universitatea “spiru haret“ facultatea de tiin e … · defineşte administraia public ca fiind...
TRANSCRIPT
UNIVERSITATEA “SPIRU HARET“
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE
CONSTANȚA
Anul II IF
2017-2018
SINTEZE PENTRU PREGĂTIREA EXAMENULUI LA DISCIPLINA
DREPT ADMINISTRATIV 1 TITULAR DISCIPLINĂ: conf. univ.dr. FLAVIA GHENCEA
INTRODUCRE ÎN STUDIUL DREPTULUI ADMINISTRATIV
DEFINIREA NOŢIUNILOR FUNDAMENTALE
Orice societate există şi se organizează în jurul unor interese comune ale membrilor
săi. Odată creat organismul, trebuie stabilite şi regulile după care acesta va funcţiona. Totul
pentru binele cetăţii şi al celor care fac parte din ea.
Normele, emanând din obiceiurile vremii, slujind binele şi bazându-se pe echitate,
îmbracă treptat o formă din ce în ce mai oficială, evoluând odată cu structura societăţii .
O anumită organizare există la toate nivelurile de vieţuitoare. Ramuri ale ştiinţei au
demonstrat că specii inferioare de viaţă îşi organizează comportamentul în forme ce amintesc
de ceea ce în sfera umanului înseamnă familie, proprietate, ierarhie, teritoriu comun,
întrajutorare, altruism. La un nivel imediat superior, oamenii, încă de la începutul existenţei
lor, s-au organizat în diferite forme şi structuri. Astfel, putem constata că, încă din comuna
primitivă a existat o anume administraţie la nivelul ginţii, tribului şi apoi al uniunilor de
triburi în a căror organizare s-au găsit germeni pentru activitatea politică, legislativă,
judecătorească şi administrativă de mai târziu.
Pentru că orice domeniu operează cu o anumită terminologie, considerăm necesar la
începutul cursului o definire a noţiunilor de specialitate, dorind ca în final să obţinem ca
rezultat includerea acestora în limbajul curent al studenţilor, utilizarea termenilor de
specialitate în mod curent şi pertinent.
Noţiunea de administraţie publică face parte din limbajul cotidian, astăzi mai mult ca
niciodată. Un specialist american releva faptul că administraţia publică este dificil de definit,
dar, fiind rodul strădaniilor umane, oamenii au cu toţii un sens al acesteia.
Etimologic, termenul administraţie provine din limba latină, din două cuvinte: ad,
însemnând la, către (arătând direcţia, sensul) şi minister însemnând servitor, supus, sensul
dorind să se refere la o activitate subordonată, pusă în slujba cuiva.
Conform Dicţionarului Enciclopedic Român, administraţie înseamnă totalitatea
organelor prin care se desfăşoară acţiunea de a administra, iar DEX-ul defineşte administraţia
drept totalitatea autorităţilor administrative existente într-un stat, secţie sau serviciu care se
ocupă de problemele administrative ale unei instituţii sau agent economic, pe când a
administra înseamnă a conduce, a gospodări o intreprindere, o organizaţie economică, un
patrimoniu.
Observăm, din definiţiile date de dicţionare, că termenul administraţie este utilizat în
mai multe sensuri, dar preocupările teoreticienilor s-au axat pe clarificarea noţiunii de
administraţie publică luată (înţeleasă) ca formă de exercitare a puterii de stat (mai ales datorită
importanţei pe care o reprezintă cunoaşterea ei şi modul în care se realizează practic)
Majoritatea autorilor români de drept administrativ, preluând modelul francez,
consideră că noţiunea de administraţie publică are un dublu sens, şi anume:
- de organizare – sens în care administraţia publică reprezintă un ansamblu de
autorităţi publice, care, în regim de putere publică duc la îndeplinire legile
sau prestează servicii publice;
- de activitate – sens în care administraţia publică reprezintă activitatea de
organizare a excutării şi de executare în concret a legilor realizate de
autorităţile publice pentru satisfacerea interesului public prin asigurarea unei
bune funcţionări a serviciului public
O definiţie de ansamblu a administraţiei publice o găsim în tratatul profesorului
Antonie Iorgovan, şi anume: „ansamblul activităţilor Preşedintelui României, Guvernului,
autorităţilor administraţiei centrale autonome, autorităţile autonome locale şi după caz
structurilor subordonate acestora, prin care, în regim de putere publică se aduc la îndeplinire
legile, sau, în limitele legii, se prestează servicii publice”.
O altă reprezentantă a şcolii bucureştene de drept, profesoara Verginia Vedinaş
defineşte administraţia publică ca fiind ansamblul activităţilor desfăşurate de autorităţile
administrative de stat sau autonome locale, prin care, în regim de putere publică, se execută
legea, în sens material concret sau prin emiterea de acte normative cu forţă juridică inferioară
legii sau se prestează servicii publice.
Din definiţiile prezentate se desprind următoarele trăsături ale administraţiei publice:
- este o activitate care se realizează în regim de putere publică;
- este realizată de autorităţi ale administraţiei publice locale sau de natură statală;
- este o activitate de aducere la îndeplinire a legii sau de realizare şi organizare
efectivă a serviciilor publice.
Pe parcursul vremii, în funcţie de perioadele politice pe care le-a traversat România s-
au folosit, simultan sau nu, două noţiuni: administraţie de stat şi administraţie publică.
În perioada totalitară cele două expresii se suprapuneau, pentru ca, după 1990, odată
cu elaborarea noii Constituţii democratice, administraţia publică să apară ca un întreg ce
cuprindea atât activitatea organelor de nivel statal cât şi pe cea a autorităţilor locale, a căror
organizare şi funcţionare se bazează pe autonomie locală, descentralizare şi deconcentrare
administrativă, elemente care separă complet cele două noţiuni.
Pentru clarificare, prezentăm în continuare autorităţile care în România realizează
administraţia publică, şi anume:
o la nivel central:
- cei doi şefi ai executivului: Preşedintele şi Guvernul;
- ministerele şi celelalte organe de specialitate subordonate Guvernului;
- autorităţile administrative autonome – organe centrale de specialitate care nu
se află în subordinea Guvernului – CSAT, BNR, SRI, CC, Avocatul
Poporului;
- instituţii bugetare, regii autonome, companii naţionale subordonate
ministerelor;
o la nivel local:
- prefectul;
- comisia judeţeană consultativă;
- autorităţile adminsitraţiei publice locale:
o consiliul judeţean;
o consiliul local;
o primar;
- instituţii bugetare şi regii autonome de interes local
Observăm că treptat apar noţiuni noi: interes public, putere publică, serviciu public,
instituţie, ş.a.m.d. În continuare vom încerca o definire a acestor termeni de specialitate.
Astfel, noţiunea de putere publică însumează prerogativele speciale de care dispune
orice autoritate a administraţiei publice în vederea exercitării atribuţiilor sale şi pentru
satisfacerea interesului public, care, în cazul unui conflict cu cel particular trebuie să se
impună . Într-o opinie franceză, puterea publică înseamnă un ansamblu de prerogative
acordate administraţiei pentru a-i permite să facă să prevaleze interesul general atunci când el
se găseşte în conflict cu interesul particular, cu remarca necesară că prerogativele de care
dispune autoritatea publică nu sunt numai în plus faţă de cele ale particularilor ci şi în minus.
Noţiunea de serviciu public reprezintă activitatea organizată sau autorizată de o
autoritate a administraţiei publice pentru satisfacerea unor necesităţi de interes public, sau
într-o altă concepţie, organismele sociale înţiinţate pentru satisfacerea cerinţelor membrilor
unei colectivităţi umane.
După cum interesul public se manifestă la nivel local sau la nivel naţional şi serviciile
publice vor fi organizate la nivel naţional, pentru întreaga ţară ( serviciul public de transport
aerian, feroviar, etc.) sau la nivel local (transportul în comun în cadrul unei localităţi).
Folosim în mod curent termenul de instituţie. Fără să ne oprim foarte mult asupra lui,
precizăm că termenul provine din latinescul „institutio”, care înseamnă aşezământ, întemeiere,
înfiinţare, dar şi obicei, regulă de purtare, deprindere.
Prin instituire, o naţiune, o colectivitate umană trecea de la starea de component al
naturii, de la acţiuni individuale, spontane şi uneori egoiste la starea socială, la organizaţii
create de o autoritate exterioară intereselor individuale dar recunoscută ca necesară pentru
menţinerea unei colectivităţi sociale durabile. Prin instituire, se trece, practic la un alt nivel
social, unul superior, care implică imediat probleme de administrare a noii colectivităţi
organizate, care îşi va stabili scopurile în raport cu valorile colectivităţii şi va încerca să le
atingă prin diferite activităţi concrete, gândite şi elaborate după o temeinică analiză prealabilă.
În sens juridic, o instituţie este reprezentată de un grup de norme juridice unite pe
criteriul unui obiect comun de reglementare.
Încercând să analizăm sau să explicăm anumite probleme, facem acest lucru referindu-
ne sau făcând trimiteri la doctrină, jurisprudenţă şi legislaţie.
Astfel, doctrina reprezintă întreaga literatură de specialitate, română sau străină sub
formă de cursuri, tratate, monografii, studii, articole cuprinzând analize, investigaţii şi
interpretări pe care oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic.
Jurisprudenţa reprezintă totalitatea hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti,
iar când spunem legislaţia din domeniu ne referim la totalitatea dispoziţiilor normative emise
de organele abilitate în domeniul respectiv, legislaţia unui stat constituind punctul de plecare
în organizarea şi funcţionarea statului de drept.
DREPTUL ADMINISTRATIV RAMURĂ A DREPTULUI PUBLIC.
OBIECTUL, DEFINIŢIA ŞI TRĂSĂTURILE DREPTULUI
ADMINISTRATIV
Pentru ca o societate organizată ca stat să existe şi să funcţioneze eficient, au fost
impuse reguli de conduită, norme obligatorii pentru toţi membrii săi, cu alte cuvinte, a luat
naştere dreptul.
Dreptul reprezintă aşadar, în general, ansamblul regulilor de conduită, instituite sau
sancţionate de stat, care exprimă voinţa poporului ridicată la rang de lege, a căror aplicare se
realizează de bunăvoie datorită conştiinţei civice a cetăţenilor sau, la nevoie, prin forţa
coercitivă a statului.
Dreptul românesc reprezintă un ansamblu sistematizat de norme juridice, împărţit în
mai multe ramuri, constituite după specificul relaţiilor sociale, care impun un complex de
norme cu caracter asemănător, dar şi cu note caracteristice .
Tradiţional, vorbim despre o clasificare făcută încă de jurisconsulţii romani în drept
public – jus publicum, care se referă la organizarea statului - şi drept privat – jus privatum,
care se referă la interesul fiecăruia.
Distincţia între cele două categorii se face în funcţie de interesul ocrotit prin norma de
drept; atunci când acest interes este relativ la viaţa cetăţii, suntem în sfera dreptului public, iar
când norma de drept este privitoare la individ, ne aflăm în domeniul dreptului privat
Împărţirea dreptului în drept public şi drept privat, de la început a dat naştere la
discuţii, dar a rezistat timpului, mai mult, această clasificare a fost reluată de doctrina de după
revoluţia franceză, care a aşezat la baza dreptului public noţiunea de suveranitate.
Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul, colectivităţile publice şi
raporturile lor cu persoanele particulare atunci când aceste raporturi privesc prerogativele
subiectelor de drept public.
Dreptul public este dominat de interesul general, în acest cadru reglementându-se
relaţiile sociale din domeniul puterii publice, distribuirea competenţelor în stat, organizarea
puterii la nivel central şi local, motiv pentru care raporturile juridice de drept public
prevalează voinţa statului, a colectivităţilor publice. Dreptul public cuprinde mai multe ramuri
de drept şi anume: dreptul constituţional, dreptul internaţional public, dreptul administrativ,
dreptul financiar, etc..
Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor particulare fizice sau
juridice şi raporturilor dintre ele, reglementând relaţiile sociale patrimoniale şi nepatrimoniale
la care participă particularii. Dreptul privat cuprinde dreptul civil, dreptul comercial, etc.
Distincţia dintre dreptul public şi dreptul privat nu se poate, însă, face într-un mod
foarte strict, existând zone unde aceste două ramuri se întrepătrund. Şi dreptul public şi
dreptul privat sunt părţi ale aceluiaşi sistem de drept, având atât trăsături comune cât şi
trăsături distincte. În timp, pe fondul unei profunde evoluţii sociale se produc schimbări în
conţinutul şi forma dreptului ducând la apariţia unor noi discipline de drept care au atât
trăsături corespunzătoare dreptului public cât şi dreptului privat dar şi elemente comune,
datorită comeplexităţii relaţiilor sociale pe care le reglementează şi care nu pot fi strict
încadrate într-o anumită categorie.
Astfel, prin relaţiile sociale pe care le reglementează, dreptul administrativ face parte
din dreptul public dar el are legături şi cu celelalte ramuri ale dreptului. Dreptul administrativ
nu poate cuprinde toate normele juridice care reglementează administraţia publică. Anumite
relaţii sociale din domenii de activitate ale administraţiei publice sunt reglementate de norme
juridice care aparţin altor ramuri de drept (raporturile patrimoniale din cadrul administraţiei
publice sunt reglementate de dreptul civil, raporturile financiare de dreptul financiar, cele din
domeniul relaţiilor de muncă de dreptul muncii, etc.).
Definiţia dreptului administrativ. Opinii exprimate în literartura juridică
Orice ramură a dreptului reglementează raporturi sociale, în funcţie de tipul acestora
sau de sfera lor de acţiune, făcându-se clasificarea ramurilor dreptului. Pornind de la aceste
considerente, observăm că dreptul administrativ este format din două categorii de raporturi
sociale:
- raporturi de administraţie activă care privesc executarea legii şi păstrarea de
servicii publice în limitele legii;
- raporturi de administraţie conflictuală – de natură contencioasă - care privesc
soluţionarea litigiilor dintre autorităţile publice şi cetăţeni.
Cea mai cuprinzătoare definiţie a dreptului administrativ o regăsim în tratatul
profesorului Antonie Iorgovan: „Dreptul administrativ este acea ramură a dreptului public
care reglementează relaţiile sociale din sfera administraţiei publice precum şi pe cele de
natură conflictuală, dintre autorităţile publice sau persoanele de drept privat care exerictă
atribuţii de putere publică, pentru realizarea unui interes public, asimilate autorităţilor publice,
pe de o parte, şi cei vătămaţi în drepturile lor pe de altă parte”
Într-o exprimare sintetică, dreptul administrativ poate fi definit ca ramura sistemului
de drept care cuprinde normele juridice ce reglementează raporturile sociale referitoare la
organizarea şi activitatea administraţiei publice pe baza şi în executarea legii.
Dreptul administrativ este ramura dreptului public care reglementează raporturile
din sfera administraţiei publice active, raporturile acesteia cu alte autorităţi publice, cu
particularii şi pe cele de natură conflictuală dintre administraţie pe de o parte şi cei
administraţi pe de altă parte.
Noţiunea de administraţie include atât autorităţile publice statale cât şi agenţii
privaţi autorizaţi să presteze anumite servicii publice.
Dreptul administrativ reglementează două categorii de relaţii sociale:
- relaţii care concretizează cele trei dimensiuni ale administraţiei publice active
în sistemul constituţional actual:
- executarea legii;
- emiterea de acte normative cu putere inferioară legii;
- prestarea de servicii publice în limitele legii.
- relaţii de natură conflictuală dintre autorităţile administraţiei şi cei vătămaţi în
drepturile lor.
Obiectul dreptului administrativ
De-a lungul vremii s-au delimitat trei teorii cu privire la obiectul dreptului
administrativ, şi anume:
- teoria unicităţii – conform căreia dreptul administrativ este singura ramură
de drept aplicabilă administraţiei publice;
- teoria dublei naturi juridice – conform căreia administraţiei publice i se
aplică normele dreptului administrativ precum şi norme aparţinând altor
ramuri de drept;
- teoria subsidiarităţii – dreptul administrativ se aplică nu numai activităţilor
autorităţilor administraţiei publice ci şi activităţilor de natură
administrativă realizate de alte organe de stat.
Obiectul dreptului administrativ îl formează raporturile sociale care constituie obiectul
activităţii administrative a statului şi a colectivităţilor locale, realizată de către autorităţile
administraţiei publice potrivit normelor legale, cu excepţia raporturilor sociale care sunt
reglementate de alte ramuri ale dreptului.
Trebuie observat că nu toate raporturile sociale în care sunt implicate autorităţile
administraţiei publice prin diferite fapte juridice formează obiectul dreptului administrativ, ci
numai acelea prin care autorităţile administraţiei publice înfăptuiesc puterea executivă, fiind
purtătoare a autorităţii publice.
Trăsăturile dreptului administrativ
Datorită multitudinii definiţiilor din doctrină date dreptului administrativ, nu s-a putut
ajunge la o linie unitară în privinţa enumerării unor trăsături ale dreptului administrativ. Cu
toate acestea, putem determina unele elemente comune:
1. dreptul administrativ este o ramură a dreptului public;
2. este dominat de principiul legalităţii (regula fundamentală într-un stat de
drept)– întreaga activitate a autorităţilor administraţiei publice se desfăşoară în
baza legii şi în conformitate cu legea;
3. caracterul de mobilitate faţă de dreptul privat – reiese din transformările rapide
care au loc în administraţie şi care, automat, se reflectă prin schimbări
corespunzătoare în plan juridic;
4. primează interesul public faţă de interesul privat – chiar dacă particularul este
protejat de lege în faţa autorităţii (prin drepturile garanţii stabilite chiar de
legea fundamentală), în statul de drept interesele colectivităţii (deci ale
statului) sunt priorotare în faţa intereselor particulare;
5. răspunderea în dreptul administrativ – atât autorităţile administraţiei publice
cât şi funcţionarii publici răspund pentru acţiunile lor; protecţia juridică a
administraţilor realizăndu-se prin mai multe acte normative: legea
contenciosului administrativ, legea responsabilităţii ministeriale care a fost
adoptată în virtutea aplicării textelor constituţionale referitoare la răspunderea
politică a Guvernului.
IZVOARELE DREPTULUI ADMINISTRATIV
Izvoarele dreptului constituie moduri de stabilire a normelor juridice, care, în perioada
interbelică erau împărţite în izvoare creatoare (obiceiul şi legea) care creau reguli juridice noi
şi obligatorii şi izvoare interpretative (doctrina şi jurisprudenţa) cu rol de a interpreta sau
completa regulile juridice.
În doctrina franceză izvoarele de drept reprezintă procedurile prin care se elaborează
norme de drept.
În orice ramură a dreptului există două categorii de izvoare:
- izvoare scrise;
- izvoare nescrise.
Izvoarele nescrise
Cutuma (sau obiceiul) – este o regulă de conduită nescrisă, reprezentată de
sentimentul general admis într-o anumită colectivitate, născut dintr-un anume comportament
social.
Doctrina elveţiană impune două condiţii care trebuiesc îndeplinite concomitent
pentru ca o cutumă să poată reprezenta izvor de drept şi anume:
- o practică îndelungată;
- părerea unanimă a colectivităţii asupra caracterului obligatoriu.
În general cutuma (obiceiul) nu reprezintă un izvor de drept, Elveţia fiind, în acest caz o
excepţie.
În Franţa se consideră că obiceiul nu poate să joace decât un rol minim.
Cutuma poate reprezenta izvor de drept în anumite circumstanţe, dacă este aplicată o
lungă perioadă de timp şi dacă a fost acceptată de colectivitate ca fiind obligatorie.
În acest context, putem spune că în România evoluţia autonomiei locale poate duce la
apariţia unor reguli cutumiare impuse de condiţiile geografice, de sărbătorile şi obiceiurile
religioase – oficierea căsătoriilor civile de către primari în zilele de sâmbătă şi duminică are o
practică îndelungată, dar în ipoteza în care acceptăm cutuma ca izvor de drept administrativ,
va trebui să admitem că funcţionarul care nu va respecta „obiceiul” se va face vinovat de
încălcarea unei reguli juridice şi nu a unei simple norme morale.
Jurisprudenţa instanţelor de contencios administrativ este reprezentată de totalitatea
hotărârilor judecătoreşti date de instanţele de contencios administrativ.
În literatura interbelică s-a considerat că jurisprudenţa nu este izvor de drept, deşi se
constat că instanţele judecătoreşti, având dreptul de a interpreta legea, în mod indirect o creau.
În Franţa, jurisprudenţa tribunalelor administrative este considerată ca find unul izvor
al dreptului administrativ, pe când în ţara noastră, în lipsa jurisdicţiilor administrative se pune
problema dacă jurisprudenţa secţiilor de contencios administrativ poate constitui un izvor de
drept. Ne raliem părerii conform căreia în măsura în care se va forma o practică judiciară
bogată a instanţelor de contencios administrativ este posibil ca aceasta să reprezinte un izvor
al dreptului adminsitrativ.
Există state unde precedentul judiciar este invocat când într-o speţă apar probleme
asemănătoare sau identice, el constituind izvor de drept (în general în sistemul de drept anglo-
saxon).
Doctrina - reprezintând literatura de specialitate, conform celor mai multe opinii nu
reprezintă un izvor al dreptului administrativ, dar este unanim recunoscut faptul că ea are o
influenţă hotărâtoare asupra jurisprudenţei şi asupra evoluţiei legislaţiei în domeniu, cele mai
multe semnale de alarmă şi propuneri de lege ferenda venind din partea doctrinarilor.
Principii generale ale dreptului administrativ – reprezintă izvoare importante ale
dreptului administrativ, respectate şi impuse adminsitraţiei. Acestea pot fi prevăzute expres de
un act normativ sau pot rezulta prin generalizare Remarcăm:
- principiul revocabilităţii actelor administrative;
- principiile de organizare administrativă – descentralizarea şi
deconcentrarea administrativă;
- principiul legalităţii actelor administrative.
Izvoarele scrise
Sunt reprezentate de normele juridice materializate în acte juridice cu caracter
normativ. Izvoarele scrise sunt ierarhizate în funcţie de forţa lor juridică, aceasta fiind dată de
poziţia autorităţii publice de la care emană actul respectiv.
1. Constituţia şi legile constituţionale – reprezintă principalul izvor de drept în
general şi implicit şi de drept administrativ deoarece:
consacră principiile cu caracter general care guvernează statul român;
reglementează principiile şi instituţiile fundamentale privind administraţia
publică în mod expres;
consacră izvoarele propriu-zise ale dreptului administrativ prevăzându-le sau
făcând trimitere la actul normativ care urmează să le prevadă.
Izvoarele dreptului administrativ pe care le regăsim în legea fundamentală sunt de două
categorii:
a) prevăzute expres de Constituţie (legile, hotărârile şi ordonanţele de
Guvern, decretele Preşedintelui);
b) prevăzute de lege, Constituţia consacrând doar autoritatea care le emite
(ex. Ordinele Miiniştrilor)
Legile constituţionale – legile de revizuire a Constituţiei reprezintă izvor al dreptului
administrativ în măsura în care cuprind probleme din domeniul dreptului administrativ;
2. Legile ordinare şi legile organice – sunt categorii de legi prevăzute de Constituţia
revizuită în art.73 astfel:
legeile organice intervin în domeniile pe care Constituţia le prevede în mod
expres şi sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor fiecărei camere;
legile ordinare nu sunt prevăzute în mod expres de Constituţie, ele pot
interveni în orice domeniu care nu necesită adoptarea unei legi organice şi
sunt adoptate cu votul majorităţii membrilor prezenţi.
Elemente comune ale legilor organice şi ordinare
a) obligativitatea publicării în Monitorul Oficial prevăzută de art. 78 Constituţie: “Legea
se publică în Monitorul Oficial”. Obligativitatea publicării apare din principiul
“NEMO CESSETUR IGNORARE LEGEM” – nimeni nu se poate apăra prin
invocarea necunoaşterii legii. Deci, dacă statul obligă cetăţenii să cunoască legea şi el
este obligat la rândul său să asigure posibilitatea cunoaşterii acesteia, publicând-o.
b) intrarea în vigoare a legii – art.78 din Constituţia revizuită “legea intră în vigoare la
trei zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”. Faţă de
prevederea veche, potrivit căreia legea intra în vigoare la data publicării ei în MO,
formula revizuită elimină posibilitatea în care s-ar putea afla o persoană fizică sau
juridică de a acţiona fără rea credinţă contrar unei legi aflate în vigoare, dar de al cărei
conţinut nu a luat cunoştinţă pentru că nu a putut intra în posesia Monitorului Oficial
din motive independente de voinţa sa. Modificarea realizează o distincţie foarte clară
între publicarea legii care coincide cu data MO şi intrarea în vigoare a ei care se
realizează la trei zile de la data publicării (ziua publicării nu se ia în calcul).
Menţionăm că data ulterioară prevăzută în textul legii, poate fi o dată exectă – ex. „
dispoziţiile prezentei legi intră în vigoare la data de 1iunie 2005” sau „dispoziţiiţe
prezentei legi intră în vigoare la o lună de la data publicării în Monitorul Oficial”, dar
există şi situaţii când legiuitorul prevede un alt termen de intrare în vigoare pentru
anumite reglementări din conţinutul legii, termen care poate fi raportat la un
eveniment a cărui petrecere nu poate fi determinată în mod exact – „prevederile
art.112-114 intră în vigoare de la data aderării României la UE” ;
c) calitatea de izvor de drept administrativ – atâta vreme cât prin obiectul lor de
reglementare se vizează materii care constituie părţi din ramura dreptului
administrativ.
3. Actele normative ale Guvernului
Ordonanţele de Guvern consacrate de Constituţie în art. 108 şi art. 115 –
delegarea legislativă (împuternicirea pe care o primeşte Guvernul, din partea
Parlamentului, de a emite acte normative cu forţă juridică similară legii). Sistemul
constituţional actual prevede două tipuri de ordonanţe:
1. Ordonanţe simple – sunt emise de către Guvern în baza unei legi de
abilitare adoptate de Parlament, în limitele şi condiţiile prevăzute de aceasta,
în domenii care nu fac obiectul legii organice (legea de abilitare va cuprinde
domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe);
2. Ordonanţe de urgenţă – pot fi adoptate de către Guvern în situaţii
extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată cu obligaţia de a
motiva urgenţa acestora.
Hotărâri de Guvern (art. 108 din Constituţie) – se emit pentru organizarea
executării legilor;
4. Actele administraţiei publice ministeriale – reprezintă izvoare exprese ale
dreptului administrativ în măsura în care au caracter normativ (acte care cuprind
reguli generale, oricine putând intra sub incidenţa lor la un moment dat);
5. Decretele prezidenţiale – în măsura în care au caracter normativ şi reglementează
raporturi din sfera executivului;
6. Ordinele Prefectului;
7. Hotărârile Consiliului Judeţean;
8. Hotărârile Consiliului Local;
9. Dispoziţiile Primarului – devin executorii după ce sunt aduse la cunoştinţa publică
sau după ce au fost communicate persoanelor interesate;
10. Tratatele internaţionale – pot constitui izvoare ale dreptului administrativ dacă:
Sunt ratificate de Parlament;
Cuprind reglementări referitoare la relaţii sociale din sfera de reglementare
a dreptului administrativ;
Sunt de aplicaţie directă, nemijlocită – prin ratificarea de către Parlament a
dispoziţiilor cuprinse în tratatele internaţionale, vor fi abrogate sau
modificate prevederile contrare cuprinse în actele normative interne
existente la acel moment
Nu putem să nu remarcăm faptul că, pe lângă actele juridice adoptate după Constituţia
din 1991, există şi sunt încă în vigoare numeroase acte normative adoptate fie anterior
evenimentelor din decembrie 1989, fie după aceste evenimente dar anterior Constituţiei din
1991 – decrete-legi (acte cu forţa juridică a legii adoptate până la constituirea noilor autorităţi
legiuitoare), decrete ale executivului din acea perioadă.
Toate aceste norme rămase în vigoare reprezintă izvoare ale dreptului administrativ în
măsura în care au caracter de acte normative şi reglementează relaţii din sfera administrativă.
NORMELE ŞI RAPORTURILE DE DREPT ADMINISTRATIV.
CODIFICAREA DREPTULUI ADMINISTRATIV.
Toate normele de drept se elaborează după o anumită tehnică juridică. Aceasta
cuprinde tehnica legislativă şi tehnica interpretării.
Prin tehnică legislativă se stabilesc instituţiile juridice, condiţiile, ordinea elementelor
componente, precum şi reglementarea activităţilor în cadrul statului. În această fază, sarcina
legiuitorului constă în cunoaşterea exactă a realităţilor sociale, a principiilor juridice pentru a
realiza o adaptare justă între fenomenele sociale, politice, economice şi forma juridică în care
reglementează aceste manifestări ale vieţii sociale.
După statuarea regulii de drept începe sarcina interpretului, nevoit să rezolve probleme
noi care se ridică în complexitatea vieţii sociale şi pe care legiuitorul nu le-a prevăzut, cu alte
cuvinte urmează faza de tehnica interpretării în care se cuprinde o tehnică jurisprudenţială şi o
tehnică doctrinară.
Normele de drept administrativ sunt acele norme care reglementează raporturile
sociale care apar între autorităţile administraţiei publice în realizarea sarcinilor executive,
între acestea şi particulari.
În opinia majorităţii autorilor normele de drept administrativ prezintă următoarele
trăsături:
- reglementează raporturile sociale care apar între autorităţile administraţiei
publice sau între acestea şi particulari;
- se caracterizează printr-o mare diversitate;
- au un grad diferit de generalitate;
- prezintă, ca orice normă juridică, o structură internă – logico-juridică (alcătuită
din ipoteză, dispoziţie, sancţiune) şi o structură externă tehnico-juridică
(exprimate prin articole şi aliniate);
- se emit în baza şi în vederea executării legii cu excepţia celor prevăzute în
Constituţie, în legi şi ordonanţe de urgenţă
Structura normei de drept administrativ
Ca la orice normă juridică şi la norma de drept administrativ deosebim:
- o structură tehnico – juridică - conform căreia norma de drept administrativ
este compusă din articole şi alineate;
- o structură logico-juridică – conform căreia norma este structurată în trei părţi:
1. ipoteza normei de drept administrativ – care cuprinde condiţiile,
împrejurările, situaţiile în care se aplică norma, subiecţii cărora li se aplică, înţelesul
unor termeni, cu alte cuvinte conţine elementele necesare identificării cadrului legal în
care norma de drept va acţiona. După modul de determinare, ipoteza poate fi:
1. absolut determinată – se precizează exact în cuprinsul normei împrejurările
în care se aplică aceasta, fără a lăsa loc de eventuale interpretări;
2. relativ determinată – când este creat numai cadrul general, stabilirea
existenţei concrete a împrejurărilor fiind lăsată la aprecierea organului care
aplică norma, organul respectiv beneficiind de o anumită libertate, în
această situaţie apărând puterea discreţionară a autorităţii administraţiei
publice care aplică norma respectivă
2. dispoziţia normei de drept administrativ – cuprinde conţinutul normei
juridice, indicând conduita pe care trebuie să o urmeze subiectele la care aceasta se
referă. Fiind rezultatul unor activităţi desfăşurate în regim de putere publică,
dispoziţiile normelor de drept administrativ vor fi categorice şi imperative. Se face
distincţie între:
a. dispoziţii cu caracter onerativ – prin care se impune o anumită
conduită subiectului de drept (“Constituie obligaţie a tuturor deţinătorilor de
imobile situate in municipiului Constanta de a afişa, la loc vizibil, plăcuta cu numărul
stradal aferent imobilului pana da data de 30.04.2004” – HCLM Constanţa nr
390/22.09.2004).
b. dispoziţii cu caracter prohibitiv – prin care se interzice o anumită
conduită subiectului de drept (“Magistraţilor le este interzis să desfăşoare
activităţi de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură,…” –
L161/2003);
c. dispoziţii cu caracter permisiv - prin care se permite o anumită
acţiune suiectului de drept dar nu se impune, rămânând la alegerea subiectului
dacă va face sau nu ceea ce îi permite norma (“ Instituţia prefectului poate
beneficia de programe cu finanţare internaţională pentru susţinerea reformei în
administraţia publică” – L340/12.08.2004 privind instituţia prefectului).
3. sancţiunea normei de drept administrative – cuprinde consecinţele juridice
care apar în urma nerespectării normei, cu precizarea că nu toate normele de drept
administratativ prevăd în mod expres sancţiuni. De asemenea trebuie făcută distincţia
între sancţiune ca element al structurii logico-juridice a normei şi sancţiune ca element
al răspunderii administrative.
Clasificarea normelor de drept administrativ
1. În funcţie de obiectul de reglementare al normei, deosebim:
norme de drept material – care cuprind drepturile şi obligaţiile
subiecţilor participanţi la raportul de drept administrativ;
norme de drept procesual - care cuprind procedura de realizare a
activităţii administrative.
2. În funcţie de caracterul dispoziţiei normei deosebim:
Norme onerative;
Norme prohibitive;
Norme permisive.
3. După criteriul sferei de cuprindere a normei, acestea se impart în:
norme cu caracter general – care au o sferă largă de reglementare;
norme cu caracter special – reglementează o grupă de raporturi sociale
bine determinate;
norme cu caracter excepţional – reglementează situaţii apărute în mod
excepţional.
Raporturile juridice de drept adminsitrativ
Raporturile de drept administrativ reprezintă relaţiile sociale care au fost reglementate, direct
sau indirect, adică prin intervenţia unor fapte juridice, de către normele dreptului
administrativ.
Acestea se nasc, se modifică sau se sting în condiţiile prevăzute de normele dreptului
administrativ.
Trăsăturile raportului juridic de drept administrativ:
- unul din subiecte este întotdeauna purtător al autorităţii publice;
- se caracterizează prin raporturi de putere;
- ambele subiecte ale raportului juridic pot fi titulare de drepturi sau de obligaţii.
Elementele raportului juridic administrativ
Ca orice raport juridic, şi raportul juridic de drept administrativ este alcătuit din următoarele
componente:
- subiectele raportului de drept administrativ – unul dintre ele este
întotdeauna o autoritate publică învestită cu putere publică, un serviciu public care acţionează
cu împuternicirea unei autorităţi sau un funcţionar public aflat în exerciţiul funcţiei. Al doilea
subiect al raportului poate fi de asemenea o autoritate publică sau un particular, persoană
fizică sau juridică.
Într-un raport juridic, subiectul titular de drepturi se numeşte subiect activ, iar subiectul titular
de obligaţii se numeşte subiect pasiv.
Ca un elemenet caracteristic raporturilor juridice administrative, este posibil ca, în unele
situaţii, un subiect să fie titular de drepturi şi altul titular de obligaţii, iar în alte raporturi
juridice adminsitrative este posibil ca ambele subiecte participante să fie titulare atât de
drepturi cât şi de obligaţii (exercitatea atribuţiilor de către o autoritate administrativă
reprezintă atât un drept cât şi o obligaţie).
- Conţinutul raportului de drept administrativ – este format de totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor pe care le au subiectele raportului. În principiu, drepturile şi
obligaţiile pe care le au autorităţile administraţiei publice ac subiect al raportului nu pot fi
transmise sau cedate unui alt organ sau autorităţi administrative, doar prin lege putându-se
stabili excepţii, iar drepturile şi obligaţiile persoanelor fizice sau juridice participante la
raportul juridic de drept administrativ, nu pot fi transmise, nu pot face obiectul unei
succesiuni, ele dispărând ca urmare a morţii titularului.
Drepturile şi obligaţiile administrative pot avea natură patrimonială (plata unor
amenzi, plata impozitului), natură nepatrimonială (dreptul la petiţionare), sau natură mixtă
(îndatoririle ce revin din exercitarea dreptului la învăţătură)
- Obiectul raportului de drept administrativ – este constituit de acţiunea sau
conduita părţilor constând în acţiuni, inacţiuni sau fapte materiale realizate în sfera
adminsitraţiei publice (execuţia unor lucrări, prestarea unor servicii, activităţi de coordonare,
etc.) ;
Clasificarea raporturilor juridice de drept administrativ
În funcţie de subiectele participante într-un raport juridic de drept administrativ, apar două
situaţii:
a) când ambele subiecte participante la raportul juridic sunt reprezentate de autorităţi publice
– atunci raporturile născute pot fi:
- raporturi de subordonare – dintre cele două subiecte participante la raport unul
se află pe o poziţie ierarhic superioară ceea ce-i conferă posibilitatea de a dispune cu
privire la comportamentul celuilalt (raporturile dintre Guvern şi un minister, sau
dintre un minister şi un organ aflat în subordinea acestuia, etc.). Sunt raporturi a
căror naştere este determinată de voinţa legiuitorului sau de voinţa organului
supraordonat pentru care realizarea lor constituie o obligaţie juridică ;
- raporturi de colaborare – ambele subiectele se găsesc, ierarhic, la acelaşi nivel
şi acţionează împreună în vederea realizării unui scop comun (raporturi ce se nasc
între două ministere când acestea realizează o acţiune comună, raporturile dintre
Primar şi Consiliul Local, etc.). Realizarea acestor raporturi depinde strict de
manifestarea voinţei ambelor subiecte participante;
- raporturi de participare – subiecţii participă la exercitarea unor atribuţii
conferite de lege unui organ colegial faţă de care se pot afla în relaţii de subordonare;
b) când la raportul juridic participă un subiect privat, persoană fizică sau juridică şi un
subiect purtător al autorităţii publice (raporturi care, de altfel sunt cele mai numeroase) – în
această situaţie raporturile pot fi:
- raporturi de subordonare – subiectul învestit cu putere publică are o poziţie
supraordonată faţă de celălalt subiect care trebuie să îndeplinească măsurile cuprinse
în actul administrativ. Aceste raporturi sunt considerate a fi cele mai numeroase în
dreptul administrativ (cele care intervin între autorităţile administraţiei publice locale
şi cetăţeni, contravenienţi şi autorităţile desemnate să constate şi să aplice
sancţiunile). Deşi autoritatea are o poziţie supraordonată asupra celuilalt subiect
participant la raportul juridic, acesta are la dispoziţie mijloace juridice pentru a-şi
apăra drepturile şi pentru a se feri de eventualele abuzuri comise de autoritatea
publică (dreptul la petiţionare).
- raporturi de colaborare – de regulă între o autoritate publică şi o persoană
privată fizică sau juridică atunci când se realizează prestarea unui serviciu public ;
În doctrină mai întâlnim:
- raporturile de utilizare a serviciilor publice, în cadrul cărora subiectul activ
(purtătorul de obligaţii) are dreptul şi obligaţia legală să realizeze prestaţia
corespunzătoare pentru cei administraţi, iar subiectul pasiv are dreptul să se foloseasă
de aceasta şi să pretindă funcţionarea ei în bune condiţii.
- raporturi le tutelă administrativă – raporturi între autorităţile autonome locale,
inclusiv la nivelul judeţului, şi Guvern, prin reprezentantul acestuia în teritoriu –
prefectul, întotdeauna naşterea acestor raporturi exprimă voinţa legiuitorului.
Codificarea dreptului administrativ
Un cod reprezintă o reunire, într-o ordine logică, a principiilor de drept, care
reglementează o materie.
Într-un anumit domeniu, un cod realizează o unificare a reglementărilor fundamentale
din domeniul respectiv, ducând la simplificare, la eliminarea paralelismelor sau a repetării
unor probleme în mai multe acte diferite şi asigură folosirea unei terminologii unitare în întreg
domeniul respectiv. Din toate aceste motive spunem despre codificarea juridică că ea
reprezintă chintesenţa sistematizării dreptului.
Datorită varietăţii şi complexităţii dreptului administrativ, elaborarea unui cod a fost
multă vreme considerată foarte greu de abordat, dacă nu chiar imposibilă. Au existat şi există
argumente atât pentru necesitatea elaborării unui cod administrativ cât şi păreri care prezintă
dezavantajele existenţei unei asemenea lucrări.
În perioada inter şi postbelică, preocupările în domeniul codificării s-au redus la
activităţi de realizare a unor culegeri de acte normative aplicabile unor sectoare ale vieţii
publice, denumite impropriu coduri. După cel de-al II-lea război mondial, chiar dacă mare
parte din legislaţia administrativă a fost abrogată, s-au manifestat preocupări susuţinute pentru
realizarea unei codificări administrative, elaborându-se teze premergătoare pentru un
anteproiect, pecum şi studii de drept comparat valoroase în această materie.
În sprijinul utilităţii adoptării unui cod administrativ apar următoarele argumente:
- simplificarea şi corelarea legislaţiei în domeniul administrativ;
- eliminarea riscului denaturării unor concepte, principii şi a unor supraruneri în
reglementările din domeniul administartiv;
- cercetarea dispoziţiilor unei singure reglementări, ar permite cetăţenilor o mai bună
înţelegere a normelor administrative şi în consecinţă chiar ar ajuta la fluidizarea activităţii
administraţiei;
- simplificarea, sistematizarea, normalizarea şi unificarea activităţii administraţiei
publice
TEORIA GENERALĂ A ORGANIZĂRII ADMINISTRAŢIEI PUBLICE.
NOŢIUNE, ORGANE, COMPETENŢE
Organizarea administraţiei statale a apărut odată cu statul. Cercetarea acestui fenomen
începe să se realizeze odată cu conturarea ştiinţelor administraţiei şi a dreptului administrativ,
pentru că, teorii izolate sau fragmentate cu privire la organizarea administraţiei, la guvernare
în general s-au formulat încă din antichitate.
Un istoric englez menţiona că: Domnia lui Marcus Aurelius şi a lui Titus Antoniu
reprezintă poate singura perioadă din istorie în care fericirea unui mare popor a fost unicul
scop al guvernării.
Mai apare citat în lucrările de Ştiinţa administraţiei, marele gânditor al antichităţii,
Quintilian, ale cărui întrebări celebre (cele 7 – cine?, ce?, cum?, cu ce?, unde?, pentru ce?,
când?) îşi păstrează şi astăzi întreaga lor actualitate şi utilitate.
Tot din îndepărtata istorie, Diocleţian a lăsat lumii câteva principii de guvernare care
i-au inspirat mai departe pe gânditorii evului mediu şi pe iluminişti. A devenit legendară
părerea sa, potrivit căreia, izolarea celui care are prima responsabilitate în guvernare duce la
manipularea din anturajul său ”adesea este în interesul a 4 sau 5 miniştrii să se înţeleagă între
ei pentru a-l înşela pe suveranul lor. Fiind izolat de oameni prin înalta sa demnitate adevărul îi
este ascuns. Vede numai cu ochii lor şi nu aude nimic altceva decât relatările lor mincinoase.
El conferă posturile cele mai importante viciului şi slăbiciunii şi îi dezonorează pe cei mai
virtuoşi merituoşi dintre supuşii săi. Prin astfel de artificii infame, cei mai buni şi mai înţelepţi
dintre monarhi cad pradă corupţiei curtenilor lor”.
Societatea a căutat de-a lungul istoriei cea mai bună soluţie pentru o organizare care
să conducă la progres, la bunăstare, într-un cuvânt la evoluţie.
Noţiunea de organ al administraţiei publice
În sistemul juridic român după apariţia codului civil, jurisprudenţa menţiona că
persoanele juridice pot “fiinţa” numai printr-un act de putere publică dat de către stat.
Constituţia din 1923 a stabilit principiul după care “dreptul la liberă asociaţiune nu împiedică
în sine dreptul de a crea persoane juridice, iar legea pentru persoane juridice (asociaţiuni şi
fundaţiuni din 6 februarie 1924) preciza chiar în primul articol “persoana juridică de drept
public se crează numai prin lege”.
În concluzie, pe lângă stat, judeţ, comună mai existau şi alte persoane morale de
drept public care se înfiinţau prin lege şi dintre care cele mai multe erau stabilimentele publice
– instituţie publică care prestează un serviciu public. Persoanele morale de drept public,
inclusiv stabilimentele, publice aveau dreptul de a folosi puterea publică, iar litigiile acestora
cu particularii erau litigii de drept public, de competenţe instanţelor de contencios
administrativ.
În legislaţia românească se observă o echivalenţă între noţiunile de autoritate publică
şi organ public sau organ de stat, prin oricare din aceste noţiuni înţelegându-se un colectiv
organizat de oameni care exercită prerogative de putere publică, fie într-o activitate statală,
fie într-o activitate din administraţia publică locală.
Unii autori pun un semn de egalitate între aceste două noţiuni, iar alte păreri
consideră într-o altă interpretare a prevederilor legale că cele două noţiuni sunt diferite din
punctul de vedere al elementelor constitutive – cu referire la cei care îl compun precum şi la
competenţa şi raporturile acestora cu celelalte organe.
Într-o definiţie acoperitoare, organul administraţiei publice reprezintă acea structură
organizaţională care, potrivit Constituţiei şi legii, are personalitate de drept public şi
acţionează din oficiu pentru executarea legii sau prestarea serviciilor publice, în limitele legii,
sub controlul direct sau indirect al Parlamentului.
Putem realiza o clasificare a organelor administraţiei publice urmărind mai multe
criterii, şi anume:
- modul de formare:
organe ale administraţiei publice alese – constituite pe baza votului
cetăţenilor - primarul, Consiliul local, Consiliul judeţean;
organe ale administraţiei publice numite – prefectul, instituţii aflate în
subordinea ministerelor;
- natura lor:
organe ale administraţiei publice colegiale – Guvernul, Consiliul judeţean –
caracteristic pentru acestea fiind faptul că adoptă acte administrative în
urma deliberării;
organe ale administraţiei publice individuale – Primarul, Prefectul – adoptă
acte administrative ca urmare a deciziei lor;
- competenţa acestora:
din punctul de vedere al competenţei materiale:
organe ale administraţiei publice cu competenţe generale;
organe ale administraţiei publice cu competenţe speciale;
din punctul de vedere al competenţei teritoriale:
organe ale administraţiei publice centrale – Preşedintele ţării,
Ministerele, etc.;
organe ale administraţiei publice locale – Primarul, Consiliul local, .
Sistemul autorităţilor administraţiei publice în sistemul constituţional românesc se
compune din:
- administraţia centrală – Preşedinte, Guvern, organe centrale de specilaitate,
instituţii publice centrale subordonate ministerelor sau autorităţilor administrative
autonome;
- administraţia de stat în teritoriu – prefect, Comisie judeţeană consultativă,
servicii deconcentrate ale ministerelor sau subordonate celorlalte organe de
specialitate;
- administraţia locală – consiliul local, primarul şi consiliul judeţean.
În mod tradiţional, în doctrina românească au fost identificate următoarele părţi
componente ale organului administraţiei publice (şi implicit oricărei autorităţi publice) :
- personalul administraţiei – importanţa deosebită acordată acestei componenete a
autorităţii administrative este dată de existenţa unor reglementări speciale
(Statutul funcţionarului public, Codul deontologic al funcţiei publice, etc.) în
conformitate cu care personalul administraţiei publice îşi desfăşoară activitatea;
- mijloacele materiale – sunt puse la dispoziţia organelor administraţiei publice din
bugetul de stat sau pot avea alte provenienţe stabilite de lege. Pot dispune de
aceste mijloace materiale ordonatorii de credite care sunt de obicei conducătorii
organelor administraţiei publice sau persoane special desemnate pentru acest
scop. Aceştia răspund pentru respectarea dispoziţiilor legale, pentru folosirea
eficientă a sumelor primite şi pentru integritatea bunurilor aparţinând unităţii pe
care o conduc;
- competenţa – noţiune fundamentală pentru dreptul administrativ este definită ca
fiind ansamblul atribuţiilor stabilite de Constituţie sau de lege ce conferă drepturi
şi obligaţii pentru a desfăşura în nume propriu, şi în realizarea puterii publice o
anumită activitate administrativă . Aceasta poate fi clasificată astfel:
- competenţă materială – care desemnează sfera şi natura atribuţiilor unui
organ (sau unei autorităţi) al administraţiei publice;
- generală – când organul poate interveni, în principiu, în orice domeniu
sau sector de activitate din sfera administraţiei publice –ex. Guvernul,
Consilul judeţean;
- specială – când un organ poate interveni numai în anumite domeniii,
sectoare de activitate, strict determinate prin lege –ex. ministere
- competenţă teritorială – care desemnează limitele teritoriale în care
autoritatea administrativă îşi poate exercita atribuţiile prevăzute de lege. Ea
poate fi centrală – când exercitarea atribuţiilor are loc la nivelul întregii ţări
(Guvernul, ministerele) sau locală – când atribuţiile sunt exercitate la
nivelul unei unităţi administrativ teritoriale (Consiliul Local, Primar);
- competenţă temporală – desemnează limitele în timp, în care o autoritate
publică îşi poate îndeplini atribuţiile conferite de lege. În general
autorităţile administrative au o competenţă nelimitată, actele normative
conform cărora sunt oragnizate neprevăzând un anumit timp de existenţă a
acestora, excepţie făcând autorităţile constituite în urma alegerilor care
beneficiază de un anumit mandat (ex - Comisiile înfiinţate prin Legea nr.
112/1995, etc.)
Tutela administrativă reprezintă o instituţie cu tradiţie în dreptul românesc preluată din
dreptul francez. Tutela reprezintă ansamblul de puteri limitate acordate unei autorităţi
administrative asupra agenţilor serviciilor publice descentralizate şi asupra actelor lor, în
scopul asigurării legalităţii în activitatea lor şi protejării interesului general
Capacitatea administrativă reprezintă aptitudinea organelor administraţiei publice de a
fi subiecte în cadrul raporturilor de drept administrativ.
Deşi cele două noţiuni sunt asemănătoare, unii autori considerând că ele se identifică,
identificăm, în urma analizei, câteva deosebiri:
- capacitatea administrativă presupune întotdeauna posibilitatea de a acţiona în
nume propriu, în timp ce competenţa poate fi exercitată în numele altui organ;
- unele atribuţii ce alcătuiesc competenţa unei autorităţi administrative pot fi
transmise altor organe, capacitatea nu poate fi transmisă altui subiect de drept;
- competenţa pot avea atât organele administrative cât şi structurile lor funcţionale,
pe când capacitatea este specifică organelor administrative
De reţinut că organele administraţiei publice au atât competenţă cât şi capacitate, dar
există o serie de structuri administrative care, deşi au o amunită competenţă, nu au capacitate
administrativă – structurile interne ale organelor, care au anumite atribuţii, dar ele nu
acţionează în nume propriu –ex – comisiile de specialitate ale Consiliului local acţionează în
numele Consiliului local, dar au atribuţii proiprii.
PREŞEDINTELE ROMÂNIEI. ROLUL, ALEGEREA ŞI DURATA
MANDATULUI PREŞEDINTELUI
În România instituţia Preşedintelui este considerată a fi reglementată într-un mod
atipic, pornindu-se în Decretul-Lege nr.92/1990 (actul normativ care a stat la baza primelor
alegeri libere) de la nişte prerogative largi, apropiate de un regim semiprezidenţial, care s-au
modificat substanţial odată cu adoptarea Constituţiei din 1991 conform căreia atribuţiile
conferite Preşedintelui apar ca şi componente ale unui regim parlamentar, cu singura
deosebire că Preşedintele este ales direct de către popor, prin vot universal, direct, secret şi
liber exprimat.
De altfel, cum afirmă chiar Preşedintele Comisiei de redactare a Constituţiei din 1991,
profesorul A.Iorgovan: ”Constituţia din 1991 a proiectat un Preşedinte de republică pentru a
satisface, pe de o parte, necesitatea de reprezentare a statului, iar pe de altă parte, necesitatea
de arbitraj între puterile statului, între stat şi societate”.
Evitându-se concentrarea unei puteri prea mari în mâinile unei singure persoane, s-a
ajuns la diminuarea competenţelor Preşedintelui şi creşterea influenţei Parlamentului,
realizându-se astfel un regim mixt, sau cum mai este denumit regim semiprezidenţial atenuat
având la bază următoarele argumente:
1. Atât Parlamentul cât şi Preşedintele sunt aleşi prin vot universal,
direct, secret şi liber exprimat, fiind organe reprezentative la nivel naţional, însă
doar parlamentul este calificat expres ca fiind organul reprezentativ suprem al
poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării (art. 61 alin.1);
2. Dreptul Preşedintelui de a dizolva parlamentul presupune
îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii (art. 89);
3. Constituţia consacră o formă de răspundere politică a Preşedintelui,
prevăzând suspendarea acestuia din fucnţie în anumite condiţii urmate de
organizarea unui referendum pentru demiterea sa (art. 95);
4. Constituţia consacră, în art. 96, o formă de răspundere penală a
Preşedintelui, caz în care, după punerea sa sub acuzarea de înaltă trădare, cu
votul a două treimi din totalul parlamentarilor, competenţa de judecată aparţine
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
5. Preşedintele poate cere poporului să-şi exprime voinţa, prin
referendum cu privire la probleme de interes naţional, numai după consultarea
Parlamentului;
6. Preşedintele desemnează un candidat la funcţia de prim-ministru,
dar îl numeşte în funcţie numai după acordarea votului de încredere de către
Parlament;
7. Atât Preşedintele, cât şi fiecare Cameră a Parlamentului are dreptul
să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului, pentru fapte săvârşite în
intereseul funcţiei lor. Preşedintele poate dispune suspendarea acestora din
funcţie dacă s-a început urmărirea penală (art.109 alin.2);
8. Guvernul răspunde în întregul său şi fiecare membru solidar cu
ceilalţi membrii numai în faţa Parlamentului (art.109 alin.1);
9. Preşedintele nu are drept de iniţiativă legislativă, aceasta aparţinând
doar Guvernului, parlamentarilor sau unui număr de cetăţeni (art. 74);
10. Preşedintele poate refuza promulgarea unei legi o singură dată după
primirea acesteia (în interiorul termenului de 20 de zile); în urma reexaminării
acesteia de către Parlament, promulgarea urmând să se facă în cel mult 10 zile
(art. 77);
11. cele mai importante atribuţii ale Preşedintelui în domeniul politicii
externe, al apărării, al stărilor excepţionale sunt condiţionate fie de intervenţia
Guvernului, fie de cea a Parlamentului;
12. Decretele Preşedintelui emise în exercitarea celor mai importante
atribuţii ale sale sunt contrasemnate de primul ministru (art. 100);
Art. 80 din Constaituţia României prevede:
“Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei
naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.
Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a
autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile
statului, precum şi între stat şi societate.”
Analizând prevederile constituţionale referitoare la instituţia Preşedintelui, putem
conchide că acesta îndeplineşte trei funcţii care conturează de fapt rolul Preşedintelui şi
anume:
- funcţia de şef de stat – caracterizată prin reprezentarea statului român atât în
interior cât şi în exterior şi concretizată prin atribuţii specifice;
- funcţia de şef al exeutivului – rezultată din atribuţiile pe care legea
fuundamentală le acordă Preşedintelui în această direcţie;
- funcţia de garant al Constituţiei şi de mediator între puterile statului – care
reiese, în special, din alegerea acestuia prin vot universal, secret deschis şi liber
exprimat, atribut care îi conferă Preşedintelui o legitimitate crescută, precum şi
neaparteneţa acestuia la vreun partid politic, de unde reiese echidistanţa şi
neutralitatea acestuia, cel puţin în termeni teoretici (aici existând numeroase
discuţii atât în doctrină cât şi în literatura de specialitate). Neutralitatea
Preşedintelui îi conferă acestuia posibilitatea de a tranşa orice neînţelegere
exclusiv prin prisma intereselor ţării;
Alegerea Preşedintelui României
Ca şi parlamentarii, Preşedintele României are o legitimitate populară, fiind ales prin
vot uninominal, în cadrul unei circumscripţii ce cuprinde întreaga ţară.
Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat,
de către toţi cetăţenii cu drept de vot din România.
Este declarat admis candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de
voturi ale alegătorilor înscrişi pe listele electorale.
În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit majoritatea necesară, se
organizează un al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului
de voturi obţinute în primul tur.
Sistemul de alegere în două tururi de scrutin, duce la consecinţa că, alesul, chiar dacă
la primul tur nu a obţinut votul majorităţii corpului electoral, la al doilea tur de scrutin, în
cadrul căruia voturile se împart între doi candidaţi, va deveni exponentul a cel puţin jumătate
plus unu din numărul votanţilor .
Acest sistem de vot conduce la bipolarizarea opiniei publice, situaţie aflată în
contradicţie cu împărţirea ei într-un număr foarte mare de partide. Soluţia pare firească,
deoarece putem constata modul normal în care a evoluat societatea politică românească de la
aproximativ 200 de partide înregistrate în 1992 până la câteva zeci de formaţiuni politice în
2004 (dintre care 6 au reprezentare parlamentară după alegerile din noiembrie 2004).
Prin alegerea directă a Preşedintelui de către electorat s-a avut în vedere situarea
acestuia deasupra presiunii partidelor politice.
Controlul întregii proceduri electorale şi confirmarea rezultatelor de care depinde,
după caz, organizarea celui de-al doilea tur de scrutin, desemnarea candidaţilor între care va
avea loc alegerea într-o asemenea situaţie, precum şi desemnarea câştigătorului care a obţinut
în final mandatul este asigurată de Curtea Constituţională conform atribuţiilor pe care legea
fundamentală le conferă acestei autorităţi (art. 146 lit.f). În acest context, Curtea
Constituţională “pecetluieşte” legalitatea desfăşurării alegerilor prezidenţiale.
Mandatul Preşedintelui României
Durata mandatului este de 5 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului.
Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României pentru mai mult
de două mandate, care pot fi şi succesive.
În varianta din 1991 a Constituţiei, mandatul Preşedintelui era de 4 ani, deşi chiar şi
atunci a existat în adunarea Constituantă propunerea unui mandat prezidenţial de 5 ani, acea
opinie având, în mare, aceleaşi argumente care au triumfat abia în 2003.
Realizarea unui decalaj între alegerile parlamentare şi prezidenţiale a devenit o
necesitate pentru viaţa politică românească iar mărirea cu un an a mandatului Preşedintelui
faţă de mandatul Parlamentului apare ca fiind necesară pentru a menţine continuitatea
instituţiei prezidenţiale în perioada campaniilor electorale parlamentare, ceea ce reprezintă un
plus de garanţie pentru stabilitatea politică a ţării.
În desfăşurarea normală a oricărei activităţi pot interveni situaţii deosebite, speciale.
Pe perioada unui mandat prezidenţial, cel puţin teoretic, pot apărea situaţii extraodrinare care
pot perturba serios continuitatea exercitării funcţiei supreme dacă ele nu sunt reglementate
corespunzător. Legiuitorul constituant a prevăzut aceste excepţii astfel:
1. în caz de război –mandatul Preşedintelui se prelungeşte prin lege
organică;
2. în caz de catastrofă – mandatul se prelungeşte prin lege organică.
Existenţa unei asemenea situaţii, prin interpretarea stării de lucruri de la un anumit
moment, fiind lăsată la aprecierea Parlamentului deoarece conceptul de catastrofă
nu este unul strict determinat din punct de vedere juridic;
3. vacanţa funcţiei – intervine în caz de demisie, de demitere din
funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces. În
termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al
României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nou Preşedinte ;
4. interimatul funcţiei- este o consecinţă a intervenţiei vacanţei
funcţiei prezidenţiale şi este prevăzută de art. 98 din Constituţie “dacă funcţia de
Preşedinte devine vacanţă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau
dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se
asigură în ordine de Preşedintele Senatului sau de Preşedintele Camenrei
Deputaţilor”. Caracterul provizoriu al situaţiei de interimat este demonstrat de
faptul că, pe perioada interimatului, persoana care ocupă această funcţie nu se
bucură de legitimitatea Preşedintelui ales, atribuţiile sale fiind limitate de
Constituţie (art. 98 alin.2). Astfel, Preşedintele interimar nu poate adresa mesaje
Parlamentului cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii, nu poate
dizolva Parlamentul şi nu poate cere poporului să-şi exprime voinţa cu privire la
probleme de interes naţional. În ceea ce priveşte instituţia interimatului, este
considerat a fi o lacună a legii faptul că, în situaţia în care atât Preşedintele
Senatului cât şi Preşedintele Camenrei Deputaţilor se află în imposibilitatea de a
asigura interimatul funcţiei prezidenţiale, nu există nici o precizare referitoare la
persoana care ar trebui să ocupe această funcţie. În doctrină se susţine “de lege
ferenda” că aceste prerogative ar trebui preluate de Primul Ministru, dar numai
după ce acestă precizare va fi făcută expres în lege.
În timpul mandatului său Preşedintele nu poate fi membru al unui partid politic şi nu
poate îndeplini nici a altă funcţie publică sau privată.
Această prevedere constituţională a fost şi este controversată, deoarece mulţi autori
consideră că prin prisma naturii umane este greu de făcut diferenţa dintre persoană şi
instituţie. Imparţialitatea unui şef de stat provenit din rândurile unui partid politic (de cele mai
multe ori candidatul la funcţia supremă fiind preşedintele acelui partid), care îşi dă demisia în
urma obţinerii mandatului prezidenţial este mai mult de ordin teroretic, fiind greu de crezut că
din fruntea partidului, imediat după câştigarea mandatului, preşedintele lasă deoparte doctrina
partidului din care provine, şi devine cu adevărat un mediator perfect echidistant .
Pentru exercitarea de către Preşedintele României a prerogativelor conferite de lege, a
fost organizată Administraţia Prezidenţială, instituţie publică cu personalitate juridică definită
de L47/1994 (republicată în MO 25/255 aprilie 2001) ca reprezentând totalitatea serviciilor
publice puse la dispoziţia Preşedintelui României pentru îndeplinirea atribuţiilor acestuia.
Funcţiile de conducere specifice din cadrul Administraţiei prezidenţiale sunt:
consilier prezidenţial cu rang de ministru şi consilier de stat cu rang de ministru de stat.
Legea de organizare şi funcţionare a Administraţiei prezidenţiale prevede că personalul
instituţiei poate fi încadrat numai pe baza încrederii acordate de Preşedintele României în
condiţiile semnării unui angajament de loialitate stabilit de Regulamentul de organizare şi
funcţionare, fapt care exprimă în modul cel mai clar caracterul politic al numirilor în funcţie
de la nivelul Administraţiei Prezidenţiale. De altfel, practica ne demonstrează că fiecare
schimbare a Preşedintelui duce schimbări masive la nivelul personalului Administraţiei
Prezidenţiale.
PREŞEDINTELE ROMÂNIEI. ATRIBUŢIILE PREŞEDINTELUI
ROMÂNIEI ÎN RAPORT CU PUTEREA LEGISLATIVĂ ŞI ÎN SITUAŢII
EXCEPŢIONALE
Atribuţiile Preşedintelui României sunt stabilite de Constituţie, avându-se în vedere, în
primul rând, rolul acestuia de reprezentare a statului pe plan intern şi extern, rolul ce îi revine
pentru apărarea ţării, şi prerogativele de care dispune pentru asigurarea respectării Constituţiei
şi a bunei funcţionări a administraţiei publice.
Clasificarea atribuţiilor Preşedintelui s-a realizat în funcţie de mai multe criterii, şi
anume:
1. din punct de vedere al funcţiilor sale:
a. atribuţii specifice şefului de stat;
b. atribuţii de realizare a funcţiei de şef al executivului;
c. atribuţii de apărare a Constituţiei şi a bunei funcţionări a autorităţilor
publice;
2. din punct de vedere al subiectelor faţă de care se exercită atribuţiile:
a. atribuţii exercitate în raport cu Parlamentul;
b. atribuţii exercitate în raport cu Guvernul;
c. atribuţii exercitate în raport cu celelalte autorităţi ale administraţiei publice
în vederea realizării serviciilor publice naţionale;
d. atribuţii exercitate în raport cu justiţia;
e. atribuţii exercitate în raport cu poporul;
3. din punct de vedere al frecvenţei:
a. atribuţii obişnuite – cea mai mare parte;
b. atribuţii exercitate în situaţii excepţionale – mai rare (apărare, catastrofă);
4. din punct de vedere al procedurii:
a. atribuţii exercitate fără condiţionări – mesaje, etc.;
b. atribuţii condiţionate de termene, propuneri – promulgarea legii în termen
de 20 de zile, decretele contrasemante de primul ministru, etc.;
5. din punct de vedere al formelor tehnico-juridice:
a. atribuţii care se realizează prin emiterea de decrete;
b. atribuţii care se realizează prin efectuarea de operaţii administrative;
c. atribuţii care se realizează prin emiterea de acte exclusiv politice;
6. din punct de vedere al conţinutului:
a. atribuţii privind legiferarea;
b. atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterii publice;
c. atribuţii privind alegera, formarea, numirea sau revocarea unor autorităţi
publice;
d. atribuţii în domeniul apărării şi asigurării ordinii publice;
e. atribuţii în domeniul politicii externe.
O clasificare didactică a atribuţiilor Preşedintelui se poate face având ca punct de
plecare funcţiile fundamentale ale unui stat de drept corespunzătoare practic celor trei puteri
în stat, şi anume puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească.
Atribuţiile Preşedintelui în raport cu puterea legislativă
În România, puterea legislativă este reprezentată de Parlament ca unică autoritate
legiuitoare a ţării. În raport cu aceasta, Preşedintele ţării are anumite atribuţii conferite de
Constituţie, care să-i asigue rolul de mediator între puterile statului. Astfel:
a) Preşedintele poate dizolva Parlamentul, după consultarea preşedinţilor
celor două camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, dacă acesta nu a acordat votul de
încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai
după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură. Parlamentul poate fi dizolvat o
singură dată în cursul unui an dar nu în ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui sau în
timpul stării de mobilizare, război, asediu sau urgenţă.
Dreptul Preşedintelui de a dizolva Parlamentul este supus, în sistemul
constituţional românesc, unor limite care au în vedere eşecul tentativelor de formare a
Guvernului. Astfel legea fundamentală restrânge atribuţia Preşedintelui de a dizolva
Parlamentul numai la situaţia în care trebuie format un nou Guvern, fie după alegerile
legislative, fie în urma exprimării unui vot de neîncredere în cel existent. Se consideră
aproape unanim în doctrină că, măsura dizolvării Parlamentului trebuie să fie rezultatul
eşecului evident de formare a unui Guvern care să aibă acceptul Parlamentului.
Deşi prevăzută în mod expres de Constituţie, posibilitatea Preşedintelui de a
dizolva Parlamentul este aproape imposibil de realizat în practică datorită numeroaselor
condiţiilor cumulative care trebuiesc îndeplinite.
b) Preşedintele convoacă Parlamentul în cel mult 20 de zile de la alegeri
sau în sesiune extraordinară, convocarea putând fi realizată pentru o singură cameră sau
pentru camerele reunite.
El are în acest sens, o obligaţie constituţioanlă, conform art. 63 alin 3 din
Constituţie: “Parlamentul nou ales se întruneşte în cel mult 20 zile de la alegeri, sau are
posibilitatea potrivit art. 66 alin.2, alături de biroul permanent al fiecărei camere ori cel puţin
1/3 din numărul deputaţilor sau senatorilor să ceară întrunirea Camerei Deputaţilor şi a
Senatului în sesiune Extraordinară”;
c) Preşedintele promulgă legea – promulgarea reprezentând învestirea
legii cu formulă executorie.
Conform art. 77 din Constituţie:
(1)“Legea se trimite spre promulgare Preşedintelui României. Promulgarea legii
se face în cel mult 20 de zile de la primire.
(2) Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singură dată,
reexaminarea legii.
(3) Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificafrea
constituţionalităţii ei, promulgarea se face în cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate
după reexaminare sau după primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat
constituţionalitatea.
Această atribuţie este considerată a fi cea mai importantă pe care Constituţia o
conferă Preşedintelui. Astfel, în termen de 20 de zile de la primirea legii de la Parlament,
Preşedintele are următoarele posibilităţi:
1. va promulga legea - situaţia uzuală în care, după adoptarea
legii de către cele două camere ale Parlamentului, aceasta ajunge pe masa Preşedintelui
României, care are, putem spune, rolul final în procesul de legiferare. Promulgarea conduce în
pasul următor la publicarea legii în Monitorul Oficial, intrarea în vigoare (conform
Constituţiei la 3 zile de la publicare sau la o dată ulterioară prevăzută în conţinutul ei) şi
producerea de efecte juridice. De remarcat că nepublicarea legii atrage după sine inexistenţa
acesteia, ea neputând produce efecte juridice decât după ce este adusă la cunoştinţă publică;
2. o va trimite spre revizuire Parlamentului – Preşedintele are
posibilitatea o singură dată să trimită legea înapoi, spre reexaminare, Parlamentului, în situaţia
în care consideră că legea prezintă aspecte de neoportunitate.
Cererea va fi adresată printr-un mesaj prezidenţial care va cuprinde obligatoriu
motivele pentru care s-a considerat necesară reexaminarea legii. Aceasta va avea ca efect
repetarea procedurii parlamentare, punerea din nou în dezbatere a legii, începând cu camera la
care a fost iniţial dezbătută, neexistând, însă, obligaţia rediscutării ei în întregime.
Ca urmare a noii dezbateri, parlamentarii îşi pot însuşi în întregime sau în parte
punctul de vedere al Preşedintelui, ceea ce va duce la modificarea legii, şi în noua formă
acesta va fi obligat să o promulge în termen de 10 zile de la primire. Se mai poate întâmpla ca
parlamentarii să nu ţină cont de argumentele aduse de Preşedinte în cererea de reexaminare,
votul lor fiind acelaşi ca la început, situaţie în care Preşedintele va fi de asemenea obligat să
promulge legea în acelaşi termen de 10 zile prevăzut de Constituţie.
S-ar putea înţelege că Preşedintele este obligat să promulge legea indiferent de
situaţie şi că posibilitatea acestuia de a interveni este numai formală;
3. o va trimite Curţii Constituţionale în situaţia în care consideră
că aceasta prezintă aspecte de neconstituţionalitate;
Pot apărea două împrejurări: - Curtea Constituţională decide că legea nu prezintă
aspecte de neconstituţionalitate, o retrimite Preşedintelui care va fi obligat să o promulge în
termen de 10 zile;
- Curtea Constituţională hotărăşte că legea
prezintă aspecte de neconstituţionalitate, împărtăşind totalsau parţial poziţia Preşedintelui, şi
va retrimite legea Parlamentului care, conform art. 147 alin.2 “va fi obligat să reexamineze
dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale”
Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii sau dacă s-a cerut verificrea
constituţionalităţii ei, promulgarea se va face în termen de 10 zile de la primirea legii adoptate
după reexaminare sau după primirea deciziei Curţii Constituţionale prin care i s-a confirmat
constituţionalitatea.
Posibilităţile pe care i le conferă Constituţia Preşedintelui de a cere Parlamentului
reexaminarea legii sau de a trimite legea Curţii Constituţionale în vederea stabilirii
constituţionalităţii ei prezintă o caracteristică comună: ele sunt procedee care permit şefului
statului să suspende punerea în aplicare a legii, aceasta reprezentând o instituţie care are drept
model “veto-ul suspensiv” al Preşedintelui SUA, cu deosebirea că, la noi, adoptarea legii de
către Parlament după reexaminarea ei se face cu aceeaşi majoritate necesară şi la prima
examinare, spre deosebire de SUA unde este necesară o majoritate calificată de 2/3.
Din cele prezentate mai sus s-ar desprinde următoarele aspecte: Posibilitatea
Preşedintelui de a interveni asupra legii va fi reală numai în măsura în care Preşedintele
dispune de o largă autoritate asupra majorităţii parlamentare, în sens contrar, este de presupus
că o a doua votare a legii în Parlament va duce la acelaşi rezultat ca şi prima, odată ce
majoritatea cerută pentru promovarea legii este aceeaşi. Pe aceeaşi linie de idei, sesizarea
Curţii Constituţionale cu o obiecţie de neconstituţionalitate are un câmp de acţiune mai
restrâns, Preşedintele neputând pune decât problema neconformităţii legii cu Constituţia dar
în faţa Parlamentului punctul de vedere al Preşedintelui – în situaţia în care Curtea
Constituţională şi l-a însuşit – nu va putea fi înfrânt de către Parlament, acesta fiind obligat să
pună de acord dispoziţiile contestate cu decizia Curţii Constituţionale.
d) Adresarea de mesaje Parlamentului – art. 88 din Constituţie “Preşedintele
României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme politice ale
naţiunii”.
Mesajul este definit a fi expresia exclusivă şi unilaterală a concepţiilor politice ale
Preşedintelui României . Prin intermediul său preşedintele îşi poate face cunoscută poziţia
asupra unor probleme existente la un anumit moment dat în societate. Mesajul poate
reprezenta un important factor în realizarea funcţiei de mediere între puterile statului prin
depăşirea unor posibile blocaje instituţionale sau armonizarea unor puncte de vedere
divergente.
Pentru a primi mesajul preşedintelui, Camerele Parlamentului se reunesc în şedinţă
comună, neexistând însă obligativitatea dezbaterii acestuia imediat după primirea lui.
Nu acelaşi regim juridic îl va avea mesajul Preşedintelui prin care acesta aduce la
cunoştinţa legiuitorului măsurile luate cu ocazia respingerii unei agresiuni armate, situaţie în
care cele două camere vor fi obligate să primească şi să dezbată mesajul în prezenţa
Preşedintelui.
Atribuţiile Preşedintelui României care necesită intervenţia Parlamentului
a) atribuţiile Preşedintelui în domeniul apărării – în exercitarea prerogativelor
constituţionale de comandant al forţelor armate şi de preşedinte al Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării, conform art. 92 alin. 1 “preşedintele României poate declara, cu aprobarea
prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate. Numai în
cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în
cel mult 5 zile de la adoptare”. Declararea mobilizării totale (chemarea sub arme atuturor
cetăţenilor care formează rezerva armatei) sau parţiale (chemarea sub arme a unui număr
limitat de contingente sau a rezerviştilor dintr-o anumită parte a ţării), este o atribuţie a
Preşedintelui României pe care acesta o exercită prin emiterea unui decret prezidenţial
contrasemnat de primul ministru, dar numai cu aprobarea prealabilă a Parlamentului.
În cealaltă situaţie, când preşedintele consideră că este vorba despre o situaţie
excepţională, poate emite decretul de mobilizare şi abia după aceea, în termen de cel mult 5
zile, va fi supus aprobării Parlamentului. Refuzul Parlamentului de a aproba decretul
preşedintelui are ca efect anularea acestuia. În asemenea situaţii deosebite, Parlamentul îşi
continuă activitatea pe toată durata aceastor stări, sau, dacă nu se află în sesiune, se convoacă
de drept în 24 de ore de la declararea lor.
b) în virtutea rolului de comandant al armatei ia măsuri pentru respingerea
agresiunii împotriva ţării, pe care le aduce neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului printr-un
mesaj. Dacă Parlamentul nu este în sesiune se convoacă de drept în 24 de ore de la
declanşarea agresiunii;
c) instituie starea de asediu, de urgenţă în întreaga ţară sau în unele unităţi
administrativ teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea acestora în cel mult 5 zile de la
luarea acesteia;
PREŞEDINTELE ROMÂNIEI. ATRIBUŢIILE PREŞEDINTELUI
ROMÂNIEI ÎN RAPORT CU PUTEREA EXECUTIVĂ.
ATRIBUŢIILE PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI ÎN RAPORT CU
JUSTIŢIA
Prerogativele de care se bucură sau s-a bucurat şeful statului de-a lungul vremii au
variat şi variază şi astăzi de la stat la stat, motiv pentru care devine foarte grea o delimitare
clară a atribuţiilor Preşedintelui în calitate de şef de stat, de şef al executivului sau pentru
asigurarea respectării Constituţiei şi a bunei funcţionări a administraţiei publice.
Nu există un tipar pentru calitatea de şef de stat sau de şef al executivului, acest lucru
reieşind dîn primul rând din prevederile referitoare la organizarea statului pe principiul
separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, care impune colaborarea acestora, lucru care face ca
atribuţiile să interfereze.
Există diferenţe mari de atribuţii între doi şefi din două state diferite pe care doctrina
internă a ambelor state îi numeşte, spre exemplu, şefi ai executivelor, (particularizând în acest
sens exemplul Franţei şi al României, amândouă statele vorbind despre atribuţii ale
Preşedintelui în calitate de şef al executivului, aceste atribuţii diferind, însă, foarte mult,
“puterea” Preşedintelui francez fiind, în mod cert, mai mare).
Fiind unul dintre cei doi şefi ai executivului, atribuţiile Preşedintelui în cadrul puterii
executive se exercită în raport cu Guvernul şi cu alte autorităţi ale administraţiei publice,
bineînţeles în deplină conformitate cu prevederile constituţionale şi legale.
Astfel, în raport cu Guvernul, Preşedintele are următoarele atribuţii:
1. numeşte Guvernul – după încheierea alegerilor parlamentare, Preşedintele,
desemnează un candidat pentru funcţia de Prim ministru, după consultarea cu partidul care a
căştigat alegerile sau cu partidele reprezentate în Parlament şi numeşte Guvernul pe baza
votului de încredere acordat de Parlament; Nu putem să nu remarcăm libertatea redusă de care
se bucură Preşedintele în desemnarea candidatului la funcţia de Prim ministru în situaţia în
care un partid deţine o majoritate confortabilă în Parlament, Preşedintele fiind obligat să
desemneze un candidat din rândurile acelui partid.
2. în caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele
revocă şi numeşte pe unii membrii ai Guvernului, la propunerea primului ministru şi numai pe
baza aprobării Parlamentului, dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau
compoziţia politică a Guvernului (cea care a primit votul de investitură din partea
Parlamentului);
3. Preşedintele poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de
importanţă deosebită. În situaţiile în care Preşedintele consideră necesar, are posibilitatea de a
convoca Guvernul pentru a-l consulta, în final însă decizia cu privire la problemele supuse
dezbaterilor aparţinând Preşedintelui, părerile membrilor Guvernului având doar un caracter
consultativ. Se impune precizarea că Preşedintele nu poate consulta un ministru fără să
recurgă la intermediul Guvernului, legiuitorul constituant urmărind să accentueze poziţia
proeminentă a Primului Ministru în cadrul Guvernului, Preşedintele neputând să recurgă la
concursul unui organ al administraţiei publice decât prin intermediul premierului;
4. poate lua parte la şedinţele Guvernului, în care se dezbat probleme de interes
general privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea
primului ministru, în alte situaţii. (art. 87 alin.1 şi 2 din Constituţie). Atunci când Preşedintele
participă la aceste şedinţe, el le prezidează, dar nu are drept de vot, deoarece, în caz contrar ar
răspunde solidar cu membrii Guvernului pentru hotărârile şi măsurile aprobate. Cu toate
acestea, opinia pe care Preşedintele o exprimă în şedinţa Guvernului la care participă, va
putea avea o influenţă considerabilă asupra hotărârii finale
5. în raport cu autorităţi ale administraţiei publice, Preşedintele României poate
îndeplini următoarele atribuţii:
a. propune numirea conducătorilor unor autorităţi ale administraţiei publice,
astfel:
propune Parlamentului, spre numire, pe directorii serviciilor de
informaţii (art. 65 alin.2 lit.h din Constituţie);
potrivit art 94, lit c., Preşedintele numeşte în funcţii publice în
condiţiile prevăzute de lege – ex. Doi membrii în Consiliul Naţional al Audio-
vizualului, prim-adjunctul directorului Serviciului Român de informaţii şi pe cei
trei adjuncţi ai acestuia, la propunerea directorului, conform legii. Atribuţia
Preşedintelui de a numi o persoană într-o funcţie publică nu poate fi exercitată
decât dacă, în prealabil, o lege ordinară sau organică instituie această funcţie şi
stabileşte condiţiile în care se face această numire
Atribuţiile Preşedintelui României în domeniul politicii externe
Considerând că domeniul politicii externe aparţine sferei administraţiei publice,
prezentăm în continuare atribuţiile Preşedintelui în acest domeniu, remarcând grija
constituantului de a reglementa aceste atribuţii în aşa fel încât îndeplinirea lor să se realizeze
prin colaborarea autorităţilor publice ale statului:
În acest context, atribuţiile Preşedintelui României în domeniul politicii externe sunt
următoarele – conform art 91 din Constituţie:
- încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi
le supune spre ratificare Parlamentului într-un termen rezonabil; această sintagmă – termen
rezonabil fiind o modificare adusă Constituţiei ca o aliniere la Convenţia Europeană a
drepturilor Omului. Observăm că legiuitorul constituant a gândit încheierea unui tratat
internaţional ca o “operă complexă” la a cărei finalizare concură cele mai imporante autorităţi
ale statului: Preşedintele, Guvernul şi Parlamentul, fără consensul acestora neputându-se
încheia un tratat interneţional;
- acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României la propunerea
Guvernului prin decrete prezidenţiale care trebuie contrasemnate de primul ministru;
- aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor
diplomatice, la propunerea Guvernului;
Atribuţiile Preşedintelui în raport cu justiţia
- acordă graţieri individuale. Graţierea individuală este un drept al şefului
de stat, care reprezintă o măsură de clemenţă în virtutea căreia o persoană condamnată penal
este scutită de executarea totală sau parţială a pedepsei stabilite prin hotărâre judecătorească
de condamnare rămasă definitivă;
- participă la şedinţele Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) ori de
câte ori consideră că prezenţa sa la dezbateri este necesară, şi atunci când participă le
prezidează dar fără a avea drept de vot, Preşedintele României nefiind unul dintre membrii
Consiliului. Participarea Preşedintelui la lucrările Consiliului Superior al Magistraturii apare
ca o formă de garantare a drepturilor cetăţenilor, care îi sesizează acestuia diferite aspecte din
justiţie, pe care Preşedintele le poate aduce în discuţie, într-o formă instituţionalizată, pentru a
se trage concluziile şi a se adopta măsurile care se impun ;
- numeşte în funcţie magistraţii (judecătorii şi procurorii), cu excepţia
celor stagiari, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii.
Magistraţii stagiari sunt recrutaţi de Ministerul Justiţiei pe baza unei metodologii prevăzute în
mod expres de lege. În desfăşurarea procedurii de numire a magistraţilor, Preşedintele
României va putea refuza numirea unei persoane, dar nu va putea adăuga nici un nume pe
lista celor primite de la CSM;
- numeşte trei judecători ai Curţii Constituţionale (art. 142 alin.3);
- poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea
legii înainte de promulgarea acesteia sau pentru soluţionarea altor conflicte juridice de natură
constituţională dintre autorităţile publice;
Pe lângă celel prezentate până acum, Preşedintele României mai îndeplineşte şi alte
atribuţii:
- conferă decoraţii şi titluri de onoare;
- acordă gradele de mareşal, general şi de amiral;
Deşi îndeplinirea acestor din urmă atribuţii nu presupune în mod necesar o propunere
din partea Guvernului, va fi firesc ca exercitarea lor să se facă de şeful statului la propunerea
Guvernului, deoarece acesta dispune de aparatul de specialitate în măsură să cunoască cel
mai bine împrejurările care au dus la opţiunea şefului statului.
Atribuţiile Preşedintelui în relaţiile cu poporul. Referendumul
Conform Legii nr.3/2000 cu privire la organizarea şi desfăşurarea referendumului,
referendumul naţional constituie forma şi mijlocul de consultare directă şi de exprimare a
voinţei suverane a poporului cu privire la :
- revizuirea Constituţiei;
- demiterea Preşedintelui;
- probleme de interes naţional
Conform art. 90 din Constituţia României: „Preşedintele României, după consultarea
Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la
probleme de interes naţional”.
În literatura de specialitate întâlnim:
- referendumul constituţional, care va fi organizat cu ocazia revizuirii Constituţiei
– art 151, al3 – revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum,
organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de
revizuire;
- referendum legislativ – care priveşte adoptarea unei legi;
- referendum consultativ – prevăzut la art. 90;
PREŞEDINTELE ROMÂNIEI. ACTELE ŞI RĂSPUNDEREA
PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI
Ca şi modalităţi de realizare a atribuţiilor sale, în activitatea Preşedintelui României
întâlnim:
1. acte juridice – decrete - care se publică în MO, nepublicarea lor atrăgând
inexistenţa acestora.
Decretele prezidenţiale sunt acte administrative producătoare de efecte juridice, ele
putând fi atacate la instanţa de contencios administrativ, potrivit legii speciale în materie, cu
excepţia decretelor care intră în sfera actelor exceptate de la controlul în contencios
administrativ. Regula în ceea ce priveşte caracterul decretelor prezidenţiale este că ele sunt
acte administrative individuale, iar prin excepţie ele pot fi acte administrative normative –
decretele de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate.
Decretele prezidenţiale sunt supuse contrasemnării de către primul ministru, lipsa
contrasemnăturii atrăgând nulitatea decretului, deoarece prin contrasemnare, primul ministru
îşi angajează răspunderea politică faţă de Parlament. Prin excepţie, decretele prezidenţiale
care au ca obiect exercitarea atribuţiilor inerente Preşedintelui (numirea în funcţii publice,
consultarea poporului, etc.) nu se contrasemnează de către primul ministru;
2. acte exclusiv politice – acte care prin conţinutul lor nu produc efecte juridice -
mesaje, declaraţii, discursuri, interviuri.
Din punct de vedere al semnificaţiei sale, mesajul reprezintă un mijloc de legătură
între două autorităţi publice, unul din şefii executivului şi organul reprezentativ suprem al
poporului român;
3. fapte materiale juridice – activităţi ale căror efecte juridice nu se produc ca o
consecinţă a unei manifestări de voinţă, ci iau naştere ca urmare a unei actrivităţi materiale.
Depunerea unei obiecţii de neconstituţionalitate a unei legi la Curtea Constituţională -
produce un efect juridic, şi anume, obligă Curtea la pronunţarea unei decizii, dar aceasta nu
reprezintă o manifestare de voinţă a Preşedintelui, ci o consecinţă a unei activităţi din partea
acestuia (depunerea obiecţiei);
4. operaţii administrative – activităţi desfăşurate în vederea realizării unor atribuţii,
dar care nu produc prin ele însele efecte juridice, cu alte cuvinte nu se concretizează în
manifestări de voinţă destinate să producă efecte juridice – primirea în audienţă de către
Preşedintele României a unui ambasador al unui stat străin, prezenţa Preşedintelui la diferite
ceremonii oficiale, participarea la conferinţe internaţionale – în general activităţile desfăşurate
în vederea îndeplinirii atribuţiilor de reprezentare a statului;
Răspunderea Preşedintelui României
Constituţia României consacră două articole (95 şi 96) instituţiei răspunderii
Preşedintelui. Astfel, s-a realizat o delimitare între două forme de răspundere, politică şi
penală.
- răspunderea politică a Preşedintelui României în cazul săvârşirii unor fapte grave
prin care Preşedintele încalcă Constituţia –este reglementată de legea fundamentală sub forma
suspendării din funcţie – art. 95 Constituţie.
Preşedintele poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în
şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii
Constituţionale. Propunerea de suspendare poate fi iniţiată de cel puţin 1/3 din nr. deputaţilor
şi senatorilor şi se aduce neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui, pentru a se apăra, iar dacă
aceasta este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea
Preşedintelui.
Constituţia prevede trei niveluri pe care se dezvoltă răspunderea politică a
Preşedintelui României, şi anume:
1. iniţiativa parlamentară;
2. poziţia Curţii Constituţionale;
3. votul poporului.
Pentru a se finaliza procedura de suspendare din funcţie a Preşedintelui, trebuiesc
parcurse toate etapele de mai sus cu acelaşi rezultat, în caz contrar, dacă una din verigi se
rupe, procedura de suspendare se încheie.
Iniţiativa parlamentară se concretizează prin iniţierea de către o treime din nr total de
deputaţi şi senatori (cifră raportată la totalul parlamentarilor şi nu la membrii uneia din
Camere, deci nefiind important câţi senatori sau câţi deputaţi au semnat propunerea de
suspendare, important fiind să se întrunească 1/3 din nr. total de parlamentari) a cererii de
suspendare, care trebuie să fie temeinic motivată.
Cererea de suspendare împreună cu lista parlamentarilor care o susţin va fi depusă la
Secretarul General al Camerei unde cei care au formulat-o au ponderea cea mai mare, data
depunerii având semnificaţia declanşării procedurii de suspendare.
Secretarul General al Camerei are obligaţia să aducă de îndată la cunoştinţă
Preşedintelui României, precum şi Preşedintelui celeilate camere despre existenţa cererii de
suspendare precum şi să ceară un aviz consultativ Curţii Constituţionale.
După primirea avizului, cele două camere se vor reuni în şedinţă comună pentru a
dezbate propunerea de suspendare, ocazie în care Preşedintele poate veni, dacă consideră
necesar, în faţa camerelor şi poate da explicaţii în legătură cu faptele care i se impută.
Pentru a fi votată, propunerea trebuie să primească voturile majorităţii deputaţilor şi
senatorilor, după care va fi organizat un referendum în ce mult 30 de zile.
Referendumul este organizat de Guvern, justificarea acestei proceduri fiind aceea că
deoarece Preşedintele României este ale de un întreg corp electoral, în cadrul unei
circumscripţii cuprinzând întreaga ţară, el nu poate fi demis decât tot de corpul electoral astfel
delimitat ;
- răspunderea penală a Preşedintelui României – sub forma punerii sub acuzare –
art. 96 din Constituţia revizuită.
Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună pot hotărî, cu votul a cel puţin 2/3
din numărul deputaţilor şi senatorilor, punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă
trădare.
Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi
senatorilor şi se aduce neîntârziat la conuştinţa Preşedintelui pentru a putea da explicaţii cu
privire la faptele care i se impută.
De la data punerii sub acuzare până la data demiterii, Preşedintele este suspendat de
drept.
Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare.
Punerea sub acuzare are semnificaţia ridicării imunităţii prezidenţiale, prevăzute de
art. 84, alin.2, în domeniul penal.
Acuzarea poate fi numai pentru înaltă trădare, aceasta fiind o sintagmă regăsită în mod
tradiţional în constituţiile democratice şi nu denumirea unei infracţiuni prevăzută de Codul penal.
Aprecierea unei fapte comise de Preşedinte ca fiind înaltă trădare este o apreciere
politică, ea depăşind sfera conceptelor juridice, putând fi definită ca cea mai gravă încălcare a
intereselor poporului în exerciţiul atribuţiilor sale. Fapta de înaltă trădare se situează la graniţa
dintre politică şi drept, constând în abuzul de funcţie pentru o acţiune contrară Constituţiei.
Iniţierea propunerii de punere sub acuzare este realizată de majoritatea deputaţilor şi
senatorilor şi cererea se depune la Secretarul General al camerei de unde sunt preponderenţi
semnatarii şi se aduce neîntârziat la cunoştinţa Preşedintelui pentru a putea da explicaţii cu privire la
faptele care i se impută.
La fel ca şi la procedura de suspendare, camerele reunite discută propunerea, fiind
necesară o majoritate calificată (adică 2/3 din totaul parlamentarilor) pentru ca aceasta să fie
votată.
Trimiterea în judecată a Preşedintelui va fi făcută de Parchetul General, competenţa de
judecată revenind în fond Secţiei Penale de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în recurs
Secţiunilor Reunite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De drept, hotărârea de condamnare are ca efect demiterea Preşedintelui, acesta fiind
singurul caz în care Preşedintele României, deşi ales de corpul electoral este demis de
autoritatea supremă a jurisdicţiilor naţionale.
Există posibilitatea nefinalizării tragerii la răspundere penală a Preşedintelui României
(Parchetul constată că nu sunt întrunite elementele punerii sub acuzare, instanţa consideră că
Preşedintele nu poate fi condamnat pentru înaltă trădare), oricare ar fi motivul, acţiunea va
înceta şi Preşedintele îşi va relua atribuţiile.
Tot pe tărâmul răspunderii, dar în alt sens, pentru actele sale administrative,
Preşedintele poate fi tras la răspundere administrativ-patrimonială în baza liberului acces la
justiţie şi a dreptului persoanei vătămate de o autoritate publică, drepturi garantate de
Constituţie.
Pentru fapte care nu au legătură cu prerogativele funcţiei de Preşedinte al ţării, acesta
va răspunde ca orice cetăţean, potrivit dreptului comun.
GUVERNUL. EVOLUŢIA INSTITUŢIEI, ROLUL ŞI STRUCTURA
GUVERNULUI
Evoluţia instituţiei guvernului
Noţiunea de Guven poate desemna, într-un sens mai larg, totatlitatea organelor care
formează puterea executivă, sau, într-un sens mai restrâns, acea parte a puterii executive
formată din ansamblul miniştrilor.
Izvoarele istorice ale Guvernului, ca autoritate publică, se regăsesc în fostele Consilii
ale regelui din perioada absolutismului monarhic (curia regis), iar în Tările Române, în Sfatul
Domnesc. În timp, pe măsură ce la nivelul administraţiei centrale au început să apară
departamentele, responsabile pentru administrarea unor domenii de activitate pe întreg
teritoriul ţării, a început să se contureze un organism cu competenţe majore în problemele
executive ale statului.
În Ţările Române, ministerele au fost create prin Regulamentele Organice (1831 în
Muntenia şi 1832 în Moldova) dar Guvernul, ca instituţie, apare abia după Unirea
Principatelor. Evoluţia pe care a avut-o instituţia Guvernului a fost una ascendentă până la
instaurarea dictaturii regale (prin Constituţia din 1938), când rolul Guvernului s-a diminuat.
În perioada dictaturii comuniste, Constituţia în vigoare la acea dată prevedea că
“Guvernul este organul suprem, executiv şi administrativ” şi că el se compune din
Preşedintele Consiliului de Miniştri, unul sau mai mulţi vicepreşedinţi şi din miniştri, care
împreună alcătuiesc Consiliul de Miniştri. Acesta avea un rol definitoriu în conducerea şi
planificarea economiei, toată activitatea sa fiind în concordanţă cu regimul comunist din
România acelor vremuri, subordonându-se total partidului unic, condus de şeful statului.
După decembrie 1989, primele dispoziţii cu privire la Guvern apar odată cu Decretul-
Lege nr.2/1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării
Naţionale, iar după câteva zile a fost adoptat Decretul-Lege nr.10/1989 privind constituirea,
organizarea şi funcţionarea Guvernului României (primul Guvern democrat din România
post-decembristă a fost condus de Petre Roman).
Puţin mai târziu, a fost adoptată Legea nr. 37/1990 privind organizarea şi funcţionarea
Guvernului României, lege preconstituţională, ale cărei dispoziţii au fost în mare parte
depăşite prin intrarea în vigoare a Constituţiei în 1991, şi care din păcate a fost înlocuită abia
în anul 2001 cu Legea 90/2001, şi aceasta modificată şi completată ulterior.
Reglementarea constituţională a instituţiei este realizată, de regulă, într-un titlu special
dar reglementări cu privire la această instituţie se regăsesc şi în alte capitole. Există şi
Constituţii care nu conţin reglementări exprese privind rolul Guvernului, acesta deducându-se
din coroborarea mai multor articole.
În Constituţia României reglementarea Guvernului este realizată în mod expres prin
două capitole din Titlul III – Autorităţile publice – cap.III – Guvernul, şi cap.IV – Raporturile
Parlamentului cu Guvernul), dar există şi alte referiri în alte texte la materia Guvenului.
Rolul Guvernului
Guvernul are sarcina de a realiza politica naţiunii, el este iniţiatorul, modelatorul şi
executantul măsurilor de redresare economică, scădere a inflaţiei şi stabilitate economică,
răspunde de ordinea publică, de apărarea naţională sau de raporturile statului pe care-l
guvernează cu alte state.
În România, Guvenul reprezintă o autoritate a administraţiei publice centrale, parte
componentă a puterii executive, având un rol primordial în sfera excecutivului şi implicit în
viaţa politică a ţării. Cum remarcă profesorul Iorgovan, Guvernul este “Patronul“ executivului
în România .
Constituţia prevede în art.102: ”Guvernul, potrivit programului său de guvernare
acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită
conducerea generală a administraţiei publice”.
Conform acestor prevederi, Guvernul îndeplineşte un dublu rol:
- politic – în asigurarea politicii interne şi externe a ţării;
- administrativ – în exercitarea conducerii generale a administraţiei publice;
Rolul politic al Guvernului decurge din originea sa parlamentară şi din dependenţa sa
de programul acceptat de Parlament; votul Parlamentului reprezentând încrederea acestuia
atât în echipa guvernamentală, cât şi în programul pe care îl are de înfăptuit pe perioada
mandatului.
Acceptarea programului de către Parlament, scoate în evidenţă faptul că el este al
primului ministru şi al echipei guvernamentale, votul acordat de legislativ reprezentând
încărcarea cu legitimitate juridică a acestuia şi dobândirea calităţii de program oficial al
Guvernului în funcţiune.
Remarcăm faptul că, în procesul de elaborare a Constituţiei s-a folosit în primă fază
expresia “program aprobat de Parlament”.
Sintagma a fost transformată ulterior în “program acceptat de Parlament”, cu scopul
declarat de a implica mai puţin Parlamentul în activitatea de guvernare, dar a-i da acestuia
posibilitatea cenzurii asupra activităţii Guvernului fără să se poată spune “noi nu facem decât
să executăm ceea ce dumneavoastră (Parlamentul) aţi aprobat”.
Rolul administrativ al Guvernului reiese din însăşi ideea pentru care acesta există.
Guvernul se află în vârful ierarhiei administrative, conducând direct sau indirect toate
structurile administraţiei publice .
Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale, între Guvern şi celelalte autorităţi ale
administraţiei publice se stabilesc raporturi de drept administrativ de subordonare (faţă de
minstere, prefecţi sau structuri aflate în subordonarea Guvernului), de colaborare (faţă de
autorităţile administraţiei publice autonome) sau de tutelă administrativă (faţă de autorităţile
administraţiei publice locale, alese de cetăţeni în teritoriu)
Rolul Guvernului se exprimă nu numai în sfera exclusiv executivă ci şi prin
colaborarea cu alte organisme sociale interesate (art.102, alin 2 din Constituţie).
În spiritul legii fundamnentale, buna funcţionare a societăţii nu poate fi urmărită şi
realizată de Guvern decât cu participarea la actul de guvernare şi administrare a ţării a
organismelor societăţii civile interesate, respectiv a organizaţiilor sindicale, patronale,
profesionale, aportul mass-mediei, dezbateri pe principalele probleme cu reprezentanţi ai unor
organizaţii şi fundaţii fără scop patrimonial, etc. Această colaborare dintre Guvern şi alte
organisme sociale se realizează de pe poziţii de egalitate, ea reprezentând şi expresia
transparenţei activităţii guvenamental.
Structura Guvernului
Sediul materiei îl constituie art. 102 alin.3 din Constituţie, care prevede că “Guvernul
este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică” şi
L90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului care, în dezvoltarea normei
constituţionale prevede: “Guvernul este alcătuit din primul-ministru şi miniştri. Din Guvern
pot face parte şi miniştri delegaţi, cu însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuţi
în lista Guvernului prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere”.
Voinţa constituantului a fost să construiască un Guvern cu o structură simplă, fără scară
ierarhică interioară. În afară de primul ministru, miniştri şi alţi membri, la momentul elaborării
Constituţiei era în vigoare şi Legea de organizare a Guvernului nr.37/1990 care prevedea şi funcţia de
ministru de stat.
Trebuie remarcat că Guvernele de după alegerile din 1992 şi 1996 au conţinut şi funcţia de
ministru de stat, dându-se prioritate L.37/1990 deşi era anterioară Constituţiei.
Guvernul de după alegerile din 2000 nu a mai considerat necesară funcţia de muinistru de stat,
iar Legea 90/2001 – de organizare şi funcţionare a Guvernului, acre a înlocuit vechea L.37/1990 nu a
mai inclus această funcţie între membri Guvernului.
Într-o preluare parţială a Constituţiei, Legea nr.90/2001, prevede că: “Guvernul este
autoritatea publică a puterii executive care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării
şi exercită conducerea generală a administraţiei publice (art.1)”
GUVERNUL. ÎNVESTIREA, DURATA MANDATULUI ŞI STATUTUL
MEMBRILOR GUVERNULUI
Învestirea Guvernului
Prin învestitura Guvernului înţelegem complexul de fapte juridice, cu procedurile
corespunzătoare prevăzute de constituţie, care definnesc legalitatea şi fundamentează
legitimitatea instalării la cârma ţării a unie echipe guvernamentale.
Etapele parcurse pentru formarea echipei guvernamentale se derulează, de regulă,
după alegerile parlamentare generale (excepţie fac ţările cu regim prezidenţial, unde formarea
echipei guvernamentale este legată de alegerile prezidenţiale). Conform Constituţiei, în
România procedura de învestire a Guvernului parcurge următoarele etape:
1. desemnarea candidaturii pentru funcţia de prim-ministru – este o prerogativă
constituţională a Preşedintelui, acesta fiind singura autoritate publică competentă să
desemneze un candidat pentru funcţia de prim-ministru.. După consultarea cu
partidul sau coaliţia care a câştigat alegerile ori, în situaţia când nu există o
formaţiune care să fi întrunit o majoritate absolută, cu toate partidele reprezentate în
Parlament, Preşedintele României propune un candidat la funcţia de prim-ministru.
Candidatul propus de Preşedinte poate fi membru al partidului politic majoritar, sau
al altui partid reprezentat în Parlament, dacă nu există o formaţiune cu o majoritate
absolută, sau poate forte bine, să fie o personalitate a vieţii sociale neînregimentată
politic, un specialist considerat potrivit pentru funcţia respectivă. Constituantul a
redactat textul învestirii e aşa manieră, încât, procedura desemnării candidatului
pentru funcţia de prim-ministru apare ca un veritabil examen politic, atât pentru
Preşedinte, cât şi pentru întreaga clasă politică, mai ales în situaţia în care în urma
alegerilor nu există o formaţiune câstigătoare.
2. solicitarea votului de învestitură; Candidatul desemnat de Preşedinte are la
dispoziţie o perioadă de 10 zile pentru a-şi forma o echipă guvernamentală şi a-şi
elabora un program de guvernare. Acest lucru se realizează, bineînţeles în urma
consultărilor dintre candidat şi partidul sau alianţa care a susţinut desemnarea sa.
Candidatul desemnat nu este obligat să respecte formula guvernamentală existentă
înainte de alegeri, având posibilitatea să modifice structura Guvernului, după cum
consideră necesar, cu obligaţia ca, după preluarea mandatului (obţinerea învestiturii
şi numirea de către preşedinte), să înainteze în procedură de urgenţă, proiectul legii
de modificare a structurii şi componenţei Guvernului. Primul-ministru poate cere
Parlamentului modificarea structurii Guvernului prin înfiinţarea, desfiinţarea sau,
după caz, divizarea ori comasarea unor ministere. Legea prevede în mod expres că
momentul stabilirii numărului şi categoriei ministerelor este cel în care se acordă
votul de învestitură.
3. acordarea votului de încredere de către Parlament; Candidatul se prezintă în faţa
Parlamentului cu două elemnete: lista membrilor cabinetului şi programul de
guvernare. Acestea vor fi dezbătute de Camera deputaţilor şi Senat în şedinţă
comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor. Candidaţii la funcţiile de miniştri vor fi audiaţi în comisiile de
specialitate ale celor două camere, în vederea obţinerii unui aviz consultativ. Acest
aviz, prin caracterul lui facultativ, nu-i poate impune candidatului la funcţia de
premier rezulatul audierii dar poate însemna un ajutor pe care Parlamentul i-l
acordă printr-o ultimă „verificare” a persoanelor propuse pe listă. Trebuie
menţionat că votul de încredere va fi acordat întregii liste guvenamentale, inclusiv
primului-ministru. Conform regulamentului celor două camere, dezbaterea
programului şi a listei cabinetului va avea loc în cel mult 15 zile de la prezentarea
acestora în şedinţa comună a celor două camere. Învestirea cabinetului se face prin
vot secret cu bile, fiind necesar votul majorităţii parlamentarilor. Constituţia îi lasă
Parlamentului la îndemână un termen de 60 de zile pentru acordarea votului de
încredere viitorului Guvern, autoritatea legiuitoare nefiind obligată să accepte prima
variantă propusă de candidatul la funcţia de prim-ministru. În această perioadă,
Parlamentul poate să refuze două solicitări de învestitură. Conform Constituţiei,
dacă au trecut 60 de zile de la prima solicitare şi parlamentul a respins ce puţin
două solicitări de învestitură, Preşedintele poate dizolva Parlamentul, confiorm art.
89 din Constituţie.
4. numirea Guvernului de către Preşedintele ţării şi depunerea jurământului în faţa
acestuia. Hotărârea Parlamentului prin care s-a acordat votul de încredere se va
comunica Preşedintelui României care va emite un decret de numire a noului
Guvern, acesta find publicat în Monitoul Oficial al României, împreună cu
programul de guvernare. Trebuie precizat că, Preşedintele este obligat să numească
acel Guvern care a primit votul de învestitură al parlamentului, fără a putea opera
eventuale modificări în lista cabinetului. Această etapă a procedurii de învestitură
apare ca fiind un act pur protocolar, fără consecinţe juridice în ceea ce priveşte
raporturile dintre Preşedintele României, pe de o parte, şi Guvern, pe de altă parte.
Durata mandatului. Încetarea funcţiei de membru al Guvernului
Mandatul Guvernului, în întregul său, şi al fiecărui membru în parte începe de la
depunerea jurământului şi durează până la data validării alegerilor parlamentare generale, în
mod normal, ea fiind similară cu durata mandatului parlamentar, aceasta fiind regula. Ca şi
excepţii pot apărea în practică următoarele situaţii:
1. Retragerea încrederii acordate unui cabinet prin introducerea unei moţiuni de
cenzură în Parlament sau în cazul angajării răspunderii Guvernului, dacă s-a
introdus o moţiune de cenzură şi aceasta a fost aprobată;
2. Încetarea funcţiei de membru al Guvernului prin apariţia unei din situaţiile
prevăzute de lege (demisie, pierderea drepturilor electorale, deces,
incompatibilitate);
3. dacă primul ministru nu îşi poate exercita atribuţiile pentru o perioadă de peste
45 de zile.
Ca urmare a apariţiei uneia din situaţiile de excepţie prezentate mai sus, se declanşază
procedura de învestitură pentru un nou cabinet, iar până la depunerea jurământului de către
membrii noului Guvern, vechiul cabinetul îndeplineşte numai actele necesare pentru
adminstrarea treburilor publice, cu caracter individual sau normativ, fără a putea emite
ordonanţe sau iniţia proiecte de legi.
Încetarea funcţiei de membru al Guvernului
Conform art. 106 din Constituţia României, „Funcţia de membru al Guvernului
încetează în urma demisiei, revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de
incompatibilitate, a decesului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege”.
Demisia este un act de voinţă unilaterală, ea se anunţă public, se prezintă în scris
primului ministru şi devine irevocabilă în momentul în care s-a luat act de depunerea ei dar nu
mai târziu de 15 zile de la depunerea ei.
Revocarea se face de Preşedintele României, prin decret prezidenţial, la propunerea
primului ministru, urmare a unei remanieri guvernamentale. Această situaţie nu îl poate viza
pe primul ministru (art. 107, alin.2 din Constituţie).
Demiterea unui membru al Guvernului apare în situaţia în care acesta a fost
condamnat penal printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau averea sa a fost declarată, în
tot sau în parte, ca fiind dobândită în mod ilicit. Demiterea se va face tot prin decret
prezidenţial şi numai la propunerea primului ministru (art.8 alin.2 din L90/2001).
Pierderea drepturilor electorale – care poate interveni ca sancţiune penală
complementară sau în cazul pierderii indirecte a cestor drepturi prin punerea sub interdicţie
pentru debilitate sau alienare mintală.
Pierderea domiciliului stabil în România sau pierderea cetăţeniei române au ca efect
situarea în afara condiţiilor prevăzute de lege pentru ocuparea funcţiei de membru al
Guvernului. Menţionăm că, prin revizuirea Constituţiei României, nu mai este necesar ca o
persoană să aibă exclusiv cetăţenia română pentru ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice
(art. 16), ea putând avea şi o a doua cetăţenie, pe lângă cea română, cu condiţia ca domiciliul
stabil să fie în ţară.
Statutul membrilor Guvernului. Incompatibilităţi privind funcţia de membru al Guvernului
Pentru a fi membru al Guvernului, o persoană trebuie să îndeplinească atribuţiile
prevăzute de art. 2 din Legea nr. 90/2001 coroborat cu art 16 alin.3 din Constituţie:
- să aibă cetăţenia română şi domiciliul în ţară;
- să se bucure de exerciţiul drepturilor electorale;
- să nu fi suferit condamnări penale;
- să nu se găsească în nici unul din cazurile de incompatibilitate.
Incompatibilităţile privind funcţia de membru al Guvernului au cunoscut o evoluţie
normativă începând cu Constituţia României din 1991, ele sporind în timp prin reglementări
cuprinse în L.90/2001 de organizare şi funcţionare a Guvernului şi în L.161/2003 (un amplu
act normativ promovat pe calea asumării răspunderii Guvernului) care a adaugat noi situaţii
de incompatibilitate funcţiei de membru al Guvernului. Prezentăm în continuare situaţiile de
incompatibilitate în care se poate afla un membru al Guvernului aşa cum sunt ele prevăzute în
actele normative în vigoare.
4. incompatibilităţi de ordin constituţional- prevăzute de art. 105 din
Constituţie: „Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei
funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator. De asemenea,
ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională
salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial”
5. incompatibilităţi de ordin legal:
prevăzute de L90/2001 – reiau situaţiile de incompatibilitate
prevăzute de Constituţie la care se mai adaugă:
a) exercitarea de acte de comerţ, cu excepţia vânzării sau cumpărării de acţiuni ori alte titluri
de valoare;
b) exercitarea funcţiei de administrator ori de cenzor la societăţile comerciale sau de
reprezentant al statului în adunările generale ale unor asemenea societăţi ori de membru al
consiliilor de administraţie ale regiilor autonome, companiilor naţionale şi societăţilor
naţionale;
c) exercitarea unei funcţii publice în serviciul unei organizaţii străine, cu excepţia acelor
funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte.
prevăzute de L161/2003 privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în
mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei:
a) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al
consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte
instituţii de credit;
b) funcţia de preşedinte sau de secretar ale adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor
la societăţile comerciale;
c) funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale;
d) funcţia de manager sau mambru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome,
companiilor şi societăţilor naţionale;
e) calitatea de comerciant persoană fizică;
f) calitatea de membru al unui grup de interes economic;
g) o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor funcţii prevăzute în
acordurile şi convenţiile la care România este parte
În oricare dintre aceste situaţii, constatarea stării de incompatibilitate se face de
primul-ministru, care va dispune măsurile necesare pentru încetarea acesteia.
PRIMUL MINISTRU. ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA
GUVERNULUI. ATRIBUŢIILE GUVERNULUI
Primul ministru
Instituţia Primului ministru este reglementată constituţional în art.107 care se referă
exclusiv la funcţia care “simbolizează” Guvernul
Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, cu
respectarea atribuţiilor legale care le revin. Primul-ministru reprezintă Guvernul în relaţiile
acestuia cu Parlamentul, Preşedintele României, Curtea Supremă de Justiţie, Curtea
Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorităţi
şi instituţii publice, partidele şi alianţele politice, sindicatele, cu alte organizaţii
neguvernamentale, precum şi în relaţiile internaţionale.
Primul-ministru este vicepreşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi
exercită toate atribuţiile care derivă din această calitate.
Primul-ministru numeşte şi eliberează din funcţie:
a) conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu excepţia
persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului, conform art. 3 alin. (1) din L.90/2001;
b) secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului, în cazul utilizării
acestor funcţii;
c) personalul din cadrul aparatului de lucru al primului-ministru;
d) secretarii de stat;
e) alte persoane care îndeplinesc funcţii publice, în cazurile prevăzute de lege.
Primul-ministru prezintă Camerei Deputaţilor şi Senatului rapoarte şi declaraţii cu
privire la politica Guvernului şi răspunde la întrebările ori interpelările care îi sunt adresate de
către deputaţi sau senatori.
Primul-ministru poate desemna un membru al Guvernului să răspundă la întrebările şi
interpelările adresate Guvernului de către deputaţi sau senatori, în funcţie de domeniul de
activitate ce formează obiectul interpelării. Primul-ministru contrasemnează decretele emise
de Preşedintele României, în cazul în care Constituţia prevede obligativitatea contrasemnării
acestora. În scopul rezolvării unor probleme operative primul-ministru poate constitui, prin
decizie, consilii, comisii şi comitete interministeriale.
Primul-ministru îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute în Constituţie şi de lege sau
care decurg din rolul şi funcţiile Guvernului.
În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin primul-ministru emite decizii, în condiţiile legii.
Dacă primul ministru este într-o situaţie care îi afectează funcţia (incompatibilitate,
imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, etc), Preşedintele României va desemna un prim
ministru interimar. Acesta nu poate fi decât un membru al Guvernului, care, va îndeplini atât
funcţia pe care este titular cât şi pe cea de premier pe o perioadă limitată care nu poate depăşi
în nici o situaţie 45 de zile, prin aceasta urmând să se asigure continuitatea activităţii
Guvernului. Interimatul încetează dacă, primul ministru îşi reia activitatea în Guvern în
interiorul termenului de 45 de zile prevăzut de Constituţie
Organizarea şi funcţionarea Guvernului
Guvernul României îşi desfăşoară activitatea prin aparatul de lucru, constituit în
conformitate cu L90/2001 din:
- Corpul de consilieri al Primului Ministru;
- Corpul de Control al Primului Ministru;
- Aparatul tehnic al corpului de consilieri;
- Cabinetul Primului Ministru;
- Cancelaria Primului Ministru;
- Compartimentul cu probleme speciale;
- Compartimentul pentru monitorizarea marilor programe de interes naţional
cuprinse în programul de guvernare;
- Compartimentul documente secrete;
- Compartimentul care asigură protocolul Primului Ministru.
La nivelul Guvernului există şi funcţionează un Secretariat general condus de un secretar
general, care poate avea rang de ministru, ajutat de unul sau mai mulţi secretari generali
adjuncţi cu rang de secretar de stat, numiţi prin decizie a Primului Ministru.
Guvernul lucrează în şedinţe cu caracter săptămânal sau ori de câte ori este nevoie.
Convocarea şi conducerea şedinţei se face de către Primul Ministru, cu excepţia şedinţelor la
care participă Preşedintele care sunt prezidate de acesta.
La şedinţele de Guvern pot participa:
- membrii Guvernului şi Secretarul general – a căror participare este obligatorie;
- invitaţi, cum ar fi: secretari de stat sau ai unor organe de specialitate din
subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ai unor autorităţi administrative
autonome, precum şi orice a căror prezenţă se apreciază a fi utilă, la solicitarea
Primului Ministru“ – art. 25/ alte persoane L90/2001.
Legea impne ca dezbaterile din cadrul şedinţlor de Guvern, modul de adoptare a
actelor şi orice alte măsuri stabilite, să se înregistreze pe bandă magnetică şi să se consemneze
în stenograma şedinţei, certificată de secretarul general.
Legea 90/2001 nu pecizează un cvorum obligatoriu de şedinţă, dar se precizează că
hotărârile şi ordonanţele de adoptă în prezenţa majorităţii membrilor săi, ceea ce înseamnă că
nu are relevanţă câţi membri ai Guvernului participă la şedinţă în perioada discuţiilor,
relevanţă are numărul acestora atunci când se trece la vot pentru adoptarea unei hotărâri sau a
unei ordonanţe, sens în care se stabileşte legea consensului.
Dezbaterile din şedinţele Guvernului şi modul de adoptare a actelor acestuia, precum
şi a oricăror alte măsuri stabilite, se înregistrează pe bandă magnetică şi se consemnează în
stenograma şedinţei, certificată de secretarul general al Guvernului.
Aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din mai multe compartimente acoperite
cu personal administrativ care nu face parte din categoria funcţionarilor publici.
Atribuţile Guvernului
Deşi atribuţiile Guvernului nu sunt prevăzute în mod expres de legea fundamentală într-
un text special, aceasta prevede multe dintre atribuţiile Guvernului în capitolele destinate
Guvernului sau în alte texte.
Când vorbim despre atribuţiile Guvernului, avem în vedere pe de o parte, atribuţiile
prevăzute de legea cadru, iar pe de altă parte atribuţiile prevăzute de late acte normative
(regulamentele celor două camere, alte legi speciale).
De altfel, cum precizează profesoara V.Vedinaş, modul de reglementare a statutului
celor doi şefi ai executivului, determină concluzia că toate atribuţiile cu caracter executiv care
nu revin potrivit Constituţiei Preşedintelui, urmează să intre în competenţa materială a
Guvernului.
1) ATRIBUŢII PREVĂZUTE DE CONSTITUŢIE
a) Exeercitarea iniţiativei legislative – majoritatea legilor adoptate fiind iniţiate de
parlament (art. 73, al.3);
b) Negocirea tratatelor internaţionale (art.91);
c) Propune Preşedintelui acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai
României în alte state (art.91al.2);
d) Propune Preşedintelui înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor
diplomatice ale României;
e) Prezintă Parlamentului informaţiile şi documentele solicitate de cele două camere şi de
comisiile parlamentare prin intermediul preşedinţilor lor;
f) Participarea la şedinţele Parlamentului – obligatoriu când li se solicită prezenţa;
g) Sesizează Curtea Constituţională cu privire la aspectele de neconstituţionalitate pe
care consideră că le prezină legile, înainte ca acestea să fie promulgate de către
Preşedinte;
h) Exercită o putere normativă primară, rod al delegării legislative, materializată prin
emiterea de acte normative care înlocuies legile (OG, OUG);
i) Numeşte în funcţie pe Prefectul Judeţului şi al Municipiului Bucureşti;
j) În termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte ia
măsuri pentru organizarea de noi alegeri prezidenţiale;
k) Guvernul şi ministerele, cu avizul Curţii Constituţionale, pot înfiinţa organe de
specialitate, în subordinea lor, numai dacă legea le recunoaşte expres această
competenţă.
2) ATRIBUŢII PREVĂZUTE DE LEGEA CADRU – L 90/2001 (ART.11)
a) Exercită conducerea generală a administraţiei publice;
b) Iniţiază proiecte de lege şi le supune spre aprobare Parlamentului;
c) Emite hotărâri pntru organizarea executării legilor, ordonanţe în temeiul unei legi
speciale şi ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei;
d) Asigură executarea de către organele administraţiei publice a legilor şi a celorlalte
dispoziţii normative date în aplicarea acestora;
e) Elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de
stat şi le supune spre adoptare Parlamentului;
f) Aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică a ţării pe ramuri şi domenii
de activitate;
g) Asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit programului de guvernare;
h) Asigură apărarea ordinii de drept, a liniştii publice şi siguranţei cetăţeanului, precum şi
a drepturilor şi lIbertăţilor cetăţenilor în condiţiile prevăzute de lege;
i) Aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea ţării, scop în care
organizează şi înzestrează forţele armate;
j) Asigură realizarea politicii externe a ţării şi, în acest cadru, integrarea României în
structurile europene şi internaţionale;
k) Negociază tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale care angajează statul
român; negociază şi încheie, în condiţiile legii, convenţii şi alte înţelegeri
internaţionale la nivel guvernamental;
l) Conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe centrale de
specialitate din subordinea sa;
m) Asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului;
n) Acordă şi retrage cetăţenia română, în condiţiile legii; aprobă renunţarea la cetăţenia
română în aceleaşi condiţii;
o) Înfiinţează, cu avizul Curţii de Conturi, organe de speaialitate în subornidea sa;
p) Cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuţiilor sale;
q) Îndeplineşte orice alte atribuţii pervăzute de lege sau care decurg din rolul şi funcţiile
Guvernului.
Diferenţa terminologică între atribuţii şi funcţii este impusă mai mult de literatura de
specialitate, dar mai ales de legea cadru în domeniu care reglementează separat aceste două
categorii.
Funcţiile Guvernului reprezintă misiunile, obiectivele cu caracter general pe care
Guvernul trebuie să le realizeze, iar atribuţiile Guvernului reprezintă dezvoltarea acestor
misiuni, mijloacele prin care funcţiile vor fi puse în practică.
În acest context, funcţiile Guvernului sunt:
1. Funcţia de strategie – prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în
aplicare a programelor de guvernare;
2. Funcţia de reglementare – prin care se asigură elaborarea cadrului normativ
şi instituţionl necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;
3. Funcţia de administrare a proprietăţii statului – se asigură administrarea
proprietăţii publice şi private a statului precum şi gestionarea serviciilor pentru
care statul este responsabil;
4. Funcţia de reprezentare – se asigură, în numele statului român, reprezentarea
pe plan intern şi extern;
5. Funcţia de autoritate în stat – se asigură urmărirea şi controlul aplicării şi
respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice, şi siguranţei
naţionale precum şi în domeniile economic şi social şi al funcţionării instituţiilor
care îşi desfăşoară activitatea în subordinea Guvernului;
GUVERNUL. ACTELE GUVERNULUI. DELEGAREA LEGISLATIVĂ Actele Guvernului
În exercitarea atribuţiilor sale, Guvernul, în conformitate cu statutul său de organ colegial,
adoptă două categorii de acte:
- acte exclusiv politice – moţiuni, declaraţii, mesaje – prin care se face cunoscută
poziţia Guvernului faţă de unele evenimente politice interne sau internaţionale. Ele
pot fi sau nu întărite de acte juridice sau de un întreg program guvernamantal,
putându-se referi la o problemă concretă sau la un ansamblu de evenimente.
- acte juridice –hotărâri şi ordonanţe, care exprimă o decizie politică, dau naştere,
modifică sau sting drepturi şi obligaţii; Actele juridice se bucură de reglementări în
Constituţia României: art 108 şi 114 şi legea 90/2001 – art. 27:
“Guvernul adoptă hotărări şi ordonanţe.
Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.
Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile
prevăzute de aceasta.
Hotărârile şi ordonanţele, adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se
contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în
Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei.
Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate”.
Hotărârile de Guvern reprezintă actele prin care Guvernul exercită conducerea generală a
administraţiei publice. Principalele caracteristici ale acestora sunt următoarele:
- Sunt adoptate pentru organizarea executării legilor;
- sunt adoptate în baza legii, în limitele acesteia, numai după ce domeniul respectiv
a fost supus unei reglementări legale, ele neputând dispune decât măsuri
administrative pentru asigurarea executării legilor;
- Hotărârile de Guvern realizează competenţa originară a Guvernului, de autoritate
executivă, care îşi propune în principal să pună în aplicare legea;
- Hotărârile de Guvern sunt supuse controlului de legalitate execritat de instanţele de
contencios administrativ - L29/1990 în temeiul dreptului fundamental prevăzut de
art. 52 din Constituţie;
- Hotărârile de Guvern sunt supuse regulii semnării de primul ministru şi
contrasemnării de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare – este vorba
de miniştrii membri ai Guvernului şi nu de orice persoană care conduce structuri
subordonate Guvernului şi are rang de secretar de stat. Practica constată o
îndepărtare de la textul constituţional, ajungându-se ca Hotărârile de Guvern să fie
semnate de alţi demnitari de stat şi de conducători ai diferitelor autorităţi
administrative;
- Hotărârile de Guvern se publică obligatoriu în Monitorul Oficial, sub sancţiunea
inexistenţei în cazul nepublicării, regulă care prezintă o singură excepţie –
Hotărârile de Guvern cu caracter militar, care se comunică numai instituţiilor
interesate;
- Hotărârile de Guvern pot avea atât caracter normativ (Hotărâri de Guvern prin care
se reglementează contravenţii) cât şi caracter individual (Hotărâri de Guvern prin
care se dă în administrare un bun proprietate publică).
Ordonanţe de Guvern – sediul materiei art 108 al.1,3,4 coroborat cu art.115 din
Constituţia României şi art 27 din L90/2001.
Ordonanţele de Guvern sunt acte prin care Guvernul îşi depăşeşte sfera atribuţiilor
legate de conducerea generală a administraţiei publice, fiind vorba despre un transfer de
competenţe din partea unicei autorităţi legiuitoare din România, Parlamentul,
Analiza regimului juridic al Ordonanţelor de Guvern trebuie să plece de la textul
constituţional care consacră Parlamentul ca unica autoritate legiuitoare din ţara noastră
precum şi de la noua prevedere referitoare la organizarea statului potrivit principiului
separaţiei puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei
constituţionale.
Din textele constituţionale rezultă că numai Parlamentului îi este recunoscut
dreptul de a adopta norme juridice primare. Guvernul poate face acest lucru doar în virtutea
unei împuterniciri speciale pe care o primeşte fie de la Parlament, printr-o lege de abilitare, fie
de la constituant insuşi care prevede ca în “situaţii extraordinare “ a căror reglmentare nu
poate fi amânată, cu obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora.
Trebuie remarcat că, revizuirea Constituţiei conţine dispoziţii concrete referitoare la
posibilitatea atacării unei ordonanţe de urgenţă declarate neconstituţionale la instanţa de
contencios administrativ sau a unor prevederi din ordonanţe declarate neconstituţionale.
Delegarea legislativă
Delegarea legislativă reprezintă posibilitatea Guvernului ca în anumite limite şi cu
respctarea anumitor condiţii, să emită Ordonanţe de Guvern, reprezintă, după unii autori cea
mai deplină şi complexă formă de conlucrare dintre Parlament şi Guvern, reglementată de
Constituţia României din 1991.
Delegarea legislativă pe care o primeşte Guvernul poate fi realizată astfel:
prin intermediul unei legi speciale de abilitare emisă de Parlament (delegare de
ordin legal – emitere de Ordonanţe de Guvern simple) care are următoarele
caracteristici:
- poate interveni numai în domeniile care nu fac obiectul legii organice – deci în
domeniul legii ordinare;
- legea de abilitare va cuprinde:
- obligatoriu – domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe;
- facultativ – posibilitate ca og să fie supusă aprobării Parlamentului. Din
textul art.114, “dacă legel de abilitare o cere, Ordonanţele de Guvern se
supun spre aprobare Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la
îndeplinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage
încetarea efectelor ordonanţei. La o analiză simplă a textului legii
desprindem concluzia că regula privind Ordonanţele de Guvern simple
este că ele nu se supun aprobării Parlamentului, iar excepţia este că ele se
supun aprobării Parlamnetului, dacă legea de abilitare impune expres acest
lucru.
- În funcţie de situaţia prezentată Ordonanţele de Guvern simple se împart în
două categorii:
- Ordonanţe de Guvern care se supun aprobării Parlamentului;
- Ordonanţe de Guvern care nu se supun aprobării Parlamentului.
- pe perioada delegării, Guvernul poate să modifice, completeze sau abroge
propriile ordonanţe. După expirarea acestei perioade, Guvernul nu mai poate
emite ordonanţe în domeniul în care a fost abilitat şi nu mai poate să revină
asupra celor deja adoptate.
Prin delegare de ordin constituţional – art 115 – emiterea de Ordonanţe de
Urgenţă ale Guvenrului. Acestea prezintă următoarele caracteristici:
- intervin în situaţii extraordinare, care nu mai necesită existenţa unei delegări
speciale;
- Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului pot interveni şi în domeniul legilor
organice – dacă din vechiul text al Constituţiei doar concluzionam acest lucru prin
lipsa restricţiei de intervenţie a ordonanţei asupra unui domeniu, în textul revizuit
al Constituţiei problema se clarifică la art 115 al5 "“..Ordonanţa de urgenţă
cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută de
art 75 al.1 – adică cu majoritatea membrilor fiecărei camere”;
- Guvernul are obligaţia de a motiva urgenţa intervenită în cuprinsul Ordonanţelor
de Urgenţă ale Guvernului;
- Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului intră în vigoare numai după depunerea sa
spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi
după publicarea ei în Monitorul Oficial. Dacă nu sunt în sesiune, Camerele se
convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere. Dacă în termen de cel mult
30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra Ordonanţele de
Urgenţă ale Guvernului, aceasta este considerată adoptată şi este trim isă celeilalte
camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă;
- Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului nu pot fi adoptate în domeniul legilor
constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului,
drepturile electorale, nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în
proprietatea statului;
- Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului se aprobă sau se resping printr-o lege de
către Parlament care va conţine, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la
efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei –situaţie care poate
contrazice principiul neretroactivităţii legii.
Prezentăm în continuare situaţiile apărute în practică care au dus la necesitatea
modificării regimului juridic al emiterii de către Guvern a Ordonanţelor de Guvern şi
Ordonanţelor de Urgenţă ale Guvernului:
- o Ordonanţă de Urgenţă a Guvernului a fost urmată de modificări şi completări
prin alte ordonanţe, astfel încât Parlamentul a ajuns să fie sesizat cu legi de
eprobare a unor Ordonanţe de Urgenţă ale Guvernului care fuseseră abrogate prin
altă Ordonanţă de Urgenţă ale Guvernului, etc:
- Guvernul a iniţiat un proiect de lege, sesizând una din camere dar după ce textul a
fost adoptat de prima cameră într-o formă diferită de cea propusă de Guvern,
acesta emitea o ordonanţă de urgenţă în versiunea iniţială a proiectului;
- Neclaritatea posibilităţii Guvernului de a emite ordonanţe de urgenţă în domenii ce
ţineau de legea organică;
- Cele mai spinoase şi interesante probleme au fost cele legate de efectele produse
de ordonanţele de urgenţă după ce Parlamentul aprobă Legea de respingere a
ordonanţei.
Noua procedură vine cu proceduri interimare care impun dezbaterea accelerată a
ordonanţelor de urgenţă, în corelare cu procedura de legiferare: în ambele camere se aplică
procedura de urgenţă, iar în camera de reflecţie, prin termenul unic de 30 de zile, se evită ca
ordonanţele de urgenţă să nu fie supuse controlului parlamentar timp de luni sau chiar ani,
cum se putea şi chiar s-a întâmplat înainte de revizuire;
S-a dorit de asemena reglementarea expresă a limitelor de admisibilitate a
ordonanţelor de urgenţă, încălcarea acestor limite fiind un temei de sesizare a Curţii
Constituţionale;
Legea de aprobare sau, după caz, respingere a ordonanţelor de urgenţă va reglementa
măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada în care s-a aplicat
ordonanţelor de urgenţă, aceasta fiind însă o problemă deosebit de delicată din punct de
vedere juridic, dar de acum înainte se poate considera că Parlamentul are un temei
constituţional pentru rezolvarea ei.
CONTROLUL PARLAMENTAR ASUPRA GUVERNULUI.
RĂSPUNDEREA GUVERNULUI ŞI A MINIŞTRILOR
Controlul parlamentar exercitat asupra Guvernului
Conform Constituţiei, Parlamentul este un organ reprezentativ suprem al poporului român
şi unică autoritate legiuitoare a ţării. Din acest text rezultă o serie de prerogative în sarcina
acestuia, printre care şi cea de control a întregii administraţii.
Trebuie menţionat că rolul controlului derivă şi din principiul separaţiei puterilor
statului, conform căruia statul se organizează pe separaţia puterilor, dar pentru o bună
desfăşurare a tuturor activităţilor, acestea trebuie să concucreze, iar cor controlul parlamentar
asupra Guvernului poate fi privit şi din această perspectivă. Parlamentul, fiind mandatat de
către popor trebuie să supravegheze modul în care se înfăptuieşte conducerea treburilor
statului pentru ca aceasta să se menţină pe linia care corespunde cel mai mult aspiraţiilor
întregii colectivităţi.
Rodul organizării şi funcţionării statului pe principiuli separaţiei şi echilibrului
puterilor, controlul parlamentar trebuie să existe, dar să se exercite strict în limita prevederilor
constituţionale.
Constituţia consacră întreg capitolul al IV-lea Raporturilor Parlamentului cu Guvernul,
instituind următoarele forme de control ale Parlamentului asupra Guvernului:
- Obligaţia Guvernului de a informa Parlamentul – art 111, conform căruia
„Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului
parlamentar al activităţii lor sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute de
Camera Deputaţilor, Senat sau comisiile parlamentare prin intermediul preşedinţilor
acestora. În cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului
de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie
Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. Dacă li se solicită prezenţa,
participarea lor este obligatorie”
Din textul constituţional desprindem următoarele elemente definitorii (caracteristici)
ale controlului parlamentar asupra Guvernului:
- Reprezintă o formă de control politic exercitat asupra administraţiei publice;
- Numai preşedinţii camerelor sau cei ai comisiilor au dreptul de a solicita informaţii
şi documente;
- Solicitările celor două camere nu pot depăşi sfera activităţii guvernamentale şi a
adminstraţiei publiice;
- Obiectul controlului trebuie să fie reprezentat de situaţii care ţin, în mod obiectiv
de natura controlului parlamentar şi trebuie să constea în informaţii şi documente
care pot fi făcute publice şi care nu au un caracter secret;
Forme de control parlamentar asupra Guvernului
(întrebări, interpelări şi moţiuni simple – art 112)
Întrebările reprezintă forma cea mai simplă şi mai folosită de control în toate statele
lumii – constituie cel mai la îndemână mijloc de informare asupra activităţii Guvernului;
Controlul prin întrebări priveşte Guvernul în ansamblul său precum şi fiecare membru al
Guvernului pentru activitatea proprie. Întrebările pot avea formă scrisă sau orală.
Prin întrebare se poate cere Guvernului confirmarea unei informaţii, lămuriri asupra unei
probleme adoptarea unei poziţii relative la unanumit eveniment, etc.;
Interpelarea nu presupune simple răspunsuri, ci explicaţii cu privire la politica
Guvernului în anumite probleme ale activităţii interne şi externe ale Guvernului. Principalele
deosebiri ale controlului prin interpelări faţă de controlul prin întrebări sunt:
- Interpelarea are un caracter mai complex decât întrebarea ca şi formă de
control a activităţii Guvernului;
- Nu poate îmbrăca decît forma scrisă – iar Guvernul este obligat să răspundă
la interpelare într-un termen fix prevăzut de Regulamentul celor două camere;
- Interpelarea poate atrage unele consecinţe speciale – astfel, Camera
Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să îşi exprime poziţia cu
privire la o problemă de politică internă sau externă, sau, după caz, cu privire la o problemă ce
a făcut obiectul unei interpelări – interpelarea nu este un mijloc de infomare ci un instrument
de control extrem de puternic;
Controlul prin anchetele parlamentare – caracteristici:
- Fiecare cameră îşi poate înfiinţa comisii de anchetă sau alte comisii
speciale la cererea unei treimi din numărul parlamentarilor cu votul majorităţii deputaţilor sau
senatorilor;
Desfăşoară o activitate de informare asupra activităţii executivului, finalizându-se cu
un raport care se supune dezbaterii Camerei care a înfiinţat comisia, aceasta având
competenţa de a lua eventuale măsuri ca urmare a constatărilor comisiei de anchetă
Moţiunea reprezintă o hotărâre a Parlamentului prin care acesta îşi exprimă poziţia
faţă de Guvern, în cadrul raporturilor Parlamentului cu Guvernul şi în virtutea dreptului pe
care legiuitorul îl are în controlul activităţii Guvernului.
Constituţia României reglementează două tipuri de moţiuni: moţiunea simplă (art. 112
alin.2) – poate fi adoptată de una dintre cele două camere şi moţiunea de cenzură (art. 113 din
Constituţie).
Adoptarea unei moţiuni simple nu are ca efect căderea Guvernului sau revocarea
ministrului interpelat, dar are în schimb efecte în plan politic, marcând o victorie a forţelor
politice care au susţinut-o, cu ecoul corespunzător în ochii opiniei publice .
Moţiunea de cenzură reprezintă instrumentul politic prin care Parlamentul poate
retrage încrederea acordată Guvernului.
Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot retrage încrederea acordată
Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură cu votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor.
În vederea adoptării de către Parlament, o moţiune de cenzură parcurge următoarele
etape:
- iniţierea – poate fi făcută de cel puţin ¼ din numărul total al deputaţilor şi
senatorilor. Dacă există această susţinere, moţiunea este comunicată Guvernului de
către Preşedintele Camerei Deputaţilor la data la care a fost depusă;
- dezbaterea – se face în trei zile de la data prezentării în şedinţa comună a celor
două camere, poziţia Guvernului fiind prezentată de primul-ministru sau un alt
membru desemnat de acesta;
- votarea – Moţiunea de cenzură este supusă votului celor două camere în şedinţa
comună a acestora. Moţiunea „trece” dacă este votată de cel puţin jumătate plus
unu din numărul total de deputaţi şi senatori (votul fiind secret cu bile). De această
situaţie se ia act printr-o Hotărâre a Parlamentului, semantă de Preşedinţii celor
două Camere, hotărâre care se înaintează Preşedintelui României, care va
declanşa procedura învestirii unui nou cabinet. Guvernul demis este competent să
îndeplinească numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice până
când membrii noului Guvern vor depune jurământul (art.110, alin.4 din
Constituţie). Dacă moţiunea este respinsă, Guvernul rămâne în funcţie, păstrându-
şi încrederea Parlamentului.
Deputaţii şi senatorii care au semnat o moţiune de cenzură, nu mai pot iniţia o altă
moţiune pe durata aceeleiaşi sesiuni parlamentare, cu excepţia cazului în care Guvernul îşi
angajează răspunderea.
Răspunderea Guvernului şi a miniştrilor
Răspunderea politică a Guvernului
Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate.
Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea
Guvernului şi pentru actele acestuia
Angajarea răspunderii Guvernului
Art 114 din Constituţia României prevede:
Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în
şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui
proiect de lege.
Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3 zile de la
prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau a proiectului de lege, a fost
votată în condiţiile articolului 113.
Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2), proiectul de lege prezentat,
modificat sau completat, după caz, cu amendamente acceptate de Guvern, se consideră
adoptat, iar aplicarea programului sau a declaraţiei de politică generală devine obligatorie
pentru Guvern.
În cazul în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptate potrivit
alineatului (3), dezbaterea acesteia se va face în şedinţa comună a celor două Camere.
Angajarea răspunderii Guvernului reprezintă o procedură parlamentară relativ nouă
pentru dreptul românesc, prin care Guvernul, pentru a face faţă unor împrejurării deosebite,
care sunt de competenţa Parlamentului, urmăreşte adoptarea unui program, a unei declaraţii
de politică generală sau a unui proiect de lege cu sprijinul majorităţii parlamentare.
Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege, reprezintă o modalitate
indirectă de adoptare a unei legi – care poate fi organică sau ordinară, Constituţia
neprecizând tipul legii - nu prin dezbaterea ei în cadrul procedurii legislative obişnuite, ci
prin dezbaterea unei problematici care constituie obiectul proiectului de lege.
În urma angajării răspunderii Guvernului, dacă Parlamentul nu iniţiază o moţiune de
cenzură în termenul de 3 zile pe care îl are la dispoziţie, proiectul de lege “trece”, fiind
considerat adoptat, urmând în continuare dreumul promulgării de către Preşedinte. Dacă
Parlamentul iniţiază o moţiune de cenzură, pot apărea următoarele situaţii:
- moţiunea de cenzură este votată cu acceptul majorităţii deputaţilor şi senatorilor,
atunci Guvernul este demis iar actul supus la vot este respins;
- moţiunea de cenzură este respinsă – actele prezentate de Guvern au fost acceptate
şi devin obligatorii, iar parlamentarii care au iniţiat moţiunea nu mai pot iniţia o
alta pe durata aceleiaşi sesiuni parlamentare.
Doctrina s-a exprimat în favoarea ipotezei că expresia “proiect de lege” ar trebui
înţeleasă în sens restrâns, neputându-se angaja răspunderea Guvernului pentru mai multe legi
cuprinse într-un pachet, situaţie care, ar anula practic, rolul Parlamentului ca unică autoritate
legiuitoare a ţării.
Cu toate acestea, practica a arătat altceva, Guvernul angajându-şi răspunderea în cele
mai diverse situaţii: pentru un proiect de lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă, pentru
un proiect de lege care conţinea 6 obiecte de reglementare sau pentru un proiect de lege care
intrase deja în dezbaterea parlamentară, fiind adoptat cu modificări de Camera Deputaţilor şi
aflându-se la Senat (în acest caz a fost promovată şi adoptată de către Guvern varianta iniţială,
fără modificările introduse de Camera Deputaţilor)
Noul Cod al muncii a fost de asemenea adoptat prin asumarea răspunderii guvernului,
dar exemplul cel mai aprins discutat a fost adoptarea pachetului de legi anticorupţie care
conţinea nu mai puţin de 15 obiecte de regelemtare (Legea nr 161/2003)
Răspunderea penală a membrilor Guvernului
Este reglementată constituţional de art. 109:
Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară
urmărirrea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora
din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din
funcţie. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernului sunt
reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială”
Un membru al Guvernului poate răspunde penal în următoarele situaţii:
- pentru infracţiuni prevăzute de legea specială în materie;
- pentru alte infracţiuni prevăzute în Codul penal sau în legi penale speciale,
săvârşite în exerciţiul funcţiei sale;
- pentru infracţiuni săvârşite în afara exerciţiului funcţiei, potrivit dreptului comun;
Pentru membrii Guvernului, Constituţia nu a instituit imunitatea, cum este cazul
deputaţilor şi senatorilor, ci o altă măsură de protecţie, şi anume condiţionarea dreptului de a
cere urmărirea lui penală pentru fapte săvârşite în exercitarea funcţiei.
Astfel, numai Camera Deputaţilor, Senatul sau Preşedintele României pot cere
urmărirea penală a unui ministru, după ce în prealabil, o comisie permanentă a efectuat o
anchetă în urma căreia a fost întocmit un raport care se înscrie cu prioritate pe ordinea de zti a
Camerei. Prezenţa la dezbaterile celor două camere a ministrului tras la răspundere penală
este obligatorie, acesta având dreptul să-şi exprime punctul de vedere asupra acuzelor care i se
aduc.
Cererea de urmărire penală sau, după caz, de ridicare a imunităţii parlamentare se
adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fieare cameră prin vot secret cu bile.
Urmărirea penală a unui ministru poate fi făcută numai de Parchetul de le lângă Curtea
Supremă de Justiţie
După începerea urmăririi penale, membrul Guvenrului poate fi reţinut, arestat,
percheziţionat sau trimis în judecată numai cu încuviinţarea camerei din care face parte, în
situaţia în care este şi deputat sau senator. Excepţia de la acesastă regulă o reprezintă cazurile
de infracţiuni flagrante, când miniştrii pot fi reţinuţi şi percheziţionaţi, ministrul justiţiei fiind
obligat să-l informeze neîntârziat pe Preşedintele camerei din care face parte membrul
Guvenului sau, după caz, pe Preşedintele României, iar dacă cel tras la răspun dere este
ministrul justiţiei, sesizarea va fi făcută de primul ministru.
Situaţiile în care un ministru răspunde penal, precum şi pedepsele aplicabile acestor
fapte sunt regelementate de legea responsabilităţii ministeriale nr. 115/1999.
În materia răspunderii civile a membrilor Guvernului, dreptul comun este reprezentat
de prevederile Constituţiei, Legea contenciosului administrativ nr.544/2004.
Membrul Guvernului condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, este
demis din funcţie de Preşedintele României la propunerea primului ministru.
ADMINISTRAŢIA CENTRALĂ DE SPECIALITATE
Constituţia României conţine o secţiune distinctă cu privire la administraţia publică de
specialitate, şi anume secţiunea I din capitolul V al Titlului III intitulat „Administraţia publică
centrală de specialitate”.
În România, administraţia centrală de specialitate este alcătuită din administraţia
ministerială, reprezentată de ministere (organe centrale care conduc şi coordonează
administraţia publică în diferite domenii de activitate) şi administraţia extraministerială
formată din autorităţile administrative subordonate Guvernului sau ministerelor şi autorităţile
administrative autonome .
1. administraţia ministerială
Ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează conform legii.
Ministerele şi miniştrii se aprobă de către Parlament prin acordarea votului de
învestitură, iar primul ministru poate cere Parlamentului modificarea structurii Guvernului
prin înfiinţarea, desfiinţarea sau după caz divizarea ori comasarea unor ministere.
La formarea unui nou cabinet, primul ministru poate crea noi ministere sau le poate
reorganiza pe cele existente prin procedura de formare a unui nou cabinet, atât ministerele cât
şi miniştrii fiind supuşi aprobării votului de încredere din partea Parlamentului.
Pentru înfiinţarea,organizarea şi funcţionarea ministerelor legiuitorul constituant nu a
impus cerinţa adoptării unei legi organice, de unde rezultă că înfiinţarea şi organizarea unui
minister se poate face şi prin ordonanţă a Guvernului.
În România, cabinetul din 2000 care a primit votul de încredere din partea
Parlamentului era format din 23 de ministere. În luna iunie 2003 a avut loc o remaniere
guvernamentală, în urma căreia au rămas 14 ministere. A urmat o nouă restructurare, în 2004,
la finalul căreia Guvernul era alcătuit din 15 ministere, la fel ca şi în momentul de faţă,
Numărul miniştrilor nu coincide cu numărul ministerelor, deoarece mai există unele
autorităţi publice care nu sunt numite ministere, dar ele sunt organizate la fel iar conducătorii
lor sunt numiţi miniştrii (Secretariatul General al Guvernului nu este numit minister, dar el
este condus de „ministrul pentru coordonarea Secretariatului General care este membru al
Guvernului”.
Ministerele îndeplinesc sarcinile de conducere şi organizare, pe baza şi în condiţiile
legii, ele având două componente:
- una politică, reprezentată de miniştrii, secretari şi subsecretari de stat;
- una organizaţională, reprezentată de personalul ministerelor organizat în servicii,
birouri, direcţii.
Activitatea ministerelor se realizează de regulă în regim juridic de drept administrativ,
dar şi de drept civil. De asemenea, ele pot înfiinţa, în subordinea lor, organe sau instituţii de
specialitate.
2. Administraţia extraministerială – este formată din:
- serviciile publice deconcentrate ale ministerelor. Acestea reprezintă instituţii care
funcţionează în unităţile administrativ teritoriale, rolul lor fiind acela de a asigura strategia
Guvernului în teritoriu prin realizarea atribuţuiilor specifice aparţinând unor ministere, dar la
nivel inferior.
- instituţii aflate direct în subordinea Guvernului sau sub coordonarea primului
ministru.
Înfiinţarea acestora este determinată în principal de complexitatea activităţii
administraţiei publice la nivel central, fapt care a impus pentru o mai bună desfăşurare a
activităţii de executare a legii şi de alte forme organizatorice decât ministerele. Conducătorii
acestor instituţii nu sunt membrii ai Guvernului, deşi au rang de secretari de stat, ei sunt
numiţi în funcţie prin decizia primului ministru.
- instituţii aflate în subordinea ministerelor, care, ca şi autorităţi publice cu competenţă
materială specială, pot avea în subordine, în coordonare sau sub autoritatea lor, după caz,
instituţii publice, instituţii de cercetare, regii autonome sau societăţi comerciale .
Numărul şi denumirea acestor instituţii variază în funcţie de specificul domeniului de
activitate a fiecărui minister.
- autorităţi administrative autonome – existenţa lor este reglementată constituţional
(art.116, 117). Unele din aceste autorităţi sunt prevăzute expres de legea fundamentală
(Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Avocatul Poporului, Curtea Constituţională, Curtea de
Conturi, Consiliul Economic şi Social), iar altele se pot înfiinţa prin lege organică (Consiliul
Naţional al Audiovizualului, Consiliul Concurenţei, Consiliul Naţional pentru Studierea
Arhivelor Securităţii, Serviciul Român de Informaţii, Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare, Consiliul Naţional de Evaluare şi Acreditare Academică, Societatea Română de
Televiziune, Societatea Română de Radiodifuziune, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul
de Protecţie şi Pază, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale).
Unele dintre autorităţile administrative centrale autonome au organizate structuri şi la
nivelul judeţelor (Curtea de Conturi, Avocatul Poporului) altele sunt organizate numai la nivel
central (Consiliul Legislativ, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării).
Aceste autorităţi administrative centrale autonome dispun de putere de decizie
manifestată prin amiterea de acte administrative de autoritate. Într-o formă sau alta, aceste
autorităţi depind de Parlament, membrii lor fiind numiţi direct prin decizia uneia sau celor
două camere reunite ale Parlamentului, fie la propunerea unei comisii permanente a uneia din
camere sau prin controlul exercitat de Parlament asupra activităţii lor.
ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ. PRINCIPIILE DE
ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE A ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
LOCALE
Administraţia publică locală
La baza organizării şi funcţionării administraţiei publice locale se află principiul
constituţional al autonomiei locale alături de principiile descentralizării şi deconcentrării
serviciilor publice.
În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unor minorităţi
naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale
respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile
publice deconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică
Autonomia locală reprezintă dreptul recunoscut unităţilor administrativ teritoriale
de a-şi satisface interesele proprii după cum consideră oportun, cu respectarea legalităţii dar
fără intervenţia puterii centrale.
Descentralizarea administrativă presupune existenţa unor persoane publice
desemnate de comunitatea teritoriului, cu atribuţii proprii, ce intervin direct în gestionarea şi
administrarea problemelor colectivităţii, implicând autonomia locală.
Deconcentrarea constituie o măsură intermediară în procesul descentralizării,
reprezentând un transfer de atribuţii de la centru la agenţii puterii centrale aflaţi la conducerea
diferitelor organisme locale. Ea presupune recunoaşterea unei anumite puteri de decizie în
favoarea agenţilor statului repartizaţi pe întreg teritoriul ţării – prefectul, serviciile exterioare
ale ministerelor.
Principii de organizare şi funcţionare a administraţiei publice locale
Administraţia publică locală este formată din structuri organizatorice şi funcţionale cu
o competenţă teritorială într-o anumită unitate administrativă, care se disting de administraţia
publică centrală prin promovarea cu prioritate a interesului public local.
Cadrul legal de organizare şi funcţionare a administraţiei publice locale este constituit
în principal de dispoziţiile constituţionale – Secţiunea 2, Capitolul V, Titlul III (art.119-122)
şi Legea 215/2001 – Legea administraţiei publice locale.
Atât în Legea 215/2001, cu modificările ulterioare, cât şi în Constituţie identificăm
principiile pe care se întemeiează organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale.
Precizarea acestor principii în actul normativ asigură fundamentul juridic de la care pornesc
celelalte dispoziţii ale legii şi în conformitate cu care se realizează activitatea administrativă
în plan local.
Teoria dreptului defineşte noţiunea de principiu în domeniul dreptului “un fundament
al sistemului de drept, o modalitate de coordonare a normelor juridice în jurul unei idei
călăuzitoare” iar literatura de drept constituţional departajează principiile cuprinse în legea
fundamentală – principii constituţionale – de cele cuprinse în legi oragnice sau ordinare –
principii legale .
Această clasificare a principiilor apare şi este explicată de supremaţia constituţiei faţă
de orice alte acte normative.
Principii constituţionale
Principiile regăsite în Constituţie, care fundamentează organizarea şi funcţionarea
administraţiei publice locale sunt: autonomia locală şi descentralizarea serviciilor publice.
Pentru a evidenţia importanţa acestor principii în configurarea sistemului de
organizare şi funcţionare a administraţiei publice locale, legiuitorul constituant le-a
reglementat separat.
De asemenea pentru asigurarea unei garanţii suplimentare în ceea ce priveşte aplicarea
acestor principii, s-a rezervat domeniului legilor organice: “organizarea administraţiei publice
locale, a teritoriului precum şi regimul general privind autonomia locală” .
Principiul autonomiei locale
Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor
administraţiei publice de a soluţiona şi gestiona în numele şi în interesul colectivităţilor locale
pe care le reprezintă treburile publice, în condiţiile legii .
Autonomia locală se manifestă prin alegerea autorităţilor administraţiei publice locale
de către populaţia cu drept de vot care domiciliază în unitatea administrativ teritorială, prin
posibilitatea recunoscută consiliilor locale de a adopta statutul localităţii, organigramele şi
numărul de personal, a organizării serviciilor publice locale şi a înfiinţării unor persoane
juridice de drept public.
Autonomia locală conferă autorităţilor administraţiei publice dreptul de a avea
iniţiative în toate domeniile care nu sunt date în mod expres de către lege în competenţa altor
autorităţi.
Autonomia locală presupune determinarea atribuţiilor autorităţilor locale prin
consacrarea plenitudinii de competenţă în soluţionarea problemelor de interes local şi exclude
implicarea altor autorităţi în luarea acestor decizii.
Autonomia locală vizează competenţele autorităţilor locale de a administra propriul
patrimoniu prin intermediul oragnelor reprezentative. Aceste competenţe se stabilesc numai
prin lege
Principiul descentralizării serviciilor publice
Descentralizarea este sistemul ce are la bază recunoaşterea interesului local, distinct de
cel naţional, localităţile dispunând de structuri organizatorice, funcţionale şi un aparat propriu,
afectat realizării interesului local.
Serviciile publice se organizează fie la nivel de stat – dacă asigură realizarea unui
interes naţional – fie la nivel local – când asigură interesul colectivităţii locale.
Necesitatea aplicării principiului descentralizării serviciilor publice rezultă din faptul că
autorităţile alese de comunităţile locale sunt cele mai în măsură să cunoască necesităţile locale
şi să ia măsurile necesare pentru realizarea lor. De altfel Carta Europeană de Autonomie
Locală consideră că descentralizarea face parte din principiile democratice comune Europei.
De-a lungul vremii s-au făcut auzite argumente pro (descentralizarea asigură
participarea cetăţeanului la viaţa publică); există interese locale deosebite de cele centrale,
mai apropiate de cetăţeni; descentralizarea introduce la nivelul administraţiei locale criterii de
acţiune eficientă şi diminuează formalismul şi contra organizării descentralizate (riscurile
descentralizării – principalul pericol fiind acela de diminuare a forţei puterii centrale,
ajungându-se chiar la dominarea intereselor locale faţă de cele centrale sau situaţia care poate
apare într-o localitate mică, unde sunt mai greu de găsit specialişti în administraţia publică
care să poată gestiona serviciile publice).
Principii legale
Pe lângă principiile constituţionale prevăzute de legea fundamentală, organizarea şi
funcţionarea autorităţilor administraţiei publice locale se realizează şi după alte principii
adăugate în mod expres sau implicit de prevederile Legii 215/2001.
La Art.2 alin.1 se prevede că: “Administraţia publică în unităţile administrativ
teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor autonomiei locale,
descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale,
legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit”
Principiul eligibilităţii administraţiei publice locale;
Este consacrat în mod expres şi prin textul din lege: “Acest drept se exercită de
consiliile locale şi primari, precum şi de consiliile judeţene, autorităţi ale administraţiei
publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprima”.
Eligibilitatea acestor autorităţi publice are o semnificaţie politică şi socială specială
deoarece ele nu exercită o putere a statului ci administrează treburile unităţilor administrative,
în interesul locuitorilor care le-au ales. Puterea lor nu derivă din puterea statului, ci din cea
conferită de votul alegătorilor în numele cărora acţionează.
Principiul legalităţii
Prevăzut în mod expres de legea română privind administraţia publică locală, este un
principiu căruia i se subordonează întreaga activitate de organizare şi funcţionare a
administraţiei publice, în sensul desfăşurării tuturor activităţilor în strictă conformitate, în
primul rând cu prevederile constituţiei, dar şi cu ale celorlalte acte normative în vigoare.
Conform acestui principiu, autorităţile administraţiei publice locale nu pot avea decât
competenţele prevăzute de lege, încercarea de extindere a acestora prin invocarea autonomiei
situându-se în afara principiului legalităţii.
Garantarea respectării acestui principiu este de asemenea asigurată de consacrarea prin
lege a răspunderilor juridice şi aplicarea de sancţiuni aautorităţilor administraţiei publice
şi/sau funcţionarilor acestora atunci când acţiunile lor nesocotesc prescripţiile legii.
De altfel, o distinsă autoare, conchide: “ tot ce ţine de administraţia publică – alegerea,
constituirea autorităţilor, exercitarea atribuţiilor, adoptarea sau emiterea actelor administrative
şi orice alte activităţi trebuie să se desfăşoare numai pe baza şi în conformitatea cu legea”
Principiul consultării cetăţenilor în probleme locale de interes deosebit;
Este consacrat expres de Legea 215/2001 existând posibilitatea consultării populaţiei
prin referendum cu privire la problemele locale de interes deosebit. Observăm că, deşi legea
foloseşte sintagma “probleme locale de interes deosebit”, acestea nu sunt nici exemplificate
nici prevăzute în alte acte normative, cu excepţia obligativităţii consultării cetăţenilor prin
referendum pentru “orice modificare a limitelor teritoriale ale comunelor, oraşelor,
judeţelor”, rămânând la latitudinea administraţiei publice din fiecare unitate administrativ
teritorială să stabilească.
De asemenea constatăm că legiuitotul foloseşte trei forme de consultări: consultarea
cetăţenilor – pentru posibilitatea modificării limitelor teritoriale, consultarea populaţiei – cu
privire la atribuţia primarului de a propune consiliului local organizarea unui referendum
pentru a cunoaşte părerea cetăţenilor despre o problemă locală de interes deosebit şi
consultarea locuitorilor – care se poate realiza prin referendum sau prin orice altă formă de
participare directă a cetăţenilor la treburile publice.
CONSILIUL LOCAL
Alegerea şi mandatul Consiliului local
Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune,
oraşe şi municipii sunt consiliile locale, comunale, orăşeneşti şi municipale, ca autorităţi
deliberative, şi primarii și președintele consiliului județean ca autorităţi executive.
Consiliile locale sunt compuse din consilieri locali aleşi prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat, în condiţiile stabilite de legea pentru alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale.
Pentru ca o persoană să poată candida la funcţia de consilier, trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii prevăzute de legea 67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei
publice locale:
- să aibă drept de vot;
- să fi împlinit până în ziua alegerilor, inclusiv, vârsta de 23 de ani;
- să nu le fie interzisă asocierea în partide politice;
- să aibă domiciliul pe raza unităţii administrativ teritoriale în care doreşte să
candideze;
Excepţia de la aceste reguli o constituie sectoarele municipiului Bucureşti, unde pot
candida şi persoane care au domiciliul în alt sector decât cel în care candidează.
O persoană poate candida pentru un singur consiliu local, un singur consiliu judeţean
şi pentru o singură funcţie de primar.
Candidatul poate fi independent sau reprezentant al uni partid politic, al unei alianţe
politice sau electorale ori poate fi propus de către organizaţii ale cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale.
În situaţia în care o persoană candidează ca independent pentru un post de consilier
local, acesta trebuie să fie susţinut de cel puţin 1% din numărul total al alegătorilor înscrişi pe
listele electorale permanente din circumscripţia respectivă, dar nu mai puţin ed 50 în cazul
comunelor, 100 în cazul localităţilor urbane de gradul II şi III şi de 1000 în cazul judeţelor,
municipiului Bucureşti şi localităţilor urbane de gradul I. Susţinătorii trebuie să fie în mod
obligatoriu persoane cu drept de vot din circumscripţia electorală pentru care candidează.
Alegerile pentru consilieri şi pentru primari sunt valabile indiferent de numărul de
cetăţeni care participă la vot.
Numărul membrilor fiecărui consiliu local se stabileşte prin ordin al prefectului, în funcţie de
numărul locuitorilor comunei, oraşului sau municipiului, raportat de Institutul Naţional de
Statistică la data de 1 ianuarie a anului în curs sau, după caz, la data de 1 iulie a anului care
precedă alegerile.
Constituirea consiliilor locale se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării
alegerilor. Convocarea consilierilor locali aleşi şi validaţi în funcţie se face de către prefect, în
maximum 5 zile de la pronunţarea hotărârii de validare.
Şedinţa se desfăşoară în condiţii legale dacă participă 2/3 din numărul consilierilor locali
aleşi şi validaţi. În cazul în care nu se poate asigura această majoritate, şedinţa se va organiza,
în aceleaşi condiţii, peste 3 zile, la convocarea prefectului. Dacă nici la a doua convocare
reuniunea nu este legal constituită, se va proceda la o nouă convocare de către prefect, peste
alte 3 zile, în aceleaşi condiţii.
În situaţia în care consiliul local nu se poate reuni nici la a treia convocare din cauza
absenţei nemotivate a consilierilor locali, prefectul va declara vacante, prin ordin, locurile
consilierilor locali aleşi care au lipsit nemotivat la oricare dintre cele 3 convocări. În cazul în
care locurile declarate vacante, potrivit procedurii de mai sus, nu pot fi ocupate cu supleanţii
înscrişi pe listele de candidaţi respective, potrivit legii, se organizează alegeri parţiale pentru
completare, în termen de 30 de zile.
Lucrările şedinţei de constituire sunt conduse de cel mai în vârstă consilier local, asistat de
cei mai tineri 2 consilieri locali.
Absenţa consilierilor locali de la şedinţa de constituire este considerată motivată dacă se
face dovada că aceasta a intervenit din cauza unei boli care a necesitat spitalizarea sau a făcut
imposibilă prezenţa acestora, a unei deplasări în străinătate în interes de serviciu sau a unor
evenimente de forţă majoră care au.
Consilierii locali ale căror mandate au fost validate depun în faţa consiliului local
jurământul în limba română. Consilierii locali care refuză să depună jurământul sunt
consideraţi demisionaţi de drept.
În cazul în care consilierul local declarat ales renunţă la mandat înainte de validare sau
refuză să depună jurământul, se supune validării mandatul primului supleant înscris pe lista
partidului politic, a alianţei politice sau a alianţei electorale respective, dacă până la validarea
mandatului partidele şi alianţele politice confirmă în scris apartenenţa la partid. În cazul în
care locurile rămase vacante nu pot fi completate cu supleanţi, conform legii, iar numărul de
consilieri locali se reduce sub jumătate plus unu, se vor organiza alegeri parţiale pentru
completare, în termen de 90 de zile.
Consiliul local se declară legal constituit, dacă majoritatea consilierilor locali validaţi au
depus jurământul. Constituirea consiliului local se constată prin hotărâre, adoptată cu votul
majorităţii consilierilor locali validaţi.
După declararea ca legal constituit, consiliul local alege dintre membrii săi, prin hotărâre
adoptată cu votul deschis al majorităţii consilierilor locali în funcţie, un preşedinte de şedinţă,
pe o perioadă de cel mult 3 luni, care va conduce şedinţele consiliului şi va semna hotărârile
adoptate de acesta.
Atribuţiile consiliului local
Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte, în condiţiile legii, în toate problemele de
interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi ale
administraţiei publice locale sau centrale.
Consiliul local exercită următoarele categorii de atribuţii:
A) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al primarului, ale
instituţiilor şi serviciilor publice de interes local şi ale societăţilor comerciale şi regiilor
autonome de interes local;
B) atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei, oraşului sau
municipiului;
C) atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau
municipiului;
D) atribuţii privind gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni;
E) atribuţii privind cooperarea interinstituţională pe plan intern şi extern.
În exercitarea atribuţiilor prevăzute la A, consiliul local:
a) aprobă statutul comunei, oraşului sau municipiului, precum şi regulamentul de
organizare şi funcţionare a consiliului local;
b) aprobă, în condiţiile legii, la propunerea primarului, înfiinţarea, organizarea şi statul de
funcţii ale aparatului de specialitate al primarului, ale instituţiilor şi serviciilor publice de
interes local, precum şi reorganizarea şi statul de funcţii ale regiilor autonome de interes local;
c) exercită, în numele unităţii administrativ-teritoriale, toate drepturile şi obligaţiile
corespunzătoare participaţiilor deţinute la societăţi comerciale sau regii autonome, în
condiţiile legii.
În exercitarea atribuţiilor prevăzute la B, consiliul local:
a) aprobă, la propunerea primarului, bugetul local, virările de credite, modul de utilizare a
rezervei bugetare şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar;
b) aprobă, la propunerea primarului, contractarea şi/sau garantarea împrumuturilor, precum
şi contractarea de datorie publică locală prin emisiuni de titluri de valoare, în numele unităţii
administrativ-teritoriale, în condiţiile legii;
c) stabileşte şi aprobă impozitele şi taxele locale, în condiţiile legii;
d) aprobă, la propunerea primarului, documentaţiile tehnico-economice pentru lucrările de
investiţii de interes local, în condiţiile legii;
e) aprobă strategiile privind dezvoltarea economică, socială şi de mediu a unităţii
administrativ-teritoriale;
f) asigură realizarea lucrărilor şi ia măsurile necesare implementării şi conformării cu
prevederile angajamentelor asumate în procesul de integrare europeană în domeniul protecţiei
mediului şi gospodăririi apelor pentru serviciile furnizate cetăţenilor.
În exercitarea atribuţiilor prevăzute la C, consiliul local:
a) hotărăşte darea în administrare, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate
publică a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, precum şi a serviciilor publice de
interes local, în condiţiile legii;
b) hotărăşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a
comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în condiţiile legii;
c) avizează sau aprobă, în condiţiile legii, documentaţiile de amenajare a teritoriului şi
urbanism ale localităţilor;
d) atribuie sau schimbă, în condiţiile legii, denumiri de străzi, de pieţe şi de obiective de
interes public local.
În exercitarea atribuţiilor prevăzute la D, consiliul local:
a) asigură, potrivit competenţelor sale şi în condiţiile legii, cadrul necesar pentru furnizarea
serviciilor publice de interes local privind:
1. educaţia;
2. serviciile sociale pentru protecţia copilului, a persoanelor cu handicap, a persoanelor
vârstnice, a familiei şi a altor persoane sau grupuri aflate în nevoie socială;
3. sănătatea;
4. cultura;
5. tineretul;
6. sportul;
7. ordinea publică;
8. situaţiile de urgenţă;
9. protecţia şi refacerea mediului;
10. conservarea, restaurarea şi punerea în valoare a monumentelor istorice şi de arhitectură,
a parcurilor, grădinilor publice şi rezervaţiilor naturale;
11. dezvoltarea urbană;
12. evidenţa persoanelor;
13. podurile şi drumurile publice;
14. serviciile comunitare de utilitate publică: alimentare cu apă, gaz natural, canalizare,
salubrizare, energie termică, iluminat public şi transport public local, după caz;
15. serviciile de urgenţă de tip salvamont, salvamar şi de prim ajutor;
16. activităţile de administraţie social-comunitară;
17. locuinţele sociale şi celelalte unităţi locative aflate în proprietatea unităţii administrativ-
teritoriale sau în administrarea sa;
18. punerea în valoare, în interesul comunităţii locale, a resurselor naturale de pe raza
unităţii administrativ-teritoriale;
19. alte servicii publice stabilite prin lege;
b) hotărăşte acordarea unor sporuri şi altor facilităţi, potrivit legii, personalului sanitar şi
didactic;
c) sprijină, în condiţiile legii, activitatea cultelor religioase;
d) poate solicita informări şi rapoarte de la primar, viceprimar şi de la şefii organismelor
prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local;
e) aprobă construirea locuinţelor sociale, criteriile pentru repartizarea locuinţelor sociale şi
a utilităţilor locative aflate în proprietatea sau în administrarea sa;
f) poate solicita informări şi rapoarte specifice de la primar şi de la şefii organismelor
prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local.
În exercitarea atribuţiilor prevăzute la litera e, consiliul local:
a) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau
străine, în vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni, lucrări, servicii sau proiecte
de interes public local;
b) hotărăşte, în condiţiile legii, înfrăţirea comunei, oraşului sau municipiului cu unităţi
administrativ-teritoriale din alte ţări;
c) hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu alte unităţi administrativ-
teritoriale din ţară sau din străinătate, precum şi aderarea la asociaţii naţionale şi
internaţionale ale autorităţilor administraţiei publice locale, în vederea promovării unor
interese comune.
Consiliul local poate conferi persoanelor fizice române sau străine cu merite deosebite
titlul de cetăţean de onoare al comunei, oraşului sau municipiului, în baza unui regulament
propriu. Prin acest regulament se stabilesc şi condiţiile retragerii titlului conferit.
Persoanele împuternicite să reprezinte interesele unităţii administrativ-teritoriale în
societăţi comerciale, regii autonome de interes local, asociaţii de dezvoltare intercomunitară şi
alte organisme de cooperare sau parteneriat sunt desemnate prin hotărâre a consiliului local, în
condiţiile legii, respectându-se configuraţia politică de la ultimele alegeri locale.
Consiliul local se alege pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege
organică, în caz de război sau catastrofă şi îşi exercită mandatul de la data constituirii până la
data declarării ca legal constituit a consiliului nou-ales.
Consiliul local se întruneşte în şedinţe ordinare, lunar, la convocarea primarului. El se
poate întruni şi în şedinţe extraordinare, la cererea primarului sau a cel puţin unei treimi din
numărul membrilor consiliului.
Convocarea consiliului local se face în scris, prin intermediul secretarului unităţii
administrativ-teritoriale, cu cel puţin 5 zile înainte şedinţelor ordinare sau cu cel puţin 3 zile
înainte de şedinţele extraordinare. Odată cu notificarea convocării, sunt puse la dispoziţie
consilierilor locali materialele înscrise pe ordinea de zi. În caz de forţă majoră şi de maximă
urgenţă pentru rezolvarea intereselor locuitorilor comunei, oraşului sau municipiului sau în
alte situaţii stabilite de regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului local,
convocarea consiliului local se poate face de îndată.
Ordinea de zi a şedinţei consiliului se aduce la cunoştinţă locuitorilor comunei sau ai
oraşului prin mass-media sau prin orice alt mijloc de publicitate.
În comunele sau oraşele în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o
pondere de peste 20% din numărul locuitorilor ordinea de zi se aduce la cunoştinţă publică şi
în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective.
În toate cazurile convocarea se consemnează în procesul-verbal al şedinţei.
Şedinţele consiliului local se desfăşoară legal în prezenţa majorităţii consilierilor locali
în funcţie.
Prezenţa consilierilor locali la şedinţă este obligatorie. Cazurile în care absenţa este
motivată se stabilesc prin regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului local.
Consilierul local care absentează nemotivat de două ori consecutiv este sancţionat, în
condiţiile regulamentului de organizare şi funcţionare a consiliului local.
Şedinţele consiliului local sunt conduse de un preşedinte de şedinţă, ales în condiţiile
legii.
Şedinţele consiliului local sunt publice.
Lucrările şedinţelor se desfăşoară în limba română. În consiliile locale în care
consilierii locali aparţinând unei minorităţi naţionale reprezintă cel puţin o cincime din
numărul total, la şedinţele de consiliu se poate folosi şi limba maternă. În aceste cazuri se va
asigura, prin grija primarului, traducerea în limba română. În toate cazurile, documentele
şedinţelor de consiliu se întocmesc în limba română.
Dezbaterile din şedinţele consiliului local, precum şi modul în care şi-a exercitat votul
fiecare consilier local se consemnează într-un proces-verbal, semnat de preşedintele de
şedinţă şi de secretarul unităţii administrativ-teritoriale.
Preşedintele de şedinţă, împreună cu secretarul unităţii administrativ-teritoriale îşi
asumă, prin semnătură, responsabilitatea veridicităţii celor consemnate.
La începutul fiecărei şedinţe, secretarul supune spre aprobare procesul-verbal al
şedinţei anterioare. Consilierii locali au dreptul ca, în cadrul şedinţei, să conteste conţinutul
procesului-verbal şi să ceară menţionarea exactă a opiniilor exprimate în şedinţa anterioară.
Procesul-verbal şi documentele care au fost dezbătute în şedinţă se depun într-un dosar
special al şedinţei respective, care va fi numerotat, semnat şi sigilat de preşedintele de şedinţă
şi de secretar, după aprobarea procesului-verbal.
În termen de 3 zile de la terminarea şedinţei, secretarul unităţii administrativ-teritoriale
afişează la sediul primăriei şi, după caz, pe pagina de internet a unităţii administrativ-
teritoriale o copie a procesului-verbal al şedinţei.
Ordinea de zi a şedinţelor se aprobă de consiliul local, la propunerea celui care a cerut
întrunirea consiliului.
În cazul neaprobării ordinii de zi, nu se acordă indemnizaţia cuvenită consilierilor
locali pentru şedinţa respectivă.
Actele consiliului local
Actele pe care le adoptă consiliul local în exercitarea atribuţiilor ce îi revin se numesc
hotărâri. Acestea se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi, în afară de cazurile în care
legea sau regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului cere o altă majoritate.
Există anumite domenii considerate a fi de o importanţă deosebită, pentru care este
necesar ca hotărârile adoptate de consiliul local să întrunească votul a cel puţin două treimi
din numărul consilierilor în funcţie Acestea se referă la contractarea de împrumuturi, în
condiţiile legii, administrarea domeniului public şi privat al comunei sau al oraşului,
participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală sau de cooperare
transfrontalieră, organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea teritoriului,
precum şi la asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, cu organizaţii
neguvernamentale, cu persoane juridice române sau străine.
Hotărârile privind bugetul local, precum şi cele prin care se stabilesc impozite şi taxe
locale se adoptă cu votul majorităţii consilierilor în funcţie. Dacă bugetul local nu poate fi
adoptat după două şedinţe consecutive, care vor avea loc la un interval de cel mult 7 zile,
activitatea se va desfăşura pe baza bugetului anului precedent până la adoptarea noului buget
local, dar nu mai târziu de 45 de zile de la data intrării în vigoare a legii bugetului de stat.
Există prevederea legală conform căreia consiliul local poate stabili ca unele hotărâri
să fie luate prin vot secret cu precizarea că hotărârile cu caracter individual cu privire la
persoane vor fi luate întotdeauna prin vot secret, cu excepţiile prevăzute de lege.
Proiectele de hotărâre pot fi propuse de consilieri sau de primar. Redactarea
proiectelor se face de cei care le propun, cu sprijinul secretarului şi al serviciilor din cadrul
aparatului de specialitate al autorităţii administraţiei publice locale.
Nu poate lua parte la deliberare şi la adoptarea hotărârilor consilierul care, fie
personal, fie prin soţ, soţie, afini sau rude până la gradul al patrulea inclusiv, are un interes
patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local.
Hotărârile adoptate de consiliul local fără respectarea acestor condiţii sunt nule de
drept, nulitatea fiind constatată de instanţa de contencios administrativ. Acţiunea pentru
anularea unei hotărâri de consiliu poate fi introdusă de orice persoană interesată.
Hotărârile consiliului local se semnează de consilierul care conduce şedinţele de
consiliu şi se contrasemnează, pentru legalitate, de către secretar, care poate refuza semnarea
hotărârii dacă consideră că aceasta este ilegală sau că depăşeşte competenţele ce revin,
potrivit legii, consiliului loca, situaţie în cre va expune consiliului opinia sa care va fi
consemnată în procesul-verbal al şedinţei.
Dacă consilierul care conduce şedinţa refuză să semneze, hotărârea consiliului local se
semnează de 3-5 consilieri.
Secretarul va comunica hotărârile consiliului local primarului şi prefectului, de îndată,
dar nu mai târziu de 3 zile de la data adoptării, în scris.
Hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii
lor la cunoştinţă publică (în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect), iar
cele individuale, de la data comunicării.
În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi
naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor hotărârile cu caracter normativ
se aduc la cunoştinţă publică şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinînd minorităţii
respective, iar cele cu caracter individual se comunică, la cerere, şi în limba maternă.
Dizolvarea consiliului local
Consiliul local se dizolvă de drept sau prin referendum local. Se dizolvă de drept:
a) în cazul în care acesta nu se întruneşte timp de două luni consecutiv;
b) în cazul în care nu a adoptat în 3 şedinţe ordinare consecutive nicio hotărâre;
c) în situaţia în care numărul consilierilor locali se reduce sub jumătate plus unu şi nu se
poate completa prin supleanţi.
Consiliul local poate fi dizolvat prin referendum local, organizat în condiţiile legii.
Referendumul se organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens prefectului de cel
puţin 25% din numărul cetăţenilor cu drept de vot înscrişi pe listele electorale ale unităţii
administrativ-teritoriale.Cheltuielile pentru organizarea referendumului se suportă din bugetul
local.
Referendumul local este organizat, în condiţiile legii, de către o comisie numită prin
ordin al prefectului, compusă dintr-un reprezentant al prefectului, câte un reprezentant al
primarului, al consiliului local şi al consiliului judeţean şi un judecător de la judecătoria în a
cărei jurisdicţie se află unitatea administrativ-teritorială în cauză. Secretarul comisiei este
asigurat de instituţia prefectului.
Referendumul este valabil dacă s-au prezentat la urne cel puţin jumătate plus unu din
numărul total al locuitorilor cu drept de vot. Activitatea consiliului local încetează înainte de
termen dacă s-au pronunţat în acest sens cel puţin jumătate plus unu din numărul total al
voturilor valabil exprimate.
Stabilirea datei pentru organizarea alegerii noului consiliu local se face de Guvern, la
propunerea prefectului. Alegerile se organizează în termen de maximum 90 de zile de la
rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat dizolvarea
consiliului local sau, după caz, de la validarea rezultatului referendumului.
Până la constituirea noului consiliu, primarul sau, în absenţa acestuia, secretarul
unităţii administrativ-teritoriale va rezolva problemele curente ale comunei, oraşului sau
municipiului, potrivit competenţelor şi atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii.
Consiliile locale pot organiza, din proprie iniţiativă sau din iniţiativa primarului, după
caz, comisii mixte formate din consilieri locali, funcţionari publici şi alţi specialişti, pe
perioadă determinată. Componenţa comisiilor mixte, obiectivele şi perioada de desfăşurare a
activităţii acestora se stabilesc prin hotărâri ale consiliilor locale. Şedinţele comisiilor mixte
sunt publice.
Pierderea calității de consilier local
Tradițional, ca regulă, mandatul de consilier încetează la termen, adică la data
declarării ca legal constituit a noului consiliu ales.
Înainte de termen, calitatea de consilier încetează de drept în caz de demisie,
incompatibilitate, lipsa la mai mult de 3 ședințe consecutive, condamnarea, prin hotărâre
judecătorească definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate sau imposibilitatea exercitării
mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive.
Deasemenea, vorbim despre o încetare de drept a mandatului de consilier și în cazul
schimbării domiciliului într-o altă UAT, dacă se află în situația pierderii drepturilor electorale
sau, dacă își pierde calitatea de membru al partidului politic sau al organizației unei minorități
naționale pe listele căreia a fost ales.
PRIMARUL
Alegerea, mandatul şi atribuţiile primarului
Comunele, oraşele şi municipiile au câte un primar şi un viceprimar, iar municipiile
reşedinţă de judeţ au un primar şi 2 viceprimari, aleşi în condiţiile legii.
Primarul este o autoritate a administrației publice de rang constituțional, prin care se
realizează autonomia locală și se rezolvă treburile publice din comune și orașe
Primarul, ca și celelalte autorități unipersonale de la nivelul orașelor, comunelor sau
județelor, sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, prin scrutin
uninominal, fiind desemnat ales candidatul care a obținut în primul tur cel mai mare număr de
voturi.
Viceprimarul este subordonat primarului, înlocuitorul de drept al acestuia, ales cu
votul majorităţii consilierilor locali în funcţie, din rândul membrilor consiliului local.
Pe durata mandatului, primarul şi viceprimarul primesc o indemnizaţie lunară, ca unică
formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei de primar, respectiv de viceprimar,
şi care reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor care se determină
în raport cu venitul salarial. Primarul şi viceprimarul nu beneficiază de sporul de vechime în
muncă şi nici de alte sporuri prevăzute de lege.
Pe durata exercitării mandatului, viceprimarul îşi păstrează statutul de consilier local,
fără a beneficia de indemnizaţia aferentă acestui statut.
Validarea alegerii primarului se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării
alegerilor, în camera de consiliu a judecătoriei în a cărei rază teritorială se află comuna sau
oraşul, de către un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei.
Invalidarea alegerii primarului se poate pronunţa în cazurile în care se constată
încălcarea condiţiilor de eligibilitate sau dacă alegerea s-a făcut prin faudă electorală.
Hotărârea de invalidare a alegerii primarului poate fi atacată de cel interesat în termen
de 5 zile de la pronunţare, la instanţa de contencios administrativ.
Instanţa de judecată este obligată să se pronunţe în termen de 30 de zile.
Rezultatul validării sau invalidării alegerii primarului se aduce la cunoştinţă prefectului
şi se prezintă în şedinţa de constituire a consiliului local sau, după caz, într-o şedinţă
extraordinară, de către un judecător desemnat de preşedintele judecătoriei.
În caz de invalidare a alegerii primarului, Guvernul, la propunerea prefectului, va stabili
data alegerilor în termen de cel mult 30 de zile de la data invalidării sau, după caz, de la data
rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti, în condiţiile legii.
Ca etapă finală a învestirii în funcţie, primarul depune în faţa consiliului local
jurământul prevăzut de lege, refuzul fiind considerat ca şi situaţie de demisie.
Potrivit legii, primarul îndeplineşte o funcţie de autoritate publică, el fiind şeful
administraţiei publice locale şi al aparatului propriu de specialitate al autorităţilor administraţiei
publice locale, pe care îl conduce şi îl controlează.
Semnul distinctiv al primarului este o eşarfă în culorile drapelului naţional al României
care trebuie purtată, în mod obligatoriu, la solemnităţi, recepţii, ceremonii publice şi la
celebrarea căsătoriilor.
Conform dispoziţiilor legale, primarul îndeplineşte trei categorii de sarcini, şi anume:
- de reprezentare - reprezeită unitaţea administrativ teritoriale în relaţiile cu alte
autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române sau străine, precum şi în
justiţie
- de executiv al consiliului local – are atribuţii pentru pregătirea deciziei consiliului
local, pentru punrea în aplicare a hotărârilor adoptate de consiliul local;
- şef al administraţiei locale şi al aparatului său – atribuţii legate de personalul
administraţiei, de mijloacele materiale şi financiare sau de serviciile publice locale;
Conform legii, primarul îndeplineşte următoarele categorii principale de atribuţii:
A) atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului, în condiţiile legii;
B) atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local;
C) atribuţii referitoare la bugetul local;
D) atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor;
E) alte atribuţii stabilite prin lege.
Pentru exercitarea corespunzătoare a atribuţiilor sale, primarul colaborează cu
serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale, precum şi cu consiliul
judeţean.
Mandatul primarului este de 4 ani şi se exercită până la depunerea jurământului de
primarul nou-ales. Mandatul primarului poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război
sau de catastrofă.
Mandatul încetează de drept în unul dintre următoarele cazuri:
a) demisie;
b) incompatibilitate;
c) schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială;
d) imposibilitatea exercitaării funcției pentru o perioadă mai mare de 6 luni pe
parcursul unui an calendaristic, din motive medicale;
e) dacă a fost condamnat, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o
pedeapsă privată de libertate;
f) punerea sub interdicţie judecătorească;
g) dacă nu își exercită, în mod nejustificat, timp de 45 de zile, mandatul;
h) pierderea drepturilor electorale;
i) deces;
j) ca urmare a rezultatului uni referendum local, organizat în condiţiile legii.
Dacă locuitorii unităţii administrativ teritoriale consideră că primarul a acţionat împotriva
intereselor generale ale colectivităţii sau nu şi-a exercitat atribuţiile care îi revin conform legii,
pot cewre prefectului, în scris organizarea unui referendum pentru demiterea primarului.
Solicitarea trebuie făcută de cel puţin 25% dintre locuitorii cu drept de vot (procent care
trebuie realizat în fiecare localitate componentă a unităţii administrativ teritoriale). Prefectul are
la dipoziţie 30 de zile de la primirea cererii pentru verificarea acesteia, după care poate
transmite o propunere motivată de organizare a referendumului Guvernului, caer se va pronunţa
în termen de 60 de zile de la solicitare.
Referendumul astfel organizat este valabil dacă la urne se prezintă cel puţin jumătate din
totalul cetăţenilor cu drept de vot. Mandatul primarului încetează înainte de termen dacă s-a
pronunţat în acest sens cel puţin jumătate plus unu din numărul total al cetăţenilor cu drept de
vot.
În caz de suspendare sau de vacanţă a funcţiei de primar, atribuţiile acestuia vor fi
exercitate de viceprimar, în locul acestuia consiliul delegând un consilier să îndeplinească
atribuţiile viceprimarului.
Actele primarului
În exercitarea atribuţiilor sale primarul emite dispoziţii cu caracter normativ sau
individual. Acestea devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau
după ce au fost comunicate persoanelor interesate, după caz.
Actele cu caracter normativ emise de primar vor produce efecte juridice după ce vor fi
aduse la cunoştinţă publică în formele consacrate legislativ (publicare în Monitorul Oficial al
judeţului, publicare în presa locală sau afişare în locuri special amenajate.
Actele cu caracter individual emis ede primar se comunică celor interesaţi ţi încep să
producă efecte juridice din momentul comunicării.
Dispoziţiile primarului cu caracter normativ se aduc la cunoştinţă publică în termen de
5 zile de la data comunicării oficiale către prefect, adică exact termenul pe care prefectul îl are
la dispoziţie pentru a ataca actul respectiv la instanţa de contencios administrativ.
Raporturile dintre primar şi consiliul local
Conform prevederilor constituţionale, primarul şi consiliul local sunt autorităţi
administrative autonome, între ele neexistând raporturi de subordonare, ci numai de
colaborare, primarul fiind o autoritate executivă, iar consiliul local o autoritate deliberativă.
Nici una din cele două autorităţi nu poate, conform dispoziţiilor legale, să atace în faţa
instanţei de contencios administrativ, actele adoptate sau emise de cealaltă, Legea 215/2001
precizează doar: “în situaţia în care primarul apreciază că o hotărâre este ilegală, în termen
de 3 zile de la adoptare îl sesizează pe prefect”.
CONSILIUL JUDEŢEAN Noţiuni teoretice
Constituire, răspunderea consiliului judeţean. Preşedintele consiliului judeţean
Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice locale, constituită la nivel
judeţean pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale, orăşeneşti şi municipale, în
vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean. Este compus din consilieri judeţeni,
aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile legii.
Consiliul judeţean se alege pentru un mandat de 4 ani, care se exercită de la data
constituirii până la declararea, ca legal constituit, a consiliului nou ales. Acesta poate fi
prelungit prin lege organică, în caz de război sau catastrofă;
Consiliul judeţean se întruneşte în şedinţe ordinare o dată la două luni, dar se poate
întruni ori de câte ori este necesar în şedinţe extraordinare, la cererea Preşedintelui sau a cel
puţi o treime din consilieri sau a delegaţiei permanente sau la solicitarea prefectului.
Convocarea se face de Preşedinte, prin grija secretarului general, cu cel puţin 5 zile înaintea
şedinţelor ordinare sau cu cel puţin 3 zile înaintea şedinţelor extraordinare sau de îndată în caz
de forţă majoră sau de maximă urgenţă.
Şedinţele Consiliului judeţean sunt legal constituite dacă este prezentă majoritatea
consilierilor în funcţie..
Şedinţele Consiliului judeţean sunt conduse de Preşedinte sau, în lipsa acestuia de unul
din cei doi vicepreşedinţi, aleși cu votul secret al majorității consilierilor în funcție
În desfăşurarea activităţii sale, Consiliul judeţean adoptă hotărâri, cu votul majorităţii
consilierilor prezenţi, care se semenează de către Preşedintele sau vicepreşedintele care a
condus şedinţa şi se contrasemnează de către secretarul general al judeţului.
Răspunderea Consiliului judeţean
Răspunderea consiliului judeţean este analizată prin prisma instituției dizolvării,
aceasta prezentând două perspective:
1. dizolvare de drept dacă:
- numărul consilierilor se reduce sub jumătate plus 1 şi nu se poate completa
prin supleanţi;
- nu se întruneşte timp de 2 luni consecutive;
- timp de trei şedinţe consecutive nu a adoptat nici o hotărâre.
Pe perioada dizolvării consiliului judeţean, atribuţiile acestuia sunt preluate de
secretarul general al judeţului în baza unei împuterniciri date de Guvern prin Ministerul
Administraţiei şi Internelor.
2. O altă formă de dizolvare a consiliului local prevăzută de lege este dizolvarea prin
referendum local, organizat de o comisie numită prin ordin al prefectului, din care fac parte
câte un reprezentant al primarului, unul al prefectului și unul al consiliului județean.
Referendumul este valabil dacă la vot se prezintă cel puțin ½ plus 1 din totalul
alegătorilor cu drept de vot din circumscripția electorală respectivă, și se pronunță pentru
dizolvare cel puțin jumătate plus unu din totalul voturilor valabil exprimate.
În ceea ce privește consilierii județeni, încetarea de drept a mandatului de consilier se
constată de către consiliu, prin hotărârre, la propunerea Președintelui consiliului sau a oricărui
consilier, în următoarele situații:
- demisie;
- incompatibilitate;
- schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ teritorială;
- în cazul imposibilităţii exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de şase luni
consecutive;
- condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă
privativă de libertate;
- punerea sub interdicţie judecătorească;
- pierderea drepturilor electorale;
- lipsa nemotivată de la mai mult de trei şedinţe ordinare consecutive ale
consiliului;
- pierderea calității de membru al partidului politic sau al organizației minorității
naționale pe listele căreia a fost ales;
- deces;
Suspendarea mandatului de consilier are loc în situaţia în care acesta a fost arestat
preventiv. Măsura arestării preventive se comunică de instanţa de judecată prefectului care,
prin ordin, constată suspendarea mandatului. Suspendarea durează până la soluţionarea
definitivă a cauzei.
În desfăşurarea activităţii sale, Consiliul judeţean emite hotărâri, cu votul majorităţii
membrilor prezenţi – cu excepţia cazurilor în care legea sau regulamentul de organizare şi
funcţionare a Consiliului Judeţean cere o altă majoritate - care sunt acte administrative cu
caracter unilateral şi executoriu.
Hotărârile Consiliului Judeţean se semnează de Preşedinte sau de vicepreşedintele
Consiliului Judeţean care a condus şedinţa şi se contrasemnează pentru legalitate de către
secretarul general al judeţului;
- Hotărârile Consiliului Judeţean au caracter normativ (HOTĂRÂRILE
CONSILIULUI JUDEŢEAN prin care se stabuilesc impozite şi taxe) sau
individual (HOTĂRÂRILE CONSILIULUI JUDEŢEAN de numire sau eliberare
din funcţie a conducătorilor instituţiilor publice de interes judeţean);
- Sunt supuse controlului de legalitate al actelor administrative în baza L.554/2004
a contenciosului administrativ;
- Sunt supuse controlului de tutelă administrativă exercitat de prefect.
Preşedintele Consiliului Judeţean
Președintele consiliului județean este o instituție de rang constituțional, prevăzută de
art. 123 alin.4 din Constituție și, în același timp, un organ executiv – conform prevederilor
Legii administrației publice locale.
Președintele consiliului județean este ales în mod direct, prin scrutin uninominal, fiind
declarat admis candidatul care a întrunit cel mai mare număr de voturi în primul tur.
Preşedintele consiliului judeţean reprezintă judeţul în relaţiile cu celelalte autorităţi
publice, cu persoanele fizice şi juridice române şi străine și răspunde în faţa consiliului
judeţean de buna funcţionare a administraţiei publice judeţene.
Preşedintele consiliului judeţean răspunde de buna funcţionare a aparatului de
specialitate al consiliului judeţean, pe care îl conduce. Coordonarea unor compartimente din
aparatul de specialitate poate fi delegată, prin dispoziţie a preşedintelui consiliului judeţean,
vicepreşedinţilor sau altor persoane, în condiţiile legii.
Preşedintele consiliului judeţean asigură respectarea prevederilor Constituţiei, punerea
în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi ordonanţelor
Guvernului, a hotărârilor consiliului judeţean, precum şi a altor acte normative.
Preşedintele consiliului judeţean îndeplineşte, în condiţiile legii, următoarele categorii
principale de atribuţii:
A) atribuţii privind funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean, a
instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi a societăţilor comerciale şi regiilor
autonome de interes judeţean;
B) atribuţii privind relaţia cu consiliul judeţean;
C) atribuţii privind bugetul propriu al judeţului;
D) atribuţii privind relaţia cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale şi serviciile
publice;
E) atribuţii privind serviciile publice de interes judeţean;
F) alte atribuţii prevăzute de lege sau sarcini date de consiliul judeţean.
În exercitarea atribuțiilor sale și datorită autorității cu care este învestit, președintele
consiliului județean semnează două categorii de acte: hotărârile consiliuliui județean și
dispoziții emise în calitate de organ unipersonal, cu caracter normativ sau individual, care
devin executorii numai după ce au fost aduse la cunoștință publică sau comunicate
persoanelor interesate
PREFECTUL
Noţiuni teoretice. Reglementãri legale
Instituţia prefectului este o institutie veche pe care o întâlnim încã din înainte de
Unirea Principatelor (1859), atât în Muntenia cât şi în Moldova numai cã reprezentanţii sãi
aveau o altã denumire. Ei se numeau “ispravnici de judeţe” şi “ispravnici administratori” şi
aveau atribuţii administrative şi poliţieneşti.
Dupã decembrie 1989 Constituţia şi legea nr.69/1991, privind administraţia publicã
localã, instituţia prefectului a fost pusã în locul ce i se cuvine într-un stat de drept, bazat pe
principiul separaţiei puterilor în stat.
În prezent, sediul materiei îl reprezintă art. 123 din Constituția republicată, iar
instituţia prefectului nu mai este reglementatã de dispoziţiile legii administraţiei publice, ci de
un act normativ distinct care o organizeazã şi îi determinã funcţionarea. Ca atare, prefectul
este, în acest context constituţional, o autoritate deconcentratã şi, potrivit legii sale organice,
un înalt funcţionar public, neutru din punct de vedere politic.
Instituţia prefectului este reglementatã în prezent de un act normativ distinct, Legea
340/12 iulie 2004, privind prefectul și instituția prefectului, republicată.
Potrivit acesteia activitatea prefectului se întemeiazã pe principiile:
a) legalitãţii, impaţialitãţii şi obiectivitãţii;
b) transparenţei şi liberului acces la informaţiile de interes public;
c) eficienţei;
d) responsabilitãţii;
e) profesionalizãrii:
f) orientãrii cãtre cetãţean;
Prefectul este ajutat în activitatea sa de doi subprefecţi, (prefectul municipiului
Bucureşti este ajutat de 3 subprefecţi). Atât prefectul cât şi subprefecţii sunt înalţi funcţionari
publici, cãrora legea le interzice sã facã parte din partide politice sau din organizaţii cãrora le
este aplicabil acelaşi regim juridic ca al partidelor politice, sub sancţiunea destituirii din
funcţia publica. Prin O.U.G. nr 179/2005, s-a consacrat interdicţia prefecţilor şi subprefecţilor
de a face grevã sau de a înfiinţa organizaţii sindicale proprii.
Odatã cu noile reglementãri (O.U.G. nr 179/2005), atât prefecţii cât şi suprefecţii în
funcţie, precum şi cei care vor ocupa posturile rãmase vacante, sunt numiţi în funcţii publice
numai în urma promovãrii unui examen de atestare pe post.
Pot participa la examenul de atestare pe post şi pot ocupa funcţiile publice persoanele:
(art. 15 din legea 188/1999 privind Statutul funcţionarului public, republicatã, cu modificãrile
ulterioare, cu excepţia celor prevãzute la lit. c,e).
· care au studii superioare de lungã duratã, absolvite cu diploma de licenţã sau
echivalentã;
· are cetãţeni românã si domiciliul în România;
· a promovat concursul organizat pentru ocuparea funcţiei;
Aceste condiţii sunt cumulative şi obligatorii, lipsa oricãreia atrãgând nulitatea actului de
numire în funcţie.
Foarte importantã este condiţia cetãţeniei române şi a domiciliului în România, impusã
de art. 16 alin.(3) din Constituţia României, conform cãruia “funcţiile şi demnitãţile publice,
civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetãţenia românã şi
domiciliul în ţarã.
La numirea în aceste funcţii, Guvernul mai are în vedere şi alte condiţii, chiar dacã
acestea nu sunt arãtate în mod expres în lege, condiţii care privesc calitãţile personale,
competenţa profesionalã, experienţa şi rezultatele obţinute de cel în cauzã în activitatea
desfãşuratã, prestigiul şi autoritatea de care se bucurã.
Ca o mãsurã de protecţie socialã a persoanei care ocupã funcţia de prefect sau
subprefect, legea prevede cã “pe perioada exercitãrii funcţiei, contractul de muncã al acestora
la instituţiile publice, regiile autonome, companiile naţionale, societãţile naţionale şi societãţi
comerciale cu capital de stat sau majoritar de stat se suspendã. Potrivit reglementãrii
constituţionale, prefectul întruneşte urmãtoarele atribute:
Ø este reprezentatul Guvernului pe plan local;
Ø este şeful serviciilor deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organele centrale
din unitãţile administrativ-teritoriale;
Ø este organ de tutelã administrativã;
Ø este garantul respectãrii legii şi ordinii publice pe plan local, atribut conferit prin art
1 din Legea 340/2004, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr 179/2005.
Ca agent al puterii executive în judeţ, prefectul poate fi considerat ca element de
deconcentrare în sistemul administraţiei publice, care coordoneazã un subsistem statal.
Prefectul este un organ unipersonal al administraţiei publice, investit cu o competenţã
materialã generalã şi teritorialã limitatã la nivelul judeţului în care funcţioneazã.
Prefectul este numit în funcţie printr-un act de autoritate şi nu ales. Singura autoritate
publicã abilitatã sã numeascã prefectul este Guvernul şi nu Primul-ministru, Preşedintele sau
Parlamentul.
În art. 123 alin.(1) din Constituţia României se stipuleazã cã “Guvernul numeşte câte
un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti. Prefectul este reprezentantul Guvernului
pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe
ale administraţiei publice centrale din unitãţile administrativ-teritoriale”.
Atribuţiile Prefectului
Atribuţiile prefectului sunt, din punct de vedere al izvorului lor, de trei categorii:
· atribuţii prevãzute de Legea 340/2004, cu modificãrile ulterioare;
· atribuţii prevãzute de alte acte normative;
· însãrcinãrile date de Guvern;
Atribuţiile prefectului prevãzute de lege sunt urmãtoarele:
1. asigurã, la nivelul judeţului şi al municpiului Bucureşti, aplicarea şi respectarea
Constituţiei, a legilor, a ordonanţelor şi a hotãrârilor Guvernului, a celorlalte acte
normative,precum şi a ordinii publice;
2. acţioneazã pentru realizarea obiectivelor cuprinse în programul de guvernare;
3. acţioneazã pentru asigurarea climatului de pace socialã, menţinerea unei
comunicãri permanente cu toate nivelurile instituţionale şi speciale, acordând o atenţie
constantã prevenirii tensiunilor sociale;
4. stabileşte, împreunã cu autoritãţile administraţiei publice locale, prioritãţile de
dezvoltare teritorialã;
5. asigurã, împreunã cu autoritãţile şi organele abilitate, ducerea la indeplinire, în
condiţiile stabilite prin lege, a mãsurilor de pregãtire pentru situaţii de urgenţã;
6. verificã legalitatea actelor administrative ale consiliului judeţean, ale consiliul
local sau ale primarului- prefectul cu cel putin 10 zile înaintea introducerii acţiunii în
contenciosul administrativ, va solicita autoritãţilor care au emis actul, motivarea necesarã,
reanalizarea actului socotit nelegal, în vederea modificarii sau, dupã caz, a revocãrii acestuia.
7. asigurã realizarea planului de mãsuri pentru integrare europeanã;
8. dispune mãsurile corespunzãtoare pentru prevenirea infracţiunilor şi apararea
drepturilor şi a siguranţei cetãţenilor, prin organele abilitate;
9. hotãrãşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu intituţii similare din ţarã
şi stãinãtate, în vederea promovãrii intereselor comune;
10. asigurã, folosirea în condiţiile legii, a limbii materne în raporturile cu cetãţenii
aparţinând minoritãţilor naţionale şi serviciilor publice deconcentrate în unitãţile
administrativ-teritoriale în care aceştia au o pondere de peste 20%.
11.prefectul poate verifica mãsurile întreprinse de primar sau de preşedintele consiliului
judeţean în calitatea lor de reprezentanţi ai statului în unitatea administraiv-teritorialã şi poate
sesiza organele competente în vederea stabilirii mãsurilor necesare , în condiţiile legii;
Pentru îndeplinirea atribuţiilor care îi revin prefectul poate solicita instituţiilor publice
şi autoritãţilor administraţiei publice locale documentaţii, date şi informaţii, iar acestea sunt
obligate sã i le furnizeze cu celeritate şi în mod gratuit. Statutul de reprezentant al Guvernului
în teritoriu îi conferã prefectului aptitudinea de a veghea pentru ca activitatea consiliilor locale
şi a primarilor, a consiliilor judeţene şi a preşedinţilor consiliilor judeţene sã se desfaşoare în
conformitate cu prevederile legale.
În conformitate cu art. 123 alin.(4) din Constituţie, între prefect, pe de o parte, şi
consiliile locale şi primari, consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altã parte, nu exista
raporturi de suborodonare, aceste raporturi fiind doar de colaborare.
Ca autoritate a administraţiei publice care reprezintã Guvernul pe plan local, este
firesc ca prefectul sã aibã competenţa de a emite acte administrative de autoritate, pe care
legea le numeşte “ordine”. Precizarea cã acestea se emit “în condiţiile legii” semnificã cerinţa
cã ele trebuie sã respecte întocmai condiţiile de formã şi fond prevãzute pentru toate actele
administrative.
Prefectul emite ordine cu caracter individual sau normativ. Ordinul prefectului care
conţine dispoziţii normative devine executoriu numai dupã ce a fost adus la cunoştinţã
publicã, iar cel cu caracter individual devine executoriu de la data comunicãrii persoanelor
interesate.
Atât în cazul publicãrii şi mai ales al afişãrii (pentru ordinele cu caracter normativ), cât
şi în cazul comunicãrii (pentru cele individuale) este necesar sã existe dovada scrisã a
îndeplinirii acestei proceduri.
Ordinele cu caracter normativ se se comunica de îndatã la Ministerul Administraţiei şi
Internelor, care poate propune Guvernului, în exercitarea controlului ierarhic, anularea
ordinelor emise de prefect , dacã le considerã nelegale sau netemeinice.
Prefectul poate organiza, prin ordin, oficii prefecturale, acest ordin de înfiinţare şi
organizare a oficiilor prefecturale se emit numai cu avizul conform al Ministerului
Administraţiei şi Internelor şi sunt conduse de un director executiv numit de prefect.
În cadrul instituţiei prefectului funcţioneazã şi cancelaria prefectului , este un
compartiment organizatoric distinct care cuprinde funcţii de execuţie de specialitate
specifice:directorul cancelariei, 2 consilieri, un consultant şi secretarul cancelariei. Personalul
din cadrul cancelariei prefectului este numit sau eliberat din funcţie de catre prefect.
FUNCŢIA PUBLICĂ ŞI FUNCŢIONARUL PUBLIC.
EVOLUŢIA LEGISLAŢIEI ŞI DOCTRINEI ROMÂNEŞTI. DEFINIREA
NOŢIUNILOR
Funcţia publică este o noţiune fundamentală a dreptului public în general şi a dreptului
administrativ în special, având legaturi strănse cu noţiunea de organ, autoritate, activitate
administrativă etc.
Scurtă privire asupra evoluţiei legislaţiei privitoare la funcţia publică. Noţiunea de
funcţie publică
Primul statut al funcţiei publice a fost adoptat în Spania, în anul 1852 –statut
însemnând, în opinia prof. Paul Negulescu, un ansamblu de norme juridice care cuprind
voinţa statului de a reglementa, în mod autoritar, o anumită categorie de raporturi sociale ori
instituţii juridice. În mai toate ţările europene, a doua jumătate a secolului XIX şi prima
jumătate a sec. XX a constituit perioada definitivării reglementărilor privitoare la funcţia
publică şi funcţionarul public.
În România, pentru prima dată prevederi speciale în materie au fost conţinute în
Constituţia din 1923, acestea constituind apoi punctul de plecare pentru adoptarea în 19 iunie
1923 a unui Statut al funcţionarilor publici.
În 1940 a fost adoptat Codul funcţionarilor publici care se compunea din două părţi –
prima conţinând dispoziţii aplicabile funcţionarilor publici din toate serviciile, iar a doua
referindu-su doar la funcţionarii de specialitate, cu excepţia unor categorii expres prevăzute,
cărora li se aplicau reglementări speciale. Acest cod nu a reuşit să reziste decât 4 ani, fiind
abrogat în 1944 şi înlocuit abia în 1946 cu o nouă lege privind Statutul funcţionarului public,
la care, regimul socialist totalitar a renunţat în 1951. Până în 1989, Codul muncii făcea
referire la Statutul personalului din aparatul de stat, iar prevederile acestuia erau aplicate
funcţionarilor publici.
Constituţia din 1991 cuprinde fundamentele concepţiei de funcţie publică şi
funcţionari publici, în conţinutul art. 16 al.3 şi art. 73.al.3 lit.j.
Conţinutul art. 16 a fost modificat prin legea de revizuire a Constituţiei (publicată în
MO nr. 669/22 septembrie 2003), astfel: “funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare,
pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoane care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.
Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor
funcţii şi demnităţi.”
Astfel, s-a eliminat condiţia de a avea doar cetăţenia română pentru ocuparea unei
demnităţi sau funcţii publice , deorece în condiţiile integrării României în structurile
euroatlantice, nu era justificată interdicţia ocupării acestor funcţii de către cetăţenii români
care au şi altă cetăţenie, de regulă a ţărilor din zona civilizaţiei euroatlantice; pe de altă parte
s-a prevăzut garanţia egalităţii dintre femei şi bărbaţi în ocuparea unor asemenea funcţii,
garanţie care corespunde unui curent de idei caracteristic dezvoltării democraţiilor
contemporane şi are semnificaţia unei discriminări pozitive, în favoarea femeilor, pentru a
avea un rol mai semnificativ în viaţa publică a ţării.
În 1999 a fost adoptat Statutul funcţionarului public - L 188/1999, modificată şi completată
ulterior prin mai multe ordonanţe şi prin L161/2003 –lege privind unele măsuri pentru
asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de
afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei – “pachetul de legi anticorupţie”, adoptat prin
angajarea răspunderii Guvernului în faţa Parlamentului. Importante modificări ulterioare au
fost aduse de L 251/2006 pentru modificarea și completarea Legii 188/1999 privind statutul
funcționarilor publici.
Funcţia publică este definită în doctrină, ca situaţia juridică legal determinată a persoanei
fizice învestită cu prerogative în realizarea competenţei unei autorităţi publice, în regim de
putere publică, având ca scop realizarea în mod continuu a unui interes public.
Într-o altă definiţie, prin funcţie publică se înţelege complexul drepturilor şi obligaţiilor de
interes general stabilite potrivit legii în scopul realizării competenţei unei autorităţi publice
sau instituţii publice d ecătre persoane legal învestite.
Noţiunea de funcţionar public şi categorii de funcţionari
Funcţionarul public este definit de legea cadru ca fiind: “acea persoană numită într-o
funcţie publică”. Totalitatea funcţionarilor publici din autorităţile şi instituţiile publice din
administraţia publică centrală şi locală constituie corpul funcţionarilor publici. Persoana
căreia i-a încetat raportul de serviciu dintr-un motiv neimputabil ei îşi păstrează calitatea de
funcţionar public, continuând să facă parte din corpul de rezervă al funcţionarilor publici.
În doctrina actuală, funcţionarul public este definit ca “persoana fizică, învestită în
mod legal, prin actul de voinţă unilaterală al unei autorităţi publice sau al cetăţenilor, cu
sarcina îndeplinirii pe un timp limitat sau nedeterminat a unei funcţii publice în vederea
realizării competenţei oragnului din structura căruia face parte funcţia respectivă”.
Activitatea funcţionarului public se desfăşoară în temeiul unui raport stabilit pe cale
unilaterală, prin voinţa autorităţii care învesteşte, fără a fi vorba de negociere între cele două
părţi.
Activităţile desfăşurate de funcţionarii publici, care implică exercitarea prrerogativelor de
putere publică sunt , conform legii, următoarele:
- punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative;
- elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice
autorităţii sau instituţiei publice precum şi asigurarea avizării acestora;
- elaborarea proiectelor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi
statisticilor, precum şi a documentaţiei privind aplicarea şi executarea legilor necesare
pentru realizara competenţei autorităţii sau instituţiei publcie;
- consilierea, controlul şi auditul public intern;
- gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;
- colectarea creanţelor bugetare;
- reprezentarea interesol autorităţii sau instituţiei publice în raporturile
acesteia în raporturile acesteia cu persoane fizice române sau străine, în limita
competenţelor stabilite de conducătorul autorităţii sau instituţieie publice în care îşi
desfăşoară activitatea;
- realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a
administraţiei publice;
Din definiţiile funcţionarului public, se pot desprinde următoarele trăsături:
- este o persoană fizică desemnată în funcţie conform legii;
- este învestit în mod legal, printr-un act de voinţă unilaterală;
- exdercită o funcţie publică cu caracter permanent;
- îndeplineşte atribuţiile funcţiei în scopul realizării competenţei organului
din care face parte acea funcţie
Legea nu face distincţie între funcţionarii din autorităţile publice centrale şi cele locale,
rezultând de aici că tuturor li se aplică acelaşi statut.
Potrivit legii, pot beneficia de statute speciale funcţionarii publici care îşi desfăşoară
activitatea în următoarele servicii publice:
a) Structuri de specialitate ale Parlamentului României;
b) Structuri de specialitate ale Administraţiei Prezidenţiale;
c) Structuri de specialitate ale Consiliului Legislativ;
d) Serviciile diplomatice şi consulare;
e) Autoritatea vamală;
f) Poliţia şi alte structuri ale Ministerului de Interne;
g) Alte servicii publice care sunt reglementate prin lege.
Legea prevede în mod expres categoriile de personal exceptate de la prevederile
statutului funcţionarului public, şi anume: a) personalul salariat din aparatul propriu al autorităţii şi instituţiei publice care
desfăşoară activităţi de secretariat, administraţie, protocol, gospodărie, întreţinere-
reparaţii şi de servire;
b) personalul salariat încadrat pe baza încrederii personale la cabinetul demnitarului;
c) corpul magistraţilor;
d) cadrele didactice;
e) persoane numite sau alese în funcţii de demnitate publică.
Recrutarea funcţionarilor publici
Deşi nu este folosită în momentul de faţă în toate ţările europene, metoda concursului ca
formă principală de recrutare, tinde să se generalizeze în majoritatea statelor contemporane. În
România ocuparea funcţiilor vacante se poate face prin:
- promovare;
- transfer;
- redistribuire;
- concurs.
Potrivit reglementărilor legale, poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte
următoarele condiţii:
- are cetăţenia română şi domiciliul în România;
- cunoaşte limba română scris şi vorbit;
- are vârsta minimă de 18 ani împliniţi;
- are capacitate deplină de exerciţiu;
- are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează
atestată pe bază de examen medical de specialitate;
- îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică;
- îndeplineşte condiţii specifice pentru ocuparea funcţiei publice;
- nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra
statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică
înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu
intenţie, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în
care a intervenit reabilitarea;
- nu a fost destituită dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani;
- nu a desfăşurat activitate de poliţie politică astfel cum este definită prin lege.
ATRIBUŢIILE FUNCŢIONARILOR PUBLICI. NUMIREA ŞI
AVANSAREA FUNCŢIONARILOR PUBLICI
Atribuţiile funcţionarilor publici
În activitatea lor, funcţionarii îndeplinesc următoarele atribuţii:
a) Punerea în executare a legii şi a celorlalte acte normative;
b) Elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii
sau instituţiei publice precum şi asigurarea avizării acestora;
c) Elaborarea proiectelor şi strategiilor programului, a studiilor, a analizelor şi
statisticilor precum şi a documentaţiei privind aplicarea şi executarea legilor
necesare pentru realizarea competenţei autorităţii sau instituţiei publice;
d) Consilierea, controlul şi auditul public intern;
e) Gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;
f) Colectarea creanţelor bugetare;
g) Reprezintă interesele autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acestora cu
persoane fizice sau juridice de drept public sau privat din ţară şi străinătate în limita
competenţelor stabilite de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi
desfăşoară activitatea;
h) Realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a
autorităţii publice;
Principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice, care sunt de altfel mai mult
principiile funcţionarilor publici sunt:
a) Legalitate, imparţialitate, obiectivitate;
b) Transparenţa;
c) Eficienţă şi eficacitate;
d) Responsabilitate în conformitate cu prevederile legale;
e) Orientarea către cetăţean;
f) Stabilitate în exercitarea funcţiei publice;
g) Subordonare ierarhică.
Categorii de funcţionari publici
I) Din punct de vedere al regimului juridic aplicabil:
a) Funcţionari publici cărora li se aplică statutul general;
b) Funcţionari publici cărora li se aplică statute speciale.
II) După natura autorităţii publice din care face parte funcţia publică exercitată de titular:
a) Funcţionari publici din structura unor autorităţi de natură statală;
b) Funcţionari publici din structura autorităților autonome locale;
c) Funcționari publici care fac parte din strucutra unor autorități administrative
autonome.
III) Dupa nivelul studiilor cerute:
a) Funcţionari publici din clasa I - studii superioare de lungă durată absolvite cu diplomă
de licenţă sau echivalentă;
b) Funcţionari publici din clasa a II-a - studii superioare de scurtă durată absolvite cu
diplomă;
c) Funcţionari publici din clasa a III-a - studii medii liceale absolvite cu diplomă.
IV) Din punctul de vedere al atribuţiilor titularului funcţiei publice:
a) Înalţi funcţionari publici - categorie nou introdusă de L161/2003- aceştia pot
fi:
- Secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct;
- Secretar general și secretar general adjunct din ministere şi alte organe de
specialitate ale administrației centrale;
- Prefect;
- Subprefect;
- Inspector guvernamental
Pentru a face parte din categoria înalţilor funcţionari publici o persoană trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- să fi promovat concursul organizat de autoritatea sau instituţia publică interesată;
- să aibă studii superioare de specialitate obţinute cu diplomă de licenţă sau
echivalentă;
- să fi absolvit programe de formare, specializare şi perfecţionare în administraţia
publică sau în alte domenii specifice de activitate organizate de Institutul Naţional de
Administraţie sau de alte instituţii specializate în ţară sau în străinătate ori să deţină
titlul ştiinţific de doctor în specialitatea funcţiei publice respective;
- să aibă cel putin 7 ani vechime în specialitatea funcţiei respective (sau 3 ani unde este
posibil).
Numirea în funcţie a înalţilor funcţionari publici se face de către:
- Guvern – pentru funcţia de secretar general, secretar general adjunct al Guvernului şi
prefect;
- Primul ministru – pentru funcţiile: consilier de stat, secretar general şi secretar
general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi
subprefect;
- Ministrul administraţiei şi internelor – pentru funcţia de secretar general al
prefecturii, al judeţului şi municipiului Bucuresti;
- Ministrul sau conducătorul instituţiei publice – pentru funcţia de director general din
cadrul ministerelor şi a altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale.
b) Funcţionari publici de conducere;
- director general, director general adjunct, director, director adjunct din aparatul
autorităților administrative autonome, al ministerelor și al celorlalte organe de speciliatate ale
administrației publice centrale, director executive și director adjunct exeutiv ai serviciilor
publice deconcentrate secretar al unității administrative teritoriale, șef serviciu, șef birou;
c) Funcţionari publici de executie.
Funcţionarii publici din clasa II şi III pot ocupa numai funcţii publice de execuţie cu excepţia
cazurilor când de la această regulă se derogă prin legi speciale.
V) După natura funcției pe care o ocupă:
a) Funcționari care ocupă o funcție publică de stat – în cadrul ministerelor,
organelor de specialitate ale administrației publice centrale și în cadrul autorităților
administrative autonome;
b) Funcționari care ocupă o funcție publică teritorială – în cadrul instituției
prefectului, servicii publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale
administrației publice centrale din unitățile administativ-teritoriale;
c) Funcționari publici care ocupă o funcție publică locală – în cadrul aparatului
propriu al autorităților administrației publice locale și al instituțiilor publice subordinate
acestora
VI) După statutul funcţionarului public:
a) Debutanti – sunt persoanele care ocupă, în urma concursului, o funcţie publică până
la definitivare. Statutul de debutant durează din momentul emiterii actului de numire până în
momentul în care a încetat stagiul şi s-a emis un nou act juridic prin care se definitivează pe
post funcţionarul public respectiv .
b) Definitivi – funcţionarii care au parcurs perioada de stagiu şi pentru care a avut loc
definitivarea pe post potrivit legii. Aceştia pot proveni din rândul funcţionarilor publici
debutanţi după efectuarea perioadei de stagiu , dintre persoanele care intră în corpul
funcţionarilor publici prin concurs şi care au vechimea în specialitatea corespunzătore funcţiei
publice de minim 12 luni, 8 luni sau 6 luni, în funcţie de nivelul studiilor absolvite sau dintre
persoanele care au absolvit programe de formare şi perfecţionare în administraţia publică.
Pentru crearea şi dezvoltarea unui corp de funcţionari publici profesionişti stabil şi imparţial a
fost înfiinţată în subordinea Ministerului administraţiei şi internelor Agenţia Naţionala a
Funcţionarilor Publici, organ de specialitate al administraţiei publice centrale care are
personalitate juridică şi este condusă de un Preşedinte cu rang de secretar de stat numit de
primul ministru la propunerea ministrului administraţiei şi internelor.
Acesta emite ordine cu caracter normativ sau individual.
Printre cele mai importante atribuţii pe care legea le conferă acestei instituţii enumerăr
următoarele:
a) elaborează politicile şi strategiile privind managementul funcţiei publice şi al
funcţionarilor publici;
b) elaborează şi avizează proiecte de acte normative privind funcţia publică şi
funcţionarul public;
c) controlează şi monitorizează modul de aplicare a legislaţiei privind funcţia publică şi
funcţionarul public în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice;
d) elaboreaza regulamente comune aplicabile tuturor autoritatilor şi institutiilor publice
privind funcţiile publice şi instructiuni privind aplicarea unitara a legislatiei in materia funcţiei
publice şi funcţionarilor publici;
e) stabileşte criteriile pentru evaluarea activităţii funcţionarilor publici;
f) organizează sistemul de formare profesională a funcţionarilor publici;
g) creează şi administrează baza sa de date, cuprinzând evidenţa funcţiilor publice şi a
funcţionarilor publici;
h) colaborează cu organisme şi cu organizaţii internaţionale din domeniul
managementului resurselor umane.
DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNCŢIONARILOR PUBLICI.
DEONTOLOGIA FUNCŢIEI PUBLICE. RĂSPUNDEREA
FUNCŢIONARILOR PUBLICI.
I) Drepturile funcţionarilor publici:
a) Dreptul la opinie – reprezintă o particularizare a libertăţilor constituţionale,
legiuitorul român enumerând ca prim drept fundamental al funcţionarului public, libertatea de
opinie, garantând atât libertatea de a avea o anumită opinie cât şi libertatea de a exprima
această opinie . În doctrină se apreciază că funcţionarul trebuie, în timpul serviciului, să
respecte o obligaţie de neutralitate, de loialitate faţă de instituţia căreia îi aparţine, iar în afara
serviciului are datoria să respecte o obligaţie de măsură şi de rezervă în exprimarea opiniilor
şi ideilor politice;
b) Dreptul la asociere sindicală – este garantat funcţionarilor publici, cu restrângeri
ale exercițiului de asociere sindicală pentru înalții funcționari publici și pentru funcțioanrii
publici de conducere;
c) Dreptul la grevă – le este recunoscut funcţionarilor publici în condiţiile legii. Deşi
dreptul la grevă reprezintă un drept fundamental al salariaţilor, situaţia funcţionarilor publici
din acest punct de vedere este cel puţin particulară, existând în doctrină chiar opinia că
dreptul la grevă nu ar trebui recunoscut funcţionarilor publici, deorece acesta este
incompatibil cu caracterul de continuitate al funcţiei publice. În ceea ce-i priveşte pe
funcţionarii comunitari, dreptul la grevă le este recunoscut, deşi acesta nu este prevăzut în
mod expres de statut;
d) Dreptul la salariu – compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă,
suplimentul postului, suplimentul gradului. Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte
drepturi salariale în condiţiile legii. Folosirea termenului de “salariu” pentru funcţionarul
public la fel cu ceel folosit în legislaţia muncii, nu este împărtăşită de unii autori cu
argumentul că salariaţii îşi negociază salariul cu patronul, pe când funcţionarului i se
stabileşte salariul prin lege, neputând fi negociat;
e) Dreptul la durata normală de lucru – 8 ore pe zi şi 40 de ore pe săptămână – cu
posibilitatea efectuării unor ore suplimentare, din dispoziţia conducătorului, cel mult 360 pe
an plătite cu un spor de 100% dar numai pentru funcţionarii publici de execuţie;
f) Dreptul funcționarilor publici de a fi aleși sau numiți în funcții de demnitate
publică;
g) Dreptul la concediu de odihnă, medical sau la late concedii – funcţionarul public
are dreptul pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna
anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat. Mai mult, protecţia se extinde: “în
perioada concediilor de boală, de maternitate, sau a celor pentru creşterea şi îngrijirea
copilului, raporturile de serviciu nu pot înceta decât din iniţiativa funcţionarului public în
cauză”;
h) Dreptul la ocrotirea sănătăţii, la condiţi normale de muncă, la asistenţă medicală,
proteze şi medicamente;
i) Dreptul la pensii şi la alte drepturi de asigurări sociale – drepturi cuvenite la
încetarea activităţii – un tip de remuneraţie cuvenit funcţionarului la încetarea exercitării
funcţiei, ca urmare a retragerii sale din activitate;
j) Dreptul de a beneficia în exercitarea atribuţiilor lor de protecţia legii – un drept
fundamental al funcţionarilor publici care se regăseşte în toate sistemele naţionale ale funcţiei
publice, inclusiv în dreptul comunitar .
Îndatoririle funcţionarului public
a) Funcţionarii publici au obligaţia ca, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, să se abţină de la
exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor şi preferinţelor lor politice, să nu
favorizeze vreun partid politic şi să nu participe la activităţi politice în timpul programului
de lucru. Funcţionarilor publici le este interzis să facă parte din organele de conducere ale
partidelor politice;
b) Funcţionarii publici au obligaţia să-şi îndeplinească cu profesionalism, imparţialitate şi în
conformitate cu legea, îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea
aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor
publici;
c) Funcţionarii publici au obligaţia de a păstra secretul de stat, secretul de serviciu precum şi
confidenţialitatea în legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de care iau
cunoştinţă în exercitarea funcţiei publice, în condiţiile legii, cu excepţia informaţiilor de
interes public;
d) Funcţionarii publici au obligaţia de a urma forme de perfecţionare profesională organizate
de Institutul Naţional de Administraţie sau de alte instituţii abilitate potrivit legii.
Rezultatele obţinute în cadrul cursurilor de perfecţionare reprezintă criterii care sunt avute
în vedere la evaluarea activităţii funcţionarilor publici.
Răspunderea Funcţionarilor Publici.
Regimul juridic al funcţionarilor publici presupune şi răspunderea acestora, prin intermediul
căreia se realizează scopul sancţionator.
Răspundrea juridică intervine pe terenul răului înfăptuit, în urma săvârşirii unei abateri, a unei
conduite neconforme cu normele care guvernează activitatea unui subiect de drept.
În comportamentul funcţionarului public trebuie să primeze responsabilitatea, poate mai mult
decât în alte domenii, datorită impactului deosebit pe care activitatea funcţionarului o are
asupra cetăţenilor.
Specific faptelor care atrag intervenţia răspunderii funcţionarului public este cauza lor şi
anume momentul când acestea pot interveni:
- în timpul exercitării funcţiei publice;
- în legătură cu exercitarea funcţiei publice;
- prin îndepărtarea de la anumite norme care nu au o legătură directă, nemijlocită cu
funcţia, dar care afectează imaginea şi prestigiul funcţionarului public respectiv.
Potrivit legii, încălcarea de către funcţionarul public, cu vinovăţie, a îndatoririlor de
serviciu atrage răspunderea disciplinară, contravenţională, civilă sau penală, după caz, forme
de răspundere care nu se exclud între ele, funcţionarul public putând fi, deci, sancţionat cu
sancţiuni specifice fiecărui tip de răspundere.
Răspunderea civilă a funcţionarilor publici
Răspunderea civilă are în vedere situaţia când funcţionarul, prin fapta proprie, a
prejudiciat, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, autoritatea sau instituţia publică, existând
două raporturi juridice cu răspundere diferită: când paguba a fost cauzată de un act
administrativ declarat ilegal de către instanţa de contencios administrativ avem de-a face cu o
răspundere administrativ-patrimonială, specifică dreptului administrativ, iar când paguba a
fost produsă printr-o faptă plasată în afara atribuţiilor de serviciu, un delict civil sau o
infracţiune, fiind vorba de latura civilă în procesul penal .
Regimul juridic al răspunderii civile a funcţionarilor publici reprezintă o simbioză între
regulile de drept civil şi cele de dreptul muncii referitoare la răspunderea materială a
salariatului.
Răspundera civilă a funcţionarului public se angajează:
- pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei
publice în care funcţionează;
- pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;
- pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în clitate de comitent,
unor terţe persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Repararea pagubelor se va face prin emiterea de către conducătorul unităţii a unui ordin sau
dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei (dar nu mai mult de 3
ani de la producerea faptei – când intervine prescripţia) sau, după caz, prin asumarea unui
angajament de plată sau pe baza unei hotărâri judecătoreşti rămasă definitivă şi irevocabilă.
Împotriva ordinului sau a dispoziţiei de imputare, funcţionarul public în cauză se poate adresa
instanţei de contencios administrativ.
În forma de răspundere civilă prevăzută de L.188/1999 cu modificările ulterioare, prejudiciul
se produce direct autorităţii sau instituţiei publice, pe când în cazul răspunderii consacrată de
L.554/2004 prejudiciul produs direct terţului se întoarce împotriva autorităţii publice care
devine răspunzătoare pentru el.
RĂSPUNDEREA FUNCŢIONARILOR PUBLICI.
Răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici
Răspunderea disciplinară apare în momentul apariţiei abaterii disciplinare, adică a
încălcării cu vinovăţie de către funcţionarii publici a normelor de conduită profesională
prevăzute de lege.
Potrivit statutului funcţionarului public constituie abateri disciplinare următoarele
fapte:
- întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;
- absenţe nemotivate de la servicu;
- refuzul nejustificat de a îndeplini sarcinile şi atribuţiile de serviciu;
- nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;
- întervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal;
- nerespecatrea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor cu acest
caracter;
- manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care
îşi desfăşoară activitatea;
- desfăşurarea, în timpul programului de lucru, a unor activităţi cu caracter politic;
- încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte
de interese şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici;
- stabilirea de către funcţionarii publici de execuţie de relaţii directe cu petenţii în
vederea soluţionării cererilor acestora.
Tipuri de sancţiuni disciplinare
Abaterea disciplinară atrage după sine aplicarea uneia dintre sancţiunile disciplinare,
prevăzute de actul normativ, şi anume:
- mustrarea scrisă – constă într-o atenţionare severă a funcţionarului public asupra
pericolului şi consecinţelor faptei sale şi se poate aplica unui funcţioanr care a
comis pentru prima dată o abatere disciplinară;
- diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni – este o
sancţiune cu caracter patrimonial, se poate aplica pentru abateri repetate, după ce
au fost sancţionaţi cu mustrare sau pentru o abatere care necesită o sancţiune mai
aspră decât mustrarea;
- suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de
promovare în funcţia publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani – se aplică în cazul
comiterii repetate a unor abateri disciplinare sau la o primă abatere dar de o
gravitate mai mare;
- trecerea într-o funcţie publică inferioară pe o perioadă de până la 1 an, cu
diminuarea corespunzătoare a salariului – se aplică funcţionarilo pentru comiterea
reppetată a unor abateri disciplinare sau în cazul săvârşirii pentru prima dată, a
unei abateri grave în situaţia în care s eapreciază de către conducerea autorităţii sau
instituţiei publice că această sancţiune este necesară;
- destituirea din funcţia publică – cea mai gravă sancţiune disciplinară, motiv pentru
care legiuitorul a prevăzut în mod expres situaţiile în care această măsură poate fi
dispusă, şi anume:
- în cazul săvârşirii repetate a unor abateri disciplinare;
- nu se poate dispune la prima abatere disciplinară, oricât de gravă ar fi
aceasta.
Aplicarea sancţiunilor disciplinare
Sancţiunile disciplinare nu se pot aplica decât respectând cele două principii
funamentale care guvernează regimul răspunderii disciplinare a funcţionarului public, şi
anume:
- individualizarea sancţiunii disciplinare – care se realizează în funcţie de cauzele şi
gravitatea abaterii, împrejurările în care a fost săvârşită fapta, gradul de vinovăţie,
consecinţele abaterii, comportarea generală în timpul serviciului a funcţionarului
public şi existenţa unor antecedente disciplinare ale acestuia;
- regula cercetării prealabile – asncţiunile disciplinare neputând fi aplicate decât
după cercetarea prealabilă a faptei săvârşite şi după audierea funcţionarului public.
Audierea funcţionarului trebuie consemnată în scris, sub sancţiunea nulităţii.
Refuzul funcţionarului public de a se prezenta la audieri sau de asemna o
declaraţie privitoare la abaterile disciplinare care i se impută se consemnează într-
un proces verbal. Aceste principiu asigură practic transpunerea în practică a
principiilor constituţionale privind dreptul la apărare şi prezumţia de nevinovăţie –
oricărui subiect de drept acuzat de încălcarea legii trebuie să i se recunoască
dreptul de a dovedi contrariul precum şi acela de a fi tratat ca şi când nu ar fi
comis-o până când nu se dovedeşte .
Sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 6 luni de la data săvârşirii
abaterilor – ultimele modificări ale legii introducând un termen de prescripţie a aplicării
sancţiunii funcţionarului public.
Mustrarea scrisă se poate aplica direct de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice,
la propunerea şefului compartimentului în care funcţionează cel în cauză. Celelalte sancţiuni
se aplică de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, la propunerea comisiei de
disciplină.
Sancţiunile disciplinare pentru înalţii funcţionari publici se aplică prin decizie a
primului ministru, prin ordin al ministrului ori, după caz, al conducătorului autorităţii sau
instituţiei publice centrale, la propunerea comisiei de disciplină – o structură competentă să
cerceteze faptele sesizate ca abateri disciplinare şi să propună sancţiunea aplicată
funcţionarilor publici.
Comisia de disciplină este compusă dintr-un Preşedinte, un membru desemnat de
conducătorul autorităţii sau instituţiei publice şi un membru desemnat de către organizaţia
sindicală din cadrul autorităţii sau instituţiei publice sau ales de către funcţionari dacă aceştia
nu sunt organizaţi în fomaţiuni sindicale. Numărul membrilor din comisia de disciplină creşte
proporţional cu numărul funcţionarilor publici din instituţia respectivă.
Comisia va analiza situaţia, şi va întocmi un act pe baza căruia, conducătorul
autorităţii sau instituţiei publice va emite ordinul sau dispoziţia de aplicare a sancţiuni
disciplinare. Deoarece lege nu-i interzice, acesta poate dispune nesancţionarea funcţionarului
sau poate aplica o sancţiune diferită de cea propusă de comisia de disciplină.
Contestarea sancţiunilor disciplinare
Funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de
contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau a
dispoziţiei de sancţionare.
Prin intermediul aceastei dispoziţii legea realizează o deosebire clară de regim juridic
între salariat şi funcţionarul public, demonstrând aparteneţa acestei instituţii la ramura
dreptului public, fapt care nu exclude, ci îngăduie, existenţa unor similitudini cu statutul
juridic al salariatului din dreptul muncii .
Litigiile apărute urmează să fie soluţionate de către instanţa judecătorească, potrivit
Legii contenciosului administrativ , statutul prevăzând printre soluţiile pe care le poate adopta
instanţa şi pe aceea a modificării ordinului sau dispoziţiei de sancţionare. Această prevedere
este însă neconstituţională deoarece încalcă principiul separaţiei puterilor în stat, acest lucru
însemnând amestecul puterii judecătoreşti în sfera de competenţă a administraţiei publice
Instanţa de judecată va verifica legalitatea actului contestat, însă ea nu poate să aplice
o sancţiune disciplinară unui funcţionar aparţănând administrţiei publice. În situaţia în care
instanţa constată că actul este nelegal, ea va dispune anularea actului şi poate, cel mult să
indice sancţiunea cea mai aspră care ar putea fi aplicată funcţionarului public, dar nu mai
aspră decât cea iniţial dispusă.
Dacă se consideră că sancţiunea nu a fost individualizată corect instanţa va dispune
modificarea actului de sancţionare pentru aplicarea unei sancţiuni mai uşoare, proporţională
cu gravitatea faptei.
Stabilirea unei alte sancţiuni disciplinare mai uşoare nu este posibilă decât dacă o
astfel de sancţiune a fost cerută de funcţionarul public reclamant, instanţa neputând acorda
ceea ce nu s-a cerut.
Sancţiunile disciplinare se radiază după cum urmează:
- în termen de 6 luni de la aplicare mustrarea scrisă;
- în termen de un an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate, celelalte
sancţiuni disciplinare cu excepţia destituirii din funcţia publică;
- în termen de 7 ani de la aplicare, sancţiunea destituirii din funcţia publică.
Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici
Răspunderea contravenţională a funcţionrului public intervine în cazul în care acesta
a săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale se face de către
organele care exercită controlul administrativ extern de specialitate asupra activităţii
funcţionarilor publici (Curtea de Conturi, Inspectoratul de Poliţie, etc.) prin încheierea unui
proces verbal.
Împotriva procesului verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii,
funcţionarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei circumcscripţie îşi are
sediul autoritatea sau instituţia publică în care este numit funcţionarul public sancţionat.
Deoarece statutul nu are în vedere dispoziţii speciale privind procedura exercitării căilor de
atac împotriva procesului verbal de constatare şi aplicare a contravenţiei, se va urma
procedura reglementată de dreptul comun în materia contravenţiilor (OG nr.2/2001 cu
modificările și completările ulterioare). Conform acestor norme, funcţionarii publici pot
exercita calea de atac a recursului, împotriva soluţiei date de judecătorie, la secţia de
contecnios administrativ a tribunalului.
Răspunderea penală a funcţionarilor publici
Este cea mai gravă formă de răspundere şi intervine pentru infracţiunile săvârşite în timpul
serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă şi se angajează
potrivit legii penale.
În cazurile când s-a pus în mişcare acţiunea penală, conducătorul autorităţii sau
instituţiei publice va dispune suspendarea funcţionarului public din funcţia publică pe care o
deţine.
Dacă se dispune scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale,
precum şi în cazul în care instnaţ judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului
penal, suspendarea din funcţia publică încetează, iar funcţionarul public respectiv va fi
reintegrat în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente
perioadei e suspendare.
În situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii penale, iar
fapta funcţionarului poate fi considerată abatere disciplinară, va fi sesizată comisia de
disciplină competentă.
UNIVERSITATEA “ SPIRU HARET “
FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ȘTIINȚE ECONOMICE
SPECIALIZAREA DREPT
ANUL II IF
2017-2018
SUBIECTE PENTRU PREGĂTIREA EXAMENULUI LA DISCIPLINA
DREPT ADMINISTRATIV 1
TITULAR DISCIPLINĂ: conf. univ.dr. FLAVIA GHENCEA
1. Definiţia dreptului administrativ;
2. Obiectul dreptului administrativ;
3. Trăsăturile dreptului administrativ;
4. Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ – aspecte generale;
5. Cutuma, jurisprudenţa instanţelor de contencios administrativ, doctrina şi principiile
generale ale dreptului administrativ;
6. Izvoarele scrise ale dreptului administrativ – aspecte generale;
7. Constituţia şi legile constituţionale – izvoare de drept administrativ;
8. Legile ordinare şi legile organice - izvoare de drept administrativ;
9. Elemente comune ale legilor ordinare şi legilor organice;
10. Actele normative ale Guvernului - izvoare de drept administrativ;
11. Actele administraţiei publice ministeriale - izvoare de drept administrativ;
12. Decretele prezidenţiale - izvoare de drept administrativ;
13. Ordinele prefectului - izvoare de drept administrativ;
14. Hotărârile Consiliului Local şi Consiliului Judeţean - izvoare de drept administrativ;
15. Dispoziţiile primarului - izvoare de drept administrativ;
16. Tratatele internaţionale - izvoare de drept administrativ;
17. Definiţia normei de drept administrativ;
18. Structura normei de drept administrativ;
19. Clasificarea normelor de drept administrativ;
20. Noţiunea şi trăsăturile raportului juridic de drept administrativ;
21. Elementele raportului de drept administrativ;
22. Clasificarea raporturilor juridice de drept administrativ;
23. Codificarea dreptului administrativ;
24. Noţiunea de organ al administraţiei publice;
25. Clasificarea organelor administraţiei publice;
26. Alegerea Preşedintelui României;
27. Mandatul Preşedintelui României;
28. Clasificarea atribuţiilor Preşedintelui României;
29. Atribuţiile Preşedintelui în raport cu puterea legislativă;
30. Atribuţiile Preşedintelui României în raport cu puterea executivă;
31. Atribuţiile Preşedintelui României în raport cu justiţia,
32. Atribuţiile Preşedintelui României în raport cu poporul;
33. Actele Preşedintelui României;
34. Răspunderea Preşedintelui României ;
35. Evoluţia instituţiei Guvernului;
36. Rolul şi structura Guvernului;
37. Învestirea Guvernului;
38. Durata mandatului şi încetarea funcţiei de membru al Guvernului;
39. Statutul membrilor Guvernului;
40. Incompatibilităţi privind funcţia de membru al Guvernului;
41. Instituția Primului ministru – aspecte generale;
42. Statutul Primului ministru;
43. Organizarea şi funcţionarea Guvernului;
44. Atribuţiile Guvernului;
45. Actele Guvernului – aspecte generale;
46. Regimul constituţional al ordonanţelor simple ale Guvernului;
47. Regimul constituţional al ordonanţelor de urgenţă;
48. Regimul constituţional al hotărârilor de Guvern;
49. Delegarea legislativă;
50. Controlul parlamentar exercitat asupra Guvernului;
51. Răspunderea Guvernului şi a miniştrilor;
52. Administraţia centrală de specialitate – fundamente constituţionale;
53. Categorii de organe centrale de specialitate;
54. Actele organelor administraţiei centrale de specialitate;
55. Clasificarea organelor centrale de specialitate ale administraţiei de stat;
56. Principiile care stau la baza organizării şi funcţionării administraţiei publice locale;
57. Principiul autonomiei locale;
58. Principiul descentralizării serviciilor publice;
59. Principiul eligibilităţii administraţiei publice locale;
60. Principiul legalităţii;
61. Principiul consultării cetăţenilor în probleme locale de interes deosebit;
62. Constituirea consiliului local;
63. Funcţionarea consiliului local;
64. Atribuţiile consiliului local;
65. Actele consiliului local;
66. Răspunderea consiliului local;
67. Incompatibilităţile funcţiei de consilier local;
68. Suspendarea şi încetarea mandatului de consilier;
69. Alegerea primarului;
70. Rolul şi mandatul primarului;
71. Atribuţiile primarului;
72. Încetarea mandatului primarului,
73. Viceprimarul;
74. Actele primarului;
75. Incompatibilităţile funcţiei de primar;
76. Secretarul general;
77. Raporturile dintre primar şi consiliul local;
78. Constituirea consiliului judeţean;
79. Atribuţiile consiliului judeţean;
80. Actele consiliului judeţean;
81. Preşedintele consiliului judeţean;
82. Răspunderea consiliului judeţean;
83. Statutul prefectului;
84. Atribuţiile prefectului;
85. Evoluţia legislaţiei privitoare la funcţia publică şi funcţionarul public;
86. Noţiunea de funcţie publică;
87. Noţiunea de funcţionar public;
88. Categorii de funcţionari publici;
89. Recrutarea funcţionarilor publici;
90. Atribuţiile funcţionarilor publici;
91. Drepturile funcţionarilor publici;
92. Îndatoririle funcţionarilor publici;
93. Dreptul la carieră al functionarilor publici;
94. Deontologia funcţiei publice;
95. Răspunderea civilă a funcţionarilor publici;
96. Răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici;
97. Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici;
98. Răspunderea penală a funcţionarilor publici;
Sinteza este un material minimal pentru pregătirea examenului. Pentru o înțelegere
mai aprofundată a noțiunilor se completează cu bibliografia aferentă disciplinei, așa cum este
ea prezentată în fișa disciplinei Drept administrativ 1.
BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ
1. Flavia Ghencea, Ana Maria Țigănescu - Drept administrativ – manual practice, Ed.
Europolis, Constanta 2008
2. Verginia Vedinas, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2016;
3. Constituţia României din 1991 revizuită şi republicată în Monitorul Oficial nr.767 din
31.10.2003;
4. Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a
ministerelor publicată în Monitorul Oficial nr.164/2001, cu modificările ulterioare ;
5. Legea nr.215/2001 republicată în Monitorul Oficial nr.123/2007, cu modificările
ulterioare;
6. Legea nr.340/2004 privind instituţia prefectului Monitorul Oficial nr. 658 / 2004cu
modificările ulterioare;
7. Legea 393/2004 privind statutul aleşilor locali Monitorul Oficial nr.912/2004cu
modificările ulterioare;
8. Legea nr.195/2006 – legea-cadru a descentralizării, publicată în Monitorul Oficial nr.
453 /2006;
9. Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici republicată cu modificările
ulterioare în Monitorul Oficial nr. 365/2007;
10. Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, republicată în Monitorul Oficial nr.777/2004.