virgil ierunca. exilul și poezia (ii)1

Virgil Ierunca. Exilul și poezia (II)1

Astrid CAMBOSE*

Keywords: Romanian cultural and political exile; Virgil Ierunca;

anticommunism; prophetic poetry

„Să murim înapoi”. Glosar poetic Virgil Ierunca

Glosarul este un fel de dicţionar dintr-o limbă în aceeaşi limbă; el explicitează

unele cuvinte şi sensuri mai greu accesibile – arhaice, cu circulaţie regională, rare

ș.a.m.d. –, ajutând la înţelegerea adecvată a textului căruia îi este anexat. De ce ar

mai fi necesar un glosar, în cazul de față, dacă textele la care ne vom referi în

paginile următoare sunt scrise relativ recent, în limba română cunoscută nouă,

tuturor potențialilor cititori? De ce simțim, totuși, nevoia de a schița un glosar al

termenilor folosiți de Virgil Ierunca în poemele sale?

Între text şi înţelegerea lui se interpune, atunci când avem de-a face cu scrisul

unui poet, un fenomen pe care, cu un termen general, l-am putea numi dificultatea

metaforei. Fiecare poet autentic îşi creează o limbă proprie în interiorul celei native,

astfel încât o poezie aparent ușoară se poate dovedi incomprehensibilă, în absenţa

unei bune cunoaşteri a sensurilor „de uz propriu” de care se serveşte poetul pentru a

se exprima. Poezia are, ca şi muzica, un ton interior care adesea scapă cititorului,

pentru că se cere ascultat pe îndelete, cu toată atenţia. Altfel, o putem citi, nu însă şi

descifra. Sau, mai rău: putem avea impresia greşită că am înţeles poezia, ratând-o

însă în substanța ei. Cuvinte obişnuite sunt deseori folosite în poezie cu sensuri

absolut particulare. Metafora nu apare întotdeauna ca „simplă” figură de stil,

identificabilă ca atare în text, ci mai există şi un plan metaforic profund, care este

„metaforă” mai degrabă ca mecanism, decât ca rezultat punctual. Lectura grăbită nu

permite înţelegerea, lipsa de empatie nu permite înţelegerea, suficienţa critică (o

„boală profesională” sui-generis) nu permite înţelegerea, pre-judecăţile critice ori

intenţiile demonstrative hazardate (de pildă, comparaţia după criterii insuficiente,

trimiterile ingenioase, dar sterile, suprainterpretarea etc.) nu permit înţelegerea, după

cum nici pietatea înlăcrimată nu permite înţelegerea. Comprehensiunea este un act

radical. Ar trebui să fie la fel de radical ca şi creaţia.

O lectură adecvată este, în același timp, o hermeneutică şi o experienţă.

Evident, nicio lectură nu va fi unica posibilă; sub acest aspect, a deschide un glosar

poetic nu înseamnă a-l epuiza şi cu atât mai puţin a-l închide. Înseamnă, totuşi, a

propune o metodă, o cale de acces spre interioritatea textului poetic.

Institutul de Filologie Română „A. Philippide” − Filiala din Iași a Academiei Române, România. 1 Prima parte a studiului cu acest titlu a apărut în „Anuar de lingvistică și istorie literară”, tom LV,

2015, p. 225–235.

365

Astrid CAMBOSE

Glosarul din paginile care urmează face apel la variate utilizări ale fiecărui

termen – în poemele propriu-zise, dar şi în corespondenţa, memorialistica,

publicistica şi critica autorului –, pe temeiul observaţiei că există o coerenţă de

natură poetică a tuturor acestor faţete ale scrisului la Virgil Ierunca. Abordarea este,

deci, a întregului creației, cu accent pe textele din volumul Poeme de exil, publicat

în anul 2001. Ca orice glosar, și acela pe care îl propunem este o listă.

• „Amiaza” este timpul lucidităţii şi al amărăciunii, „ora noastră cea de toate

zilele” (Ierunca 2001: 25), aflată „la cumpăna orelor” (ibidem: 11): „La amiază –

mereu la amiază – eu privesc pe fereastră./ De la o fereastră străină, dintr-o casă

străină, într-un ceas străin” (ibidem). Este și o metaforă pentru seceta care a

transformat viața celor rămași prizonieri în ţară într-un deşert roşu: „Inul, lemnul de

salcâm2/ Sunt proscrise în amiază” (ibidem).

• „Arta impură” este cea care reflectă și poziţia etică a artistului (spre

deosebire de „arta pură”, arta pentru artă, refractară la orice responsabilitate etică):

Într-un regim totalitar ca acela sub care a stat cultura timp de o jumătate de

secol în România, această îndăratnică separare a ei de politic mi se pare ineficace,

dacă nu chiar dăunătoare. Până şi arta pură însemna atunci un gest politic. Fără a mai

vorbi de arta impură la care mă refer mereu deoarece implică responsabilitatea etică,

afirma poetul într-un dialog din decembrie 1998 cu Ileana Corbea (Corbea, Florescu

2002: 141).

• „Ceasul al unsprezecelea”, sintagmă care valorifică un titlu al poetului Pierre

Emmanuel (L’Ouvrier de la onzième heure), desemnează la Virgil Ierunca limita, fie

ca moment istoric al instalării comunismului, cu aerul său definitiv – „ceasul rău de

care e greu să ne legăm” (Ierunca 2005: 311) –, fie ca moment istoric dorit, deși prea

puțin sperat, al dispariţiei comunismului și al eliberării3 –

Cred că, dimpotrivă, lumea, istoria sunt îngheţate şi că cel puţin generaţia

noastră e strivită de acest îngheţ. Suntem înconjuraţi de ziduri, jefuiţi de orizont.

Degeaba aşteptăm ceasul al unsprezecelea (idem 2000: 316) –,

fie ca prag: „ceasul al unsprezecelea, ceasul despărţirii de prietenul nostru risipitor

[Noel Bernard]” (idem 1982: 1).

• „Conştiinţă” este termenul folosit pentru capacitatea practică de acțiune,

concretă și decisă, în opoziție cu tendința unora spre analiza excesivă: „oamenii care

spun nu în momente precise au ceea ce se cheamă, chiar şi în termeni tociţi,

conştiinţă” (idem 2005: 305); rolul conştiinţei este să intervină în momentele când se

impune opţiunea şi atunci să genereze o reacţie personală de împotrivire în faţa

răului. Aceeaşi idee – că opţiunile conştiinţei nu sunt în primul rând cele cântărite la

rece, îndelung analizate și argumentate teoretic, ci acelea care ni se impun ca

necesare în momentele de mare risc – este formulată de Monica Lovinescu într-un

2 Simboluri creştine. 3 Cu sensul de moment al eliberării finale prin moarte, sintagma ceasul al unsprezeceleaeste

folosită şi de Pierre Emmanuel într-un eseu din 1953 cu titlul L’Ouvrier de la onzième heure.

366

Virgil Ierunca. Exilul și poezia (II)

dialog cu Doina Jela: „Dacă ne întrebăm acuma, nu vom şti, dar dacă ne întrebăm

într-un moment de cumpănă, ştim ce e bine şi ce e rău” (Jela 2008: 122)4.

• „Concesie” – termenul apare în poeme cu un sens particular, acela de

concesie făcută vieţii chiar prin faptul de a da un răspuns la marile întrebări, ieşind

astfel din tensiunea lor vecină morţii. Mai precis, concesie înseamnă a evada, printr-

un răspuns menit să închidă marile probleme, din starea de limită perpetuă a

„muririi”: referindu-se la poetul sinucigaş Jacques Rigaud, Virgil Ierunca amintea

„febra cu care punea întrebări, la care răspunsul – chiar negativ – ar fi devenit

concesie la viaţă” (ibidem: 281). În sens restrâns și în afara poeziei, Concesii se

intitulează, de pildă, capitolul final din românește, în care Virgil Ierunca își publică

unele pagini inedite de jurnal.

• „Decemvrie” este timpul dezastrelor interioare, dar şi al clarificărilor ultime

cu sine însuşi: „acest pustiitor decembrie” (ibidem: 289), „pustiitoarea dragoste de

Decemvrie/ Adevărată cu adevărat” (idem 2001: 9).

• „Fiul risipitor” reprezintă identitatea poetică par excellence a lui Virgil

Ierunca; sintagma desemnează situarea sa între revoltă/ plecare şi întoarcere/

căutare; fiul risipitor din poemele lui Virgil Ierunca se află perpetuu înaintea

momentului biblic al revenirii la casa părintească.

• „Înţelepciune” – „înţeleg prin înţelepciune imprudenţa de a participa la real”

(idem 2005: 277) – accentul cade aici pe verbul „a participa”; înțelepciunea ar

reprezenta, deci, nu atât detaşarea de aparenţe (în linia stoicismului clasic), cât

intrarea în real, o implicare riscantă, o asumare care poate părea o „imprudenţă”.

• „Literatura” – „această regiune de înşelare şi adevăr care e literatura”

(ibidem: 282) – poate fi o (auto)înşelare, când este vorba de „cercul aparenţelor

literare” (ibidem), sau un adevăr, când înseamnă o depăşire a morţii prin cuvânt:

„literatura devine o religie, o altă religie – aceea care introduce binele în moarte şi

care ucide moartea prin cuvânt. [...] Pentru că literatura e veche, e ruptă din rai”

(ibidem). Partea de bine din moarte este faptul că moartea se oglindeşte – şi se

transfigurează – în/ prin literatura morţii, fiind astfel recuperată ca realitate

simbolică. Reciproc, literatura are enorm de câştigat din acest transfer, căci moartea,

crede Virgil Ierunca, nu este doar o temă printre altele, ci „tăria ascunsă a literaturii”

(ibidem: 305).

• „Lacrimi/ lacrămi” – „toate lacrimile curg şi se scurg din oase; ele sunt o

măduvă vie şi inedită pentru cine se surprinde trăind. Ochii nu fac decât să asiste la

o dramă încă de mult începută în noi. De aceea lacrimile lor sunt transparente,

uşoare, rotunde şi exclusiv feminine. Bărbaţii care plâng renunţă la ochi” (ibidem:

296).

4 După cum am mai semnalat și în altă parte, „autoarea menționată a transmis multor prieteni și

cunoscuți (inclusiv nouă) informația că, de fapt, o cheamă Jela Doina, în ciuda opiniei generale a

publicului, pentru care e greu de crezut că Doina ar putea fi patronimicul. Monica Lovinescu a preluat

această informație în Jurnalul său: «De la Humanitas, telefonează Jela Doina (Jela e prenumele

bulgăresc, Doina, numele de familie, toată lumea îi spune invers)» (Lovinescu 2005: 376). Editura

Humanitas acționează în consecință, trecând la poziția corespunzătoare din Indicele de nume Doina.

Din rațiuni de comoditate bibliografică, noi am optat în textul de față pentru varianta încetățenită:

Doina (prenume) Jela (nume de familie)” (Cambose 2020: 135).

367

Astrid CAMBOSE

• „Moartea” are mai multe conotații, de reglă pozitive: „moartea ca un dar de

pace, ca o îngheţare-n nimic” (ibidem: 289); întoarcerea acasă a fiului risipitor5;

„tăria ascunsă a literaturii” (ibidem: 305); „respiraţie, clipă şi har” (ibidem).

• „Murirea” este desemnată de Virgil Ierunca drept „un tărâm al literaturii tot

atât de paradoxal şi necesar ca orice fel de apocalipsă” (ibidem: 277, 279, cu

trimitere la poetul spaniol Francisco de Quevedo: „Ceea ce voi numiţi a muri, nu

este decât a sfârşi de murit, şi ceea ce voi numiţi a se naşte, nu este decât a începe să

mori, şi ceea ce voi numiţi a trăi, nu este decât a muri trăind. Şi oasele nu sunt decât

ceea ce moartea lasă din voi pentru mormintele voastre”). Virgil Ierunca neagă

moartea definitivă, „trecerea în neființă” urmată de uitare: „ «Unii nu mai există»,

mă avertizaţi. Vă contrazic: există. Moartea e numai în noi. O anumită prezenţă trece

pragul muririi”6. Așadar, mai degrabă decât moartea – de dorit ca izbăvire finală –

ne paște procesul insidios al muririi, strecurat în cotidian, terorizându-i conștiința

aceluia care o are. Cu nostalgia unui exilat, exacerbată de sensibilitatea unui poet,

Virgil Ierunca adresează patriei pierdute un imposibil rămas-bun: „Ţară facilă,

dezleagă-mi măcar murirea” (idem 1967: 29).

• „Noaptea” – în sens tare, este o metaforă pentru comunismul impus în

România: „noaptea de la Răsărit – noapte de tăgadă şi de pripas. Noapte de fier”

(idem 2005: 70); în general, ea reprezintă lipsa de speranţă și pierderea totală a

sensului existenței, ca în exemplele: „simplul fapt de a nu-mi putea struni eu însumi

noaptea din mine şi din tot” (idem 2000: 61), „Voinţa de noapte sau de ruptură a

zilei a devenit pentru mine natură de existenţă, respiraţie paralelă. Gâfâi de refuz.

Sunt în permanent scandal cu tot ceea ce creşte, cu tot ceea ce trăieşte în plus”

(ibidem: 36).

• „Oblic” – ca francezul „oblique”, are sensul figurat ʽindirectʼ: „părinte

oblic”, „fiu oblic” (idem 2001: 31).

• „Poezia” reprezintă modul propriu de a suporta condiţia umană: „poezia e

mereu [prezentă] în incendii, în toate incendiile. [...] Iar noi, izgoniţii, învăţăm să

uităm [raiul] în sudoarea frunţii şi incendiile inimii” (idem 2005: 278, 311).

• „Pierzania”este un cuvânt-cheie în poemele analizate; acuzat de prietenul

său bun, Lucian Bădescu, că se preocupă exclusiv de ceea ce e românesc, în

detrimentul scrierii unor importante cărţi „de fenomenologie literară, despre

Blanchot sau despre René Char”, Virgil Ierunca se justifică vehement în jurnalul

său: Există o datorie de a te pierde prin obsesia românească, pentru a te mântui faţă

de tine prin această pierzanie ce aduce a blestem. [...] Când mă gândesc la Mircea

Vulcănescu, scuip pe orice bibliografie posibilă a «operei » mele literare (idem 2000:

262, subl. aut.).

5 Parafrază contextuală după Virgil Ierunca, româneşte, București, Editura Humanitas, 2005, p.

282−283. 6 Replică dată lui Octavian Paler într-un interviu din „România literară”, 8 februarie 1990, reluat în

volumul memorialistic Trecut-au anii... Fragmente de jurnal. Întâmpinări şi accente. Scrisori

nepierdute, București, Humanitas, 2000, p. 350.

368


Metaforic, pierzania înseamnă pierdere de sine, ieşire din coordonatele individuale:

„poezia nu poate să nu aducă pierzania”7, „apropierea poeziei de profeţie trece prin

exerciţiul spiritual al pierzaniei” (idem 2005: 307). Lui Mircea Popescu îi mărturisea

direct, într-o scrisoare: „Ştii doar că nu trăiesc decât pentru insomniile ideofobilor de

la Bucureşti” (idem 1960).

• „Risipitor” înseamnă generos, ins care se risipeşte împărţindu-se celorlalţi,

precum Mircea Vulcănescu, modelul etic suprem, numit „le père prodigue”8, ori

Lucian Bădescu, fostul mentor din liceu al lui Virgil Ierunca, devenit în exil „un

prieten-risipitor” (idem 2000: 9) al poetului, ori ca Noel Bernard; proprii ani în exil

s-ar defini, în același jargon metaforic, ca „patruzeci de ani de veghe pe care mi-am

dorit-o risipitoare” (ibidem: 389).

• „Regăsire” – unul dintre capitalurile spirituale intens râvnite este „propria

conştiinţă de regăsire”, capacitatea de a-ţi întâlni sinele pentru a parcurge drumul

just, pentru „regăsirea mersului exact al omului printre oameni” (ibidem: 45).

• „Respiraţie” – trăirea neîntreruptă a ceva esenţial, cum ar fi moartea

(„respiraţie, clipă şi har”, idem 2005: 305) sau iubirea („iubirea ca respiraţie, ca

poem sau ca nesfârşire?”, ibidem).

• „Săvârşire” este un cuvânt folosit cu sens negativ (ʽmoarteʼ, ʽucidereʼ):

„timpul săvârşeşte lumina” (idem 2001: 11), dar și pozitiv (ʽcombustieʼ): „spiritul e

flacără şi săvârşire” (idem2005: 292).

În continuarea tentativei de a decripta poemele de exil ale lui Virgil Ierunca,

propunem următoarea „catalogare” a lor: mărturii poetice ale revoltei şi profeţíi

(Acolo, Moartea jocului secund, Prologul copacilor, Exil, Ora exactă, Încă o dată,

De unde până unde, Douăzeci), texte-autoportret (Absenţă, Cântec rătăcitorului,

Drum, Păcat, La umbra unului, Identitate), portret de cuplu (Numărul opt), „replici”

biblice (presărate în diverse poeme: Păcat, Târziu, (Cântec rătăcitorului, Absenţă,

Ora exactă, Somnul vişinilor, La umbra Unului, Decalog, Întâlnire, Douăzeci,

Insulă etc.).

Mărturii poetice ale revoltei şi profeţíi – Acolo, Moartea jocului secund,

Prologul copacilor, Exil, Ora exactă, Încă o dată, De unde până unde, Douăzeci

Fascinat de ceea ce el numea „la déraison dans les lettres”9, Virgil Ierunca

urma să-şi scrie teza secundară de doctorat pe această temă. N-a făcut-o. A

abandonat teza, dar nu şi „ataşamentul” faţă de cea de a treia formă a „nebuniei

inspirate de zei”10. Din nemăsură, exces şi tensiune s-au născut textele sale poetice,

7 Comentariu la vederea măştii neomeneşti care devenise, în ultimele clipe, figura regizorului

Artaud – creator profund admirat, pe care Virgil Ierunca l-a văzut cu câteva zile înainte de moartea

survenită pe 4 martie 1948 (idem 2005: 278). 8 Sintagmă care dă titlul conferinţei de deschidere a anului universitar, susţinută de Virgil Ierunca la

Sorbona, în cadrul simpozionului CRR [Centre Roumain de Recherches], pe 12 octombrie 1984. 9 „10 mai [1949] La Etienne Souriau acasă. Se arată întru totul de acord cu noul statut al tezei mele

de doctorat, care ar urma să poarte titlul Le problème du mal dans la littérature moderne. Pentru teza

secundară îmi recomandă, datorită ataşamentului meu pentru „la déraison dans les lettres”, pe Gaston

Bachelard. Nu sunt împăcat nici cu acordul lui Souriau, nici cu apelul la Bachelard” (idem 2000: 51). 10 „Or, adevărul este că, dintre bunuri, cele mai de preţ se nasc din nebunia cea dată nouă în dar de

zei. [...] Al treilea chip al nebuniei şi-al sfintei posedări ne vine de la Muze. Dacă se înstăpâneşte asupra

369

Astrid CAMBOSE

aflate – cele mai multe dintre ele – la jumătatea drumului între poezia revoltei şi

profeţie.

Acolo11 este o critică aspră a scriitorilor care, convertindu-se la comunism, îi

închină „tămâie râncedă şi alexandrini”, maschează catastrofa printr-un optimism

forţat şi instaurează în literatura română un „vesel neant” ce maculează memoria şi

desface trecutul de prezent: „Cântă, joacă ispăşiţii/ Spurcăciune peste memorie/

Morţii sunt singuri” (Ierunca 2001: 43).

Moartea jocului secund este un poem dedicat lui Mircea Eliade. Prozodia

blajină, cu rime încrucişate şi strofe-catren, aflată mai degrabă în consonanţă cu

primul titlu al textului (Foaie verde12), marchează autoironic amărăciunea poetului,

care ştie că numai cântec şi „foaie verde” nu poate fi ceea ce are de spus, dar îşi

reţine emoţia făcând apel la artificiul prozodic. El dezvăluie fragmente dureroase din

„noile realităţi” ale ţării – arestările operate de Securitate („La răspântii, după

umbre/ Umblă îngeri pierzători13/ Ceata-i haită şi s-abate/ Noaptea pe la cântători”,

ibidem: 27), decesul cuvântului adevărat („Moartea jocului secund/ A scos vorbei

sufletul/ Verbu-i verb de e minciună/ Cântec, numai urletul”, ibidem), interzicerea

religiei, simbolizată în text prin inul veşmintelor ascetice şi prin lemnul de salcâm pe

care îl foloseau în vechime iconarii („Inul, lemnul de salcâm/ Sunt proscrise în

amiază”, ibidem). Exorcizarea răului a devenit imposibilă în țară, idee redată prin

apelul la figura sfântului militar Sisinie, antagonist al duhurilor necurate: „A plecat

Sisoe în lună” (ibidem). Concluzia este că neamul trece printr-o primejdie capitală:

„De punem fapt lângă fapt/ Tâlcul cată să s-arate/ Neamul e chemat să-ncerce/ Ceas

de viaţă şi de moarte” (ibidem).

Prologul copacilor, una dintre primele poezii ale lui Virgil Ierunca, publicată

mai întâi în revista „Caete de Dor”, este un text liric propriu-zis, scris pe un ton de

evocare a unei stări interioare împăcate, de dor mocnit. „De la o fereastră străină,

dintr-o casă străină, într-un ceas străin”, exilatul priveşte copacii tăcuți care l-au

învăţat să accepte cu resemnare faptul că tot ceea ce iubea nu mai poate exista şi că

poetul nici măcar nu mai are voie să-şi numească moartea moarte, nici să se arate în

pura sa suferinţă: „Arunc între mine şi copacii mei o punte de zare/ Timpul pune

niciodată pe lucruri/ Timpul săvârşeşte14 lumina – atât/ Timpul ia morţii dezlegarea

de a-i spune pe nume” (ibidem: 11). Dar finalul textului întrerupe starea de

resemnare printr-o izbucnire dincolo de sinele conştient: „Prin copacii aceştia bat

vânturile turbate ale dorului./ Sunt iarăşi acolo lângă morţi şi lângă părinţi/ Vecin cu

pământul, chemat în pământ.// Cine-a vorbit?” (ibidem).

Exil este primul poem în tonalitate profetică scris de Virgil Ierunca. Datat

1953, a apărut mai întâi în „Caete de Dor”. Laitmotivul „Opriţi-vă şi cunoaşteţi/ E

unui suflet gingaş şi curat, el îl stăpâneşte şi-l exaltă, şi-l mână către cântări şi felurite poezii; datorită

chipului acestuia, nenumărate fapte ale străbunilor capătă veşmântul frumuseţii şi luminează mintea şi

sufletul urmaşilor. Însă cel care, lipsit de nebunia ce vine de la Muze, ajunge la poarta poeziei

încrezător că va pătrunde aici prin nimic alta decât meşteşugul său este un poet nedesăvârşit, iar poezia

lui – numai cumpătare – păleşte în faţa celei hrănite de sfânta nebunie” (Platon 2006: 84). 11 Publicată în „Revista Scriitorilor Români”, nr. 8/1969; reluată în antologia Poeme de exil. 12 Publicată în revista „Fiinţa Românească”, nr. 2/1964. 13 Antifrază ironică (înger păzitor – înger pierzător) (n.n.). 14 Ucide lumina – a se vedea glosarul.

370


ceasul întoarcerii-limită” este o chemare la trezire adresată contemporanilor. Poetul-

profet le aminteşte oamenilor timpului său că „limba de lemn” face lumea să

amuţească, să-şi ascundă semnele şi să se scufunde în tăcere: „Duhuri deszise iele

pocite/ încearcă o altă grăire/ Dar mute sunt apele/ mute sunt lacteele căi/ Mute sunt

figurile soarelui/ Mute sunt semnele din copaci/ Peste cetate şi peste inşi/ Tăcerea

circulă ca un alt sânge” (ibidem: 13). Un rechizitoriu poetic în crescendo culminează

cu versuri ce ne amintesc de Elegiile duineze ale lui Rilke: „Nu vă apropiaţi de

inima mirată a morţilor?/ Nu învestiţi inima voastră cu tăria de aur a muririi

frumoase?” (ibidem). A doua parte a discursului este profeţia unui viitor ce va înnoi

firea, viziunea unei a opta zile a Genezei:

Minunile sunt simple/ Apele risipitoarele se vor întoarce-n isvoare/ Cerul îşi va

regăsi menirea-i înaltă/ Vânturile – toate patru – vor pleca iarăşi în lume/ Va exista

apoi o rânduială o simfonie a pământului/ Morţii vor uita – uşor – de nesfârşire/ Şi

marea pregătire va începe numaidecât/ Pentru ziua a opta./ Pregătiţi-vă pentru ziua a

opta/ Pentru sărbătoare pentru pământ pentru morţi/ Pentru re-Facerea una/ Ziua a

opta e ziua ceasului – unul./ Ceasul acesta bate adânc/ Ceasul acesta bate în spaţii

(ibidem: 15).

Chemarea va fi irezistibilă pentru cei care o vor putea auzi; acestei chemări îi

răspunde, profeţind-o încă din prezent, vocea poetului: „Cine va avea urechi de

auzit/ Îl va auzi cu fiinţa întreagă/ Cine îl va primi/ Îl va primi în durata cumplită a

sufletului” (ibidem: 14). Este locul să subliniem aici faptul că Virgil Ierunca și-a trăit

legătura cu ţara natală într-un mod mistic. Ceea ce pentru alţii se putea alina cu

timpul – s-o numim, cu un termen generic, suferinţa exilului – pentru el se accentua

cu cât timpul „punea niciodată pe lucruri” şi îi contraria speranţa într-o „meta-istorie

românească”. Îi mărturisea lui Octavian Paler, într-un interviu de la începutul anului

1990:

Nu pot deci pretinde că am trăit „într-o Românie eternă”; aş zice, pentru a nu

umili măsura, într-o Românie imaginară, o Românie a mea în care mi-am ales

„modelele” şi umbrele, am pus o rânduială subiectivă (şi nu sentimentală), în-fiinţând-

o din interes; nu aveam cui să mă închin şi aveam o nestăpânită sete de rugăciune.

(Până la Dumnezeu mă omora tăcerea.) Recunosc: ctitoria aceasta secundă a fost şi

este poate prea „idealizată” – o preafrumoasă vedenie. Poate (idem 2000: 347).

O vedenie, am spune noi, de poet.

În Ora exactă poetul vorbeşte îndurerat, cu vocea lui cea mai profundă, aici

plină de compasiune şi de căldură umană. Se adresează fraţilor săi de „amiază”,

chemându-i să se recunoască unii pe alţii ca să facă împreună o jertfă de ispăşire prin

care să purifice timpul. Poemul îşi mărturiseşte direct sursele veterotestamentare:

[...] Iarăşi şi iarăşi vă chem/ De foarte aproape, din vecinătatea cortului. [...]

Aduceţi daruri, sfinte prinoase şi semne/ Odoare, podoabe şi scule/ Aur lămurit în

focul aşteptării voastre/ Argint de ispăşire şi moarte, argint viu/ Năstrape prea pline de

mânia mea şi de mânia voastră/ Şi în loc de berbeci fără cusur/ Cu toţii să-i jertfim

marea, nepotolita noastră voinţă de sânge (idem 2001: 25−26).

Dacă tonul este un „citat” biblic, substanţa poemului este, totuși, strict personală:

poetul dorește ca prin ritualul de a da şi de a primi salutul de recunoaştere să-şi

371

Astrid CAMBOSE

unească fraţii în înţelegerea faptului că tot ce le-a mai rămas într-un timp care îşi

pierde orele (adică rostul) este luciditatea.

E într-adevăr absolută nevoie de bineţe, fiindcă ziua e-n cumpănă./ Au început

să plece, din zi, orele, unele după altele/ Într-o devălmăşie neaşteptată şi necugetată./

Cele mai multe au luat-o spre răsărit/ Ispitite fiind – se spune – de o nouă lumină./

Cele rămase şi-au pocit cercul şi mersul/ Nu mai cinstesc sorocul, deoache timpul

(ibidem).

Dincolo de ironia cu orele care au luat-o către Răsărit, e aici prezentă o metafizică

tradițională a timpului: mersul orelor trebuie să aibă o rânduială, iar trecerea lor să

împlinească un „soroc” – acel kairos pe care îl invocau şi grecii vechi, clipa

prielnică de care depinde intrarea lucrurilor în fiinţă. Timpul viu nu este omogen.

Timpul care este omogen nu este viu. Aceste lucruri le ştie ţăranul, el ştie pentru ce

este menit fiecare ceas al zilei, ce trebuie împlinit şi când; dar nu le mai ştie omul

dezrădăcinat, peste care timpul trece mecanic, golit de sens, fără a mai aduce niciun

soroc. Acestuia îi rămâne doar şansa lucidităţii. Ora lui – unică – este amiaza

dogorâtoare a conştiinţei; o poate cinsti şi recupera doar prin fraternitatea la care îl

cheamă poetul: „Şi cu toţii vom vedea ceea ce trebuie să vedem,/ Primenirea,

mântuirea de pe urmă a clipei./ Cine dintre noi va lipsi atunci de la nuntă?/ Cine

dintre noi nu va cânta atunci pentru prima oară?/ Fraţii mei de amiază, arşi de patru

vânturi şi de veşnicul legământ” (ibidem).

„Încă o dată” este un text autobiografic. A fost publicat în deschiderea seriei

„Fiinţa Românească” (şi) pentru că are valoare programatică. Poemul începe cu o

invocare a ţării mereu căutate cu gândul: „Spaţiu mioritic năpădit de lăcuste/ Spre

tine privesc pururea în insomnia ceasului rău” (ibidem: 23). Deşi ar vrea să se

întoarcă acasă, poetul presimte că nu-i va fi dat acest lucru, lui, celui care a plecat ca

un fiu risipitor în lume, a înţeles abia acolo, departe, nefericirea ţării sale şi a

naufragiat, precum altădată psalmistul, la apa Vavilonului:

De unde însă vestirea că mai degrabă îţi vor călca pragul şi plaiul/ Neguţătorii

de vânturi, solii cu solzi, ispitimea,/ Decât eu fiul tău risipitor plecat prea devreme sau

prea târziu/ Să citesc în apusul soarelui nedreptatea ţărânii tale/ Să dau streinului ce

nu-i al streinului/ Cuvântul de jale, durata de jale, noima de jale,/ Să înainte-merg

pentru ecou, pentru taină, pentru soroc,/ Să predic panica sângelui vărsat/ De la Nistru

pân’ la Tisa/ Şi pân’ la marea cea mare de noapte.// Şi aici şezum şi plânsem încă o

dată încă o (ibidem).

(E interesant modul cum sunt reunite în ultimul vers citatul biblic şi soluţia extrem-

modernistă a unei repetiţii aperta – „încă o dată încă o” – după care nu mai vine

nimic, discursul se întrerupe.) Precum mai târziu Constantin Noica, obsedat, în Trei

poeme filosofice pentru S., de „statisticile” care despart prieteni şi lumi, formalizând

ceea ce nu poate fi formalizat fără falsificare, tot astfel resimte Virgil Ierunca povara

„numărului” care domneşte în ţară, înregimentând totul, de la cetăţenii liberi până la

cei deveniţi simple numere de serie în puşcăriile comuniste: „Numărul, crai-nou, e

păcatul a toate şi-a tot/ Curvirea numărului e acum neînfrânare, alai/ E număr fratele,

e număr muma, număr e-n foaie verde/ Număr e neamul şi odăjdiile lui haiducii şi

sfinţii” (ibidem). Concluzia: „În ţara mea nu mai cresc copaci ci pereţi”. Nu era defel

falsă această imagine a unei ţări năpădită de „lăcuste”, un spațiu social nesănătos,

372


unde fiecare om se ascundea într-o alveolă ermetică, nevăzută, în spatele unor

„pereţi” creaţi din propriile spaime, din lehamite şi ură, din laşitate, din oportunism

sau din simplă prevedere. Realismul metaforic al imaginilor lui Virgil Ierunca

radiografiază pertinent natura realităţilor româneşti din timpul dictaturii.

Înainte de a avansa în analiza celorlalte poeme pe care le avem în vedere în

acest subcapitol, o scurtă pauză interogativă. Ne întrebăm de ce un exilat, chiar

foarte bine informat, putea vedea situaţia mai clar decât majoritatea intelectualilor

din ţară, fie ei chiar şi puţinii disidenţi pe care i-a avut România. Din perspectiva

distanţei, judecăţile devin mai precise, e adevărat, dar aici ni se pare că este vorba de

mai mult decât atât: intimitatea cu fenomenele, în ciuda distanţei fizice, capacitatea

de a le simţi pulsul exact se datorau, în cazul lui Virgil Ierunca, tocmai acelui exces

de atenţie faţă de ţară, acelei forme de nemăsură pe care o numea „la déraison” şi

care se exprima din plin în poemele lui.

În „seria” textelor de revoltă şi profetice se înscrie şi poemul Douăzeci,

compus în 1967, ca un „bilanţ” al celor douăzeci de ani trecuţi de la data când

începuse pentru poet exilul: „N-am luat cu împrumut/ N-am dat cu împrumut” (ci, se

subînțelege, definitiv), „Mân noaptea-n fiecare zi”, „Întocmesc plângeri de plâns/

Pentru fratele meu retezat15”. Ce vrea să dezvăluie revolta poetului? – „Păcatele

nodului gordian/ Pe care nu-l taie nici asupritorul nici asupritul/ Păcatele din fluierul

picioarelor/ Celor ce nu dovedesc mersul mergând/ Celor ce stau cu braţele

încrucişate, pe brânci/ În cuprinsul de lână” (ibidem: 39). La ce poate spera revolta

lui? – doar la o răzvrătire absolută, totală, condusă de un (Dumne)zeu camusian, la o

apocalipsă purificatoare. Virgil Ierunca articulează un Crez personal al revoltei:

„Cred într-unul Dumnezeu răzvrătitorul/ Secetosul/ Făcătorul iadului/ Şi al celor

patru laturi ale pământului/ Cred în mâna lui ridicată/ În ochiul lui stâng/ În urechea-

i ce nu mai aude/ În urgia lui de aur/ În cheia genunii/ Tuturor lucrurilor” (ibidem).

Dar strigătul poetului se stinge în deşert – „O propoziţiune principală: n-a fost să

fie./ O propoziţiune secundară: curg genunchii ca apele” (ibidem: 40).

Autoportret – Absenţă, Cântec rătăcitorului, Drum, Păcat, La umbra

unului, Identitate

Poemele-autoportret ale lui Virgil Ieruca sunt tăioase, aspre, emise de o voce

amară. Ele vădesc o existenţă intransigentă cu sine şi cu lumea, o exigenţă demnă de

Georges Bernanos (pe care l-a transformat în maestru spiritual, ca şi pe Maurice

Blanchot, Simone Weil sau Albert Camus). Morala lui Virgil Ierunca a fost, după

propriile-i mărturii, scepticismul activ: să faci lucrurile cele mai grele, dacă ele sunt

cele care trebuie făcute, depăşind criteriul rezonabil al eficienţei. Eficiente ori nu,

trebuie făcute lucrurile juste. Nu eşti optimist, odată ce nu speri la nimic; nu eşti

pesimist, odată ce acţionezi, în ciuda lipsei proprii de speranţă; nu eşti nici una, nici

alta, dacă mergi o viaţă pe un drum atât de îngust; ce eşti, însă – ne-o spune Georges

Bernanos:

Le pessimisme et l’optimisme s’accordent à ne pas voir les choses telles

qu’elles sont. L’optimiste est un imbécile heureux, le pessimiste est un imbécile

15 Sintagmă amintind de o conferinţă din 1940 a lui Mircea Vulcănescu, Gânduri pentru durerea şi

nădejdea ceasului de acum. Cuvinte pentru fratele rămas departe (Vulcănescu 2004).

373

Astrid CAMBOSE

malheureux. […] L’optimisme est une fausse espérance à l’usage des lâches et des

imbéciles. L’espérance est une vertu, virtus, une détermination héroïque de l’âme. La

plus haute forme de l’espérance, c’est le désespoir surmonté (Bernanos 1953: 16).

Virgil Ierunca se autodefinea – în aceste poeme – ca „rătăcitor”, „fiu

risipitor”, „olog cavaler” sau om al voinţei de ne-putere: „nevrerea mea dă morţii ce

e al morţii şi întristării ce i se cuvine” (Ierunca 2001: 9). „Frânt de nemăsură”,

poetul se vindecă, precum ologul din Biblie, în mod miraculos: „Îmi iau rătăcirea şi

umblu” (ibidem: 59) – vindecarea posibilă constând în a-ţi asuma rătăcirea, a o

„purta” conștient, pe când înainte te purta ea pe tine la voia întâmplării. Exilul

trebuie asumat, cum de atâtea ori a spus-o, ca o situaţie-limită şi astfel va fi

fructificat. Inima ştie să convertească o sfâşietoare durere în contrariul ei: „Absenţă-

extaz, îndurată absenţă/ Binecuvântează acest aici, acest acum” (ibidem).

Unul dintre cele mai frumoase poeme este parabola Cântec rătăcitorului, care

începe cu un motiv veterotestamentar: „Rătăcitorule, să fugim din nou în Egipt”.

Textul topeşte filonul biblic în tonul profetic personal al vocii lirice pe care o

ascultăm într-un impresionant dialog cu sine însuşi. „Uită-te în ochii supremi ai

soarelui pentru ultima oară/ Fă din pietre, semne, din suflete, moarte/ Şi să pornim,

rătăcitorule, înainte de bătăile vântului./ Va trebui să ajungem de unde pornim –

există cale mai lungă?/ Va trebui să începem începutul – există cale mai grea?”

(ibidem: 17). A ajunge de unde pornim poate însemna a înconjura pământul, dar şi a

ajunge la locul genezei, la izvorul propriei fiinţe; la fel de densă este şi metafora

începerii începutului – căci odată făcut, orice început rămâne definitiv, chiar dacă

ulterior abandonezi calea. Din altă perspectivă, se poate spune că versul despre

„începerea începutului” se referă la un fel de primum movens omenesc, un motor ce

declanşează în cel mai profund strat al fiinţei noastre impulsul oricărei transformări.

Pasionat cititor de filosofie, Virgil Ierunca deschidea adesea aforistic întrebări care

erau cu mult mai importante decât (im)posibila încercare de a le soluţiona printr-un

răspuns. „Rătăcitorul” se va hrăni în pustie cu mana „pierzaniei” şi va sorbi din

paharul ei până când lumea întreagă se va fi pornit, ca şi el, să ajungă de unde-a

plecat, până la „învierea viilor” (adică până la trezirea oamenilor). Poetul nu are ce

face cu ochii, lumina zilei nu-i prieşte, pentru că în lume ea nu se mai revarsă şi

peste cei „buni” şi peste cei „răi”, ci le-a fost interzisă acelora pe care „străinii”,

stăpânii lumii, îi socotesc „răi” (metafora traduce chiar privarea de lumina soarelui a

celor închişi în temniţele comuniste). Prin urmare, rătăcitorul are nevoie de ochi

numai noaptea, ca să poată privi, prin discul lunii pline, „dincolo”, „la gura de rai

înnoptat”. Precum eroul romantic, el îşi lasă umbra în urmă ca să pătrundă în oraşele

lor, ale străinilor-fraţi: „Miră-te de nevoinţele fraţilor, străinilor, mai vitregi decât

şarpele/ Miră-te de arderile lor necurate, de cădere şi de noapte” (ibidem). Finalul

poemului este o profesiune de credinţă: „Aminteşte-ţi, rătăcitorule, că numai tu

singur poţi sufla peste cuvânt,/ Tu singur dai cuvântului început şi cuvântul tău

numeşte, zideşte începutul” (ibidem). Poetul se găseşte faţă de logosul creaţiei sale

într-un raport de punere în fiinţă asemănător celui în care s-a aflat Creatorul în ziua

a şasea, când a suflat suflare de viaţă în nările lui Adam. Responsabilitatea logosului

propriu este similară covârşitoarei poveri a Creaţiunii – de aceea poetul Virgil

374


Ierunca nu îi putea ierta pe scriitorii care îşi prostituau cuvântul16. După cum îi

mărturisea într-o scrisoare către Horia Stamatu, intransigenţa lui Virgil Ierunca

reflecta nu atât o judecată morală obişnuită, cât o condamnare poetică, deci cu

adevărat ireconciliabilă: „de păcatele oamenilor politici nu-mi pasă, dar de mesagiile

unui scriitor român exilat suntem responsabili cu toţi în faţa istoriei imediate sau mai

puţin imediate” (Ierunca 1959: 1).

În Drum, un „olog cavaler”17 călător, prizonier al incertitudinilor, vede cum

„Rândul de oameni-de-mai’nainte/ Se culcă-n ţărână” – vede murind o lume, un

întreg trecut al ţării sale – şi nu ştie dacă este sau nu este îndreptăţit să-i judece pe

vinovaţi – pe care îi apostrofează, în cheie platoniciană, cu termenul ironic

„Pricepuţi”. În Phaidros, Socrate, vorbind despre nebunia divină şi binefacerile ei

spune că „fireşte, demonstraţia noastră nu-i va convinge pe aşa-zişii pricepuţi, în

schimb, celor înţelepţi le va părea întemeiată” (Platon 2006: 85) – deinoi, cei

amatori de explicaţii materialiste, fiind „pricepuţii”, iar sophoi înţelepţii, cei ce pot

să recunoască şi realitățile imateriale. Până la urmă energia faptei se pierde în

nostalgia contemplării: „Văzutele şi nevăzutele căpătâie ale lucrurilor/ Anii

omeneşti/ O, împărăţie de lemn/ O, depărtatele vânturi de primăvară” (Ierunca 2001:

35).

Autoportretul prin excelenţă al poetului Virgil Ierunca a fost un text publicat

în revista „Prodromos”, în numărul dublu din 3−4/ aprilie 1965, și reluat în antologia

Poeme de exil cu o modificare esenţială în ultimul vers. Poemul se intitulează Păcat.

Preluând motivul biblic al fiului risipitor, poetul face aici o fenomenologie lirică a

căutării: fiul risipitor se întoarce, dar nu mai găseşte casa, sau o găseşte zăvorâtă,

deci pleacă iar în lume, transformându-şi rătăcirea într-o definitivă izgonire din rai.

Amintim pe scurt parabola fiului risipitor din Evanghelia lui Luca (15,

11−32): fiul cel mic îşi cere partea lui din averea părintească, pleacă de acasă şi o

cheltuieşte printre străini. Sărăcind, devine argat şi aproape că moare de foame.

Aducându-şi aminte de belşugul casei tatălui său, îşi doreşte să se întoarcă, dar ca un

umil slujitor, nu ca un fiu – „Tată, greşit-am Cerului şi faţă de tine; nu mai sunt

16 Poziția sa etică era similară celei exprimate de alți poeți, precum Pierre Emmanuel: « Je voudrais

aimer si profondément les mots que chacun me devînt une prière. […] C’est pour qu’il nous soit

possible de nous servir des mots sans mensonge : pour que chacun de nous cesse d’être un braillard sur

la place publique, mais rentre en lui-même et commence de vivre une à une ses paroles, non point en

fonction de leur effet immédiat, ou de l’intérêt qu’il en escompte, ou de l’idée qu’il se fait de soi, ou de

celle qu’il voudrait qu’on s’en fît, mais de leur sens et de la force qui l’habite, cette force qui nomme le

monde et en laquelle s’identifient verbe et foi. Et, surtout, qu’il n’oublie pas que la Parole à lui donnée

n’est pas à lui, mais qu’elle est indivisiblement sa présence et celle de tout homme, indestructible,

inaliénable, éternellement contemporaine à travers l’histoire entière de l’univers. Cette responsabilité

inimaginable, qu’il nous faudrait porter de tout notre être à chaque instant dans le tremblement et la joie

– c’est cela, notre liberté ! » (Emmanuel 1953 : 249). 17 Poemul Drum este datat 1965, ceea ce înseamnă că a fost scris după apariţia romanului lui

Vintilă Horia, Le Chevalier de la Résignation, cu care are în comun simbolul central. În romanul lui

Vintilă Horia apare un prinţ revoltat din pădurile carpatine, pe nume Radu Negru, care se resemnează

să nu se autodesăvârşească, în Veneţia bibliotecilor şi a tuturor artelor, şi se întoarce în patrie doar să

poarte o luptă iluzorie pentru libertatea neamului său cotropit de turci. Ambele opere trimit însă la

Kierkegaard, al cărui cavaler al resemnării renunţă, de asemenea, la desăvârşirea sa şi se supune cu

toată umilinţa puterii eterne. Vezi în acest sens și articolul Haiducia resemnării, de Monica Lovinescu,

în „Fiinţa Românească” nr. 1/1963.

375

Astrid CAMBOSE

vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi” (Anania 2001: 1542)

– însă tatăl îl primeşte cu braţele deschise şi jertfeşte pentru el viţelul cel gras, ca să-

i sărbătorească întoarcerea. Fratele mai mare, care fusese întotdeauna ascultător, se

supără, dar tatăl îi răspunde: „Fiule, tu întotdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale

tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort

era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (ibidem).

Circulaţia motivului neotestamentar al fiului risipitor în literatura exilului a

fost, cum era de aşteptat, intensă. Exilul a fost privit ca loc al risipirii de sine, iar

exilatul este, firesc, asimilat cu „fratele” sau „fiul risipitor”. Se constată o deplasare

a accentului de pe raportul parabolic dintre fiul risipitor și tată (denotând problema

întoarcerii şi a căinţei), pe raportul frate risipitor versus frate ascultător (denotând

speranţa soteriologică absolută, ideea că harul ori căinţa pot surveni pe nepregătite,

așa încât nimeni nu trebuie considerat definitiv pierdut). Mircea Eliade îşi data

„martie 1949” o povestire cu titlul Fratele risipitor, în care fratele mai mare,

Vătămanu, încearcă să treacă ilegal frontiera ca să publice la Paris un caiet de poezii

adolescentine scrise de fratele său mai mic („risipitorul”), Iliuţ, bolnav de o

romantică tuberculoză, încercarea eşuează, iar Vătămanu este împuşcat la graniţă

înainte de a fi aflat „secretul” pe care Tudor Păunescu, tânărul profesor de literatură

care îl însoţea în tentativa de a fugi din ţară – şi care apucase să citească poeziile şi

le declarase mediocre – nu i-l spusese18. Secretul era, presupunem noi, faptul că

fratele mai mic nu merita de la bun început sacrificiul, întrucât s-a aflat tot mereu în

postura fratelui risipitor, cel care primeşte totul de-a gata.

În poemul Păcat, fiul risipitor este ars de conştiinţa îndepărtării sale; el este

izgonitul din rai care îşi caută calea înapoi şi răscoleşte până şi nisipurile mării în

disperata lui căutare: „Părinte oblic, fiul risipitor se întoarce/ Casa nu-i acasă, masa

nu e pusă/ Ai întins cerurile cu priceperea ta/ Dar uşile, zăvorâtele, opresc

dezlegarea.// Oblic părinte, fiul risipitor caută./ Nisipul mării se ridică la cer”

(Ierunca 2001: 31). De remarcat că insolitul adjectiv oblic traduce aici un sens

figurat al termenului francez „oblique” (ʽindirectʼ); metaforele „părinte oblic” şi „fiu

oblic” desemnează, așadar, o relaţie indirectă cu Dumnezeu, o raportare univocă, nu

o legătură propriu-zisă a omului cu divinitatea. Raportarea permite, totuşi, reproşul:

privind înapoi, fiul rătăcitor îşi vede strămoşii dezmoşteniţi de eternitate – „Părinţii

din părinţi stau însă la strâmtoare/ De ce le-ai luat vecia şi veghea şi povestea?”

(ibidem). Nemaiputând să îndure, el pleacă „iară şi iară” în lume, cerându-i

„risipitorului părinte” să-i dea doar puterea de a numi lucrurile pe numele lor

adevărat – „cuvântul în cuvinte” (în varianta din revistă a poemului) – sau darul

lacrimilor – „sărează-mi ruga” (în varianta din Poeme de exil). Modificarea din

ultimul vers sugerează concluzia la care a ajuns Virgil Ierunca la vârsta târzie când

şi-a întocmit antologia (în 2001 avea 81 de ani), concluzie diferită de speranţa pe

care o exprimase în 1965, când și-a publicat poemul în revistă: „cuvântul în cuvinte”

cerut divinității nu i s-a acordat; mai mult, acesta nici nu poate face obiectul

rugăciunii.

18 Mircea Eliade, Nuvele inedite, ediţie îngrijită şi cuvânt-înainte de Mircea Handoca, Editura Rum-

Irina, 1991.

376


„Între exil şi mirare/ Fiinţa inventându-şi armura şi urma” este însuşi poetul.

Ultimul poem semnat de Virgil Ierunca se intitulează Identitate şi este un autoportret

interogativ, dar mai ales o poezie de dragoste. Eul nu se poate cunoaşte pe sine, ci

trebuie să afle – de la ţara-logodnică – cine este, cine a fost şi care i-a fost rostul în

lume: „Te chem să fii, să mă numeşti/ Eu mi-amintesc, doar tu mai eşti/ Ne-a logodit

lumina-n noapte/ Cazi în tăcere, te înalţi în şoapte// Deschide-te să poţi cinsti

mirarea/ Osânda împreună, aceasta e lucrarea/ Iar pui cuvânt lângă cuvânt/

Desmărginito, cine sunt?” (ibidem: 67). Este un dialog eliptic în care cititorul e liber

să înţeleagă care replici îi aparţin poetului şi care – ţării.

Portret de cuplu – Numărul opt

Al cincilea text din manuscrisul cu care se prezenta în 1955 Monica

Lovinescu la editura Denoël din Paris – Mots à Mots, tradus la noi în 2007 sub titlul

Cuvântul din cuvinte – are un nucleu liric autobiografic de mare puritate și, în

același timp, conţine o tristă premoniţie. „El” și „ea”, după ce-și fac norma zilnică de

dresat șoareci, îşi pregătesc fotoliile și ceaiul de verbină, se așază și, fără a mai face

nimic altceva, se privesc. Nu pasional, ci cu o privire „de înţelegere tacită”, o privire

„tocită de repetare și salvată de maliţie” (Lovinescu 2007: 47). Este un joc de doi în

care nimeni din afară nu va putea pătrunde. Curioșii invadează casa, încep să

organizeze acolo ziua cerșetoriei naţionale sau congresul cuielor, le dau amenzi, le

deschid procese membrilor cuplului. Cei doi nu renunţă însă la privirea reciprocă.

Până la urmă, „el” este arestat și „ea”, rămasă singură, are de înfruntat o viaţă fără

priviri – pe care o presimte „lungă, mult prea lungă”.

Povestirea Monicăi Lovinescu transfigurează artistic aceeaşi realitate pe care

a oglindit-o şi poemul intitulat Numărul opt (titlul trimite la ultima adresă din Paris a

cuplului Lovinescu–Ierunca, rue François Pinton no. 8). În noaptea care le-a fost

mereu prietenă, cele două prezenţe respiră o apropiere discretă: „Totdeauna a fost

miezul nopţii./ Pe maşina de scris coborau stelele. Jos./ Sus – odihna celuilalt înecată

în albe labirinte” (Ierunca 2001: 62). Frânturi de replici adie între ei: „Ţi-aduci

aminte? Mi-aduc aminte. [...] E o greşeală-n mişcare?/ Nu crezi? Nu cred./ Şi o luăm

de la capăt/ Mereu ne aşteaptă cuvintele” (ibidem). Membrii cuplului au în comun

lucruri esenţiale: tăcerea, amintirile dureroase, oaspeţii din miez de noapte –

prezenţele morţilor dragi –, pustiul agitat al zilelor. „Dimineaţa n-am văzut-o decât

în miezul nopţii/ A fost neagră ca ochii albă ca amintirile/ Lăsate afară ostateci

aspri./ Ţi-aduci aminte? Mi-aduc aminte./ Şi am început să tăcem ca o inimă într-o

memorie” (ibidem). Somnul înseamnă pentru fiecare dintre ei o călătorie înapoi:

„Păsările tac. Începe călătoria/ Aceeaşi./ Grabnică suire/ Întoarcere-n lacrimă/

Povestea pe-de-rost” (ibidem). Opusă nopţii ocrotitoare este „amiaza”, metafora

predilectă prin care Virgil Ierunca numea seceta cauzată de comunism: „începe

pustiul principal”. Astfel se aştern unele după altele zilele vieţii, în care gesturile

semnificative vin de la sine, datorită „bogăţiei de nefericire”19 ce li s-a dat – „Şi

cartea facerii se citeşte singură/ În devălmăşia ceasului ars” (ibidem: 63). Povestea

19 Monica Lovinescu, la aflarea veştii despre moartea mamei ei, îşi spunea că „îmbogăţită atât de

decisiv cu nefericire, e momentul să mă dedic de data asta integral studiului acestui secol învineţit de

spaime” (Lovinescu 2008: 275).

377

Astrid CAMBOSE

lor e însă o recuperare a eternităţii, căci în curtea casei se află un copac din care

„Pasărea phoenix/ Ne interzice să vorbim despre moarte” (ibidem).

Ceea ce impresionează cel mai mult este faptul că „literatura” a fost, în cazul

lor, depăşită de „viaţă”, realitatea întrecându-și modelul imaginar. Cele mai

frumoase „poeme” ale cuplului Lovinescu–Ierunca sunt două – simple – mărturisiri:

Presupun că ceea ce a transformat vâlvătaia unei iubiri neaşteptate şi toride

între Virgil şi mine, acordându-i toate şansele duratei şi ale împlinirii, a fost în primul

rând această atitudine comună în faţa inevitabilului. N-am întâlnit vreun om de

valoare [mai] în stare să lucreze mai întâi pentru alţii până la negarea de sine. O astfel

de atitudine nu izvorăşte la el dintr-o modestie agresivă, ci din repunerea sa în

chestiune îmbinată însă, exploziv, ca pe o linie de înaltă tensiune, cu tenacitatea,

îndârjirea aproape sacrificială de a-şi dărui forţele şi „talantul” unei cauze fără

nădejde. Mi-ar fi fost imposibil să ţin un astfel de pariu de una singură. El nu poate fi

asumat decât în doi, pus la plural, conjugat la optativ. Acest plural a fost marea şansă

a existenţei mele, atât de evidentă, încât să-mi fie îngăduit a nu o mai comenta

(Lovinescu 2008: 294)

– scria Monica Lovinescu în memoriile ei, iar Virgil Ierunca, întrebat, în anul 2000,

deci la vârsta de 80 de ani, care a fost cea mai de seamă împlinire a lui, ca scriitor,

gazetar politic, luptător pentru dreptate socială ș.a.m.d., replica: „Am să vă spun, dar

vă previn că răspunsul nu poate fi comentat după aceea. Evenimentul unic, cel mai

de seamă, este întâlnirea cu Monica Lovinescu” (Corbea, Florescu 2002: 142).

Nici noi nu-l vom mai comenta, prin urmare, în plus20.

Bibliografie

Anania 2001: Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortorisită după Septuaginta, redactată

şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, Editura

Institutului Biblic al B.O.R., 2001.

Cambose 2015: Astrid Cambose, Virgil Ierunca. Exilul și poezia, în „Anuar de lingvistică și

istorie literară”, tom LV, 2015, p. 225–235.

Cambose 2020: Astrid Cambose, O voce renăscută: Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, în

Memorialistica românească: teorie și istorie literară, Marius-Radu Clim, Ofelia

Ichim, Doris Mironescu, Ioana Repciuc (editori), București, Editura Tracus Arte, p.

135–163.

Corbea, Florescu 2002: Ileana Corbea, Nicolae Florescu, Resemnarea cavalerilor:

reevaluări critice şi memorialistice ale literaturii exilului, București, Editura

„Jurnalul literar”.

Eliade 1991: Mircea Eliade, Nuvele inedite, ediţie îngrijită şi cuvânt-înainte de Mircea

Handoca, București, Editura Rum-Irina.

Emmanuel 1953: Pierre Emmanuel, L’Ouvrier de la onzième heure, Paris, Éditions du Seuil.

Horia 1961: Vintilă Horia, Le Chevalier de la Résignation, Paris, Librairie Arthème Fayard.

Ierunca 1959: Virgil Ierunca, scrisoare inedită către Horia Stamatu, Paris, 18 iulie 1959,

arhiva Lovinescu–Ierunca.

Ierunca 1960: Virgil Ierunca, scrisoare inedită către Mircea Popescu, Paris, 3 februarie

1960, arhiva Lovinescu–Ierunca.

20 Ultima parte a textului Virgil Ierunca – exilul și poezia urmează să fie publicată.

378


Ierunca 1964: Virgil Ierunca, Foaie verde, în „Fiinţa Românească”, nr. 2/1964, Paris, p. 10.

3−4/1965, Paris.

Ierunca 1967: Virgil Ierunca, Corespondenţe, în „Revista Scriitorilor Români”, nr. 6/ 1967,

Paris, p. 29.

Ierunca 1982: Virgil Ierunca, Necrolog Noël Bernard, în „Limite”, nr. 36−37, Paris, p. 1.

Ierunca 2000: Virgil Ierunca, Trecut-au anii... Fragmente de jurnal. Întâmpinări şi

accente. Scrisori nepierdute, București, Humanitas.

Ierunca 2001: Virgil Ierunca, Poeme de exil urmate de Tălmăciri, București, Humanitas.

Ierunca 2005: Virgil Ierunca, româneşte, București, Humanitas.

Jela 2008: Doina Jela, O sută de zile cu Monica Lovinescu, București, Editura Vremea.

Lovinescu 1963: Monica Lovinescu, Haiducia resemnării, în „Fiinţa Românească”, Paris,

nr. 1/1963.

Lovinescu 2005: Monica Lovinescu, Jurnal 1996−1997, București, Editura Humanitas.

Lovinescu 2008: Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, București, Humanitas.

Platon 2006: Platon, Phaidros, traducere, lămuriri preliminare şi note de Gabriel Liiceanu,

București, Humanitas.

Vulcănescu 2004: Mircea Vulcănescu, Gânduri pentru durerea şi nădejdea ceasului de

acum, în Mircea Vulcănescu, Cuvinte pentru fratele rămas departe. Conferințe la

Radio (1930–1940), ediție îngrijită de Marin Diaconu, București, Editura Casa

Radio.

Virgil Ierunca, Exile and the Poetry (II)

This article refers to one of the most representative voices of the Romanian cultural

exile during the communist regime. Virgil Ierunca left Romania in 1947, when he was 27

years old, and returned for a few short visits only after 1990s, in his old age. His painful

experience of half a century exile turned a rebel into a real poet. The exile made him

articulate cultural existentialism, journalism and poetry into a functional mixture never to be

severed again. As we have already mentioned in the first part of our study, the title Exile and

the Poetry is an allusion to Albert Camus’ volume of short stories Exile and the Kingdom.

On one hand, it is meant to suggest that Ieruncaʼs kingdom was poetry, and on the other

hand, it draws the reader’s attention towards the resemblance between the two writers. As

Ierunca had once put it, in former communist Romania creating true art was a gesture of civil

insubordination and authentic artists were thus “politically engaged” (that is, against the

regime) by the mere fact of rejecting the so-called “socialist aesthetics”. Though living in the

free world during most of his life, Ierunca himself was “politically engaged” in a continuous

fight against the Romanian dictatorship. To him, poetry was, if not the main weapon, at least

the flag and spirit of the battle.

The present article enlists some of Virgil Ieruncaʼs special (poetic) uses of (common)

words, in an attempt to decipher his poetic language. In order to get some of these particular

meanings, we compare his poetry, essays, and diary. One should not be surprised by their

consistency. Words like ”noon”, ”night”, ”impure art”, ”the eleventh hour”, ”consciousness”,

”concession”, ”December”, ”wisdom”, ”the prodigal son”, ”literature”, ”poetry”, ”tears”,

”death” ”dying”, ”breath”, ”reuniting”, ”completion” are given specific metaphoric values.

When studied together, their interconnections create a sort of poetic tongue.

After pinpointing some of the most striking features of Ieruncaʼs language, we take to

study his poems, piece by piece, as they seem to fall into several large categories: poetic

testimonies of rebellion and foretellings, self-portraits, couple portraits (the couple theme

refers to himself and his wife Monica Lovinescu), biblical allusions or replies. Always keen

to listen to any change in Romaniaʼs dramatic recent history, the poet focuses on its present

379

Astrid CAMBOSE

only in order to guess the future. The changes he had hoped for finally occurred, though very

late and in a less romantic frame than he would have expected. His lifetime expectation was

simultaneously fulfilled and betrayed. Apparently, he was right – and he was apparently

wrong. But all in all, one may only conclude that Virgil Ieruncaʼs texts illustrate an

uncommon type of literature – that is, prophetic poetry.

380

virgil ierunca. exilul și poezia (ii)1

Documents