[vox philosophiae] rares iordache - fictiune si exprimare ()

Revista Vox Philosophiaehttp://revista.filozofie.eu/

ISSN 2100-0069

Revista Vox Philosophiae

Ficţiune şi exprimare

Rareş Iordacheredactor proiectul cultural irregular.ro

1

http://www.irregular.ro/


ISSN 2100-0069

Turnura lingvistică a reprezentat un pas important pentru semnificaţia

ulterioară a filosofiei limbajului, însă originile sale sunt extrem de importante din

punctul de vedere al posibilităţilor oferite. Tractatus-ul lui Wittgenstein a reprezentat

pasul de referinţă al turnurii, existând şi o etapă pregătitoare în care se poate spune

că se pun bazele filosofiei analitice. Paralelismul gândire-limbaj duce, în cele din

urmă, la un principiu considerat fundamental: singura cale către analiza gândirii

este analiza limbajului. Desigur, o întrebare de genul – „ ce este un gând?”-1 ar

putea să inverseze rolurile : accentul ar putea să se centreze pe gândire în general.

În acelaşi timp, mitul „celei de-a treia lumi”2 încearcă să suprime intervenţia

psihologismului, putând să i se aloce un domeniu-spaţiu diferit atât de lumea fizică-

externă, cât şi de lumea interioară.

Principiul obiectivităţii este refuzat datorită faptului că încă persistă acel

relativ la ceva care nu face altceva decât să restricţioneze sensul. Într-una dintre

teoriile sale, Davidson spune că înţelegerea dintre doi subiecţi – A şi B- se

datorează unei teorii pe care o admite fiecare subiect în parte. Deci, înţelegerea se

bazează pe fiecare individ datorită codării lingvisticii şi interpretării ei3. Dacă nu aş

1 După Michael Dummett, Frege este primul care îşi pune această întrebare, de unde şi concluzia ulterioară în legătură cu primatul problemei gândirii în faţa celei a limbajului.

2 Sintagmă concepută de Bolzano pentru expulzarea gândurilor din minte...conducându-mă pe firul platonismului legat şi de mitul fregean. Nu cred că această teorie poate să evite psihologismul , întrucât se poate cădea foarte uşro în mentalism.

3 Dummett, Michael, Originile filosofiei analitice, Ed. Dacia, 2004, p.173

2


ISSN 2100-0069

alege această opţiune a lui Davidson, voi fi obligat să propun ideea relativului la

gândul ca atare, exprimabil în expresia lingvistică. Sigur, există o întreagă discuţie

purtată în jurul acestui concept – „gând” – şi a semnificaţiilor pe care el le

presupune. Aruncarea sa în conţinutul mental introduce în discuţie psihologismul,

pe care Frege şi Husserl au încercat să îl evite. Totuşi, instaurarea efectivă a unei a

treia lumi, care să fie reprezentată prin lumea gândurilor, propune într-un mod

indirect o formă de psihologism deoarece totul se desfăşoară la nivelul conştiinţei

care presupune gândire sau un fel anume de mentalism. Deci, nu pot fi de acord cu

aruncarea gândurilor în afara minţii doar pentru evitarea psihologismului, deoarece

ar trebui să se apeleze la un argument prin care nu se rezolvă nimic. Mai mult decât

atât, a treia lume intră într-un paradox evident exact în momentul instaurării ei.

Ceea ce mă interesează mai mult aici este faptul că există ceva static şi ceva dinamic

la nivelul minţii, care este exprimat în limbaj. Ce se întâmplă cu ceea ce nu poate fi

exprimat în limbaj? Deja am presupus existenţa acestuia în momentul în care m-am

întrebat asupra lui; existenţa unor componente multiple, diverse mă face să cred că

rămâne ceva care nu a fost exprimat. Să analizez mai amănunţit această chestiune.

Iau exemplul a ceea ce semnifică proto-gândurile4 ca şi elemente strâns legate de

componenta spaţială şi de nereprezentativitatea lor lingvistică. Un câine văzând un

alt câine nu gândeşte faptul că este unul singur în faţa sa, iar acest lucru face

imposibilă ataşarea procesualităţii de tip gândire. Deci, aş putea spune că nu există

o reprezentare lingvistică a lor, ele putând fi asociate unor reflexe sau

comportamente, ca şi exemplu particular.

Problema restului care rămâne neexprimat lingvictic ar părea rezolvată

prin aceste exemple. Faptul însuşi că există atât o componentă dinamică

4 Deosebirea dintre proto-gânduri şi gândul pe deplin dezvoltat al omului , exprimabil lingvistic, constă în faptul că proto-gândul nu poate fi detaşat de activitatea în curs şi de circumstanţele sale. Drept exemplu, voi oferi automobilistul lui Dummett care reacţionează rapid şi eficient la vederea unui alt automobil pentru evitarea sa.

3


ISSN 2100-0069

(procesuală), cât şi o componentă statică, face posibilă însăşi posibilitatea rămânerii

unui ceva neexprimat. Exemplele au arătat că există o proiecţie, însă nu lingvistică ,

ci una care ţine mai mult de o acţiune în interiorul căreia se manifestă acel ceva .

Pe lângă cele două componente ar rămâne încă problema sesizării unui

gând, totul conducându-mă către un posibil psihologism. Percepţia unui obiect este

un act care presupune implicaţia mentalului şi a ceea ce ar reprezenta conştiinţa

trează. Problema pusă în termenii filosofiei ar părea uşor reducţionistă întrucât nu

conduce decât spre o analiză amănunţită a formalului însuşi, în particular a

limbajului. Stăruinţele filosofilor de a face distinţia între „Allemagne” şi

„Germany” sunt zădărnicite de însuşi sensul acestor cuvinte contextualizate şi de-

contextualizate, care implică inclusiv problema referenţialităţii.

Frege susţine că enunţurile:

pentru orice X, X² – 4X = X ( X – 4 ) şi

parcursul valoric al funcţiei X² – 4X este acelaşi ca şi al funţiei X ( X – 4 )

exprimă acelaşi sens, dar într-o manieră diferită5 . Evident că expresia „dreapta a este

paralelă cu dreapta b” poate avea acelaşi sens cu „dreapta a are aceeaşi direcţie cu

dreapta b”, dar acest lucru nu este necesar. În geometriile non-euclidiene acest

aspect ar putea fi considerat drept fals.

Acel relativ este prezent în mod atât direct, cât şi indirect. Aceasta este o

sarcină implicită pe care mi-am asumat-o în demersul meu. Imposibilitatea de a

afirma ceva în mod absolut, ca şi echivalenţă a certitudinii, implică intervenţia

posibilităţii, iar aceste aspecte sunt paşi îndreptaţi spre fictivizare. „Ce face ca un

cuvânt să aibă semnificaţia particulară pe care o are?”. Dacă aş spune că acordarea

5 Dummett, op. cit. , după Frege , Funktion und Begriff (Funcţie şi Concept)

4


ISSN 2100-0069

efectivă de semnificaţie este elementul responsabil, atunci poate aş fi acuzat de

îmbrăţişez teoria de tip Humpty Dumpty6, însă dacă merg mai departe pe firul

exemplului dat de Dummett, atunci aş avea următoarea situaţie:

„Să ne imaginăm pe cineva că-şi plimbă mâna pe obraz cu o expresie de

durere şi spune abracadabra! Ne întrebăm: ce vrea să spună?. Iar el răspunde : mă dor

dinţii. Ne întreabă încă odată: cum se poate semnifica durerea de dinţi prin acel cuvânt? Sau

ce înţelege el prin semnificaţia cuvântului „durere” ? Sau într-un context diferit, s-ar putea spune

că activitatea mentală de semnificare într-un fel sau altul este cel mai important lucru în folosirea

limbajului” 7.

La o analiză mai atentă se va observa că exemplul nu este deloc în măsură

să justifice partea pe care trebuie să o apere. În principal, prezenţa verbului „a

imagina” în text deconstruieşte de la început demersul, întrucât în imaginaţie

(văzută din punctul de vedere al unui produs al său-ficţiunea) este posibil aşa ceva,

iar cuvântul „abracadabra” poate semnifica orice. Prezenţa ficţiunii este una uşor

observabilă. Apoi, înainte ca „abracadabra” să îmi semnifice ceva anume,

determinat de mine sau nu, am avut o exprimare anterioară: prin „expresia de

durere” . Iată cum se realizează minimalizarea importanţei tuturor factorilor care

pot semnifica, totul fiind centrat pe limbaj. Aici expresia feţei este anterioară

cuvântului propriu-zis pronunţat, putând fi reprezentantul gândului efectiv. Husserl

este cel care menţionează un act unificat între semnificaţie şi expresie, însă el se

îndreaptă spre analiza actului de înţelegere, importanţa unei expresii semnificative

datorându-se actului mental. Acest act mental are drept intenţie un obiect, însă

ceea ce îşi propusese iniţial - ocolirea psihologismului - nu se realizează. Sigur, eu

însumi am intrat într-un aparent paradox deoarece am operat în exemplul de mai

6 Teorie care presupune că semnificaţia este acordată cuvintelor. Michael Dummett presupune că Husserl a fost la un pas să adopte această teorie.

7 Dummett, op. cit. ,p. 62, citat preluat după Wittgenstein. Sublinierile îmi aparţin.

5


ISSN 2100-0069

sus cu o analiză textuală, lucru pe care iniţial îl pusesem între paranteze, însă

situaţia impusese o expertiză a sensului. Dacă aş fi pus între paranteze textura

însăşi, atunci ar fi rămas un non-sens extrem de productiv la nivelul actului creator

(nu era cazul în situaţia de faţă). În spatele cuvântului „abracadabra” va sta ce voi

dori eu, întrucât pare o variabilă nelocuită. Exemplul poate fi astfel reinterpretat: -

îmi imaginez o persoană care îşi pune mâna pe obraz spunând „abracadabra”- fără

să mă întreb asupra semnificaţiei vreunui cuvânt (deşi aş putea să o fac, dar care ar

fi finalitatea?) şi fără să interpretez cumva vreunul dintre indicii, deoarece aş asigna

în momentul acela deja o stare de lucruri specifică. Interpretarea situaţiilor nu cred

că reprezintă un argument pentru vreo teoretizare de un anumit fel, deoarece nu

există o finalitate afirmată sau asumată. Pot să mă întreb: care este semnificaţia

cuvântului „abracadabra”?, sau care este sensul expresiei de pe faţa persoanei? sau

ce anume simboliza gestul?, etc., însă de aici înainte fictivizarea creează terenul

propice dezvoltării unor veritabile legături lirico-epice. Desigur, dincolo de aceste

faţade ale construcţiei, există ceva mai adânc: conştiinţa umană ce presupune

gândire, în interiorul căreia există elemente statice şi dinamice. Dincolo de orice

simbol interpretabil există ceva anume care pare că ar conduce către un numitor

comun. Acest relativ la subiect impune o trecere către non-calculabila conştiinţă.

Ce se întâmplă cu necunoscutele care nu au legătură direct cu aceste sedii,

demolatoare asupra obiectivităţii însăşi? Să presupun că ele au o existenţă într-un

anumit fel, mai mult sau mai puţin. Iată simbolul: X. Dacă voi asigna un anumit

obiect pentru acesta, îl voi determina. Astfel, pentru X = lună, interpretările pot

veni în ceea ce priveşte obiectul „lună”, respectând relaţia de echivalenţă propriu-

zisă. Dacă voi păstra simbolul formal ca atare - X -, atunci numai intervenţia

imaginaţiei va putea scoate acest semn din categoria deterministă (şi totuşi

nedeterminată) de simplu-simbol. Dar şi aşa ne-determinarea dă posibilitatea

6


ISSN 2100-0069

determinărilor: literă de alfabet, variabilă matematică, etc. .

Există simboluri-reprezentări fără obiecte? Intenţionalitatea

fenomenologică ar răspunde negativ, întrucât fiecare gând este un gând despre ceva

anume. Aici intervine problema dictincţiei sens-referinţă, totul părând a fi rezolvat.

Cuvântul „unicorn” dispune de un sens, nu şi de o referinţă. Atunci să reformulez:

există simboluri lipsite de sens? Adică, în spatele simbolului nu stă absolut nici un

sens , nici un gând? În mod aparent ar trebui să spun că nu există o asemenea

posibilitate. Desigur, apelul la imaginaţie m-ar conduce către un răspuns pozitiv: de

exemplu, într-o povestire science-fiction se spune că întregul Univers putea fi

străbătut (cel puţin atât cât este cunoscut) şi că există în interiorul său fel şi fel de

galaxii, stele, planete, civilizaţii. Mai presus de toate, într-un anumit colţ al său există

ceva . Acest ceva este un lucru căruia oamenii i-au dat un nume, un simbol, însă

despre el nu ştiu absolut nimic. Iată cum mica mea povestire science-fiction îmi

oferă oportunitatea de a discuta despre aşa ceva: un simbol lipsit de sens (existenţa

sa fizică nu presupune şi o acordare a vreunui sens)8. Desigur, acest aspect a fost

tratat la nivelul unei povestiri de tip SF. În acelaşi timp , există speculaţii în fizică –

astronomie conform cărora aşa-numitele găuri-negre înghit obiecte care dispar.

Problema este că nu se ştie unde anume dispar. Acest obiect este bine reprezentat

la nivelul fizicului, însp ca sens el este uşor deficitar deoarece nu se ştie mare lucru

despre el. Tot ceea ce este prezentat ca descripţie posibilă a lui este o posibilă

tentativă de fictivizare. Sunt aproape convins că mai există astfel de obiecte în

lumea fizică ce presupun un deficit de sens.

Există în Arabia-Saudită un exemplar de reptil (cred că din specia

8 Cazul aparent similar al unicornului ar trebui să contrazică semnificaţia exemplului pe care l-am dat. Nu se întâmplă aşa din cauza faptului că unicornul dispune de o adevărată istorie semnificantă în spatele său, mergându-se până la reprezentarea sa imagistică sub o anumită formă. În cazul acestui punct component istorică este înlăturată deoarece lucrul aparţine prezentului. Acest fapt a dat posibilitatea imposibilităţii temporale de acordare de sens. Sunt de acord cu faptul că i se va atribui un sens anume, chiar dacă se va face prin intermediul stilului literaturii, însă exemplul este disutat din punctul de vedere al lipsei de sens care se datorează lipsei de timp.

7


ISSN 2100-0069

viperelor) veninoasă pentru care nu se cunoaşte un antidot (anti-venin). Obiectul

există fizic, lucru cert, însă sensul în legătură cu ceva anume ce ţine de el (veninul)

este unul deficitar9: se cunoaşte că provoacă efecte numite după comportamentul

victimei, dar nu se ştie de ce anume sunt provocate acele efecte. Acest deficit

existent la nivelul sensului trebuie privit dincolo de o analiză strict lingvistică,

deoarece interpretările sale s-ar îndrepta atunci fie spre termenul ca atare, fie ar fi

influenţate printr-o asociere de idei.

*

Există un tip de raţionalism în tentativele repetate de analize a unor

aspecte aparţinând fie lumii fizice, fie lumii mentalului. Analizele anterioare m-au

condus către un deficit de sens (corelat cu expresia „nu am nici cea mai mică idee

despre...”). Totuşi, să menţionez că nu este vorba despre o individualizare a acestei

situaţii, ci despre stadiul general al cunoaşterii umane. Faptul că nu cunoaştem mai

multe despre găurile negre este un efect al avansului ştiinţific. Cazul este similar

veninului despre care nu eu ca persoană, ca individualitate nu cunosc nimic, ci noi

ca şi cultură ştiinţifică nu reuşim să ne pronunţăm. Sigur, aceste sensuri deficitare

îşi pot transforma statutul în funcţie de cuceririle ştiinţifice. Trecerile de la un

stadiu la altul sunt impregnate de acelaşi raţionalism, în accepţia generală a

termenului. „Critica raţiunii pure” realizase o adevărată revoluţie copernicană la

apariţia sa. Pe bună dreptate, Kant adusese extrem de multe aspecte noi atât în

ceea ce priveşte limita cunoaşterii umane, cât şi în ceea ce priveşte conştiinţa sau

imaginaţia. Ulterior, lungimea Planck egală cu ~1, 61· 10 ³³־ cm sau timpul

Planck egal cu ~ 5,36 · 10 44־ s au reprezentat irelevanţa cauzalităţii de tip kantian.

9 Când spun acest lucru mă refer la cadrul ştiinţific de funcţionare a respectivului termen, nu la asocierea unui sens ficţional, care reprezintă oricând o posibilitate alternativă.

8


ISSN 2100-0069

Filosofia a trebuit să se mulţumească cu un statut speculativ declarat.

Lumea fizică provine din lumea matematicii (care este una atemporală),

lucru care presupune faptul că însăşi lumea fizică este guvernată de legi matematice

atemporale10. Această guvernare ar însemna de la bun început un ceva dincolo de

fizicul însuşi, pe lângă existenţa ca atare a principiului determinist. Dar ce este

matematicul dincolo de fizic, în contextul în care îl şi determină? Penrose

recunoaşte că el este platonist, lucru afirmat şi de Stephen Hawking (acesta din

urmă declarându-se pozitivist). Această lume a ideilor matematice îmi pare a fi mai

curând fenomenul de funcţionare a lumii, decât o entitate aparte. Oricum ar fi,

modul în care este efectiv lumea fizică trebuie reprodus ulterior la nivelul

limbajului (pentru a exprima ce este ea şi cum anume este). Că ea respectă legile

atemporale matematice sau că provine din lumea matematicii nu am nici o garanţie,

fără a fi cartezian sau fenomenolog, iar un astfel de tip de argumentare rămâne

doar un posibil.

Pe lângă toate acestea, nivelul fizic presupune o dublă opţiune: un nivel

macro-fizic şi un nivel micro-fizic. Acestea mai pot fi astfel interpretate: nivelul

clasic (Newton, Maxwell, Einstein), determinist, calculabil şi nivelul cuantic

(ecuaţia lui Schrödinger), determinat precis. Trecerea de la cuantic la clasic se face

printr-o teorie convenţională probabilistă11. Nivelul clasic este unul calculabil

deoarece fizica însăşi a demonstrat acest aspect, însă lucrurile stau puţin diferit la

nivelul cuantic. Nedeterminarea apare aici în cuantic atunci când se operează

măsurătoarea (amplificarea unui eveniment de la nivel cuantic la nivel clasic). Acest

aspect este descris şi de principiul de incertitudine al lui Heisenberg care aduce în

prim plan tocmai acest lucru: problemele iscate la nivel cuantic. Există, de

asemenea, anumite enigme cuantice:

10 Penrose, Roger, Mintea omenească între clasic şi cuantic,Ed. Tehnică, 1999, p.2311 Penrose, op. cit., p. 25

9


ISSN 2100-0069

1. z – există experienţe din lumea fizică ce atestă evenimente

misterioase la nivel cuantic (dualitatea undă-particulă, efectele

nelocale, nelocalizarea cuantică- experimentul EPR- Einstein,

Podolsky, Rosen: o particulă de spin 0 se desface în două particule

de spin V2, electron şi pozitron, în direcţii opuse, de unde ar rezulta

că poziţionarea unei direcţii o determină pe cealaltă12);

2. x – paradox care ţine mai curând de faptul că teoria ar fi incompletă

(pisica lui Schrödinger).

Astfel, în sens fizic lumea capătă o altă desfăşurare. Ea se descompune

treptat (de la macro- la micro-), interpretările fiind limitate de spectrul ştiinţific. Şi

aici există diferenţele existente pe terenul filosfoiei. Astfel, pentru Penrose există

un drum pornit de la Lumea lui Platon, trecând prin Lumea fizică şi ajungând la

Lumea spirituală . Aceasta este accepţia asumată a lui Penrose, care se declara un

platonist. Pendularea aceasta accentuează tocmai descompunerea treptată de care

menţionasem mai sus.

Cele trei lumi prezintă o trecere succesivă, pornind de la ceva care se

presupune numai – Lumea ideilor lui Platon. De asemenea, pornind de la Lumea

fizică se poate ajunge la o Lume a treia-a culturii, trecând prin Lumea mentalului -

spirituală. Evident, trebuie să admit că pentru toate aceste presupuneri trebuie

asumat statutul demersului general. Aceste concepţii devin nişte designări formale

în contextul în care se atribuie o asignare unui ceva deja existent. În acelaşi timp,

descompunerea treptată a lumii fizice în manieră fizică este diferită de aceaste

accepţii provenite de la autori consacraţi tot domeniului ştiinţific.

Acest lucru demonstrează nu numai limitele asumate de ştiinţa ca atare, ci şi

nevoia de ficţiune a oamenilor, indiferent de pregătirea lor. Platonismul de care dă

12 Penrose, op. cit., p. 67

10


ISSN 2100-0069

dovadă Penrose este într-o oarecare antiteză cu analizele sale de tip matematic sau

fizic. De ce nu ar exista asemănări între „Republica” lui Platon şi romanul lui Frank

Herbert: „Dune”13. Desigur, asocierea trebuie să păstreze limitele cuvenite14.

Descrierea fizică nu ar respecta principiul obiectivităţii din cauza cuceririlor

ştiinţifice permanente care fac posibilă o nouă viziune asupra fenomenelor,

comparativ cu scindările subiective existente în filosofie (acolo unde textura a

impus mai curând interpretarea). Descrierea newtoniană a spaţiului-timpului

presupune ca pentru fiecare secţiune temporală să existe o secţiune spaţial

(tridimensională, euclidiană). Sigur, de aici şi dezvoltările unei logici de tip

aristotelician. O.L.Reiser spune că postulatele şi caracteristicile fizicii newtoniene

sunt consecinţe ale logicii aristotelice, ceea ce implică faptul că abordarea unei fizici

non-euclidiene conduce la o logică non-aristotelică15. Acest aspect este cât se poate

de interesant , însă legăturile există. Spaţiul mecanicii newtoniene dispune de un

formalism similar formalismelor existente în logica aristotelică sau unui formalism

existent în geometria euclidiană. Se pune o relaţie, o legătură indirectă între

geometrie şi fizică.

Geometrie ↔ Spaţiu ↔ Fizică

↕

Timp

13 Această asociere ar putea să pară ciudată la prima vedere , însă lucrurile trebuie analizate mai adânc. Nu voi spune că Frank Herbert este e un adept al lui Platon sau mai mult decât atât , romanul său este inspirat de „Republica” platoniciană. Voi spune , în schimb, că din punctul de vedere al modului de scriere, aparţinând genului science-fiction, scrierea lui Platon cuprinde şi ficţiune. Descrierea acelei cetăţi ideale inexistente poate fi privită din punctul de vedere al unei povestiri despre o civilizaţie inexistentă şi care trăieşte într-un anumit fel. Lucrul acesta nu trebuie privit ca fiind un aspect negativ de către filosofia în genere, întrucât fictivizarea este o tendinţă generală, persistentă în modul de scriere de-a lungul secolelor

(indiferent de gen : istoric, ştiinţific, filosofic, etc.). Mai mult decât atât, consider că ar trebui privit aportul pozitiv pe care îl are ficţiunea însăşi în viaţa omului în general. Nu am făcut asocierea dintre cele două scrieri din punctul de vedere al intenţiei autorilor, ci din punctul de vedere al finalităţii şi modului de concepere.

14 Hans Vaihinger aminteşte lucrarea lui Platon la capitolul rezervat ficţiunilor utopice, alături de alţi doi autori: Th. Morus şi Campanella (v. Hans Vaihinger, Filosofia lui Ca şi Cum, Ed. Nemira, 2001, p. 78).

15 Bachelard, Gaston, Dialectica spiritului ştiinţific modern,Ed. Ştiinţifică, 1986, p. 350, vol.I

11


ISSN 2100-0069

Poincaré a demonstrat echivalenţa logică a geometriilor, rezultând că

geometria lui Euclid este una mai comodă. Sigur, Poincaré discuta despre raportul

geometriilor între ele, scoţând în prim-plan o conexiune de echivalenţă logică.

Totuşi, dacă stau şi mă gândesc la implicaţiile geometriilor non-euclidiene (ca

dezvoltări non-newtoniene asupra spaţiului), atunci trebuie să admit asemănarea

existentă cu logicile non-aristotelice. Experimentul fizic este gândit matematic

(geometric sau algebric), iar soluţia teoretică dată ecuaţiei pare a nu fi testată

experienţial (puterea de inferenţă a fizicii matematice). Este imposibil să vezi fără

să pre-vezi, iar tocmai acest aspect ţine de introducerea în ecuaţie. Desigur ecuaţia

însăşi refuză fizicul, similar cazului triunghiului în spaţiul Lobacevski:

A∆ = 180° – α – β – γ, constanta x arie .

Sau în mod similar aş putea să exemplific astfel:

α + β + γ ≠ 180°,

unde α , β, şi γ reprezintă unghiurile unui triunghi. Mecanica newtoniană este

corectă cu o aproximaţie de o parte la 10 la puterea 7, iar relativitatea lui Einstein

este corectă cu o parte la puterea 10 la 14. În cazul mecanicii cuantice,

corectitudinea este de aproximativ o parte la 10 la puterea 10. Acest caz

exemplifică tocmai ce discutam anterior: analiza raţională este ghidată, la nivel

ştiinţific, de cuceririle repetate ce impun modificări de perspectivă. Apoi, există

deja o asumare din partea ştiinţifică în ceeea ce priveşte finalitatea şi posibilităţile

sale, însă nu trebuie uitat faptul că şi aici mecanismul operează, este funcţionabil:

12


ISSN 2100-0069

am în vedere un formalism vizibil.

Iată, în ştiinţă se discută de corectitudinea raportată la ceva anume. Aparent

principiul de obiectivitate ar trebui să funcţioneze. Totuşi, trebuie făcută distincţia

între „corectitudine” şi „obiectivitate”, întrucât cei doi termeni nu se situează pe

aceeaşi direcţie, din punct de vedere al sensului. Corectitudinea poate fi foarte bine

aplicată peste un formalism, spunând că o anumită ecuaţie este corectă sau că

reprezentarea sa grafică este, de asemenea, corectă. Să iau următoarea ecuaţie:

2 +3√ ( – 1) = 2 + 3i

Ce reprezintă ea? Aceasta este o adunare de numere pur reale şi pur imaginare. Ei i

se poate aplica afirmaţia de corectitudine întrucât este vorba despre o relaţie, o

ecuaţie care simbolizează un formalism despre care se poate spune dacă este corect

sau nu, după respectarea unor legi sau norme. Nu voi putea spune însă nimic în

ceea ce priveşte atestarea reală sau obiectivă, deoarece îmbinarea este complexă, iar

interpretările pot cu uşurinţă surveni. Desigur, apelul ştiinţific este unul limitativ,

din anumite puncte de vedere. Bachelard nu degeaba spune că ştiinţa brutalizează

forţele imaginarului. Astfel, din acest punct de vedere, experienţa spaţiului

imaginar este văzută ca o de-geometrizare a intuiţiei şi gândirii (exterior plus

interior). Filosofia contemporană manifestă „o cancerizare geometrică a ţesutului

lingvistic”16. De aceea Gaston Bachelard admite un fel de dogmatizare a filosofemelor

în sensul unei direcţionări evidente a acestora. El ia expresia (oarecum

heideggeriană) „ être-le-là” şi se întreabă: „ pe ce anume trebuie să pun accentul? Pe

être sau pe là?” Insistarea pe unul dintre termeni nu face altceva decât îl slăbească

pe celălalt. Mai mult, spune gânditorul francez, expresii precum „être-là” sau alte

16 Bachelard, op. cit., p.91, vol.I

13


ISSN 2100-0069

expresii geometrice sunt sărace deoarece aspectul ontologic al fiinţei pleacă de la

un plan formal-spaţial17. Pe drept cuvânt, sintagmei se încearcă să i se impună un

sens anumit, o direcţie, iar reacţia negativă a lui Bachelard vine tocmai din această

cauză: de ce să fie astfel, când poate să fie altfel? În acelaşi timp nu trebuie să se

admită o confuzie între asemenea opţiuni sau idei afirmate şi dogmatizarea

filosofemului. „Ah , dacă filosoful ar avea dreptul să mediteze din toată fiinţa lui, cu

muşchii şi cu dorinţa lui, cum s-ar mai debarasa de acele meditaţii simulate în care

logica sterilizează meditaţia! Sau mai degrabă, cum ar pune la locul cuvenit

meditaţiile prefăcute, meditaţii ale spiritului de fineţe, ale spiritului ironic, maliţios,

care se înverşunează într-o voinţă de diferenţiere. Şi care are cel puţin admirabila

menire de a destinde înţepeneala convingerilor blocate!”18.

S-ar părea că am în faţă un atac acid al filosofului ţăran împotriva filosofiei de

şcoală, împotriva stării înţepenite în care se situează filosofia, mai ales datorită unor

meditaţii de suprafaţă (eventual, meditaţii care ar viza doar latura lingvistică, de

unde un posibil atac împotriva filosofiei de tip analitic). Există, totuşi, o pendulare

între fascinaţia reveriei, meditaţia liberă şi raţionalismul aplicat al ştiinţei, deoarece

„ştiinţa trebuie să ne facă să înţelegem”. Am văzut unde duce fiecare dintre cele

două direcţii (imaginaţia creatoare şi ştiinţa), însă cred că situaţia de faţă ar merita o

soluţionare de tipul îmbinării. Astfel, se naşte ceea ce intitulăm în sens general

science-fiction (SF). Se poate ridica întrebarea : care este finalitatea efectivă a

acestui fapt? Pentru acest lucru va trebui să urmăresc o scurtă istorie a conceptului

ca atare şi să găsesc implicaţiile tehnologice pe care le-au avut speculaţiile

povestioarelor şi romanelor de tip Jules Verne sau Isaac Asimov. Registrul de

discurs se schimbă, însă rezultatele se îmbunătăţesc.

17 Se face o trimitere evidentă la Heidegger, autor care încearcă să cuprindă în resemnificarea sa termeni încărcaţi fie spaţial, fie temporal. Evident , aparenta lipsă de determinare este mascată de stilul metaforic-poetic.

18 Bachelard, op. cit., p.65, vol. I

14


ISSN 2100-0069

Să revin la ideile acestui capitol prin a spune că îmbinarea rămâne, într-adevăr,

o posibilitate prolifică, însă am avut în vedere două distincţii. Relaţia anterior

studiată, dintre fenomen fizic şi fenomen mental, poate fi reconsiderată acum:

Fenomen static ▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬ Fenomen dinamic

lucrul mişcarea

└ macrofizică ┘

Astfel, lucrul este fenomenul static ca materie iar acesta va fi acum diferit în funcţie

de mişcare (materia este i-materialul în mişcare). Ulterior, prin acţiunea unei radiaţii

asupra obiectului se va realiza o deviaţie în dinamică(asociat cu faptul că nu ar

exista decât energie cinetică a unui obiect, nu obiectul în sine19).

La nivel microfizic am în vedere amintitul principiu de incertitudine al lui

Heisenberg. La acest nivel materia pe repaus este ceva absurd, deoarece ea există

ca energie şi mă trimite la un mesaj prin radiaţie20. Schema de mai sus face apel la

percepţie, pentru ca eu ca subiect să sesizez mişcarea, dar coordonatele se

complică întrucât eu pot fi simultan un subiect şi un obiect al mişcării. Deci, am în

vedere tot un aspect ce ţine de relativ la ceva anume. Nici din acest mod nu s-a

putut ieşi din cercul conştiinţei care presupune gândire, chiar dacă schema nu

implică nici o intervenţie de acest fel. Principiul kantian al sintezei imaginaţiei pare

încă relevant, chiar dacă introducerea unor elemente noi, cum ar fi coordonatele lui

Planck, ar arunca efectiv în irelevanţă principiul cauzalităţii. E drept, cred că eu

înţeleg prin sinteza imaginaţiei mai mult decât a vrut să ne ofere Kant în „Critica

raţiunii pure”, din cauza importanţei pe care o acord ficţiunii. Există o dialectică pur

19 Aici obiectul în sine nu este echivalentul lucrului-în-sine kantian, întrucât am în vedere o abordare fizică, în principal.

20 Bachelard, op. cit., pp. 228-231, vol. I

15


ISSN 2100-0069

internă a gândirii raţionale: secolul XIX- Lobacevski dialectizează gândirea

geometrică ignorându-l pe Hegel, iar acesta din urmă dialectizând gândirea

metafizică, în ignoră pe Lobacevski. Schema completă a trecerilor este oferită de

Bachelard21.

Idealism

↑

Convenţionalism

↑

Formalism

↑

Raţionalism aplicat şi Materialism tehnic

↓

Pozitivism

↓

Empirism

↓

Realism

Punctul de referinţă îl reprezintă raţionalismul aplicat îmbinat cu materialismul

tehnic, însă extrem de importante sunt îmbinările sau asocierile realism-idealism,

empirism-convenţionalism şi pozitivism-formalism. Schema îşi păstrează coerenţa

în contextul în care raţionalismul aplicat presupune el însuşi o îmbinare posibilă

între asocierile menţionate, întrucât dialectica acestuia trebuie să presupună (chiar

21 Bachelard, op. cit., p.11, vol. II

16


ISSN 2100-0069

să îşi propună) un fel de finalitate. Dincolo de fiecare secţiune în parte se găseşte

acel numitor comun-conştiinţa umană. Analiza kantiană a acesteia presupune un

„eu gândesc” plus nivelul practic, rezultând inteligenţa ca „eu acţionez”. Pentru

Heidegger, eul este eul care stă laolaltă, leagă laolaltă ca o fiinţare-în-lume a

Dasein-ului22. Sesizarea acestei „entităţi este un pas extrem de important, deoarece

ea nu se poate face decât formal, prin reprezentare.

*

Am putut observa din analizele anterioare că ceea ce mă interesează este

surprinderea ficţiunii sau fictivizării ca şi procesualitate. Desigur, formele de

prezenţă au fost reprezentate fie stările de posibilitate, fie prin relativul la ceva prin

intermediul căruia a fost găsită imposibilitatea vreunei aserţiuni.

În acelaşi timp, prezenţa raţionalismului implică simultan prezenţa unui

criteriu de obiectivitate, deşi admit în mod cert apariţia fictivizării şi în cazul

acestuia. Preferinţa exprimată pentru raţiune, în detrimentul simţurilor, ca sursă de

cunoaştere, a început cu eleaţii şi a jucat un rol central în platonism (nu este cazul

să intru aici în detalii în ceea ce priveşte aceste lucruri, deoarece m-aş abate de la

preocupările avute în vedere). Totuşi, a existat o admitere reciprocă în ceea ce

priveşte experienţa şi non-experienţa: de pildă, Descartes aprobă cercetarea

empirică, în măsura în care şi Locke împărtăşeşte viziunea raţionalistă a cunoaşterii

adevărate ca fiind un fel de intuiţie intelectuală. În pofida autorităţii lui Kant,

istoria ulterioară a filosofiei a tins să reducă sau chiar să nege posibilitatea

22 Haidegger, Martin, Fiinţă şi Timp, Ed. Humanitas, 2003, p. 424

17

http://revista.filozofie.eu/

http://revista.filozofie.eu/


ISSN 2100-0069

cunoaşterii a priori, astfel încât raţionalismul care depindea de această categorie, a

intrat şi el în declin (un caz tipic ar fi irelevanţa principiului cauzalităţii). Oricum,

ideea potrivit căreia mintea are propriile sale categorii pre-formate, care determină

structura limbajului şi modurile de gândire, a supravieţuit în opera unor lingvişti

influenţaţi de Chomsky. Totuşi, exemplul gramaticii generative ar atrage mai

curând atenţia asupra unui fel de mit care presupune o moştenire arhetipală la nivel

mental. Desigur, aceasta rămâne o posibilitate (şi încă una greu de crezut) chiar

dacă argumentele lui Chomsky sunt extrem de interesante. Intelectul, ca sediul

unor posibilităţi pur-formale (după anumiţi autori) se pune în legătură cu obiectul

(în-sine ca un în-sine afirmat). Între cele două există operaţia de relaţionare şi apoi

de identificare. Schemele anterioare trebuie întregite în mod aparent, deoarece

elementul „invizibil” este prea puternic interpus. Tocmai raţionalitatea aplicată

devine un motor în acest sens. Am în faţă două posibilităţi:

Posibilitatea formală ▬▬▬▬▬▬ Posibilitatea factuală

↓ ↓

Subiectul-în-sine Obiectul-în-sine

↓ ↓

Intelectul-în-sine Sensibilitate

Eul este dat aici ca şi posibilitate funcţională, iar asignarea creează o constantă

din variabila iniţială x. Din câte pot sesiza, există mai multe modele de formalizare

sau reprezentarea unor raporturi sau fenomene ca şi existenţe. Trebuie să admit

faptul că fiecare dintre acestea presupune un tip de argumentare, însă la fel de uşor

18


ISSN 2100-0069

ele pot cădea sub semnul ipoteticului sau sub semnul chestionării. Astfel, intelectul

este conceput ca un loc al posibilităţilor pur-formale. Această accepţie nu mi se

pare că ar avea ceva solid în spatele ei, întrucât îmbinarea dintre dinamic şi static

lasă loc unui ceva non-formal. Acest aspect ar fi observat la o primă vedere.

Ulterior, definiţiile însele respectă un cadru strict formal, lingvistic chiar, luându-se

de aici înainte sensul de la aceste „cuvinte”. Deci, de multe ori sensul este

determinat prin acceptarea voită a unor „flatus vocis” care înseamnă ce înseamnă

în acest cadru, însă dincolo de el poate să existe acel ceva ca atare, iar interpretarea

lui trebuie lăsată liberă.

Iată, sensibilitatea asociată cu imaginaţia ar putea cauza nedeterminarea

obiectului. Nimic mai pozitiv! Uniformizarea asignării este detronată de imaginaţie

şi de rezultatele sale. Sigur, se poate spune că toate acestea trebuie făcute pentru

înţelegere, în caz contrar nimic nu ar mai avea sens. După anumiţi autori, limba ar

fi orizontul transcendental în care omul ar exista. Nu m-aş opune acestei idei dacă

nu s-ar face din ea un fel de principiu prim. Cum aş putea defini existenţa fără să o

determin ? Cum altfel decât făcând metafizică? Nu este cazul acestei lucrări care îşi

propune alte obiective.

Există o necesitate în ceea ce priveşte apelul la ficţiune, iar acest aspect mi

se pare unul pozitiv, deoarece mintea ar rămâne blocată în determinări, în caz

contrar. Voi presupune ca fiind reală o astfel de împărţire: manifestări active

(voinţa, capacitatea de a acţiona sub imperiul voinţei, etc. ) şi manifestări

pasive(percepţia, folosirea memoriei, etc.), deşi totul se poate schimba sub apelul la

operaţionabilitate. Asocierea aceasta aplicată conştiinţei poate fi cu uşurinţă

explicată drept un convenţionalism23, dar până atunci ea însăşi reprezintă ceva

23 Precum există fenomene fizice şi fenomene mentale ( lucru acceptat atât de filosofi, cât şi de oamenii de ştiinţă) , aşa am remarcat o sciziune între: static şi dinamic. Desigur, această împărţire poate fi aplicată fie numai fenomenelor fizice ( ca şi interpretări ale stării materiei), fie numai celor mentale( lucru evident, căci atât timp cât trebuie să existe un proces cu elementele sal , trebuie să existe şi ceva ce este pus în mişcare într-un anumit context,

19


ISSN 2100-0069

anume. Voi analiza acum câteva dintre accepţiile lui Roger Penrose în acest sens,

constând în interpretări posibile ale conştiinţei:

a) întreaga gândire este un calcul. Gândirea conştientă apare ca un

rezultat al unor calcule adecvate. Gândirea, ca şi proces, apare în

modul specific unui calcul, de unde ar rezulta faptul însuşi că ea ar

putea fi replicată într-un program de calculator. Încărcarea ei într-o

astfel de modalitate ţine de o caracteristică specifică amintită

anterior prin „algoritmizare”. Astfel, testul Turing arată (sau nu) care

este diferenţa dintre un program de calculator şi o minte umană (caz

similar creierelor în container ale lui Putnam). Funcţionarea

creierului este diferită de simularea funcţionării ca atare a

creierului24. Ea nu poate fi simulată, întrucât aş avea în faţă simulare.

În acelaşi timp nu cred că poate fi vorba despre nici o proiecţie într-

un simulacru de funcţionabilitate, deoarece acesta este diferit de

operaţionabilitatea ca atare.

b) „conştienţa” este o caracteristică a funcţionării fizice a creierului,

deşi orice activitate poate fi simulată prin calcul. Totuşi, simularea

prin calcul nu poate face să apară „conştienţa”, ca şi o stare de

veghe. Se presupune, ştiinţific discutând, că mintea dispune de un

anumit număr de operaţii. Atunci s-a ridicat întrebarea: dacă se

depăşeşte această barieră, se trece în mod cert în registrul

„conştienţei”, chiar dacă mă aflu în faţa unui calculator performant?

Mai exact, un calculator este capabil să îşi trezească propria

el fiind static iniţial). Cazul este similar asocierii conceptului „intelect” cu un alt concept –„ activ”- , sintagma rezultată fiind nu numai abstractă, ci extrem de percutantă. Tot ce mai trebuia făcut era construcţia direcţiei opuse- adică „pasiv”- şi încărcarea cu sens a rezultatului respectiv. Nu presupun aici că sintagma „intelect activ” este simplă asociere convenţională încărcată ulterior cu sens, ci vreau să scot în evidenţă opţiunea lui Bachelard în legătură cu o amintită dogmatizare a filosofemelor, care trebuie să însemne ceva, mai curând decât altceva.

24

20


ISSN 2100-0069

conştiinţă dacă dezvoltă un anumit număr de operaţii? Sunt oameni

de ştiinţă (cum ar fi Ray Kurzweil25) care sunt convinşi de un

răspuns pozitiv la această întrebare. Evident, argumentele lor pot fi

supuse unei chestionări amănunţite care să pornească implicit de la

acel principiu de obiectivitate.

c) Funcţionarea fizică specifică a creierului implică conştienţa, dar

această funcţionare nu poate fi simulată corect prin calcul. Simularea

funcţionării este un capitol de discutat, deoarece aprecierea efectivă

a acesteia rămâne un subiect tratat individual. Aceasta, de asemenea,

nu ştiu dacă este în mod cert cauza conştienţei însăşi, tocmai

datorită faptului că s-ar trece de la algoritmic la non-algoritmic în

mod instantaneu (de la calculabil la ne-calculabil).

d) Conştienţa nu poate fi explicată folosind termeni de calcul din

fizică sau orice alt termen din ştiinţă. Pentru Stephen Hawking

abordarea fizică a conştiinţei umane este o idee puţin ciudată. Sigur,

ideea în sine este extrem de atrăgătoare, însă trebuie să se indice în

mod cert şi finalitatea acestui proces. De exemplu, Robert Sawyer26,

în romanul său recent „Hominidis” încearcă să realizeze o abordare

mecanico-cuantică a creierului uman. Desigur, voi menţiona că

această lucrare este una aparţinând genului science-fiction, însă ceea

ce contează este ideea în sine a acestuia, preluată (cred) din

tentativele noi din ştiinţă-tehnică (acolo unde figurează inclusiv

ideea lui Penrose).

25 Om de ştiinţă american şi inventator, autori a unro cărţi având ca teme de cercetare: inteligenţa artificială, transumanismul, singularitatea tehnologică sau futurismul. Una dintre opţiunile sale teoretice este concretizată în afirmaţia: „When you meet someone in 2040, there will be no clear distinction between biological and non-biological intelligence”.

26 Scriitor canadian de science-fiction, câştigător al premiilor Aurora (the Canadian Science Fiction and Fantasy Award), Arthur Ellis, Nebula.

21


ISSN 2100-0069

Matematicianul şi fizicianul Roger Penrose ar inclina spre o interpretare

similară punctului c): funcţionarea fizică a creierului implică conţtienţa. Voi lua

exemplul cu jocul de şah27 . Numărul de piese albe este superior celui de piese

negre. Calculatorul , pus în faţa unei situaţii care va impune înţelegerea stării de

fapta jocului, va muta conform unei proceduri ce i-a fost implementată: va ataca

pierzându-şi astfel nu numai o piesă de bază, ci pierzând partida (şah-mat). Deci,

gândirea matematică nu este rezultatul unui proces de calcul, ci depinde de

abilitatea noastră de a fi conştienţi de existenţa lucrurilor sau de o stare de fapt

efectivă.

Bibliografie

27 Seymore, Jane şi Norwood, David, New Scientist, no. 1889, p.23, 1933, preluat de Penrose

22


ISSN 2100-0069

1. Bachelard,Gaston,Dialectica spiritului ştiinţific modern, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1986;

2. Bachelard, Gaston, La Terre et les Rêveries de la Volonté, L. Jose Corti, 1948;

3. Bachelard, Gaston, La poétique de l’espace, Presses Univ. de France- Quadrige, Paris;

4. Bachelard, Gaston, L’eau et les reves. Essai sur l’imagination de la matière, L. Jose Corti, 1989;

5. Currie, Gregory, The Nature of Fiction, Cambridge University Press, 1990;

6. Dummett, Michael, Originile filosofiei analitice, trad. Ioan Biriş, E. Dacia, Cluj-Napoca, 2004;

7. Field, Hartry, Realism, Mathematics and Modality, Blackwell, Oxford, 1989;

8. Frege, Gottlob, Fundamentele aritmeticii, trad. Sorin Vieru, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002;

9. Haugeland, John, Mind design, The MIT Press, 1997;

10. Heidegger, Martin, Fiinţă şi Timp, trad. G. Liiceanu,Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003;

11. Herbert, Frank, Ciclul Dune, trad. Ioan Doru Brana, Ed. Nemira, Bucureşti, 1991, 1992,

1993;

12. Husserl, Edmund, Idées directrices pour une phenomenology, traduit par Paul Ricoeur,

Gallimard, 1950;

13. Penrose, Roger, Mintea omenească între clasic şi cuantic, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1999;

14. Penrose, Roger, The Emperor’ s New Mind, Oxford University Press, 1990;

15. Penrose, Roger, The Shadow of Mind, Oxford University Press, 1994;

16. Putnam, Hilary, Raţiune, adevăr şi istorie, trad. Ioan Mariţa, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2005;

17. Putnam, Hilary, Sense, Nonsense, and the Senses: An Inquiry into the Power of the Human Mind, în

The Journal of Philosophy, vol. 91, JSTOR, sep. 1994;

18. Putnam, Hilary, Philosophy of Language and Philosophy of Science, în Proceedings of Biennial

Meeting of the Philosophy of Science Association, 1974;

19. Wittgenstein, Ludwig, Tractasus logico-philosophicus, trad. Mircea Flonta şi M. Dumitru, Ed

Humanitas, Bucureşti, 2001;

23

[vox philosophiae] rares iordache - fictiune si exprimare ()

Documents