22 constantin - dragu 262-281

Constantin Eduard, Dragu Maria Ecaterina / Analele Universităţii „OVIDIUS” / Nr. 3 (2005)

Drepturi şi libertǎţi în Statul roman

Constantin Eduard, Dragu Maria Ecaterina

Facultatea de Drept şi Ştiinţe administrative, Universitatea OVIDIUS Constanţa, România

RésuméLes droits politiques et civils dans le droit romain ont été exercés différemment par les individus en fonction de

leur condition juridique . Par conséquent, les citoyens romains (cives) bénéficiaient de droits civils comme jus connubii ( le droit de contracter un mariage légitime), jus commercii ( le droit de passer des actes juridiques en observant les dispositions du droit civil), mais aussi de droits politiques comme jus suffragii ( le droit d’élire ) et jus honorum ( le droit d’avoir accès aux magistratures).

Les « non citoyens » étaient les latini, les peregrini, les affranchis (les liberti) qui pouvaient jouir de certains droits et les esclaves qui étaient privés des droits.

Graduellement, la qualité et les droits des citoyens romains ont été octroyés à tout habitant de l’ état romain. Peu à peu , l’application du droit romain s’est étendue. Donc, le droit romain qui jadis avait connu un réel épanouissement, a encore une valeur universelle et le témoignage de ce fait sont les principes et les termes juridiques romains empruntés par le droit contemporain.

1. Filosofia dreptului şi a libertǎţii În privinţa statutului superior al libertǎţii în ciclul existeţial al omului, Chateaubriand afirmǎ în

„Mémoires d’outre–tombe” cǎ „Existǎ astǎzi o modǎ de a întâmpina libertatea cu un râs sardonic, de a privi ca pe un lucru vechi, bun de lepǎdat, o datǎ cu onoarea. Eu unul nu sunt la modǎ, cred cǎ farǎ libertate nu existǎ nimic în lume; ea dǎ preţ vietii; chiar dacǎ aş ramane ultimul ei apǎrator, nu voi inceta sa-i proclam drepturile1.” Erijându-se în avocatul libertǎţii, Chateaubriand pledeazǎ pentru a convinge omul ca libertatea, vazutǎ ca o parte vatǎmata în drepturile ei, este cea mai înaltǎ virtute moralǎ pe care aceasta fiinţǎ superficialǎ trebuie sa o integreze în sfera eticii sale. Din aceastǎ perspectivǎ, trebuie sa amintim încǎ de la început cǎ la romani nu toţi indivizii se bucurau de plenitudinea drepturilor şi a libertǎţilor, aceasta şi datoritǎ faptului cǎ nu toţi indivizii dobândeau calitatea de persoanǎ, capacitatea persoanei fiind şi ea limitatǎ în condiţiile ce vor fi prezentate în detaliu în paginile ce vor urma.

Preluând parcǎ concepţia romanǎ asupra personalitǎţii, potrivit careia libertatea era o condiţie sine qua non, Nikolai Berdeaev spune cǎ „A nu înţelege libertatea, a nu o recunoaste înseamnǎ a nu recunoaste persoana2“.

Libertatea limitatǎ, restricţionatǎ, ca efect al mentalitǎţii autoritǎţilor romane este nuanţat expusǎ de Nikolai Berdeaev, care observǎ cǎ „omul cautǎ libertatea, aspirǎ la ea neîncetat cu toate forţele sale şi se întamplǎ totuşi nu numai sǎ cadǎ lesne în sclavie, dar chiar sǎ-i placǎ sclavia3“- sclavia fiind expresia îngradirii libertaţii umane atât la romani, cât şi la alte popoare.

Noţiunea de libertate se defineste negativ, ca absenţa a constrângerii şi pozitiv ca stare a celui care face ce vrea. Sensul originar al conceptului de libertate coincide cu condiţia omului care nu este sclav (servus) sau prizonier. Spre deosebire de sclav, care la romani reprezintǎ numai o instrumenta vocalia, fiind lipsit de drepturi, stǎpânul sau cetǎteanul dispune in mod liber de persoana sa şi participǎ activ la viaţa socialǎ, politicǎ si economicǎ.

Aşadar, libertatea constituia iniţial un statut, adicǎ o condiţie socio-politicǎ garantatǎ printr-un ansamblu de drepturi si datorii, înainte de a fi conceputǎ de cǎtre filosofi şi teologi ca o caracteristicǎ individualǎ pur psihologicǎ şi moralǎ.4

1 Nikolai Berdeaev, „ Despre sclavia şi libertatea omului”, ed. Antaios Bucureşti 2000 , p. 5 2 Ibidem , p. 813 Ibidem , p. 604 E. Clement, C. Demonque, L. Hansen, Pierre Rahn, „Filosofia de la A la Z - Dicţionar enciclopedic de filosofie” , ed. All Bucureşti 1999 , p. 296

262

Drepturi şi libertǎţi în Statul roman / Analele Universităţii „OVIDIUS” / Nr. 3 (2005)___________________________________________________________________________________________________

Stoicii defineau libertatea ca starea de independenţǎ faţǎ de orice condiţie exterioarǎ, detaşarea de orice constrângeri externe, pentru ca mai departe filosofia clasicǎ sǎ înţeleagǎ libertatea ca formǎ de autodeterminare a celui nedominat de pasiuni şi cǎlǎuzit doar de raţiune şi inteligenţǎ .

Un pas important în evoluţia noţiunii de libertate îl constituie conceptualizarea de cǎtre Decarte al liberului arbitru, înteles ca posibilitate de a alege între mai multe opţiuni. Jean-Paul Sartre evidenţiazǎ responsabilitatea ca un corelativ al libertaţii. Pentru acesta libertatea nu poate ignora alteritatea întrucât libertatea individului trece prin libertatea celuilalt, ea încetând în momentul în care omul atinge libertatea semenului sǎu. În legǎtura cu responsabilitatea individului reclamatǎ de libertate, „Declaraţia drepturilor omului şi cetǎţeanului” (august 1789) prevede în art. IV cǎ „libertatea constǎ în a putea face tot ceea ce nu dǎuneaza semenului”.

Un concept relaţionat cu libertatea este dreptatea, şi implicit drepturile, care la rândul lor sunt corelate cu libertǎţile.

Lǎsate sǎ se desfǎşoare liber, raporturile interumane ar putea genera conflicte, de unde rezultǎ necesitatea instituirii unui arbitraj impartial ce poate fi aplicat tuturor. Astfel poate fi justificatǎ aparitia dreptului (lat. directus „fǎrǎ curburǎ”) al cǎrui rol este de a regla relaţiile dintre indivizi. Totuşi dreptul nu acţioneazǎ întotdeauna post festum, sancţionându-i pe cei ce încalcǎ dispoziţiile legale, ci stabileşte şi anumite facultǎţi legitime, anumite îndriduiri legale în conformitate cu dreptatea. „Problema dreptǎţii tinde sǎ se confunde cu cea a binelui comun, conceput ca respect mutual al persoanelor, echilibru al libertǎţilor şi solidaritǎţii sociale5“. Ca virtute globalǎ ea distribuie fiecǎrei pǎrţi din ansamblu, locul ce-i revine, acordǎ fiecaruia ce i se cuvine.

Ea nu constituie o realitate internǎ care ţine strict de domeniul constiinţei, ci vizeazǎ raporturile cu ceilalţi, fiind orientatǎ cǎtre utilitatea tuturor. Pentru Aristotel, dreptatea se bazeazǎ pe 2 principii – cel al egalitǎţii (“Legea trebuie sǎ fie aceeaşi pentru toţi”) şi cel al echitǎţii („Trebuie sǎ oferim fiecǎruia ceea ce i se datoreazǎ”).

Preluând teoria aristotelicǎ, John Rawls considerǎ cǎ dreptatea conceputǎ ca echitate, presupune egalitatea libertǎţilor, dar admite totuşi şi inegalitatea, însa numai în cazul în care aceasta aduce beneficii tuturor.

Ca regulǎ de bazǎ a dreptului, drepturile subiective ale individului trebuiesc armonizate cu „binele public”. Aceastǎ necesitate este punctatǎ expres de Locke în „Tratatul” sau, unde uziteazǎ deseori expresiile: „binele societǎţii”, „binele public”. Deasemenea, tot în concepţia lui Locke, facilitarea indivizilor prin diverse mijloace si instrumente socio-politico-economice de a-şi promova binele propriu, reprezintǎ o contribuţie importantǎ la binele societǎţii. Iar, pentru a marca aceastǎ contribuţie a binelui individului – care este esenţialǎ în fond – la binele public, acest filosof precizeazǎ cǎ „ binele public este pur si simplu suma binelui pentru toţi oamenii6”.

Vom definii în cele ce urmeazǎ noţiunile de drept , dreptate si libertate sub aspect juridic.Noţiunea de drept desemneazǎ totalitatea regulilor de conduitǎ stabilite şi sancţionate de stat şi

care sunt aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului7. Dreptul poate fi privit sub douǎ aspecte: drept obiectiv, care reprezintǎ totalitatea normelor juridice reglementate de catre stat şi dreptul subiectiv, ca facultate recunoscutǎ de lege subiectului activ, persoanǎ fizicǎ sau juridicǎ, de a avea o anumitǎ conduitǎ în conformitate cu dreptul şi morala, şi de a pretinde subiectului pasiv o conduitǎ corespunzatoare, ce poate consta în a da, a face sau a nu face ceva, şi care la nevoie poate fi impusǎ prin forţa de coerciţie a statului.

Dreptatea este un concept în temeiul cǎruia se aprobǎ sau se dezaprobǎ, pe baza unor criterii etice şi juridice, obiceiul, faptele, comportamentul oamenilor şi legile existente într-o epocǎ datǎ, precum şi acţiunile popoarelor şi statelor. Sub aspect penal, ea este rezultatul activitǎţii organelor judiciare de aplicare a legii într-un caz determinat, când soluţia datǎ este justǎ, echitabilǎ si corespunde situaţiei reale obiective.8

5 Ibidem , p. 1416 Mihaela Miroiu , Adrian Miroiu , „ Filosofie – Filosofia, Fericirea, Dreptatea “, ed. All Education Bucureşti 1997 , p. 1317 Ion Pitulescu , Pavel Abraham , „ Dicţionar de termini juridici uzuali ; Explicativ – Practic “, ed. Naţional Bucureşti 1997 , p. 1548 Ibidem, p. 154 - 155

263


Libertatea reprezintǎ posibilitatea de a acţiona dupǎ propria voinţǎ (lat. libertas , libertatis )9.În opinia lui Nikolai Berdeaev, existǎ 3 stǎri de om: „stǎpânul”, „sclavul”, „omul liber”.

Primele douǎ categorii sunt corelative si interdependente, existenţa unuia neputând fi conceputǎ fǎrǎ existenţa celuilalt. Spre deosebire de aceştia omul liber existǎ prin el insuşi, fǎrǎ a fi nevoie a-l relaţiona cu ceva exterior. Precizǎm ca aceste ipostaze ontologice se regǎsesc şi în structurile sociale ale Romei.

2. Privire generalǎ asupra drepturilor recunoscute de statul romanNoţiunea de “drept” cunoaşte, dupǎ cum am stabilit anterior, douǎ accepţiuni, cea de “drept

obiectiv” şi cea de “drept subiectiv”, prima referindu-se la ansamblul normelor juridice obligatorii, iar cea de-a doua la îndrituirile legale, recunoscute individului.

Drepturile subiective, pe care le vom analiza cu precǎdere în studiul de faţǎ, pot fi grupate în urmǎtoarele categorii: drepturi politice, publice, patrimoniale şi drepturile de familie.

Drepturile politice sunt acelea care permit titularului lor sǎ participe la conducerea statului sǎu. La romani, aceste drepturi îsi gǎseau expresia în dreptul de a candida pentru ocuparea unei magistraturi (ius honorum), dreptul de a vota (ius suffragii).

Drepturile publice, numite şi drepturi naturale sau “drepturile omului”, sunt cele care protejeazǎ libertatea individului din punctul de vedere material, al siguranţei, al inviolabilitaţii persoanei şi domiciliului sau al libertaţii de a lucra.10

Drepturile patrimoniale sunt acelea al cǎror conţinut poate avea valoare pecuniarǎ şi cunosc douǎ subdiviziuni: drepturi reale si drepturi personale. Dreptul real este acela care poartǎ asupra unui bun determinat şi care permite titularului sǎu sǎ beneficieze de toate avantajele procurate de acel bun, fǎrǎ a necesita acordul altei persoane. În categoria drepturilor reale se înscriu dreptul de proprietate şi drepturile reale asupra bunului altuia ( servituţile, conductio agri vectigalis, emfiteoza, superficiile) care vor fi prezentate ulterior. Drepturile personale sau de creant ǎ sunt acelea în virtutea cǎrora subiectul activ (creditorul) poate pretinde subiectului pasiv (debitorul) sǎ dea, sǎ facǎ sau sǎ nu facǎ ceva.

Drepturile de familie sunt cele care izvorǎsc din raporturile de familie şi de rudenie.Dreptul roman nu doar recunostea aceste îndrituiri ale indivizilor, consacrate prin anumite

reguli de conduitǎ ce beneficiau de exigibilitate, ci şi oferea persoanelor carora le erau încǎlcate drepturile anumite mijloace legale prin care le puteau apǎra. Aceste mijloace poartǎ numele de acţiuni, iar prin intermediul lor, cel lezat într-un anume drept poate sǎ îl aducǎ în faţa justiţiei pe cel care a adus atingere dreptului sǎu. Acţiunea era, aşadar, un mijloc procedural pus la îndemâna unei persoane cǎreia i s-a încǎlcat un drept subiectiv, în vederea valorificǎrii acestuia. Dacǎ în prezent legiuitorul are doar menirea de a elabora normele de drept obiectiv prin care sunt recunoscute îndrituirile indivizilor, nu şi de a sancţiona acţiunea prin care se ocrotesc drepturile subiective, întrucât procedura civilǎ prevede mijloace de apǎrare pentru toate drepturile, la romani dreptul subiectiv rǎmânea în stare de potenţialitate, neputând fi valorificat, în cazul în care nu se crea şi acţiunea corespunzatoare.

În ceea ce priveşte naşterea drepturilor, se pot constitui în mod direct, şi atunci putem vorbi de o modalitate originarǎ de dobândire a unui anumit drept, sau în mod derivat. Un exemplu ilustrativ pentru prima modalitate de dobândire a unui drept îl constituie ocupaţiunea (occupatio). Aceasta reprezintǎ un mod de dobândire a proprietǎţii ce constǎ în luarea în posesie a unui bun ce nu se aflǎ în patrimoniul cuiva. În cadrul achiziţiei derivate, are loc o înlocuire a titularului dreptului, care preexistǎ schimbǎrii titularului şi continuǎ sǎ se menţinǎ şi dupǎ înlocuirea beneficiarului sǎu. Acest mod derivat de dobândire a drepturilor se regǎseşte în situaţia mancipaţiunii, a uzucapiunii, a modalitǎţii de dobândire a proprietǎţii numitǎ in iure cessio sau a tradiţiunii.

9 Vladimir Hanga , „Mic Dicţionar Juridic” , ed. Lumina Lex Bucureşti 1999, p. 12610 Grigore Dimitrescu , „Drept Roman”, vol. I (Izvoare, procedură, persoane, drepturi reale), ed. Scrisul Românesc S. A. Craiova 1948 , p. 112

264


Stingerea drepturilor se realiza prin renunţare (care putea fi expresǎ atunci când titularul dreptului declara cǎ renunţǎ la acesta si prezumatǎ, când titularul înceteazǎ a-şi mai exercita dreptul, situaţie în care opereaza prescripţia), prin moartea titularului sau prin dispariţia obiectului asupra cǎruia poartǎ dreptul respectiv.

3. Drepturile şi libertǎţile persoanei3.1 Capacitatea juridicǎ

Însǎ dreptul roman, nu toţi locuitorii imperiului şi nici chiar cei din Roma nu se bucurau de aceleaşi drepturi şi libertăţi, acestea fiind determinate de condiţia juridicǎ a indivizilor. În accepţiune juridică, prin noţiunea de persoană se întelege orice subiect de drept capabil de a avea drepturi si datorii. Dreptul roman nu a recunoscut tuturor locuitorilor statului roman calitatea de persoană, aceasta fiind atribuitǎ oamenilor liberi. Aceştia puteau deveni subiecte ale raporturilor juridice deoarece beneficiau de personalitate sau capacitate juridică, numitǎ, la romani, caput. Romanii întelegeau, deci, prin caput, aptitudinea de a avea drepturi si obligaţii.

Capacitatea juridicǎ putea fi de drept, numită şi capacitate de folosintǎ, şi de fapt sau de exerciţiu11, iar capacitatea deplină presupunea întrunirea ambelor forme. De asemenea, o personalitate completa implica îndeplinirea cumulative a trei conditii: libertatea (status libertatis), cetatenia (status civitatis) şi calitatea de şef al unei familii agnatice sau cel puţin de membru al unei asemenea familii (status familiae).12

De regulǎ, personalitatea individului începea la nastere, condiţia impusa fiind aceea ca nou-nǎscutul sǎ fie viu şi să aibă o înfăţişare normală, şi se încheia o dată cu decesul acestuia. Totuşi de la aceste principii existau si derogǎri – infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur (copilul conceput se considera nǎscut, ori de câte ori interesele lui o cer) şi hereditas iacens sustinet personam defuncti (moştenirea deschisă, dar neacceptată prelungeşte personalitatea defunctului).13

3.2 Clasificarea indivizilor in funcţie de condiţia juridicǎPreluând viziunea lui Gaius, Justinian clasifică indivizii în oameni liberi şi sclavi, iar în

conformitate cu dreptul ginţilor, oamenii sunt liberi, sclavi şi dezrobiţi.Oamenii liberi se divizau în urmatoarele categorii- ingenui, dezrobiţi, oameni liberi cu o

condiţie juridicǎ specialǎ şi semiliberi (coloni). Ingenuii erau oameni liberi, ai cǎror pǎrinţi fuseserǎ tot liberi. Cǎtre sfârşitul epocii clasice, în categoria ingenuilor au fost adǎugaţi şi cei nǎscuţi din pǎrinţi dezrobiţi. Aceastǎ categorie a fost divizatǎ dihotomic în cetǎţeni şi necetǎţeni, cei din urmǎ clasificându-se, la rândul lor, în latini şi peregrini. Dezrobiţii, care puteau fi atât cetǎţeni, cât şi necetǎţeni, erau foştii sclavi deveniţi liberi. Oamenii liberi cu o condiţie juridicǎ specialǎ puteau fi ingenui şi dezrobiţi, clasificare valabilǎ şi în cazul indivizilor semiliberi (coloni).

3.3 Cetǎţenii romaniCetǎţenii romani (cives romani) sau quiritii (quirites- îndreptǎţiţi a purta lancea)14 se bucurau

de plenitudinea drepturilor politice şi civile acordate de Roma, fiind cives Romani optimo iure. Drepturile fundamentale de naturǎ politicǎ erau: jus suffragii (dreptul de a alege, prin vot, în adunǎrile populare), jus honorum (dreptul de a fi ales în magistraturi) şi jus militiae (dreptul de a fi înrolat în legiuni). Tot în categoria drepturilor politice se înscria şi dreptul de a-şi practica în mod liber propriul cult religios.

În cadrul drepturilor civile se distingeau jus connubii (connubium), jus commercii (commercium) şi legis actio. Jus connubii (connubium) era dreptul de a încheia o casatorie în mod

11 Vladimir Hanga , „Drept privat roman” , ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1978 , p. 159.12 Teodor Sâmbrian , „Drept Roman - Principii, Instituţii şi Texte Celebre”, Casa de editură şi presă „ Şansa”- S.R.L. Bucureşti 2003 , p.68.13 Emil Molcuţ , „Drept privat roman – Note de curs”, ed. Universul juridic Bucureşti 2003 , p. 68.14 Valerius M. Ciucă , „Lecţii de drept roman”, vol.I , ed. Polirom Iaşi 1998 , p. 69

265


valabil şi în conformitate cu prevederile dreptului quiritar (jus quiritium). Jus commercii (commercium) reprezenta dreptul de a încheia acte juridice conform dreptului civil ( jus civile), iar din acesta deriva jus testamenti factio, adicǎ dreptul de a transmite mostenirea pe cale testamentarǎ. Legis actio era un drept in virtutea caruia cetǎţenilor le era recunoscut accesul liber la justiţie în vederea apǎrǎrii drepturilor, libertaţilor şi intereselor legitime ale acestora.

Femeile ce se bucurau de cetǎţenie romanǎ aveau o poziţie inferioarǎ bǎrbaţilor romani, deoarece erau private de drepturi politice, iar dintre drepturile civile, ele nu beneficiau decât de jus connubii. Totodatǎ, fiind lipsitǎ de drepturi politice, femeile romane nu aveau dreptul de a exercita vreo magistraturǎ (nec magistratum genere) sau de a participa la procese judiciare în calitate de jurat (indices), dupǎ cum observa jurisconsultul Ulpianus.

Drepturile la identificarea persoanei fizice îşi gǎsesc expresia în primul rând în dreptul la nume (jus nominum). La romani, numele era alcǎtuit din trei componente (tria nomina), dupǎ modelul etrusc, “la celelalte popoare indoeuropene apǎrând doar numele personal si patronimicul15”. Aceste elemente erau: praenomen (prenumele), nomen gentilicium (numele neamului) şi cognomen (supranume sau porecla). Pe langǎ aceste elemente, în actele oficiale, erau menţionate numele tatǎlui în cazul genitiv, iniţialǎ bunicului şi indicaţia tribalǎ (cartierul în care vota). Spre exemplu, numele complet al oratorului roman Cicero era: Marcus (prenumele) Tullius (numele ginţii) Marci filius (fiul lui Marcus) Cornelia tribu (din tribul Cornelia) Cicero (porecla, care în traducere înseamna bob de nǎut). Întrucât erau private de drepturi politice, femeile nu aveau nume oficiale alcǎtuite dupǎ modelul dupǎ care erau formate cele ale bǎrbaţilor. De cele mai multe ori, acestea nu beneficiau de un prenume, având numai numele de familie, ce conţinea terminaţia genului feminin. În literatura de specialitate este dat cu titlu de exemplu, în aceastǎ privinţǎ, numele fiicei lui Marcus Tullius Cicero, Tullia.

Fii legitimi aveau dreptul la un praenomen propriu, urmat de numele gentilic şi de cognomenul patern, conform principiului filius patrem sequitur (fiul îl urmeazǎ pe tatǎ). Prin adopţie, fiul îşi putea schimba numele primit de la tatǎl natural cu cel al tatǎlui adoptiv16. În cazul cǎsǎtoriilor valabile din punct de vedere legal, femeia pǎstra numele neamului tatǎlui sǎu. Existǎ, în acelaşi timp şi posibilitatea ca descendenţii sǎ preia numele ginţii provenit de la mamǎ, prin aplicarea principiului filius matrem sequitur, însǎ aceasta avea loc doar dacǎ descendenţii erau nascuţi în afara cǎsǎtoriei.

Modul originar de dobândire a cetǎţeniei romane era prin naştere, cetǎţean fiind, în primul rând, cel ce se nǎştea din pǎrinţi cetǎţeni romani. În cazul naşterii în afara cǎsǎtoriei, copilul dobândea condiţia juridicǎ a mamei. În aceastǎ situaţie, nou-nǎscutul putea deveni cetǎţean roman dacǎ şi mama avusese, în momentul naşterii, aceastǎ calitate. În condiţiile în care copilul s-ar fi nǎscut în cadrul cǎsǎtoriei, el ar fi dobândit situaţia juridicǎ a tatǎlui.

Cetǎţenia se dobândea şi prin fapte ulterioare naşterii, modalitǎţile de obţinere a acestei condiţii juridice fiind legea, naturalizarea, dezrobirea şi adopţiunea.

Cetǎţenia putea fi obţinutǎ prin beneficiul legii, în sensul cǎ statul roman acorda aceastǎ calitate unei anumite persoane sau unor persoane determinate, prin intermediul unor dispoziţii legale. Acestea stabileau anumite condiţii de dobândire a cetǎţeniei romane astfel încât strǎinilor ce îndeplineau cerinţele impuse li se recunoştea aceastǎ situaţie juridicǎ. Spre exemplu, Legea celor XII table prevedea cǎ latinul care construia o casǎ în Latium, dupǎ care se stabilea la Roma, devenea cetǎţean roman.

Prin naturalizare, statul roman conceda calitatea de cetǎţean roman atât individual, cât şi colectiv, tot prin lege. Cea mai importantǎ lege de acest fel este edictul lui Caracalla (212 d.Hr.), prin care se acordǎ cetǎţenia romanǎ tuturor oamenilor liberi din imperiu cu excepţia latinilor iuniani şi a peregrinilor dediticii.

Prin adopţiune, persoana adoptatǎ dobândea cetǎţenia romanǎ numai dacǎ adoptantul era cetǎţean roman.

15 Mihaela Paraschiv, „Femeia în Roma antică”, ed. Junimea Iaşi 1999 , p. 7316 Ibidem , p. 74

266


Pierderea cetǎţeniei romane avea loc prin pierderea libertǎţii, în caz de dublǎ cetǎţenie, de exil sau prin refuzul răzbunǎrii. Ultima situaţie era intâlnitǎ atunci când un cetǎţean roman comitea o faptǎ ilicitǎ de naturǎ sǎ prejudicieze un alt stat, iar Roma îl preda statului respectiv, care refuza sǎ îl primeascǎ.

3.4 Categorii de necetǎţeniLipsa cetǎţeniei romane reprezenta faptul cǎ respectiva persoanǎ avea un statut inferior şi nu se

bucura de plenitudinea drepturilor civile sau politice. Aceastǎ stare de fapt va culmina cu instituirea cetǎţeniei romane pentru toţi locuitorii imperiului roman în 212 d.Hr., de cǎtre împǎratul Caracalla, mai puţin peregrinii dediticii, categorie inferioarǎ de peregrini, care nu puteau dobândi vreodatǎ cetǎţenia romanǎ şi nici dreptul sǎ intre în Roma.

Dintre necetǎţeni, distingem: cives minuto jures,aflaţi în opoziţie cu cives optimo jure; latinii (latinii veteres, latinii coloniari, latinii fictive, latinii iuniani); peregrinii (strǎinii proprii – zişi şi peregrinii dediticii).

Latinii. Au un statut juridic intermediar între statutul cetǎţenior şi cel al peregrinilor. Existǎ 4 categorii de latini: latinii veteres (prisci), latinii coloniari, latinii fictivi şi latinii iuniani.

Apariţia acestui statut juridic intermediar este consecinţa dezvoltǎrii istorice. Tradiţia afirmǎ cǎ in Latiu existau în timpurile cele mai vechi 30 de oraşe întǎrite, locuite de latini. Datoritǎ nevoii de apǎrare, vorbind aceeaşi limbǎ şi având aceleaşi credinţe religioase, aceste cetǎţi s-au unit într-o confederaţie, Confederaţia Latina, în fruntea careia se gǎsea Alba Longa. Dupǎ câtǎva vreme, Alba Longa îşi pierde întâietatea, care revine cetǎtii Roma.17 Latinitatea semnificǎ deopotrivǎ o condiţie juridicǎ şi o origine etnicǎ.

1. Latinii veteres erau cei nai vechi latini, locuitori ai Latiumului (regiune din centrul Italiei), rude de sânge cu romanii, precum şi ai acelor colonii care au fost fondate în Italia, dar pânǎ în anul 268 i.Hr., posterior acestui an fiind numiţi latini coloniari. Dupǎ cucerirea Latiumului de cǎtre romani, latinii veteres se bucurau de ius commercii, ius connubii, precum şi de ius suffragii (dacǎ se aflau în Roma). De altfel, ei puteau face apel la legis actio. În consecinţǎ, aceastǎ categorie de latini puteau utiliza normele lui jus civile. Este de precizat cǎ cetǎţenii Romei, se bucurau de aceleaşi drepturi în cetǎţile Latiumului, pe bazǎ de reciprocitate. Deasemenea, dacǎ latinii veteres se stabileau în Roma aveau dreptul la cetǎţenie romanǎ. Statutul acordat latinilor veteres relevǎ o cetǎţenie inferioarǎ. Latinii veteres nu puteau însa sǎ candideze la magistraturile statului roman şi nici sǎ se înroleze în legiune, fiind privaţi de ius honorum si de ius militiae.

2. Latinii coloniari sunt latinii care locuiau în coloniile fondate dupǎ 268 î.Hr. pe teritoriul peninsulei italice (Iatalia). Fiind luat ca model statutul juridic al latinilor veteres, latinii coloniari au dobândit un statut juridic asemǎnǎtor, dar inferior comparativ cu al celor dintâi. Spre deosebire de latinii prisci, care se bucurau de ius conubii, ius commercii, ius sufragii si de legis actio, latinii coloniari aveau numai ius commercii şi dreptul de a intenta o acţiune legalǎ (legi actio), fiind privaţi de ius conubii şi ius suffragii. Aceastǎ condiţie juridicǎ o aveau toţi locuitorii peninsulei, indiferent dacǎ se aflau în cadrul coloniilor sau nu, având „ o bază reală şi nu una abstractǎ fictivǎ 18 “.

Dupǎ rǎzboiul cu aliaţii din 90 î.Hr., în temeiul lui Lex Junia Norbana, toţi locuitorii Italiei au dobândit cetǎţenie romanǎ, astfel încât s-a anulat condiţia juridicǎ anterioarǎ de latini coloniari. Existǎ însa unele opinii, potrivit cǎrora, cetǎţenia romanǎ putea fi dobânditǎ atât de latinii veteres, cât şi de cei coloniari, cu titlu stimulativ pentru loialitatea acestora faţǎ de Roma.

În cauzele civile nǎscute între romani şi latini sau numai între latini, dreptul de a soluţiona îi revine pretorului urban.

3. Latinii fictivi sunt provincialii care au dobândit fie individual, fie colectiv, condiţia juridicǎ a coloniarilor. Erau acei locuitori liberi din provincii care erau latini numai de drept, nu şi de fapt, având o altǎ etnie şi care beneficiau de ius comercii.

17 Vladimir Hanga, „ Drept Privat Roman”, ed. Didactică şi Pedagogică Bucureşti 1978, p. 179 18 Valerius M. Ciucă, „ Lecţii de drept roman”, vol.I , ed. Polirom Bucureşti 1998, p. 175

267


4. Latinii iuniani erau liberţii care au dobândit acest statut fǎrǎ respectarea formelor solemne (mijloacele pretoriene, neformaliste prin care sclavii dobândeau condiţia juridicǎ de liberţi sunt: inter amicos, convivi adhibitionem, post mensam, per epistolam), bucurându-se de un ius comercii restrâns, în sensul cǎ nu aveau dreptul de a încheia acte pentru cauzǎ de moarte (mortis causa) – testamentul. Despre ei se spunea cǎ trǎiesc liberi dar mor sclavi 19.

Deasemenea, latinii iuniani erau şi sclavii dezrobiţi prin încǎlcarea legilor Aelia Sentia şi Fufia Caninia.

Aceşti latini iuniani s-au constituit în temeiul legii Junia Norbana adoptatǎ în anul 19 î.Hr. Statutul juridic al latinilor iuniani se aflǎ pe o pozitie intermediarǎ între cel al cetǎţenilor şi cel al peregrinilor, cu specificaţia cǎ aceastǎ categorie de latini, ca şi latinii coloniari, aveau dreptul de a dobândi cetǎţenia romanǎ, dar numai dacǎ dovedeau atasament faţǎ de Roma şi îndeplineau anumite condiţii – pânǎ în secolul al III-lea d.Hr., când prin edictul lui Caracalla toţi locuitorii imperiului roman au devenit cetǎţeni romani, cu excepţia peregrinilor dediticii si a latinilor iuniani.

Peregrinii. A doua categorie de necetǎţeni sunt peregrinii, adicǎ strǎinii cu care romanii se aflau în relaţii economice, cu precǎdere în relaţii comerciale şi cǎrora romanii le-au asigurat un statut juridic favorabil, care sǎ contribuie la dezvoltarea acestor raporturi comerciale. Cu titlu de exemplu este recunoaşterea de cǎtre romani a unei forme de proprietate specificǎ peregrinilor (proprietatea peregrinǎ), care a fost sancţionatǎ printr-o acţiune in rem specialǎ, având ca model acţiunea în revendicare, tocmai pentru a promova şi dezvolta acest parteneriat economic. Dat fiind faptul cǎ, peregrinii nu aveau nici calitatea de cetǎţeni, nici cea de latini, ei nu se bucurau de drepturile civile si politice exercitate de aceştia din urmǎ. Astfel, peregrinii erau guvernaţi de jus gentium (dreptul ginţilor), care în mare masurǎ reglementeazǎ relaţiile contractuale dintre cetǎţeni ţi peregrini, obligaţiile şi drepturile peregrinilor în contractele comerciale. În temeiul lui jus gentium, peregrinii îşi puteau rezolva litigiile comerciale rezultate din nerespectarea contractului prin acţiunea în judecatǎ, atât în faţa propriilor magistraţi, cât şi în faţa pretorului peregrin la Roma sau a guvernatorului provinciei.

Pentru cauzele civile dintre cetǎţeni şi peregrini sau numai dintre peregrini, a fost constituitǎ “pretura peregrinǎ”, iar judecatorii care solutionau cauza dedusǎ spre judecatǎ se numeau recuperatores.

Dupǎ publicarea edictului lui Caracalla, prin care toti locuitorii imperiului roman se naturalizeaza dobândind cetǎţenia romanǎ (mai puţin peregrinii dediticii şi latinii iuniani), cele douǎ condiţii juridice de peregrini şi latini se desfinţeazǎ. Locuitorii imperiului roman vor fi denumiţi cetǎţeni romani, iar strǎinii ce locuiesc în afara hotarelor Romei (orbis romanus), vor purta denumirea de barbari. Precizǎm cǎ, peregrinii se deosebesc de barbari. Pentru a-i proteja pe acei straini a cǎror cetǎţi nu încheiaserǎ tratate de supunere sau aliantǎ cu statul roman, fiind consideraţi dusmani (hostis), au fost instituite hospitium şi clientela.

Istoria cunoaşte douǎ categorii de peregrini: peregrinii ordinari sau obisnuiţi şi peregrinii dediticii.

1. Peregrinii ordinari strǎinii care locuiau în cetǎţile cucerite de romani, dar care nu au fost desfiinţate, fiind anexate Romei (pǎmântul devenea parte integrantǎ a lui ager publicus şi plǎteau un tributum) sau locuitorii cetǎţilor care au acceptat sǎ încheie tratate de aliantǎ cu romanii.

Privaţi de drepturile civile si politice de care se bucurau cetǎţenii romani, peregrinii nu aveau ius suffragi (în sensul cǎ nu puteau participa la votul din comitii) şi nici ius honorum, adicǎ dreptul de a candida la una din magistraturile statului roman. Dar, cu toate acestea, peregrinilor le era recunoscut în mod excepţional de cǎtre romani ius commercii, deoarece aceastǎ facilitate juridicǎ promova interesele economice ale statului roman. Peregrinii nu aveau drepturile cetǎţenilor romani, dar au fost elaborate special pentru ei un jus gentium.

În cetate peregrinii acţionau în virtutea dreptului local, având dreptul sǎ încheie acte juridice între ei în conformitate cu legea nationalǎ. În condiţiile în care normele dreptului local intra în contradicţie cu normele dreptului roman, cele din urmǎ au prioritate .

19 Emil Molcuţ , Op. cit., p. 70

268


După cum am amintit, relaţiile dintre cetǎţenii romani şi peregrini erau reglementate de jus gentium, peregrinii putând încheia acte comerciale cu romanii în temeiul dreptului ginţilor. Dintre tranzacţiile comerciale obisnuite, putem delimita : vanzǎri, cumpǎrǎri, locaţiuni, împrumuturi .

2. Peregrinii dediticii erau locuitorii cetǎţilor rebele (prin urmare nu erau cetǎţi aliate sau federate), care au fost învinse de cǎtre cuceritorii romani şi a cǎror cetate a fost desfiinţata. Deasemenea, condiţia juridicǎ de peregrin deditic, putea fi capǎtatǎ atât de sclavii care au fost eliberaţi şi care au fost pedepsiţi grav în timpul sclaviei, prin impunerea unor activitǎţi de naturǎ sǎ-i degradeze moral sau prin însemnarea acestora cu fier înrosit, cât şi persoanele care şi-au pierdut cetǎţenia romanǎ în urma unei sentinţe de condamnare. Menţionǎm cǎ, locuitorii cetǎţilor care nu erau nici aliate şi nici federate, fiind învinsi de romani se predau – victi se dederunt – expresie latinǎ, de unde deriva şi denumirea dediticii.

Din perspectiva drepturilor, peregrinilor dediticii le era restricţionatǎ atât exercitarea lui jus gentium, cât şi dreptul de liberǎ circulaţie, fiindu-le prohibit accesul în Roma, stabilindu-se interdicţia de a se apropia de cetate la o distanţǎ mai mica de 100 de mile, altfel riscând sǎ fie aserviţi, iar bunurile lor sǎ intre în proprietatea statului roman. Ei nu puteau sǎ dobândeasca vreodata dreptul de cetǎţenie romanǎ, o datǎ cu edictul lui Caracalla, atât latinii iuniani, cât şi peregrinii dediticii, fiind îngradiţi în acest drept.

În fine, reamintim faptul cǎ, în mod direct, dediticii nu puteau accede niciodatǎ la o situaţie juridicǎ superioarǎ, spre deosebire de ceilalţi peregrini care fie în grup, fie în mod individual, puteau pentru merite personale sau din raţiuni de stat, sǎ beneficieze de concesiuni ale cetaţeniei romane.20

3.5 Regimul juridic al sclavilorCondiţia juridicǎ a sclavului era aceea de lucru (res) în patrimoniul stǎpânului, fiind numit

„vocabula instrumenta” sau „instrument vorbitor”. Prin urmare, sclavul nu se bucura de calitatea de persoanǎ şi nu putea avea drepturi publice şi civile, cum am vazut în comunicǎrile anterioare, în care aminteau cǎ cetǎţenii şi necetǎţenii, care aveau desigur şi calitatea de persoanǎ, beneficiau de drepturi civile si publice, chiar dacǎ cei din urmǎ nu se bucurau de plenitudinea acestor drepturi. Totodatǎ, libertatea sclavului era îngraditǎ, aflându-se sub puterea stǎpânului, care avea drept de viaţǎ şi de moarte asupra sa.

Sclavii au jucat un rol deosebit de important în viaţa economicǎ a statului roman, care în tot timpul existenţei sale a ramas stat sclavagist.21

Datoritǎ condiţiei lor juridice de bunuri ale stǎpânului, de unealta folositǎ la munca agricolǎ, sclavii (servus) nu puteau contracta o cǎsǎtorie legalǎ , fiind privaţi de ius connubii, copilul nǎscut de mama sclavǎ era nǎscut în afara cǎsǎtoriei şi dobândeau condiţia juridicǎ a mamei. Uniunea dintre sclavi (contubernium), precum şi relaţia cu un sclav sau o sclavǎ era recunoscutǎ de facto (ca fapt împlinit), fǎrǎ a avea valoarea cǎsǎtoriei.

Sclavii nu puteau încheia acte juridice în nume propriu , deoarece nu avea personalitate (caput), libertatea fiind o condiţie esenţialǎ pentru dobândirea capacitǎţii juridice – sclavii nu aveau calitatea de oameni liberi. Prin ficţiune putea încheia acte juridice în numele stǎpânului, considerându-se cǎ sclavul împrumutǎ personalitatea stǎpânului.

Dacǎ îi era adusǎ o atingere sub orice formǎ de cǎtre un terţ (lovit, rǎnit, neîndreptǎţit), indiferent de gravitate, sclavul nu se putea plânge în justiţie, fiind lipsit de legis actio, însǎ o putea face stǎpânul în locul lui.

Întrucât el însuşi era un bun, nu putea deţine patrimoniu, dar cu aprobarea stǎpânului putea poseda cu titlu de peculium, unele bunuri (bani, bunuri mobile şi imobile), chiar sclavi care rǎmâneau însǎ în proprietatea stǎpânului fiind acordate sclavului în scopul cointeresǎrii, situaţie socialǎ specificǎ republicii.

Peculium desemna fie solda militarului, fie suma de bani pe care tatǎl o acorda copilului pentru cheltuielile curente.

20 Valerius M. Ciucă , Op. cit., p.17721 Vladimir Hanga , Op. cit., p. 161

269


Izvoarele sclaviei erau războiul – principala sursǎ, nasterea şi faptele pedepsite cu pierderea libertǎţii.

Rǎzboiul. Prizonierii de rǎzboi primeau condiţia juridicǎ de sclavi, intrând în proprietatea statului, care apoi îi vindea şi îi închiria persoanelor particulare. Sclavia a avut multǎ vreme un caracter domestic, dat fiind faptul cǎ acei care cǎdeau în prizonierat erau consideraţi laşi, incapabili de a presta activitaţi de altǎ naturǎ. Cantitatea mare de sclavi obţinuţi dintre prizonierii puşi la muncǎ, a condus la cresterea productivitǎţii şi implicit la dezvoltarea economiei.

Sclavul îşi putea dobândi libertatea atât prin consimtǎmântul stǎpânului (censu, vindicta, testamentum), cât şi fǎrǎ acordarea acestuia, prin ius postliminii. În virtutea acestui drept, sclavul care reuşea sǎ scape din captivitate şi se întorcea în ţarǎ sa devenea liber. Astfel, pe cale de reciprocitate, statul roman a admis cǎ cetǎţeanul roman care scapǎ din captivitate şi revine în Roma îşi recucereşte libertatea pierdutǎ, considerându-se cǎ niciodatǎ nu a fost sclav. Se anulau, deci, retroactiv, toate consecinţele captivitǎţii.

Naş terea . Copilul nǎscut în afara cǎsǎtoriei primea condiţia juridicǎ a mamei, dupǎ cum am precizat, iar sclava nǎştea întotdeauna în afara cǎsǎtoriei (dacǎ mama era liberǎ, iar tatǎl sclav, atunci copilul se nǎstea liber). În mod excepţional, dacǎ în intervalul dintre momentul concepţiei şi naştere mama a fost liberǎ, iar la naştere era sclavǎ, atunci copilul se va naşte liber, potrivit principiului roman „infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis lius agitur”.

Fapte pedepsite cu pierderea libertǎţii. Sclavii proveneau şi din persoanele care sǎvârşise fapte ce se sancţionau cu pierderea libertǎţii precum: debitorul insolvabil executat asupra persoanei prin manus injectio (darea în puterea creditorului); hoţul prins în flagrant delict, se judeca la tribunalul centumvirilor („celor 100 de bǎrbaţi”), în care se soluţionau cazuri cu privire la proprietate sau moştenire; cel care a dezertat, refuzând sǎ mai lupte alǎturi de legiunile romane; nesupusul la încorporare; femeia liberǎ care întreţinea relaţii intime cu sclavul altuia, fǎrǎ consimţǎmântul stǎpânului acestuia, devenea sclavǎ – echivaleazǎ cu furtul.

Datoritǎ situaţiei sociale precare, mulţi cetǎţeni romani se dǎdeau drept sclavi, pentru a fi angajaţi ca gladiatori , activitate care le înlesnea numeroase favoruri de naturǎ materialǎ (beneficiau de un trai decent), Pentru a se stopa aceasta practicǎ , s-a decis ca toţi oamenii liberi care se dǎdeau drept sclavi sau care executau activitaţi specifice acestora sǎ devinǎ sclavi.

Un principiu de bazǎ care guverneazǎ instituţia sclaviei este acela cǎ foştii cetǎţeni romani nu puteau fi sclavi în propria lor cetate, dar puteau fi vânduţi „peste Tibru”. Întrucât persoanele enumerate mai sus înainte de a-şi pierde libertatea au fost cetǎţeni romani, erau vândute dincolo de Tibru ca sclavi.

Prin Lex Petronia şi prin edictele adoptate în timpul domniilor lui Claudius, Nero, Domitian, Hadrian şi a lui Antonius Pius s-au admis unele masuri de ocrotire a sclavilor, astfel încât situaţia juridicǎ a acestora s-a ameliorat, culminând cu recunoasterea uciderii fǎrǎ motiv a sclavului de cǎtre stǎpân ca abuz de drept (omucidere), respectiv ca infracţiune. Uciderea sclavilor de proprii stǎpâni nu a fost condamnatǎ pentru cǎ romanii s-au umanizat în relaţiile cu sclavii, ci pentru cǎ aceste mǎsuri serveau la realizarea intereselor economice ale statului roman, încercându-se evitarea scǎderii forţei de muncǎ a sclavului.

Textul Constituţiei lui Antonius Pius referitor la abuzarea sclavilor (maltratarea sclavilor) dispune: „Astǎzi, însa, nici un cetǎţean roman şi nimǎnui altuia din ce se aflǎ sub cârmuirea poporului roman nu-i este permis sǎ trateze cu cruzime şi fǎrǎ motiv pe sclavii sǎi; cǎci, potrivit unei constituţiuni a preaslavitului împǎrat Antonius Pius, acela care-şi ucide fǎrǎ motiv sclavul este dator sǎ rǎspundǎ întocmai ca acela care a ucis pe sclavul altuia. Dar chiar exagerata asprime a stǎpânilor este reprimatǎ prin constituţiunea aceluiaşi împarat; fiind, în adevar, consultat de unii guvernatori ai provinciilor în legaturǎ cu sclavii care îşi gǎsesc refugiul în templele zeilor sau un azil la statuia împaratilor, acesta a pescris cǎ, dacǎ cruzimea stǎpânilor, se va dovedi excesivǎ, aceia sa fie constrânşi a – şi vinde sclavii. Şi bine s-a procedat în ambele cazuri, fiindcǎ exista o regula, anume aceea cǎ nu trebuie sǎ ne folosim abuziv de dreptul nostru (male enim nostro jure uti non

270


debemus – Gaius Institutiones), aşa cum, pentru acelaşi motiv, le-a fost interzisǎ şi prodigiilor administrarea bunurilor22 ”.

Aşadar, sclavii au fost o categorie de indivizi, care nu se bucurau de plenitudinea drepturilor publice si civile, deoarece aveau condiţia juridicǎ de lucru în proprietatea stǎpânului. Totodatǎ, ei nu aveau caput, dat fiind faptul cǎ nu erau liberi, aflându-se sub puterea absolutǎ a stǎpânului de familie, care avea dreptul sǎ-i vândǎ sau sǎ-i ucidǎ dupǎ bunul lui plac – practicǎ atenuatǎ în epoca imperialǎ, dupǎ cum am punctat mai sus.

3.6 Regimul juridic al dezrobiţilorDezrobit se numeste sclavul care a fost eliberat. Romanii îl numeau libertus, în raporturile cu

vechiul sǎu stǎpân devenit patron şi libertinus, în raporturile cu alţii. Dezrobitul unui cetǎţean devenea în vechiul drept roman totdeauna cetǎţean. În dreptul clasic poate fi cetǎţean sau necetǎţean. Ca o curiozitate, Cezar provine dintr-un sclav dezrobit (libert).

Pentru a putea dezrobi un sclav astfel încât sǎ devinǎ cetǎţean se cereau mai multe condiţii:1. sǎ fi proprietar quiritar al sclavului, 2. sǎ ai capacitate de a înstrǎina, 3. sǎ ai calitatea de cetǎţean, 4. sǎ întrebuinţezi unul din modurile solemne de dezrobire, singurele existente în vechiul drept roman. Sclavul putea sǎ devinǎ liber în 3 moduri: vindicta, censu, testamento.23

Stǎpânul putea sǎ dezrobeascǎ sclavul fie în temeiul lui jus civile, sclavul devenind libert cetǎţean roman, fie potrivit lui Lex Junia Norbana (19 d.Hr.), cǎpǎtând calitatea de latin iunian. Sclavii eliberaţi de stǎpâni şi care prin dezrobire deveneau liberi faţǎ de orice terţ, rǎmân însǎ în continuare dependenţi cu persoana şi cu bunurile de fostul stǎpân, fiind o formǎ mascatǎ de exploatare.

Mai târziu s-a mai temperat aceastǎ dependenţǎ – sclavul rǎmânea dependent faţǎ de patron, doar cu o parte din patrimoniu. Mostenitorul sclavului dezrobit nu mai era dependent de patron.

Dezrobirea („manumissio” sau „datio libertatis”) este actul prin care stǎpânul renunţa la dreptul sǎu asupra sclavului pe care îl transforma în om liber.24

Formele solemne prin care stǎpânul putea sǎ renunţe la dreptul sǎu asupra sclavului, adicǎ sǎ-l elibereze pe sclav sunt: vindicta, censu şi testamnto.

Vindicta desemneazǎ declaraţia solemnǎ a stǎpânului în faţa magistratului („hunc hominem liberum esse volo”- în traducere, „vreau ca acest sclav sa fie liber”). În timpul rostirii declaraţiei solemne, stǎpânul îl atinge pe sclav cu o vindicta (nuia), simbolizând proprietatea quiriţilor – semn al ieşirii sclavului din proprietatea stǎpânului. Dezrobirea se autentificǎ prin rostirea de cǎtre magistrat, conform procedurii legisacţiunilor, a cuântului addico, prin care recunoştea un drept. În epoca clasicǎ s-a renunţat la exprimarea prin gesturi rituale şi formule solemne.

Censu se referea la acea dezrobire prin trecerea sclavului la oamenii liberi cu prilejul recesǎmântului. O datǎ cu instituirea imperiului aceastǎ formǎ de dezrobire dispare.

Cea de-a treia modalitate de dezrobire era testamento care se clasifica în: directǎ (directa libertas) – testatorul menţiona în mod expres în testament cǎ sclavul este eliberat, dobǎndind calitatea de libert numai dupǎ moartea testatorului, deoarece ştim cǎ testamentul este un act solemn „mortis causa” (pentru cauza de moarte) şi indirect, cand mostenitorul avea sarcina sǎ-l dezrobeascǎ pe sclav, el devenind patronul libertului. Latura indirectǎ a formei solemne testamento reclamǎ aplicarea celorlalte forme: vindicta si censu. În timpul domniei lui Constantin cel Mare s-a instituit forma de dezrobire în bisericǎ în faţa episcopului sau a poporului, aplicatǎ numai creştinilor. De aceastǎ datǎ declaraţia solemnǎ a stǎpânului era inregistratǎ în registrul bisericii.

Cei care au fost eliberaţi fǎrǎ respectarea formelor solemne prezentate mai sus, folosindu-se forme nesolemne ca scrisoarea sau dezrobirea în prezenţa unui grup de prieteni, avea calitatea de latini iuniani, situaţie juridicǎ reglementatǎ de Lex Junia Norbana.

22 Gaius , „ Institutiones” , trad. Aurelii N. Popescu , ed. Academia Republicii Socialiste Române Bucureşti 1982 , p. 7823 Constantin Şt. Tomulescu , „ Drept privat roman”, Tipografia Universităţii din Bucureşti 1973 , p. 131 24 Teodor Sâmbrian, „Drept roman – Principii, Instituţii şi Texte Celebre”, Casa de editură şi presă „Şansa” – S.R.L. Bucureşti 1994 , p. 61

271


În materia identificarii individului, dreptul roman prevedea cǎ numele dezrobitului trebuie sa fie compus din prenomen şi nomen gentilicium al patronului, precum şi din cognomen, reprezentat de numele purtat în timpul sclaviei. Astfel, Hermadonius, sclavul lui Cicero s-a numit dupǎ eliberare Marcus Tullius Marci libertus Hermadonius25. În consecintǎ, prin nume, romanii au urmǎrit marcarea fostului statut juridic al libertului.

Libertii erau ţinuţi la urmatoarele obligaţii (iura patronatus) faţa de stǎpǎn: bona, obsqeuium, operae.

Bona desemneazǎ dreptul patronului de a dispune de bunurile libertului, dar numai dupǎ decesul acestuia şi în lipsa unor mostenitori legali.

Obsequium constǎ în respectul datorat patronului, acţiunea în justiţie împotriva fostului stǎpân, fiind condiţionatǎ de autorizaţia magistratului. Însǎ, la origine, obsequium pare sǎ fi fost o stare de supunere, patronul având asupra dezrobitului, chiar dreptul de viaţǎ şi de moarte, drept care lasǎ urme în texte încǎ de la inceputul imperiului26.

Operae desemneazǎ obligativitatea prestǎrii unor servicii patronului de cǎtre libert. Acestea pot fi: obişnuite (operae officiales) – care nu pot fi evaluate în bani şi pentru care se poate angaja orice individ (luarea în paza a locuinţei patronului) şi calificate (operae fabriles) – care prin însǎşi denumirea lor, necesitǎ o calificare din partea prestatorului; asemenea servicii sunt de naturǎ economicǎ şi în consecintǎ, pot fi evaluate în bani.

În materia drepturilor publice, chiar dacǎ sclavii erau dezrobiţi, dobândind condiţia juridicǎ de libert cetǎţean roman, nu se bucurau de dreptul de a candida la magistraturile statului, adicǎ nu exercitau ius honorum.

Pentru cǎ dezrobirea devenise contagioasǎ, Augustus o limiteazǎ prin 2 legi: Lex Aelia Sentia şi Lex Fufia Caninia.

Teoretic, dezrobirea era o formǎ de eliberare a sclavilor, o modalitate prin care sclavul se putea bucura de libertate, practic, dezrobirea era o formǎ mascatǎ de exploatare, libertul rǎmânând cu persoana şi cu bunurile dependent de fostul stǎpân asupra sclavului dezrobit. Deasemenea, libertul chiar dacǎ a fost un sclav dezrobit de un cetǎţean roman, devenind libert cetǎţean roman, nu se bucura de întreaga paletǎ de drepturi politice şi civile, fiind lipsit de ius honorum şi atât liberţii cetǎţeni, cât şi cei necetǎţeni aveau obligaţii apǎsǎtoare faţǎ de patronus, obligaţii de naturǎ sǎ exprime cǎ de fapt sclavul nu a fost dezrobit, ci se aflǎ încǎ sub puterea stǎpânului sub o formǎ sau alta.

3.7 Persoane cu condiţie juridicǎ specialǎÎn statul roman, unele persoane aveau o condiţie juridicǎ specialǎ, fiind oameni formal liberi,

dar în realitate erau sclavi.Persoane in mancipio erau fiii vanduţi de familiile lor, de fapt de pater familias unui alt pater

familias (şef de famile), printr-un act numit mancipatio. Mancipatio putea sǎ fie real sau fictiv: real – copiii erau înstrǎinaţi pentru un scop pecuniar sau pentru cǎ au comis o infracţiune pedepsitǎ prin darea în puterea celui prejudiciat, copilul devenind nex, printr-un contract de nexum; fictiv – vanzarea era facutǎ prin ficţiune, fie pentru adoptarea copilului de cǎtre alt pater familias, fie pentru emanciparea acestuia, în vederea dobândirii de cǎtre copil a dreptului de a încheia acte juridice în nume propriu, devenind reprezentantul tatǎlui sau în activitǎţi comerciale. Spre deosebire de sclavie, care nu avea o limitǎ de timp, condiţia persoanei in mancipio avea un termen de 5 ani.

Addicti erau debitorii insolvabili daţi în puterea creditorului prin manus injectio, în temeiul hotǎrârii magistratului, care pronunţa cuvântul addico. Dacǎ în 30 de zile de la pronunţarea sentinţei, debitorul nu-şi stinge datoria, creditorul avea dreptul sǎ-l închidǎ în închisoarea sa privatǎ timp de 60 de zile, interval în care era scos de 3 ori la targ în speranţa cǎ o persoanǎ generoasǎ îi plǎteşte datoria. Dupǎ expirarea acestui termen datornicul insolvabil putea fi ucis sau vândut ca

25 Ibidem, p.6326 Constantin Şt. Tomulescu , Op. cit, p. 135.

272


sclav, însǎ „peste Tibru”. În situaţia în care debitorul acumula mai multe datorii neplǎtite, acesta era considerat infam şi putea fi omorât de oricine.

Addicti se clasificǎ în douǎ feluri: iudicati şi nexi. Iudicati erau debitorii închişi în închisorile private ale creditorului, practicǎ desfiinţatǎ în secolul al II-lea d.Hr., iar nexii erau cei care îşi plǎteau datoriile în forma zilelor de muncǎ, angajându-se faţǎ de creditor printr-un contract numit nexum. Aceastǎ formǎ de platǎ nu era tocmai convenabilǎ, deoarece creditorul devaloriza munca nexilor, ajungându-se ca debitorul sǎ restituie prin aceastǎ formǎ o valoare mai mare de 2 – 3 ori decât suma împrumutatǎ.

Auctorati erau oameni liberi care în baza unui contract se angajau ca gladiatori ( profesie ingratǎ), datoritǎ situaţiei pecuniare deficitare.

Cei rǎscumpǎraţi de la duşmani (redempti ob hoste) erau cei care au cǎzut în prizonierat, au devenit sclavii duşmanilor poporului roman, ulterior fiind rǎscumpǎraţi de romani. Astfel, ei redobândesc calitatea de oameni liberi, dar numai în condiţiile în care acesta restituie suma plǎtitǎ de cetǎţeanul roman la rascumparare, pânǎ atunci el rǎmânând cu titlu de garanţie sub stǎpânirea cetǎţeanului care la rascumparat. În termen de 5 ani din momentul rǎscumpǎrǎrii, cel scǎpat de sclavie se putea emancipa, prezumându-se cǎ a restituit suma platitǎ la data rascumpǎrǎrii sale prin muncǎ.

Colonii, iniţial sunt oamenii liberi care luau în arendǎ pǎmânt prin încheierea unui contract de arendǎ, care purta denumirea de colonat (colonii voluntari). Aceştia puteau rezilia sau prelungi colonatul, nefiind lipiţi de pǎmânt. Colonii care plǎteau dreptul de folosinţǎ asupra suprafeţei de teren agricol cu o parte din recoltǎ se numeau coloni parţiari.

O datǎ cu Marc Aureliu prizonierii de razboi nu mai dobândeau condiţia juridicǎ de sclav, ci statutul juridic de coloni, prestând diferite munci în folosul latifundiarilor.

Potrivit dispoziţiilor din Lex Mioribus Constituta (legea stabilitǎ de strabuni), adoptatǎ intre 244 – 332 d.Hr., toţi colonii au fost legaţi de pǎmântul pe care se aflau, luând naştere colonii siliţi (servi terrae).

Colonul este o persoanǎ care are dreptul sǎ încheie o cǎsǎtorie legalǎ, sǎ fie proprietar, sǎ încheie acte juridice, sǎ lase averea sa mostenire. Restricţiile libertǎţii colonului constau în principiu în imposibilitatea pǎrǎsirii terenului şi în dreptul de corecţie al proprietarului asupra colonului.27

Colonii nu puteau fi înstrǎinaţi separat de moşie, dar în cazul transmiterii moşiei erau înstrǎinaţi şi colonii.28

Amintim cǎ ius commercii, ius connubii, dreptul de proprietate, dreptul de posesie asupra unei suprafeţe de pǎmânt, altul decât cel pe care era aservit şi dreptul de a testa, atesta faptul cǎ aceşti coloni nu aveau statutul juridic de sclav, beneficiind de unele drepturi recunoscute şi oamenilor liberi. Totuşi, aceştia aveau o condiţie juridicǎ specialǎ, deoarece libertatea le era în fapt restrictionatǎ.

3.8 Familia romanǎFamilia romanǎ are trei semnificaţii: 1. totalitatea sclavilor dintr-o proprietate; 2. grup de

persoane aflate în puterea cuiva; 3. bunuri şi persoane aflate în puterea lui pater familias .Puterea lui pater familias se numea „manus” sau „mancipium” şi era putere de stǎpânire totalǎ.

Ulterior se ramnificǎ în: manus (ca putere a sotului asupra soţiei); patria potestas (putere asupra descendenţilor); dominica potestas (putere asupra sclavilor şi a bunurilor); mancipium (putere a cumparatorului asupra fiului vândut).

Cei ce nu se aflau sub puterea cuiva se numeau sui juris (numai pater familias, care era înţeles nu ca tatǎ de familie, ci ca şef de familiei).

Cei aflaţi în puterea lui pater familias erau alieni juris (soţia, fiii, nepoţii).

27 Teodor Sâmbrian , Op. cit, p. 6628 Emil Molcuţ, Op. cit, p. 76

273


3.8.1 Rudenia Potrivit dreptului vechi numai rudenia civilǎ sau cognatiunea producea efecte juridice.Agnatiunea era legatura dintre persoane aflate la un moment sub aceeaşi putere.Potrivit dreptului civil, distingem 3 categorii de agnaţi: 1. toţi cei aflaţi sub puterea lui pater

familias la un moment dat (soţia, fiii, nepoţii); 2. cei care au fost în trecut sub aceeaşi putere, care au devenit sui juris (fraţii dupǎ moartea tatǎlui lor); 3. persoanele care nu s-au aflat deodatǎ sub aceeaşi putere, dar care s-ar fi putut afla, dacǎ pater familias ar mai fi trǎit în momentul naşterii lor (verii primari nǎscuţi dupǎ moartea bunicului). Spre exemplu: doi veri primari sunt în prima categorie de agnaţi, dacǎ bunicul lor trǎieşte; trec în a doua categorie dacǎ sunt sui juris; trec în a treia categorie dacǎ s-au nǎscut dupǎ moartea bunicului.

Gentilitatea ca formǎ de rudenie civilǎ, unea membrii aceleiaşi ginţi. Gentilii se mosteneau între ei, dar numai în lipsa agnaţilor.

Cognaţiunea (rudenia de sânge) reprezintǎ legatura dintre cei care aveau un autor comun, indiferent dacǎ se gǎseau sau nu sub aceeaşi putere. Prin urmare, cognaţii nu sunt întotdeauna agnaţi. De exemplu: sora trece prin cǎsǎtorie sub puterea bǎrbatului, deci înceteazǎ calitatea de agnatǎ cu fratele ei, rǎmas în puterea tatǎlui, deşi continuǎ sǎ fie cognatǎ cu acesta.

Coganţiunea se clasificǎ în: cognaţiune realǎ şi cognaţiune fictivǎ.Rudenia de sânge este de douǎ feluri: rudenie în linie directǎ – persoanele care descind una

din alta şi rudenie în linie colateralǎ – legǎtura dintre persoanele care nu descind una din alta, dar au un autor comun.29

Pe lângǎ cognaţiunea realǎ, care se întemeiazǎ pe natura umanǎ, romanii au cunoscut şi cognaţiunea fictivǎ, care izvorǎşte dintr-un text al Legii celor XII table, conform careia toţi agnaţii sunt cognaţi. Dacǎ admitem cǎ toţi agnaţii sunt cognaţi, trebuie sǎ mai admitem şi faptul cǎ nu toţi cognaţii sunt rude de sânge. De exemplu – fiul de famile adoptat, trece sub puterea adoptantului şi devine agnat cu el. Automat devine şi cognat, dar nu este rudǎ de sânge cu adoptantul. Prin urmare, se numesc cognaţi fictivi toţi acei agnaţi care nu sunt rude de sânge.30

3.8.2 Puterea pǎrinteascǎ ( patria potestas)Se exercitǎ de cǎtre pater familias asupra descendenţilor sǎi (tatǎ, bunic, străbunic).Caracteristici: puterea parinteascǎ era perpetuǎ şi nelimitatǎ - cu privire fie la persoana celor

aflaţi sub puterea lui pater familias (dreptul la viaţǎ şi la moarte), fie la bunurile acestora (pânǎ în epoca postclasicǎ, când fiul dobândeşte o capacitate aproape deplinǎ).

Puterea parinteascǎ putea fi creatǎ în douǎ moduri: pe cale naturalǎ (prin cǎsǎtorie), pe cale artificialǎ (prin adopţie sau prin legitimare).

Puterea parinteascǎ se putea desfiinţa prin: moartea lui pater familias; trecerea fiului sub altǎ putere; pierderea unui element al personalitǎţii; prin emancipare.

3.8.3 Cǎsǎtoria Cǎsǎtoria la romani a strǎbǎtut douǎ etape în funcţie de raporturile între soţi. De aceea sunt 2

forme ale cǎsǎtoriei: cu manus – formǎ veche a cǎsǎtoriei prin care femeia trecea în puterea bǎrbatului împreunǎ cu zestrea acesteia; fǎrǎ manus – formǎ a cǎsǎtoriei specificǎ perioadei republicii romane, în care femeia rǎmânea sub puterea tatǎlui ei.

Cǎsǎtoria cu manus se încheia în mai multe forme: 1. cǎsǎtoria confarreattio – era rezervatǎ patricienilor şi participau soţii, martorii, precum şi Pontifex Maximus (se jertfea zeilor – lui Jupiter – un colac de pâine numit farreo, pentru a proteja cǎsǎtoria); 2. cǎsǎtoria cu usus – era rezervatǎ plebeilor, iar cǎsǎtoria se considera încheiatǎ dacǎ soţii coabitau cel puţin un an (în ideea cǎ patria are nevoie de soldaţi, dacǎ perechea era sterilǎ, cǎsǎtoria nu se mai putea încheia – specific statelor militare, expansioniste); 3. cǎsǎtoria coemptio – rezervatǎ de asemenea plebeilor, cǎsǎtoria considerându-se încheiatǎ prin cumpǎrarea fictivǎ de cǎtre soţ a soţiei cu un bǎnuţ de aramǎ).29 Ibidem , p. 7730 Ibidem 30

274


În cǎsǎtoria cu manus, soţia era consideratǎ proprietatea soţului, fiicǎ a acestuia şi sorǎ a copiilor ei, care aveau şi dreptul de tutelǎ asupra mamei. Dota soţiei intra în proprietatea soţului.

Dacǎ soţul nu venea trei zile acasǎ se desfǎcea cǎsǎtoria, soţul devenind proprietarul dotei soţiei. Mai târziu, soţul a devenit doar gestionarul , apoi nu s-a mai permis nici donaţia între soţi. În final, i s-a impus soţului sǎ constituie o dotǎ pentru protejarea soţiei, în caz de deztrǎmare a cǎsǎtoriei.

Cǎsǎtoria fǎrǎ manus se considerǎ încheiatǎ la instalarea femeii în locuinţa soţului. Dupǎ cum am fǎcut vorbire mai sus, la aceastǎ formǎ de cǎsǎtorie, femeia rǎmânea sub puterea tatǎlui ei. Drept urmare, spre deosebire de cǎsǎtoria cu manus în care femeia îşi moştenea soţul, dar nu şi tatǎl, în cǎsǎtoria fǎrǎ manus femeia rǎmânea moştenitoarea tatǎlui ei.

Condiţiile de fond ale cǎsǎtoriei sunt: aptitudinea de a se cǎsǎtori (ius connubii); consimţǎmântul soţilor (iniţial soţiile aveau nevoie de consimţǎmântului tutorilor – cerinţa a fost abandonatǎ); vârsta minimǎ pentru a contracta o cǎsǎtorie legalǎ era la bǎrbati de 14 ani, iar la femei de 12 ani.

3.8.4 AdopţiaAdopţia desemneazǎ trecerea de sub puterea unui pater familias sub puterea altuia prin

„jurisdicţie graţioasǎ”: 3 vânzǎri şi 2 dezrobiri succesive ale fiului, care astfel ieşea de sub puterea tatalui şi vânzarea fictivǎ a fiului cǎtre noul sǎu pǎrinte. Tatǎl avea dreptul sǎ-şi vândǎ fiul ca sclav pentru o perioadǎ de 5 ani. Tatǎl putea sǎ-şi vândǎ fiul de maxim 3 ori pentru câte o perioadǎ de 5 ani. Însǎ dupǎ a treia vânzare fiul ieşea de sub posesia tatǎlui (se emancipa).

Adopţia trebuia sǎ îndeplineascǎ drept condiţie de fond, consimţǎmântul adoptantului, precum şi al tatǎlui celui adoptat, iar diferenţa de vârstǎ între adoptat şi adoptant trebuia sǎ fie de 18 ani.

O formǎ specialǎ de adopţie a reprezentat – o adrogaţiunea, adicǎ trecerea unei persoane sui juris în puterea altei persoane sui juris.

Condiţii proprii adrogaţiei: a) câtǎ vreme a fost fǎcutǎ printr-o lege curiata, adrogaţia nu poate avea loc decât la Roma; b) adrogantul trebuie sǎ aibe cel puţin 60 de ani, iar adrogatul cel puţin 25 de ani, iar diferanţa de vârstǎ dintre adrogat şi adrogant trebuie sǎ fie de 18 ani; c) sǎ nu fi avut copii.31

Adrogaţiunea a fost creatǎ în scopuri politice, dar şi ca soluţie de evitare a lui manus injectio. De exemplu – tribunul avea dreptul de veto în cazul unor mǎsuri neconforme cu interesele plebei, devenind cel mai inconfortabil reprezentant; mai târziu s-a manipulat şi aceastǎ funcţie prin înfierea prin adrogaţiune a patricienilor de cǎtre tribuni, fiindu-le recunoscutǎ şi patricienilor calitatea de tribuni.

3.8.5 Legitimarea Legitimarea reprezintǎ asimilarea copiilor naturali ca fiind legitimi. Legitimarea copiilor naturali se fǎcea prin: rescript imperial; împroprietǎrirea copilului natural

de cǎtre tatǎ (oblaţiunea la curie); cǎsǎtoria cu mama copilului natural.

3.8.6 EmancipareaEmanciparea constǎ în scoaterea fiului de sub puterea tatǎlui. Emanciparea a avut un evident

scop economic: fiind emancipat, copilul devenea sui juris, putând sǎ încheie acte juridice în nume propriu, astfel el devenea reprezentantul ideal al tatǎlui în desfǎsurarea activitǎţilor comerciale

Din punct de vedere procedural, emanciparea se realizeazǎ prin „jurisdicţie graţioasǎ”: 3 vânzǎri fictive şi douǎ dezrobiri, prin care fiul devine sui iuris .

La început emanciparea genera dezavantaje – devenind sui iuris, fiul pierdea vocaţia de mostenitor al tatǎlui. Ulterior, el a redobândit aceastǎ calitate, fiind recunoscut cognat al tatǎlui.

31 Constantin Şt. Tomulescu , Op. cit, p.150

275


3.8.7 Capitis deminutioCapitis deminutio constǎ în micsorarea sau pierderea personalitǎţii juridice.Pierderea caputului, putea sǎ fie totalǎ (prin pierderea libertǎţii cetǎţeanului), medie (prin

pierderea cetǎţeniei romane) şi minimǎ (pierderea dreptului de familie – interdicţia de a se cǎsǎtori sau pierderea dreptului de moştenitor).

3.8.8 Persoana juridicǎ la romaniÎncǎ de la romani persoana era consideratǎ o colectivitate cu capacitate juridicǎ şi patrimoniu

propriu, deci cu drepturi si obligaţii . Erau considerate persoane juridice: statul, asociaţiile de publicani (perceptorii de taxe şi

impozite), templele, corporaţiile.

3.8.9 Tutela Tutela reprezintǎ protecţia juridicǎ destinatǎ incapabilului de fapt (lovit de incapacitǎţi fireşti),

adicǎ a aceluia, care deşi aveau caput, nu aveau şi reprezentarea consecinţelor acetelor sau faptelor sale.

Precizǎm cǎ la început tutela s-a instituit în interesul rudelor, apoi chiar în interesul incapabilului.

În raport de persoanele puse sub protecţie juridicǎ, tutela era instituitǎ, fie asupra impuberului sui juris (minorul de pânǎ la 14), fie asupra femeii de cǎtre agnaţii ulteriori.

Ulterior femeia cu trei copii nu va mai fi pusǎ sub tutelǎ, mai apoi se desfinţeazǎ integral tutela asupra femeii.

După modul de obţinere a tutelei, distingem: tutela legitimǎ (magistratul o acorda agnaţilor incapabilului), tutela testamentarǎ (tutorele era nominalizat în testamentul redactat de pater familias, în eventualitatea cǎ succesorul sǎu n-ar fi puber), tutela dativǎ (tutela instituitǎ de cǎtre magistraţi, atunci când nu existǎ rude civile).

Modalitaţile de exercitare a tutelei:1. Negotiorum gestio (gestiunea de afaceri sau încheierea de acte de comerţ) – era tutela

instituitǎ asupra pupilului infans (minorul sub 7 ani), în virtutea cǎreia tutorele încheia în nume propriu, toate actele referitoare la bunurile pupilului.

Prin încheierea în nume propriu, chiar şi a actelor prin care se transmite dreptul de proprietate asupra bunurilor lui infans, se încalca principiul de drept roman, conform cǎruia „nimeni nu poate transmite altuia mai mult decât are el însuşi”. Or, la negotiorum – gestio constatǎm cǎ tutorele poate transmite proprietatea asupra unor lucruri care nu-i aparţin.32 Acest principiu de drept roman echivaleazǎ astǎzi cu principiul de drept civil, potrivit cǎruia „nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce nu are sau la mai mult decat are” – cel ce se obligǎ trebuie sa fie titularul dreptului subiectiv.

2. Auctoritatis interpositio (interpunerea autoritatii) – se referea la pupilul peste 7 ani, care are drept sǎ efectueze acte juridice, asistat însa de tutore, precum şi la administrarea bunurilor femeii indiferent de vârstǎ.

3.8.10 CuratelaCuratela era instituitǎ pentru protecţia incapabililor de fapt loviţi de incapacitǎţi accidentale,

precum nebunii (curatela nebunului), debilii mintal (curatela debilului mintal) sau prodigii (curatela cheltuitorului).

Dupa modul de dobândire, curatela era numai legitimǎ şi dativǎ.Curatela se exercitǎ printr-un procedeu public, şi anume negotiorum – gestio (curatorul încheia

în nume propriu toate actele juridice destinate incapabilului).

32 Emil Molcuţ, Op. cit, p. 86

276


3.9 Drepturi reale (iuria rerum)3.9.1 Dreptul de proprietate

Dreptul roman a recunoscut cele mai vechi si mai relevante drepturi reale, cum ar fi dreptul de proprietate şi servituţile. Dreptul de proprietate (dominium) este un drept real prin excelenţǎ care asigura titularului sǎu (dominus) posibilitatea de a beneficia de toate avantajele furnizate de bunul asupra cǎruia poartǎ acest drept.

În Instituţiile lui Justinian, dreptul de proprietate este definit ca stǎpânire completǎ şi exclusivǎ a unei persoane asupra unui lucru corporal plena in re potestas.33

În dreptul roman, aceastǎ putere a proprietarului asupra lucrului stǎpânit presupune existenţa lui jus utendi (usus), jus fruendi (fructus) şi jus abutendi (abusus). În virtutea lui jus utendi (usus), proprietarul avea dreptul de folosire nelimitatǎ a bunului stǎpânit, jus fruendi (fructus) este dreptul de a culege fructele produse de un bun frugifer, iar jus abutendi (abusus) constituie dreptul de a dispune de un lucru, ceea ce include posibilitatea titularului de a încheia acte juridice ce au ca obiect bunul respectiv.

3.9.2 Evoluţia formelor de proprietate3.9.2.1 Forme de proprietate primitive

Sub aspect diacronic, se poate vorbi despre o formǎ iniţialǎ a proprietăţii colective a ginţii (fundus), specifică perioadei prestatale, deţinută în devălmăşie de populaţie. Alături de aceasta s-a conturat şi proprietatea familială (heredium) care işi are obârşia în reforma primului rege, Romulus, prin care acesta a acordat fiecărui cetăţean un lot de pământ de două iugăre pentru casa si gradina aferentă. Cu timpul, proprietatea colectivă va disparea, fiind înlocuită cu cea privată. În paralel cu aceasta va exista proprietatea colectivă a statului care se va exercita asupra pământurilor publice (ager publicus) şi asupra sclavilor publici.

3.9.2.2 Forme de proprietate în epoca clasicăDreptul roman clasic cunoştea formele de proprietate quiritară, pretoriană şi provincială. Proprietatea quiritară (dominium ex iure quiritium) care era deţinută doar de cetăţenii romani,

avea ca obiect numai res mancipi (adică lucrurile considerate preţioase, ca pământul, casele, sclavii, animalele de tracţiune) şi era reglementată de jus civile (dreptul civil), de unde şi caracterul exclusiv al acesteia. Caracterul absolut rezultă din faptul că titularul dreptului de proprietate nu putea cunoaşte vreo limitare în ceea ce priveşte exercitarea acestui drept (stăpânea tot ce se găsea deasupra sau dedesubtul terenului posedat, îşi putea vinde sau chiar ucide sclavii etc.). De asemenea, dreptul de proprietate nu se stingea prin trecerea timpului, ci se consolida, deci, avea un caracter perpetuu. Proprietatea quiritară se transmitea prin mancipaţiune, modalitate ce presupunea îndeplinirea anumitor formalităţi şi solemnităţi prevăzute de dreptul civil. Totuşi, în cazul în care dreptul de proprietate purta asupra lucrurilor nec mancipi (adică a acelor bunuri considerate nepreţioase – banii, bunurile mobile, animalele de talie mică), acesta putea fi transmis şi prin tradiţiune.

Pentru ocrotirea celor ce dobândiseră lucruri mancipi prin tradiţiune, pretorul a sancţionat proprietatea pretoriană. Pe parcurs aceasta se va unifica cu proprietatea quiritară ca urmare a dispariţiei distincţiei dintre lucrurile mancipi şi nec mancipi, a înlocuirii mancipaţiunii cu tradiţiunea la sfârşitul secolului al IV-lea d.Hr. şi a fuziunii dintre dreptul civil şi cel honorar (pretorian).

Proprietatea provincială era formată din pământurile alipite Romei prin cucerire (praedia provinciala), care erau atribuite locuitorilor din provincii. Aceştia aveau dreptul de a-l deţine (habere), stăpâni (possidere) şi de a-l folosi (frui licere)34, beneficiind de o formă intermediară între

33 Grigore Dimitrescu, Op. cit, p. 32634 Ibidem, p. 330

277


posesiune şi proprietate, deoarece formal nu erau proprietarii acestor terenuri, însă le stăpâneau cu titlu de folosinţă, putând chiar să le transmită urmaşilor sau să le înstrăineze. Pentru aceste terenuri, provincialii plăteau un impozit (vectigal), această dare fiind numită stipendium, în cazul în care terenul se afla în proprietatea poporului roman, şi tributum, dacă pământurile date în folosinţă erau ale împăratului. Această formă de proprietate va dispărea pe măsură ce proprietarii solului italic vor fi şi ei supuşi unor dări funciare.

Importanţa economică a peregrinilor a determinat statul roman să recunoască şi acestora dreptul de proprietate – proprietatea peregrină. Această formă de proprietate nu putea fi ocrotită juridic prin mijloacele specifice lui jus civile pentru că acesta era inaccesibil strainilor.

De aceea, acţiunea în revendicare a fost acordată peregrinilor fie prin suprimarea cuvintelor iure quiritium, fie pe calea unei ficţiuni. Tot aşa, acţiunile furti (cu privire la furt) şi damni iniuria dati (cu privire la paguba cauzată pe nedrept) au fost acordate peregrinilor cu ficţiunea calităţii de cetăţeni.35

În 212 d.Hr., prin edictul lui Caracalla, peregrinii au devenit cetăţeni şi, ca urmare, proprietatea peregrină a dispărut şi ea. În consecinţă, în timpul împăratului Justinian, cele patru tipuri distincte de proprietate vor dispărea, contopindu-se într-o proprietate unică (dominium) ce purta asupra tuturor tipurilor de bunuri şi al carei titular putea fi orice cetăţean al Imperiului Roman.

3.9.3 Modalităţi de dobândire a proprietăţii

Modurile de dobândire a proprietăţii pot fi clasificate în moduri originare şi derivate (modalităţi analizate anterior în cadrul privirii generale asupra drepturilor acordate de statul roman), moduri universale (prin care se transmite un patrimoniu întreg sau doar o cotă din acesta) şi particulare (ce presupun transmiterea unor bunuri individuale) sau moduri de drept natural al ginţilor – ocupaţiunea, tradiţiunea, accesiunea, specificaţiunea – şi de drept civil – mancipaţiunea, in iure cessio, uzucapinea, adjudicatio şi legea.

3.10 Drepturi reale asupra bunului altuia (iure in re aliena)3.10.1 Servituţile

Servituţile sunt drepturi reale, respectiv sarcini, care conferă anumite prerogative asupra unor bunuri străine în folosul unui fond determinat sau al unei persoane. Ele se clasifică în servituţi prediale sau reale (care se divizează, la rândul lor în servituţi rustice şi urbane) şi servituţi personale.

Servituţile prediale conferă anumite avantaje asupra lucrului altuia proprietarului unui imobil, iar cele personale, unei anumite persoane. Servituţile prediale rustice se întâlnesc în cazul în care imobilul dominant (cel în folosul căruia s-a constituit servitutea) este un teren, iar cele urbane, atunci când imobilul dominant este o clădire.

Dintre servituţile prediale rustice amintim iter, via, actus, aqueductus, aquae haustus, ius pascendi. Iter era dreptul de a trece pe jos sau călare pe terenul altuia. Derivat din iter, via constituia dreptul de a traversa cu carul proprietatea vecinului. Actus conferea beneficiarului posibilitatea de a trece pe suprafaţa fondului aservit, cu turmele de animale. Printre servituţile prediale urbane se numarau cloacae immittendae, jura stillicidiorum, jus tigni immitendi, jus oneris ferendi, altius non tollendi, servitus luminum. Cloacae immittendae era dreptul de scurgere a apelor menajere printr-un canal ce trecea printr-un fond aservit, iar jura stillicidiorum (stillicidii recipiendi) consta în dreptul de scurgere a apelor fluviale pe fondul aflat în proprietatea vecinului. Jus tigni immitendi constituia dreptul de a spriini propriul imobil de zidul vecinului printr-o grinda, pentru ca jus oneris ferendi să vizeze doar situaţia în care numai greutatea construcţiei este suportată de zidul altuia. Servitutea altius non tollendi interzicea ridicarea construcţiilor la o

35 Emil Molcuţ ‚ „Drept roman”, Ed. Press Mihaela Bucureşti 1999 , p. 120

278


înălţime ce depăşea o anumită limită, stabilită, de regulă, după înălţimea imobilelor învecinate. În temeiul lui servitus luminum, proprietarul fondului dominant putea interzice proprietarului fondului aservit să ridice o construcţie care să-l priveze de lumină sau vedere.

În ceea ce priveşte servituţile personale, acestea erau uzufructul (usus fructus), usus, habitatio si operae.

În conformitate cu definiţia dată uzufructului de către jurisconsultul Paul, acesta ar reprezenta dreptul unei persoane de a se folosi de bunul ce se află în proprietatea altuia şi de a-i percepe fructele, fără a-i putea să îi modifice substanţa. Dacă proprietarul lucrului grevat de uzufruct (nudul proprietar) are asupra acelui bun dreptul de folosinţă (jus utendi), dreptul de a culege fructele (jus fruendi) şi dreptul de a dispune de acel lucru (jus abutendi), asupra uzufructuarului nu se transferă decât primele două drepturi, uti şi frui, de unde rezultă şi denumirea de usus fructus (uzufruct)36. Usus, după cum arată şi numele acestei servituţi, constituie dreptul de folosinţă asupra unui bun aparţinând altei persoane, dar nu şi dreptul de a culege fructele produse de acel bun. Dreptul de a locui în casa ce aparţinea altei persoane a fost cunoscut sub numele de habitatio, iar servitutea operae servorum permitea titularului să beneficieze de serviciile aduse de sclavul altuia.

3.10.2 Emfiteoza

Alt drept real asupra bunului altuia este emfiteoza, ce izvorăşte din contractul de emfiteoza, creat în timpul împăratului Zenon. Printr-un astfel de contract, împăratul arenda un teren necultivat unei persoane (emfiteot) în scopul cultivării pământului şi culegerii fructelor, cel din urmă fiind obligat, în schimb, să plătească o sumă anuală (canon).

3.10.3 Conductio agri vectigalis

Conductio agri vectigalis consta într-o arendare pe termen lung (peste 100 de ani) sau perpetuă acordată de cetăţi unor particulari în scopul cultivării suprafeţelor de pământ, beneficiarul plătind, în schimb, o dare anuală (vectigal). Conductor agri vectigalis putea, spre deosebire de uzufructuar, să înstrăineze terenul primit în arendă sau să îl transmită mostenitorilor.

3.10.4 Superficia

Dreptul cuiva de a folosi (pe termen lung sau perpetuu) o construcţie ridicată de sine pe un fond ce aparţine altei persoane, în schimbul unei sume anuale plătite proprietarului terenului (salarium) purta numele de superficie. Titularul acestui drept purta numele de superficiar şi avea posibilitatea de a greva clădirea cu o servitute (mai târziu şi cu o ipotecă) şi de a o transmite prin acte între vii sau prin acte pentru cauză de moarte.

3.11 Succesiunile

Statul roman recunoştea indivizilor ius testamenti factio, derivat, după cum am observat anterior din ius commercii (dreptul de a încheia acte juridice conform dispoziţiilor dreptului civil). Testamento factio desemna capacitatea unei persoane de a face un testament, de a fi martoră la întocmirea unui asemenea act şi de a veni la succesiune în calitate de moştenitor sau legatar37.

Testamento factio cunoştea o diviziune dihotomică, fiind împărţit în testamenti factio activa (dreptul de a întocmi un testament) şi testamenti factio pasiva (dreptul la moştenire). Beneficiau de testamenti factio activa quiriţii (cetăţenii romani) sui iuris şi capabilii de fapt. şi peregrinii ce se bucurau de ius commercii. Sclavii privaţi, alienaţii, impuberii, fiii de familie fără peculium şi femeile (care pot testa începând cu împăratul Hadrian, însă numai cu încuviinţarea tutorelui), erau

36 Grigore Dimitrescu, Op. cit., p. 388.37 Emil Molcuţ , „Drept roman”, ... , p. 140

279


privaţi de acest drept. Erau lipsiţi de capacitatea de a veni la moştenire persoanele incerte şi incapabilii de drept şi de fapt. Persoanelor alieni iuris (aflate în puterea cuiva) li se recunoştea dreptul de a veni la succesiune, însă bunurile moştenite intrau în patrimoniul lui pater familias.

4. Concluzii

În final, precizăm că importanţa dreptului roman se concretizează, în primul rând, prin faptul că normele juridice conţinute de dreptul roman au inspirat legislaţia contemporană. Mai precis, dreptul roman din perioda clasică a servit drept fundament juridic familiei de drept anglo-saxone (Marea Britanie, S.U.A., Canada etc.), cu precădere în materia procedurii judiciare (precedentul judiciar, juraţii s.a.m.d.), iar sistemul juridic roman din epoca postclasică a stat la baza familiei de drept romano-germane (specifică europei continentale), mai ales în domeniul conţinutului normelor juridice.

În temeiul dreptului roman, nu toţi indivizii aveau calitatea de persoane, statut condiţionat de capacitatea juridică. Ansamblul drepturilor şi libertăţilor acordate de statul roman nu era deţinut decât de cetăţenii romani (quiriţi), care se bucurau de jus connubii, jus commercii, jus suffragii, jus honorum şi jus militiae, necetăţenii având restricţionate aceste drepturi. Latinii exercitau numai jus connubii, jus commercii şi jus suffragii numai dacă se găseau la Roma, iar peregrinii puteau beneficia în mod excepţional de jus commercii. Persoanele cu o condiţie juridică specială erau oamenii formal liberi, dar în realitate dependenţi cu persoana şi bunurile (persoane in mancipio, addicti, auctorati, cei rascumparati de la dusmani si colonii), iar drepturile şi libertăţile le erau îngrădite într-o oarecare măsură. Sclavii aveau condiţia juridică de lucru în patrimoniul stăpânului, fiind privaţi, în consecinţă, de toate drepturile publice şi civile. Ei nu aveau condiţia de oameni liberi, dar îşi puteau câştiga acest statut, măcar aparent, prin dezrobire. Dezrobiţii rămân dependenţi pe viaţă de fostul stăpân (patron) care are asupra lui jura patronatus. Deşi au dreptul de a vota ( jus suffragi), liberţii deveniţi cetăţeni romani nu beneficiază de jus honorum, neputând deveni magistraţi întrucât nu sunt oameni liberi ingenui.

Referitor la dreptul familiei, şeful familiei romane (magistratus domesticus - judecător suprem faţă de cei aflaţi în puterea sa) era pater familias, care în vechiul drept civil roman avea în virtutea puterii exercitate asupra descendenţilor (patria potestas), dreptul de viaţă şi de moarte asupra propriilor fii (potestas vitae ac necis), dreptul de expoziţiune şi dreptul de vânzare a acestora. Totodată, el este unicul proprietar, administrând bunurile descendenţilor, dar şi ale soţiei, dreptul de viaţă şi de moarte exercitându-l şi asupra acesteia, pater familias având o putere nelimitată asupra celor aflaţi sub puterea sa.

Abordând comparativ drepturile romanilor cu cele contemporane, putem remarca faptul că romanii preferau să îşi diminueze sfera libertăţilor individuale pentru a obţine mai multe drepturi publice, „sacrificând, deci, mai puţin pentru a putea beneficia de mai mult38”, pe când cetăţeanul de astăzi preferă să se bucure de independenţa personală în plenitudinea ei, însă în detrimentul drepturilor publice. Pe cale de consecinţă, la romani libertatea era sinonimă cu o sferă cât mai extinsă de drepturi politice, pe când pentru cetăţeanul contemporan, libertatea autentică este cea individuală.

38 Benjamin Constant , „Despre libertate - La antici şi la moderni” , ed. Institutul European Iaşi 1996 , p. 11

280

22 constantin - dragu 262-281

Documents