Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza ”, Iași

Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Stăniloae”

Secția:Teologie Didactică

Anul III

Portretul spiritual al românului în viziunea Părintelui

Dumitru Stăniloae şi a lui Constantin Noica

Coordonator: Susținător:

Prof.dr.Carmen-Maria Bolocan Nicuriuc Maria

-2014-

„Cu Dumnezeu, Românul e tare. S-a

dovedit mai tare ca neam. Cu „Doamne

ajută!” răzbeşte prin orice. „Doamne

ajută!” a fost în viaţa românească secretul

succesului, cheia biruinţei şi a rezistenţei.

Dar fără Dumnezeu suntem foarte slabi.

[...]”

(Pr. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism)

Din vechi timpuri până în zilele noastre s-au scris pagini despre poporul român, mai

ales despre istoria, aşezarea geografică, despre marii oameni de cultură sau despre datinile şi

obiceiurile străbune ale celor ce trăiesc pe pământ românesc, pe acest „picior de plai” sau pe

această „gură de rai” (Mioriţa).

Nu puţini au fost cei ce şi-au închinat scrierile lor poporului român. Pagini de o rară

frumuseţe conţin lucrările lui Dimitrie Cantemir – Descriptio Moldaviae, poeziile poeţilor

români (Mihai Eminescu, George Coşbuc). Poporul nostru a fost cântat în doine, viaţa şi

obiceiurile le-au fost surprinse în operele prozatorilor (Ion Creangă, Liviu Rebreanu, Marin

Preda). Despre „ţara de glorii şi de dor”, aşa cum o numea Luceafărul poeziei româneşti,

Mihai Eminescu, în „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?” s-au scris importante lucrări.

Se cuvine să îl amintim pe folcloristul şi etnograful Simeon Florea Marian. Acesta a

lăsat urmaşilor săi o operă de o indubitabilă valoare – pe lângă culegeri de folclor din toate

ţinuturile locuite de români, a scris monografii despre sărbători, datini româneşti, ornitologie,

cromatică: Nunta la români, Naşterea la români, Sărbătorile la români.

Portretul spiritual al românului a fost prezentat în pagini de o rară frumuseţe a

spiritualităţii şi în lucrările Părintelui Dumitru Stăniloae (Reflecţii despre spiritualitatea

poporului român, Ortodoxie şi românism) şi ale lui Constantin Noica, primul numit „cel mai

mare teolog ortodox din secolul XX”, iar cel de-al doilea, marele filosof şi scriitor român.

Spre exemplu, în Reflecţii despre spiritualitatea poporului român ni se vorbeşte despre

înrădăcinarea poporului român în spaţiul propriu, despre luciditatea şi duioşia, despre ironia

şi umorul românesc, despre dorul pe care poporul român îl trăieşte atât de intens. Sunt

surprinse omenia şi ospitalitatea românilor. De asemenea, el tratează despre marea credinţă a

locuitorilor pământului românesc, pe scurt, despre spiritualitatea creştină a poporului român.

Prin gândurile pe care le aşază în scris, Părintele vrea să arate comuniunea ce s-a creat între

locuitorii României, despre comuniunea „prin care se înaintează la nesfârşit în nobleţe şi în

descoperirea fără sfârşit a tainei omului, care se hrăneşte din taina comuniunii între

Persoanele Sfintei Treimi.”1

În lucrarea „Pagini despre sufletul românesc”, care nu este altceva decât o istorie a

vieţii spirituale româneşti, Constantin Noica prezintă „Ce e etern şi ce e istoric în cultura

românească”. Cartea oferă cititorului date despre sufletul românesc – „Cum gândeşte

poporul român?” sau „Sufletul românesc şi muzica”. Un alt capitol despre care Noica

vorbeşte se intitulează „Ardealul în spiritualitatea românească”.

În ceea ce priveşte lucrarea de faţă, ea este împărţită în două capitole: capitolul I se

intitulează Portretul spiritual al românului în viziunea Părintelui Dumitru Stăniloae, iar cel

de-al doilea capitol este: Constantin Noica – repere portretistice ale românilor.

1 Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Editura Elion, Bucureşti, 2001, p. 20.

Cap. I – PORTETUL SPIRITUAL AL ROMÂNULUI ÎN

VIZIUNEA PĂRINTELUI DUMITRU STĂNILOAE

Pr. Dumitru Stăniloae

(1903-1993)

Părintele profesor Dumitru Stăniloae, numit de către unii „cel mai mare teolog

ortodox al secolului XX”2 este fără îndoială şi „patriarhul teologiei româneşti” din toate

timpurile.

La întrebarea „ce este omul?”, Părintele Stăniloae nu putea răspunde decât dacă

raporta această fiinţă la Fiinţa Supremă, cum de fapt este şi normal, căci om – αν-θρωπος,

tocmai aceasta înseamnă: fiinţa orientată în sus, spre cer.

Un răspuns pentru cei ce se întreabă cum este poporul român, ce îl caracterizează

pe acesta, marele teolog le răspunde prin scrierile sale de care am amintit mai sus.

2 Olivier Clement, Postfaţă la ediţia a II-a a volumului II din Filocalia Românească, Editura Harisma,

Bucureşti, 1999, p. 351.

În primul capitol al lucrării Reflecţii despre spiritualitatea poporului român,

„Câteva gânduri despre ontologia spiritualităţii româneşti” găsim scris că poporul

român este înrădăcinat în spaţiul propriu: „[...] poporul român niciodată nu şi-a

părăsit teritoriul său. El n-a putut face aceasta în primul rând pentru că aici s-a pomenit

din vremea formării sale lingvistice şi spirituale geto-dace, ba se poate spune că din

vremi imemoriale. Spaţiul pe care-l locuieşte s-a imprimat în fiinţa lui. El nu poartă

urmele memoriei nici unui alt spaţiu. El îi consideră pe membrii altei populaţii ce trece

pe aici sau se infiltrează aici ca „străini” nu numai faţă de sine, ci şi faţă de locul acesta.

[...] Poporul român îi priveşte şi îi tratează- când nu au gândul de a-l înlătura de aici

sau de a-l stăpâni - cu bunăvoinţa cu care ştie românul să primească şi să trateze pe

oaspeţi. Le dă adeseori situaţii mai bune ca ale sale[...]. Când încep să-şi aroge însă

dreptul de a stăpâni, atunci îi etichetează cu un cuvânt prin care vrea să arate că le

contestă acest drept: venetici.”3

Părintele Stăniloae aduce aminte de cuvintele marelui Eminescu şi spune:

„Eminescu a exprimat înrădăcinarea poporului român în spaţiul său prin versurile

nemuritoare:

„Dar noi locului ne ţinem,

Cum am fost, aşa rămânem!”4

A-şi părăsi ţara e totuna cu pierderea fiinţei sale, „el nu mai este om întreg atâta

vreme cât este departe de ţară.”5

Identificarea românului cu spaţiul propriu naşte în el – atunci când este rupt de acest

spaţiu – cu o intensitate deosebit de accentuată, dorul, care este pentru el o adevărată boală.

Dorul lui nu se referă numai la persoane, ci şi la locul, la satul propriu [...] El o iubeşte în

totalitatea ei; şi când este departe de ea, o doreşte în totalitatea ei:

„Haide, pui de turturea,

De-mi arată cărarea,

Să mă duc în ţara mea.

Ţara mea e lapte dulce

Şi din ea nu m-aş mai duce”6

3 Dumitru Stăniloae, op.cit., pp. 5-6.

4 Ibidem, p. 6.

5 Ibidem, p. 8.

În viziunea eruditului Părinte, „chipul ţării nu poate fi despărţit de chipul celor dragi,

şi, în general, de chipul românesc. Există o corespondenţă între zâmbetul peisajului

românesc şi zâmbetul feţei româneşti: unul s-a imprimat în celălalt. Există o corespondenţă

între varietatea armonioasă a peisajului ţării şi varietatea armonioasă a sufletului

românesc, între generozitatea pământului şi generozitatea poporului; între doina meditativă

şi vederile largi de pe plaiuri; între brâuleţul vijelios şi pâraiele iuţi ale munţilor, între

prispa casei româneşti şi gazda care primeşte cu bucurie pe colindătorul cu căciula îndesată

până la urechi, între fluieratul sturzului şi al naiului.”7

Armonia şi graţia – unite cu seriozitatea, care dau la rândul lor echilibru spaţiului

românesc, sunt înfăţişate de portul, melosul, dansul, casa de locuit sau locaşul religios,

sculptura şi pictura.

În portul românesc culorile sunt mai multe şi, deşi în general albul iese puternic în

relief, ceea ce se impune este armonia tuturor, ca ceva care se deosebeşte de toate culorile

combinate, luate în parte. Cu această armonie complexă, poporul român se străduieşte să

sugereze prin portul lui bogăţia armonioasă a naturii umane, complexitatea sentimentelor şi

a stărilor ei sufleteşti. Fiecare culoare e reprezentată câte puţin în portul românesc şi nici

una nu mai apare în acest complex ansamblu în puritatea ei distinctă. (...) Afară de alb şi

negru, nici o culoare nu iese prea tare în relief, ci toate se frânează, se atenuează reciproc.

Chiar albul şi negrul, culori dominante, primesc o anumită atenuare prin bogăţia lor

cromatică, dar reciproc atenuată a temelor brodate de o uimitoare subtilitate. Negrul nu mai

e negrul care sugerează jalea, nici albul nu mai e albul care sugerează fantezia şi care nu

mai exprimă decât singurul sentiment de seninătate nedeterminată.8

Trăsăturile sufletului românesc sunt evidenţiate şi accentuate prin portul popular:

„chipul flăcăului maramureşean devine mai atrăgător prin clopul lui cu pană, dar în acest

farmec iese în relief o notă de voinicie îndrăzneaţă, dar nemătăhăloasă, ci sprintenă şi de

şagă; chipul fetei e făcut şi mai atrăgător prin florile de pe ia sau de pe catrinţa ei, dar în

farmecul ei iese în relief în acelaşi timp puritatea şi pudoarea ei sau taina complexă a

frumuseţii sufletului feciorelnic, care cheamă şi se apără în acelaşi timp.”9 Prin faptul că

6 Ibidem, pp. 8-11.

7 Ibidem, p.11.

8 Ibidem, p. 53.

9 Ibidem, p. 54.

românul a manifestat o minuţioasă şi importantă preocupare în vederea realizării portului

popular, se arată că „sufletul său este frumos şi că trebuie să-l exteriorizeze într-o frumuseţe

corespunzătoare, într-o frumuseţe care constă într-o armonie perfectă. (...) Dacă întâlnirea

între oameni este o sărbătoare producătoare de bucurie, românul a simţit nevoia să

accentueze, prin portul său, sărbătoarea şi bucuria întâlnirii.”10

În ceea ce priveşte cântecul românesc, Părintele Dumitru Stăniloae scrie

următoarele: „nu există, pe teritoriul României şi pe vaste teritorii ale lumii, un popor care

să cânte atât de variat şi de nuanţat ca el. (...) Cântecul e legătura între poporul român şi

peisajul ţării; e exprimarea peisajului românesc reflectat cu afecţiune în inima poporului

român. (...) Prin cântec se revarsă sufletul românesc peste peisajul ţării, îl scaldă, îl umple

de duioşie, de strălucire, de seninătate şi bucurie, ca şi de jalea sufletului românesc.(...)

Cântecul românesc redă, ca şi portul poporului român, bogăţia de stări şi de armonii a

sufletului românesc. (...) Românul vrea să uite în cântecul de veselie aleanul trăit în

doină.(...) Doina românească este expresia trăirii directe a adâncului indefinit de bogat şi

dincolo de orice determinare a tainei existenţei.”11

Colindele româneşti exprimă starea de

gingăşie, de nevinovăţie, de naivitate originară, de puritate albă pe care o recâştigă spiritul

în contact cu taina paradoxală, măreaţă şi gingaşă a Pruncului născut în iesle, „Dumnezeul

cel mititel”, care descoperă lumina de taină şi de supremă delicateţe şi linişte ce înconjoară

naşterea.”12

Jocul românesc „nu e dans, ci joc”13

Jocul românesc este tot atat de variat, tot aşa de

fin şi sprinten în armonia lui, ca şi portul românesc. „Între hora domoală, sărbătoarea în

care toţi toţi se privesc faţă în faţă şi îşi zâmbesc, între învârtita în care flăcăul încearcă

sprinteneala de suveică a fetei şi capacitatea de purtare uşoară, dar energică a ei către

flăcău, şi brâuleţul mărunt şi iute al flăcăilor, se înscrie o bogăţie de jocuri de toate

formele, exprimând o mare bogăţie de stări sufleteşti, însă toate pline de graţie, punând în

relief graţia portului, comunicabilitatea şi reţinerea, vitalitatea vijelioasă şi rânduiala

armonioasă.”14

10

Ibidem, p. 55. 11

Ibidem, pp. 57-59. 12

Ibidem, p. 59. 13

Ibidem, p. 62. 14

Ibidem, p. 63.

Portul şi jocul formează un unic spectacol de zâmbet, de armonie, strălucind în lumina

soarelui, a soarelui interior, al veseliei şi al atenţiei reciproce în comuniune şi al soarelui

exterior, care măreşte bucuria generală.15

În acest zâmbet al comuniunii sunt uitate

„pasiunile cărnii”16

, graţia îmbinându-se cu seriozitatea.

Din graţie şi din seriozitate „răsare cuviinţa sau buna cuviinţă”17

sau, cum frumos o

descrie Părintele: „menţierea în limitele a ceea ce se cuvine şi ferirea de ceea ce nu se

cuvine.”18

Casa de locuit şi curtea românească – ele sunt expresii ale spiritului de armonie şi de

graţie.

Iată cum le descrie Părintele în a sa carte: „Încă stâlpii care împrejuiesc porţile de la

intrarea în curte, prin motivele încrustate în ei, îmbie nu numai într-un spaţiu gospodăresc,

ci şi într-un spaţiu de poezie. Curtea e împrejmuită, dar nu ermetic izolată. Ea e deschisă

vieţii de pe uliţa satului. Îndeosebi de pe prispă vieţuitorii casei privesc la ceea ce se

întâmplă pe uliţă, în vreme ce trecătorii îi văd pe aceştia şi comunică cu ei.”19

E cazul lui

Moromete şi al lui Tudor Bălosu – personajele din Moromeţii lui Marin Preda.

Prispa menţine deschiderea casei spre sat – ceea ce oferă prilejul de convorbiri cu cei

de pe uliţă.

Prin toată această deschidere, „membrii familiei nu sunt izolaţi în orizontul lor

exclusiv, în grijile lor, în tristeţile lor din timpul bolii, nu riscă să cadă în disperări” 20

pentru că ei sunt permanent susţinuţi de către toţi locuitorii satului (prin sfat, prin

încurajarea lor).

Atmosfera de pace şi de odihnă din casele românilor e dată de „pereţii acoperiţi de

vechi icoane pe sticlă sau pe lemn, în stil bizantin autohtonizat, moştenite de la părinţi şi de

la moşi”21

, de ştergarele care ajutau la crearea cadrului autohton. De asemenea, „coloritul

viu al motivelor brodate pe albul lor şi pe al pânzăturii de pe masă al feţelor pernelor de

pe pat împreună cu cergile miţoase” – toate îmbie cu acelaşi zâmbet cu care te îmbie portul

românesc.

15

Ibidem, p. 64 16

Ibidem, p. 64. 17

Ibidem, p. 64. 18

Ibidem, p.64. 19

Ibidem, pp.65-66. 20

Ibidem, p. 66. 21

Ibidem, p. 66.

Spre deosebire de casa germană, de aspectul ei rece şi masiv, „casa moldovenească se

ascunde sprinten şi cochet ca o copilă, între pomii ce o înconjoară.”22

Înăuntrul ei se

deschid neaşteptat de multe încăperi al căror spaţiu cald şi primitor se lărgeşte la indefinit

în spaţiul tainic sugerat de ştergare şi icoane. Zidurile se subtilizează în afară, sub frunzişul

pomilor, prin natură, şi se spiritualizează înăuntru prin ulcioare înflorite, prin unelte de

lemn imprimate pe horbota subtilă a motivelor sculptate în ele, prin icoane.23

Toate aceste bogate, variate podoabe revelează şi ele marea bogăţie de stări sufleteşti

ale românilor.

Duhul de comuniune specific românesc iradiază şi din vechile mănăstiri şi biserici.

În vreme ce domurile uriaşe ale occidentalilor erau „expresii ale feudalismului

medieval”24

, prin micile noastre locaşuri de cult se creează o legătură mai strânsă între

oameni, promovându-se astfel un duh de comuniune.

Bisericile româneşti „sunt expresia delicateţii, transparenţei omului şi fragilităţii

operei sale în faţa divinului, fapt care merge mână în mână cu transparenţa şi

sensibilitatea omului în raporturile de comuniune şi de familiaritate cu oamenii săi.”25

O altă trăsătură a românului este luciditatea: „românul e dotat cu o luciditate

scânteietoare, tăioasă, care are oroare de neclaritate şi destramă orice ceaţă a

ambiguităţilor. El vrea să înţeleagă un lucru până la capăt.”26

Pe lângă luciditate, el este de o mare deschidere umană. Prin aceasta, el deschide şi

actualizează şi taina altora, cu inima vibrândă la viaţa lor de bucurii şi de dureri. Românul a

fost educat într-un spirit de umanism integral şi de comniune. Atât persoana sa cât şi

persoana semenului au o valoare de nepreţuit.

Cât despre sentimentele sale, Părintele Stăniloae e de părere că românul este reţinut în

divulgarea sentimentelor sale, căci chiar şi în manifestările de tandreţe el este stăpânit de o

oarecare pudoare. Tandreţea cuprinde în sine o sfială, şi sfiala o tandreţe. În tandreţe e

prezent un respect pentru taina eului celălalt, în care nu se poate intra tropăind.27

22

Ibidem, p. 67. 23

Ibidem, p.67. 24

Ibidem, p. 68. 25

Ibidem, p. 68. 26

Ibidem, p. 76. 27

Ibidem, p. 81.

În general, „românul are oroare de melodrama afectată, fiind însă, în acelaşi timp,

străin de răceală în raporturile cu oamenii şi mai ales cu cei care suferă. (...) Când suferă,

când aşteaptă chiar deznodământul final al vieţii lui nu se văicăreşte, ci găseşte în sine

puterea să întărească el însuşi pe cei ce suferă pentru el sau să lase un cuvânt de

mângâiere pentru ei. Ciobanul din Mioriţa e reprezentativ din acest punct de vedere.

Românul are o pudoare de-a se văicări, de-a se dezgoli. Socoteşte aceasta un semn de

slăbiciune.”28

Deşteptăciunea românească este „capacitatea de a înţelege situaţiile, de a le face faţă,

de a vedea drumul de ieşire din ele. (...) Aceasta cere omului să nu fie adormit spiritual(...)

Ea este o însuşire românească, dar este preţuită şi ca virtute care trebuie dobândită. În

deşteptăciune se remarcă cel „păţit”, „Stan Păţitul”. Cu toate acestea însă,

deşteptăciunea e mai mult latura individualistă, realistă, ocidentală a spiritului

românesc.(...)Deşteptăciunea înseamnă un ascuţiş al vederii, o sprinteneală a minţii.”29

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae tratează în cartea sa şi următorul subiect: Ironia

şi umorul românesc. Referitor la ironie, găsim scris următoarele: „nu se poate contesta că

românul practică copios ironia”30

– şi ca dovadă, părintele aminteşte de poreclele pe care

oamenii şi le dau pe la sate, ca şi toate caracterizările şi istorisirile hazlii care se pun în

circulaţie pe seama mai tuturor locuitorilor de la sate. Prin ironie se practică o adevărată

pedagogie socială, căci poporul român ironizează mai ales pe cel leneş şi fudul, pe cel

găunos şi nefolositor ca om pentru oameni. Autorul Reflecţiilor despre spiritualitatea

poporului român nu ştie „dacă mai există popor care să folosească atât de mult poreclele

în caracterizarea personajelor, ca poporul român. Românii se dovedesc în aceasta demni

urmaşi ai romanilor sau înrudiţi sufleteşte cu ei. Poreclele ironice au devenit nume de

familie: Vulpe, Lupu, Ursu, Mâţă, Bivol, Şchiopu, Stângaciu, Surdu, Flămându etc. (...)

Membrii familiilor înşişi folosesc pentru ceilalţi membri ai lor diminutive mângâietoare,

care sunt folosite apoi şi de către prieteni. În această privinţă românii sunt iarăşi

neîntrecuţi: Puiu, Puişor, Păpuşa, Săndel, Dănuţa, etc. Tandreţea şi ironia fac astfel casă

bună.”31

28

Ibidem, p. 82 29

Ibidem, pp.82-83. 30

Ibidem, p. 86. 31

Ibidem, p. 87.

Cât despre umor, acesta deţine un loc important în viaţa poporului nostru. „El e

zâmbetul aproape permanent în care se exteriorizează spiritul lui. Prin el, românul

manifestă o robusteţe de spirit nedoborâtă de greutăţile vieţii, oricât de mari ar fi ele. El a

învăţat că greutăţile nu sunt mai tari ca forţa lui vitală, ca forţa omului în general, că

tristeţea răsare dintr-o nerăbdare şi disperare care înseamnă abdicarea de la viaţă.

Umorul a fost o formă de luptă şi un sentiment de superioritate a poporului nostru faţă de

greutăţi(...) Poate că la puţine popoare umorul are un atât de mare rol, ca o importantă

formă de putere către semenii aflaţi sub povara greutăţilor.” 32

Zâmbetul este, în general, deschiderea fiinţei umane către semenul său; dacă întâlnirea

e o sărbătoare (Saint-Exupéry), zâmbetul exprimă bucuria acestei sărbători. Zâmbetul face

să cadă zidul dur şi opac al despărţirii dintre persoane, căci el este mijloc de caldă

comuniune.

Poporul român iubeşte umorul în toate împrejurările. Lipsa umorului e resimţită

aproape ca un defect moral şi ca o lipsă de graţie şi de putere. Sadoveanu, Creangă,

Coşbuc, cei mai autentici tălmăcitori ai spiritului românesc, poartă marca autenticităţii lor

şi prin paginile de umor pe care le cuprinde opera lor. Bătrânul Căliman cade în lupta de la

Podu Înalt, rostindu-şi vorba lui obişnuită de mirare în faţa oricărei situaţii ieşite din

comun: „mare poznă!”, iar fiul său, Onufrei, căruia muribundul îi aminteşte de rânduiala de

înmormânare ce trebuie să i-o împlinească, îi răspunde: ”Da, tătucă, n-om mai avea din ce

da orz cailor...dar eu te-oi pune în sicriul Domniei tale, cum ai poruncit!”

Coşbuc ne-a lăsat un monument al acestui umor al demitizării propriu poporului

nostru, îmbinat cu o fină ironie înmuiată şi la fel de demitizantă, îndreptată spre craiul

Sobieski, spre generalii lui, în poezia Cetatea Neamţului. Ostaşii moldoveni răspund

ghiulelelor trimise din tabăra lui Sobieski, apărându-şi ceaunul de mămăligă. Onofrei le

deschide polacilor poarta cetăţii cu condiţia să înceteze cu marşurile de care e sătul şi să

tragă mai bine o sârbă, iar craiului, care crede că Onofrei are în traistă gloanţe şi brânză, îi

oferă pogace şi usturoi, ceea ce îl face pe crai să-l pupe de bucurie.33

32

Ibidem, p. 91. 33

Ibidem, pp. 95-96.

Altă trăsătură spirituală a românului este dorul. Dumitru Stăniloae este de părere că

„în dor, românul trăieşte simţirea intensă a legăturii în care se află cu cei cu care a vieţuit

la un loc, când e depărtat de ei.”34

Dorul e foc ce arde inima, e boală care îngălbeneşte pe cel în care se aşază şi-l usucă

din picioare, îl face să plângă, îi paralizează orice activitate, îl poartă din loc în loc, nu-i

mai dă odihnă, nu-l lase să lucreze, nu-l lasă să doarmă. Dorul – crede Părintele Profesor –

este năpraznic între cei ce se iubesc. Însă, continuă el, „există un dor de părinţi, de fraţi, de

sat, de peisajul satului, de ţară:

„Jelui-m-aş brazilor

De doruţul fraţilor

Jelui-m-aş munţilor

De dorul părinţilor;

Jelui-m-aş florilor

De dorul surorilor".

În dor, „românul trăieşte faptul că insul singur nu e omul întreg, că e un amputat. El îl

poartă pe celălalt în sine, chiar în absenţa lui, îl poartă într-o prezenţă absentă sau într-o

absenţă prezentă, cum simte ciungul mâna tăiată la locul ei sau durerea unui deget la locul

la care el nu mai este, într-o prezenţă absentă.(...) În dor, o persoană trăieşte valoarea

eternă a persoanei iubite. Ea e departe, dar n-a încetat să existe cu totul.”35

Două dintre caracteristicile care invită la comuniune spirituală sunt omenia şi

ospitalitatea poporului român.

„Omenia românească are multe sensuri; ea e prezentă în mod difuz într-o mulţime de

însuşiri ale poporului român. E un nume general pentru toate relaţiile cinstite, atente,

sincere, înţelegătoare, lipsite de gânduri de înşelare a semenilor. A fi „om de omenie”

înseamnă a fi om adevărat, a fi realizat adevăratele calităţi de om.”36

Totodată, omenia

este opusă individualismului şi nepăsării. Pentru poporul român, ea reprezintă trezvia

deosebită la umanitate şi la comuniunea în umanitate.

Citându-l pe Dumitru Stăniloae, vom spune că „ospitalitatea este o trăsătură

caracteristică unanim recunoscută a poporului român.(...) Ospitalitatea e omenia

34

Ibidem, p. 102. 35

Ibidem, pp-110-112. 36

Ibidem, p. 113.

manifestată faţă de străini. (...) Ocazia de a primi un străin e o adevărată sărbătoare

pentru român. El zâmbeşte ori de câte ori întâlneşte un om, confirmând sentimentul de

sărbătoare produs de orice întâlnire(...)"37

Românii acordă ospitalitate străinilor nu în

virtutea unei recompense şi nu pentru că aceşti străini le pot povesti sau aduce ceva în

schimb. Ei îi primesc la mesele lor pentru că şi aceşti străini sunt oameni, păstrând astfel

sfatul vechi-testamentar care spune: „străinul care s-a aşezat la voi să fie pentru voi ca şi

băştinaşul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înşivă, că şi voi aţi fost străini în pământul

Egiptului” (Lev. 19, 34). Aşadar, spiritul de comuniune al poporului român de manifestă

cel mai pregnant în ospitalitatea noastră impresionantă.

Credinţa – trăsătură spirituală a poporului român – este numită şi „lege românească”

sau „lege strămoşească”. Credinţa reprezintă pentru poporul nostru „fundamentul tuturor

legilor de viaţă, printr-o convieţuire de reciprocă preţuire şi conlucrare, care-i oferă unitatea

şi identitatea.”

Îndelungata şi necurmata trăire în legea de supremă nobleţe a lui Hristos a presupus o

deosebit de afectuoasă alipire a lui la Dumnezeu, care i-a devenit întru totul familiar.

Această familiaritate afectuoasă faţă de Dumnezeu o tâlcuieşte poporul român prin expresia

„Dumnezeu drăguţu!” – Dumnezeu nu este văzut ca un stăpân aspru şi distant ci ca un

Părinte iubitor şi de aceea, drag, ba chiar drăguţ. (...) În acelaşi timp foloseşte poporul

nostru expresia „Măicuţa Domnului” văzând-o „măicuţă” nu numai pentru Fiul ei iubitor,

ci şi pentru tot cel ce se adresează ei. Prin aceste expresii poporul român arată delicateţea

sufletească ce i s-a imprimat prin credinţa lui.”38

37

Ibidem, pp.120-121. 38

Ibidem, pp. 201-202.

Concluzie

Prin aceste două capitole s-a încercat realizarea unei sinteze a trăsăturilor

definitorii – crearea unui portret spiritual al românului. Din cele relatate până acum – prin

citarea frumoaselor cuvinte pline de spiritualitate şi de formă ale Părintelui Stăniloae dar

şi ale filosofului Noica – s-a putut realiza o schiţă spirituală a poporului românesc.

Reflecţiile despre spiritualitatea poporului român şi Paginile despre sufletul românesc –

arată, fără putinţă de tăgadă că al nostru neam este plin de spiritualitate, că el, în întregul

lui, mărturiseşte, “cu o gură şi cu o inimă” pe Dumnezeu Cel în Treime preaslăvit – Tatăl,

Fiul şi Duhul Sfânt , pe Măicuţa Domnului, mărturiseşte credinţa, unitatea, dragostea de

neam şi duhul de comuniune dar şi celelalte mari virtuţi ale sale încă de la formarea lui şi

până în veacuri.

Bibliografie:

Costa de Beauregard, Marc-Antoine, Dumitru Stăniloae – Mică dogmatică

vorbită. Dialoguri la Cernica, Ediţia a II-a revăzută, Editura Deisis, Sibiu, 2000.

Stăniloae, Dumitru, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Editura

Elion, Bucureşti, 2001.

Stăniloae, Dumitru, Pr. Prof., Ortodoxie şi românism, Sibiu, 1939.

Stăniloae, Dumitru, Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002.

www.crestinortodox.ro