ACADEMIA NAŢIONALĂ DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

FACULTATEA DE KINETOTERAPIE

DISERTAŢIE

Îndrumător ştiinţific:Prof.univ.dr. Vinţanu Nicolae Absolvent: Cîrjaliu Adrian

BUCUREŞTI2008

se cere întemeierea afirmaţiilor. Aceasta constă în prezentarea unui şir de propoziţii din care afirmaţia respectivă rezultă ca o concluzie. Întemeierea unor idei, adesea, trebuie să producă prin explicarea

genezei sau explicarea funcţie acestora, ceea ce nu este corect logic şi

semantic. Fundamentarea răspunde, de fapt, întrebării „de ce” şi deci nu la

„cum a apărut” sau „ce utilitate are”. Desigur că există o legătură între cele

trei abordări, darn u se pot confrunta. Pe de altă parte, întemeierea unor idei

cum ar fi: „kinetoterapia ajută la sănătate”, „mişcarea învinge boala” au o

istorie, iar stabilirea şi validarea adevărului lor se poate face istoric.

2.2. Argumentatia şi demonstraţia – elemente fundamentale în

comunicarea dintre kinetoterapeut şi pacient

Pentru fundamentarea logică şi semantică a unei idei in comunicarea

umană se folosesc însă cel mai adesea două mijloace sau căi: argumentaţia

sau demonstraţia. Încă din antichitate se încerca susţinerea temelor sau

ideilor, pe baza unor argumente. De altfel, chiar în analiza raţionamentelor

figurează termenul de „argument”. În prezent argumentarea este înţeleasă ca

„o acţiune care tinde întotdeauna să modifice o stare de lucruri existentă² ”…

sau „ansamblul de propoziţii pe care un disputant îl afirmă în cursul

intervenţiilor sale”. Alte accepţii mai sunt: „orice argumentaţie vizează

transformarea atitudinilor şi convingerilor”; „ceea ce integrează teoria

gândirii şi teoria acţiunii”; „un mod de prezentare a dovezilor pentru

susţinerea unor idei”³.

Scopul argumentării, observăm, este producerea convingerilor despre o

idée sau un ansamblu de idei. Adeziunea celui ce reprezintă ideile se ____________________

²Ch. Perelman, L. Olbrechts- Tyiteca, La nouvell rethorique. Traite de argumentation. P.U.F., Paris 1958, p 72

³O. Ducrot, Dire et ne pas dire, Herman, Paris, 1972, p.8

21

bazează pe o „comunicare raţională”, ce dispune de un limbaj comun şi

mecanisme logice şi semantice adecvate.

Argumentarea se apropie de rigoarea demonstraţiei, însă are în vedere

nu atât consistenţa discursului, a comunicării, cât succesul ideilor în faţa

celor ce le receptează. Aşa se explică poate de ce teoria argumentării s-a

dezvoltat mai ales prin cercetarea discursului practice. Acest tip de discurs

nu este axat, precum cel teoretic, pe cerinţa adevărului stringent, ci pe aceea

ce am numi – pretenţia de justeţe a ideilor. Astfel, în cadrul argumentării se

îmbină aspectele logice cu cele retorice, psihologice, de comunicare şi de

acţiune.

În structura unei argumentări putem deosebi mai multe zone cum ar fi:

treapta iniţială în care se pune problema adevărului sau justeţea unor idei;

treapta a doua unde se arată mijloacele de întemeiere; treapta a treia în care

se stabilesc legături în susţinerea ideilor şi mijloacele de fundamentare. Pe

de altă parte, această structură mai conţine: teza de argumentat care de fapt,

trebuie sa fie o concluzie, datele pe care se bazează întemeierea, propoziţii

de legatură între acestea şi reguli de inferenţă, justificarea tuturor

propoziţiilor, operatorul modal şi eventual, condiţiile de exceptare legate de

acesta. Argumentarea se deosebeşte şi aici de demonstraţie, pentru că prima

este o derivare în care lipseşte un element sau altul de precizie. De aceea,

pentru a argumenta o idée trebuie să respectăm regula potrivită căreia –

adevărul şi justeţea lui să fie plauzibile. Argumentele prezentate pentru

întemeierea unei idei sunt şi ele de mai multe feluri, cum ar fi: argumentul

contradicţiei, argumentul identităţii, argumentul reciprocităţii, argumentul

tranzitivităţii, argumentul includerii părţii în întreg, argumentul comparaţiei.

22

Alte argumente sunt cele bazate pe structura realului, ca de exemplu

cele cauzale, pragmatice, a depăşirii, a autorităţii, a legii etc. Argumentarea,

după cum vedem, depăşeste cadrul strict logic şi face posibilă cuprinderea

tuturor ideilor în zona fundamentării acestora în zona semantică. În

kinetoterapie adesea avem de a face cu o zonă foarte vastă a ideilor care

implică argumentarea ca element absolut necesar.

Demonstraţia este cea mai importantă formă de fundamentare a ideilor.

Ea presupune rigoare logică mare şi adesea utilizează procedeele de

axiomatizare şi formalizare. În dezvoltarea sa istorică, demonstraţia a

cunoscut mai multe faze. Iniţial, în antichitate ea era mai ales intuitivă.

Fiecare teză este demonstrată cu ajutorul altor teze demonstrate anterior şi

prin definiţii. Demonstraţia este deci deductivă, rigoarea logică derivând din

respectarea legilor acesteia.

Orice demonstraţie în procesul de comunicare, conţine, de fapt, un

grup de elemente strict necesare. Acestea sunt: teza de demonstrat,

fundamentul demonstraţiei în care intră atât termini iniţiali nedefiniţi,

definiţii, axiome şi teoreme demonstrate anterior şi proedeul demonstraţiei.

Cu alte cuvinte, în orice demonstraţie se află termini (primari sau definiţi),

propoziţii (definiţii, axiome, teoreme) şi interferenţe. În cadrul termenilor,

unii sunt cunoscuţi şi alţii necunoscuţi, aflarea conţinutului şi valorii lor

fiind sarcina demonstraţiei.

Mai mult, demonstraţia poate fi directă şi indirectă. În primul caz,

adevărul tezei se deduce direct din fundamental ei, iar în cel de al doilea caz

se stabileşte mai întâi falsitatea contradictoriei tezei şi apoi, pe baza terţului

exclus, se derivă adevărul acesteia. Mai menţionăm că demonstraţia nu este

o simplă înşiruire de date şi derivaţii ale acestora,unele din altele. Există o

23

sumă de reguli ce trebuie respectate, pentru a fi siguri de adevărul pe care îl

enunţăm ca fundament al unei idei. Aceste reguli, dacă sunt respectate,

asigură validitatea demonstraţiei. Aici deosebim atât reguli privind teza de

demonstrat, reguli cu privire la fundamental demonstraţiei şi reguli cu

privire la procedeul logic prin care derivăm teza din fundament sau axiomă.

În primul caz există 2 reguli: teza să fie o propoziţie clară şi precis

determinată, adică ceea ce nu are sens şi semnificaţie precisă nu poate fi

demonstrate; teza să rămână identică cu sine pe întreg parcursul

demonstraţiei. Această regulă previne argumentarea sofistă care substituie

teza de demonstrat cu o alta, pe parcursul acesteia şi astfel se demonstrează

noua teză, nu cea propusă iniţial.

În privinţa fundamentului demonstraţiei există următoarele reguli:

fundamentarea să conţină propoziţii adevărate, fundamental să fie raţiune

suficientă pentru teză, adică fundamental să poată fi demonstrabil

independent de teză.

Pentru procedeul logic prin care se realizează demonstraţia există o

singură regulă: teza să rezulte necesar din fundament. Adică dacă este admis

fundamentul ca adevărat, atunci trebuie în mod necesar admisă şi teza

adevarată. Încălcarea acestei reguli duce la numeroase erori logice.

Folosirea demonstraţiei în kinetoterapie adduce precizie şi certitudine în

acţiune. Astfel se permite trecerea de la un sistem de idei la noi idei, asigură

înaintarea cunoaşterii şi acţiunii de la cunoscut la necunoscut. Idealul

kinetoterapeutului este, adesea, să ofere pacienţilor o demonstraţie completă

şi riguroasă. Aceasta este posibil dacă se pleacă de la propoziţii adevărate şi

de la respectarea regulilor de inferenţă. Rigurozitatea presupune o

24

formalizare amplă şi deci cunoştinţe din ce în ce mai vaste.

Procesul de argumentare în comunicare utilizează amplu teoriile

retoricii. S-au încercat şi unele modele. Important este că se constituie un

ansamblu de interacţiuni între emiţător – receptor în funcţie de ansamblul de

propozitii pe care primul le afirmă în cursul intervenţiilor sale, un ansamblu

de remarci asupra afirmaţiilor făcute, cantitatea de activităţi impusă de

mediu şi atitudinea pozitivă a memrilor grupului de învăţare, unii faţă de

alţii. Se impun aici şi unele observaţii, cum ar fi, numărul comentariilor pe

care unii membrii ai grupului le fac asupra afirmaţiilor este în funcţie de

numărul propoziţiilor supuse discuţiei. Confirmarea reciprocă a

argumentelor este şi ea în funcţie de interferenţa acestor argumente, iar

numărul de premise acceptate duce la variaţia numărului de propoziţii

avansate în discuţie. Regula aici pare a fi că, dacă premisele care intră în

discuţie nu sunt sufficient de numeroase şi puternice, grupul nu se constituie

ca grup de discuţie şi deci comunicarea nu se realizează.

2.3. Semantica judecăţilor de valoare în comunicare

Valorile, se stie, pot fi împărţite în positive şi negative. Astfel, o

judecată de valoare presupune: un subiect care apreciază şi deci formează

judecata de valoare; un obiect, fenomen, eveniment etc, supus aprecierii; un

atribut de valoare prin care acesta primeşte un calificativ.

Din punctual de vedere al lucrării de faţă, nun e interesează temeiul în

virtutea căruia se formulează judecata de valoare, ci presupunem că autorul

judecăţii ia „o atitudine de valoare” şi are un „concept de valoare”.

25

CAPITOLUL 3

COMUNICARE, EXPLICARE, ARGUMENTARE ŞI

DEMONSTRARE

Se consideră, pe bună dreptate, că explicaţia este un izvor principal al

comunicării interumane. Adesea nu luăm cuvântul, nu intrăm în vorbă decât

pentru a cere sau a da explicaţii. Însă nici o activitate de comunicare, nici un

discurs nu începe, nu se dezvoltă dacă omul, fiinţă cognitivă, nu ar resimţi

acut nevoia de explicare. Orice comunicare este oarecum şi o explicaţie

pentru sine sau pentru celălalt. Mai mult, discursul explicitează, clarifică,

luminează adâncurile sensului. Secvenţele discursive au însă multiple

interpretări. Una şi aceeaşi secvenţă poate avea sensuri diferite şi unul şi

acelaşi conţinut de gândire poate fi exprimat diferit. Aşa se face că explicaţia

este, de fapt, un fel de traducere.

3.1. Sens şi explicaţie

Ceea ce frapează când vrem să descriem conţinutul semantic al

cuvintelor „a explica” („expliquer”) şi explicaţie („explication”) este

polisemnia lor. Se pot reţine şase înţelesuri pentru „a explica”: a comunica/,

30

/a dezvolta/, /a învăţa ceva pe cineva/, /a interpreta/, /a motive/, /a da seamă/

(„render compte”). Dicţionarul Petit Robert reţine şi el un număr de sensuri

de bază şi de parafraze cum ar fi: a) faire connaître, comprendre nettement,

en developpant, sens parafrazabil prin „exposer”, „exprimer”, „manifeste,

montrer, prouver”; b) render clair, faire comprendre (ce qui este ou paraît

obscure), sens parefrazabil prin „commenter, elucider”, prin „apprendre,

enseigner” şi prin „montrer”; c) faire connaître la raison, la cause de

quelque chose, sens parafrazabil prin „render compte”, „justifier”,

„motiver”. La forma sa pronominală, acest verb reproduce sensurile de mai

sus, la care mai adaugă unul, parafrazabil prin „disculper”.

Cea mai mare parte a accepţiunilor verbului „a explica” şi ale

substantivelor „explicare”: /proces/ şi „explicaţie”: /rezultat/ vizează în mod

evident domeniul activităţii cognitive. Andre Lalande (apud C. Sălăvăstru,

1995) reţine trei accepţiuni ale verbului „a explica”: a) accepţiunea cea mai

largă trimite la „a dezvolta sau a descrie, a da o determinaţie precisă la ce

era necunoscut, vag sau obscur”; b) sensul, mai special, în care „a explica un

obiect de cunoaştere înseamnă a arăta că el este implicat de unul sau mai

multe adevăruri deja admise (cu titlul asertoric sau ipotetic)” şi c) „a

explica” înseamnă „a arăta că ceea ce se explică este implicat de principii

nu numai admise, dar evidente; altfel spus, a face să se vadă că el depinde

necesar de judecăţi necesare”.¹

_______________ ¹Vezi Dospinescu V., Semantică şi discurs didactic, E.D.P., Bucureşti 1998 şi urm

31

Nu ne propunem aici să tratăm noţiunea de explicaţie din perspectivă

epistemologică, astfel de propuneri şi studii au existat şi există. Vrem numai

să ne oprim câteva momente asupra unor distincţii făcute în sfera

conceptului de explicaţie.

Explicaţia ce intervine însă în comunicarea dintre kinetoterapeut şi pacient

este o explicaţie pentru altul şi angajează obiectul asupra cărui se îndreaptă

explicaţia şi destinatarul explicaţiei (individ sau colectivitate).

În timp ce explicaţia ştiinţifică este una pentru domeniu, explicaţia este

una pentru subiect, adaptată întotdeauna nivelului semio-cognitiv al acestuia.

Aici comunicarea alege acele proceduri discursive care îi permit să obţină

înţelegerea şi, prin aceasta, adeziunea destinatarului.

Această centrare pe subiect este, decisivă în definirea comunicării în

kinetoterapie, obiectele cunoaşterii fiind supuse transformării, adică

prelucrării discursive, astfel încât să poată fi înţelese şi, deci învăţate. În

acest sens, putem spune că orice explicaţie, începe prin a fi o explicaţie

ştiinţifică şi sfârşeşte prin a fi o explicaţie de instruire şi educaţională.

Difuzarea explicaţiilor ştiinţifice şi înţelegerea lor de către pacient se face

32

CAPITOLUL 1

GÂNDIRE ŞI ADEVĂR ÎN KINETOTERAPIE

Gândirea este o facultate, o capacitate necesară a omului prin care

se exprimă raţionalul, inteligibilul din jurul nostrum şi din interiorul

nostrum. Ea este deci o parte constituitivă a noastră prin care ne

deosebim fundamental de restul lumii vii şi prin ea se exprimă ceea ce

este specific naturii umane. Desigur, ea nu este singura capacitate

umană şi prin ea singură nu putem avea o viziune globală asupra

cunoaşterii şi omului, ci este o parte, dar o parte esenţială a noastră.

Pe de altă parte, gândirea nu este întotdeauna „în acţiune”, dacă

avem în vedere somnul. Guitton, în lucrarea sa „Munca intelectuală”

spunea că „Omul gândeşte maxim 20 de minute pe zi”. Probabil că este

vorba de faptul că foarte multe din actele noastre cuprind automatisme,

operaţii care se desfăşoară pe baza a ceea ce psihologii numesc –

stereotip dinamic.

1.1. Gândire şi adevăr – elemente centrale în kinetoterapie

Forţa gândirii este însă imensă. Deşi în comparaţie cu universal,

ea este un punct „cât bobul spumei”, cum spune Eminescu, aceasta

cuprinde întreaga lume şi chiar pe ea însăşi. Caracterul gândirii este de

a acţiona, nu asupra cuiva pentru a produce direct ceva – deşi probabil

că la o altă magnitudine a dezvoltării o va face, ci de a releva ceea ce

este ascuns în lucruri şi fenimene – ceea ce simţurile nu pot să detecteze

decât imprecise şi aleatoriu.

9

Tema:

„ASPECTE SEMANTICE ALE

COMUNICĂRII DINTRE

KINETOTERAPEUT ŞI PACIENT”

2

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1

GÂNDIRE ŞI ADEVĂR ÎN KINETOTERAPIE

1.1. Gândire şi adevăr – elemente centrale în kinetoterapie

1.2. Structura logică a comunicării dintre kinetoterapeut şi pacient

Capitolul 2

SEMANTICA ŞI ADEVĂRUL IDEILOR ÎN COMUNICAREA

DINTRE KINETOTERAPEUT ŞI PACIENT

2.1. Sensul semantic al conceptului de problemă

2.2.Argumentaţia şi demonstraţia – elemente fundamentale în

comunicarea dintre kinetoterapeut şi pacient

2.3. Semantica judecăţilor de valoareîn comunicare

Capitolul 3

COMUNICARE, EXPLICARE, ARGUMENTARE ŞI

DEMONSTRARE

3.1. Sens şi explicaţie

3.2. Comunicare şi tantologie

3.3. Repere semantice în statutul şi rolul specialistului în kinetoterapie

Concluzii

ACADEMIA NAŢIONALĂ DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

FACULTATEA DE KINETOTERAPIE

DISERTAŢIE

Îndrumător ştiinţific:Prof.univ.dr. Vinţanu Nicolae Absolvent: Cîrjaliu Adrian

BUCUREŞTI2008