bnvfytxfdrzewae Actul lecturii și semnificațiile lui în durata lungă

Timp de 2000 de ani cartea a servit omenirii în diverse forme: pentru rugăciune ,pentru a

stoca sau pentru a acumula noi informații . Altfel spus devine un obiect de care nu ne putem

lipsi. Cartea în sine este mai mult decît atît,devine un intrument de învățare,se transformă în

artă. Cu trecerea timpului și totodată din cauza unei evoluții de o asemenea anvergură deja

conceptul în sine își pierde din însemnătate.Ne este indiferent dacă citim o carte palpabilă sau

un document pdf,contează în fond informația pe care o obținem.Cumva literatura din zilele

noastre își pierde din importanță,vorbim despre acest comerț cu cărți în acelaș mod în care

vorbim despre comerțul cu alimente.Contează ce vinde,ce produce o cantitate considerabilă

din punct de vedere financiar decît ce aport informațional aduce omului.

1.Practicile lecturii și ale scrierii în diacronie

Evoluția lecturii de la cititul cu voce tare la cititul intim, are loc din secolul XVII .Cititul

cu voce tare,anevois este înlocuit de cititul în propria intimitate,pentru sine.Cititul în tăcere

devine un ritual.Are valoare personală.Augustin subliniază în „Confesiuni„ că cele doua acte

ale lecturii au loc simultan .În limbile Bibliei-aramica și ebraica-nu se face deosebire între

actul lecturii și cel al scrierii,ambele fiind definite de același cuvînt. Alberto Manguel este de

părere că fiecare exemplar are propria lui identitate astfel chiar dacă asimilam edițiile diferite

ale aceluiaș exemplar,sunt în fond diferite.Vorbim de traducere,de editare de copertă. Ca în

Evul mediu cand cînd informația găsită era prelucrată capatînd alt sens,pierzîndu-și din

indentitate.Cititul,scrisul sunt acțiuni dobîndite prin metode nesigure,afirmă manguel.

Cititul în tăcere îi permite cititorului să creeze,sa relaționeze cu scriitorul.„Cuvintele nu

mai ocupă timpul necesar pentru a putea fi pronunțate. Ele pot exista în spațiul

interior,precipitîndu-se sau abia ițindu-se,descifrîndu-se integral sau doar pe jumătate

rostite,în timp ce gîndurile cititorului le pot inspecta în voie...„

Această nouă practică a stîrnit controverse în rîndul dogmaticilor, aceștia găsind nociv cititul

pentru sine,deoarece acesta permite omului să viseze, „primejdia accidiei„-păcatul leneviei-

„molima ce bîntuie întru amiză„.Cititorii independenți erau considerati eretici de către părinții

creștini încă din 382.Pedeapsa fiind arderea pe rug.Aceștia neacceptînd decît cititul în grupuri.

„Observăndu-l pe Sfîntul Ambrozie cititnd în acea după amiază din anul 384 Augustin și-ar fi

putut da cu greu seama ce îi fusese dat să vadă.Era convins că vedea un cititor care încearca să

evite oaspeții inoportuni,menajîndu-și vocea pentru învățăcei.„

Martyn Lyons vorbește în ”Istoria Cărților„ despre modul în care este perceput acest

obiect de către cei din jur.Astfel oamenii pun totul doar pe seama autorului făcînd abstracție

de faptul că în spatele conceputului de „carte„ stă defapt o echipă de oameni:„Autorii nu scriu

cărți, scriu texte.Textele sunt prelucrate, transformate și interpretatate de redactori,designeri

și ilustratori.O alegere de format,hîrtie și preț trebuie făcută de editor...Promovarea și

publicitatea pun în acțiune strategiile comerciale,țintind anumite piețe de consumatori.„

Cuvintele cheie ale citatului din M. Lyons sunt:strategie,promovare,țintind.Asta e diferența

dintre modul în care este percepută cartea în acest moment comparativ cu modul în care era

gîndită și privită în trecut.Cartea avea cumva mai multă încarcatură emoțională, poate grație

trudei scribilor sau a faptului că se găseau destul de rar.Accesul la lectură era unul limitat,spre

deosebire de zilele noastre unde avem acces la orice și totuși nu știm ce să alegem.

Alberto Manguel vorbește despre procesul de citire, realizarea sa în sine, și amintește

despre un citat din Cicero„Cel mai pătrunzător dintre simțuri este simțul văzului.„ Problema

pe care o aduce în discuție Manguel este:„Prin ce alchimie devin aceste cuvinte intangibile?

„ În Antichitate apare teoria conform căreia ochii au fost creați de Afrodita,100 de ani mai

târziu Epicur vorbește de o ploaie de atomi care se răsfrîng asupra obiectelor.Aristotel

consideră ochiul un obiect cameleonic ce trimite prin umorile oculare creierului informațiile.

Glen a sugerat că un „spirit vizual„ traversează ochiul și pătrunde în aer,transformandu-l în

material de percepție.

2.Apariția tiparului.

Apariția cărților scrise se întampla pur și simplu după cum afirmă Lyons.Momentul în

care Gutenberg inventează tiparul nu este punctul determinant, în fond ci este„rezultatul unui

proces cumulativ de inovație tehnologică.„ Gutenberg alături de asociații săi Johan Fust și

Peter Schoffer resușesc această invenție bineînțeles făcînd compromisuri financiare.Însă trei

secole mai tîrziu doar Fust și Schoffer sunt numiți inventatorii tiparului,Gutenberg rămîne

doar la stadiul de „asociat„.Tiparnița datează încă din secolul XI în China,cu două sute de ani

înainte de invenția lui Guntenberg erau inventate caractere metalice însă acest lucru nu a fost

popularizat deoarece nu era un obiectiv.

Tiparul face mai accesibilă Biblia,vorbim astfel despre o lectură individuală a

Bibliei.Gutenberg însuși o tipărește,aceasta devenind prima carte din Europa realizată cu

caractere mobile.Realizarea Bibliei lui Gutenberg a durat 2 ani.Prima cearneală era din

„funinginea de la lămpi,amestecată cu lac și albuș de ou„.Pentru Biblia lui Gutenberg au fost

încercate mai multe produse chimice pentru a obține acel negru specific.

Pagina tipărită seamană la începutul tipografierii cu manuscrisul redactat de

mînă,însă rapid ajunge să se transforme în tot ceea ce astăzi deja pare natural.Astfel: este

utilizată introducerea,succedată de poza autorului cărții,numerotarea paginilor este un alt

element ce subliniază evoluția cărții în sine.„Biblia a fost împărțită în cărți,capitole și versuri

încă din cultura scribală ,dar nu a existat un sistem uniform acceptat de toți.Diviziunile biblice

organizate de tipograful francez Robert Estienne în 1551 au fost, în cele din urmă,universal

adoptate.„ Cărțile au fost standardizate încă din Renaștere, vorbim despre canonizarea unor

opere.Se crează referinte bibliografice ,având pentru fiecare domeniu în parte un reprezentant

al Antichității. Alfabetizarea populației în Occident,spune Lyons era reprezentată: „În Anglia

60 dintre bărbați și 40 femei erau alfabetizați în preajma lui 1800. La acel moment, aproape

toți bărbații albi din New England erau alfabetizați.În timpul Revoluției Franceze ,jumătate

din populația masculină a Franței știa să citească, precum și aproximativ 27 dintre femei.„

Scrisul și cititul nu erau doua procese care să se succeadă.Astfel femeile știau să citească însă

nu neapărat să și scrie.Cumva acest act al scrisului conferea un soi de independență, de care

beneficiau doar bărbații.

Cărțile erau scrise în timpul Renașterii în formatul simplu,elegant,folosindu-se caracterele

romane.Descendentele lor sunt caracterele folosite astăzi,numite „Times New Roman„-

„adaptate după un set de caractere romane din secolul XVI, dezvoltat de Robert Granjon„.

Însă la fel de mult este folosit și formatul gotic al literelor utilizat de Luther în pamfletele

sale.Alegerea unuia dintre cele două tipuri de caractere este în fond o chestiune de nuanță și

de natura documentului dar și de publicul țintă.