biserica ortodoxĂ romÂnĂ din paris
Post on 04-Nov-2021
9 Views
Preview:
TRANSCRIPT
E P I S C O P I A O R T O D O X Ă R O M Â N Ă D I N E U R O P A O C C I D E N T A L Ă
ACOPERITĂ CANONIC DE
ÎNALT PREA SFINŢIA SA NATHANIEL
ARHIEPISCOP DE DETROIT ŞI AL EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE DIN AMERICA
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN PARIS
S F I N Ţ I I A R H A N G H E L I M i h a i l , G a v r i i l ş i R a f a i l
9 BIS RUE JEAN DE BEAUVAIS • 75005 PARIS Tél./Fax: 01 43 54 67 47
B u l e t i n
A n u l X L I I I • N r . 2 0 • a p r i l i e 2 0 0 6 ( s e r i e n o u ă )
2
SCRISOARE PASTORALĂ LA
SFINTELE PAŞTI 2006 Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drepcredincioşilor creştini
ai Episcopiei noastre de Dumnezeu-păzite,
Har, Milă şi Pace de la Hristos Domnul Cel Înviat,
iar de la noi părintească dragoste şi arhiereşti binecuvântări.
“Că va să fie învierea morţilor: şi a drepţilor şi a nedrepţilor.”
(Faptele Apostolilor, 24:15)
Iubiţi credincioşi,
Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat!
“Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată
locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai
înainte de voi; acolo Îl veţi vedea după cum v-a spus” (Marcu 16:6-7).
Acestea sunt cuvintele adresate celor trei femei de acel “tânăr îmbrăcat în veşmânt alb” care a stat la
intrarea mormântului gol, al Domnului nostru Iisus Hristos, atunci când au ajuns acolo ca să ungă
pentru ultima dată trupul Său cel răstignit. Începând de atunci, credincioşii au schimbat între ei
acest uimitor şi unic anunţ: Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat! Din Sfânta Evanghelie de la Sfântul
Apostol şi Evanghelist Matei, noi ştim că apostolii L-au întâlnit pe Iisus în Galileea unde Le-a
vorbit, şi a rămas cu ei 40 de zile. La Înălţarea Sa la ceruri, El le-a spus lor, şi prin ei, şi
nouă:“…iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).
Ca şi creştini, noi credem şi afirmăm că Iisus “S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui”
(Crezul), unde, mijloceşte pentru noi. Sfântul Ignatie, Episcopul Antiohiei (aprox. între 35-107)
care a fost ucenic al Sfântului Ioan Evanghelistul, în drum către propriul său martiriu la Roma, sub
domnia împăratului Traian, a scris un număr de epistole în care subliniază despre credinţa sa în
învierea lui Iisus şi a toată omenirea. “Eu Îl ştiu în trup şi după înviere şi cred că este. Când a venit
la Petru şi la cei dimpreună cu el, le-a zis: “Luaţi, pipăiţi-mă şi vedeţi, că nu sunt demon fără de
trup”. Şi îndată sau atins de El şi au crezut, unindu-se strâns şi cu trupul şi cu duhul Lui. De asta
au dispreţuit moartea şi au fost găsiţi mai presus de moarte. După înviere a mâncat împreună cu ei
şi a băut cu ei, ca unul în trup, deşi duhovniceşte era unit cu Tatăl” (Ignatie către Smirneni 3:1-3).
Astăzi, sărbătorim această Duminică a Duminicilor, acest mare “praznic al praznicelor şi
sărbătoare a sărbătorilor întru care lăudăm pe Hristos în veci” (Canonul Pascal) ca fiind înviere a
vieţii şi nimicire a morţii! Sfântul Ignatie de asemeni, ne reaminteşte de motivul pentru care
creştinii nu ţin ziua Sâmbetei evreieşti, ci ţin ziua Domnului (Duminica): în pomenirea învierii Sale
din morţi şi a vieţii celei noi, care a izvorât din Iisus, prin moartea Sa.
Sunt unii care, şi azi ca şi de-a lungul secolelor, au încercat să explice evaziv despre învierea lui
Iisus Hristos, ca fiind un eveniment pur şi simplu imaginat de urmaşii de mai târziu ai Domnului.
Însă, la baza creştinismului stă credinţa în învierea Domnului Iisus. Acel “tânăr îmbrăcat în alb”,
îngerul Domnului de la mormânt, dar şi apostolii şi toţi discipolii, au mărturisit ceea ce au văzut. Ei
au transmis învăţătura generaţiilor următoare care, la rândul lor au făcut la fel. Învierea lui Hristos
din mormânt, va fi învăţată fără încetare în vecii vecilor.
3
Să analizăm aşadar experienţa trăită de fariseul Saul, Sfântul Pavel de mai târziu, acelaşi care s-a
întors din a persecuta discipolii lui Iisus, în cel mai mare apostol al lui Hristos pentru neamuri.
Sfântul Pavel a mărturisit înaintea guvernatorului roman Felix: “Că va să fie învierea morţilor: şi a
drepţilor şi a nedrepţilor” (Fapte 24:15). Saul/Pavel a fost acuzat că este “ca o ciumă şi urzitor de
răzvrătiri printre toţi iudeii din lume…” (Fapte 24:5), acuzaţie la care el a răspuns: “Şi-ţi
mărturisesc aceasta, că aşa mă închin Dumnezeului părinţilor mei, …având nădejde în Dumnezeu,
pe care şi aceştia înşişi o aşteaptă, că va să fie învierea morţilor: şi a drepţilor şi a nedrepţilor”
(Fapte 24:14-15). El a continuat să repete guvernatorului, ceea ce a spus şi în faţa sinedriului:
“Decât numai pentru acest singur cuvânt pe care l-am strigat stând între ei, că pentru învierea
morţilor sunt eu astăzi judecat de voi” (Fapte 24:21).
Mai târziu, în faţa lui Festus, alt guvernator, Pavel spunea: “De ce se socoteşte la voi lucru de
necrezut că Dumnezeu înviază pe cei morţi?” (Fapte 26:8). După ce el şi-a descris propria lui
convertire de a crede în Iisus Hristos pe drumul Damascului, Pavel a spus: “…am stat până în ziua
aceasta, mărturisind la mic şi la mare, fără să spun nimic decât ceea ce şi proorocii şi Moise au
spus că va să fie: că Hristos avea să pătimească şi să fie cel dintâi înviat din morţi şi să vestească
lumina şi poporului şi neamurilor” (Fapte 26:22-23). Regele Agripa care era prezent, a spus către
Pavel: “Cu puţin de nu mă îndupleci să mă fac şi eu creştin!” (Fapte 24:28). Mulţumim
Milostivului Dumnezeu că suntem botezaţi în Hristos şi, ca şi creştini, păstrăm tare credinţa
apostolilor, şi dăruim aceeaşi închinare pe care şi părinţii noştri au dăruit-o lui Dumnezeu.
Iubiţi credincioşi, acea secţiune a Sfintei Scripturi pe care noi o numim Vechiul Testament, ne
mărturiseşte despre marea lucrare pe care Dumnezeu a făcut-o cu poporul Său cel ales şi
“promisiunea pe care El a făcut-o lui Avraam şi urmaşilor lui pentru totdeauna”. Conţine de
asemeni expuneri ale profeţilor şi sfinţilor de Dumnezeu inspiraţi, în a cărora înţelepciune, vorbele
lor sunt miezul promisiunii Mântuitorului ce va să vină, Emanuel (Dumnezeu este cu noi). Acest
Mântuitor sau Mesia, a binevoit a se naşte din Fecioară şi, pentru mântuirea omenirii, a suferit
moarte fără stricăciune. Prin moartea şi învierea Sa, aducând înviere tuturor. Despre această
suferinţă, slujitorul lui Dumnezeu, marele prooroc Isaia, spunea foarte clar: “Dar El a luat asupră-
Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat… Dar El fusese străpuns pentru păcatele
noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin
rănile Lui, noi toţi ne-am vindecat” şi mai mult, …Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile
noastre ale tuturor” (Isaia 53:4-6).
Să ne amintim ceea ce alt de Dumnezeu inspirat, Proorocul Iezechiel a spus în profeţie despre
oasele uscate împrăştiate pe câmp: “Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu, oaselor acestora: Iată Eu voi
face să intre în voi duh şi veţi învia…. Deci am proorocit eu cum mi se poruncise, şi a intrat în ei
duhul şi au înviat şi mulţime multă foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor” (Iezechiel
37:5,10). Din aceste două texte ale Vechiului Testament, înţelegem că şi înainte de venirea lui Iisus
Hristos, exista credinţa în învierea din morţi.
În epistola întâia către Tesaloniceni (Tesalonicul de azi), Sfântul Pavel reaminteşte neamurilor
convertite care s-au întors la credinţa cea adevărată în Dumnezeul Cel Viu: “…v-aţi întors la
Dumnezeu, de la idoli, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat. Şi să aşteptaţi pe Fiul Său
din ceruri, pe Care L-a înviat din morţi, pe Iisus, Cel ce ne izbăveşte de mânia cea viitoare” (I
Tesaloniceni 1:9-10). Prin cuvântul “Cel Viu”, profetul vrea să spună că, de la închinarea la piatră,
lut şi metal, s-au întors la credinţa în Creatorul nematerial, Cel pe care Iona îl descria marinarilor
care l-au aruncat peste bord, ca pe Dumnezeul cerului “Cel care a făcut marea şi uscatul” (Iona
1:9). Iubiţi credincioşi, şi noi trebuie să ne păzim şi să nu ne facem idoli din preocupările materiale,
prin secularizare şi hedonism, idoli care să înlocuiască pe adevăratul şi Dumnezeul Cel Viu al
părinţilor noştri.
4
Această epistolă către Tesaloniceni, a fost scrisă prin anul Domnului 49, aproximativ zece ani după
răstignire şi înviere. Deci, vedem că asta este ceea ce Biserica a crezut din început; că Iisus este viu
şi se va întoarce pe pământ. Dar să nu cădem într-o eroare gândind că generaţia noastră cere un
“mesaj modern”, o Evanghelie diferită. Aceasta poate fi greşeala gândirii că generaţia noastră nu are
nevoie de mântuirea prin Iisus Hristos, pentru că noi, azi, suntem mai deştepţi, sau am făcut nu ştiu
ce “progrese” faţă de generaţia anterioară. Natura umană este vătămată de la căderea lui Adam, şi
noi toţi suntem urmaşii lui Adam. Din acest punct de vedere, nu este nici un progres al omenirii de-
a lungul anilor. Tot născutul are nevoie de mila lui Dumnezeu pentru a înfrânge slăbiciunea
omenească. Nu există o ameliorare colectivă a umanităţii. Fiecare generaţie, fiecare persoană
trebuie să răspundă aceleiaşi chemări la viaţă sau la moarte. Pentru aceasta, fiind născuţi în carne,
trebuie să fim născuţi şi în Duh, prin Sfântul Botez, şi să trăim o nouă viaţă în Hristos, nădejdea
noastră.
Avem viaţa celor care au trăit înaintea noastră, spre încurajare. Ei şi-au recunoscut limitele umane,
acceptând mila lui Dumnezeu să le dirijeze vieţile în speranţa vieţii veşnice şi binecuvântate ce va
să fie. Ei au trăit adevărul profund al învierii din morţi. Şi noi, trebuie să ne trăim vieţile noastre,
bazate pe credinţa în Iisus Hristos, în înviere şi judecata de apoi şi să le transmitem mai departe
copiilor noştri, prin exemplul nostru.
În timpul slujbei de înmormântare ţinute la căpătâiul oricărui creştin ortodox, clerici sau credincioşi,
sunt cântate următoarele cuvinte ale Sfântului Pavel către Tesaloniceni: “Fraţilor, despre cei ce au
adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde. Pentru că
de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi
va aduce împreună cu El” (I Tesaloniceni 4:13-14). Oare nu este aceasta cea mai confortabilă
declaraţie de auzit? Aceste cuvinte de mare speranţă şi de încredere în Dumnezeu, ar trebui să ne
îndrepte viaţa. Cu siguranţă că noi, creştinii ortodocşi, avem această speranţă, care se va împlini, aşa
cum Dumnezeu însuşi ne-a promis; dar, noi trebuie să trăim această speranţă, oră de oră, zi de zi şi
an de an fără să oscilăm.
Aici este un preţ al învierii, după cum ne avertizează Sfântul Pavel: “Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu
Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. Cel ce seamănă în trupul său însuşi
stricăciune, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţa
veşnică. Să nu încetăm de a face binele, căci vom secera la timpul său, dacă nu ne vom lenevi. Deci
dar până avem vreme, să facem binele către toţi, dar mai ales către cei de o credinţă cu noi”
(Galateni 6:7-10).
Trăim în această eră, dar, suntem încurajaţi să ne reamintim de cuvintele “Cât pentru noi, cetatea
noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, care va schimba la
înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce
are de a-Şi supune Sieşi toate” (Filipeni 3:20-21). Aici sunt bazele declaraţiei din Crez, că noi
aşteptăm din nou pe Domnul să vină din ceruri să ne schimbe şi să ne dea “… moştenire
nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru voi” (I Petru 1:4).
Continuitatea învăţăturilor apostolilor, a fost asigurată prin proprii lor discipoli. La scurt timp după
ce Sfântul Pavel a scris epistolele lui, Sfântul Clement discipolul Sfântului Petru, Papa Romei de
mai târziu (+99), martir de asemenea sub conducerea Împăratului Traian, spunea: “…cei care au
fost desăvârşiţi în dragoste, potrivit harului lui Dumnezeu, au loc între binecredincioşii care se vor
arăta la venirea împărăţiei lui Hristos. Că scris este: „Intraţi în cămări pentru foarte puţină vreme,
până va trece urgia şi mânia Mea; şi-Mi voi aduce aminte de o zi bună şi vă voi scula din
mormintele voastre‟” (I Clement 50:3-4). Astfel, ştim că prin apostoli şi discipolii lor, Biserica
întotdeauna a învăţat şi crede în adevărata înviere a Domnului Hristos din morţi.
5
Următorii lui Iisus Hristos au murit mărturisind credinţa lor în înviere. La fel au murit toţi
Apostolii, cu excepţia lui Ioan Evanghelistul. După perioada apostolică au fost o mulţime de
mucenici de-a lungul timpului, incluzând chiar zilele noastre. Patronul primului nostru ierarh
Episcopul Policarp Moruşca, a fost Sfântul Policarp, Episcopul Smirnei (aprox. între 69-155),
discipol al Sfântului Ioan Evanghelistul şi mare mucenic, sub Împăratul Marcus Aurelius. În
epistola către Filipeni, el îndemna: “Dacă Îi vom plăcea (lui Iisus) în veacul de acum, vom primi şi
pe cel ce va să fie, precum ne-a făgăduit, că ne va scula din morţi; iar dacă vom vieţui în chip
vrednic de El şi vom crede, vom şi împărăţi împreună cu El” (Filipeni 5:2).
În rugăciunea “Antifonului al Treilea” de la Dumnezeiasca Liturghie, ne rugăm aşa: “…dându-ne
nouă, în veacul de acum, cunoştinţa adevărului Tău şi, în cel ce va să fie, viaţă veşnică dăruindu-
ne.” Deşi noi vă putem prezenta tot mai mulţi mărturisitori ai adevărului, nu este nevoie să mergem
mai departe. Vă îndemnăm să citiţi vieţile sfinţilor, minunatele, marile şi în acelaşi timp, smeritele
învăţături ale Bisericii. Ceea ce am prezentat în Scrisoarea noastră Pastorală este suficient, credem,
să punem în mişcare şi să întărim speranţa noastră, să ne îndreptăm viaţa noastră şi să împărtăşim cu
ceilalţi motivul pentru bucuria noastră de a sărbători Ziua Pascală.
În această mare zi a sărbătorii Creştine, să strigăm împreună Sfintei Treimi: “Îţi aduc
mulţumiri…că fac şi eu parte…din învierea şi viaţa veşnică a sufletului şi a trupului” (Martiriul lui
Policarp 1:42), pentru că noi ca şi Creştini, ştim: “Că va să fie învierea morţilor: şi a drepţilor şi a
nedrepţilor,” (Fapte 24:15). Astfel, mare este bucuria de a ne saluta între noi, “Hristos a Înviat!
Adevărat a Înviat!”
+ NATHANIEL
Din milostivirea lui Dumnezeu,
Arhiepiscop de Detroit şi al Episcopiei Ortodoxe Române din America
6
Notaţi în agendele dvs.:
19-21 Mai – IPS Nathaniel la Paris
7
Oameni buni
untem întâi oameni, fiinţe umane cu
inteligenţă, adică înzestraţi cu cuvântul
dat de Dumnezeu. Apoi creştini: din
creştinătate cum se zice – zicea un român de-
al nostru pripăşit prin Franţa altădată. Sigur că
şi francezii sunt oamenii lui Dumnezeu: din
creştinătate! Fie ei catolici, protestanţi,
baptişti, anabaptişti (pe aceştia Voltaire îi
considera şi mai creştini!...).
De câtăva vreme sunt şi ortodocşi în
Franţa destul de numeroşi – mai ales originari
din Europa orientală şi sud-estică – deci
francezi creştini ortodocşi. (nu „marxişti
ortodocşi”, căci şi aceştia există printre cei
„vechi republicani”, adică republicani
„vrednici” şi foarte învăţaţi pentru a-l fi citit
pe Karl Marx!...). Creştini ortodocşi ca grecii,
bunăoară, sau ruşii, unii polonezi, armenii,
iugoslavii (sârbii) şi românii, bineînţeles,
adică şi greco-catolicii care, alături de noi în
timpurile noastre ne-au ajutat să păstrăm
biserica noastră ortodoxă din rue Jean de
Beauvais, cu ierarhia ei specifică, în libertate,
cum şi noi de altfel i-am cunoscut şi am
colaborat cu Uniţii din Occident pentru a
menţine flacăra credinţei şi a românismului
nostru tradiţional.
Sigur că din „creştinătate” fac parte –
adică din umanitatea omenită de Dumnezeu
(Care ne-a înzestrat cu darul de a cuvânta…) -
şi cei care, dintre neamurile semănate aici pe
Pământ în Franţa, şi cei care se zic „fără
credinţă” în Dumnezeul creştinilor (fie aceştia
botezaţi catolic sau ortodox sau reformaţi)
sau fără credinţă nici în Iehova, nici în Allah.
Într-un fel sunt „deişti” toţi aceştia care
nu se zic: atei!, ci liber-cugetători. Ca Voltaire
care prin Panglos (maestrul de filozofie al lui
Candide) ne arată că toţi oamenii şi toate
fiinţele şi lucrurile au un rost în lumea asta;
iar, că destinul nostru pe pământ este: să
creştem şi să ne înmulţim în pace şi armonie,
nu să ne batem în război şi dezordine unii cu
alţii. Astfel „iubeşte pe Dumnezeu şi pe
aproapele tău ca pe tine însuţi!” - aşa gândim
şi ne comportăm în viaţa de toate zilele cam
toţi cei care venim din centrul şi estul
Europei: creştineşte. Nu suntem catolici sau
reformaţi, nici baptişti sau anabaptişti, sau
adventişti, suntem totuşi noi românii mai
aproape de francezii catolici sau protestanţi,
ce ne-au dat nouă creştinilor ortodocşi ajutor
şi bucurii aici în străinătate.
Că doar nu ruşii pravoslavnici sau
sovietici ne-au adus vreodată ceva bun! Ne-au
luat şi pământul şi oameni, şi ne-au
„halucinat” sufletele noastre: acolo în ţara
mamă România. Din ţara noastră mamă ne-au
răpit provincii vechi de umanitate – adică de
omenie românească şi de creştinătate:
Basarabia, Bucovina, ţinutul Herţa. Mai mult,
de peste o jumătate de secol ne-au luat
tezaurul nostru (depozitul în aur al Băncii
Naţionale) şi l-au dus la Moscova. Ca să-l
protejeze de barbari, se zice… Iar de atunci
tot acolo este ce-a mai rămas din el. Însă
barbar este cine fură şi jefuieşte bunul
material şi moral al unui popor! Hoţ!
Temnicer! zicea Eminescu. Doamne păzeşte
poporul român şi ţările româneşti de toţi
năvălitorii, de unde vor fi venit. Cu gând
necurat, nu creştineşte.
Titus Bărbulescu
S
8
La loi spirituelle dans la vie quotidienne
1. C’est quoi la loi spirituelle ?
Ce syntagme de « loi spirituelle » ou de la loi qui est spirituelle, n’est pas étrange à notre esprit.
Nous avons l’intuition qu’il est lié à la « vie spirituelle », à la « vie nouvelle » que le Christ nous a
donnée, et qu’il est en quelque sorte opposé à la loi ancienne, à la loi charnelle, à la loi matérielle
même.
Mais dans le Nouveau Testament, cette expression, qui a fait plus tard carrière dans la pensée
des Pères, apparaît une seule fois, je crois, dans l’Epître de saint Paul aux Romains, chapitre 7.
Dans ce passage, assez intrigant d’ailleurs, saint Paul parle d’une opposition et d’une lutte
même entre la chair et l’esprit (image largement reprise plus tard par les Pères et par
l’hymnographie de l’Eglise), d’une lutte entre la loi spirituelle et la loi du péché qui agissent dans
l’homme.
Voila un fragment de ce passage de l’épître aux Romains :
7:14 Nous savons, en effet, que la loi est spirituelle; mais moi, je suis charnel,
vendu au péché.
7:15 Car je ne sais pas ce que je fais: je ne fais point ce que je veux, et je fais ce que
je hais.
7:16 Or, si je fais ce que je ne veux pas, je reconnais par là que la loi est bonne.
7:17 Et maintenant ce n‟est plus moi qui le fais, mais c‟est le péché qui habite en
moi.
7:18 Ce qui est bon, je le sais, n‟habite pas en moi, c‟est-à-dire dans ma chair: j`ai
la volonté, mais non le pouvoir de faire le bien.
7:19 Car je ne fais pas le bien que je veux, et je fais le mal que je ne veux pas.
7:20 Et si je fais ce que je ne veux pas, ce n‟est plus moi qui le fais, c`est le péché
qui habite en moi.
7:21 Je trouve donc en moi cette loi: quand je veux faire le bien, le mal est attaché à
moi.
7:22 Car je prends plaisir à la loi de Dieu, selon l`homme intérieur;
7:23 mais je vois dans mes membres une autre loi, qui lutte contre la loi de mon
entendement, et qui me rend captif de la loi du péché, qui est dans mes membres.
7:24 Misérable que je suis! Qui me délivrera du corps de cette mort?...
7:25 Grâces soient rendues à Dieu par Jésus Christ notre Seigneur!... Ainsi donc,
moi-même, je suis par l`entendement esclave de la loi de Dieu, et je suis par la chair
esclave de la loi du péché.
Mais là je veux préciser tout de suite que les Pères de l’Eglise ont entendu ce passage non pas
pour les baptisés, mais pour les juifs incrédules et non baptisés. Voilà ce qui dit saint Marc le Moine
dans son dialogue sur le baptême :
« Ceux qui les comprennent mal et se trouvent dans l‟erreur [de considérer que le
péché pousse en nous après le baptême malgré nous, n.n.] gauchissent ainsi le reste
9
des Ecritures. Reprends ce chapitre plus haut et tu découvriras que saint Paul ne parle
pas de sa situation après le baptême, mais qu‟il tient le rôle des Juifs incrédules et non
baptisés, pour les persuader que, sans la grâce du Christ donnée au baptême, il est
impossible de vaincre le péché. Il dit : „Malheureux homme que je suis, qui me
délivrera du corps de cette mort ?‟ ; et il ajoute : „Je rends grâce à Dieu par notre
Seigneur Jésus-Christ‟ (Rom. 7, 24), parce que „la loi est spirituelle, et moi je suis
charnel, vendu au péché‟ (Rom 7, 14) »1.
Nous voyons donc déjà que cette « loi spirituelle » est directement liée au baptême. Et
effectivement saint Paul lui-même, quelques versets plus loin dit : « En effet, la loi de l’esprit de vie
en Jésus Christ m’a affranchi de la loi du péché et de la mort. » (Rom 8, 2).
Et avec cela nous y sommes : la loi spirituelle est précisément cette « loi de l’esprit de vie en
Jésus Christ », c'est-à-dire la loi du Christ gravée sur le cœur par l’Esprit2 au baptême, ou la grâce
du Saint-Esprit à l’œuvre dans le cœur du baptisé3.
Or, la loi spirituelle est tout simplement la loi du Christ, dont la quintessence est ce qu’Il a dit
dans l’évangile selon saint Jean :
13:34 Je vous donne un commandement nouveau: Aimez-vous les uns les autres;
comme je vous ai aimés, vous aussi, aimez-vous les uns les autres.
13:35 A ceci tous connaîtront que vous êtes mes disciples, si vous avez de l‟amour
les uns pour les autres.
2. La loi spirituelle : premiers développements
Mais, maintenant, appliquer cette loi spirituelle tout court « de l’amour » dans la vie
quotidienne demande un certain nombre de précisions et d’explications, et le recours aux nuances et
finesses de l’esprit, qu’on ne trouve pas dans les Evangiles, tout simplement à cause du fait que les
Evangiles veulent surtout faire passer le message de la « bonne nouvelle »4, plus que guider les
fidèles dans leur combat intérieur.
Le seul endroit des Evangiles qui est effectivement un enseignement direct et explicite en lui-
même sur la loi spirituelle, c’est peut-être le 5e chapitre de l’évangile selon saint Matthieu, où, après
avoir énoncé les béatitudes, le Seigneur lance un nombre de six perfectionnements5 de l’ancienne
loi, perfectionnements qui la métamorphosent complètement.
Tous ces perfectionnement ont la même structure, à savoir qu’ils commencent par l’énoncé
d’un précepte de l’ancienne loi – « Vous avez appris qu`il a été dit » – et continuent par une
correction ou transfiguration, si vous voulez, par un adversatif : « Mais moi, je vous dis » etc.
Je vais prendre deux de ces perfectionnements pour vous montrer leurs développement ultérieur
dans la pensé de l’Eglise.
Le 5e perfectionnement : renoncer à son droit
Matthieu 5, 38-42 :
5:38 Vous avez appris qu‟il a été dit: oeil pour oeil, et dent pour dent.
1 Marc le Moine, Le baptême, 993 A, dans : Marc le Moine, Traités spirituels et théologiques (= Spiritualité orientale,
41), Bellefontaine, 1985, p. 97. 2 Ibidem, 993 B, p. 97.
3 Marc le Moine, De ceux qui pensent être justifiés par leurs œuvres, 137. Dans : Marc le Moine, Traités spirituels et
théologiques (= Spiritualité orientale, 41), Bellefontaine, 1985, p. 56. 4 Jean écrit dans son évangile : « Mais ces choses ont été écrites afin que vous croyiez que Jésus est le Christ, le Fils de
Dieu, et qu`en croyant vous ayez la vie en son nom. » (Jean 20, 31). 5 Qui se retrouvent en partie chez saint Luc, chapitre 6.
10
5:39 Mais moi, je vous dis de ne pas résister au méchant. Si quelqu‟un te frappe sur
la joue droite, présente-lui aussi l‟autre.
5:40 Si quelqu‟un veut plaider contre toi, et prendre ta tunique, laisse-lui encore
ton manteau.
5:41 Si quelqu‟un te force à faire un mille, fais-en deux avec lui.
5:42 Donne à celui qui te demande, et ne te détourne pas de celui qui veut
emprunter de toi.
Et maintenant tournons-nous vers les Pères pour le développement de cette loi spirituelle.
Prenons un seul exemple, des Pères du désert, plus précisément de saint Antoine le Grand :
Des frères vinrent chez l‟abbé Antoine et lui dirent : « Donne-nous une parole qui
nous dise comment nous sauver ? » Le vieillard leur dit : « Vous connaissez
l‟Ecriture1. Il en va bien pour vous ». Mais ils dirent : « De toi aussi nous voulons
l‟entendre, Père. » Le vieillard leur dit : « L‟Evangile dit : Si quelqu‟un te frappe sur
la joue droite, tends-lui aussi l‟autre. » (Mt. 5, 39). Ils lui dirent : « Nous ne pouvons
faire cela. » Le vieillard leur dit : « Si vous ne pouvez pas tendre l‟autre, au moins
supportez que l‟une soit frappée. » Ils lui dirent : « Nous ne pouvons même pas cela. »
« Si vous ne pouvez même pas cela, reprit le vieillard, ne rendez pas le mal que vous
avez reçu. » Ils lui dirent encore : « Cela non plus, nous ne le pouvons. » Le vieillard
dit alors à son disciple : « Fais-leur une petite bouillie, car ils sont malades. » Puis il
dit aux frères : « Si vous ne pouvez ceci ni ne voulez pas même cela, qui ferai-je pour
vous ? Il faut des prières. »2
Ces frères ont été sans doute un peu provocateurs, et saint Antoine à sont tour plein d’humour,
mais nous voyons ici le développement en plusieurs degrés de ce précepte, de cette loi spirituelle
que le Seigneur a lancée : « Si quelqu’un te frappe sur la joue droite, tends-lui aussi l’autre » (Mt. 5,
39).
Le 6e perfectionnement : aimer ses ennemis
Prenons un dernier exemple, à partir du 6e perfectionnement, qui est celui d’aimer ses ennemis
(Mt. 5, 43-48). Le voila :
5:43 Vous avez appris qu`il a été dit: Tu aimeras ton prochain, et tu haïras ton
ennemi.
5:44 Mais moi, je vous dis: Aimez vos ennemis, bénissez ceux qui vous maudissent,
faites du bien à ceux qui vous haïssent, et priez pour ceux qui vous maltraitent et qui
vous persécutent,
5:45 afin que vous soyez fils de votre Père qui est dans les cieux; car il fait lever son
soleil sur les méchants et sur les bons, et il fait pleuvoir sur les justes et sur les injustes.
5:46 Si vous aimez ceux qui vous aiment, quelle récompense méritez-vous? Les
publicains aussi n`agissent-ils pas de même?
5:47 Et si vous saluez seulement vos frères, que faites-vous d`extraordinaire? Les
païens aussi n`agissent-ils pas de même?
5:48 Soyez donc parfaits, comme votre Père céleste est parfait.
Voyons maintenant un développement néo-testamentaire de saint Paul. Voila ce qu’il dit aussi
dans l’épître aux Romains, chapitre 12 :
12:20 Si ton ennemi a faim, donne-lui à manger; s`il a soif, donne-lui à boire; car
en agissant ainsi, ce sont des charbons ardents que tu amasseras sur sa tête.
1 Les Pères du désert se préservaient de parler avec leurs propres mots pour ne pas s’enorgueillir.
2 Antoine 19, dans : Les sentences des Pères du désert. Collection alphabétique, Solesmes, 1981, p. 17-18.
11
12:21 Ne te laisse pas vaincre par le mal, mais surmonte le mal par le bien.
Il me semble que cette sentence de saint Paul est très-très forte.
« En agissant ainsi, ce sont des charbons ardents que tu amasseras sur sa tête. »
Dieu est amour, et bonté, et beauté, et lumière. Et on se demande des fois : Comment est-ce
possible que l’enfer existe, et que des gens soient brûlés dans les feux de l’enfer ? Et les Pères nous
disent que l’enfer n’existe pas en tant que lieu, mais qu’il est surtout un état d’esprit de celui qui ne
supporte pas le bien, la lumière, la bonté, la beauté, l’amour. Pour l’un l’amour lui fait du bien, pour
un autre le même amour le brûle ! Et on voit ça dans notre propre vie, de tous les jours : des fois on
ne supporte pas un reproche, même s’il est fait à juste titre et avec amour.
C’est dans ce sens là qu’il nous faut entendre ce mot fort et profond de saint Paul : On ne se
laissant pas vaincre par le mal (c'est-à-dire ne par rendre le mal pour le mal et entrer dans la logique
et le moulin du mal), alors on amassera de l’amour et de la beauté et de la bonté et de la lumière sur
la tête de celui qui nous a fait le mal. Plus ou moins, cet amour va le brûler comme des charbons
ardents, mais cela n’est pas une punition, mais une voie de purification, que chacun de nous
expérimente, plus ou moins, dans sa propre vie.
3. La loi spirituelle chez saint Marc le Moine
Bien évidement, tous nos Pères ont développé la loi spirituelle, par leur vie et leur expérience
dans le Saint Esprit, mais je veux vous ouvrir l’appétit pour un d’entre eux, saint Marc le Moine,
dont nous avons fêté la mémoire le 5 mars.
Saint Marc le Moine, ou Marc l’Ermite, ou encore Marc l’Ascète, est un des grands spirituels
orthodoxes du Ve ou VI
e siècle, dont les milieux monastiques byzantins du X
e au XIV
e siècle nous
ont laissé en héritage une exhortation, un dicton qui dit : « Vendez tout et achetez Marc » !
Marc le Moine a écrit un nombre d’œuvres dont quatre ont été reprises dans la Philocalie de
saint Nicodème l’Agiorite : La loi spirituelle, De ceux qui pensent être justifiés par leurs œuvres, Le
baptême et Lettre à Nicolas. Vous pouvez les trouver en français soit dans la Philocalie, soit dans le
n° 41 de la collection « Spiritualité orientale » de l’Abbaye de Bellefontaine, soit dans le nos
445 et
455 de la collection « Sources chrétiennes ».
Je présenterai quelques traits de la spiritualité de Marc le Moine, fondamentaux pour l’esprit de
vie en Jésus Christ, c'est-à-dire pour la pratique de la loi spirituelle dans la vie quotidienne.
Le fondement de la vie spirituelle
Pour saint Marc le Moine le fondement de la vie nouvelle, de la vie spirituelle, c’est le baptême,
dans un sens très concret. Le baptême opère quelque chose de très réel en nous : par le baptême le
Christ lui-même s’installe dans le plus profond de notre cœur1, comme Roi, et jette en dehors « tout
esprit mauvais et impur qui s’y cache »2, pour que l’homme « ne soit plus en enfant de la chair,
mais en héritier du Royaume », d’après les expressions qu’on utilise jusqu’aujourd’hui dans le rituel
du baptême.
Marc use de l’image du Temple pour parler de l’homme. Il dit :
Le Temple est l‟enceinte sacrée, crée par Dieu, du corps et de l‟âme ; l‟autel qui est
dans le Temple, c‟est le siège de l‟espérance, sur lequel la pensée première-née de tout
événement, offerte par l‟intellect comme un animal premier-né, est immolée en
sacrifice propitiatoire pour celui qui l‟offre, si toutefois il la présente sans tache.
Ce Temple possède aussi une partie plus intérieure, derrière le voile, où le Christ,
le premier, est entré pour nous, et où il demeure en nous, selon ce que dit l‟apôtre : 1 Diadoque de Photicée aussi développe cette idée : Cent chapitres, 77.
2 Aussi Diadoque : Cent chapitres, 76.
12
« Ne savez-vous pas que le Christ habite en vous, si toutefois vous n‟êtes pas
réprouves ? » (II Cor. 13, 5). Cette partie est précisément l‟espace le plus intérieur,
caché et pur du cœur, et s‟il ne s‟ouvre pas sous l‟action de Dieu et de l‟espérance
universelle de l‟âme et de l‟esprit, il est impossible de connaître avec certitude celui
qui y habite, ni de savoir si nos sacrifices spirituels sont agrées ou non. […]1
Il n’est pas nécessaire maintenant de retenir tous les détails de cette image de l’homme comme
Temple, mais surtout l’essentiel, à savoir que par le baptême le Christ s’est réellement installé dans
le plus profond de notre cœur. Là, Il frappe à la porte du cœur par la grâce et attend qu’on lui ouvre,
d’après l’image de l’Apocalypse :
3:20 Voici, je me tiens à la porte, et je frappe. Si quelqu‟un entend ma voix et ouvre
la porte, j`entrerai chez lui, je souperai avec lui, et lui avec moi.
3:21 Celui qui vaincra, je le ferai asseoir avec moi sur mon trône, comme moi j`ai
vaincu et me suis assis avec mon Père sur son trône.
3:22 Que celui qui a des oreilles entende ce que l`Esprit dit aux Églises!
La loi spirituelle, les commandements, la vertu
Si on commence à œuvrer avec cette grâce du baptême par la pratique des commandements,
alors on entre dans la logique de la loi spirituelle, qui n’est pas la logique charnelle, ni celle de ce
monde, mais qui peut même s’oppose des fois aux lois extérieures. En fait, on accomplit la loi
spirituelle non pas parce qu’elle et logique – l’amour n’est pas logique –, mais tout d’abord parce
que la foi, ce quelque chose intérieur et mystérieux, nous pousse à le faire. Puis, une fois qu’on a
appliqué le commandement, on le fait parce qu’on a goûté la paix qui en suit :
Le Seigneur se tient caché dans ses propres commandements et on Le trouve dans la
mesure on Le cherche.
Ne dis pas : « J‟ai pratiqué les commandements et je n‟ai pas trouvé le Seigneur ! »
Tu as souvent trouvé la connaissance avec la justice et ceux qui le cherchent avec
droiture trouveront la paix.
La paix, c‟est la délivrance des passions. On ne la trouve pas en dehors de l‟action
du Saint-Esprit, selon ce que dit le saint Apôtre.2
Puis il avertit :
La pratique des commandements n‟est pas la vertu, même si elles tirent l‟une de
l‟autre l‟origine de leurs bienfaits.
La pratique des commandements consiste à faire ce qui est prescrit, la vertu, dans
la conformité de l‟acte avec la vérité.3
Et encore :
Il est des commandements qui s‟adressent à certains et d‟autres qui s‟adressent à
tous. Il est prescrit à certains de partager avec celui qui n‟a pas, à d‟autres il est
prescrit de renoncer à tous leurs biens.
Il est une opération de la grâce que méconnaissent les débutants, et une autre de la
malice qu‟ils confondent avec la vérité. Il est bon de ne pas trop scruter de telles
choses à cause de l‟erreur possible qu‟elles contiennent, ni, cependant, de les
condamner, à cause de la vérité ; mais il faut s‟en remettre en tout à Dieu dans
l‟espérance. Lui sait en effet l‟utilité des deux.
1 Marc le Moine, Le baptême, 996 B-C, p. 99.
2 La loi spirituelle, 191-193, p. 26.
3 La loi spirituelle, 194-195.
13
Celui qui veut traverser la mer spirituelle doit avoir de la patience, de l‟humilité, la
pratique de la veille et la tempérance. S‟il s‟acharne à vouloir passer sans ces quatre
vertus, il troublera son cœur sans réussir à traverser.
Méthode de lutte contre les trois géants : oubli, ignorance, négligence
Dans la lettre à Nicolas, Marc le Moine attire l’attention sur une triade de géants du Mauvais :
[…] l’ignorance, la mère de tous les maux, l’oubli, sa sœur, son associée et son
auxiliaire, la négligence, qui tisse dans l‟âme un vêtement et un voile ténébreux de
nuages noirs ; elle affermit et fortifie les deux autres, leur fournit leur consistance en
introduisant le mal à l‟état endémique et en enracinant dans l‟âme particulièrement
insouciante. Le reste des passions croît et se fortifie grâce à la négligence, l‟oubli et
l‟ignorance. Elles s‟appuient mutuellement et ne peuvent tenir les unes sans les autres.
La puissance des forces ennemies se manifeste par elles, ainsi que la vigueur des
princes du Mauvais […]1
Alors, Marc se propose à Nicolas de lui montrer « une méthode merveilleuse et une pensée
spirituelle qui ne requiert ni fatigue corporelle ni combat, mais se sert de la peine que se donne
l’âme, d’un intellect et d’une disposition d’esprit attentive à elle-même pour produire la crainte et
l’amour de Dieu » pour « aisément mettre en fuite la phalange des ennemis »2.
Et cette méthode consiste à poursuivre la trace les trois géants mentionnés, dès qu’ils
s’insinuent dans l’âme, et de les frapper par les armes de justice correspondantes :
le souvenir bon et excellent selon Dieu, supputant tout ce qu’il y a de vrai, de noble, de
juste, de pur, d’aimable, d’honorable, tout ce qu’il peut avoir de bon dans la vertu et la
louange humaine
la science illuminée qui tient l’âme éveillée et lui fait chasser d’elle-même la ténèbre de
l’ignorance
un désir plein de vertu et de beauté, qui chasse la négligence impie qui enracine le
mal dans l’âme
« Tu acquerras ces vertus, non par l’effort de la simple et seule volonté, mais grâce à la
puissance de Dieu et à la synergie de l’Esprit-Saint, jointes à une attention sans défaillance et à la
prière. »3
4. Fin de l’ignorance
Je tiens de terminer avec ces paroles, car durant la Divine Liturgie, dans les prières dites
sécrètes, le prêtre invoque au moins deux fois la miséricorde de Dieu pour « l’ignorance du
peuple ». « Peuple », laos (gr.), sommes nous tous, clercs et non clercs, le peuple de Dieu. Nous,
prêtres, ne sommes pas des gnostiques, ceux qui savent. Chacun de nous se trouve ignorant devant
le mystère de Dieu. Et chacun de nous peut retracer en lui-même le chemin des Pères, ce que j’ai
essayé de faire, un peu en désordre.
Père Iulian Nistea
Avril 2006 4
1 Lettre à Nicolas, 1049 A, p. 147
2 Lettre à Nicolas, 1048 D, p. 147
3 Ibid., p. 148
4 Causerie à Lyon, le 9 avril 2006. Pour écouter en format audio sur l’internet, allez sur : www.echo-orthodoxe.net
14
A fost odată… (Titus Bărbulescu, Cîndva, Amintiri din Tinereţe)
… Se aflau la Paris, în vremea aceea – prin
anii 1946-47-48-49 – destui, chiar numeroşi
români de calitate! O spun acum, când scriu
aceste rânduri, căci atunci, în perioada imediat
după război (după cele două războaie purtate de
români, primul contra năvălitorilor din Est: Ruşii!,
al doilea contra năvălitorilor din Vest: Nemţii!,
amândouă pierdute de altfel de noi – nu de „marii
noştri aliaţi”!!! Din al doilea război: Ruşii…)
Astfel, îndată după acest al doilea Război mondial
(1939-1945) cam toţi românii - fugari prin
Europa, „ fugiţi”, „ refugiaţi” din România, sau
ascunşi prin ţară: la munte! la mare! – au cunoscut
exilul, şi ca întotdeauna, exilul interior: la
puşcărie sau liber să te uiţi sus în cer, aşteptând
să-ţi vină un răvaş prin porumbelul călător! –
exilul acesta interior, la tine acasă! a fost foarte
dureros. Iar din ianuarie 1948 Republica populară,
apoi socialistă România, adică republică sovietică
(!) – cam toţi care refuzam să ne întoarcem în ţară
– eram calificaţi de către noii guvernanţi româno-
sovietici din ţara-mamă sau de către reprezentanţii
diplomatici, consulari ai răspublicii de atunci, ca
„fascişti”, „fugiţi” din ţară, acolo în ţară fiind
priviţi ca legionari, adică prieteni şi aliaţi devotaţi
cu Hitler – cu axa Hitler-Musolini-Japonia –
luptători voluntari contra ruşilor – „eliberatori ai
Europei de sub jugul fascist”.
În ceea ce mă priveşte, sigur că fusesem
luptător pe front! Pe frontul de onoare, întâi contra
ruşilor, apoi contra nemţilor – mobilizat în armata
regală română, care a fost pe front mobilizată
contra lor: întâi contra ruşilor: am pierdut! – fiind
aliaţi cu al treilea Reich nazist – apoi contra
Nemţilor; aliaţii noştri, Ruşii de astă dată, au
câştigat! Şi noi, împreună cu ei! … pare-se – În
fapt, am pierdut din nou. Şi oameni şi pământ.
Răpit de aliaţii noştri. Am pierdut – în pierderi
umane - cam 250 000 de ofiţeri, soldaţi, dispăruţi
pe frontul de onoare contra Reich-ului al treilea
(Hitler) – în Transilvania, în Ungaria, în
Cehoslovacia – adică mai mulţi soldaţi români au
căzut pentru eliberarea Europei de sub fascişti
decât soldaţi americani, participând la acest război
mondial, ajutând masiv pe ruşi… Şi pe aliaţi. Pe
aliaţii occidentali. Am pierdut în plus ca pământ
cam o cincime din teritoriul românesc: Basarabia,
Bucovina de Nord, ţinutul Herţa. Adică Moldova
noastră dintre Prut – Nistru – Marea Neagră.
Anexate, aceste trei teritorii de limbă şi lacrimă
românească, de către Uniunea Republicilor
Socialiste Sovietice (URSS) cu care eram aliaţi!!!
Iar când am încercat să protestăm – în culisele
Păcii din Paris (1947) – unde s-a petrecut şi
legiferat acest „rapt de aliat” săvârşit de Stalin/
Molotov – ni s-a răspuns din partea anglo-
americanilor (Churchill, Truman) ceva cu
indiferenţă – un fel de „ni se fâlfâie!” Cred că în
Franţa s-ar înţelege mai uşor durerea românilor
comparând pierderea Alsaciei, Lorenei… şi
Franche-Comté în plus, în favoarea germanilor.
(În ipoteza unui război viitor în care francezii ar fi
aliaţi cu germanii)!...
…Şi în Franţa, de altfel, în Franţa de atunci
care urmase Franţei ocupate de germani, adică
statului francez prezidat de Mareşalul Pétain, din
anii 1946 – 47 – 48 începu prigoana împotriva
celor care participaseră cu cuvântul sau cu armele
la acest război . Existase, în timpul regimului
mareşalului Pétain o „legiune de voluntari
francezi (adică o divizie) care s-au dus şi
participat cu armele în războiul contra
bolşevicilor” – şi numeroşi au fost morţii şi răniţii
din această divizie de voluntari (numită
Charlemagne). Ţin minte cum în timpul războiului
nostru de reîntregire – contra ruşilor! fraţii mei
mai mari - amândoi mobilizaţi şi trimişi pe front:
răniţi grav; unul după trecerea Nistrului, altul la
Stalingrad - mi-au povestit şi unul şi altul cum s-
au cunoscut – pe frontul de Est – cu ofiţeri/
soldaţi din Divizia Charlemagne – În vreme de
repaus, de refacere în spatele frontului – bând ceai
fierbinte, la gura sobei!... La Stalino-înaintea
Stalingradului – un tânăr, foarte tânăr1 i-a recitat
fratelui meu, la cantină:
« Oh ! Combien de marins, combien de
capitaines
Qui sont partis joyeux pour des courses
lointaines,
Dans ce morne horizon se sont évanouis !
Combien ont disparu, dure et triste fortune !
Dans une mer sans fond, par une nuit sans
lune
Sous l’aveugle océan à jamais enfouis ! »
(Victor Hugo, Océano Nox)
1 Şi el o fi dispărut acest tânăr voluntar francez pe
frontul de est – căci în ţara lui – Franţa –după pace toţi
ca el au consideraţi «colaboratori» cu ocupantul
german!!! unii, chiar pedepsiţi! Trădători!...
15
Regimul politic instaurat la Vichy, sub
preşedinţia mareşalului Petain şi Prim ministru
Laval – a durat 4 ani. Din aprilie 1940 – până în
august 1944 ( la noi, în 23 august 1944, are loc
lovitura de stat regală făcută de regele Mihai I –
adică schimbarea de regim politic şi de alianţe
militare – şi de război! De astă dată suntem aliaţi
cu URSS şi în război contra Germaniei
hitleriste…)
Franţa de atunci – l’Etat Français cu capitala
la Vichy – sub preşedintele Mareşal Pétain ( dar
sub ocupaţie germană, a învingătorului din
1940…) este în foarte bune relaţii externe cu
România – monarhie constituţională având ca şef
de stat pe generalul, apoi pe Mareşalul I.
Antonescu – ca şi cu Finlanda, care este condusă
de mareşalul Mannerheim.
Şi una şi alta – România şi Finlanda – sunt
angajate într-un război de reîntregire naţională
contra Uniunii Sovietice, care ne-au rupt trupul
ţării, anexând cu violenţă teritoriile noastre
româneşti: Basarabia, Bucovina de nord. Iar
Finlandei i-au răpit Carelia1.
În august 1940 – prin dictatul de la Viena,
Ardealul de nord va fi atribuit? Ungariei (condusă
de regentul Horthy). Iar în septembrie 1940 în
urma unei conferinţe – din Craiova – Cadrilaterul
va fi atribuit Bulgariei (Caliacra, Durostor, adică
Dobrogea de sud cu Balcicul).
În urma loviturii de stat din 1944, Mareşalul
Antonescu este arestat, predat ruşilor şi expediat
în Rusia… În România: răsturnarea alianţelor –
cam pe la sfârşitul lui septembrie 1944. Trecem de
partea aliaţilor anglo-americani! în fapt înglobaţi
în Armata Roşie (URSS), în război contra
Germaniei naziste (Axei germano-italo-
japoneze). Întâi 12 divizii, apoi 16, româneşti sunt
mobilizate şi luptă pe frontul din Transilvania,
Ungaria, Cehoslovacia – frontul de vest. Alături
de ruşi, adică Armata Roşie „eliberatoare” a
Europei de sub ocupaţia nazistă.2
1 a. Finlanda n-a continuat războiul după ce a realipit
Carelia la patria mamă.
b. La ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 adresat
regelui Carol al II-lea al României, acesta a cedat!
Oricum, trupele ruseşti au început să ocupe teritoriile
româneşti îndată după ultimatum – n-au aşteptat
răspunsul regelui Carol al II-lea! Nici negocieri! 2 Cam 150 000 de soldaţi şi ofiţerii lor – noi divizii
formate în ţară destinate să plece pe frontul de est –
armată de tineri instruiţi să lupte contra ruşilor, vor fi
luaţi în captivitate de ruşi ( care spunându-le că este
pace! îi dezarmează, apoi îi vor lua prizonieri,
trimiţându-i în fundul Rusiei. Nu vor mai reveni înapoi
în România nici jumătate dintre ei – unii vor fi
remobilizaţi în armata rusă contra germanilor.
Soseau aşadar, în vremea aceea, mulţi
români, pribegi la Paris, refugiaţi din ţara unde –
odată cu guvernul Groza (prin 1946-1947
Sovietele puseseră stăpânire: repede! şi brutal! nu:
încet – încet! pe toate pârghiile de comandă şi de
jaf organizat al avutului material şi moral al
românilor). Cred că planul – nu cincinal, ci planul
de bază de devastare şi înstrăinare a patrimoniului
românesc teritorial, cultural, etno-lingvistic – cum
s-ar putea spune – a durat o generaţie, cam 20-25
de ani. Cu alte cuvinte un (o) copil (ă) de cinci ani
în 1945 – un (o) adult (ă) în 1970 – în puterea
vârstei! Acest om şi această femeie au fost
halucinaţi şi formaţi – adică transformaţi
ideologic (?!), cultural (?), social – bineînţeles! de
regimul bolşevic instalat peste toate ţările
româneşti după 1945! Din fericire peste toate
ţările româneşti! căci în felul acesta puteam avea
contact unii cu alţii – de dincoace şi dincolo de
Prut – numeroşi români, majoritatea intelectuali,
studenţi, scriitori, învăţăcei, foşti luptători pe front
– unii în Rusia, alţii în Vest, în Transilvania,
Ungaria, Cehoslovacia. Veneau! Veneau! din ţară:
ţara-mamă! Sau din alte ţări: Italia, Germania,
Spania, Portugalia, Turcia… Alţii din Africa!
Foşti în Legiunea Străină, imediat după război, cu
contract de: trei ani… Veneau… la Biserica
Ortodoxă Română din Paris (9 bis rue Jean de
Beauvais). Sau în preajma ei. Sau la Uniţi (greco-
catolici), 38 rue Ribera – la biserica înfiinţată de
părintele Surdu (alături de Zăpârţan, Goia, ş. a.)
carele a plecat în ţară – să-şi vadă familia – prin
anii 1947. N-a mai revenit din ţară decât 30 de ani
mai apoi – judecat, condamnat, chinuit, pentru că
nu se lepădase de părintele lui întru Hristos şi şef
spiritual = Papa!... Cum i se cerea…
La Biserica Ortodoxă Română din Paris – 9
bis Rue Jean de Beauvais – Paris Ve – sau în
păreajma ei: Cartierul Latin, i-am cunoscut pe
românii din exil… Ne-am cunoscut căci toţi ne
trăgeam din aceeaşi ţară şi naţie românească. Ne-
au văzut de aproape, uneori chiar legat cu multă,
durabilă prietenie, colaborare în lucrul şi
activitatea pe care o aveam de făcut unii cu alţii.
Sau de ajutor reciproc ce ni-l dam unul altuia.
Căci toţi eram – unii mai mult, alţii mai puţin -
într-o: „străinătate!” oarecum amicală: …”latina
gintă e regină!” cum ar fi spus poetul Vasile
Alecsandri adresându-se poetului Frédéric
Mistral… „într-ale lumii ginte mari” în versuri
formulate în româneşte, în provensală, în
franţuzeşte3.
3 În 1878, la Montpellier, în cadrul sărbătorii lui
Frédéric Mistral, marele poet de limbă provensală,
Vasile Alecsandri este laureat pentru poezia lui:
Cântecul Gintei Latine, compus în româneşte şi tradus
16
Din păcate, aici în străinătate, în Franţa, am şi
învăţat – cu mare surprindere, de altfel! – cât de
slavofili – în general! şi de rusofili în particular!
sunt francezii. Monsieur Tout le Monde! Cum se
spune adică x,y de toate zilele – omul mijlociu –
(Ion-Ion – cum se numea la noi cel care
reprezenta majoritatea cuminte, oportunistă,
conformistă) – era zilnic desenat în caricatura
ironică-satirică semnată Ion Anestin…) în ziarele
bucureştene… din anii 1940…).
Să revenim la slavofilia evidentă pe care o
manifesta francezul mijlociu, cel puţin aici la
Paris, după cât pot – am putut - să-mi dau seama.
Totuşi, în literatură, în artele frumoase, în muzică
mai ales, mi se pare normal să iubeşti cu pasiune
Concertul pentru vioară al lui Ceaikovski – sau
Sheherezada de Rimski-Korsakov, sau de
Musorski: Expoziţie de tablouri sonore ş.a.
Sau, din literatură, bineînţeles, Război şi Pace
de Tolstoi – sau Idiotul de Dostoievski … Cine
poate fi indiferent la lectura lor?... Însă, să asculţi,
prin metrou, câteodată prin vreo piaţă /piaţetă din
Montmartre un cor, sau poate un singur cântăreţ
interpretând romanţe, dar şi cântece de război –
celebrând victoriile Armatei Roşii, bunăoară! care
nu prea sunt toate exemplare! În România,
Armata Roşie, aliată cu armata regală română –
începând cu septembrie octombrie 1944 – a
năvălit peste noi: civili şi militari ca nişte hoarde
barbare! Mi-aduc aminte cum prin Bucureşti,
Ploieşti, apoi prin Transilvania – trupele ruseşti
(împreună cu poliţia lor politică) prădau şi
schingiuiau pe cine se opunea. Tot ce era
podoabă, apă de colonie, parfum, bunuri materiale
erau furate. În plină casă de oameni aşezaţi – care
nu puteau să-i refuze, fiind aliaţi! Făceau focul în
mijlocul salonului cu scaunele si uşile din casă,
frigeau carne ca pe maidan. Apoi femeile, fetele
care nu puteau să fugă, să se ascundă erau violate,
batjocorite…
Sigur că gândindu-mă la aceste haite de lupi
din România de atunci – văzând şi auzind cum
sunt sărbătoriţi în Franţa - aplaudaţi, chiar
făcându-se chetă în public pentru a se da o
recompensă „artiştilor” şi mai ales „vitejilor
soldaţi antifascişti” care au scăpat Franţa de
nemţi, această situaţie mi s-a părut grotescă. Iar
nouă românilor şi finlandezilor, de altfel, ne-au
luat pământurile, bunurile, ne-au stăpânit ca pe
nişte sclavi, trimiţându-ne pe mulţi dintre noi în
lagăre de muncă forţată, câteodată în lungă şi fără
întoarcere călătorie: Pohod na Sibir!
În fine, n-am înţeles niciodată această
în provensală de Mistral. Frédéric Mistral va lua
premiul Nobel pentru literatură în 1904.
simpatie excesivă a poporului francez pentru
politica comunistă sovietică. Pentru imperialismul
lor neostoit faţă de cei ocupaţi militar şi exploataţi
economic de către ei. Nouă românilor, vreme de o
jumătate de secol 20 ne-au devasta ţara şi
patrimoniu nostru istoric cultural. Nu numai că
ne-au răpit o cincime din pământul nostru
românesc şi ne-au furat fără ruşine Tezaurul în aur
masiv şi giuvaericalele Băncii noastre naţionale:
sub pretextul că îl duc şi îl pun la adăpost în
Rusia, atunci, în vreme de război – de unde n-a
mai venit înapoi niciodată! Dar mai mult, ne-au
tulburat gândirea, filozofia politică, morală. Rusia
comunistă – zisă politică – „marea aliată a
puterilor occidentale contra barbariei fascisto-
naziste” ne-a halucinat mintea a două generaţii de
români în perioada asta de o jumătate de secol 20!
Să dea Dumnezeu să se deştepte într-o zi toată
suflarea românească „din somnul cel de moarte”!
Altă minciună: aici în străinătate, rusofilii
comunişti ne-au făcut reputaţia că noi românii
suntem „persecutori de străini! prigonitori
xenofobi! intoleranţi cu minorităţile noastre
naţionale”!!!???
Mai precis: din timpul regimului politic
instaurat la Vichy – de Mareşalul Petain, având ca
Prim-ministru pe Laval, când România întreţinea
relaţii economice strânse cu Franţa (este vorba
aşadar de România mareşalului Antonescu cu
Franţa Mareşalului Pétain). Şi unul mi altul, dintre
aceşti coducători de stat, au protejat – pe cât era
posibil atunci, într-o Europă dominată de Hitler,
populaţia evreiască. În particular pe evreiii
pământeni. Născuţi în Franţa, deci francezi. Pe de
altă parte pe cei născuţi în România sau în Ţările
Româneşti: Basarabia, Bucovina, Moldova,
Ardealul, Maramureş, Banatul, Crişana, Oltenia,
Muntenia, Dobrogea – deci aceştia sunt români.
(În Franţa se pare – povesteşte Jean d’Ormesson
în: Une fête en larmes – Paris 2005 – că Mareşalul
Pétain, în discursurile lui cele mai patetice,
apărându-şi compatrioţii lui de persecuţii rasiste,
rostea texte formulate de consilierul lui
Emmanuel Berg, scriitor francez de origine
evreiască). Iar despre Mareşalul Antonescu în
România în care stăpânea real, fără provinciile
care fuseseră cedate de Carol al II-lea, raportul Dr.
W. Filderman conchide : “În nici o ţară dominată
de Nazişti n-a supravieţuit o aşa de mare proporţie
a populaţiei evreieşti”.1
Mi-aduc aminte de ce puteam cunoaşte – ca
1 v. Dr. W. Filderman: « Situaţia numerică a Evreilor
din România”, în Jurnalul de Dimineaţă. Bucureşti, 10
August, 1946, concluzie reluată de Dr. Sabin Manuila
şi Dr. W. Filderman în Populaţia Evreească din
România, New York, 1958.
17
mentalitate, spirit, şi tot felul de sentimente pe
care le exprimau oamenii în general – de toate
culorile – întâlniţi-întâlnite (căci mai mult femeile
erau vorbăreţe şi atente la ce se petrece în jurul
lor). Mi-aduc aminte ce gândea şi spunea fiecare,
în ce ne priveşte pe noi – tineretul de atunci –
«răniţi în războaie» - în vizită, în trecere, în
căutare de situaţie în Franţa. Ce gândea – moral,
politic, cultural – un indigen, adică francez
«născut nu făcut» - din Franţa. Ce ştia, sau voia să
ştie despre noi?... Despre ţările din Estul – Sud-
estul Europei? Despre problemele, războaiele
noastre - acestea evident! atunci prin anii 1946-
56 – nu erau aceleaşi ca ale lor.
În Franţa – sovietele în general, adică ruşii şi
blestemata lor revoluţie zisă socialist-comunistă –
aveau bună presă. Victoria lor în ultimul război
mondial contra lui Hitler: Stalin l-a bătut pe Hitler
- Şi bine i-a făcut! rezuma câte cineva morala
istoriei noastre contemporane, adică ne-a eliberat
de sub jugul inuman fascisto-nazist. Cine?
Sovietele şi aliaţii occidentali: anglo-americani,
canadieni, francezii liberi ai lui De Gaulle,
polonezii (căci ei au fost primii atacaţi în acest al
doilea război mondial, primele victime)…
Brigăzi internaţionale de culoare ideologică şi
formaţie comunistă, alcătuite din multe şi
numeroase popoare şi ţări din Europa, toată
Europa, ocupate de Hitler, persecutate, închise în
puşcării, lagăre de concentrare, ba chiar de
exterminare! – Suntem în fine liberi să dansăm, să
cântăm!... Să-i pedepsim pe foştii colaboratori =
les collabos! – cu inamicul hitlerist!... Cam aşa
gândeau, se comportau – şi gândeşte şi astăzi M.
Tout le monde, adică Ion-Ion francez (Jean Foutre
– cum se spune vulgar).
Şi astfel, prin culoarele metroului, prin pieţe
publice şi tot felul de spaţii unde puteau să se
adune ceva lume şi curioşi – fără să împiedice
traficul normal şi circulaţia celorlalţi – mulţi,
multă lume manifestau, cântau, dansa, îşi
exprimau public simpatia pentru «eliberatorii
sovietici», «viteaza Armată Roşie», luptători,
luptătoare pentru eliberarea Europei de sub
«ghearele hidrei facsisto-naziste». (N.n. nu ştiau
că l’hydre de Lerne, şarpe fabulos din mitologie,
nu putea să aibă gheare).
Nu puteai spune un cuvânt contra ruşilor
eliberatori. Parcă eram toţi, aici în Occidentul
liber la picioarele «tuturor ruşilor» …şi Marelui
Stalin – Ţarul Roşu… (Când Picasso îi va face un
portret, totuşi lui Stalin nu-i va place – Îl va
trimite la muzeul din Leningrad – unde se află şi
acum, fără a fi expus).
Am încercat de mai multe ori să vorbesc
despre ruşi în general, şi comunişti sovietici în
particular, cam aşa: - Cred că ce-au făcut ruşii în
ţarile ocupate de ei, de Uniunea Sovietică, adică
numărul de victime inocente este de zece ori mai
mare decât victimele inocente asasinate de călăul
dictator al Reichului al treilea. Şi Stalin ca şi
Hitler sunt responsabili – primul de vreo 50 de
milioane de morţi chinuiţi, arşi, sau îngropaţi de
vii! – al doilea de vreo zece milioane de victime,
inocente, chinuite, arse în cuptoare, îngropate în
vreo groapă comună. Milioane de morţi! – nu pe
front, căci acolo pe câmpul de onoare se luptă
faţă-n faţă două armate adverse – nu pe front
aşadar, ci în lumea civilă, umană, care de drept şi
umanitate ar trebui să fie! aici s-au stins de foame
sau torturaţi într-un arhipelag de gulaguri, cum se
spune, milioane de persoane umane. Supuse,
nesupuse persoane zise deplasate: unii, unele în
fundul Siberiei – alţii prin Europa orientală – în
lagăre de muncă, de moarte lentă. Lumea aceasta
concentraţionară,cum se spune, adică milioanele
de victime inocente! Este mai numeroasă lumea
de inocenţi asasinaţi/asasinate de Stalin decît
lumea de inocenţi asasinaţi de Hitler. Este
adevărat că evreii au fost prigoniţi şi exterminaţi
în masă de Hitler. Stalin – care nu a făcut nici o
deosebire culturală, cultuală sau de culoarea feţii
(în franceză se spune: «pas de différence raciste,
culturelle ou cultuelle» şi călăii lui, adică Poliţia
Politică KGB, Armata Roşie, anumite formaţii
specializate ale acesteia, au asasinat cu milioanele
de oameni - feţe omeneşti de toate naţiile, religiile
şi culorile. Cu grămada. În gloată. Alţii,
supravieţuitori, au fost deplasaţi în masă din
locurile naşterii lor. Mă gândesc la atâţia: la sutele
de mii de români moldoveni deplasaţi cu sau fără
familie! Din Bucovina sau Basarabia lor natală
spre Estul, Nord-estul şi Sud-estul tuturor
Rusiilor. Iar în locul lor acasă, în Moldova şi
Bucovina natală, vin să se aşeze alte neamuri.
Cele mai multe asiatice. Să facă o ţară pestriţă.
Căci pestriţă – adică amestecată ca limbă şi etnie
– şi, pe cât posibil în vârstă (tineretul şi familiile
viguroase, ţăranii chiaburi, vor fi toţi deplasaţi
spre marele Est) trebuie să fie - sau să devină
populaţia şi teritoriile luate în primire de noii
stăpâni sovietici. Este vorba de Basarabia,
Bucovina de Nord, ţinutul Herţa şi de circa 6
milioane de moldoveni, vorbind moldoveneşte.
Adică româno-moldo-valahi – cum spunea Şincai
– vorbind româneşte. Ca Ion Creangă, ca Mihai
Eminescu – şi probabil ca Ştefan cel Mare –
altădată acum 500 de ani! Aceştia trei sunt de
altfel artiştii, eroii moşi strămoşi ai fraţilor noştri
desţăraţi din aceste trei provincii şi ţări româneşti.
Răpite de vecinii noştri zişi pe aici prin Occident
„mari aliaţi care ne-au scăpat, adică eliberat de
sub jugul fascisto-nazist, etc.”
18
Astfel, îndată după Yalta 1945, s-a instalat
pacea în Europa occidentală. Aliaţi ai sovietelor,
cu care şi noi am fost la un moment dat aliaţi.
Aliaţi în războiul contra Reich-ului al treilea
hitlerist (din 12 septembrie 1944 până la 10 mai
1945) pe frontul din Transilvania, Ungaria,
Slovacia. Am pierdut cam 250 000 de soldaţi,
ofiţeri, civili, mobilizaţi şi angajaţi pe acest front
de onoare: de eliberare a acestor pământuri şi
populaţii de sub ocupaţia nazistă. Din această
Europă centrală şi orientală peste care va domni
cam o jumătate de secol XX pax sovietica – pacea
sovietică!...
Noi, românii ajunşi la Paris, în vremea aceea,
ne întâlneam la şi în jurul Bisericii Ortodoxe
Române din 9 bis, rue Jean de Beauvais; de
asemenea pe rue Serpente, într-o sală de
conferinţe, închiriată din generozitatea prinţului
Nicolae ( la urmă era plătită din vânzarea
bijuteriilor prinţesei Ioana, soţia lui, la fel de
generoasă pentru cauza culturii româneşti în
pribegie). Numeroşi exilaţi, săraci ca Ion
(Creangă) şi Mihai (Eminescu) în bojdeuca de pe
dealul Ţicăului din Iaşi, ne adunam la poalele
colinei Sfânta Genoveva, într-un Centru
Românesc de Cercetări, întreţinut material de
prinţul Nicolae şi Biserică (ortodoxă şi unită din
exil). Preoţii uniţi Zăpârţan, Surdu şi Goia, foarte
aproape de românii necăjiţi, răniţi în războaie,
suferinzi prin spitale, colaborau cu Biserica
noastră Ortodoxă, în mod foarte activ, cu
asentimentul total al înaltei ierarhii romano-
catolice.
Acest Centru Românesc de Cercetări, cu
sediul la Biserica ortodoxă Română din Paris, era
animat de numeroşi intelectuali români refugiaţi
în Occident, profesori, scriitori, unii foşti
consilieri culturali din timpul guvernării
antonesciene: ca bunăoară Emil Cioran, Eugen
Ionescu, Mircea Eliade sau alţii ca Nicolae
Herescu, fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din
România (autor al poeziei Adio libertate,
publicată ulterior în revista Anotimpuri, nr.1). Alţi
scriitori şi intelectuali refugiaţi în Paris: Paul
Costin Deleanu, Octavian Vuia, Horia Stamatu,
Nicu Caranica (delicatul profesor de franceză din
Cluj), sculptorul Puiu Anastase, etc. au contribuit
la începuturile acestui centru. Mircea Eliade,
primul preşedinte, Nicolae Herescu, Emil Cioran,
Vintilă Horia, Eugen Ionescu şi Constantin Virgil
Gheorghiu (acesta, autorul romanului Orei 25,
publicat în 1946 la editura Plon, a cunoscut un
mare succes de librărie, cu un tiraj de peste un
milion de exemplare). Cu vremea unii s-au risipit,
alţii veneau proaspăt din ţară, mai tineri „învinşi
din războaie”, alţii din ţările învecinate cu Franţa,
refugiaţi mai vechi. Toţi săraci, puneau mâna la
treabă, dezinteresat – nici unul nu era celebru sau
celebrat atunci! Secretarul de şedinţă şi lucrări era
Octavian Buhociu, harnicul folclorist (mai târziu
va obţine un doctorat de ştiinţe umane la
Sorbona). Nota tot, se exprima bolovănos, scria
cuviincios şi cu miez. Se ţineau conferinţe,
expoziţii de artă, colocvii universitare. Se primeau
cu simpatie noii veniţi, intelectuali, artişti români
în trecere prin Paris. Ce minunat îl comenta pe
Dante, pe text, profesorul şi poetul Nicu Caranica,
venit din Italia, apoi stabilit la Paris. Citea
admirabil poezie clasică italiană, franceză,
românească. Uneori, din opera personală, câte un
amplu poem, în vers lung, mlădios ritmat pe
sunete şi cuvinte româneşti, ordonate parcă
profund muzical; „contrapunctate” repetitiv, ca
după o partitură de Bach, în limbă şi armonie
mult-dulce românească. Veneau şi participau la
discuţii savantul şi zglobiul lingvist A. Juilland,
ciracul acestuia, Lache Morcovescu.
„Hermeneuţi” ca S. Cerbu, R. Leibovici, care îl
însoţeau pe Mircea Eliade. Tineri atunci –
scriitori, jurnalişti ca Th. Cazaban, V. Ierunca;
„filosofi în iarbă”, ca C. Amăriuţei. În trecere prin
Paris, poetul V. Posteucă, care se cam supăra din
când în când de „atâta filosofie”: - „Filosofia
adevărată este să înveţi a muri”! Nu ştiu cine a
spus-o!”
„A spus-o Montaigne” – suflai atunci la
urechea junelui meu vecin, studentul Costa Tâcu,
venit – adică fugit recent din România – care, la
rândul lui rosti tare şi sonor să fie auzit de toată
asistenţa:
A spus-o el, Montaigne! Şi toată lumea
aplaudă cu veselie.
(va urma)
19
Programul Sărbătorilor de Paşti 2006 Săptămâna Sfintelor şi Mântuitoarelor Patimi şi Săptămâna
Luminată
Ziua Sărbătoarea / Evenimentul Ora
Vineri,
14 aprilie 2006
Liturghia Darurilor mai-înainte
sfinţite
17.00: spovedanie
18.00: Liturghia Darurilor
20.00: spovedanie
Sâmbătă,
15 aprilie 2006 Sâmbăta lui Lazăr (pomenirea morţilor)
09.00: Utrenie
10.00: Sfânta Liturghie a
sfântului Ioan Gură de Aur
18.00: Vecernie
Duminică,
16 aprilie 2006
† Duminica Floriilor
Intrarea Domnului în Ierusalim 09.00: Utrenia Duminicii
10.00: Sfânta Liturghie
duminică seara: începutul Săptămânii Patimilor 19.00: Denie
(după slujbă: spovedanie)
Luni,
17 aprilie 2006
Sfânta şi Marea zi de Luni Se face pomenire de fericitul Iosif cel Frumos
(Facere 37) şi de smochinul care s-a uscat prin
blestemul Domnului
(17.00: spovedanie)
19.00: Denie
(după slujbă: spovedanie)
Marţi,
18 aprilie 2006
Sfânta şi Marea zi de Marţi Se face pomenire de cele 10 fecioare din Sfânta
Evanghelie
(17.00: spovedanie)
19.00: Denie
(după slujbă: spovedanie)
Miercuri,
19 aprilie 2006
Sfânta şi Marea zi de Miercuri Se face pomenire de femeia cea păcătoasă care
a uns cu mir pe Domnul Iisus Hristos.
(17.00: spovedanie)
19.00: Denie
(după slujbă: spovedanie)
Joi,
20 aprilie 2006
Sfânta şi Marea zi de Joia Se face pomenire de:
sfânta spălare a picioarelor
cina cea de taină
rugăciunea cea mai presus de fire
vânzarea Domnului nostru Iisus
Hristos „La ce trebuie săbii, oameni rătăciţi?
Pentru ce cu beţe la Domnul veniţi?
Oare nu de voie în lume-a venit
Şi prin a Sa moarte El ne-a mântuit?”
(09.00-10.00: spovedanie)
10.00: Sfânta Liturghie a
Sfântului Vasile cel Mare
(aducerea în biserică a pâinii ce
se numeşte „paşti”)
Denia celor 12 Evanghelii (17.00: spovedanie)
Ora 19.00
20
Vineri,
21 aprilie 2006
Sfânta şi Marea Vineri Se prăznuiesc sfintele şi mântuitoarele şi
înfricoşătoarele patimi ale Domnului
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos: scuipările, lovirile peste faţă, palmele,
insultele, batjocoririle, haina de porfiră, trestia,
buretele, piroanele, suliţa şi înainte de toate
crucea şi moartea pe care le-a primit de
bunăvoie pentru noi
10.00: Sfânta Taină a
Sfântului Maslu
12.00: Punerea în mormânt
18.00: Prohodul Domnului
(cu ocolirea bisericii)
[ în această zi nu se
spovedeşte ]
Stih la Răstignire:
Deşi mort pe cruce,
Eşti viu Dumnezeu,
Căci tu eşti, Cuvinte,
Fiul lui Dumnezeu
Stih la tâlharul cel
recunoscător:
Când tâlharul a strigat:
„Doamne, pomeneşte-mă!”,
Atunci Raiul încuiat
Uşile şi-a descuiat
Sâmbătă,
22 aprilie 2006
Sfânta şi Marea zi de Sâmbătă În această sfântă şi mare zi prăznuim
îngroparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi
pogorârea la iad, prin care neamul nostru fiind
chemat din stricăciune, a fost mutat spre viaţa
veşnică.
Ostaşi, degeaba mai păziţi mormântul,
Căci pe Cel ce-i Viaţa, nu-L ţine pământul.
(09.00-10.00: spovedanie)
10.00: Sfânta Liturghie a
Sfântului Vasile cel Mare
(cu împărtăşirea copiilor)
22.00: Slujba Învierii (împărţirea „paştilor”)
Duminică,
23 aprilie 2006
† Învierea Domnului
Sfintele Paşti
10.00: Dumnezeiasca
Liturghie a Învierii
Domnului
18.00: A 2-a Înviere
(vecernie, cu citirea
Evangheliei în mai multe
limbi)
Luni,
24 aprilie 2006 † Sfânta zi de luni a Sfintelor Paşti
09.00: utrenie
10.00: Sfânta Liturghie 18.00: vecernie
Marţi,
25 aprilie 2006
† Sfânta zi de marţi a Sfintelor
Paşti
09.00: utrenie
10.00: Sfânta Liturghie
Vineri,
28 aprilie 2006
† Izvorul Tămăduirii
(harţi)
09.00: utrenie
10.00: Sfânta Liturghie
Redactori responsabili :
Prof. Dr. Titus Bărbulescu, Pr. Iulian Nistea
top related