Blocada BerlinuluiDe la Wikipedia, enciclopedia liberăSalt la: Navigare, căutare

Zonele de ocupaţie de după război

Blocada Berlinului (24 iunie 1948 - 11 mai 1949) a fost una din primele crize majore internaţionale ale Războiului Rece, marcată de momentul când Uniunea Sovietică a blocat accesul rutier şi feroviar către Berlinul de Vest.

Criza a luat sfârşit atunci când Uniunea Sovietică a permis sosirea ajutoarelor americane, britanice şi franceze, care erau trimise pe calea aerului în Berlinul de Vest, operaţiune cunoscută sub numele de Operaţiunea Vittles. Blocada Berlinului a fost una dintre cele mai mari blocade din istorie.

La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, la 8 mai, 1945, trupele sovietice şi cele occidentale (americane, britanice şi franceze) se aflau pe poziţii arbitrare, pe o linie care trecea prin centrul Europei. De la 17 iulie la 2 august, 1945, Puterile Aliate victorioase au ajuns la o înţelegere în cadrul Conferinţei de la Potsdam, asupra soartei Europei postbelice, împărţind Germania învinsă în patru zone de ocupaţie (întărind, astfel, principiile Conferinţei de la Ialta), şi împărţind şi oraşul Berlin în patru zone, denumite, apoi, Berlinul de Est şi Berlinul de Vest. Sectoarele francez, american şi britanic constituiau o enclavă în zona de ocupaţie sovietică şi, prin urmare, un punct de acumulare al tensiunilor corespunzătoare prăbuşirii alianţei occidentale cu Uniunea Sovietică din timpul războiului.

Cuprins

[ascunde]

1 Disputa legată de Berlin 2 Podul aerian al Berlinului

o 2.1 Operaţiunea britanică

3 Legături externe

[modificare] Disputa legată de Berlin

Sovieticii au cerut despăgubiri de la marile firme industriale ale Germaniei de Vest, controlată de Aliaţi, deşi acest lucru nu făcea parte din înţelegere. Evident, Harry S. Truman a refuzat să consimtă la despăgubirile sovieticilor. În replică, Iosif Stalin a răspuns prin separarea sectorului sovietic al Germaniei într-un stat comunist.

La 18 iunie 1948 cele trei sectoare occidentale au promulgat legi noi, intrate în vigoare de la 20 iunie, care scoteau din circulaţie moneda de ocupaţie şi introduceau marca germană, Deutsche Mark, cu scopul de a efectua presiuni asupra lui Stalin pentru reunificarea Germaniei şi a impulsiona reconstruirea ţării. Sovieticii au obiectat la această mişcare. După ce au fost invadaţi de două ori de Germania în precedentele trei decenii, ei voiau ca Germania să fie demilitarizată, asemenea Japoniei, înainte ca reunificarea să aibă loc. Sovieticii au considerat, de asemenea, această acţiune drept o încălcare a înţelegerii de la Conferinţa de la Potsdam, din 1945, care afirma că Germania urma să fie tratată ca o singură unitate economică.

[modificare] Podul aerian al Berlinului

La 24 iunie 1948 Uniunea Sovietică a blocat accesul la cele trei sectoare occidentale ale Berlinului, aflate în interiorul zonei controlate de sovietici, oprind accesul pe căile rutiere sau pe cale ferată care treceau prin Germania controlată de sovietici. Puterile occidentale nu negociaseră cu sovieticii un pact care să garanteze aceste drepturi de liberă circulaţie. În timpul discuţiilor de la Conferinţa de la Londra, sovieticii au respins argumentele că dreptul de ocupare a Berlinului şi utilizarea drumurilor în precedenţii trei ani au oferit Occidentului dreptul de a folosi la discreţie reţeaua rutieră şi feroviară. Pentru a creşte presiunea, sectoarele occidentale ale Berlinului au fost izolate de la reţeaua electrică a oraşului, oprind accesul locuitorilor la energia electrică în scopuri casnice sau industriale.

Comandantul zonei de ocupaţie americane din Germania, Generalul Lucius D. Clay, a propus trimiterea unei coloane blindate rutiere paşnice, pe autostrada din vestul Germaniei spre vestul Berlinului, dar care să fie capabilă să se apere în cazul în care ar fi oprită sau atacată. Preşedintele Harry S. Truman a considerat această opţiune ca un factor de risc ce ar putea duce la război. Truman considera că "este prea riscant să acţionăm în acest fel datorită pericolului războiului". Lui Clay i s-a cerut să lucreze împreună cu Generalul Curtis LeMay, comandant al Forţelor Aeriene ale SUA din Europa, pentru a vedea dacă ar fi posibilă crearea unui pod aerian. Întâmplător, Generalul Albert Coady Wedemeyer, însărcinat cu Planuri şi Operaţiuni, era în Europa, într-o inspecţie, când a survenit criza. El fusese comandantul teatrului de război China-Burma-India al SUA şi

cunoştea bine podul aerian efectuat din India peste Himalaya în Al Doilea Război Mondial. El cunoştea, de asemenea, persoana cea mai potrivită care putea coordona această operaţiune: General Lt. William H. Tunner. Acesta a fost însărcinat cu organizarea şi comanda podului aerian al Berlinului datorită experienţei sale în comanda şi organizarea podului aerian indian.

Gail Halvirsen, pilot în Forţele Aeriene ale SUA, a avut ideea aruncării de dulciuri şi gumă de mestecat cu paraşute minuscule, ceea ce, ulterior, a fost numită operaţiunea Little Vittles

Berlin Airlift Monument în Berlin-Tempelhof, afişând numele celor 39 de piloţi britanici şi 31 americani care şi-au pierdut viaţa în timpul operaţiunii. Monumente similare pot fi găsite la aeroportul militar Wietzenbruch de lângă Celle şi la Baza aeriană Rhein-Main.

La 25 iunie Clay a lansat ordinul unui masiv pod aerian, care a durat 462 de zile şi care a dus provizii în sectoarele vestice ale Berlinului peste blocada instituită în perioada 1948-

1949. Primul avion a zburat de-a doua zi, iar primul avion britanic pe 28 iunie. Această aprovizionare aeriană a Berlinului a devenit cunoscută drept Podul Aerian al Berlinului.

Acţiunii SUA i s-a dat numele de Operaţiunea Vittles. Un plan britanic, deja existent şi cunoscut ca planul Knicker, a evoluat în planul Carter Paterson şi, apoi, a devenit operaţiunea Plainfare, la începutul lunii iulie 1948.

Sute de avioane, botezate Rosinenbomber ("raisin bombers") de către populaţia locală, au fost folosite pentru a transporta o gamă largă de provizii, inclusiv peste 1,5 milioane tone de cărbune. La apogeul operaţiunii, pe 16 aprilie 1949, un avion aliat ateriza, în Berlin, la fiecare minut şi fuseseseră livrate 12,840 tone de marfă. Containerele variau de la containere mari la pacheţele cu bomboane, având paraşute minuscule destinate copiilor berlinezi. La zborurile de întoarcere erau evacuaţi copiii bolnavi. Avioanele erau aprovizionate şi deţinute de SUA, Marea Britanie şi Franţa, dar piloţii şi ceilalţi membri de echipajelor proveneau şi din Australia, Canada, Africa de Sud şi Noua Zeelandă. În total, au fost executate 278.228 de zboruri, 2.3264.406 tone de alimente şi provizii fiind livrate în Berlin. [1]

La 4 aprilie 1949, puterile vestice au semnat Tratatul Atlanticului de Nord, punând bazele NATO, prin care un atac asupra unuia ar fi fost considerat atac asupra tuturor.

URSS a ridicat blocada la ora 23:59, în ziua de 11 mai 1949. Podul aerian, însă, a continuat până la 30 septembrie, naţiunile vestice dorind să asigure suficiente provizii în cazul în care sovieticii ar fi instituit blocada din nou.

[modificare] Operaţiunea britanică

Iniţial, britanicii aveau circa 150 de avioane C-47 Dakota şi 40 Avro York. Până la 18 iulie Forţele Aeriene Britanice (RAF) duceau în zbor 995 tone de provizii, zilnic, în Berlin. În iulie, avioanelor Dakota şi York li s-au alăturat 10 aeronave Sunderland şi 2 Hythe, care zburau de la Elba, lângă Hamburg, până la râul Havel. Aeronavele acestea erau specializate în transportul sării brute, care se dovedise corozivă pentru celelalte nave. În noiembrie au fost incluse o serie de avioane Handley Page Hastings şi au fost scoase unele avioane şi echipaje pentru a le antrena pe altele. Până la mijlocul lui decembrie, RAF transportase 100.000 tone de provizii. În aprilie 1949, companiile civile implicate au format o Divizie de Transport Aerian Civilă pentru a opera sub controlul RAF. Până la mijlocul lunii aprilie, podul aerian al tuturor operaţiunilor efectuase 1.398 zboruri în 24 de ore, ducând 12.940 tone de provizii, cărbune şi maşini

Criza Berlinului si componenta germana a Razboiului rece

Criza Berlinului si componenta germana a Razboiului rece

Secretarul de stat american Dean Acheson, fragment din adresa radiodifuzata de la Bruxelles, Tratatul Atlanticului de Nord, 18 martie, 1949.

Inaintea primelor conferinte dintre W. Churchill si F.D. Roosevelt din perioada razboiului, o prognoza elaborata de Serviciile Americane de Informatii care se referea la pozitia postbelica a U.R.S.S., concluziona [1]: "Odata cu infrangerea Germaniei, nu va mai exista nici o putere in Europa care sa se opuna fortei militare colosale [a U.R.S.S.-n.n.]…Pentru viitor concluzia este evidenta. Dupa ce Rusia va deveni un factor decisiv in razboi, ea trebuie sa primeasca orice asistenta si trebuie facute toate eforturile pentru a-i obtine prietenia. De asemenea, este fara indoiala ca in urma infrangerii Axei ea va domina Europa si este mult mai important sa dezvoltam si sa pastram cele mai prietenesti relatii cu Rusia".Previziunea unei ere a bunelor intentii intre S.U.A.si U.R.S.S. a fost caracteristica pentru neasteptata si utopica natura a diplomatiei americane din timpul razboiului. In mod iluzoriu, aceasta presupunea ca razboiul nu era decat o intrerupere a unei stari normale de armonie intre natiuni, pentru pedepsirea agresorilor si a criminalilor de razboi, o cruciada ideologica in care tarile aliate erau egale din punct de vedere moral si, odata ce razboiul se va termina, vechea armonie si lupta mondiala pentru putere va lua sfarsit. Implicatia acestei utopii a fost clara : S.U.A. nu si-au luat nici o masura de precautie impotriva "nobililor" aliati din timpul razboiului, in anticiparea unei posibile dezintegrari a aliantei si in eventualitatea unor ostilitati.Permanentele semnale ale ostilitatii si suspiciunii sovietice pot explica aceste previziuni optimiste. De-a lungul intregului razboi, U.R.S.S. a suspectat in mod constant S.U.A. si Marea Britanie de intentii necinstite.Conducatorii americani, fara a tine seama de prognozele serviciilor de informatii, au gasit imediat o explicatie pentru suspiciunea sovietica. Ei percepeau politica externa a U.R.S.S. nu in termenii dinamicii interne ai regimului comunist si in dusmania lui pentru toate natiunile necomuniste, ci numai ca pe o reactie a Uniunii Sovietice la politica dusa de occidentali. Atitudinea Moscovei era perceputa numai prin prisma actelor antebelice : interventia aliatilor cu scopul de a rasturna regimul sovietic si, dupa acest esec, stabilirea de catre Franta a unui cordon sanitar in Europa de Est, cu scopul de a feri restul continentului european de virusul comunist. Pe langa acestea se adauga respingerea de catre occidentali in anii `30 a initiativei sovietice de a se constitui o alianta impotriva lui Hitler si, in mod special, acordul de la München din 1938, care a distrus Cehoslovacia si i-a deschis lui Hitler portile catre est. Eforturile occidentalilor in incercarea de a indeparta de vest pericolul hitlerist, directionandu-l spre est, erau considerate motivele principale ale ostilitatii sovietice. Occidentalii, pentru a modifica aceasta atitudine, trebuiau sa demonstreze Uniunii Sovietice, prin dovezi de prietenie, bunele lor intentii. Problema principala, in viziunea lor, era nu daca pentru lumea postbelica cooperare sovietica va fi obtinuta, ci cand va fi ea stabilita.Dizolvarea Cominternului, reducerea ideologiei comuniste, noua emfaza a nationalismului rus, relaxarea restrictiilor impuse bisericii si, nu in ultimul rand, declaratiile facute de sovietici in limbajul pacii, al democratiei si libertatii i-a convins pe occidentali sa perceapa in U.R.S.S. un nou prieten.Presedintele Roosevelt si consilierii sai au avut certitudinea ca la Ialta s-au stabilit relatii mult mai amicale cu U.R.S.S. Stalin, demonstrandu-si bunavointa, a facut concesii la

subiectele importante. In problema membrilor Natiunilor Unite si-a redus pretentiile pentru 16 locuri (ce ar fi revenit pentru fiecare republica sovietica) la numai trei, afirmand ca va sprijini S.U.A. daca vor ridica pretentii de paritate. In Germania, el a acceptat o zona de ocupatie franceza si primirea Frantei in Comisia de Control, precum si o unica administratie pentru toate zonele de ocupatie. Mai mult, prin Declaratia privind Europa eliberata, Stalin a promis organizarea de alegeri libere si autoguvernarea in Europa de Est. Raspunzand dorintelor militare americane pentru Orientul Indepartat, el a promis ca va intra in razboi impotriva Japoniei. Nu in ultimul rand, el a exprimat speranta ca vor urma cincizeci de ani de pace si puternica cooperare.Se poate spune ca a fost o minune ca, la Conferinta de la Ialta, delegatia americana a avut o dispozitie de "exaltare suprema". Harry Hopkins, consilier apropiat al presedintelui, afirma [2] : "Noi suntem ferm convinsi ca am castigat prima mare victorie a pacii, si prin noi ma refer la noi toti, intrega rasa umana civilizata". Aceasta parere poate fi completata cu ajutorul cuvintelor secretarului de stat Cordell Hull [3]: "Nu va mai fi nevoie de sfere de influenta, de aliante, echilibrarea puterii, sau de orice alt fel de aranjament, prin intermediul carora, ca in trecutul nefericit, natiunile sa se straduiasca sa-si apere securitatea sau sa-si promoveze propriile interese".Oamenii politici americani au ignorat, sau s-au facut ca ignora existenta unui scop final la care sovieticii nu renuntasera niciodata si a carui realizare devenise acum posibila datorita imprejurarilor internationale. Visul american de pace postbelica si cooperare intre cei trei mari va fi distrus odata cu expansiunea Uniunii Sovietice in Europa Centrala si de Est, odata cu impunerea controlului asupra Poloniei, Romaniei, Ungariei, Bulgariei si Albaniei (Iugoslavia se afla deja sub controlul comunist al maresalului Iosif Broz Tito si Cehoslovacia traia in umbra Armatei Rosii). In fiecare dintre aceste tari unde U.R.S.S. avea trupe, s-au stabilit unilateral coalitii guvernamentale pro-sovietce. Postul cheie in aceste regimuri - ministrul de interne, care de obicei controla politia - se afla in mainile comunistilor. De la acest nivel - decisiv - al puterii era facilitata posibilitatea extinderii dominatiei sovietice si subjugarea independentei acestor tari. Concesiile facute de S.U.A. la Ialta doreau sa constituie o baza de cooperare intre cei trei mari, in perspectiva ca ele ar fi fost respectate. De fapt, Roosevelt si Churchill nu au avut cu ce sa forteze U.R.S.S. pentru a obtine de la aceasta concesii mai mari, data fiind incapacitatea sovieticilor de a accepta limite.Cu toate ca razboiul se terminase, devenea foarte clar faptul ca angajamentele luate la Ialta, prin care U.R.S.S. se obligase sa organizeze alegeri libere si guverne democratice in Europa de Est, erau percepute diferit de rusi, spre deosebire de americani. Pentru sovietici "guvernele democratice" reprezentau guverne comuniste, iar "alegerile libere" semnificau alegeri la care nu puteau participa partidele ce nu erau favorabile comunistilor. Diplomatul roman Grigore Gafencu, cu prilejul unui discurs tinut la Radio Europa Libera, caracteriza foarte clar intentiile sovieticilor : "Hotararile luate la Ialta, astfel cum au fost talmacite si implinite de U.R.S.S., au dus la alunecarea intregii Europe rasaritene in zona de influenta si sub stapanirea exclusiva a imparatiei bolsevice ".[4]In 1944, Stalin ii declarase lui Tito ca "acest razboi nu este ca cele din trecut ; cine ocupa un teritoriu isi impune propriul sistem social".Se poate spune ca aliatii occidentali au constatat in cele din urma ca intelegerile de la Ialta nu puteau face altceva decat sa consimta sau sa intarzie. In problema granitelor Poloniei, sovieticii au cerut estul acestei tari, oferind drept compensatii teritorii luate

Germaniei. Roosevelt si Churchill au acceptat propunerea, dar au considerat noua granita de vest a Poloniei pe raurile Oder si Neisse doar temporara, desi conferinta de pace la care urma sa se hotarasca granita de vest a Poloniei nu a mai avut loc niciodata, datorita disensiunilor ulterioare. Ulterior, acordurile de la Ialta au fost criticate pentru ca "au predat "[5] Europa de Est dominatiei sovietice. Unii au afirmat ca sanatatea subrezita a lui Roosevelt l-a facut sa cedeze la insistentele lui Stalin. Cursul razboiului a fost insa cel care a determinat actiunile ulterioare Yaltei si nu diplomatia, deoarece Armata Rosie detinea deja controlul in Europa de Est. Pe langa aceasta se adauga faptul ca se estima ca Japonia mai poate rezista inca optsprezece luni dupa infrangerea Germaniei si americanii au sperat in permanenta ca acordurile de la Ialta vor fi puse in practica.Politica sovietica in Europa de Est si extinderea influentei comuniste au creat anxietate. Incapabile sa stavileasca aceasta expansiune, Statele Unite si-au concentrat din ce in ce mai mult atentia asupra reconsolidarii Germaniei ca natiune. Ideea impartirii a fost abandonata si inlocuita cu un program economic, prin care Germania urma sa fie capabila de a se autosustine. Guvernul militar a fost directionat spre implantarea radacinilor unei veritabile democratii, S.U.A. incepand sa gandeasca in termenii ocupatiei militare si ai controlului pentru cel putin o generatie. Documentul ce traseaza aceasta directie a diplomatiei americane in Germania este J.C.S. (Joint Chiefs of Staff)/1067 [6], datat 14 mai 1945, directiva politica ultrasecreta. Acesta a fost actul ce a ghidat administrarea in zona americana de ocupatie si a "stat la baza negocierilor membrilor guvernului cvadripartit "[7]. Germania era ocupata ca o natiune invinsa in care se va impune o administratie care va descuraja orice fraternizare. Economia germana urma sa fie controlata numai cat sa asigure necesarul fortelor de ocupatie, pentru a produce bunuri care sa previna dezastrul si tulburarile, care ar putea ameninta fortele de ocupatie. Partidul nazist si organizatiile sale erau dizolvate, legile si regulile naziste erau anulate. Membrii si asociatii partidului care au avut mai mult decat o participare nominala la activitatea partidului erau exclusi din posturile de responsabilitate publica, proprietatile si actele partidului erau luate in custodia guvernului cvadripartit. Fortele armate germane erau demobilizate si armele, munitia si materialele de razboi urmau sa fie distruse. Criminalii de razboi si persoanele suspectate ca ar putea sa se opuna acestor obiective urmau sa fie arestate. J.C.S./1067 dadea numai o autoritate limitata guvernului militar. Era specificata interzicerea guvernului militar american de a face orice pas in reabilitarea sau mentinerea economiei germane, exceptand stimularea agriculturii.Directivele politice ale J.C.S./1067 au fost modificate si extinse (in octombrie 1945) prin corelarea cu Protocolul incheiat la Potsdam si din nou modificate in 1947 (15 iulie) printr-un nou act - "Directivele obiectivelor Statelor Unite si politica de baza in Germania" (Directive on US Objectives and Basic Policies in Germany) .[8]Germania incepea sa fie privita din ce in ce mai mult ca un important bastion impotriva expansiunii sovietice in Europa. Motivatia din spatele reorientarii diplomatiei americane - care a devenit originea Razboiului Rece - a fost actiunea U.R.S.S. din primavara anului 1945, in Polonia si Europa rasariteana. Stalin considera aceste fapte ca o necesitate pentru viitoarea securitate a Uniunii Sovietice. Truman nu a acceptat insa acest punct de vedere, mai ales din momentul in care actiunile lui Stalin amenintau interesele Americii si tarilor vest europene.Diferentele aparute in problema tratarii Germaniei au fost principalul factor in

deteriorarea unitatii aliatilor. Esecul de a obtine o intelegere mutuala comuna si acceptabila pentru Germania, in spiritul intelegerilor de la Ialta si Potsdam, a accentuat clivajul dintre S.U.A. si U.R.S.S. Absenta Frantei de la Conferinta de la Potsdam a creat complicatii, deoarece aceasta tara a refuzat sa se limiteze la aceste intelegeri. Un rezultat nefericit al derularii razboiului a fost decizia Comisiei Consultative Europene din 1944, prin care in definirea zonelor de ocupatie Berlinul era plasat adanc in zona de est sovietica. Desi in primavara anului 1945 anglo-americanii au avut posibilitatea sa ajunga la Berlin inainte de sosirea rusilor, nu au facut-o. Trupele aliate occidentale au traversat Rinul si au patruns in Germania, Churchill dorind sa asedieze si sa captureze Berlinul inaintea rusilor. Eisenhower a refuzat insa, datorita prioritatii intelegerilor dintre aliati (privind viitoarele zone de ocupatie) pentru Berlin, incalcarea lor putand avea ca rezultat accidente politice. Cu toate ca primul ministru britanic a incercat sa-l determine pe Truman sa modifice decizia luata de Roosevelt, presedintele a refuzat sa reconsidere problema. In fata iminentei capitulari a Germaniei, Truman nu dorea sa pericliteze viitoarea cooperare cu sovieticii. Ca urmare, Berlin, Praga si Viena au cazut in mainile sovieticilor.Imediat dupa infrangerea Germaniei, U.R.S.S. a inceput sa izoleze zona estica si s-o transforme intr-o regiune satelit .[9] Din punct de vedere economic, Uniunea Sovietica dorea sa obtina avantaje rapide si maxime din propria zona de ocupatie. Din punct de vedere politic, sovieticii doreau sa foloseasca zona ca baza de operatii pentru un eventual control asupra intregii Germanii.U.R.S.S. a inceput controlul asupra Germaniei de est inaintea conferintei de la Potsdam, concentrandu-si atentia in construirea Partidului Comunist si stabilirea unui sindicat centralizat, sub control comunist. Creata la 9 iunie, administratia militara sovietica a autorizat, sub directa coordonare a maresalului G. K. Jukov, crearea a patru "partide democratice" antifasciste : Partidul Comunist German (K.P.D.), Partidul Social-Democrat (S.P.D.), Partidul Crestin-Democrat (C.D.U.) si Partidul Liberal (L.D.P.D.). Un Partid Comunist German a fost infiintat aproape imediat in Berlin, dar organizarea lui nu a fost deloc usoara. Numai o mica miscare secreta comunista reusise sa supravietuiasca celor doisprezece ani in care Hitler a condus Germania. Au scapat doar cativa comunisti care s-au alaturat national-socialistilor la inceputul anului 1930, dupa ce Hitler ajunsese la putere, parte dintre ei fugind in tarile vestice sau in U.R.S.S., multi altii fiind trimisi trimisi in lagarele de concentrare. Acesti comunisti, antrenati si indoctrinati la Moscova in timpul razboiului, s-au intors in Germania pe urmele Armatei Rosii, furnizand nucleul Partidului Comunist din Germania .[10] Pe 30 aprilie 1945, un grup de zece emigranti comunisti au sosit cu un avion special de la Moscova in Germania de Est. Acesta era dirijat de Walter Ulbricht (1893-1973), un vechi membru al S.P.D., integrat in Spartakusbund, militant comunist convins, animatorul de la Moscova al "Comitetului National al Germaniei libere" .[11]Sovieticii i-au plasat rapid pe comunistii germani in pozitii cheie in Berlin si in intreaga zona de est. Partidul Comunist German a avut insa greutati in transformarea sa intr-un partid national majoritar. Motivul nu este greu de inteles, majoritatea germanilor detestandu-i pe rusi, privindu-i ca ocupanti. Comunismul era identificat cu Armata Rosie, soldatii acesteia fiind considerati violatori, talhari, criminali si incendiatori. Pentru a aplana aceasta ostilitate, a fost aranjata o fuziune intre comunistii germani si social-democrati, fiind creat la inceputul anului 1946 Partidul Socialist Unit, asociat al

administratiei militare sovietice. La sfarsitul anului 1946, sovieticii au pregatit intens preluarea controlului efectiv de catre Partidul Socialist Unit a tuturor guvernelor landurilor din zona de est.

Sperantele ca intelegerile Conferintei de la Potsdam sa fie respectate si Germania sa fie tratata ca o singura entitate economica au fost desarte. U.R.S.S. nu numai ca a demontat industria germana, dar intreaga productie a fabricilor ramase era considerata ca parte a reparatiilor de razboi. In schimb, in sectorul occidental, S.U.A. "pompau" din ce in ce mai mult capital pentru a sustine poporul german. Cele doua puncte de vedere, total opuse, au facut imposibila statuarea unui punct de vedere comun in problema resurselor germane din cele patru zone.Pe plan politic, inradacinarea progresiva a comunistilor minoritari in organismele administrative si politice are ca punct de plecare anul 1945, odata cu nationalizarea industriala si cu reforma agrara decise de ocupantul sovietic .[12]La 6 septembrie 1946, printr-un discurs tinut la Stuttgart, secretarul de stat Byrnes a reliefat o schimbare a politicii americane in Germania : "Va veni timpul cand granitele zonale vor fi privite numai ca o definire a suprafetelor ocupate si nu ca unitati economice sau politice, in care securitatea va fi impusa de catre puterile de ocupatie. "[13] Daca Germania nu urma sa fie tratata ca o singura unitate economica, atunci acest lucru va avea ca rezultat fuzionarea zonelor de ocupatie occidentale. Byrnes a mai adaugat ca vor fi facuti pasi pe calea stabilirii unei agentii economice centrale si a formarii unui guvern provizoriu german : "Consiliul de Control [din Berlin-n.n.] are dreptul sa guverneze Germania numai pana cand Germania se va guverna singura. "[14] Exprimand pozitia poporului american, Byrnes a mai adaugat : "Poporul american doreste returnarea guvernarii Germaniei catre poporul german. Poporul american doreste sa ajute poporul german pentru a-si recastiga un loc onorabil in lume, intre natiunile libere si iubitoare de pace. "[15] Secretarul de stat a accentuat ca nu doreste ca Germania sa devina un pion intre est si vest, Statele Unite nedorind sa se retraga din Europa. "Vom ramane aici…Atata timp cat va exista o armata de ocupatie in Germania, fortele militare americane vor face parte din aceasta armata de ocupatie." In discursul tinut la Stuttgart, Byrnes a vorbit pentru prima oara de o lupta militara intre est si vest ,[16] reasigurand poporul german ca America nu-l va abandona controlului sovietic. El repeta publicului sau german ca Statele Unite aprobau o revizuire a frontierelor similara cu cea din 1939, in favoarea Poloniei, regiunea ce va fi cedata urmand sa fie reglementata ulterior, secretarul de stat american anuntand sfarsitul perioadei punitive de ocupatie. Prin acest dicurs, Byrnes a transformat complet politica oficiala fata de Germania, daca nu ca ton, macar ca tonalitate.La 10 martie 1947, s-a deschis la Moscova a patra sesiune a Consiliului Ministrilor de Externe, desfasurandu-se intr-o atmosfera tensionata. Pe 12 martie, intr-un mesaj adresat Congresului american, presedintele Truman definea la Washington ceea ce avea sa se numeasca Doctrina Truman : "In fata comunismului, vom acorda tarilor amenintate un ajutor atat economic si financiar cat si militar ."[17]Conferinta esua.La Moscova, au fost definite de Marshall sase aspecte de unitate economica pentru Germania : utilizarea in comun a resurselor, programe de export si de import, reparatii, reforma financiara, libertate de circulatie, organisme administrative germane la nivel central. Bidault reclama in plus carbune pentru Franta si combaterea pozitiei lui Molotov,

potrivnic atasarii Saarei la Franta. De fapt, Molotov incerca sa apeleze la Bidault pentru a servi ca mediator intre rusi si anglo-americani.Esecul Conferintei de la Moscova este adevaratul debut al "razboiului rece" si al impartirii lumii in doua tabere. Consecintele sale au fost resimtite in mod particular in Germania, unde a transformat diviziunea geografica in regiuni de influenta. La sfarsitul lunii aprilie, [18] presa comunista din Germania de Est a atacat pentru prima data politica americana de ocupatie, calificand-o drept imperialista si nazista. Pe 5 octombrie a luat fiinta Kominformul care, in primul sau manifest, a acuzat Statele Unite si Marea Britanie ca au dus un razboi propriu, pentru a se debarasa de concurenta economica japoneza si germana, acuzatie ce relua tezele sovietice ante-1941. Manifestul a impartit lumea in doua fronturi : un front imperialist si un front socialist al "democratiei", care nu a avut posibilitatea sa scape Münchenul de imperialisti.Aliatii "cucerisera" de la U.R.S.S. ocuparea quadripartita a Berlinului. Dar aliatii occidentali nu au dat prea mare atentie izolarii acestuia in zona de ocupatie sovietica. Ei au neglijat asigurarea unui land-coridor pentru Berlin. Anii urmatori vor dovedi ca aceasta omisiune a fost o greseala importanta.

Criza Berlinului (1948-1949)

In acord cu discutiile din 1943 de la Teheran, puterile victorioase au decis, prin protocolul si intelegerea din 12 septembrie si respectiv 14 noiembrie 1945 incheiate la Conferinta de la Ialta, sa divida Germania in patru zone de ocupatie, cu scopul controlului si administrarii .[19] La 5 iunie 1945, aliatii au dat publicitatii patru declaratii, cate una de fiecare parte, in care se prevedea la capitolul 4 statutul special al Berlinului, ce urma sa fie ocupat si administrat impreuna (de catre cele patru puteri).In momentul capitularii Germaniei, respectiv pe 8 mai 1945, situatia militara nu corespundea cu frontierele de ocupatie ale celor patru puteri. Oparte importanta a Saxoniei, Thuringia si Meckleburg au fost ocupate de trupele americane si britanice. Pe de alta parte, trupele sovietice au capturat Berlinul la 2 mai 1945. Imediat dupa ocuparea Berlinului, trupele sovietice au organizat o magistratura, ce se afla sub controlul Armatei Rosii si sub influenta comunistilor.In iunie 1945 Truman si Churchill i-au propus lui Stalin ca trupele britanice si americane sa paraseasca o zona desemnata de sovietici, acestia urmand sa inlocuiasca in acea regiune trupele anglo-americane .[20] In schimb, trupe americane, franceze si britanice urmau sa fie introduse in Berlin, cu scopul ocuparii comune a acestui oras. Desi aranjamentele pentru accesul liber dinspre zonele aliatilor vestici spre Berlin urmau sa fie facute de guvernatorii militari, nici o intelegere scrisa nu a fost stabilita .[21]Stalin a acceptat procedura sugerata de Truman si Churchill. Transferul de trupe a inceput la 1 iulie 1945 si primele trupe anglo-americane au intrat in Berlin pe 4 iulie ; trupele franceze si-au ocupt propriul sector la 12 iulie. Corpul aliat de control a fost format in acord cu intelegerile interguvernementale din septembrie 1944. Reprezentanti ai Inaltului Comandament Aliat, incluzand si reprezentanti ai Republicii Franta, s-au intalnit pe 7 iulie 1945 si au stabilit detaliile administrarii in comun a Berlinului. Comandamentul aliat era pus sub autoritatea unui comandant suprem, comandantul fiecarui sector urmind sa ocupe aceasta functie prin rotatie, cate cincizeci de zile. Comandamentul era direct subordonat Consiluilui de Control Aliat. Un ordin emis pe 21 ianuarie 1946 confirma din

nou ca Berlinul nu facea parte din nici o zona de ocupatie, stabilindu-se ca in interiorul Berlinului nu era valabil nici un decret sau ordin al vreunui comandant al zonelor de ocupatie.Administrarea germana a Berlinului a fost pusa sub contolul celor patru puteri, impartirea facandu-se in relatie directa cu o situatie deja existenta. De exemplu, Statele Unite au preluat zona de sud-vest, deoarece trupele americane se aflau pe flancul drept al aliatilor .[22] Magistratura orasului, formata mai intai sub administratia militara sovietica, a primit un statut constitutional pe 13 august 1946, cand Comandamentul si-a dat aprobarea pentru stabilirea unei constitutii provizorii pentru Berlin.Sistemul de ocupatie al Berlinului si intregul control al Germaniei presupunea increderea si cooperarea intre puterile ocupante. Aceasta baza de confidenta mutuala, atat de necesara, a lipsit in administrarea Berlinului mai mult decat in celelalte zone de ocupatie. Zonele, create initial cu scopul ocuparii militare, au inceput sa se dezvolte ca unitati administrative independente, in acordul directivelor propriilor guvernatori militari. In toate cele patru sectoare ale Berlinului, de indata ce euforia victoriei s-a risipit, au iesit la suprafata fisurile existente in rationamentele aliatilor. In februarie 1948, cele trei puteri occidentale s-au intalnit la Londra pentru a pune bazele unei politici comune cel putin pentru partea vestica a Germaniei. Conform intelegerii de la Londra, cei trei comandanti-sefi, care aveau autoritatea de ministrii-presedinti, trebuiau sa organizeze alegeri pentru Adunarea Constituanta si intocmirea unei constitutii pentru intreaga Germanie de Vest .[23] Sovieticii au protestat, maresalul Vassily D. Sokolovsky parasind la 20 martie 1948 Consiliul de Control Aliat, afirmand ca puterile occidentale au violat intelegerile pentru controlul cvadripartit. El a protestat fata de deciziile luate pe 6 martie la Londra, ce prevedeau viitoarea organizare a celor trei zone vestice.Eforturile americane de a consolida si redresa Germania de Vest au contribuit la consolidarea Europei Occidentale, conducand la intensificarea represaliilor sovietice, punctul central al tensiunilor devenind Germania.In martie 1947, Franta si Marea Britanie au semnat Tratatul de la Dunkirk, intelegere mutuala defensiva, cu scopul de a se sprijini reciproc in cazul unei viitoare amenintari din partea Germaniei. Peste numai un an, la 17 martie 1948, Marea Britanie, Franta, Belgia, Olanda si Luxemburg au semnat Pactul de la Bruxelles, stabilindu-se o alianta defensiva colectiva, ce se opunea agresiunii sovietice .[24] Ultima clauza speciala a acestui pact specifica sprijinul reciproc in cazul unui atac al U.R.S.S. impotriva Germaniei .[25] Truman a aprobat aceasta initiativa, afirmand in fata Congresului : "Pentru a le ajuta s-o realizeze, hotararea tarilor libere din Europa trebuie combinata cu aceeasi hotarare din partea noastra. "[26] Presedintele a cerut Congresului sa urgenteze aprobarea legii pentru ajutorarea Europei si adoptarea unei legi universale pentru manevrele militare ale armatei Statelor Unite.Berlinul de Vest reprezenta de fapt o enclava, situata la 110 de mile in interiorul zonei sovietice. In sectoarele american, britanic si francez traiau 2,25 milioane de locuitori. Fortele militare aliate din Berlin totalizau numai 11.000 de persoane, dintre care 6.500 erau americani. Berlinul de Vest era un oras industrial, situat ca marime intre Paris si Moscova. Zilnic, peste 30.000 de tone de alimente, materiale de constructii si bunuri de consum intrau in zona vestica a orasului. In aceeasi perioada de timp, peste 4.000 de tone de masini industriale, becuri, tigari, articole textile, pantofi si alte articole manufacturate erau trimise spre Germania de Vest. Traficul era sustinut de 13 trenuri de marfa si 12 de

pasageri zilnic si 700 de barje lunar .[27] Intre sfarsitul lui martie si inceputul lunii iulie, criza din Germania a luat amploare. Sovieticii au inceput sa obstructioneze transporturile dintre Germania de Vest si Berlin. Inspectiile impuse pe sosele, barajele si perchezitionarea camioanelor au completat aceasta actiune. Uniunea Sovietica si-a justificat actiunile, declarand ca a actionat conform drepturilor pe care le detinea, deoarece i-au fost respinse planurile de participare la guvernarea Germaniei de Vest. Pe 31 martie, administratia militara sovietica a emis un ordin prin care se stabilea perchezitionarea tuturor transporturilor occidentale ce traversau zona sovietica. Aceasta era de fapt o violare a intelegerilor verbale facute de reprezentantii occidentali cu maresalul Jukov, care specificase ca personalul aliat nu va fi controlat la granitele zonei sovietice. Pe 1 aprilie, pentru a pune in aplicare ordinul, reprezentantii sovietici au decretat ca nici un mijloc de transport nu poate parasi Berlinul fara aprobarea comandamentului sovietic. Acest decret unilateral conferea autoritatilor sovietice dreptul de a controla orice transport din si inspre Berlinul de Vest.Imediat dupa ce sovieticii au initiat blocada, presedintele american a intrunit Cabinetul. Cu toate ca unul dintre apropiatii presedintelui a intrebat daca Berlinul este chiar atat de important, Truman a remarcat in mod clar ca acesta nu este un subiect pentru el, singura sa preocupare fiind cand si cum va decurge aprovizionarea Berlinului pe calea aerului .[28]Pus in fata acestei situatii, generalul Lucius D. Clay, comandantul zonei de ocupatie americana, a solicitat pe 10 aprilie 1948 o teleconferinta cu Deprtamentul de Stat. Fiind sigur de extinderea blocadei, Clay si-a exprimat opinia ca S.U.A. nu trebuie sa cedze : "Am pierdut deja Cehoslovacia .[29] Norvegia este amenintata. Daca Berlinul de Vest va cade, Germania de Vest va fi urmatorul pas. Daca vrem sa aparam Europa de comunism, nu trebuie sa ne clintim…Daca America nu intelege acum acest lucru, nu-l va intelege niciodata si comunismul se va extinde nestingherit. Cred ca viitorul democratiei ne impune sa ramanem "[30] La 23 iulie, inceputa cu inchiderea cailor ferate, cailor de navigatie si urmata de restrictionarea traficului pe sosele, blocada sovietica devine totala .[31]Instructiunile transmise generalului Clay ii indicau sa fie foarte precaut, recomandandu-i-se sa inceapa evacuarea familiilor americane din Berlin. Clay s-a opus insa acestei solutii, considerand ca acesta evacuare va fi interpretata ca un semn de slabiciune, atat de catre sovietici, cat si de poporul german. El era convins ca S.U.A. nu trebuie sa paraseasca Berlinul, in nici o circumstanta : "Daca ne vom retrage, pozitia noastra in Europa va fi amenintata ".[32]Punctul culminant a fost luna iunie. De-a lungul primaverii, intre puterile occidentale s-au incheiat o serie de acorduri privind coordonarea politicii economice in cele trei zone, astfel incat Germania de Vest devenise parte a Programului Europen de Redresare, incepand organizarea politica a Republicii Federale Germane. In acelasi context s-a decis si realizarea unei reforme monetare, ce urma sa introduca o singura moneda pentru cele trei zone occidentale de ocupatie. Curand a devenit insa evident ca U.R.S.S. nu va fi de acord cu un sistem monetar uniform, exceptand proprii termeni. Clay a anuntat insa pe 18 iunie ca Germania de Vest va adopta o noua moneda, infiintandu-se Banca Nationala Germana. Pentru a evita confuziile in Berlin, el a decis ca noua marca (Deutschen Mark) sa nu circule in acest oras.Maresalul Sokolovski i-a invinuit pe occidentali ca, prin introducerea noilor monede,

urmareau de fapt divizarea Germaniei, declarand ca va lua masuri pentru a contracara aceasta initiativa. Fara anuntarea prealabila a puterilor occidentale, Uniunea Sovietica a introdus pe 23 iunie o noua moneda (Ost Mark) in Berlin si in Germania de Est. Ziua urmatoare, puterile occidentale au transformat marca vestica intr-o moneda legala. Urmatorul pas facut de sovietici a fost impunerea blocadei totale asupra Berlinului de Vest, intrerupand complet comunicatiile cu zona occidentala pe uscat si pe apa.

Luni de zile liderii puterilor occidentale au dezbatut situatia creata prin blocada impusa Berlinului de Vest. S-au emis doua solutii. Cea dintai sustinea ca nu exista nici un factor ce ar putea avea ca rezultat parasirea Berlinului de catre vestici. La sfarsitul razboiului, Statele Unite si-au redus considerabil efectivele militare. In primavara anului 1948, fortele conventionale americane erau destul de reduse. Americanii aveau bomba atomica, dar era un mare semn de intrebare pentru cum putea fi folosita aceasta arma intr-un eventual conflict pentru Berlin. Treptat, s-a dovedit ca bomba atomica era simbolul "impotentei marii potente". Diplomatia atomica dusa de Statele Unite cu Moscova se baza pe o experienta traita doar de Extremul Orient, aceasta urmand sa fie aplicata si relatiilor cu U.R.S.S. Multi experti militari americani au afirmat ca, daca asupra Moscovei ar fi fost aruncata o bomba atomica, Armata Rosie va parasi Europa. Marshall, cat si secretarul de stat pentru razboi Kenneth C. Royall, au fost extrem de pesimisti in privinta acestei solutii.O a doua parere sustinea ipoteza ca U.R.S.S. blufeaza, afirmandu-se ca sovieticii nu doreau un razboi armat, ci se vor angaja intr-un razboi al nervilor. Un aspect important al acestui punct de vedere se baza pe faptul ca occidentalii trebuie sa stea ferm pe pozitii, fara a face concesii sau sa se retraga. Generalul Clay a fost unul dintre cei mai ferventi avocati ai politicii fermitatii, fiind sigur ca daca puterile occidentale vor trimite un convoi blindat in Berlin, blocada va fi intrerupta, fara ca aceasta actiune sa declanseze un razboi. Insa la Washington nimeni nu dorea sa-si asume riscul unei astfel de actiuni.In aprilie, cand fusesera impuse de catre sovietici primele restrictii asupra traficului spre Berlin, a fost improvizat un mic pod aerian, pentru aprovizionarea personalului aliat. Zilnic erau transportate intre saizeci si o suta de tone de produse. Dupa aproximativ zece zile, cand sovieticii au relaxat restrictiile impuse pe caile ferate, podul aerian a fost intrerupt. Pe 24 iunie, in ziua urmatoare impunerii blocadei totale, Clay a incercat sa afle daca se poate folosi un pod aerian pentru a aproviziona nu numai personalul aliat, ci intreaga populatie a Berlinului de Vest.De ce a revenit Clay la ideea de pod aerian ?Pe de o parte datorita faptului ca S.U.A. nu aveau nici un angajament oficial prin care sa li se permita accesul catre Berlinul de Vest. Exista insa posibilitatea folosirii unui coridor aerian. In iunie 1945, Truman a discutat printr-un schimb de mesaje cu Stalin problema accesului spre Berlin. La acel timp, presedintele american era de acord sa se retraga din Saxonia si Thuringia daca U.R.S.S. se angaja sa faciliteze accesul pe caile ferate, si sosele spre Berlin - ce se afla foarte adanc in interiorul zonei sovietice - pentru americani. Stalin a acceptat incheierea unui acord, dar Truman nu a exploatat mai departe problema, bazandu-se pe acordul verbal al liderului sovietic. Atat el, cat si alti oficiali americani, au realizat mai tarziu greseala de a nu statua printr-un acord scris accesul spre Berlin. Colonelul Frank Howley, comandantul militar al zonei americane din Berlin, a afirmat ulterior ca S.U.A. ar fi trebuit sa nu se retraga din Saxonia si Thuringia, ce constituiau

unele dintre cele mai fertile zone, dar sa abandoneze in schimb Berlinul, pentru a se concentra asupra dezvoltarii Germaniei de Vest. "Am abandonat aceste teritorii Rusiei - a declarat Howley - in schimbul unui mic colt din Berlin" .[33]Dupa ocuparea Germaniei nu a fost definitivat nici un act care sa stabileasca un coridor de comunicatie intre zonele vestice si sectorul occidental al Berlinului. Imediat dupa sfarsitul razboiului, nu s-a mai insistat asupra acestui subiect de teama de a nu ofensa U.R.S.S. Clay a adus in discutie aceasta problema cu prilejul uneia dintre primele intalniri a Consiliului de Control Aliat. In cursul acestor discutii s-a stabilit ca intregul trafic pe calea aerului, soselelor sau cailor ferate spre Berlin sa fie liber, insa nici un document scris nu a inregistrat aceste intelegeri. "Ma indoiesc foarte mult - declara mai tarziu Clay - ca orice inscris ar fi ajutat cu ceva pentru a preveni aceste evenimente. "[34]Daca exista o ambiguitate in privinta coridoarelor terestre, nu se putea spune acelasi lucru in privinta respectarii coridoarelor aeriene. Aici intelegerile erau enuntate destul de clar. Pe perioada blocadei, sovieticii nu au facut nici o incercare serioasa de a se interfera in coridorul aerian, deoarece stiau ca un atac ostil asupra aviatiei occidentalilor va avea ca rezultat un razboi deschis, ceea ce ei nu isi doreau. Ei erau insa siguri ca presiunile exercitate prin intermediul blocadei vor avea ca rezultat parasirea Berlinului de catre occidentali sau, in cel mai rau caz, negocierea unui acord favorabil in privinta Germaniei.Cea mai mare problema cu care s-a confruntat Clay a fost stabilirea succesiunii traficului aerian. El era constient ca acest lucru ar fi fost imposibil in lipsa deplinei cooperari a populatiei germane. A doua zi dupa impunerea blocadei generale, Clay l-a chemat in biroul sau pe Ernst Reuter, primarul Berlinului, informindu-l asupra planului de aprovitionare pe calea aerului. Reprezentantul american a subliniat ca, daca blocada va continua si pe perioada iernii, poporul german va avea de indurat privatiuni severe, dorind sa stie daca populatia Berlinului ii va sprijini pe aliati. Reuter l-a asigurat pe Clay ca se poate baza pe ajutorul populatiei germane, berlinezii neacceptand in nici o circumstanta cererile sovieticilor.In urma raspunsului primit din partea primarului Berlinului, Clay l-a contactat pe generalul Curtis LeMay, comandantul fortelor aeriene americane din Germania (cu sediul la Wiesbaden) : "Curt, poti transporta carbuni pe calea aerului ?""Scuza-ma generale - a replicat surprins LeMay - vrei sa repeti intrebarea ? "[35]Clay a repetat si LeMay a raspuns fara sa ezite ca va face tot posibilul. In ziua urmatoare podul aerian spre Berlin a inceput sa functioneze. Clay nu era inca sigur daca va fi suficienta aprovizionarea pe calea aerului pentru necesitatile intregului oras, gandindu-se ca acest mod de aprovizionare ar fi putut asigura intre 500 si 700 de tone pe zi, ceea ce nu era indeajuns pentru nevoile populatiei. Truman a acordat insa un sprijin maxim podului aerian, ordonand folosirea tuturor avioanelor disponibile din Europa pentru aprovizionarea Berlinului de Vest. La mijlocul lunii iulie, podul aerian avea o capacitate de transport de 2.500 de tone zilnic. Nici aceasta cantitate nu era insa suficienta pentru a asigura minimul necesar pentru Berlin, estimat la circa 4.500 de tone zilnic, dar era suficient pentru a demonstra ca blocada poate fi intampinata cu succes printr-un pod aerian.In luna iulie, generalul Lucius D. Clay a vizitat Washingtonul, promitandu-i-se un numar de 160 avioane C-54 ce urmau sa inlocuiasca avioanele C-47. Aceste imbunatatiri au marit capacitatea de transport, de la 6.987,7 tone la 8.000 tone .[36] In decembrie 1948, media zilnica a cantitatii de bunuri deplasata de avioanele americane ce aterizau in

Berlinul de Vest a crescut la 4.500 de tone, in ianuarie si februarie ajungand la 5.500 tone, minimul necesar pentru asigurarea existentei populatiei fiind de 4.000 de tone .[37]Pentru a sustine Berlinul pe perioada iernii, transportul aerian se dovedea insa insuficient, puterile occidentale fiind incapabile sa pastreze orasul daca aceasta situatie nu va fi rezolvata pe cale diplomatica.De-a lungul verii anului 1948, puterile vestice au inceput negocierile cu Uniunea Sovietica pentru a pune capat crizei Berlinului. Toate informatiile indicau insa ca U.R.S.S. nu era grabita sa ridice blocada. Ambasadorul american Walter Bedell Smith s-a intalnit pe 2 august 1948 cu Stalin si Molotov. Discutiile preliminare s-au dovedit mult mai amabile decat se anticipase, Stalin declarand ca U.R.S.S. nu avea intentia de a forta puterile occidentale sa paraseasca Berlinul, deoarece "peste toate, noi ramanem aliati ".[38]Discutiile s-au concentrat asupra desfasurarii reformei monetare, Stalin declarand ca daca puterile occidentale vor retrage din circulatie marca vestica si vor accepta marca sovietica, restrictiile vor fi ridicate. Eliminarea marcilor occidentale si introducerea celor sovietice urma sa se faca simultan, Stalin neinsistand asupra amanarii stabilirii unui guvern vest german, ca o conditie pentru ridicarea embargoului.Termenii negociati cu Stalin pareau acceptabili, Smith discutand aceste propuneri cu reprezentantii francezi si britanici, prevazand insa faptul ca blocada nu va lua sfarsit numai prin satisfacerea acestor conditii. In momentul in care ambasadorul american a exprimat dorinta stabilirii unui acord scris, Molotov a revenit asupra cererilor initiale, exprimandu-si dorinta ca aliatii occidentali sa decida asupra amanarii instituirii unei republici vest-germane. Aceasta cerere se afla insa in contradictie cu intelegerea stabilita cu Stalin, Molotov adaugand ca restrictiile vor fi suprimate numai in momentul in care puterile occidentale vor renunta la reforma monetara instituita la 18 iunie. U.R.S.S. urma sa ridice blocada, dar isi asuma in continuare autoritatea de a controla traficul din si inspre Berlinul de Vest. Aceste conditii se dovedeau insa inacceptabile pentru S.U.A. Mai mult decat atat, problema controlului monetar nu era statuata in mod clar, Molotov exprimandu-si dorinta de infiintare a unei banci sovietice centrale ce urma sa inlocuiasca agentia bancara a celor patru puteri, in vederea controlului unilateral al finantelor germane. Molotov a obiectat si asupra opiniei exprimate de reprezentantii occidentali, care afirmau ca prezenta lor in Berlin era o problema deja statuata prin acordurile precedente.ªansele de a rezolva criza Berlinului s-au diminuat. Smith s-a reintalnit cu Stalin la 23 august, intr-un ultim efort de a rezolva impasul negocierilor cu Molotov. Stalin s-a aratat dispus indepartarii celor doua obstacole majore. Insa, in loc sa elimine restrictiile impuse inaintea blocadei, el a afirmat ca "restrictiile impuse dupa [impunerea blocadei-n.n.] vor fi ridicate". Aceasta declaratie implica de fapt mentinerea tuturor restrictiilor. In privinta problemei monetare, Stalin a subliniat ca, atat in Berlin, cat si in Germania de Est trebuia sa circule aceeasi moneda, circulatia monetara urmand sa fie dirijata de o banca sovietica, liderul sovietic acceptand ca aceasta sa fie supervizata de Consiliul Aliat de Control. Stalin a exprimat insa dorinta ca, in intelegerea finala, sa nu fie mentionata stabilirea unui guvern vest-german si reprezententii occidentali sa afirme ca discutiile asupra crizei Berlinului au avut loc intr-o atmosfera de intelegere mutuala.Comunicatul final al discutiilor purtate la Moscova au lasat in suspensie problema blocadei, fiind transmisa cate o directiva fiecarui guvern in care se "stabilea" ridicarea restrictiilor de trafic si reforma monetara in Berlin. Nu s-a definit insa nici o politica

pentru modul in care aceste principii sa fie puse in practica. Ca rezultat, situatia nu s-a imbunatatit, devenind chiar mai grava, devenind clar ca Uniunea Sovietica nu dorea sa ridice blocada, asteptand ca iarna sa-i forteze pe occidentali sa paraseasca Berlinul, sau sa accepte conditiile impuse de sovietici.In octombrie, masina sovietica de propaganda a trecut la o strategie de teroare, comunicandu-li-se berlinezilor ca daca nu-i vor alunga pe occidentali se vor confrunta cu aceleasi orori ca in 1945. Occidentalii, afirmau sovieticii, nu-i vor sprijini, singurele lucruri la care puteau sa se astepte de la acestia fiind foametea si lagarele de concentrare .[39] Hrana si ajutoarele medicale livrate germanilor de catre S.U.A. au fost confiscate de Armata Rosie.Berlinezii din sectorul vestic au rezistat eroic acestor presiuni psihice, fapt demonstrat in mai multe randuri. Dovada cea mai evidenta a fost indepartarea in septembrie 1948 a steagului sovietic de pe poarta Branderburg, berlinezii dovedind prin aceasta actiune ca refuzau sa accepte teroarea sovietica. La scurt timp dupa acest incident, puterile occidentale au inaintat problema Berlinului Natiunilor Unite. Treptat, criza Berlinului s-a transformat intr-o confruntare de uzura intre americani si sovietici. In perioada iernii anului 1948, podul aerian a fost extins, devenind insa evident ca era imposibil satisfacerea minimului necesar pentru sustinerea orasului .[40] Cu toate ca greutatile si suferinta erau mari, moralul populatiei germane era sustinut permanent de zgomotul facut de avioanele americane si britanice. Solidaritatea berlinezilor a atins punctul maxim cu prilejul alegerilor municipale, desi sovieticii au incercat sa foloseasca orice metoda pentru a impiedica desfasurarea acestora, interzicand populatiei germane din sectorul de est al Berlinului sa participe la vot. Efortul s-a dovedit insa inutil : 86% din electorat s-a prezentat la urne si Partidul Social-Democrat, ce a refuzat sa fuzioneze cu Partidul Comunist, a castigat detasat alegerile.In aprilie 1949, Consiliul Poporului din zona sovietica, ce aprobase o asa-numita constitutie a Germaniei de est, a incercat sa aranjeze o intalnire la Brunswick cu oficialii vest-germani. Cu toate ca aceasta intalnire a fost respinsa, oficialii germani din est s-au intalnit cu o serie de lideri germani occidentali, in efortul de a dezvolta un program pentru unificarea Germaniei, ce avea ca scop stoparea progreselor guvernului vest-german. Aceste tatonari est-germane in domeniul politic camuflau adevarata intentie de restabilire a relatiilor comerciale cu Germania de Vest .[41]La sfarsitul lunii ianuarie 1949, Uniunea Sovietica a facut prima miscare strategica in lupta de uzura pentru Berlinul de Vest. Raspunzand unei intrebari puse de un corespondent de presa american, Stalin a afirmat ca blocada ar putea fi ridicata, daca occidentalii vor renunta la contrablocada impusa Germaniei de Est, ca replica la blocada impusa de sovietici asupra Berlinului de Vest .[42] Liderul sovietic nu a amintit nimic despre reforme monetara din Germania de Vest, sau de celelalte conditii sovietice. Aceste omisiuni au fost sesizate promt de Departamentul de Stat. Pentu a testa veridicitatea afirmatiilor, delelegatul american la Natiunile Unite, Philip Jessup, a fost instruit sa abordeze subiectul blocadei cu delegatul sovietic, Jacob Malik, fiind insa insarcinat sa pastreze caracterul secret si confidential al discutiilor.Jessup a avut mai intai o intalnire uzuala cu Malik, pe 15 februarie. Folosind tehnica obisnuita, delegatul american l-a intrebat pe Malik daca Stalin nu a facut cumva accidental declaratia. Delgatul sovietic a raspuns ca nu are informatii asupra subiectului, urmand sa se informeze in aceasta privinta. Peste aproximativ o luna, Malik l-a intalnit pe

Jessup, spunandu-i ca a primit precizari in privinta subiectului, omisiunile nefiind accidentale. Cu toate ca Stalin se opunea in continuare infiintarii unui guvern vest-german, el nu va pune o conditie in aceast sens pentru ridicarea blocadei. 36588tvl66nqr4n

Discutiile s-au desfasurat in secret la sediul Natiunilor Unite, intelegerea fiind incheiata in mai, dupa ce in prealabil, la 1 martie, restrictiile au fost ridicate de ambele parti. Urmatoarea intalnire a Consiliului Ministrilor de Externe a fost programata pentru a avea loc pe 23 mai la Paris, avand ca principal subiect rezolvarea problemei germane. Blocada Berlinului s-a incheiat la 12 mai, devenind insa evidenta ireconcilierea conflictului dintre S.U.A. si U.R.S.S. in problema Germaniei. Nu s-a putut incheia nici o intelegere privind unificarea economica si politica a acestei tari. Singurul aspect pozitiv, in ciuda acestui impas, a fost ca Uniunea Sovietica nu intentiona sa reinstituie blocada, dreptul libertatii transporturilor fiind recunoscut de cele patru puteri.La miezul noptii dintre 11 si 12 mai 1949, trenurile americane au trecut granita sovietica spre Berlin fara nici un incident. Un mare numar de corespondenti de presa americani si din alte tari au trecut frontiera ca simplii pasageri, cu primul tren. In Berlin a fost o zi de relaxare a populatiei, cu un evident spirit de sarbatoare. Oricum, podul aerian se desfasura in continuare. Blocada fusese ridicata dar lupta pentru libertate inca nu se incheiase. Populatia germana trecuse un test major si era fericita si mandra ca a contribuit la victoria razboiului de uzura.Retragerea embargoului impus asupra transporturilor spre Berlin de catre Uniunea Sovietica a reprezentat o mare victorie a politicii Statelor Unite. In parte ea a fost rezultatul norocului, in parte datorita hotararii berlinezilor de a rezista la presiunile sovieticilor, oricat de mare ar fi fost sacrificiul implicat. In mare masura, la acest succes al diplomatiei americane, a contribuit eficienta podului aerian. Rezultatele au fost surprinzatoare. 400 de avioane de transport au actionat 322 de zile si nopti, aterizarile si decolarile avand o succesiune de 63 de secunde. In total, avioanele americane si britanice au avut un numar de 277.728 de aterizari pe aeroportul Tempelhof din Berlin, transportand in Berlinul de Vest peste 2,1 milioane de tone de marfuri .[43] Piloti americani din Alaska, Panama si Hawaii au venit la bordul avioanelor C-47 si C-54 pentru a participa la podul aerian. Populatia germana era impresionata de emblemele acestor avioane, ce indicau din ce parte a lumii venisera sa participe la sprijinirea Berlinului .[44]Podul aerian devenise parte a vietii zilnice .[45] In aceasta perioada, de aproape doisprezece luni, populatia din sectorul vestic al Berlinului, inclusiv personalul aliat, a fost tinuta in viata de podul aerian americano-britanic, care din ziua impunerii blocadei a transportat 1.402.644 metri cubi de hrana, carbuni si alte produse esentiale. In primavara anului 1949, berlinezii din sectorul occidental se hraneau mai bine decat la inceputul blocadei. Situati alimentara a acestora era cu mult mai buna decat in cazul germanilor din Berlinul de Est, dovedind ineficienta blocadei sovietice. Dupa ridicarea embargoului, gazul si electricitatea au fost redistribuite douazeci si patru de ore pe zi, viata in Berlin revenind la normal. Prin acest razboi de uzura, Uniunea Sovietica a testat pana unde putea ajunge determinarea politicii americane, acesta fiind primul pas intr-o serie de actiuni ce aveau ca scop convingerea S.U.A. sa paraseasca Berlinul sau chiar intreaga Germanie. Cu

certitudine ca, pentru acea perioada, monopolul american al armei atomice a fost un factor determinant in aplanarea crizei Berlinului .[46] Pana in 1972 ,[47] s-au dezvoltat doua Germanii cu doua guverne separate, integrandu-se in doua structuri economice si militare opuse. In Germania de Vest, un consiliu parlamentar a emis o constitutie provizorie, in august 1949 avand loc primele alegeri libere de dupa 1932, punandu-se bazele Republicii Federale Germania. In acelasi an, in Germania de Est, sovieticii au constituit un regim marioneta declarand capitala la Berlin, iar din 1950 sovieicii au inceput sa militarizeze regiunea.In urma Conferintei Germaniei de Est tinuta la Praga (in februarie 1948), la 22 octombrie 1948, se intruneste la Berlin Congresul Popoarelor Germane, cu scopul proiectarii unei constitutii pentru o Germanie unita si o presa a "justitiei si pacii", fiind ales un "Consiliu Popular" (Volksrat) .[48] La 30 mai 1949, Congresul Poporului din Berlin adopta Constitutia Germaniei in zona sovietica, iar pe 6 octombrie este proclamata Republica Democrata Germana (D.D.R.).In Germania de Vest, in urma Conferintei Ministrilor de externe de la Paris, la 23 mai 1949 este semnata la Bonn Constitutia Germaniei de Vest. La 15 septembrie Konrad Adenauer, liderul Uniunii Crestin-Democrate (CDU), este ales cancelar al Republicii Federale a Germaniei (Bundesrepublik Deutschland).Desi la 8 octombrie 1949 s-a semnat o intelegere intre R.F.G. si R.D.G., ruptura era foarte clara. Spre deosebire de Constitutia R.F.G., denumirea de Republica Democrata Germana si noua constitutie a acesteia faceau clar deosebirea de o alta Germanie, aceasta fiind una "democrata".R.D.G. a devenit avanpostul lumii socialiste in fata sistemului capitalist occidental, opunandu-se R.F.G. ce fusese integrata intr-un sistem ostil de aliante. Din punctul de vedere sovietic si est-german, Germania de Vest era o marioneta a S.U.A.Divizarea Germaniei intre R.D.G. si R.F.G. a fost un rezultat al politicii ocupantilor si o evidenta a faptului ca, in ciuda faptului ca aliatii au castigat razboiul, au pierdut pacea. In zona de ocupatie occidentala, nu s-a trecut la nationalizarea agriculturii, renuntandu-se la masuri radicale .[49] Concomitent, pe masura ce opinia publica americana si-a schimbat atitudinea, in Germania de Vest a fost implementat un nou sistem politic. R.F.G. nu mai era receptionata ca inamic principal, ci U.R.S.S. Aceasta din urma incerca sistematic sa-si extinda influenta in Europa de Est, provocand o reconsiderare a politicii externe a S.U.A. fata de Europa si Germania.Blocada Berlinului a fost un test pentru politica postbelica a Statelor Unite. La acel timp, Stalin s-a bazat pe doua argumente : in primul rand pe dimensiunile Armatei Rosii si in al doilea rand pe faptul ca S.U.A. si Marea Britanie nu vor fi capabile sa aprovizioneze Berlinul pe calea aerului. Primul avantaj s-a dovedit a fi corect, al doilea dovedindu-se insa complet gresit. Cand Stalin a realizat acest lucru, si-a dat seama ca trebuie sa ridice embargoul sau sa doboare avioanele anglo-americane, riscand declansarea unui razboi cu acestia. Monopolul american al armei atomice a fost decisiv pentru alegerea primei variante.In zona sovietica a Germaniei, indoctrinarea comunista, nivelul scazut de trai si nu in ultimul rand politia secreta Stasi [50] au determinat un mare numar de est-germani sa emigreze prin Berlin in Germania de Vest. In anul infiintarii Republicii Democrate Germane, 59.245 de est-germani au trecut din Berlinul de Est in zona occidentala, 197.788 in 1950, 165.648 in 1951, 182.393 in 1952 .[51]

Criza Berlinului a accelerat procesul de creare a unei republici vest-germane, blocada stimuland efortul american de consolidare a apararii Europei de Vest si de accelerare a Programului European de Reconstructie. Diviziunea Germaniei si dividerea Berlinului au existat pana in 1989 din cauza ca U.R.S.S. a refuzat sa faca un aranjament pentru incheierea unui tratat de pace cu reprezentantii intregii Germanii, alesi prin alegeri libere sau prin orice alta procedura de autodeterminare. Sovieticii nu au permis niciodata sustinerea de alegeri libere, deoarece stiau ca le vor pierde, in acest caz cortina de fier fiind impinsa cu 200 de mile spre est.

Secretarul de stat american Dean Acheson, fragment din adresa radiodifuzatã de la Bruxelles, Tratatul Atlanticului de Nord, 18 martie, 1949.Înaintea primelor conferinte dintre W. Churchill si F.D. Roosevelt din perioada rãzboiului, o prognozã elaboratã de Serviciile Americane de Informatii care se referea la pozitia postbelicã a U.R.S.S., concluziona [1]: "Odatã cu înfrângerea Germaniei, nu va mai exista nici o putere în Europa care sã se opunã fortei militare colosale [a U.R.S.S.-n.n.]…Pentru viitor concluzia este evidentã. Dupã ce Rusia va deveni un factor decisiv în rãzboi, ea trebuie sã primeascã orice asistentã si trebuie fãcute toate eforturile pentru a-i obtine prietenia. De asemenea, este fãrã îndoialã cã în urma înfrângerii Axei ea va domina Europa si este mult mai important sã dezvoltãm si sã pãstrãm cele mai prietenesti relatii cu Rusia".Previziunea unei ere a bunelor intentii între S.U.A.si U.R.S.S. a fost caracteristicã pentru neasteptata si utopica naturã a diplomatiei americane din timpul rãzboiului. În mod iluzoriu, aceasta presupunea cã rãzboiul nu era decât o întrerupere a unei stãri normale de armonie între natiuni, pentru pedepsirea agresorilor si a criminalilor de rãzboi, o cruciadã ideologicã în care tãrile aliate erau egale din punct de vedere moral si, odatã ce rãzboiul se va termina, vechea armonie si lupta mondialã pentru putere va lua sfârsit. Implicatia acestei utopii a fost clarã : S.U.A. nu si-au luat nici o mãsurã de precautie împotriva "nobililor" aliati din timpul rãzboiului, în anticiparea unei posibile dezintegrãri a aliantei si în eventualitatea unor ostilitãti.Permanentele semnale ale ostilitãtii si suspiciunii sovietice pot explica aceste previziuni optimiste. De-a lungul întregului rãzboi, U.R.S.S. a suspectat în mod constant S.U.A. si Marea Britanie de intentii necinstite.Conducãtorii americani, fãrã a tine seama de prognozele serviciilor de informatii, au gãsit imediat o explicatie pentru suspiciunea sovieticã. Ei percepeau politica externã a U.R.S.S. nu în termenii dinamicii interne ai regimului comunist si în dusmãnia lui pentru toate natiunile necomuniste, ci numai ca pe o reactie a Uniunii Sovietice la politica dusã de occidentali. Atitudinea Moscovei era perceputã numai prin prisma actelor antebelice : interventia aliatilor cu scopul de a rãsturna regimul sovietic si, dupã acest esec, stabilirea de cãtre Franta a unui cordon sanitar în Europa de Est, cu scopul de a feri restul continentului european de virusul comunist. Pe lângã acestea se adaugã respingerea de cãtre occidentali în anii `30 a initiativei sovietice de a se constitui o aliantã împotriva lui Hitler si, în mod special, acordul de la München din 1938, care a distrus Cehoslovacia si i-a deschis lui Hitler portile cãtre est. Eforturile occidentalilor în încercarea de a îndepãrta de vest pericolul hitlerist, directionându-l spre est, erau considerate motivele principale ale ostilitãtii sovietice. Occidentalii, pentru a modifica aceastã atitudine, trebuiau sã

demonstreze Uniunii Sovietice, prin dovezi de prietenie, bunele lor intentii. Problema principalã, în viziunea lor, era nu dacã pentru lumea postbelicã cooperare sovieticã va fi obtinutã, ci când va fi ea stabilitã.Dizolvarea Cominternului, reducerea ideologiei comuniste, noua emfazã a nationalismului rus, relaxarea restrictiilor impuse bisericii si, nu în ultimul rând, declaratiile fãcute de sovietici în limbajul pãcii, al democratiei si libertãtii i-a convins pe occidentali sã perceapã în U.R.S.S. un nou prieten.Presedintele Roosevelt si consilierii sãi au avut certitudinea cã la Ialta s-au stabilit relatii mult mai amicale cu U.R.S.S. Stalin, demonstrându-si bunãvointa, a fãcut concesii la subiectele importante. În problema membrilor Natiunilor Unite si-a redus pretentiile pentru 16 locuri (ce ar fi revenit pentru fiecare republicã sovieticã) la numai trei, afirmând cã va sprijini S.U.A. dacã vor ridica pretentii de paritate. În Germania, el a acceptat o zonã de ocupatie francezã si primirea Frantei în Comisia de Control, precum si o unicã administratie pentru toate zonele de ocupatie. Mai mult, prin Declaratia privind Europa eliberatã, Stalin a promis organizarea de alegeri libere si autoguvernarea în Europa de Est. Rãspunzând dorintelor militare americane pentru Orientul Îndepãrtat, el a promis cã va intra în rãzboi împotriva Japoniei. Nu în ultimul rând, el a exprimat speranta cã vor urma cincizeci de ani de pace si puternicã cooperare.Se poate spune cã a fost o minune cã, la Conferinta de la Ialta, delegatia americanã a avut o dispozitie de "exaltare supremã". Harry Hopkins, consilier apropiat al presedintelui, afirma [2] : "Noi suntem ferm convinsi cã am câstigat prima mare victorie a pãcii, si prin noi mã refer la noi toti, întrega rasã umanã civilizatã". Aceastã pãrere poate fi completatã cu ajutorul cuvintelor secretarului de stat Cordell Hull [3]: "Nu va mai fi nevoie de sfere de influentã, de aliante, echilibrarea puterii, sau de orice alt fel de aranjament, prin intermediul cãrora, ca în trecutul nefericit, natiunile sã se strãduiascã sã-si apere securitatea sau sã-si promoveze propriile interese".Oamenii politici americani au ignorat, sau s-au fãcut cã ignorã existenta unui scop final la care sovieticii nu renuntaserã niciodatã si a cãrui realizare devenise acum posibilã datoritã împrejurãrilor internationale. Visul american de pace postbelicã si cooperare între cei trei mari va fi distrus odatã cu expansiunea Uniunii Sovietice în Europa Centralã si de Est, odatã cu impunerea controlului asupra Poloniei, României, Ungariei, Bulgariei si Albaniei (Iugoslavia se afla deja sub controlul comunist al maresalului Iosif Broz Tito si Cehoslovacia trãia în umbra Armatei Rosii). În fiecare dintre aceste tãri unde U.R.S.S. avea trupe, s-au stabilit unilateral coalitii guvernamentale pro-sovietce. Postul cheie în aceste regimuri - ministrul de interne, care de obicei controla politia - se afla în mâinile comunistilor. De la acest nivel - decisiv - al puterii era facilitatã posibilitatea extinderii dominatiei sovietice si subjugarea independentei acestor tãri. Concesiile fãcute de S.U.A. la Ialta doreau sã constituie o bazã de cooperare între cei trei mari, în perspectiva cã ele ar fi fost respectate. De fapt, Roosevelt si Churchill nu au avut cu ce sã forteze U.R.S.S. pentru a obtine de la aceasta concesii mai mari, datã fiind incapacitatea sovieticilor de a accepta limite.Cu toate cã rãzboiul se terminase, devenea foarte clar faptul cã angajamentele luate la Ialta, prin care U.R.S.S. se obligase sã organizeze alegeri libere si guverne democratice în Europa de Est, erau percepute diferit de rusi, spre deosebire de americani. Pentru sovietici "guvernele democratice" reprezentau guverne comuniste, iar "alegerile libere" semnificau alegeri la care nu puteau participa partidele ce nu erau favorabile comunistilor.

Diplomatul român Grigore Gafencu, cu prilejul unui discurs tinut la Radio Europa Liberã, caracteriza foarte clar intentiile sovieticilor : "Hotãrârile luate la Ialta, astfel cum au fost tãlmãcite si împlinite de U.R.S.S., au dus la alunecarea întregii Europe rãsãritene în zona de influentã si sub stãpânirea exclusivã a împãrãtiei bolsevice ".[4]În 1944, Stalin îi declarase lui Tito cã "acest rãzboi nu este ca cele din trecut ; cine ocupã un teritoriu îsi impune propriul sistem social".Se poate spune cã aliatii occidentali au constatat în cele din urmã cã întelegerile de la Ialta nu puteau face altceva decât sã consimtã sau sã întârzie. În problema granitelor Poloniei, sovieticii au cerut estul acestei tãri, oferind drept compensatii teritorii luate Germaniei. Roosevelt si Churchill au acceptat propunerea, dar au considerat noua granitã de vest a Poloniei pe râurile Oder si Neisse doar temporarã, desi conferinta de pace la care urma sã se hotãrascã granita de vest a Poloniei nu a mai avut loc niciodatã, datoritã disensiunilor ulterioare. Ulterior, acordurile de la Ialta au fost criticate pentru cã "au predat "[5] Europa de Est dominatiei sovietice. Unii au afirmat cã sãnãtatea subrezitã a lui Roosevelt l-a fãcut sã cedeze la insistentele lui Stalin. Cursul rãzboiului a fost însã cel care a determinat actiunile ulterioare Yaltei si nu diplomatia, deoarece Armata Rosie detinea deja controlul în Europa de Est. Pe lângã aceasta se adaugã faptul cã se estima cã Japonia mai poate rezista încã optsprezece luni dupã înfrângerea Germaniei si americanii au sperat în permanentã cã acordurile de la Ialta vor fi puse în practicã.Politica sovieticã în Europa de Est si extinderea influentei comuniste au creat anxietate. Incapabile sã stãvileascã aceastã expansiune, Statele Unite si-au concentrat din ce în ce mai mult atentia asupra reconsolidãrii Germaniei ca natiune. Ideea împãrtirii a fost abandonatã si înlocuitã cu un program economic, prin care Germania urma sã fie capabilã de a se autosustine. Guvernul militar a fost directionat spre implantarea rãdãcinilor unei veritabile democratii, S.U.A. începând sã gândeascã în termenii ocupatiei militare si ai controlului pentru cel putin o generatie. Documentul ce traseazã aceastã directie a diplomatiei americane în Germania este J.C.S. (Joint Chiefs of Staff)/1067 [6], datat 14 mai 1945, directivã politicã ultrasecretã. Acesta a fost actul ce a ghidat administrarea în zona americanã de ocupatie si a "stat la baza negocierilor membrilor guvernului cvadripartit "[7]. Germania era ocupatã ca o natiune învinsã în care se va impune o administratie care va descuraja orice fraternizare. Economia germanã urma sã fie controlatã numai cât sã asigure necesarul fortelor de ocupatie, pentru a produce bunuri care sã previnã dezastrul si tulburãrile, care ar putea ameninta fortele de ocupatie. Partidul nazist si organizatiile sale erau dizolvate, legile si regulile naziste erau anulate. Membrii si asociatii partidului care au avut mai mult decât o participare nominalã la activitatea partidului erau exclusi din posturile de responsabilitate publicã, proprietãtile si actele partidului erau luate în custodia guvernului cvadripartit. Fortele armate germane erau demobilizate si armele, munitia si materialele de rãzboi urmau sã fie distruse. Criminalii de rãzboi si persoanele suspectate cã ar putea sã se opunã acestor obiective urmau sã fie arestate. J.C.S./1067 dãdea numai o autoritate limitatã guvernului militar. Era specificatã interzicerea guvernului militar american de a face orice pas în reabilitarea sau mentinerea economiei germane, exceptând stimularea agriculturii.Directivele politice ale J.C.S./1067 au fost modificate si extinse (în octombrie 1945) prin corelarea cu Protocolul încheiat la Potsdam si din nou modificate în 1947 (15 iulie) printr-un nou act - "Directivele obiectivelor Statelor Unite si politica de bazã în

Germania" (Directive on US Objectives and Basic Policies in Germany) .[8]Germania începea sã fie privitã din ce în ce mai mult ca un important bastion împotriva expansiunii sovietice în Europa. Motivatia din spatele reorientãrii diplomatiei americane - care a devenit originea Rãzboiului Rece - a fost actiunea U.R.S.S. din primãvara anului 1945, în Polonia si Europa rãsãriteanã. Stalin considera aceste fapte ca o necesitate pentru viitoarea securitate a Uniunii Sovietice. Truman nu a acceptat însã acest punct de vedere, mai ales din momentul în care actiunile lui Stalin amenintau interesele Americii si tãrilor vest europene.Diferentele apãrute în problema tratãrii Germaniei au fost principalul factor în deteriorarea unitãtii aliatilor. Esecul de a obtine o întelegere mutualã comunã si acceptabilã pentru Germania, în spiritul întelegerilor de la Ialta si Potsdam, a accentuat clivajul dintre S.U.A. si U.R.S.S. Absenta Frantei de la Conferinta de la Potsdam a creat complicatii, deoarece aceastã tarã a refuzat sã se limiteze la aceste întelegeri. Un rezultat nefericit al derulãrii rãzboiului a fost decizia Comisiei Consultative Europene din 1944, prin care în definirea zonelor de ocupatie Berlinul era plasat adânc în zona de est sovieticã. Desi în primãvara anului 1945 anglo-americanii au avut posibilitatea sã ajungã la Berlin înainte de sosirea rusilor, nu au fãcut-o. Trupele aliate occidentale au traversat Rinul si au pãtruns în Germania, Churchill dorind sã asedieze si sã captureze Berlinul înaintea rusilor. Eisenhower a refuzat însã, datoritã prioritãtii întelegerilor dintre aliati (privind viitoarele zone de ocupatie) pentru Berlin, încãlcarea lor putând avea ca rezultat accidente politice. Cu toate cã primul ministru britanic a încercat sã-l determine pe Truman sã modifice decizia luatã de Roosevelt, presedintele a refuzat sã reconsidere problema. În fata iminentei capitulãri a Germaniei, Truman nu dorea sã pericliteze viitoarea cooperare cu sovieticii. Ca urmare, Berlin, Praga si Viena au cãzut în mâinile sovieticilor.Imediat dupã înfrângerea Germaniei, U.R.S.S. a început sã izoleze zona esticã si s-o transforme într-o regiune satelit .[9] Din punct de vedere economic, Uniunea Sovieticã dorea sã obtinã avantaje rapide si maxime din propria zonã de ocupatie. Din punct de vedere politic, sovieticii doreau sã foloseascã zona ca bazã de operatii pentru un eventual control asupra întregii Germanii.U.R.S.S. a început controlul asupra Germaniei de est înaintea conferintei de la Potsdam, concentrându-si atentia în construirea Partidului Comunist si stabilirea unui sindicat centralizat, sub control comunist. Creatã la 9 iunie, administratia militarã sovieticã a autorizat, sub directa coordonare a maresalului G. K. Jukov, crearea a patru "partide democratice" antifasciste : Partidul Comunist German (K.P.D.), Partidul Social-Democrat (S.P.D.), Partidul Crestin-Democrat (C.D.U.) si Partidul Liberal (L.D.P.D.). Un Partid Comunist German a fost înfiintat aproape imediat în Berlin, dar organizarea lui nu a fost deloc usoarã. Numai o micã miscare secretã comunistã reusise sã supravietuiascã celor doisprezece ani în care Hitler a condus Germania. Au scãpat doar câtiva comunisti care s-au alãturat national-socialistilor la începutul anului 1930, dupã ce Hitler ajunsese la putere, parte dintre ei fugind în tãrile vestice sau în U.R.S.S., multi altii fiind trimisi trimisi în lagãrele de concentrare. Acesti comunisti, antrenati si îndoctrinati la Moscova în timpul rãzboiului, s-au întors în Germania pe urmele Armatei Rosii, furnizând nucleul Partidului Comunist din Germania .[10] Pe 30 aprilie 1945, un grup de zece emigranti comunisti au sosit cu un avion special de la Moscova în Germania de Est. Acesta era dirijat de Walter Ulbricht (1893-1973), un vechi membru al S.P.D., integrat în

Spartakusbund, militant comunist convins, animatorul de la Moscova al "Comitetului National al Germaniei libere" .[11]Sovieticii i-au plasat rapid pe comunistii germani în pozitii cheie în Berlin si în întreaga zonã de est. Partidul Comunist German a avut însã greutãti în transformarea sa într-un partid national majoritar. Motivul nu este greu de înteles, majoritatea germanilor detestându-i pe rusi, privindu-i ca ocupanti. Comunismul era identificat cu Armata Rosie, soldatii acesteia fiind considerati violatori, tâlhari, criminali si incendiatori. Pentru a aplana aceastã ostilitate, a fost aranjatã o fuziune între comunistii germani si social-democrati, fiind creat la începutul anului 1946 Partidul Socialist Unit, asociat al administratiei militare sovietice. La sfârsitul anului 1946, sovieticii au pregãtit intens preluarea controlului efectiv de cãtre Partidul Socialist Unit a tuturor guvernelor landurilor din zona de est.Sperantele ca întelegerile Conferintei de la Potsdam sã fie respectate si Germania sã fie tratatã ca o singurã entitate economicã au fost desarte. U.R.S.S. nu numai cã a demontat industria germanã, dar întreaga productie a fabricilor rãmase era consideratã ca parte a reparatiilor de rãzboi. În schimb, în sectorul occidental, S.U.A. "pompau" din ce în ce mai mult capital pentru a sustine poporul german. Cele douã puncte de vedere, total opuse, au fãcut imposibilã statuarea unui punct de vedere comun în problema resurselor germane din cele patru zone.Pe plan politic, înrãdãcinarea progresivã a comunistilor minoritari în organismele administrative si politice are ca punct de plecare anul 1945, odatã cu nationalizarea industrialã si cu reforma agrarã decise de ocupantul sovietic .[12]La 6 septembrie 1946, printr-un discurs tinut la Stuttgart, secretarul de stat Byrnes a reliefat o schimbare a politicii americane în Germania : "Va veni timpul când granitele zonale vor fi privite numai ca o definire a suprafetelor ocupate si nu ca unitãti economice sau politice, în care securitatea va fi impusã de cãtre puterile de ocupatie. "[13] Dacã Germania nu urma sã fie tratatã ca o singurã unitate economicã, atunci acest lucru va avea ca rezultat fuzionarea zonelor de ocupatie occidentale. Byrnes a mai adãugat cã vor fi fãcuti pasi pe calea stabilirii unei agentii economice centrale si a formãrii unui guvern provizoriu german : "Consiliul de Control [din Berlin-n.n.] are dreptul sã guverneze Germania numai pânã când Germania se va guverna singurã. "[14] Exprimând pozitia poporului american, Byrnes a mai adãugat : "Poporul american doreste returnarea guvernãrii Germaniei cãtre poporul german. Poporul american doreste sã ajute poporul german pentru a-si recâstiga un loc onorabil în lume, între natiunile libere si iubitoare de pace. "[15] Secretarul de stat a accentuat cã nu doreste ca Germania sã devinã un pion între est si vest, Statele Unite nedorind sã se retragã din Europa. "Vom rãmâne aici…Atâta timp cât va exista o armatã de ocupatie în Germania, fortele militare americane vor face parte din aceastã armatã de ocupatie." În discursul tinut la Stuttgart, Byrnes a vorbit pentru prima oarã de o luptã militarã între est si vest ,[16] reasigurând poporul german cã America nu-l va abandona controlului sovietic. El repeta publicului sãu german cã Statele Unite aprobau o revizuire a frontierelor similarã cu cea din 1939, în favoarea Poloniei, regiunea ce va fi cedatã urmând sã fie reglementatã ulterior, secretarul de stat american anuntând sfârsitul perioadei punitive de ocupatie. Prin acest dicurs, Byrnes a transformat complet politica oficialã fatã de Germania, dacã nu ca ton, mãcar ca tonalitate.La 10 martie 1947, s-a deschis la Moscova a patra sesiune a Consiliului Ministrilor de

Externe, desfãsurându-se într-o atmosferã tensionatã. Pe 12 martie, într-un mesaj adresat Congresului american, presedintele Truman definea la Washington ceea ce avea sã se numeascã Doctrina Truman : "În fata comunismului, vom acorda tãrilor amenintate un ajutor atât economic si financiar cât si militar ."[17]Conferinta esua.La Moscova, au fost definite de Marshall sase aspecte de unitate economicã pentru Germania : utilizarea în comun a resurselor, programe de export si de import, reparatii, reformã financiarã, libertate de circulatie, organisme administrative germane la nivel central. Bidault reclama în plus cãrbune pentru Franta si combaterea pozitiei lui Molotov, potrivnic atasãrii Saarei la Franta. De fapt, Molotov încerca sã apeleze la Bidault pentru a servi ca mediator între rusi si anglo-americani.Esecul Conferintei de la Moscova este adevãratul debut al "rãzboiului rece" si al împãrtirii lumii în douã tabere. Consecintele sale au fost resimtite în mod particular în Germania, unde a transformat diviziunea geograficã în regiuni de influentã. La sfârsitul lunii aprilie, [18] presa comunistã din Germania de Est a atacat pentru prima datã politica americanã de ocupatie, calificând-o drept imperialistã si nazistã. Pe 5 octombrie a luat fiintã Kominformul care, în primul sãu manifest, a acuzat Statele Unite si Marea Britanie cã au dus un rãzboi propriu, pentru a se debarasa de concurenta economicã japonezã si germanã, acuzatie ce relua tezele sovietice ante-1941. Manifestul a împãrtit lumea în douã fronturi : un front imperialist si un front socialist al "democratiei", care nu a avut posibilitatea sã scape Münchenul de imperialisti.Aliatii "cuceriserã" de la U.R.S.S. ocuparea quadripartitã a Berlinului. Dar aliatii occidentali nu au dat prea mare atentie izolãrii acestuia în zona de ocupatie sovieticã. Ei au neglijat asigurarea unui land-coridor pentru Berlin. Anii urmãtori vor dovedi cã aceastã omisiune a fost o gresealã importantã.

Criza Berlinului (1948-1949)

În acord cu discutiile din 1943 de la Teheran, puterile victorioase au decis, prin protocolul si întelegerea din 12 septembrie si respectiv 14 noiembrie 1945 încheiate la Conferinta de la Ialta, sã dividã Germania în patru zone de ocupatie, cu scopul controlului si administrãrii .[19] La 5 iunie 1945, aliatii au dat publicitãtii patru declaratii, câte una de fiecare parte, în care se prevedea la capitolul 4 statutul special al Berlinului, ce urma sã fie ocupat si administrat împreunã (de cãtre cele patru puteri).În momentul capitulãrii Germaniei, respectiv pe 8 mai 1945, situatia militarã nu corespundea cu frontierele de ocupatie ale celor patru puteri. Oparte importantã a Saxoniei, Thuringia si Meckleburg au fost ocupate de trupele americane si britanice. Pe de altã parte, trupele sovietice au capturat Berlinul la 2 mai 1945. Imediat dupã ocuparea Berlinului, trupele sovietice au organizat o magistraturã, ce se afla sub controlul Armatei Rosii si sub influenta comunistilor.În iunie 1945 Truman si Churchill i-au propus lui Stalin ca trupele britanice si americane sã pãrãseascã o zonã desemnatã de sovietici, acestia urmând sã înlocuiascã în acea regiune trupele anglo-americane .[20] În schimb, trupe americane, franceze si britanice urmau sã fie introduse în Berlin, cu scopul ocupãrii comune a acestui oras. Desi aranjamentele pentru accesul liber dinspre zonele aliatilor vestici spre Berlin urmau sã fie fãcute de guvernatorii militari, nici o întelegere scrisã nu a fost stabilitã .[21]Stalin a acceptat procedura sugeratã de Truman si Churchill. Transferul de trupe a început

la 1 iulie 1945 si primele trupe anglo-americane au intrat în Berlin pe 4 iulie ; trupele franceze si-au ocupt propriul sector la 12 iulie. Corpul aliat de control a fost format în acord cu întelegerile interguvernementale din septembrie 1944. Reprezentanti ai Înaltului Comandament Aliat, incluzând si reprezentanti ai Republicii Franta, s-au întâlnit pe 7 iulie 1945 si au stabilit detaliile administrãrii în comun a Berlinului. Comandamentul aliat era pus sub autoritatea unui comandant suprem, comandantul fiecãrui sector urmînd sã ocupe aceastã functie prin rotatie, câte cincizeci de zile. Comandamentul era direct subordonat Consiluilui de Control Aliat. Un ordin emis pe 21 ianuarie 1946 confirma din nou cã Berlinul nu fãcea parte din nici o zonã de ocupatie, stabilindu-se cã în interiorul Berlinului nu era valabil nici un decret sau ordin al vreunui comandant al zonelor de ocupatie.Administrarea germanã a Berlinului a fost pusã sub contolul celor patru puteri, împãrtirea fãcându-se în relatie directã cu o situatie deja existentã. De exemplu, Statele Unite au preluat zona de sud-vest, deoarece trupele americane se aflau pe flancul drept al aliatilor .[22] Magistratura orasului, formatã mai întâi sub administratia militarã sovieticã, a primit un statut constitutional pe 13 august 1946, când Comandamentul si-a dat aprobarea pentru stabilirea unei constitutii provizorii pentru Berlin.Sistemul de ocupatie al Berlinului si întregul control al Germaniei presupunea încrederea si cooperarea între puterile ocupante. Aceastã bazã de confidentã mutualã, atât de necesarã, a lipsit în administrarea Berlinului mai mult decât în celelalte zone de ocupatie. Zonele, create initial cu scopul ocupãrii militare, au început sã se dezvolte ca unitãti administrative independente, în acordul directivelor propriilor guvernatori militari. În toate cele patru sectoare ale Berlinului, de îndatã ce euforia victoriei s-a risipit, au iesit la suprafatã fisurile existente în rationamentele aliatilor. În februarie 1948, cele trei puteri occidentale s-au întâlnit la Londra pentru a pune bazele unei politici comune cel putin pentru partea vesticã a Germaniei. Conform întelegerii de la Londra, cei trei comandanti-sefi, care aveau autoritatea de ministrii-presedinti, trebuiau sã organizeze alegeri pentru Adunarea Constituantã si întocmirea unei constitutii pentru întreaga Germanie de Vest .[23] Sovieticii au protestat, maresalul Vassily D. Sokolovsky pãrãsind la 20 martie 1948 Consiliul de Control Aliat, afirmând cã puterile occidentale au violat întelegerile pentru controlul cvadripartit. El a protestat fatã de deciziile luate pe 6 martie la Londra, ce prevedeau viitoarea organizare a celor trei zone vestice.Eforturile americane de a consolida si redresa Germania de Vest au contribuit la consolidarea Europei Occidentale, conducând la intensificarea represaliilor sovietice, punctul central al tensiunilor devenind Germania.În martie 1947, Franta si Marea Britanie au semnat Tratatul de la Dunkirk, întelegere mutualã defensivã, cu scopul de a se sprijini reciproc în cazul unei viitoare amenintãri din partea Germaniei. Peste numai un an, la 17 martie 1948, Marea Britanie, Franta, Belgia, Olanda si Luxemburg au semnat Pactul de la Bruxelles, stabilindu-se o aliantã defensivã colectivã, ce se opunea agresiunii sovietice .[24] Ultima clauzã specialã a acestui pact specifica sprijinul reciproc în cazul unui atac al U.R.S.S. împotriva Germaniei .[25] Truman a aprobat aceastã initiativã, afirmând în fata Congresului : "Pentru a le ajuta s-o realizeze, hotãrârea tãrilor libere din Europa trebuie combinatã cu aceeasi hotãrâre din partea noastrã. "[26] Presedintele a cerut Congresului sã urgenteze aprobarea legii pentru ajutorarea Europei si adoptarea unei legi universale pentru manevrele militare ale armatei Statelor Unite.

Berlinul de Vest reprezenta de fapt o enclavã, situatã la 110 de mile în interiorul zonei sovietice. În sectoarele american, britanic si francez trãiau 2,25 milioane de locuitori. Fortele militare aliate din Berlin totalizau numai 11.000 de persoane, dintre care 6.500 erau americani. Berlinul de Vest era un oras industrial, situat ca mãrime între Paris si Moscova. Zilnic, peste 30.000 de tone de alimente, materiale de constructii si bunuri de consum intrau în zona vesticã a orasului. În aceeasi perioadã de timp, peste 4.000 de tone de masini industriale, becuri, tigãri, articole textile, pantofi si alte articole manufacturate erau trimise spre Germania de Vest. Traficul era sustinut de 13 trenuri de marfã si 12 de pasageri zilnic si 700 de barje lunar .[27] Între sfârsitul lui martie si începutul lunii iulie, criza din Germania a luat amploare. Sovieticii au început sã obstructioneze transporturile dintre Germania de Vest si Berlin. Inspectiile impuse pe sosele, barajele si perchezitionarea camioanelor au completat aceastã actiune. Uniunea Sovieticã si-a justificat actiunile, declarând cã a actionat conform drepturilor pe care le detinea, deoarece i-au fost respinse planurile de participare la guvernarea Germaniei de Vest. Pe 31 martie, administratia militarã sovieticã a emis un ordin prin care se stabilea perchezitionarea tuturor transporturilor occidentale ce traversau zona sovieticã. Aceasta era de fapt o violare a întelegerilor verbale fãcute de reprezentantii occidentali cu maresalul Jukov, care specificase cã personalul aliat nu va fi controlat la granitele zonei sovietice. Pe 1 aprilie, pentru a pune în aplicare ordinul, reprezentantii sovietici au decretat cã nici un mijloc de transport nu poate pãrãsi Berlinul fãrã aprobarea comandamentului sovietic. Acest decret unilateral conferea autoritãtilor sovietice dreptul de a controla orice transport din si înspre Berlinul de Vest.Imediat dupã ce sovieticii au initiat blocada, presedintele american a întrunit Cabinetul. Cu toate cã unul dintre apropiatii presedintelui a întrebat dacã Berlinul este chiar atât de important, Truman a remarcat în mod clar cã acesta nu este un subiect pentru el, singura sa preocupare fiind când si cum va decurge aprovizionarea Berlinului pe calea aerului .[28]Pus în fata acestei situatii, generalul Lucius D. Clay, comandantul zonei de ocupatie americanã, a solicitat pe 10 aprilie 1948 o teleconferintã cu Deprtamentul de Stat. Fiind sigur de extinderea blocadei, Clay si-a exprimat opinia cã S.U.A. nu trebuie sã cedze : "Am pierdut deja Cehoslovacia .[29] Norvegia este amenintatã. Dacã Berlinul de Vest va cade, Germania de Vest va fi urmãtorul pas. Dacã vrem sã apãrãm Europa de comunism, nu trebuie sã ne clintim…Dacã America nu întelege acum acest lucru, nu-l va întelege niciodatã si comunismul se va extinde nestingherit. Cred cã viitorul democratiei ne impune sã rãmânem "[30] La 23 iulie, începutã cu închiderea cãilor ferate, cãilor de navigatie si urmatã de restrictionarea traficului pe sosele, blocada sovieticã devine totalã .[31]Instructiunile transmise generalului Clay îi indicau sã fie foarte precaut, recomandându-i-se sã înceapã evacuarea familiilor americane din Berlin. Clay s-a opus însã acestei solutii, considerând cã acestã evacuare va fi interpretatã ca un semn de slãbiciune, atât de cãtre sovietici, cât si de poporul german. El era convins cã S.U.A. nu trebuie sã pãrãseascã Berlinul, în nici o circumstantã : "Dacã ne vom retrage, pozitia noastrã în Europa va fi amenintatã ".[32]Punctul culminant a fost luna iunie. De-a lungul primãverii, între puterile occidentale s-au încheiat o serie de acorduri privind coordonarea politicii economice în cele trei zone, astfel încât Germania de Vest devenise parte a Programului Europen de Redresare,

începând organizarea politicã a Republicii Federale Germane. În acelasi context s-a decis si realizarea unei reforme monetare, ce urma sã introducã o singurã monedã pentru cele trei zone occidentale de ocupatie. Curând a devenit însã evident cã U.R.S.S. nu va fi de acord cu un sistem monetar uniform, exceptând proprii termeni. Clay a anuntat însã pe 18 iunie cã Germania de Vest va adopta o nouã monedã, înfiintându-se Banca Nationalã Germanã. Pentru a evita confuziile în Berlin, el a decis cã noua marcã (Deutschen Mark) sã nu circule în acest oras.Maresalul Sokolovski i-a învinuit pe occidentali cã, prin introducerea noilor monede, urmãreau de fapt divizarea Germaniei, declarând cã va lua mãsuri pentru a contracara aceastã initiativã. Fãrã anuntarea prealabilã a puterilor occidentale, Uniunea Sovieticã a introdus pe 23 iunie o nouã monedã (Ost Mark) în Berlin si în Germania de Est. Ziua urmãtoare, puterile occidentale au transformat marca vesticã într-o monedã legalã. Urmãtorul pas fãcut de sovietici a fost impunerea blocadei totale asupra Berlinului de Vest, întrerupând complet comunicatiile cu zona occidentalã pe uscat si pe apã.Luni de zile liderii puterilor occidentale au dezbãtut situatia creatã prin blocada impusã Berlinului de Vest. S-au emis douã solutii. Cea dintâi sustinea cã nu exista nici un factor ce ar putea avea ca rezultat pãrãsirea Berlinului de cãtre vestici. La sfârsitul rãzboiului, Statele Unite si-au redus considerabil efectivele militare. În primãvara anului 1948, fortele conventionale americane erau destul de reduse. Americanii aveau bomba atomicã, dar era un mare semn de întrebare pentru cum putea fi folositã aceastã armã într-un eventual conflict pentru Berlin. Treptat, s-a dovedit cã bomba atomicã era simbolul "impotentei marii potente". Diplomatia atomicã dusã de Statele Unite cu Moscova se baza pe o experientã trãitã doar de Extremul Orient, aceasta urmând sã fie aplicatã si relatiilor cu U.R.S.S. Multi experti militari americani au afirmat cã, dacã asupra Moscovei ar fi fost aruncatã o bombã atomicã, Armata Rosie va pãrãsi Europa. Marshall, cât si secretarul de stat pentru rãzboi Kenneth C. Royall, au fost extrem de pesimisti în privinta acestei solutii.O a doua pãrere sustinea ipoteza cã U.R.S.S. blufeazã, afirmându-se cã sovieticii nu doreau un rãzboi armat, ci se vor angaja într-un rãzboi al nervilor. Un aspect important al acestui punct de vedere se baza pe faptul cã occidentalii trebuie sã stea ferm pe pozitii, fãrã a face concesii sau sã se retragã. Generalul Clay a fost unul dintre cei mai ferventi avocati ai politicii fermitãtii, fiind sigur cã dacã puterile occidentale vor trimite un convoi blindat în Berlin, blocada va fi întreruptã, fãrã ca aceastã actiune sã declanseze un rãzboi. Însã la Washington nimeni nu dorea sã-si asume riscul unei astfel de actiuni.În aprilie, când fuseserã impuse de cãtre sovietici primele restrictii asupra traficului spre Berlin, a fost improvizat un mic pod aerian, pentru aprovizionarea personalului aliat. Zilnic erau transportate între saizeci si o sutã de tone de produse. Dupã aproximativ zece zile, când sovieticii au relaxat restrictiile impuse pe cãile ferate, podul aerian a fost întrerupt. Pe 24 iunie, în ziua urmãtoare impunerii blocadei totale, Clay a încercat sã afle dacã se poate folosi un pod aerian pentru a aproviziona nu numai personalul aliat, ci întreaga populatie a Berlinului de Vest.De ce a revenit Clay la ideea de pod aerian ?Pe de o parte datoritã faptului cã S.U.A. nu aveau nici un angajament oficial prin care sã li se permitã accesul cãtre Berlinul de Vest. Exista însã posibilitatea folosirii unui coridor aerian. În iunie 1945, Truman a discutat printr-un schimb de mesaje cu Stalin problema accesului spre Berlin. La acel timp, presedintele american era de acord sã se retragã din

Saxonia si Thuringia dacã U.R.S.S. se angaja sã faciliteze accesul pe cãile ferate, si sosele spre Berlin - ce se afla foarte adânc în interiorul zonei sovietice - pentru americani. Stalin a acceptat încheierea unui acord, dar Truman nu a exploatat mai departe problema, bazându-se pe acordul verbal al liderului sovietic. Atât el, cât si alti oficiali americani, au realizat mai târziu greseala de a nu statua printr-un acord scris accesul spre Berlin. Colonelul Frank Howley, comandantul militar al zonei americane din Berlin, a afirmat ulterior cã S.U.A. ar fi trebuit sã nu se retragã din Saxonia si Thuringia, ce constituiau unele dintre cele mai fertile zone, dar sã abandoneze în schimb Berlinul, pentru a se concentra asupra dezvoltãrii Germaniei de Vest. "Am abandonat aceste teritorii Rusiei - a declarat Howley - în schimbul unui mic colt din Berlin" .[33]Dupã ocuparea Germaniei nu a fost definitivat nici un act care sã stabileascã un coridor de comunicatie între zonele vestice si sectorul occidental al Berlinului. Imediat dupã sfârsitul rãzboiului, nu s-a mai insistat asupra acestui subiect de teama de a nu ofensa U.R.S.S. Clay a adus în discutie aceastã problemã cu prilejul uneia dintre primele întâlniri a Consiliului de Control Aliat. În cursul acestor discutii s-a stabilit ca întregul trafic pe calea aerului, soselelor sau cãilor ferate spre Berlin sã fie liber, însã nici un document scris nu a înregistrat aceste întelegeri. "Mã îndoiesc foarte mult - declara mai târziu Clay - cã orice înscris ar fi ajutat cu ceva pentru a preveni aceste evenimente. "[34]Dacã exista o ambiguitate în privinta coridoarelor terestre, nu se putea spune acelasi lucru în privinta respectãrii coridoarelor aeriene. Aici întelegerile erau enuntate destul de clar. Pe perioada blocadei, sovieticii nu au fãcut nici o încercare serioasã de a se interfera în coridorul aerian, deoarece stiau cã un atac ostil asupra aviatiei occidentalilor va avea ca rezultat un rãzboi deschis, ceea ce ei nu îsi doreau. Ei erau însã siguri cã presiunile exercitate prin intermediul blocadei vor avea ca rezultat pãrãsirea Berlinului de cãtre occidentali sau, în cel mai rãu caz, negocierea unui acord favorabil în privinta Germaniei.Cea mai mare problemã cu care s-a confruntat Clay a fost stabilirea succesiunii traficului aerian. El era constient cã acest lucru ar fi fost imposibil în lipsa deplinei cooperãri a populatiei germane. A doua zi dupã impunerea blocadei generale, Clay l-a chemat în biroul sãu pe Ernst Reuter, primarul Berlinului, informîndu-l asupra planului de aprovitionare pe calea aerului. Reprezentantul american a subliniat cã, dacã blocada va continua si pe perioada iernii, poporul german va avea de îndurat privatiuni severe, dorind sã stie dacã populatia Berlinului îi va sprijini pe aliati. Reuter l-a asigurat pe Clay cã se poate baza pe ajutorul populatiei germane, berlinezii neacceptând în nici o circumstantã cererile sovieticilor.În urma rãspunsului primit din partea primarului Berlinului, Clay l-a contactat pe generalul Curtis LeMay, comandantul fortelor aeriene americane din Germania (cu sediul la Wiesbaden) : "Curt, poti transporta cãrbuni pe calea aerului ?""Scuzã-mã generale - a replicat surprins LeMay - vrei sã repeti întrebarea ? "[35]Clay a repetat si LeMay a rãspuns fãrã sã ezite cã va face tot posibilul. În ziua urmãtoare podul aerian spre Berlin a început sã functioneze. Clay nu era încã sigur dacã va fi suficientã aprovizionarea pe calea aerului pentru necesitãtile întregului oras, gândindu-se cã acest mod de aprovizionare ar fi putut asigura între 500 si 700 de tone pe zi, ceea ce nu era îndeajuns pentru nevoile populatiei. Truman a acordat însã un sprijin maxim podului aerian, ordonând folosirea tuturor avioanelor disponibile din Europa pentru aprovizionarea Berlinului de Vest. La mijlocul lunii iulie, podul aerian avea o capacitate de transport de 2.500 de tone zilnic. Nici aceastã cantitate nu era însã suficientã pentru a

asigura minimul necesar pentru Berlin, estimat la circa 4.500 de tone zilnic, dar era suficient pentru a demonstra cã blocada poate fi întâmpinatã cu succes printr-un pod aerian.În luna iulie, generalul Lucius D. Clay a vizitat Washingtonul, promitându-i-se un numãr de 160 avioane C-54 ce urmau sã înlocuiascã avioanele C-47. Aceste îmbunãtãtiri au mãrit capacitatea de transport, de la 6.987,7 tone la 8.000 tone .[36] În decembrie 1948, media zilnicã a cantitãtii de bunuri deplasatã de avioanele americane ce aterizau în Berlinul de Vest a crescut la 4.500 de tone, în ianuarie si februarie ajungând la 5.500 tone, minimul necesar pentru asigurarea existentei populatiei fiind de 4.000 de tone .[37]Pentru a sustine Berlinul pe perioada iernii, transportul aerian se dovedea însã insuficient, puterile occidentale fiind incapabile sã pãstreze orasul dacã aceastã situatie nu va fi rezolvatã pe cale diplomaticã.De-a lungul verii anului 1948, puterile vestice au început negocierile cu Uniunea Sovieticã pentru a pune capãt crizei Berlinului. Toate informatiile indicau însã cã U.R.S.S. nu era grãbitã sã ridice blocada. Ambasadorul american Walter Bedell Smith s-a întâlnit pe 2 august 1948 cu Stalin si Molotov. Discutiile preliminare s-au dovedit mult mai amabile decât se anticipase, Stalin declarând cã U.R.S.S. nu avea intentia de a forta puterile occidentale sã pãrãseascã Berlinul, deoarece "peste toate, noi rãmânem aliati ".[38]Discutiile s-au concentrat asupra desfãsurãrii reformei monetare, Stalin declarând cã dacã puterile occidentale vor retrage din circulatie marca vesticã si vor accepta marca sovieticã, restrictiile vor fi ridicate. Eliminarea mãrcilor occidentale si introducerea celor sovietice urma sã se facã simultan, Stalin neinsistând asupra amânãrii stabilirii unui guvern vest german, ca o conditie pentru ridicarea embargoului.Termenii negociati cu Stalin pãreau acceptabili, Smith discutând aceste propuneri cu reprezentantii francezi si britanici, prevãzând însã faptul cã blocada nu va lua sfârsit numai prin satisfacerea acestor conditii. În momentul în care ambasadorul american a exprimat dorinta stabilirii unui acord scris, Molotov a revenit asupra cererilor initiale, exprimându-si dorinta ca aliatii occidentali sã decidã asupra amânarii instituirii unei republici vest-germane. Aceastã cerere se afla însã în contradictie cu întelegerea stabilitã cu Stalin, Molotov adãugând cã restrictiile vor fi suprimate numai în momentul în care puterile occidentale vor renunta la reforma monetarã instituitã la 18 iunie. U.R.S.S. urma sã ridice blocada, dar îsi asuma în continuare autoritatea de a controla traficul din si înspre Berlinul de Vest. Aceste conditii se dovedeau însã inacceptabile pentru S.U.A. Mai mult decât atât, problema controlului monetar nu era statuatã în mod clar, Molotov exprimându-si dorinta de înfiintare a unei bãnci sovietice centrale ce urma sã înlocuiascã agentia bancarã a celor patru puteri, în vederea controlului unilateral al finantelor germane. Molotov a obiectat si asupra opiniei exprimate de reprezentantii occidentali, care afirmau cã prezenta lor în Berlin era o problemã deja statuatã prin acordurile precedente.ªansele de a rezolva criza Berlinului s-au diminuat. Smith s-a reîntâlnit cu Stalin la 23 august, într-un ultim efort de a rezolva impasul negocierilor cu Molotov. Stalin s-a arãtat dispus îndepãrtãrii celor douã obstacole majore. Însã, în loc sã elimine restrictiile impuse înaintea blocadei, el a afirmat cã "restrictiile impuse dupã [impunerea blocadei-n.n.] vor fi ridicate". Aceastã declaratie implica de fapt mentinerea tuturor restrictiilor. În privinta problemei monetare, Stalin a subliniat cã, atât în Berlin, cât si în Germania de Est trebuia sã circule aceeasi monedã, circulatia monetarã urmând sã fie dirijatã de o bancã sovieticã,

liderul sovietic acceptând ca aceasta sã fie supervizatã de Consiliul Aliat de Control. Stalin a exprimat însã dorinta ca, în întelegerea finalã, sã nu fie mentionatã stabilirea unui guvern vest-german si reprezententii occidentali sã afirme cã discutiile asupra crizei Berlinului au avut loc într-o atmosferã de întelegere mutualã.Comunicatul final al discutiilor purtate la Moscova au lãsat în suspensie problema blocadei, fiind transmisã câte o directivã fiecãrui guvern în care se "stabilea" ridicarea restrictiilor de trafic si reforma monetarã în Berlin. Nu s-a definit însã nici o politicã pentru modul în care aceste principii sã fie puse în practicã. Ca rezultat, situatia nu s-a îmbunãtãtit, devenind chiar mai gravã, devenind clar cã Uniunea Sovieticã nu dorea sã ridice blocada, asteptând ca iarna sã-i forteze pe occidentali sã pãrãseascã Berlinul, sau sã accepte conditiile impuse de sovietici.În octombrie, masina sovieticã de propagandã a trecut la o strategie de teroare, comunicându-li-se berlinezilor cã dacã nu-i vor alunga pe occidentali se vor confrunta cu aceleasi orori ca în 1945. Occidentalii, afirmau sovieticii, nu-i vor sprijini, singurele lucruri la care puteau sã se astepte de la acestia fiind foametea si lagãrele de concentrare .[39] Hrana si ajutoarele medicale livrate germanilor de cãtre S.U.A. au fost confiscate de Armata Rosie.Berlinezii din sectorul vestic au rezistat eroic acestor presiuni psihice, fapt demonstrat în mai multe rânduri. Dovada cea mai evidentã a fost îndepãrtarea în septembrie 1948 a steagului sovietic de pe poarta Branderburg, berlinezii dovedind prin aceastã actiune cã refuzau sã accepte teroarea sovieticã. La scurt timp dupã acest incident, puterile occidentale au înaintat problema Berlinului Natiunilor Unite. Treptat, criza Berlinului s-a transformat într-o confruntare de uzurã între americani si sovietici. În perioada iernii anului 1948, podul aerian a fost extins, devenind însã evident cã era imposibil satisfacerea minimului necesar pentru sustinerea orasului .[40] Cu toate cã greutãtile si suferinta erau mari, moralul populatiei germane era sustinut permanent de zgomotul fãcut de avioanele americane si britanice. Solidaritatea berlinezilor a atins punctul maxim cu prilejul alegerilor municipale, desi sovieticii au încercat sã foloseascã orice metodã pentru a împiedica desfãsurarea acestora, interzicând populatiei germane din sectorul de est al Berlinului sã participe la vot. Efortul s-a dovedit însã inutil : 86% din electorat s-a prezentat la urne si Partidul Social-Democrat, ce a refuzat sã fuzioneze cu Partidul Comunist, a câstigat detasat alegerile.În aprilie 1949, Consiliul Poporului din zona sovieticã, ce aprobase o asa-numitã constitutie a Germaniei de est, a încercat sã aranjeze o întâlnire la Brunswick cu oficialii vest-germani. Cu toate cã aceastã întâlnire a fost respinsã, oficialii germani din est s-au întâlnit cu o serie de lideri germani occidentali, în efortul de a dezvolta un program pentru unificarea Germaniei, ce avea ca scop stoparea progreselor guvernului vest-german. Aceste tatonãri est-germane în domeniul politic camuflau adevãrata intentie de restabilire a relatiilor comerciale cu Germania de Vest .[41]La sfârsitul lunii ianuarie 1949, Uniunea Sovieticã a fãcut prima miscare strategicã în lupta de uzurã pentru Berlinul de Vest. Rãspunzând unei întrebãri puse de un corespondent de presã american, Stalin a afirmat cã blocada ar putea fi ridicatã, dacã occidentalii vor renunta la contrablocada impusã Germaniei de Est, ca replicã la blocada impusã de sovietici asupra Berlinului de Vest .[42] Liderul sovietic nu a amintit nimic despre reforme monetarã din Germania de Vest, sau de celelalte conditii sovietice. Aceste omisiuni au fost sesizate promt de Departamentul de Stat. Pentu a testa veridicitatea

afirmatiilor, delelegatul american la Natiunile Unite, Philip Jessup, a fost instruit sã abordeze subiectul blocadei cu delegatul sovietic, Jacob Malik, fiind însã însãrcinat sã pãstreze caracterul secret si confidential al discutiilor.Jessup a avut mai întâi o întâlnire uzualã cu Malik, pe 15 februarie. Folosind tehnica obisnuitã, delegatul american l-a întrebat pe Malik dacã Stalin nu a fãcut cumva accidental declaratia. Delgatul sovietic a rãspuns cã nu are informatii asupra subiectului, urmând sã se informeze în aceastã privintã. Peste aproximativ o lunã, Malik l-a întâlnit pe Jessup, spunându-i cã a primit precizãri în privinta subiectului, omisiunile nefiind accidentale. Cu toate cã Stalin se opunea în continuare înfiintãrii unui guvern vest-german, el nu va pune o conditie în aceast sens pentru ridicarea blocadei.Discutiile s-au desfãsurat în secret la sediul Natiunilor Unite, întelegerea fiind încheiatã în mai, dupã ce în prealabil, la 1 martie, restrictiile au fost ridicate de ambele pãrti. Urmãtoarea întâlnire a Consiliului Ministrilor de Externe a fost programatã pentru a avea loc pe 23 mai la Paris, având ca principal subiect rezolvarea problemei germane. Blocada Berlinului s-a încheiat la 12 mai, devenind însã evidentã ireconcilierea conflictului dintre S.U.A. si U.R.S.S. în problema Germaniei. Nu s-a putut încheia nici o întelegere privind unificarea economicã si politicã a acestei tãri. Singurul aspect pozitiv, în ciuda acestui impas, a fost cã Uniunea Sovieticã nu intentiona sã reinstituie blocada, dreptul libertãtii transporturilor fiind recunoscut de cele patru puteri.La miezul noptii dintre 11 si 12 mai 1949, trenurile americane au trecut granita sovieticã spre Berlin fãrã nici un incident. Un mare numãr de corespondenti de presã americani si din alte tãri au trecut frontiera ca simplii pasageri, cu primul tren. În Berlin a fost o zi de relaxare a populatiei, cu un evident spirit de sãrbãtoare. Oricum, podul aerian se desfãsura în continuare. Blocada fusese ridicatã dar lupta pentru libertate încã nu se încheiase. Populatia germanã trecuse un test major si era fericitã si mândrã cã a contribuit la victoria rãzboiului de uzurã.Retragerea embargoului impus asupra transporturilor spre Berlin de cãtre Uniunea Sovieticã a reprezentat o mare victorie a politicii Statelor Unite. În parte ea a fost rezultatul norocului, în parte datoritã hotãrârii berlinezilor de a rezista la presiunile sovieticilor, oricât de mare ar fi fost sacrificiul implicat. În mare mãsurã, la acest succes al diplomatiei americane, a contribuit eficienta podului aerian. Rezultatele au fost surprinzãtoare. 400 de avioane de transport au actionat 322 de zile si nopti, aterizãrile si decolãrile având o succesiune de 63 de secunde. În total, avioanele americane si britanice au avut un numãr de 277.728 de aterizãri pe aeroportul Tempelhof din Berlin, transportând în Berlinul de Vest peste 2,1 milioane de tone de mãrfuri .[43] Piloti americani din Alaska, Panama si Hawaii au venit la bordul avioanelor C-47 si C-54 pentru a participa la podul aerian. Populatia germanã era impresionatã de emblemele acestor avioane, ce indicau din ce parte a lumii veniserã sã participe la sprijinirea Berlinului .[44]Podul aerian devenise parte a vietii zilnice .[45] În aceastã perioadã, de aproape doisprezece luni, populatia din sectorul vestic al Berlinului, inclusiv personalul aliat, a fost tinutã în viatã de podul aerian americano-britanic, care din ziua impunerii blocadei a transportat 1.402.644 metri cubi de hranã, cãrbuni si alte produse esentiale. În primãvara anului 1949, berlinezii din sectorul occidental se hrãneau mai bine decât la începutul blocadei. Situati alimentarã a acestora era cu mult mai bunã decât în cazul germanilor din Berlinul de Est, dovedind ineficienta blocadei sovietice. Dupã ridicarea embargoului,

gazul si electricitatea au fost redistribuite douãzeci si patru de ore pe zi, viata în Berlin revenind la normal. Prin acest rãzboi de uzurã, Uniunea Sovieticã a testat pânã unde putea ajunge determinarea politicii americane, acesta fiind primul pas într-o serie de actiuni ce aveau ca scop convingerea S.U.A. sã pãrãseascã Berlinul sau chiar întreaga Germanie. Cu certitudine cã, pentru acea perioadã, monopolul american al armei atomice a fost un factor determinant în aplanarea crizei Berlinului .[46] Pânã în 1972 ,[47] s-au dezvoltat douã Germanii cu douã guverne separate, integrându-se în douã structuri economice si militare opuse. În Germania de Vest, un consiliu parlamentar a emis o constitutie provizorie, în august 1949 având loc primele alegeri libere de dupã 1932, punându-se bazele Republicii Federale Germania. În acelasi an, în Germania de Est, sovieticii au constituit un regim marionetã declarând capitala la Berlin, iar din 1950 sovieicii au început sã militarizeze regiunea.În urma Conferintei Germaniei de Est tinutã la Praga (în februarie 1948), la 22 octombrie 1948, se întruneste la Berlin Congresul Popoarelor Germane, cu scopul proiectãrii unei constitutii pentru o Germanie unitã si o presã a "justitiei si pãcii", fiind ales un "Consiliu Popular" (Volksrat) .[48] La 30 mai 1949, Congresul Poporului din Berlin adoptã Constitutia Germaniei în zona sovieticã, iar pe 6 octombrie este proclamatã Republica Democratã Germanã (D.D.R.).În Germania de Vest, în urma Conferintei Ministrilor de externe de la Paris, la 23 mai 1949 este semnatã la Bonn Constitutia Germaniei de Vest. La 15 septembrie Konrad Adenauer, liderul Uniunii Crestin-Democrate (CDU), este ales cancelar al Republicii Federale a Germaniei (Bundesrepublik Deutschland).Desi la 8 octombrie 1949 s-a semnat o întelegere între R.F.G. si R.D.G., ruptura era foarte clarã. Spre deosebire de Constitutia R.F.G., denumirea de Republica Democratã Germanã si noua constitutie a acesteia fãceau clar deosebirea de o altã Germanie, aceasta fiind una "democratã".R.D.G. a devenit avanpostul lumii socialiste în fata sistemului capitalist occidental, opunându-se R.F.G. ce fusese integratã într-un sistem ostil de aliante. Din punctul de vedere sovietic si est-german, Germania de Vest era o marionetã a S.U.A.Divizarea Germaniei între R.D.G. si R.F.G. a fost un rezultat al politicii ocupantilor si o evidentã a faptului cã, în ciuda faptului cã aliatii au câstigat rãzboiul, au pierdut pacea. În zona de ocupatie occidentalã, nu s-a trecut la nationalizarea agriculturii, renuntându-se la mãsuri radicale .[49] Concomitent, pe mãsurã ce opinia publicã americanã si-a schimbat atitudinea, în Germania de Vest a fost implementat un nou sistem politic. R.F.G. nu mai era receptionatã ca inamic principal, ci U.R.S.S. Aceasta din urmã încerca sistematic sã-si extindã influenta în Europa de Est, provocând o reconsiderare a politicii externe a S.U.A. fatã de Europa si Germania.Blocada Berlinului a fost un test pentru politica postbelicã a Statelor Unite. La acel timp, Stalin s-a bazat pe douã argumente : în primul rând pe dimensiunile Armatei Rosii si în al doilea rând pe faptul cã S.U.A. si Marea Britanie nu vor fi capabile sã aprovizioneze Berlinul pe calea aerului. Primul avantaj s-a dovedit a fi corect, al doilea dovedindu-se însã complet gresit. Când Stalin a realizat acest lucru, si-a dat seamã cã trebuie sã ridice embargoul sau sã doboare avioanele anglo-americane, riscând declansarea unui rãzboi cu acestia. Monopolul american al armei atomice a fost decisiv pentru alegerea primei variante.

În zona sovieticã a Germaniei, îndoctrinarea comunistã, nivelul scãzut de trai si nu în ultimul rând politia secretã Stasi [50] au determinat un mare numãr de est-germani sã emigreze prin Berlin în Germania de Vest. În anul înfiintãrii Republicii Democrate Germane, 59.245 de est-germani au trecut din Berlinul de Est în zona occidentalã, 197.788 în 1950, 165.648 în 1951, 182.393 în 1952 .[51] Criza Berlinului a accelerat procesul de creare a unei republici vest-germane, blocada stimulând efortul american de consolidare a apãrãrii Europei de Vest si de accelerare a Programului European de Reconstructie. Diviziunea Germaniei si dividerea Berlinului au existat pânã în 1989 din cauzã cã U.R.S.S. a refuzat sã facã un aranjament pentru încheierea unui tratat de pace cu reprezentantii întregii Germanii, alesi prin alegeri libere sau prin orice altã procedurã de autodeterminare. Sovieticii nu au permis niciodatã sustinerea de alegeri libere, deoarece stiau cã le vor pierde, în acest caz cortina de fier fiind împinsã cu 200 de mile spre est

Crizele Razboiului Rece - referat-

Notiunea de “razboi rece” apartine omului de afaceri si consilierul lui Roosevelt,

Bernard Baruch.Aceasta a fost folosita pentru prima oara intr-un discurs sustinut in Carolina de Sud

la data de 16 aprilie 1947, in sensul de stare de ostilitate care s-a creat intre SUA si URSS.

La sfarsitul celui de-al doilea Razboi mondial lumea a intrat intr-o noua faza a

relatiilor

internationale, marcata de rivalitatea sovieto-americana. Europa a incetat sa fie centrul in jurul

caruia se organizeaza comertul si relatiile internationale, ea devine miza luptei dintre cele doua

puteri: SUA si URSS. Dupa 1945 Stalin doreste sa extinda influienta sovietica in tot estul

Europei.Pentru acesta “cine ocupa un teritoriu, isi impune, deopotriva, propriul sau sistem

social.Fiecare isi impune sistemul pe cat de departe inainteaza armata sa.”1 Pentru pastrarea unui

control total, statele comuniste s-au izolat de restul lumii, si termenul de ,,Cortina de fier” a fost

popularizat de Winston Churchill intr-un discurs, pentru a desemna frontierele acestora. SUA a fost

de acord sa sprijine tarile europene si a venit in ajutorul Europei devastate de razboi, cu un program

de ajutorare (Planul Marshall, 1948-1952) care grabea procesul de refacere postbelica si facea mai

putin posibila exploatarea comunista a celor nemultumiti. Pe data de 5 iunie 1947 generalul

american Marshall, intr-un discurs la Harvard, se arata ingrijorat de situatia economica a

Europei.Acesta preconizeaza un ajutor important pentru Europa, pentru facilitarea crearii unei piete

europene.Acest plan se adresa tuturor tarilor europene, insa este refuzat de URSS pentru toate tarile

pe care le controleaza. Odata cu acest refuz se realizeaza impartirea Europei: in Vest tarile care

beneficiaza de ajutorul american, in Est statele-satelit ale Moscovei. Ca reactie a sovieticilor la

doctrina Truman si la planul Marshall s-a construit Cominformul, o organizatie comunista

conceputa pentru a coordona actiunile partidelor comuniste aflate de ambele parti ale Cortinei de

Fier, la 22 septembrie 1947.In anul 1949, pe 4 aprilie,s-a semnat Alianta Nord-Altantica.Astfel s-a

fondat Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) care reunea SUA, Canada si puterile

vest-europene intr-o alianta militara. Conform articolului 5 din Tratat, in caz de agresiune asupra

unei tari membre, toate celelalte state membre intreprind actiunile necesare, inclusiv forta armata,

pentru restabilirea securitatii. Admiterea Germaniei de Vest in NATO,in 1955, a determinat crearea

unei aliante similare in est - Pactul de la Varsovia. Acesta a fost prezentat ca o riposta la adresa

adeziunii germane.Tratatul a fost initiat de Nikita Hrusciov si a fost semnat la Varsovia pe 14 mai

1955.

1Pascal Boniface-“Relatiile Est-Vest 1945-1991” pp. 9

Crizele Razboiului Rece

Momentele de varf ale Razboiului Rece au fost cele in care confruntarea dintre cele

doua

puteri a parut inevitabila: blocada Berlinului (iunie 1948 – mai 1949), Razboiul din Coreea (1950-

1953), Crizal Suezului (1956) si Criza rachetelor din Cuba (octombrie 1962).

Blocada Berlinului

Ruptura dintre blocul Sovietic si Occident a fost completa odata cu blocada Berlinului,

din 1948-1949. Aceasta a avut loc ca urmare a divizarii Germaniei ocupate intre SUA, Marea

Britanie, Franta si URSS. Berlinul de Vest era o sursa de tensiuni si dispute. Nemultumirile au fost

atat de mari incat sovieticii au decis sa izoleze capitala. La 31 martie 1948 maresalul Vladimir

Sokolovski, comandantul sef al fortelor sovietice in Germania, a hotarat sa controleze din punct de

vedere militar toate relatiile intre zona occidentala si cea orientala. Raspunsul occidentului a fost un

transport aerian de proportii uriase, care aprovizionau Belinul de Vest cu bunuri si alimente, pana la

ridicarea blocadei de catre sovietici. Sovieticii au pus capat blocadei pe 12 mai 1949, Berlinul de

Vest a fost alipit Germaniei occidentale prin sosea si cale ferata.Berlinul devine emblema luptei

pentru libertate in fata URSS, permite reabilitarea politica si reinegrarea in tabara occidentala.

Epilogul acestei crize este reprezentat de formarea, in 1949, a doua state germane: Republica

Federala Germana (RFG-8 mai) cu capitala la Bonn si Republica Democrata Germana (RDG-7

octombrie) avand capitala in Berlinul de est.

Razboiul din Coreea

Acest razboi este considerat cel mai devastator al perioadei. La momentul diviziunii

Coreei, secretarul de stat american, Byrnes a inclinat catre ideea impingerii granitei cat mai spre

nord posibil. SUA a sugerat Paralela 38 ca linie de demarcatie si propunerea a fost acceptata de

Stalin, deoarece chiar daca lasa doua treimi din populatie in sud, plasa sub influenta sovietica zona

nordica care era mult mai industrializata. Ca urmare URSS a instalat la guvernare un Partid

Comunist, care sa serveasca intereselor sovietice, suprimand in acelasi timp si revoltele anti-

comuniste. SUA, considerand Coreea ca fiind de o importanta strategica redusa, a decis sa instaleze

un guvern autohton si sa se retraga cu un minim de efecte negative. A urmat organizarea alegerilor

libere din mai 1948, sub tutela ONU, urmate la scurt timp de adoptarea Constitutiei Republicii

Coreea. In acest timp in nord Rusia a contra-atacat prin institutionalizarea Republicii Democrate

Populare Coreene si si-a retras trupele in luna decembrie; iar SUA au urmat exemplul sovieticilor

retragandu-si deasemenea trupele. Deoarece SUA nu dorea sa asiste la o prabusire a Coreei de

Sud, a furnizat guvernului de la Seul suficient suport economic si militar pentru a putea face fata

adoptat reforma agrara si a confiscat cea mai mare parte a proprietatilor agricole ale companiilor

straine. In scurta vreme, relatiile cu SUA s-au deteriorat. Castro s-a declarat comunist, explicand ca

incearca sa construiasca socialismul In Cuba. Astfel au fost stabilite relatii deplomatice cu Uniunea

Sovietica. Guvernul a fost condus de Partidul Comunist Cubanez, iar in 1976 s-a adoptat Constitutia

dupa modelul sovietic. In urmatoarele decenii Cuba a primit ajutor de la URSS ; in schimbul

zaharului cubanez, sovieticii livrand petrol. O parte din cantitatea aceasta de petrol era consumata

de Cuba, iar restul era vandut pe piata mondiala pentru un profit de cateva miliarde de dolari. In

schimbul acestui ajutor sovietice, Cuba sprijinea miscarile comuniste din toata America Latina

(printre altele: Nicaragua, El Salvador, Guatemala, Columbia si Chile) si din Africa (Angola,

Mozambic si Etiopia). La inceputul anului 1962 relatiile dintre cubanezi si sovietici s-au

deteriorat.Ajutorul acordat de sovietici nu mai compensa decat intr-o foarte mica masura. Castro a

cerut Uniunii Sovietice includerea in Pactul de Varsovia, insa cererea i-a fost refuzata sub pretextul

necesitatii continuitatii geografice a pactului si aratandu-i caracterul regional. Presedintele american

John F. Kennedy a anuntat intr-un discurs televizat, ca avioanele americane de spionaj au descoperit

baze rusesti de lansare a rachetelor SS-4 Sandal in Cuba, in Cristóbal, San Candelaria, Guanajay,

Sagua la Grande si Remedios. Aceste rachete, purtand focoase termonucleare, constituiau un pericol

iminent deoarece, avand raza de actiune medie (2000 km), erau capabile sa loveasca un numar mare

de orase americane foarte importante, precum Washington. Kennedy a anuntat ca va ordona o

"carantina" navala a Cubei, pentru a impiedica navele sovietice sa mai transporte pe insula

armament, si a explicat faptul ca SUA nu va mai tolera existenta amplasamentelor de lansare a

rachetelor. Pe 14 octombrie 1962, personalul tehnic al spionajului american care analiza datele

avionului-spion U-2 a descoperit ca sovieticii construiau baze de lansat proiectile de raza mijlocie in

Cuba. In ziua urmatoare, presedintele Kennedy a convocat o intrunire de urgenta cu consilierii sai

experimentati din domeniile militar, politic si diplomatic pentru a discuta aceste gesturi

amenintatoare. Acest grup a devenit cunoscut sub numele de ExCom, prescurtarea de la Comitetul

Executiv. Dupa respingerea propunerii unui atac aerian pentru a extermina bazele proiectilelor,

ExCom s-a decis pentru o carantina navala si s-a cerut ca respectivele baze sa fie dezmembrate si

proiectilele sa fie indepartate. In noaptea zilei de 22 octombrie, Kennedy a anuntat decizia sa pe

postul national de televiziune. In timpul urmatoarelor 6 zile, criza a crescut pana la punctul in care

era gata sa izbucneasca un razboi nuclear intre cele doua super-puteri. Pe 23 octombrie a inceput

carantina Cubei, dar Kennedy a decis sa dea mai mult timp de gandire conducatorului sovietic

Nikita Hrusciov in ceea ce privea actiunile SUA, impingand linia limitrofa a carantinei inapoi cu

500 de mile. Pana pe 24 octombrie, vasele sovietice pe ruta spre Cuba, capabile de a transporta

incarcaturi militare, si-au incetinit sau modificat cursul, sau chiar s-au intors atunci cand s-au

apropiat de linia de carantina (blocada navala). La cererea a peste 40 de tari necombatante,

Secretarul-General al SUA, generalul U. Thant a trimis apeluri private lui Kennedy si omologului

sau rus Nikita Hrusciov, insistand ca guvernele lor sa se abtina de la orice actiune care ar putea

agrava situatia si care ar putea aduce riscul unui razboi. La ordinul sefilor Statului-Major, fortele

militare americane au intrat in DEFCON 2, gradul cel mai inalt de alerta atins vreodata in epoca

postbelica, deoarece comandantii militari se pregateau pentru un razboi pe toate planurile cu

Uniunea Sovietica. Pe 26 octombrie, Kennedy a aflat ca lucrarile la bazele de proiectile din Cuba

continua fara intreruperi, iar ExCom dezbatea autorizarea unei invazii americane in Cuba. In

aceeasi zi, sovieticii au transmis o propunere de a incheia criza: bazele de proiectile vor fi

demontate in schimbul promisiunii Statelor Unite de a nu invada Cuba. Pe 27 octombrie, totusi,

Hrusciov s-a contrazis, cerand in public demontarea bazelor americane de rachete din Turcia, presat

fiind de comandantii militari sovietici. In timp ce Kennedy si sfatuitorii sai din timpul crizei

dezbateau aceasta intorsatura periculoasa a negocierilor, un avion de spionaj U-2 a fost doborat in

Cuba, iar pilotul ce-l conducea, maiorul Rudolf Anderson, a fost ucis. Kennedy a interzis o replica

militara, exceptand cazul in care mai multe avioane de supraveghere ar fi tintite deasupra Cubei.

Pentru a detensiona criza, Kennedy si sfatuitorii sai au fost de acord sa dezarmeze in secret bazele

de rachete din Turcia, dar doar la o data ulterioara, pentru a preintampina protestele Turciei, un

membru-cheie al NATO. Pe 28 octombrie, Hrusciov a anuntat intentia guvernului sau de a demonta

si indeparta toate armele ofensive sovietice din Cuba. Criza proiectilelor cubaneze s-a incheiat. In

noiembrie, Kennedy a retras blocada navala, si pana la sfarsitul anului toate rachetele ofensive au

fost luate din Cuba. Curand dupa acestea, SUA si-a retras proiectilele din Turcia.

Bibliografie

Andrei Miroiu- “Manual de Relatii Internationale”, Ed. Polirom, Bucuresti, 2006

Pascal Boniface- “Relatiile Est-Vest 1945-1991”, Ed. Institutul European , Colectia

Memo, 1999

Wilfried Loth- “Impartirea Lumii.Istoria Razboiului Rece 1941-1955”, Bucuresti , 1997

Claude Delmas- “Crizele din Cuba (1961-1962)” , Ed. Corint ,

Hans Morgenthau- “Politica intre natiuni.Lupta pentru putere si lupta pentru pace”, Ed.

Polirom , Bucuresti , 2007

John J. Mearsheimer- “Falsa promisiune a institutiilor internationale”

Kenneth Waltz- “Teoria politicii internationale”

Discursul lui Churchill din 5 martie 1946 in Fulton, SUA

Discursul presedintelui american Truman in fata Congresului SUA din 12 martie 1947

Tratatul Nord-Atlantic Washington DC, 4 aprilie 1949

  Vianu Alexandru, Zamfir Zorin, Buşe Constantin, Bădulescu Gheorghe, Relaţiiinternaţionale în acte şi documente, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 198Fontaine Andres, Istoria războiului rece, Editura Militară, Bucureşti, 1993McCauley Martin , Rusia, America şi războiul rece, 1949-1990, Polirom, Iaş Berstein Serge, Milza Pierre, Istoria secolului XX , All, Bucureşti,1998Bold Emilian, Ciupercă Ion,Europa în derivă, 1918-1940, din istoria relaţiilor internaţionale, Casa Editorială Demiurg, Iaşi,2001Boniface Pascal, Relaţiile Est-Vest 1945-1991, Institutul European, Iaşi, 1998Brown Chris,

Understanding International Relations, Palgrove, New York, 2001Calvocoressi Peter, Politica mondială după 1945, Alfa, Bucureşti, 2000 Neagu Djuvara, Razboiul de saptezeci si sapte de ani si premisele hegemonieiamericane (1914-1991).Henry Kissinger, Diplomatia