REVIStĂ EDItAtĂ DE ACADEMIA RoMâNĂ

DIRECtoR: ACAD. IoAN-AUREL PoP, PREșEDINtELE ACADEMIEI RoMâNE

Nr. 12 DECEMBRIE 2019Anul XXIX • 350

E-mail: academica@acad.rorevista_academica2006@yahoo.com

Adresa web: http://www.acad.ro/academica2002/pag_academica.htmTel. 021 3188106/2712, 2713; Fax: 021 3188106/2711

DIRECtoRI:

Acad. Mihai DRĂGĂNESCU (director fondator)octombrie 1990 – ianuarie 1994

Acad. V.N. CONSTANTINESCUfebruarie 1994 – ianuarie 1998

Acad. Eugen SIMIONfebruarie 1998 – aprilie 2006

Acad. Ionel hAIDUCmai 2006 – aprilie 2014

Acad. Ionel-Valentin VLADmai 2014 – decembrie 2017

Acad. Cristian hERAianuarie 2018 – aprilie 2018

Acad. Ioan-Aurel POPmai 2018

CoNSILIUL EDItoRIAL:

Acad. Ioan-Aurel POPAcad. Bogdan C. SIMIONESCUAcad. Victor SPINEIAcad. Răzvan ThEODORESCUAcad. Victor VOICUAcad. Ioan DUMITRAChE

Acad. Dan BĂLTEANUAcad. Alexandru BOBOCAcad. Cristian hERAAcad. Constantin IONESCU-TÎRGOVIŞTEAcad. Eugen SIMIONAcad. Alexandru SURDUAcad. Maria ZAhARESCU

SECtoR tEHNIC:

TehnoredactorDr. Roland VASILIU

Operatori-corectoriAurora POPAMonalisa STANCA

CoLEgIUL DE REDACŢIE:

Redactor-şef Dr. Narcis ZĂRNESCU

Redactori IDr. Andrei MILCA Mihaela-Dora NECULAElena SOLUNCA-MOISE

Responsabili de numărMihaela-Dora NeculaAurora PopaNarcis Zărnescu

SfâRșItUL REgIMURILoR CoMUNIStE DIN EURoPA CENtRALĂ șI DE EStIoan-Aurel Pop, Un simbol al democrației și al libertății la Academia Română . . . . . . . 6Răzvan Theodorescu, Cât a durat Revoluția română? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7

DISCURS DE RECEPțIEIoan-Aurel Pop, Cuvânt de deschidere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11Daniel Dăianu, Drumul spre cunoaștere. „facerea” unui economist . . . . . . . . . . . . . . . 12Aurel Iancu, Cuvânt de răspuns . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35

SUB CUPoLA ACADEMIEIIoan-Aurel Pop, Inaugurarea Muzeului „george oprescu” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41Răzvan Theodorescu, george oprescu în amintirea mea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42

SIMPozIoN ANIVERSARIoan-Aurel Pop, Cuvânt de deschidere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45Maya Simionescu, geneza și evoluția Institutului de Biologie și Patologie Celulară

„Nicolae Simionescu” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46Lucia Doina Popov, școala profesorilor Maya și Nicolae Simionescu – „o școală ridicată

la rang de instituție” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58Jean Askenasy, Maya Simionescu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60

zIUA INtERNAțIoNALĂ A SoLULUINicolae Florea, Solul – organism simbiotic, relațional, energo-informațional . . . . . . . . 62

șCoALA RoMâNEASCĂ DE MICRo- șI NANoELECtRoNICĂDan Dascălu, Academia Română marchează jubileul cercetării românești în

semiconductori-nanoelectronică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69

CoNfERINțĂ LA ACADEMIA RoMâNĂGheorghe Chivu, școala Ardeleană și româna literară modernă . . . . . . . . . . . . . . . . . . 75

RoMâNIA șI UNIUNEA EURoPEANĂValeriu Ioan-Franc, Napoleon Pop, Euro după 20 de ani: între teorie și pragmatism (II) 80

fILE DE IStoRIEAlexandru Porțeanu, 1919 – Începuturile noii epoci istorice a transilvaniei. observații

și considerații istoriografice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83

3

Cuprins

4

UNIUNEA AStRoNoMICĂ INtERNAțIoNALĂ – CENtENARMagda Stavinschi, „Să unim lumea noastră pentru a explora Universul” . . . . . . . . . . . 86

oPINIIMihai Valică, Bioetica spirituală și culturală a dezvoltării economiei durabile . . . . . . 90

IN  MEMoRIAMDorel gheorghe zugrăvescu (1930–2019) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 96

CRoNICA VIEŢII ACADEMICE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97

APARIŢII LA EDItURA ACADEMIEI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 98

gHID PENtRU AUtoRI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 99

Fragment din Zidul Berlinuluiamplasat în parcul Academiei Române, ca semn al luptei pentru libertate și democrație

6

Căderea Zidului Berlinului, la 9 noiembrie 1989,a însemnat frângerea unui instrument al tiranieicomuniste și a determinat distrugerea Cortinei deFier. Acel odios instrument a devenit atunci un sim-bol al democrației și al libertății. Se împlinesc acum30 de ani de la căderea comunismului în Europa, actcare a însemnat reintegrarea în Europa civilizată ațărilor desprinse după al Doilea Război Mondial șiincluse forțat în blocul sovietic. handicapul acestorțări, determinat de cele circa patru decenii de izo -lare, de dictatură, de ideologizare și de umilire, nus-a putut șterge nici astăzi, dar evenimentele dintoamna și iarna anului 1989 au retrezit speranțele, auzdrobit cele mai multe dintre barierele artificiale șiau redat demnitatea acestor popoare. Și pentruromâni, căderea Zidului Berlinului a fost semnaluldecisiv al degringoladei comunismului și a devenitun puternic impuls pentru ridicarea la luptă. Comu-nismul a fost o ideologie generală și o practicălocală eșuată, particularizată în România prin anu-mite aspecte tragice cunoscute, între care și zeci demii de victime omenești. Și schimbările din 1989 au

fost în România sui generis, conducând la peste omie de morți, la mulți răniți, au lăsat copii orfani,văduve, tragedii și drame personale de nedescris.

Și românii, ca și germanii, au avut propriul lorzid, au trăit ca într-o închisoare, din care tentati velede evadare se pedepseau prin împușcare. Prezențaunui fragment al Zidului Berlinului în România șiîn incinta Academiei Române are o semnificațiesimbolică aparte. Pe de o parte, faptul este menit săarate că și românii au participat la eliberarea Euro-pei răsăritene de comunism, pe de alta să reamin-tească tuturor că nu vom uita niciodată că, prininvestigațiile celor mai avizați savanți, învățați,cercetători, memoria colectivă va releva pentrueternitate acele sacrificii și-i va comemora mereupe cei sacrificați. Astăzi, noi „presărăm pe-a lormorminte ale laurilor foi”, dar ne gândim laprezent și la viitor, la lumea mai bună pe care auvisat-o ei și pe care noi nu am edificat-o încă.

Simbolul Zidului Berlinului devine pentru noiun puternic stimulent al continuării drumului sprelibertate, democrație și demnitate.

*Cuvânt susținut la simpozionul „Căderea Zidului Berlinului şi Revoluţia română din decembrie 1989”(7 noiembrie 2019, Aula Academiei Române)

Sfârșitul regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est

Un simbol al democrației și al libertății la Academia Română*

Acad. Ioan-Aurel PopPreședintele Academiei Române

7*Alocuțiune susținută la simpozionul „Căderea Zidului Berlinului şi Revoluţia română din decembrie 1989”(7 noiembrie 2019, Aula Academiei Române)

Cu mai bine de un an în urmă, în cadrul uneidezbateri despre etapele Revoluţiei române, amvorbit despre ceea ce cred a fi fost durata reală aacesteia.

Pornind de la axioma că o revoluţie începe întot-deauna cu o insurecţie, continuă cu elaborarea unordocumente programatice, răsturnând o stare delucruri pentru a impune o alta, şi se încheie obliga-toriu cu o constituţie care legiferează ceea ce a fostschimbat din temelii, am putut să afirm că revoluţiade acum trei decenii, începută în decembrie 1989,s-a încheiat în decembrie 1991, odată cu referen -dumul naţional consacrat aprobării noii Constituţii,având aşadar o durată de doi ani.

Cu acelaşi prilej am încercat să aşez Revoluţiaromână într-o tipologie a revoluţiilor europenemoderne, anume Revoluţia franceză şi Revoluţiarusă în faza sa bolşevică – şi ele soldate cu exe -cutarea fizică a liderilor anteriori – , ştiind bine cărevoluţiile sunt un ansamblu de evenimente, nu uneveniment, chiar dacă printr-o convenţie scolasticăvorbim despre „Revoluţia franceză din 1789”, des-pre „Revoluţia din octombrie 1917” sau despre„Revoluţia română din decembrie 1989”.

În cazul francez rememorez faptul că insurecţiapariziană din 14 iulie 1789, pornită din cartierulSaint Antoine – excitată de presupusul „complotaristocratic” – a dus nu doar la căderea unei Bastiliiapărate de numai treizeci de mercenari elveţieni, cişi la rechemarea de către rege a reformatoruluiNecker, iar după doi ani şi două luni, în septem-brie 1791 la adoptarea unei constituţii întemeiate peconcepţia rousseauistă a „Contractului social” şi încare era proclamată ideea că „naţiunea are dreptulimprescriptibil de a schimba Constituţia”.

Tocmai de aceea este legitimă afirmaţia unui buncunoscător al momentului, potrivit căreia „întreRevoluţie şi Constituţie a existat de la început olegătură fundamentală”1; în cuprinsul acestui răs-timp intră elaborarea documentelor revoluţionare –cele din deciziile faimoasei nopţi de 4 august 1789,cu anularea tuturor privilegiilor –, „Declaraţiadrepturilor omului şi a cetăţeanului”, urmând operioadă post-revoluţionară care cuprinde, rând perând, Directoratul în 1795, Consulatul în 1799 şi cei14 ani napoleonieni.

Venind la cazul rusesc trebuie amintit că Revo-luţia bolşevică – având în faţă modelul iacobinfrancez mult apreciat de Lenin şi de Troţki, inspi-rator şi al „teroarei roşii” a Cekăi şi al executăriiţarului şi a familiei imperiale – începe în octombrie1917 cu momentul insurecţional din Petrograd –ocuparea Pieţei Sf. Isac şi asaltul Palatului deiarnă, vandalizat (eveniment transformat propa-gandistic după un deceniu, într-o acţiune de mareanvergură, prin filmul lui Eisenstein „Octombrie”)şi continuă cu cele două decrete adoptate la Con-gresul al II-lea al Sovietelor – cel pentru pace şi celpentru pământ –, pentru ca abia în iulie 1918, aşa-dar după opt luni, să fie votată „Constituţia Repu-blicii Socialiste Federative a Sovietelor” (şi vortrece şapte ani până la constituţia URSS din mai1925). Trebuie adăugat că impulsul pentru organi-zarea amintitei insurecţii din Petrograd contraguvernului provizoriu al lui Kerenski – aşa-numita„Kerenşcina” – l-a dat imperios acelaşi Lenin pen-tru care, în 1918, războiul civil împotriva „albilor”Kornilov, Denikin, Kolceak, Iudenici şi Wrangelera o etapă necesară a revoluţiei2.

Cât a durat Revoluţia română?*

Acad. Răzvan TheodorescuVicepreședinte al Academiei Române

8

În cazul românesc paradigma revoluţionară esteîntru totul respectată. Există momentul insurecţionaldin 16 decembrie de la Timişoara, continuat cu celde la Bucureşti din 21–22 decembrie. Aici o paran-teză esenţială se impune. Cu numai două zile înain-tea revoltei timişorene şi cu o săptămână înainteacelei bucureştene, la 14 decembrie, la Iaşi FrontulPopular Român aici creat a iniţiat – cu reguli pre cisede clandestinitate şi conspirativitate, cu un plan lafel de precis de acţiuni viitoare, cu o „Chemare”împotriva „dictaturii ceauşiste” ce schiţa un pro-gram revoluţionar anterior proclamaţiei FrontuluiDemocrat Român din capitala Banatului – o mani-festaţie în Piaţa Unirii; acţiunea a eşuat prin infor-marea din timp a forurilor de represiune pe căi „spe-cifice”, dar ca istoric nu pot să nu adaug că la 141 deani distanţă era repetată aici o împrejurare a mişcă-rii revoluţionare paşoptiste.

Toate acestea conferă zilei de 14 decembrie1989 calitatea de început a Revoluţiei române.

În această situaţie cele două momente insu -recţionale Timişoara–Bucureşti, cu ramificaţii încâteva alte oraşe, culminează la 20 decembrie cuocuparea Pieţei Operei în oraşul de pe Bega, cuinvadarea Comitetului Central în 22 decembrie,după ora 12:08. Imediat, în aceeaşi zi, avem comu-nicatul Consiliului Frontului Salvării Naţio nale –analog, de ce nu, cu deciziile fran ceze din 4august şi cu decretele din Rusia care răsturnau totce fusese până atunci.

O întrebare se poate isca aici: acest moment alinsurecţiei timişorene şi bucureştene – cel princare se legitimează „revoluţionarii cu merite” – aavut cu siguranţă un caracter antitotalitar şi anti-ceauşist, deşi s-ar putea numi şi anticomunist,pentru că s-a strigat „Jos comunismul” şi „Fărăcomunişti”; dar, atenţie, în ezitarea noastră ende-mică şi naţională, după trei săptămâni, la 12ianuarie 1990 a fost scos în afara legii PartidulComunist, iar în 17–18 ianuarie 1990 acesta a fostrepus în drepturi. În ce măsură, deci, suntemîndrituiţi să folosim sintagma de „insurecţie anti-comunistă”? Personal prefer să o numesc „antito-talitară” şi „anticeauşistă”.

Insurecţia, care a culminat vineri 22 decembrie1989 la ora prânzului, se încheie duminică 25 de -cembrie cu procesul şi execuţia de la Târgovişte,după care evenimentele revoluţionare au intrat înmatca lor, documentele programatice începând a fipuse în aplicare.

În cuprinsul Revoluţiei române intră în modesenţial tot ce s-a petrecut între 14 decembrie 1989şi 13 februarie 1991 când Camerele reunite, alese la20 mai 1990, s-au transformat în Adunare Consti-tuantă (exact ceea ce se întâmplase în Franţa cudouă sute de ani în urmă).

În miezul revoluţiei intră, aşadar, constituireapartidelor politice, cea a organului legislativ şi alputerii de stat – Consiliul Provizoriu de UniuneNaţională –, legea şi campania electorală,

Acad. Ioan Dumitrache, secretarul general al Academiei Române, acad. Victor Voicu, vicepreședinte al Academiei Române,ES domnul Cord Meier-Klodt, ambasadorul Germaniei la București, Ludovic Orban, primul ministru al României,

acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, acad. Răzvan Theodorescu, vicepreședinte al Academiei Române,prof. univ. Dan Dungaciu, directorul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale „Ion I.C. Brătianu”

9

evenimentele din martie 1990 de la Târgu Mureş,Piaţa Universităţii din aprilie-mai 1990, cele patrumineriade din ianuarie, februarie, iunie 1990 şi sep-tembrie 1991, activitatea şi căderea guvernuluiRoman, „podurile de flori” şi eşecul unui posibilmoment unionist, invitarea la Consiliul Europei, dis-pariţia CAER şi a Tratatului de la Varşovia. În 21noiembrie 1991 era votată noua Constituţie şi la 8decembrie avea loc referendumul pentru Constitu-ţie, cu 80 de procente favorabile.

Revoluţia se încheia acum, ceea ce s-a reflectatşi în unele prelungiri ideologice şi politice cum aufost, de pildă, rezultatele confruntării electorale din1992. Nu s-a prea băgat de seamă, în treacăt fiespus, că în chiar ziua în care românii îşi încheiau ceidoi ani de revoluţie, în vecinătatea mai puţin apro-piată, Rusia, Bielorusia şi Ucraina îşi constituiauComunitatea Statelor Independente, urmată curândde desfiinţarea URSS-ului.

Ne aflăm la treizeci de ani de la Revoluţia noas-tră. În Franţa, la trei decenii de la revoluţia caredetronase Bourbonii, se afla într-a doua sa domnieun Bourbon, Ludovic al XVIII-lea, iar în Rusia,după treizeci de ani de la doborârea absolutismuluiţarist stăpânea în mod absolut Stalin. Dau acesteexemple europene, spre simpla meditaţie istorică,voind să spun numai că instaurarea democraţieiromâneşti acum treizeci de ani nu ne apără de abso-lut nimic în următorii – să spunem – treizeci de ani.

Note

1 Keith Michael Baker în F. Furet, M. Ozouf, Dictio -nnaire critique de la Révolution Française, Paris, 1988,p. 537.

2 O. Figes, Revoluţia rusă – 1891–1924, Iaşi, 2016,p. 555.

Academician Daniel Dăianu

10

11

În istoria Academiei Române, discursurile derecepție au ajuns să fie o ceremonie specială, mar-când forma supremă și solemnă de consacrare a aca-demicienilor. Instituirea discursurilor de recepție s-afăcut la scurt timp după inaugurarea Societății Aca-demice Române, înscriindu-se între primele măsuriorganizatorice luate. Propunerea i-a aparținut luiGeorge Barițiu, cel căruia Societatea AcademicăRomână i-a datorat multe inițiative. Preocupat desporirea prestigiului înaltului for de cultură al țăriiși, în acest cadru, de necesitatea unei mai bunecunoașteri a membrilor lui, George Barițiu a propusca, în ședințe speciale, membrii titulari să prezintediscursuri de recepție, în care să se elogieze o per-sonalitate marcantă a culturii românești sau să seprezinte aspecte semnificative din domeniul decompetență. Adoptată cu căldură de toți membriiSocietății Academice Române, propunerea luiGeorge Barițiu a devenit nu numai o prevedere sta-tutară, dar și un fapt real, la 14/26 septembrie 1869susținându-se cel dintâi discurs de recepție. Ulterior,obligația membrilor titulari de a susține discursuride recepție a fost trecută și în Statutul AcademieiRomâne. La art. 25, se prevedea ca „recepțiuneasolemnă a membrilor să se facă prin lectura înpublic, din partea noului ales, a unui operator origi-nal, relativ de preferință la o ramură oarecare a dez-voltării naționale”. Ca urmare, începând cu 1880,discursurile de recepție susținute sub cupola Acade-

miei Române au alternat elogiul făcut unor înaintașiai culturii române cu prezentarea unor aspecte con-siderate semnificative dintr-un domeniu sau altul alștiințelor. Regimul comunist a intervenit parțial înaceastă tradiție, dar nu a putut-o opri. Întotdeauna,discursurile de recepție au fost urmate de un răspunsal unui membru titular al Academiei Române. Ros-tite cu aceeași solemnitate ca și discursurile derecepție, răspunsurile veneau să consacre pe noulacademician, evidențiindu-i principalele date bio-grafice, meritele, ca și contribuția adusă la dezvolta-rea domeniului științific, literar ori artistic pe care îlreprezenta.

Domnul Academician Daniel Dăianu s-a remar-cat ca un eminent specialist în domeniul științeloreconomice și ca un om al Cetății, preocupat desoarta națiunii române și de mersul lumii în general.Meritele sale științifice deosebite l-au ridicat, în2001, la înalta demnitate de membru corespondental Academiei Române, pentru ca apoi să fie ales, închip firesc, membru titular al celui mai înalt for deconsacrare și de creație intelectuală din România.Titularizarea l-a adus pe domnul academicianDaniel Dăianu în plăcuta postură de a-și rosti crezulprofesional în fața noastră, onorând o tradiție,evidențiind prestigiul personal și rostul uneispecialități indispensabile realității contemporane.Sincere felicitări și spor în toate!

*Cuvânt rostit la susținerea discursului de recepție al academicianului Daniel Dăianu(5 noiembrie 2019, Aula Academiei Române)

Cuvânt de deschidere*

Acad. Ioan-Aurel PopPreședintele Academiei Române

Discurs de recepție

12*Discurs de recepție(5 noiembrie 2019, Aula Academiei Române)

Domnule preşedinte al Academiei Române, Doamnelor şi domnilor academicieni, Doamnelor şi domnilor, Este un privilegiu imens să pot rosti acest

discurs în faţa dumneavoastră, în Aula AcademieiRomâne. Vă mulţumesc.

Am ales pentru „discursul” meu o temă ce îmipermite să vorbesc despre oameni care m-au ajutatsă pătrund drumurile ştiinţei pe care am îndrăgit-o.John Maynard Keynes spunea că toţi suntem pri-zonieri intelectuali ai unor distinşi predecesori1. Euam prins o parte din viaţa mea profesională înaintede 1989. Am avut însă şansa să întâlnesc oameni deexcepţie în acele vremuri vitrege pentru libertateaacademică, pentru exprimare în general. După 1989am putut să studiez, să merg la conferinţe şi săpublic în străinătate cum tânjeam, să cunosc vârfuriale ştiinţei economice.

Mi-am găsit calea prin lecturi individuale şi prininteracţiunea cu economişti de la care am avut ceînvăţa. Ceea ce am scris, ce am susţinut în acti -vitatea publică exprimă un crez, o viziune, rezultatedin această combinaţie de izvoare cognitive. Man-datele în serviciul public (la Banca Naţională, Minis-terul Finanţelor Publice, Autoritatea pentru Supra -veghere Financiară, ca parlamentar european, laConsiliul Fiscal) şi în industria financiară (la BCR şiCEC) au fost un „test acid” pentru mine, ca econo-mist în tranşeele realităţii.

Textul ce urmează împleteşte episoade din viaţaprofesională cu gânduri privind teme ce m-au pre-ocupat de-a lungul timpului. Aceste gânduriconturează şi înclinaţiile mele paradigmatice; voivorbi despre anii de început, „ieşirea în lume”,monedă și suprafinancializare, instituţii şi dez -

voltare economică, România în Uniunea Europeană,inclusiv aderarea la zona euro şi unele reflecţiidespre democraţie şi economie.

1. Anii de începutÎnvăţatul nu a fost o corvoadă pentru mine;

lucram din plăcere în şcoală (aveam uşurinţă lamatematică şi fizică, eram atras de istorie şigeografie) şi apoi la facultate. Îndrăznesc să afirm căgândirea carteziană m-a caracterizat, înclinaţia sprea căuta logicul, raţionalul în înţelegerea faptelorfiind dominantă. Până în clasa a IX-a am învăţat laLiceul nr. 35 (sportiv) din Bucureşti, după care amtrecut la Liceul „I.L. Caragiale”, la o clasă specialăde matematică. Limbi străine am învăţat uşor; mamaîmi spunea că un om educat nu are cum să nucunoască limbi străine. Am avut şi un imboldinterior; simţeam că limbile străine sunt ferestre sprecunoaştere. M-au ajutat, unii vor zâmbi probabil,romane poliţiste (seriile fleuve noire și serie noirepentru franceză), multe – împrumutate de la AlexSuciu, azi profesor de matematică la NortheasternUniversity, sau de la Vlad Strihan, eminent absol-vent la Electronică; emisiuni radio (BBC, eramnelipsit la programul The World Today; DeutscheWelle; The Voice of America, nu pot uita voceainconfundabilă a lui Willis Connover cu minutele dejazz ce se terminau mereu cu îndemnul „put a smileon your face… it’s so nice to be happy”). În timp,mi-am format un univers al meu, o a doua lume.

Am dat examen de admitere la Facultatea deComerţ Exterior de la ASE fiind atras de economieşi relaţii internaţionale. Acolo am întâlnit economiacu partea de macro şi cea de micro, cu aspecte dedoctrină, teoria comerțului internaţional etc. La

Drumul spre cunoaştere. „facerea” unui economist*

Acad. Daniel Dăianu

13

facultate am trăit „ciocnirea lumilor”, ca săparafrazez pe Samuel huntington. Mă refer lagândirea marxistă, pe care se bizuiau ştiinţelesociale în acea epocă, versus ceea ce este gândireaneîncorsetată de ideologie de stat.

Marea revelaţie am avut-o când am deschis unmanual de economie împrumutat de la BibliotecaAmericană. Atunci am realizat că un text se poateadresa la ceea ce englezii numesc „common sense”,bun simţ economic. Această „uşă” deschisă mi-apermis să-i descopăr pe Paul Samuelson, MiltonFriedman, William Baumol, Raymond Vernon, DonPatinkin, Friedrich von hayek, Israel Kirszner,Joseph Schumpeter, Kenneth Boulding, herbertSimon (precursor al școlii behavioriste), harveyLeibenstein şi alte nume sonore în ştiinţeleeconomice. Merită o menţiune aparte NicholasGeorgescu Roegen – mare economist de origineromână şi creator al teoriei bioeconomiei (TheEntropy Law and the Economic Process, PergamonPress, 1971). Lecturile mele au trecut de graniţeleeconomiei; am descoperit astfel pe herbert Marcuse(One dimensional man), Jean Francois Revel (NiMarx, Ni Jesus), Karl Polanyi (The Great Transfor-mation), Raymond Aron, Maurice Duverger etc.Biblioteca Americană avea şi cărţi în limbafranceză, probabil fiindcă România are o propen -siune francofonă.

Francois Perroux mi-a stimulat interesul pentru„structură”, pentru ceea ce el numeşte „putereastructurii” (l’emprise de la structure) în relaţiieconomice şi sociale (Independance de l’economienationale et interdependence des nations, Paris,Aubier-Montaigne, 1969). Şi pe Jean Fourrastiel-am descoperit în acei ani. Poate de aici a rezultatempatia pentru abordări structuraliste în economie;ca şi interesul meu pentru experienţa ţărilor latino-americane, despre care Ken Jowitt, de la Berkeley,îmi spunea (imediat după 1989) că se afla întranziţie de peste 150 de ani. John KennethGalbraith, cu conceptul de „forţa de contrapondere”(„countervailing power”), m-a ajutat să înţelegfuncţionarea unui sistem democratic, separareaputerilor în stat. Între lecturi fascinante pentru mineau fost: The Road to Serfdom a lui hayek, Capita -lism, Socialism and Democracy a lui Schumpeter,The Worldly Philosophers a lui Robert heilbroner,Exit, Voice, and Loyalty a lui Albert hirschman.

Prima vacanţă de iarnă universitară am folosit-opentru a scrie un compendiu dintr-un manual deeconomics. Mama îmi reproşa că sunt înconjurat de

hârtii, că, deşi nu fumez, mă voi ofili din cauza pra-fului ce îmi intra în plămâni şi mi-a aruncat o partedin documente, inclusiv acel compendiu; am avut oceartă aprinsă cu ea, spunându-i că averea mea suntcărţile şi că mi-a făcut un rău mare.

Am avut lecturi diverse, ce probabil m-au ajutatsă îmi dezvolt o gândire către toate azimuturile. Pen-tru mine, Biblioteca Americană a fost ca o a douafacultate, „făcută la seral”; exista acolo obiceiul de ascoate cărţi din uz, din raţiuni de spaţiu, bănuiesc;volumele la care se renunţa erau dăruite celorinteresaţi, iar eu am beneficiat de unele dintre ele.The Post-industrial society a lui Daniel Bell este unadintre preferatele mele în biblioteca de acasă; totîntre favorite este The Theory of Economic Systemsa lui John Michael Montias, cel care a salutatapariţia Societăţii Române de Economie (SOREC)printr-o scrisoare în 1993 (vezi „Oeconomica” nr. 4,1993, p. 7).

Cărţi ce m-au captivat am primit de la prieteni şidascăli. De la Nikos Polihronidis (coleg de liceu) amprimit Le Grand Tournant du Socialisme a lui RogerGaraudy, în care acesta face o critică acerbă „so -cialismului real”, anunţând parcă gândirea euro -comunistă a lui Enrico Berlinguer, Pietro Ingrao,Giorgio Amedola şi a altora în Italia. La IES amdescoperit Critica marxistă și Rinascita, ca şi studiiale lui Branko horvath – ceea ce se încerca în fostaIugoslavie cu sistemul ei economic mixt, oricum nusimulacrul de „autogestiune” din România co -munistă. Profesorul Panait Panaitescu, care avea undoctorat obţinut înainte de 1945 în Marea Britanie,mi-a dăruit Politica economică aplicată a lui MitițăConstantinescu, Evoluţia economiei româneşti a luiVirgil Madgearu, Theorie du Protectionisme et del’Echange International (Paris, Giard, 1929) a luiMihail Manoilescu, lucrări semnate de FrankTaussig şi Bertil Ohlin, teoreticieni ai comerţuluiinternaţional. De la Sandu Olteanu de la IEM amprimit Foundations of Economic Analysis a lui PaulSamuelson.

Am fost în largă măsură un autodidact, fiindcănu avea cine să mă ajute sa desluşesc ceea ce citeamîn manuale şi cărţi obţinute prin resurse personale.Am avut necazuri la ASE când am susţinut teze cemergeau contra învăţăturii oficiale – de pildă,privind teoria avantajelor comparative. Am şi scrisun text privind această teorie din care numai primaparte a fost publicată în „Tribuna studentului econo-mist”; a doua parte a fost oprită. În 1977 am parti -cipat la o conferinţă la ASE unde am avut şansa să

14

întâlnesc pe profesorul Aurel Iancu. La aceaconferinţă am prezentat o lucrare ce încerca să punăîn relaţie consumurile de energie cu eficienţacomerţului exterior. Între 1978–1979 am lucrat laCentrul pentru Informare şi Documentare Economică(CIDE), unde am făcut o analiză privind reforme eco-nomice în China, ce fuseseră iniţiate de Deng XiaoPing; acea analiză a avut o circulaţie foarte restrânsă,câteva zeci de exemplare litografiate.

În 1979 am ajuns la Institutul de EconomieSocialistă/IES (actualmente Institutul de EconomieNaţională), în sectorul de gândire economică. Amfost acolo alături de oameni cu deschidereintelectuală; mă refer la Vasile Pilat, Sorica Sava,Gertrud Bordon, Eufrosina Ionescu, IlincaSmigelschi, Marina Rudăreanu. Am avut de învăţatde la Victor Axenciuc, un foarte apreciat cercetătoral istoriei economiei naţionale. O relaţie de empatieam avut cu Ihor Lemnij, care a suferit în acei ani dincauza ideilor sale iconoclaste. Amic de dialog la IESmi-a fost şi Aurelian Dochia. Cu Costea Munteanude la IEM şi cu Ilie Şerbănescu aveam afinităţi înmodul în care judecam ce se întâmpla în ţară.

De Vasile Pilat m-a legat o prietenie adâncă; amscris cu el şi am pledat pentru reforme utilizând unlimbaj tehnic, sau la maniera „bătând şaua săînţeleagă calul”. Un studiu al nostru a fost comentatîn străinătate şi un ziarist de la „Washington Post” avenit la IES să discute cu noi, dar întâlnirea nu aavut loc.2 M-au ajutat în acei ani cărţi scrise deTiberiu Schatteles (Previziunea economică), AurelIancu (Eficienţa economică maximă; Modele decreştere economică), Emilian Dobrescu (Optimuleconomiei socialiste, capitolul ce vorbeşte de nevoiade reforme), Fenomenul Tehnic a lui Ihor Lemnij.Traducerea unor lucrări de referinţă merită să fiemenţionată: Anti-equilibrium a lui Janos Kornai,realizată de Andrei Popper (1971); Metode mate -matice în economie a lui R.G.D. Allen, realizată dePascu Vainer (1971) etc. Nu pot omite o carteprivind teoria lui Keynes, ce fusese scrisă de EgonBalas în 1956 şi pe care am găsit-o la bi bliotecaIES – o carte retrasă din circulaţie.

Biblioteca IES a fost o fereastră deschisă sprecărţi bune. Chiar dacă multe reviste nu au mai fostaduse în ultimul deceniu al perioadei ceauşiste,existau cărţi valoroase şi numere mai vechi dinreviste prestigioase. „The Journal of EconomicLi terature”, scoasă de American Economic Associa-tion, a fost un ghid pe calea bună prin studiile tipsinteză pe care le găseşti în ea; tot astfel „Economica”,

„Oxford Economic Papers”, „Kyklos” etc. BancaNazionale del Lavoro Quarterly Review mi-a oferitlecturi ce m-au îmbogăţit, cu texte semnate de FritzMachlup, James Meade, Allan Meltzer, Roy harrodşi alţii. Nu pot uita pe harry Johnson cu a sa Essaysin Monetary Economics (1969), care afirma că„econo mics este o disciplină anglo-saxonă”; oexagerare totuși dacă ne gândim la Leon Walras,Gerard Debreu, Maurice Allais, Ragnar Frisch,Trygve haavelmo şi alţii.

Citeam cu nesaţ dezbateri ce fuseseră găzduiteîntre 1969 şi 1972 de „Probleme economice”, ani ceparcă anunţau reforme serioase. Această revistă adispărut în anii următori, poate şi pentru ideile pecare începuse să le propage. În 1985 am scris unstudiu despre „creşterea oneroasă” (pauperizantă)3.La biblioteca IES găsisem cartea lui Kornai Econo-mia de penurie (The Economics of Shortage, North-holland, 1980) şi conceptul/fenomenul de constrân-geri bugetare slabe (soft budget constraints) m-acondus la ideea de a-l aplica la comerţul exterior alunei economii ce nu are criterii raţionale de amăsura eficienţa şi de a face comerţ avantajos. Ideeaeste că într-un sistem de comandă, dominat dedecizii voluntariste, producţia de „bunuri slabe”/soft(de calitate îndoielnică) este în expansiune şi con-duce la pierderi masive în schimburile internaţionale –printr-o deteriorare a termenilor schimbului; este oidee ce îmi fusese întărită de deceniul anilor ’80, cuimporturi comprimate la maximum şi exporturiforţate, indiferent de consecinţe. Am folosit concep-tul lui Jagdish Bhagwati de „creştere pauperizantă”4

la starea unui sistem de comandă, unde prețurile nujoacă un rol semnificativ în măsurarea valorilor şi înalocarea resurselor; am imaginat un modelîmpărţind economia într-un sector ce producebunuri „tari” şi altul cu bunuri „moi”. Un raţio -nament asemănător este într-un studiu din 1991 allui Gene hsien Chang în „Journal of ComparativeEconomics”.5 Îi mulțumesc lui Dinu Dragomirescucare, fiind redactor la „Revista Economica” în aceiani, a ajutat ca texte ale mele neconvenționale să fiepublicate.

În 1988, Comisia Economică ONU pentruEuropa m-a solicitat să elaborez un studiu privindeconomia românească, dar pe care nu am avut cumsă îl prezint. Într-o analiză semnată de MarieLavigne în „Economic Studies”(CEE/UNn No. 9,1991) se face referire la logica conceptualizării meleprivind creşterea oneroasă.

15

Constrângerile bugetare slabe reprezintă un con-cept de bază în studiul Funcţia de preferinţă a sis-temelor (1987), în care am sugerat nevoia dereforme pentru a depăşi ceea ce am numit „restricţiastructurală de ofertă”6. Am elaborat studiul, inspiratfiind de o lucrare seminală a lui J. Kenneth Arrow(laureat al Premiului Nobel) privind funcţiile depreferinţă (Social Choice and Individual Values,1951). La harvard, în 1990, am descoperit curentulde gândire ce examinează complexitatea sistemelor,grupul ce reunea pe Arrow, Brian Arthur şi alţii laInstitutul Santa Fe din New Mexico. Pe profesorulArrow l-am întâlnit la câteva conferinţe la care amparticipat şi, ultima dată, în România, în octombrie2016; el a făcut o vizită pentru a vedea locul debaştină al părinţilor săi şi, cu acel prilej, a ţinut oprelegere la Universitatea „Al.I. Cuza”, unde a fostînsoţit de mult regretatul academician SolomonMarcus. Şi Benoit de Mandelbrot mi-a stârnitinteresul după 1989, cu teoria fractalilor, adiscontinuităţilor (Benoit de Mandelbrot cu RichardL. hudson, The Misbehavior of Markets, New York,Basic Books, 2004); la noi, Lucian Albu este undeschizător de drumuri în acest domeniu.

Merită să evoc dezbateri pe care le aveam laLaboratorul de management şi organizare de laASE, al cărui părinte spiritual a fost profesorulConstantin Pintilie. Acolo veneau Vasile Pilat, IhorLemnij, Aurel Iancu, Costea Munteanu, AurelDochia, George Georgescu, Ovidiu Nicolescu şialții. La una dintre şedinţe am prezentat Restricţiastructurală de ofertă, studiu apărut în „ViitorulSocial”, în 1987. Şi la profesorul Buium Cotigaru, laLaboratorul de cercetare a produsului, aveau locdiscuţii ieşite din comun; acolo veneau, între alţii,Vasile Pilat, Ihor Lemnij, Aurelian Dochia, CosteaMunteanu, Aurel Vainer, fizicianul hari Mintzi.

Şedinţe de terapie pentru rezistenţă psihică aufost pentru mine discuţiile avute cu profesoruletnolog Mihai Pop. La o vârstă mai mult decâtvenerabilă, întotdeaunua „la patru ace” şi cu cravatafără excepţie de zi, profesorul Pop m-a ajutat să „măţin drept”. Îi spuneam, de altfel, că eu nu mi-amcunoscut bunicii, că el este un bunic adoptiv al meu.

La Institutul de Economie Industrială, o echipăcondusă de Aurel Iancu, din care făceau parte, întrealţii, Camelia Cămășoiu şi Alexandru Mihăilescu, aîncercat să măsoare ineficienţa producţieiromâneşti, pornind de la consumuri cumulate deenergie, fiind tot mai clar că industria autohtonăputernic energofagă făcea cu mare greutate faţă

competiţiei internaţionale. Era o metodă în logica„preţurilor umbră” imaginate pentru sistemul decomandă (comunist) de Viktor V. Novojilor şiLeonid Kantorovici7. Rezultatele acestor inves -tigaţii nu au fost bine primite de cei cărora le-au fostprezentate şi au fost „îngheţate”. M-am alăturatacestui efort şi am încercat să folosesc ca metodolo-gie consumurile cumulate de energie în evaluareaeficienţei comerțului exterior8.

Problemele cu care se confruntă ţările subdez-voltate m-au preocupat înainte de 1989; de exemplu,aşa-numita „constrângere valutară” în studiul Somethoughts on the financial difficulties of developingcountries, care a apărut în „Revue Roumained’Etudes Internationales” nr. 5, 1985.

Cu câţiva ani înainte de căderea Zidului Berli -nului, Gabor hunya, un economist din Ungaria, a vi -zitat IES. Cu acel prilej mi-a oferit din partea lui JanosKornai un exemplar din Contradictions andDi- lemmas” (Contradicții și Dileme), MIT Press,1986). Pentru mine a fost un gest cu dublăsemnificaţie: faptul în sine că am primit o carte dela un nume cu rezonanță în lumea bună aeconomiştilor şi un semn că analize ale mele eraucunoscute în ţări est-europene unde dezbatereapublică a chestiunilor economice era cât de câtdeschisă. În Ungaria, mersul spre economia depiaţă debutase în ultimii ani ai deceniului şapte, iarîn Polonia, fuseseră iniţiate reforme economice îndeceniul nouă, chiar fiind generalul Jaruzelski laputere.

Profesorul Costin Murgescu, care a scris Mersulideilor economice la români şi unul dintre artizanii„Declaraţiei din 1964”, a fost conducătorul lucrăriimele de doctorat: Mecanisme de ajustare a balanţeide plăţi, care a obținut Premiul P.S. Aurelian alAcademiei Române în 1992. În elaborarea lucrăriiam beneficiat de dialogul cu colegi de la IEM:Mugur Isărescu, Costea Munteanu, Napoleon Pop,Eugen Dijmărescu, Sandu Olteanu, cu MădălinaOlteanu de la ASE.

După 1989 am cunoscut economişti est-europenicare au lăsat urme în gândirea privind sistemul eco-nomic socialist şi problemele tranziţiei: TamasBauer, Wlodziemerz Brus, Kazimierz Laski, Grze-gorz Kolodko, Jan Svejnar, Jan Winiecki, WojciechCharemza etc; cu lucrări ale lor mă întâlnisem înbiblioteca IES în anii ’80, când îmi aşezam ideileprivind nevoia de reformare a sistemului. Se poatevorbi de o anume rivalitate intelectuală întreeconomişti din Ungaria şi confraţi din Polonia în

16

câmpul argumentelor pentru reforme economice. Aexistat chiar o competiţie nedeclarată pe planulideilor între o şcoală poloneză şi una maghiară, ceadin urmă având chef de file pe Janos Kornai. Şcoalapoloneză se putea revendica de la Michal Kalecki şiOskar Lange, economişti de frunte la Cambridge(UK). Kalecki a avut idei ce au anticipat teoria luiKeynes privind combaterea depresiunii economice.Iar Oskar Lange, ca „părinte” (alături de AbbaLerner) al teoriei „Socialismului de piaţă”, a avut undialog faimos cu Friedrich von hayek şi Ludwigvon Mises privind „calculaţia economică” îndeceniile trei şi patru ale secolului trecut; Lange afost director al organismului de planificare dinPolonia până la jumătatea deceniului şapte. Cât deînchisă era atmosfera în România în acei ani sepoate vedea şi din faptul că, de exemplu, revista„Eko”, condusă de Abel Aganbegyan şi TatyanaZaslavskaya şi publicată de Secţia din Novosibirsk aAcademiei de Ştiinţe din URSS, conţinea idei care,pledând pentru „restructurarea” sistemului decomandă, erau inacceptabile pentru climatul strictcontrolat (ideologic) din România; am făcut eforturisă pot desluşi texte economice în limba rusă. „ActaOeconomica” (revistă sub egida Academiei deŞtiinţe din Ungaria) şi „Oeconomica” (revistăpoloneză) erau așa de departe de noi prin ideilereformiste promovate.

2. „Ieşirea în lume”La finele lui decembrie 1989 am fost invitat

alături de alţi cinci tineri din România la harvardBusiness School (hBS), care a organizat un pro-gram special pentru oaspeţi din ţările devenite liberedupă căderea Zidului Berlinului. Am rugat să mi sefaciliteze o vizită la MIT, la profesorul PaulSamuelson; astfel am ajuns să îl cunosc personal. În1990 mi s-a îndeplinit un vis „de-o viaţă”: am primito bursă de cercetare la Universitatea harvard, laRussian Research Center. Acolo am avut privilegiulsă fiu în preajma unor nume de vază în lumeaeconomiştilor, în special a celor care se ocupau deanaliza comparată a sistemelor; mă refer la EvseyDomar, Franklin holzman, Martin Weitzman,Abram Bergson, Joseph Berliner şi, nu în cele dinurmă, la Janos Kornai, care fusese numit profesortitular la harvard. Şi pe Jeffrey Sachs l-am cunoscutîn acei ani, ca şi pe Vito Tanzi, care era directorulDepartamentului de politici fiscale la FMI.

În primii ani după 1989, cu Vasile Pilat, IhorLemnij, Costea Munteanu, Ilie Şerbănescu, Aurelian

Dochia, Mircea Coșea, Virgil Stoenescu, CornelTarhoacă, Dan Dumitru Popescu şi alţii am fondatInstitutul IRLI (Institutul Român pentru LiberaÎntreprindere) şi Societatea Română de Economie(SOREC), care editează revista „Oeconomica”.SOREC a organizat numeroase dezbateri la CasaBrătianu, unde gazda spirituală ne-a fost doamnaIoana Brătianu, care este prezentă în memoria noas-tră. Între participanţii la dezbateri au fost academi-cienii Costin Kirițescu, Emilian Dobrescu, AurelIancu, Lucian Albu şi Gheorghe Zaman; profesoriiConstantin Ionete, Moise Altar, Ioan Popa, LudovicToevissi, Florin Georgescu; Valentin Lazea, LucianCroitoru, Emil Ghizari, Ulm Spineanu, Varujan Vos-ganian, Eugen Rădulescu, Nelu Drăgulin, SabinMuscalu şi mulţi alţii.

Analiza comparată a sistemelor: „încordareastructurală”

Primul deceniu al tranziţiei postcomuniste mi-aîntărit opinia că există probleme structurale îneconomiile postcomuniste ce nu pot fi surmontateuşor, că timpul schimbărilor nu poate fi comprimatdupă vrere. Citeam tot mai mult privind experienţaeconomiilor latino-americane şi realizam că simplaliberalizare şi privatizare nu rezolvă hibe de ordinstructural şi, mai ales, rapid. Bursa de cercetare laharvard mi-a permis să întâlnesc profesori şicercetători de orientări diverse, să învăţ asistând ladezbateri ample. Interesul pentru analiza comparatăa sistemelor mi-a fost alimentat de studii semnate deEgon Neuberger şi Leonid hurwicz. Îmi era tot maiclar că există arhetipuri de sisteme, dar că există şivarietate, ce este influenţată de mecanisme şi poli ticipublice, de seturi de stimu lente şi penalizări. Unapeste alta, că performanţa sistemelor concrete estevariabilă. Lucrări ale lui Douglas North, MancurOlson Jr., Oliver Williamson m-au ajutat să înţelegfuncţionarea sistemelor.

Economist-şef la BNR fiind, în 1993 am fostinvitat la un seminar la Viena organizat de FMI,unde am avut şansa să ascult pe AlexanderLamfalussy. Amintirea sa este bine întipărită înmintea mea fiindcă peste ani, în 2008 şi fiind mem-bru al Parlamentului European, am fost mandatat săredactez un raport privind reforma reglementării şisupravegherii industriei financiare. Raportul, ela -borat împreună cu Ieke van den Burg, se numește„Lamfalussy Follow up”, ca simbol al pledoarieisale pentru o reglementare adecvată a industrieifinanciare9. Tot la Viena am întâlnit pe GuillermoCalvo, un nume de frunte în departamentul de cer -

17

cetare al FMI. El m-a întrebat dacă sunt interesat deun stagiu de studii al FMI. Am răspuns că da şi lacâteva luni am primit o invitaţie oficială.

La FMI, în 1994, am încercat să aştern pe hâr-tie gânduri privind economii ce se confruntau cu o„încordare structurală” intensă; am scris astfel unstudiu ce oferea o perspectivă inedită înţelegeriifeno menului întârzierii plăţilor în economie10.Prevalentă atunci era concepţia că arieratele sunt oreflectare a indisciplinei financiare (studiul luiMohsin Khan şi Eric Clifton, ambii experţi ai FMIcu care dialogau oficialii români în acei ani)11. Înanaliza mea am arătat că arieratele sunt şi omodali tate a unui sistem de a răspunde la un şocfoarte puternic, asemenea unor anticorpi, dar carepot ţine întreprinderi captive într-un lanţ alneplăţilor. După colapsul sistemului de comandă şischim barea radicală în preţuri relative, multe între-prinderi au devenit subit neprofitabile şi confrun-tate cu restricţii bugetare tot mai tari. Sistemul erafoarte rigid, o realocare rapidă a resurselor eraimposibilă; de aici nevoia de a subvenţiona firme şisectoare, care a implicat monetizarea unor deficitecvasifiscale. Mai mult, întreprinderi au recurs laarie rate ce au complicat transmisia monetară şi,implicit, politica monetară. Arieratele apar ca oformă de pseudomonedă, ce complică procesul detransmisie monetară şi, implicit, politica mo -netară12. Guillermo Calvo şi Fabrizio Coricelli,care au lucrat amandoi la FMI şi Banca Mondială,fac referire la analiza mea, la ideea că exportuldevine o cale de a învinge restricţia de lichiditateefectivă în economiile în tranziţie13. Şi alte studii(hildenbrands, Poser) au făcut referire la abor-darea mea care avea o explicaţie structurală a ari-eratelor.14 Profesorul Emilian Dobrescu aconsiderat şi el arieratele drept cvasibani (Macro-modelul economiei româneşti, 1998). Tot la FMIam reluat într-o analiză (Working Paper)15 teza„internalizării’ dezechilibrului extern, cum a fostilustrată de plata datoriei externe în România, îndeceniul nouă.

Încordarea structurală (strain), ca indicator cecaută să măsoare distanţa între starea unui sistem cupreţuri de echilibru şi starea aceluiaşi sistem cupreţuri mult distorsionate, a fost utilizată la OCDE.Experţi ai OCDE (mă gândesc la Joaquim OliveiraMartins în special) au încercat măsurarea „încordării”pe baza indicatorului pe care-l sugerasem („Roma-nia”, OECD Economic Analyses, Anexa 4, Fe -bruary, 1998), iar concluzia lor a fost că se confirmătrăsături ale economiei româneşti… „că moştenirea

structurii anterioare pare să fie foarte grea” (ver -siune în română, p. 160). Am şi prezentat la OCDEconceptul de „încordare structurală”.

În 1997/1998 am avut onoarea să servesc Româ-nia ca ministru de finanţe şi am încercat în dialogulcu instituţiile financiare internaţionale să explicproblemele structurale ale economiei noastre. LaMFP am avut colegi pe Valentin Lazea, LucianCroitoru, Cornel Tarhoacă şi Alexandru Ene. L-amavut alături de mine pe Ilie Şerbănescu, ministru alprivatizării în acea perioadă, când am respins pre siunisuedeze privind o datorie istorică; Stockholm-ulreuşise să introducă într-un acord stand by cu FMIpretenţii puțin spus nejuste. Viaţa a arătat că poziţianoastră a fost îndreptățită. Sunt şi alte episoadedemne de relatat, de exemplu, cazul Transchem, cândse cereau garanţii de stat pentru un business privat dela cei care ne propovăduiau economia de piaţă.

Conceptul de „încordare structurală” poate fiextins; el mi se pare relevant în condiţiile crizeifinanciare din ultimul deceniu, când economiiindustrializate au suferit şocuri puternice şi fac cugreu faţă la magnitudinea necesarului de realocarede resurse. În sistemele de comandă, „constrângerilebugetare slabe” sunt o trăsătură structurală. Îneconomia de piaţă constrângerile bugetare sunt îngeneral „tari”. Dar tăria constrângerilor bugetarepoate varia în raport cu ciclul economic,funcţionarea instituţiilor (ce sunt o explicaţie pentrudiferenţe de performanţă între economii). Este demenţionat rolul politicilor economice (inclusivpolitici monetare) în acest sens; aceste politici suntinfluenţate de ceea ce numim riscuri sistemice.Intervenţia guvernelor, a băncilor centrale de salvarea sistemului financiar, a unor sectoare economice(prin operaţiuni de bail out), a unor companii con-siderate de importanţă strategică, poate fi inter -pretată ca relaxare a constrângerilor bugetare – cândse caută un compromis între raţionalitatea dictată depieţe la nivel micro cu considerente economice maiample (de exemplu: fenomeme de hysteresis, miopiiale pieţelor etc.).

Criza financiară internaţională izbucnită în2008 revelează o slăbire a constrângerilorbugetare şi o încetinire a procesului de exit şientry pe piaţă. Explicaţia este legată de dificultăţide realocare a resurselor în condiţii de creştereeconomică lentă, de supraîndatorare (debtoverhang) şi, nota bene, în pofida unui cost alcreditului foarte scăzut, când ai prezuma oînclinaţie de restructurare superioară, ţinând contde costul redus al creditului. În fapt, dobânzi mici

18

uşurează viața companiilor mai puţin perfor-mante, reduc înclinaţia către restructurare.

Povara cvasifiscală asupra băncilor centrale înprimii ani ai tranziţiei postcomuniste se aseamănăcu programele de relaxare cantitativă (QE) alebăncilor centrale în criza financiară izbucnită în2008; se poate vorbi depre o „dominanţă fiscală”asupra politicii monetare în condiţiile unui stresmare economic. Dar, în timp ce inflaţia este foartescăzută în ţările industrializate în anii din urmă, îneconomiile în tranziţie tipărirea de bani a condus,după liberalizarea preţurilor, la inflaţie înaltă(deoarece expectaţiile inflaţioniste erau foarte maridupă ani de inflaţie reprimată şi când economisireaca balanţe monetare era înaltă). De ce este astfel îneconomiile avansate acum? Fiindcă expectaţiileinflaţioniste sunt foarte scăzute şi operează„capcana lichidităţii”, alături de efecte ale progresu-lui tehnologic, ale globalizării.

Cu Lucian Albu am folosit conceptul de încor-dare structurală pentru o explicaţie a expansiuniieconomiei informale, când un sistem suferă şocuriputernice (Institutions, strain and the undergroundeconomy, 1997). Teza de bază este că în momente destres economia subterană creşte. Şi la William David-son Institute, la Universitatea Michigan (Ann Arbor),am prezentat în 2001 conceptul de încordarestructurală. Transformation as a real process, Alder-shot, Ashgate, ce a apărut în româneşte ca Transfo-marea ca Proces Real (Editura Irli, București 1998),conţine studii ce examinează problemele cu care seconfruntă economiile post-comandă (în tranziţie),problematica „încordării structurale”.

În unele studii am încercat să identific care ar fio politică fiscală optimă în economiile în tranziţiedin Europa, în România. Radu Vrânceanu, LaurianLungu, Ella Kalai, Liviu Voinea, cu care am colabo-rat, sunt economişti care au studiat la universităţi deprestigiu din Vest; ei au fructificat şansa extraor -dinară pe care „întoarcerea în Europa” a oferit-ocelor care au dorit să înveţe. Dintre aceşti tineri, uniiau trecut prin mâinile formatoare ale profesoruluiMoise Altar, la şcoala de studii avansate de la ASE.

Nu pot omite bursa de cercetare pe care amavut-o la Colegiul NATO de la Roma, în primăvaraanului 1995, unde am elaborat lucrarea Economicvitality and viability. A dual challenge for EuropeanSecurity (apărută la Peter Lang, Frankfurt am Main).Am pornit în elaborarea acesteia de la observaţia căexistă o varietate de modele ale economiei de piaţă,

inclusiv în state dezvoltate; de exemplu, modelul„neocorporatist”, dar bazat pe reguli clare(Ordnungspolitik) din Germania (ceea ce MichelAlbert numea „modelul renano-westfalic”) versusmodelul „anglo-saxon”.

3. Bănci centrale, suprafinancializare, glo -balizare

Macroeconomia tranziţiei, politici monetare şibugetare în general m-au preocupat după 1989. Amcunoscut economişti care au fost implicaţi prinpoziţii de vârf în reformele tranziţiei postcomuniste;mă refer la Marek Belka, Peter Akos Bod, LeszekBalcerowicz, Karel Dyba, Vladimir Dlouhy, Grze-gorz Kolodko, Jacek Osyatinski, Marek Dabrovski,Josef Mencinger, Gyorgy Suranyi şi alţii.

Liberalizarea financiară, mai precis a contului decapital, a fost o temă predilectă pentru mine. Este ochestiune care a împărţit economiştii în tabere. Vi -ziunea mea a fost şi este că liberalizarea financiarădeplină prezintă riscuri majore pentru economiileemergente şi care se confruntă cu constrângereavalutară externă (foreign exchange constraint).16

În ultimele două decenii, instituţiile financiareinternaţionale (IFI), şi mă refer la FMI în special,şi-au reexaminat abordarea privind liberalizareafinan ciară; au acordat mai multă atenţie problemelorstructurale cu care se confruntă economiile în dez-voltare. IFI consideră acum că măsuri de control almişcărilor de capital se justifică când fluxuri suntdestabilizatoare. Merită să evoc aici un episod dindrumul României spre UE. În anii premergătoriaderării s-a comunicat de la Bruxelles oficialilorromâni că, dacă nu are loc liberalizarea contului decapital, aderarea nu va putea avea loc, fiindcă neli -beralizarea ar fi indicat că nu suntem pregătiţi.Guvernatorul Mugur Isărescu a relatat acest fapt încâteva ocazii. A fost un cost asumat al Românieipentru a adera, în 2007, pentru a nu pierde un tren.Fapt este că funcţionarea Pieţei Unice este o ver -siune europeană a globalizării financiare, ce are petecenuşii în condiţii de discrepanţe economice şicarenţe ale sistemului financiar, cu reglementareinadecvată, cum a arătat şi criza izbucnită în 2008.Dezvoltarea măsurilor macroprudenţiale în UniuneaEuropeană exprimă mefienţa faţă de efecte negativeale financializării excesive a sistemelor, faţă deamploarea ciclurilor „avânt și prăbușire”.

Globalizarea am analizat-o ca proces obiectiv,indus de factori tehnologici, instituţionali şi de poli -tici (liberalizarea pieţelor) şi paradigmatici (viziunea

19

neoliberală). În opinia mea, acest proces aduce be -neficii, dar există şi efecte negative importante;poate avea loc chiar reversibilitatea integrăriipieţelor, aşa cum s-a întâmplat în istoria modernă(exemplu finele se colului XIX). Acest punct devedere l-am exprimat de-a lungul anilor. Am pledatpentru o liberalizare graduală a pieţelor financiare,care să stăvilească efecte destabilizatoare. În mai2009, la Universitatea humboldt am susţinut oprelegere având tema crizei financiare. Am prezen-tat punctul meu de vedere privind criza financiară şica invitat al British Bankers Association, la Londra.

Criza financiară a dominat cercetările mele înultimul deceniu. Spre deosebire de alţii care văd ori -ginea crizei în dezechilibre globale sau în creditieftin, eu accentuez vicii structurale ale sistemului deintermediere financiară, aşa cum a evoluat în ultimeletrei decenii: credinţa oarbă în autoreglementare, va -luri de dereglementare (renunţarea la legislația GlassSteagall în SUA şi Big Bang-ul din City în 1986),apariţia „sectorului bancar umbră” (shadow banking)care a scăpat de reglementare şi supraveghere, abuzulde securitizare, asimetrie flagrantă între stimulente şipenalizări în asumarea riscurilor, rente necuvenite pecare sectorul financiar le extrage (apropo de dez-baterea privind „capitalismul rentier”) etc. Lucrări alemele abordează pro blemele crizei financiare în relaţiecu mersul capitalismului, cu ceea ce eu cred că este şio criză a globalizării negestionate.

Un volum care exprimă viziunea mea privindmersul capitalismului, criza financiară, confruntareaîntre democraţia liberală (lumea occidentală) şi ca -pitalismul de tip autoritarist (prevalent în multe ţăriasiatice) este Which way goes capitalism, NewYork/Budapest, CEU Press, 2009; o variantă înromână este Încotro merge capitalismul?, Polirom,Iaşi, 2009. În 2018 am o urmare cu EmergingEconomies and the Great Recession, volum publicatde Cambridge Scholars Publishers. Aş nota aici şivolumul Când finanţa subminează economia şicorodează democraţia, din 2012 (Polirom).

Am organizat cu colegul Wolf Klinz probabilprimul seminar din Parlamentul European (în fe -bruarie 2008) privind criza financiară şi am pledatca reforma reglementării să fie radicală, să serenunţe la aşa-numitul light touch regulation. Şisunt cosemnatar al scrisorii deschise publicate decotidianul francez „Le Monde” în 17 mai 2008, carea fost adresată preşedintelui Comisiei Europene decătre trei foşti preşedinţi ai CE (Romano Prodi,Jacques Delors, Jacques Santer), nouă foşti

prim-miniştri şi şase foşti miniştri de finanţe(economie); scrisoarea judecă sistemul financiarinternaţional şi reclamă o reformă radicală.

3.1. Politici monetare: „țintirea inflației” înversiune românească

„Ţintirea inflaţiei” (IT) a fost adoptată ca regim depolitică monetară, manifestându-se insatisfacţie fațăde controlul agregatelor monetare în economiideschise. În analizele mele am încercat să subliniezparticularităţi ale ţintirii inflaţiei în sisteme economiceîn care mecanismul de transmisie monetară este mairigid, sau în care gradul de dolarizare/euroizare esteînalt. Am considerat că în asemenea sisteme „ţintireainflaţiei” nu poate fi decât o variantă soft şi în careprobabilitatea devierii de la marje (plus, minus) esteînaltă.17 In plus, cum a dovedit criza financiară,ţintirea inflaţiei poate subestima rolul agregatelormonetare în explicarea bulelor speculative.

În „Dileme ale unei bănci centrale” (prezentatăla o conferinţă a Băncii Centrale a Austriei)18

exprim gânduri privind regimul de ţintire a inflaţieiîntr-o economie emergentă după intrarea în UE.Opţiunea pentru o formă pragmatică (light) deţintire a inflaţiei porneşte de la realitatea uneieconomii relativ mici, ce este considerabil euroizatăşi pentru care giraţii mari ale cursului de schimb potfi destabilizatoare. De aceea, flotarea controlată(managed floating) a fost o componentă esenţială aregimului IT la BNR. Aşa cum intrări masive decapital, ce conduc la aprecierei majore ale ratei deschimb, sunt detrimentale pentru alocarea resurselor(pentru crearea de avantaje competitive), tot astfel,deprecieri masive pot cauza pierderi mari prin efectede avuţie şi de balanţe. Regimul practicat în uneleeconomii emergente a făcut apel la ceea ce actual-mente sunt numite mijloace macroprudenţiale, înîncercarea de a atenua acţiunea destabilizatoare aintrărilor de capital speculative. În studiul menţionatam arătat ceea ce cred că definește contextul cu mariperturbaţii (evenimente extreme şi mari incertitu -dini) în care operează băncile centrale după 2009:

• Modelarea nonliniarităţilor şi a relaţiilor finan-ciare este o provocare majoră.

• Stabilitatea preţurilor nu echivalează cu stabi -litate financiară.

• Proliferarea șocurilor convenţionale sineconvenţionale (inclusiv atacuri cibernetice)afectează robusteţea şi rezilienţa (creşte „fra -gilitatea”).

• Complexitate în creștere şi incapacitate, ade-sea, de a o înţelege; de aici porneşte nevoia de aregândi sistemele financiare.

20

• Băncile centrale sunt supraîmpovărate şi nu semai pot bizui în decizii pe reguli foarte simple. Seobscurizează graniţele între politica monetară şioperaţiuni cvasifiscale, alte instrumente de politicăeconomică, mai ales când problema stabilităţiifinanciare devine primordială.

• Sectorul bancar umbră (shadow banking),pieţelor de capital, aduc noi riscuri sistemice.

• Spectrul unor rate de creştere economicădiminuate în ţările industrializate (secular stagna-tion), ca urmare a evoluţiilor demografice, ainegalităţii în creştere a veniturilor, schimbărilortehnologice şi de putere în economia mondială.

• Schimbarea de climă are efecte majore pentruactivitatea băncilor centrale.

• Coordonarea de politici la nivel internaţionalpare tot mai dificilă.

Am subliniat problema „spaţiului de manevră(policy space), care înseamnă mai mult decât „spațiufiscal”. Când urmăreşti mai multe obiective, întrecare există compromisuri (trade-offs) inevitabile,este bine să ai mai multe instrumente de intervenţie;este logica principiului datorat lui Jan Tinbergen.

Criza financiară din ultimul deceniu obligă larevizitarea „lemei” că pieţe financiare adânci suntmereu un avantaj. Nu sunt în orice condiţii şi, înplus, folosirea de produse supersofisticate se poatedovedi toxică pentru sistemul financiar, pentrueconomie.

La Consiliul European pentru Riscuri Sistemice(ESRB) mi-am consolidat idei privind funcţionareasistemului financiar, nevoia de reglementare. Lainvitaţia preşedintelui BCE, Mario Draghi, am făcutparte din Grupul la Nivel Înalt (high Level TaskForce on Safe Assets) care a elaborat un raportprivind active financiare „sigure” (safe assets).

3.2. Creaţia monetară şi băncile centrale Suprafinancializarea economiilor avansate

defineşte ultimele decenii.19 Finanţa mare (highfinance – cum a numit-o Franklin Delano Roosevelt)a devenit mai perturbatoare, ceea ce se vede îndinamica ciclurilor financiare, în volumul în -datorării publice şi private, în frecvenţa„momentelor Minsky”20. Suprafinancializarea esteilustrată de ponderea finanţei/industriei financiare înansamblul activităţii economice; în SUA de pildă,de la 2–3% din PIB în anii ’50 la 7–8% din PIB întreanii 2007–2008, cu o incredibilă participare în pro -fiturile corporatiste, la peste 40% în ultimii anipremergători Crizei21.

Ce a surprins nu pe puţini în anii din urmă estecă o criză atât de profundă a avut loc în economii

avansate, prezumate a avea instituţii solide şiautorităţi de reglementare care ştiu ce fac. Nuîntâmplător, dincolo de eforturi de reglementareseveră a finanţei, au apărut propuneri ce vizeazăredesign-ul de fond al sistemului bancar/financiar.22

Băncile centrale au apărut după cele comercialeşi, de-a lungul vremurilor, şi-au dezvoltat funcţiileprincipale: emisiune de monedă, politică monetară,împrumutător de ultimă instanţă (lender of lastresort/LoLR), garantare a depozitelor până la unanumit nivel, protejare a stabilităţii financiare. Sis-temul rezervelor fracţionale nu are deci origineaîntr-o filosofie (paradigmă) a funcţionării băncilorcentrale; el precedă apariţia băncilor centrale, fiindrezultatul constatării de către băncile comerciale căpot acorda credite, că îşi pot extinde bilan -ţurile/afacerile considerabil dincolo de resurseleproprii şi depozitele atrase. Băncile centrale aumoştenit sistemul rezervelor fracţionale, impunândînsă reguli prudenţiale sistemului bancar, plasareade rezerve la banca de emisiune, un anume nivel alcapitalului propriu şi cerinţe de lichiditate în raportcu activele etc.

Banca centrală, ca bancă de emisiune, trebuie săasigure încrederea în monedă, mai ales când aceastaeste fiduciară (fiat money). Când banca centrală adevenit banca de emisiune și LoLR, rezervelefracţionale au intrat în relaţie cu politica monetară.Băncile centrale au încercat să asigure stabilitateapreţurilor prin controlul cantităţii de bani (agregatemonetare) şi, în ultimele decenii, mai ales prin rateledobânzii de politică monetară (regimul de ţintire ainflaţiei/inflation targeting), prin preţul banilor.

Dezbaterea monedă versus creditDiscuţia monedă versus credit este veche, pe

fondul evoluţiei sistemului bancar cu rezervefracţionale. Cu peste o jumătate de secol în urmă, unraport mult comentat în Marea Britanie spunea căorice credit este şi monedă. Această teză este reluatăîn unele studii.23 Însă băncile comerciale multiplicăbaza monetară (high powered money); ele nu lucreazăcu o monedă proprie. Băncile folosesc capital propriuşi depozite în acest scop. Că în unele ţări creaţiamonetară a băncii centrale a ajuns să reprezinte foartepuţin din masa monetară nu schimbă dateleproblemei, şi anume, băncile centrale pot limita, înultimă instanţă, expan siunea creditului prin preţulbanilor, prin rata de poli tică monetară. A nu acceptaaceastă cauzalitate este ca şi cum am nega rolulpreţurilor în economie sau ar echivala cu ipoteza căbăncile comerciale ignoră preţul banilor urmărit debanca centrală; mai departe, că nu ar exista politicamonetară.

21

Că numerarul injectat de o bancă centrală în sis-temul bancar este la originea creaţiei monetare sevede şi din următorul fapt: când sistemul financiar afost ameninţat de prăbuşire, precum în criza dinultimul deceniu, bănci centrale au fost obligate săinjecteze lichidităţi; nu băncile comerciale au fostcele care „s-au injectat” cu bani creaţi de ele.

Chiar dacă s-ar renunța la numerar/cash, situaţianu ar fi alta în esenţă. Întrucât funcţiile banilornumerar ar fi preluate, este de presupus, de monedaelectronică/digitală.

Că baza monetară dă tonul în economie seobservă şi când se produce dezintermedierefinanciară. Banii interni (cei creaţi de băncile comer-ciale prin credit multiplicator) pot dispărea subit, întimp ce baza monetară nu este afectată, dacă nu areloc ieşire de lichidităţi ale nonrezidenţilor. Aşa s-aîntâmplat în numeroase economii în anii crizei. Întimp ce stocul de „bani interni” se poate reduce prindezintermediere, baza monetară nu descreşte în modautomat, dacă nu au loc ieşiri de lichidităţi din sistem.Drept este însă că baza monetară poate fi prinsă înceea ce Keynes a numit „capcana lichidităţii”; într-ocriză acută preferinţa pentru lichiditate creşte enorm.

Când avem în vedere inflaţia, sunt două aspectemajore ce privesc credibilitatea băncilor centrale înmod nemijlocit. Unul este legat de capacitatea de aatinge ţinta de inflaţie, ceea ce se dovedeşte undemers extrem de dificil în ani de criză şi mariincertitudini, când şocuri adverse sunt multiple. Aldoilea aspect privește deflaţia (scăderea indiceluipreţurilor) pe fondul stării de îndatorare masivă,publică şi privată (acel debt deflation, evocat deIrving Fisher în secolul trecut). Aici găsim temeiulpentru care bănci centrale mari (Fed, ECB, BancaJaponiei, Banca Angliei) au recurs la măsurineconvenţionale în condiţiile în care politicamonetară a întâlnit restricţia impusă de nivelulfoarte scăzut al inflaţiei – aşa-numita ZLB (zerolower bound). De aceea, au fost efectuate masiveinjecţii de lichiditate în sistemele economice; s-auemis mari cantităţi de bază monetară (Mo) care, încondiţii normale (privind viteza de circulaţie a ba -nilor, factor de multiplicare a (Mo) de către băncicomerciale) ar fi condus la creşteri considerabile demasă monetară (M2), de tranzacţii şi, mai departe,de inflaţie. De ce nu s-a întâmplat astfel nu este demirare, dacă ne gândim la ceea ce numim „capcanalichidităţii” (liquidity trap) în analiza de tipkeynesian: creştere puternică a înclinaţiei pentrudeținere de active cât mai lichide, cu grad de lichi -

ditate maxim (cash). De ce a crescut aceastăînclinaţie? Întrucât, cum se întâmplă în crize finan-ciare severe, castelul de carton al supraexpansiuniicreditului se surpă; este faza descendentă a ciclului„avânt şi prăbușire” (boom and bust).

Bănci centrale mari au încercat să eviteprăbuşirea sistemului prin emisiuni de bazămonetară. Injecţii de bază monetară, practic, aucompensat un intens deleveraging (dezintermediereîn sistemul bancar/financiar) ce s-a produs caurmare a deprecierii considerabile a multor activefinanciare; valoarea acestora a scăzut odată cu crizafinanciară având corespondent în diminuarea com-ponentei de cvasibani în masa monetară şi amplifi-carea goanei după lichiditate. Totodată, injecţiile debază monetară au contracarat fuga după lichiditate,echivalentă cu scăderea velocităţii banilor. Înlumina experienţei din timpul Marii Depresiuni şiţinând cont de analize de referinţă (între care ale luiMilton Friedman și Anna Schwartz, Ben Bernanke,Peter Temin etc.), guverne şi bănci centrale au alesca funcţie obiectiv limitarea căderii producţiei şiprevenirea deflaţiei. Băncile centrale au introdusbaza monetară în sistem drept substitut la compo-nenta de cvasibani a băncilor comerciale aflată înproces de descreştere şi, totodată, pentru acompensa scăderea vitezei de circulaţie a banilor.Cerinţe mărite de capital propriu şi lichiditate (BaselIII, ca parte a unui nou regim de reglementare şisupraveghere a sistemului bancar) au contribuit ladezintermediere.

Eforturile băncilor centrale de a preveni deflaţiaacompaniată de scădere puternică de producţieexplică recursul la măsuri extraordinare, la pro-grame de relaxare cantitativă (QE/quantitativeeasing). Fără injecţii mari de bază monetară,influenţa asupra activităţii economice ar fi fost con-siderabil mai severă; am fi asistat la scăderi atât depreţuri cât, mai ales, de activitate economică, lacercuri vicioase în lanţ. Drept este că, în timp, pro-gramele QE sunt însoţite de efecte secundare nega-tive tot mai intense.

Programele neconvenţionale ale băncilor cen-trale, de relaxare cantitativă, readuc în discuţiechestiuni de ordin cognitiv şi operaţional ce audefinit activitatea lor de-a lungul timpului. Înperioada inflaţiei cronice din anii ’60 și ’70 după alDoilea Război Mondial, s-a impus controlul agre-gatelor monetare ca mijloc de stopare a inflaţiei,prin reguli monetare. Dar agregatele monetare s-audovedit un concept prea vag şi nesatisfăcător în

22

conduita politicii monetare; producţia de cvasibani abăncilor comerciale, financializarea economiilorfăcând tot mai imprecisă relaţia între baza monetară(Mo) şi masa monetară (M2, M3 etc.). Şi-a făcutpârtie o nouă paradigmă de regim de politicămonetară, ce a mizat pe controlul ratelor de politicămonetară „ţintirea inflaţiei”. Rezultate au fostremarcabile în stăpânirea inflaţiei în diverse ţări, darşi această abordare a dovedit limite importante în timp– ieşite la iveală mai cu seamă în Marea Recesiune.

Bule speculative cauzate, între altele, de expan-siunea creditului au avut corespondent într-ocreştere puternică a agregatelor monetare, ceea ce afost subestimat (neglijat) de modelele utilizate debănci centrale. Este nevoie de regândirea regimuluide politică monetară, observarea şi a agregatelormonetare; este ceea ce se încearcă în prezentinclusiv prin măsuri macroprudenţiale.

Există un aspect extrem de important legat decircuitele monetare, asupra căruia merită să stăruim;este vorba de pericolul unor „găuri negre” ce potapărea în mod subit şi care înghit lichiditate, apariţiade sincope în circulaţia lichidităţii – aşa-numitesudden stops. Formarea acestor sincope estecunoscută în istoria crizelor de balanţă de plăţi cucare se confruntă economii emergente, care nu potemite moneda de rezervă şi care pot întâmpina accesmult îngreunat pe pieţele financiare. De aceea,economiile emergente au motive întemeiate să îşiconsolideze rezerve valutare, să aibă datorii publiceşi private sustenabile. Adică să repete cât mai puţindin erorile de politică economică ce au generatepisoadele de criză din America Latină şi Asia, îndeceniile trecute. Dar fundamente macroeconomicesănătoase nu sunt o platoşă în calea unor fluxuri decapital destabilizatoare; este ceea ce arată heleneRey cu teza transformării trilemei imposibile(politica monetară autonomă, stabilitate curs deschimb şi mişcări libere de capital) într-o dilemă,care ar re clama controale asupra mişcării capitaluluişi responsabilizarea băncilor ce emit moneda derezervă faţă de efectele pe care le determină îneconomia globală.24 Este totodată de menţionat căsincopele de lichiditate nu sunt acelaşi lucru cuînclinaţia mărită pentru deţinerea de lichiditate; sin-copele apar deodată, provocate fiind de panică, deun eveniment extrem; ele pot duce la paroxismpreferinţa pentru lichiditate.

În economia globală suntem, pare-se, într-osituaţie paradoxală: deşi bănci centrale mari ausubstituit activul cel mai lichid (baza monetară)

unor active al căror grad de lichiditate a scăzut, sin-cope de lichiditate pot apărea totuși şi pe scară mare.Aceste sincope pot avea originea pe pieţe de capital(de exemplu, money market funds), în „sectorulbancar umbră” (shadow banking) şi se pot propagarapid în sectoarele bancare. De aceea, funcţia deîmprumutător de ultimă instanţă, LoLR, este devizualizat dintr-o perspectivă mai largă.

Pe acest fir de raţionament înţelegem de ce, dacăîn deceniile ce au urmat celui de-al Doilea RăzboiMondial, excese ale politicilor keynesiste şi presiunide tip wage-push (salariale) au condus spre „inflaţiecronică”, acum suntem în situaţia în care se poatecontempla o perspectivă de inflaţie foarte scăzută îneconomiile avansate, ani buni de acum înainte.

Rate de politică monetară ultrajoaseSunt de subliniat în primul rând cauze struc-

turale pentru scăderea ratelor de politică monetară,ce depăşesc problematica crizei financiare; eleindică o dinamică pe termen lung, interpretabilăretrospectiv şi prospectiv. Între aceste cauze sunt demenţionat:

– economisire (saving) mai mare, ce poate fipusă în relaţie cu îmbătrânirea populaţiei, distribuţiaveniturilor, vremuri incerte;

– modificarea înclinaţiei spre investiţii subforma unei aversiuni crescute faţă de risc;

– supraîndatorarea, ce induce încetinire econo -mică, o „recesiune bilanţieră”;

– diminuare a câştigurilor de productivitate, carea făcut pe Larry Summers să sugereze o „stagnareseculară”, ce pare stranie în raport cu „Nouarevoluție industrială”;

– penurie de active sigure (safe assets) şi„supraeconomisire” (savings glut);

– inflaţie în scădere în ultimele două decenii pefondul competiţiei globale şi al noilor tehnologii.

Totul se învârte în jurul constatării că o mărimeestimată (fiind neobservabilă), „rata natu ra -lă/neutrală”, R*, ce ar permite economiei turaţie lanivel potenţial fără inflamarea inflaţiei, ar fi scăzutmult în ultimele decenii.25 Dacă rata naturală înaccepția lui Wicksell este mult diminuată, chiarnegativă, şi inflaţia este mică, băncile centrale ar finevoite să practice rate de politică monetară foartejoase, chiar sub zero, dintr-o perspectivă normativă.De aici apare restricţia „li mitei de jos zero” (ZeroLower Bound/ZLB), când băncile centrale seconfruntă cu dificultăţi în a practica dobânzi depolitică în conformitate cu nivelul indicat de nevoiade a utiliza resursele cât mai deplin. Olivier

23

Blanchard vorbeşte despre un „nou regim” pentrupolitici monetare, pornind de la cauze structuralecare duc rata naturală foarte jos.26

O rată naturală-negativă, fie şi judecată pe ter-men scurt, sună contra-inutitiv, întrucât este ca şicum timpul nu ar mai conta în alocarea resurselor şipreferinţe. Drept este că intensitatea unui fenomentip hysteresis poate justifica intervenţii ale băncilorcentrale (guvernelor), cu scopul de a se evitadeprecierea resurselor pe scară largă; este logicapoliticilor de sorginte keynesistă, menite să evitestări de depresiune economică severă. Dar oîntrebare cheie rămâne: oare rate foarte joase nu pre-lungesc o alocare defectuoasă a resurselor? Este tezape care o susţine în mod recurent Banca Regle-mentelor Internaţionale, care are în vedere un ciclufinanciar ce nu s-ar fi consumat din cauza inter -venţiilor unor bănci centrale mari.

Pentru a înţelege persistenţa ratelor de politicămonetare scăzute se cuvine să aducem laolaltă cauzestructurale (ce au dus R* în jos) cu motivaţii alebăncilor centrale/guvernelor de a preveni recesiunipericuloase. Acesta este contextul ce sugereazăîntrebări privind politicile monetare. De exemplu:Ce este convenţional şi ce este „neconvenţional” înpoliticile monetare (apropo de persistența QE)?Cum este de judecat „supraîncălzirea” când inflaţiaeste joasă în mod persistent? Care este relaţia între opolitică bugetară/fiscală şi cea monetară în noilecircumstanţe; aici este de evaluat rolul măsurilormacroprudenţiale. Care este rolul expectaţiilorinflaţioniste în persistenţa inflaţiei foarte joase?Cum este afectat regimul de „ţintire a inflaţiei”(inflation-targeting) când „se rupe” curba Phillips(trade-off-ul între gap-ul de producție şi inflaţie paresă dispară), când banca centrală are mari dificultăţiîn a-şi atinge ţinta de inflaţie? Dar cât ar dura oasemenea situaţie? Avem de-a face cu un nou„regim” pentru formularea politicilor monetare(cum spune Olivier Blanchard)?

Fiindcă politici monetare devin un proxy înrăzboiul valutar în desfăşurare din economiamondială, până unde pot fi împinse lucrurile peacest plan? Care este spaţiul de manevră aleconomiilor emergente (ce nu emit moneda derezervă)? Care este relevanţa cursului de schimbpentru „ţintirea inflaţiei” în economii puternic dola -rizate/euroizate?

Distincţia convenţional-neconvenţional este dejudecat, având în vedere rate naturale mult diminuateşi limite ale instrumentelor tradiţionale de politică

monetară, ce explică menţinerea măsurilor QE (uti-lizarea bilanţului băncilor centrale) în arsenalul demijloace; a apărut şi „forward guidance”. Foarteproblematică este însă „tipărirea de bani”, cum estepromovată de NMT (New Monetary Theory), carepune în discuţie separarea politicii monetare depolitica bugetară. Dar trebuie spus că ceea ce îşipermit ţări ale căror bănci centrale emit moneda derezervă, economii emergente nu o pot face.

Rolul expectaţiilor inflaţioniste este de subliniatîn condiţiile în care şomajul este scăzut şi salariile nucresc. Există o experienţă niponă relevantă şi careobsedează pe europeni; după criza mare din anii ’90injecţii de lichiditate au fost utilizate, dar fără rezul-tate notabile. În diverse cercuri de analiză şi cance-larii din UE se discută o regândire a regulilor fiscaleconsiderate a fi devenit (după 2009) extrem dealambicate şi complicate, cu acţiune prociclică înanii programelor de ajustare macroeconomică; sedoreşte o simplificare şi relaţia între dinamicacheltuielilor şi cea a PIB-ului nominal ca principalăvariabilă de control. Dar şi aici nu se pot acceptapolitici prociclice când economiile sunt pe val.

Cum este de judecat supraîncălzirea uneieconomii? Este de presupus că, indiferent dedinamica inflaţiei, ce importă pentru pieţe final-mente este balanţa externă: dacă absorbţia internădepăşeşte considerabil oferta internă iar finanţareadevine tot mai anevoioasă. Cu cât gap-ul cerere-ofertă internă este mai mare, cu atât situaţia este maigreu de susţinut alte condiţii neschimbate. Iar dacămediul internaţional se strică, şocul uşor se poateproduce.

Cât priveşte politica monetară ca proxy pentru„devalorizări competitive”, nici în această speţă oeconomie emergentă nu îşi permite să facă ceea cepoate o bancă centrală care emite moneda derezervă. Cum spuneau oficiali americani, dolaruleste moneda noastră şi „problema” voastră. Înspaţiul global, numai euro și yen-ul pot concura cudolarul SUA. Economiile emergente nici nu potsubestima impactul variabilității cursului asuprainflaţiei interne, asupra stabilității financiare.27

Monedele paralele (cripto-monedele) nu suntbani!

Cripto-monedele ca „monede paralele” sunt înlargă măsură o consecinţă a crizei financiare; auapărut şi ca urmare a scăderii încrederii în guverne,în cei care decid mersul societăţii; criza a zdruncinatîncrederea că se pot pot asigura bunuri publice debază, inclusiv stabilitate financiară. Bitcoin şi alte

24

cripto-monede oglindesc într-un fel aceastăneîncredere, dorinţa de a forma „pieţe paralele”, de aoferi un mijloc de schimb alternativ care nu estesupus controlului autorităţilor, al băncilor centrale, şicare ar fi în consonanţă cu logica de funcţionare aunor structuri nonierarhice în societate. Semnificaţialor economică, socială şi politică merge mult maiadânc decât se prezumează în dezbaterea publicăobişnuită. Iar această semnificaţie nu poate fiinterpretată numai printr-o grilă „libertariană” (genulde discurs cum că nu ar mai fi nevoie de băncicentrale, că trebuie să revenim la aur şi free banking),sau „anarhică” (descentralizare totală) a relaţiilor însocietate; ea poate fi plasată în registrul celor carevorbesc despre nevoia de reinventare a capitalismu-lui, cu diverse variante.

Modifică cripto-monedele creaţia monetară?Cripto-monedele constituie încă o porţiune mică,prin ceea ce pretind că fac, în raport cu masa de banice serveşte ca mijloc de schimb şi păstrător de va -loare. Volatilitatea foarte mare a cotaţiilor cripto-monedelor le împiedică să îndeplinească funcţia de„păstrător de valoare”. Cripto-monedele nu au înspate o autoritate care să îndeplinească funcţia de„împrumutător de ultimă instanţă” ce este vitalăpentru stabilitate financiară, pentru încrederea înîntreg sistemul. Ai zice că ultima observaţie se batecap în cap cu cea privind sursa apariţiei cripto-mo -nedelor. Dar aici nu trebuie să confundăm origineaunui fenomen cu portanţa sa, cu efecte şi utilitateapretinse. Cripto-monedele sunt mai degrabă activefinanciare, care atrag pe cei ce mizează pe câştigurispeculative.

Active financiare precum „Libra” (ce s-ar bizuipe un mănunchi de active „tari”, inclusiv pe monedede rezervă) ar fi un mare pericol pentru sistemulfinanciar, întrucât ar eroda mecanismul detransmisie monetară, ar crea noi riscuri sistemicemajore prin volumul operaţiunilor (să ne gândim lamulțimea de clienţi ai Facebook), ar fractura sistememonetare şi chiar sistemul monetar internaţional.

Spre deosebire de cripto-monede, block-chain,ca tehnologie, are utilitate şi este în atenţia băncilorcentrale (pentru sisteme de plăţi dorite mai robuste),a băncilor comerciale. Fintech, în general, este oprovocare formidabilă pentru industria financiară,pentru bănci.

Băncile centrale vor continua să definească re -gulile în sistemele bancare (financiare) pentruviitorul prefigurabil, să domine scena. Făcând

aceasta constatare, remarc că industria financiarătrebuie să îşi modifice conduita, să arate că înţelegeriscurile sistemice pe care le creează, inclusiv princonduita în afaceri.

Propuneri de reformă a sistemului financiarUnele propuneri de reformă vizează întărirea

reglementării şi supraveghererii, fără a intra în arhi-tectura de bază a sistemului bancar/financiar; serecurge la întărirea cerinţelor de capital şilichiditate, la îngrădirea unor operaţiuni, transparen-tizare, limitare de venituri ale bancherilor etc.Trebuie notată aici „distorsiunea” creată de teoremaMiller-Modigliani care spune că nu contează dacăfinanţarea operaţiunilor se face din îndatorare sauprin capital propriu (emitere de noi acţiuni); aceastălemă a introdus un efect pervers în conduitabăncilor, care şi-au mărit leverage-ul (îndatorarea),încercând astfel să-şi amelioreze profitabilitatea înraport cu capitalul propriu. În condiţiile asumăriiunor riscuri tot mai mari, periclitarea sistemului înansamblu s-a accentuat. Afirmaţii de genul căbăncile ştiu să îşi gestioneze riscurile nu suntconvingătoare, având în vedere subvenţia implicităde care au beneficiat de-a lungul timpului (ceea cese traduce şi prin hazard moral), modul în care îşievaluează activele prin judecarea riscurilor (mo -delele utilizate fiind adesea discutabile), conduita înafaceri certată cu legea şi cu norme prudenţialeimpuse de bănci centrale.

Sunt şi opinii care pledează chiar pentrurenunțarea la sistemul rezervelor fracţionate,pornind de la schema propusă după MareaDepresiune de către Irving Fisher, Frank Knight(căruia îi datorăm distincţia între risk şi incertitu-dine), henry Simons şi Paul Douglas prin TheChicago Plan. Este vorba în esenţă de a rupe relaţiaîntre baza monetară şi creditare, în sensul că băncilecare atrag depozite să nu acorde credite multiplicândresursele atrase (sau cum se spune, deşi fără temei,că se creează bani din nimic).

Ce va fi în viitor?Politica monetară va deveni, probabil, un

amestec de control de agregate monetare (prinutilizarea de măsuri macroprudenţiale) cu un regimde ţintire a inflaţiei mai pragmatic. Rate neutralefoarte scăzute complică mult conduita băncilor cen-trale; aici trebuie să avem în vedere şi schimbarea declimă, care va produce riscuri sistemice de tip nou,efecte disruptive majore. Se va recurge în continuarela mijloace neortodoxe, la nevoie. În economiileemergente, care prin natura lor nu beneficiază demoneda de rezervă locală, atenţia acordată cursului

25

de schimb va rămâne mare (flotarea controlată va firegim preferat).

Cât privește sistemele bancare este de gândit căvor fi accentuate segregări între funcţii bancare(retail versus investment, de pildă). Reglementareaşi supravegherea vor pune limite la leverage şi vorcere rezerve mai mari de capital şi lichiditate.Deoarece are rol important şi poate accentua riscurisistemice, „sectorul bancar umbră” va fi şi el maiatent reglementat. Pieţele de capital vor fi, în ge -neral, reglementate mai sever, inclusiv funcţionareacripto-monedelor ca active financiare.

Schimbările climatice obligă băncile centrale să îșiregândească practici, inclusiv formularea politicilormonetare (să ne gândim că rata de politică monetarăare în vedere o creștere economică sustenabilă).

Dacă nu vom reuși să stăvilim o nouă criză mareîn viitorul apropiat nu este exclus să se recurgă lareforme mai radicale ale sistemelor monetare/finan-ciare, în spiritul propunerilor ce vizează separareabăncilor de credit de cele de depuneri (cu acoperireintegrală a depozitelor prin active lichide), dupămodelul unui narrow banking şi reglementareafoarte severă a băncilor ce acordă credite.

4. Dezvoltare economică, rolul instituţiilor,varietatea în politici economice

La diverse conferinţe am exprimat gânduriprivind povara înapoierii economice; aici se poatevorbi de o empatie cu teoria „dependenţei de pârtie”(path dependency), ce este apropiată de abordărisociologice.28Am acordat atenţie problemelor denatură structurală cu care se confruntă economiimai puţin dezvoltate. Mi-au folosit discuţii avute cusociologi care au studiat statele comuniste, carecunoșteau şi problemele ţărilor latino-americane.Centrul de Studii Europene de la UCLA, condus deprofesorul Ivan Berend, m-a invitat în 1999 săconferenţiez, după câteva luni petrecute la Geneva,la Comisia Economică ONU pentru Europa, undeam întâlnit economişti cu acut simţ al realităţii; măgândesc la Paul Rayment şi Rumen Dobrinsky, înprimul rând.

Nevoia unui „Big Push”, ca să reiau expresia luiPaul Rosenstein Rodan („Economic Journal”, 1943)este prezentă în analize ale mele. Şi volumul coor-donat cu Thanos Veremis, Balkan reconstruction,Frank Cass, 2001, acordă atenţie chestiunilor struc-turale ce îngreunează surmontarea decalajelor eco-nomice. Abordarea mea (vezi Policy diversity as anengine of economic development, „European Jour-nal of Comparative Economics”, no. 1, vol. 1, 2004)

poate fi pusă în relaţie cu lucrări ale lui Dani Rodrik,Alice Amsden, Robert Wade, Lance Taylor, JustinLifu Yin etc. Ei susţin că politicile de dezvoltaretrebuie să fie pragmatice, să ţină cont de „capcane”ale subdezvoltării. Este de menţionat aici filiaţia întregândirea lui Mihail Manoilescu și teze ale autorilormenţionaţi, ce îşi găsesc reflectare în politici eco-nomice de succes în Asia. Aceste teze au drept fircălăuzitor ideea că avantaje competitive pot fi create.Am căutat în unele texte să subliniez că depășirea„capcanei venitului mijlociu” (middle income trap)cere ca folosind pieţele să le și în vingi! Numai astfelpoţi forma avantaje competitive. Gândirea înain -taşilor cu deviza „Prin noi înşine” are relevanţă şi întimpurile noastre, fie România în UE.29

De-a lungul timpului mi-am sedimentat ogândire ce îmbină teze keynesiste (minskyiene)privind funcţionarea pieţelor financiare şi „multi-plicitatea” echilibrelor cu teze din „noile teorii”privind asimetrii informaţionale, cu teze structura -liste referitoare la trăsături ale pieţelor în economiiînapoiate şi, nu în cele din urmă, cu idei dinpanoplia școlii neoaustriece privind rolul spirituluiîntreprinzător în dezvoltarea economică. Vasile Pilatşi alţi colegi considerau că abordarea mea este greusă fie încadrată într-un anumit curent de gândire.Într-o serie de studii am subliniat rolul instituţiilor îndezvoltarea economică şi, mai ales, nevoia de a nugândi politicile economice după şabloane. VolumulTransformation as a Real Process (Ashgate, 1998)ilustrează această viziune.

Relaţia între etică şi economie, de asemenea,m-a interesat. Există o opinie că economia esteamorală, că agenţii economici sunt mânaţi demaximizarea câştigurilor şi atât. Această filosofie nuo îmbrăţişez. Gândirea mea are filiaţie cu teze ale luiherbert Simon (bounded rationality), cu ale luiKenneth Arrow, care a subliniat rolul valorilormorale de „a unge maşinăria economică” (în bijute-ria sa The Limits of Organization, New York,Norton). Să nu omitem aici Teoria SentimentelorMorale a lui Adam Smith, Etica protestantă şi spi -ritul capitalismului a lui Max Weber.

După criza dotcom-urilor (de la începutul dece-niului trecut), scandalurile din lumea corporatistă,am încercat alături de alţi economişti să aduc înatenţia opiniei publice de la noi problema eticii îneconomie. Am fost unul dintre artizanii unuicolocviu internaţional dedicat relaţiei între eco -nomie şi etică la Colegiul Noua Europă, în anul2003. Profesorul Michael Keren de la hebrew

26

University, discipol al lui James Tobin, a fostprezent la acest colocviu. Lucrările colocviului aufost publicate în volumul, coordonat cu profesorulRadu Vrânceanu (de la ESSEC, Paris), Ethicalboundaries of capitalism, Ashgate (UK), 2005 (ce aapărut în limba română la Editura Polirom, în 2006).În stu diul meu din acest volum am privit reputaţia castoc şi flux, ca argument într-o funcţie de reputaţie.Am argumentat că acumularea de reputaţie, decapital reputaţional, depinde de standarde etice şicutumele societăţii.

Cercurile de afaceri trebuie să dovedeascăresponsabilitatea socială pe care o clamează adesea.Scandaluri numeroase, în diverse sectoare, preocu-parea exclusivă pentru maximizarea profiturilor îndetrimentul unor interese mai largi ale societăţiialimentează ostilitate şi radicalizarea unor grupuri.Şefi de instituţii internaţionale vorbesc despre o„cultură a industriei” care a „deraiat”.30 Sunt demenţionat evaziunea fiscală şi arbitrajul de juris -dicţie fiscală, devenite o mare problemă inclusiv înţări industrializate.

Discuţiile şi interacţiunea pe care am avut-o înaceşti ani cu confraţi economişti au însemnat multpentru mine. În 2002 am fost ales preşedinte al Aso-ciaţiei Europene de Studii Economice Comparative(EACES) pentru perioada 2002–2004.

În 2010, am fost invitat să devin fellow al repu-tatului think tank CASE (Center for Social and Eco-nomic Research) din Varşovia. În scrisoarea de invi-taţie se poate citi: „Fellow’s position will be offeredto senior researchers and experts with outstandingand internationally recognized academic and pro -fessional record in the area of economics and othersocial sciences”.

5. România, Uniunea Europeană şi aderareala zona euro

Analizele mele privind UE au avut în vedere, pede o parte, funcţionarea „Clubului”31, mai ales dupăizbucnirea crizei financiare; pe de altă parte,provocările pentru economia românească caeconomie emergentă32. Temerile mele privind obli -gaţia deschiderii complete a contului de capital aufost validate de efecte ale crizei financiare. Inte-grarea financiară aduce beneficii, dar și creează marivulnerabilităţi, atunci când mult din capitalul impor-tat merge în sectoare non-tradeables, când entităţilebancare sunt interesate de creşterea nişelor de piaţă,subestimând riscuri (inclusiv cele decurgând dinviteza excesivă a creditării).

Am fost implicat în discuţii privind reformabugetului UE, ca europarlamentar şi membru alComisiei pentru buget iar, ulterior, ca membru alGrupului la nivel înalt (High Level Group on OwnResources) pentru reformarea bugetului UniuniiEuropene. Grupul, condus de fostul premier al Ita -liei Mario Monti şi având în componenţă trei comi -sari europeni, trei europarlamantari şi trei repre -zentaţi ai Consiliului Uniunii33, a elaborat un raportpentru instituţiile europene cu teza de bază că buge-tul Uniunii trebuie să îşi reducă dependenţa foartemare de contribuţii naţionale, că trebuie să fie cres-cute resursele sale proprii.34

Lucrarea Whither economic growth in Centraland Eastern Europe, Brussels, Bruegel publication,2010, la elaborarea căreia am participat alături deJean Pisani Ferry, Andre Sapir, Michael Landes-mann, Mihail Gligorov şi alţii, abordează o temăcare îşi face tot mai mult loc în dezbateriinternaţionale: dacă modelul de creştere economicăîn Europa Centrală şi de Răsărit trebuie să fierevăzut, având în vedere consecinţe ale crizei eco-nomice (costul creditului, riscurile dependenţeimasive de importul de capital, nevoia de a dezvoltasectoare axate pe tradeables etc.).

Reforma zonei euro (zE)În timpul fazei acute a crizei zonei euro exista

teama ieşirii unor ţări din sistem; analog, într-un fel,cu ieşirea din ERM, dar consecinţele fiind mult maisevere pentru state şi pentru sistem în ansamblu.Operaţiunile Băncii Centrale Europene (BCE)urmând declaraţiei faimoase a lui Mario Draghi din2012 (că „BCE va face orice să salveze euro”) au cal-mat mult apele; este de menţionat aici construireaunor instrumente (Facilitatea pentru Stabilitate/EFSF;Mecanismul European pentru Stabilitate/ESM) caresă ajute gestionarea crizei de lichiditate şi de solvenţăa unor state. Programele de relaxare cantiativă (QEs)ale BCE intră în acelaşi registru.

După 2012, marjele la obligaţiunile suverane ale„periferiei” au coborât faţă de bunds (obligaţiunilesuverane germane) foarte mult. Însă este plauzibil săgândim că aceste marje, dincolo de efectulcorecţiilor dezechilibrelor macro, au fost rezultatuloperaţiunilor non-standard ale BCE şi credinţa cădobânzile vor rămâne la cote scăzute mult timp.Problema este că diferenţiale de randamente laobligaţiuni în ZE nu reflectă diferenţele deperformanţă şi potenţial între economii. Chiar dacă„periferia” a ajuns la surplusuri de cont curent,aceasta s-a realizat cu preţul comprimării cererii

27

interne, al scăderii investiţiiilor; a contribuit şi seriade „devalorizări interne” (tăieri de salarii, venituri).Să ne gândim, de pildă, ce s-ar întâmpla dacăobligaţiunile „periferiei” nu ar mai beneficia deratinguri cu risc zero în evaluările din bilanţurilebăncilor.

Uniunea Bancară are nevoie de o schemăcolectivă de garantare a depozitelor şi de un fond derezoluţiune solid; ambele instrumente stârnesc însăcontroverse, fiindcă implică mutualizare de riscuri.Unele state vor reducere de riscuri (risk-reduction)înainte de mutualizare de riscuri (risk-sharing). Fapteste că o uniune monetară viabilă este greu deimaginat fără mutualizare de riscuri. Iar această par-tajare nu poate fi lăsată numai pe seama pieţelor decapital. Tot aşa cum pieţele de capital nu pot fi di -sociate de funcţionarea sectorului bancar, mai alesîn Europa. Să ne gândim totodată că reducereariscurilor prin diminuarea stocului de credite neper-formante (NPL) trebuie să ţină cont nu numai demărimi prezente ci şi de dinamici viitoare; dacăperformanţele economice rămân puternic diver-gente, stocuri divergente de NPL se refac.

Nerealistă mi se pare teza că partajarea riscurilorprin pieţe de capital poate substitui mutualizareariscurilor pe cale fiscală36. Pieţele de capital nu suntmai puţin prociclice decât creditul bancar, elegenerează riscuri sistemice nu mai mici şi mărescconectivitatea pieţelor, inclusiv prin noi instrumentede tranzacţionare (de exemplu, algoritmi). În zonaeuro funcţia împrumutătorului de ultimă instanţă(LoLR) este vitală şi BCE va trebui să o exercite,probabil alături de ESM (eventual un Fond MonetarEuropean).

Economişti francezi şi germani, autori ai unorpropuneri de reformare a funcţionării ZE, ausemnalat carenţe ale reglementărilor fiscale36. Daraceste propuneri consider că subestimează legăturaîntre „riscul redenominării” şi riscul su veran37.Această legătură „fatală” poate fi atenuată dereforme în funcţionarea ZE, de mecanisme care săreducă discrepanţele de performanţă.

ZE are nevoie de reforme pentru ca discrepanţeexcesive de performanţă economică între statelemembre să fie atenuate. Şi este nevoie ca o economiesă fie cât mai robustă la momentul aderării, să atingăo masă critică de convergenţă reală şi structurală. Oeconomie robustă implică evitarea îndatorării exce-sive a sectorului privat şi a celui public; ea se bizuiepe instituţii şi politici pu blice care stimuleazăcâştiguri de productivitate sistematice, care ţin sub

control dezechilibrele interne şi externe. Este deamintit aici o teză: cu cât nivelul de dezvoltare estemai scăzut faţă de economia-reper (Germania), cuatât este mai probabil ca diferenţialul de inflaţie săfie mai înalt, ceea ce afectează negativ com -petitivitatea, dacă avansul productivităţii nu estecorespunzător; aici este de evocat şi influențaemigraţiei, exodul de forţă de muncă.

Aderarea la zona euroDe-a lungul anilor mi-am format gândirea

privind aderarea la zona euro. Am avut beneficiuldiscuţiilor avute cu economişti bine înşurubaţi înproblematica integrării europene, a funcţionăriizonei euro. Am ţinut cont de ceea ce s-a scris acasăîn privinţa convergenţei economice în UE şi inte-grarea în UE; mă refer la lucrări coordonate de aca-demicianul Aurel Iancu, discuţii desfăşurate la BNRîn cadrul Comitetului pentru trecerea la euro, studiielaborate la Institutul de Economie Mondială,lucrări elaborate la principale universităţi din ţarăetc. Dar am considerat că există, totuşi, un deficitimportant de analiză, o subestimare a problemelorgenerate de hibe instituţionale şi de mecanism înfuncţionarea UE şi a zonei euro.

O aderare de succes la zona euro depinde înopinia mea de trei precondiţii esenţiale:convergenţa reală şi structural/instituţională care săpermită rezistenţa la şocuri (adică o masă critică deconvergenţă, care să asigure robusteţe), controluldezechilibrelor interne şi externe în mod durabil,reforma zonei euro.38 Convergenţa reală depinde şide inserarea în lanţuri de producţie, unde se asigurăcâştiguri de productivitate sistematice şi valoareaadaugată cât mai mare în economia internă (care săasigure venituri superioare cetăţenilor). Acesteprecondiţii sunt evocate şi în lucrarea Aderarea lazona euro: întrebarea este în ce condiţii39.

Numai criterii de convergenţă nominală suntinsuficiente pentru aderare; este una dintre marilelecţii ale crizei zonei euro. Sunt puncte de vedere cepun în discuţie definirea masei critice deconvergenţă. Dar într-o arie cu moneda comună încare diferenţe de dezvoltare sunt mari, apariţia dedezechilibre supărătoare este inerentă. A invocaGermania şi Italia drept ţări ce arată că nu conteazădecalaje de dezvoltare mari între regiuni poate fi re -levant când judecăm gap-uri intra-ţări; problema defond privește decalaje între ţări! În Germania, Italiaetc., bugetele publice preiau în cea mare partepovara şocurilor ce privesc regiuni şi dezideratulconvergenţei regionale interne. Decalaje mari

28

favorizează diferenţiale de inflaţie pe filiera trad-ables-nontradables (efectul Balassa Samuelson), cestimulează dezechilibre externe. Dacă acesteimbalanţe devin mari, trebuie să se controleze veni-turi, salarii, fie prin devalorizări interne, ce pot fiextrem de costisitoare social şi chiar politic. Din colode decalaje intra-state, ale căror efecte sunt amorti-zate principalmente de bugete publice naţionale,intervin dinamici de ansamblu, ce nu sunt uniformeîntr-o arie economică tot mai eterogenă; nici bulespeculative nu pot fi evitate deplin, oricât am utilizamăsuri macroprudenţiale.

Precum în criza asiatică, din anii ’90, şi în zonaeuro s-a văzut că a aplica restricţii ale bugetuluipublic în mod unilateral nu rezolvă necazuri gene -rate de îndatorare privată în exces şi nici legăturacvasiombilicală între datorii suverane şi bilanţuribancare. Şi nu cred că totul se poate regla în modautomat (ca mecanism de echilibrare) prin relaţiaproductivitate-salarii. Această relaţie nu are o deter-minare mecanică şi nici nu poate fi controlată prinangajamente naţionale irevocabile.

Fiecare dintre statele care ţintesc aderarea la ZEtrebuie să se ocupe de reforme structurale, derealizarea unei mase critice de convergenţă reală şistructurală/instituţională. Pentru noi, nu mai puţinimportante decât PIB-ul/loc sunt reformele struc -turale; făceam referire mai sus la consolidarea buge-tului public, dar sunt şi altele. Între lecţiile zoneieuro este şi aceea că cei care au intrat nepregătiţi ausuferit şi suferă mult în programele de corecţie.

Obsesia capcanei venitului mediu (middleincome trap) amintită nu de puţini nu ţine de a fi saunu în ZE; sunt multe economii emergente în lumecare sunt prinse în această menghină. Dar să nuconfundăm dileme ce decurg din această provocarecu cele ce privesc capacitatea de a absorbi şocuri;depinde această capacitate de nivelul de dezvoltare,de compatibilităţi structurale, de mecanismele dinZE? Eu cred că da.

Chiar dacă Marea Recesiune (criza financiară) aindus fragmentare şi reveniri la matcă (de exemplu,dezintemerdiere/deleveraging), o încetinire a co -merţului mondial, lanţuri crosfrontaliere înproducţie şi financiare rămân puternice. În UniuneaEuropeană aceste lanţuri exprimă logica defuncţionare a Pieţei Unice. România este prinsă înaceastă logică atât în ce priveşte structura deproducţie, cât şi operaţiuni financiare; să ne gândim,de pildă, la componente şi subcomponente industri-ale pe care furnizori din România le asigură pentru

firme străine, la finanţarea din exterior a unoractivităţi de producţie internă. Integrarea în UniuneaEuropeană este adâncă pe ambele componente:producţie şi servicii financiare (mişcări de capital).Logica Pieţei Unice joacă un rol major în acest sens.Pentru zona euro, efectele generate de lanţurile deproducţie sunt de pus în relaţie cu dinamici aleproductivităţii. Sunt unele economii unde câştigurilede productivitate sunt mai scăzute şi careacumulează dezechilibre externe în timp, încondiţiile unei politici monetare comune (one sizefits all monetary policy). Ar fi o morală dublă aici:este esenţial ca integrarea mai adâncă în lanţuri deproducţie să se facă cât mai avantajos, în activităţiunde se produce valoare adăugată înaltă; compati-bilitatea structurală este esenţială într-o zonă cumonedă unică ce nu are instrumente de împărţire ariscurilor, de amortizare a şocurilor asimetrice.

Nu este necesar să atingem media ZE la PIB/locpentru a adera. Dar a sugera că nu contează decala-jele de dezvoltare şi că totul se reduce la disciplinabugetară şi decizie politică este o teză „eroică”. Nuare sens să gândim în termenii unei convergenţeregionale depline. Dar trebuie să avem în vederesubdezvoltarea cronică a unor regiuni, ceaccentuează depopularea ţării. Şi de aceea, în dez-baterile privind viitorul bugetului UE se cuvine săapărăm fondurile structurale şi de coeziune încondiţiile în care nu puţini le vor diminuate în moddrastic; mai ales că Piaţa Unică din UE nu asigurăcondiţii egale concurenţiale (când actorii sunt ine-gali ca putere economică).

România are nevoie de un program de aderare,care să se bizuie pe un program de dezvoltare(convergentă), finanţe publice sănătoase, controluldezechilibrelor externe. Trebuie să avem în vedereşi exigenţele intrării în Mecanismul Cursurilor deSchimb (ERM2), ce reclamă controlul strict aldeficitelor interne şi externe în mod durabil. Rapor-tul de fundamentare realizat sub îndrumareaComisiei Naţionale pentru trecerea la euro, din caream făcut parte, poate ghida politici publice în anii cevin. Merită să fie evocată aici implicarea vastă aAcademiei Române în elaborarea acestui documentanalitic.

gânduri finale: democraţie şi economieTrăim vremuri mai mult decât neobişnuite, când

democraţia este sub asalt. „Sfârşitul istoriei” antici-pat de Francis Fukuyama s-a dovedit o fantezie.Fragmentare socială, extremism politic, erodareaclasei mijlocii, erodarea principiilor ce au ordonat

29

interacţiunea între sisteme economice deschise după1945, pericolul existenţial indus de schimbarea declimă, un război cibernetic continuu, online-ul cudouă feţe în contrast total (precum dr. hyde și dr.Jekyll) etc., toate acestea creează anxietate şi mariîntrebări. Există o competiţie între liberalism înţelesîn mod profund (ce defineşte democraţia) şi unautoritarism ce se vrea alternativa ca „regimpolitic”. Dacă nu aş face referiri, fie şi scurte, laaceste aspecte, simt că aş abdica de la misiunea pecare o am, o avem, în serviciul public.

Partidele democratice, indiferent de orientareideologică, au un strat liberal în construcţia derezistenţă. Democraţia liberală are în genă aceststrat ca expresie a angajamentului civic şi spiritualfaţă de un set de valori; prin aceste valori şifuncţionare a politicului înţeleg, în esenţă, căputerea se află în mâinile cetăţenilor, iar participareala decizii se face prin mecanisme instituţionalizatede reprezentare şi control reciproc ce nu permit con-centrare de putere absolută (este principiul „forţei decontrapondere”, enunţat cu atâta elocinţă de Gal-braith).40 Sunt de înţeles totodată respectul faţă desemeni, toleranţa, conduita etică în viaţa socială şipolitică.

În Europa, creştin-democraţia şi social-demo -craţia, mişcări ecologiste, aparţin la o „familiepolitică extinsă”, ce are în constituţia sa liberalismulînţeles în sens profund. Şi filosofia politicăconservatoare conţine o componentă liberală, dacăasimilează şi acceptă regimul democratic.

În democraţie nu trebuie să se ajungă ca ceea ceeste numită „corectitudine politică” să exercite o„tiranie” culturală şi politică; aspecte identitare, reli-gioase nu trebuie să fie subestimate în viaţa socialăşi politică, să fie marginalizate. Tot cum „statul glo -bal” al lui Marshall McLuhan este o simplămetaforă dacă ne gândim că nu se poate aveamigraţie necontrolată, că statele naţionale nu s-auefatat (chiar în UE), că „omogenizare culturală” nuexistă, că internetul aduce fragmentare şi, din neferi-cire, mult bigotism şi reducţionism cultural, etc.

Cred totodată că în vremuri de restrişte, un sin-drom tip „Kriegswirtschaft”, mai mult sau mai puţinintens, este inevitabil şi explică recurgerea la mijloaceautoritariste, când este nevoie de decizii rapide şieficace; esenţial este însă să nu se treacă „linii roşii”,să nu fie încălcat statul de drept în mod fatal.

Democraţie şi proprietateLibertatea nu poate exista fără o economie

liberă, în lipsa drepturilor de a alege în consum şi

producţie; este vorba aici de drepturi de proprietatece susțin deciziile ce rezultă din preferinţeindividuale şi organizaţionale (la nivel de între-prindere) în alocarea resurselor, producţie. Odefinire clară a drepturilor de proprietate,transparenţa şi o capacitate instituţională/juridică degarantare şi aplicare (enforcement) sunt necesare41.Dar numai lămurirea drepturilor de proprietate nueste suficientă pentru dezvoltare şi democraţie.

„Experienţele” totalitare ne învaţă despre relaţiaîntre societate şi proprietate. Sistemul de comandă(comunist) exclude genetic libertatea economică înalocarea resurselor şi producţie, fiind bazat pe lo -gica unei întreprinderi unice, a unui sistem deplincentralizat.42 Naţional-socialismul/fascismul de mon - strează că proprietatea privată poate susține unregim totalitar, când drepturile de proprietate nu„lucrează” pentru separarea puterilor în stat, nudescurajează, nu previn concentrarea abuzivă a pu -terii (sunt aservite puterii abuzive).43

Democraţia presupune o cultură a libertăţii,care, după cum arată istoria, nu se poate forma într-operioadă scurtă de timp, nici nu poate fi „importată”sau imitată după vrere; rădăcinile contează. Anglia(Regatul Unit/UK) este exemplul cel mai relevantpentru îngrădirea abuzurilor puterii absolute,petrecută acum mai bine de opt secole, pentruapariţia elementelor constitutive şi apoi evoluţiacătre o democraţie. Statele Unite au pornit, dupăcâştigarea independenţei (în secolul XVIII), cu oconstituţie ce reflecta înţelegerea de către părinţiifondatori a importanţei separării puterilor în stat;chiar dacă a trecut timp până la asigurarea unordrepturi civice egale pentru femei, pentru populaţiaafro-americană. Exemplele date nu sugerează că înalte părţi ale lumii trebuie aşteptate perioade de timpcomparabile, pentru ca democraţia să capete vigoareinstituţională. Dar este o realitate faptul că timpul nupoate fi comprimat până la insignifianţă în materiede construcţie instituţională.

Societatea modernă înseamnă coabitare întresector public şi sector privat, alegeri de ordin ideo-logic, ceea ce economiştii numesc „externalităţi” şimiopii ale pieţelor44 influenţând proporţia între celedouă. Sectorul public, prin politici (policies) şi active(assets) productive şi financiare proprii, are menireasă furnizeze bunuri publice esenţiale societăţii, ceajută chiar funcţionarea sectorului privat, să con-solideze „cimentul social”, evitarea unor discrepanţeeconomice flagrante. Distribuţia veniturilor joacă unrol cheie în metabolismul societăţii şi cere un răspuns

30

inteligent pe planul politicilor publice. Impactulnoilor tehnologii şi al robotizării (posibilitateaapariţiei şomajului structural masiv) sunt de avut învedere în elaborarea politicilor publice.

Pieţe şi dezvoltareDezvoltarea este indisolubil legată de economia

liberă, iar progresul ţărilor mai puţin dezvoltate oferănumeroase pilde în acest sens. Prăbuşirea comunis-mului are la origine vicii congenitale ale sistemuluide comandă.45 Miracolul economic chinez, dinultimele decenii, este poate cea mai grăitoare dovadăa forţei extraordinare pe care libertatea economică oare pentru descătuşarea spiritului întreprinzător,pentru dezvoltare, deşi statul a menţinut o prezenţămajoră în alocarea resurselor şi construcţia de avan-taje competitive (prin politici industriale).

Dar pieţele nu conduc automat la rezultateoptime. Apar astfel ceea ce economiştii numesc„eşecuri” (market failures), ce reclamă intervenţiiale statului. Aceasta este o realitate ce a impus de-alungul timpului existenţa sectoarelor publice, ainstituţiilor publice şi private de asigurare contrariscurilor (sisteme de pensii, de asistenţă medicalăetc.), a mecanismelor de reglementare şi supra -veghere a pieţelor financiare, a pieţelor unde potavea loc fenomene de coluziune (înţelegeri oligopo-liste), extragere de rente.

Tot istoria arată că acolo unde coeziunea socialăeste puternic zdruncinată, erodată, apar efecte nega-tive asupra a ceea ce numim „capital social” şi„ciment social”, apar fisuri în procesul democratic,apar derapaje ce pot naşte monstruozităţi sociale şipolitice. Când inegalitatea veniturilor trece de limitepercepute de oameni/cetăţeni ca tolerabile, cândsentimentul de „justiţie socială” şi corectitudine(fairness) este lezat în mod flagrant, procesul demo-cratic intră în suferinţă.

Fragmentarea socială, sentimente de insecuritatemăresc ceea ce poate fi numită o „cerere politică” deprotecţie prin intervenţie a statului. Reacţia dinultimii ani faţă de globalizare, sindromul de„întoarcere spre interior” (inward lookingsyndrome) şi ascensiunea protecţionismului sunt depus în legatură cu efectele unei viziuni simplisteprivind beneficiile globalizării, cu negli -jarea/subestimarea numărului celor care pierd încompetiţia economică. Cu cât acest număr este maisemnificativ (şi nu arareori vedem această stare înţări dezvoltate), cu atât mai vehementă şi articulatăpolitic se manifestă „cererea politică” de protecţie,creşte populismul ca retorică şi manifestare

articulată politic. Alfel spus, globalizarea, ca expre-sie a liberalizării/deschiderii economiilor, dacă nueste gestionată cu mintea deschisă şi pragmatism,conduce la contrareacţii de „închidere societală”;am încercat să conceptualizez acest sindrom prin tr-uncompromis (trade-off) între libertate (deschidere)economică şi închidere (protecţie); în perioade delinişte şi creştere preferinţa la nivelul societăţii pen-tru deschidere economică creşte cel mai adesea şiinvers.46 Ce s-a întâmplat în perioada interbelică însecolul trecut, după al Doilea Război Mondial înlumea occidentală şi ce se întâmplă în ultimii ani (cuerodarea principiului multilateralismului şi războaiecomerciale şi valutare) oferă pilde în acest sens.

Se afirmă adesea că oamenii nu percep cum secuvine avantajele globalizării. Problema este că întimp ce beneficiile pot prevala frecvent asupra unorcosturi la nivel agregat, la nivel local/comunitar esteposibil să existe costuri nete masive, dislocărisociale greu de suportat.47 Iar acolo unde comunităţicu un număr mare de perdanţi sunt numeroase, arti -cularea intereselor se concretizează în protecţiesolicitată. Nu întâmplător instituţii internaţionale caBanca Mondială, Fondul Monetar Internaţional,OCDE, BERD etc. acordă o atenţie serioasăefectelor globalizării, erodării ţesutului social,fragmentării societale, care pot duce la derapajepolitice de amploare. Şi bănci centrale mari (Fed,Banca Angliei, BCE etc.) acordă atenţie pro -blemelor de distribuţie a veniturilor, ceea ce era denegândit, nu cu mulţi ani în urmă.

Situaţia amintită este cu atât mai complicată înstate democratice, unde liderii politici cu greu potjustifica politici publice costisitoare social, în modrepetat, cu argumente de genul „nu se poate altfel,sau aşa cer pieţele internaţionale”. Acest tip deargumentaţie poate lovi chiar legitimitatea institu -ţională şi politică a celor care decid, poate accentuapresiunea socială şi economică (a unor elite locale)în favoarea protecţionismului. De aceea, este nevoiede o înţelegere multidimensională a globalizării, adeschiderii economice, care să ţină cont de relaţiaîntre situaţia economică şi socială a cetăţenilor, îngeneral, de procesul politic într-o democraţie. Altfelspus, un liberalism economic înţeles în mod îngust,un fundamentalism al pieţelor, pune sămânţa pentruerodarea bazei sociale a democraţiei, adică erodareaclasei mijlocii; de aici rezultă extremism politic,populism exacerbat. Fundamentalismul de piaţălucrează chiar împotriva democraţiei.

31

Cum se poate vorbi despre „democraţieiliberală”, tot aşa se poate vorbi despre „liberalismnedemocratic”48, când oamenii simt că nu mai aucontrol asupra vieţii lor, când au încredere tot maipuţină în cei care îi conduc, când acuză puterea ba -nilor asupra procesului decizional (capturareaguvernării de către grupuri de interese văzute ca ile-gitime). Paul Collier remarca că este nevoie de oreformare a capitalismului prin mai multă conduităetică şi atenţie mai mare valorilor comunitare49.Raghuram Rajan, fost economist şef al FMI şi fostguvernator al Băncii Indiei, gândeşte în mod analog:„comunitatea” trebuie să joace un rol mai mare înfuncţionarea economiei50. Este un tipar de gândirece a luat amploare după izbucnirea crizei financiare.„Capitalismul rentier”51 ca şi fundamentalismul depiaţă pot îngropa democraţia.

Democraţie şi meritocraţieAm considerat că merită să spun câteva cuvinte

pe această temă. Pe fondul multiplelor crize şiprovocări cu care se confruntă lumea în care trăim, sevorbeşte despre un eşec al elitelor, al „expertizei”.Este drept că politici publice au eşuat nu arareori, căparadigme şi modele cu care operăm s-au doveditunilaterale, mioape. Dar tot viaţa arată că undeinstituţii sunt puternice, unde există deschidereintelectuală şi chibzuinţă, pragmatism, perfor -manţele sunt superioare, ca şi capacitatea decorectare a unor greşeli. De aceea, are sens să vorbimdespre „meritocraţie”, despre elite, în sens pozitiv,elite care se pot ridica la înălţimea provocărilor.Când mă refer la „meritocraţie” am în vedere nugrupări sociale şi politice ce se „reproduc” pentru ase perpetua ca straturi sociale dominante în societate,pentru a controla puterea şi care devin contrariulraţiunii de a fi a unor elite aflate în slujba cetăţii, acetăţenilor. Istoria României oferă numeroase exem-ple de intelectuali străluciţi, care au creat punţiculturale şi politice cu lumea dezvoltată, cu Vestul;cei mai mulţi dintre ei având studii în mari capitaleeuropene şi dragoste nemărginită de ţară: NicolaeBălcescu, Brătienii, C.A. Rosetti, P.S. Aurelian, Vir-gil Madgearu, Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti, ȘtefanZeletin, Gromoslav Mladenatz şi atâţia alţii, caresunt în cinstirea noastră. Ei arată ce înseamnă să fiiadevărat patriot!

Democraţiile concurează între ele; elite naţio nalece servesc interese naţionale concurează, ipso facto,între ele; ce este mai grăitor în acest sens decâtnegocieri care se poartă în instituţiile UE între repre -zentanţi ai statelor naţionale. Să fim deci preocupaţi demecanisme de selecţie, care să asigure masa critică de

expertiză solidă în poli de decizie ai societăţii, în viaţapolitică (partide) şi cea corporatistă.

Fiindcă vorbesc despre meritocraţie şi rolulelitelor naţionale amintesc un simpozion organizatla BNR pentru a cinsti memoria lui Traian Lalescu.Între temele de dialog a fost raportul privind bugetulde stat pe anul 1925, pe care marele matematician şipatriot, membru de onoare al Academiei Române,l-a susţinut în Parlamentul României.

Ultime observaţiiDemocraţia nu poate exista în afara libertăţii eco-

nomice. Dar când liberalizarea pieţelor este neîn -frânată, nu ţine cont de imperfecţiunile sistemeloreconomice, de cetăţeni care pierd în competiţiaeconomică, democraţia este ameninţată în ţesutul săusocial, clasa mijlocie ca bază socială are de suferit; sepierde încrederea în elite conducătoare, se poateajunge la o criză a guvernării democratice, seaccentuează înclinaţii şi demersuri autoritariste.

Economia se cuvine să fie judecată într-un contextsocial şi cultural, în timp ce societatea este de văzut nuca o simplă competiţie între indivizi şi firme. Pentru ase evita evoluţii tot mai rele, este nevoie de politicipublice luminate, pragmatice, care să conciliezecerinţe ale economiei libere cu ceea ce înseamnăincluziune socială şi politică democratică. Competiţiaîn care câştigătorii „iau totul” (winners take all games)trebuie evitată pentru a apăra democraţia. Instituţiiputernice, statul de drept, separarea puterilor suntesenţiale pentru o democraţie liberală.

Un „contract social” just este necesar pentru aface societatea mai incluzivă, pentru a evita o radi-calizare extremă. Un asemenea contract trebuie sărepună principiul „şanselor egale” în centrul politi-cilor sociale, să adapteze politici educaţionale laimpactul noii revoluţii industriale, să combată con-centrarea de putere politică şi economică ce conducela abuzuri sistematice, să prevină abuzuri de poziţiedominantă pe pieţe şi „capturarea statului” (a deci -ziilor publice), să combată evaziunea fiscală şi altepractici incorecte etc. Este nevoie totodată să se ţinăcont de schimbarea de climă, care reclamă regân -direa politicilor publice fiind o ameninţare exis -tenţială. Acestea poate sună drept platitudini unora,dar au în vedere un mers al economiei, al societăţii,ce nu trebuie acceptat ca o fatalitate.

Probabil că ne aflăm pe faza descendentă a unuiciclu lung/secular, ce explică în bună măsură „sin-dromul de închidere” care se manifestă în nu puţinestate dezvoltate; Marea Recesiune (criza financiarăglobală) aparţine, este de admis, fazei descendente aunui ciclu secular. Noua revoluţie industrială şi

32

apariţia unor noi puteri economice globale joacă unrol important în această dinamică.

Ordinea lumii, așa cum a fost stabilită dupăvictoria asupra Germaniei naziste şi a aliaţilor săi,este sever testată, pusă la îndoială, de evenimentedesfăşurate mai ales în ultimul deceniu. Este vitalpentru ordinea democratică să nu se ajungă laconflicte majore, la războaie comerciale acute, ladistrugerea multilateralismului ce a fost construitdupă al Doilea Război Mondial (de exemplu,aranjamentele Bretton Woods), ceea ce nuînseamnă că nu se poate proceda la reforma sis-temului de ordonare a relaţiilor între state. Proli -ferarea de blocuri comerciale nu este de exclus. ÎnUniunea Europeană (în zona euro) este nevoie dereforme care să legitimeze mai mult naturademocratică a instituţiilor sale, în timp ce zonaeuro trebuie să fie reformată în privinţa mecanis-melor de funcţionare.

Rezilienţa statelor naţionale este de judecat înraport cu aranjamente regionale şi internaţionale.Acest fapt este cheie în înţelegerea relaţiei tensio -nate între state naţionale şi pieţe globale52. Efatareastatelor naţionale, cum a fost postulată cu decenii înurmă,53 se dovedeşte o predicţie incorectă.54

Această realitate are implicaţii pentru funcţionareaUniunii Europene, având în vedere tendinţe de frag-mentare, multipolarizarea spaţiului global, redis-tribuirea puterii economice în lume.

Democraţia îşi revelează porţiuni majore defragilitate. Aceasta este o motivaţie suplimentarăsă învăţăm din istorie, să fim oneşti în privinţaunor politici greşite, să avem curaj să le amendăm.Fiindcă democraţia, cu genele sale liberale, este celmai bun regim politic pe care lumea, cel puţin pecele două maluri ale Atlanticului, l-a cunoscut.Cuvintele lui Winston Churchill în această privinţăsunt nu mai puţin valabile astăzi, decât când au fostrostite.

P.S. Mulţumesc familiei mele, care mi-a suportatexcese şi idiosincrazii. La Londra, invitat fiind să ţinrecent o prelegere în fața studenţilor români, laKings’s College, am mers la librăria de la LondonSchool of Economics şi am dat peste un citat tradusîn engleză al lui Marcus Tullius Cicero: „If you havea garden and a library you have everything youneed”. Eu am cărţile mele, ce sunt cei mai buni pri-eteni ai mei, şi am o grădină prin grija Cameliei, unnume parcă predestinat. Iar Matei, fiul meu drag,este bucuria vieţii mele, cu pasiunea lui pentru fizicăşi astronomie, cu mintea lui fără astâmpăr.

Vă mulţumesc că m-aţi ascultat.

Note

1 John Maynard Keynes, „The General Theory ofEmployment, Interest and Money”, 1936 (în limba românătraducere de L. Stroja), Editura Științifică și Enciclopedică,1971, cu citatul la p. 385).

2 Vasile Pilat and Daniel Dăianu, „Some problems ofthe development of European socialist economies. „RevueRoumaine d’Etudes Internationales”, 3, 1984. Mulțumesclui Nicolae Fotino, care a fost director al ADIRI în acei ani,pentru că studiul a fost publicat.

3 Daniel Dăianu, „Un model de creștere oneroasă”,„Revista Economică” nr. 20, 1985. A se vedea și alte douătexte ale mele: „Creșterea economică și echilibrul extern”,„Revista Economică” nr. 45, 1982, și „Echilibrul extern șicontrolul asupra absorbției interne”, „Revista Economică”,nr. 44, 1983.

4 Jagdish Bhagwati, „Immiserising growth”, „Reviewof Economic Studies”, 28, p. 201–205, 1958.

5 Gene Chang, „Immiserising growth in centrallyplanned economirs”, „Journal of Comparative Econo mics”,15, 711–717, 1991.

6 Daniel Dăianu, „Aggregate dis-equilibrium and per-formance: demand versus supply-constrained economies”,„Revue Roumaine de Sciences Sociales”, 1, 1987.

7 Leonid Kantorovici a primit Premiul Nobel pentrueconomie în 1975, împreună cu Tjalling Koopmans, pentrueforturi de dezvoltare a programării liniare.

8 Daniel Dăianu, „Cumulated consumption of primaryresources and efficiency of foreign trade – a methodologicalapproach for dealing with markedly distorted domesticprices”, RRSS – serie economique, 2, 1983.

9 Ieke van den Burg and Daniel Dăianu, „Recommen-dations to the Commission on the Lamfalussy Follow Up:Future Structure of Supervison”, The European Parliament,9 October 2008.

10 Daniel Dăianu: „Inter-enterprise arrears in a post-command economy”, IMF working Paper, 54/94,

11 Eric Clifton and Mohsin Khan, „Inter-enterprisearrears in transforming economies: the case of Romania”.IMF Working Papers, 40(3) 1993.

12 Vezi şi alte texte ale mele: „Explaining shocks inpost-command systems”, prezentată la reuniunea din 1995 aAsociaţiei Germane de Economie Politică şi publicată înJ.G. Backhaus: „Issues in Transformation Theory”, Mar-burg, Metropol, 1997, „An economic explanation of strain”,„Revue d’Etudes Comparatives Est-Ouest”, 1, 1997;„Resource misallocation and strain: explaining shocks inpost-command economies”, „The William Davidson Insti-tute Working Paper series, 97/1997; „Strain and Adjust-ment, Romania’s pains and travails”, in Mario Blejer andMarko Skreb, „Transition: the first decade”, Cambridge,MIT Press, 2001.

13 Guillermo Calvo and Fabrizio Coricelli („Inter-enterprise arrears in transition economies”, p. 205, în R.holzman et.al.), „Output decline in Eastern Europe”, Klu-ver, 1995.

14 Antje hildenbrandt, „Too many to fail? Inter-enter-prise arrears in transition economies”, BOFIT Discussion

33

Papers, 11.2002; Jan Amrit Poser, „A microeconomicexplanation for the macroeconomic effects of inter-enter-prise arrears in post-soviet economics”, „Economic Jour-nal” (1, 1997).

15 Daniel Dăianu, „The Changing mix of disequilibriaduring transition – a Romanian background”, IMF WorkingPapers, No. 73, 1994.

16 „Opening the capital account in Romania” (cu IonDrăgulin, Liviu Voinea şi Radu Vrânceanu), „Acta Oeco-nomica”, 2, May, 2003; „Opening the capital account intransition economies” (cu Radu Vrânceanu), WilliamDavidson Institute Working Paper, no. 511, 2002.

17 Vezi şi „Inflation Targeting in Transition Eco -nomies” (cu Laurian Lungu), „The European Journal ofComparative Economics”, Spring, 2007 (anterior publicat ca„Inflation targeting in Transition Economies”, cu LaurianLungu), Tiger Working Papers, Warsaw, 2005; „MonetaryPolicy in Romania” (cu Ella Kalai), lucrare prezentată laconferinţa anuală a Băncii Naționale a Austriei, noiembrie2004, şi care a fost publicat într-un volum coordonat deguvernatorul Băncii Naționale a Austriei K. Liebschauer în2005; „Exchange rate and monetary arrangements for Roma-nia”, cu Laurian Lungu şi Radu Vrânceanu, IER, 2004;„how to defeat high inflation” (cu Radu Vrânceanu),William Davidson Working Papers, October, 2001.

18 Daniel Dăianu, „A Central Bank’s Dilemmas inhighly Uncertain Times”, in Ewald Nowotny et al, „TheChallenge of Economic Rebalancing in Europe”, Chel-tenham: Edward Elgar, 2015.

19 Vezi şi Robin Greenwood and David Scharfstein,„The Growth of Finance”, Journal of Economic Perspec-tives, vol. 27, no. 2, Spring 2013; Ugo Pagano et. al. „IsEurope overbanked”, ESRB Report, June 2014; pentrueconomii emergente vezi și Ratna Sahay and Martin Cihak,„how much finance is too much: stability, growth andemerging markets”, 20 May 2015, IMF Blog.

20 „Momente Minsky” privesc situaţii copleșitoare cre-ate de finanţă asupra economiei, aşa cum sunt descrise dehyman Minsky („Stabilising an Unstable Economy, Prince-tion University Press, 1986). Cel care a formulat expresiaeste Paul McCulley în 1998.

21 Suprafinancializarea este exprimată şi de pondereaîn creştere a operaţiunilor ce nu privesc economia reală, cioperaţiuni financiare, tot mai multe bazate pe derivative;este ceea ce am putea numi „finanţa pentru sine”, careextrage rente din economie. Tema suprafinancializării amabordat-o şi în „Încotro se îndreaptă capitalismul” (Polirom,2009), „Which way goes capitalism” (CEU Press, 2009),„Când finanţa subminează economia şi corodeazădemocraţia” (Polirom, 2012), „Europa în impas” (Polirom,2015).

22Mervyn King, The End of Alchemy. Money, Bankingand the Future of the Global Economy”, London, LittleBrown, 2016; Adair Turner, „Between Debt and the Devil”,Princeton, Prineceton University Press, 2016; John Kay,„Other’s People Money. Masters of the Universe or Ser-vants of the People”, London, Profile Books, 2015; JaromirBenes and Michael Kumhof, „The Chicago Plan Revisited”,IMF Working Paper, 12/2012.

23 Michael McLeahy, Amar Radia şi Rydland Thomas,„Money Creation in a Modern Economy”, QuarterlyBulletin, 1Q, Bank of England, 2014.

24 helene Rey, „Dilemma not trilemma: the globalfinancial cycle and monetary policy independence”, Jacksonhole Symposium, Kansas Fed, August 2014.

25 Diverse analize (J. Williams și Th. Laubach, „Mea-suring the Natural Rate of Interest, „Review of Economicsand Statistics”, 2003; R. Lukasz Th. Smith, „Secular driversof the global interest rate”, Bank of England, 2015 etc.)arată că această rată reală ar fi coborat în economiileavansate cu câteva procente. Un studiu al BCE vorbeşte deo medie ponderată a ratei pentru economiile SUA, UK,zonei euro, Canadei şi Japoniei, ce s-ar situa în jur de 1%;se vorbeşte de un nivel negativ pentru zona euro, cudiferenţe însă între ţări (C. Brand, M. Bielecki, A. Penalver:„The Natural rate of Interest: estimates, drivers andchallenges for monetary policy”, ECB, December 2018).

26Olivier Blanchard în alocuțiunea prezidențială lareuniunea anuală a AEA: „Public debt and low interestrates”, Jan., 2019.

27 Vezi și Agustin Carstens, „Exchange rates and mo -netary policy framework in emerging market economies”,Lecture at LSE, 5 May 2019.

28 „Transformation and the legacy of backwardness”,Economies et Societees, 4–5–6, ISMEA, 1992; „Difficul-ties in transforming economies”, în U. Kirdar and L. Silk(ed): „A world fit for people”, New York, New York Uni-versity Press, 1993; „The role of finance in Romania’s questfor modernization” în Ph. Cottrell (ed); „Rebuilding thefinancial system in Central and Eastern Europe”, Aldershot,Scolar Pres, 1997; „Transformation in Eastern Europe:Challenges for governments in both East and West”, în „Thefuture architecture of Europe”, The Luxembourg Institute ofInternational Studies, 1992.

29 Vezi și Daniel Dăianu, „Dezvoltarea economică ceresă folosești și «să învingi piețele»”, prolog la „Marele impasîn Europa”, București, Polirom, 2015. Textul reia tezesusținute de mine de-a lungul anilor.

30 Christine Lagarde, „The Financial Sector: Redefi -ning a Broader Sense of Purpose”, 32d World Traders Ta -citus Lecture, London, 28 February, 2019.

31 Între volumele ce abordează relaţia între Romania şiUE menționez „The macroeconomics of EU integration.The case of Romania”, Rosetti, Bucharest, 2008; „Ce vomfi în Uniune”, Polirom, Iaşi, 2006; „Pariul României.Reformă şi Integrare”, Compania, București, 2004.Subliniez şi studiul pe care l-am coordonat: „Winners andLosers of European Integration”, Romanian Center for Eco-nomic Policies, 2001, ca şi studiul „Is Economic Conver-gence Possible in Europe”, Discussion Paper, The TigerInstitute, Warsaw, May, 2002 şi „The Romanian Journal ofEuropean Affairs”, no. 2, 2002.

32 Analiza „EU economic governance reform: are we ata turning point?”, RCEP, policy brief 17 a fost reluată desite-ul Friends of Europe (din Bruxelles) şi de cel al Clu -bului de la Roma. Tot astfel, analiza pe care am coordo nat-oîn 2008, privind reforma bugetului, UE a fost postată pesite-ul Comisiei Europene.

34

33 Mario Monti (președinte al hLGOR), DanielDăianu, Clemens Fuest, Kristalina Georgieva, Ivailo Kalfin,Alain Lamassoure, Pierre Moscovici, Ingrida Simonyte,Frans Timermmans, Guy Verhofstadt.

34 „Future financing of the EU budget: final report andrecommendations of the hLGOR”, Brussels, December2016.

35 Daniel Dăianu, „In the euro area discipline is of theessence, but risk-sharing is no less important” SUERF Po -licy Note, No.30, April 2018.

36 Benassy-Quere et.al, „Reconciling risk sharing withmarket discipline: a constructive approach to euro areareform”, CEPR, Policy Insight No. 91, January 2018.

37 Vezi L. Bini Smaghi: „Reconciling risk-sharing withmarket discipline”, Policy Brief, LUISS, SEPE, 30 January,2018.

38 Vezi, de exemplu, „The European Monetary Union:entering an age of diminished expectations and growinguncertainties” în „The Euro 2019”, „Revue d’EconomieFinanciere”, Janvier, 2010 (volumul a inclus texte semnatede Jacques de Larosiere, Otmar Issing, Marco Buti, JeanPisani Ferry); „From possible breakdown to desirablebreakthrough” (cu Margaritis Schinas), Brussels, BEPAMonthly Brief, May 2010; „The Monetary Union: what liesahead” (cu Laurian Lungu), în WDI working papes, 2008;„The eurozone crisis: dealing with a flawed design andinadequate policy arrangements”, CASE Policy Studies,January, 2012, şi reluat stu diul în „Acta Oeconomica”, Sep-tember, 2012; „The eurozone crisis. What the Treatydoes not say”, World Commerce Review, March, 2012.Volumul „The eurozone crisis and the future of Europe”(coordonat împreună cu Giorgio Basevi, Carlo d’Adda şiRajeesh Kumar), Palgrave Macmillan, 2016.

39 D. Dăianu, E. Kallai, G. Mihailovici, A. Socol,„Aderarea la zona euro; întrebarea este în ce condiții”, Edi-tura Academiei Române, 2017 și „Accession to the EuroArea: The question is under what terms”, RJEA, 1, 2018; D.Dăianu, „Reexamining euro area accession terms. Fiscalrectitude is not sufficient”, „Acta Oeconomica”, 1, 2019.

40 Să amintesc aforismul lordului Acton: „Putereacorupe și puterea absolută corupe în mod absolut”.

41 Daren Acemoglu, Simon Johnson, James Robinson,Douglas North etc. au subliniat importanţa lămuririi drep-turilor de proprietate pentru dezvoltare. Teoria costurilor detranzacţie, prin Ronald Coase, Oliver hart, Sanford Gross-man, Oliver Williamson etc. caută să explice structurareadrepturilor de proprietate.

42 Vezi Manifestul Comunist (Karl Marx, FriedrichEngels, 1848), „Statul şi Revoluţia” (V.I. Lenin, 1917).

43 hitler a fost adus la putere și cu conivenţa unorcercuri de afaceri, care au fost interesate de expansiunea

propriilor interese economice acasă şi în străinatate. Este degândit că acele cercuri de afaceri erau speriate deintensitatea mişcării socialiste în Germania anilor MariiDepresiuni.

44 De pildă, internalizarea implicaţiilor schimbărilor declimă, relaţia între generaţia prezentă şi cele viitoare este dealtfel o hibă a modelelor de echilibru general.

45 Notez din nou polemica lui Ludwig von Mises șiFriedrich von hayek, cu Enrico Barone, Oskar Lange, AbbaLerner, Fred. M Taylor şi alţii privind Calculaţia Econo -mică (The Economic Calculation). Joseph Schumpeter afost ambivalent în judecarea sistemelor (vezi „Capitalism,Socialism and Democracy”, New York, harper and Bro -thers, 1942, în această lucrare el introduce noţiunea de „dis-trugere creatoare” – creative destruction). Dar el nu a trăitanul 1989 şi nici nu a apucat să exploreze mai bine sistemulde comandă la lucru, regimuri de factură stalinistă.

46 Daniel Dăianu, „The New Protectionism”, WesternCommerce Review, 2017.

47 Vezi David Autor, „Trade and labor markets:Lessons from China’s rise”, MIT, February 2016.

48 Yascha Mounk, „The People vs. Democracy”, har-vard University Press, 2018. A se vedea și Dani Rodrik,„The Double Threat to Liberal democracy”, Project Syndi-cate, 13 February, 2018.

49 Paul Collier, „The Future of Capitalism. Facing theNew Anxieties”, Allan Lane, 2018. Într-o critică ascuțită aneo-liberalismului Paul Mason vorbește despre „postcapi-talism” („Post-Capitalism. A Guide to Our Future”, London,Penguin Books, 2015).

50 Raghuram Rajan, „The Third Pillar: how Marketsand the State Leave Community Behind”, London, PenguinPress, 2019.

51 Vezi şi Martin Wolf, „Why rigged capitalism isdamaging liberal democracy”, Financial Times, 17 Septem-brie 2019.

52 Pentru Yael Tamir, problemele sunt generate de con-flictul între naţionalism şi „globalismul neoliberal”(„Building a Better Nationalism”, „Foreign Affairs”,March-April 2019, p. 48–53). Acest număr al „ForeignAffairs” are ca temă principală „The New Nationalism”.

53 Kenichi Ohmae, „The End of the Nation State, TheRise of Regional Economies”, New York, Free Press, 1995.

54 William Pfaff pare să fi avut un ascuțit simț al isto-riei în cartea sa „The Wrath of Nations”, New York, Simon& Schuster, 1993. A se vedea şi lucrarea mea „EconomicVitality and Viability. A Dual Challenge for EuropeanSecurity”, Frankfurt am Main, Peter Lang, 1995 (capitolul 3în particular).

35*Cuvânt de răspuns la discursul de recepție susținut de academicianul Daniel Dăianu(5 noiembrie 2019, Aula Academiei Române)

Domnule președinte,Doamnelor și domnilor membri ai Academiei

Române,Doamnelor și domnilor invitați,Domnule și stimate coleg,Discursul dumneavoastră de recepție se înscrie

în tradiția venerabilei și respectatei noastre instituții.În primul rând, evocați cu multă atenție și delicatețeșcoala românească la care v-ați format ca șicetățean, economist și cercetător, precum șipersonalități ale științelor economice din România șidin alte țări de la care ați învățat și care v-auinfluențat activitatea de cercetare.

În al doilea rând, faceți parte din acea ilustră ple-iadă de tineri harnici, ambițioși și inteligenți din anii’60 și ’70 formați în perioada dezghețului ideologicla școli foarte bune. Cu unii dintre aceștia am avutocazia și bucuria de a colabora. Aici mă refer ladumneavoastră și la alți tineri, deveniți mai târziumembri ai Academiei Române – Lucian Liviu Albuși Gheorghe Zaman –, precum și la cercetători demare prestigiu: prof. dr. Lucian Croitoru, prof. dr.Florin Georgescu, dr. George Georgescu, ValentinLazea, dr. Aurel Dochia, prof. dr. CameliaCămășoiu, prof. dr. Costea Munteanu ș.a.

În al treilea rând, dumneavoastră sunteți celde-al patrulea economist român, membru al Acade-miei Române, care a prezentat discursul de recepție,acest fapt fiind considerat semn al atenției și prețuiriipe care o manifestați față de această prestigioasăinstituție de cercetare și consacrare științifică.

Deși aparținem unor generații diferite, în unelemomente și domenii, preocupările noastre științifices-au intersectat.

În secțiunea Anii de început a discursului dum-neavoastră de recepție este demnă de reținut (iarpentru tinerii cercetători o lecție importantă deînvățat) cerbicia cu care ați străbătut drumul anevo-ios al cunoașterii în vremuri vitrege. Flacăra puter-nică a cunoașterii științifice v-a călăuzit pașii încădin timpul studenției și al stagiului de cercetare pefuncțiile modeste de documentarist și apoi de cerce-tător. Dotat cu o minte strălucită însoțită de operseverență ieșită din comun, tânărul Dăianu parti-cipa activ la seminariile profesorilor Constantin Pin-tilie, Gheorghe Preda și Buium Catigaru la careprofesori și cercetători invitați prezentau ultimelenoutăți științifice curățate de ideologia oficială. Înaceste împrejurări l-am cunoscut pe studentulDaniel Dăianu, acesta făcându-se remarcat prinîntrebări și comentarii care trădau o bună cunoașterea literaturii economice românești și occidentale,inclusiv a celei referitoare la teoriile schimburiloreconomice internaționale.

Studiase deja o seamă de cărți de referință aleunor economiști români (Mitiță Constantinescu,Virgil Madgearu, Mihail Manoilescu, Costin Mur-gescu, Emilian Dobrescu, Tiberiu Schatteles, AurelIancu, Tudorel Postolache, Ihor Lemnij ș.a.),precum și cărți de referință ale unor importanțieconomiști străini (Paul Samuelson, MiltonFriedman, William Baumol, Bertil Ohlin, RaymondVernon, Joseph Schumpeter, Friederic von hayek,Kenneth Arrow, John Michael Montias, ViktorNovojilov, Leonid Kantorovici, Janos Konai ș.a.).Cărțile acestora se aflau la Biblioteca Americană șila Biblioteca Institutului de Cercetări Economice șise puteau împrumuta.

Cuvânt de răspuns*

Acad. Aurel Iancu

Venirea sa în cercetare, la Sectorul de gândireeconomică al Institutului de Economie Socialistă(astăzi, Institutul de Economie Națională), a fost debun augur. În compania unor colegi cercetători cuexperiență și cu realizări științifice deosebite –Sorica Sava, Victor Axenciuc, Vasile Pilat –, tânărulDaniel Dăianu s-a adaptat cu ușurință cerințeloractivității de cercetare academică. Subiectele aleseși studiile sale adeseori aveau un conținut provoca-tor pentru regimul dogmatic și totalitar din anii ’80.Dacă în celelalte țări socialiste se formase deja obogată literatură economică pro-reformistă și cri -tică la adresa economiei centralizate și a dogmelormarxist-leniniste, în România, în mod oficial, ideeade reformă originală aplicată era denaturată, eafiind bazată pe necesitatea întăririi rolului și con-trolului statului în economie conform dogmei,,centralismului democratic”. Folosind un limbajtehnic și de multe ori aluziv, Daniel Dăianu șiVasile Pilat au elaborat mai multe studii privindreformele economice din alte țări socialiste și nece-sitatea introducerii unor adevărate reforme econo-mice în România.

Inspirat de lucrările Economics of shortage(Kornai), Social Choice and individual values(Arrow) și Consumurile cumulate de energie(Iancu), Daniel Dăianu a elaborat și a publicat oseamă de studii privind „Creșterea oneroasă”,„Funcția de preferință a sistemelor” și „Cumulatedconsumption of primary resources and efficiency offoreign trade”. Acestea au constituit noutăți abso -lute în literatura noastră economică.

Stimate coleg,În secțiunea a doua a discursului Ieșirea în lume

ați evocat nume de personalități științifice marcan-te care au avut contribuții în cercetarea economică,în dezvoltarea științelor economice și de la care ațiînvățat. Pe unii dintre ei i-ați cunoscut în anii1990–2000: Paul Samuelson, Abram Bergson,Kenneth Arrow, Evsey Domar, Janos Kornai ș.a.Fiecare dintre aceștia ocupă un loc important înistoria cercetării și științelor economice. Ei au creatși au dezvoltat noi teorii și au inventat și au intro-dus metode noi de analiză științifică și deinterpretare în științele economice. Pe unii dintreaceștia îi cunoscusem și eu cu 20–25 de ani maiînainte. De exemplu, Evsey Domar – creator al pri-mului model de creștere economică – a fost îndru-mătorul meu la tema de cercetare „Modele decreștere economică” realizată în 1969–1970, în

calitatea mea de visiting scholar la MIT,Departamentul de științe economice.

Ați amintit de bursele de studii și cercetare decare ați beneficiat la Universitatea harvard, FMI,OCDE, Colegiul NATO de la Roma ș.a. Toateaceste burse le-ați încheiat cu elaborarea unorlucrări științifice importante și de mare interes prac-tic pentru tranziția la economia de piață prin re formeeconomice structurale și reconstrucția institu -țională. De asemenea, ați cunoscut și ați încheiatcolaborări științifice cu nume sonore de economiștiși cercetători reformiști din fostele țări socialiste șidin alte țări.

Toate cercetările și publicațiile lui DanielDăianu sunt strâns legate de evenimentele șievoluția economiei și schimbările structurale șiinstituționale ale României. Economia României întranziție la economia de piață concurențială a fostpentru Domnia Sa un adevărat laborator experimen-tal de cercetare. Unele concluzii ale acelor cercetăriau stat la baza unor decizii economice importante.

Daniel Dăianu a dezvoltat conceptul de încor -dare structurală și a descris și a explicat cauzele șiconsecințele arieratelor, precum și modul desoluționare a acestora. Un studiu pe această temă afost publicat la FMI, în 1994, oferind o explicațiealternativă la cea care prevala în abordarea oficialăa acestei instituții. Dăianu a fost de altfel unul din-tre primii economiști est-europeni care au avut ana-lize publicate de către FMI. Conceptul său a fostutilizat și într-o analiză a OCDE privind economiaRomâniei în 1997. A explicat, de asemenea, de cecrește economia subterană în momente de stres.Cartea sa intitulată Transformarea ca proces real(publicată în limba română și în limba engleză laeditura Ashgate din UK) conține concluziile cerce-tărilor efectuate având drept concept de bază„încordarea structurală”.

În baza acestor cercetări empirice, DanielDăianu a fost invitat de institute și universități ame-ricane să prezinte noul concept operaționalizat înRomânia, așa cum a fost invitat și pe multe altesubiecte economice și financiare noi și de alte insti-tute, universități și bănci centrale din diferite țărimembre ale Uniunii Europene.

Descătușarea României din decembrie 1989 adat frâu liber dezbaterilor și inițiativelor de tot felul.Încă din primele luni ale anului 1990, DanielDăianu, în jurul căruia s-a format un grup larg detineri intelectuali (majoritatea economiști) cu care afondat Societatea Română de Economie (SOREC),36

a creat Institutul Român pentru Libera Inițiativă(IRLI) și a înființat revista „Oeconomica” cu aparițiilunare, fără întrerupere de trei decenii. S-a creat ast-fel o platformă completă și puternică de dezbateriale problemelor economice vitale ale României –trecerea de la un sistem falimentar la un sistem eco-nomic viabil și de la o economie închisă la o econo-mie deschisă către Uniunea Europeană.

Mulți tineri, în frunte cu Daniel Dăianu, au pără-sit institutele de cercetări și, în bună tradiție româ-nească, au trecut în învățământul economic superiorși în instituții și pe poziții care să le permită efec-tuarea de cercetări bazate și pe observații privindmodul de funcționare și de desfășurare a proceseloreconomice și financiar pentru a contribui, în felulacesta, nemijlocit, la punerea în operă a concluziilorcercetărilor efectuate.

Funcțiile de demnitate publică – ministru deFinanțe, economist-șef al BNR, europarlamentar,prim-vicepreședinte și președinte interimar alAutorității de Supraveghere Financiară, membru alConsiliului de Administrație al BNR și președinte alConsiliului Fiscal – i-au dat posibilitatea lui DanielDăianu nu numai să-și lărgească și să-și consolidezearia de cunoștințe privind modul de funcționare șigestionare a economiei, ci și să vadă mai claroportunitățile deciziilor și modul cum trebuiefundamentate și luate deciziile într-un stat democratla nivel național și la nivelul Uniunii Europene.Neacceptând compromisurile și ținând prea mult laadevăr, uneori termenele de ocupare a anumitorfuncții de demnitar au fost scurtate.

Poate cea mai fastă activitate desfășurată deDaniel Dăianu a fost cea de europarlamentar. Înnoua sa calitate, printre multe alte responsabilitățis-a înscris reforma reglementării și supravegheriiindustriei financiare (numită și Lamfalussy Followup), raport redactat împreună cu Ieke van den Burg,și care a influențat mult suita de modificări în siste-mul de reglementare a industriei financiare. Fiindeuroparlamentar, Daniel Dăianu a consemnat alăturide trei foști președinți ai Comisiei Europene și șasefoști miniștri de Finanțe și ai Economiei o scrisoaredeschisă în „Le Monde” (mai 2008), în care averti-zau privind amenințarea unei mari crize financiare șinevoia de a schimba regimul ultra-lax de reglemen-tare a sistemului financiar.

El s-a ocupat și de reforma bugetului UniuniiEuropene prin reducerea dependenței de contri -buțiile naționale și creșterea resurselor proprii aleUniunii Europene (coraportor); colegul Dăianu a

făcut parte din Grupul La Nivel Înalt (hLGOR)condus de fostul premier al Italiei Mario Monti șicare a cuprins pe actualul director general al FMI,Krista lina Georgieva, comisarii Pierre Moscovici șiFrans Timmermans, fostul premier belgian GuyVerhofstadt și încă alte câteva personalități euro -pene. A făcut parte și din grupul la nivel înalt con-stituit la inițiativa președintelui BCE, Mario Monti,pentru analiza posibilității de a se crea un „activfinanciar sigur” (safe asset) pentru zona euro.

Dăianu este invitat la numeroase reuniuniinternaționale care discută probleme europene; eleste recunoscut ca o voce de ascultat, ca specialist,în dezbaterea din Uniunii Europene.

Succesul său în activitatea de europarlamentar șiîn dezbaterile problemelor europene a fost asiguratde larga sa cultură, de cunoștințele sale profunde dindomeniul economico-financiar, de buna cunoașterea principalelor limbi europene (engleza, franceza,germana, spaniola, italiana etc.), de îndelungataexperiență de a lucra și a coordona echipe îninstituțiile publice, precum și ușurința și eleganța cucare exprimă ideile atât oral, cât și în scris.

Ca o dovadă a prestigiului de care se bucurăprintre colegii economiști europeni, între anii2002–2004, Daniel Dăianu a fost ales președinte alAsociației Europene de Studii Economice Com -parative (EACES).

Doamnelor și domnilor,Moneda, suprafinancializarea, globalizarea,

instituțiile și dezvoltarea economică, România înUniunea Europeană și aderarea la zona euro re -prezintă domenii în care Daniel Dăianu a efectuatcercetările în ultimele două decenii și jumătate. Îndiscurs, a prezentat într-o formă foarte sinteticăprincipalele rezultate ale cercetărilor, precum șicrâmpeie din experiența sa din domeniile în care alucrat și pe care, în mare măsură, le-a coordonat.Majoritatea lucrărilor publicate (cărți, articole, stu-dii) se înscriu pe problemele financiare și bancare,pe subiecte de mare interes și actualitate, ca deexemplu:

• Problema privind reforma sistemului bancar șirolul băncii centrale în prima faza a tranziției, a fostpublicată în cartea What can keep a Central Bank atbay in a post-command economy1 și, într-o formămai restrânsă, în capitolul „Banking in Romania2.

• Problema liberalizării contului de capital tra -tată în studiul Opening the Capital Account inRomania, publicat în 2003 și semnat de D. Dăianu, 37

I. Drăgulin, L. Voinea, R. Vrânceanu („Acta Oeco-nomica”, May, 2003); el a pledat aici pentru o libe-ralizare controlată a contului de capital, iar viața i-adat dreptate.

• Problema inflației tratată în studiile publicateîn 2001 How to defeat high Inflation (D. Dăianu șiR. Vrânceanu) și în 2007 Inflation targeting in tran -sition economy (D. Dăianu și R. Vrânceanu);Dilemmas of a Central Bank (Edward Elgar, 2015).

Menționăm, de asemenea, următoarele douăvolume: Which way goes capitalism, CEU Press,2009, în care se face o analiză a cauzelor crizeifinanciare și a implicațiilor pentru sistemul capitalistși Emerging Economies and The Great Recession(Cambridge Scholars Publishing, 2018), care sereferă la mersul economiilor europene după 2009,reforma sistemului financiar și criza zonei euro; pro-bleme structurale ale economiei românești.

O temă importantă tratată pe larg de DanielDăianu în studiile sale se referă la aderarea Româ-niei mai întâi în Uniunea Europeană și apoi în zonaeuro, atunci când ea va fi pregătită.

Șocurile produse de criza economică și finan -ciară asupra stabilității financiare și a economieireale au dovedit fragilitatea sistemului atunci cândel este lăsat jocurilor libere ale piețelor globale.Efectele negative mai accentuate produse în unelestate din zona euro ale căror performanțe sunt maireduse au dus la concluzia că construcția UniuniiEuropene este departe de a fi încheiată și că trebuiedepuse eforturi mai mari în această direcție prinreforme și reglementări specifice în zona euro, princrearea unei „capacități fiscale” care să permităamortizarea șocurilor asimetrice, partajarea riscuri-lor, completarea Uniunii Bancare printr-o schemăcomună de garantare a depozitelor etc. Sunt punctede vedere ale lui Daniel Dăianu care nu pot fi niciignorate și nici contrazise.

Cercetările privind aderarea României la zonaeuro și a criteriilor de aderare ocupă un loc aparte înpreocupările științifice ale lui Daniel Dăianu. El apledat pentru o discuție cât mai analitică a proble-melor aderării, care să fie scoasă din sfera unorabordări simpliste, politice prin excelență.

În opinia sa, „o aderare de succes la zona eurodepinde de trei precondiții esențiale:

1) convergența reală și structural/instituționalăcare să permită rezistența la șocuri;

2) controlul dezechilibrelor interne și externe înmod durabil;

3) reforma zonei euro.

La rândul său, convergența reală depinde și deinserarea în lanțuri de producție unde se asigurăcâștiguri de productivitate sistematice și valoareadăugată cât mai mare în economia internă”3. Suntteze pe care le-a argumentat cu stăruință în ultimuldeceniu, adesea fiind o voce singulară în acestdomeniu de analiză, un deschizător de noi abordări.

Cartea România și aderarea la zona euro, publi-cată în 2017 la Editura Academiei Române și lansatăși supusă dezbaterii la Academia Română, Parla-mentul României și Banca Națională a României aavut un ecou deosebit. Ea a stat la baza dezbaterilordesfășurate în cadrul Comisiei Naționale de funda-mentare a Planului național de adoptare a monedeieuro. Prin sintagma „doar o economie robustă arputea face față în zona euro”, Daniel Dăianuînțelege necesitatea atingerii masei critice aconvergenței reale și structurale care ar însemnaatingerea unui nivel al PIB/loc (exprimat prin pari-tatea puterii de cumpărare) de 70–75% față dePIB/loc în PPC al zonei euro.

În drumul său spre cunoaștere pentru a devenieconomist, Daniel Dăianu nu se rezumă numai ladomeniul strict economic. Înțelegând că UniuneaEuropeană – această excepțională construcție dincare face parte și România – este zidită pe funda-mentele democrației și libertăților, Daniel Dăianu îșiextinde preocupările științifice și către problemelesociale și politice. Având în vedere faptul că econo-mia este prezentă în toți porii societății și că, înfond, economia, ca știință, este și trebuie conside -rată ca făcând parte din corpul științelor sociale, el ascris și a publicat mai multe cărți și articole în acestdomeniu cu deschidere europeană și globală.Menționez câteva titluri: Către ce se îndreaptă țărilepost-comuniste (Polirom, 2000) cu capitolul „Libe-ralismul secolului XXI”; Când finanța submineazăeconomia și corodează democrația (Polirom, 2012);Europa în impas (Polirom, 2015); Is democracydoomed to lose its liberal core? (Eurozine, 2018). Înaceste lucrări, Daniel Dăianu descrie modul cum seîmpletește elementul economic (piața, finanțele,corporațiile multinaționale, capitalul) cu elementulsocial (inechitatea, slăbirea clasei de mijloc etc.) șicu cel politic, psihologic etc. și pericolele la careeste expusă democrația.

Fragmentarea socială, ignorarea echității so -ciale, slăbirea instituțiilor statului democrat, practi-carea guvernanței economice greșite, iresponsabilecu dezechilibre macroeconomice excesive care potadânci crizele economice și financiare, toate acestea38

pot crea monștri de tipul iliberalismului, popu -lismului, naționalismului. Daniel Dăianu este con-vins că toate acestea pot fi remediate și evitate prinpolitici sociale și publice clarvăzătoare și binesusținute. Studiile menționate, care descriu acestefenomene negative, sugerează și modul cum ele potfi soluționate.

Stimate coleg,Sunteți autorul unei opere de mare întindere,

profunzime și consistență științifică. Ea încoroneazăo activitate și o experiență de cercetare de pestepatru decenii. În discursul de recepție ați menționatși ați adus elogii școlilor, personalităților și mediuluidin România și din alte țări care au contribuit la for-marea dumneavoastră ca economist și cercetător.Însă pentru a respecta adevărul ați menționat șinumeroasele piedici întâmpinate într-o anumităperioadă de timp în desfășurarea activitățiiștiințifice. Îmbinarea fericită a celor două mariizvoare de cunoaștere – biblioteca și economia prac-tică cercetată de pe poziții profesionale relevante – afost de mare folos pentru o mai bună și maicompletă cunoaștere a proceselor economico-sociale și a mecanismelor de funcționare aeconomiei și pentru creșterea potențialului și randa-mentului dumneavoastră științific. Ați ajuns astăzi

un economist de mare prestigiu cunoscut șirecunoscut în țară și peste hotare. Dintre toțieconomiștii români, conform indicilor scientome-trici, dumneavoastră vă situați pe un loc de frunte înrândurile economiștilor români și europeni.

Primirea dumneavoastră în Academia Românăîn anul 2001 și titularizarea în anul 2013 reprezintădovezi autentice privind respectul și prețuirea decare vă bucurați din partea comunității științifice.Discursul dumneavoastră de recepție prezentatastăzi în mod solemn în Aula Magna a AcademieiRomâne, în prezența unui public avizat și atât denumeros, îmi oferă prilejul de a vă mulțumi cămi-ați propus să vă însoțesc cu un răspuns la acestdiscurs atât de bogat și cuprinzător și, totodată, de avă felicita pentru confirmarea oficială ca membru alAcademiei Române.

Note

1 Publicată în Editura New York University, 1996.2 Capitolul este cuprins în volumul Banking Reform in

Central Europe, 1995, coord. J. Rostowski CEU Press,Budapesta.

3 D. Dăianu, E. Kallai, G. Mihailovici, A. Socol, Ade-rarea la zona euro: Întrebarea este în ce condiții, Ed. Aca-demiei Române, 2017.

39

Academici

pro

andemiciian

fesorproofesor

ul George Oprescu an

ctitor rr

ul George Oprescu

, ctitor, donator

ul George Oprescu

, ctitor, donator

pro

fesorproofesor

, ctitor, rr, ctitor, donator

, ctitor, donator

, ctitor, donator

27 nri, cumierrcAULA ACAD

rie 201oiemb27 nEIEMIEACAD ROMÂNE

ora 11.009 ROMÂNE

AULA ACADleCa

Clunet Dr.str.

EIEMIEACAD ROMÂNEei n iie ictooia Vle

arti(cca16 .nrr.Clunet

ROMÂNE125

.nioceenCotrroartier

Sub cupola Academiei

*Cuvânt susținut la conferința „Academicianul George Oprescu – profesor, ctitor, donator”(27 noiembrie 2019, Aula Academiei Române)

George Oprescu, membru al Academiei Românedin 1948, este unul dintre acei oameni rari, creatorideopotrivă de valori intelectuale și de instituții.George Oprescu s-a născut la Câmpulung Muscel, în27 noiembrie 1881. Astăzi se împlinesc 138 de anide la nașterea marelui intelectual, făuritor de școalăîn domeniul istoriei artei, inițiator al unor proiectemuzeale și rafinat colecționar și critic de artă. S-astins la 13 august 1969.

Astăzi, trăim într-o societate dinamică, în careschimbările se petrec mult mai repede decât în epo-cile anterioare. Aceste permanente înnoiri, unelejustificate pe deplin, altele făcute doar din pricinamodei, comodității și spiritului de imitație, au alteratși statutul binefăcătorului, protectorului, donatoruluiși mecenatului de odinioară. Acum, mulți preferătermenul de sponsor, un anglicism devenit panaceu,dar care nu acoperă toată bogăția și varietatea oame-nilor de bine din epocile revolute. George Oprescu afost un mecenat și un donator din acea stirpe rară aiubitorilor de frumos, convinși că educația esteticăface parte din „datoria vieții noastre” de intelectuali.

În anul 1962, casa și colecția George Oprescusunt deschise publicului și, tot atunci, sunt donateAcademiei Române. Este vorba despre 250 detablouri, 8700 de gravuri, peste 1400 de desene, 50de sculpturi, covoare orientale și scoarțe țărănești,numeroase piese de ceramică și circa o mie de stampejaponeze. Acestea au fost accesibile publicului pânăîn anul 1978, când Consiliul Național pentru Științăși Tehnologie impune Academiei Române transferul

casei și colecției, care intră în custodia consiliului.În 1980 obiectele sunt transferate către recentînființatul Muzeu al Colecțiilor de Artă, iar casa esteredusă la stadiul de locuință particulară.

Miercuri, 27 noiembrie 2019, donația profesoru-lui Oprescu, recuperată în urma unor lungi litigii îninstanță, reintră în circuit public, iar casa revine lafuncțiunea sa inițială de spațiu muzeal, după unîndelungat proces de restaurare întreprins de Acade-mia Română. Renovarea clădirii a fost un procesanevoios și plin de capcane, desfășurat cu tena citate,mai ales în ultimul deceniu, prin eforturile secretari-lor generali al Academiei, de la academicianulVictor Voicu până la academicianul Ioan Dumitra-che. Procesul de reamenajare a colecției, în acord custructura și așezarea sa de la început, din timpulvieții savantului George Oprescu, a fost vegheat cuun desăvârșit profesionalism de domnul academi-cian Răzvan Theodorescu, ajutat de specialiști aiInstitutului de Istoria Artei.

Onorarea vieții și activității marelui savant esteo datorie sacră a instituției noastre, iar strădania deo viață a istoricului de artă se materializează astăzidupă voința testatorului și se redeschide publicului.În ciuda unor piedici care par uneori de netrecut,Academia Română își îndeplinește nu numai rolulde consacrare la nivelul cel mai înalt a valorilor inte-lectuale, de creație superioară și de cercetare, ci șiacela de a fi în continuare, după mai bine de 150 deani de la fondare, în serviciul națiunii, al culturii șicivilizației românești.

Inaugurarea Muzeului „george oprescu”*

Acad. Ioan-Aurel Pop

Preşedintele Academiei Române

41

*Alocuțiune susținută la conferința „Academicianul George Oprescu – profesor, ctitor, donator”(27 noiembrie 2019, Aula Academiei Române)

George Oprescu, de la a cărui naştere, la Câm-pulung, se împlinesc chiar astăzi 138 de ani, a fost,într-un fel, o instituţie. Academia Română, LigaNaţiunilor, Universitatea Daciei Superioare dinCluj, Facultatea de Litere din Bucureşti, Institutul deArte Plastice, Muzeul Toma Stelian, Galeria de ArtăUniversală de la Palat, în fine, Institutul academicde Istoria Artei care – pe deplin meritat – îi poartăastăzi numele au fost locuri pe care acest intelectualsensibil, cultivat, preţuit în Europa semenilor săi,fidel prietenilor săi mai vârstnici şi iluştri, protectorsever şi grijuliu al elevilor şi colaboratorilor săi,le-a ilustrat cu asupra de măsură.

Când i-am fost prezentat de către Maria AnaMusicescu – o mare doamnă a istoriografiei noastrede artă – eu aveam 24 de ani – proaspăt licenţiat alFacultăţii de Istorie pe care o traversasem cu mariprofesori şi indicibile şicane –, iar el împlinea 82 deani, venerabil îndrumător al unui institut în care, suboblăduirea sa prietenească şi discretă, mi-amînceput cariera ştiinţifică. Ne aflam cu toţi într-unscurt, dar mult aşteptat, moment de liberalizare aregimului totalitar, într-o relaxare politico-ideolo -gică de care a profitat şi acest respectat membru alAcademiei (fusese ales corespondent cu un anînainte ca eu să mă nasc şi era titular de la marea şidramatica reformă din 1948).

Dar era o relaxare de care am profitat cu toţii,adunaţi de Oprescu într-o colectivitate intelectualăplină de inteligenţe şi erudiţii, de la incomparabilulIon Frunzetti la savantul Emil Lăzărescu, ieşit dinpuşcăriile comuniste, de la rafinata Teodora Voi -nescu abia eliberată după un proces politic, laharry Brauner, care împărtăşise aceeaşi soartă. Petoţi George Oprescu i-a ocrotit cu simpatie şi cu

fermitate, autorităţile trebuind să ţină seama dedorin ţele – care nu erau niciodată personale – şi deexigenţele celui mai important donator român încâmpul artei, cu cele peste 7000 de gravuri, circa1000 de litografii, sute de stampe, picturi şi scul-pturi care, dăruite Academiei, formează colecţia pecare o redeschidem astăzi, în casa din Cotroceni aprofesorului.

În lungi răstimpuri, de preumblări în GrădinaBotanică sau de conversaţii în birourile sale din celedouă sedii succesive ale Institutului aflate la celedouă extremităţii ale Căii Victoriei, George Oprescu –care m-a onorat cu o simpatie pe care mă străduiamsă o merit – mi-a istorisit şi prizonieratul său în Bul-garia în primul război, ca profesor de liceu la TurnuSeverin, şi momentul clujean de după 1919, alăturide Vasile Pârvan, şi relaţiile sale cu grupul medico-artistic din jurul lui Ion Cantacuzino, şi cele cuhenri Focillon şi cu familia celebrului istoric deartă, cu fiica acestuia hélène – cea care m-a introdusla soţul său, atât de specialul, inconfundabilul JurgisBaltrušaitis –, şi prietenia sa de decenii cu Louishautecoeur, istoricul arhitecturii, locatar al PalatulInstitutului Franţei de al cărui patronaj luminatm-am bucurat, graţie tocmai recomandării profeso-rului, în sfârşit, înainte de toate, de momentele carealcătuiau reverenţa lui Oprescu faţă de urieşenianumită Nicolae Iorga.

Chiar şi atunci când nu iubea pe cineva, chiarcând acest „cineva” era o personalitate a Muzeului,a Universităţii, sau a Academiei – de la, spre pildă,Alexandru Tzigara Samurcaş la Emil Condurachi –discursul său nu era ofensator, ca şi atunci când, latelefon, se adresa unui prim ministru al vremii careîi era simpatic, dar îl vedea înconjurat de... idioţi.

george oprescu în amintirea mea*

Acad. Răzvan TheodorescuVicepreşedinte al Academiei Române

42

Lui George Oprescu, într-un fel magistrul meude acum mai bine de o jumătate de veac, îi păstrezamintirea unui cărturar român şi european care, tra-versând vremuri complicate, a ştiut să clădească

instituţii, să ocrotească oameni, să adune frumuseţişi să le dăruiască poporului său în care a crezut şi pecare l-a îndrăgit.

43

Muzeul de artă „George Oprescu”

*Cuvânt rostit la simpozionul aniversar „O călătorie fascinantă de 40 de ani pentru descoperirea secretelor celulei înbeneficiul sănătății omului” (19 septembrie 2019, Aula Academiei Române)

În cadrul cercetărilor din științele naturii, studiul

celulei ocupă un loc central. Faptul că Academia

Română are în cadrul său un asemenea institut de

investigare a celulei plasează instituția noastră între

cele de vârf în plan național și internațional. Ba,

câteodată, rezultatele muncii cercetătorilor institutu-

lui nostru au fost mai apreciate peste hotare decât în

țară. Institutul este, în mare parte, rezultatul pasiu-

nii, perseverenței și capacității a doi mari savanți,

Maya și Nicolae Simionescu, care, învingând toate

piedicile, au reușit să creeze acest templu al biolo-

giei celulei, în 1979, adică în vremuri care nu se

anunțau deloc faste și care nici nu au fost. Între

susținătorii acestei mari idei s-au aflat savantul

George Emil Palade, membru de onoare al Acade-

miei Române, laureat al Premiului Nobel, fostul

ambasador al României în SUA, Corneliu Bogdan,

și chirurgul Theodor Burghele, odinioară ministru al

Sănătății și membru al Academiei Române.

Se spune că știința este capacitatea de a găsi

soluții. Tinerii Maya și Nicolae Simionescu au găsit

atunci cea mai bună soluție: crearea acestui institut-

pilot pentru biologia românească. De-atunci,

generațiile de cercetători care s-au perindat și se

perindă mereu prin institut nu fac decât să ne ofere

soluții pentru viața noastră și a semenilor noștri.

Cum Academia își prețuiește instituțiile și

personalitățile, îngăduiți-mi să aduc omagiul acestui

suprem for de consacrare și de cercetare, Institutului

de Biologie Celulară și oamenilor săi.

„Un popor nu se caracterizează atât prin oamenii

mari pe care îi are, ci mai ales prin felul în care îi

recunoaște și îi stimează pe aceștia” (Friedrich

Nietzsche). Aș spune că această profundă cugetare

se aplică și oamenilor și instituțiilor mari. Să ne

recunoaștem și să ne prețuim marii oameni și marile

instituții care duc știința și creația înainte!

La mulți ani!

Cuvânt de deschidere*

Acad. Ioan-Aurel PopPreşedintele Academiei Române

Simpozion aniversar

45

*Alocuțiune susținută la simpozionul aniversar „O călătorie fascinantă de 40 de ani pentru descoperirea secretelorcelulei în beneficiul sănătății omului” (19 septembrie 2019, Aula Academiei Române)

O scurtă incursiune neromanțată în istoria șimemoria institutului nostru dedicată iluştrilor meimentori: profesorul Nicolae Simionescu şi profe-sorul George Palade

Celula este o tainăDintotdeauna şi mereu, Omul a încercat să

dezlege tainele vieţii. Cu mijloace simple la început,cu tehnologie complexă azi, a fost acceptată ideea căcelula ascunde în ea secretul vieţii, al bolii, al morţii.Să o înţelegi, să o cunoşti este visul Omului de sutede ani.

Îndrăzneţii, vizionarii şi experimentaliştii ne-audezvăluit portretul unei celule: o mică creaturăindependentă capabilă să trăiască, să funcţioneze,să se înmulţească. Ea îndeplineşte funcţii multiple.Dar funcţia aduce cu ea şi disfuncţia. De ce? Cum?În ce fel?

În această căutare, alături de mulţi cercetătoridin lume, ne-am îmbarcat şi noi, aici, acasă; laînceput am fost doi, ni s-au alăturat alţi căutători, caapoi să ajungem azi, la o echipă – o mică armatăcare încearcă să desluşească „tainele celulei”.

Cred în puterea instituţieiMica noastră armată de căutători s-a adunat în

ceea ce este azi Institutul de Biologie şi PatologieCelulară „Nicolae Simionescu” (IBPC-NS). Încer -când să periodizez geneza şi dezvoltarea institutuluinostru observ că:

• între anii 1970–1979 a fost perioada americană,în care a apărut ideea, care părea un vis frumos,aproape imposibil, perioada în care visul a căpătatîncet contur, ca apoi să se materializeze într-o clădirecu cinci etaje, împodobită cu aparate şi mai ales cutineri; o mare speranţă;

• între anii 1979–1989 a fost perioada în carene-am început activitatea şi am trecut de la Vis laRealitatea de acasă pentru ca

• după 1989 să trecem la... o nouă Realitate.Iată o scurtă istorisire a unei poveşti pe care

George Palade a denumit-o „experimentulSimionescu”.

1970–1979. Rădăcinile institutului: Universi-tatea Rockefeller – apare o idee îndrăzneaţă

23 iulie 1970. Una dintre cele mai fericite ziledin viaţa mea. După șase luni de aşteptare, după unrăspuns negativ, după nenumărate insistenţe ale pro-fesorului Palade, la 23 iulie mi se aprobă paşaportulpentru plecarea în SUA.

Am plecat în 25 iulie. În avion revedeam acea zidin 1969, când profesorul Palade, într-o vizită ladiferite institute din România, poposea şi la noi, laInstitutul de Endocrinologie, unde făceam cercetaresub îndrumarea atentă a unui foarte exigent mentor,profesorul Nicolae Simionescu. Îi arătăm proiectelenoastre, ce şi cum lucram şi ce am obţinut. Elvorbeşte puţin, ne întreabă câţi oameni lucrează cunoi, îi spunem că noi doi şi două tehniciene bune şiapoi, pleacă. După mai puţin de un an primim oinvitaţie care ni se părea că a venit de la Tutanka-mon. Profesorul George Palade invită pe NicolaeSimionescu şi pe mine să lucrăm cu el la Rocke-feller „un an, poate doi”. Cu unele dificultăţi Nico-lae Simionescu pleacă pe 1 februarie 1970. Mie numi se dă drumul. Soţ-soţie plecaţi, era periculos...Nu îmi amintesc multe despre drumul către NewYork. Ştiu doar că am aterizat pe AeroportulKennedy şi a doua zi lucram deja în laborator.

geneza şi evoluţia Institutului de Biologie şi Patologie Celulară „Nicolae Simionescu”

Acad. Maya SimionescuPreședinta Secției de științe biologice

46

Profesorii mei mi-au explicat proiectul la carelucram. Aveam un entuziasm nemărginit. Lucramuşor 14 ore pe zi. Am început bine, primele imaginipe care le-am făcut la microscopul electronic au fostexact ce căutam şi au devenit dovezile de careipoteza noastră avea nevoie. „Norocul înce -pătorului”.

Universitatea Rockefeller este un spaţiu intelec-tual deosebit, un cercetător nu își poate dori altceva.Contactul cu viaţa ştiinţifică şi cultura americană,personalitatea profesorului Palade, atmosfera deştiinţă adevărată au fost pentru noi un şoc şi oprovocare. A apărut un gând: hai să încercăm (1) săcreăm acasă o oază de ştiinţă adevărată în caretinerii cercetători din România, împreună cu noi,să-şi desfăşoare talentul, imaginaţia şi capacităţilecreatoare şi (2) să aducem biologia celulară în ţară,această nouă ştiinţă care simţeam că va revoluţionatoate ştiinţele vieţii şi nu numai. Filosofic gândind,cred că institutul trebuia să apară. Era momentulistoric pentru această nouă ştiinţă şi ea trebuia săajungă şi în România.

1971–1972. Începem să gândim serios la ceea cepărea aproape „imposibil”. Facem prima schiţă aviitorului institut. Începem formalităţile.

Nicolae Simionescu, într-un interviu acordat luiNicolae Țone, îşi aminteşte acea perioadă astfel:„...și, la un moment dat, în 1972, într-o suită deîmprejurări, care sunt foarte amuzante, m-am aşezat,împreună cu Maya, în faţa unei hârtii de împachetatşi am spus, şi unul şi altul, în acelaşi timp: «hai săfacem (în România) un centru modern de biologiecelulară, să adunăm nişte tineri în jurul nostru, să-iformăm ca un fel de familie şi să asigurăm, astfel, ooază de muncă, de linişte şi de seriozitate»”.

În acest răstimp, studiile noastre şi colaborareacu profesorul Palade se desfăşoară foarte bine.Rezultatele obţinute şi prezentate la diverse con-grese (1979–1989) au făcut ca, „de la un an, poatedoi”, colaborarea noastră să se întindă peste zeceani; mai mult, între timp am devenit pentru ameri-cani „the famous Romanian trio”.

A fost perioada în care ziua lucram cu sârg, iarseara/noaptea visam. Profesorul Palade descrie celmai bine această perioadă: „Printre experimente,descoperiri, selectări de microfotografii şi redactăride manuscrise, Nicolae şi Maya Simionescu auînceput să lucreze la planurile unui proiect ambiţios:un nou laborator care urma să fie construit înBucureşti. Iniţiativa le-a aparţinut în întregime.

Rolul meu în acest nou proiect a fost de a găsi,împreuna cu ei, căile şi mecanismele care să asigureviabilitatea acestui institut în România”.

Începem numeroasele pregătiri, trecem printoate formalităţile, învingem birocraţia și, mai ales,convingem autorităţile acelor timpuri de nevoia şiimportanţa noului institut.

Nu cred că am fi reuşit fără intervenţiile şi spri-jinul permanent ale profesorului Palade, aleambasadorului nostru în SUA, Corneliu Bogdan, şiale prietenului nostru şi profesorului Palade și alemarelui chirurg Theodor Burghele, ministrulSănătăţii în acel timp. Legat de hotărârea noastră,Nicolae Simionescu îi spune într-un interviu luiNicolae Țone: „Nu puteam schimba regimul, darcredeam că puteam schimba ceva în viaţa tinerilorromâni inteligenţi şi înzestraţi şi puteam returnaşansa pe care am avut-o de a lucra cu George Paladeîn SUA (la Rockefeller și la Yale)”.

Anul 1973. Primim aprobarea de înfiinţare ainstitutului dorit. Nicolae Simionescu pleacă rapidla Bucureşti, alege ca amplasament pentru noulinstitut un teren în strada B.P. hasdeu nr. 8, pentrucă era viran şi pentru că era în apropierea altor cen-tre universitare (Facultăţile de Biologie, Chimie,Medicină, Veterinară, Institutele Cantacuzino şiBabeş). Imediat am început schiţarea planurilorarhitecturale ale institutului. Aveam experienţamutării şi amenajării noului Departament debiologie celulară de la Universitatea Yale, unde prof.Palade, împreună cu unii dintre colaboratori (inclu-siv noi), s-a mutat. Fiecare moment liber, în specialseara, l-am folosit pentru a schiţa tot ce urma să sepetreacă în fiecare cameră de pe cele cinci etaje alenoului institut. Arhitecţilor români le-a plăcut planulşi l-au preluat fără obiecţii.

1974. Începe construcţia. Nicolae Simionescuvine la Bucureşti să bată ţăruşii care marcauperimetrul viitorului institut. Pune unul sau doidolari la temelia clădirii, pentru a aduce bogăţie. Unlucrător i-a spus: „Domnule profesor, nu puneţi undolar în pământ, în viitor, autorităţile s-ar putea sădărâme clădirea, ca să ia dolarul”. Pentru a urmăriconstrucţia, venim la Bucureşti o dată sau de douăori în fiecare an. Stabilim programul de cercetare alnoului institut şi considerăm că pe viitor, acasă,trebuie să trecem de la biologie celulară la patologiecelulară (patologia era iubirea ascunsă a lui NicolaeSimionescu) şi să ne concentrăm eforturile pe oproblemă majoră a societăţii moderne şi cauzaprincipală de mortalitate în ţările dezvoltate, inclusiv 47

în România, biopatologia celulară şi farmacologiacelulară a bolilor sistemul cardiovascular (atero -scleroză, diabet etc.). Atunci, ca şi acum, se pare căla fiecare zece minute un om moare de boalacardiovasculară. Era şi este o provocare ştiinţificăserioasă şi socio-economică importantă. Ne pro -puneam să înţelegem boala cardiovasculară, să ostăpânim, pentru ca apoi să o putem tămădui. Planambiţios, o boală ucigaşă la care lucrau sute decercetători din lume. Şi mai mult decât atât, istoriaEuropei, inclusiv a noastră, a pătimit enorm dincauza faptului că multe hotărâri decisive au fostluate de oameni afectaţi de boli cardiovasculare. Laconferinţa de la Yalta, din februarie 1945, soartanoastră a fost hotărâtă de trei oameni toți avândboala coronariană avansată: Roosevelt, care a muritîn aprilie 1945, Stalin în 1955 şi Churchill în 1965de accident vascular.

Crezul cercetărilor noastre, care a devenit şial institutului, a fost: „Biologia celulară şimoleculară în slujba sănătăţii omului”.

Deveniserăm destul de cunoscuţi, iar relaţiile cucercetătorii din laboratoare de prestigiu din SUAne-au ajutat să obţinem locuri pentru stagii despecializare şi 13 burse Fullbright de un an pentrutineri cercetători din Bucureşti. Astfel, în câteva din-tre aceste vizite, am intervievat absolvenţi de laFacultăţile de Chimie, Biochimie, Biologie,Biofizică, Medicină etc. şi am ales 13 tineri pe carei-am trimis la specializare în cele mai bune labora-toare în domeniul biomedical din SUA.

Comandăm toate echipamentele necesarecercetării de biologie celulară şi, ca să evităm izo-larea, ne asigurăm că vom avea o bibliotecă cu circa25 de abonamente la principalele reviste

internaţionale de ştiinţă. Cu o întrerupere de un an,din cauza cutremurului răvăşitor din 1977, clădireaeste terminată în 1979.

Profesorul Palade are o idee importantă (ca deobicei), pentru a se evita izolarea noastră înRomânia, să nu plecăm acasă până nu se semneazăun acord între Universitatea Yale şi MinisterulEducaţiei din România în care să se specificeobligaţia ca noi doi să venim trei luni pe an la Uni-versitatea Yale pentru a participa la Cursurile debiologie celulară şi să ne continuăm colaborarea.Acordul a fost semnat pentru șase ani. A funcționattimp de șase ani cu mici, apoi cu mari dificultăţi.Astfel, între 1970–1979, institutul nostru, pornit dela primele planuri făcute de noi pe hârtie de împa-chetat, la alegerea terenului viran din Bucureşti, lafinalizarea construcţiei, ajunge – îmbogățit cuaparatură modernă, cu tineri cercetători aleşi cugrijă din România şi cu doi seniori – să fie gata delucru.

Nicolae Simionescu, George Palade și Maya Simionescu

Acuarelă de arh. Gh. Leahu48

Pentru institut am intervievat 1200 de oameni şiam ales 80 sau 100 (de la portar la cercetător).

Ne pregătim de inaugurare. Semne rele auînceput să apară. Trei zile înainte de inauguraresuntem anunţaţi oficial de Ministerul Educaţiei cănu avem dreptul să organizăm simpozionul şi niciMinisterul nu va plăti transportul cu Tarom aloaspeţilor. Eram disperaţi, unii dintre invitaţii noştrierau deja pe drum, prin Europa. În institut se cautăposibilităţi de rezolvare. Profesorul NicolaeSimionescu se oferă sa dea Ministerului nouanoastră maşină (Peugeot), pentru a acoperi cheltu-ielile. În aceeaşi după-amiază, tinerii din instituts-au oferit să-și doneze salariile pe o lună sau douăîn acelaşi scop. După trei zile, un „înger protector”a intervenit şi a făcut posibilă susţinerea sim-pozionului. Nici azi nu ştiu de unde a venitrezolvarea și cine a fost protectorul nostru.

3 septembrie 1979. IBPC este inaugurat oficialcu un simpozion româno-american intitulat „Tran -sportul macromoleculelor în sistemele celulare”. Auparticipat, din SUA, profesorii George Palade,Christian de Duve și Günter Blobel, laureaţi ai Pre-miului Nobel, precum și profesorii Marilyn Far-quhar, David Sabatini, iar din Germania, profesorulWerner Franke.

1979–1989. Un Vis a devenit Realitate, dar seprefaţează dificultăţile... „Omului îi trebuie un visca să suporte realitatea” (S. Freud).

Am început cu mare entuziasm proiectele acăror succesiune în viziunea noastră arătau schema -tic ca mai jos.

Filosofía noastră de bază a constat în parcurgereasuccesivă sau concomitentă a cercetărilor privindfuncţionarea normală a inimii şi a vaselor de sânge(biologie celulară), urmată de identificarea alte -rărilor care au loc în diferitele segmente vasculare(patologie celulară), pentru a ajunge la ţinta finalăde încetinire sau eradicare a evoluţiei bolilor sis-temului cardiovascular şi a complicaţiilor lor (far-macologia celulară, terapia celulară).

Realizăm cu toţii că bolile inimii sunt un subiectcapital în viaţa individului şi, dacă le vom desluşi,noi sau alţii, va fi „un pas mic pentru noi, dar un pasmare pentru omenire”. În plus era şi ceva romanticîn cercetarea noastră – ne aplecam asupra inimii,care, cum spune poetul: „Inima, prin bătăile ei,aplaudă existenţa noastră” (Lucian Blaga).

Curând, au început sa apară primele rezultatepromiţătoare.

S-a creat o stare deosebită în institut. Opream lapoarta institutului tot ceea ce se întâmpla în afara luişi, în cele 10–12 ore, cât stăteam la lucru, uitam desistemul opresiv şi greutăţile prin care eram nevoiţisă trecem. Mai mult, în institut se trăia ca într-o fa -milie. La sala de mese, două minunate doamne nepregăteau în fiecare zi o ciorbă bună şi chemautinerii la masă. Tot la sala de mese, se cânta în tim-pul prânzului muzică simfonică şi pe masă existaufolii cu viaţa compozitorului respectiv. Am reuşit săînchiriem de două ori pe săptămână un teren de tenisde la BNR unde, împreună cu mulţi tineri din insti-tut, jucam tenis. Am serbat în fiecare an Crăciunul şiMoş Crăciun venea cu daruri pentru copiii noştri.Am făcut toate acestea, deoarece aveam credinţa că:

49

Un institut este o școală.Un institut este o Casă. Un institut este o familie. Cercetarea este un Mod de Viață.Şi astăzi cred că un institut de cercetare trebuie

să fie o şcoală în care nu se dau lecţii de la pupitru,dar se dau exemple. Într-un institut de cercetareadevărată se creează o „stare de graţie” carecuprinde curiozitate, onestitate, rezistenţă laspeculaţii şi aproximaţii, respect faţă de adevărulştiinţific, o stare de corectă comunicare, toate avândun scop comun: ştiinţă adevărată, ştiinţă careavansează Ştiinţa şi Cunoaşterea. Să accepţi şi sătransmiţi că „adevărul este ceea ce trece testulexperienţei” (A. Einstein).

Bucuria noastră nu a durat mult; ea prefaţanecazurile care urmau să vină. La începutul anului1980 am fost înştiinţaţi că toate fondurile noastre decercetare au fost tăiate. Nu fonduri de chimicale, demateriale, niciun abonament la bibliotecă, nimic.Puţinele fonduri pe care le aveam erau pentru micilenoastre salarii şi cheltuielile de întreţinere a casei.Disperarea era mare. Trebuia să găsim o ieşire, osoluţie. Sir Medawar spune că „știinţa este arta de agăsi soluţii”. Şi le-am găsit.

În anii 1980, singura instituţie care oferea, princompetiţie, fonduri de cercetare în afara graniţelorţării era Institutul Naţional de Sănătate (NIh) dinSUA. Facem imediat o primă aplicaţie de grant,competiţionăm cu toţi aplicanţii americani şicâştigăm, în 1981, primul grant pentru trei ani. Chiarînainte de terminarea acestuia, facem o aplicaţiepentru un nou grant competitiv şi, datoritărezultatelor obţinute anterior, am câştigat al doileagrant şi, apoi, bazat tot pe rezultate am obţinut altreilea grant. În 1990 a apărut alt sistem de granturiamericane, FIRCA (Fogarty International ResearchCollaborative Award) la NIh. Am aplicat şi amcâştigat două granturi în colaborare cu prof. SamuelSilverstein şi prof. David Stern de la UniversitateaColumbia din New York (unde eram şi visiting pro-fessor). În felul acesta toată cercetarea institutuluiîntre 1979–1995 a fost subvenţionată de granturileNIh – SUA.

Între anii 1979–1989, viabilitatea, evitareaizolării şi supravieţuirea institutului în condiţiile vi -trege ale comunismului au fost posibile în principalprin voinţa comună a grupului nostru de „a bate sis-temul”. În plus, la iniţiativa înţeleaptă a profesoruluiPalade, împreună cu Nicolae Simionescu, am fostnumiţi profesori vizitatori la Universitatea Yale,

New haven, fiind implicaţi anual, timp de trei luni,în activităţi de predare şi cercetare. Această asocierene-a facilitat continuarea legăturilor privilegiate cuuniversităţi din SUA şi cu specialişti remarcabili îndomeniu, noi schimburi ştiinţifice şi evitareaizolării, precum şi obţinerea de burse pentrucercetătorii IBPC. În aceşti ani, 15 tineri cercetătoridin institut au fost instruiţi în prestigioaseuniversităţi americane. În plus, în institut au avut loccinci simpozioane româno-americane subvenţionatede NIh – SUA, care au fost vitale pentru evitareaizolării și menţinerea cercetărilor moderne.

În acea istorie rea, cercetarea a fost salvareanoastră. Am dovedit că regimul nu poate cotropiŢara Ştiinţei, acolo mintea noastră era liberă şigândirea fără limite, singurele limite erau propriilenoastre limite.

Am câştigat „pariul” cu istoria! Nu am avutniciodată vocaţia de a ne resemna. Greşesc rău ceicare spun că în perioada comunismului România afost o „Siberie a spiritului”. Scriitorii au scris,cercetătorii au cercetat... Pentru că niciun regim nuîţi poate cotropi spiritul. În acea perioadă dramatică –istoric şi social –, tocmai pentru că era greu şiaproape imposibil, după unii, am reuşit ca în oazanoastră să ne desfăşurăm, cât am putut, ideile,dorinţele şi să menţinem aprinsă palida luminiţă acercetării româneşti. Eram ca în povestea fetiţei cuchibrituri, ţineam permanent chibritul aprins (la noiîn institut, veioza) şi făceam cercetare cât puteamnoi mai bine. De aceea, după doar zece ani de laapariţie, institutul nostru şi-a căpătat un loc bun întreinstitutele europene.

Aşa cum am spus, în institut, eram uniţi de odorinţă comună, „să batem sistemul”, făcândcercetare bună. Era modul nostru de a rezista într-operioadă infernală. A fost modul nostru de a trece cucapul sus printr-o perioadă care te putea uşor înco -voia. Abia acum îmi dau seama ce noroc am avut cuprofesiunea noastră.

În septembrie 1989 a venit la noi un prieten celucra la Ministerul Educaţiei şi Cercetării, careconfidenţial, în curtea institutului, ne-a spus ca sun-tem pe „lista neagră” şi să ne pregătim să răspundemla trei acuzaţii grave ce se aflau pe masa „tovarăşei”:1) vindem secretele noastre americanilor; 2) pu -blicăm doar în reviste străine, nu și în cele româneştiși 3) planul nostru de cercetare nu a fost aprobat deCabinetul 2 (asta era adevărat, nici nu consideram cătrebuie). Restul, inepţii!!!50

Spre şansa noastră a venit anul 1989. În acelmoment am ştiut că am învins scepticii, care nu cre-deau în reuşita și rezistenţa noastră şi am ştiut că amcâştigat „pariul” cu istoria!

A venit libertatea! Am înţeles repede că laînceput democraţia este timidă şi libertatea fragilă:un cal liber este frumos, un tigru liber este periculos.

Acum ne puteam desfăşura deplin, pentru căştim bine că cercetarea înseamnă deopotrivălibertate şi responsabilitate.

1989–1990. Căderea comunismului a adus uneleschimbări în structura institutului.

• IBPC a fost afiliat la Academia Română.• După doar zece ani de activitate, IBPC, de la

un grup necunoscut, a devenit o instituţie membră areţelei globale UNESCO – MCBN (Reţeaua deBiologie Moleculară şi Celulară).

• O parte dintre cercetătorii noştri au dorit săexperimenteze viaţa ştiinţifică din Europa şi StateleUnite. Şansa echipei noastre a fost că în locul lor nis-au alăturat tineri talentați, cu dorinţă pentru cer -cetare, astfel că schimbarea nu a afectat performanţanoastră în cercetare.

1992. Pe baza rezultatelor am câştigat două gran-turi de colaborare FIRCA-NIh-SUA (câte trei anifiecare) cu prof. Samuel Silverstein şi prof. DavidStern de la Universitatea Columbia, New York, SUA.În plus am mai avut fonduri pentru colaborări încadrul Comunităţii Europene şi am câştigat un grantde la Swiss National Science Foundation, pentru unproiect de colaborare (1997). Acesta a fostindicatorul că lucrăm la ceva important şi că rezul-tatele noastre sunt valabile, acceptate şi apreciate.

Institutul şi învăţământul de biologie celulară. Pregătirea viitoarelor generaţiiÎncă de la început, ne-am propus patru obiective

mari: 1) cercetare biomedicală; 2) răspândirea biolo-giei celulare în toate centrele universitare din ţară;3) pregătirea noilor generaţii de cercetători şi 4) fa -cilitarea schimburilor internaţionale.

De la înfiinţare, din 1979, laboratoarele Insti-tutului au fost deschise (ca şi bibliotecă) pentruoricine dorea să înveţe tehnici sau metode de cer -cetare. Foarte mulţi cercetători din ţară au trecutpragul institutului să înveţe tainele biologieicelulare.

După nici trei ani de la înfiinţare, în 1982, lainiţiativa profesorului Nicolae Simionescu şiîmpreună cu profesori din toate oraşele universitareale ţării am fondat Societatea Română de Biologie

Celulară. Ea a devenit în timp o societate trofică,foarte activă, astăzi compusă din aproximativ 450de membri din întreaga ţară. De la înfiinţare, so -cietatea organizează un congres anual în carenoutăţile din cercetarea de biologie celulară, schim-bul de idei şi rezultate, problemele învăţământului şieducaţia tinerilor cercetători sunt probleme prio -ritare de discuţii. Societatea a devenit o platformăunde se practică ştiinţă şi prietenie. Colegii din ţară,unii chiar profesori, mărturiseau la întâlnirilenoastre că „societatea noastră este o școală”. Eraexact ce ne-am dorit.

Curând după înfiinţare am început şi programulde doctorat. Prof. Nicolae Simionescu şi cu minecăpătasem dreptul de a conduce doctorate şi înRomânia. Astfel, toţi tinerii noştri au intrat în acestprogram care era dificil, exigent şi ambiţios. Văzândpregătirea excelentă a generaţiilor de tineri care autrecut prin program, cred că el a fost – şi încă este –util şi corect. Am avut şi doi studenţi la Medicină dinSUA care au venit să-şi înceapă doctoratul cu noi.

În perioada 2000–2008, urmărind aceeaşi ideede a dezvolta cercetările de biologie celulară în toatăţara, împreună cu dr. Anca Sima (director executiv),am organizat în institut cursuri postuniversitare(opt ediţii), la care au participat cursanţi români şiconferenţiari din institut, din ţară şi din străinătate.Tinerii cursanţi români (cercetători, medicirezidenţi) au fost entuziasmaţi de curs. Şi noi, la fel.

Imediat după revoluţie, în anul 1990, au venit lanoi studenţii Facultăţii de Chimie care ne-au rugatsă le ținem Cursuri de biologie celulară. Cine puteasă reziste cererii studenţiilor? Le-am ţinut.

În anul 2000, doi profesori din Constanţa (prof.Adrian Bavaru şi prof. Vasile Sârbu) ne-au solicitatcălduros să acceptăm să ţinem Cursul de biologiecelulară la Facultăţile de Medicină şi Biologie dinreînfiinţata Universitate din Constanţa. A fost destulde complicat pentru noi, dar nu am rezistat entuzias-mului celor doi profesori tineri, care doreau „să facăceva important pentru oraşul lor, Constanţa”. Toc-mai refuzaserăm o solicitare asemănătoare de la oimportantă universitate privată din Bucureşti. Pe einu îi puteam refuza. Astfel, timp de cinci ani, noi şicolaboratorii noştri din Institut am predat biologiacelulară la Universitatea din Constanţa, timp în careei şi-au pregătit propriii profesori.

Institutul și Academia RomânăAm avut totdeauna conştiinţa că un Om trebuie,

are obligaţia, să servească societatea din care face 51

parte. Noi trebuia să servim cercetarea şicercetătorii.

Nicolae Simionescu şi cu mine am fost aleşi în1990 membri corespondenţi şi în 1991 membri titu-lari ai Academiei Române. Am privit aceasta ca pe ooportunitate de a servi comunitatea ştiinţifică dinţara noastră. În 1991 am scris împreună un articol în„Academica” intitulat „Academia – Maxima Scien-tia et Maxima Moralia”.

În 1992, Nicolae Simionescu a introdus pentruprima oară în ţară, în Academia Română, sistemulde granturi competitive care revoluţionau sistemul;subvenţionarea unui proiect de cercetare urma să sefacă după evaluarea serioasă a valorii lui ştiinţifice.Greu de înţeles la început, sistemul de granturi a fostapoi acceptat de toate forurile din România careofereau fonduri de cercetare. În 1994, NicolaeSimionescu este ales vicepreşedinte al AcademieiRomâne. Îşi dedica mult din timpul său pentru areorganiza cercetarea din Academie. Nu a mai avutmult timp pentru asta...

1995. Nicolae Simionescu a părăsit lumeanoastră, dar spiritul său a rămas în institut, pretutin-deni. În memoria lui, institutul a fost numit IBPC„Nicolae Simionescu”.

Mereu, dar în special de Sfântul Nicolae sau laaniversări anuale, gândul nostru se îndreaptă cătreprofesorul şi mentorul nostru. Ne întâlnim, vorbim,ne uităm la imagini de demult sau susţinem sesiuniştiinţifice „In memoriam acad. Nicolae Simionescu(1926–1995)”.

Colaboratorii din IBPC spun: „Pentru noi, Pro-fesorul Nicolae Simionescu a fost o briză de aerproaspăt în timpurile grele ale regimului comunist.Era o personalitate completă și complexă, în caresavantul scrupulos, omul de ştiinţă adevărat, educa-torul, profesorul autentic și adevăratul patriot seadunau într-o personalitate cu adevărat remarcabilă.Am învăţat de la Magistrul nostru minunilecercetării, dedicaţia pentru știinţă, cum să priveștisuccesul și eșecul, simţul responsabilităţii, rigoarea,etica, măreţia harului intelectual și a valorilormorale care trebuie să completeze un om de știinţăautentic.

Recunoștinţă infinită profesorului nostru,Colaboratorii din IBPC”

În acelaşi an, am devenit directoarea institutului.Povestea noastră, „experimentul Simionescu”, nu

avea voie să se sfârşească aici, trebuia să meargămai departe... În 1998, am fost aleasă vicepreşedintaAcademiei Române, pe care am servit-o în două le -gislaturi. Am continuat să conduc sistemul de gran-turi ale Academiei Române care, chiar dacă însem-nau sume modeste de bani, aveau un prestigiu mare,deoarece evaluarea lor implica un proces foartestrict. Am încercat în cele 14–15 ore pe zi să slujescmai departe cercetarea academică şi să nu neglijezinstitutul. Din păcate, sistemul de granturi ale Aca -demiei a fost desfiinţat în 2004. Nu ştiu nici acumcine se temea de acest sistem. Încă sper că va fireînfiinţat. Era un atu al Academiei noastre...

Conduc secţia de Ştiinţe biologice a AcademieiRomâne. Am adus în secţia noastră cercetători cutalent, cu operă şi cu etică. În plus, mulţi dintre eisunt... doamne. Şi Academia are nevoie de maimulte doamne!

Fac parte dintre cei care sprijină şi încearcă săprotejeze Academia Română şi cercetareafundamentală (cercetarea de bază), care se face pre-ponderent în Academia Română. Sunt și cei care,din neştiinţă, nu-i dau importanţă şi nu înţeleg faptulcă ea stă la baza tuturor cercetărilor. Orice cercetarecare nu are la bază un studiu fundamental serios nurezistă în timp. Este ca o casă fără fundație.

Institutul câştigă prin competiţie titlul de Centrude Excelenţă al Comunităţii Europene.

2000, an deosebit de important care a marcattoată viaţa ştiinţifică a institutului și care a adus cu elrecunoaşterea internaţională a rezultatelor cer -cetărilor noastre. IBPC „Nicolae Simionescu” a fostselectat prin concurs Centru de Excelenţă alComunităţii Europene. Aplicaţia pentru aceastăcompetiţie am făcut-o împreună cu doctoranda meaAnca Gafencu şi a inclus, pe lângă descrierea rezul-tatelor anterioare, o prezentare clară şi concisă a ceeace ne propunem pentru viitor. Titulatura obţinută apermis înzestrarea noastră cu un microscopelectronic modern şi organizarea unor simpozioaneinternaţionale, precum „Disfuncţia cardiovascularăîn hiperlipidemie şi diabet” (2002) sau „Biologiacelulară şi moleculară – cheia pentru a învinge bolilecu risc global” (2004), organizat cu prilejul celei dea 25-a aniversări a institutului nostru.

2005 a marcat un alt mare succes. Princompetiţie am obţinut un grant acordat de cătreComunitatea Europeană prin acţiunea specifică desusţinere PC6: „Consolidarea Spaţiului European deCercetare prin Consolidarea Competenţei Cercetăriidin România în genomica şi proteomica principalelor52

boli de risc global: ateroscleroza, diabetul şicomplicaţiile sale” (SERA). Am scris proiectulîntr-o bună colaborare, din nou, cu tinerelecercetătoare Anca Gafencu (director executiv) șiMădălina Fenyo, doctorandele mele.

2009. Proiectul „CARDIOPRO” – reîntinerireainstitutului în formă şi fond, introducerea de noitehnologii, modernizarea proiectelor de cercetare;un mare câştig pentru institutul nostru. Princompetiţie am câştigat un grant valoros (11 milioaneeuro) din fonduri structurale pentru proiectul deinvestiţii „CARDIOPRO”: „Extinderea şi moder -nizarea infrastructurii de cercetare pentru creştereacompetitivităţii în domeniul bolilor cardiovasculare,diabetului şi obezităţii”. Cofinanţare: Fondul Euro-pean de Dezvoltare Regională – POS, Axa Prioritară2. Proiectul a fost câştigat în urma unei aplicaţiicomplexe şi convingătoare, arătând direcţiile pecare vrem să le urmăm în viitor. Prin acest proiect,între 2009–2012, am reîntinerit întreaga structură ainstitutului, aceasta însemnând laboratoare noi şiechipamente de ultimă generaţie şi, în mod implicit,reconsiderarea şi modernizarea programului decercetare cu noi proiecte permise de noile echipa-mente. Am început, astfel, studii novatoare în dome-niul proteomicii, nanomedicinei/nanoterapiilor şi alcelulelor stem/medicină regenerativă. Rezultatelebune nu s-au lăsat mult aşteptate şi au fostprezentate de către tinerii din institut la numeroasemanifestări ştiinţifice din ţară şi din străinătate dinperioada 2010–2014.

În 2013 am primit unul dintre cele mai deosebiteonoruri: Cavaler al Legiunii de Onoare (Chevalierde la Legion d’honneur) al Franţei. Îl consider oonoare pentru mine, pentru mentorii mei şi pentruechipa mea, care mi-a fost alături de-a lungul celor40 de ani.

Cercetarea în institut continuă într-un ritm alert,dar necesităţile sunt din ce în ce mai mari.Competiţionăm şi în anul 2014 cu dr. horia Maniu(director de proiect), câştigăm un grant cofinanţatdin Fondul European de Dezvoltare Regională:„Constituirea unui nou compartiment de sortare şicrioprezervare a celulelor pentru cercetare şi în scopterapeutic” (SORTIS). Acest grant a permis înfiin -ţarea unui Laborator performant de biologiemoleculară şi a unui Compartiment modern de crio-prezervare a celulelor.

Dar cercetarea cere fonduri continuu. Obţinereade fonduri care să ne permită continuarea

proiectelor pe următorii trei-patru ani este o preocu-pare permanentă a întregii echipe. Competiţionăm şiîn 2016 câştigăm granturi valoroase acordate prinProgramul Operaţional pentru Competitivitate2016–2020. În plus suntem colaboratori la impor-tante granturi europene.

Datorită rezultatelor proiectelor realizate în noulDepartament de proteomică, cea de a 12-a Con -ferinţă de proteomică din Europa Centrală şi de Est(CEEPC) a avut loc în IBPC în 2018.

2019. După 40 de ani de la înfiinţareArată bine! Activitatea din acest an are acelaşi

ritm ca întotdeauna: cercetare, lupta pentru fonduri,simpozioane şi școli de vară ţinute în cadrul proiec-tului INTERA etc. În plus, constatăm cu bucurie cămedia de vârstă a personalului din institut a rămasaceeaşi ca în urmă cu 40 de ani, datorită tinerilorcare ni s-au alăturat. Pentru ei şi pentru noi am orga-nizat împreună cu Fundaţia Naţională de Ştiinţă şiArtă sesiunea ştiinţifică intitulată „Viitorulcercetării, dezvoltării şi inovării în domeniulsănătăţii. Oportunităţi pentru România – horizonEurope”. Au participat importante personalităţi dinEuropa de Vest și de Est.

Ce am învăţat? Ce am descoperit?Am învăţat că lumea celulelor este o lume

specială cu reguli şi protocoale instaurate şi respec-tate de mii şi mii de ani. Fiecare tip de celulă are ofuncţie, un rol în viaţa organismului. Unele ne ajutăsă respirăm, altele să gândim, să scăpăm de coles-terolul din sânge, altele ne apară de instruşi. Cândorganismul este atacat de un inamic sau un terorist,apare imediat o armată de celule care are rolul să leapere pe toate celelalte.

Celula îşi chiverniseşte bine viaţa şi interesele.Ea ţine în biblioteca ei (în nucleu) toată informaţiade care are nevoie ca să trăiască, să se înmulţeascăşi să-şi îndeplinească funcțiile (codul genetic). Are osursă care îi dă energie (mitocondriile), are ofăbricuţă care produce proteine (descoperită dePalade) şi are un sistem de control ferm a tot ceea ceintră şi iese din celulă (membrana). Nu trăieştesingură. Celulele s-au adunat într-o lume a lor,formând ţesuturi, organe şi organisme. Noi toţisuntem formaţi dintr-o aglomerare de celule şi sun-tem rude cu prima celulă apărută pe pământ.

Am învăţat că celula este sediul vieţii și albolii, este, în fapt, pacientul elementar. 53

Uneori, când agresorul este puternic, celulele seîmbolnăvesc şi pot muri şi, odată cu ele, murim şinoi. Ce trebuie făcut pentru a câştiga lupta cu agre-sorii, pentru a-i reda celulei sănătatea, astfel încât săîşi urmeze netulburată destinul şi rostul ce i s-ahărăzit? Aceasta este întrebarea la care încearcă sărăspundă toţi cercetătorii din domeniul biomedical.De aici a apărut şi termenul de cell doctor (doctor decelule). Nu este glumă. Tratamentul pentrurestaurarea sănătăţii celulelor a început şi cu astaîncepe tratamentul „inteligent” al bolilor, medicinapersonalizată, medicina de precizie.

Ce am descoperit? Este o întrebare legitimă pecare ne-o pun mulţi oameni din afara cercetării bio-medicale. Am descoperit că celulele care căptuşesctoate vasele de sânge şi inima (întreg sistemul car-diovascular), considerate iniţial o nesemnificativăfoiţă de celofan, sunt în fapt sofisticate, inteligente,iscusite şi foarte agere. Vorbim despre celulaendotelială şi numeroasele sale surori, careveghează şi controlează schimbul de substanţe întrediferitele medii interne şi, astfel, au un rol funda-mental în bunăstarea şi funcţionarea organismului.

Între altele am identificat că aceste celule au pelângă vezicule (descoperite de G. Palade) şi canaletransendoteliale (descoperite de noi) cu carecontrolează tot ceea ce trebuie – sau nu trebuie – sătreacă din sânge la ţesuturi. Suprafaţa acestor celuleeste diferenţiată în microdomenii distincte castructură şi chimie şi, astfel, pot asigura multiplefuncţiuni necesare homeostaziei, adică „armoniei”din organism.

Împreună cu colaboratorii din institut amurmărit procesul de trecere a moleculelor princelule, pe care Nicolae Simionescu l-a numit inspi-rat „transcitoză”. I-am descoperit mecanismele cucare asigură selecţia controlată a ceea ce fiziologictrece din sânge la organe (medicamente, proteinecărăuşi, hormoni etc.). Transcitoza s-a dovedit a fiun proces celular universal. Grupul nostru a identi-ficat (pentru prima oară) receptorii de pe suprafaţacelulelor (de exemplu: receptori pentru albumină,histamină), care sunt implicaţi în procese fiziologiceşi patologice majore. Şi multe altele...

Toate datele de biologie celulară obţinute au for-mat fundamentul pentru înțelegerea modificărilorpatologice care au loc în boala cardiovasculară,diabet şi a complicaţiilor lor.

În patologia celulară, echipa noastră a urmărit şia descoperit evenimentele incipiente (din artere şivalve) care duc la formarea plăcii aterosclerotice,

rolul lipoproteinelor, modificarea şi alterarea lor înateroscleroză şi diabet. Împreună am descifrat pato-biochimia diabetului şi efectul nociv al diverșilorfactori (exemplu: hiperglicemia) care duc la cauzaprincipală de mortalitate în această maladie,ateroscleroza accelerată. Recent, grupul nostru aintrodus în proiectele institutului cercetări preclinicemoderne, prin care urmărim terapia bolilor cardio-vasculare, a diabetului, hipertensiunii, obezității.

Nanoterapia şi utilizarea nanotehnologiilor mo -derne ne-au permis ţintirea medicamentelor, specificdoar către celulele/ţesuturile modificate patologic.În medicina regenerativă, echipa noastră ademonstrat că terapia cu celule stem în infarctul demiocard are efecte favorabile, directe şi în specialindirecte.

Toate aceste rezultate (şi altele nemenţionateaici) au fost preluate de comunitatea ştiinţificăinternaţională, aşa cum ne arată numărul mare decitări al lucrărilor din institut în literatura de spe-cialitate. Împreună ele evidenţiază împlinireafilosofiei şi viziunii iniţiale: trecerea proiectelor suc-cesiv de la biologia celulară la patologia celulară, laterapia celulară.

Nu am descoperit leacul pentru eradicareabolilor cardiovasculare sau a diabetului (ţintanoastră), nu au fost descoperite, încă, nicăieri înlume şi nici leacul contra multor altor boli alesocietăţii moderne. De zeci de ani, mii de cercetătoriîn laboratoare performante şi cu fonduri pe măsurăse străduie să atingă primii acest deziderat. Nusuntem încă acolo.

Şi noi, ca şi alți cercetători, ştim către ce neîndreptăm, dar nu ştim ce vom găsi. Din tot ce am

54

agonisit până acum, ştim că suntem pe drumul careduce la desluşirea răspunsului celulei la agresori,înţelegerea mecanismelor dereglate şi a capacităţiilor de reparare – ţinta noastră. Acest drum nu esteuşor, el trece prin vasta şi complexa câmpie a(ne)cunoaşterii, care trebuie defrişată încet, cu grijăşi cu paşi mici.

Suntem optimişti. Ştim că drumul este corect şică bogăţia pe care am adunat-o în 40 de ani de cer -cetare va duce sigur la un final fericit pentru trata-mentul bolilor cardiovasculare, al diabetului şi alaltor maladii. Mă uit cu mari speranţe la tinerii dininstitut. Ei au adunat în traista lor tot ce am agonisitnoi şi cercetătorii din lume în domeniu.

Nu ştim dacă noi vom fi primii care vomatingem acest ţel, dar ştim sigur că, prin rezultatelenoastre, vom contribui la găsirea soluţiilor şi, poate,la tămăduirea bolilor.

Acesta este farmecul cercetării...Este ca atunci când temerarii au încercat să

cucerească Everestul. Au fost multe încercări, uniis-au oprit la 4000 de metri, alții la 6000, alții aumers mai sus, astfel s-a acumulat experienţă. Înfinal, neozeelandezul Edmund hillary şi TenzingNorgay din Nepal au ajuns pe vârf, la 8848 metri.L-au cucerit! Amândoi au afirmat că reuşita a fostrezultatul unei munci de echipă, a întregii expediţii.La fel este și în cercetare, care este tot un fel specialde expediție.

Nu pot să termin acest arc peste 40 de ani, fărăsă mă gândesc la cei care au făcut posibileînfiinţarea, vieţuirea şi supravieţuirea institutului îndecursul timpului: mentorii mei, instituţiile carene-au susţinut financiar şi elevii noştrii, echipa insti-tutului cu care am străbătut aceşti ani.

Nu ştiu cum s-a întâmplat, dacă i-am ales eu saum-au ales ei pe mine. Cert este că NicolaeSimionescu şi George Palade au fost şi au rămaspentru totdeauna modelele mele de existenţă. Intere-sant, mentorii mei au multe caracteristici comune.Amândoi sunt ceea ce eu numesc „oameni frumoşi”.Doi antrenori de spirite, două personalităţiseducătoare, profunde, lângă care ţi-ai dori să fiimereu. A fost o şansă să am asemenea modele. Sau,poate, un destin. Sau poate cineva acolo sus a vrutaşa... Nu i-am imitat, nu am copiat nimic, dar credcă-i observam continuu, şi ceea ce îmi plăcea, amadaptat fiinţei mele. Şi mi-au plăcut multe.

Este clar, nu poţi să copiezi un model, chiar dacăai vrea. Devine artificial, nu mai eşti tu. Din ceea ceam învăţat şi am preluat de la maeştrii mei, mi-amformat, cu bune şi mai puţin bune, modul meu de afi şi de a exista în ştiinţă şi în viaţă. Influenţa lor înviaţa mea ştiinţifică este inestimabilă.

55

Am lucrat bine împreună, poate pentru că eramcomplementari, fiecare aducea altceva în echipă:experienţă, entuziasm, profunzime, optimism şi ta -lent experimental. Vă las să ghiciţi cine aducea ceaducea în proiectele noastre. „The famous Ro -manian trio” gândea ştiinţa şi viaţa în ştiinţă la fel.

tribut instituțiilor care ne-au susținut financiar în aceşti 40 de aniÎn primul rând, IBPC nu ar fi supravieţuit tim-

purilor grele din perioada comunismului fărăgranturile câştigate de la Institutul Naţional deSănătate (NIh) din SUA. Faptul că NIh dădea accesliber să competiţionezi pentru fonduri a fost salvareanoastră pentru 13 ani (1981–1995). Este de admiratşi atitudinea evaluatorilor americani care nu au ţinutseama că este o cerere de grant din afara SUA,dintr-o ţară comunistă, şi chiar competitorii noştriau evaluat proiectele noastre doar prin valoarea lor.

După 1993 am început să obţinem granturi com-petitive din România, de la Academia Română, apoide la Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi de laComunitatea Europeană. Fără aceste fonduri, ideileşi proiectele noastre adormeau în aşteptare.

Au crescut în institut patru generaţii de cercetători.Aleasă cu mare grijă, prima generaţie de

cercetători (1979) a fost cea care a stat la temeliaproiectelor de început. În 1989, unii dintre eleviinoştri au plecat să guste ştiinţa şi viaţa Occidentului.Interesant este că majoritatea a continuat pe proiecteapropiate de cele din institut. Oricum, ei tot „ainoştri” au rămas. Tristeţea plecării lor din institut a

fost curând înlocuită de speranţa venită odată cuintrarea noilor tineri în institut. Ei s-au dovedit egalde buni cu cei plecaţi şi au intrat repede în „starea degraţie” creată în institut. În plus, cei care, prinalegere, au rămas să ducă mai departe institutul, audevenit şefi de departament sau „lideri” de grup.Împreună cu ei am format o nouă generaţie care nis-a alăturat, iar acum suntem la a patra generaţie,foarte promiţătoare, de tineri absolvenţi, masteranzisau doctoranzi. Îi admir pe toţi. Pot spune că îiiubesc pentru devoţiunea lor pentru cercetare, încondiţiile în care în ţara noastră cercetarea estedeparte de a fi o prioritate.

Să crezi că imposibilul nu există.Nicolae Simionescu şi cu mine am dorit să

facem ceva care să dăinuie în timp şi am vrut săfacem asta tocmai pentru că erau timpuri foartegrele. Am considerat greutăţile o provocare şiprovocarea o ştachetă pe care trebuie să o trecem.Am tratat eşecul şi succesul – aceşti doi mari impos-tori (cum spune R. Kipling) – la fel şi ne-am ascunsnecazurile în nisip şi ne-am săpat bucuriile în stâncă(Sfântul Augustin).

Am făcut ştiinţă cu conştiinţă. Am învăţat săprivim cu umilinţă lumea Viului şi să intrăm cusmerenie în Ţara Ştiinţei şi în Lumea Celulelor. Şimai ales am învăţat că trebuie să încerci pânăreuşeşti. Şi dacă nu reuşeşti, să încerci din nou. Darpentru asta trebuie să crezi că imposibilul nu există.

Ce am pus în traista pe care o port cu mine pre-tutindeni? Speră, visează, iubeşte, iartă, zâmbeşte,ajută, fii generos şi mai ales acţionează!!!

Mentorii mei: George Palade și Nicolae Simionescu. Influenţa lor asupra mea este inestimabilă.

56

Am avut şansa că în toţi aceşti ani, băieţii noştri,Vlad şi Dan Simionescu, deşi tineri, au înţeles ceeace vrem să facem, au fost alături de noi în toatemomentele importante şi, în acelaşi timp, şi-au con-struit destinul şi profesiunea pe care și le doreau:Vlad – arhitectură şi Dan – cercetare biomedicală.Le mulţumesc!

Datoria memorieiAşa, cu încercări reuşite și nereuşite (dar de

care nu vorbim), am ajuns astăzi la marea noastrăsărbătoare, pe care o considerăm o sărbătoare aştiinţei româneşti: a 40-a aniversare a Institutuluide Biologie și Patologie Celulară „NicolaeSimionescu”. Împreună cu colaboratoarele mele, dr.Anca Sima și dr. Ileana Mânduţeanu, ajutate de

tineri entuziaşti, dr. Mirel Popa şi dr. LoredanNiculescu, am gândit că poate cei veniţi recent îninstitut sau alţi prieteni vor să cunoască povesteanoastră, pe care nu avem dreptul să o dăm uitării.Este „datoria memoriei”, cum se spune, o datorie pecare o vrem împlinită prin această carte. Ea adunăimagini şi texte care ne-au însoţit în călătorianoastră, care ne-au menţinut „raţiunea de a exista”în perioadele grele, tulburi prin care am trecut sauatunci când, ca în orice proces de cercetare, treceamprin eşec/succes sau eşec/eşec/succes.

Vă invităm să parcurgeţi acest volum de Istorieși memorie cu imagini şi evocări adunate dintr-o„călătorie incredibilă de 40 de ani pentrudescoperirea secretelor celulei în beneficiulsănătății Omului”.

Preţioasa noastră echipă

57

*Alocuțiune susținută la simpozionul aniversar „O călătorie fascinantă de 40 de ani pentru descoperirea secretelorcelulei în beneficiul sănătății omului” (19 septembrie 2019, Aula Academiei Române)

În drum spre casă, treceam adesea pe lângă unhățiș de vegetație de pe strada Bogdan Petriceicuhasdeu, lângă curtea Facultății de Biologie. În1974, hățișul a fost înlocuit de șantierul unei clădiri.A urmat cutremurul din 1977, iar clădirea de pestrada hasdeu se apropia de finalizare. Nu știam ceeste sau ce urmează să fie acolo, până în august1978, când am pășit pragul noului Institut deBiologie și Patologie Celulară.

Ideea unui institut științific dedicat introduceriibiologiei celulare moderne în România îl preocupape prof. Nicolae Simionescu încă din anii ’70 cândnota: „O, dacă aş putea crea un … crâmpei de viaţăadevărat, măcar pentru generaţia următoare decercetători...”. Într-un interviu ulterior, răspundea laîntrebarea: „Cum s-a născut ideea institutului?”„Credem, şi eu şi Maya, în puterea instituţiilor. Săfaci, ceea ce se spune în termeni mai pedanţi, oşcoală. o şcoală pe care să o ridici la rangul deinstituţie. Și cum în anii în care noi am începutactivitatea în America, virtual biologia celulară nuexista în România, gândul de a fi întemeietorii aces-teia aici l-am avut în permanenţă”.

Prin grija celor doi cofondatori, profesoriiNicolae și Maya Simionescu, institutul a fost dotatcu cea mai avansată tehnologie în biologie celularăla acea vreme; au avut loc interviuri pentru selecta-rea echipei de cercetare și s-a coagulat prima echipăa școlii românești de biologie și patologie celularădedicată studiului sistemului cardiovascular. Măbucur să fiu azi vocea acestei prime echipe. Vămulțumesc, doamnă Maya, pentru acest privilegiu!

În urmă cu patru decenii, la început de septem-brie a avut loc deschiderea oficială a Institutului. Ademarat totodată o școală de biologie celularămodernă, „o școală ridicată la rang de instituție”, pe

care îmi face plăcere să o creionez la sărbătoarea deastăzi.

Cum vede academicianul Maya Simionescușcoala științifică? „Filosofia de bază este ca toțicercetătorii […] să creadă și să se convingă de faptulcă lucrează într-un proiect important, că rezultatele lorbune sunt apreciate de comunitatea științifică…, că eifac parte dintr-o lume uneori neînțeleasă, dar plină defascinația descoperirii «nedescoperitului» care existăîn jurul nostru și în noi înșine. Dacă reușești să faciasta ani și ani la rând, să transmiți neliniștea căutăriiși bucuria găsirii, dacă perseverezi în credințacercetării, ai șansa să creezi o școală științifică”.

Care sunt trăsăturile distinctive ale acesteișcoli?

• Realizarea doctoratului în biologie în Institut.Pe parcursul a patru decenii au fost elaborate peste50 de teze de doctorat, sub conducerea științifică aacad. Nicolae Simionescu, a acad. Maya Simionescuși a încă șase cercetători gradul 1 din institut.

• Prezentarea rezultatelor în cadrul seminariilorasupra progreselor în temele de cercetare, semina-riilor metodologice și discuțiilor cu caietul de expe-rimente în față împreună cu cei doi profesorievidențiau esențe și ajustau parcursul temelor sprenoi căi experimentale, relevante și mai eficiente. Cutoții eram impresionați de profunzimea cu -noștințelor mentorilor noștri, de conexiunile biolo-giei celulare cu fiziologia, biochimia, morfologia,medicina etc. Ce bucurie să fii parte a unei astfel deechipe! Personal, intuiam noi idei de lucru pe careabia așteptam să le experimentez și prefiguram pașiiurmători de parcurs. Am pierdut numărul semi -nariilor și al discuțiilor, dar importantă este strategiași continuitatea acestora în timp, inclusiv acum.

școala profesorilor Maya și Nicolae Simionescu –„o școală ridicată la rang de instituție”*

Acad. Lucia-Doina Popov

58

• Expunerea cercetătorilor români lamanifestările științifice internaționale organizate deinstitut a fost un alt aspect al școlii de biologiecelulară și moleculară. Amfiteatrul devenea ne -încăpător pentru cercetătorii și cadrele didactice dinîntreaga țară care veneau să afle noutățile dindomeniu. Mulți participanți mărturiseau că acestesesiuni științifice au fost prilejul fericit de a înțelege,de la sursă, biologia celulară modernă. În anii deînceput, pregătirea posterelor ce urmau să fie ex pusela manifestări științifice prilejuia o efervescențădeosebită. Modelul de postere era cel curent alcongreselor științifice din SUA, adaptat șiîmbunătățit de profesorii Nicolae și Maya Simiones-cu în IBPC. În seara dinaintea simpozioanelor, pos-terele erau vizionate/evaluate „în premieră” dementorii noștri. De-a lungul anilor, în institut auavut loc numeroase simpozioane internaționale pri-lejuite de varii contacte/contracte și de câștigareaunor prestigioase granturi, majoritatea avându-i cainițiatori și directori de proiect pe NicolaeSimionescu și Maya Simionescu.

• Școala de biologie celulară modernă afost/este diseminată în toată țara de SocietateaNațională (azi, Română) de Biologie Celulară(SRBC) fondată sub auspiciile institutului, lainițiativa profesorului Nicolae Simionescu. În dis-cursul inaugural din 2 iunie 1982, prof. NicolaeSimionescu, primul președinte, preciza următoarele:„Nu e nevoie de «încă o Societate», ci de una caresă vrea şi să poată efectiv reprezenta un mijloceficace de a ajuta dezvoltarea la parametrii dece -niilor mo derne a cercetării biomedicale, a învă -ţământului biologic şi medical […], o Societate aunor oameni curajoşi, demni şi neabătuţi în dorinţade a face ceva bun pentru ţara noastră”.

Membrii Societății au avut la dispoziție unvolum anual „Buletinul SNBC”; primele numere aucuprins aspecte organizatorice, științifice și opiniiasupra nomenclaturii corecte în limba română a ter-menilor de specialitate noi din literatura engleză.Apoi, volumul a cuprins programul și rezumateleprezentate la sesiunile științifice anuale și a fost,pentru mulți membri, o referință bibliograficăimportantă. În prezent, revista SRBC se intitulează„Annals of the Romanian Society for Cell Biology”.

După ce acad. Nicolae Simionescu ne-a părăsit,președinta Societății a devenit acad. Maya Simio -nescu, directorarea institutului, care continuă și dez-

voltă cu succes obiectivele societății: promovareaprogreselor științifice în domeniul biologiei celulareși moleculare normale și patologice, organizarea șidezvoltarea cooperării multidisciplinare specificedomeniului, sprijinirea cercetărilor fundamentale delargă perspectivă. Diseminată la nivel național,SRBC are în prezent peste 500 de membri și 13 fi -liale. Remarcabil, se păstrează tradiția desfășurării desesiuni științifice anuale în principalele centreleuniversitare și academice ale țării.

• Un demers de succes, o altă fațetă a școlii„profesorilor Simionescu”, este și Cursul interna-ţional postuniversitar de perfecţionare „De la Bio-logia Celulară şi Moleculară la Medicina SecoluluiXXI” desfășurat în institut, ce cuprinde atâtconferințe ale unor personalități de prestigiu din țarăși de peste hotare, cât și demonstrații și lucrări prac-tice; director, acad. Maya Simionescu, director exe-cutiv acad. Anca Sima.

Deși ar mai fi multe de spus despre școala dininstitut, am datoria de onoare de a face o reverențăcătre mentorii noștri care ne-au educat în toatefațetele cercetării științifice, de la experimentare laredactarea cu succes a lucrărilor, la ilustrarea clară arezultatelor experimentale, la a trece pestedezamăgiri și a merge cu un zâmbet mai departe,după propriul lor exemplu.

Pe strada care poartă numele marelui cărturarBogdan Petriceicu hasdeu din București există șicrește școala profesorilor Maya și Nicolae Simio-nescu de biopatologie celulară și molecularămodernă. Este o școală deschisă oricărui tânărînzestrat care se apropie cu curiozitate de descifra-rea în profunzime a mecanismelor implicate înfuncționarea normală/anormală a celulei vii.

În final, câteva gânduri în limba engleză.The passion for science of the two founders and

their devoted commitment were the fruitful soilwhere the Institute was rooted four decades ago andis now flourishing. How many successful genera-tions have been raised around it? At least four, onefor each decade.

During the following years I am foreseeing theInstitute as a leader in translation of basic scienceinto successful therapies. One can safely state thatthe path of „Simionescu’s” biology school is onlyforward. The Institute is an open horizon, and everybright minded scientist has a chance and a futurehere. You too, my younger fellows.

59

Academician profesor doctor, directoarea Insti-tutului de Biologie Celulară și Moleculară „Nico-lae Simionescu” împlinește 40 de ani de încercăride descifrare a secretelor vieții celulei în favoareasănătății omului și organizează simpozionul ani-versar.

În urmă cu 1 miliard și jumătate de ani a apărutpe planeta Pământ un microorganism cu numele deprotozoa, care împlinea toate criteriile unei entitățivitale independente, adică posibilitatea de a trăi.Această primă celulă conform principiului universalal progresionismului vieții (vital impetus) expus dehenri Bergson în cartea sa l’Evolution Creatricecreează pe om. Ce este omul de facto? O federațiede celule. De câte celule? Răspunde Proiectul„human Cell Atlas” în anul 2016: 37 200 000 000 000de celule, de cărămizi ale corpului omenesc. Com-plexitatea în permanentă mișcare, uneori atingândviteza luminii, suntem noi oamenii.

Din această imensă complexitate pe care abiaîncepem să o cunoaștem, Maya Simionescu și-a alessă studieze în special, dar nu numai, cărămida dincare au fost creați pereții celor 80 000 de kilometri,

de două ori lungimea ecuatorului planetei Pământ,de vase. Puse cap la cap toate capilarele arteriale,venoase, arteriole, artere și vene, se realizeazăaceastă traiectorie. Cărămida din care sunt formațiacești pereți este celula endotelială. Leziunea acesteicelule dă naștere la arteroscleroză, diabet, acci dentevasculare cerebrale și infarctul miocardic, acesteboli care sunt cauzele principale ale morții omului.Celulei i se dedică Maya Simionescu, și noi serbămastăzi acest simpozion aniversar de 40 de ani.

Colaborarea soților Simionescu cu premiatulNobel George Emil Palade de la Universitatea Yalereprezintă istoric perioada de enlightenment a biolo-giei celulare din România în perioada sumbră a Cor-tinei de Fier.

Maya Simionescu astăzi se află în frontul cerce-tărilor prin colaborarea sa cu cercetătorii din Israel,în domeniul celulelor sușe.

Institutul de Biologie Celulară și Moleculară„Nicolae Simionescu” a fost numit Centru deExcelență al Comunității Europene. Această numiresimbolizează cu demnitate patriotică faptul că întreposibil și imposibil nu există bariere.

Maya Simionescu*

Jean AskenasyMembru de onoare al Academiei Române

60

ziua Internațională a Solului

1. IntroducereSolul şi învelişul de sol, deşi de o infimă

dimensiune pe Terra, reprezintă totuşi o resursănaturală de o imensă însemnătate care asigură şi omare biodiversitate, dar pe care publicul larg nu opreţuieşte, nici nu îi acordă locul pe care îl merită,şi aceasta nici chiar de unii agricultori carebeneficiază de pe urma ei.

Dar de ce este atât de important?Solul concentrează în subţirele său strat energie,

nutrienţi şi condiţii absolut necesare desfăşurăriivieţii şi perpetuării ei. Reprezintă un laborator lascară mondială, o „uzină de producţie vegetală”,cum spune Saidel (1927), indispensabilă biosferei(Kovda, 1973). Solul este deci considerat suport şiizvor al vieţii (Ionescu-Şişeşti, 1937; hera 2013,2015, 2016), este habitatul natural al biocenozelorendoterestre.

Dar totodată solul îndeplineşte funcţii esenţialepentru buna existenţă a naturii şi societăţii umane.Pedosfera este cea în care interferă câmpuri energe -tice, cea care intermediază schimburile şi facelegătura între geosferele Terrei şi între acestea şicosmos, este cea care asigură un mediu prielnic şiprietenos la suprafaţa uscatului, viul din sol avândun rol esenţial (Florea, 1991, 2013, hera, 2016).

Biomasa vegetală (şi energia inerentă) creată însol permanent este indispensabilă biosferei, fiindsursa întregului lanţ trofic al vieţuitoarelor, fără decare acestea nu ar exista. Această biomasă vegetalăeste realizată printr-un proces biologico-bioener-getic, complet ecologic, fără deşeuri şi fără poluareşi cu reciclarea rămăşiţelor organice (moarte).

Solul este practic o formaţiune naturală creatăprintr-o reţea de relaţii cauzale, prin procese careintermediază schimburi, evenimente şi totodatătransmit şi informaţie. În acelaşi timp, prin schim-burile continue rea lizate permanent, este într-ocontinuă re-creare, într-o continuă regenerare, lăsând

în urmă trăsături care sunt mărturii despre trecut.Totul curge şi re-curge!

De regulă, studiem solul observându-l,descriindu-l şi caracterizându-l prin ceea ce vedem(în profilul solului), nu şi prin relaţiile dintrecomponenţi şi forţele care le determină, prininteracţiunile lor specifice, pe care nu le vedem:câmpurile energo-informaţionale (de forţe cosmice,telurice şi biotice) participante la dinamica solului înmod sinergic rămân neperceptibile, dar pot să fieevidenţiate prin consecinţele, efectele lor.

Pentru omul primitiv, solul a fost iniţial suportulferm pe care călca şi terenul de unde îşi procurahrana; apoi, după apariţia agriculturii, solul a fostconsiderat stratul afânat de la suprafaţa uscatuluicapabil să dea recolte, devenind mijloc de producţiesupus lucrărilor agricole şi fertilizării, cea maiimportantă resursă naturală care asigură alimentelenecesare vieţii pe uscat (hera, 2013). Geologii auconsiderat „solul vegetal” produsul de alterare arocilor la suprafaţa uscatului.

De asemenea, solul reprezintă şi aria dedesfăşurare a vieţii şi activităţilor omului care seextind şi se intensifică progresiv. Această intensifi-care, îndeosebi a industriei, mineritului, urbanizăriişi transporturilor, a amplificat impactul asupra solu-lui cu efecte negative asupra ecosistemelor terestreîn care solul joacă un rol esenţial; s-a declanşatalarma despre pericolul iminent al subminării bazeide existenţă a omenirii, prin deteriorarea ecosis-temelor terestre. În plus, solul este şi o resursănebănuită, extraordinară, de informaţie, foartevariată, extrem de utilă în diferite domenii, de ordincognitiv, teoretic sau practic.

2. formarea solului, conceptul clasicConform conceptului clasic despre sol (V.V.

Dokuceaev, 1846–1903) solul rezultă prin transfor-marea substratului mineral şi a substanţei organice

Solul – organism simbiotic, relaţional, energo-informaţional

Nicolae FloreaMembru de onoare al Academiei Române

Ziua Internațională a Solului

62

moarte încorporate anual în stratul de la suprafaţascoarţei terestre şi este foarte diferit pe glob de la unloc la altul, înfăţişarea şi caracteristicile lui modi-ficându-se în funcţie de modul de variaţie a rocii,reliefului, climei, vegetaţiei şi vârstei, acestea fiindconsideraţi factorii de formare a solului sau factoriipedogenetici, stabiliţi de Dokuceaev care a fondatştiinţa solului. Sub acţiunea acestor factori au locprocese specifice în sol (procese pedogenetice) careconduc în timp la formarea, diferenţierea şi evoluţiaacestui înveliş care – la început, extrem de subţire –devine treptat mai profund, dobândeşte noiconstituenţi (minerale argiloase, neosintetizate,compuşi organici specifici, săruri, oxizi), îşidezvoltă edafonul şi materia pedobiostructuralăspecifică diferitelor soluri; se autoorganizează, seautodezvoltă, căpătând culori, trăsături şi caracteris-tici specifice, constituindu-se într-un corp sau sistemnatural, element esenţial al ecosistemelor terestre şial geosistemelor continentale.

Toate acestea se produc ca urmare a funcţionării(dinamicii) solului, continuu şi ciclic aprovizionat cuapă, aer, substanţă organică şi energie, care sederulează prin circuitele hidrologice, energetico-ter-mice, biogeochimice din natură. Un rol important înaceastă funcţionare îl joacă vieţuitoarele din sol (eda-fonul). „Nu există viaţă fără sol, dar nici sol fără viaţă;ele au evoluat împreună”, afirmă Kellogg (1938).

Formarea solului este un proces foarte lent,necesitând secole sau milenii, şi moşteneşteproprietăţi de la rocile pe care se formează, dar şi dela covorul vegetal specific; totodată, dobândeştetrăsături morfogenetice prin procesul deautoorganizare şi autodezvoltare. Strânsa legătură asolului (S) cu factorii de mediu, clima (cl), organis-mele vii (o), roca parentală (p) şi relieful (r), ca şi cuvârsta solului (t), a fost evidenţiată prin aşa-zisa„ecuaţie a factorilor pedogenetici” (Dokuceaev,1883, Jenny, 1941, Kovda, 1973, 1985):

S = f (cl, o, p, r) t sau triada: factori – procese – sol (Rode, 1955,

Gerasimov şi Glazowskaia, 1960).O prezentare sintetică a genezei solului este

redată prin relaţia (Florea, 2010, 2013) carereliefează atât influenţa factorilor pedogenetici, câtşi acţiunea proceselor pedogenetice, precum şischimbările şi schimburile ce se petrec ciclic în sis-temul-sol, în care se produc modificări anualeminuscule ∆s:

în care:S = solul şi proprietăţile lui; P = materialul parental cu stocul de substanţe şi

energie transmise solului; I = adaosurile în sol din mediu; E = pierderile din sol în mediu sau subteran; T = transformările şi translocările în sol; O = autoorganizarea materialului în interiorul

solului (profil morfologic; însuşiri; neoformaţii) saua entităţilor de sol în teritoriu (asamblajul pedo-geografic).

3. Conceptul actual de solÎn ultima perioadă, conceptul şi modelul clasic

despre natura şi geneza solului a evoluat în acordcu progresul ştiinţelor, prin precizarea unor aspecteenergetice, funcţionale şi informaţionale (Volo -buev, 1974; Smeck et al., 1983; Targulian şi Krasil-nikov, 2007; Florea, 2016). De la conceptul clasicde corp natural, teluric şi biotic s-a trecut la unconcept cosmico-geo-biotic, interrelaţional, ener-getico-informa ţional.

Ca orice realitate vie din natură, solul nu poateexista fără aport şi consum de energie şi schimb desubstanţe (inclusiv apă, aer), întregul ansamblu fiindîn continuă prefacere, mişcare, la care contribuieesenţial „viul”, bioticul.

Ansamblul surselor de energie şi substanţe şi alcâmpurilor energetice corespunzătoare, împreună cuspaţiul şi timpul, formează fundalul spaţial, oSuperstructură Cosmică Fundamentală caregenerează condiţiile necesare dinamicii solului. Încâmpurile acestei Superstructuri îşi au origineafluxurile de energie, informaţie şi substanţeimplicate în funcţionalitatea solurilor; aceleaşi câm-puri determină şi condiţiile de mediu (circumbianţasolului), fapt care explică strânsa corelaţie dintre solşi mediul ambiant.

În Figura 1 este prezentat schematic (Florea,2018, manuscris) noul concept de sol, în care drep-tunghiul se referă la organismul-sol1 (condiţii,alcătuire, dinamică, organizare etc), iar cupola dedeasupra la Superstructura Cosmică Fundamentalăale cărei câmpuri energetico-informaţionale în văluieşi iradiază continuu solul (învelişul de sol).

3.1. Superstructura Cosmică fundamentalăreprezintă, prin câmpurile sale energetico-informaţionale, un extraizvor esenţial pentru sol dinpunct de vedere funcţional (dinamic).

Sursele-izvor care alcătuiesc Superstructurasunt: 63

– Soarele care furnizează solului (şi mediului)radiaţia energetică (lumină, informaţie, căldură) şiTerra prin câmpul gravitaţional care acţioneazăasupra circulaţiei componenţilor, iar prin forma degeoid şi distribuţia oceanelor şi uscatului determinăreceptarea diferită teritorial a radiaţiei solare şiimplicit a variaţiei condiţiilor climatice.

– Scoarţa terestră care furnizează prin rocaparentală mineralele ce eliberează treptat prinalterare elemente chimice, cele mai multe nutrienţiai plantelor şi biocenozei solului; rezultă şi mineraleargiloase, coloidale.

– Învelişul (covorul) vegetal, furnizor de energieşi nutrienţi prin materia organică vegetală

Fig. 1 Complexitatea, coerenţa şi dinamica organismului-sol în natură (component esenţial în ecosistem, geosistem). Superstructura Cosmică reprezintă, prin câmpurile energetico-informaţionale fundamentale, sursa

fluxurilor de energie, informaţie şi substanţe implicate în dinamica solului (formare, dezvoltare, evoluţie).64

(încorporată periodic în sol) realizată prin capaci-tatea plantelor verzi (cu clorofilă) de a realizafotosinteza şi producţia de biomasă vegetală cu aju-torul nutrienţilor din sol şi al energiei solare; esteastfel convertită o parte din energia solară în energiebiochimică indispensabilă vieţuitoarelor heterotrofe.

– Edafonul solului (sau biocenoza solului) estecel care prelucrează materia organică moartăîncorporată în sol (metabolismul solului), eliberândnutrienţi prin mineralizare şi formând humus (mate-ria organică coloidală specifică solului), contribuindesenţial la dezvoltarea circuitelor biogeochimicespecifice solului. humusul şi coloizii mineralialcătuiesc complexul coloidal al solului sau pedo-plasma care împreună cu microorganismele din solformează biopedoplasma inspersată în întregulmaterial de sol care capătă astfel atribute de viu,devenind biomasa specifică fiecărui sol, respon -sabilă pentru generarea câmpului bioenergetic afe -rent solului.

– Câmpul magnetic imens al Terrei şi stratul deozon din atmosferă se adaugă la acţiunea celor demai sus prin rolul lor esenţial în protecţia vieţii,primul prin reţinerea radiaţiilor cosmice care ar aveaefecte nedorite şi al doilea prin reţinerea radiaţiilorultraviolete nocive pentru vieţuitoare.

3.2. Structura dualitară, materială-energetico-informaţională; interacţiunea sinergică

Rolul acestor surse sau factori fundamentaliconstă în asigurarea condiţiilor esenţiale defuncţionare a organismului-sol. Două sunt interioaresolului, roca parentală şi edafonul, iar celelalte exte-rioare solului (de fapt, întregul ansamblu formeazăecosistemul terestru cu caracter binar, solul fiindendoecosistem terestru care există în simbioză cuecosistemul terestru corespunzător covorului vegetalde la suprafaţa solului). Roca parentală, cu uneleexcepţii, participă la formare şi funcţionarea soluluiprin zestrea minerală iniţială care nu se reînnoieşte,dar care suferă modificări în timp prin alterarecontinuă, proces care se atenuează treptat prin dimi -nuarea sursei şi duce la formare de compuşi mineralimai puţin activi, încât se poate considera că substra -tul mineral „îmbătrâneşte”. Dimpotrivă, materialulvegetal încorporat anual în sol se reînnoieşte an dean, astfel că partea organică a solului este permanentprimenită, regenerată, în strânsă corelaţie cu covorulvegetal, evoluând în congruenţă cu acesta.

Superstructura energo-informaţională, cu câm-purile ei, se resimte atât în structura dualitară a solu-lui (coloanele 3 şi 4), cât şi în determinarea

condiţiilor de mediu, a circumbianţei, consideratefactori pedogenetici (coloana 2), dar şi înfuncţionarea ciclică a solului, în interacţiuneasinergică a fluxurilor de energie şi materie cuprocesele şi substratul solului care conduc ladezvoltarea şi evoluţia solurilor şi învelişului de sol(coloanele 5 şi 6).

Faptul că circumbianţa solului (coloana 2) şistructura materială a solului (coloana 3) sunt rezul-tatul aceloraşi acţiuni (au aceeaşi sursă) explicăstrânsa legătură dintre sol şi factorii de mediu (fac-torii pedogenetici) şi succesul paradigmei factori-procese-sol. Dar nu trebuie considerate condiţiile deformare drept cauză a formării; aceasta constă încirculaţia şi consumul de energie, în circuitele bio-geochimice, în metabolismul solului, fiind un rezul-tat al interacţiunii sinergice complexe (cosmică,telurică, biotică) a fluxurilor de energie cu proceseledin sol şi substratul mineral, ca şi a polirelaţiilor cucâmpurile energetice şi condiţiile de mediu variateîn spaţiu şi variabile în timp (consemnate încoloanele 5 şi 6).

În cercetarea şi caracterizarea solurilor, atenţiaeste îndreptată spre structura materială biologizată asolului şi circumbianţei lui (coloanele 3 şi 2),deoarece acestea sunt perceptibile şi constituie ele-mentele de bază în identificarea, diagnosticarea şiclasificarea solurilor; dar esenţială în funcţiona -litatea solului, deci pentru existenţa lui, este struc-tura energetico-informaţională (coloana 4) care însănu este perceptibilă decât indirect prin consecinţe(caracterizarea ei fiind deci o interpretare).

3.3. Concept simbiotic relaţionalConceptul clasic naturalistico-genetic de sol ca

corp sau sistem natural a evoluat spre un organismviu, trăind simbiotic cu covorul vegetal (cu careformează ecosistemul terestru binar). Nu este negatălegătura strânsă a solului cu factorii pedogenetici, cise pătrunde mai profund în lămurirea formării şievoluţiei solului ca organism viu simbiotic, dualitar(structură materială şi structură energo-infor -maţională), relaţional, cosmo-geo-biotic, sinergic,regenerabil, a cărui funcţionalitate are ca izvor nese-cabil Superstructura Cosmică Fundamentală careasigură desfăşurarea ritmică a circuitelor desubstanţe şi energie şi a relaţiilor vitale cu mediul,care reprezintă esenţa şi misterul acestora, şi careatestă totodată Uimitoarea Ordine din Univers aflatîn necontenită evoluţie.

Solul şi învelişul de sol prezintă încă mistere şiaspecte insuficient cunoscute, a căror clarificare ar 65

contribui la elucidarea complexităţii, multivalenţeişi importanţei deosebite a acestei indispensabile şivaloroase resurse naturale care contribuie la bunastare şi liniştea societății umane. Studierea solurilorar trebui realizată nu numai prin metode fizico-chimice care distrug viul, ci şi prin metode specificeviului şi domeniului energetic.

ConcluziiConceptul clasic despre sol ca sistem natural

sau corp natural este teluric, format sub influenţafactorilor de mediu, consideraţi factori pedogenetici.Specificul solului îl cunoaştem prin cercetareaînsuşirilor şi trăsăturilor morfogenetice, rezultat alproceselor de dezvoltare, caracteristici perceptibileîn formarea cărora un rol esenţial îl are factorul bio-logic. Dar în prezent se consideră că solul, pe lângăpartea perceptibilă (structura materială biologizată),prezintă – ca orice organism viu – şi o parteneperceptibilă simţurilor direct, ci numai princonsecinţe (structura de câmpuri energo-infor -maţionale), dar foarte importantă, deoarece de eadepinde întreaga funcţionalitate (dinamică) a solului(parte încă insuficient studiată), în continuă schim-bare, devenire. Între cele două structuri există oinseparabilă conlucrare şi evoluţie. Deşi ceea ce stu-diem este mai ales partea materială, deoarece pebaza ei este identificat, diagnosticat şi clasificatsolul. Dar important pentru activităţile ciclicegăzduite de sol, formând mai ales circuitele hidrolo-gice, termice, biogeochimice, trofice etc. este struc-tura energetico-informaţională fără de carefuncţionalitatea solului nu s-ar produce.

Organismul-sol reprezintă un creuzet (reactor)în care solul şi planta şi cu energie solară inter -acţionează, fotosintetizând biomasă vegetală îndiverse condiţii de mediu.

Esenţa organismului-sol constă în continuadinamică (funcţionare) care asigură:

– interacţiunea sinergică a fluxurilor de energie,substanţe, informaţie cu procesele din sol şi substra-tul solului;

– participarea la convertirea continuă de energiesolară în energie biochimică a fitomasei produsăprin fotosinteză de tandemul plantă-sol, carereprezintă o uzină la scară globală de producţievegetală (Saidel, 1927);

– metabolismul intern specific solului şi bioce-nozei lui reflectând „viaţa” curentă a solului care,prin eliberare de nutrienţi şi formare de humus pe

seama rămăşiţelor organice, contribuie continuu laautoorganizarea şi autoregenerarea organismului-sol;

– funcţionarea ca un organism viu (nu doar corpnatural sau sistem natural) care activează însimbioză cu covorul vegetal cu care formează eco-sistemul terestru binar, covorul vegetal furnizândmaterie organică şi energie, iar solul nutrienţii şicondiţiile de habitat;

– diversitatea de soluri pe glob, consecinţă aparametrilor diferiţi de funcţionare a solului lasuprafaţa uscatului determinaţi de condiţiile demediu variate în teritoriu şi variabile în timp şiimplicit a variaţiei teritoriale a fluxurilor desubstanţe şi energie, ritmic derulate în concordanţăcu ciclicitatea fenomenelor cosmice şi biotice.

Totul se petrece în spaţiul mic de la suprafaţascoarţei tereste (pedosferei), infim ca volum peTerra, dar de o colosală însemnătate pentru întreagaplanetă şi biosferă2.

În plus, solul nu este doar o entitate, un organismsimbiotic izolat în Cosmos, ci – în acord cu fizicacuantică – în relaţie şi coerenţă cu toate celelalteentităţi şi totodată „viaţa”, dinamica lui ar fi reglatăşi „orientată” de structuri sau câmpuri energo-informaţionale, unele chiar primordiale, formând oSuperstructură Cosmică Fundamentală, expresie aUimitoarei Ordini Universale.

Această nouă gândire care completează pe ceaclasică pare a fi mai aproape de realitate. Se trecede la conceptul teluric (factori-procese-sol),naturalis tico-genetic, la un concept mai larg, maicomplex, relaţional, cosmico-geo-biotic, energo-informa ţional, fundamentat pe interacţiuneasinergică a fluxurilor de energie, substanţe,informaţie (struc tura energo-informaţională) custructura materială a substratului biologizat de solşi pe schimburile cu mediul ambiant, variate înspaţiu şi variabile în timp. Totul are loc subacţiunea câmpurilor energetice ale SuperstructuriiCosmice Fundamentale.

Noua gândire atrage după sine şi adaptare maiadecvată a aspectelor de cercetare şi de interpretarecu consecinţe nu numai teoretice, ci şi aplicative.

RecunoștințăAduc respectuoase mulțumiri distinsului coleg

academician Cristian hera pentru sugestiile dateîn vederea publicării și finisării acestui articoldedicat Zilei Internaționale a Solului (5 decem-brie).66

Bibliografie

Dokuceaev, V.V., 1953, Opere alese (traducere dinlimba rusă), Ed. Academiei Române.

Florea N., 1991, Funcţiile solului în natură, FORUM,XXXIII, 4, Bucureşti, p. 79–88.

Florea N., 2013, Solul, partener de existenţă, Bucureşti,365 p.

Florea N., 2015, Solul, resursă naturală globală,indispensabilă pentru viaţă, „Academica” 10, Anul XXV,300, p. 42–47.

Florea N., 2016, Solul, sistem natural coerent cosmo-geo-biotic, autoorganizat. Abordare şi perspectivă ener -getică, „Academica” 2–3, XXVI, 304–305, p. 29–35.

Florea N., 2018, Conceptul de sol ca sistem cosmo-geo-biotic, relaţional (sub tipar).

Florea N., 2018, Învelişul de sol, tezaur inestimabil şiresursă naturală, indispensabilă pentru lumea vie, darvulnerabilă, necesitând ocrotire, „Academica”, 3–4,XXVIII, p. 105–113.

Gerasimov, I.P.; Glazovskaia, M.A., 1960, Principlesof Soil Science and Geography of Soils, Moscow

hera, Cr., 2013, Agricultura, domeniu strategic pentrusecuritatea şi siguranţa alimentară, Ed. AcademieiRomâne, Bucureşti, p. 39–63.

hera, Cr., 2015, Al VIII-lea Congres Mondial de ŞtiinţaSolului. Pledoarie pentru sol, Ed. Academiei Române.

hera, Cr., 2016, Pledoarie pentru sol. Elogiuslujitorilor pământului românesc, Discursuri de recepţie, IDiscurs rostit la 18 noiembrie, 2016, Ed. AcademieiRomâne, 58 p.

Ionescu-Şişeşti, Gh., 1937, Dezvoltarea stu diilordespre sol în România, Discurs de recepţie la AcademiaRomână, Imprimeriile Naţionale.

Jenny hans, 1941, Factors of soil formation, McCraw-hill Book Company Inc., New-York and London, 281 p.

Kellogg, Charles E., 1938, Soil and Society, In Soil andMen; Yearbook of Agriculture, 1938 (USDA) p. 863–886.

Kovda, V.A., 1973, Osnovî ucenia o pocivah, vol. 1 şi2, Izd. Nauka, Moskva.

Kovda, V.A., 1985, The role and the functions of thesoil cover in the earth’s biosphere, preprint Pushkino, 12 p.

Macovschi E., 1969, Biostructura, Ed. Academiei,Bucureşti, 259 p.

Saidel T., 1927, Ştiinţele fundamentale şi agricultura,Viaţa agricolă , 23–24, Bucureşti, p. 719–731.

Smeck, E.N.; Runge, E.C.A.; Mackintosh, E.E., 1983,Dynamics and genetic Modeling of soil systems, în Pedoge-nesis and Taxonomy I, vol. 11 A, Elsevier, Amsterdam.

Targulian, V.O.; Krasilnikov, P.V., 2007, Soil systemand pedogenic processes: Selforganization, time scale andenvironmental significance, Catena 71 (2007), 373–381,doil:10.1016/j.catena.

Volobuev, V.R., 1974, Vedenie v energetiku pocivoo-brazovaniia, „Nauka”, Moskva.

Note

1 Termenul nou de organism-sol subliniază faptul căsolul are o organizare ca entitate vie, o treaptă superioară deorganizare faţă de corp natural sau de sistem natural,termeni utilizaţi pentru caracterizarea solurilor.

2 Acest spaţiu – solul – atât de valoros pentru omeniretrebuie considerat un spaţiu sacru, aşa cum spune prestigio-sul poet ardelean George Coşbuc: „Pământul nostru-i scumpşi sfânt/ Că el ni-e leagăn şi mormânt”.

67

Cercetarea științifică în Academia Română

Școala românească de micro- și nanoelectronică

*Președintele Comisiei de știința și tehnologia microsistemelor, Secția de știința și tehnologia informației a Academiei Române

Eveniment jubiliarUn simpozion organizat recent la Academia

Română1 a aniversat apariția în 1969 a primeiunități de cercetare în domeniul dispozitivelor semi-conductoare și circuitelor integrate, domeniu în careRomânia avea deja o industrie. Este anul în care – peplan mondial – aceste componente electronice aujucat un rol cheie în prima aselenizare a unui echi-paj uman. Același domeniu a devenit ulterior micro-și nanoelectronica și a transformat lumea prinintermediul tehnologiei informației și a tele -comunicațiilor, producând mai întâi a treiarevoluție industrială (prin automatizare și calcula-toare electronice) și asigurând în prezent baza celeide a patra revoluții industriale și a uneiconectivități la nivel global între oameni și între...obiecte. Declinul industriei românești de după 1990a dus și la dispariția industriei românești de dispozi-tive semiconductoare și microelectronică, dar – înmod paradoxal – cercetarea în domeniu s-areorientat și a supraviețuit, fiind prezentă în pro iecteeuropene de avangardă, colaborând cu firme high-tech din străinătate, dar oferind și asistență tehnolo-gică IMM-urilor inovative de la noi. Dezbatereacare a încheiat simpozionul a încercat să schițeze unviitor al domeniului într-un context mai larg, creatde apariția Manifestului pentru adaptarea la eradigitală, lansat recent de Academia Română [1].

o societate mai sigură și o planetă mai inteligentăEvenimentul a fost deschis de o alocuțiune a

academicianului Ioan Dumitrache, secretarul gene-ral al Academiei Române, inițiatorul discuțiilor dingrupul de reflecție care a elaborat, în reuniuni suc-

cesive, ideile care au stat la baza Manifestuluimenționat. S-a subliniat faptul că am intrat în seco-lul conectivității globale, în care sunt interconec -tate nu numai persoanele, ci și obiectele (inclusivvehicule sau echipamente industriale). Concluzia afost că suntem în pragul unei noi revoluții indus -triale în care sistemele ciber-fizice (Cyber-PhysicalSystems, CPS) vor avea un rol hotărâtor.

Cu această ocazie ne-am reamintit că acad.Dumitrache a subliniat importanța CPS încă deacum câțiva ani [2]. Domeniul a fost dezvoltat înEuropa în cadrul actualului program cadru (Horizon2020) [3], recent revenind și în atenția specialiștilordin România [4], [5]. El este menționat și în Mani-festul amintit [1], printre domeniile care trebuiesusținute prin programul național de cercetare,dezvoltare și inovare.

Ce sunt de fapt aceste CPS? În aceste sistemetehnica digitală interacționează direct cu sistemelefizice (naturale sau create de om). Astfel de sistemesunt prezente în automobilele moderne (până acoloîncât intervenția omului să nu mai fie necesară – învehiculele autonome), dar și în rețelele energeticesau în fabrici [3]. Tehnologia electronică are un rolcheie în acest domeniu, iar existența unui potențialuman în țară este de natură să mențină optimismul,a remarcat secretarul general al Academiei.

Rolul Academiei Române la apariția și evoluția cercetării românești în domeniuIstoric vorbind, domeniul s-a dezvoltat și a

supraviețuit prin implicarea unor membri ai Acade-miei Române, așa cum a demonstrat în continuareacad. Florin Gh. Filip, președintele Secției de spe-cialitate [6]. De fapt, prima entitate de cercetare în

Academia Română marchează jubileul cercetării românești în semiconductori-nanoelectronică

Acad. Dan Dascălu*

69

domeniu (Centrul de Cercetare și Proiectare pentruComponente Electronice, CCPCE) a fost condusăinițial de către acad. Mihai Drăgănescu. Centrul adevenit ulterior Institutul de Cercetare pentru Com-ponente Electronice (ICCE), condus de către dr. ing.Constantin Bulucea, membru de onoare al Acade-miei Române [7]. Alți membri ai Academiei s-auimplicat în decursul timpului în activitățile de cerce-tare din domeniul dispozitive semiconductoare-mi -croelectronică [6]. Actualul institut de cercetare deprofil, INCD-Microtehnologie (IMT București),fondat și condus un timp îndelungat de către autorularticolului de față, a apărut și el în urma unei idei aacademicianului Mihai Drăgănescu, la început subforma unui centru de cercetare (CMT) înființat în1991 de către acad. Andrei Țugulea, pe atunci secre-tar de stat în ministerul de profil [8]. De remarcat căCMT (Centrul de Microtehnologie) a devenit în1993 IMT (Institutul de Microtehnologie), transfor-mându-se în actualul Institut Național de Cercetare-Dezvoltare după fuziunea cu ICCE și preluândștafeta cercetării într-un domeniu extrem de diversși cu o evoluție rapidă [9], [10].

De la microsisteme la sisteme ciber-fiziceSemnificația microtehnologiilor este aici aceea

de tehnologii pentru realizarea de microsisteme,microsistemul2 fiind un sistem electronic, cuplat lamediul exterior prin traductori de intrare sau deieșire, miniaturizat și integrat într-o singură compo-nentă (piesă). O categorie de microsisteme esteaceea a senzorilor inteligenți. Aceștia preiau omărime de intrare, fie ea termică, mecanică,magnetică etc. și o transformă în semnal electric,care este procesat de un circuit electronic și furni-zează o informație unui sistem. Un exemplu estesenzorul de accelerație (mărime mecanică) cedeclanșează deschiderea air-bag-ului și astfel prote-jează pasagerii în urma unei ciocniri violente a auto-vehiculului.

Pe fond, microtehnologiile sunt tehnologiimicronice care permit realizarea de obiecte cudimensiuni caracteristice de ordinul micrometrilor(un micrometru – sau un micron – este a mia partedintr-un milimetru). Microtehnologiile au fostpreluate din arsenalul industriei dispozitivelor se -miconductoare cu siliciu (cum este tranzistorul,„cărămida” de construcție a circuitelor electroniceintegrate), ulterior, al industriei microelectronice.Realizarea microsenzorilor (traductori de intrare aimicrosistemului) sau a microactuatorilor (traductori

de ieșire, transformă semnalul electric într-o mărimede altă natură, de pildă într-o acționare mecanică) seface astfel prin tehnologii înrudite (dacă nu identice)cu cele care permit fabricarea circuitelor microelec-tronice integrate. Această circumstanță a fost deose-bit de favorabilă pentru realizarea industrială demicrosisteme, fabricație care asigură în prezent oramură a industriei microelectronice și un „punctforte” al Europei.

Institutul de Microtehnologie (IMT) a fost creatîn România în perioada de început, fiind prima enti-tate de acest fel din estul Europei și beneficiind deprogramele de cercetare ale Uniunii Europene. IMTa devenit partener în numeroase proiecte europene(situându-se pe primul loc printre zecile de institutenaționale în ceea ce privește fondurile obținute dinaceastă sursă) și și-a câștigat o reputație inter -națională. Ceea ce arată cu prisosință cât de inspi ratăa fost reorientarea experienței pe plan național îndomeniu spre microsisteme [7]. Mai mult, alegerease dovedește promițătoare și din perspectiva CPS(Cyber-Physical Systems) și este ușor de înțeles dece. Microtraductorii de care vorbeam mai înainteasigură interfața dintre tehnica digitală și realitateafizică. Exemplul caracteristic de CPS este IoT(Internet of Things), care conectează diverse obiec-te (things) într-o rețea informatică, ce poate fi consi-derată o rețea de microsisteme. Aici este momentulsă amintim că noua revoluție în industrie estepotențată de Industrial IoT [11], deci de sistemeciber-fizice, sau de combinații de astfel de sisteme3.

Este însă momentul să subliniem că interfața curealitatea fizică (mediu natural sau creat de om) nureprezintă decât una dintre provocările CPS (și înparticular IoT). Procesarea digitală și comu -nicațiile ridică și ele probleme noi și dificile [4].Unul dintre aspecte este legat de arhitectura siste-melor de decizie [12].

Industria și ecosistemul de inovare Participanții la 50MNE au discutat despre

cercetare și despre valorificarea acesteia în indus-trie, prin inovare. Una dintre comunicările prezen -tate la simpozion a prezentat experiența celei mailongevive întreprinderi din industria de semiconduc-tori a României, IPRS-Băneasa4 [13]. Aceastăfa brică a livrat dispozitive semiconductoare și cir -cuite integrate pentru industria electronică indigenă,dar și pentru export. A folosit echipamente de importși licențe străine, dar în paralel a dezvoltat cu forțeproprii noi produse și a asimilat echipamente70

realizate în colaborare cu entități din România.Autorul comunicării citate vorbește despre IPRS cadespre o enclavă profesionistă de elită, în cadrulcăreia s-a putut pune în aplicare conceptul avan-sat de integrare a proiectării, cercetării, dezvol-tării, investițiilor și producției. Erau recrutați ceimai performanți absolvenți, activitățile de cerce tare-dezvoltare se desfășurau liber, în colaborare cucadrele didactice din facultăți și cu cercetătorii dininstitute, într-o atmosferă care sugerează conceptelela modă în prezent, anume inovare deschisă și res-pectiv ecosistem de inovare. IPRS/Băneasa SA(scindată în câteva fabrici) a făcut eforturi curajoasede a se adapta economiei de piață, eforturi compro-mise de o politică de privatizare nefericită.

Industria de profil semiconductori – circuiteintegrate-microelectronică – a cunoscut pe planmondial o dezvoltare uluitoare în ultima jumătate desecol, dezvoltare analizată în mod sintetic de lucra-rea [14], prezentată la același eveniment de la Aca-demie. Un efort uriaș de cercetare (recompensat denumeroase premii Nobel) și investiții colosale înechipamente tehnologice au propulsat domeniulcare a asigurat baza dezvoltării tehnologieiinformației și a comunicațiilor. Un progres neîntre-rupt al acestei tehnologii electronice potrivit legii luiMoore5 a fost susținut de deschiderea în valuri aunor piețe comerciale. Dacă inițial cererea a fostdictată de guverne (apărare, spațiu), ulterior compa-

niile au fost acelea care au provocat a treiarevoluție industrială (prin automatizări și calcula-toare). Următorul val a fost dat de electronica deconsum, cu milioane de beneficiari. Un cetățeanobișnuit beneficiază de un telefon inteligent (smartphone), cu o electronică a cărei performanță odepășește cu mult pe cea care a fost implicată înmisiunea Apollo (care a asigurat aselenizarea),inclusiv posibilitatea de comunicare la scară glo -bală, facilitate care se va amplifica considerabil prinnoua generație de comunicații (5G). În fine, înmomentul de față sunt interconectate obiecte (dejamult mai numeroase decât locuitorii planetei) prinInternet of Things (IoT), cea mai populară, dar nuunica formă de implementare a Cyber-Physical Sys-tems (CPS), care propulsează cea de a patrarevoluție industrială (Industry 4.0).

Cercetarea românească în domeniuRomânia păstrează legătura cu domeniul micro-

nanoelectronicii prin proiectarea circuitelor inte-grate [15], dar și prin activități de cercetaremenite să depășească actualele limite tehnologice

Într-adevăr, tranzistorul cu siliciu își atinge limi-tele [16], blocând aplicarea în continuare a legii luiMoore. Prin miniaturizare s-a ajuns la folosirea unorstraturi monoatomice de material, cine poate pretin-de mai mult? Progresul nu se va opri însă aici. Sepot folosi alte materiale semiconductoare, dar șiprincipii noi de realizare a funcțiilor electronice.Implicarea IMT București (INCD Microtehnologie)în astfel de cercetări avansate este rezultatul uneipolitici de cooperare europeană și de investiții înnanotehnologie [17], iar simpozionul de la Acade-mie nu a făcut decât să ilustreze acest lucru prinrezultate de ultimă oră.

o primă comunicare (a se vedea Müller și Nico-loiu, http://www.link2nano.ro/acad/50MNE/pro-gram.php) se referă la realizarea de sisteme decalcul cuantic (quantum computing) prin proiecteleeuropene FETOPEN ChIRON (2018–2021)(www.chiron-h2020.eu) și respectiv FETOPEN IQu-bits (2019–2023) (www.iqubits.eu) [18]. Se foloseșteexperiența anterioară a IMT în micro sisteme curezonanță electro-mecanică la frecvențe extrem deînalte, precum și tehnicile avansate de nanofabricațieși de caracterizare existente în institut.

o a doua comunicare (Dragoman) se referă lautilizarea de materiale cu grosime atomică, cuaplicații în (a) comunicații și senzoristică, respectivîn (b) quantum computing și neuromorphiccomputation. Menționăm pentru moment un rezul-tat care s-a bucurat deja de o largă recunoaștereinternațională [19], [20]. Este vorba de o arie dememristori bazați pe nanomembrane de gaN(nitrură de galiu). Memristorul este un dispozitivrezistiv cu memorie, echivalentul unei sinapse.Sistemul experimentat permite mecanisme deînvățare neasociative, ca obișnuința, dezobișnuințași memorarea acestor stări similare cu cele întâlniteîn materia vie, la viețuitoare primitive, dar și la pri-mate. Este o abordare total diferită de cea a tehnolo-giei digitale convenționale, bazate pe siliciu. Îngeneral, nanotehnologia se dovedește în momentulde față un domeniu care poate revoluționa pe termenlung nanoelectronica convențională6.

Spre o strategie națională în domeniuIdeea actualizării unei strategii naționale a fost

lansată de forumul Românii în Micro- și Nanoe-lectronică, desfășurat în tandem cu a 17-a ediție aSeminarului Național de Nanoștiință și Nanoteh-nologie (Academia Română, 6–7 noiembrie 2018)[21], [22]. Există domenii de aplicare care ar 71

prezenta interes pentru România, cum ar fi industriaauto, tehnica spațială [23] sau cea nucleară [24].

Comisia de Știința și Tehnologia Microsisteme-lor a întreprins recent un număr de acțiuni de pregă-tire a unei posibile strategii pe termen mediu(2021–2027). O primă dezbatere publică a acesteiorientări strategice a avut loc în partea a doua a eve-nimentului prezentat în acest articol S-a subliniataici importanța sistemelor ciber-fizice [20], ca undomeniu CDI care joacă un rol cheie în lanțurilevalorice ale procesului de digitalizare [25], procesorientat spre noua revoluție industrială (Industry4.0); un domeniu deschis, în plină dezvoltare, la careși cercetătorii și firmele din țară își pot aducecontribuția (microsenzori, internetul lucrurilor,inteligența artificială etc.). Dezbaterea a mai scos înevidență rolul crucial al resurselor umane, dar șinecesitatea parteneriatului între mediul academic(universități, institute de cercetare) și companii, par-teneriat care ar putea fi finanțat prin viitorul pro-gram de fonduri structurale (2021–2027).

Concluziile, consolidate de efortul unui grup delucru extins, vor fi expuse în dezbaterea Impactulsistemelor ciber-fizice asupra societății și a indus-triei, organizată de Secția de știința și tehnologiaInformației și programată pentru 20 februarie 2020,în Aula Academiei Române.

Bibliografie

[1] Impactul revoluției digitale asupra omului șisocietății. Măsuri necesare pentru România. Un manifestpentru adaptarea la Era digitală, „Academica”, nr.10–11,octombrie-noiembrie 2019 (Anul XXIX), p. 88–93.

[2] Ioan Dumitrache, Cyber-Physical-Systems (CPS) –factor determinant în economia bazată pe inovare șicunoștințe, „Revista română de informatică şi automatică”,vol. 23, nr. 4, 2013, p. 43–54.

[3] https://ec.europa.eu/digital-single-market/en/cyber-physical-systems

[4] Dan Dascălu, Sistemele ciber-fizice: În centrul uneifurtuni tehnologice perfecte, „Market Watch”, nr. 214 (mai2019), p. 30–32.

[5] Elaborarea Cadrelor Strategice Naționale de CDIși de Specializare Inteligentă – misiunea majoră a nouluiciclu de planificare a finanțării, „Market Watch”, nr. 218(octombrie 2019), p. 18–23.

[6] Florin Gh. Filip Formarea Secţiei de știinţa şitehnologia informației; contribuţia oamenilor de ştiinţǎ dindomeniul microelectronicii, comunicare la Simpozionul

50MNE (Academia Română, 19 septembrie 2019;prezentarea este accesibilă la

http://www.link2nano.ro/acad/50MNE/program.php).[7] Marius Bâzu, Cercetarea românească atacă domenii

de nișă și pregătește specialiștii în microelectronică, Cap. 4în volumul Școala românească de micro- și nanoelectronică(coord. Dan Dascălu), Editura Academiei Române, 2018(supliment la seria „Civilizația românească”).

[8] Dan Dascălu, O sămânță care a rodit, „Aca demica”,Anul XXVII, mai-iunie 2017, p. 53–55.

[9] Dan Dascălu, O fereastră spre viitor, „Academica”,Anul XXVIII, iulie-august 2018, p.72–78.

[10] Dan Dascălu Learning from the past: 50 YEARSOF RESEARCH IN MICROELECTRONICS IN ROMANIA,http://noema.crifst.ro/ARhIVA/2019_07_02.pdf CRIfSt-NoEMA (Romanian Academy), 2019.

[11] Andrei Nicolae, Adrian Korodi, Ioan Silea, AnOverview of Industry 4.0 Development Directions in theIndustrial Internet of Things Context, „Romanian Journalfor Information Science and Technology” (ROMJIST), vol.22, No. 3–4 (2019), p. 183–201.

[12] Gheorghe M. Ștefan, Arhitectura sistemelor dedecizie și acțiune bine temperate de binomul ArtificialIntelligence & Blockchain, comunicare la Simpozionul50MNE (Academia Română, 19 septembrie 2019; un rezu-mat este accesibil la adresa

http://www.link2nano.ro/acad/50MNE/program.php).[13] Petru Dan, IPRS Băneasa – o poveste de succes a

ecosistemului învățământ-cercetare-producție, comunicarela Simpozionul 50MNE (Academia Română, 19 septembrie2019; un rezumat apare la adresa

http://www.link2nano.ro/acad/50MNE/program.php).[14] Andreas Wild, Electronica integrată ca fundament

strategic al Tehnologiei Informației și Comunicațiilor,comunicare la Simpozionul 50MNE (Academia Română,19 septembrie 2019 (accesibilă la adresa

http://www.link2nano.ro/acad/50MNE/program.php).[15] Cornel Stănescu, Experiența unui proiectant de

circuite integrate în România (1984–2019), comunicare laSimpozionul 50MNE (Academia Română, 19 septembrie20190, accesibilă la adresa

http://www.link2nano.ro/acad/50MNE/program.php).[16] Peide Ye, Thomas Ernst, Mukesh V. Khare The last

silicon transistor, „IEEE Spectrum”, August 2019, p. 30–35.[17] Dan Dascălu, Raluca Müller, Reinventarea unui

domeniu – Institutul Național de Microtehnologie în pri -mele două decenii de activitate (1996–2016), comunicare laSimpozionul 50MNE (Academia Română, 19 septembrie2019; accesibilă la adresa

http://www.link2nano.ro/acad/50MNE/program.php). [18] Alexandra Nicoloiu, Martino Aldrigo, Alexandru

Müller, IMT îşi confirmă vocația europeană: 4 noi proiecte72

câştigate în Horizon 2020 (3 FET-OPEN + 1 ICT), „MarketWatch”, nr. 212 (martie 2019).

[19] Mircea Dragoman, Ion Tiginyanu, Daniela Drago-man, Adrian Dinescu, Tudor Braniște, Vladimir Ciobanu,Learning mechanisms in memristor networks based on GaNnanomembranes, „J. Appl. Phys.” 124, 152110 (2018).

[20] Dan Dascălu, Perspectivele micro- și nanotehnolo-giei reflectate... în oglinda trecutului, „Market Watch”, nr.218 (octombrie 2019), p. 20–21.

[21] Dan Dascălu, Dimensiunea românească a cercetă-rii europene în nanoelectronică, „Academica”, Anul XXIX,aprilie-mai 2019, p. 68–72.

[22] Andreas Wild, Perspective are renașterii industrieinanoelectronice în România, „Academica”, Anul XXIX,aprilie-mai 2019, p. 73–78

[23] Mihai Datcu, Tehnologia spațială – o schimbarede paradigmă, comunicare la Simpozionul 50MNE(Academia Română, 19 septembrie 2019 (rezumat la

http://www.link2nano.ro/acad/50MNE/program.php).[24] Gheorghe Pascovici ș.a., The use of nanotechnolo-

gies, nanomaterials in nuclear instruments and methods,development of a set of modern gamma-ray and particleradiation detectors, comunicare la SNN 2019, Iași, 24–25octombrie 2019 (rezumat la adresa

http://www.link2nano.ro/acad/SNN/2019/).[25] Dan Dascălu, Revoluția ICT, un „val” prea mare pen-

tru omenire? „Market Watch”, nr. 213 (aprilie 2019), p. 34–35.

Note

1 Este vorba de Semicentenarul cercetării românești înmicro- și nanoelectronică și perspectiva de evoluție a dome-niului (prescurtat 50MNE)

http://www.link2nano.ro/acad/50MNE/program.php(Aula Bibliotecii Academiei Române, 19 septembrie 2019),eveniment organizat de Comisia de știința și tehnologiamicrosistemelor, http://www.link2nano.ro/acad/, în coope-rare cu INCD Microtehnologie (IMT București,www.imt.ro) și Asociația pentru Tehnologii Generice șiIndustriale (ASTEGI, www.astegi.ro). Simpozionul aconținut contribuții extrem de diverse, care au pus în lu minăatât realizările din trecut, cât și performanțele recente aleunei cercetări de nivel mondial. Evenimentul s-a încheiat cuo dezbatere care a implicat – alături de cercetare – specialiștidin educație și din industrie.

2 Termenul de microsistem este preferat în Europa. Pealte continente se vorbește de MEMS (Micro-Electro-

Mechanical Systems), MOEMS (Micro-Opto-Electro-Mechanical Systems), BioMEMS etc.

3 Cităm în original din referința [3] „Cyber-physicalsystems are very complex, especially whenseveral CPS need to be combined. That is the case for exam-ple in an airport or a large factory, where many machineshave to work together to achieve a common goal. In thiscase, we speak about «cyber-physical systems of systems»,or CPSoS”.

4 Întreprinderea de Piese Radio și Semiconductori(IPRS) a apărut în 1962. După 1990 și-a schimbat numele înBăneasa SA și a supraviețuit până în 2008. Mai multeinformații privind industria de semiconductori de pe plat-forma Băneasa (în nordul capitalei) pot fi găsite în volumulȘcoala românească de micro- și nanoelectronică (coord.Dan Dascălu), Editura Academiei Române, 2018, deja citatla referința [7].

5 Legea lui Moore este de fapt de o relație empirică cereflectă creșterea în timp în progresie geometrică acomplexității circuitelor integrate (de pildă, numărul tran-zistoarelor într-un circuit integrat se dublează la trecerea a18 luni). Acest lucru este posibil prin miniaturizarea (redu-cerea la scară) a dimensiunii tranzistoarelor, fără caperformanțele acestora să fie afectate. Miniaturizarea re -clamă modificarea tehnologiei și creșterea performanțelorechipamentelor de fabricație, deci creșterea investiției înliniile de fabricație (fără a mai vorbi de efortul de cercetare-dezvoltare). Aceste investiții se justifică la rândul lor princreșterea uriașă a raportului performanțe/preț pentru noilecomponente (circuite integrate), care deschide noi piețe(după cum se explică în text). Dar miniaturizarea pro gresivă– esențială pentru creșterea complexității (micro)procesoa-relor sau memoriilor semiconductoare – nu este posibilă saunecesară pe toate direcțiile de aplicație, de pildă în cazulmicrosistemelor (unde intervin și alte fenomene fizice) saual electronicii de putere (unde disiparea căldurii este limita-tivă). Este vorba de zona More than Moore unde legea luiMoore nu se aplică.

6 Importanța nanotehnologiei, tehnologie la scară nano-metrică (un nanometru reprezintă a mia parte dintr-unmicrometru), tehnologie la scară supraatomică și supramo-leculară pentru ingineria electrică și electronică este subli-niată printre altele de apariția unei reviste dedicate din seriaIEEE Transactions (a se vedea

https://www.link2nano.ro/acad/FRMNE/informa-tions/67-ieee-transactions-on-nanotechnology-t-nano.html).În România dezvoltarea explicită a domeniului a fost inițiatăde Academia Română, printr-o serie de seminarii naționale,ajunse în prezent la a 18-a ediție (a se vedeahttp://www.link2nano.ro/acad/SNN/2019/).

73

*Textul reia sintetic ideile formulate în cadrul conferinței cu titlul „Școala Ardeleană și româna literară modernă”(21 mai 2019, Aula Filialei din Timișoara a Academiei Române)

Școala Ardeleană, mișcarea științifică, socială șipolitică de tip iluminist care a marcat cultura româ-nească începând cu mijlocul veacului al XVIII-lea,trimițând apoi reflexe importante către mișcareaacademică, a lăsat o moștenire literară impresio -nantă: lucrări programatice privind istoria poporuluiromân, originea și dezvoltarea limbii române, operebeletristice, filosofice, medicale, juridice, de re -torică, didactică și logică, de dezbatere și de edifi -care morală, de educație științifică și de instruirepractică, manuale pentru școli de diferite grade,precum și scrieri cu tematică și destinație religioasă;texte originale (în primul rând lucrările destinatecercetării istoriei poporului român, studierii limbiiromâne și cele mai multe scrieri beletristice), dar șinumeroase traduceri, prelucrări și adaptări, menitesă educe, să cultive și să ridice nivelul de instrucțieși de cunoaștere al cititorilor. Autori ai acestornumeroase și foarte diverse lucrări au fost în primulrând corifeii mișcării latiniste ardelene – SamuilMicu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și Ioan Budai-Deleanu – cărturari cu pregătire și preocupări multi-laterale. Acestor mari învățați, inițiatori ai uneidirecții cultural-științifice majore în cultura româ-nească, li s-au alăturat însă numeroși intelectualiremarcabili, care s-au ilustrat nu doar înTransilvania, ci și în Banat, în Bucovina și, prinextensie semnificativă pentru evoluția în timp amișcării iluministe ardelene și pentru rezonanța salarg românească, în Țara Românească și în Mol -dova. Scopul principal al acestei activități progra-matice impresionante, desfășurate concertat și con-secvent, a fost argumentarea drepturilor istorice alepopulației românești aflate dincolo de munți. Încorelație directă cu existența acestor drepturi, aces-

tui scop i s-au alăturat emanciparea și progresul spremodernitate ale întregii națiuni române.

Modalitatea cea mai eficientă de atingere aacestor nobile obiective a fost demonstrarea des -cendenței romane a poporului român, dublată deargumentarea continuității românilor în spațiulnord-dunărean, concomitent cu evidențierea originiilatine a limbii noastre. Destinatarii lucrărilor elabo-rate, multe cunoscute, datorită tipăririi, în medii și înspații culturale diverse, aparțineau tuturor gene -rațiilor, deopotrivă tinerilor, pentru care au fost alcă-tuite în primul rând manualele și lucrările cu carac-ter normativ, formator, și adulților, cărora urma să lefie schimbată, prin lucrări cu caracter informativ,instructiv și educativ, atitudinea asupra culturii șiasupra limbii române.

Iar forma acestor texte, deopotrivă inovatoare șiparticularizantă (prin sistemul ortografic etimologi-zant propus, creat special pentru limba română),normatoare (prin principiile de organizare a limbiiliterare din perspectivă morfologică și sintactică),unificatoare și modernizatoare (prin introducerea înuzul literar a unui cuprinzător inventar lexicalneologic și prin actualizarea complementară alexicului moștenit), marchează, fapt unanim accep-tat, începuturile românei literare moderne. Formăelevată și puternic înnoită a expresiei literareromânești, în care normarea explicită, făcută prinlucrări cu caracter special consacrate gramaticii(Elementa linguae Daco-Romanae sive Valachicae,1780; ediția a doua, revizuită, 1805), lexicului(Observații de limba rumânească, 1799) și orto-grafiei (Orthographia Romana sive Latino-Vala-chica, 1819), dar și printr-un dicționar de uz gene-ral, explicativ, normativ și etimologic (Lexicon

școala Ardeleană și româna literară modernă*

Gheorghe Chivu

Membru corespondent al Academiei Române

Conferință la Academia Română

75

românesc-latinesc-unguresc-nemțesc, 1825), luapentru prima dată locul normării implicite, rezultatesecole la rând din consensul cărturarilor luminați.

Era o limbă literară aflată la începutul procesu-lui de constituire a formei sale moderne, marcată dedorința de afirmare și de „polireˮ, etape absolutnecesare pentru ca româna să intre în rândul limbi-lor „politiciteˮ ale Europei.

Strict circumscrisă epocii în care și-audesfășurat activitatea de înnoire și modernizare aculturii românești reprezentanții mișcării iluministetransilvănene, expresia lingvistică elevată pusă încirculație de cărțile elaborate de reprezentanțiiȘcolii Ardelene se remarcă prin două realizăriremarcabile: ortografia etimologizantă, act culturalcu semnificație majoră pentru istoria limbii române,și lexicul literar modern, acceptat și difuzat pentruprima dată în mod programatic.

Scrisul etimologizant, inventat și promovat decătre latiniștii ardeleni, a fost indiscutabil omodalitate esențială de a pune în evidență originealatină a limbii noastre. „Vășmântul schiticescˮ,adică grafia chirilică, ascundea, spun nu doar crea-torii, ci toți adepții primelor variante ale scrisuluietimologizant românesc, originea adevărată a fon-dului principal lexical, patrimoniul identitarmoștenit de română din limba latină. De aceea„până vor scrie românii cu slove cirilicești, [...]niciodată nu vor fi vederoase cuvintele latine înlimba românăˮ, scria Petru Maior în OrthographiaRomana sive Latino-Valachica, tipărită în 1819.

Scrisul cu litere latine în manieră etimologi -zantă, reflectând adică legile fonetice specifice epo-cii de formare a limbii române din limba latină, afost însă, în mod evident, și un mijloc esențial derealizare a unității scrisului nostru literar. (Scrisul culitere chirilice menținea, prin caracterul său predo-minant fonologic, diferențele existente între vechilevariante literare regionale ale limbii noastre de cul-tură.) Latiniștii ardeleni nu au urmărit însă, cum s-acrezut și se mai crede uneori, modificarea rostiriiliterare după norme ieșite de mult din uz (utile„pentru strămoșii noștri, pe care i-a adus mareleTraian aciˮ, cum nota sarcastic, încă în 1828, Ionheliade Rădulescu). Nici arhaizarea și nici regiona-lizarea (ambele sugerate de forme grafice bazate pelegi fonetice specifice epocii de constituire a limbiinoastre) nu corespundeau de regulă unor normeortoepice, faptul fiind dovedit de utilizarea con -stantă nu doar de către corifeii Școlii Ardelene aalfabetului chirilic în scrierile care nu erau destinate

„formatorilor de opinieˮ (am în vedere manualele,îndreptarele ortografice sau scrierile cu caracterdemonstrativ și finalitate practică imediată), ciromânului matur, interesat de istoria, de limba și decultura poporului său. Spre aceeași interpretare tri-mite simplificarea operată treptat în cadrul scrisuluietimologizant, trecându-se de la etimologismulexcesiv, specific, spre exemplu, ediției din 1780 aprimei gramatici tipărite a limbii noastre, Elementalinguae Daco-Romanae sive Valachicae, la etimolo-gismul moderat, promovat în ediția din 1805 acunoscutei lucrări descriptiv-normative și susținutulterior prin formele recomandate în așa-numitulLexicon de la Buda. Acceptarea în timp de către uti-lizatorii scrisului etimologizant a unor grafeme spe-cifice scrisului italienesc (precum ce, ci, ge, gi sauche, chi, ghe, ghi), folosirea unor litere create spe-cial cu ajutorul unor semne diacritice (în primulrând ș și ț, prezente în Lexiconul tipărit în 1825 șicoexistente mult timp cu si, respectiv ti), ca șiindicațiile ortoepice plasate după forma-titlu a arti-colelor din acest prim dicționar românesc normativ,explicativ și etimologic, indicații imprimate specialcu slove chirilice, susțin în mod suplimentar aceastăinterpretare.

Învățații latiniști au propus deci prin scrisul eti-mologizant un alfabet pe care l-au dorit a fi propriulimbii române (alfabetele precedente utilizate înscrisul vechi românesc, inclusiv acelea în care erauutilizate grafeme cu origine latină, erau sistemeortografice de împrumut, deloc adaptate la specifi-cul limbii române). Ei foloseau „literele stră -moșeștiˮ pentru a înlocui literele chirilice (numitede ei „caliceștiˮ) și au căutat permanent soluții deadaptare a scrisului latinesc la realitatea fonetică alimbii române.

Acesta a fost începutul unui proces îndelung,inițiat de Școala Ardeleană, finalizat după noicăutări și oscilații sub egida Societății AcademiceRomâne și devenit, după modificări repetate, alfabe-tul românesc actual.

Scrisul etimologizant, creație remarcabilă aȘcolii Ardelene, a fost deci, pentru reprezentanții demarcă ai mișcării iluministe transilvănene, modali-tatea cea mai pregnantă de evidențiere a originii la -tine a limbii noastre, dar implicit, cum afirmamanterior, și un mijloc eficient de realizare a unitățiiromânei literare moderne. Unitate formală cetrebuia susținută în primul rând prin crearea unuilexic apt de comunicare elevată, ce trebuia să fie șiel unitar. Pornind de la constatarea că „în cărțile cele76

besericești numai o dialetă este la toțiˮ (cum notaPetru Maior în Dialog pentru începutul limbeiromână întră nepot și unchi, tipărit ca anexă laOrthographia Romana sive Latino-Valachica, apă-rută în 1819), intelectualii marcanți ai mișcăriilatiniste au așezat la baza acestui lexic cuvintele „cesă află în cărţile şi scrisorile de obşte a neamuluiromânescˮ (Ioan Budai-Deleanu). Un vocabularconstituit în timp, care, „priimit odată de cătră totneamulˮ, fiind deci cunoscut de toți, avea utilizaregenerală.

În concepția normatorilor latiniști ai româneimoderne, acest vocabular comun era reprezentat defondul principal de cuvinte ilustrat de vechile noas-tre scrieri literare, format în primul rând dinvocabule moștenite din latină. Ioan Budai-Deleanuevalua ponderea acestui fond (cu un spirit de antici-pare remarcabil) la două cincimi din vocabularuluzual, constatarea marelui cărturar fiind susținută destructura etimologică a listelor de cuvinte propusepentru deprinderea românei în gramaticile destinateînvățaților Europei (între ele, Elementa linguaeDaco-Romanae sive Valachicae) sau pentruînvățarea limbii noastre de către străinii interesați decultura română (dintre aceste ultime gramatici,deloc puține în epocă, se cuvine menționată grama-tica germano-română, Deutsch-WalachischeSprachlehre, publicată de Ioan Piuariu-Molnar laViena, în 1788).

Pentru îmbogățirea lexicului literar comun,căruia tradiția literară îi asigura unitatea primară,unii învățați ardeleni au recomandat utilizarea unorcuvinte vechi, „adevărate strămoşeştiˮ sau „tocmaromâneștiˮ, „vorbe de rădăcinăˮ, moștenite adicădin latină, dar adesea „zăuitateˮ (Paul Iorgovici),păstrate în textele vechi sau utilizate doar în zone șiîn variante dialectale conservatoare, inclusiv în dia-lecte românești sud-dunărene, recunoscute astfel caforme ale limbii române istorice. (Petru Maior reco-manda integrarea în lexicul literar modern a unorcuvinte de tipul deștinde „a coborîˮ, lard „slăninăˮ,mește „a amestecaˮ, op „trebuințăˮ, șerb „robˮ,vrută „iubită, amantăˮ sau ma „însă, darˮ,conjuncție considerată în mod eronat moștenită decătre aromână din limba latină.) La „vorbele derădăcină a limbei noastre ... aşezate după regulele şiproprietăţile din însa limba noastră trase”, pentru aobține cuvinte noi, necesare creării prin mijloaceinterne a unui lexic de tip neologic, se gândise PaulIorgovici, autorul primului studiu de lexicologieredactat în limba română (Observații de limba

rumânească, 1799). Patrimoniul lexical moștenit arfi trebuit să fie astfel îmbogățit (și totodată con -solidat), utilizându-se mijloace interne similare deri-vării, aplicându-se deci tipare derivative și folosin-du-se afixe și ele conservate din latină. (Se procedaastfel, utilizând vechi elemente lexicale și tiparederivative moștenite, pentru a consolida caracterulromanic al limbii noastre prin românitate,modalitate de acțiune asupra limbii române modernepuțin cercetată.)

Savanții ardeleni recomandau însă, în modfiresc, pentru îmbogățirea și pentru „polireaˮ obli-gatorie a românei literare moderne, împrumutulneologic: „Se cer cuvinte învățate, care acuma înlimba noastră, în care nici o învățătură nu floreaște,nu să cuprindˮ, scria Paul Iorgovici în Observațiilede limba rumânească. „Unde lipsește limba noastrăcea românească și nu avem cuvinte cu care să putemspune unele cuvinte [adică idei sau concepte], maiales întru învățături și în științe, atunci cu socotealăși numai cât este lipsa putem să ne întindem să luom... ori din cea grecească, ca din cea mai învățată, oridin cea latinească, ca de la a noastră maicăˮ, nota șiSamuil Micu, prefațând traducerea Loghicei (1799).Insistența asupra necesarei origini latinești a împru-muturilor de tip cult era un loc comun în scrierileînvățaților epocii. Româna, „fia limbei latineˮ, îșiputea moderniza astfel lexicul prin reromanizare,adică prin preluarea și adaptarea unor lexeme dinfondul originar, transmis și limbilor romanice. (Ionheliade Rădulescu reformulând ideea, scria înprefața Gramaticii românești scoase la Sibiu, în1828: „Noi nu ne împrumutăm, ci luăm cu îndrăz-neală de la maica noastră moștenire și de la surorilenoastre partea ce ni se cuvine.ˮ)

Împrumutul lexical trebuia făcut însă „cusocoteală și numai cât iaste lipsaˮ (cum afirmaSamuil Micu), iar adaptarea noilor lexeme urma sărespecte, pentru a fi acceptate în uzul literar, „fireaˮși „geniulˮ limbii noastre, adică normele impuse înprimul rând de sistemul morfologic, concordant nudoar în structuri, ci și în tendințe cu cel specificlatinei, dar și de regulile ilustrate de tiparul derivativmoștenit.

Noul inventar neologic, grefat pe un lexic lati-no-romanic „de cultură generalăˮ (Ion Gheție) creatprin evoluțiile precedente ale scrisului nostru lite-rar, a fost acceptat în uzul elevat al epocii și apătruns astfel în Lexiconul românesc-latinesc-unguresc-nemțesc, lucrarea normativă tipărită laBuda, în 1825. (În acest lexicon, care consemnează 77

rezultatele unei remarcabile evoluții lingvistice șicare propune totodată, în urma unei atente selecții,un model pentru limba literară vorbită la începutulveacului al XIX-lea, sunt înregistrate neologismeîntru totul moderne, în formă și în materie, adap tatela sistemul fonetic și morfologic originar, precum:acord, adagiu, azil, bal, bancă, baston, bestie, bri-liant, cabală, caduc, caducitate, familie, formă,fruct, galant, generos, graţie, ipocrit, materie,modă, muză, natură, paradigmă, pericol, plasmă,poligamie, pretext, sacrificiu, sacrilegiu, tutore sauumbrelă.) Deși existau în texte forme diverse deadaptare analogică a unor neologisme, apărute prinaplicarea unor legi fonetice reactivate în spirit eti-mologizant (precum argumânt, învenciune„invenţiuneˮ, erezitate „ereditateˮ, dirigență„diligențăˮ, imnoranţă „ignoranţăˮ, dechiara „adeclaraˮ, defept „defectˮ și altele), precum și destulde numeroase calcuri, și ele create ca urmare aacelorași principii de românizare prin respectarea„firiiˮ și „geniuluiˮ limbii române (câtățime pentrucantitate, mijlocritate pentru mediocritate,subțirătate pentru subtilitate; împreună grăire pen-tru convorbire, înainte pășire pentru progres; spân-zura cu sensul „a depindeˮ, tăietură cu sensul„secțiuneˮ și altele), aceste rezultate ale „româ -nizăriiˮ împrumuturilor culte, frecvente în texteleepocii, sunt în principiu evitate de către autorii și decătre revizorii Lexiconului budan.

Difuzate de către învățații ardeleni veniți înPrincipate sau cunoscute din cărți tipărite (unelefiind edițiile prime ale lucrărilor Școlii Ardelene,citite de o parte și de alta a Carpaților, alteori repre-zentând reeditări de tip modern, cum a fost republi-carea Observațiilor lui Paul Iorgovici de către Ionheliade Rădulescu, în „Curierul românescˮ), opi -niile formulate de învățații ardeleni cu privire labazele, respectiv la forma românei literare modernesunt acceptate rapid în tot spațiul românesc, fiindpromovate apoi prin manuale, tot mai numeroase înetapele de început ale românei literare moderne.

Ion heliade Rădulescu, adversar aparent al mul-tor idei formulate în lucrările Școlii Ardelene, siste-matizează, cu spirit raționalist și cu viziune remar-cabilă asupra direcțiilor de evoluție necesară aexprimării literare, norme și principii preluate dinscrisul învățaților transilvăneni, pe care le propuneapoi intelectualilor munteni și moldoveni implicațiîn constituirea normelor unice supradialectale dincadrul noii limbi române literare.

Am în primul rând în vedere ideea, formulatăinițial de către Petru Maior, potrivit căreia la bazaromânei literare moderne trebuia să stea limbacărților bisericești, unitară în toate compartimentelesale încă din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea,idee preluată integral de către heliade: „Limba bise-ricească este tot aceea și la români și la moldoveniși la transilvăneniˮ (cf. Petru Maior „în cărțile celebesericești numai o dialetă este la toțiˮ). Corecțiilece trebuiau aduse vechii noastre limbi de cultură,făcute „după tipiiˮ [adică după normele] vechiuluinostru scris religios, pe baza cărora urmau să fieconstituite normele literare moderne, sunt și elesimilare celor cuprinse în cărțile iluminiștilor arde-leni. Putem recunoaște ușor în „dialectul cel deose-bit al literațilorˮ, sintagma prin care heliade numea„limba cea scrisă pretutindiniˮ, „limba cea de obșteˮdin formularea lui Ioan Budai-Deleanu. La fel, înmodul în care heliade indica modalitatea în care tre-buia făcută selecția formelor recomandabile pentruviitoarele norme literare, „o alegere și o culegere detot ce este mai frumos și mai clasic în deosebiteledialecteˮ ale românei, putem regăsi idei și principiice vizau, la învățații transilvăneni, selecțiacuvintelor și a formelor cu circulație generală(„acele cuvinte care sânt obicinuite la tot neamulˮ,în formularea aceluiași Ioan Budai-Deleanu) și chiarreaducerea în uz a „vorbelor de rădăcinăˮ, cuvintemoștenite, descoperite inclusiv în vorbirea aromâ-nilor. Cele două criterii de selecție a lexemelor posi-bil de introdus în vocabularul literar modern,circulația lor largă (favorizantă pentru ulterioaraacceptare) și „clasicitateaˮ, adică proveniența dinlatină, ambele promovate de heliade, sunt astfelreformulări ale unor idei existente în scrieri diverseale Școlii Ardelene.

Ion heliade Rădulescu, acceptând de asemeneaidei ale învățaților ardeleni, comenta într-o formu -lare admirabilă, cuprinsă în prefața Vocabularuluide vorbe streine, caracterul fundamental latin al lim-bii noastre, păstrat și în epocă modernă: „Materia eieste romană, adică a sa, forma îi e romană, adică asa, averea ei maternă este mare și îndestulăˮ. Și,într-o reușită demonstrație a ponderii elementuluimoștenit în vocabularul românesc uzual, scria înaceeași precuvântare: „Am alergat acolo de unde neeste și numele, și carnea, și sângele, și peptul, șiînsuși laptele ce l-am supt. Românul în două capeteale esistenței sale are d-o parte nascere și de altamorire; iată-i confinii sau hotarele de tot romane. Dela un capăt până la altul viază, trăiește, simte, vede,78

aude, râde, plânge, vorbește, îmblă, șade, doarme, semișcă, străbate, se luptă, sudă; și la luptă pune braț,pept, își varsă sângele...ˮ.

Acțiunea reușită a reprezentanților ȘcoliiArdelene de inițiere a unei limbi literare moderne șiîndeosebi ideile și mijloacele pe care ei le-au folositîn acest scop au dobândit astfel, după 1830, prinscrisul și acțiunea celui supranumit „părintele limbiiromâne literare moderneˮ, circulație larg româ -nească. A fost aceasta faza intermediară dintre douăetape ale istoriei limbii noastre literare, cea ilustratăde mișcarea latinistă ardeleană și aceea dominată deacțiunea școlii academice: prima a marcat începutulromânei literare moderne, în vreme ce prin interme-diul celei de a doua, limba noastră literară și-a defi-nitivat structurile și a reușit să-și creeze și să-și indi-vidualizeze variantele funcționale specifice uneiautentice limbi de cultură. Ideile fundamentale alelatinismului academic, precum și lucrările norma -tive publicate sub egida Academiei Române pentru

impunerea ortografiei cu litere latine, pentru creareaprimei noastre gramatici normative în spirit latin șipentru alcătuirea dicționarului general al limbiiromâne sunt continuări și rafinări ale principiilorimaginate pentru crearea românei literare modernede către învățații Școlii Ardelene.

Bibliografie minimală

*** Școala Ardeleană, I–IV, coordonator Eugen Pavel,Fundația Națională pentru Știință și Artă, Editura MuzeuluiNațional al Literaturii Române, București, 2018.

*** Istoria lingvisticii românești, coordonator acad.Iorgu Iordan, Editura Științifică și Enciclopedică, București,1978.

*** Studii de istoria limbii române literare. Secolul alXIX-lea, I–II, redactori responsabili: acad. Al. Rosetti, BorisCazacu, membru corespondent al Academiei Române, Edi-tura pentru Literatură, [București], 1969.

79

*Prof. dr., director general adjunct, Institutul Național de Cercetări Economice „Costin C. Kirițescu”** Director științific, Institutul de Economie Mondială

Un proiect supus provocărilorExcluzând faptul că proiectul euro nu ar fi ținut

cont de criteriile economice ale lui Mundell, reali-zarea monedei unice privea însă un spațiu econo-mic despre care nu se putea vorbi ca despre o uni-une politică, iar inegalitățile în planurile integrăriiaccentuau disfuncționalități în soluțiile comuni -tare. De asemenea, Mundell dezvolta criteriileOCA, în paralel cu procesul de integrare euro -peană, chiar la momentul începerii discuțiilor pen-tru o uniune monetară așezată înaintea unei uniunipolitice. Se poate admite, prin urmare, o intercore-lare de eforturi în care cel puțin pragmatismul aîncercat să învingă rigiditatea teoriei, aceasta dinurmă fiind născută tot din practică.

Ceea ce se uită și despre care se discuta, la vre-mea respectivă, mai puțin, este modelul lui Mun-dell intitulat Optimum currency area with interna-tional risk sharing, în care el analizează modulcum variația incertă a cursului de schimb interfe-rează cu economia, producând riscuri. În lucrareasa „Uncommon Arguments for Common Curren-cies” (1973)5, găsim argumente favorabile con-ceptului ipotetic de la acea dată (Raportul Werner)privind o monedă europeană. Se afirma că omonedă comună bine gestionată putea exista cuatât mai sigur cu cât spațiul economic, piața încare era folosită, era mai mare. De data aceasta, încontradicție cu o concluzie anterioară, Mundellsusținea că șocurile asimetrice nu ar mai subminaeconomia, tocmai pentru că există în spaţiul datmoneda comună. Ea ar disipa șocurile din cadrulzonei care o folosește, întrucât toate țările zonei decirculație a monedei comune împart creanțe, unaasupra celeilalte, exprimate în aceeași monedă. În

cazul cursurilor de schimb flexibile, eventualelecosturi ale șocurilor se vor concentra în țări/zoneindividuale, ca efect al devalorizării monedelorlocale, ceea ce reduce puterea lor de cumpărare deo manieră neproporțională față de alte țări. Cali-brări fine ale politicii monetare naționale ardetermina funcționarea mai bună a economieireale pe care o servesc, dar astfel de efecte ar fidoar pe termen scurt. Cu excepția unor calamități,ca producții agricole reduse, greve sau războaie,utilizarea unei monede comune permite țăriiafectate să-și utilizeze rezervele în scopul acoperi-rii pierderilor în caz de dificultăți economice,atrăgând și resursele altor țări din zonă, pânăcând costurile de ajustare se vor disipa eficient întimp și spațiu.

Încăpățânarea care persistă la Mundell în refor-marea zonei euro este legată tocmai de o lipsă aunor soluții pentru pilonul fiscal și care ar asigurala nevoie o redistribuție automată de resurse. Estede constatat că în Pactul de Stabilitate și Creștere(PSC), născut odată cu euro, nu s-a inclus o clauzăde tip bail-out în caz de dificultate a unui statmembru. Lipsa clauzei menționate echivala cuinterzicerea transferurilor fiscale. Totuși, soluțiilela criza zonei euro au încălcat și au abandonat defacto această interdicție la nivel național, atuncicând s-a pus problema salvării unor instituții finan-ciare sistemice private. Operațiuni de bail-out înGermania sau Franța au consumat procente semni-ficative din PIB, ele fiind admise atunci când toatecelelalte resurse în sarcina acționarilor erauepuizate. Lecția învățată a fost trecerea la creareaUniunii Bancare și grăbirea creării UniuniiPiețelor de Capital pentru stabilizarea euro

Euro după 20 de ani: între teorie și pragmatism (II)

Valeriu Ioan-Franc*

Membru corespondent al Academiei Române Napoleon Pop**

România și Uniunea Europeană

80

(anticamere ale unei posibile uniuni fiscale, amspune noi). Suntem, deocamdată, în etapa substitu-telor unor transferuri fiscale directe și automate, dela un buget propriu al zonei euro cu un ministru deFinanțe (propunerea lui Macron), ajungându-serecent la un instrument bugetar, plecat de la con-ceptul de „capacitate investițională” în caz denecesitate acordată cu restricții. Dar, indiferent dedenumirea adoptată, ideea susținută în prezent estesă nu se finanțeze direct un debit/datorie al/a unuistat aflat în dificultate, ci un proces productiv (saucolateral acestuia), capabil să genereze venituripentru plata unui debit sau datorie care ies din cri-teriile de sustenabilitate. Orice proces productivsau colateral acestuia, propus de țara aflată în difi-cultate pentru a beneficia de instrumentul bugetar,va fi scrutinizat de instituțiile comunitare pentrua-și produce efectele scontate. Uniunea Bancară șiUniunea Piețelor de Capital, prin instrumentele lorde stabilitate create din resurse mutualizate, îșipropun să evite pe cât posibil bail-out-ul pe bazapartajării riscurilor. Principiul partajării riscuriloreste încă în dubiu, întrucât se invocă faptul căunele țări ar trebui „să facă mereu curat” dupăaltele care nu respectă regulile fiscal-bugetare. Dinperspectiva altor țări, refuzul partajării riscuriloraduce prejudicii altor principii, cum sunt cele alecoeziunii și solidarității.

Să revenim, însă, la cele patru criterii ale luiMundell privind OCA, completate cu altele suge-rate tot de el:

– diversificarea producției, echivalentă custructurări sustenabile ale economiilor participante;

– omogenizarea preferințelor; – solidaritate pentru un destin comun (com-

monality of destiny); – partajarea riscurilor între participanți. Analizarea aplicabilității lor în cazul euro nu se

poate face decât într-o manieră încrucișată, cuconstatarea că, în principal, criteriile sunt avute învedere, dar nu pentru a fi îndeplinite optim,comprehensiv și în totalitate, ci pentru a fi găsitesubterfugii, mai ales acolo unde principiul partajă-rii riscurilor este mai greu de admis. Partajareariscurilor trebuie privită prin prisma fondurilor destabilizare, la care trebuie să se participe după anu-mite chei, deloc convenabile tuturor statelor mem-bre. Este de notorietate faptul că unele state aleUniunii au beneficiat semnificativ de monedaunică, cel puțin până la criza financiară. Comenta-riile sunt de prisos atunci când vedem dificultățile

cu care se finalizează, în cadrul Uniunii Bancare,Schema de Garantare a Depozitelor (DGS) şi fon-dul unic de rezoluție (SRF). Așa cum despreglobali zare se vorbește despre câștigători șiperdanți, zona euro cu moneda unică aduce lalumină aceeași problemă. Marii beneficiari de peurma euro nu vor partajarea riscurilor pentru că,spun ei, își afec tează propriii cetățeni. Iar ca argu-mentul social și politic propriu să fie și mai puter-nic, sunt învinuiți ceilalți cetățeni care, pringuvernanța aleasă, nu s-au ridicat la înălțimeacomandamentelor dure stabilite sau practicate deprimii. „Au câștigat mult prea puțini, au pierdutmult prea mulți”, ne spune Călin Rechea (Bursa,26 februarie 2019), analist financiar, preluând titlulunui studiu al Centrului pentru Politici Europene(CEP), din 25 februarie 2019.

O deficiență a analizelor criteriilor lui Mun-dell, definind o zonă valutară optimă și aplicată laeuro, este reprezentată de comparațiile făcute înraport cu uniunea monetară a SUA.

Milton Friedman, într-un articol publicat înrevista „The Times” (19 noiembrie 1997)6, relevacă „Europa exemplifică o situație nefavorabilăpentru o monedă comună. Ea este compusă dinnațiuni separate, vorbind limbi diferite, cu obice-iuri diferite, cu cetățeni împărtășind de departe omai mare loialitate și atașament față țările lordecât față de o piață comună sau de ideea uneiEurope”. Zona euro îndeplinește poate, total sauparțial, unele dintre criteriile OCA, dar ele nu suntcomparabile ca tărie cu corelațiile empirice stabi-lite pentru statele care formează SUA. În ceea ceprivește mobilitatea forței de muncă în cadrul Uni-unii Europene (mult mai scăzută) și o piață inte-grată a muncii (favorizată de o limbă comună șiconvergență culturală) rămân încă obiective aleviitorului, în timp ce piața unică a forței de muncăîn SUA datează din secolul XIX. Dar, cel maiimportant aspect pentru SUA este existența uneiautorități fiscale federale, care asigură transferuride stabilizare, ceea ce în cadrul zonei euro nuexistă. Calcule recente arată că o scădere de undolar în PIB-ul unui stat american din motive derecesiune atrage în mod automat un transfer deechilibrare de 28 de cenți. Necesitatea unui astfelde mecanism a devenit evidentă pentru UE dinlecțiile crizei și ar trebui să inspire o „putere fede-rală în politica fis cală” a zonei euro (Friedman).

Mobilitatea forței de muncă în spațiul Uniuniieste asigurată într-un cadru mai larg, însă fără 81

reguli comune în ceea ce privește acomodarea șiaccesul la protecție, iar despre mobilitatea capita-lului, salarii și prețuri flexibile în același spațiu sepoate spune că nu există dubii la nivelul principii-lor. Aceste prime două criterii ale lui Mundell, toc-mai prin flexibilitatea și libertatea de mișcare cuconotația utilizării resurselor spre randamente op -time, fac mai dificilă sincronizarea ciclurilor deafaceri, acestea din urmă fiind inspirate de un com-plex mai larg de oportunități faţă de cele oferite decriteriile menționate. Propagarea conjuncturii eco-nomice cu puseuri de contagiune are, desigur,influențe de interdependență asupra unor economiiintegrate, ceea ce înseamnă că perioade de avântsau recesiune ale unor țări se transmit și celorlalte.O astfel de sincronizare este chiar în beneficiul pri-melor două criterii, ea dând semnalul redistribuiriiunor dificultăți, dar numai parțial, prin mobilitateaforței de muncă sau a capitalului până la noi echi-libre pe piața muncii, sau în plan investițional lanivelul Uniunii. Refacerea sincronizării, atuncicând diferențele între avânt și recesiune (boom andbust) sunt marcate și de deficite gemene nesuste-nabile (în buget și datorie publică), are nevoie detransferuri fiscale pentru ușurarea situației țărilordin zona euro în dificultate. Deocamdată, acestlucru este înlocuit ex-ante de o severă disciplinăfiscal-bugetară de competență națională, bazată pevoință politică, și ex-post prin programe de austeri-tate cu rezultate devenite tot mai discutabile.

Sincronizarea ciclurilor de afaceri este înstrânsă legătură și cu convergența reală și structu-

rală, lucru care înseamnă, pe de o parte,micșorarea amplitudinilor dintre avânt și rece -siune la momentul propagării de la unele economiila altele, iar, pe de altă parte, manifestarea pri -melor două criterii cu șocuri mai puține sau maireduse. Dacă sincronizarea discutată are loc întreeconomii cu un grad bun de convergență reală (dereținut, nu vorbim de un grad înalt de con -vergență!), atunci șansele unei restabilizări a Uni-unii după eventuale șocuri asimetrice suntcrescute, prevenția și reziliența la o criză fiindavantajate. Ultima criză a relevat avantajul țărilorcare au avut o structură economică predominantindustrială, în sens tradițional, care prin rezul -tatele ofertei, angajând forță de muncă, a compen-sat problemele din sectorul financiar. Acest lucrune pune pe gânduri: până unde convergența struc-turală poate fi condusă pentru a nu degenera într-o„entropie economică” la nivelul zonei euro, ceeace ar presupune dificultăți și mai mari în salvareaunor economii alunecate în deficite nesustenabile?Întrebare ce nu poate fi evitată decât prin partaja-rea riscurilor printr-un mecanism federal de tran -sferuri fiscale, încă departe de a fi implementat.

Note

5 Mundell, R. (1972), Idem.6 Friedman, M. (1997) – Why Europe Can’t Afford the

Euro, „The Times”, nov. 2019.

82

*Profesor universitar dr., președintele Asociației Foștilor Refugiați AFOR 1940–1947

Situația generală internă și externă, îndeosebi amajorității statelor europene, problemele relațiilorinternaționale din anul 1919 au fost dominateevident de desfășurarea și rezultatele lucrărilorConferinței de pace de la Paris, inaugurate înianuarie 1919 și continuate apoi în 1920.

Conferința de pace de la sfârșitul PrimuluiRăzboi Mondial a determinat noua configurație ahărții politice a Europei, o adevărată reconstrucțiecare s-a dovedit în cea mai mare parte viabilă pânăîn zilele noastre.

Tratatul de pace cu Germania a fost desigur celmai urgent și important, cel cu Austria (în a căruielaborare, România a avut o contribuție proprie) aconsacrat triumful principiului naționalităților, iarprin separarea Ungariei, Tratatul de la Trianon a fostcel mai dificil.

Marea Unire ca act creator, constitutiv de stat afost urmată de evenimente ce au necesitat o concen-trare deosebită a energiilor românești, până laapărarea ei armată, prin impunerea voințeinaționale, prin punerea în aplicare a actelorîntregitoare de Țară. Din aceste cauze de ordinprincipial și faptic, considerăm că tendința –implicită sau explicită – care înclină să proclameanul 1919 ca o epocă de consolidare a Unirii estesuperficială, eronată.

Pentru Transilvania, inagurarea noii sale epoci înanul 1919 a fost dominată de Conferința de pace șide acutizarea conflictului româno-ungar.

Situația Ungariei ca țară învinsă a indus oanumită dezorientare sau chiar descurajaredefetistă la nivelul societății maghiare și chiar înunele medii politice ungare. Revoluția democratăungară de la finele lunii octombrie și începutul

lunii noiembrie 1918 a abolit regimul lui Tisza Ist-van, a condus la prăbușirea Ungariei Mari. Oricepolitician ungar realist era conștient de faptul căUngaria postbelică va avea o configurație teri -torială mai mică, prin desprinderea teritoriilorlocuite majoritar de naționalități. Singura preocu-pare inteligibilă rămâ nea speranța în limitarea câtmai „acceptabilă” a acestor modificări. Liderulpolitic al acestor mișcări a fost contele KarolyiMihaly, politician filoantantist.

Războiul româno-ungar pentru eliberarea Tran-silvaniei a fost reluat la 10 noiembrie 1918.Armistițiul ungar nu a suspendat atrocitățileîmpotriva românilor, care s-au amplificat. Capitu-larea Ungariei prin armistițiul de la Belgrad din15 noiembrie 1918 a stabilit liniile demarcaționalepe cursul Mureșului, mutate apoi pe cresteleMunților Apuseni (linia Ciucea-Zam). Agravareasituației s-a acutizat după abandonarea puterii decătre contele Karolyi Mihaly, ca urmare a primiriiNotei Vix (18 martie 1919), prin care Conferința depace comunica Ungariei mutarea liniei demar ca -ționale pe aliniamentul căii ferate Satu Mare-Oradea-Arad, ce putea fi interpretat și ca posibilăviitoare frontieră româno-ungară.

În istoriografia domeniului nu s-a observatfaptul că tronsonul căii ferate Oradea-Arad treceape atunci de la Salonta prin Kotegyan-Gyula-Bekescsaba-Lokoshaza-Curtici, adică intra chiardestul de sensibil în teritoriul ungar, unde se aflauzone românești semnificative, ca Gyula șiMicherechi. Traseul actual, mai scurt și direct,Ciumeghiu-Chișineu Criș-Sântana, a fost construitde România întregită. În circumstanțele evocate,

1919 – Începuturile noii epoci istorice a transilvaniei. observații și considerațiiistoriografice

Alexandru Porțeanu*

File de istorie

83

niciun politician ungar nu și-a asumat răspundereapreluării guvernării, care includea inevitabil actulfinal al trecerii de la Ungaria Mare la noua Ungarie.

În acea criză politică ce putea deveni pericu -loasă, într-un termen de numai două zile, grupareapolitică nouă a comuniștilor maghiari, reprezentatăde aventurierul Bela Kun (Kohn), a putut accede laguvernarea Ungariei fără nicio procedură clasică,fără nicio acțiune prealabilă, proprie, fără nicioopoziție majoră, fiind beneficiarul vidului politiccare nu se putea prelungi, trebuind a fi suplinit cu unnou conținut. Astfel a fost proclamată la 20 martie1919 Republica Ungară a Sfaturilor (Magyar TanacsKoztarsasag), care a trecut la instaurarea dictaturii șiterorii, la confiscarea averilor etc.

Noul regim politic ungar a transmis note diplo-matice statelor vecine, inclusiv României, de cla -rând mincinos că Ungaria nu are pretenții terito -riale și cerându-le să nu atace Republica Ungară aSfaturilor.

În disperare de cauză, foști aristocrați, ofițerisuperiori, militari de diferite grade și alții, care înmod natural erau adversari ai comunismului, aupreferat să-și rupă gradele, blazoanele, însemnelevechiului regim și să se declare ostentativcomuniști, exclusiv în ideea salvării parțiale asituației teritoriale a Ungariei. Dintre aceștia s-aurecrutat în bună măsura bandele de criminali careau intrat în acțiune. După o serie de acțiuni tero -riste, inclusiv masacre, îndeosebi în zoneleAradului și Bihorului, la mijlocul lunii aprilie 1919,Ungaria comunistă a atacat România și Cehoslova-cia. Armata Română a intrat în acțiune energică,trecând liniile demarcaționale, depășind rezerveleAliaților. După eliberarea Beiușului (simbolizatprin martirii Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș), înSăptămâna Mare și în zilele Paștelui 1919 au fosteliberate orașe și zone importante ca Oradea, SatuMare și altele, unde a fost instaurată administrațiaromânească. La Arad, aceasta a avut loc abia la 17mai 1919, iar la Timișoara tocmai la sfârșitul luniiiulie, din cauza ocupației militare sârbe. Războiulromâno-ungar a continuat până la ocupareaBudapestei (4 august 1919). Regele Ferdinand șiRegina Maria au făcut o vizită istorică la Oradea,imediat după eliberare, urmată de o inspecție afrontului până la Tisa. Maghiarii au primit ArmataRomână ca pe o eliberatoare de sub teroareacomunistă, care a ajuns până la înfometareapopulației. La finele lunii august 1919, regimulcomunist a căzut după 133 de zile.

În toamna anului 1919, în Ungaria au eșuat șiîncercările trecerii la un regim de libertate, instau-rându-se „teroarea albă”. Prin toate aceste fapteistorice, caracterizarea regimului comunist ungarca „bolșevic” este inexactă, abuzivă, fiind preluatădin terminologia publicisticii epocii. Lucrări istoricemai vechi sau mai noi sunt intitulate eronat catratând despre „Revoluția bolșevică din Ungaria”,revoluție care nu a existat, deoarece comuniștii auajuns la putere în virtutea vidului politic.

Examinarea etimologiei și semanticii cuvântului„bolșevic” este aplicabilă strict și exclusivprovenienței sale (PSDMR din Rusia în preajmaPrimului Război Mondial), având obligatoriu capandant termenul de „menșevic”.

Niciunul dintre partidele comuniste care auapărut ulterior nu a adoptat titulatura de „bolșevic”.Cu excepția Rusiei, în Europa nu a existatbolșevism; au existat desigur partide comuniste.Bolșevismul este, așadar, forma rusă și sovietică acomunismului. Din toate aceste motive, războiulromâno-ungar din 1919 a fost eminamente un războide eliberare națională, un război legitim de între-gire teritorială a României. Aprecierea ca fiind pri-oritar un război „antibolșevic” este profunddăunătoare, denaturând adevărul istoric obiectiv,prejudiciind istoria românilor și a Statului Român.

Situația creată prin aceste evenimente nuîndreptățește considerarea anului 1919 ca fiind operioadă de consolidare a Unirii. Ea a trebuit să fieprecedată de o amplă acțiune de punere în aplicare aRezoluției Marii Uniri, care a necesitat o anumitădurată, depășirea unor dificultăți, rezistențe,contradicții. Obiectivul ei principal era preluareaadministrației regionale, zonale, locale, până lanivelul comunal. Abia apoi puteau fi realizate nece-sara reformă administrativă, integrarea și unificarealegislativă, celelalte reforme structurale. Astfel afost înființat Consiliul Dirigent, care a demarat pro-cesul de reformare necesar. Guvernul României acooptat câte 1-2 miniștri fără portofoliu din (și pen-tru) noile provincii istorice unite. Consiliul Dirigenta acționat îndeosebi în domeniul școlar, pentru dez-voltarea corespunzătoare a învățămân tului în limbaromână, în domeniul financiar, în cel social(începutul reformei agrare ș.a.), în problemele ime-diate.

În sensul celor de mai sus se desprindenecesitatea cercetării complete, sistemice, a prefa -cerilor administrative. Devine tot mai necesarărealizarea unui mare Atlas administrativ al84

Transilvaniei după Marea Unire, pe județe șicategorii funcționale. Punerea în operă a unuidemers de asemenea anvergură nu poate fi realizatăindividual, necesitând eforturi instituționale.

„Sediul materiei” în speță îl constituie Arhivelejudețene din Transilvania, din cadrul ArhivelorNaționale. Fiecare Filială județeană ar urma să ela-boreze câte o lucrare cuprinzând toate localitățilerurale și urbane existente în 1918–1920, cuindicarea nominală a conducerilor respective(comiți, prefecți, primari, notari, consilieri ș.a.),desemnați, numiți, aleși, care concretizau trecereade la vechea la noua ordine statală, sub multiplele eiaspecte. Un asemenea mare laborator științific aroferi o masă documentară aptă a fi prelucrată cumijloacele tehnologice moderne, care pot contribuiîn mod sensibil la aprofundarea cunoașterii lor.

Necesara depunere a jurământului de credințăfață de Statul Român, refuzată de unii reprezentanțiai vechiului regim ungar, a contribuit la clarificareași integrarea ansamblului noilor realități politice.

Tema propusă prin titlul prezentei lucrări nu sepoate încheia fără a menționa dificultățile ce rezul-tau din faptul că noile frontiere ale României nuerau încă stabilite și trasate concret, pe hartă și înteren, până la încheierea tuturor tratatelor de pace,iar în unele zone chiar și după acestea (princonvenții, acorduri ș.a.). În această situație, a con-tinuat reprezentarea românilor din zonele care nuvor intra în componența teritorială a României Între-gite, ceea ce a generat ulterior inclusiv unele retor -siuni locale.

În planul de ansamblu al situației și restruc -turărilor politice interne, se resimțeau tot mai multinconveniențele absenței instituției noului parlamental României Întregite. Din exercițiul electoral demo-cratic al alegerilor parlamentare, în noiembrie 1919a rezultat Adunarea Constituantă, care a ratificatactele constitutive ale Marii Uniri. În noul Parla-

ment au fost reprezentate și unele zone care nu voraparține României, deoarece acestea nu eraucunoscute înaintea perfectării tratatelor de pace,ceea ce a generat ulterior anumite contradictoriipolitice interne între putere și opoziție (Tache Io -nescu – Iuliu Maniu). Dar, mai ales, noul Parlamenta trebuit să constate curând imposibilitatea înde -plinirii misiunii sale principale ce consta în elabo-rarea Constituției României Întregite, din aceleașicauze provizorii privind frontierele noului stat. Înmartie 1920, ambele Camere ale Parlamentului aufost dizolvate prin Decrete Regale. Viitorul parla-ment se va constitui în vara anului 1920, dupăîncheierea Tratatelor de pace și clarificările politiceinterne.

O privire retrospectivă a modului în care a fostmarcat centenarul evenimentelor din 1919 conducela constatarea surprinzătoare a faptului că în acestgeneros context istoric, reprivirile istoriograficepreponderent de ansamblu omit examinareaimportan ței speciale pe care au avut-o acele eveni-mente pentru Transilvania, noua epocă istorică aîncadrării sale în România Întregită (aceasta sereferă inclusiv la conferințe istorice internaționale,organizate la București sau Cluj-Napoca). În totacest timp, Transilvania a gravitat în mod naturalspre integrarea în jurul noului centru politic,cuprinzător la scara națională. Interacțiunea facto-rilor integratori a prevalat asupra unor dificultățiobiective sau subiective, în perspectiva viitoruluiapropiat, spre nivelurile superioare interne, externeși internaționale. Astfel, ni se relevă complexitateaextraordinară a factorilor constitutivi, care auinteracționat în amploarea și profunzimea feno -menelor integratoare ale unei epoci istorice incom-parabile, de tranziție de la cele provinciale,regionale, la cele generale, național-statale, ceaspirau încă de pe atunci spre orizonturi de europe -nitate, spre universal.

85

*Cercetător, Institutul Astronomic București

Cu un secol în urmă a fost fondată UniuneaAstronomică Internațională – UAI, cu scopul de aregrupa mai multe proiecte din acea epocă: HartaCerului, Uniunea Solară și Biroul Internațional alOrei (BIh). Era şi un mod de a uni țări care lupta -seră de o parte şi de alta a frontului în timpul Pri-mului Război Mondial. Se pare că la naşterea UAI(ca şi la alte uniuni științifice) au contat mai multîmprejurările politice (sfârșitul Primului RăzboiMondial) decât necesitatea cooperării științifice.

La începuturile ei, UAI avea 207 membri din 19ţări faţă de 13 556 din 82 de ţări, câte are astăzi. UAIa luat fiinţă în iulie 1919, dar cooperarea internaţio-nală în domeniul astronomiei era mult mai veche,astfel că UAI nu a făcut decât să dea acţiunii astro-nomilor din lumea întreagă o formă mai coerentă.

Se pare că o primă încercare de reunire a astro-nomilor a fost iniţiativa, din 1834, lui Bessel pentrucartografierea cerului, urmată de primul sistem deschimburi astronomice. La aceasta a contribuit şiînființarea în diferite țări a unor societățiastronomice naționale, de pildă Royal Society(1660), l’Académiedes Sciences (1666), Astrono-mische Gesellschaft (1863) sau stabilirea unor eta-loane internaționale; de exemplu, etaloanele demagnitudini stelare. Adoptarea etaloanelor de timpși lungimi, a meridianului Greenwich ca referințăinternațională pentru longitudini (Conferinţa de laWashington din 1884) sau determinarea constante-lor fundamentale din astronomie au oferit un schimbde idei între astronomi din mai multe ţări şi luareaunor decizii comune. Un rol esenţial l-a avut Aso-ciaţia Internaţională a Academiilor.

Din 1887, a început activitatea regulată a Comi-siei Permanente a hărţii Fotografice a Cerului care,prin extindere, s-a ocupat de multe alte probleme ale

astronomiei, devenind o organizaţie de bază a vii-toarei UAI.

În 1904 a fost înfiinţată Uniunea Solară Interna-ţională care a dat naştere, la rândul ei, la alte comi-tete care au stat şi ele la baza UAI. Aceste comisii auavut ecouri naţionale prin fondarea mai multorobservatoare în diverse ţări1 sau reviste de profil; deexemplu, „Astrophysical Journal”. În aceeaşiperioadă s-au înfiinţat şi alte orga nisme cu preocu-pări astronomice; de pildă, Biroul Internaţional alOrei în 1912. Sfârşitul Primului Război Mondial aadus un nou val de interes pentru problemele ştiin-ţei, implicit şi pentru cele ale astronomiei, multe cuaplicaţii imediate.

La 28 iulie 1919 s-au întrunit, în Palatul Acade-miilor din Bruxelles, oameni de ştiinţă din ţărilealiate, mai exact ai Consiliului Internaţional de Cer-cetare (astăzi, International Council for Science).Aceştia au decis crearea a patru uniuni: UniuneaGeodezică şi Geofizică, Uniunea de Chimie Pură şiAplicată, Uniunea Radio Ştiinţifică şi UniuneaAstronomică Internaţională – UAI, grupate în sânulacestui Consiliu. Primele șapte state membre aleUAI au fost: Belgia, Canada, Franța, Marea Brita-nie, Grecia, Japonia și Statele Unite, urmate curândde Italia și Mexic. Primul comitet executiv a fostalcătuit din Benjamin Baillaud (președinte, Franța),Alfred Fowler (secretar general, Regatul Unit) șipatru vicepreședinți: William Campbell (SUA),Frank Dyson (Regatul Unit), Georges Lecoînte(Belgia) și Annibale Riccò (Italia).

La Bruxelles au fost stabilite 32 de comisii,axate pe diverse subiecte, de la relativitate la micileplanete.

În 1921, în şedinţa Academiei Române din21 octombrie, prezidată de D. Onciul, hepites a citit

„Să unim lumea noastră pentru a explora Universul”

Magda Stavinschi*

Uniunea Astronomică Internaţională – Centenar

86

scrisoarea pe care o primise la Paris chiar de laB. Baillaud, preşedintele UAI, un bun prieten alastronomilor români, în care se spunea: „Conformstatutelor Uniunii Astronomice Internaţionale, oadunare generală a acestei Uniuni se va ţine la Romala 20 aprilie 1922.

Comitetul executiv pentru aceasta stăruieşte asu-pra marelui interes pe care l-ar avea adeziunea State-lor menţionate la art. 3 din Statutele Consiliului Inter-naţional de cercetări, care n-au aderat până acum. Înlumea întreagă s-au produs întârzieri, din cauza com-plicaţiilor produse de situaţia ieşită din război. Cre-dem că amânări, lungi în unele cazuri, ar putea să fienecesare pentru vărsarea cotizaţiilor. Esenţial esteacum, fără nicio îndoială, adeziunea morală, care săpermită Statelor ce o vor fi dat, să trimită la adunareagenerală delegaţiuni regulate, ca să poată participa ladeliberări, în conformitate cu statutele.

Avem toată încrederea că concursul dumnea-voastră, atât de preţios, ne va fi câştigat în luareanoastră de pace, precum a fost în război, şi că va ficu putinţă să ne răspundeţi cât mai curând.

Vă aducem aminte că, după art. 4 al StatutelorConsiliului Internaţional de cercetări, o ţară poateadera la Consiliul Internaţional de Cercetări sau laAsociaţiunile care îi sunt alipite, fie prin AcademiaNaţională, fie prin consiliul său naţional de cerce-tări, fie prin alte instituţiuni naţionale similare, fieprin guvernul său”.

hepites a încheiat lectura scrisorii, menţionândcă Baillaud a insistat asupra necesităţii ca Româniasă adere la Uniune.

Între 2 şi 10 mai 1922, Nicolae Donici, dejamembru de onoare al Academiei Române, a partici-pat, la Roma, la prima Adunare generală a UAI careprelua, în mare, misiunea vechii Uniuni Internaţio-nale pentru Studii Solare, care îşi încetase activita-tea, din cauza declanşării Primului Război Mondial.

În şedinţa ordinară a Academiei Române din 30iunie 1922, D. Onciul a anunţat primirea unei tele-grame din partea UAI privind confirmarea aderăriiRomâniei, reprezentate de Academia Română; înacelaşi timp, secretarul general al UAI a solicitatlista membrilor Comitetului Naţional Român, doarcă acesta s-a constituit abia în 1931. Aşadar, Donicia fost unul dintre cei 83 de participanţi la primaAdunare generală a UAI, ca delegat al României. Afost ales pentru următorii trei ani în Comisia de fi -zică solară și Comisia de observaţii fizice ale plane-telor, cometelor şi sateliţilor. Participarea i-a fostasigurată prin creditul deschis Observatorului de la

Dubăsari, în urma iniţiativei unui membru al Acade-miei, pe baza Deciziei luate de Guvern de a ajutamaterial Observatorul Astronomic de la DubăsariiVechi de pe malul drept al Nistrului.

Nicolae Donici este cel care a contribuit în moddecisiv la aderarea României la Uniunea AstronomicăInternaţională (UAI). Fondată cu trei ani în urmă, UAIa deschis prima Adunare generală, la 2 mai 1922 laRoma, chiar la Capitoliu, în prezenţa Regelui ItalieiVictor Emmanuel al III-lea şi a AS Prinţului Moşteni-tor. Solemnitatea a fost şi pentru deschiderea Adunăriigenerale a Uniunii Internaţionale de Geodezie şi Geo-fizică. Delegatul român Nicolae Donici a raportatevenimentul Academiei Române. Comentând cuvân-tul de deschidere al profesorului Cerulli din parteagazdelor, că a venit timpul ca „tendinţele de naturăpolitică să fie subordonate unor considerente de ordinsuperior” şi că trebuie „invitaţi să ia parte la lucrărileUniunii şi reprezentanţi ai ţărilor care nu au aderatîncă”, Donici spunea că „într-adevăr, lucrul cel maiimportant al unei asociaţii, cum este Uniunea Astro-nomică Internaţională, trebuie făcut, desigur, princomisiile sale care sunt compuse din specialişti şi estecu siguranţă evident că Comisia de Relativitate nuşi-ar fi putut îndeplini misiunea în modul cel maifructuos decât cu concursul preţios al dlui Einstein”2.Cu acest prilej a anunţat aderarea României la UAI,alături de Australia, Belgia, Brazilia, Canada, Ceho-slovacia, Danemarca, Franţa, Italia, Japonia, MareaBritanie, Mexic, Norvegia, Olanda, Polonia, Spania,Statele Unite.

Uniunea Astronomică Internaţională a fostînfiinţată la puţin timp după încheierea PrimuluiRăzboi Mondial. Participanţii la prima Adunaregenerală a UAI s-au gândit că sosise timpul să su -pună consideraţiile de ordin politic unor raţiunisuperioare şi să fie invitate tot mai multe ţări săadere. Între altele, Donici a subliniat rolul comisii-lor, cu un gând special pentru cea de relativitate,care n-ar fi putut să-şi împlinească menirea fără con-tribuţia lui Einstein.

Mai mulţi specialişti de renume ai epocii au pre-zentat diverse rapoarte; printre ei a vorbit şi Donici;el a făcut rezumatul studiilor pe care le-a întreprinspentru atmosfera solară la Observatorul de la Dubă-sarii Vechi şi a proiectat fotografii luate cu marealunetă şi spectroheliograful său. După câteva expu-neri detaliate ale activităţii comisiilor (consideratede el sumare), Donici a încheiat prin a-şi exprimasperanţa că şi România va avea în curând comitetulsău naţional, ceea ce s-a întâmplat abia în 1931. 87

Numărul comisiilor stabilite la Congresul de laRoma a scăzut la 25, dar activitatea unora a devenitmai intensă decât înainte. A fost interesat de cuvân-tul delegatului Poloniei, care a amintit situaţia peni-bilă în care se găseau astronomii ruşi, invitându-i peceilalţi să-i ajute, urmând exemplul astronomiloramericani care le-au trimis deja un ajutor material.Aşa cum a făcut şi în rapoartele ulterioare, a trecutîn revistă şi câteva evenimente oferite de gazde, cumar fi vizita împrejurimilor Romei (duminică 7mai), participarea la o şedinţă a Academiei dei Lin-cei, unde s-a dezbătut teoria lui Einstein, petrecereaîn grădină oferită de ministrul Instrucţiunii Publiceprintre ruinele Palatinului, ceaiul oferit în după-amiaza de marţi în sălile Palatului Corsini şi, maiales, primirea pe care SS Papa Pius al XI-lea le-afăcut-o la Vatican în ziua de închidere, vorbindu-ledespre dialogul dintre ştiinţă şi religie. Au mai fostcâteva recepţii oferite participanţilor la Observatoruldin Arcetri, la marginea Florenţei.

A încheiat totuşi raportul într-o notă tristă: „Înceea ce priveşte organizarea Uniunii AstronomiceInternaţionale, ea este, fără îndoială, demnă de a fielogiată, dar […] ea trebuie să permită acestei Uni-uni de a îngloba în scurt timp toate ţările civilizatedin lume”. Să nu uităm că era prima adunaregenerală de după război, când puţini se gândeau laştiinţă şi cu atât mai mult la participări financiare, demulte ori, imposibile, după dezastrul care abia zgu-duise lumea.

În anul 1925 s-au împlinit 250 de ani de la fon-darea celebrului Observator de la Greenwich, bunprilej pentru a întruni membrii noii Uniuni Interna-ţionale de Astronomie, abia înfiinţate, la cel de aldoilea Congres.

Să spicuim din raportul pe care Nicolae Donicil-a prezentat Academiei în anul următor, dar şi dincel al Uniunii Astronomice Internaţionale referitor

la acest eveniment, care a avut loc la Cambridge,între 14 şi 22 iulie 1925. Nicolae Donici a reprezen-tat Academia Ro mână, iar Constantin Pârvulescu(1890–1945, membru post-mortem al AcademieiRomâne), Ministerul Instrucţiunii Publice.

România a participat la congres alături de A -frica de Sud, Belgia, Canada, Cehoslovacia, Dane-marca, Elveția, Franţa, Italia, Japonia, Marea Bri-tanie, Mexic, Norvegia, Olanda, Polonia, Portuga-lia, Sta tele Unite, Suedia, Spania. Australia, Brazi-lia, Grecia nu au fost reprezentate, deşi aderaseră şiele la UAI.

În ziua de 14 iulie, Lordul Arthur Balfour, recto-rul Universităţii din Cambridge, a deschis Congre-sul, în sala cea mare a Senatului Universităţii dinCambridge, în cadrul unei ceremonii „cu pompa şisolemnitatea pe care numai poporul englez știe să ledesfășoare în asemenea ocaziuni”. Au urmat alocu-ţiunea preşedintelui UAI, prof. W.W. Campbell, apreședintelui lui Royal Astronomical Society, J.h.Jeans, şi a directorului Observatorului Regal dinGreenwich, Sir Frank Dyson.

Restul Congresului s-a desfăşurat în aula Şcoliide Arte de pe lângă Universitate. Ce de obicei, Con-gresul a început printr-un raport general şi a conti-nuat cu problemele curente şi mai ales cu cele cares-au pus pentru următorul trienium, adică până laîntrunirea următorului Congres. De data aceasta, eraimportant ca la UAI să adere Comisia internaţionalăSelected Areas, ai cărei membri erau cetăţeni ger-mani. Nu trecuseră nici patru ani de la încheiereaPrimului Război Mondial. Este interesant de men-ţionat că s-a desfiinţat Comisia relativităţii (No. 1),dar au apărut altele noi. Nu am găsit justificareaacestei schimbări, dar mă gândesc că este posibil caastronomii să fi considerat că şi-au îndeplinit misiu-nea prin confirmarea acestei teorii în timpul eclipseitotale de Soare de la 29 mai 1919, lăsând această88

dificilă problemă fizicienilor. Oricum, relativitateaşi lucrările lui Einstein l-au preocupat pe Donicimult timp, dovadă şi conferinţele publice pe care elle-a considerat de cel mai mare interes: cea a luiThompson asupra evoluţiei fizicii şi cea a lui ArthurEddington asupra aplicării în astronomie a teorieirelativităţii, Eddington fiind cel care a verificat efec-tul de lentilă gravitaţională în timpul eclipsei deacum o sută de ani.

Nicolae Donici a fost reales în Comisiile No. 12şi 16. Nu a uitat să-l menţioneze şi pe ConstantinPârvulescu, celălalt coleg român, care participa laCongres, numit în Comisia No. 28 de nebuloase şiroiuri stelare. A supus Comisiei No. 16 de observa-ţii fizice ale planetelor, cometelor şi sateliţilor pro-gramul său de la Dubăsarii Vechi, pentru care a soli-citat cooperarea celorlalți colegi din Comisie. Pro-punerea i-a fost adoptată. Era doar o parte dinpropune rile pe care Donici le-a făcut constant latoate congresele UAI, dovedindu-se extrem de activprintre colegii acestui prestigios organism interna-ţional.

Timpul extrem de scurt care trecuse de la înche-ierea războiului impunea şi alte măsuri menite săextindă Uniunea prin acceptarea altor ţări care nufăcuseră parte de la început din UAI, din raţiunipolitice. Propunerile erau asemănătoare, cu excepţiaBelgiei, care cerea ca ţara care va fi acceptată ca noumembru al UAI să facă parte din Liga Naţiunilor.

Congresul s-a încheiat cu vizitarea Londrei, darşi a Observatorului de la Greenwich, a cărui sărbă-torire a 250 de ani de la înfiinţare s-a făcut în pre-zenţa Majestăților Lor Regele George al V-lea şiRegina Angliei.

Raportul lui N. Donici la cea de-a treia Adunaregenerală a UAI, din iulie 1928, a consemnat: „Altreilea congres al Uniunii Astronomice Internaţiona-le – la care România a aderat în principiu încă dinanul 1922 – s-a ţinut vara trecută la Leiden (Olan-da); am avut onoarea să particip la acel congres încalitate de delegat al Academiei Române şi al guver-nului român. Această organizaţie, ca şi cele simi larece au ca obiect alte specialităţi, stă sub egida Consi-liului Internaţional de Cercetări, toate statele care auaderat la una dintre aceste organizaţii trebuind să seralieze şi la acest consiliu internaţional. Ţările careaderă la aceste societăţi plătesc anual, conform sta-tutelor, o cotizaţie proporţională cu numărul locuito-rilor lor. Pentru reglarea acestei chestiuni, în Româ-nia a fost numită o comisie compusă din reprezen-

tanţi ai Academiei Române şi ai Ministerelor deInterne şi Finanţe. La deschiderea congresului de laLeiden, la rugămintea dlui Carp, ministrul Românieila curtea Olandei şi, de asemenea, în urmarugăminții mele, guvernul român a trimis UniuniiAstronomice Internaţionale un acont provizoriu asu-pra cotizaţiei menţionate şi în aceeaşi zi ConsiliulInternaţional de Cercetări, întrunit la Bruxelles, aînştiinţat congresul că şi România a fost definitivadmisă şi în acest consiliu. Vestea aceasta – comu-nicată adunării de preşedintele congresului – a fostîntâmpinată cu aplauze entuziaste de întreaga asis-tenţă. Congresul m-a reales pe termen de patru ani(1928–1932) membru în Comisia de fizică solară(no. 12), precum şi în Comisia de observaţii fiziceale planetelor, cometelor şi sateliţilor (No. 16),comisiuni în care reprezint România din anul 1922.”

Pentru ca România să fie reprezentată la UAI eranevoie de un Comitet Naţional Român de Astrono-mie. Acesta a luat ființă în 1931, sub următoareacompoziţie (conform Statutului publicat încă în1930): președinte N. Coculescu, vicepreședinte C.Popovici, secretar Pârvulescu, membri: N. Abra-mescu, I. Armeanca, Gh. Bratu, Gh. Demetrescu, N.Donici, gral C. Dumitrescu, I. Macovei, Gh. Nichi-for, Amiral C. Niculescu-Rizea, O. Onicescu, D.Pompeiu, C. Popovici, T. Popp, T. Râmniceanu, V.Siadbey, A. Teodosiu, Maria Teohar, G. Ţiţeica, V.Vâlcovici, V. Vrânceanu.

România a continuat să fie membră a UniuniiAstronomice Internaţionale, cu o scurtă întrerupereîn ultimii ani ai comunismului, în urma neplățiicotizațiilor. Ea este reprezentată de AcademiaRomână şi are 39 membri, din care 35% femei, înuşoară scădere faţă de începutul anilor ’90, cânderam pe primul loc în lume cu 39,5 %.

Prezenţa astronomilor români, aflaţi în ţară saupeste hotare, este o dovadă că România este unmembru activ al UAI şi la împlinirea a 100 de ani dela înființare, când uniunea celebrează centenarul subdevizele „O sută de ani sub acelaşi cer” şi „Să unimlumea noastră pentru a explora Universul”.

Note

1 Cel din Bucureşti a luat fiinţă în 1908, ca şi cel de laDubăsarii Vechi, cel de la Iaşi în 1913, iar cel de la Cluj în1920.

2 Referire la faptul că Einstein reprezenta Germania,care nu era încă membră a Uniunii.

89

*Pr. dr. doc., cercetător științific (as.), Centrul de Economie Montană CE-MONT, INCE

Noțiuni, delimitări și precizăriDe-a lungul secolelor, una dintre cele mai

importante activităţi economice a fost comerţul, deaceea în Sfânta Scrip tură există multe trimiteri laaceastă activitate. Unii specia lişti consideră căştiinţa economică a precedat toate cele lalte ştiinţesociale şi ale naturii, cu excepţia fizicii.

Comerci anţii cu spirit creştin sunt definiţi cafiind negustorii cu bună măsură. Comercianții fărăprincipii etice consideră esenţa activităţii econo -mice doar profitul cu orice preț sau, mai bine spus,conform principiului hedo nist, maximizarea profi-tului în raport cu efortul depus sau minimizareaefortului, a resurselor intrate în raport cu efectulscontat aşteptat. În ultima categorie se încadrează,conform sociologiei economice a bioeticiispirituale și sociale, corpo ratiștii mo derni, careși-au făcut codul lor de „etică eco nomică”,nederanjați, încă, de vreo lege națională.

În acest mod s-a trecut în România post de -cembristă „de la dictatura proletariatului lademocrația colonială” , așa cum afirmă prof. IlieȘerbănescu, adică un „capitalism comunist” consti-tuit din furturi, privatizări frauduloase și retrocedăriilegale fabuloase prin samsari imobiliari interpuși, șinu un capital autentic rezultat din profit economic.Astfel, România a pierdut controlul național asupraeconomiei și a încetat să mai fie o țară suverană,devenind o anexă de consum, spune același distinsprofesor de economie și fost ministru al Economiei.

Traseismul ideologic al unor economiștimoderni de la dreapta la stânga și invers, care urmă-resc doar interesul personal, de grup sau experimen-te mondialiste oculte, produce și mai mare haos,confuzie, egoism, „luptă de clasă”, avariție, cămătă-

rie bancară salvată din banul public, instabilitate șicriză politică, pe care le trăim, în direct, zi de zi. Câtde durabilă poate fi o economie a unei țări înasemenea condiții?!

Economia civică – reprezentată de clasa de mijlocşi „bazată pe o dispersie largă a proprietăţii producti-ve” atât în satele de munte sau de câmpie, cât şi înoraşele din România – este doar de 5% faţă de cea dinGermania de 92%. Acest lucru a fost posibil întrucât,în ultima vreme, economia în România a fost secătui-tă de valorile ei morale minime şi livrată discreţionar,la comandă politică internaţională, marilor cartelurieconomice, corporațiilor multinaționale și unor cen-zori morali fără moralitate.

Unele guverne din Europa au luat măsuri eco-nomice „care contrazic pe față și sistematic normeleși valorile unei societăți formate de ethosul creștin”,ceea ce a dus „la o revoluție socială anticreștină”,spune Cardinalul de Toledo, Antonio Canizares.Această „emanicipare secu lară”, care „nu este unproces genuin religios, ci unul eminamente politic”,spune José Casanova , a condus la ceea ce a promishabermas: „Die bornite Aufklärung” („iluminismullimitat”), adică o societate viciată tocmai de„virtuțile rațiunii pure”, ceea ce „reprezintă unenorm faliment etic”, iar criza etică a sistemuluieconomic, mai ales în țara noastră, a intrat deja înfaza ei cronică, întrucât s-au încurajat sistemicspeculatorii și nu investitorii reali.

Cercetătorii științifici, profesorii, inginerii,economiștii, teologii, sociologii etc. din cadrulCE-MONT Vatra Dornei vin cu propuneri și pro -iecte de cercetare concrete, realiste și sustenabilepentru o economie montană durabilă, competitivă șide talie mondială. Aș aminti doar cartea prof. univ.

Bioetica spirituală și culturală a dezvoltării economiei durabile

Mihai Valică*

Opinii

90

dr. h.c. Radu Rey, Munții și secolul XXI. Studiu com-parat al strategiilor europene privind zonele mon-tane, cu referire specială la zona Carpațilorromânești. Planul M1-SEE, Editura Electra,București, 2014, și volumele V–VI recent publicate(2016): Journal of montanology (J-Mont), Muntele,Editura Eurobit, Timișoara, în cuprinsul cărora segăsesc studii de cercetare a economiei montane demare excepție academică. Vezi și studiul prof. dr.Radu Rey intitulat Strategie multianuală pentruprotecția și dezvoltarea sustenabilă a zonei montanedin România. Program multianual (2017, p. 52).

2. Interesul național și legislația juridică actuală

„Interesul național corect”, cu deschidere spreinteresul comun și universal, este soluția uneiRomânii profunde și a unui stat de drept autentic, șinu slugarnic sau fără un proiect de țară care nu areîn planul de guvernare economia muntelui, în moddistinct, deoarece aproape 31% din teritoriulnațional îl constituie muntele.

România este singurul stat din Uuniunea Euro-peană care a scos din Codul Penal infracțiuneatrădarea de țară. De ce? Nu este greu de înțeles.Dezincriminarea trădării de țară este o crimă eco-nomică cu consecințe devastatoare pentru econo mianațională, de care au profitat toate corporațiilemultinaționale, precum și mulți corupți și vătafiautohtoni. Nu poți diminua corupția dintr-o țară,dacă elimini din legislația juridică trădarea de țarăși subminarea economiei naționale. (În Codul Penaldin 1968 exista art. 165).

Fără incriminarea acestora în legislația juri dică înRomânia, lupta împotriva corupției, de care se facemare caz mai mult mediatic, a fost redusă doar la eva-ziunea fiscală a pătrunjelului sau usturoiului dinpiață, la abuzul în serviciu, dacă te opui abuzuluicorporatist, și, eventual, la traficul de influență, dacăîncerci să faci lobby în interes național, așa cum factoate țările demne, care sunt state de drept. Conse -cințele acestei legislații, cu dedicație corporatistă, auefecte dezastruoase pentru economia națională, pentrujustiția română, pentru viața socială, politică și pentrudemnitatea și imaginea României de azi.

3. Bioetica spirituală și culturală între transcendent, economie și „fatalitate tehnocratică”

Economia durabilă, tehnologia, ca şi cu -noașterea au şi o dimensiune transcendentală, un

„domeniu al ideilor”, fiind legate de sistemele deconcurență, de credinţe, de valorile şi preferinţeleasociate acestora ce stopează sau validează anumiteacţiuni .

Economia, comerțul, tehnologiile informaţio -nale se dezvoltă pe baza ştiinţei fundamentate în eramodernă. Acestea constituie vehicule pentru disemi-narea cunoaşterii ştiinţifice în cercetare și perpe-tuează ordinea şi explicațiile „științifice” specificeacestei ere și nicidecum nu au rolul de a înrobi peom, de a-i limita acestuia libertatea sau de a-i dimi-nua demnitatea sa umană.

Preeminența tehnologiei, a economiei și a politi-cului în fața individului riscă să sacrifice individulîn numele științei, al societății, „al binelui mondial”,al popoarelor, al politicii, al economiei etc.

Preeminența conștiinței științifice, politice șitehnocratice – care pretinde că numai oamenii deștiință, economiștii, tehnocrații sau politicienii suntchemați să emită norme etice – este total inaccep -tabilă, mai ales atunci când este vorba de destinulhristic al omului și de conștiința lui civică saureligioasă. Spengler spune în acest sens că omul,dacă nu este atent, poate deveni din stăpân al lumiisclav al mașinii, adică al tehnologiei, al tehnocrației,al unui sistem economic globalist perdant sauvictimă a unei politici himerice, dacă ne gândim lamondializarea actuală, impusă cu orice preț.

Este cunoscută publicului larg critica „clasică” atehnologiei, devenită fără cenzură morală tehno -crație, atunci când nu este folosită cu dis -cernământ:Oswald Spengler, Martin heidegger,Friedrich Jünger, Lewis Mumford, Jacques Ellul,Olivier Clement, Adrian Stoica, cercetător la agențiaspațială NASA, și mulți alții susțin păreri similare.

Atunci când tehnologia se dezvoltă, neluând încalcul complexitatea persoanei umane, contextulsocial, economic, cultural, religios etc. ar putea ducela ceea ce Olivier Clément numea fatalitateatehnocratică și astfel se produce ruptura între om,tehnologie, economie, știință etc., care îi pot devenipotrivnice și chiar dăunătoare.

4. Propuneri și perspective• Economia actuală mondială a devenit autono-

mă şi autocefală, sfidând și înghițind economiilenaționale, cât a mai rămas din ele, preludând abuzivastfel controlul şi voinţa politică exprimată prinvotul popular. În plus politica, la rândul ei, s-a sepa-rat de etica umană, precum şi de valorile moraleicreştine. 91

• Criza prin care trecem nu este exclusiv de natu-ră economico-politico-administrativă sistemică, cieste şi o criză antropologică şi spirituală, caremăreşte şi mai mult raza cercului vicios al risipei, alfricii, al consumismului, al egoismului şi al hedo-nismului dus la extrem.

• Nu există o adevărată soluţie a economiei dura-bile, în afara Evangheliei.

• Etica economică, ca parte integrantă a eticiisociale, este indispensabilă unei coeziuni socialedurabile și presupune fundamentul respectării realea demnității omului. Dacă la aceste valori umanisteeconomico-socio-culturale se adaugă și cele denatură teologică, duhovnicească și morală, atunciputem vorbi de bioetică spirituală și culturală, capa-bilă să gestioneze cu precauție și discernământriscurile libertății, presupuse de o economie de piațăsocială liberă și de o politică democratică, evitând,astfel, atât liberalismul devorant, cât și autoritaris-mul despotic.

• În Sfânta Scriptură există 2350 de versete cutemă economică, prin care Dumnezeu ne învațăcum trebuie să ne administrăm bunurile. (Vezi Stu-diul Biblic Finan ciar şi Afaceri ca la Carte). Con-cluzia principală este următoarea: lipsa moralităţii îndomeniul economic este expresia unui deficit moralal societăţii în ansamblul ei şi o lipsă de credinţă șide sens existențial, care are implicații și efectecomunitare negative la toate nivelurile vieții. De aicirezultă necesitatea unor mecanisme pentru asigura-rea moralei sociale, a unei economii sociale de piațăşi, respectiv, de instanţe de control etic, în acestsens.

În mod concret, pentru a pune capăt acestei stăride fapt, Biserica și Societatea Academică pot contri-bui împreună cu politicul, împreună cu factorii eco-nomici şi sociali la redresarea economică a munteluişi a țării, la vindecarea morală a societății românești,prin însăşi învăţătura creștină şi prin structurile eiștiințifice și eclesiale, promovând de exemplu:

• cultura adevărului (pe aceasta se bazeazăîncrederea investitorilor şi a acţionarilor, precum şiîncrederea angajaţilor cu privire la siguranţa loculuilor de muncă);

• cultura respectului (fie faţă de clienţi saufaţă de propriii angajaţi, unde respectul are la bazădemnitatea omului şi asemănarea lui cu Dumne-zeu, fie faţă de proprietatea spirituală şi materială acelorlalţi);

• cultura iertării (fiecare angajat comite greşeli,altminteri nimeni n-ar mai avea niciun fel de iniţia-

tive; răbdare ca formă de sprijinire a autoajutorării;acceptarea altor feluri de a fi);

• cultura solidarităţii (să te simţi om în inte-riorul colectivului, să ai valoare, să poţi fi unexemplu moral – conducerea prin exemple –, să fiiresponsabil faţă de tine, de aproapele tău, de colec-tivul tău, de societate, să practici încrederea faţă decolegi, să fii empatic și de ajutor, să fii ajutat înprocesul muncii) etc.;

• cultura cercetării științifice (cercetătoriiromâni să fie stimulați și ajutați să rămână și sălucreze în țară);

• susținerea la toate nivelurile societățiiromânești a unei culturi a patriotismului eco -nomic și a demnității naționale;

• o cultură a revoltei firești, atunci când se con-stată derapaje manageriale impardonabile;

• o cultură a dreptății civice, în limiteledemocrației și ale bunului simț (Romani, 14, 17).

4.1. Concluzii• Economia reală și sănătoasă se bazează pe con-

diţii pe care ea însăşi nu le poate oferi, întrucât dez-voltarea economică a unei ţări depinde în mod hotă-râtor de viaţa morală a ţării în cauză. Biserica poatesluji la dezvoltarea economică a unei societăţi, prinserviciile ei eclesial-morale, bioetice şi social-filan-tropice, mult mai mult decât orice morală umanistăseculară.

• O economie politică eficientă şi benefică tre-buie să ţină cont de principiile disciplinei bioeticii,ale antropologiei economice, ale teologiei morale şisă se inspire din doctrina creştină socială, pentru casă poată deveni o ştiinţă integrală, o disciplinăumană completă și dreaptă, în sens practic, carepoate genera prosperitate și pace socială durabilă.

• Nu poţi separa economia de politică sau de stat,întrucât sistemele economice se integrează într-oreţea de legi şi instituţii, iar lipsa acestora ar face caeconomia să devină doar o ideologie fără conse cinţepractice, dar nu o poţi separa nici de învăţătura creş-tină, deoarece ar deveni un pericol social. Deci nupoţi separa ceea ce Dumnezeu a lăsat fiinţialnedespărțit, adică etica-bioetica-morala creştină deeconomie, întrucât însăși „împărăţia lui Dumnezeunu este mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucu-rie în Duhul Sfânt” (Romani, 14, 17), adică cevaconcret, empiric, nu ideatic sau himeric. Dacă drep-tatea şi morala creştină sunt alungate din economieși politică, atunci ea însăși va deveni o sursă dehaos, va alunga pacea socială și va grăbi sfârșitul de92

istorie al omului, mutilând astfel demnitatea şi chi-pul persoanei umane, acel Imago Dei.

• Pentru economiştii şi politicienii nepracticanţiai credinţei creştine sau pentru cei necreştini seimpune minima moralia pentru homo economicusde a stabili graniţe liberalismului darwinist şi mon-dialist himeric actual şi de a nu permite ca statulnaţional să fie confiscat în numele unei ideologiiglobaliste utopice, de clici politice, și să nu favori-zeze economia unei minorităţi clientelare. În cazcontrar, dictatura partidului unic comunist va fi înlo-cuită cu dictatura unei oligarhii economice despo -tice şi oculte.

• În astfel de circumstanţe, Biserica trebuie săaibă o atitudine critică, moralizatoare și tămăduitoa-re, să sancţioneze hristic derapajul şi dictatura statu-lui, cu riscul de a se întoarce în catacombe şi nu dea tăcea vinovat şi colaboraţionist, doar de dragul dea sluji cu orice preţ, în biserici frumoase şi în cate-drale măreţe, numite paradoxal chiar de „mântuire aneamului”, în care, dacă Biserica va tăcea, va oficiadoar prohodul și slujba de parastas a României.

Economiştii, politicienii, oamenii de știință şi nunumai ei au şansa să intre în istorie şi să facă istorie,nu doar economie, politică sau știință, dacă vor fionești, curajoși și principiali sau vor avea neşansa sărămână mereu în sfera lui politically correct, adică aeconomiei mondiale perdante, neglijând și trădândeconomia națională, ceea ce va aduce și mai mariprejudicii, dacă:

– vor căuta soluţii şi interese străine de neam,cultură şi spiritualitate, fără să ţină seama de per -soana umană şi de Evanghelie;

– nu vor exorciza răul şi nedreptatea din econo-mia actuală;

– vor pune eşecul, incompetenţa şi corupţiaunora dintre ei pe seama întregului popor, ca fiindhoţ sau leneş congenital şi nu pe proasta lor con-ducere şi reaua credinţă faţă de neam şi de ţară;

– vor avea aroganţa să făurească o economiepolitică fără să ţină cont de valorile democrației(votul) şi ale moralei creştine şi se vor consideradeasupra poporului ca fiind iluminaţi şi elite, atitu-dine ce le-ar da dreptul, închipuit numai de ei, cădoar ei ştiu cum este cu ştiinţa economiei şi cu criza,iar lor, ca mari specialiști, li se datorează doar ascul-tare şi adulaţie!

În contextul Centenarului 2018, având în vederecă cele trei țări românești aproape un mileniu șijumătate au fost cele dintâi atacate și în cele dinurmă eliberate de năvălitori, iar în secolul XX

România a suportat două războaie mondiale, o ideo-logie atee ucigătoare, o revoluție devastatoare, omineriadă fratricidă, în secolul XXI o tranziție nău-citoare, crize economice succesive etc., în ciudaacestor drame, faptul că avem astăzi o Țară și olimbă românească, o cultură europeană, o credințăcreștină, că facem parte din Uniunea Europeană șidin structurile euroatlantice reprezintă o adevăratăminune, care ne umple sufletul de admirație și desperanță.

Totodată, în anul Centenarului, românii au unmotiv în plus de bucurie, deoarece ca urmare a efor-turilor CE-MONT, ale Agenției Zonei Mon -tane/MADR, ale Forumului Montan din România,Parlamentul României a adoptat o nouă Lege aMuntelui, deosebit de importantă pentru țară și pen-tru viitorul cercetării montanologice din Europa.

Bibliografie tematică

Brăilean, Tiberiu, Noua economie. Sfârșitul certitu-dinilor, Ed. Institutul European, Iași, 2005.

Georgescu, Călin, Pentru un ideal comun, Ed.Compania, Bucureşti, 2012.

hoffmann, Jürgen, „Ambivalenzen des Globalisie-rungsprozesses. Chance und Risiken der Globaliserung”, în:Aus Politik und Zeitgeschichte. Beilage zur Wochenzeitung.Das Parlament, B 23/99, 4 Juni, 1999.

hübner, Jörg, în: Globalisierung – Herausforderung fürKirche und Theologie. Perspektiven einer menschenrechtenWeltwirtschaft, Stutt gart, 2003.

hüffe, Otfried, Wirtschaftsbürger, Staatsbürger, Welt-bürger. Politischer Ethik im Zeitalter der Globaliesirung,München, 2004.

Juncu, Ioan, Insecuritatea națională a României, Ed.Studis, Iași, 2014.

Mantzaridis, Georgios, Globalizare şi Universalitate.Himeră şi ade văr, Bucureşti, 2002.

Pleșu, Andrei, Despre îngeri, Ed. humanitas,Bucureşti, 2003.

Pompey, heinrich, „Serviciile social-morale şi social-filantropice ale Bisericii, premisă a dezvoltării economice aunei ţări”, în: Omagiul profesorului Nicolae Dură la 60 deani, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, 2006.

Rey, Radu, Munții și secolul XXI. Studiu comparat alstrategiilor europene privind zonele montane, cu referirespecială la zona Carpaților românești. Planul M1-SEE, Ed.Electra, București, 2014.

Rey, Radu, Strategie multianuală pentru protecția șidezvoltarea sustenabilă a zonei montane din România –Program multianual, 2017, p. 52.

Sher, W., Pinola, R., Microeconomic Theory. A Synthe-sis of the Clasical Theory and Modern Approach, 1981.

Șerbănescu, Ilie, ROMÂNIA, o colonie la periferiaEUROPEI, Ed. Roza Vânturilor, București, 2016. 93

Valică, Mihai et alii, Teologia Socială, Ed. Christiana,București, 2007.

Valică, Mihai, Eine heutige Philanthropiewissenschaftund Diakonietheologie im Kontext der Orthodoxen Lehreund der Tradition der Rumänisch-Orthodoxen Kirche, Ph.D defence, Christiana Publishing House, Bucureşti, 2008.

h t t p : / / w w w . u t g j i u . r o / r e v i s t a / e c / p d f / 2 0 0 7 -01/8_Isac%20Claudia%20.pdf, 20.09.2016.

http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.ro,20.09.2016.

Note

1. W. Sher, R. Pinola, Microeconomic Theory. A Syn-thesis of the Clasical Theory and Modern Approach, 1981.

2. Vezi: Acatistul Sf. Mina, în Acatistier, ediția a doua aIBMBOR, București, 1982, p. 228. Sf. Mina fericește șilaudă pe negustorii cu bune măsuri și este chemat în ajutorulcelor ce se roagă să fie izbăviți de asupririle nedrepte.

3. Vezi pe larg: Ilie Șerbănescu, ROMÂNIA, o coloniela periferia EUROPEI, Ed. Roza Vânturilor, București,2016, p. 50-94.

4. Idem, ibidem, p. 95–101.5. Ibidem, p. 50.6. Vezi pe larg: Călin Georgescu, Pentru un ideal

comun, Ed. Compania, Bucureşti, 2012, p. 58–59.7. Ibidem.8.https://web.archive.org/web/20130713095938/http://

www.rah.es/laAcademia/academicos/antoniocanizares.htm,20 sept. 2017.

9. José Casanova, Public Religion in the Modern World,în: The University of Chicago Press, Chicago, 1994.

10. Vezi: Jürgen habermas, „Ein Bewusstsein von dem,was fehlt”, în: „Neue Züricher Zeitung” (10 februarie 2007).

11. Radu Preda, Revenirea lui Dumnezeu. Studii social-teologice, Colecția Universitas, seria Theologia Socialis 12,Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2010, p. 11–12.

12. Vezi pe larg: Strange, S., An Eclectic Approach înC. Murphy and R. Tooze (eds.) The New InternationalPolitical Economy, Boulder, Co., Lynne Rienner, 1991.

13. Vezi: Igor Cojocaru, Tehnologiile Informaționale șide Comunicații, în:

www.akademos.asm.md/.../%20из%20Academos+1+2009%2022%20TEhNOLOGIILE%20INFORMAŢIONALE%20 Tehnologiile informaționale reprezintă un domeniufoarte important în dezvoltarea economică și culturală aoricărei societăți. Aplicarea largă și multilaterală a acestoraîn activitatea omului impune civilizației moderne noiposibilități calitative care la rândul său contribuie laformarea societății informaționale. Vezi pe larg:http://www.bitplus.moldinfonet.md/ro/about/

14. Vezi Inglis, A., Ling, P., Joosten, V., DeliveringDigitally: Managing the Transition to the KnowledgeMedia, Kogan Page, London, 1999.

15. Scriitorul Ovidiu hurduzeu, doctor al UniversităţiiStanford din SUA, numeşte explozia informatică (cefavorizează „şi controlul comportamentelor umane”) drept„terorism tehnologic” şi arată că „pe măsură ce se branşeazăla tot mai multe reţele, omul pierde capacitatea de a se maiaduna să-şi câştige identitatea. Se produce astfel o disoluţiea personalităţii organice. Precum uneltele, putem fi detaşaţi,separaţi unii de alţii, şi chiar de noi înşine, combinaţi şirecombinaţi în funcţie de necesităţile sistemului tehnologic.Vezi Unabomber, profetul ucigaş, Ed. Logos, Bucureşti,2007. Vezi şi „Explozia informaţională ne înstrăinează deDumnezeu”, în ziarul „Lumina”, din 5 august 2010.

16. Vezi: Dr. Pavel Chirilă, pr. Mihai Valică și dr.Mădălina Popescu, „Piste false în bioetica modernă”, în:http://www.crestinortodox.ro/morala/91063-piste-false-in-bioetica-moderna.

17. Spengler, O., Der Mensch und die Technik. Beitragzu einer Philosophie des Lebens, München, 1931, p. 31.

18. Spengler, O., Der Mensch und die Technik. Beitragzu einer Philosophie des Lebens, München, 1931.

19. heidegger, M., Being and Time, Oxford, Blackwell,1962.

20. Juenger, Friedrich Georg, Die Perfektion der Tech-nik (traducere în engleză: The Failure of Technology: Per-fection without Purpose, henry Regnery Company, 1949.

21. Mumford, L., The Pentagon of Power: the Myth ofthe Machine, London, Secker and Warburg, 1964.

22. Ellul, Jacques, L’Apocalypse: architecture enmouvement (traducere în engleză: Apocalypse, A CrossroadBook, 1977; Ellul, Jacques, Le bluff technologique (tradu -cere în engleză: The technological bluff, William B. Eerd-mans Publishing Company, 1990).

23. Adevăr și libertate. Ortodoxia în contemporanei-tate. Convorbiri cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I,traducere în limba română Mihai Maci, Ed. Deisis, Sibiu,1997.

24. Dr. ing. Adrian Stoica, Da, trebuie să ne temem detehnologie, dar să nu intrăm în panică, în „Lumina”, 18iulie 2009, p. 8–9.

25. Postman, Neil, Technopoly. The Surrender of Cul-ture to Technology, Vintage Books, New York, 1992;Picard, Max, Flucht von Gott (traducere în limba engleză:The Flight from God, Regnery Gateway, 1951; Postman,Neil, Technopoly. The Surrender of Culture to Technology,Vintage Books, New York, 1992; Davis, Erik, Technosis.Muth, Magic and Mysticism in the Age of Information, ThreeRivers Press, 1998; Bohm, D., Wholeness and the ImplicateOrder, London, Ark, 1983; Prigogine, I., Stengers, I., Orderout of Chaos: Man’s New Dialogue with Nature, New York,Bantam Books, 1984; Foucault, M., Histoire de la Folie al’Age Classique, Paris, Gallimard, 1972.

26. De exemplu, sistemul biometric este foartevulnerabil și nesigur. Citirea cu multă ușurință, de cătreoricine deține un computer performant, a datelor cu caracterpersonal (nume, prenume, CNP, naţionalitate, vârstă etc.);citirea datelor cu caracter biometric (amprenta digitală,94

amprenta facială, amprenta retinei); clonarea cipurilor;modificare datelor şi ataşarea lor la un alt paşaport; urmări-rea individului purtător de act electronic cu cip; sustragereadatelor personale şi biometrice din bazele de date Schengen;citirea datelor cu caracter personal într-un mod extrem defacil și citirea datelor cu caracter personal folosind dispozi-tive compatibile GSM. Vezi Matthias Becker, „Position istIdentität”. Der US-amerikanische Geograph Jerome Dobsonwarnt vor Gefahren der Ortungstechnik. Drohen durch GPS-Technik neue Formen der Sklaverei? În: http://www. -geog.ku. edu/peoplepages/Dobson_D.shtml.

27. Vezi pe larg: Andreas Bsteh et alii, Armut undUngerechtigkeit. Krisenzeichen der gegenwärtigen Gesell-schaftsordnung welweit, Verlag St. Gabriel, Mödling,2006.

28. howard Dauton, Studiu Biblic Financiar, Ed.Crown Finan ciar Ministries, 2004.

29. Ibidem.30. L. Burkett, h. Dayton, F. Rae, Ed. Crown Financial

Ministries, 2004.

31. Vezi pe larg: Sorin Mureșan, Economia socială depiață. Modelul german, Ed. Cartimpex, Cluj-Napoca, 2003.

32. heinrich Pompey, „Serviciile social-morale şisocial-filantropice ale Bisericii, premisă a dezvoltăriieconomice a unei ţări”, în: Omagiul profesorului Nico-lae Dură la 60 de ani, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului,2006, p. 186–190.

33. Vezi: Jürgen hoffmann, „Ambivalenzen des Glo-balisierungsprozesses. Chance und Risiken der Globali-serung”, în: Aus Politik und Zeitgeschichte. Beilage zurWochenzeitung. Das Parlament, B 23/99, 4 Juni, 1999, p.3–10. Vezi şi Jörg hübner, op. cit., p. 42–97; Otfriedhöfre, Wirtschaftsbürger, Staatsbürger, Weltbürger.Politischer Ethik im Zeitalter der Globaliesirung, Mün-chen, 2004; Jörg hübner, în: Globalisierung – Heraus-forderung für Kirche und Theologie. Perspektiven einermenschenrechten Weltwirtschaft, Stutt gart, 2003, p.100–288.

34. Vezi: Legea Muntelui – 2018, textul Legii Munteluinr. 197/2018.

95

96

În ziua de 20 noiembrie 2019, s-a stins din viațăprofesorul Dorel Zugrăvescu, membru corespondental Academiei Române.

Licențiat universitar, absolvent cu diplomă demerit al Institutului de Mine din București (1954),Dorel Zugrăvescu, angajat prin concurs, a fost cer-cetător stagiar la Secția de geofizică a Institutului deFizică din Măgurele, apoi cercetător științific princi-pal (1965). A fost doctor inginer al Universității dinBucurești (1985) și doctor în științe al Societății deMedicină Alternativă (SUA, 1986).

În anul 1961, cu ocazia eclipsei totale de soare,prof. Zugrăvescu a efectuat, exclusiv cu aparaturăde construcție proprie, primele lucrări de geodina-mică experimentală din România, iar printr-un con-tract de comodat între Biserica Ortodoxă Română șiAcademia Română, a înființat Observatorul Geodi-namic Căldărușani. În 1968 a înființat Laboratorulde geodinamică, iar în 1990 Institutul de Geodina-mică „Sabba Ștefănescu”, ca institut multidiscipli-nar al Academiei Române.

Din 1977, în paralel cu activitatea de cercetare, aactivat ca profesor asociat la Catedra de geofizică aUniversității din București, iar din 1990 a devenitconducător de doctorat în specialitatea geofizica glo-bului. A participat la amenajarea unor observatoarede geodinamică în Franța (Réunion), Spania(Lanzarotte) și Republica Moldova. În 2004, îm -preună cu prof. Koïchiro Matsuura, a înființat Cate-dra de geodinamică UNESCO „Mihai Drăgănescu”.

Întreaga sa activitate științifică s-a focalizat asu-pra geodinamicii, cu privire specială asupra planeteiPământ, privită ca planetă vie ‒ planetă a vieții. Arealizat o rețea de poligoane și observatoare de geo-dinamică, stabilind corelația între deformările

mareice și cutremurele de pământ; a avut contribuțiila cunoașterea evoluției spațiotemporale a câmpuluigeomagnetic pe teritoriul României.

Gheorghe Zugrăvescu a publicat peste 200 delucrări și studii în reviste de specialitate și volumede sinteză. A fost membru fondator și membru titu-lar al Academiei Oamenilor de Științe Tehnice dinRomânia, membru titular al Academiei de Științe șiArte din Republica Moldova, membru fondator alFundației „Panteonul României”, membru alSocietății Regale de Astronomie din Belgia, doctorhonoris causa al Institutului de Mine din Petroșani(2001). A primit Premiul „Gh. Munteanu Murgoci”al Academiei Române, a fost distins cu OrdinulNațional „Pentru Merit” în grad de Ofițer (2011), cuDiplome de Excelență ale Academiei Române și aleMinisterului Educației și Cercetării.

Dorel gheorghe zugrăvescu (1930–2019)

In memoriam

97

Decembrie

9 decembrie: La Biblioteca Academiei Ro mânes-a deschis expoziția „Revoluția română.Evenimente, acțiuni, manifestări – văzute și trăite înBucurești de Nic hanu”. Expoziția a fost deschisăde alocuțiunea domnului acad. Răzvan Theo -dorescu, vicepreședinte al Academiei Române.

9 decembrie: În foaierul Bibliotecii AcademieiRomâne, a avut loc vernisajul expoziției „Scurtăincursiune în arta miniaturii”, curator: GabrielaDumitrescu, șefa Cabinetului manuscrise-carte rarăal Bibliotecii Academiei Române. Evenimentul s-abucurat de prezența unor personalități din mediulacademic.

12 decembrie: În Aula Academiei Române s-adesfășurat ceremonia decernării premiilor pe anul2017. Intrată în tradiția culturală românească, festi-vitatea a fost deschisă de acad. Ioan-Aurel Pop,președintele Academiei Române. Dintre cele 81 depremii ce poartă numele unor personalități emble-matice ale culturii române, repartizate pepaisprezece secții ale Academiei Române, au fostdecernate 70 de premii, care recompensează perfor-manţa culturală şi ştiinţifică românească a anului2017, concretizată în opere individuale sau realizateîn colaborare. Cu acest prilej, Academia Română aacordat cinci diplome „Distincţia Culturală” jurna-liştilor Mihaela helmis, Radio România Actualităţi,şi Alexandru Batali, revista „Market Watch”, regizo-rului Jon Gostin, directorului Editurii Mega,Cristian Sincovici, şi autorilor monografiei localită-ţii Bolintin, Vasile Grigorescu, Ştefan Crudu,Marian Grigore, Ciprian Necşuţu.

Cronica vieții academice

98

Apariții la Editura Academiei

MĂRtURII DESPRE NICoLAE LABIş şI gEoRgE MĂRgĂRItEPISTOLE • ICONOGRAFIE

Ion SâRBU

Lucrarea aduce la lumina zilei importante docu-mente iconografice şi epistolare privitoare la ma -rele poet Nicolae Labiş şi la George Mărgărit, unuldintre prietenii şi mentorii acestuia, din pe rioadaînceputurilor sale literare.

Ceea ce conferă deosebit interes lucrării în grijitede rigurosul istoric literar Nicolae Scurtu este faptulcă atât scrisorile, cât şi imaginile din paginile volu-mului sunt, în cea mai mare parte, inedite.

Mărturii despre Nicolae Labiş şi George Măr-gărit este o carte ce poate sta cu cinste în oricebibliotecă de poezie şi istorie literară românească.

LIMBĂ şI CULtURĂSTUDII DE ISTORIE A LIMBII ROMâNE LITERARE

gh. CHIVU

Studiile grupate în prezenta lucrare sunt consa-crate, dintr-o perspectivă larg culturală, unor feno-mene dintre cele mai diverse ale limbii române lite-rare, înţelese ca proces.

Autorul abordează chestiuni privitoare la scrisulreligios, componentă definitorie a culturii vechiromâneşti, cercetează aspecte diferite ale lexiculuiromânesc literar, pune în evidenţă dovezi ale presti-giului cărţii tipărite, ca şi unele caracteristici ale sti-lurilor românei literare vechi sau moderne.

99

gHID PENtRU AUtoRI

Propunerile de articole se predau la redacţie înformat electronic (CD, stick) sau se trimit prin e-mail, ca fişiere ataşate.

Sunt returnate autorilor propunerile de articolecare nu corespund indicaţiilor din prezentul ghid,care nu sunt culese cu toate semnele diacritice pen-tru limba română sau franceză şi care nu sunt corectscrise în limba română sau străină.

Sunt respinse propunerile de articole care au fostpublicate (parţial sau integral), care nu au conţinutştiinţific pertinent, elemente originale, resursebiblio grafice relevante şi de actualitate.

Consiliul editorial decide acceptarea sau respin-gerea manuscrisului. Autorii sunt singurii respon -sabili asupra opiniilor şi ideilor exprimate.

Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază!Din cauza volumului mare de lucru, nu se

primesc materiale dactilografiate sau scrise de mânăcare necesită culegere.

Pentru a scurta timpul de pregătire editorială,lucrările trebuie redactate, după cum urmează:

- Redactarea manuscriselor va respecta standar -dele precizate de Dicţionarul explicativ al limbiiromâne – DEX (ediţia 2007, Editura Univers Enci-clopedic sau http://dexonline.ro/), Dicţionarulortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române –DOOM (ediţia 2005, Editura Univers Enciclopedic),hotărârea Adunării generale a Acade miei Românedin 17.02.1993 privind revenirea la grafia cu „â” şi„sunt” în grafia limbii române (www.acad.ro/ alte-Info/pag_norme_orto.htm).

- Cuvintele străine inserate în textul în limba ro -mână se vor culege italic.

- Se menţionează referinţele despre autori: titlulştiinţific, prenumele şi numele de familie aleautorilor, funcţia, locul de muncă, localitatea, ţara şidatele de contact (telefon, e-mail etc.).

- Referinţele bibliografice se scriu la sfârşitularticolului, în ordinea citării în text, numerotându-secu cifre arabe, urmate de punct.

- Citările se scriu cu caractere italice. Fiecarecitare trebuie să fie însoţită de sursa bibliografică,obligatoriu, menţionată în lista de referinţe biblio -grafice.

- Materialul ilustrativ se va prezenta separat detextul articolului, scanat cu rezoluţia de 300 dpi, alb-negru cu extensia TIFF, sau se vor prezenta origi-nalele ilustraţiilor, care vor fi scanate şi prelucrate laredacţie, după care se vor înapoia sub semnătură,autorului.

- În cuprinsul articolului se va menţiona loculunde se va plasa figura sau tabelul, precum şi legen-da fi gurilor sau titlul tabelului.

- Tabelele trebuie să fie alb-negru fără coloaneevidenţiate cu alte culori.

De asemenea, dacă există scheme nu trebuie săaibă evidenţieri în alte culori.

Dimensiunile unui articol trebuie să fie 5–6pagini calculator, corp 12 şi trei-patru ilustraţii.

99

ISSN 1220-5737 100 PAGINI

Redacţia revistei „Academica“

Casa Academiei – Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5, Bucureşti, tel:

021.318.81.06/2712, 2713

PREŢUL 3 lei

Abonamentele la revista „Academica“ se pot face prin mandat poştal pe adresa

revistei „Academica“, serviciul difuzare (Popa Aurora)

sau cu ordin de plată în contul Ro64tREz7055005XXX006462,

trezoreria sector 5, Bucureşti.

Preţul unui abonament pentru 12 luni este 36 lei.