* BUDISMUL *

- Budismul este mult mai fin decât jainismul, ceea ce înseamnă că transferul s-a făcut dinspre jainism spre budism.

* 1. Literatura sacră *

- Nici o singură lucrare din literatura sacră budistă nu provine de la Buddha (mort sec. 5 î. Hr.) însuşi, ci acestea au fost transmise după ce cuvântările şi predicile sale au fost colecţionate. Nu există nici un canon primordial. Traduse astăzi în tibetană şi chineză.

- 1.1. Canonul hinayanist: hinayana – denumirea comună pentru cele mai vechi şcoli budiste. Singurul canon complet existent astăzi este cel al şcolii Theravada, scris în pali, redactat în sec. I d. Hr. = autoritatea supremă a budiştilor din Sri Lanka, Birmania, Thailanda. Doar o parte din conţinutul scrierilor provine de la Buddha însuşi.

Canaonul pali, Tipitaka (“cele trei coşuri”) cupride trei grupe principale de texte:

1. Vinaya-Pitaka – conţine reguli valabile pentru ordinul monahal;2. Sutta-Pitaka – conţine cuvântări, predici şi aforisme ale lui Buddha, valabile şi mirenilor;3. Abhidhamma-Pitaka - conţine 7 lucrări despre noţiunile centrale ale învăţăturii budiste.

- 1.2. Canonul mahayanist: direcţia Mahayana a apărut la începutul erei creştine. Textele doctrinare mahayaniste se numesc sutre. Cele trei mari colecţii Sutra sunt:

Prajnaparamita; Buddhavatamsaka; Ratnakuta.

există şi sutre de sine stătătoare, precum:

Saddharmapundarika-Sutra (ilustrează un stadiu timpuriu al doctrinei mahayaniste), Lalitavistara (relatează despre existenţa precedentă a lui Buddha şi prima parte a vieţii

lui Buddha până la prima predică din Benares), Lankavatara-Sutra (vizită făcută de Buddha regelui demonilor, Ravana, în Sri Lanka).

Cele mai multe sutre mahayaniste au fost redactate în jurul sec. II-III d. Hr. şi traduse în chineză. Cei mai importanţi dascăli mahayanişti sunt:

1

Nagarjuna (200 d. Hr.; fondatorul şcolii Madhyamika); Asanga (sec. 4 d. Hr., exponent al şcolii Yogacara). Altă personalitate Yogacara:

Vasubandhu, un frate al lui Asanga.

- este incert dacă poetul budist Asvaghosha (150 d.Hr.) a fost adept al direcţiei mahayaniste; Buddhacarita – biografie a lui Buddha în formă poetică.

- 1.3. Literatura vajrayanistă: curentele tantrice din hinduism apar şi în budism. Cele două direcţii mari ale budismului sunt Vajrayana şi Mantrayana, la care se adaugă tantrismul budist. – literatura vajrayanistă constă din scurte formule magice (dharani) şi ample lucrări tantrice care prezintă doctrina şi ritualurile.

* 2. Buddha: istorie şi legendă *

- Buddha a fost o persoană istorică. Cele mai vechi biografii ale lui Buddha sunt Buddhacarita (scrisă de Asvaghosha) şi Nidanakatha (introducere la comentariul Jakata).

- Gotama (Gautama) Buddha s-a născut la Kapilavathu, pe teritorul clanului Sakya, astăzi Lumbini, în depresiunea Terai din Nepal. Cercetătorii moderni au ajuns la concluzia că a trăit între 560 şi 480 î. Hr. Pe tatăl său îl chema Suddhodana ("orez pur"); clanul său se ocupa cu agricultura. Tribul Sakya şi celelalte triburi contemporane erau mai mult sau mai puţin independente unele faţă de celelalte şi erau conduse de oligarhii, de sfaturi ale bătrânilor sau de o combinaţie între cele două. Sakya se considera un trib de nobili, conducători, războinici, de elită. La naşterea lui Buddha, un mare vizionar din oraş, Asita, a venit la el şi a prezis că va ajunge un mare sfânt sau rege. În a cincea zi de la naştere, pruncul a primit numele Siddharta, dar este pomenit, mai târziu, după numele de clan, Gotama (Gautama). Mama lui Siddharta moare la 7 zile după naştere, iar el este crescut de a doua soţie a tatălui său, Mahaprajapati. Devine un tânăr de geniu, putând răspunde la orice întrebare, şi putea învinge în orice probă fizică. După un vis, tatăl lui se hotărăşte să-i facă o viaţă "de huzur": îi construieşte câte un palat pentru fiecare anotimp. La 16 ani, Siddharta se căsătoreşte cu două prinţese, Gopa şi Yasodhara, din regatele învecinate. După 13 ani, Yasodhara îi naşte un fiu, Rahula. După naşterea lui, Siddharta părăseşte palatul şi rătăceşte prin lume, practicând o asceză foarte dură, timp de 6 ani, în junglele Uruvela. Se hrăneşte cu seminţe, iarbă şi balegă. Ajunsese, treptat, să consume un bob de orez pe zi. Se supune celor mai respingătoare suplicii (îşi smulge barba, se îmbracă în haine grosolane, stă ore întregi în picioare sau pe ghimpi, refuză să-şi spele hainele sau trupul, se odihneşte între cadavre) şi ajunge în pragul morţii, înţelegând că nu se află pe calea cea bună, deoarece nu avusese nici o iluminare. Renunţă la asceză, se îmbăiază şi reîncepe alimentarea corespunzătoare. Este ispitit (de Mara - "cel rău", "Moartea"), fără

2

rezultat. Îşi concentrează toate forţele spirituale asupra eliberării de suferinţă. Înţelege karma, parcurge vieţile anterioare, contemplă, în câteva clipe, existenţele nesfârşite ale semenilor săi, ajunge la starea de iluminare, şi, la venirea zilei, devine Buddha, "cel iluminat". 7 săptămâni rămâne iluminat, fără necesităţi trupeşti. În a 49-a zi, acceptă mâncare. Nefiind hotărât, Brahma coboară din cer şi îl sfătuieşte să propovăduiască învăţătura primită. Se decide să-i înveţe pe cei 5 asceţi cu care împărţise jungla Uruvela. Îşi ţine prima predică în oraşul Benares. Asceţii aderă la învăţătura sa, devenind primii călugări ai comunităţii budiste. Buddha rătăceşte, apoi, din sat în sat, şi îşi răspândeşte învăţătura foarte repede. Revine în comunitatea natală şi îi converteşte pe tatăl său, pe soţie şi pe fiu. Adepţi: Sariputra şi Maudgalyayana (prieteni din tinereţe), Ananda (discipolul preferat al lui Buddha). Mai târziu, fondează şi o comunitate de călugăriţe. După ce Buddha împlineşte 70 de ani, o rudă a sa, Devadatta, îi cere să-i cedeze conducerea comunităţii, dar Buddha refuză. Devadatta încearcă să-l ucidă, fără succes însă. Ulterior, el iniţiază o schismă, care eşuează. În Veugrama ("satul de bambuşi"), Buddha poposeşte cu Ananda în anotimpul ploios; se îmbolnăveşte de dizenterie, pe care o depăşeşte. Mănâncă carne de porc sau ciuperci cu care se hrănesc porcii, după care are diaree cu sânge: boala revine. Moare în timpul călătoriei spre Kusinagara. În cea de-a 7-a zi de la moarte, trupul lui este incinerat, iar oasele sunt împărţite adepţilor.

* 3. Budismul indian. Sectarizarea comunităţii întemeiate de Buddha *

- Buddha nu a lăsat nici un succesor, afirmând că ceea ce va călăuzi comunitatea pe care o întemeiase va fi învăţătura sa.

- La scurtă vreme după moartea lui, Mahakasyapa organizează un conciliu la Rajagriha. Acum sunt redactate Vinaya-Pitaka şi Sutta-Pitaka.

- La 100 de ani de la moartea lui Buddha, este organizat un alt conciliu, la Vaisali, din cauză că monahii au primit de la mireni aur şi argint. După acest conciliu, în interiorul comunităţii are loc o schism: cei care respectau învăţătura lui Buddha şi-au spus sthaviravadini ("ortodocşii" erau Hinayana - "micul vehicul"), iar deviaţioniştii erau numiţi mahasanghikaşi, adică adepţi ai şcolii Mahasanghika.

- Mai târziu, în timpul regelui Asoka (268 - 234 î. Hr.), din rândul grupării "ortodocşilor" (sthaviravadini) se desprinde o altă grupare, a sarvastivadinilor. Asoka convoacă al treilea conciliu budist la Pataliputra, în jurul anului 250 î. Hr., dar nu se ajunge la concilierea celor două tabere. Şcoala Sthaviravada este declarată ortodoxă, iar schismaticii se refugiază în Kaşmir. Acum este redactată, în ultima sa formă, Abhidhamma-Pitaka, a sthaviravadinilor. Regele Asoka

3

se converteşte la budism (convertire echivalentă cu aceea a lui Constantin cel Mare la creştinism).

- Asoka întreţinea 64.000 de călugări budişti, 80.000 de stupe (relicvarii) şi nenumărate mănăstiri. El a întreprins o extraordinară operă misionară, trimiţând misionari budişti pe lângă Antioh II al Siriei, Ptolemeu II al Egiptului, Magas din Cirene, Antigonos Gionatas al Macedoniei şi Alexandru II al Epirului.

- Teritoriul lui Asoka cuprindea India, Afganistanul, Hinducus, Belucistan, Sind, Valea Kashmirului, Nepalul si Himalaya. Domnia lui Asoka a fost o inflorire generala.

- Dupa Asoka au avut loc numeroase schisme, atat in randul gruparii ortodoxe, cat si in interiorul noilor grupari, simultan cu o perioada de inflorire a budismului, in toate regiunile Indiei. Cu toate acestea, in timpul domniei regelui Pushyamitra (183 - 147 i. Hr.) au loc persecutii. Menandru, un principe grec, se converteste la budism.

- Un alt rege important pentru budism este Kanishka (78 - 123 d. Hr.), fiind socotit, alaturi de Asoka, unul dintre promotorii acestei religii. In timpul domniei lui se tine al patrulea conciliu budist, la Jalandhara sau Kundalavana, care priveste doar scoala ortodoxa. Tot in timpul domniei lui, apare si se dezvolta cea mai cunoscuta scoala de arta budista, Gandhara, ai carei promotori sunt de origine greaca. O delegatie indiana il viziteaza pe Traian, dupa intrarea lui in Roma. India devine pivotul intre China si Imperiul Roman. Dinastia intemeiata de Kanishka (kusanasi) este rasturnata de la putere in 236 d. Hr.

- In sanul budismului apare o noua directie, Mahayana ("marele vehicul", spre deosebire de Hinayana, "micul vehicul"). Nu se stie exact din ce scoala a aparut Mahayana. Hinayana se adresa monahilor, iar Mahayana se adresa intregii comunitati. Madhyamika, prima scoala mahayanista, a fost fondata pe la 200 d. Hr., de catre filozoful Nagarjuna. Probabil ca a doua scoala Mahayana, Yogacara, a fost intemeiata de catre Maitreyanatha.

- La inceputul secolului V, budismul facea progrese peste tot. Insa in secolul VII, o mare parte a manastirilor budiste erau in ruina.

- Miscarile tantrice Vajrayana si Mantrayana sunt ultima faza a dezvoltarii budismului in spatiul indian, aflat intr-un proces de slabire. Musulmanii dau ultima lovitura budismului in India: prada manastirile, incendiaza bibliotecile si ucid calugarii. Dupa 1200, in India se mai gasesc putine vestigii budiste.

- In zilele noastre, budismul cunoaste o renastere considerabila in India: sunt milioane in aceasta tara, azi.

4

* 4. Viaţa şi existenţa în accepţiunea lui Buddha *

4.1. Existenţa ca suferinţă: pesimism sau realism?

- În concepţia lui Buddha, întreaga existenţă se identifică cu suferinţa, este impregnată structural de suferinţă. Există 4 adevăruri nobile (ariya-sacca), în care se relatează despre: suferinţă (dukkha), apariţia ei (samudaya), eliminarea ei (nirodha) şi calea prin care se ajunge la dispariţia ei (magga). Cele cinci elemente (khandha) ale fiinţei umane sunt suferinţă. Suferinţa se poate suprima prin stingerea setei ei, prin nimicirea totală a dorinţei, părăsind dorinţa, renunţând la ea, nelăsându-i nici un loc. Adevărul sfânt care duce la suprimarea suferinţei este drumul cu opt cărări: credinţă dreaptă, hotărâre dreaptă, cuvânt drept, faptă dreaptă, mijloace corecte de existenţă, efort drept, cugetare dreaptă şi meditaţie dreaptă.

- Primul adevăr este suferinţa, existenţa ei. Ea nu poate fi eliminată de moarte, pentru că ea continuă dincolo de ea. Recomandările budismului încearcă să curme viitoarele reîncarnări. De fapt, suferinţa (dukkha) înseamnă neîmplinire, imperfecţiune, irealitate, deşertăciune.

- Există trei tipuri de suferinţă: fizică (inclusiv boala şi moartea), psihică (eşecurile şi dezamăgirile din viaţă, imposibilitatea de a-ţi îndeplini dorinţele), existenţială (suntem condiţionaţi şi dependenţi permanent de tot ceea ce cunoaştem - casă, prieteni, personalitate etc., şi nu îndrăznim să înfruntăm necunoscutul). Budismul reprezintă o concepţie sumbră cu privire la existenţa umană. Amărăciunea suferinţei provocate de efemeritatea lucrurilor este amplificată prin credinţa în reîncarnare. Scopul final, pentru orice budist, este eliberarea absolută.

4.2. Efemeritatea lucrurilor.

- Individul empiric reprezintă o simplă sinteză a unor factori impersonali şi impermanenţi, supuşi distrugerii. Majoritatea oamenilor nu recunosc absolutul (dharmata) ca fiind propria lor natură. Puterile fizice şi psihice (5 "agregate" sau “modalităţi de aderenţă” la lumea exterioară - khandha) cauzează toate suferinţele, dar şi ele sunt supuse suferinţei, pentru că sunt cauzate şi determinate de tot ceea ce există în lume:

1) Materialitatea (alc. din elemental solid, elemental lichid, căldură şi aer);2) Grupa de senzaţii;3) Percepţiile;4) Activităţile spiritual;5) Conştiinţa.

- Conform învăţăturii lui Buddha, nu se poate vorbi de existenţă, ci doar de devenire. Orice materie înseamnă energie, orice substanţă este mişcare. Nu există nici o substanţă cu caracter

5

permanent şi veşnic, iar suferinţa este instabilitate şi deşertăciune. Pofta sau dorinţa naşte suferinţă; dorinţele cauzează tristeţe şi dezamăgiri. Orice fericire pământească este fără sens.

- Adevărata fericire este viaţa obişnuită a fiecărui om, cu condiţia ca acesta să înţeleagă şi să experimenteze formele de existenţă şi manifestare a acestei lumi, aşa cum sunt ele în realitate, adică să înţeleagă iluzia şi aparenţa lumii care îl înconjoară, dar să reuşească să simtă bucurie interioară, în orice situaţie. Acest lucru va fi posibil când omul va înţelege că nimic nu este veşnic, când va renunţa la tot ceea ce nu este veşnic, când va învăţa să se bucure de tot, dar să nu se ataşeze de nimic. Ataşamentul faţă de lucruri este cauza suferinţei, nu existenţa în sine.

- Dincolo de fiinţe nu există nimic substanţial, nici o entitate. Fiinţele şi lucrurile sunt simple fenomene, şi, deci, sunt ireale. Ciclul reîncarnărilor se realizează în singura lume existentă, a fenomenelor aflate mereu în schimbare, iar viaţa este această transformare şi schimbare, viaţa nu este existenţă, ci o continuă transformare în altceva.

- În budism nu există nici o legătură unitară, care să pătrundă totul. Buddha nu acceptă existenţa vreunei persoane divine, ci explică substanţele, lucrurile şi spiritele prin puteri, mişcări, funcţiuni şi procese, prin dinamism. Viaţa nu este altceva decât o succesiune de fenomene, o permanentă devenire. Iluzia obişnuită despre existenţa de sine a unui "eu" trebuie depăşită. Viaţa şi eu-ul sunt o iluzie (maya).

4.3. Non-eul (anatta)

- Nu există nici o entitate cu caracter veşnic. Totul este "non-eu" - anatta. Nagasena, în dialogul cu regele Menandru (100 î. Hr.), explică: un car este doar o ficţiune, pentru că el se divizează în părţile sale componente, şi numai acestea, aduse laolaltă, constituie carul ca întreg. Prin nume nu este înţeleasă o persoană, ci numele este o determinare obişnuită. (parafrază:) "Sunt Nagasena părul, dinţii, oasele etc., sau sentimentul, percepţia, puterile instinctuale, conştiinţa? Sau toate acestea la un loc? Nu există nici un Nagasena". În dependenţa dintre oişte, ax, roţi etc., apare numele, denumirea, noţiunea de car.

- Sufletul este imperceptibil. Întregul, constituit din suflet şi din trup, este împărţit de către Buddha în 5 părţi componente.

- Toate formele de viaţă, toate lucrurile şi fenomenele se află într-o stare de totală interdependenţă reciprocă, individul devenind punct de intersecţie a tuturor liniilor de forţă ale universului. Nu există subiect fără obiect şi obiect fără subiect. Nu există nimic cu caracter veşnic, nimic neschimbabil, totul este fără de substanţă. Nimic nu poate apărea prin sine însuşi, prin emanaţie sau prin lucrarea unui Dumnezeu exterior.

6

- După cum trupul reprezintă un "nume" pentru un sistem de funcţiuni diferite, şi sufletul reprezintă un "nume" atribuit unui ansamblu de stări spirituale existente în noi. Buddha nu a acceptat existenţa unui suflet ca substanţă metafizică, transcendentă. Sinele nu este ceva perceptibil, concret, ci poate fi realizat doar în fapta morală. În budism, eul nu este o entitate metafizică, ci un postulat practic.

4.4. Condiţionismul absolut (paticcasamuppada)

- Nimic nu poate apărea din şi prin sine însuşi, dintr-un şi printr-un alt sine sau eu, sau dintr-o simplă întâmplare sau coincidenţă. Toţi factorii existenţei apar, după ce n-au existat, într-o totală dependenţă funcţională de ceilalţi. Condiţionismul este legea care guvernează totul, fără excepţie. Nimic nu există fără cauză, totul apare în mod condiţionat. În acelaşi timp, nimic nu-şi are originea într-o singură cauză, ci întotdeauna într-o succesiune de cauze.

- Concret, teoria condiţionismului afirmă:

1. Noi suferim din cauza lipsei de cunoaştere;2. Prin cunoaştere eliminăm suferinţa.

- Există, între cele două extreme (lipsa de cunoaştere şi suferinţă), 12 puncte intermediare:

1. necunoaşterea (avidya);2. imaginaţia (sankhara, samskara) – intenţiile de acţiune care preced întotdeauna

realizarea unui act în sine;3. conştiinţa (vinnana) – declanşează apariţia unui embrion, respective a noii finite, fără

însă a se transforma ea însăşi în acest embrion;4. termenul budist pentru noua fiinţă = “nume şi trup” (nama-rupa).

5. În dependenţă de această nouă individualitate, “nume şi trup”, apare aşa-numitul domeniul celor 6 organe senzitive (sal-ayatana) în care gândirea este al 6-lea simţ prin care se înţeleg cele 6 simţuri - oftalmic, auditiv, olfactiv, gustative, tactil şi rational – ale finite nou apărute. 6. apare apoi impresia conştientă - phassa (contactul simţurilor cu obiectele lumii înconjurătoare), iar prin aceasta se ajunge la 7.sentiment - vedana. Dependent de sentiment apare 8.dorinţa, pofta - tanha, setea după ceva, care, la rândul ei, duce la 9. ataşament faţă de ceva – upadana şi, prin aceasta, la 10.devenire – bhava, la transformare, adică la existenţă. Aceasta condiţionează iarăşi 11.naşterea – jati şi, finalmente, 12.bătrâneţea şi moartea – jara-marana.

7

* 5. Hinayana * (“micul vehicul”)

5.1. Non-teismul hinayanist

- Buddha a fost critic în ceea ce priveşte existenţa unui Creator atotputernic. El spunea că acest Creator nu este neapărat ceva imaginar, cât o idee falsă, conturată de diverşi înţelepţi la sfârşitul unor experienţe greşit percepute. Oricum, atribute precum atotputernic, atotştiutor, veşnic etc. nu au nici o semnificaţie precisă în plan doctrinar. Aceste epitete rămân, pentru Buddha, simple epitete.

- Cu toate acestea, de exemplu, budiştii din Indonezia au dat răspunsuri diferite despre Dumnezeu. Unii credeau că este Nirvana, alţii Adibuddha - acel Buddha primordial, din care au apărut ceilalţi Buddha, alţii Sunyata - vidul absolut, alţii l-au asimilat pe Allah cu Kesunyataan. În fine, alţii au spus că Dumnezeu este dharma.

- Edward Conze întreabă dacă budismul este ateist, şi distinge trei semnificaţii ale noţiunii de Dumnezeu. În budism nu există un Dumnezeu personal care a creat lumea. A doua semnificaţie arată că Dumnezeu este o divinitate care nu poate fi percepută nici ca impersonală, nici ca suprapersonală. Pe de altă parte, Christmas Humphreys consideră budismul ca fiind clar ateist, dar nu agnostic, nici vag, ci clar şi logic. Budiştii înşişi manifestă o rezervă sau chiar respingere faţă de conceptul de Dumnezeu. Ei ezită să dea un nume realităţii absolute, transcendente. Această atitudine are originile în tăcerea lui Buddha privind problemele metafizice.

5.2. Cosmologia - vezi carte.

5.3. Legea karmică şi reîncarnarea

- În budism nu există suflet, ci doar pofta existentă la moartea unui trup face să apară noul complex de "agregate" (skandha). Ciclul reîncarnărilor se corelează cu legea karmică, adică cu efectul cauzal al faptelor (kamma-vipaka). Reîncarnarea este o continuitate de acţiuni şi de re-acţiuni, inclusiv acte pur mentale, care sunt provizii energetice necesare pentru reîncarnările ulterioare. Fiecare om se reîncarnează într-o situaţie care este rezultatul faptelor săvârşite în existenţele anterioare. Toate actele noastre prezente tind să producă acte similare, într-o succesiune continuă. Orice karma va avea efecte mai devreme sau mai târziu. Există o interconexiune perfectă între om şi univers.

- Ceea ce face ca două fiinţe să fie aceeaşi fiinţă nu este sufletul, ci karma. Forţa karmei supravieţuieşte unei singure existenţe.

8

- Noi nu putem scăpa de efectele actelor noastre. Nu fapta în sine, ci intenţia de săvârşire configurează forma ulterioară de existenţă. Intenţia de săvârşire este de ajuns pentru a produce efectul karmic corespunzător.

- Karma exprimă acele lucruri pe care omul le moşteneşte de la el însuşi, din stările anterioare ale propriei existenţe. În concepţia lui Irving Babbit, karma este în sfera inconştientului, ca nişte impresii; este privită ca un fel de soartă al cărei autor este omul însuşi. – vezi şi carte pg. 316

5.4. Meditaţia: experienţă directă şi personală

- Pentru a realiza o renaştere spre viaţa mistică, Buddha recomandă şi foloseşte tehnicile yoghine. Acestea sunt practicate în singurătate.

- Condiţiile pentru meditaţie sunt liniştea interioară desăvârşită şi o izolare imperturbabilă. De asemenea, poziţia nemişcată şi liniştită a trupului. O fază pregătitoare este disciplinarea respiraţiei. Sunt interzise exerciţiile de disciplinare a respiraţiei, în genul Yoga, pentru că nu este vorba de o schimbare, ci de o supraveghere atentă a respiraţiei.

- Dacă nu este corelată cu experienţe personale, orice cunoaştere este superficială. "A cunoaşte" înseamnă "a vedea", adică "a experimenta", "a vedea lucrurile aşa cum sunt ele". Cine a preluat adevărul, nu este discipol al lui Buddha; cine nu a descoperit el însuşi adevărul, l-a înţeles greşit. Adevărul receptat ca o dogmă, ca o tradiţie, nu este adevăr; adevărul budist este "ehipassika!": ehi = vino, passa = vezi: "Vino şi vezi!". Adevărul înseamnă a te angaja la ceva, şi toate celelalte vin de la sine. Cine cunoaşte adevărul doar din auzite, nu-l cunoaşte deloc. Doar cel care a parcurs drumul personal până la descoperirea adevărului, îl cunoaşte, trăieşte din el şi îl experimentează.

- Pe de altă parte, experienţa înseamnă nu numai un eveniment exterior, ci şi o schimbare interioară cu cel care experimentează. Această experienţă, învăţătură, nu poate fi transmisă mai departe, pentru că ea trebuie făcută în mod absolut personal. Adevărul este akalika, atemporal, el însoţind orice perioadă de timp şi orice om. Adevărul înseamnă transformarea conştiinţei aici şi acum.

9

* 6. Mahayana * (“marele vehicul”)

6.2. Credinţă şi experienţă

- Pentru cei care nu au puterea de a se concentra (ca mijloc de desăvârşire), Mahayana propune calea credinţei (sraddha); însă nu este vorba despre o credinţă în dogme, revelaţie, sau persoană supremă, ca în creştinism sau alte religii. Sraddha înseamnă mai mult decât credinţă, ci o încredere faţă de cineva - în cazul de faţă, în cei care au fost deja iluminaţi. Credinţa este sinonimă cu bhakti, devotamentul plin de credinţă şi încredere faţă de o fiinţă.

- Izvorul credinţei budiste este experienţa, este ceva trăit. Budismul nu crede în adevăruri abstracte, ci le experimentează, le trăieşte. Credinţa într-o autoritate a fost respinsă de Buddha. Învăţătura lui Buddha nu este o dogmă, iar persoana sa nu este o autoritate. Cunoaşterea cea mai înaltă nu poate ajuta la nimic, dacă n-a fost realizată prin eforturi proprii. Credinţa budistă este strict experimentală.

- Există 3 refugii ale credinţei mahayaniste, cele "Trei giuvaeruri", Buddha, dharma ("învăţătura") şi samgha ("comunitatea") - fiecare dintre ele reprezintă un obiect al credinţei

1. Refugiul la Buddha înseamnă venerarea lui Buddha, mai ales a lui Buddha istoric.

2. Dharma este învăţătura lui Buddha, cuvântul lui Buddha. Transcrierea plină de evlavie a unei sutre este considerată o faptă meritorie.

3. Conform budismului, desăvârşirea poate fi realizată cel mai bine în cadrul comunităţii

6.3. Omul desăvârşit (bodhisattva)

- Idealul omului luminat se află în centrul budismului Mahayana - numele de bodhisattva îl desemnează, în budismul primar, pe Buddha.

- Conceptul bodhisattva trebuie înţeles ca o reacţie, un protest împotriva vechiului ordin monahal hinayanist, "sfânt", "liniştit", dar şi inactiv şi indolent faţă de viaţa semenilor.

- Un bodhisattva ajunge iluminat dacă practică virtuţile (paramita) - cultivarea binelui şi evitarea răului, sacrificiul de sine prin fapte de dragoste. El nu încearcă să evite suferinţa, ci să o cucerească, să o depăşească. Doctrina bodhisattvică susţine că fiecare om ar trebui să se substituie pe sine însuşi celorlalţi, şi invers. Nu există distincţie între sine şi ceilalţi. Nu mai există "eu" şi "tu", "al meu" şi "al tău". Iluminatul îi iubeşte pe toţi oamenii şi iubeşte toate fiinţele. Iubirea sa este aceeaşi pentru toţi şi toate.

10

- Există două categorii de bodhisattva-şi: pământeşti (oamenii obişnuiţi) şi cereşti (nu mai sunt supuşi ciclului reîncarnărilor).

- Orice bodhisattva depune un legământ de a elibera lumea din imperiul suferinţei de care este marcată. Dar pentru budism nu există o lume obiectivă, ci numai lumea experienţei noastre, o lume identică cu subiectul care o experimentează. Pe de altă parte, iluminarea nu este o stare temporală, ci o experienţă a unei dimensiuni superioare, care transcende spaţiul şi timpul. Infinitatea timpului a devenit pentru Buddha prezentul imediat.

6.4. Nirvana: Absolutul sau Nimic-ul absolut?

- În Apus, Nirvana este tradus prin "a muri", a muri în mijlocul focului celor trei păcate capitale (plăcerea senzuală, ura, iluzia); astfel, se crede că Nirvana înseamnă dispariţie sau non-existenţă (concepţie eronată). Budismul a respins totdeauna categoric distrugerea, anihilarea sau non-existenţa. Budiştii nu năzuiesc după încetare şi stingere, ci după veşnicie şi nemurire. Cel nirvanizat nu mai este afectat nici de viaţă, nici de moarte.

- Budismul afirmă non-sineitatea persoanelor; Nirvana este, fireşte, stingerea definitivă a acesteia. Nirvana nu înseamnă mântuire ca în creştinism. Realizând starea de Nirvana, cel desăvârşit este cuprins de o indiferenţă imperturbabilă. Pentru el nu mai există nici o dificultate, nimic împovărător. Nu mai există nici o diferenţă între samsara (reîncarnare) şi Nirvana. Practic, Nirvana înseamnă indiferenţă totală. Anihilarea samsarei înseamnă dispariţia inexistentului. În Nirvana este anihilată samsara. Adevărata Nirvana poate fi actualizată numai atunci când Nirvana nu este Nirvana, când Nirvana şi samsara sunt identice. Nirvana nu înseamnă nici o dispariţie, ci o realitate care devine indescriptibilă.

- Budiştii folosesc cuvântul sunyata, "vacuum", şi sunya, "gol". Sunyata este un vacuum absolut, golit de orice modalitate de a înţelege acest vacuum. Este identic cu existenţa.

- Nirvana poate fi justificată doar psihologic, şi nu argumentată ştiinţific.

* 7. Comunitatea monahală şi laicatul *

- Buddha nu a avut discipoli intimi, ci a transmis cunoaşterea sa întregii lumi. Nu s-a impus doar ca învăţător desăvârşit, ci şi ca foarte bun organizator.

- Comunitatea budistă are 4 grupuri: monahii (bhikkhu), călugăriţele (bikkhuni), laicii bărbaţi (upasaka) şi laicele femei (upasika).

11

- Accesul spre comunitatea monahală are două etape: părăsirea familiei şi renunţarea la lume (pabbaja) + realizarea rangului de novice (samanera), şi iniţierea (upasampada) în ordinul monahal. Vârsta minimă pentru noviciat este de 15 ani, iar pentru consacrare, 20. Vârsta se calculează din momentul procreerii.

- Stadiul de ucenicie al unui călugăr tânăr durează cel puţin 5 ani, deşi înainte dura 10 ani. Există posibilitatea să rămână pe parcursul întregii vieţi sub îndrumarea maestrului, dacă nu are abilităţi intelectuale. După acest stadiu, fostul ucenic devine şi el maestru, şi poate avea ucenici.

- Părăsirea unei comunităţi monahale nu reprezintă nici un fel de dificultăţi şi se realizează prin dezbrăcarea robei galbene. Uneori, acest gest este văzut ca un protest. Autoexcluderea nu afectează statutul social al respectivului; mai mult, el poate reveni în comunitatea monahală, dar numai dacă este reconsacrat.

- Posesiunile personale ale unui călugăr budist sunt roba galbenă, un blid pentru mâncare (cerşită), un ac de cusut şi o sită (pentru a îndepărta insectele din apa pe care o consumă).

- Cultul înseamnă meditaţia, citirea textelor sacre, pocăinţa (litania pocăinţei - pratimoka), "invitaţia" (pravarana).

- Comunitatea călugăriţelor se subordonează deplin comunităţii monahilor.

- Comunităţile monahale sunt întreţinute de laici, bărbaţi şi femei.

* 8. Morală şi asceză *

- În concepţia lui Buddha, castele ar trebui abolite. Buddha a luptat întotdeauna împotriva oricărei discriminări: toţi oamenii sunt egali din punct de vedere moral. Deosebirea dintre oameni nu este decât în nume.

- Prima valoare morală budistă este ahimsa: nonviolenţa (dar şi bunăvoinţa, iubirea, prietenia). Formula ideală de iubire se împlineşte în iubirea maternă - mama este modelul iubirii omului faţă de orice (aşa cum mama îşi iubeşte copilul). De asemenea, virtutea dărniciei este foarte apreciată de budişti.

- Alte prescripţii: a nu fura (asteya), abstinenţa sexuală (brahma-carya) pentru călugări şi călugăriţe, şi evitarea divorţurilor şi abuzurilor sexuale în cazul mirenilor; a spune adevărul (satya), interzicerea consumului de băuturi alcoolice.

- Prescripţii pentru monahi, pe care laicii trebuie să le respecte în perioadele cu lună plină: să mănânce o singură dată pe zi, să nu ia parte la dansuri, muzică şi spectacole, să nu folosească

12

coroniţe, parfumuri şi bijuterii, să nu doarmă decât pe pământ, să nu posede aur şi argint. Acestea nu sunt porunci, ci aspecte ale educaţiei (sikkhapada). Budismul nu a condamnat niciodată acumularea bogăţiilor de către laici, ci a încurajat-o. Nu există nici o interdicţie de a primi dobândă la banii daţi cu împrumut. Însă bogăţiile trebuie acumulate numai prin mijloace corecte, legale. Sunt condamnate monedele, cântarele şi măsurile măsluite. Idealul budiştilor este neîncălcarea legii în toate privinţele.

- Ahimsa: orice fiinţă vie, conform naturii sale, este inviolabilă.

- În Mahayana există 6 virtuţi budiste ("desăvârşiri" - paramita): dărnicia (dana), educaţia morală (sila), răbdarea (kanti), bărbăţia (virya), meditaţia (dhyana), cunoaşterea (prajna). Moralitatea este subordonată meditaţiei, ca experienţă personală şi directă.

* 9. Vajrayana * (“vehiculul de diamant”)

- Vajrayana (“vehiculul de diamant”) sau Mantrayana (“vehiculul formulelor sacre”).

- denumire dată tantrismului (sistem de ritualuri speciale de iniţiere; tantra -„urzeală a unei ţesături” care înlocuieşte vechiul termen de sutra – „fir”).

- Vajrayana apare pentru a arăta o nouă transmitere, superioară şi diferită de cele anterioare:

Hinayana – eliberarea se realiza prin accesul în comunitatea monahală; Mahayana – eliberarea se realiza prin credinţa în bodhitsattva-şi; Vajrayana - eliberarea se realiza prin transmiterea învăţăturii de la maestru la discipol

(maestrul îl iniţiază ritualic pe discipol în semnificaţiile învăţăturii); maestrul se va numi guru.

- Mahayana învaţă că între toate fiinţele şi lucrurile din lume, ca aspecte ale Absolutului, există o identitate universală. Potrivit filosofiei Vajrayana, pentru a dobândi eliberarea, omul trebuie să cunoască acest adevăr fundamental.

- prin meditaţie, cel iniţiat îşi identifică trupul cu universul, unitatea sa cu acesta; totodată se identifică cu diferite fiinţe superioare (buddha-şi, bodhisattva-şi, etc.), de la care preia putere pe care o foloseşte pentru realizarea eliberării.

13

* 10. Situaţia actuală. Budismul transfrontalier *

- Lumea budistă este foarte divizată: nu are o limbă sacră comună, o autoritate religioasă generală sau dogme clare. Hinayana: Sri Lanka, Myanmar, Thailanda, Laos, Cambodgia, + unele zone din China şi Bangladesh.

- Prima ţară budistă care a trecut sub regim comunist a fost Mongolia. Budismul s-a alterat în fiecare ţară, după obiceiurile populare locale. Este corect a vorbi, de exemplu, despre budismul coreean, chinez sau thailandez. Acestea sunt forme corupte, sau sincretice, de budism.

- Nu se impune laicilor absolut nici o lege cu caracter religios: o republică budistă este imposibilă.

- Şeful statului într-o ţară budistă, este, cu titlu oficial, protectorul budismului.

* 11. Budismul în Occident *

- Calea spre gândirea orientală în Occident a fost pregătită de antropocentrismul lui Descartes şi panteismul lui Spinoza; idei se găsesc la Schopenhauer, Goethe, Wagner, Herman Hesse. În SUA, Ralph Waldo Emerson.

- Legenda lui Varlaam şi Ioasaf este, de fapt, legenda lui Buddha, în formă creştină. Ioasaf este pronunţia siriană a lui bodhisattva; el este un Buddha devenit sfânt creştin, pomenit în sinaxare.

- Primul reprezentant de marcă al budismului în Apus a fost Schopenhauer, urmat de Wagner şi de Anatole France.

- În Anglia: Thomas şi Caroline Rhys Davids; Germania: Paul Dahlke, Georg Grimm, Hans Much, Karl Eugen Neuman; Danemarca: Karl Gjellerup etc.

- Diverse societăţi budiste în SUA, Anglia, Franţa, Berlin.

14

* Religia arabilor. Islamul *

- 600 milioane de credincioşi (1982). Îşi revendică paternitatea de la Avraam, prin Ismael, fiul lui Agar (agareni). Este cult recunsocut în România.

* 1. Arabia înainte de Mahomed *

- Arabii aveau un sistem tribal întemeiat pe confederaţii de triburi şi pe obiceiuri cu putere de lege. Erau lupte continue între triburi, orice ofensă adusă membrului unui trib fiind răzbunată de întregul trib. Erau foarte războinici. Poligamia şi concubinajul erau admise şi practicate. Femeia avea o situaţie foarte grea; naşterea fetelor era socotită blestem, fiind adesea îngropate de vii.

- Situaţia economică era dezastruoasă.

- Din punct de vedere religios, arabii profesau un polidemonism - adorarea unor fiinţe supranaturale care locuiau în arbori, râuri şi pietre: Wadd, Suwa, Yaghuth, Yauc etc. La Mecca se afla Kaaba, piatra neagră (bazalt). În mai multe triburi erau adorate al-Lat (zeiţa), al-Uzza (steaua dimineţii, Venus), al-Manat (destinul). Aceste divinităţi sunt numite în Coran "fiicele lui Allah". Deasupra tuturor se afla Allah, "zeul".

- Arabii credeau în nenumărate spirite (jinn), bune sau rele. Cel mai rău spirit era Ghul, de sex feminin (locuia în deşerturi, prindea şi-l devora pe călător).

- Cultul era practicat într-un cort roşu, pe care arabii îl duceau cu ei, fiind nomazi. Cei sedentari aveau adevărate sanctuare, înconjurate de "împrejmuirea sfântă" (hinah). Sanctuarul era de formă cubică. Zeitatea era reprezentată printr-un bloc de piatră. La Mecca existau 360 de chipuri idoleşti. Sacerdoţiul era organizat numai la Mecca şi era format din familii nobile. Îngrijitorul templului şi al tradiţiilor se numea sadin.

- În epoca veche se aduceau sacrificii omeneşti, ulterior înlocuite de jertfe de animale: oi, boi şi mai ales cămile. Existau ceremonii (ocolirea locului sfânt, alergarea între un sanctuar şi altul), practici divinatorii (trasul la sorţi cu săgeţi fără vârf), ghicitori, sărbători, pelerinaje, ceremonii anuale. Se făceau pelerinaje la Mecca o dată pe an, la care participau arabi din toată peninsula, care profitau de pacea religioasă de 4 luni (înainte, în timpul şi după sărbătoare); se ocolea de 7 ori Kaaba, piatra neagră era sărutată, se bea apă din izvorul Zamzam şi se făcea o cursă între două localităţi de lângă Mecca. Aveau loc schimburi comerciale şi se uşura calea spre monoteism.

15

- Arabii credeau în viaţa viitoare: se ofereau morţilor alimente, pe mormântul defunctului era sacrificat calul său şi erau rupte armele lui.

- După cucerirea Palestinei de către romani, arabii s-au refugiat la Hedjaz, Khaibar şi Yathrib; în ultimele două oraşe, jumătate din populaţie era evreiască. De asemenea, în Yemen erau mulţi evrei, care chiar au pus mâna pe conducere de câteva ori. Şi creştinismul era prezent în Arabia, mai ales prin pustnici ai deşertului. Mahomed avea informaţii despre creştinism, cel puţin din auzite.

- Hanifii formau elita spirituală arabă, care lupta împotriva idolatriei populare, propovăduind monoteismul. Unii dintre hanifi vor îmbrăţişa creştinismul. Mai târziu, Mahomed va folosi acest cuvânt pentru a-i numi pe cei care urmau adevărata învăţătură islamică. Mahomed însuşi s-a considerat hanif, propovăduitor al adevăratei religii, aceea a lui Avraam, părintele arabilor, învăţătură falsificată de arabi şi creştini.

* 2. Mahomed *

- Mahomed (Muhhamad - "cel lăudat") este un personaj istoric. S-a născut pe la 570, în tribul kurraişiţilor; pe tatăl lui îl chema Abdallah, şi pe mamă, Amina. A rămas orfan de mic, fiind crescut de rude sărace, şi protejat de unchiul să Abu Talib. Păzea oile şi caprele rudelor sale. La 24 de ani a intrat în serviciul unei văduve bogate, Khadija, cu care s-a şi căsătorit (Mohamed avea 25 de ani, Khadija 40). A avut doi băieţi, care au murit la vârstă fragedă, şi 4 fete, dintre care doar una, Fatima, a supravieţuit.

- Criza sufletească a lui Mahomed s-a dezlănţuit pe la 40 de ani. Se retrăgea o lună pe an în cavernele muntelui Hira, de lângă Mecca, unde ducea o asceză severă. I se arată îngerul Gabriel, care îi dă o carte, şi îl forţează să repete primele 5 versuri din sura "Sângelui închegat" (Sura 96, 1-5). Mai târziu, îngerul îi porunceşte să propovăduiască. Timp de 3 ani, le propovăduieşte apropiaţilor, apoi în public.

- Învăţătura lui Mahomed: Dumnezeu este unic, S-a revelat şi altor profeţi, iar acum l-a ales pe Mahomed să le propovăduiască arabilor monoteismul. Omul trebuie să se supună lui Dumnezeu cu toată fiinţa sa, să lase totul în voia lui Dumnezeu. Islam înseamnă supunerea totală faţă de Dumnezeu. Practici şi comandamente morale: spălări rituale, rugăciuni, recitări din Coran, practicarea dreptăţii, milostenia etc.

- Primii lui adepţi au fost Khadija, fiicele sale, cei doi fii adoptivi Ali şi Zaid, şi prietenul său, Abu-Bakr. Doi unchi (între care Abu-Talib) l-au respins şi au încercat să-l convingă să renunţe la propovăduire. Kurraişiţii s-au opus puternic învăţăturilor lui Mahomed şi lui Mahomed însuşi.

16

Unii dintre adepţii lui au fugit în Abisinia. O vreme a predicat într-o casă particulară. Mahomed a declarat solemn că al-Lat, al-Uzza şi al-Manat sunt mijlocitoare între credincioşi şi Allah, dar crede, mai târziu, că a fost înşelat de diavol. Este respins de locuitorii localităţii Taif (120 km de Mecca), şi tratează cu conducătorii cetăţii Yathrib să propovăduiască acolo. Kurraişiţii află de această înţelegere şi se hotărăsc să-l omoare. Mahomed află de aceste planuri şi fuge (emigrarea lui Mahomed la Iathreb se numeşte Hejira, hijra=emigrare) la Yathrib, în 622. Îşi rupe, astfel, legăturile tribale - începutul erei musulmane. De acum înainte, Yathrib se va numi Medina (Madinat al-Nabi - "oraşul profetului").

- Acum începe partea politică a vieţii lui Mahomed. Face ordine în treburile interne ale oraşului, rânduieşte un loc de cult, impune rugăciuni rituale la anumite ore ale zilei. Reglemenetază postul şi milostenia, după modelul iudaic. Iniţial se poartă bine cu evreii, apoi îi persecută şi îi măcelăreşte. Luptă, de asemenea, şi împotriva meccanilor. Are loc lupta de la Badr (300 de luptători din Medina i-au învins pe cei 1000 de luptători din Mecca) - se spune că îngerii l-au ajutat pe Mahomed. În 630, Mecca se predă forţelor lui. Distruge idolii de la Kaaba şi rânduieşte cultul "lui Avraam". Reşedinţa şi-o păstrează la Medina. Începe expansiunea în întreaga Arabie. Moare la 8 iunie 632, la Medina. Mormântul lui Mahomed devine al doilea loc sfânt al musulmanilor, după Mecca.

* 3. Organizarea şi răspândirea Islamului *

- Mahomed nu a avut descendenţi pe linie masculină şi nu şi-a lăsat succesor. Abu-Bakr a fost ales succesor sau locţiitor (khalifa) al profetului. L-a înfrânt pe Heraclius şi a cucerit Siria. După moartea lui (634) urmează Omar (cucereşte Mesopotamia, Persia, Palestina şi Egiptul. Moare în 644, înjunghiat în moscheea din Medina), Othman (mort 656), Ali (vărul şi ginerele lui Mahomed - căsătorit cu Fatima.). Împotriva lui Ali s-au răsculat Muawiya din familia Umayya, guvernatorul Siriei. Ali moare înjunghiat într-o moschee, şi este urmat de Muawiya, care guvernează de la Damasc. Primii 4 califi au fost ortodocşi. Muawiya întemeiază dinastia Omeiadă. Sunt abandonate principiile democratice ale primilor 4 califi.

- Mahomed a spus că cei de altă credinţă trebuiau convertiţi, făcuţi robi sau puşi să plătească tribut. Turcii devin cei mai zeloşi apărători ai Islamului. În Orient, Islamul ajunge în India, China, Malaezia şi Filipine.

17

* 4. Izvoarele de credinţă ale Islamismului *

- Coranul. Învăţătura lui Mahomed a fost fixată în scris de secretarul său Zaid, pe pergament, bucăţi de scândură, omoplat de cămilă etc.; primii 3 califi au strâns aceste însemnări şi le-au redactat sub titlul al-Quran ("recitare", "ceea ce trebuie citit"). Meritul cel mai mare l-a avut Othman. Coranul are 114 capitole, numite sure, împărţite în 6219 versete. Nu s-a ţinut seama de conţinut, ci la început au fost puse surele lungi, iar la final, cele scurte. Forma literară este proza ritmată. Cel mai des recitate sure sunt prima şi a 92-a.

- Hadith. ("comunicare", "istorisire") Conţine tradiţiile orale, care consemnează cum se aplică cele scrise în Coran.

- Igma. Conţine consensul erudiţilor musulmani dintr-o anumită epocă, cu privire la probleme mai noi, care nu-şi au răspunsul în Coran şi Hadith.

* 5. Doctrina islamică *

- Islamismul este un sincretism, cu elemente preluate din iudaism, Biblie şi Talmud, creştinism, din tradiţia perşilor şi din vechile tradiţii ale arabilor.

- 2 formule de credinţă, dintre care cea mai scurtă se numeşte shahada - "Nu este Dumnezeu afară de Allah şi Mahomed este profetul său".

- Dumnezeu. Este unic şi antropomorfic (antropomorfismul s-a mai atenuat cu vremea). Dumnezeu are 99 de atribute; el a creat lumea dintr-un fum care umplea spaţiul. Ordinea creaţiei: apa, pământul, munţii, vieţuitoarele, omul. Predestinaţie: faptele oamenilor nu sunt libere. Allah creează faptele oamenilor, şi aceştia le execută în mod inevitabil. Mai nou, predestinaţia a fost atenuată.

- Îngerii. Creaţi de Dumnezeu din lumină. Căpetenia lor este Gabriel (Jibril). Alţi îngeri: Israfil, Iblis (îngerul căzut, Lucifer). Musulmanii cred în spirite (jinn), create de Dumnezeu din foc. Cei mai mulţi dintre ei sunt răi, şi sunt conduşi de Iblis.

- Profeţii. Sunt de două feluri: profeţi (nabi) şi trimişii lui Dumnezeu către popor (rasul). Coranul numeşte 25 de profeţi şi trimişi, dar tradiţia spune că numărul lor este de sute de mii. 6 sunt principali: Adam, Noe, Avraam, Moise (Tora), Iisus (Evanghelia), Mahomed (numit în Coran "Khatam", "sigiliu", "pecete", cel cu care se încheie şirul proorocilor).

18

- Cărţile sfinte. Şi Biblia este carte sfântă, falsificată de evrei şi creştini. Coranul, cartea sfântă prin excelenţă, este necreat şi veşnic. Cuprinde revelaţia perfectă, întreagă, a Cărţii veşnice. El abrogă toate celelalte cărţi sfinte, care sunt incomplete, rău înţelese şi falsificate.

- Eshatologia. Plină de elemente iudaice şi creştine. După moarte, sufletele merg la judecata particulară, în faţa îngerilor Nakir şi Munkar. Apoi sufletele rămân în mormânt, într-un fel de beţie sau somn al morţii până la judecata de apoi. Sufletele profeţilor şi ale martirilor sunt scutite de judecata particulară, şi merg direct în paradis. La final va veni Mahdi, cel condus de Allah, un fel de Mesia islamic, care va converti lumea la islamism. Iisus se va coborî din cer, va răpune monstrul şi se va arăta oamenilor la moscheea din Damasc, apoi va rămâne 40 de ani pe pământ. Există un loc intermediar, araf, un fel de purgatoriu - influenţă persană.

- Iadul va fi depopulat treptat şi va înceta să mai existe. Oricum, eshatologia nu primeşte mare importanţă în Coran.

* 6. Legea islamică *

- Sharia împarte faptele oamenilor în obligatorii, recomandate, îngăduite, condamnabile şi interzise.

Fapte obligatorii: 5 obligaţii rituale - stâlpii credinţei:

1. Mărturisirea credinţei, prin shahada;

2 Rugăciunea rituală (salat), de 5 ori pe zi, la anumite ore, cu faţa spre Mecca;

3 Milostenia (zakat) - impozit legal proporţional, perceput asupra produselor agricole, vitelor, aurului, argintului şi mărfurilor. Statele moderne musulmane au renunţat la acest impozit;

4. Postul (saum), obligatoriu de la vârsta de 14 ani în sus. Scutiţi bătrânii, femeile însărcinate şi cele care alăptează, călătorii, soldaţii în timp de război. Aceştia din urmă pot să postească altă dată sau să plătească o sumă. Postul musulman durează o lună - Ramadan. Începe în fiecare zi în zori, exact în momentul în care este destulă lumină pentru a deosebi un fir alb de unul negru, şi durează până după apusul soarelui. În post, musulmanul nu are voie să mănânce nimic, să bea, să miroasă parfumuri, să fumeze sau să aibă coontact sexual. Noaptea poate.

5. Pelerinajul la Mecca (hajj, hadji), obligatoriu cel puţin o dată în viaţă.

19

(6.) Unii adaugă şi războiul sfânt, djihadul, o datorie a comunităţii musulmane. Cine moare în jihad merge în rai. Prin jihad, musulmanii au creat califatul şi imperiul otoman.

- Alte reguli: oprirea consumului cărnii de porc şi a animalelor care nu au fost ucise la vânătoare; interzicerea băuturilor alcoolice, condamnarea jocurilor de noroc şi a cametei; admiterea poligamiei (musulman liber 4 soţii, sclav 2); căsătoria nu are caracter religios (contract cu 2 martori, fără ca soţia să fie neapărat de faţă; dota se dă de către soţ soţiei. Femeia nu se poate căsători cu un bărbat de altă credinţă, bărbatul se poate căsători cu o evreică sau creştină. Dezlegarea căsătoriei se face când bărbatul spune de 3 ori "te repudiez". Recăsătorirea cu femeia repudiată este foarte aspru criticată. Voalul negru nu este prescris de Coran. În familie, tatăl are autoritate absolută), legea talionului este menţinută.

* 7. Schisme şi secte *

- Haridjiţii ("rebelii"), la început în număr de 12.000, s-au separat după alegerea lui Othman. Cereau ca alegerea califului să se facă din popor, după merite religioase, nu dintre rudele lui Mahomed sau din tribul kurraişiţilor. Cereau ca mandatul califului să fie revocabil. Rigorişti.

- Şiiţii ("sectanţii") sunt partizanii lui Ali; îi acordă o cinste egală cu aceea datorată lui Mahomed. Îl aşteaptă pe Mahdi.

- Şiismul s-a ramificat în mai multe secte: ismailiţi (sectă secretă), din care au ieşit carmaţii, druzii şi asasinii (la aceştia din urmă, neofiţii foloseau haşiş).

- Unii credincioşi au rămas neutri: mutaziliţi. Au devenit eretici în sec. 8. Raţionalişti (interpretează Coranul prin filosofie), susţin că Coranul este creat, şi resping predestinaţia.

- Wahhabiţii erau rigizi, şi respingeau cultul sfinţilor, al mormintelor, împodobirea moscheilor şi luxul în general. Au pus stăpânire pe Mecca şi Medina, au distrus monumentele şi mormântul lui Mahomed şi au stăpânit întreaga Arabie, dar au fost învinşi, în 1818, de otomani (Ali al Egiptului). Numiţi "protestantismul Islamului" - respingeau orice tradiţie.

* 8. Mistica islamică *

- Sufismul. Mistica islamică a înflorit în afara Arabiei, în Siria şi mai ales în Persia. De la începutul sec. 8, misticii au început să fie numiţi sufişti, de la numele îmbrăcămintei de lână aspră (suf), pe care o purtau, imitându-i pe călugării creştini. Alte denumiri: fachiri (arab), dervişi (persan). Sufismul a ajuns, cu vremea, o religie aparte: panteism (cufundare în nonexistenţă - fana, sau în

20

realitatea absolută). Unii sufişti s-au autointitulat Dumnezeu (ex. Hussain ibn Mansur al-Halladj, crucificat în 922 pentru că s-a autodeclarat Dumnezeu). Al-Ghazali (1058-1112; "Renaşterea fiinţei religioase" - codul misticii musulmane) a sistematizat doctrina sufistă şi a pus-o în acord cu ortodoxia musulmană.

- Confreriile religioase. Apar în sec. 12 şi 13, dar şi mai târziu, şi chiar în vremea noastră. Numeroase. Formate numai din bărbaţi. Membrii confreriilor islamice sunt căsătoriţi şi trăiesc la casele lor. Se adună o dată sau de mai multe ori pe săptămână. Cei mai cunoscuţi: dervişii învârtitori ai confreriei Mawlawiya.

- Cultul sfinţilor. (wali) Sfinţii sunt întemeietorii de confrerii şi marii mistici; mormintele lor sunt locuri de pelerinaj. Cultul relicvelor (spadă, pereche de pantofi, fire de păr din barba lui Mahomed, autografe ale primilor califi), al steagului verde al profetului (sangiak scerif).

- Babismul şi bahaismul. În sec. 19, mistica islamică a cunoscut o puternică înflorire în Persia, prin babism şi bahaism.

1. Babismul a fost întemeiat de Mirza Ali Mohhamed (1820-1850), care se dădea pe sine drept "poartă" (Bab), prin care se face cunoscută doctrina imamului ascuns (Mahdi). Bab a fost arestat şi executat la 9 iulie 1850.

2. Bahai. Un succesor al lui Bab, Baha Ullah ("splendoarea lui Dumnezeu"), a fost alungat din Persia şi şi-a continuat propovăduirea în Turcia, la Adrianopol, unde a întemeiat o sectă. Doctrina sa, ruptă cu totul de Islam, are caracter umanitar şi pacifist. Exilat de turci la Sf. Ioan de Acra, unde moare în 1892. Fiul cel mare, Abd ul-Baha ("servitorul splendorii") preia conducerea.

* 9. Cultul *

- Locurile de cult. Musulmanii se pot ruga în orice loc curat din punct de vedere religios. La început, clădirea specială se numea masdjid (locul "unde se îngenunchează"), mai târziu a devenit moschee. Moscheile principale, "catedralele", se numesc geamii (djami). Moscheile au o tindă şi o sală de rugăciune. Mai târziu s-au adăugat cupola şi minaretele ("minara" far). Moscheea lui Omar a fost construită pe la 690, pe locul templului lui Solomon. În interiorul moscheii, partea cea mai importantă este firida (mihrab), care indică direcţia (kiblah, qiblah) spre Mecca.

- Oficianţii cultului. Islamul nu are un sacerdoţiu propriu-zis. Imamul este conducătorul rugăciunilor publice; este căsătorit, nu poartă haine speciale. Imamul care conduce rugăciunile de vineri şi din sărbători se numeşte khatib; cel care predică este şeic (sheykh "bătrân"), iar cel

21

care cheamă lumea la rugăciune, din minaret, se numeşte muezin (muazzin). Şeful religios al unei comunităţi mai mari este muftiul sau cadiul (mufti (- cu umlaut: u:) în turcă, cadi în arabă "judecător"); al întregii comunităţi islamice dintr-o ţară, mare muftiu (în Turcia se numea Sheykh-ul-Islam).

- Riturile. Cel mai important este rugăciunea (salat), de 5 ori pe zi: înainte de răsăritul soarelui, la amiază, în mijlocul după-amiezei, după apusul soarelui şi după căderea întunericului. Momentele sunt anunţate de muezin. Înainte de rugăciune au loc spălări (cu apă curată şi, la nevoie, cu nisip): faţa, mâinile până la coate, se umezeşte capul cu mâna dreaptă udă, apoi se spală picioarele până la genunchi. În cazul unei impurităţi sexuale are loc o baie generală. Hainele trebuie să fie curate; petele de sânge, saliva sau alte murdării fac ca rugăciunea să fie ineficace. Alt rit este citirea din Coran. La rugăciunea de vineri trebuie să fie prezenţi cel puţin 40 de credincioşi, dar pot fi şi mai puţini, în cazuri excepţionale.

- Sărbătorile. Vinerea (nu are caracter sacru; nu se întrerupe munca). 7 sărbători principale: 10 a primei luni, naşterea şi moartea lui Mahomed, ziua diplomei, ziua destinului, nopţile care preced marele şi micul Bairam. Micul Bairam, după Ramadan, durează 3 zile. Marele Bairam are loc în timpul pelerinajului la Mecca, şi durează 4 zile.

* 10. Obiceiuri cu prilejul naşterii, căsătoriei şi morţii *

- La naşterea unui copil, se şopteşte în urechea acestuia shahada. În a 8-a zi se sacrifică 2 berbeci sau 2 capre, şi se taie în mod solemn părul copilului. Se dă nume copilului şi are loc circumcizia (aceasta ori în ziua a 7-a, ori a 14-a, ori în anul al 7-lea).

- Timp de o săptămână după nuntă, soţia stă închisă în casă, după care are loc un rit de purificare.

- Nu se obişnuieşte doliu.

* 11. Situaţia actuală a Islamismului *

- 10% dintre musulmani sunt şiiţi, majoritatea fiind sunniţi. 600 milioane în 1982.

- Azi Islamul tinde să se adapteze la lumea modernă, dar sunt dificultăţi şi conflicte.

* 12. Concluzii * - vezi material.

22