CALIBAN ŞI VRĂJITOAREA: Femeia, Trupul şi Acumularea Primitivă (I)By noaptefaraluna

CALIBAN ŞI VRĂJITOAREA

Femeia, Trupul şi Acumularea Primitivă

De Silvia Federici, Autonomedia, 2004  

*în format pfd 

CAPITOLUL 1: Toată lumea are nevoie de o zdruncinătură

Mişcări sociale şi criza politică din Europa medievală

„Toată lumea trebuie să fie zgâlţâită. Va fi aşa de mare această zguduitură, că

cei fără nici un fel de dumnezeu vor fi aruncaţi din jilţurile lor, iar cei obiţiţi se

vor ridica.” – Thomas Muntzer, „Negare publică a falsei credinţe a lumii fără

dumnezeu în mărturia din evanghelia lui Luca, prezentată în faţa creştinătăţii

nenorocite şi plină de milă, spre amintirea greşelilor ei”(„Open Denial of the False

Belief of the Godless World on the Testimony of the Gospel of Luke, Presented to

Miserable and Pitiful Christendom in Memory of its Error”), 1524

„Nu poate nega nimeni că după secole de luptă, exploatarea continuă să existe. Numai

forma ei s-a schimbat. Surplusul de muncă extras ici şi colo de către stăpânii de azi ai

lumii nu este mai mic în proporţie cu totalul surplusului de muncă pe care îl extrăgeau

în trecut. Dar schimbarea condiţiilor de exploatare nu e deloc neglijabilă, după părerea

mea… Ce contează e istoria, lupta pentru eliberare…” — Pierre Dockes, Sclavia

Medievală şi Eliberarea, 1982

Introducere

O istorie a femeilor şi a reproducerii în „tranziţia la capitalism” trebuie să înceapă cu

luptele pe care proletariatul medieval european – țărani, meșteșugari, lucrători cu ziua

– le-au dus împotriva puterii feudale, orice formă ar fi avut aceasta. Numai dacă

evocăm aceste lupte, cu bogata lor încărcătură de cerințe, aspirații sociale și politice,

precum și de practici antagonice, vom putea înțelege rolul pe care femeile l-au jucat în

criza feudalismului, și de ce puterea lor trebuia distrusă, pentru ca sistemul capitalist

să se poată dezvolta, așa cum s-a întâmplat cu persecutarea vrăjitoarelor timp de 300

de ani.

Vom vedea de ce capitalismul nu a fost produsul unei evoluţii aduse de forțele

economice care creșteau în pântecul vechii lumi.

Capitalismul a fost răspunsul aristocraţilor şi nobililor feudali, al negustorilor

patriciani, al episcopilor și papilor la un conflict social care s-a întins pe câteva secole

și care, în cele din urmă le-a zdruncinat puterea și în mod real a dat lumii ”o mare

zdruncinătură”.

Capitalismul a fost contra-revoluția care a distrus posibilitățile care au apărut din

luptele împotriva feudalismului – posibilități care, dacă s-ar fi realizat, ar fi oprit

imensa distrugere de vieți și a mediului natural, care au marcat avansul relațiilor

capitaliste în toată lumea. Acest lucru trebuie subliniat pentru că există această

credinţă falsă, care nu a dispărut încă, conform căreia capitalismul ”ar fi evoluat” din

feudalism, și că ar reprezenta o formă mai înaltă a vieții sociale.

Cum se intersectează istoria femeilor cu cea a dezvoltării capitaliste nu poate fi înțeles

însă dacă ne concentrăm doar asupra fronturilor clasice ale luptei de clasă – munca

forțată, nivelul salariilor, chiriile și zeciuiala — și dacă ignorăm noile viziuni ale vieții

sociale și transformarea relațiilor dintre sexe pe care aceste conflicte le-au produs.

Acestea nu sunt deloc neglijabile. Pe parcursul luptei anti-feudale găsim primele dovezi

în istoria europeană ale mișcării oamenilor de rând, ale femeilor care s-au ridicat

împotriva ordinii stabilite și au contribuit la construirea unor modele alternative de

viață comunală.

Lupta împotriva puterii feudale a produs de asemenea și primele încercări de a

contesta normele sexuale dominante și de a stabili relații egalitare între femei și

bărbați. Combinate cu refuzul de a munci obligatoriu și cu relațiile comerciale, aceste

forme conștiente de nesupunere socială au construit o alternativă puternică nu doar la

feudalism, ci și la ordinea capitalistă prin care feudalismul a fost înlocuit, demonstrând

că o altă lume este posibilă, și îndemnându-ne să întrebăm de ce nu a fost realizată.

Acest capitol caută unele răspunsuri la această chestiune, în timp ce examinează cum

relațiile dintre femei și bărbați și reproducerea puterii de muncă au fost redefinite în

opoziția față de stăpânirea feudală.

Luptele sociale din Evul Mediu trebuie ținute minte și din alt motiv: ele au scris un

capitol nou în istoria eliberării. În cel mai bun caz, scopul lor a fost crearea unei ordini

sociale egalitare, bazată pe împărţirea în comun a bogăției, pe respingerea ierarhiei și

a domniei autoritare. Acestea aveau să rămână utopii. În loc de împărății cerești, a

căror venire era promisă de profeţii ereticilor și ai mișcărilor milenare, în urma

prăbușirii  feudalismului au apărut foametea, războiul, boala și moartea – „Cei Patru

Călăreți ai Apocalipsei”, așa cum au fost prezentați în faimoasa pictură a lui Albrecht

Durrer – adevăraţii vestitori ai erei capitaliste.

Cu toate acestea, trebuie să ţinem cont de încercările pe care proletariatul medieval le-

au făcut pentru ”a răsturna lumea cu susul în jos”; pentru că, în ciuda înfrângerii lor,

ele au lăsat sistemul feudal în criză, și la vremea lor, au fost ”cu adevărat

revoluționare”, pentru că nu ar fi putut reuși fără să ”remodeleze radical ordinea

socială”. (Hilton, 1973: 223-4)

A vedea „tranziţia” din punctul de vedere al luptei anti-feudale a Evului Mediu ne ajută

şi să reconstruim dinamica socială care a stat la baza interzicerii accesului la

pământurile obşteşti în Anglia („îngrădirile”),  la cucerirea Americilor, şi mai presus de

orice să scoatem la suprafaţă unele dintre motivele pentru care în secolele 16 şi 17

exterminarea „vrăjitoarelor” şi extinderea controlului din partea Statului asupra

fiecărui aspect al reproducerii şi vieţii sexuale au devenit pietrele de temelie ale

acumulării primitive.

Robia, ca Relaţie de Clasă

Deşi luptele anti-feudale din Evul Mediu aruncă o oarecare lumină asupra dezvoltării

relaţiilor capitaliste, propriile lor semnificaţii politice vor rămâne ascunse, dacă nu le

încadrăm în contextul mai larg al istoriei iobăgiei, care era relaţia de clasă dominantă

în societatea feudală şi, care, până în secolul 14, a fost şi punctul central al luptei anti-

feudale.

Iobăgia s-a dezvoltat în Europa, între secolele 5 şi 7 era noastră, ca răspuns la

prăbuşirea sistemului sclavagist pe care economia Romei Imperiale fusese construită.

A fost rezultatul a două fenomene care erau

legate între ele. În secolul 4, în teritoriile romane şi în noile state germanice, moşierii

au fost nevoiţi să le dea voie sclavilor dreptul la o bucată de pământ şi la o familie a

lor, pentru a le opri revoltele şi pentru a-i opri să fugă în „tufişuri” unde marginalizaţii

şi excluşii începuseră să-şi formeze propriile lor comunităţi, la periferia imperiului. (1)

În acelaşi timp, moşierii aristocraţi au început să subjuge ţăranul liber, care, ruinat de

expansiunea muncii sclavilor şi de recentele invazii germanice, s-a îndreptat spre

nobili pentru a cere protecţie, deşi a plătit cu independeţa sa pentru asta.

Astfel, deşi sclavia nu a fost niciodată complet abolită, o nouă relaţie de clasă s-a

dezvoltat, una care a omogenizat condiţiile foştilor sclavi şi ale muncitorilor agricoli

liberi (Dockes 1982:151), plasând toată ţărănimea în condiţia de subordonare, astfel

încât timp de 300 de ani (din secolul 9 până în secolul 11), cuvântul „ţăran” (rusticus,

vilianus) a ajuns să fie sinonim cu „serf” (sclav, rob, iobag) (servus) (Pirenne, 1956:

63).

Ca relaţie de muncă şi statut juridic, iobăgia era o povară imensă. Iobagii erau legaţi

de moşieri; persoanele lor şi posesiunile lor erau proprietatea stăpânilor lor, iar vieţile

lor erau guvernate în fiecare aspect prin legea de pe moşia unde trăiau.

Cu toate acestea, iobăgia a redefinit relaţiile de clasă în termeni mai favorabili pentru

muncitori. Servitutea a marcat sfârşitul sclavilor obligaţi să muncească pentru toată

viaţa pentru stăpâni, fiind închişi pe domeniile acestora (n.t.: o imagine ar fi cea a

prizonierilor puşi să muncească în ocne, sau a prizonierilor din închisorile de azi

„închiriaţi” de puşcării, în ciuda faptului că ei primesc o plată infimă), al vieţii

în ergastula (2) (n.t.: o clădire romană în care sclavii erau ţinuţi permanent în lanţuri,

de obicei, pentru a fi pedepsiţi; de obicei era situată sub pământ, sclavii nu ieşeau

niciodată de acolo, acolo munceau, acolo dormeau, practic tot spaţiul lor era redus

pentru toată viaţa la câţiva metri),şi a dus la o uşurare a pedepselor atroce (zgardele

de fier din jurul gâtului, arderile de vii, crucificările) pe care sclavia se baza.

Pe moşiile feudale, robii erau supuşii moşierului, dar greşelile lor erau judecate pe

baza convenţiilor „tradiţionale” şi, în timp, chiar pe baza unui sistem care funcţiona pe

baza unor juraţi.

Cel mai important aspect al servituţii, din punctul de vedere al schimbărilor pe care le-

a adus în relaţia dintre stăpân şi servitor, este că le-a dat iobagilor acces direct la

mijloacele propriei lor reproduceri.

În schimbul muncii pe care erau obligaţi să o facă pe moşia nobililor (demesne),iobagii

primeau o bucată de pământ (mansus sau hide), pe care o puteau folosi pentru a se

întreţine pe ei înşişi şi pe care o lăsau mai departe copiilor lor, „ca o moşternire reală,

prin simpla plată a unei taxe de moştenire” (Boissonnade 1927:134). Aşa cum Pierre

Dockes arată în „Sclavie medievală şi eliberare” (Medieval Slavery and

Liberation) (1982), acest aranjament a dus la creşterea autonomiei robilor şi a

îmbunătăţit condiţiile lor de trai, întrucât acum ei dedicau mai mult timp propriei lor

reproduceri şi negociau limita obligaţiilor lor, în loc să fie trataţi ca sclavi în lanţuri,

supuşi unei subjugări necondiţionate în faţa unui stăpân.

Cel mai important: faptul că puteau folosi efectiv o bucată de pământ însemna că robii

puteau întotdeauna să se bazeze pe ei înşişi, şi, chiar în punctul toiul celor mai dure

confruntări cu moşierii, ei nu mai puteau fi făcuţi cu uşurinţă să se supună, întrucât

stăpânii lor nu îi mai puteau şantaja cu foamea, iobagii erau în situaţia de a se asigura

că nu mai puteau muri de foame.

Într-adevăr, nobilul putea oricând să-i alunge pe robii recalcitranţi de pe pământul

deţinut de el, dar așa ceva se întâmpla foarte rar, din cauza dificultății de a recruta noi

muncitori într-o economie destul de închisă și din cauza naturii colective a luptelor

țăranilor. Acesta e motivul pentru care – așa cum a observat și Marx – exploatarea

muncii întotdeauna depindea de folosirea directă a forței. (3)

Experienţa nădejdii în sine pe care ţăranii au câştigat-o în urma accesului la pământ a

avut şi un potenţial ideologic şi unul politic. În timp, robii au început să considere

pământul pe care-l ocupau ca fiind al lor, şi să vadă ca intolerabile restricţiile pe care

aristocraţia le impunea libertăţii lor.

„Pământ pentru lucrătorii agricoli” – ecourile acestei cerinţe se aud chiar şi în

secolul 20, de la revoluţiile din Mexic şi Rusia, până la luptele contemporane împotriva

privatizării pământului – este strigătul de luptă în care robii medievali cu siguranţă s-

au recunoscut.

Dar forţa „păcătoşilor” izvora din faptul că accesul la pământ era o realitate pentru ei.

Odată cu folosirea pământului, a apărut şi folosirea „pământurilor obşteşti”

(islazurilor) – livezile, pajiştile, pădurilor, lacurilor, locurile de păscut – care au oferit

resurse cruciale pentru economia ţăranilor (lemn pentru încălzit, cherestea pentru

construit, iazuri unde pescuiau, păşuni unde duceau animalele la păscut) şi au întărit

coeziunea comunităţii şi cooperararea între oameni (Birrell 1987:23). În nordul Italiei,

controlul asupra acestor resurse a devenit baza pentru dezvoltarea a unor comune

auto-gestionate (Hilton 1973:76).

Atât de importante erau aceste „pământuri obşteşti” în economia politică şi în luptele

duse de populaţia rurală în Evul Mediu că amintirea lor încă ne stârneşte imaginaţia,

proiectând o viziune a unei lumi în care bunurile pot fi împărţite şi în care

solidaritatea, şi nu dorinţa de îmbogăţire personală, ar putea fi substanţa relaţiilor

sociale. (4)

Comunitatea de robi din Evul Mediu s-a apropiat de aceste ţeluri, dar nu ar trebui

idealizată ca pe un exemplu de societate comunalistă. De fapt, exemplul ei ne

reaminteşte că nici „comununalismul”, nici „localismul” nu pot fi o garanţie a relaţiilor

egalitare decât dacă acea comunitate îşi controlează mijloacele de supravieţuire şi

dacă toţi cei care fac parte din comunitate au acces egal la ele.

Nu aşa au stat lucrurile cu robii de pe moşiile feudale. În ciuda faptului că formele 

colective de muncă erau predominante, iar robii aveau „contracte” colective cu nobilii

moşieri, şi, în ciuda caracterului economiei ţărăneşti, satul medieval nu era o

comunitate formată din oameni egali. Aşa cum o vastă documentare, găsită în fiecare

ţară a Europei de vest, a stabilit, existau foarte multe diferenţe sociale în interiorul

ţărănimii, care îi separau pe ţăranii liberi de cei care aveau un statut de iobag, pe

ţăranii bogaţi de cei săraci, pe ţăranii care aveau o arendă sigură de ţăranii care nu

aveau pământ şi erau nevoiţi să muncească pentru un salariu pe moşia nobilului, pe

femei de bărbaţi. (5)

Pământul era de obicei dat bărbaţilor şi transmis pe linie paternă, deşi erau şi foarte

multe cazuri de femei care moşteniseră pământ şi îl gestionau în propriul lor nume. (6)

Femeile erau de asemenea excluse de la deţinerea de funcţii, în care ţăranii de sex

masculin, mai avuţi, erau numiţi, şi, indiferent de avuţia lor, femeile aveau un statut

inferior (Bennett 1988:18-29; Shahar 24:1983).

Acesta e motivul pentru care poate numele lor sunt rar menţionate în registrele

moşiilor, cu excepţia registrelor tribunalelor, unde erau înregistrate greşelile comise

de robi. Cu toate acestea, femeile roabe erau mai puţin dependente de de bărbaţi, şi

mai puţin diferenţiate de ei, fizic, social, şi psihologic, şi erau mai puţin subordonate

nevoilor bărbaţilor, decât au ajuns să fie femeile „libere” mai târziu în societatea

capitalistă.

Dependenţa femeilor de bărbaţi în interiorul unei comunităţi de iobagi era limitată de

faptul că asupra autorităţii soţilor şi taţilor lor domina doar autoritatea aristocraţilor,

care pretindeau dreptul de posesiune asupra persoanelor şi proprietăţilor iobagilor, şi

care încercau să le controleze fiecare aspect al vieţii lor, de la căsătorie la

comportamentul sexual.

Nobilul era cel care comanda femeii ce să muncească şi ce relaţii sociale să aibă, şi tot

el decidea, de exemplu, dacă o văduvă avea voie să se căsătorească şi cu cine să se

căsătorească, în unele zone chiar pretinzând ius primae tioctis — dreptul de a se culca

cu soţia unui rob în noaptea nunţii.

Autoritatea robilor de sex masculin asupra rudelor lor de sex feminin era şi mai mult

limitată de faptul că pământul era dat în general unei familii, şi femeile, nu doar că

munceau şi ele, dar se puteau bucura şi de roadele muncii lor cum doreau, şi nu erau

obligate să depindă de soţii lor pentru a fi ajutate. Parteneriatul soţiei în posesiunea

unei bucăţi de pământ era atât de bine înţeles în Anglia că „atunci când un cuplu de

robi se căsătoreau, era ceva obişnuit ca bărbatul să se ducă la nobil să-i dea pământul

înapoi, şi să-l ia înapoi de la el de data aceasta în numele lui şi al soţiei sale.”

(Hanawalt 1986b:155). (7)

Şi mai mult, din moment ce munca unei ferme de robi era organizată pe baza nevoii de

a subzista, diviziunea sexuală a muncii era mai puţin pronunţată şi mai puţin

discriminatorie decât cea dintr-o fermă capitalistă.

În satul feudal, nici o separare socială nu exista între producerea de bunuri şi

reproducerea forţei de muncă; toată munca celor din gospodărie contribuia la

susţinerea familiei. Femeile munceau la câmp, pe lângă faptul că se ocupau şi de

creşterea copiilor, găteau, spălau, ţeseau şi se ocupau de grădina de zarzavaturi;

activităţile lor domestice nu erau lipsite de valoare şi nu implicau un statu social

diferite de cel al bărbaţilor, aşa cum s-a întâmplat mai târziu  în economia monetară,

când munca din gospodărie a încetat să mai fie considerată muncă reală.

Dacă ar fi să ţinem cont că în societatea medievală relaţiile colective prevalau asupra

celor de familie, şi că multe dintre treburile pe care le făceau femeile roabe (spălatul,

ţesutul, cultivatul, ducerea animalelor la păscut) erau făcute în cooperare cu alte

femei, atunci ne dăm seama că diviziunea sexuală a muncii, departe de a fi o sursă de

izolare, era o sursă de putere şi de protecţie pentru femei. A fost baza pentru o intensă

solidaritate şi sociabilitate a femeilor care le-a dat puterea de a-i înfrunta pe bărbaţi, în

ciuda faptului că Biserica predica subordonarea femeilor în faţa bărbaţilor, iar Legea

Canonică sanctificase dreptul bărbatului de a-şi bate soţia.

Poziţia femeilor pe moşia feudală nu poate fi considerată, însă, ca şi cum ar fi fost o

realitate statică. (8) Şi asta pentru că puterea femeilor şi relaţiile lor cu bărbaţii erau,

în toate vremurile, determinate de luptele cu care comunităţile lor luptau împotriva

nobililor moşieri, şi de schimbările pe care aceste lupte le-au produs în relaţia stăpân-

servitor.

Lupta pentru Pământurile Obşteşti

Spre sfârşitul secolului 14, revolta ţărănimii împotriva nobililor moşieri devenise

endemică, se manifesta în masă, şi frecvent ţăranii puneau mâna pe arme. Însă, forţa

pe care ţăranii au arătat-o în această perioadă a fost rezultatul unui îndelungat

conflict, care, mai mult sau mai puţin deschis, s-a întins de-a lungul întregului Ev

Mediu.

Contrar imaginii create de manualele şcolare societăţii feudale, ca o lume statică, în

care fiecare moşie accepta locul ei destinat în ordinea socială, imaginea care apare din

studierea moşiilor feudale este mai degrabă aceea a unei neîncetate lupte de clasă.

Aşa cum arată documentele din tribunalele boiereşti din Anglia, satul medieval era

scena de luptă a unui război zilnic (Hilton 1966:154; Hilton, 1985:158-59). Uneori, se

ajungea la momente de mare tensiune, când sătenii îl omorau pe judecător sau atacau

direct castelul aristocratului.

Mai frecvent, consta într-un nesfârşit litigiu, prin care robii încercau să limiteze

abuzurile lorzilor, să impună o limită pentru „poverile lor” şi să reducă multele biruri

pe care le datorau în schimbul faptului că erau lăsaţi să folosească pământul (Bennett,

1967; Coulton, 1955:35-91 ; Hanawalt 1986a:32-35).

Principalele obiective ale robilor era să îşi păstreze pentru ei surplusul muncii lor şi

produsele, şi să lărgească sfera drepturilor lor legale şi economice.

Aceste aspecte ale luptei celor aflaţi în servitute erau strâns legate, la fel ca multe

obligaţii care reieşeau din statutul lor de iobagi.

Astfel, în Anglia secolului 13, atât pe moşiile aristocraţilor, cât şi ale clerului, bărbaţii

ţărani erau adesea amendaţi pentru că spuneau mereu că sunt oameni liberi şi nu

iobagi, iar de aici se ajungea la litigii aprige, care mergeau şi până în faza de apel la

Curtea Regală (Hanawalt 1986a:31).

Ţăranii erau amendaţi şi pentru că refuzau să îşi coacă pâinea în cuptoarele lorzilor

lor, sau pentru că refuzau să-şi ducă grânele la morile lor, pentru a evita să plătească

taxele uriaşe pe care aristocraţii le percepeau de la ei pentru aceste facilităţi (Bennett

1967:130-31; Dockes 1982:176-79).

În orice caz, cel mai important front de luptă pentru iobagi era munca pe care robii

erau obligaţi să o facă în anumite zile ale săptămânii pe pământurile aristocraţilor.

Aceste „servicii de muncă” erau poveri care afectau imediat şi foarte direct viaţa

iobagilor, şi, pe parcursul secolului al 13-lea, ele au fost chestiunea centrală în lupta

celor aflaţi în servitute pentru a-şi obţine libertatea. (9)

Atitudinea robilor faţă de corvee, aşa cum erau denumite serviciile de muncă, reiese

din documentele curţilor boiereşti, unde erau înregistrate amenzile impuse asupra

ţăranilor. La mijlocul secolului al 13-lea, dovezile vorbesc despre „o masivă retragere”

a celor care munceau (Hilton 1985:130-31). Ţăranii nu se mai duceau şi nici nu-şi mai

trimiteau copiii să muncească pe moşia nobilului când erau convocaţi, pentru că se

făcuse vremea recoltatului (10), sau dacă se duceau la câmp, o făceau cât mai târziu,

astfel încât recoltele să fie arse de soare, sau munceau cu foarte mare neîndemânare şi

foarte prost, luau pauze lungi, şi, în general, aveau o atitudine de nesupunere. De aici,

nevoia aristocraţilor de a-i supraveghea mereu şi de aproape, şi vigilenţa lor, aşa cum

e evidenţiată de această recomandare:

„Lasă-l pe vătaf să fie ochii pe ţărani să vadă dacă îşi fac treaba bine şi până la capăt,

şi la sfârşitul zilei să vadă cât au făcut… Şi pentru că servitorii îşi neglijează munca e

necesar să îi păzeşti să nu fure; mai mult, e necesar ca ei să fie supravegheaţi adesea

şi pe lângă asta, vătaful trebuie să îi supravegheze pe toţi ca să muncească bine, şi

dacă nu muncesc, să fie pedepsiţi.” (Bennett 1967: 113)

O situaţie similară este descrisă în Piers Plowman (c. 1 3 6 2 -7 0 ), poemul alegoric al

lui William Langland, în care în una dintre scene, muncitorii, care au fuseseră ocupaţi

toată dimineaţa, îşi petreceau amiezile odihnindu-se şi cântând, şi, în altă scenă,

oamenii care nu făceau nimic se strângeau împreună la vremea recoltatului cântând

„nimic de făcut aici, doar de băut şi de dormit.” (Coulton 1955: 87)

De asemenea, ei se opuneau cu străşnicie obligaţiei de a fi recrutaţi pentru serviciul

militar pe timp de război. Aşa cum relatează H.S. Bemmett, era nevoie mereu ca

ţăranii din Anglia să fie recrutaţi cu forţa, iar un comandant din Evul Mediu rareori

putea să-i ţină pe toţi recruţii să lupte pe câmpul de bătălie, pentru că cei care erau

înregimentaţi, dezertau cu prima ocazie, după ce îşi luau plata. În acest sens, relevante

sunt statele de plată pentru campaniile din Scoţia din anul 1300, care arată că 16.000

de recruţi au fost convocaţi să se înroleze în iunie, la mijlocul lui iulie abia au putut

strânge cu forţa 7.600 dintre ei, şi acesta a fost maximul care s-a putut face, pentru că

în august deja abia dacă mai rămăseseră 3.000.

Prin urmare, din ce în ce mai mult, regele trebuia să se bazeze pe criminali

condamnaţi, care fuseseră graţiaţi, şi pe haiduci pentru a-şi întări armata (Bennett

1967: 123-25).

O altă sursă de conflict era folosirea pământurilor necultivate, inclusiv a pădurilor, a

lacurilor, dealurilor pe care iobagii le considerau proprietate colectivă. „Ne putem

duce în pădure” – îi spuneau iobagii unui cronicar englez, la mijlocul secolului al 12-lea

– „şi să luăm ce vrem, să luăm peşte din iaz, şi vânat din pădure; găsim ce ne dorim în

păduri, ape şi iazuri”(Hilton, 1973: 71).

Şi totuşi, cele mai amarnice lupte erau cele duse împotriva poverilor care rezultau din

puterea jurisdicţională a aristocraţiei. Acestea includeaumanomorta (o taxă pe care

aristocratul o percepea când murea un iobag),mercheta (o taxă pe căsătorie care era

mai mare când robul se căsătorea cu cineva de pe o altă moşie), heriot (o taxă de

moştenire plătită de moştenitorul unui iobag decedat pentru dreptul de a rămâne în

gospodăria tatălui său, şi care de obicei consta în cele mai bune animale pe care le

avea cel decedat în gospodărie), şi, cea mai rea dintre toate, tallage, o sumă de bani

care era decisă în mod arbitrar şi pe care nobilul o putea percepe când dorea el. În

cele din urmă, dar nu lipsită de importanţă, dijmuiala, zeciuiala – o zecime din venitul

ţăranului – care era percepută de cler, dar de obicei era colectată de nobili în numele

preotului.

Împreună cu serviciul muncii obligatorii, aceste taxe „împotriva naturii şi a libertăţii”

erau cele mai detestate dintre toate birurile feudale, pentru că nu erau compensate de

nici o alocare de pământ sau de alte beneficii, şi pentru că ele scoteau la iveală

arbitrariul puterii feudale.

Astfel, ţăranii li se opuneau prin orice mijloace puteau. Tipică era atitudinea robilor

călugărilor din Dunstable, care, în 1299, au declarat că „mai bine s-ar duce în iad

decât fie loviţi în aşa hal de biruri”, şi, „după o foarte mare controversă”, ei au fost

liberi să nu le mai plătească (Bennett, 1967:139). În mod similar, în 1280, robii din

Hedon, un sat din Yorkshire, au lăsat clar să fie înţeles că, dacă birurile nu erau

abolite, aveau de gând să se mute în orăşelele din apropiere, în Revensered şi Hull,

„care le ofereau adăpost şi nu le cereau nici un bir” (ibid.: 141).

Acestea nu erau vorbe-n vânt. Fuga la oraş (11) era o componentă constantă a luptei

şerbilor, aşa că, din nou şi din nou, pe unele moşii din Anglia „se relata că fugarii

căutau adăpost în oraşele din apropiere; şi, deşi aristocraţii ordonau ca ei să fie aduşi

înapoi, oraşele continuau să le acorde refugiu…” (ibid.: 295-96).

La aceste forme de confruntare deschisă trebuie să le adăugăm şi pe cele foarte multe,

nevăzute, forme de rezistenţă, pentru care ţăranii înrobiţi au devenit faimoşi în toate

timpurile şi locurile: „îşi târau picioarele după ei, disimulau, se prefăceau că se supun,

afişau o ignoranţă sfidătoare, dezertau, şterpeleau, făceau contrabandă, practicau

braconajul…” (Scott 1989:5)

Aceste „forme de rezistenţă zilnice”, cu încăpăţânare continuate ani şi ani, fără a căror

menţionare nici o adecvată descriere a relaţiilor de clasă nu e posibilă, înfloriseră în

satele medievale.

Asta ar putea explica meticulozitatea cu care poverile pentru şerbi erau specificate în

dosarele tribunalelor boiereşti:

„De exemplu, [registrele tribunalelor boiereşti] adesea nu spun pur şi simplu că un om

trebuie să are, să semene, şi să plivească un hectar din pământul nobilului. Ele spun că

trebuie să are cu toţi boii pe care-i are, să plivească cu propriul său cal şi cu propriul

său sac… Serviciile (de asemenea) erau descrise în detaliu… Trebuie să-i amintim pe

ţăranii din Elton care erau obligaţi să strângă fânul aristocratului de pe pajiştea

acestuia şi să-l ducă în grajdurile lui, dar susţineau că nu erau obligaţi să-l încarce în

căruţe pentru a-l putea transporta de la un loc la altul”. (Homans 1960: 272)

În unele zone din Germania, unde birurile includeau donaţii anuale de ouă şi găini, au

fost stabilite efectuarea de teste pentru că şerbii le dădeau aristocraţilor doar găinile

în starea cea mai jalnică:

„Găina (apoi) este pusă în faţa unui gard sau a unei porţi, dacă se sperie şi are forţa să

sară peste gard sau peste poartă, vătaful trebuie să o accepte, pentru că înseamnă că

găina e în stare bună. Un pui de gâscă trebuie acceptat dacă e destul de matur pentru

a rupe iarba fără să-şi piardă echilibrul şi dacă nu stă într-un loc indiferent.” (Coulton

1955:74 -75)

Asemenea regulamente în cele mai mici detalii sunt o mărturie a dificultăţii de a

impune cu forţa „contractul social” medieval, iar ţăranii găseau mereu o varietate

mare de modalităţi de luptă pentru a rezista impunerii lor. Birurile impuse şerbilor şi

drepturile erau reglementate de către „tradiţii”, dar interpretarea lor era şi ea un

motiv de dispute foarte aprige. „Inventarea tradiţiilor” era o practică obişnuită în

confruntarea dintre moşieri şi ţărani, pentru că şi unii, şi alţii încercau mereu să le

redefinească şi să le uite, până când a venit un moment, spre mijlocul secolului al 13-

lea, când aristocraţii le-au aşternut pe hârtie.

Libertatea şi Diviziunea Socială

Politic, prima consecinţă a luptelor şerbilor a fost cedarea către multe sate (în special

din nordul Italiei şi Franţei) a unor „privilegii” şi „drepturi” (hrisoave) care au fixat

poverile şi au oferit „un element de autonomie în gestionarea comunităţii satului”,

dând, uneori, ocazia apariţiei unor adevărate forme de auto-guvernare locală.

Aceste hrisoave stipulau amenzile care aveau să fie stabilite numai de către tribunalele

boiereşti, şi stabileau regulile pentru procedurile judiciare, eliminând sau reducând

astfel posibilitatea unor arestări arbitrare şi a altor abuzuri (Hilton 1973:75).

Ele au bătut în cuie şi datoria şerbilor de a se înrola ca soldaţi şi au abolit sau au fixat

birurile către nobili; adesea ele au acordat „libertatea” de a „percepe taxa pentru

dreptul de a face negoţ”, adică de a vinde bunuri la piaţa locală, şi, mai rar, dreptul de

a înstrăina pământul. Între 1177 şi 1350, doar în Loraine, 280 de hrisoave cu drepturi

au fost stabilite. (ibid.: 83)

În orice caz, cea mai importantă rezoluţie a conflictului stăpân-şerb a

fostcomutarea serviciilor forţei de muncă în anumite plăţi (în bani de chirie, bani de

taxe), ceea ce a făcut ca relaţiile feudale să aibă o bază mai contractuală. Odată cu

această evoluţie monumentală, iobăgia practic a luat sfârşit, dar, la fel ca în cazul

multor „victorii” ale muncitorilor, care doar parţial satisfăceau cerinţele lor iniţiale,

comutarea a dus şi la cooptarea ţelurilor luptei, funcţionând ca un mijloc de diviziune

socială şi contribuind la dezintegrarea satului feudal.

Pentru ţăranii care o duceau bine şi care posedau mari suprafeţe de pământ, putând

câştiga destui bani „pentru a-şi cumpăra sângele” şi permiţându-şi să angajeze alţi

lucrători, comutarea trebuie să fi părut ca un mare pas către independenţa economică

şi personală; pentru că nobilii au micşorat controlul asupra arendaşilor când ei nu mai

depindeau direct de munca lor. Dar copleşitoarea majoritate a ţăranilor săraci – care

aveau doar câteva pogoane de pământ de pe urma cărora abia puteau supravieţui – a

pierdut chiar şi puţinul pe care-l avea. Obligaţi să îşi plătească birurile în bani, ei au

intrat într-o spirală a datoriilor, garantând împrumuturile cu recoltele lor, un proces

care în cele din urmă i-a făcut pe foarte mulţi să-şi piardă pământul. Prin urmare, în

secolul 13, când comutarea s-a răspândit în Europa de vest, diviziunile sociale din

zonele rurale s-au adâncit, şi o parte a ţărănimii a suferit un proces de proletarizare.

Aşa cum Bronislaw Geremek scrie:

„Documentele din secolul 13 conţin o cantitate impresionantă de informaţii despre

ţăranii „fără pământ” care abia puteau să câştige o pâine, trăind la periferia satului,

având grijă de animalele domestice. Se găsesc din ce în ce mai multe referiri la

„grădinari”, ţărani lipsiţi sau aproape lipsiţi de pământ, care supravieţuiau angajându-

se în diverse munci… În sudul Franţei, „brassiers” trăiau doar din „vânzarea” puterii

braţelor lor (bras) şi se angajau la ţăranii mai bogaţi sau pe moşiile aristocraţilor. De la

începutul secolului al 14-lea, registrele de taxe arată o creştere marcantă a numărului

de ţărani sărăciţi, care apar în aceste documente sub denumirea de „nevoiaşi”,

„sărmani” sau chiar „cerşetori”. (Geremek 1994: 56) (12)

Trecerea la chiria în bani a avut şi alte două consecinţe negative. Prima, a făcut mult

mai dificil pentru producători să măsoare nivelul în care erau exploataţi, din cauză că,

imediat ce serviciile de muncă au fost transformate în plată în bani, ţăranii nu mai

puteau face diferenţa dintre munca pe care o făceau pentru ei şi cea pe care o făceau

pentru nobili.

Această comutare la plata în bani a dat şi

posibilitatea arendaşilor, acum liberi, să angajeze şi să exploateze alţi lucrători, astfel

încât „într-o evoluţie ulterioară”, a promovat „creşterea proprietăţii ţăranilor

independenţi”, transformându-i pe „vechii posesori de pământ care munceau pentru

ei” în arendaşi capitalişti (Marx 1909:Vol. lIl, 924).

Asta înseamnă că monetizarea vieţii economice nu a adus beneficii tuturor oamenilor,

contrar afirmaţiilor suporterilor economiei de piaţă, care o salută ca pe crearea unui

„bun comun” care a înlocuit dependenţa de pământ şi a introdus în viaţa socială

criteriul de obiectivitate, raţionalitate şi chiar libertate personală (Sinunel 1900).

Odată cu răspândirea relaţiilor monetare, valorile s-au schimbat cu certitudine, chiar

printre preoţi, care au început să reconsidere doctrina aristoteliană a „sterilităţii

banilor” (Kaye 1998) şi, deloc întâmplător, să îşi revizuiască atitudinea faţă de

calitatea carităţii care era destinată săracilor. Efectele au fost distructive şi

dezbinatoare.

Banii şi piaţa au început să producă rupturi în rândul ţărănimii transformând

diferenţele de venituri în diferenţe de clasă, şi producând o masă de oameni săraci

care abia supravieţuiau doar pe baza unor donaţii periodice (Geremek 1994:56-62)

Influenţei crescute a banilor trebuie să-i atribuim şi atacul sistematic la care evreii au

fost supuşi, începând din secolul al 12-lea şi constanta deteriorare a statutului lor legal

şi social în aceeaşi perioadă. Există, de fapt, o corelaţie grăitoare între plasarea

evreilor de către competitorii lor creştini în situaţia de a fi cei care împrumută bani

regilor, papilor şi înalţilor prelaţi, şi noile reguli discriminatorii (de exemplu, purtarea

unor însemne distinctive prinse pe haine) care au fost adoptate de către cler împotriva

evreilor, precum şi expulzarea lor din Anglia în Franţa. Degradaţi de către Biserică,

separaţi din ce în ce mai mult de populaţia creştină, şi forţaţi să nu facă altceva decât

să împrumute bani (una dintre puţinele meserii care le era permisă) la nivelul satului,

evreii au devenit o ţintă uşoară pentru ţăranii înrobiţi de datorii, care adesea îşi vărsau

asupra lor furia şi mânia pe care o simţeau pentru cei bogaţi (Barber 1992:76).

Iar femeile, din toate clasele, au fost cel mai grav afectate de creşterea comercializării

vieţii, pentru că aceasta a redus din ce în ce mai mult accesul lor la proprietate şi la

venituri.

În oraşele comerciale din Italia, femeile au pierdut dreptul de a moşteni o treime din

proprietatea soţului lor (tertia). În zonele rurale, ele au fost şi mai mult excluse de la

dreptul de posesiune a pământului, în special dacă nu erau căsătorite sau erau văduve.

Prin urmare, în secolul 13, ele erau în fruntea emigrării de la sate la oraşe, fiind cele

mai numeroase dintre migranţii care se mutau în oraşe (Hilton 1985:212), şi în secolul

15, femeile formau un procent foarte mare din populaţia oraşelor. Aici, cele mai multe

dintre ele trăiau în condiţii de sărăcie, aveau acces doar la slujbe prost plătite ca

servitoare, vânzătoare ambulante, vânzătoare în comerţul cu amănuntul (adesea

amendate din cauză că nu aveau licenţă), torcătoare, membre ale breslelor din clasele

de jos, şi prostituate. (13)

În orice caz, trăind în centrele urbane, printre cele mai combative părţi ale populaţiei

medievale, le-a oferit femeilor o nouă autonomie socială. Legile oraşelor nu le eliberau

pe femei; puţine îşi puteau permite să cumpere „libertatea oraşului”, aşa cum erau

denumite privilegiile oferite de viaţa la oraş. Dar în oraş, subordonarea femeii faţă de

tutela masculină a fost redusă, întrucât acum ele puteau locui singure, sau făcându-i

pe băieţii lor capi ai familiei, sau puteau forma noi comunităţi, adesea împărţind

locuinţa  cu alte femei.

Deşi de obicei erau cele mai sărace membre ale societăţii urbane, în timp, femeile au

obţinut acces la multe meserii care mai târziu aveau să fie considerate slujbe care

puteau fi făcute doar de către bărbaţi. În oraşele medievale, femeile munceau ca

fierari, măcelari, brutari, producători de sfeşnice, şi negustoare (Shahar 1983: 189-

200; King 1991:64-67).

„În Frankfurt, existau aproximativ 200 de meserii pe care femeile le făceau între anii

1300 şi 1500.” (Williams and Echols 2000:53)

În Anglia, femeile făceau parte din 72 dintr-un total de 86 de asociaţii ale breslelor.

Unele dintre asemenea asociaţii, inclusiv cea a producătorilor de mătase, erau

dominate de femei; în altele participarea femeilor era la fel de mare ca a

bărbaţilor. (14)

În secolul 14, femeile au devenit şi învăţătoare, precum şi doctoriţe şi chirurgi şi au

început să le facă serioasă concurenţă bărbaţilor şcoliţi prin universităţi, câştigând

uneori o reputaţie la fel de mare ca a lor. 16 femei doctor – printre care câteva femei

evreice specializate în chirurgie sau în tratamente pentru ochi – au fost angajate în

secolul 14 de către municipalitatea din Frankfurt, care, la fel ca administraţiile din alte

oraşe, oferea populaţiei un sistem public de asistenţă medicală. Femeile doctor,

precum şi moaşele sau sage femmes (femeile înţelepte) dominau în obstretică, fiind

plătite ori de guvernarea oraşelor, ori întreţinându-se singure din compensaţiile pe

care le primeau de la pacienţii lor. După ce operaţia de cezariană a fost introdusă în

secolul 13, obstreticienii femei erau singurele care o puteau efectua. (Opitz 1996:370-

71)

Pe măsură ce femeile câştigau din ce în ce mai multă autonomie, prezenţa lor în viaţa

socială a început să se facă simţită ce din ce în ce mai frecvent: în slujbele preoţilor

care le ocărau pentru indisciplina lor (Casagrande J978); în registrele tribunalelor

unde se duceau să-i denunţe pe cei care abuzau de ele (S. Cohn 1981); în ordonanţele

oraşelor care reglementau prostituţia (Henriques 1966); printre miile de non-

combatanţi care erau în ariergarda armatelor (Hacker 1981); şi, mai presus de orice,

în noile mişcări populare, în special cele ale ereticilor.

Vom vedea mai târziu ce rol au jucat femeile în mişcările ereticilor. Aici e suficient să

spunem că — un răspuns faţă de noua independenţă a femeilor — vedem începutul

unui curent de opinie misogin, evident în satirele fabliaux,unde găsim primele urme a

ceea ce istoricii au definit ca fiind „războiul nervilor”.

Mişcările eretice şi milenare

Proletariatul din ce în ce mai mare, care a apărut în urma trecerii la plata în bani, a

fost cel care a fost protagonistul (în secolele 12 şi 13) mişcărilor milenare, în care

găsim, pe lângă ţăranii sărăciţi, tot felul de oameni nenorociţi de feudalism:

prostituate, preoţi excomunicaţi, lucrători cu ziua rurali şi urbani (N.Cohn 1970).

Urmele scurtei apariţii a milenarilor pe scena istoriei sunt puţine, şi ele ne spun o

poveste a revoltelor, înăbuşite foarte repede, a ţăranilor brutalizaţi de sărăcie şi de

predicile inflamatorii ale preoţilor care au instigat declanşarea cruciadelor.

Semnificaţia acestor rebeliuni, însă, este aceea că au inaugurat un nou tip de luptă,

deja proiectată dincolo de limitele moşiilor şi stimulată de aspiraţiile lor pentru o

schimbare totală. Deloc surprinzător, apariţia milenarismului a fost însoţită de

răspândirea profeţiilor şi a viziunilor despre venirea apocalipsei care prevesteau

sfârşitul lumii şi venirea Judecăţii Finale, „nu ca viziuni ale unui viitor mai mult sau

mai puţin îndepărtat, ci ca un viitor care era iminent, pe care mulţi dintre cei care

trăiau atunci aveau să-l prindă”(Hilton 1973:223).

Un exemplu tipic de milenarism a fost

mişcarea care a fost declanşată de apariţia lui Pseudo Baldwin în Flandra, între 1224-

1225. Acest bărbat, un sihastru, pretindea că este popularul Baldwin al IX-lea care

fusese ucis în Constantinopol în anul 1204.

Asta nu putea fi dovedit, dar promisiunea lui despre o lume nouă a provocat un război

civil în care lucrătorii flamanzi din atelierele textile au devenit cei mai înflăcăraţi

suporteri ai săi (Nicholas 1992:155). Aceşti oameni săraci au strâns rândurile în jurul

lui, fiind convinşi se pare că avea să le dea argint şi aur şi că avea să facă o reformă

socială radicală (Volpe 1922:298-9).

Similare cu această mişcare erau cele ale Pastoreaux (păstorilor) — ţărani şi lucrători

de la oraşe care străbăteau nordul Franţei în jurul anului 1251, arzând şi jefuind casele

bogaţilor, cerând o îmbunătăţire a condiţiilor lor de viaţă (15)– şi mişcarea

Autoflagelatorilor, care, pornind din Umbria (Italia), s-a răspândit în mai multe ţări în

1260, dată la care, potrivit profeţiei stareţului Joachim da Flora, trebuia să vină

sfârşitul lumii (Russell 1972a:137).

Dar nu a fost mişcarea milenară, ci erezia populară cea care a exprimat cel mai bine

căutarea de către proletariatul medieval a unei alternative concrete la relaţiile

feudale.  Rezistenţa ereticilor faţă de economia monetară era din ce în ce mai

puternică.

Erezia şi milenarismul sunt adesea considerate ca fiind acelaşi subiect, dar, deşi o

distincţie precisă între ele nu poate fi trasată, există diferenţe semnificative între cele

două mişcări.

Mişcările milenare erau spontane, fără să aibă o structură organizatorică sau un

program anume. De obicei, un eveniment specific sau un individ carismatic le

declanşa, dar imediat ce erau confruntate în forţă, se prăbuşeau.

Prin contrast, mişcarea eretică era o încercare conştientă de a crea o nouă societate.

Principalele secte eretice aveau un program care de asemenea reinterpreta şi tradiţia

religioasă, şi erau foarte bine organizate din punctul de vedere al reproducerii, al

răspândirii ideilor lor, şi chiar şi a auto-apărării. Deloc suprinzător, ele au avut o

durată de viaţă foarte lungă, în ciuda persecutării extreme la care au fost supuse, şi au

jucat un rol crucial în lupta antifeudală.

Astăzi se ştiu puţine despre multele secte de eretici (Catarii, Waldensii, Săracii din

Lyon, Spiritualii, Apostolicii) care timp de trei secole au înflorit printre „clasele de jos”

din Italia, Franţa, Flandra şi Germania, în ceea ce fără nici o îndoială poate fi numită

cea mai importantă mişcare de opoziţie din Evul Mediu (Werner 1974; Lambert 1977).

Aceasta este în mare măsură din cauza ferocităţii cu care au fost persecutaţi de

Biserică, instituţie care nu a precupeţit nici un efort de a şterge de pe faţa pământului

orice urmă a ideilor lor.

Cruciadele – cum a fost cea împotriva Albigensianilor (l6) — au fost comandate

împotriva ereticilor, aşa cum fuseseră comandate şi pentru eliberarea Pământului

Sfânt de orice picior de „infidel”. Cu miile, ereticii erau arşi de vii, şi pentru a eradica

orice urmă a prezenţei lor. Papa a creat una dintre cele mai perverse instituţii, imitată

şi  documentată vreodată în istoria represiunii Statului: Sfânta Inchiziţie (Vauchez

1990:162-70) (17)

Cu toate acestea, aşa cum Charles H. Lea (printre alţii) a arătat, în istoria sa

monumentală a persecutării ereziei, chiar şi  pe baza documentelor limitate care ne

sunt disponibile, putem să ne facem o imagine impresionantă despre activităţile şi

credinţele şi rolul rezistenţei ereticilor în luptele antifeudale (Lea 1888).

Deşi influenţate de religiile orientale aduse în Europa de negustori şi cruciaţi, ereziile

populare au fost mai puţin o deviaţie de la doctrina ortodoxă şi mai mult o mişcare de

protest, care aspira să obţină o democratizare radicală a vieţii sociale. (18)

Erezia era echivalentul „teologiei liberatoare” pentru proletariat.

A oferit un cadru cerinţelor oamenilor pentru o reînnoire spirituală şi dreptate socială,

contestând atât Biserica dar şi autoritatea seculară, din moment ce făcea apel la un

adevăr mai înalt decât acestea două.

A denunţat ierarhiile sociale, proprietatea privată şi acumularea de bogăţie, şi

a răspândit printre oameni o nouă şi revoluţionară concepţie despre societate,

care, pentru prima dată în Evul Mediu, a redefinit fiecare aspect al vieţii de zi

cu zi (munca, proprietatea, reproducerea sexuală, şi statutul social al

femeilor), formulând chestiunea emancipării în termeni universali.

Mişcarea eretică a oferit şi o structură alternativă a comunităţii, care avea o

dimensiune internaţională, dând posibilitatea membrilor sectelor să ducă o

viaţă mai autonomă, şi să beneficieze de o largă reţea de sprijin, formată din

contacte, şcoli, şi case unde se puteau adăposti la care puteau apela pentru

ajutor şi inspiraţie în vremuri de restrişte.

Într-adevăr, nu e nici o exagerare să spunem că mişcarea eretică a fost prima

„Internaţională a proletariatului” – atât de răspândite erau sectele ei (Catarii şi 

Waldensenii) şi legăturile pe care le-au stabilit între ei cu ajutorul târgurilor

comerciale, al pelerinajelor, şi al trecerii constante peste graniţe a refugiaţilor care

fugeau de persecuţii.

Rădăcina ereziei populare era credinţa că dumnezeu nu mai vorbea prin intermediul

clerului din cauza corupţiei sale, şi a comportamentului său scandalos. Astfel, cele

două mari secte ale ereticilor s-au prezentat pe ele însele ca fiind „adevăratele

biserici”. În orice caz, provocarea pusă de eretici era în primul rând una politică, din

moment ce a contesta Biserica însemna a înfrunta imediat stâlpul ideologic al

puterii feudale, instituţia care deţinea cea mai mare suprafaţă din teritoriul

Europei şi una dintre instituţiile cele mai responsabile de exploatarea zilnică a

ţăranilor.

Deja în secolul 11, Biserica devenise o putere despotică, şi îşi folosea investitura aşa-

zis divină pentru a guverna cu o mână de fier şi pentru a-şi umple seifurile prin

nesfârşite modalităţi de jecmănire. Vindea mântuiri, iertări de păcate şi posturi

religioase şi îi chema pe credincioşi la slujbe pentru a le predica sanctitatea zeciuielii

percepute de biserică şi pentru a transforma sacramentele într-o piaţă – acestea erau

practicile obişnuite de la papă la preotul din orice sat, într-un asemenea hal că în toată

lumea creştină corupţia clerului devenise legendară.

Lucrurile au degenerat până la punctul în care preoţii nu mai înmormântau

morţii, nu mai botezau şi nu mai acordau mântuirea păcatelor dacă nu

primeau bani sau alte compensaţii în schimb. Chiar şi împărtăşania devenise o

ocazie de câştig pentru preoţi şi „dacă o cerere nedreaptă din partea preotului nu era

respectată, credinciosul recalcitrant era excomunicat şi apoi era obligat să plătească şi

reconcilierea pe lângă suma iniţială cerută de preot.” (Lea 1961:11)

În acest context, propagarea ideilor eretice nu doar a canalizat dispreţul pe care

oamenii îl simţeau faţă de preoţime; le-a dat oamenilor şi încredere în opiniile lor şi i-a

instigat să reziste şi să se opună exploatării din partea clerului. Inspirându-se din Noul

Testament, ereticii îi învăţau pe oameni că Cristos nu a avut nici o proprietate,

şi că dacă Biserica dorea să-şi recâştige puterea spirituală atunci trebuia să

renunţe la toate posesiunile ei.

Ereticii îi învăţau pe oameni şi că sacramentele nu erau valabile dacă erau

administrate de preoţi care păcătuiseră, că formele exterioare de idolatrie – clădirile,

imaginile, simbolurile – ar trebui ignorate pentru că doar credinţa interioară conta. I-

au îndemnat pe oameni nici să nu mai plătească zeciuiala către biserică şi au negat

existenţa Iadului, care fusese inventat de preoţime pentru a putea vinde iertări de

păcate, fiind astfel o foarte mare sursă de îmbogăţire.

În schimb, Biserica a folosit acuzaţia de erezie pentru a ataca orice formă de

nesupunere socială şi politică. În 1377, când lucrătorii din atelierele de postav din

Ypres (Flandra) s-au răzvrătit împotriva patronilor lor, ei nu au fost spânzuraţi doar ca

rebeli, ci au fost şi arşi de Inchiziţie ca eretici (N. Cohn 1970:105).

Sunt de asemenea şi documente despre femei ţesătoare care au fost ameninţate cu

excomunicarea pentru că nu au predat prompt produsul muncii lor negustorilor sau

pentru că nu şi-au făcut treaba cum trebuie (Volpe, 1971:31). În 1234, pentru a-i

pedepsi pe chiriaşii săi ţărani care refuzau să dea 10 la sută din veniturile lor Bisericii,

episcopul din Bremen a comandat o cruciadă împotriva lor „ca şi cum ar fi fost eretici”

(Lambert 1992:98). Dar ereticii erau persecutaţi şi de către autorităţile seculare, de la

Împărat la patricienii urbani, care şi-au dat seama că apelul ereticilor la „adevărata

religie” avea implicaţii subversive şi ataca fundamentul puterii lor.

Erezia era atât o critică a ierarhiilor sociale şi a exploatării economice, cât şi o

denunţare a corupţiei preoţimii. Aşa cum arată Gioacchino Volpe, respingerea

tuturor formelor de autoritate și un sentiment puternic anti-comercial erau

elementele comune ale ambelor secte principale. Mulți eretici împărtășeau

idealul sărăciei apostolice (19) și dorința de a se întoarce la viața simplă comunală

care caracterizase biserica primitivă.

Unii, cum erau Săracii din Lyon și Frații Spiritului Liber, trăiau doar din donații. Alții

se întrețineau singuri făcând muncă manuală. (20)

Totuși, unii au experimentat ”comunismul”, cum ar fi Taboriţii din Boemia, pentru care

stabilirea egalității și a proprietății comune erau la fel de importante ca și reforma

religioasă. (21)

Un Inchizitor a relatat că Waldensienii ”evitau orice formă de comerț pentru a evita

minciunile, fraudele și jurămintele”, și i-a descris ca umblând desculți, înveșmântați în

haine de lână, neavând nici o proprietate, și, ca apostolii, deținând toate lucrurile în

comun (Lambert 1992:64).

Conținutul social al ereziei, însă, este cel mai bine exprimat în cuvintele lui John Ball,

liderul intelectual al Răscoalei Țărănești din Anglia din 1381, care a denunțat că

”suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu, dar suntem tratați ca bestiile”, și a

adăugat ”Nimic nu va merge bine în Anglia… atâta vreme cât vor exista nobili și

țărani” (Dobson 1983:371). (22)

Cea mai influentă dintre sectele eretice, Catarii, ies în evidenţă ca unici în istoria

mişcărilor sociale europene pentru aversiunea totală faţă de război (inclusiv pentru

Cruciade), pentru că au condamnat pedeapsa cu moartea (ceea ce a provocat prima

pronunţare explicită a Bisericii în favoarea pedepsei cu moartea) (23) şi pentru

toleranţa lor faţă de alte religii.

Sudul Franţei, fortăreaţa lor înainte de crudiada împotriva Albigensianilor, „era un

refugiu pentru evrei când antisemitismul făcea ravagii în Europa; [aici] o îmbinare

între gândirea iudaică şi cea a catarilor a produs Cabbala, tradiţia misticismului

iudaic” (Spencer 1995b:171).

Catarii respingeau şi căsătoria şi procrearea şi erau vegetarieni rigizi, atât pentru că

refuzau să omoare animalele, dar şi pentru că doreau să evite orice hrană rezultată în

urma unui contact sexual.

Această atitudine negativă faţă de natalitate a fost atribuită influenţei exercitate

asupra Catarilor de către sectele orientale dualiste cum ar fi Paulicienii — o sectă care

respingea procrearea ca pe un act prin care sufletul era prins în captivitate în lumea

materială (Erbstosser 1984:13-14) — şi, mai presus de orice, Bogumilii, care făceau

prozelitism în secolul 10 printre ţăranii din Balcani. O mişcare populară

„născută în mijlocul ţăranilor a căror sărăcie fizică i-a făcut conştienţi de

nemernicia lucrurilor”(Spencer 1995b:15) Bogumilii predicau că lumea vizibilă este

lucrarea diavolului (pentru că în Lumea lui Dumezeu, binele ar fi venit pe primul loc) şi

refuzau să aibă urmaşi pentru a nu aduce „noi sclavi” pe această „lume a năpastelor”,

aşa cum viaţa pe pământ era denunţată de una din dogmele lor (Wakefield and Evans

1991:457).

Influența Bogumililor asupra Catarilor este bine documentată (24) și probabil

refuzul Catarilor de a se căsători și de a procrea a izvorât din simplul refuz al

unei vieți ”degradată la minima supraviețuire”(Vaneigem 1998:72), și nu

dintr-o ”dorință de moarte” sau din dispreț pentru viață.

Această concluzie e sugerată de faptul că anti-natalitatea Catarilor nu era

asociată cu o concepție denigratoare despre femei sau despre sexualitate, așa

cum este cazul filosofiilor care disprețuiesc viața și trupul omenesc. Femeile

jucau un rol important în aceste secte.

În privința atitudinii Catarilor față de sexualitate, se pare că, deși ei ”perfecționau”

abstinența de la orice relație sexuală, ceilalți nu erau obligați să practice abstinența

sexuală, și unii Catari își băteau joc de importanța pe care Biserica o dădea

castității, susținând că aceasta implica o supra-evaluare a trupului.

Unii eretici au atribuit o valoare mistică actului sexual, considerându-l la fel de

important precum erau sacramentele (Christeria), și predicau că prin sex, și nu prin

abținerea de la sex, era cel mai bun mijloc de a atinge o stare de inocență.Astfel,

ironic, ereticii erau persecutați atât ca asceți extremiști, cât și ca libertini.

Credințele sexuale ale Catarilor erau în mod evident o elaborare sofisticată a temelor

dezvoltate prin intersectarea cu religiile eretice de la Răsărit, dar popularitatea de

care ei s-au bucurat și influența pe care au exercitat-o asupra altor erezii vorbesc și

despre o mai răspândită realitate experimentală care își avea rădăcinile în condițiile

căsătoriei și reproducerii în Evul Mediu.

Știm că în societatea medievală, din cauza accesului limitat la pământ, și din cauza

restricțiilor protecționiste pe care breslele le impuneau intrării într-o meserie, nici

pentru țărani, nici pentru meseriași nu era posibil și de dorit să aibă mulți urmaşi, și,

într-adevăr, comunitățile de țărani și de meseriași făceau eforturi pentru a controla

numărul de nașteri.

Cea mai bună metodă folosită pentru a

atinge acest țel era amânarea căsătoriei, un eveniment care, chiar și printre creștinii

ortodocși, avea loc la vârstă înaintată (dacă avea loc vreodată), regula fiind ”nu ai

pământ, nu te căsătorești” (Homans 1960:37-39).

Foarte mulţi tineri, prin urmare, erau nevoiți să practice abstinența sexuală sau să

sfideze interdicția impusă de Biserică sexului în afara căsătoriei, și ne putem imagina

că respingerea eretică a procreării trebuie să fi rezonat printre mulți dintre ei.

Cu alte cuvinte, putem concepe că în codurile sexuale și de reproducere ale ereticilor

de fapt putem găsi urme ale încercării medievale de control a reproducerii. Aceasta ar

explica de ce, când creșterea populației devenea o preocupare socială majoră, în

timpul unei crize demografice severe și a lipsei de muncitori de la sfârșitul secolului

14, erezia a devenit asociată cu infracțiunile reproductive, mai ales ”sodomia”,

pruncuciderea și avortul.

Asta nu înseamnă că sugerăm că doctrinele reproductive ale ereticilor ar fi avut un

impact demografic decisiv, ci că, mai degrabă, timp de cel puțin două secole, un climat

politic a fost creat în Italia, Franța și Germania, prin care orice formă de contracepție

(inclusiv ”sodomia”, adică sexul anal) a fost asociată cu erezia.

Amenințarea pe care doctrinele sexuale ale ereticilor o ridicau în fața ortodoxiei

trebuie văzută și în contextul eforturilor pe care Biserica le făcea pentru a stabili

controlul său asupra căsătoriei și sexualității, ceea ce i-a dat puterea să pună pe

oricine – de la Împărat, la cel mai sărac țăran – sub supravegherea și regulile ei de

disciplinare.

Politizarea sexualității

Așa cum Mary Condren a arătat în cartea sa ”Șarpele și Zeița” (The Serpent and the

Goddess) (1989), un studiu despre cum a pătruns creștinismul în Irlanda celților,

încercarea Bisericii de a reglementa comportamentul sexual are o îndelungată istorie

în Europa.

Chiar din perioada de început (după ce Creștinismul a devenit religie de stat în secolul

4), clerul a recunoscut puterea pe care dorința sexuală o dădea femeilor asupra

bărbaților și în mod insistent a încercat să o exorcizeze, identificând sacralitatea numai

cu evitarea femeilor și a sexului.

Expulzându-le pe femei de la orice moment al liturghiei și de la primirea

sacramentelor; încercând să uzurpe faptul că femeile puteau da viață, și puterile

magice din cauza faptului că purtau rochii feminine; și făcând sexualitatea un motiv de

rușine – toate acestea au fost mijloace prin care casta patriarhală a încercat să

distrugă puterea femeilor și atracția erotică. În decursul acestui proces,

”sexualitatea a primit o nouă seminificație… A devenit un subiect pentru

confesiune, unde cele mai mici detalii ale celor mai intime funcții ale trupului

au devenit un subiect de discuție” și în care ”aspectele diferite ale sexului erau

separate unele de altele în gând, cuvânt și intenție, nevoi involuntare, și acte reale de

practicare a sexului pentru a forma o știință a sexualității (Condren 1989:86-87).

Un loc privilegiat pentru reconstruirea

canoanelor sexuale ale Bisericii erau Penitențele, manuale care, începând din secolul

7, erau emise ca ghiduri practice pentru confesiune.

În primul volum al Istoriei Sexualității (1978), Foucault subliniază că rolul pe care

aceste manuale l-au jucat în producerea sexului ca discurs și a unei concepții mai

poliforme a sexualității în secolul 17. Dar Penitențele erau deja un instrument

pentru producerea unui nou discurs referitor la sex încă din secolul 11 în Evul

Mediu.

Aceste cărți demonstrează că Biserica a încercat să impună un adevărat

catehism sexual, descriind în detaliu pozițiile permise în timpul actului sexual

(de fapt, doar una era permisă), și zilele în care credincioșii aveau voie să facă

sex, cu cine aveau voie să facă sex, şi cu cine le era interzis să facă sex.

Această supraveghere sexuală a escaladat în secolul 12, când Conciliile Laterane din

1123 şi 1139 au lansat o nouă cruciadă împotriva practicii comune a căsătoriei

preoţilor şi a concubinajului (25) şi au declarat căsătoria ca fiind „un sacrament”, ale

cărui jurăminte nici o putere de pe pământ nu le putea dizolva.

În această perioadă, restricţiile impuse de către Penitenţe asupra actelor sexuale au

fost şi ele reiterate. (26)

Apoi, timp de 40 de ani, odată cu al 3-lea Conciliu Lateran din 1179, Biserica a

intensificat atacul său asupra „sodomiei”, luându-i în vizor şi pe homosexuali şi pe cei

care nu practicau sexul reproductiv (Boswell 1981:277-86), şi, pentru prima dată, a

condamnat homosexualitatea (“desfrâul care este împotriva naturii”) (Spencer

1995a:114).

Odată cu adoptarea acestei legislaţii represive, sexualitatea a fost complet

politizată.

Nu am ajuns încă la obsesia morbidă cu care Biserica Catolică mai târziu a

abordat chestiunile sexuale. Dar deja în secolul 12, vedem că Biserica nu doar

trăgea cu ochiul în dormitorul turmei sale, dar și făcuse din sexualitate o

problemă de Stat.

Preferințele sexuale neortodoze ale ereticilor trebuie văzute, atunci, ca o

poziție anti-autoritară, o încercare a ereticilor de a-și smulge propriile lor

trupuri din ghearele preoțimii.

Un exemplu clar al acestei rebeliuni anti-clericale a fost apariția în secolul 13 a noi

secte panteiste, cum ar fi Almaricienii și Frații Spiritului Liber, care, împotriva

eforturilor Bisericii de a controla comportamentul sexual, predicau că Dumnezeu este

în noi toți și că era astfel imposibil ca oricare dintre noi să păcătuim.

Femeile și Erezia

Unul dintre cele mai semnificative aspecte ale mișcării eretice a fost statutul înalt pe

care îl atribuiau femeilor. Așa cum spune Gioacchino Volpe, pentru Biserică, femeile

nu erau nimic, dar ereticii le considerau egale; şi ele aveau aceleaşi drepturi ca

bărbaţii, şi se puteau bucura de viaţă socială şi de mobilitate (puteau hoinări, puteau

ţine predici), ceea ce nu puteau face nicăieri în Evul Mediu (Volpe 1971:20; Koch

1983:247).

În sectele eretice, mai ales la Catari şi Waldensieni, femeile aveau dreptul să

administreze sacramentele şi să ţină predici, să boteze şi chiar să obţină ordine

sacerdotale.

Se relatează că Waldensienii s-au rupt de ortodoxie din cauză că un episcop a

refuzat să permită femeilor să ţină predici, şi se spune despre Catari că

venerau o figură feminină, Doamna Gândirii, care a influenţat conceperea de

către Dante a lui Beatrice (Taylor 1954:100).

Ereticii le permiteau femeilor şi bărbaţilor să împartă locuinţele, chiar dacă nu erau

căsătoriţi, din moment ce nu se temeau că aceasta va duce neapărat la un

comportament promiscuu.

Femeile eretice şi bărbaţii adesea trăiau liber împreună, ca fraţi şi surori, aşa cum se

întâmpla şi în comunităţile de la începuturile Bisericii.

Femeile puteau să-şi formeze şi propriile lor comunităţi. Un caz tipic în acest sens este

al Beguinele; femei laice din clasa mijlocie urbană care trăiau împreună (în special în

Germania şi Flandra), întreţinându-se singure din munca lor, în afara oricărui control

masculin, şi fără să se supună domniei bisericeşti (McDonnell 1954; Neel 1989). (27)

Nu e nici o supriză atunci că femeile apar în istoria ereziei cum nu apar în nici

un alt aspect al vieţii medievale (Volpe 1971:20).

Potrivit lui Gottfried Koch, deja în secolul 10, ele formau o mare parte a sectei

Bogumililor. În secolul 11, din nou, femeile au dat naştere mişcărilor eretice

din Franţa şi Italia. În această perioadă, femeile eretice proveneau din cele mai

sărace părţi ale iobagilor, şi ele au format o adevărată mişcare a femeilor care s-a

dezvolat în acelaşi timp cu diferite grupări ale ereticilor (Koch 1983: 246-247).

Femeile eretice sunt prezente şi în documentele Inchiziţiei; despre unele ştim

că au fost arse de vii, despre altele ştim că au fost „zidite”.

Putem spune că această prezenţă importantă

a femeilor în sectele ereticilor a fost responsabilă pentru „revoluţia sexuală” a

ereticilor? Sau ar trebui să presupunem că apelul la „iubire liberă” a fost un complot

masculin al cărui scop era să obţină acces uşor la favorurile sexuale ale femeilor? Nu e

uşor de răspuns la aceste întrebări. Ştim, în orice caz, că femeile au încercat într-

adevăr să îşi controleze funcţiile reproductive, întrucât referiri la avort şi la folosirea

contraceptivelor de către femei sunt numeroase în Penitenţe. Semnificativ – în

perspectiva criminalizării acestor practici în timpul vânătorilor de vrăjitoare –

contraceptivele sunt numite în Penitenţe „poţiuni de sterilitate” sau maleficia (Noonan

1965:155-61), şi se presupune că femeile erau cele care le foloseau.

La începutul Evului Mediu, Biserica încă privea aceste practici cu o anumită

indulgenţă, determinată de înţelegerea faptului că femeile doreau să limiteze numărul

de naşteri din cauza condiţiilor economice. Astfel, în Decretum, scris de Burchard,

Episcopul din Worms (în jurul anului 1010), după întrebarea devenită ritual — „Ai făcut

ceea ce femeile obişnuiesc să facă după un act sexual, dorind să-şi ucidă progenitura,

şi acţionează cu maleficia lor, şi cu ierburile lor, astfel încât să omoare embrionul, sau,

dacă în cazul în care nu a fost conceput nici unul, să nici nu mai poată fi conceput?

(Noonan 1965:160)— se stipula că cei vinovați vor face o penitență de 10 ani; dar era

și precizat că ”e o mare diferență dacă e o femeie săracă și a acționat așa din cauza

dificultății creșterii, sau dacă a acționat așa pentru a ascunde crima actului sexual”

(ibid.).

Situația s-a schimbat dramatic, însă, imediat ce controlul femeilor asupra reproducerii

a părut să se constituie ca o amenințare la stabilitatea economică și socială, așa cum s-

a întâmplat în urma catastrofei demografice provocată de Ciuma Neagră, epidemia

devastatoare care între 1347 și 1352, a distrus mai bine de o treime din populația

Europei (Ziegler 1969:230).

Vom vedea mai târziu ce rol a jucat acest dezastru demografic în ”criza forței de

muncă”, la sfârșitul Evului Mediu. Aici putem observa că, după răspândirea epidemiei,

aspectele sexuale ale ereziei au devenit proeminente în persecutarea acesteia,

deformate grotesc în feluri în care au anticipat imagistica ulterioară a Sabbat-ului

vrăjitoarelor. La mijlocul secolului 14, rapoartele Inchizitorilor nu se mai mulțumeau

să-i acuze pe eretici că practicau sodomia și libertinajul sexual. Acum ereticii erau

acuzați că venerau animale, inclusiv că practicau infamul bacium sub cauda (sărut sub

coadă), și că se dedau la ritualuri orgiastice, că zburau noaptea și că sacrificau

bebeluși (Russell 1972).

Inchizitorii raportau și existența unei secte care îl venera pe diavol, numită Lucifericii.

Corespunzător acestui proces, care a marcat tranziția de la persecuția ereziei la

vânătoarea de vrăjitoare, figura ereticului din ce în ce mai mult a devenit aceea a

unei femei, astfel că, la începutul secolului 15, principala țintă a persecuției

împotriva ereticilor au fost vrăjitoarele.

Oricum, nimic din toate acestea nu a putut pune capăt mişcării ereticilor. Aceasta şi-a

dat ultima răsuflare în 1533, odată cu încercarea Anabaptiştilor de a stabili un Oraş al

lui Dumnezeu în oraşul german Munster. Această încercare a fost înăbuşită într-o baie

de sânge, urmată de represalii nemiloase care au afectat luptele proletare din toată

Europa (Po-chia Hsia 1988a: 51-69).

Până atunci, nici persecuţiile îngrozitoare, nici demonizarea ereziei nu au putut

preveni răspândirea credinţelor ereticilor. Aşa cum scrie Antonino di Stefano,

excomunicarea, confiscarea proprietăţii, tortura, arderea oamenilor de vii,

dezlănţuirea cruciadelor împotriva ereticilor — nimic din toate acestea nu au

putut submina „imensa vitaliate şi popularitate” a haeretica pravitatis (răului

eretic) (di Stefano 1950:769).

„Nu există nici o comună”, scria James de Vitry la începutul secolului 13, „în care

erezia să nu aibă adepţii ei, apărătorii ei şi credincioşii ei.” Chiar şi după cruciada din

1215 împotriva Albigensienilor, care a distrus bastioanele catarilor, erezia (împreună

cu islamul) au rămas principalii inamici şi principala ameninţare la adresa Bisericii.

Recruţii lor proveneau din toate categoriile: ţărănime, rangurile inferioare ale clerului,

(care se identificau cu săracii şi au adus în lupta lor limbajul din Evanghelii), orăşenii,

şi chiar şi aristocraţii de rang inferior.

Dar erezia populară era în primul rând un fenomen al claselor de jos. Mediul în care a

înflorit a fost proletariatul urban şi rural: ţărani, meşterilor şi lucrătorilor, cărora le

promitea egalitate, și cărora le alimenta spiritul de revoltă cu preziceri profetice și

apocaliptice.” (ibid.: 776).

Putem întrezări cât de mare era popularitatea ereticilor din procesele pe care

Inchiziția le ținea încă în anii 1330, în regiunea Trento (din nordul Italiei) – împotriva

celor care îi adăpostiseră pe Apostolici, când liderul lor Fra Dolcino trecuse prin acea

regiune cu 30 de ani înainte (Orioli 1993:217-37). În momentul sosirii sale, multe uşi s-

au deschis pentru a-i oferi lui Dolcino şi adepţilor săi adăpost. Din nou, în 1304, când

anunţând pogorârea unei noi domnii a sărăciei şi iubirii, Fra Dolcino a stabilit o

comunitate printre muntenii din Vercellese (Piedmont), ţăranii din acea localitate, care

deja se răsculaseră împotriva Episcopului din Vercelli, i-au acordat sprijin (Mornese

Buratti 2000). Timp de 3 ani, Dolcianii au rezistat cruciadelor şi blocadei impusă de

Episcop împotriva lor – femei îmbrăcate în haine bărbăteşti participând la lupte, cot la

cot cu bărbaţii. În cele din urmă au fost învinşi numai de foame şi de superioritatea

copleşitoare a forţelor mobilizate de Biserică împotriva lor (Lea 1961:615-20; Hilton

1973:108). În ziua în care trupele strânse de Episcopul din Vercelli în cele din urmă i-

au învins, „mai mult de 1000 de eretici au pierit în flăcări, pe malul râului, sau de

sabie, având parte de cea mai groaznică moarte cu putinţă.” Prietena lui Dolcino,

Margherita, a fost cu încetineală arsă de vie sub privirile sale, pentru că a refuzat să se

lepede de erezie. Dolcino însuşi a fost târât cu încetineală pe drumurile de munte şi

încet, încet sfâşiat în bucăţi, pentru a oferi un exemplu de neuitat populaţiei locale

(Lea, 1961:620).

Luptele urbane

Nu doar femeile şi bărbaţii, ci şi ţăranii şi lucrătorii din oraşe au găsit în mişcarea

eretică o cauză comună.

Această comuniune de interese, printre oameni care altfel s-ar fi putut presupune că ar

fi avut preocupări şi aspiraţii diferite, poate fi explicată din mai multe motive.

Primul, în Evul Mediu, o relaţie strânsă exista între oraş şi sat. Mulţi orăşeni erau foşti

iobagi care se mutaseră sau fugiseră la oraş în speranţa unei vieţi mai bune, şi, în timp

ce îşi practicau meseriile, continuau să muncească şi la câmp, mai ales la strânsul

recoltelor. Gândurile şi dorinţele lor erau încă profund modelate de viaţa de la sate şi

de continua lor relaţie cu pământul. Țăranii și lucrătorii de la orașe erau uniți și de

faptul că ei erau supuşii acelorași conducători politici, din moment ce din secolul 13 (în

special în nordul și centrul Italiei), aristocrația, care deținea moșii, și negustorii

patricieni de la orașe au devenit asimilați, funcționând ca o singură structură de

putere.

Această situație a produs printre muncitori temeri și solidaritate. Astfel, de ori câte ori

țăranii se răsculau, ei aveau de partea lor pe meseriași pe lucrătorii cu ziua, precum și

masele din ce în ce mai mari de săraci de la orașe. Acesta a fost cazul în timpul revoltei

din Flandra maritimă, care a început în 1323 și s-a terminat abia în 1328, după ce

Regele Franței și aristocrația flamandă i-au învins pe rebeli la Cassel în 1327. Așa cum

scrie David Nicholas, ”abilitatea rebelilor de a continua conflictul timp de 5 ani poate fi

înţeleasă numai în lumina faptului că oraşele s-au implicat şi au fost alături de ei”

(Nicholas 1992:213-14). El adaugă că, la sfârşitul lui 1324, ţăranilor răsculaţi li s-au

alăturat calfele din Ypres şi Bruges:

„Bruges, de acum sub controlul ţesătorilor, s-a îndreptat în direcţia răscoalei

ţăranilor. Un război de propagandă a fost declanşat, călugării şi preoţii minţeau

masele că o nouă eră a venit şi că de acum ei vor fi egali cu

aristocraţii.” (ibid.: 213-14)

O altă alianţă a lucrătorilor de la sate şi oraşe a fost cea de la Tuchins, o mişcare a

„bandiţilor” care operau în munţii din centrul Franţei, în care meseriaşii s-au alăturat

organizaţiei care era formată în mod tipic din populaţia rurală (Hilton 1973:128).

Ce i-a unit pe ţărani cu meseriaşii a fost aspiraţia comună de egalizare a

diferenţelor sociale. Aşa cum scrie Norman Cohn, dovezile se găsesc în documente

de toate tipurile.

„Din proverbele săracilor care se plâng că „Omul sărac munceşte mereu, îşi face griji

mereu, trudeşte şi plânge, nu râde niciodată cu inima plină, în timp ce omul bogat râde

şi cântă…”

Din scenele miracolelor unde se spune că „… fiecare om ar trebui să aibă atâta

proprietate cât au şi ceilalţi, şi noi nu avem nimic al nostru. Marii nobili au

toată proprietatea şi oamenii săraci nu au nimic altceva decât suferinţă şi

ură…”

Cele mai cunoscute şi citite satire denunţau că „Magistraţii, ofiţerii poliţiei,

paracliserii, preoţii, primarii – aproape toţi trăiesc din furt. Toţi se îngraşă pe

spatele săracului, toţi vor să-l jefuiască… Cel puternic îl fură pe cel sărac…

Sau, din nou „Oamenii buni şi muncitori fac pâine caldă, dar ei niciodată nu apucă să

mănânce nici o bucăţică din ea; nu, cu tot ce se aleg e ce rămâne după cernirea

porumbului, iar din vinul bun nu primesc nici un strop, iar din bucata de pânză doar

zdrenţele. Tot ce e gustos şi bun e luat de nobili şi de preoţi.” (N. Cohn 1970:99-

100).

Aceste plângeri arată cât de profundă era ura populară faţă de inegalităţile care

existau între „păsările de pradă” şi „vrăbiuţe”, între „oamenii graşi” şi „cei sfrijiţi”, aşa

cum li se spuneau bogaţilor şi săracilor în folclorul politic din Florenţa secolului 14.

„Nimic nu va merge bine în Anglia până când nu vom avea toţi aceeaşi

condiţie”, a proclamat John Ball în timpul încercărilor sale de a organiza Răscoala

Ţăranilor din Anglia din 1381 (ibid.:199).

Aşa cum am văzut, expresiile principale ale acestei aspiraţii pentru o societate

egalitară au fost exaltarea sărăciei şi a comunismului bunurilor. Dar afirmarea unei

perspective egalitare a fost reflectată şi într-o nouă atitudine faţă de muncă, cea mai

evidentă fiind printre secte.

Pe de o parte, avem strategia „refuzului de a munci”, care a fost adoptată de

Waldenses din Franţa  (Săracii din Lyon), şi de cei din unele ordine mănăstireşti

(Franciscanii, Spiritualii), care, dorind să scape de grijile pământeşti zilnice, se bazau

pe cerşetorie şi pe sprijinul din partea comunităţii pentru supravieţuire.

Pe de altă parte, avem idolatrizarea muncii, în special a muncii manuale, care a

atins formulările cele mai conştiente în propaganda Lollard-ilor (n.t.: reformatorii lui

John Wycliffe), care le reaminteau adepţilor lor că „Nobilii au case frumoase, noi avem

parte doar de muncă şi necazuri, dar din această muncă  se obţin

toate.” (ibid.; Christie-Murray 1976: 114-15)

Fără îndoială, apelul la „valoarea muncii” – o noutate într-o societate dominată de o

clasă militară – a funcţionat în primul rând ca o aluzie la aribitrariul puterii feudale.

Dar această nouă conştientizare demonstrează şi apariţia unor noi forţe sociale, care

au  jucat un rol crucial în dărâmarea sistemului feudal.

Această valorizare a muncii reflectă formarea proletariatului urban, alcătuit în parte

din calfe şi din ucenici— care munceau sub un meşter care le era stăpân, producând

pentru piaţa locală – dar cel mai mult din muncitori zilieri, angajaţi de negustorii

bogaţi în industria care producea pentru export. La sfârşitul secolului 14, în Florenţa,

Siena, Flandra, aproximativ concentrări de 4.000 de astfel de muncitori zilieri puteau fi

găsite în industria textilă.

Pentru ei, viaţa în oraş însemna doar o nouă formă de servitute, de data

aceasta sub stăpânirea negustorilor de textile, care exercitau cel mai strict

control asupra activităţii lor şi erau cea mai despotică clasă conducătoare.

Muncitorii salariaţi urbani nu puteau forma nici o asociaţie, şi le era chiar interzis să

se întâlnească unul cu altul în orice loc, indiferent de motiv; nu aveau voie să poarte

asupra lor arme şi nici măcar unelte de lucru; şi nu aveau voie să facă grevă,

pentru că erau condamnaţi la moarte (Pirenne 1956:132). În Florenţa, ei nu aveau

nici un fel de drepturi civile; spre deosebire de calfe, ei nu făceau parte din nici o

asociaţie a meseriaşilor sau a breslelor, şierau expuşi abuzurilor cele mai pline de

cruzime din partea negustorilor, care, pe lângă faptul că deţineau şi controlul

asupra guvernului oraşelor, conduceau şi tribunalele private şi, cu impunitate,

îi spionau, îi arestau, îi torturau, şi îi spânzurau direct la primul semn de

rezistenţă din partea lor (Rodolico 1971).

Printre aceşti muncitori găsim cele mai extreme forme de protest social şi cea mai

profundă acceptare a ideilor eretice (ibid.: 56-59). De-a lungul secolului 14, mai ales în

Flandra, lucrătorii din industria textilă au participat la rebeliuni constante împotriva

episcopilor, nobilimii, negustorilor şi chiar împotriva meşteşugarilor importanţi. La

Bruges, când principalii meşteşugari au obţinut puterea în 1348, lucrătorii din

industria de lână s-au răsculat împotriva lor. La Ghen, în 1335, o revoltă a burgheziei

locale a fost depăşită de o rebeliune a ţesătorilor care au încercat să stabilească „o

democraţie a muncitorilor”, bazată pe suprimarea tuturor autorităţilor, cu

excepţia celor care trăiau din munca manuală (Boissonnade 1927: 310-11). Înăbuşită

de o coaliţie impresionantă de forţe (formată din prinţ, nobilime, preoţime şi

burghezie), ţesătorii au încercat din nou să stabilească această democraţie,

răsculându-se din nou în 1378, când au reuşit să stabilească ceea ce (poate cu unele

exagerări) a fost numit prima „dictatură a proletariatului” cunoscută în istorie. Scopul

lor, potrivit lui Peter Boissonnade era „să-i ridice pe muncitori împotriva stăpânilor, cei

care munceau pentru salarii împotriva marilor antreprenori, şi pe ţărani împotriva

aristocraţiei şi preoţimii. Se spune că au luat în calcul exterminarea întregii clase a

burgheziei, cu excepţia copiilor a şase nobili de acelaşi rang” (ibid.:311)

Au fost învinşi numai în urma unei bătălii în câmp deschis, la Roosebecque, în 1382,

unde 26.000 dintre ei şi-au pierdut vieţile (ibid.).

Evenimentele de la Bruges şi Ghent nu erau izolate. Şi în Germania şi Italia, partizanii

şi muncitorii porneau câte-o rebeliune cu fiecare ocazie pe care-o prindeau, forţând   

burghezia locală să trăiască într-o stare de continuă frică. În Florenţa, muncitorii

au cucerit puterea în 1379, conduşi deCiompi, zilierii din industria textilă

florentină. (28)

Ei au stabilit și un guvern al muncitorilor, dar acesta a durat doar câteva luni înainte

să fie complet învins în 1382 (Rodolico 1971). Muncitorii din Liege, din Ţările de Jos,

au avut mai mult succes. În 1384, nobilimea şi bogaţii („cei mari”, cum li se spunea),

incapabili să continue o rezistenţă care a durat mai bine de un secol, au capitulat. De

atunci înainte, ”meseriașii au dominat total orașul”, devenind arbitrul guvernului

municipal (Pirenne 1937:201).

Meseriașii îi sprijiniseră pe țăranii care se

răsculaseră în Flandra maritimă, într-o luptă care a durat din 1323 până în 1328, și pe

care Pirenne o descrie ca pe ”o genuină încercare de revoluție socială” (ibid.:195).

Aici – potrivit unui contemporan flamand a cărui apartenență la clasa bogaților e

evidentă – ”plaga insurecției a devenit atât de mare că oamenii au devenit dezgustați

de viață” (ibid.:196).

Astfel, din 1320 până în 1332, ”oamenii buni” din Ypress l-au implorat pe rege să nu

permită ca fortărețele din interiorul orașului, în interiorul cărora ei trăiau, să fie

dărâmate pentru că îi protejau de ”oamenii de rând” (ibid.:202-203).

Ciuma Neagră și criza forței de muncă

Punctul de cotitură în cursul luptelor medievale a fost Ciuma Neagră, care a ucis, în

medie, între 30 la sută şi 40 la sută din populaţia Europei (Ziegler 1969:230).

Izbucnind după Marea Foamete dintre 1315-1322, care a slăbit rezistenţa oamenilor la

boală (Jordan 1996), acest colaps demografic fără precedent a schimbat profund viaţa

socială şi politică a Europei, inaugurând practic o nouă eră.

Ierarhiile sociale au fost răsturnate, din cauza efectelor egalizatoare ale mortalităţii

larg răspândite.

Obişnuinţa cu moartea a subminat şi disciplina socială. Confruntaţi cu posibilitatea

unei morţi subite, oamenilor nu le mai păsa să muncească sau să se supună unor reguli

sociale sau sexuale, ci încercau să îşi facă viaţa cât mai frumoasă, sărbătorind cât de

mult puteau fără să se mai preocupe de viitor.

În orice caz, cea mai importantă consecinţă a Ciumei a fost intensificarea crizei forţei

de muncă, generată de conflictul de clasă; pentru că decimarea numărului celor care

munceau a făcut ca muncitorii să fie foarte puţini, costul muncii lor să crească la un

nivel critic, şi a întărit determinarea oamenilor de a sparge cătuşele domniei feudale.

Aşa cum Christopher Dyer arată, lipsa numărului de muncitori provocată de epidemie

a întărit relaţiile de putere înclinând balanța în favoarea claselor de jos. Când

pământul începuse să fie din ce în ce mai greu de obținut, țăranii puteau fi controlați

prin amenințarea că, dacă nu se supun moșierilor, vor fi expulzați.

Dar, după ce populația a fost decimată și pământul a devenit abundent, amenințările

nobililor au încetat să mai aibă vreun efect, întrucât țăranii puteau acum să circule mai

liber şi să găsească alt pământ pe care să-l cultive (Dyer 1968:26). Astfel, cum

recoltele au început să putrezească pe câmp şi animalele să fie lăsate de

izbelişte, ţăranii şi meşteşugarii dintr-o dată au devenit stăpâni pe situaţie.

Un simptom al acestei dezvoltări a fost înmulţirea grevelor chiriaşilor, întărite

de ameninţările cu exodul în masă spre alte pământuri sau spre oraşe.

Aşa cum registrele tribunalelor boiereşti în mod laconic au menţionat, ţăranii „refuză

să mai plătească” (chiria) (negant solvere). Ei au declarat şi că „nu vor mai respecta

nici o tradiţie” (negant consuetudines), şi au ignorat ordinele nobilor de a le repara

acestora castelele sau de a-i mai prinde pe şerbii care evadau (ibid.:24).

La sfârşitul secolului 14, refuzul de a mai plăti chiriile şi de a mai face muncă

obligatorie pentru nobili a devenit un fenomen colectiv.

Sate întregi se organizau între ele pentru ca nimeni să nu mai plătească amenzile,

taxele, şi birurile pentru nobili, şi nu mai recunoşteau serviciile plătite în bani, sau

jurisdicţia tribunalelor boiereşti, care erau principalul instrument al puterii feudale.

În acest context, chiriile neplătite şi serviciile neefectuate au devenit mai puţin

importantă decât faptul că relaţiile de clasă, pe care ordinea feudală se baza, au fost

subminate. Iată cum un cronicar din secolul 16, care vorbeşte în numele nobilimii, a

sintetizat situaţia:

„Ţăranii sunt prea bogaţi… şi nu mai ştiu ce înseamnă obedienţa; nu mai ţin

cont de nici o lege, îşi doresc să nu mai existe nobili deloc… şi ar dori ca ei să

decidă ce chirie să ne plătească pentru pământurile noastre.” (ibid: 33)

Ca răspuns la costul din ce în ce mai mare al muncitorilor şi la colapsul

chiriilor feudale, diferite încercări au fost făcute pentru a creşte exploatarea

muncii, fie prin restaurarea serviciilor obligatorii de muncă, sau, în unele

cazuri, prin revigorarea sclaviei. În Florenţa, importul de sclavi a fost autorizat

în 1366. (29)

Dar asemenea măsuri nu au făcut decât să ascută şi mai mult conflictul de clasă. În

Anglia, încercarea aristocraţiei de a limita costul muncitorilor, prin impunerea unei

legi care stabilea un salariu maxim, a fost cea care a provocat Răscoala Ţăranilor din

1381.

Aceasta s-a răspândit de la regiune la

regiune şi a culminat cu zeci de mii de ţărani mărşăluind din Kent spre London „ca să

stea de vorbă cu regele” (Hilton 1973; Dobson 1983).

La fel, în Franţa, între 1379 şi 1382, s-a simţit „un uragan al revoluţiei” (Boissonnade

1927:314). Insurecţiile proletare au explodat la Bezier, unde 40 de ţesători şi au fost

spânzuraţi. În Montpellier, muncitorii au pornit o rebeliune şi au declarat că „până la

Crăciun vom vinde carne de creştini cu 6 pence livra”.

Revoltele au izbucnit şi în Carcassone, Orleans, Amiens, Tournai, Rouen şi în cele din

urmă şi în Paris, unde, în 1413, „o democraţie a muncitorilor” a ajuns la

putere. (30)

În Italia, cea mai importantă revoltă a fost cea a Ciompi (muncitorilor cu ziua).A

început în iulie 1382, când lucrătorii textili din Florența pentru o perioadă au

forțat burghezia să le acorde o parte din guvernare și au declarat o amnistie a

tuturor datoriilor făcute de muncitorii salariați; apoi au proclamat, pe fond, o

dictatură a proletariatului („oamenii lui Dumnezeu”), deşi aceasta a fost rapid

zdrobită de forţele unite ale aristocraţiei şi burgheziei (Rodolico 1971).

„Acum e momentul”— strigătul din scrisorile lui John Ball — ilustrează cu acurateţe

spiritul proletariatului european la finalul secolului 14, într-o vreme când, în Florenţa,

roata destinului a început să apară pe pereţii tavernelor şi ai atelierelor de muncă,

simbolizând schimbarea care era aşteptată.

În cursul acestui proces, orizontul politic şi dimensiunea organizaţională a luptelor

ţăranilor şi meseriaşilor s-au lărgit. Întregi regiuni s-au ridicat în revoltă, formând

adunări şi recrutând armate. Uneori, ţăranii se organizau în bande, atacau

castelele aristocraţilor şi distrugeau arhivele unde erau ţinute documentele

scrise ale servituţii lor. În secolul 15, confruntarea dintre ţărani şi aristocraţie a

escaladat în războaie adevărate, cum ar fi cel al remensas din Spania, care a durat din

1462 până în 1486. (31)

În Germania, un ciclu de „războaie ale ţăranilor” a început în 1476, odată cu

conspiraţia condusă de Hans de Piper. Acestea au escaladat în patru rebeliuni

sângeroase conduse de Bundschuch („Sindicatul Ţăranilor”) între 1493 şi 1517, şi au

culminat într-un război total care a durat din 1522 până în 1525, şi care s-a

răspândit în mai bine de patru ţări (Engels 1977; Blickle 1977).

În toate aceste cazuri, rebelii nu s-au mulţumit să ceară unele restricţii ale

domniei feudale, nici nu au vrut să negocieze ca să obţină condiţii mai bune de

trai. Scopul lor a fost să pună capăt puterii nobililor. Aşa cum ţăranii englezi

au declarat în timpul Răscoalei Ţărăneşti din 1381, ”legea veche trebuie

abolită”. Într-adevăr, la începutul secolului 15, în Anglia, cel puțin, șerbia și birurile

aproape au dispărut cu totul, deși revolta fusese înfrântă politic și militar, iar liderii ei

executați cu sălbăticie (Titow 1969:58).

Ce a urmat a fost descris ca ”epoca de aur a proletariatului european”, (Marx

1909,Vol. l; Braudel 1967: 128ff.), ceea ce este atât de departe de reprezentarea

canonică a secolului 15, care a fost iconografic imortalizată ca o lume aflată sub vraja

morții dansului morții și a memento mori.

Thorold Rogers a creionat o imagine utopică a acestei perioade în faimosul său studiu

asupra salariilor și condițiilor de trai din Anglia medievală. ”Niciodată”, scrie Rogers,

”nu s-au mai văzut în Anglia salarii atât de mari și hrană atât de ieftină” (Rogers

1894:326ff). Uneori muncitorii erau plătiți pentru fiecare zi a anului, deși ei nu lucrau

duminicile și de sărbătorile religioase. Hrana le era de asemenea asigurată de patroni,

și aceștia le acordau o viaticum (indemnizație)pentru drumul pe care-l făceau de la și

spre muncă, calculată în funcție de câte mile aveau de parcurs. În plus, ei au cerut să

fie plătiți în bani, și au vrut să muncească doar 5 zile pe săptămână.

Așa cum vom vedea, există motive să fim sceptici față de dimensiunea acestui corn al

abundenţei.

În orice caz, pentru o mare parte a țărănimii europene occidentale și pentru muncitorii

de la orașe, secolul 15 a însemnat o perioadă în care ei au deținut o putere fără

precedent. Nu numai că lipsa forței de muncă le-a dat avantajul asupra clasei

conducătoare, dar spectacolul patronilor care se băteau între ei pentru serviciile lor le-

a întărit simțul propriei lor valori ca oameni și a șters secole de degradare și de

supunere umilă. ”Scandalul” salariilor mari pe care le cereau muncitorii a fost atins, în

ochii patronilor, doar de noua aroganță pe care aceștia ar fi afișat-o – refuzul lor de a

munci sau de a continua să muncească după ce își asigurau necesitățile (ceea ce acum

puteau face mult mai rapid grație salariilor mari); încăpățânarea lor de a se angaja

numai pentru a face anumite sarcini, și nu pe perioade prelungite de timp; cerințele lor

pentru alte beneficii pe lângă salarii; și îmbrăcămintea lor ostentativă, care potrivit

unor plângeri ale criticilor sociali din acea vreme, îi făcea să nu se mai distingă de

nobili.

”Servitorii sunt acum stăpâni și stăpânii sunt servitori”, se plângea John Gower

în Mirour de l’omme (1378): „Ţăranul are pretenţia că poate imita comportamentul

oamenilor liberi, şi îşi dă sieşi această aparenţă prin hainele pe care le poartă”

(Hatcher 1994:17).

Condiţia celor lipsiţi de pământ s-a îmbunătăţit şi ea după Ciuma Neagră (Hatcher

1994). Acesta nu a fost doar un fenomen care a avut loc în Anglia. În 1348,  mănăstirile

din Normandia s-au plâns că nu mai puteau găsi pe nimeni să le cultive pământurile şi

care să nu ceară mai puţin de şase ori mai mult decât era plătit un ţăran la începutul

secolului. Salariile s-au dublat şi s-au triplat în Italia, Franţa, Germania (Boissonnade

1927:316-20). Pe teritoriile dintre Rin şi Dunăre, salariul pentru un muncitor zilier a

devenit echivalent cu puterea de a cumpăra un porc sau o oaie, şi ratele acestor salarii

erau valabile şi pentru femei, pentru că diferenţa de plată între femei şi bărbaţi a fost

drastic redusă în urma Ciumei Negre.

Ce a însemnat asta pentru proletariatul european a fost nu doar atingerea unui nivel

de trai pe care proletariatului nu l-a mai cunoscut până în secolul 19, ci şi distrugerea

iobăgiei. La sfârşitul secolului 14, servitutea pe pământul moşierilor practic a dispărut

(Marx 1909,Vol. l:788). Peste tot, iobagii erau înlocuiţi de ţărani liberi, care acceptau

de acum să muncească doar pentru o răsplată substanţială.

 Politicile sexuale: apariţia Statului şi a Contra-Revoluţiei

„În orice caz, la sfârşitul secolului 15, o contra-revoluţie începuse deja la fiecare nivel

al vieţii sociale şi politice. La început, au fost făcute eforturi de către autorităţile

politice pentru a-i coopta pe cei mai rebeli şi mai tineri dintre muncitori, prin

mijloacele unor politici sexuale malefice, dându-le dat acces la sex liber, şi a

transformat antagonismului de clasă într-un antagonism împotriva femeilor proletare.

Aşa cum Jacques Rossiaud a arătat în Medieval Prostitution (Prostituţia din Evul

Mediu) (1988), în Franţa, autorităţile municipale practic audecriminalizat violul, cu

condiţia ca victimele să fi fost femei din clasele de jos.

În Veneţia secolului 14, femeile proletare necăsătorite erau violate la oricare colţ de

stradă, iar cel mai adesea victimele erau atacate de un grup de agresori. (Ruggiero

1989:91-108)

Acelaşi lucru se întâmpla şi în cele mai multe oraşe din Franţa. Aici, violurile

în grup ale femeilor proletare au devenit o practică comună la care atacatorii

recurgeau în mod deschis, şi zgomotos, în toiul nopţii, în grupuri de 2 până la

15, năvălind în casele victimelor lor, sau târându-şi victimele pe străzi, fără

nici o încercare de a ascunde ce făceau sau de a se feri de cineva.

Cei care practicau aceste „sporturi” erau tineri ucenici sau servitori domestici, şi

băieţii lipsiţi de bani ai familiilor bogate, iar femeile care le cădeau victime erau fete

sărace, care lucrau ca servitoare sau ca spălătorese şi despre se zvonea de obicei că ar

fi fost „întreţinute” de stăpânii lor. (Rossiaud 1988: 22)

În medie, jumătate din tinerii unui oraş, la un anumit moment, au participat la

asemenea violuri, pe care Rossiaud le descrie ca fiind o formă de protest de clasă, o

modalitate prin care tinerii proletari – care erau obligaţi să-şi amâne căsătoria timp de

mulţi ani din cauza condiţiilor lor economice – îşi luau înapoi „ce li se cuvenea”, şi se

răzbunau împotriva bogaţilor.

Dar, rezultatele au fost catastrofale pentru toţi muncitorii, întrucât violurile,

sprijinite de stat, ale femeilor sărace au subminat solidaritatea de clasă, care

fusese realizată în lupta anti-feudală.Deloc surprinzător, autorităţile au văzut

tulburările provocate de asemenea politici (atacurile pe stradă, prezenţa bandelor de

tineri care urlau pe străzi noaptea în căutarea aventurii şi tulburau liniştea publică)

ca pe un preţ mic de plătit în schimbul micșorării tensiunilor sociale: atât de

obsedaţi erau de teama unor insurecţii urbane, şi de credinţa că, dacă săracii ar fi

avut un avantaj în fața lor, le-ar fi luat soţiile şi le-ar fi împărţit între ei. (ibid.:13)

Pentru femeile proletare, atât de cavalereşte sacrificate și de stăpâni şi de

servitori deopotrivă, preţul pe care-l aveau de plătit era de neimaginat. Odată

violate, ele nu mai puteau să-şi recâştige locul în societate. Reputaţia lor fiind

distrusă, ele nu mai aveau de ales decât să plece din oraş sau să devină

prostituate. (ibid.; Ruggiero 1985: 99)

Și nu doar ele au avut de suferit. Legalizarea violului a creat un climat de

intensă misoginie care a degradat toate femeile, indiferent de clasă. A dus, de

asemenea, şi la desensibilizarea populaţiei faţă de perpetuarea violenţei

împotriva femeilor, şi a pregătit terenul pentru vânătoarea de vrăjitoare, care

a început în aceeaşi perioadă.

Primele procese ale vrăjitoarelor au început la sfârşitul secolului 14, şi pentru prima

dată Inchiziţia a documentat existenţa unei secte eretice de femei care l-ar fi

idolatrizat pe diavol.

Un alt aspect al politicilor sexuale de spargere a solidarității de clasă, pe care

prinţii şi autorităţile municipale l-au urmărit cu scopul de a înăbuși protestele

muncitorilor, a fost instituţionalizarea prostituţiei, implementată prin

deschiderea de bordeluri muncipale, care s-au răspândit cu rapiditate în toată

Europa.

Încurajată de promovarea unor salarii foarte

mari, prostituţia, organizată şi gestionată de către stat, era văzută ca un remediu

folositor pentru turbulenţele provocate de tinerii proletari, care în „La Grand

Maison”— aşa cum se numeau bordelurile de stat din Franţa — se puteau bucura de un

privilegiu, care până atunci fusese rezervat doar bărbaţilor bătrâni (Rossiaud 1988).

Bordelul municipal era considerat, de asemenea, şi un remediu împotriva

homosexualităţii (Otis 1985), care în unele oraşe europene (de exemplu, Padova şi

Florenţa) era larg şi public practicată, dar în urma Ciumei Negre a început să fie

acuzată că ea ar fi fost cauza depopulării, (şi nu ciuma). (32)

Astfel, între 1350-1450, bordelurile gestionate public, finanţate din taxe au

fost deschise în fiecare oraş şi sat din Italia şi Franţa, mult mai multe chiar

decât cele din secolul 19. Doar Amiens avea 53 de bordeluri în 1453. În plus, toate

restricţiile şi penalităţile împotriva prostituţiei au fost eliminate. Prostituatele îşi

puteau căuta clienţii în orice parte a oraşului, chiar şi în faţa bisericior, în timpul

slujbelor. Ele nu mai erau obligate să poarte anumite haine, sau să poarte semne

distinctive, din cauză că prostituţia acum era recunoscută ca un serviciu public.

Chiar şi Biserica a ajuns să vadă prostituţia ca pe o activitate

legitimă. Bordelurile gestionate de stat se crede că ofereau un antidot pentru

practicile de orgii sexuale ale sectelor ereticilor, şi că ar fi fost un remediu pentru

homosexualitate, precum şi un mijloc de a proteja viaţa de familie.

În retrospectivă, este dificil să spunem cât de mult jucarea „cărţii sexului” a

ajutat Statul să disciplineze şi să dividă proletariatul medieval. Ce e sigur e că

această politică de „nou început” sexual a fost doar o parte a unui proces mai

larg, care, ca răspuns la intensificarea conflictului social, a dus la

centralizarea Statului, ca singurul agent capabil de a înfrunta generalizarea

luptei de clasă şi de a supraveghea relaţiile de clasă.

În acest proces, aşa cum vom vom vedea în această carte, Statul a devenit

managerul cel mai important al relaţiilor de clasă, şi supraveghetorul

reproducerii puterii de muncă – o funcţie pe care a continuat să o

îndeplinească chiar şi până azi. În această capacitate, ofiţerii statului au adoptat

legi în multe ţări care au stabilit limite pentru costul muncii (fixând un salariu minim),

au interzis vagabondajul (acum foarte aspru pedepsit), şi i-au încurajat pe muncitori să

se reproducă.

Esenţialmente, conflictul de clasă din ce în ce mai mare a dus la formarea unei

noi alianţe între burghezie şi aristocraţie, fără de care revoltele proletare nu

ar fi putut fi înfrânte. Este dificil, de fapt, să acceptăm ipoteza, adesea susținută de

istorici, potrivit căreia aceste lupte nu ar fi avut nici o șansă de reușită din cauza

îngustimii orizontului politic și din cauza ”naturii confuze a cerințelor proletarilor”. În

realitate, obiectivele țăranilor și ale meseriașilor erau chiar foarte

transparente. Ei cereau ca ”fiecare om să aibă la fel de mult ca altul” și, pentru a

ajunge la acest obiectiv, ei s-au unit cu toți cei ”care nu aveau nimic de pierdut”, au

acționat concertat, în diferite regiuni, fără teamă să țină piept armatelor bine

antrenate ale aristocrației, în ciuda lipsei lor de pricepere militară.

Dacă au fost învinși, a fost pentru că toate acele forțe ale puterii feudale—

aristocrația, Biserica și burghezia— au acționat împotriva lor unite, în ciuda

rupturii tradiționale dintre ele, mânate de teama unei rebeliuni proletare. Într-

adevăr, imaginea, care adesea ne e prezentată, a unei burghezii aflată într-o stare de

război permanentă împotriva aristocrației, și purtând banerele prin care ar fi cerut

egalitate și democrație, este falsă. Spre sfârșitul Evului Mediu, oriunde ne-am uita, de

la Toscana la Anglia și Țările de Jos, găsim burghezia aliată cu aristocrația în

suprimarea claselor de jos. (33)

Pentru că în țărani, și în țesătorii democrați și în cizmarii din orașe, burghezia

vedea un dușman mult mai periculos decât ar fi putut fi aristocrația – unul care

făcea să merite pentru burghezie să sacrifice chiar și mult îndrăgita ei autonomie

politică. Astfel, a fost burghezia urbană, după două secole de luptă dusă pentru

a obține suveranitate deplină între zidurile comunelor ei, cea care a restituit

puterea aristocrației, supunându-se voluntar domniei Prințului, primul pas pe

drumul spre apariția statului absolut.”

Note de subsol

(1) Cel mai bun exemplu de societate a oamenilor marginalizaţi şi abandonaţi a fost

Bacaude care au cucerit Galia în jurul anului 300 era noastră. (Dockes 1982:87).

Istoria lor merită ţinută minte. Aceştia erau ţărani liberi și sclavi, care, exasperați de

greutățile îndurate din cauza ciocnirilor dintre pretendenții la tronul Romei imperiale,

au plecat în exil, înarmați cu uneltele de la fermele lor și cu caii pe care i-au furat, și

străbăteau teritoriile în bande (de aici numele lor ”banda de luptători”) (Randers-

Pehrson 1983:26). Oamenii de la orașe li s-au alăturat și au format comunități auto-

guvernate, au bătut monedă, pe care au imprimat cuvântul ”Speranță”, își alegeau

liderii, precum și pe cei care se ocupau de asigurarea justiției. Învinși în urma unei

bătălii pe un front deschis de către Maximilian, colegul împăratului Diocletian, ei au

recurs la ”război de gherilă” și au reapărut în forță în timpul secolului al 5-lea, când au

devenit țința acțiunilor militare repetate. În anul 407, ei au fost protagoniștii unei

„insurecții nemiloase”. Împăratul Constantin i-a învins în bătălia de la Armorica

(Britania)(ibid.: 124). Aici, „sclavii rebeli şi ţăranii au creat o organizaţie autonomă

„statală”, i-au expulzat pe oficialii romani, au expropriat pământurile moşierilor, i-au

transformat în sclavi pe cei care deţineau sclavi, şi au organizat un sistem judiciar şi o

armată (Dockes 1982:87). În ciuda multor încercări de a-i reprima, Bacaude nu au fost

niciodată înfrânţi cu totul. Împăraţii romani au fost nevoiţi să apeleze şi să angajeze

invadatori barbari pentru a-i putea face să se supună. Constantin a apelat la visigoţii

din Spania şi le-a făcut generoase donaţii de teren în Galia, în speranța că îi vor putea

aduce pe Bacaude sub controlul lui. Chiar și hunii au fost recrutați de Roma pentru a-i

vâna (Renders-Pehrson 1983:189). Și totuși, îi găsim iar pe Bacaude luptând cu

visigoții și Alanii împotriva cuceritorului Attila.

(2) Ergastula erau locuințele sclavilor din vilele romanilor. Ele erau de fapt ”închisori

subterane” în care sclavii erau ținuți în lanțuri; ferestrele erau atât de înalte că sclavii

nu puteau ajunge la ele, așa le-a descris un stăpân de pământ din acea vreme (Dockes

1982:69). Acestea ”se găseau aproape peste tot” în regiunile cucerite de romani, ”în

care sclavii îi depășeau cu mult ca număr pe oamenii liberi” (ibid.: 208).

Cuvântul ergastolo este încă folosit și azi în limbajul codului penal din Italia:

înseamnă ”pedeapsă pe viață”.

 

(3) Asta scrie Marx în Capitalul, Volumul III, când compară economia șerbilor cu cea a

sclavilor și cu cea capitalistă. ”În ce măsură muncitorul, robul care se putea întreține

singur își poate asigura pentru sine un surplus peste necesitățile indispensabile ale

vieții… depinde, alte circumstanțe rămân neschimbate, asupra cărora proporția în care

timpul de muncă e împărțit în timp de muncă și timp pentru el însuși și timp forțat de

muncă pentru nobilulul său feudal… În aceste condiții, surplusul de muncă nu poate fi

furat de la șerbi prin măsuri economice, singura care în care poate fi luat de la ei e

prin forță, oricare ar fi forma de aplicare a măsurilor de forță” (Marx 1909,Vol. III:

917-18).

(4) Pentru o discuție asupra importanței terenurilor obștești și a drepturilor colective

în Anglia, vezi Joan Thirsk (I964), Jean Birrell (1987), şi J.M. Neeson (1993). Mişcările

ecologiste şi eco-feministe au acordat pământurilor obşteşti o nouă semnificaţie

politică. Pentru o perspectivă eco-feministă asupra importanţei terenurilor obşteşti în

economia vieţii femeilor, vezi Vandana Shiva (1989).

(5) Pentru o discuţie despre stratificarea socială a ţărănimii europene, vezi R. Hilton

(1985: 116-17, 141-51) şi J.Z. Titow (1969:56-59). De o importanţă specială este

distincţia între libertatea personală şi libertatea titulară. Prima însemna că un ţăran nu

era rob, deşi el sau ea putea fi obligat/ă să facă anumite tipuri de muncă. Ultimul

termen însemna că un ţăran deţinea pământ, dar nu era „împovărat” de alte obligaţii

servile. În practică, cele două tindeau să fie unul şi acelaşi lucru, dar au început să se

schimbe după trecerea la plata în bani, când ţăranii liberi, pentru a-şi extinde

pământurile, au început să achiziţioneze terenuri care erau purtătoare de anumite

poveri de servitute. Astfel, „Găsim ţărani cu statut de oameni liberi (liben) care deţin

terenuri ale iobagilor şi găsim iobagi (vilani, nalivi) liberi deţinători de pământ, deşi

ambele aceste situaţii sunt rare.” (Titow 1969: 56-57).

(6) Cercetarea făcută de Barbara Hanawalt asupra testamentelor din Kibwotch

(Anglia) în secolul 15 arată că „bărbaţii îi favorizau pe băieţii lor maturi în 41 la sută

dintre testamente, în timp ce în 29 la sută dintre testamente le lăsau moşiile soţiilor

sau soţiilor şi copiilor”. (Hanawalt 1986b:155).

(7) Hanawalt vede relaţia medievală matrimonială printre ţărani ca pe „un

parteneriat”. „Tranzacţiile de pământ în tribunalele matrimoniale indică o practică

foarte des întâlnită a responsabilităţii reciproce şi a luării împreună a deciziilor de

către soţi… Soţul şi soţia apar împreună şi în achiziţionarea sau concesionarea

parcelelor de pământ ori pentru ei, ori pentru urmaşii lor.” (Hanawalt 1986b:16).

Pentru contribuţia femeilor la munca agricolă şi la controlul asupra surplusului

produsului lor vezi şi Shahar (1983:239-42).

Pentru contribuţiile extra-legale ale femeilor faţă de gospodăriile lor, vezi B. Hanawalt

(1986b:12). În Anglia, „recoltarea ilegală de grâu era cel mai obişnuit mod prin care o

femeie putea obţine grâu în plus pentru familia ei.” (ibid.)

(8) Aceasta este limita a câteva dintre excelentele studii care au apărut în

ultimii ani despre condiţia femeilor din Evul Mediu, scrise de istorici feminişti.

E de înţeles dificultatea în prezentarea unei perspective sintetice asupra unui

domeniu ale cărui contururi empirice sunt încă reconstruite, iar aceasta a dus

la o preferinţă pentru analizele descriptive care se concentrează în special

asupra principalelor clasificări ale vieţii sociale a femeilor: „mama”,

„muncitoarea”, „femeia de la sat”, „femeia de la oraş”, adesea tratate ca şi

cum ar fi fost forme abstracte şi rupte de lupta pentru schimbarea economică

şi socială.

(9) Aşa cum J.Z. Titow scrie în cazul ţăranilor-şerbi, legaţi de obligaţia de a munci

pământul din Anglia: „Nu este dificil să vedem de ce aspectul personal al iobagilor ar fi

umbrit de problema serviciului obligatoriu al muncii, în mintea ţăranilor… Dizabilităţile

care apăreau din cauza statutului de oameni fără libertate își făceau efectele doar

sporadic… Nu același lucru era valabil serviciul muncii – obligația de a munci pentru

nobil – în special orele din zilele de la sfârșitul săptămânii, care îl obliga pe un om să

muncească pentru moșierul său la fel de multe zile, în fiecare săptămână, pe lângă

obligaţia de a face şi alte servicii în plus. (Titow 1969: 59)

(10) “Uitaţi-vă la primele pagini din scrierile Abbots Langley: oamenii erau amendaţi

dacă nu veneau să strângă recolta, sau dacă nu găseau un număr suficient de lucrători;

ei întârziau mereu şi când veneau munceau doar foarte prost şi foarte încet. Uneori

nimeni din grupul lor nu venea şi astfel recolta nobilului rămânea pe câmp, nestrânsă.

Alţii chiar dacă veneau se purtau foarte urât pentru a se face nesuferiţi.” (Bennett

1967:112).

(11) Distincţia dintre „orăşel” şi „oraş” nu e mereu clară. În ce ne interesează pe noi,

oraşul înseamnă o aşezare umană care are a o constituţie regală, un scaun episcopal,

și o piață, în timp ce orășelul este o așezare urbană (de regulă cu o populație mai mică

decât a unui oraș), care are o piață de produse.

(12) Ce urmează este o ilustrație satirică a sărăciei rurale din secolul 13, din Picardy:

băștinași și cerșetori, 13%; proprietari ai unor mici parcele de pământ, atât de instabili

economic că o singură recoltă proastă le amenința supraviețuirea 33%; țărani cu

pământ mai mult dar fără animale draught, 36%; fermieri bogați 19% (Geremek

1994:57). În Anglia, în 1280, țăranii cu mai puțin de 3 pogoane de pământ —

insuficient pentru a întreține o familie — reprezentau 46% din țărănime. (ibid.)

(13) Cântecul unei țesătoare oferă o ilustrație grafică a sărăciei în care femeile

muncitoare necalificate trăiau în orășele:

„Țesem mereu mătasea

Cu care nu ne vom îmbrăca niciodată,

Mereu zdrențuroase și sărace,

Mereu suferind de foame și de sete.” (Geremeck 1994:65).

În arhivele municipale franceze, muncitoarele din atelierele textile și alte femei care

lucrau pentru salarii erau asociate cu prostituatele, posibil pentru că ele trăiau

singure, și nu aveau o structură familială care să le susțină. În orășele, femeile îndurau

nu doar sărăcia, ci și faptul că erau rupte de rudele lor, ceea ce le făcea să fie

vulnerabile abuzurilor. (Hughes 1975:21; Geremek 1994: 65-66 ; Otis 1985:18-20;

Hilton 1985:212-13).

(14) Pentru o analiză a situației femeilor din ghildurile medievale, vezi Maryanne

Kowaleski și Judith M. Bennett (1989); David Herlihy (1995); și Williams și Echols

(2000).

(15) (Russell 1972: 136; Lea 1961:126-27). De asemenea, mișcarea Păstorilor a fost

provocată de evenimentele din Est, de data aceasta capturarea Regelui Ludovic al IX-

lea al Franței de către musulmani în Egipt, în 1249 (Hilton 1973:100-102). O mișcare

formată din ”oameni umili și obișnuiți” a fost organizată pentru eliberarea lui, dar

foarte rapid a prins un caracter anticlerical. Păstorii au reapărut în Sudul Franței în

primăvara și în vara lui 1320, încă ”direct influențați de atmosfera creată de cruciade…

Ei nu au avut nici o șansă să pornească o cruciadă în Est; în schimb, și-au consumat

energiile atacând comunitățile de evrei din sud-vestul Franței, din Navarre și Aragon.

Adesea cu complicitatea consulatelor locale, înainte de a fi învinși sau dispersați de

oficialii regali.”

(Barber 1992:135-36).

(16) Cruciada împotriva Albigensienilor (Catari din orăşelul Albi, din sudul

Franţei) a fost primul atac pe o scară mare împotriva ereticilor, şi prima

Cruciadă împotriva europenilor. Papa Innocent al III-lea a declanşat-o în regiunile

Toulouse şi Montpellier după 1209. În urma ei, persecutarea ereticilor s-a intensificat

dramatic. În 1215, cu ocazia celui de-al 4-lea Conciliu Lateran, Inocent al III-lea a

inserat în canoanele Conciliului un set de măsuri prin care ereticii erau condamnaţi la

exil, erau pedepsiţi cu confiscarea proprietăţilor, şi cu excluderea din viaţa societăţii.

Mai târziu, în 1224, împăratul Frederick al II-lea s-a alăturat persecutării lor, adoptând

constituţia Cum adconservandum care definea erezia ca fiind o crimă de lez-

majestate, şi care era pedepsită cu moartea prin arderea de viu a făptaşului. În

1229, Consiliul din Toulouse a stabilit că ereticii ar trebui căutaţi, identificaţi şi

pedepsiţi. Odată dovediţi eretici, ei şi protectorii lor erau arşi de vii pe rug.

Casa unde era descoperit un eretic avea să fie distrusă, şi pământul pe care

fusese construită avea să fie confiscat. Cei care îşi renegau credinţele scăpau cu

pedepse, în timp ce cei care recidivau aveau să îndure supliciul focului. Apoi, în 1231-

1233, Gregorio al IX-lea a instituit un tribunal special al cărui rol specific era de a

eradica erezia: Inchiziţia. În 1252, Papa Inocenţiu al IV-lea, având consensul

principalilor teologi din acea vreme, a autorizat folosirea torturii împotriva ereticilor

(Vauchez 1990:163, 164, 165).

(17) Andre Vauchez atribuie „succesul” Inchiziţiei acestei proceduri. Arestarea

suspecţilor era pregătită în cea mai mare secretomanie. La început, persecuţia

consta din razii în locurile unde se strângeau ereticii, organizate în colaborare

cu autorităţile publice. Ulterior, când Waldenesii şi Catarii deja fuseseră

forţaţi să intre în clandestinitate, suspecţii erau convocaţi în faţa unui tribunal

fără să le fie spus motivul pentru care erau convocaţi. Aceeaşi secretomanie

caracteriza şi procesul de investigaţie. Inculpaţilor nu li se spuneau acuzaţiile

aduse împotriva lor, şi cei îi denunţau aveau permisiunea să îşi păstreze

anonimitatea. Suspecţii erau eliberaţi dacă îşi turnau complicii şi promiteau

că vor păstra tăcerea în legăură cu confesiunile pe care le-au făcut. Astfel,

când ereticii erau arestaţi ei nu puteau să ştie dacă cineva din organizaţia lor

îi trădase. (Vauchez 1990: 167-168). Aşa cum Italo Mereu arată persecuțiile

Inchiziţiei Romane au lăsat cicatrici adânci în cultura europeană: a creat un

climat de intoleranță și de suspiciune instituțională care continuă să corupă

sistemul legal chiar și în zilele noastre. Moștenirea Inchiziției este o cultură a

suspiciunii care se bazează pe acuzații anonime și pe detenție preventivă și

care tratează suspecții ca și cum ar fi fost deja dovediți vinovați. (Mereu 1979).

(18) Să ne amintim aici de distincția făcută de Friedrick Engels între credința eretică,

a țăranilor și meseriașilor, asociată cu opoziția lor față de autoritatea feudală, și aceea

a burghezilor din orașe, care era în primul rând un protest îndreptat împotriva

clerului. (Engels 1977:43).

(19) Politizarea sărăciei, împreună cu apariția economiei monetare, au produs

o schimbare radicală în atitudinea Bisericii față de săraci.Până în secolul 13,

Biserica slăvea sărăcia ca fiind o stare de sfințenie, și era implicată în distribuirea de

ajutoare, încercând să convingă țăranii să accepte situația lor și să nu-i invidieze pe

bogați.

În slujbele de duminică, preoții spuneau mereu pilda lui Lazăr, care stătea de-a

dreapta lui Iisus în ceruri, privindu-l pe vecinul său bogat dar zgârcit, arzând în flăcări.

Proslăvirea santa paupertas („sfintei sărăcii”) a folosit la a-i sensibiliza pe bogaţi în

privinţa nevoii de caritate, ca un mijloc de a se salva. Această tactică a adus Bisericii

donaţii substanţiale de pământ, de clădiri şi de bani, care ar fi trebuit date săracilor şi

nevoiaşilor, dar nu au fost. În schimb, au permis Bisericii să devină una dintre cele mai

bogate instituţii din Europa. Dar când săracii s-au înmulţit şi ereticii au început să

atace lăcomia şi corupţia Bisericii, clerul a aruncat cât colo doctrinele sale despre

sărăcie şi a introdus multe „distinguo”. Începând cu secolul 13, Biserica a început să

susţină că doar sărăcia voluntară are merite în ochii lui Dumnezeu, ca un semn de

umilinţă şi de dispreţ faţă de bunurile materiale; în practică asta a însemnat că

ajutorul avea să fie oferit doar „nevoiaşilor care meritau”, adică membrilor

aristocraţiei care sărăciseră şi nu celor care cerşeau pe străzi sau la porţile

oraşelor. Aceştia din urmă erau priviţi din ce în ce mai mult cu suspiciune şi

erau consideraţi vinovaţi de lene sau de fraudă.

(20) O foarte mare controversă a avut loc în rândul Waldensesilor în privinţa

modalităţii corecte de a-şi asigura traiul. Controversa fost închisă la Întâlnirea de la

Bergamo Meeting din 1218, cu o ruptură majoră între cele două ramuri principale ale

mişcării. Waldensesii francezi (Săracii din Lyon) au optat pentru o viață dusă din

donații și ajutoare de la ceilalți, în timp ce Waldenesii din Lombardia au decis că o

persoană trebuie să trăiască din munca lui/ei şi au început să se organizeze în colective

ale muncitorilor sau în cooperative(congregationes laborantium) (di Stefano

1950:775).

Waldenesii din Lombardia au continuat să păstreze posesiuni personale – case şi alte

forme de proprietate – şi au acceptat căsătoria şi familia. (Litde 1978:125).

(21) Holmes 1975:202; N. Cohn 1970:215-17; Hilton 1973:124. Aşa cum i-a descris

Engels, Taboriţii erau aripa revoluţionară, democratică a mişcării de eliberare Hussite

împotriva aristocraţiei din Bohemia. Despre ei, Engels ne spune că ”Cererile lor

reflectau dorința țărănimii și a claselor de jos de la orașe de a pune capăt opresiunii

feudale.” (Engels 1977:44n). Dar povestea lor remarcabilă este pe larg relatată în

Istoria Inchiziției din Evul Mediu a lui H.C. Lea (Lea 1961: 523-40), în care citim că ei

erau țărani și oameni sărmani care nu mai doreau să fie conduși de nici un nobil și care

aveau tendințe republicane. Se numeau Taboriți pentru că în 1419, când Husseiţii din

Praga au fost atacaţi pentru prima dată, ei s-au refugiat pe Muntele Tabor. Acolo au

fondat un oraş nou, care a devenit centrul atât al rezistenţei împotriva aristocraţiei

germane, cât şi o experimentare a comunismului. Povestea spune că, la sosirea lor din

Praga, ei au deschis mari cufere în care fiecare a fost rugat să îşi lase acolo posesiunile

lui sau ei, astfel încât toate lucrurile să fie deţinute în comun. Se presupune că acest

aranjament ar fi avut o durată scurtă de viaţă, dar spiritul său a rezistat şi a dăinuit

după secole după distrugerea lui. (Demetz 1997:152-157).

Taboriții se distingeau de mai moderații Calixtini pentru că ei includeau printre

obiectivele lor independența Boemiei, și păstrarea proprietății pe care o confiscaseră

(Lea 1961:530). Ei erau de acord, în orice caz, cu 4 principii ale credinței care unea

mișcarea Hussită în fața inamicilor ei străini:

I. Predica liberă a Cuvântului lui Dumnezeu;

II. Comuniune [atât în vin, cât și pâine];

III. Abolirea stăpânirii din partea clerului asupra posesiunilor temporale și

reîntoarcerea acestuia la viața evangelică a lui Cristos și a apostolilor săi;

IV. Pedepsirea tuturor ofenselor împotriva legii divine fără excepție referitoare la

persoane sau la condiția lor.

Era nevoie de foarte multă unitate. Pentru a înăbuși revoltele Hussiţilor, în

1421, Biserica a trimis împotriva Taboriților și Calixtiniloe o armată de 150.000 de

soldați. ”De cinci ori”, scrie Lea, ”în timpul anului 1421, cruciații au invadat Bohemia,

și de cinci ori au fost învinși și au fost obligați să se retragă”. Doi ani mai târziu, la

Consiliul din Siena, Biserica a decis că, dacă ereticii din Bohemia nu puteau fi înfrânți

militar, ar trebui izolați și lăsați să moară de foame, în urma unei blocade. Dar și asta a

eșuat, iar ideile Hussite au continuat să se răspândească în Germania, Ungaria și în

teritoriile slave din sudul Europei.

O altă armată de 100.000 de oameni a fost din nou asmuțită împotriva lor și în 1431,

dar în zadar. De data aceasta, cruciații au fugit de pe câmpul de bătălie încă dinainte

ca luptele să înceapă, după ce au auzit imbul de bătălie al temuților Hussite”. (ibid.)

Ce i-a distrus pe Taboriți până la urmă au fost negocierile care au avut loc între

Biserică și aripa moderată a Hussiţilor. Șireți, diplomații clerului au adâncit ruptura

dintre Calixtini şi Taboriţi. Astfel, când o altă cruciadă a fost lansată împotriva

Hussiţilor, Calixtinii s-au alăturat baronilor catolici la rugăciunea de la Vatican, şi i-au

exterminat pe fraţii lor în bătălia de la Lipan din 30 mai 1434. În acea zi, mai mult de

13.000 de taboriţi au fost lăsaţi fără viaţă pe câmpul de luptă.

Femeile erau foarte active în mişcarea taboriţilor ca şi în toate mişcările eretice.

Multe au luptat în bătălia de la Praga din 1420 când 1.500 de femei taborite au săpat

tranşee adânci pe care le-au apărat cu pietre şi furci (Demetz 1997).

(22) Aceste cuvinte — „cel mai emoţionant apel pentru egalitate socială din istoria

limbii engleze”, potrivit istoricului R. B. Dobson — au fost de fapt puse în gura lui John

Ball pentru a-l incrimina şi pentru a-l face să pară nebun, de câtre un cronicar

contemporan francez, Jean Froissart, un dârz oponent al Revoltei Ţăranilor din Anglia.

Prima frază a slujbei, pe care se spune că John Ball ar fi ţinut-o de multe ori (în

traducerea Lordului Berners din secolul 16) este următoarea: „Ah, voi oameni buni,

lucrurile nu merg bine în Anglia şi nici nu vor merge, până când totul va fi în

comun, şi până când nu vor mai exista sărmani şi nobili, până când nu ne vom

uni toţi şi până când nobilii nu vor fi mai mari stăpâni decât vom fi

noi.” (Dobson 1983:371).

(23) Deja în 1210, Biserica etichetase cererea pentru abolirea pedepsei cu

moartea ca fiind „o greşeală” eretică, pe care a atribuit-o Waldensilor şi

Catarilor. Atât de puternică era presupunerea că oponenţii bisericii erau aboliţionişti,

că fiecare eretic care dorea să se predea bisericii era obligat să afirme că „puterea

seculară poate, fără să comită un păcat mortal, să exercite judecată de sânge, cu

condiţia că pedepseşte cu justiţie, şi nu cu  ură, cu prudenţă şi nu cu grabă.”

(Mergivern 1997:101)

Aşa cum J.J. Mergiven arată, mişcarea eretică a avut un avantaj moral asupra acestei

chestiuni, şi i-a „forţat pe ‘orthodocşi,’ ironic, să sară în apărarea acestei practici

foarte controversate” – pedeapsa cu moartea. (ibid.: 103).

(24) Printre dovezile care atestă influenţa Bogumililor asupra Catarilor sunt

două lucrări „pe care Catarii din Europa de Vest le-au luat de la

Bogomili”. Acestea sunt: „Viziunea lui Isaia” şi „Cina Secretă” (The Vision o f

Isaiah şi The Secret Supper), aşa cum sunt citate în cercetarea făcută de Wakefield şi

Evans asupra literaturii Catarilor. (1969: 447-465).

Bogumilii erau pentru Biserica Creştină de la Răsărit ce erau catarii pentru

cea de la Roma. Dincolo de maniheismului şi de faptul că nu doreau să lase

urmaşi, autorităţile bizantine erau cel mai mult alarmate din cauza

„anarhismului radical” al Bogumililor, a nesupunerii lor civice, şi a urii de

clasă. Aşa cum preotul Presbyter Cosmas a scris, în slujbele lui împotriva lor:

”Ei îi învață pe oamenii lor să nu se supună stăpânilor, ei îi batjocoresc pe cei

bogați, îl urăsc pe rege, și îi ridiculizează pe sfătuitori, îi condamnă mereu pe

boieri, și îi privesc ca ticăloși în ochii lui Dumnezeu pe cei care-l servesc pe

Rege și interzic fiecărui iobag să se ducă să muncească pentru nobilului lui.”

Erezia a avut o imensă și foarte îndelungată influență asupra țărănimii din

Balcani. ”Bogumilii predicau în limba pe care o vorbeau oamenii, și mesajul

lor era înțeles de către oameni… organizația lor deloc rigidă, soluțiile lor

atractive la problemele răului și neîncetatul lor protest social a făcut ca

mișcarea să fie practic indestructibilă.” (Browning 1975: 164-166). Influența

Bogumililor asupra ereziei poate fi găsită în folosirea, obișnuită în secolului 13, a

cuvântului ”buggery”, al cărui înțeles era în primul rând de erezie, apoi însemna

homosexualitate. (Bullough 1976a: 76ff.).

(25) Interdicția pe care Biserica a impus-o căsătoriilor clerului și concubinajului era

motivată, mai mult decât de necesitatea de a-și reface reputația, de dorința de a-și

apăra proprietatea, care în urma căsătoriilor ar fi fost amenințată să fie împărțită, și de

frica că soțiile preoților ar putea să-și bage nasul în afacerile clerului. (McNamara și

Wemple 1988: 93-95). Decizia celui de-al doilea Conciliu Lateran a întărit rezoluția

care fusese deja adoptată în secolul anterior, dar nu fusese respectată din cauza unei

revolte deschise împotriva acesteia. Protestul a atins punctul culminant în 1061 odată

cu o „rebeliune organizată” care a dus la alegerea Episcopului de Parma ca Antipapă,

sub numele de Honorius II, şi la ulterioara sa încercare eşuată de a captura Roma

(Taylor 1954:35). Consiliul Lateran din 1123 nu doar că a interzis căsătoriile clerului,

dar le-a şi anulat pe cele existente, aruncând familiile preoţilor, mai ales pe soţiile şi

copiii lor, într-o stare de teroare şi lăsându-i fără nimic. (Brundage 1987: 214, 216-17)

(26) Canoanele reformate din secolul al 12-lea au ordonat cuplurilor căsătorite să nu

facă sex în perioadele de post asociate cu paştele, crăciunul. Sexul era interzis şi în

fiecare dumincă, în zilele de post dinainte de primirea împărtăşaniei, în noaptea nunţii,

în timpul perioadei menstruale a soţiilor, în timpul sarcinii, în timpul cât femeile

alăptau, şi în timpul perioadei de penintenţă comandată de preoţi. (Brundage

1987:198-99). Aceste restricţii nu erau noi. Ele erau reafirmări ale aceleiaşi

înţelepciune clericală cuprinsă în zeci de texte ale penitenţelor. Ce era nou era că

acum era cuprinsă în legea canonică, „iar aceasta a fost astfel transformată într-un

instrument eficient pentru impunerea guvernării din partea bisericii şi a disciplinei în

secolul 12”. Atât biserica, precum şi lumea laică şi-au dat seama că o cerinţă legală

care să aibă prevăzute pedepse explicite va avea alt statut decât penitenţa, care urma

confesiunii unui enoriaş. În această perioadă, cele mai intime relaţii dintre oameni au

devenit o chestiune care trebuia adusă la cunoştinţa avocaţilor şi a celor care stabileau

pedepsele. (Brundage 1987:578)

(27) Relaţia Beguinilor cu erezia e neclară. În timp ce unii dintre contemporani, cum

ar fi James de Vitry — descris de Carol Neel ca fiind „un important administrator

clerical”— au sprijinit iniţiativele lor ca o alternativă la erezie, „ei au fost în cele din

urmă condamnaţi sub suspiciunea de erezie de către Consiliul din Viena din 1312, cel

mai probabil din cauza intoleranţei clerului faţă de femeile care nu se lăsau controlate

de bărbaţi. Beguinii în cele din urmă au dispărut, „exterminaţi de către actele

răzbunătoare ale clerului”. (Neel 1989: 324-27, 329, 333, 339)

(28) Ciompi erau cei care spălau, curăţau şi ungeau lâna astfel încât aceasta să poată

fi ţesută. Erau consideraţi muncitori necalificaţi, şi aveau statutul social de pe cea mai

joasă treaptă. „Ciompo” este un termen denigrator, care înseamnă murdar, prost

îmbrăcat, probabil din cauza faptului că „ciompi” lucrau pe jumătate dezbrăcaţi şi erau

mereu plini de unsoare şi murdari de vopsea. Revolta lor a început în iulie 1382, iar

scânteia care a declanşat-o a fost vestea că unui dintre ei, Simoncino, fusese arestat şi

torturat. Se pare, sub tortură, a fost făcut să dezvăluie că ciompi avuseseră o întâlnire

secretă în timpul căreia s-au sărutat unii pe alţii pe gură, şi au promis să se apere unul

pe altul de abuzurile patronilor. Aflând de arestarea lui Simoncino, muncitorii au dat

fuga sala atelierului industrial de lână (Palazzo dell’Arte), cerând eliberarea

camaradului lor. Apoi, pentru a fi siguri că el va fi eliberat, au ocupat atelierul

industrial, au trimis patrule pe Ponte Vecchio, şi au agăţat insigne pe care scria „minor

guilds” (arti minori) de ferestrele sălii atelierului. Au ocupat şi clădirea primăriei unde

au spus că au găsit o cameră plină de ştreanguri despre care ei credeau că fuseseră

pregătite pentru ei.

Crezând că au situaţia sub control, ciompi au înaintat o petiţie prin care

cereau să devină parte din guvern, şi să nu mai fie pedepsiţi prin tăierea

mâinilor pentru că nu-şi puteau plăti datoriile, ca bogaţii să plătească mai multe

taxe, şi ca pedepsele corporale să fie înlocuite cu amenzi. În prima săptămână a lui

august, ei au organizat o miliţie şi au stabilit trei noi meserii, în timp ce au făcut

pregătiri pentru alegeri la care, pentru prima dată, ar fi participat şi ciompi. Noua lor

putere însă nu a durat mai mult de o lună, pentru că magnaţii din industria lânii s-au

organizat şi au închis atelierele de lucru ceea ce i-a făcut pe ciompi să nu îşi mai poată

asigura hrana. După ce au fost învinşi, mulţi au fost arestaţi, spânzuraţi sau decapitaţi;

şi mai mulţi au fost nevoiţi să fugă din oraş într-un exod care a marcat începutul

declinului industriei lânii în Florenţa (Rodolico 1971:passim)

(29) După Ciuma Neagră, fiecare ţară europeană a început să condemne lenevia şi să

persecute vagabondajul, cerşitul, şi refuzul de a munci. Anglia a luat iniţiativa,

odată cu legile din 1349 care condamnau salariile mari şi lenevia, stabilind că

cei care nu munceau şi nu aveau mijloace de a supravieţui să fie obligaţi să accepte să

muncească. Ordonanţe similare au fost adoptate de Franţa în 1351, când a fost

recomandat ca oamenii să nu dea de mâncare şi să nu ofere găzduire

cerşetorilor sănătoşi şi vagabonzilor. O altă ordonanţă din 1354 stabilea că cei care

leneveau şi îşi petreceau timpul liber în taverne, jucând jocuri de noroc sau cerşind să

fie obligaţi să accepte să muncească sau să suporte consecinţele; prima ofensă ar fi

dus la condamnarea lor la închisoare unde ar fi primit doar apă şi pâine, a doua ar fi

urmat să ducă la încarcerarea lor în lanţuri, şi a treia le-ar fi fost întipărită pe frunte cu

fierul roşu. În legislaţia franceză a apărut un nou element care a devenit parte

din lupta modernă împotriva vagabonzilor: munca forţată. În Castile, o

ordonanţă adoptată în 1387 permitea oamenilor particulari să aresteze vagabonzii şi să

îi pună să muncească o lună fără să-i plătească. (Geremek 1985: 53-65)

(30) Conceptul de „democraţie a muncitorilor” ar putea să pară ceva absolut grotesc

dacă e să fie aplicat acestor forme de guvernare. Dar ar trebui să ţinem cont că în

Statele Unite, care adesea sunt văzute ca fiind o ţară democratică, nici un muncitor

industrial nu a devenit vreodată preşedinte şi cele mai înalte organe guvernamentale

sunt compuse din reprezentanţi ai aristocraţiei economice.

(31) Remenas, o taxă de ispăşire pe care ţăranii şerbi din Catalonia erau obligaţi să o

plătească pentru a putea pleca de pe pământul stăpânului. După Ciuma Neagră, ţăranii

care erau obligaţi la plata taxei remenas au fost supuşi unei alte taxe, cunoscută sub

numele de „cele cinci obiceiuri rele” (los malos usos) care, în vremurile anterioare,

fusese aplicată într-un unei categorii restrânse. (Hilton 1973:117-18). Aceste noi taxe,

şi conflictele care s-au iscat în jurul lor gospodăriilor abandonate au fost sursa unui

război regional, pe parcursul căruia ţăranii din Catalonia au recrutat un om la fiecare

trei gospodării. Ei şi-au întărit legăturile şi prin formarea unor asociaţii bazate pe

legământ, au luat decizii în adunări ale ţăranilor, şi, pentru a-i intimida pe moşieri, au

pus cruci şi alte semne ameninţătoare pe terenurile lor. În ultima fază a războiului, ei

au cerut să nu li se mai ia chirie şi să fie stabilite drepturi ale ţăranilor. (ibid.:120—

21;133).

(32) Astfel, promovarea bordelurilor publice însoţită de o campanie împotriva

homosexualilor, care s-a răspândit în Florenţa, unde homosexualitatea era o parte

importantă a ţesăturii sociale, „atrăgând bărbaţi de toate vârstele, de toate condiţiile

matrimoniale, şi ranguri sociale”. Atât de populară era homosexualitatea în Florenţa,

că prostituatele se îmbrăcau în haine bărbăteşti pentru a atrage clienţi. Semnele

schimbării în Florenţa au fost două iniţiative pe care autorităţile le-au introdus în 1403,

când oraşul a interzis „sodomiţiilor” să mai poată ocupa funcţii publice, a înfiinţat un

organism de monitorizare dedicat extirpării homosexualităţii: Biroul Decenţei.

Dar, semnificativ, principala măsură pe care acest Biroul al Decenţei a luat-o a

fost să deschidă un nou bordel public, astfel că în 1418, autorităţile încă mai căuta

mijloace de a elimina sodomia „din oraş şi din ţară” (Rocke 1997: 30-32, 35). Despre

publicitatea finanţată din bani publici făcută de guvern prostituţiei, ca remediu

împotriva declinului populaţiei şi „sodomiei”, vezi şi Richard C. Trexler (1993): „Ca

oricare alte oraşe italiene din secolul 15, Florenţa credea că prostituţia sponsorizată

oficial putea combate două dintre relele morale pe care ei le considerau incomparabil

mai mari şi că ar fi fost un import social: „homosexualitatea masculină – a cărei

practicare se credea că şterge diferenţa dintre sexe şi astfel toate diferenţele dintre

oameni – şi declinul populaţiei legitime care a rezultat în urma unui număr insuficient

de căsătorii.”(p.32)

Trexler arată că aceeaşi corelaţie între răspândirea homosexualităţii, declinul

populaţiei şi finanţarea publică a prostituţiei poate fi găsită la sfârşitul secolului 14, şi

„la începutul secolului 15, în Lucca, Veneţia şi Siena, şi că creşterea numărului şi a

puterii sociale a prostituatelor în cele din urmă a dus la efectul contrar, astfel că, în

timp ce la începutul secolului 15, preoții și oamenii de stat [din Florenţa] crezuseră cu

putere că în nici un oraş nu mai trebuia tolerată situaţia ca bărbaţii şi femeile să nu

mai poată fi diferenţiaţi, un secol mai târziu ei se întrebau dacă puteau supravieţui

când femeile din clasa înaltă nu mai puteau fi deosebite de prostituatele din bordeluri.”

(ibid.:65)

În Toscania, unde democratizarea vieții politice progresase mai mult decât în orice altă

regiune, la jumătatea secolului al 15-lea, a existat o inversare a acestei tendințe și o

restaurare a puterii aristocrației, promovată de burghezia mercantilă, pentru a putea

bloca progresul claselor de jos. În această vreme, unirea organică avusese loc între

familiile negustorilor și cele ale aristorcrației, realizată prin căsătorii și împărțirea

prerogativelor. Asta a pus capăt acelei mobilități sociale care fusese o realizare majoră

a societății urbane și a vieții comunale din Toscania medievală. (Luzzati 1981:187, 206)