ce este marxismul

8/7/2019 Ce este marxismul

http://slidepdf.com/reader/full/ce-este-marxismul 1/54

Ce este marxismul?Rob Sewell şi Allan Woods

Reproducem o versiune uşor editată a lucrării “Ce este marxismul?” scrisă deRob Sewell şi Alan Woods, ultima ediţie fiind publicată în 1983, cu prilejul comemorării centenarului încetării din viaţă a lui Karl Marx. Cele trei articolereferitoare la aspectele fundamentale ale marxismului: Economia marxistă,Materialismul dialectic şi Materialismul istoric au fost iniţial publicate separat in anii 1970. Aceste articole reprezintă o bună şi scurtă introducere înmetodele de bază ale marxismului şi pot servi ca o primă abordare a ideilor desvoltate de Marx şi Engels.

• O introducere în Materialismul dialectic • Introducere în Materialismul istoric • Introducere în Economia politicămarxistă

1983 – Introducere

Marxismul, sau Socialismul ştiinţific, este denumirea dată systemului de ideielaborate iniţial de Karl Marx (1818-1883) şi Friederich Engels (1820-1895). Intotalitatea lor, aceste idei formează o bază teoretică pentru lupta clasei

muncitoare pentru a dobândi o formă superioară de organizare a societăţiiumane, socialismul.

In timp ce concepţiile marxismului au continuat să fie dezvoltaate şi îmbogăţitede experienţa istorică a clasei muncitoare însăşi, ideile fundamentale au rămasneschimbate, oferind o fermă fundaţie a Mişcării muncitoreşti contemporane.Nici înainte şi nici după viaţa lui Marx şi Engels nu au fost elaborate teorii maiavansate, mai profunde sau superioare, mai ştiinţifice capabile să expliceevoluţia societăţii şi rolul clasei muncitoare în această evoluţie. De aceea,cunoaşterea marxismului înarmează teoretic proletariatul pentru marea sarcină

istorică a transformării socialiste a societăţii.

Acesta este faptul care explică atacurile permanente şi susţinute împotrivatuturor aspectelor marxismului din partea tuturor apărătorilor ordinei socialeexistente, de la conservatori la fabianişti, de la pastori iezuiţi la profesoriuniversitari. De la atacurile cele mai insignifiante până la însăşi faptul că elecontinuă şi în ciuda faptului că fiecare din autorii acestor atacuri pretinde a fi

http://www.marxist.com/languages/romanian/ce_este_marxismul.html#aut


http://www.marxist.com/languages/romanian/ce_este_marxismul.html#bel


http://www.marxist.com/languages/romanian/ce_este_marxismul.html#den







“lichidat” marxismul, gânditorii Mişcării muncitoreşti pot deduce două lucruri:întâi, că apărătorii capitalismului recunosc în marxism cea mai serioasăameninţare a sistemului lor şi implicit atestă adevărul pe care marxismul îlexprimă, în pofida încercărilor lor de a-l defăima. In al doilea rând: că departede a dispare sub mormanul de abuzuri, trăncă-neala despre ‘abuzuri’ şidenaturările flagrante, teoriile lui Marx şi Engels, câştigă teren în mod constant,în special în rândurile active ale Mişcării muncitoreşti; sub influenţa adânciriicrizei capitalismului, un număr tot mai mare de muncitori se străduiesc sădescopere adevărata natură a forţelor care determină modul lor de viaţă, pentrua fi în stare ca în mod conştient să-şi modeleze propriul lor destin.

Teoriile marxismului înzestrează muncitorul care gândeşte cu o asemeneaînţelegere – o călăuză capabilă să-l conducă în labirintul confuz alevenimentelor, al proceselor complexe ale societăţii, ale economiei, ale lupteide clasă şi politicii. Inzestrat cu această sabie, muncitorul poate tăia ‘nodulgordian’ care-l fac – pe el şi clasa căreia îi aparţine -- să se poticnească la celmai mic obstacol care-i iese în cale, ignoranţa.

Acest ‘nod gordian’ este constituit de reprezentanţii plătiţi ai claselor conducătoare cu scopul de a discredita marxismul în ochii clasei muncitoare.Este datoria fiecărui activist al Mişcării muncitoreşti de

a-şi însuşi teoriile lui Marx şi Engels, ca o condiţie esenţială pentru a clădi osocietate a clasei muncitoare.

In lupta pentru a cuceri şi înţelege aceste teorii există şi obstacole, mai dificiledecît a descifra mâzgălelile unor erudiţi. Un bărbat sau o femeie care trebuie sălucreze ore îndelungate, care nu s-a putut bucura de privilegiul unei educaţiidecente şi -- ca atare – nu are obişnuinţa de a citi, va încerca unele dificultatăţide a absorbi unele idei mai complexe, mai ales la început. Totuşi, trebuie ţinutseama că Marx şi Engels au scris pentru muncitori şi nu pentru “deştepţi” şioameni aparţinând clasei mijlocii. “Orice început este greu”, indiferent desprece ştiinţă este vorba. Marxismul este o ştiinţă şi de aceea cere mult în special dela începători. Dar fiecare muncitor care este activ în sindicate sau partidmuncitoresc ştie că nimic nu este preţios dacă este obţinut fără o anumită luptăşi sacrificiu. Acest articol se adresează în primul rând activiştilor din mişcareamuncitorească. Muncitorilor activi care sunt pregătiţi să persevereze, li se poateface o singură promisiune: după efortul initial pentru a se obişnui cu idei noi şimai puţin folosite, teoriile marxismului se vor dovedi a fi simple, directe. Maimult – şi asta trebuie subliniat – muncitorul care va dobândi, prin efort,înţelegerea marxismului, va deveni un teoretician mai bun decât majoritatea



studenţi-lor, tocmai pentru că el va absorbi ideile nu abstract ci concret, bazatpe propria lui viaţă şi experienţă de muncă.

Toate clasele exploatatoare încearcă să-şi justifice moral dominaţia lor de clasă,prezentându-se ca fiind forma naturală, cea mai înaltă de dezvoltare socială,

ascunzând în mod deliberat caracterul ei exploatator, ascunzând sau deformândadevărul. Capitaliştii zilelor noastre, prin lefegiii şi lingăii lor profesionişti, auelaborat şi dezvoltat o întreagă nouă filozofie şi moralitate pentru a-şi justificapoziţia lor conducătoare în societate.

In contrast, clasa muncitoare nu are nici un interes material de a deformaadevărul şi şi-a asumat sarcina de a înfăţişa realitatea capitalismului, gol-goluţ,cu scopul ca în mod conştient să-şi pregătească propria sa emancipare. Departede a căuta o pozitie specială pentru sine-însuşi, ţelul clasei muncitoare estelichidarea capitalismului şi prin aceasta desfiinţarea tuturor distincţiilor şiprivilegiilor de clasă. Pentru atingerea acestui ţel trebuiesc înlăturate toateaspectele aparente ale capitalismului, creind pentru sine o nouă metodă,marxistă de înţelegere a capitalismului.

Metoda marxistă oferă o vedere mai bogată, mai completă, atotcuprinzătoare asocietăţii şi vieţii –în general, înlătură vălul de misticism în înţelegereadezvoltării omului şi umanităţii. Filozofia marxistă explică faptul că forţaconducătoare a istoriei nu este un “Supra-om” sau ceva supra-natural, ci esterezultatul dezvoltării forţelor de producţie însăşi (industria, ştiinţa, tehnica etc.).In ultimă analiză, economia este ceea ce determină condiţiile de viaţă,obiceiurile şi conştiinţa fiinţei umane.

Fiecare nouă re-organizare a societăţii –fie ea sclavagistă, feudală saucapitalistăa fost însoţită de o enormă dezvoltare a forţelor de producţie care,la rândul ei a dat oamenilor forţe superioare asupra naturii. Când un sistemsocial se dovedeşte incapabil de a dezvolta aceste forţe de producţie, societateaintră într-o fază revoluţionară. In cazul trecerii de la capitalism la socialism,procesul schimbării nu este automat ci cere intervenţia conştientă a claseimuncitoare de a înfăptui această sarcină istorică. In termen lung, neîndeplinireaacestei misiuni pavează drumul spre o reacţie care, până la urmă, poate generaun război mondial.

Capitalismul a intrat din nou într’o nouă criză mondială, rezultând în şomaj demasă la nivelul anilor ’30. Teoriile gălăgioase ale economiştilor capitalişti s-audovedit în întregime incapabile să evite asemenea crize şi au împins claseleconducătoare să dezgroape keynesianismul şi să readopte vechile măsuri de



‘finanţe forte’ ale monetarismului. In loc să salveze situaţia, aceste programe auadâncit şi prelungit criza!

Numai marxismul a fost capabil să dezvăluie contradicţiile capitalismului, caregenerează periodic depresiuni şi crize economice. Capitalismul şi-a terminat

rolul său istoric în dezvoltarea bazei productive a societăţii. Ingrădite delimitele de stat şi de proprietatea privată, forţele productive sunt distrusesistematic de suprapruducţia de masă a bunurilor de consum şi de capital.

Marx însuşi a explicat că “aceste crize poartă în sine o epidemie care înepocile timpurii [ ale capitalismului], ar fi fost privite ca o absurditate– epidemia de supra-producţie.”

“Dintr-odată, societatea se găseşte împinsă înapoi, într-o stare de barbarismmonetar; apare ca şi cum o foamete, un răzoi universal distrugător a ‘tăiat’

furnizarea tuturor mijloacelor de subzistenţă; industria şi comerţul par a fi fost distruse. Şi dece? Pentru că este prea multă civilizaţie, prea multe mijloace desubzistenţă, prea multă industrie, prea mult comerţ. Forţele productive de caredispune societatea nu mai tind să se dezvolte în condiţiile proprietăţiiburgheze; dimpotrivă, ele au devenit prea puternice în aceste condiţii în caresunt încătuşate; şi de-îndată ce reuşesc să se descătuşeze, ele produc dezordineîn întreaga societate burgheză, pun în primejdie proprietatea burgheză.”

Pentru prima dată, acest articol pune împreună cele trei suplimente alepublicaţiei South Wales Bulletin of Marxist Studies (publicat pentru prima datăîn 1970) ca o mică contribuţie pentru a satisface setea crescândă pentru ideilemarxismului. Publicarea articolului coincide cu comemorarea centenaruluiîncetării din viaţă (la 14 Martie 1883) a lui Karl Marx care, împreună cuEngels, este fondatorul socialismului ştiinţific.

Acest articol nu pretinde a face o presentare completă a marxismului ci doar dea ajuta muncitorul-studios în abordarea acestui subiect, dându-i doar o schiţă aunor idei de bază şi o selecţie de lecturi care ar ajuta pe cei care ar dori săcontinue să studieze acest subiect. Insuşi Marx şi Engels au scris scurte articoleexplicative menite să popularizeze teoriile lor în rândurile muncitorilor, şiacestea reprezintă baza listei menţionate mai sus.

Studierea marxismului este împărţită în trei părţi, definite –în mare-- filozofie,istorie socială şi economie sau, pentru a le da denumirile lor corecte:Materialism dialectic, Materialism istoric şi Teoria valorii bazată pe muncă.Acestea sunt faimoasele “trei părţi componente ale marxismului” despre care ascris Lenin.



Rob Sewell şi Alan Woods -- 18 Februarie 1983

METODA MARXISMULUI

INTRODUCERE IN MATERIALISMUL DIALECTIC

Ce este o filozofie?

In fiecare stadiu al istoriei omenirii, bărbaţi şi femei au creat un fel de imaginea lumii în care trăiau şi locul lor în această lume. Ei au dezvoltat o Filozofie.Componentele pe care ei le-au folosit pentru a o crea au fost desprinse prinobservarea naturii şi generalizarea experienţei lor din viaţa de zi-cu-zi.

Unii oameni credeau că ei nu au nevoie de o asemenea filozofie, de o asemeneaprivire generală asupra lumii. Cu toate acestea, în practică, fiecare are o

filozofie, chiar dacă nu este elaborată în mod conştient. Oamenii care, bazaţidoar pe bunul simţ, gândesc că ei “se descurcă” fără teorie, în virtutea inerţiei eise situează pe poziţia tradiţională de a gândi. Marx a spus că ideile dominanteale societăţii sunt cele ale clasei conducătoare. Pentru a-şi menţine şi justificapoziţia ei, clasa capitalistă foloseşte orice mijloace are la dispoziţie pentru adenatura conştiinţa muncitorilor. Şcoala, biserica, televiziunea şi presa suntfolosite pentru a întreţine ideologia clasei conducătoare şi pentru a constrângemuncitorul să accepte sistemul lor ca fiind forma cea mai naturală, permanentăformă de societate. In absenţa unei conştiinţe bazată pe o filozofie socialistă,inconştient, ei acceptă pe cea capitalistă.

In societatea bazată pe clase, în toate împrejurările, clasa revoluţionară care seridică pentru schimbarea societăţii, trebuie să lupte şi să atace vechea filozofiecare, fiind bazată pe vechea orânduire, face totul pentru a o justifica şi apăra.

Idealism şi materialism

De-a lungul istoriei filozofiei găsim două tabere: cea idealistă şi ceamaterialistă. Trăsături comune ale idealismului, ca cinstea, dreptatea, dedicareaîn urmărirea unor idealuri, sau ale materialismului ca josnicia, aviditatea,

cupiditatea egoismul, nu au nimic comun cu idealismul filozofic saumaterialismul filozofic..

Mari gânditori ai trecutului –ca Platon şi Hegelau fost idealişti. Aceastăşcoală de gândire priveşte natura şi istoria ca o reflectare a ideilor sau spiritului.Teoria potrivit căreia oamenii şi fiecare lucru material a fost creat de un Spiritdivin este concepţia de bază a idealismului. Această concepţie este



exprimată pe diferite căi, dar idea ei de bază este că ideile guverneazădezvoltarea lumii materiale. Istoria este explicată ca o istorie a gândirii.Acţiunile oamenilor sunt privite ca un rezultat al gândirii abstracte, şi nu alnevoilor lor materiale. Hegel a mers mai departe; fiind un idealist consecvent,el a transformat gândirea într’un factor independent, ‘ideea’ existând în afaracreierului şi, ca o reflectare a acestei concepţii, independentă de lumeamaterială. Religia este o parte integrală a acestei filozofii.

Gânditorii materialişti –pe de altă parte-- au susţinut că lumea materială estereală şi că natura sau materia sunt primordiale. Gândirea şi ideile sunt unprodus al creierului. Că creierul, şi de aceea ideile, apar pe o anumită treaptă dedezvoltare a materiei. Temelia de bază a materialismului constă în următoarele:

Lumea materială, percepută nouă prin simţurile noastre şi cercetată de ştiinţă,este reală. Dezvoltarea lumii este datorată propriilor ei legi, fără interferenţaniciunei forţe supranaturale.

Există o singură lume, cea materială. Gândul este un produs al materiei(creierul) fără-de-care nu pot exista idei separate. De aceea gândirea şi ideile nupot exista izolat, separat de materie. Ideile generale sunt reflectări ale lumiimateriale. “Pentru mine –a scris Marx- idea nu este altceva decât o reflectare alumii în gândirea umană, exprimată sub formă de gânduri.” Şi mai departe,“Fiinţe sociale determină conştiinţa”.

Idealiştii concep conştiinţa, gândiriea, ca ceva exterior, opus materiei şi naturii.Această opoziţie este în întregime falsă şi artificială. Există o strânsă corelaţieîntre legile gândirii şi legile naturii, pentru că cele dintâi urmează celor de peurmă. Gândul nu se poate izvorî din sine însuşi ci doar din lumea exterioară.Chiar şi gândurile ce apar ca fiind foarte abstracte, sunt –de fapt- desprinse prinobservarea lumii exterioare.

In ultimă analiză, până şi o ştiinţă aparent atât de abstractă cum este matematicapură derivă din realitatea materială şi nu este ‘ţesută’ de creier. Copilul deşcoală, în secret, sub bancamaterială, îşi numără degetele materiale înainte dea rezolva o problemă matematică abstractă. Făcând acest lucru, copilul re-crează originile matematicii însăşi. Noi folosim sistemul zecimal de numărarepentrucă avem zece degete. Numerele romane s-au bazat, iniţial, pe prezentareadegetelor.

Potrivit lui Lenin, “acesta este materialismul: acţionând asupra organelor noastre de simţ, materia produce senzaţii. Senzaţiile acţionează asupra



creierului, nervilor, retinei etc.; cu alte cuvinte, primatul este al materiei.Senzaţia, gândul, conştiinţa sunt produse supreme ale materiei.”

Oamenii sunt o parte a naturii care-şi dezvoltă ideile interacţionând cu restullumii. Procesele de gândire sunt suficient de reale, dar ele nu sunt ceva absolut,

în afara naturii. Ele trebuie să fie studiate în cadrul circumstanţelor materiale şisociale in care au apărut. “Fantomele ce s-au format în creierul uman –a spusMarx sunt expresia sublimă a procesului lor material de viaţă”. Mai târziu,el a conchis că “moralitatea, religia, metafizica, toate celelalte ideologii şiformele corespunzătoare de conştiinţă nu păstrează vreo urmă deindependenţă. Ele nu au istorie, evoluţie, dar oamenii, dezvoltând producţiamaterială şi relaţiile ce se nasc în acest proces, au schimbat în acest proces şimodul lor de a gândi şi produsul gândirii lor. Viaţa nu este determinată deconştiinţă ci conştiinţa este determinată de viaţă”.

Originile materialismului

“Incepînd din secolul al şaptesprezecelea –a scris Engels leagănul materialismului modern a fost Anglia.” In acea vreme, vechea aristocraţiefeudală şi monarhia au fost provocate de noile clase mijlocii care se ridicau.Bastionul feudalismului a fost biserica Romano-catolică, care ofereajustificarea divină a monarhiei şi instituţiilor feudale. Pentru aceste motive,biserica era aceea care trebuia subminată mai întâi, înainte de răsturnareafeudalismului. Burghezia ce se ridica a provocat vechile idei şi concepţiiledivine clădite pe ele.

“Paralel cu ridicarea claselor mijlocii a avut loc marea renaştere a ştiinţei;astronomia, mecanica, fizica, anatomia, fiziologia – erau din nou în atenţie. Şipentru dezvoltarea propriei producţii industriale, burghezia cerea o ştiinţă care să pună în valoare proprietăţile fizice ale obiectelor naturii şi modul încare forţele naturii acţionau. Până acum ştiinţa nu a fost decât executorul umil al bisericii, nu i-a fost îngăduit să depăşească limitele stabilite de credinţă şide aceea nu a fost ştiinţă cu totul. [In sec. 17, Galileo a demonstrat valabilitatea teoriei lui Copernic potrivit căreia Pământul şi alte planete serotesc în jurul Soarelui. Invăţaţii zilei ridiculizau aceste idei şi au folosit forţaIndex-ului şi a Inchiziţiei împotriva lui Galileo pentru a-l constrânge să-şirenege ideile. [RS](Ştiinţa s-a răsculat împotriva bisericii; burghezia nuse putea lipsi de ştiinţă şi de aceea s-a asociat rebeliunii)” (F. Engels)

Acesta este momentul când Francisc Bacon (1561-1626) a dezvoltat ideile luirevoluţionare ale materialismului. Potrivit lui, simţurile nu greşesc şi ele suntsursa tutror cunoştinţelor. Intreaga ştiinţă este bazată pe experienţă, şi constă în



a supune datele unei metode raţionale de investigare: inducţie, analiză,comparaţie, observare şi experimentare. A rămas pe seama lui Thomas Hobbes(1588-1679) să continue şi să dezvolte materialismul lui lui Bacon intr-un sistem. El a realizat că ideile şi concepţiile erau doar o reflectare a lumiimateriale şi că “este imposibil de a separa gândul de materia caregândeşte”. Mai târziu, gânditorul englez John Locke (1632-1704) a produsdovada acestui materialism.

Şcoala de filozofie materialistă a trecut din Anglia în Franţa, pentru a fipreluată şi dezvoltată mai departe de René Descartes (1596-1650) şi discipoliilui. Aceşti materialişti francezi nu s-au limitat la criticarea religiei, ci şi-auextins critica la toate instituţiile şi ideile. Ei au făcut toate aceste înnumele raţiunii, dând burgheziei în dezvoltare muniţii în lupta ei împotrivamonarhiei. Marea Revoluţie Franceză a burgheziei

din 1789-1793 s-a născut având ca simbol filozofia materialistă. Spre deosebirede revoluţia engleză de la mijlocul secolului al 17-lea, revoluţia franceză adistrus complet orânduirea feudală învechită. Cum Engels avea să subliniezemai târziu “astăzi noi ştim că această împărăţie a raţiunii nu a fost altcevadecât împărăţia idealizată a burgheziei.”

Oricum, acest materialism început de Bacon a avut limitele lui: era rigid,mecanic în interpretarea naturii. Nu întâmplător, şcoala engleză a filozofieimaterialiste a înflorit în secolul 18, când descoperirile lui Isaac Newton aufăcut mecanica cea mai avansată şi importantă ştiinţă. Potrivit spuselor luiEngels, “limita specifică a acestui materialism constă în incapacitatea lui de acuprinde universul ca un proces, materia fiind supusă unei dezvoltări istorice,continue.”

Revoluţia franceză a avut un efect profund asupra întregii lumi civilizate,asemănător Revoluţiei ruse din 1917. Ea a revoluţionat gândirea în toatedomeniile, în politică, filozofie, ştiinţă şi artă. Fermenţii ideilor izvorâte dinaceastă revoluţie democratică burgheză a introdus progrese atât în ştiinţelenaturale, geologie, botanică, chimie cât şi în economia politică. Aceasta esteperioada în care a avut loc o critică a abordării mecaniciste a materialismului.Prima breşă în materialismul mecanicist aparţine filozofului german ImmanuelKant (1724-1804) cu descoperirea lui potrivit căreia Pământul şi sistemul solar n-au existat dintotdeauna ci au luat fiinţă. Acelaş lucru este valabil şi în ceea cepriveşte geografia, geologia, plantele şi animalele.

Această idee revoluţionară atotcuprinzătoare a lui Kant a fost dezvoltată de unalt gânditor strălucit german, George Hegel (1770-1831). Hegel a fost un



filozof idealist, socotind că lumea poate fi explicată ca o manifestare saureflectare a unei Gândiri universale sau a unei Idei, cu alte cuvinte un fel deDumnezeu.

Hegel a privit lumea nu ca un participant activ la societate şi isoria umană, dar

ca filozof, contemplând evenimentele din afara lor. El s-a situat pe sine însuşica o unitate de măsură a lumii, interpretând istoria potrivit prejudecăţii lui dupăcare istoria omenirii ar fi o istorie a ideilor, o Lume Ideală. De aci, pentruHegel, problemele şi contradicţiile nu erau abordate în termenii lor reali ci înlumea ideilor şi de aceea, răspunsul şi soluţia la aceste probleme şi contradicţiitrebuie căutată în lumea ideilor. In loc de a vedea rezolvarea contradicţiilor societăţii prin acţiunea oamenilor, prin luptă de clasă, soluţia era căutată încapul filozofilor, în Idea Absolută!

Cu toate acestea, Hegel a recunoscut erorile şi lacunele vechii abordărimecaniciste. De asemenea el a dezvăluit caracterul necorespunzător al logiciiformale şi s-a situat pe poziţia creării unei abordări a lumii care ar putea explicacontradicţiile schimbării şi dezvoltării. [vezi mai jos].

Deşi Hegel a redescoperit şi analizat legile mişcării şi dezvoltării, idealismulsău a pus totul in capul lui. Incercarea de a corecta şi a pune filozofia pepicioarele ei a fost făcută prin lupta şi critica Tinerilor hegelieni, în frunteacărora a fost Ludwig Feuerbach (1804-1872). Dar până şi Feuerbach care erapotrivit spuselor lui Engels “jumătate materialist – în partea inferioară, şijumătate idealist – în partea superioară, nu a putut să purifice complethegelianismul de viziunea lui idealistă. Această treabă a fost lasată lui Marx şiEngels, care au fost capabili să salveze metoda dialectică de învelişul ei mistic.Dialectica hegeliană a fusionat cu materialismul modern pentru a produceînţelegerea revoluţionară a materialismului dialectic.

Ce este dialectica?

Am văzut că materialismul modern este concepţia ce acordă primordialitatemateriei, gândirea şi ideile fiind un produs al creierului. Dar ce înseamnă agândi dialectic sau dialectica?

“Dialectica nu este nimic mai mult decât ştiinţa legilor generale ale mişcării şidezvoltării naturii, societăţii umane şi gândirii” (Engels – Anti-Dühring.)

Metoda dialectică de gândire a avut deja o lungă existenţă, înainte ca Marx şiEngels să o dezvolte ştiinţific ca un mijloc de înţelegere a evoluţiei societăţiiumane.



Grecia antică a produs mari gânditori dialectici ca Platon, Zenon şi Aristotel.Incă în anii 500 A.C., Heracle a avansat ideea că”totul este şi nu este, pentrucă totul este în mişcare, totul se schimbă, totul devine şi trece”. Şi maideparte “totul se mişcă, totul se schimbă. Este imposibil de a fi de două ori înacelaşi loc.” Această afirmaţie conţine în sine concepţia fundamentală adialecticii şi anume, că în natură totul este într-o permanentă mişcare şitransformare şi că aceste schimbări au loc printr-o serie de contradicţii.

“...marea ideie de bază este că lumea nu trebuie înţeleasă ca un complex delucruri gata-făcute ci ca un complex de procese, în care lucruri aparent stabile–cel puţin în imaginea formată în mintea noastră- trec printr-un procesneîntrerupt de schimbări de la apariţie la dispariţie.” (Engels, -- Anti-Düring).

“Pentru filozofia dialectică nimic nu este final, absolut, sacru. Ea relevă caracterul transitoriu a tot şi orice, în orice: nimic nu poate rezista acesteischimbări decât schimbarea însăşi, care se produce de la inferior la superior.Filozofia dialectică nu este altceva decât simpla reflectare a acestui proces încreierul care gândeşte” (Ibid.)

Dialectica şi metafizica

Filozofii greci au anticipat, în mod strălucit, dezvoltarea ulterioară a dialecticiişi a altor ştiinţe. Dar ei

n-au putut să ducă această anticipare până la concluzia ei logică, datorită

nivelului scăzut de dezvoltare a mijloacelor de producţie şi lipsei de informaţiiadecuate şi detaliate privind Universul. Ideile lor au dat doar o imaginegenerală mai-mult-sau-mai-puţin corectă, dar de obicei ideile lor erau mai multde natura unor anticipări inspirate decât teorii ştiinţific elaborate. Pentru a ducegândirea umană mai departe era necesar de a abandona vechile metode de aajunge la o înţelegere generală a Universului, şi a concentra atenţia asupra unor obiective mai mici, mai lumeşti, de a colecta şi organiza o mulţime de fapteisolate, de a testa anumite teorii prin experimentare, definirea noţiunilor etc.

Această abordare empirică, experimentală, faptică a dat un impuls enorm

gândirii umane şi ştiinţei. Investigări în modul de a lucra al naturii puteau fiacum făcute ştiinţific, analizând fiecare problemă şi testând fiecare concluzie.Dar în acest proces, vechea îndemânare de a privi lucruile în interconecţia lor şinu separat, în mişcare şi nu static, în viaţă şi nu post mortem, s-a pierdut. Ca oconsecinţă, a apărut un mod îngust, empiric de a aborda lucrurile, care a fostnumit abordare metafizică. Acest mod există şi este dominant în gândireacapitalistă filozofică modernă şi în ştiinţă. In politică ea este reflectată în



faimosul pragmatism (“dacă merge, înseamnă că e corect”) al lui HaroldWilson şi adresarea constantă la fapte.

Dar faptele nu se aleg prin ele însele. Ele trebuie alese de oameni. Ordinea şisuccesiunea în care ele sunt alese, concluziile desprinse din ele, depind de

noţiunile preconcepute ale individului. De unde aceste apeluri lafapte, intenţionate a crea impresia unei imparţialităţi ştiinţifice, sunt –de obicei-un fel de praf’n ochi pentru a ascunde adevărata poziţie a autorului.

Dialectica nu abordează faptele izolat ci în inter-conexiunea lor, cu alte cuvintenu numai cu idei izolate ci cu procese, cu legile care guvernează aceste procese;nu numai cu particularităţile lor ci cu dialectica lor generală; comparată cumetafizica, dialectica este ca un film comparat cu o simplă fotografie. Una nucontrazice pe cealaltă ci se completează. Oricum, cea mai relevantă comparaţieeste cea dintre film si fotografie.

Pentru viaţa de zi-cu-zi şi calcule simple, gândirea metafizică sau bunulsimţ sunt suficiente. Dar ea are limite şi dincolo de aceste folosiri bazatepe bunul simţ, adevărul se întoarce în opusul lui. Principala insuficienţă aacestui mod de a gândi este incapacitatea lui de a concepe mişcarea şidezvoltarea, este respingerea tuturor contradicţiilor. Dar mişcarea şi schimbareaimplică contradicţii.

“Pentru metafizician, lucrurile şi reflectarea lor în gândire, ideile, sunt izolate; ele trebuie considerate una după alta şi separat una de alta, ele sunt

obiecte ale cercetării, fixe, rigide, date odată pentru totdeauna. El gândeşte înantiteze ireconciliabile. Pentru el, un lucru există sau nu există; un lucru nupoate fi el însuşi şi în acelaşi timp altceva. In mod absolut, pozitivul şinegativul se exclud reciproc; cauza şi efectul stau într-o antiteză reciprocă,rigidă şi permanentă. (Engels – Anti-Düring)

In viaţa de zi-cu-zi de exemplu, se poate spune cu un anumit grad de siguranţădacă o plantă sau un animal este viu sau mort. Dar în realitate lucrurile nu suntatât de simple, după cum dovedesc cazurile reale legate de avort şi drepturilefetusului. La ce punct, precis, începe viaţa unei fiinţe? La ce punct încetează?Deasemenea, moartea nu este doar o simplă întâmplare ci un proces prelungit,aşa cum l-a înţeles Heracle: “acelaşi lucru se află în noi, vii sau morţi,adormiţi sau trezi, tineri sau vârstnici; fiecare dintre aceste stări îşi părăseştestarea pentru a deveni cealaltă. Mergem şi nu mergem în acelaşşuvoi; suntem şi nu suntem.”



In al său abecedar al Materialismului dialectic, Troţki a numit dialectica “oştiinţă a formelor gândirii, atâta timp cât [gândirea] nu este limitată laproblemele vieţii cotidiene şi încearcă să ajungă la înţelegerea unor processeşi fenomene mai complicate.”

El a comparat dialectica şi logica formală (metafizica) cu aritmetica şimatematica superioară. Legile logicii formale au fost iniţiate şi dezvoltate deAristotel, şi sistemul logicii lui a fost acceptat de atunci de metafizicieni casingura metodă ştiinţifică de gândire.

“Logica aristoteliană a silogismului simplu este acceptată ca o axiomă pentrunumeroase activităţi practice ale omului şi pentru generalizări elementare.Postulatul pleacă de la premiza că ‘A’ = ‘A’. Dar în realitate ‘A’ nu este egal cu ‘A’. Acest lucru este destul de uşor de dovedit dacă privim aceste două litere sub o lupă; între ele există diferenţe. Dar, cineva ar putea să obiecteze,nu este vorba despre dimensiunea sau forma literei dat fiind faptul că ele sunt doar simboluri ale unor cantităţi egale, ca de exemplu un kilogram de zahăr.Obiecţiunea nu este la ţintă; în realitate, un kilogram de zahăr nu esteniciodată egal cu un kilogram de zahăr; un cântar mai sensibil va dezvăluitotdeauna o diferenţă. Din nou, cineva ar putea obiecta că un kilogram dezahăr este egal cu sine însuşi. Nici asta nu este adevărat.Toate corpurile seschimbă fără întrerupere: în măsură, greutate, culoare etc. Ele nu sunt niciodată egale cu ele însuşi. Un sofist va răspunde că un kilogram de zahăr este egal cu sine însuşi în fiecare moment dat. In afară de valoarea extrem dedubioasă a axiomei, ea nu rezistă nici criticei teoretice. Cum am putea concepeîn realitate cuvântul moment ca o simplă abstracţie matematică? Ca fiind timpul zero? Dar orice există în timp şi însăşi existenţa este un procesneîntrerupt de transformări; ca o consecinţă, timpul este un element fundamental al existenţei.De unde axioma ‘A’ este egal cu sine însuşi dacă nuse schimbă înseamnă că [A] nu există.

La prima vedere ar putea apărea că aceste subtilităţi sunt fără nici un folos. Inrealitate ele au o semnificaţie hotărâtoare. Pe de-o parte, axioma A = A pare afi punctul de plecare al tuturor cunoştinţelor, iar pe de altă parte pare a fi

punctul de abandonare a tuturor erorilor existente în cunoştinţele noastre. Afolosi axioma A = A fără rezervă este posibil numai în anumite limite. Când schimbări cantitative în A sunt neglijabile pentru scopul urmărit, atunci sepoate presupune că A este egal cu A. Acesta este –de exemplu- modul în careun vânzător şi un cumpărător consideră un kilogram de zahăr. Asemănător,este considerată temperatura Soarelui; până nu demult, tot aşa eraconsiderată şi puterea de cumpărare a dolarului. Dar schimbările cantitative



dincolo de o anumită limită devin schimbări calitative. Supus acţiunii apei saua kerosenului, un kilogram de zahăr încetează de a mai fi un kilogram dezahăr. Sub un anumit preşedinte, un dolar nu mai este un dolar. Adetermina momentul, punctul critic în carecantitatea se schimbă în calitate, este unul dintre cele mai importante şi dificile sarcini în toatesferele de cunoştinţe, inclusiv sociologia.” (Troţki – Abecedarulmaterialismului dialectic)

Hegel

Vechea metodă dialectică de gândire ce a căzut în părăsire începând din epocafeudală, a fost reanimată la începutul secolului 19 de marele filozof germanG.W.F. Hegel (1770-1831). Una dintre personalităţile cele mai enciclopediceale timpului, Hegel a supus componentele logicii formale unei critici detaliate,demonstrând limitele şi unilateralitatea lor.. Hegel este autorul primei analizeatot-cuprinzătoare a legilor dialecticii, care au servit ca fundaţie pe care Marx şiEngels şi-au clădit teoria lor a materialismului dialectic. Lenin a caracterizatdialectica hegeliană ca fiind “cea mai cuprinzătoare, cea mai corectă înconţinut şi cea mai profundă doctrină a dezvoltării”. In comparaţie cu ea, oricealtă formulare era “unilaterală şi săracă în conţinut, deformând şi mutilând cursul real al dezvoltării (care de obicei are loc în salturi, catastrofe şirevoluţii) în natură şi societate.” (Lenin – Karl Marx)

Viziunea lui Hegel a lucrurilor consta în aceea a unei “dezvoltări ce apare ca orepetare a unor stadii trecute, dar o repetare diferită, pe o treapta superioară (negarea negaţiilor ), o dezvoltare –hai s-o numim- în spirală şi nu în liniedreaptă; o dezvoltare în salturi, catastrofe şi revoluţii; rupturi alecontinuităţii; transformări ale cantităţii în calitate; impulsurile interioare aledezvoltării generate de contradicţiile şi conflictele între diferitele forţe şitendinţe ce acţionează înăuntrul fiecărui lucru şi fenomen sau înăuntrul oricărei societăţi: interdependenţa şi legătura apropriată, indisolubilă dintrefiecare parte a fiecărui fenomen (istoria dezvăluie necontenit noi aspecte), olegătură care generează un proces universal de mişcare permanentă,guvernată de legi; acestea sunt câteva din caracteristicile dialecticii ca o

doctrină mai bogată (decât cea ordinară) a dezvoltării” (Ibid.)“Această nouă filozofie germană a culminat în sistemul hegelian. In acest sistem --şi în aceasta constă marele lui meritpentru prima dată, întreagalume –naturală, istorică, intelectuală- este prezentată ca un proces, înpermanentă mişcare, schimbare, transformare, dezvoltare; şi acest lucru estefăcut pentru a dezvălui legăturile intime care fac din aceste mişcări şidezvoltări un tot întreg. Privită prin această prizmă, istoria omenirii nu mai



apare ca un vârtej întâmplător, sălbatic şi fără sens de acte violente,deopotrivă de condamnabile potrivit oricărei judecăţi ale oricărei filozofiimature şi care sunt uitate cât se poate de repede, afară de procesul de evoluţiea omului însuşi. Acum este datoria intelectului să urmărească treptele acestuiproces, de-a lungul tuturor meandrelor şi a desprinde şi separa legile lăuntricecare străbat de-a lungul acestor fenomene aparent accidentale. (Engels – Anti-Düring)

In mod strălucit, Hegel a ridicat o problemă --dar a fost împiedicat să o rezolvedin cauza concepţiei lui idealiste. In spusele lui Engels “a fost un eşec colosal”.In pofida laturei ei mistice, filozofia lui Hegel a explicat cele mai importantelegi ale dialecticii: cantitate şi calitate, interdependenţa contrariilor si negareanegaţiei .

Cantitate şi calitate

“In pofida caracterului treptat, trecerea de la o formă de mişcare la alta estetotdeauna o mişcare hotărâtoare, un salt.” (Engels – Anti-Düring).

Ideia de schimbare şi evoluţie este acum, în general, acceptată, dar formele încare aceste schimbări se produc în natură şi societate au fost explicate numai dedialectica marxistă. Concepţia comună a evoluţiei ca o dezvoltarepaşnică, gradată şi neîntreruptă este unilaterală şi falsă. In politică, teoriaschimbărilor gradate reprezintă baza teoretică a reformismului.

Hegel a elaborat ideia unei dezvoltări nodale pentru măsurarea relaţiilor;potrivit acestei teorii, la un anumit punct nodal , simpla creştere saudescreştere cantitativă generează un salt calitativ; ca exemplu, în cazul apeicalde în care punctele de fierbere sau îngheţare sunt puncte nodale la care încondiţii normale are loc saltul într-o nouă stare de agregare şi ca oconsecinţă, cantitatea se transformă în calitate (Engels – Anti-Düring).

In exemplele citate, transformarea apei din lichid în vapori sau ghiaţă solidă nus-a produs treptat ci brusc, la o anumită temperatură (0°C şi 100°C). Cumulareanumeroaselor schimbări ale vitezei de mişcare a moleculelor produce –până la

urmă- o schimbare a stării de agregare, acumulările cantitative produc oschimbare calitativă.

Exemple pot fi date după dorinţă, în toate domeniile ştiinţei, de la sociologie şichiar din viaţa cotidiană (de exemplu punctul la care, prin adăugare continuă desare, transformă o supă în ceva de nebăut!).



Linia nodală hegeliană şi legea transformării cantităţii în calitate şi vice-versaau o importanţă crucială nu numai în ştiinţă (unde, ca şi cu alte legi aledialecticii, ele sunt folosite –inconştient- de oamenii de ştiinţă, care nu suntdialecticieni conştienţi), dar mai ales în analiza istoriei, societăţii şi mişcăriiclasei muncitoare.

Opoziţia contrariilor

Aşa cum bunul simţ metafizic caută să elimine contradicţiile din gândire şirevoluţia din evoluţie, tot aşa el încearcă să dovedească faptul că ideile şiforţele opuse se exclud reciproc. Cu toate acestea, “la o examinare mai atentă găsim că doi poli ai unei antiteze, pozitiv şi negativ, sunt pe atât deinseparabili pe cât sunt de opuşi şi că în pofida opoziţiei lor, ei sunt mutual interdependenţi. Şi pe aceeaşi cale găsim că cauză şi efect aparţin aceluiaşsubiect, dar că atunci când desprindem acelaş subiect din contextul legăturilor lui universale, descoperim că cei doi poli interacţionează, îşi schimbă necontenit poziţia, că ceea ce acum este cauză devine efect şi, din-când-în-când, vice-versa”. (Engels – Anti-Düring)

Dialectica este ştiinţa legăturilor universale, în contrast cu metafizica, careabordează fenomenele separat şi izolat. Dialectica urmăreşte să descoperenenumăratele tendinţe, schimbările, cauzele şi efectele care ţin împreunăUniversul. De aceea,”prima sarcină a unei analize dialectice este de agăsi legătura necesară, legătura obiectivă a tuturor aspectelor, forţelor,tendinţelor etc. ale fenomenului dat” (Lenin – Note filozofice).

Dialectica abordează un anumit fenomen din punctul de vedere al dezvoltăriisale, al propriei lui mişcări şi existenţe; cum se dezvoltă şi dispare;contradicţiile lui interne şi tendinţele lui.

Mişcarea este modul de existenţă al întregului univers material. Materia şienergia sunt inseparabile. Mai mult: mişcarea nu vine din afară ci este forma demanifestare a tensiunilor ce sunt inseparabile nu numai de viaţă, ci de orice altăformă de existenţă a materiei. Dezvoltarea şi schimbarea au loc în condiţiilecontradicţiilor interne. Acesta este motivul pentru care analiza dialectică începecu investigarea empirică a contradicţiilor interne care au generat dezvoltarea şischimbarea.

Din punctul de vedere dialectic toţi polii opuşi, incluzând contradicţiadintre adevăr şi eroare, sunt unilaterali şi neadecuaţi. Marxismul nu recunoaşteexistenţa unui adevăr absolut. Toateadevărurile sunt relative. Ce



este adevărat la un anumit moment-dat, devine fals în altul; adevărul şi eroarease transpun.

Dezvoltarea cunoştinţelor şi a ştiinţei nu se produce prin simpla negarea teoriilor incorecte. Toate teoriile sunt relative, reflectând doar o faţă a

realităţii. Iniţial, ele sunt presupuse a avea validitate şi aplicabilitate universală.Ele sunt adevărate. Dar la un moment dat, în aceste teorii apar deficienţe.Acestea trebuie să fie explicate şi la un moment dat apar noi teorii care suntiniţial considerate ca excepţii. Dar noile teorii nu numai că nu neagă pe celevechi, dar le încorporează într-o nouă formă.

Contradicţiile pot fi excluse numai dacă socotim obiectele de studiu caneînsufleţite, nemişcate şi individual juxtapuse, cu alte cuvinte metafizic. Dar de îndată ce considerăm lucrurile în mişcarea şi schimbarea lor, în viaţă, şi îninterdependenţa şi interacţiunea lor, ne lovim de o serie de contradicţii.

Mişcarea în sine este o contradicţie între a fi în acelaşi loc şi în altă parte înacelaşi timp.

La fel, viaţa este o contradicţie în sensul ca “o fiinţă este în fiecare moment eaînsăşi şi altceva.” (Engels - Anti-Düring)

Structurile vii absorb permanent din mediul înconjurător substanţe pe care leasimilează şi simultan alte părţi ale corpului putrezesc, se desintegrează şi sunteliminate. Transformări permanente au loc şi în lumea organică a naturii: o rocă

se desintegrează sub presiunea elementelor naturii. De aceea, totul este în modconstant, el în sine şi în acelaşi timp altceva. De aci, intenţia de a eliminacontradicţiile echivalează cu intenţia de a elimina realitatea.

Negarea negaţiei

Engels a caracterizat-o ca “cea mai generală şi de aceea cea mai importantă şicuprinzătoare lege a dezvoltării naturii, istoriei şi gândirii; o lege valabilă înlumea animală şi vegetală, în geologie, matematică, istorie şifilozofie.” (Ibidem)

Această lege, a cărei acţiune în natură a fost observată mult înainte de a fi fostscrisă, a fost elaborată de Hegel, care a dat o serie întreagă de exempleconcrete, repetate în Anti-Düring.

Legea negării negaţiei se referă la natura dezvoltării ca un şir de contradicţii,care apar pentru a anula, sau nega un fapt, o teorie sau o formă precedentă,



pentru ca mai târziu să fie înlăturate la rândul lor. De aci, mişcarea, schimbareaşi dezvoltarea apar ca o serie neîntreruptă de negaţii.

In sens dialectic, negaţia nu este o simplă anulare sau obliterare a trecutului; eleste depăşit şi păstrat în acelaşi timp. In acest sens, negaţia este un act pozitiv şi

negativ în acelaşi timp.

In lucrarea lui “Fenomenologia gândirii” Hegel dă un singur exemplu: “Mugurele dispare când are loc înflorirea şi putem vedeacum floarea neagă mugurele; când apare fructul, putem spune că floarea esteo formă falsă de existenţă a plantei pentru că fructul apare ca fiind adevăratanatură a plantei. Aceste stadii nu sunt pur-şi-simplu diferite; ele secompletează şi nu sunt comparabile una cu cealaltă. Dar activitateaneîntreruptă a naturii lor inerente, fac din aceste stări momentele unităţii lor organice, care nu numai că nu se contrazic dar sunt necesare una-alteia, şiaceastă necesitate reciprocă a tuturor acestor momente reprezintă prin ele-însăşi existenţa întregului”.

In acest proces de nesfârşite autonegări, dispariţia unor anumite forme şiapariţia altora, lasă impresia repetării unor forme, teorii şi evenimente depăşiteceea ce a condus la obişnuitul adagiu “istoria se repetă” De aceea, istoriciireacţionari burghezi au încercat să demonstreze că istoria în sine este o repetarefără sens, producându-se într-un cerc fără de sfârşit.

Dimpotrivă, dialectica discerne în această aparentă repetiţie o adevăratăevoluţie de la inferior la superior, o evoluţie în care chiar dacă anumite formese repetă, ele se repetă la o treaptă superioară, îmbogăţită cu experienţadezvoltării anterioare.

Acest lucru poate fi remarcat mai clar din evoluţia ideilor umane. Hegel deja adezvăluit modul în care filozofia s-a dezvoltat printr-o serie de contradicţii, oşcoală de gândire negând o alta, dar în acelaşi timp integrându-le în noul sistemde gândire.

La fel şi cu dezvoltarea ştiinţei. Alchimişii Evului Mediu au fost motivaţi de

căutarea “pietrei filozofale”, capabilă să transforme metal obişnuit în aur.Datorită nivelului scăzut al forţelor de producţie şi lipsei unei tehnologiiştiinţifice, aceste încercări timpurii de conversie a elementelor a fost, înrealitate, o fantezie utopică. Cu toate acestea, în procesul acestor încercărizadarnice, alchimiştii au descoperit de fapt o serie de fapte valoroase referitoarela elementele chimice şi aparatura experimentală care au constituit mai târziu,bazele chimiei moderne.



Cu dezvoltarea capitalismului, a industriei şi tehnicei, chimia a devenit o ştiinţăcare a respins, a negat noţiunile timpurii ale conversiei elementelor. Totuşi, totce a fost valoros şi ştiinţific în descoperirile alchimiei a fost păstrat în nouachimie, care a demonstrat că elementele sunt neschimbătoare şi că ele nu pot fitransformate dintr-unul în altul.

Secolul 20 a fost martorul revoluţionării ştiinţei şi tehnicii prin descoperireafizicii nucleare potrivit căreia un element poate fi într-adevăr convertit în altul.In fapt, în zilele noastre, este teoretic posibil de a converti plumb în aur, dar procesul ar fi prea costisitor pentru a fi justificat din punct de vedere economic.Se pare că acest proces a parcurs un cerc complet:

posibilitatea conversiei elementelor

imposibilitatea conversiei elementelor

posibilitatea conversiei elementelor

Dar repetarea este numai aparentă. In realitate, ştiinţa modernă, care într-unanumit sens pare a se fi întors la ideile vechilor alchimişti, încorporează în sinetoate uriaşele descoperiri ştiinţifice ale secolelor 19 şi 18. De unde, o generaţiestă pe umerii celei precedente. Idei care aparent aufost respinse sau negate reapar, dar la un nivel mai înalt, îmbogăţite deexperienţele şi descoperirile trecutului.

Dialectica este clădită pe determinism: nimic –în natură, societate sau gândire-este accidental; aparentele accidente sunt rezultatul unei necesităţi maiprofunde.

Istorici superficiali au scris că primul război mondial a fost cauzat de asasinareaarhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo. Pentru un marxist, acest eveniment afost un accident istoric, în sensul că el a servit doar ca un pretext, un catalizator al acestui conflict mondial care devenise inevitabil datorită contradicţi-ilor economice, politice şi militare ale imperialismului. Dacă asasinul şi-ar fi greşitţinta sau dacă arhiducele nu s-ar fi născut, războiul totuşi ar fi avut loc, sub alt

pretext diplomatic. Necesitatea s-ar fi exprimat ea însăşi print-un accident diferit.

Tot ceea ce există, există din necesitate. Dar în egală măsură, tot ceace există trebuie să şi piară , să se transforme în altceva. De unde, ceea ceeste necesar într-un anumit loc şi moment, devine inutil (nenecesar) în alt loc şi



moment dat. Totul generează opusul lui menit să-l depăşească şi să-l înlăture.Acest lucru este valabil atât pentru fiinţe individuale cât şi pentru societate.

Fiecare tip de societate există pentru că este necesar la momentul cândapare: “Nici o orânduire dispare înainte ca toate forţele de producţie pe care

le poate cuprinde mai au loc de dezvoltare; şi niciodată noi relaţii de producţieapar, înainte ca condiţiile materiale ale existenţei lor să se fi maturizat înpântecul vechii societăţi. De aceea, totdeauna, omenirea ia asupra sa numaisarcini pe care le poate rezolva, de unde, privind lucrurile mai îndeaproape,vom găsi că problema în sine apare numai atunci când condiţiile materialedeja există sau, cel puţin sunt în curs de formare.” (Marx – Critica Economieipolitice)

In zilele ei, sclavia a fost un mare salt înainte în comparaţie cu epoca barbară.A fost un stadiu necesar în dezvoltarea forţelor de producţie, a culturii şi asocietăţii umane. După Hegel:“Omul a devenit liber nu atât din sclaviecât prin sclavie”.

Similar, capitalismul a fost iniţial necesar, o formă progresistă de organizare asocietăţii. Cu toate acestea, ca şi sclavia, comunitatea primitivă şi feudalismul(vezi Secţiunea 2), capitalismul a încetat de mult să reprezinte o necesitate şi unsistem social progresist. El s-a scufundat adânc în contradicţiile inerente lui, şieste menit să fie depăşit de forţele socialismului, representate de proletariatulmodern. Proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi statul naţional,trăsăturile de bază ale societăţii capitaliste, care iniţial au reprezentat un maresalt înainte, acum servesc doar pentru a încătuşa şi submina forţele deproducţie, primejduind toate realizările dezvoltării umane de-a lungul secolelor.

In zilele noastre, capitalismul este un sistem social pe de-a ’ntregul îmbătrânit,degenerat; dacă cultura umană este să supravieţuiască, sistemul capitalisttrebuie să fie răsturnat şi înlocuit de opusul lui, socialismul. Marxismul estedeterminist dar nu fatalist; rezolvarea contradicţiilor societăţii poate fi realizatănumai prin acţiunea conştientă a oamenilor dedicaţi transformării societăţii.Această luptă de clasă nu este dinainte determinată şi cine reuşeşte depinde demulţi factori; o clasă nou, progresistă, are multe avantaje faţă de cea veche,îmbătrânită şi reacţionară. Dar în ultimă instanţă, rezultatul depinde de careparte este mai hotărâtă, mai organizată şi se bucură de conducerea cea maicalificată.

De aceea, filozofia marxistă este –în esenţă- un ghid de acţiune. “Filozofii nuau făcut decât să interpreteze lumea; totul este de a o schimba” (Marx – Tezeasupra lui Feuerbach).



Victoria socialismului va marca un stadiu nou, diferit şi superior de dezvoltarea omenirii. Mai corect, va marca sfârşitul pre-istoriei omenirii şi începutulistoriei adevărate.

Pe de altă parte, socialismul marchează revenirea la începuturile existenţei

umane –era comunitarismului tribaldar la un nivel mult superior, clădit perealizările de-a lungul a mii de ani de existenţă a societăţii bazate pe clase.Economia supra-abundenţei va fi posibilă prin aplicarea planificării socialisteîn industrie, ştiinţa şi tehnica create de capitalism la scară mondială. La rândulei aceasta va face de prisos diviziunea muncii, diferenţa dintre munca manualăşi intelectuală, dintre oraş şi sat şi barbara şi risipitoarea luptă de clasă dând,însfârşit, posibilitate rasei umane să-şi folosească resursele pentru cucerireanaturii; folosind faimoasele cuvinte ale lui Engels, pentru a face “saltul omenirii din domeniul necesităţii în acela al libertăţii”

INTRODUCERE ÎN MATERIALISMUL ISTORIC

Când cineva priveşte istoria, ea apare ca o masă de contradicţii. Evenimentelesunt pierdute într-un labirint de revoluţii, războaie, perioade de progres şi dedeclin. Conflicte de clasă şi între naţiuni rotesc în jurul haosului şi dezvoltăriisociale. Cum este posibil de înţeles şi explicat aceste evenimente, când se parecă ele nu au o bază raţională?

De la început, omenirea a căutat să descopere legile care-i guverneazăexistenţa. Teorii extinzându-se de la supranatural la conducerea ‘Marelui Om’au încercat pe o cale sau alta, la un moment-dat sau altul, să găsească oasemenea explicaţie. Unii socoteau că atâta timp cât oamenii acţioneazăindependent unul de altul, teoriile despre dezvoltarea umanităţii erau absolutfără valoare!

Pentru aproape 2000 de ani, ideile Genezei au dominat vestul Europei. Cei careau încercat să submineze aceste concepţii erau consideraţi ca discipoli aiDiavolului. Numai în timpurile mai recente concepţia ‘eretică’ a istoriei, cea

evoluţionistă, a fost acceptată, dar şi atunci numai unilateral.

Pentru clasa capitalistă şi lefegii ei din universităţi, şcoli şi alte locuri dedicatestudiului istoriei, ea trebuia să fie predată academic, fără nici o semnificaţiepentru viaţa curentă. Ei continuau să perpetueze mitul potrivit căruia clasele şiproprietatea privată au existat totdeauna ca o încercare de a justifica natura‘eternă’ a exploatării capitaliste şi a anarhiei inerente ataşate ei. Volume întregi



au fost scrise de savanţi şi profesori de frunte pentru a combate scrierilemarxismului şi înainte de toate conceptia materialistă a istoriei.

Marxismul acordă o enormă importanţă studiului istoriei pentru a studia marilelecţii pe care ea le conţine. Fără această înţelegere a dezvoltării evenimentelor,

este imposibil de a prevedea perspectivele lor. Lenin –de exemplu- a pregătitPartidul bolşevic pentru Revoluţia din Octombrie 1917 printr-o meticuloasăanaliză a experienţei Comunei din Paris şi a evenimentelor din Rusia din 1905şi Februarie 1917.

Acesta este sensul în care studiem şi învăţăm din istorie. Marxismul este ştiinţaperspectivelor, care foloseşte metoda lui materialist dialectică pentru a dezvăluiprocesele complexe ale dezvoltării istorice.

Filozofia marxistă examinează lucrurile nu ca entităţi statice ci în dezvoltarea

lor, în mişcarea lor în viaţă. Evenimentele istorice sunt privite ca un proces. Dar evoluţia nu este o simplă mişcare de la inferior la superior. Viaţa şi societatease dezvoltă într-o formă contradictorie, în “spirale şi nu în linie dreaptă; odezvoltare prin salturi, catastrofe şi revoluţii; întreruperi ale continuităţii;transformarea cantităţii în calitate; impulsuri interioare în direcţia dezvoltării,datorate contradicţiilor şi conflictelor a diferite forţe şi tendinţe.”(Lenin)

Engels a considerat dialectica ca fiind marea gândire de bază potrivit căreialumea nu trebuie înţeleasă ca un complex de lucruri gata-făcute ci ca uncomplex de procese, în care lucrurile sunt aparent stabile numai în felul cum

ele apar în capul nostru; în realitate, concepţiile trec printr-o schimbareneîntreruptă de deveniri şi dispariţii” (Anti-Düring)

Această metodă este de asemenea materialistă în abordarea fenomenelor. Ideile,teoriile, programele partidului etc., nu pică din cer ci reflectă totdeauna lumeaşi intereselemateriale. După cum a explicat Marx, “modul de producţie abunurilor materiale condiţionează viaţa socială, politică şi intelectuală îngeneral. Nu conştiinţa determină viaţa oamenilor ci dimpotrivă, viaţa socială determină conştiinţa lor.”

Folosind această metodă, Marx a putut să arate că aceasta este “calea spre unstudiu atot-cuprinzător al proceselor dezvoltării şi decăderii sistemelor social economice. Oameniiîşi creiază propria lor istorie, dar ce motivează oamenii,masele de oameni, ce generează ciocnirile, conflictele de idei? Care este sumatotală a acestor ciocniri între masele de oameni? Care sunt condiţiile obiectiveale producţiei vieţii materiale care stau la baza întregii activităţi istorice aomenirii? Care este legea de dezvoltare a acestor condiţii? Marx este acela



motive, multe triburi din Africa, sudul Pacificului şi America de Sud există înacest stadiu al Barbariei.

Şi totuşi, cu toată apariţia aşezărilor stabile, locuinţele private încă nu auapărut; dimpotrivă, cele mari care s-au construit au fost pentru uz comun. În

această perioadă nu a existat familie privată. Copiii aparţineau întregului trib.

In stadiul comunei primitive (Sălbătăcia şi Barbaria fiind formele ei inferioareşi –respectiv- superioare) proprietate privată, clase, elită privilegiată, poliţie sauaparat (de stat) de constrângere nu au existat. Triburile erau împărţite în unităţisociale numite clanuri sau ginte. În fapt, acestea erau mari grupuri de familie,care-şi defineau originea numai de-a lungul femeilor; este ceea ce este cunoscutsub numele de societate matriarhală. Cum ar fi putut fi altfel, atâta timp cât eraimposibil de definit cine era tatăl real al copilului? Era interzis unui bărbat sălocuiască împreună cu o femeie aparţinând aceluiaşi clan sau gintă, de aceeatriburile erau alcătuite din mai multe clanuri. La un moment dat a existat oformă de căsătorii în sânul aceluiaşi clan.

Această societate fără clase a fost extrem de democratică prin caracterul ei.Fiecare avea să participe la adunări generale pentru a decide asupra chestiunilor importante care apăreau iar şefii şi oficialii erau aleşi pentru scopuri particulare.In lucrarea sa:”Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului” Engels ascris: “Ce minunată este această blândă constituţie în simplicitatea einaturală! Nu soldaţi, nu jandarmi ofiţeri şi poliţişti, nu nobili, regi şi regenţi,prefecţi sau judecători, nu închisori, nu conflicte judiciare şi totuşi treburilemergeau. Toate certurile şi disputele erau lămurite de comunitatea în careaceste dispute aveau loc sau înăuntrul gintei sau triburilor de care aparţineau.Numai în cazuri foarte rare avea loc răzbunarea de sânge. Pedeapsa noastră capitală este o simplă formă civilizată a acestei răzbunări, modificată doar deinfluenţele civilizaţiei. Gospodăria comunei primitive aparţinea tuturor membrilor de familie, pământul aparţinea tribului şi numai grădinile erauatribuite temporar familiei. De aceea nu puteau exista săraci şi deposedaţi;gospodăriile comunitare şi gintele îşi cunoşteau datoria faţă de cei vârstnici,bolnavi şi infirmi. Toţi –inclusiv femeile- erau liberi şi egali. Nu exista loc

pentru sclavi sau agresiune din partea altor triburi.”Filistinii obtuzi, care văd proprietatea privată ca sacro-sanctă, privesc acestesocetăţi cu dispreţ. Pentru populaţia tribală proprietatea privată era completstrăină. “Indienii –explică istoricul Heckewelder- gândesc că pămâtul a fost creat de marele spirit şi că tot ceea ce el conţine este pentru bunul comun al oamenilor, nu pentru binele celor puţini ci al tuturor. Totul este dat în comun,



pentru urmaşii omului. Tot ce trăieşte şi creşte din pământ, tot ce este în ape afost dat tuturor şi fiecare are dreptul la o parte din acestea.”

Proprietatea tribală comună a intrat sub presiunea dezvoltării familiei private,cu locuinţe private ridicându-se alături de locuinţele comunale. Pământul

comun a început să fie parcelat devenind proprie-tatea familiilor. Matriarhatul acedat locul patriarhatului (dominaţia bărbaţilor) factor important în menţinereaproprietăţii colective.

Aceste familii nu trebuie privite ca având acelaşi caracter ca în zilele noastre.După Paul Lafargue, familia nu a fost redusă la ultima şi cea mai simplă expresie a ei, ca în zilele noastre, în care este compusă din trei elementeindispensabile: tatăl, mama şi copiii lor; ea a constat din tatăl, care eraconsiderat capul familiei, soţia legitimă şi concubinele lui, care trăiau subacelaşi acoperiş; copiii şi fraţii mai tineri ai capului familiei cu soţiile şi copiiilor, şi surorile necăsătorite ale capului de familie. Asemenea familii eraunumeroase.”

Dezvoltarea proprietăţii private în stadiul târziu al comunei primitive esteprivită de marxişti ca elemente ale unei noi societăţi născute înăuntrul celeivechi. Până la urmă, acumulările calitative ale acestor noi elemente au dus lasfărâmarea calitativă a celor vechi.

Cu creşterea noilor mijloace de producţie în agricultură, s-a ridicat chestiunea acui proprietate vor fi ele?

Posedarea de scule, arme, noi metale şi –mai presus de orice- mijloacele de a leface, dădea unei familii posibilitatea de a se ridica deasupra, în lupta pe viaţă şipe moarte cu forţele naturii.

Cu dezvoltarea mai departe a forţelor de producţie (schimbul apărut mai întâiîntre diferite comunităţi), inegalitatea a început să apară înăuntrul societăţii.Aceasta a avut un efect profund asupra vechilor rânduieli. Pentru prima dată,oamenii erau capabili să producă un surplus deasupra şi excedând propriilenevoi, rezultând într-un salt revoluţionar înainte pentru omenire.

In trecut, când între triburi izbucnea razboi, nu era economic ca prizonierii săfie luaţi sclavi: prizonierul ar fi fost în stare să producă hrană numai pentru elînsuşi; el nu producea surplus. Singurul folos pentru a captura un prizonier,dată fiind penuria de mâncare, era ca o sursă de carne. Aceasta a fost bazaeconomică a canibalismului.



Dar de îndată ce a apărut surplusul, a devenit economic eficient de a păstrasclavi care erau forţaţi să lucreze pentru stăpânul lor. Surplusul obţinut de peurma numărului crescând de sclavi a fost însuşit de noua clasă, aceea aproprietarilor de sclavi. Dar cum aveau sclavii să fie controlaţi şi forţaţi sămuncească?

Vechile triburi nu aveau poliţie sau alte mijloace de constrângere? Fiecareindivid era liber şi era un războinic.

Producţia surplusului de produse a măturat vechile forme ale societăţii şi agenerat procesul de cristalizare a claselor. Existenţa acestor clase a cerutcrearea unui aparat represiv al unei clase împotriva alteia. Bogaţi şi săraci,proprietari de pământ şi arendaşi, creditori şi debitori – toţi au apărut pe arenasocietăţii. Clanurile, care au fost unităţi sociale iniţial bazate pe relaţii de sânge,au început să se dezintegreze. Bogătaşi ai unor clase diferite aveau mai mult încomun între ei decât cu săracii propriului clan.

Societatea sclavagistă

In pofida tuturor ororilor care au însoţit-o, apariţia societăţii bazate pe clase areprezentat un progres enorm în dezvoltarea ulterioară a societăţii. Pentru primadată de la desprinderea din ramura maimuţelor, o secţiune a societăţii a fosteliberată de povara muncii pentru existenţă. Cei eliberaţi si-au putut dedicaacum timpul ştiinţei, filozofiei şi culturii. Societatea de clasă a adus cu eapreoţi, funcţionari, oficiali şi meseriaşi specializaţi. Justificarea istorică şifuncţiile noii clase conducătoare era de a dezvolta mai departe forţele deproducţie. Acesta este stagiul în care s-a născut civilizaţia.

Au fost create noi instituţii pentru a proteja interesele clasei conducătoare. S-auformat corpuri speciale în-armate de bărbaţi, noi legi cu propriile lor curţi,călăi, ocne etc., totul cu scopul de a apăra proprietatea stăpânilor de slavi.Statul, cu întregul lui aparat, a luat fiinţă şi odată cu asta, libertatea şi egalitateavechiului sistem gentilic s-au prăbuşit în ruine. Noi idei şi o nouă morală auluat fiinţă, pentru a legitima noua ordine socială şi economică.

În secolul al 7-lea AC, aristocraţia tribală a Greciei a devenit clasaconducătoare şi bine-înzestrată a proprietarilor de sclavi. Potrivit filozofuluigrec al anticităţii Aristotel, la acea dată, majoritatea populaţiei Aticei erasupusă sclaviei.

Cu dezvoltarea oraşelor-stat, diviziunea muncii s-a accelerat. Nu numai întresate şi oraşe, dar şi între ramuri economice: între comerţ şi finanţe, între



negustori şi cămătari; noi meserii au răsărit, împreună cu grupe de artiştisolicitând atenţia, gustul şi cultura claselor înaltei societăţi.

Nevoia oraşelor-stat pentru mai mulţi sclavi a dus la războaie continue.Înrăzboiul romanilor împotriva Macedoniei în 169 AC, numai în Epir, 70 de

oraşe au fost cotropite şi 150.000 dintre locuitorii lor au fost vânduţi ca sclavi.Economia sclavagistă a fost o economie extrem de risipitoare şi de aceea,pentru supravieţuirea ei avea o nevoie neîmtreruptă de sclavi pentru a înlocuipe cei răniţi sau morţi. Deoarece reproducţia naturală în rândurile sclavilor erascăzută datorită condiţiilor lor de viaţă, singura cale reală a rămas cea rezultatădin cuceriri.

Cu toate că sclavii erau mult mai puţin productivi decât ţăranii liberi. costulscăzut al întreţinerii lor a făcut sclavia mult mai avantajoasă. Ruinarea ţăranilor liberi a condus la exodul lor spre oraşe formând lumpen-proletariatul,neconstituit în clasă, al societăţii sclavagiste căreia îi oferea jocuri de circ înschimbul ofrandelor ce le primea.

Aceasta este perioada în care s-a născut o mişcare revoluţionară creştină. Iniţialun grup sectant de comunarzi primitivi cu o ură profundă împotrivacuceritorilor romani şi a lacheilor lor, ei au câştigat mult sprijin în rândurilecelor săraci şi oprimaţi. Aceşti creştini revoluţionari timpurii erau pregătiţi săfolosească mijloace violente pentru a răsturna clasele de sus ale societăţii şi aaduce “Raiul pe Pământ”. De aceea ele erau vânate de autorităţi şi executatefără milă pentru trădare împotriva împăratului. Mai târziu, după ce ‘a fostcurăţat’ de ura de clasă, Creştinismul a devenit religie de stat. Clasaconducătoare a folosit creştinismul pentru a amăgi şi ‘pacifica’ claseleoprimate, asfel ca ele să-şi accepte soarta pe pământ, încurajându-le iluziileîntr-o viaţă mai bună după moarte.

Cu cât surplusul obţinut de proprietarii de sclavi prin exploatarea sclavilor eramai mare, cu atât extravaganţa, aroganţa şi răutatea lor era mai mare. Cum totmai multe războaie erau necesare pentru a creşte numărul sclavilor princuceriri, Imperiul Roman s-a şubrezit; războaiele nu au putut fi purtate fărăsoldaţi şi cei mai buni soldaţi erau ţăranii. Dar ei dispăreau repede şi înlocuirealor trebuia să fie făcută cu mercenari străini, scump-plătiţi. Era ‘sclavilor ieftini’ se apropria repede de sfârşitul ei şi odată cu aceasta se produceadeclinul imperiilor sclavagiste.

În pofida diferitelor rebeliuni ale sclavilor –cea mai renumită fiind cea condusăde Spartacussclavii s-au dovedit a nu fi o clasă revoluţionară, o clasăcapabilă să conducă societatea mai departe. Cum Marx avea să sublinieze mai



târziu, lupta de clasă se va termina “fie printr-o reconstrucţie revoluţionară generală a societăţii, sau prin ruinarea atotcuprinzătoare a claselor stăpânitoare.” Marxistul german Karl Kauţky a explicat că “marea migraţie,înnecarea Imperiului Roman prin năvala sălbaticilor germani, nu a însem-nat distrugerea prematură a unei înalte culturi înfloritoare, ci pur-şi-simpluterminarea unei civilizaţii muribunde şi aşezarea temeliilor pentru un nou salt al civilizaţiei.”

Puternica civilizaţie sclavagistă a produs un enorm salt înainte al societăţii:uluitoarele realizări ale Egiptului Antic şi Babilonului; grecii şi romanii auridicat cunoştinţele ştiinţifice la înălţimi impresionan-te; filozoful Hero adescoperit principiile de bază ale motorului cu aburi; contribuţiile luiArhimede, Pitagora şi Euclid au împins matematica la înălţimi care au făcutposibile începuturile ingineriei mecanice. Totuşi, societatea sclavagistă atinseselimitele; factori intern şi externi aveau să conducă la distrugerea ei.

Apariţia feudalismului

“Ultimele secole ale declinului Imperiului Roman şi cucerirea lor de cătrebarbari a distrus un număr de forţe de producţie: agricultura a decăzut,industria nu mai era capabilă să facă faţă cerinţelor pieţii, comerţul a decăzut sau a fost distrus pe caale violentă, populaţia rurală şi urbană auscăzut.” (Karl Marx – Ideologia Germană)

De-a lungul veacurilor, masele barbare au invadat Europa: în est, Goţii,Germanii şi Hunii; în nord şi vest, Scandinavii; în sud, Arabii. În cucerirea lor de teritorii ei au răscolit oraşele şi s-au stabilit în aşezări rurale, unde şi-auagonisit existenţa prin mijloacele agriculturii primitive.

În aceste comunităţi, ei şi-au ales şefi; cu trecerea timpului, şefii erau aleşi dinsânul aceleiaşi familii. Capul familiei privilegiate, prin succesiune, a devenitşeful natural. Aşezările erau în permanent război cu vecinii lor, rezultând într-opermanentă cucerire de teritorii, care erau împărţite în loturi mai mici, parteacea mai mare revenind şefului. De unde, el a devenit cel mai puternic şi cel maiavut om al comunităţii. În vremuri de restrişte el era acela care asigura protecţiasupuşilor lui, care la rândul lor erau obligaţi să-i asigure serviciul militar. Maitârziu, aceşti supuşi puteau să evite serviciul militar plătind şefului lor, într-oformă sau alta, un tribut.

Autoritatea lorzilor acestor aşezări s-a extins şi asupra teritoriilor înconjurătoare. Lordul datora vasalilor săi “justiţie, ajutor şi protecţie şiaceştia, la rândul lor, datorau lordului lor credinţă şi respect.”(Lafargue –



Evoluţia proprietăţii). Războaiele şi cuceririle au cristalizat aceste relaţiifeudale. Lorzii şi baronii, împreună cu militarii lor, au format o nouă erarhiesocială, întreţinută prin munca vasalilor lor. După spusele lui Lafargue, “deîndată ce autoritatea nobilimii feudale s-a consolidat, ea a devenit o sursă detulburări pentru ţara pe care ei erau desemnaţi să o apere. Pentru a-şi extindeteritoriile şi –ca o consecinţă- să-şi consolideze puterea, baronii au întreţinut opermanentă stare de război între ei, întreruptă din când în când de armistiţiinecesare pentru cultivarea pământurilor. Înfrânţii, când scăpau cu viaţă sauerau doar jefuiţi, deveneau vasali ai cuceritorilor, care le lua o parte dinpământ. Micii baroni au dispărut înghiţiţi de cei mari, care deveneau feudeputernice, ducate în care lorzii erau ţinuţi în vasalitate.”

Pe măsură ce relaţiile feudale se maturizau, cea mai mare parte a teritoriuluiEuropei a fost divizat în mari latifundii, moşii, fiecare dintre ele având propriulei moşier şi oficiali a căror sarcină era să administreze moşia. Pământul arabil afost împărţit în două părţi: cam o treime din el (numit ‘domeniu’) aparţineamoşierului, iar restul era împărţit între vasali. Păşunile, pădurile şi fâneţele erauconsiderate pământuri comune, o reminiscenţă din epoca comunei primitive.Agricultura avea să facă un mare pas înainte odată cu introducerea unui nousistem: partea de pământ posedată de vasali a fost împărţită în parcele mici, răs-pândite de-a lungul întregului teritoriu, ceea ce a dus la o masivă scădere aproductivităţii.

Structura socială ce s-a dezvoltat sub feudalism a dat naştere unor noi clase şigrupuri. Cadrul general al acestei noi structuri se asemăna cu acela al uneipiramide, cu un rege în vârful ei, urmat de aristocraţie, marii preoţi şi episcopi.După ei erau privilegiaţii: baroni, duci, conţi şi cavaleri. La baza piramideiacestei ordini sociale erau oamenii liberi, servii (hotarnici,, argaţi, iobagi) şisclavii.

Spre deosebire de zilele noastre, în care partea principală a avuţiei sociale esteprodusă în fabrici, pământul a fost acela care producea aproape toate nevoilesociale. El a devenit cea mai importantă posesiune a sistemului feudal. Cu câtmai mult pământ cineva poseda, cu atât acesta era mai puternic. Clasa

conducătoare conducea în virtutea monopolului ei virtual asupra pământului decare servii erau legaţi. Teoretic, regele era proprietarul întregului teritoriu, dar în realitate, anumite suprafeţe şi domenii erau atribuite ducilor, care la rândullor le încredinţau conţilor iar aceştia atribuiau mici parcele vasalilor. Toţitrebuiau să presteze diferite servicii pentru superiorii lor, cum ar fi serviciul-sub-arme, plata unei dijme etc.



Spre deosebire de sclavi, care nu posedau nimic, servii erau ca un chiriaş alstăpânului. Spre deosebire de sclavi, servii aveau un anumit interes investit înlotul lor. Ei aveau mai multe drepturi decât sclavii: nici ei, nici familia lor nuputeau fi vânduţi, aveau asigurată o securitate limitată deşi obligaţiile şi gradulde aservire erau deosebite de la o moşie la alta. În schimbul pământului atribuitşi al “drepturilor”, servul era obligat să muncească pe moşia proprietarului, fărăplată, un anumit număr de zile pe săptămână. Alte servicii îi erau cerute –deexemplu- în zilele de recoltare şi oricând proprietarul avea nevoie de ajutor.Nevoile proprietarului aveau prioritate. Servul nu putea părăsi pământul şi dacăunul din copii dorea să se căsătorească cu cineva din afara moşiei, trebuia săaibă aprobarea proprietarului. Taxele erau impuse pe baza moştenirii iar femeile puteau beneficia de moştenire numai cu aprobarea proprietarului.

Noua organizare a societăţii bazată pe proprietatea asupra pământului a generato nouă dezvoltare a forţelor de producţie. De data aceasta, surplusul de valoarecreat de munca servului era însuşită de pătura aristocratică şi eclesiastică aclasei conducătoare.

În cuvintele istoricului Meilly: “Este o maximă economică: productivitateacreşte proporţional pe măsură ce o societate mai liberă asigură muncitoruluiîn mod absolut o parte mai mare şi sigură a produsului muncii lor. Cu altecuvinte, forme sociale mai libere au un efect direct în stimularea producţiei.”

Cum noile clase s-au cristalizat, noi forme ale aparatului de stat au luat fiinţă,pentru a proteja formele de proprietate feudală. Noua moralitate şi ideologie ces-a născut din aceste forme au cimentat relaţiile sociale. Biserica, din ce în cemai puternică, a oferit fundaţia spirituală a noii ordini şi prin asta popii audevenit mai puternici decât regii şi împăraţii, cu proprietăţi teritorialeextinzându-se între o treime şi jumătate din teritoriile acoperite de creştinătate.Zeciuiala colectată se ridica până la zece la sută taxe asupra tuturor veniturilor,bunurilor etc.

În general, statul feudal a rămas slab până la ridicarea monarhiilor absolute alesecolului al XVI-lea. Ca urmare, continuarea războaielor baroniale a zguduitprovinciile periferice, unde baroni jefuitori şi-au clădit puterea şi prestigiul,ameninţând poziţia monarhului central. Lupta monarhilor centrali pentruaservirea altor regiuni este o caracteristică a acestei perioade.Până la urmă,înfrângerea domnitorilor provinciali, cu permanentele lor lupte şi războaie, acondus la dezvoltarea comerţului la un nivel superior.

Comerţul a fost la un nivel scăzut. În fact, pământul producea –practic- totul.Era o economie naturală , orientată spre satisfacerea propriilor necesităţi. Cu



toate acestea, cu pornirea cruciadelor, cu expediţiile spre “Locurile sfinte” , auapărut noi nevoi şi comercianţii care satisfăceau aceste nevoi au început să seorganizeze mari târguri în Franţa, Belgia, Anglia, Germania şi Italia. Acestetârguri periodice au jucat un rol esenţial în dezvoltarea comerţului european şiau ajutat la formarea unei puternice clase de comercianţi bogaţi. Relaţiilebăneşti au început să deterioreze corsetul strâmt al societăţii feudale.

Mână-‘n-mână cu dezvoltarea comerţului s-au dezvoltat şi oraşele. Clasanegustorilor ce s-a ridicat în oraşe s-a ciocnit cu standardele şi restricţiiletradiţionale ale feudalismului.

Biserica – de exemplu – considera practicarea cămătăriei ca un păcat,ameninţând cu excomunicarea celor care o practicau.

În lucrarea sa ‘Bunurile omenirii’, Leo Huberinan explică natura

conflictului. “În feudalism, întreaga atmosferă a fost aceea de limitare , întimp ce activitatea comercială cerea libertate. Pământul oraşelor aparţineaproprietarilor feudali, episcopilor, nobililor şi regilor. La început, aceştifeudali priveau pământul oraşelor la fel cum priveau şi restul pământurilor lor. Toate formele (taxele feudale, impozitele, serviciile) erau feudale, bazatepe proprietatea asupra pământului. Şi toate aceste forme se schimbaseră înceea ce priveşte oraşele. Reglementările şi justiţia feudală au fost stabilite printradiţie şi erau greu de schimbat. Dar comerţul, prin natura lui, este activ,dinamic şi intolerant faţă de bariere. El nu se poate limita în cadrul rigid al formelor feudale.”

De aceea, vechile relaţii trebuiau să fie schimbate. Oraşele au început să-şirevendice libertatea şi indepen-denţa lor. Treptat au fost adoptate ‘carte’ aleoraşelor, unele prin înţelegeri, altele prin forţă.

Comerţul însuşi a generat noi forme de bogăţie. Pământul a încetat de a mai fisingura sursă de putere şi privilegii, banii acumulaţi prin comerţ căpătând unrol de mai mare importanţă. În oraşe s-a născut oligarhia comercianţilor bogaţicare controlau şi reglementau micul producător prin sistemul breslelor. Cucontinua diviziune a muncii, au fost create bresle ale meseriaşilor carecuprindeau dela patroni la ucenici aparţinând aceleiaşi meserii. Pe masură ce totmai multă bogăţie se acumula, au apărut conflicte între patroni şi lucrătorii lor.În secolul al XV-lea au început să ia fiinţă adevăratele sindicate ale lucrătorilor,concepute pentru a le apăra interesele.

Introducerea economiei bazate pe bani (care a avut un caracter limitat însclavagism) a subminat, încet, sistemul feudal. Legile şi tradiţiile lui au fost



modificate pentru a corespunde noului nivel de dezvoltare. Cum servii luaucalea oraşelor pentru a-şi rândui viaţa, banii au început să domine vechilerelaţii, obligaţiile de muncă fiind înlocuite de închiriere. Procesul a fostaccelerat de ciuma care a bântuit Europa la mijlocul secolului al XIV-lea.Istoricii apreciază că ciuma a ‘măturat’ 30 până la 50 la sută din populaţiaAngliei, Germaniei, Franţei şi a Ţărilor de Jos. Aceasta a avut ca rezultat –întrealteleo lipsă a mâinii de lucru ceea ce a forţat mulţi proprietari de pământ săintroducă munca-contra-plată pentru a putea depăşi dificultăţile.

Apariţia monarhiei absolute

Statul naţional, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, nu a existat dintotdeauna. Întrecut, populaţiile erau supuse nu naţiunii ci proprietarului, oraşului, localităţiisau breslei. Oamenii nu se considerau francezi, englezi, etc. ci ca oameniaparţinând oraşului. Fiecare creştin era membru al bisericii romano-catolice,care la rândul ei guverna asupra întregii creştinătăţi şi aceasta era putereaatotcuprinzătoare.

Cu acumularea bogăţiei în oraşe a apărut o clasă capitalistă, care cerea condiţiiprielnice pentru dezvoltarea afacerilor şi comerţului. Ei cereau ordine şisecuritate. Lupta pentru independenţa oraşelor de sub dominaţia stăpânilor feudali, neîntreruptele lupte între magnaţii locali şi jaful de care erau urmate,toate acestea au generat necesitatea unei autorităţi centrale, a statului naţional.

Conflictul dintre monarhul central şi marii magnaţi (un conflict între douăsecţiuni ale clasei conducătoare) s-a terminat cu victoria monarhilor. Ei erausprijiniţi de negustori şi clasa mijlocie, care oferea banii necesari pentruîntreţinerea armatei pe care ei o cereau. Apariţia statului naţional împreună cumonarhia centrală a fost însoţită de o mare dezvoltare economică. Pentrusprijinul lor, monarhul a acordat anumite monopoluri şi privilegii anumitor secţiuni ale clasei mijlocii, şi asta a creat premizele pentru conflictul dintremonarhii naţionali şi interesele bisericii internaţionale.

Sfârşitul secolului al XV-lea a most martorul începuturilor călătoriilor legate demarile descoperiri. Columb şi Vasco da Gama au fost finanţaţi de negustoribogaţi în căutarea unor noi arii de exploatare şi de “Răspândirea cuvântului luiDumnezeu”. Au fost create asociaţii de societăţi pe acţiuni pentru a promova şifinanţa, pentru noi jafuri şi profit.

Cu masivele profituri realizate de pe urma acestor călătorii, mulţi comercianţi şifinanciari au devenit adevărate centre ale puterii şi bogăţiei. Nobili, aristocraţişi monarhi au devenit debitori ai comercianţilor bogaţi. O familie de bancheri,



Fuggorii, au mers până acolo încât ei au fost aceia care aveau să decidă cine vafi făcut împărat al Sfântului Imperiu Roman!

Noua dezvoltare economică a generat orânduirea capitalistă. Bazele economieifeudale au început să se dezintegreze odată cu creşterea bogăţiei şi puterii

burgheziei. Noi valori, idei, filozofii şi moravuri au evoluat odată cu noilerelaţii. Vechea clasă conducătoare rezista cu încăpăţânare schimbărilor.

Potrivit explicaţiei lui Marx: “La un anumit stadiu de dezvoltare, forţelemateriale de producţie ale societăţii intră în conflict cu relaţiile de producţieexistente sau –ceea ce este acelaş lucru în termeni juridicicu relaţiile deproprietate înăuntrul cărora ele operaseră până atunci. Din forme aledezvoltării forţelor de producţie ele s-au transformat în cătuşele lor. Acestaeste momentul de început al unei ere de revoluţie sociată.” Mai târziu, Marx aadăugat: “Nici o orânduire socială nu este distrusă înainte ca toate forţele deproducţie pentru care ea a fost creată se mai pot dezvolta, şi niciodată noirelaţii de producţie înlocuiesc pe cele vechi înainte de maturizarea noilor condiţi materiale înăuntrul vechii orânduiri.”

Vechea societate a fost subminată în timpul perioadei anterioare. Probabil căuna dintre cele mai mari provocări împotriva vechii ordini a fost atacul contracatolicismului. În acea perioadă, biserica nu era doar o instituţie religioasă ciera un adevărat bastion al ordinei sociale. În afară de a fi un puternic proprietar de pământ, ea colecta o zeciuială de la fiecare, avea tribunalele şi privilegiile ei,controla învăţământul şi modela aspectul moral al populaţiei. Odată, Carol I aspus: “În timp de pace, oamenii sunt guvernaţi mai mult de altar decât prinsabie.”Biserica cenzura cărţi şi folosea ameninţarea cu ex-comunicareaoponen-ţilor. Se spune că aceasta a fost o perioadă foarte religioasă, dar astaeste mult exagerat de istorici. Mai mult decât a trăi potrivit preceptelor religioase, religia a fost folosită pentru a justifica vechea orânduire. Totul,incluzând gândirea politică, era exprimat în termeni religioşi. Cei care voiau sărăstoarne sistemul, trebuiau mai întâi să asalteze monopolul catolicismului.

La începutul secolului al XVI-lea, monarhia absolută a intrat în conflict cuînsăşi biserica catolică. Reforma protestatntă inaugurată de Luther a furnizatarmele pentru lupta contra puterii papale. În Anglia, Henric al VIII-lea a rupt cucatolicismul şi a confiscat averile mânăstirilor, care a fost irosită în costisitoarerăzboaie europene şi irlandeze.

Revoluţia capitalistă



Puritanismul variantei calviniste corespundea înfăţişării şi moralităţii clasei demijloc în creştere din oraşe şi sate cu accentul pus pe încrederea de sine şisucces personal. Clasa mijlocie era acum în situaţia unei dezvoltări rapide, maiaales după adaptarea la erupţia inflaţionistă ce a avut loc în anii 1540-1640,perioadă în care preţurile s-au împătrit; tot mai mult, această clasă a intrat înconflict cu vechea clasă con-ducătoare.

În Anglia, lupta dintre noua burghezie şi vechea ordine a luat forma războiuluicivil. În noul tip de armată Oliver Cromwell a condus clasele mijlocii în luptăarmată împotriva regelui şi a vechilor rânduieli. În 1649, regele a fost decapitatşi o republică capitalistă a fost proclamată. Bizuindu-se pe sprijinul armatei, s-adeclarat el însuşi ca şef al unei dictaturi militare de tip bonapartist. Elementeledemocratice de stânga (egalitarii şi agrarienii), care ameninţau drepturileproprietatea capitalistă, trebuiau reprimate fără milă. De aci mai departe, noulregim s-a bizuit pe o bază socială îngustă- forţele armate. În acestecircumstanţe critice, regimul capitalist de manieră bonapartistă s-a redus laconducerea de către un singur om.

Structurile feudale au fost lichidate împreună cu Camera lorzilor şi monarhia.Vechea clasă conducătoare a fost înfrântă iar clasele de jos au fost ţinute lalocul lor. Lupta parlamentarismului împotriva regelui a fost văzută de istorici şichiar de unii contemporani ca o luptă împotriva tiraniei şi pentru libertateareligiei, dar după cum a comentat Marx, “aşa cum cineva nu poate fi judecat pe baza a ceea ce acesta gândeşte despre sine-însuşi, tot aşa, transformărilecare au avut loc în această perioadă nu pot fi judecate pe baza conştiinţei ei cidimpotrivă, această conştiinţă socială trebuie explicată prin contradicţiilevieţii ei materiale, prin contradicţiile ce existau între forţele sociale deproducţie şi relaţiile de producţie.”

Leon Troţki, unul dintre conducătorii revoluţiei ruse a notat cândva: “De-alungul istoriei, revoluţiile au fost totdeauna urmate de contra-revoluţii.Totdeauna, contra-revoluţiile au tras societatea înapoi, dar niciodată maiînapoi decât punctul de la care a pornit revoluţia.” Aşa a fost în 1660 şi 1689,când marea burghezie s-a grăbit să facă un compromis cu aşa-numitele

elemente democratice ale aristocraţiei. Monarhia şi Camera lorzilor au fostrestaurate, cu toate că ele nu aveau să mai joace acelaş rol ca predecesorii lor cidimpotrivă, ele au devenit parte integrantă a statului capitalist. Ei înşişiproprietari, burghezii erau preocupaţi de propriul lor viitor şi de menţinereavechii rânduieli cu puterea menţinută în propriile lor mâini.

O sută de ani mai târziu, revoluţia capitalistă franceză a mers până la capăt, fărănici un compromis. Revoluţia franceză, asemeni corespondentului ei englez a



început cu o ruptură în însăş clasa conducătoare. Regele şi miniştrii săi s-auciocnit asupra unei scheme de evitare a unei rupturi cu parlamentul, carereprezenta nobilimea, înalţii prelaţi, camarila regală etc. Ultimul apel împotrivatiraniei guvernamentale a declanşat o imprevizibilă şi sângeroasă răscoală pestrăzile oraşelor. Răscoala a adus la suprafaţă toată nemulţumirea ce mocneaîmpotriva vechii rânduieli în rândurile clasei de jos şi mijlocii. “Revoltanobilimii a fost – explică George Rude mai curând o ‘uvertură’ decât orevoluţie care, aducând împre-ună clasele de jos şi mijlocii într-o acţiunecomună împotriva regelui şi a aristocraţiei, a realizat un act unic în Europacontemporană”. În pofida unor încercări ‘de sus’ de a realiza o reformă, ele aufost insuficiente pentru a preveni revoluţia ‘de jos’.

Ca în toate revoluţiile populare, masele sunt acelea care inundă scena istoriei.Cei mai cutezători păşesc în avant-scenă şi împing revoluţia mult spre stânga.Între 1789 şi 1793 vechia rânduire feudală şi aristocraţia au fost completmăturate. Regimul a avut în frunte clasa revoluţionară de mijloc, iacobinii, careau fost sprijiniţi şi împinşi de masele de plebei alcătuite din muncitori şimeseriaşi. O mişcare spre dreapta a avut loc în 1794 când a fost instalat unguvern al ‘Directoratului’. Acesta, la rândul lui a făcut loc unei noi contra-revoluţii politice, care a adus la putere un nou tip de regim, bazat pe lege şiordine, al lui Napoleon Bonaparte. Fapt este că vechea ordine a fost zdrobită şidrepturile noii burghezii, bazate pe proprietate au rămas intacte. Schimbareaputerii politice nu a fost însoţită de o dare înapoi, ea nu a adus înapoi vecheaorânduire feudală ci a fost doar o schimbare rezultată din lupta dintre diferitele

secţiuni ale burgheziei.Triumful capitalismului

Revoluţia marii burghezii a deschis drumul capitalismului. Schimbările înagricultură au asigurat dez-voltarea capitalului agrar, în care vechile moşiifeudale au fost divizate şi distribuite ţăranilor. În Anglia, conversia unei părţi aaristocraţiei înainte de revoluţie, a pregătit condiţiile pentru ruinarea ţărănimiiînsăşi. Guvernele, în loc să acţioneze ca o frână în calea comerţului şiindustriei, a promovat cauza lor.

Prin hoţie, delimitări şi jaf, prin competiţie, mijloacele de producţie au fostconcentrate în mâini din ce în ce mai puţine. Ruinarea agricultorilor a creat orezervă de forţă de muncă în oraşe. Structura de clasă s-a simplificat: pe de oparte erau capitaliştii iar pe de altă parte era proletariatul lipsit de oriceproprietate. Singura proprietate a proletariatului era forţa lui de muncă. Singuralui cale de a supravieţui era de a vinde capitalistului forţa lui de muncă, înschimbul unei plăţi. În procesul de producţie, proletarii produceau o valoare



mai mare decât ceea ce ei primeau ca plată; valoarea excedentară, plus-valoareaera expropriată de capitalist. În căutarea profitului, pe lângă concurenţa contrarivalilor, clasa capitalistă a fost forţată să introducă noi metode de producţie; peaceastă cale, din punct de vedere istoric, capitalismul a jucat un rol progresistprin continua revoluţionare a forţelor productive.

Prin exportul lui –la început-- de mărfuri şi –mai târziu-- de capital,capitalismul a modelat o lume după propria sa imagine. Treptat, forţele deproducţie, tehnologia şi ştiinţa au întrecut statul naţional care-l protejează.

Imperialismul

În perioada dintre 1870 şi 1900, lumea era deja împărţită între marile puteri. În1870 o zecime din Africa a fost împărţită; în 1900, nouă zecimi ale‘Continentului negru’ era în mâinile Angliei, Franţei sau ale altor imperii

europene. În 1914 procesul de divizare a lumii între puterile coloniale eraterminat şi capitalismul a intrat în stadiul lui cel mai înalt, imperialismul.Trusturi şi monopoluri gigantice s-au dezvoltat din ceea ce fusese creat înperioada precedentă, a competiţiei. “Din ce în ce mai mult, statul a fusionat cumonopolurile şi instituţiile financiare şi adesea, frecvent, acţiona în interesul lor. În această epocă, producţia este însoţită de exportul de capital.” (Lenin)

În lupta pentru noi pieţe de desfacere, stadiul imperialist a adus cu sineameninţarea războiului mondial. Datorită noii înfăţişări a lumii şi creşteriiimpetuoase a producţiei, noi pieţe puteau fi obţinute acum numai printr-o nouăîmpărţire a lumii, ceea ce –inevitabil- ducea la un conflict între state la scarămondială. Războiul mondial este un indiciu al contradicţiilor dintre caracterulprivat al proprietăţii asupra mijloacelor de producţie pe-de-o-parte, şi statulnaţiona pe de altă parte. Dar spre deosebire de orânduirile anterioare,capitalismul a creat premizele materiale pentru o nouă ordine, socialistă, carepoate asigura belşugul pentru toţi.

Proletariatul este singura clasă consecvent revoluţionară, capabilă să ducă pânăla sfârşit revoluţia socialistă. Aceasta decurge din poziţia ei particulară înproducţia socială. Clasa muncitoare este organi-zată în fabrici şi forţată să co-opereze în procesul de producţie. Ea însăşi se organizează în mari sindicate şiapoi în propriul ei partid. Spre deosebire de toate celelalte teorii, marxismulînzestrează acest partid cu o ideologie şi obiectiv clar în misiunea claseimuncitoare de a lichida capitalismul. Partidul bolşevic, condus de Lenin şiTroţki, au reprezentat pentru muncitorii din toată lumea un model viu al unuiasemenea partid.



Ţărănimea şi clasele mijlocii nu pot exercita un rol conducător datorită poziţieilor sociale. Ţărănimea este răspândită în mediul rural şi nu are o concepţie aunităţii şi internaţionalismului. Straturile claselor mijlocii tind să urmeze fieburghezia, fie proletariatul.

În fapt, ţărănimea a fost unealta clasică a bonapartismului – un regim bazat peforţa armată – oscilând între clase. În epoca imperialismului şi a decăderiimonopolului capitalist, dacă clasa muncitoare nu reuşeşte să aducă păturilemijlocii sub steagul socialismului, ele vor cădea în braţele reacţiunii.

Legea dezvoltării inegale

Dintr’un sistem social progresist, capitalismul devenise o cătuşă în dezvoltareaproducţiei şi a societăţii. Marx a crezut că proletariatul va prelua puterea maiîntâi în ţările capitaliste dezvoltate: Anglia, Germania şi Franţa. Cu toate

acestea, cu apariţia imperialismului , –în cuvintele lui Lenin -- lanţulcapitalismului

“s-a rupt în inelul lui cel mai slab” , în înapoiata Rusie.

Societatea nu se dezvoltă în linie dreaptă ci potrivit legilor ei, ale dezvoltăriiinegale. La scară mondială, creşterea inegală se intersectează cu introducereade noi produse şi idei din diferite sisteme sociale. Înapoierea Rusiei semi-feudale a co-existat cu producţia bazată pe cea mai modernă tehnologieconcentrată în oraşe, datorită enormului capital străin importat din Franţa şi

Anglia. Noul proletariat industrial ce lua astfel fiinţă a acceptat cea maiavansată ideologie a clasei muncitoare: marxismul.

În multe dintre ţările sub-dezvoltate, rănile deschise datorate imperios-necesarei reforme agrare, autocraţiei, opresiunii naţionale şi stagnăriieconomice a generat o profundă nemulţumire a maselor. Obiectivelerevoluţiilor burghezo-democratice. care ar fi pus bazele dezvoltării capitaliste,fie că au fost doar parţial realizate, fie că au fost neîndeplinite.

În aceste ţări, burghezia a intrat în scenă prea târziu pentru a mai putea să aibă

un rol similar predecesorilor ei în secolele XVII şi XVIII. Cât priveşte Rusiapremergătoare anului 1917, ea era prea slabă şi legată prin mii de fire –prinmariaje şi ipoteci-- de proprietarii de pământ şi imperialişti. Burghezianaţională a preferat să stea agăţată de vechea ordine în loc să se adresezeclaselor de jos pentru a înfăptui revoluţia anti-feudală. Singura clasă capabilă săînfăptuiască revoluţia era proletariatul, unind în jurul lui cele mai sărace straturiale ţărănimii. Odată ajunsă la putere, aşa cum s-a întâmplat în Octombrie 1917,



ea a dat pământ ţăranilor, a expulzat imperialiştii şi a unificat ţara. Cu toateacestea, proletariatul nu se putea opri aici; el trebuia să purceadă la înfăptuireaobiectivelor revoluţiei socialiste: naţionalizarea industriei de bază, a pământuluişi a instituţiilor financiare.

Revoluţia rusă a fost cel mai mare eveniment în întreaga istorie a umanităţii.Pentru prima oară, capitaliştii, moşierii şi gangsterii au fost alungaţi, clasamuncitoare a preluat puterea şi a organizat un stat democratic almuncitorilor. Acesta avea să fie începutul revoluţiei internaţionale socialiste şio confirmare deplină a teoriei revoluţiei permanente.

Din nefericire, trădarea revoluţiei socialiste în Germania şi alte ţări a condus laizolarea revolutiei într-o ţară înapoiată şi devastată. Distrugerile războiului,analfabetismul de masă, războiul civil, epuizarea, au pus o grea povară peumerii slabi ai clasei muncitoare şi a contribuit la degenerarea revoluţiei.Acestea sunt condiţiile obiective care au încurajat birocraţia în aparatul de stat,în sindicate şi partid. Stalin s-a ridicat la putere pe spinarea acestei noi castebirocratice. În istorie, individul nu se reprezintă pe sine însuşi ci interesele unuigrup, caste or clase a societăţii.

Stalinismul şi monstruoasa lui dictatură nu s-a format din Partidul bolşevic saudin revoluţia socialistă, ci din izolarea şi înapoierea materială a Rusiei. El adistrus democraţia muncitorească pentru a-şi păstra privilegiile şi puterea.

Oricum, stalinismul a păstrat noua formă de proprietate naţionalizată aindustriei şi industria planificată. Sovietele (Consilii muncitoreşti) şidemocraţia muncitorească au fost zdrobite de contra-revoluţia politicăstalinistă. Numai printr-o nouă revoluţie politică ar fi putut fi restauratădemocraţia muncitorească din timpul lui Lenin şi Troţki. Aceasta nu ar însemnao reîntoarcere la capitalism ci o lichidare a birocraţiei elitei privilegiate, în timpce masele însăşi ar deveni implicate în conducerea societăţii şi a statului.

Transformarea socialistă

Transformarea socialistă aduce după sine o formă superioară a societăţii prin

sfărâmarea cătuşelor ce frânau dezvoltarea forţelor de producţie. Obstacoleleridicate de proprietatea privată şi de statul naţional sunt înlăturate, permiţândplanificarea dezvoltării proprietăţii socialiste pentru beneficiul majorităţii.

Revoluţia socialistă nu poate fi limitată la o singură ţară, dar o pune pe ordineade zi a lumii. Economia mondială şi diviziunea mondială a muncii creată decapitalism, cer o soluţie internaţională. O Uniune Socialistă a Statelor Europei



ar pregăti terenul pentru o Federaţie Mondială de State Socialiste şi pentruplanificarea internaţională a producţiei. Aceasta va crea baza pentru o“producţie planificată şi armonioasă a bunurilor pentru satisfacerea nevoilor umane.”

Una din primele sarcini ale clasei muncitoare victorioase va fi distrugereamaşinii de stat a vechii orânduiri. În toate orânduirile bazate pe clase, statul aapărut ca “un organ al conducerii de clasă, un organ al oprimării unei clase decătre altă clasă.” Aceasta ridică chestiunea: are nevoie clasa muncitoare de unstat? Anarhiştii răspund: nu. Dar ei nu reuşesc să înţeleagă că o anumită formăde forţă este necesară pentru a ţine în frâu vechii moşieri, bancheri şi capitalişti.De aceea, proletariatul trebuie să construiască o nouă formă de stat care să-ireprezinte interesele. Într’un stat al muncitorilor, majoritatea ţine sub control ominoritate de foşti capitalişti şi de aceea, masivul şi birocraticul aparat de stat altrecutului nu mai este necesar. Această ‘Dictatură a proletariatului’ sau‘Democraţia muncitorilor’ cum Troţki prefera să o numească, a lărgit şi extinscele mai largi forme ale democraţiei burgheze.

Marx a definit democraţia burgheză ca acordând muncitorilor posibilitatea de adecite fiecare cinci ani, care secţiune a clasei conducătoare le va ignorainteresele în parlament. Fiecare putea spune orice voia, atâta timp cât consiliilemonopolurilor decideau în realitate ce trebuia făcut.

Noul stat al muncitorilor va extinde democraţia din sfera politică la ceaeconomică prin naţionalizarea majorităţii monopolurilor. Noile organe aleputerii, cum au fost ‘sovietele’ în Rusia, bazate pe poporul înarmat, vor constitui ‘corpuri operative, legislative şi operative în acelaşi timp’. Birocraţiaar fi înlocuită prin angajarea maselor în conducerea statului şi societăţii. Cuscopul de a preveni formarea unui nou formalism birocratic, proletariatulParisului, în 1871 şi al Rusiei, în 1917 au introdus următoarele măsuri:

Alegerea tuturor oficialilor, cu dreptul de re-chemare.

Nu armată permanentă, ci inarmarea poporului.

Niciun oficial să fie retribuit mai mult decât un muncitor calificat.

Poziţiile de stat să fie ocupate de popor, prin rotaţie.

Cu reducerea săptămânii de lucru, maselor le-a fost acordată posibilitatea de ase dedica afacerilor de stat şi să obţină cheile de acces la cultură, ştiinţă şi artă.Pentru că --aşa cum a spus cândva Engels-- dacă arta, ştiinţa şi guvernarea



rămân apanajul unei minorităţi, aceştia vor folosi şi abuza de aceste poziţii înpropriul lor interes, aşa cum a fost cazul în ţările staliniste.

Din punct de vedere istoric, statul a apărut odată cu apariţia societăţii bazate peclase. De unde, de la începuturile lui, statul muncitorilor a început să se

ofilească, aşa cum clasele însăşi au început să se dizolve în societate. Acestaeste motivul pentru care Engels a caracterizat statul proletar ca un ‘semi-stat’.

“În socialism, o mare parte a ‘democraţiei’ primitive va fi -inevitabil-reînviată; pentru prima dată în istoria societăţii civilizate, masa poporului seva ridica şi va participaindependent, nu numai prin votare şi alegeri dar şi înadministraţia de zi-cu-zi a afacerilor de stat. În socialism toţi vor guverna şicurând se vor obişnui a nu fi guvernaţi”.(Lenin – Statul şi revoluţia)

În acest prim-stagiu al socialismului –cum l-a numit Marx- societatea va

arăta “aşa cum ea a ieşit din societatea capitalistă; de aceea, în toateprivinţele, -- economic, moral şi intelectual – ea va purta încă pecetea vechiisocietăţi din al cărei pântec s-a născut”. (Marx – Critica Programului de laGotha). Deşi exploatarea omului de către om a luat sfârşit, producţia nu a atinsîncă înaltul nivel necesar pentru a desrădăcina complet inegalităţile şidiferenţele de clasă. Oamenii vor continua să se conducă după princi-piul:‘Cine nu munceşte, nu mănâncă’. Statul, în pofida caracterului lui transitoriu,va rămâne paznicul inegalităţii.

Socialismul – societatea fără clase

Cu paşi mari înainte făcuţi în producţie, bazată pe cele mai înaintate realizăriale ştiinţei şi pe planificarea conştientă, omenirea păşeşte în înalta împărăţiea adevăratei societăţi . Clasele şi statul vor fi în întregime înlăturate; societateava adopta un nou principiu: ‘De la fiecare după posibilităţi, fiecăruia dupănevoi’. Diferenţele dintre sat şi oraş, dintre munca intelectuală şi cea fizică sevor şterge, odată cu dezvoltarea în continuare a forţelor de producţie. Încuvintele lui Lenin, “orizontul îngust al legii burgheze” care con-strânge săcalculezi, cu cruzimea unui Shylock, dacă nu cumva cineva a lucrat o jumătatede oră mai mult decât altcineva, dacă nu cumva cineva este plătit mai puţindecât altcineva, acest orizont îngust va fi depăşit. Atunci, societatea nu va maifi necesară pentru distribuţia produselor, pentru a reglementa cât primeştefiecare; fiecare va lua gratuit ceea ce are nevoie.

Natura barbară a societăţii bazată pe clase îşi va înceta existenţa. Pre-istoriaomenirii va fi încheiată. Forţele de producţie create de-a lungul a mii de ani dereglementări de clasă au pus bazele societăţii fără de clase, în care statul şi



diviziunea muncii au fost depăşite. Omenirea îşi propune să cucerească natura,să deschidă noi şi impresionante orizonturi ale ştiinţei şi tehnologiei. Încuvintele lui Engels, “guvernarea oamenilor este înlocuită de administrarealucrurilor”.

Iar Troţki a subliniat că “Odată ce a terminat cu forţele anarhice ale proprieisale societăţi, omul se va aşeza să lucreze pentru sine, în mojarul şi retortachimistului. Pentru prima dată omenirea se va privi pe sine însuşi ca omaterie-primă, sau, în cel mai bun caz, ca un semi-produs chimic şi psihic.Socialismul va însemna un salt din domeniul necesităţii în acela al libertăţii; înacelaşi sens, omul de azi, cu toate contradicţiile şi neînţelegerile lui, vadeschide drumul pentru o nouă rasă, mai fericită”. (Leon Troţki – În apărarealui Octombrie)

INTRODUCERE ÎN ECONOMIA POLITICĂ MARXISTĂ

Introducere

În zilele noastre, sub influenţa crizei capitaliste, mulţi muncitori au căpătat o‘sete’ pentru cunoştinţe economice. Ei încearcă să înţeleagă forţele care ledomină viaţa. Această scurtă introducere în economia politică marxistă nu

încearcă să ofere muncitorilor cu conştiinţă de clasă un tratat complet deeconomie, ci un ghid referitor la legile de bază ale mişcării societăţii capitalistecare-i domină existenţa.

Superficialitatea economiei politice capitaliste este demonstrată deincapacitatea ei de a înţelege criza ce afectează propriul ei sistem. Rolul ei estede a ascunde exploatarea clasei muncitoare şi de a ‘dovedi’ superioritateasocietăţii capitaliste. Flecarele lor ‘teorii’ şi ‘soluţii’ sunt incapabile săpeticească natura putredă şi malignă a capitalismului. Numai aşezarea societăţiipe baze socialiste şi introducerea unei economii planificate poate pune capăt

coşmarului şomajului, depresiunii şi haosului.

Aripa de dreapta a leaderilor laburişti au respins vechiul lor dumnezeu, Keynes,pentru a-l înlocui cu soluţii economice mai ‘ortodoxe’: reduceri, blocarea desalarii, măsuri anti-inflaţioniste. Reformiştii de stânga încă se agaţă de politicacapitalistă a trecutului (controlul importului etc), care s’au dovedit completinefective sub capitalism.



Numai cu o înţelegere marxistă a societăţii capitaliste, muncitorul conştient sepoate descurca în noianul de minciuni şi denaturări ale economiştilor capitalişti,pentru a le combate influenţa în mişcarea muncitorească.

Condiţiile capitalismului

Astăzi, producţia modernă este concentrată în mâinile unor companii gigantice;Unilever, ICI, Ford, British Petroleum, sunt doar câteva exemple ale firmelor care ne domină viaţa. Deşi este adevărat că micii întreprinzători continuă săexiste, ei reprezintă producţia trecutului şi nu a prezentului. Producţia modernăeste –în esenţă- o producţie de masă.

În momentul de faţă, economia britanică este controlată de primele 200 decompanii care, împreună cu 35 de bănci şi instituţii financiare reprezintă 85 lasută din venitul global. Această dezvoltare s-a realizat de-a lungul a peste două

sute de ani de lupte acerbe, concurenţă şi războaie. Când economiştii clasiciştipreziceau un viitor al comerţului liber, Marx a explicat dezvoltareamonopolurilor din concurenţa care punea la zid firmele mai slabe.Monopolismul capitalist a crescut şi a abolit libera-concurenţă.

La prima vedere, apare că bunurile şi lucrurile sunt produse mai ales pentru asatisface necesităţile populaţiei. Evident, orice societate trebuie să facă acestlucru. Dar în capitalism, bunurile nu sunt produse numai pentru a satisfacenevoile cuiva; în primul rând ele trebuie să fie vândute. Aceasta este funcţia decăpetenie a industriei capitaliste.

“Sunt în afaceri să fac bani, nu automobile!” Aceste faimoase cuvinte ale luiLord Stokes, fostul preşedinte al companiei British Leyland, sunt expresiaperfectă a aspiraţiilor întregii clase capitaliste.

Procesul de producţie capitalist cere existenţa anumitor condiţii. În primul rândexistenţa unei largi clase de muncitori fără proprietate care sunt obligaţi să sevândă ei înşişi, pentru a putea trăi. Concepţia burgheză conservatoare a‘democraţiei proprietăţii’ este o absurditate, pentru că dacă masa populaţiei ar poseda suficient pentru a putea trăi, capitaliştii nu ar găsi muncitorii care să

producă profiturile lor. În al doilea rând: mijloacele de producţie trebuie să fieconcentrate în mâinile capitaliştilor. De-a lungul veacurilor, ţăranii şi cei ceposedau propriile lor mijloace de producţie au fost zdrobiţi fără milă iar mijloacele lor de existenţă au fost jefuite de capitalişti şi moşieri. Aceştia, larândul lor, angajau muncitorii pentru a lucra cu aceste mijloace de producţie şia produce plus-valoare.



Valoare şi marfă

Cum lucrează capitalismul? Cum sunt exploataţi muncitorii? De unde vineprofitul? Ce cauzează prăbuşirile?

Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie mai întâi să descoperim cheiaacestui mister: ce este valoarea? Odată rezolvată această problemă, celelalterăspunsuri se dezvăluie singure. Înţelegerea a ceea ce este valoarea, esteesenţial pentru înţelegerea economiei societăţii capitaliste.

Toate întreprinderile capitaliste produc bunuri şi prestează servicii sau, maicorect, ele produc mărfuri. Ceea ce înseamnă bunuri sau servicii produse numaipentru vânzare. Bineînţeles, cineva poate produce ceva pentru propriul săuconsum. Înainte de existenţa capitalismului mulţi oameni trebuiau să facă aşa.Dar astea nu erau mărfuri. Înainte de toate, producţia capitalistă constă în

producţia şi acumularea unei imense cantităţi de mărfuri.. Acesta este motivulpentru care Marx însuşi a început cercetarea capitalismului cu analizacaracterului producţiei de marfă în sine.

Fiecare marfă are, pentru populaţie, o valoare de întrebuinţare. Asta înseamnăcă ea este folositoare pentru cineva, altminteri nu ar putea fi vândută.Această valoare de întrebuinţare este limitată de proprietăţile fizice ale mărfii.

Ea are deasemenea o valoare . Ce este ea şi cum poate fi ea arătată?

Dacă, pentru circumstanţă, lăsăm de-o parte banii, la schimb, mărfurile seschimbă în anumite proporţii:

De exemplu:

o pereche de pantofi )

un ceas ) = zece metrii de stofă

trei sticle de wisky )

un cauciuc de maşină )

Fiecare din articolele din partea stângă poate fi schimbat pentru zece metrii destofă. La fel, în aceleaşi cantităţi ele pot fi schimbate şi între ele.



Acest exemplu simplu arată că aceste mărfuri diferite, conţin înele ceva, o valoare de schimb. Dar ce face o pereche de pantofi să fie egală cu10 metrii de stofă? Sau ca un ceas să fie egal cu trei sticle de wisky? şi aşa maideparte.

Evident, trebuie să existe ceva comun tuturor acestor mărfuri. Este clar că nupoate fi nici greutatea sau culoarea, nici tăria. Din nou, nu pentru că ele suntfolositoare; la urma-urmei o pâine merită mai puţin decât un Roll Royce, dar prima este o necesitate în timp ce al doilea produs este un lux! Aşa stândlucrurile: care este calitatea comună a exemplelor citate? Singurul lor factor comun constă în aceea că ele sunt produse ale muncii umane.

Cantitatea de muncă umană conţinută într’o marfă este exprimată în timp:săptămâni, zile, ore, minute.

Să ne întoarcem la exemplu: toate aceste mărfuri pot fi exprimate în funcţie defactorul lor comun, timpul de muncă.

5 ore (de muncă) = valoarea pantofilor

5 ore (de muncă) = valoarea cauciucului de maşină

5 ore (de muncă) = valoarea ceasului

5 ore (de muncă) = valoarea sticlei de wisky

5 ore (de muncă) = valoarea stofei

Timpul mediu

Dacă privim mărfurile ca valori de întrebuinţare (utilitatea lor) le vom vedea ca‘pantofi’, ‘ceas’ etc., ca produse ale unei forme specifice de muncă: cea acizmarului, a ceasornicarului etc. Dar în procesul schimbului, mărfurile suntprivite în mod diferit. Caracterul specific este ignorat şi ceea ce este considerateste timpul mediu; ele apar ca un număr-mediu de unităţi de timp. Acum, în

procesul de schimb comparăm cantitatea de muncă cheltuită pentru producereamărfii; toată munca în întreaga ei diversitate, este redusă la simple unităţi mediide muncă.

Este adevărat că mărfurile produse de muncă mai calificată conţin o valoaremai mare decât cele produse de o muncă mai puţin calificată. De aceea, înprocesul de schimb, unităţile de muncă calificată sunt reduse la un anumit



număr de unităţi de muncă simplă, necalificată. De exemplu, raportul dintre ounitate de muncă calificată = 3 unităţi de muncă necalificată, sau mai simplu,munca calificată are o valoare de trei ori mai mare decât munca necalificată.

Explicat mai simplu, valoarea mărfii este determinată de timpul mediu folosit

pentru producţia ei. (Sau cât timp este necesar pentru producţia ei.) Dar lăsândlucrurile doar aşa, ar apărea că un lucrător leneş produce o valoare mai maredecât un lucrător mai eficient!

Hai să luăm ca exemplu un cizmar care decide să folosească metodele depăşitede confecţionare a pantofilor folosite în Evul Mediu. Folosind această metodă,îi va trebui o zi întreagă ca să facă o pereche de pantofi. Când încearcă să-şivândă pantofii pe piaţă, el va descoperi că pantofii lui valorează tot atât cât ceiproduşi în fabricile cu cel mai modern echipament.

Dacă aceste fabrici produc o pereche de pantofi în –să zicem-- o jumătate deoră, ei vor “conţine” mai puţină muncă (şi de aceea vor avea o valoare maimică) şi se vor vinde mai ieftin. Asta va duce de râpă cizmarul care continuă săfolosească metode medievale. Munca lui pentru a produce o pereche o perechede pantofi care depăşeşte jumătatea de oră necesară în condiţiile moderne, va fio muncă risipită. Sub ameninţarea dispariţiei, el va fi forţat să introducă tehnicamodernă şi să producă pantofi cel puţin în acelaşi timp la care a ajunssocietatea.

În fiecare moment dat, folosind munca, echipamentul şi metodele medii, toatemărfurile cer un anumit timp pentru a fi produse. Acesta este determinat denivelul tehnic al societăţii în acel moment. În cuvintele lui Marx, toatemărfurile trebuie produse într-un timp socialmente necesar. Orice timp cheltuitdincolo de acest nivel este muncă nefolositoare, cauzând creşterea costului deproducţie iar firma devine necompe-titivă.

Pentru a fi mai precis, valoarea unei mărfi este determinată de cantitateatimpului de muncă socialmente necesar pentru producerea lui. Bineînţeles,această cantitate se schimbă în permanenţă pe măsură ce o nouă tehnologie saumetode sunt introduse. Concurenţa elimină producătorii ineficienţi.

Aşa putem înţelege dece pietrele preţioase au o valoare mai mare decâtobiectele de uz zilnic. Mai multă muncă socialmente necesară este cheltuităpentru a le găsi şi extrage, decât pentru producerea obiectelor obişnuite.Deaceea, valoarea lor este considerabil mai mare.



Pe de altă parte, un lucru poate avea o valoare de intrebuinţare , fără a avea însăo valoare, pentru că pentru crearea lui nu s’a cheltuit nici o muncă, cum suntaerul, râurile, pământul virgin, păşunile naturale etc. De aceea, munca nu estesingura sursă de bogăţie, de valori de întrebuinţare, dar natura este o sursă.

Din cele de mai sus rezultă că o creştere a productivităţii duce la creştereavolumului de bunuri produse (bogăţie materială), dar poate reduce valoareamărfurilor produse prin reducerea timpului de muncă încorporat în fiecareprodus. De aceea, creşterea productivităţii rezultă în creşterea bogăţiei. Cu douăpaltoane pot fi îmbrăcate, două persoane; cu un palton, poate fi îmbrăcată doar una. Oricum, creşterea abundenţei materiale poate duce la o scădere a valoriibunurilor.

Banii

Datorită dificultăţilor ridicate de troc (schimb în natură), tot mai des au începutsă fie folosite bunuri de uz comun, ca ‘bani’. Valoarea exprimată în bani senumeşte preţ. Aurul a fost folosit datorită calităţilor lui: concentreaza o valoaremai mare într-un volum mic, poate fi uşor divizat în monezi şi are o durată mailungă.

Ca şi pentru toate celelalte mărfuri, valoarea propriu-zisă a aurului estedeterminată de timpul de muncă cheltuit pentru producerea lui. De exemplu, săzicem că sunt necesare 40 de ore de muncă pentru a produce o uncie de aur.Atunci, toate celelalte bunuri care cer acelaşi timp pentru a fi produse suntegale cu o uncie de aur. Cele care cer numai jumătate din acest timp, valoarealor este înjumătăţită ş.a.m.d.

O uncie de aur = 40 ore de muncă

½ uncie de aur = 20 ore de muncă

¼ uncie de aur = 10 ore de muncă

Aşa dar:

O maşină (40 de ore de muncă) = o uncie de aur

O masă (10 ore de muncă) = ¼ uncie de aur

Datorită schimbărilor în tehnica de producţie şi creşterii productivităţii mucii,toate valorile mărfurilor sunt într-o continuă fluctuaţie, precum într-o gară,



trenurile sosesc şi pleacă la ore diferite. Dacă iei ca punct de referinţă ora deplecare a unui singur tren, s-ar produce confuzie. Numai stând ferm pe osingură rampă poţi realiza cu acurateţe ceea ce se întâmplă de fapt. În legăturăcu schimbul de mărfuri, aurul este cel ce acţionează ca unitate de măsură. Deşicel mai stabil, chiar şi aurul fluctuează; nici o marfă nu are o valoare totală fixă.

Preţurile mărfurilor

Preţurile mărfurilor sunt guvernate de legea valorii. Cum a fost explicat maisus, valoarea mărfurilor este egală cu cantitatea de muncă încorporată în ele.Teoretic, valoarea este egală cu preţul. În realitate, preţul mărfii tinde să fiedeasupra sau sub valoarea ei reală. Această fluctuaţie este cauzată de diferiteinfluenţe ale pieţii, cum ar fi creşterea monopolurilor. Diferenţele dintre cerereşi ofertă au deasemenea o mare influenţă. De exemplu, dacă pe piaţă există unmare surplus dintr-o anumită marfă, în acea zi preţul ei va fi mult sub valoareaei reală şi dimpotrivă, dacă produsul cunoaşte o lipsă de pe piaţă, preţul vacreşte deasupra valorii reale. Efectele cererii şi ofertei au condus economiştiiburghezi la concluzia că acesta este singurul factor care determină preţul. Ceeace ei n-au fost capabili să explice a fost faptul că preţul fluctuează în jurul unuianumit nivel. Că acest nivel nu este determinat de cerere şi ofertă ci de timpulcheltuit pentru producerea unei anumite mărfi. Un autocamion va fi totdeaunamai scump decât o găleată.

Profiturile

Anumiţi “deştepţi” au inventat teoria că profiturile rezultă din a cumpăra ieftinşi a vinde scump. În Muncă salariată şi capital, Marx explică non-sensul acestuiargument: “Ceea ce un om ar câştiga ca vânzător el ar pierde ca cumpărător.Nu se poate spune că există oameni care sunt numai cumpărători sauconsumatori fără a fi şi producători. Ceea ce aceşti oameni plătescproducătorilor, ei trebuie mai întâi să obţină pentru nimic. Dacă un om ia întâibanii de la tine şi apoi ţii înapoiază cumpărându-ţi marfa, tu nu te vei îmbogăţivânzând marfa ta aceluiaşi om. Asemenea tranzacţii ar putea diminua opierdere, dar nu va ajuta la realizarea unui profit”.

Puterea de muncă

Pentru a obţine factorii de producţie , capitalistul se uită pe piaţa forţei demuncă ca la orice altă ramură a pieţei de mărfuri. Capacităţile şi energiamuncitorului sunt privite ca orice altă marfă. El face o ‘cerere’ pentru atâtea‘braţe’.



Atenţia trebuie îndreptată spre CE a cumpărat capitalistul ? Muncitorul nu şi-avândut munca ci doar capacitatea lui de a lucra , pe care Marx o numeşte Forţade muncă .

Forţa de muncă este o marfă guvernată de aceleaşi legi ca orice altă marfă.

Valoarea ei este determinată de timpul de muncă necesar pentru producerea ei.Forţa de muncă este capacitatea muncitorului de a lucra. Ea este ‘consumată’de capitalist în procesul de muncă real. Dar astapresupune existenţa , sănătatea şi puterea muncitorului. De aceea,producţiaforţei de muncă subînţelege propria lui întreţinere şi capacitatea dereproducţie a speciei, pentru a produce noi generaţii de ‘mâini’ pentrucapitalist.

Timpul de muncă necesar pentru întreţinerea muncitorului este timpul demuncă necesar pentru a produce mijloacele de subzistenţă pentru el şi familialui: hrană, îmbrăcăminte, combustibil, etc. Valoarea acestora variază în funcţiede ţară, climă şi peroada istorică. Ceea ce ar fi o subzistenţă adecuată pentru unmuncitor din Calcuta nu ar fi adecuat pentru un miner din Ţara Galilor. Ce afost adecuat pentru un miner din Ţara Galilor cu cincizeci de ani în urmă nu ar fi adecuat pentru un lucrător din industria de automobile de azi. Spre deosebirede alte mărfuri, în această chestiune a mărfii forţă de muncă , nu trebuie scăpatdin vedere factorii istorici şi morali. Oricum, în orice ţară şi în orice stagiu dedezvoltare istorică, crearea de noi necesităţi este ceea ce ‘dă pinteni’ diverselor forme ale progresului uman.

Nu-i păcăleală!

Dincolo de reproducerea zilnică a forţei lor de muncă şi reproducerea speciei,la un anumit stadiu de dezvoltare a tehnicei capitaliste, o anumită sumă trebuieprevăzută pentru instruirea lucrătorilor pentru a-i pregăti să poată face faţăcerinţelor industriei moderne şi să ridice productivitatea muncii lor.

Spre deosebire de majoritatea mărfurilor, puterea de muncă este plătită numaidupă ce a fost consumată. Filantropic, muncitorii acordă credit patronilor lor!

În pofida acestui fapt, lucrătorul nu a fost înşelat. Înţelegerea cu patronul a fostliber-consimţită. La fel ca şi cu orice alte mărfuri, schimbul a avut loc întrevalori egale: marfa lucrătorului, forţa de muncă, a fost ‘vândută’ patronului la‘preţul pieţii’. Toată lumea este mulţumită. Şi dacă muncitorul nu estesatisfăcut, el este liber să plece şi să caute de lucru în altă parte! Dacă poate!



Dar vânzarea forţei de muncă pune o problemă: dacă nimeni ‘nu este înşelat’,dacă lucrătorul primeşte întreaga valoare a mărfii lui, de unde vine exploatarea?De unde îşi realizează capitalistul profiturile lui? Răspunsul constă în faptul cămuncitorul vinde capitalistului nu munca lui , (care se realizează în procesul deproducţie), ci puterea lui de muncă , capacitatea lui de a munci.

Cumpărând-o ca pe o marfă, capitalistul are latitudine să o folosească ladiscreţia lui. Potrivit explicaţiei lui Marx: “Din momentul în care intră înprocesul de producţie, valoarea deîntrebuinţare a forţei de muncă, şi ca atare,folosirea ei, aparţine capitalistului.”

Plus-valoarea

Din exemplul ce urmează, se va vedea că capitalistul cumpără forţa de muncăpentru că ea este singura valoare a cărei consumare produce o nouă valoare, o

valoare mai mare decât propria ei valoare.

Să luăm un lucrător angajat să toarcă bumbac în fire. El este plătit cu £1 pe orăşi lucrează 8 ore pe zi.

După 4 ore de lucru el a produs 100 livre de aţă cu o valoare totală de£20.Această valoare de £20 este compusă din:

Materie primă (bumbac, fuse, energie) £11

Deprecierea (uzura echipamentului) £ 1

Valoare nou creată £ 8

Valoarea nou-creată este suficientă pentru a plăti lucrătorul pentru toate cele 8ore pentru care a fost angajat. La acest punct, capitalistul şi-a recuperat toatecosturile lui, inclusiv întregul salariu promis. Dar încă nu a fost produsă nici oplus-valoare.

În cursul următoarelor 4 ore contractate, alte 100 de livre de aţă vor fi produse,

valorând £20. Şi din nou, o nouă valoare de £8 va fi creată, dar de dataaceasta, salariul a fost deja recuperat. De aceea, această nouă valoare este plus-valoare. Din ea este plătită chiria (proprietarului), dobânda (celui care aîmprumutat bani) şi profitul (industriaşului). În cuvintele lui Marx, aceastăplus-valoare, sau profit este munca neplătită a clasei muncitoare.

Ziua de muncă



Secretul producţiei plus-valorii constă în faptul că muncitorul continuă sălucreze şi după ce a recuperat valoarea necesară pentru reproducţia forţei lui demuncă (salariul lui). “Faptul că numai o jumătate din durata zilei de muncă este necesară pentru întreţinerea lui, nu-l împiedică să lucreze o ziîntreagă”. (Marx).

Lucrătorul şi-a vândut marfa şi nu poate obiecta cu privire la felul cum aceastămarfă este consumată, aşa cum un croitor poate vinde o haină dar nu-i poatecere clientului cât de des să o poarte! De aceea, ziua de muncă este astfelorganizată încât să dea celui care a cumpărat-o avantaj maxim. În aceastaconstă secretul transformării banilor în capital.

Capital constant

În procesul de producţie, maşinile şi materialele îşi pierd valoarea de

întrebuinţare; ele ‘absorbite’ în noua marfă produsă.

Acest lucru este limpede în legătură cu materiile prime (lemn, metal, vopsea,etc.) care sunt consumate în întregime în procesul de producţie, pentru areapare în însuşirile noilor produse.

Pe de altă parte, maşinile nu ‘dispar’ în acelaşi fel, dar ele se deteriorează încursul procesului de producţie, ceea ce poate fi considerată ca o ‘moartetreptată’. Momentul exact când o maşină devine nefolositoare nu poate fideterminat cu precizie, tot aşa cum nu poate fi prezisă moartea unui om. Dar la

fel ca societăţile de asigurare, care pe baza teoriei mediilor, fac calcule foartecorecte (şi profitabile) cu privire la longevitatea femeilor şi bărbaţilor, tot aşacapitaliştii, bazaţi pe experienţă şi calcul, ştiu cu aproximaţie cât timp maşinilevor dura.

Deprecierea maşinilor, scăderea zilnică a valorii lor, este calculată şi adăugatăla costul articolului produs. În acest fel mijloacele de producţie adaugă la marfaprodusă cota-parte din valoarea lor, pe măsură ce uzura lor avansează. Deaceea, mijloacele de producţie nu pot transfera în noile produse mai mult decâtele însele au pierdut în procesul de producţie. De aceea ele sunt numite Capital

constant .

Capital variabil

În timp ce mijloacele de producţie nu adaugă o nouă valoare mărfurilor nou-produse ci doar se deteriorează, munca lucrătorului nu numai că păstrează dar şi adaugă nouă valoare acestor produse prin simplu act al muncii. Dacă



procesul de muncă s’ar opri în momentul cînd lucrătorul a produs articole cu ovaloare egală cu valoarea propriei lui munci, în exemplul dat aceasta s’ar întâmpla după 4 ore.

Dar procesul de muncă nu se opreşte aci. Asta ar însemna doar acoperirea

cheltuielii capitalistului pentru angajarea lucrătorului. Capitalistul nu angajeazăun lucrător ca un act de binefacere ci pentru profit. Intrând ‘de-bună-voie’ într-un contract cu capitalistul, lucrătorul trebuie să lucreze mai departe pentrutimpul contractat, producând un excedent de valoare, dincolo de suma stabilităca salariu.

Mijloacele de producţie – pe de o parte, şi forţa de muncă – pe de altă parte,‘factorii de producţie’ ai economiei politice burgheze reprezintă forme diferiteale capitalului iniţial în a doua fază a ciclului:

BANI – MARFĂ – BANI

(cumpărare) (producţie) (vânzare)

Economiştii capitalişti tratează aceşti factori în mod egal. Marxismul face odistincţie între acea parte a capitalui care, în procesul de producţie, nu suferănici o modificare (maşini, scule, materii-prime) şi partea reprezentată prin forţade muncă, creatoare de valoare nouă. Prima parte este numită capitalconstant iar cea de-a doua este numită capital variabil . Valoarea totală a uneimărfi este formată din capital constant, capital variabil şi plus-valoare, de unde:

C + V + S

Muncă necesară şi supramuncă

Munca efectuată de clasa muncitoare poate fi împărţită în două părţi:

Muncă necesară. Aceasta este partea procesului de muncă necesar pentru aacoperi costul muncii, salariul.

Supra muncă. Aceasta este supra-munca prestată în exces faţă de muncanecesară, care produce profiturile.

Pentru a creşte profiturile, capitalistul tinde permanent să reducă cheltuielilepentru salarii. El face acest lucru tinzând (1) să prelungească durata zilei demuncă, introducând munca în schimburi etc. (2) mărind productivitatea pentru



a-şi recupera mai repede cheltuielile cu salariile şi (3) rezistând presiunilor pentru creşterea salariilor sau încercând să le reducă.

Rata plus-valorii

Dat fiind faptul că tot scopul producţiei capitaliste este obţinerea plus-valoriidin munca clasei muncitoare, de o mare importanţă este raportul matematicdintre capitalul variabil (salariile) şi plus-valoare (profiturile). Unul se extindesau se reduce pe seama celuilalt. Această luptă asupra surplusului reprezintălupta de clasă. Ceea ce preocupă capitalistul nu este atât plus-valoarea produsăcât rata plus-valorii. Pentru fiecare liră pe care el o învesteşe drept capital, elaşteaptă să primească înapoi cât mai mult. Rata plus-valorii arată gradul deexploatare a muncii de către capital. Ea poate fi exprimată ca V/S sau muncănecesară/supra muncă (amândouă raporturi exprimă acelaşi lucru, dar în formediferite), în care

V = Capital variabil iar S = Plus-valoare. De exemplu, într’o fabrică mică,capitalul total de £500 este împărţit între capital constant = £410 şi capitalvariabil = £90. În procesul de producţie, valoarea mărfurilor produse acrescut cu £90 (surplus): (C+V) + S sau (£410 + £90) + £90 surplusul = £590.Noua valoare totală este de £590.

Capitalul variabil este munca vie; el este cel care produce noua valoare, plus-valoarea. Creşterea relativă a capitalului variabil ne dă rata plus-valorii : V/S =£90/£90 = 100 %.

Rata profitului

Sub presiunea concurenţei, acasă şi peste hotare, capitalistul este constrâns sărevoluţioneze continuu mijloacele de producţie şi să ridice productivitatea.Nevoia de a se extinde îl constrâng să cheltuiască tot mai mult pentru noimaşini şi materiale şi tot mai puţin în forţă de muncă, aceasta micşorândproporţia dintre capitalul variabil şi cel constant. Împreună cu automatizareaare loc concentrarea capitalului , lichidarea micilor întreprinderi şi dominaţiaeconomiei de către monopoluri gigantice. Aceasta conduce la o schimbare lacompoziţia organice a capitalului. Dat fiind însă că plus-valoare (profitul) estegenerată de capitalul variabil (forţa de muncă), apare tendinţa de scădere a rateiprofitului; deşi cu noile instrumente de investiţie profiturile cresc la o scarăenormă, proporţional ele nu pot depăşi marile investiţii de capital.

De exemplu: un mic-capitalist cu un capital total de £150format din £50 capital constant şi £100 capital variabil;



angajează 10 oameni cu £10 pe zi pentru a face mese şiscaune. După o zi de lucru, ei produc o valoare totală de £250.

Capital total: Salariile plătite = £100

Capitalul constant = £ 50

Plus valoare = £100

Rata plus-valorii poate fi calculată: V/S = £100/£100 = 100%. Rataprofitului este calculată ca un raport

între capitalul total şi plus valoare: Plus valoare/Capital totalsau £100/£150 = 66,66% . Dacă capitalul constant creşte, rataprofitului scade. În acelaşi exemplu şi considerând aceeaşi rată a plus-valorii,

am mărit capitalul constant de la £50 la £100. Rata profitului devine : Plus-valoare/Capital total = £100/£200 = 50%. Din nou, dacă mărim capitalulconstant la £200 păstrând neschimbate toate celelalte date, rata profituluidevine: Plus-valoarea/Capital total = £100/£300 = 33,33%. Şiînsfârşit, dacă capitalul constant este mărit la £300, rata profitului devine£100/£400 = 25%.

În termeni marxişti, această creştere a capitalului constant se numeşte o creşterea compoziţiei organice a capitalului şi este o dezvoltare progresistă a forţelor deproducţie. Tendinţa menţionată mai înainte este o parte integrantă a modului de

producţie capitalist şi a fost una dintre problemele majore cărora a trebuit să-ifacă faţă clasa capitalistă în perioada post-belică.Masa plus valorii creşte, dar înproporţie cu creşterea permanentă a capitalului constant, rata profitului ascăzut. Necontenit, capitaliştii au încercat să eludeze această contradicţie princreşterea exploatării clasei muncitoare, pentru a creşte masa plus-valorii şi deaci, rata profitului, prin mijloace diferite de investiţii. Ei obţin acest lucru pediferite căi de intensificare a exploatării, prin creşterea vitezei maşinilor şiextinderea duratei zilei de lucru. O altă metodă de menţinere a unei rate ridicatea profitului este reducerea salariilor muncitorilor sub valoarea lor reală. Legileproprii ale capitalismului generează enorme contradicţii. Strădania continuă acapitaliştilor pentru creşterea profiturilor stimulează investiţiile, dar nouatehnologie marginalizează muncitorii, deşi – paradoxal – ei , munca lor este singura sursă a profiturilor.

Exportul de capital



Stadiul cel mai înalt de dezvoltare a capitalismului -- imperialismul – estedominat de un masiv export de capital. În goana lor după o rată cât mai ridicatăa profitului, capitaliştii sunt constrânşi să investească largi sume de bani în ţăricu o compoziţie organică a capitalului scăzută. Până la urmă, aşa cum Marx şiEngels au explicat în Manifestul Comunist, întreaga lume a devenit dominatăde modul de producţie capitalist.

Una dintre contradicţiile majore ale capitalismului care devine din ce în ce maievident constă în aceea că

clasa muncitoare în calitate de consumator trebuie să cumpere produsele pecare le-au produs ei înşişi. Dar cum ea nu primeşte întreaga valoare a muncii ei,ea nu are suficiente resurse să cumpere aceste bunuri. Capitaliştii rezolvăaceastă contradictţie reinvestind surplusul în dezvoltarea mai departe a forţelor de producţie. Ei fac acest lucru vânzându-şi surplusul pe piaţa mondială, înconcurenţă cu capitalişti din diferite alte ţări. Dar şi asta are limite pentru că toţiceilalţi capitalişti ai lumii fac acelaş lucru. În plus, pentru a da maselor banipentru a putea cumpăra produsele lor, capitaliştii recurg la credit prinintermediul băncilor; dar şi asta are limite, pentru că până la urmă,împrumuturile trebuie plătite, şi încă cu dobândă.

Asta explică dece, periodic, o perioadă de prosperitate este urmată de operioadă de declin. Lupta febrilă pentru pieţe se termină cu crize desupraproducţie pentru capitalism. Forţa destructivă a unei crize, ce este însoţităde lichidarea masivă a unor capitaluri acumulate este un indiciu suficient alimpasului societăţii capitaliste.

Toţi factorii ce au generat perioada de prosperitate care a urmat războiului apregătit condiţiile depresiunii şi crizei. Caracteristica acestei perioade este crizaorganică căreia capitalismul trebuie să-i facă faţă acum. La un anumit stadiu,clasa muncitoare va avea să facă faţă unei prăbuşiri de tipul crizei din 1929 sau,poate, eradicării capitalismului. Numai răsturnând anarhia modului deproducţie capitalist omenirea va putea preveni haosul, risipa şi barbariasistemului capitalist. Numai prin eliminarea proprietăţii private asupramijloacelor de producţie, societatea va putea evada de sub acţiunea legilor demişcare ale capitalismului, fiind capabilă să se dezvolte şi să înflorească pe ocale planificată şi raţională. Puternicele forţe de producţie, construite desocietatea bazată pe clase, pot aboli odată pentru totdeauna scandaloasa aşa-numită supraproducţie, într’o lume deposedată şi înfometată. Dezrădăcinareacontradicţiilor legate de dezvoltarea forţelor de producţie, a statului naţional şia proprietăţii private, vor pune bazele pentru un plan internaţional de producţie.



Folosind puterea ştiinţei şi tehnicei, întreaga planetă poate fi transformatăînăuntrul unui deceniu. Trans-formarea socialistă a societăţii este sarcina ceamai urgentă şi arzătoare a clasei muncitoare. Marxismul oferă arma şiînţelegerea pentru a uni într’un singur tot această armată puternică pentru aclădi o Anglie socialistă, o Europă socialistă şi bazele pentru o FederaţieMondială a Statelor Socialiste.

Traducere din limba engleză

[Back to In Defence of Marxism] [Back to Romanian]

http://www.marxist.com/index.asp

http://www.marxist.com/otherlanguages_romanian.asp

http://www.marxist.com/index.asp

http://www.marxist.com/otherlanguages_romanian.asp

ce este marxismul

Documents