SECŢIUNEA A II - A

INCHEIEREA (FORMAREA) CONTRACTULUI

Convenţie reglementează mecanismul formării consimţământului, cu cele două elemente oferta şi acceptarea.

§.1 Oferta de a contracta

1. Condiţiile de validitate

Oferta de a contracta este definită ca fiind propunerea de încheiere a unui contract care trebuie să

îndeplinească anumite condiţii de validitate :

a) să fie adresată uneia sau mai multor persoane determinate.

O ofertă adresată unor persoane nedeterminate este considerată numai ca o invitaţie de a oferta, cu excepţia

situaţiei în care persoana care a făcut propunerea a indica în mod clar contrariul.

b) să fie suficient de precisă.

O propunere este suficient de precisă în cazul în care denumeşte mărfurile şi, expres sau implicit, stabileste

cantitatea şi preţul sau dă indicaţii care permit ca acestea să fie determinate.

c) să denote voinţa autorului ofertei de a se angaja în caz de acceptare. Oferta trebuie să fie data în stare

de anganjament juridic.

2. Momentul producerii efectelor ofertei

Convenţia adoptă teoria recepţiei în ceea ce priveşte momentul când oferta îşi produce efectul . Oferta îşi

produce efectele când ajunge la destinatar (art. 15).

3. Retractarea şi revocarea ofertei

Ambele reprezintă o renunţare la ofertă însă retractarea intervine atunci când renunţarea ofertantului ajunge

la destinatar cel mai târziu în acelaşi timp cu oferta, pe când revocarea operează după momentul ajungerii ofertei la

destinatar, până la încheierea contractului.

O ofertă chiar dacă este irevocabilă poate fi retractată dacă retractarea ajunge la destinatar înaintea sau în

acelaşi timp cu oferta. Retractarea intervine atunci când oferta este retrasă înainte de primirea ei de către destinatar,

deoarece destinatarul ofertei nu a cunoscut despre existenţa ei, nu a făcut cheltuieli în vederea acceptării ofertei şi nu

a fost prejudiciat .

După ce oferta a ajuns la destinatar intervine revocarea.

REGULA este cea a revocabilităţii ofertei. Oferta poate fi revocată până la încheierea contractului dacă

revocarea soseşte la destinatar înainte ca destinatarul să fi expediat acceptul său (teoria expediţiei din dreptul anglo-

saxon).

EXCEPŢIILE sunt:

a) Oferta nu este revocabilă când în chiar conţinutul său se prevede că este irevocabilă, fie prin fixarea unui

termen determinat pentru acceptare fie în alt fel.

b) Când este rezonabil pentru destinatar să considere oferta ca fiind irevocabilă şi dacă a acţionat în

consecinţă. Pentru determinarea intenţiei acceptantului precum şi a ceea ce ar fi considerat o persoană rezonabilă

aflată în aceiaşi situaţie, se va ţine seama de circumstanţele pertinente ale cauzei precum negocierile dintre părţi, de

obişnuinţele care s-au stabilit între ele, precum şi de uzanţele comerciale.

4. Încetarea efectelor ofertei

Efectele ofertei, chiar irevocabila, încetează când neacceptarea sa ajunge la ofertant (teoria recepţiunii).

§2. Acceptarea ofertei

5. Definiţie. Regimul juridic al tăcerii

Accepatera este definită ca fiind declaraţia sau o altă manifestare de voinţă a destinatarului ofertei care

exprimă acordul acestuia cu privire la ofertă.

1

Acceptarea poate fi expresă sau tacită.

Tăcerea sau inacţiunea prin ele însele nu pot constitui acceptare, adică prin ele însele nu produc efecte

juridice. Prin excepţie, ele pot produce efecte juridice atunci când acest lucru rezultă din lege, din voinţa părţilor, din

uzanţele comerciale sau din obişnuinţele care s-au stabilit între părţi.

6. Momentul producerii efectelor acceptării. Termenele de acceptare

A) Acceptarea expresă

Convenţia face o subdistincţie după cum formarea contractului are loc între absenţi ( inter absentes – prin

corespondenţă ) sau între persoane prezente (inter praesentes) .

a. inter absentes

Acceptarea ofertei produce efecte în momentul în care indicaţia de acceptare parvine ofertantului. Este

adoptat sistemul recepţiei.

Există şi o excepţie: acceptarea nu produce efecte dacă indicaţia care o conţine nu parvine ofertantului în

termenul de acceptare pe care acesta l-a stipulat sau, în lipsa unei asemenea stipulaţii, într-un termen rezonabil

ţinând seama de împrejurările tranzacţiei şi de rapiditatea mijlocului de comunicare folosit de ofertant.

b. inter praesentes

Convenţia prevede că o ofertă verbală trebuie să fie acceptată imediat, în afară de cazul în care din

împrejurări rezultă contrariul.

B) acceptarea tacită

Acceptarea tacită constă în îndeplinirea de către destinatarul ofertei a unui act prin care el arată că acceptă

oferta fără însă a comunica acest act ofertantului (ex. expedierea mărfurilor sau plata preţului).

Convenţia spune că intenţia destinatarului ofertei de a accepta oferta trebuie să fie concordantă cu obiectul

ofertei, cu uzanţele sau cu obişnuinţele stabilite între părţi.

În cazul acceptării tacite, momentul producerii efectului de către actul de acceptare tacită este momentul în

care acel act a fost îndeplinit.

7. Conţinutul acceptării

Convenţia de la Viena, instituie o regulă, o excepţie şi o excepţie la excepţie care revine la regulă .

Ca REGULĂ, un răspuns care tinde să fie acceptarea unei oferte dar care conţine completări, limitări sau alte

modificări faţă de continuţul ofertei reprezintă o respingere a ofertei şi constituie o nouă ofertă (art 19 par.1).

Acceptarea trebuie să fie pură şi simplă, perfect concordantă cu conţinutul ofertei, fără completări sau

modificări.

Prin EXCEPŢIE, constituie acceptare un răspuns care tinde să fie acceptarea unei oferte şi care conţine

elemente complementare sau diferite faţă de conţinutul acesteia, dar care însă nu alterează în mod substanţial

termenii ofertei. Convenţia consideră ca alterând în mod substanţial termenii ofertei îndeosebi următoarele elemente

complementare sau diferite: preţul, plata, calitatea şi cantitatea mărfurilor, locul şi momentul predării, întinderea

responsabilităţii unei părţi contractante faţă de cealaltă şi rezolvarea litigiilor (art.19 par.3). Enumerarea este

exemplificativă.

În această situaţie de excepţie, când toate celelalte modificări decât cele enumerate nu alterează substantial

oferta, contractul se socoteşte încheiat în termenii ofertei cu modificările cuprinse în acceptare.

EXCEPŢIE LA EXCEPŢIE: un răspuns care deşi nu alterează în mod substanţial termenii ofertei nu va fi totuşi

socotit ca acceptare în cazul în care ofertantul, fără întârziere nejustificată a relevat verbal diferenţele sau a adresat

destinatarului ofertei un aviz în acest scop.

8. Acceptarea tardivă

2

Este tardivă acceptarea care parvine destinatarului (ofertantului) după expirarea termenului stipulat de ofertant

sau al unui termen rezonabil.

9. Efectele acceptării tardive

Convenţia face distincţie după cum întârzierea implică sau nu culpa acceptantului:

a) tardivitatea acceptării este imputabilă acceptantului în cazul în care este trimisă peste termenul prevăzut

în ofertă. O asemenea acceptare tardivă nu produce efecte, cu excepţia cazului în care ofertantul, fără întarziere îl

informează pe acceptant că este de acord cu această acceptare tardivă.

b) tardivitatea acceptării nu este imputabilă acceptantului în situatia în care acceptarea a fost trimisă în termen

şi, în mod firesc, ar fi trebuit să ajungă la ofertant în termen însă a întârziat din cauze neimputabile acceptantului (din

culpa poştei, a mijlocului de comunicare folosit etc.). În această ipoteză, se socoteste că acceptarea tardivă

neculpabilă produce efecte juridice întocmai ca o acceptare regulată. Prin excepţie, acceptarea nu va produce efecte

în cazul în care ofertantul îl informează pe destinatarul ofertei că el consideră oferta ca devenită caducă.

10. Retractarea acceptării

Acceptarea poate fi retractată dacă ajunge la ofertant înainte de momentul în care acceptarea produce efecte,

adică înainte de ajungerea acceptării la destinatar întrucât în acel moment acordul de voinţă s-a format.

§.3 Formarea contractului

11. Momentul formării contractului

În cazul acceptării exprese, inter absentes, momentul încheierii contractului este cel în care acceptarea

parvine ofertantului (teoria receptiunii).

În cazul acceptarii exprese, inter praesentes, momentul încheierii contractului este cel în care se realizează

acordul de voinţă al părţilor.

În cazul acceptarii tacite, momentul încheierii contractului este cel în care actul de acceptare tacită a fost

îndeplinit.

SECŢIUNEA A III - A

EFECTELE CONTRACTULUI. DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE PĂRŢILOR

SUBSECŢIUNEA 1

OBLIGAŢIILE VÂNZĂTORULUI

12. Enumerarea obligaţiilor

Articolul 30 din Conventie enumeră obligaţiile vânzătorului: de a preda mărfurile (art.31-33); de a transfera

proprietatea asupra acestora; de a remite documentele referitoare la marfă (art. 34).

Obligaţia de transfer al proprietaţii asupra mărfii, deşi menţionată de convenţie, nu este reglementată în

conţinutul său.

Convenţia nu cuprinde în aceasta enumerare obligaţii ale vânzătorului pe care le reglementează,cum ar fi:

obligaţia de conformitate a mărfurilor care o include şi pe cea de garanţie pentru vicii (art.35-40); obligaţia de garanţie

pentru evicţiune(art.41- 44); obligaţia de conservare a mărfurilor (art.85 şi 87-88).

13. Obligaţia de predare a mărfurilor

13.1. Locul predării mărfurilor

Conform art. 31 din convenţie această obligaţie constă în:

- predarea mărfurilor într-un loc special prevăzut în contract ;

- în lipsa unei asemenea menţiuni în contract, marfa se socoteste predată în momentul în care ea este remisă

primului transportator pentru a fi remisă cumpărătorului, atunci când contractul de vânzare implică transportul

mărfurilor ;

3

- în cazurile nevizate mai sus, atunci când contractul se referă la un bun individual determinat sau un bun

determinat prin caractere generice care trebuie prelevat dintr-o masă de bunuri sau când contractul se referă la un

bun ce urmează a fi fabricat sau produs (bunurii viitoare) şi când, în momentul încheierii contractului, părţile ştiau că

mărfurile se găsesc sau urmau a fi fabricate într-un loc special, obligaţia de predare se socoteste realizată în

momentul în care mărfurile sunt puse la dispoziţia cumpărătorului în acel loc special ;

- în toate celelalte situaţii, în punerea mărfii la dispoziţia cumpărătorului în locul unde vânzătorul îşi avea

sediul în momentul încheierii contractului (plata cherabilă).

13.2. Momentul predării mărfi

Momentul predării mărfii poate fi:

- o dată fixă, caz în care predarea se va face la acea dată;

- o perioada de timp fixată în contract sau determinată prin referire la acesta (ex. trimestrul III al anului X),

predarea urmând a se face în orice moment în cursul acelei perioade. Când părţile nu au stipulat în contract cui revine

dreptul de a alege data preciză a predării în cadrul perioadei convenite, alegerea revine vânzătorului, deaorece se

aplică principiul conform căruia în caz de îndoială contractul se interpretează în favoarea debitorului (vânzătorului).

- în toate celelalte cazuri, predarea trebuie să se facă într-un termen rezonabil de la data încheierii

contractului.

14. Obligaţia de a remite documentele referitoare la marfă

Vânzătorul este obligat sa remită documentele referitoare la marfă. Se întâlnesc două situaţii:

- dacă s-a prevazut modalitatea de remitere a documentului în contract, vânzătorul va trebui să respecte

contractul ;

- dacă nu s-a prevăzut nimic în contract, vânzătorul este obligat să remită acele documente care sunt emise

potrivit legii, uzanţelor comerciale sau a obişnuinţelor stabilite între părţi.

15. Obligaţia de conformitate a mărfurilor

15.1. Obligaţiile vânzătorului legate de conformitate

Conformitatea este o noţiune de sorginte anglo-saxonă în care se includ toate obligaţiile vânzătorului legate

de cantitate, calitate, tip al marfii, ambalaje sau condiţionare a mărfii.

Această obligaţie se socoteşte îndeplinită de cumpărător după următoarele distincţii:

a) în cazul în care cantitatea, calitatea, tipul mărfii şi ambalajul sunt prevăzute în contract, obligaţia se

consideră îndeplinită când acesta este realizat;

b) în cazul în care în contract nu se prevede nimic în legătură cu conformitatea, aceasta se consideră

îndeplinită când:

b.1) mărfurile sunt adecvate întrebuinţărilor la care servesc în mod obişnuit mărfuri de acelaşi tip ;

b.2) mărfurile sunt adecvate unei întrebuinţări speciale, cu condiţia ca această întrebuinţare specială să fi fost

adusă expres sau tacit la cunoştinţa vânzătorului de către cumpărător în momentul încheierii contractului ;

b.3) când marfa livrata posedă calităţile unei mărfii pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca

eşantion sau model ;

b.4) când sunt ambalate sau condiţionate în modul obişnuit pentru mărfurile acelaşi tip sau în lipsa unei

întrebuinţări obişnuite trebuie ambalate sau conservate într-o manieră adecvată pentru a le proteja şi conserva .

15.2. Obligatii ale cumpărătorului legate de conformitate

a) Cumpărătorul trebuie să examineze mărfurile sau să le supună examinării într-un termen cât mai scurt

ţinand seama de împrejurări ;

b) Cumpărătorul trebuie să denunţe vânzătorului lipsa de conformitate precizând natura defectului, sub

sancţiunea decăderii din dreptul de a invoca lipsa de conformitate;

4

Convenţia reglementează doi termeni de decădere:

- sub aspectul lungimii şi al momentului de la care curge, denunţarea trebuie făcută într-un termen rezonabil,

calculat din momentul în care cumpărătorul a constatat sau ar fi trebuit să constate defectul ;

- oricum cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de lipsa de conformitate dacă nu o denunţă

cel mai târziu într-un termen de doi ani calculat de la data la care mărfurile i-au fost remise în mod efectiv, cu excepţia

cazului în care părţile au prevăzut o garanţie contractuală valabilă pe un alt termen. Termenul de doi ani reprezintă un

termen de garanţie legală.

16. Obligaţia de garanţie pentru evicţiune

16.1. Obligaţia vânzătorului

Vânzătorul trebuie să predea mărfuri libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ, exceptând cazul în care

cumpărătorul acceptă să preia mărfurile în aceste condiţii.

Convenţia reglementează o regulă specială în ceea ce priveşte evicţiunea bazată pe proprietate intelectuală.

Vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ, întemeiată pe

proprietatea industrială sau pe altă proprietate intelectuală pe care le cunoştea sau nu putea să le ignore în momentul

încheierii contractului, cu condiţia ca acest drept sau altă pretenţie să fie întemeiată pe proprietatea industrială sau

altă proprietate intelectuală:

a) în temeiul legii statului unde mărfurile trebuie sa fie (re) vândute sau utilizate, dacă părţile au avut în

vedere la momentul încheierii contractului faptul că mărfurile vor fi (re)vândute sau utilizate în acel stat.

b) în toate celelalte cazuri, în temeiul legii statului în care cumpărătorul îşi are sediul.

Prin excepţie, vânzătorul nu este ţinut de obligaţia de garanţie pentru evicţiune întemeiată pe proprietatea

intelectuală atunci când:

a) la momentul încheierii contractului,cumpărătorul cunoştea sau nu putea să ignore exigenţa dreptului sau a

pretenţiei terţului; sau

b) dreptul sau pretenţia terţului rezultă din faptul vânzătorului de a se fi conformat planurilor tehnice,

desenelor,formulelor sau altor specificaţii furnizate de cumpărător.

16.2. Obligaţia cumpărătorului legată de evicţiune

Cumpărătorul pierde dreptul de a invoca garantia pentru evictiune, indiferent de felul ei, dacă nu denunta

vânzătorului dreptul sau pretenţia terţului într-un timp rezonabil din momentul în care l-a cunoscut sau ar fi trebuit să îl

cunoască .

SUBSECŢIUNEA 2

MIJLOACE DE CARE DISPUNE CUMPĂRĂTORUL ÎN CAZ DE CONTRAVENTIE LA CONTRACT DE CĂTRE

VÂNZĂTOR ( RASPUNDEREA CONTRACTUALA A VÂNZĂTORULUI )

17. Enumerarea mijloacelor

Convenţia vorbeste despre mijoacele de care dispune cumpărătorul în cazul încălcării contractului de către

vânzător.

Convenţia nu foloseşte noţiunea de încălcare a contractului, ci pe aceea de contravenţie la contract.

Cumpărătorul dispune de trei categorii mari de mijloace.

17.1. Posibilitatea cumpărătorului de a cere executarea obligaţiilor de către vânzător

Din acest punct de vedere Convenţia reglementează două subsituaţii:

A) Posibilitatea de a cere vânzătorului să execute obligaţia în natură

5

Cumpărătorul poate cere vânzătorului executarea oricăreia dintre obligatiile sale, cu exceptia cazului în care s-a

prevalat de un mijloc incompatibil cu această cerere. Din formularea textului şi din faptul că este mentionata prima,

rezultă ca această solutie este preferată de Convenţie.

Cumpărătorul poate cere executarea în natură a oricăreia dintre obligaţii (să predea bunul sau documentele

cu privire la marfă etc.).

Excepţie: este cazul în care cumpărătorul a efectuat un act incompatibil cu executarea contractului ,de

exemplu, a solicitat rezoluţiunea.

B) Mijloacele specifice de care dispune cumpărătorul în cazul încălcării de către vânzător a obligaţiei

de conformitate

Cumpărătorul dispune de trei mijloace specifice:

1) Poate cere vânzătorului predarea unor mărfuri de înlocuire dacă lipsa de conformitate constituie o

contravenţie esenţială la contract la contract şi dacă această predare este cerută de către cumpărător în momentul

denunţarii lipsei de conformitate sau într-un termen rezonabil calculat de la această denunţare.

2) Cumpărătorul poate cere vânzătorului să repare lipsa de conformitate când o asemenea soluţie este

rezonabilă în funcţie de împrejurări.

3) cumpărătorul poate să reducă preţul proporţional cu diferenţa de valoare dintre marfa efectiv predată şi

marfa care ar fi trebuit să fie predată.

Vânzătorul are şi posibilitatea de a repara pe cheltuiala sa orice lipsă de conformitate după data predării chiar

fără ca acest lucru să fi fost cerut de cumpărător. Astfel, vânzătorul poate chiar după data predării să repare pe

cheltuiala sa orice lipsă de conformitate a obligaţiilor sale, cu condiţia ca aceasta să nu atragă întarzierea

nerezonabilă a executarii contractului şi să nu cauzeze cumpărătorului inconveniente nerezonabile.

17.2. Posibilitatea cumpărătorului de a cere rezoluţiunea

17.2.1. Condiţiile rezoluţiunii

Rezoluţiunea este o soluţie pe care Convenţia o prevede cu rezervă şi o reglementează la nivel de excepţie,

pentru că ea duce la desfiinţarea contractului. Aceasta poate fi declarată de cumpărător dacă se întruneşte una din

următoarele două condiţii (alternative):

a) fie neexecutarea de către vânzător a oricăreia dintre obligaţiile sale constituie o contravenţie esenţială la

contract.

Conform art. 25, pentru a fi esenţială contravenţia trebuie să îndeplinească următoarele condiţii :

-să cauzeze celeilalte părţi un prejudiciu ;

-acest prejudiciu să o priveze în mod substanţial pe cealaltă parte de ceea ce aceasta era în drept sa se

astepte de la contract, în afară de cazul în care partea în culpă nu a prevăzut un astfel de rezultat iar o persoană

rezonabilă cu aceiaşi pregătire şi aflată în aceiasi situaţie nu l-ar fi prevazut nici ea.

b) fie vânzătorul nu predă mărfurile nici în termenul suplimentar care i-a fost acordat de cumparator sau

declară că nu le va preda în termenul astfel acordat ( art.47 par.1 si art.49 din Conventie).

În ipoteza în care vânzătorul nu şi-a respectat obligaţia de predare a mărfurilor, cumpărătorul poate să îi mai

acorde un termen suplimentar pentru executare (un termen de graţie convenţional). În cazul în care vânzătorul nu

predă marfă nici în termenul suplimentar oferit de comparator sau declară de la început că nu va executa, încălcarea

devine esenţială şi cumpărătorul are dreptul să declare rezoluţiunea contractului.

17.2.2. Regimul juridic al rezoluţiunii

Rezoluţiunea este extrajudiciară, ea se declară de către cealaltă parte (cumpărătorul, în cazul la care ne

referim), ceea ce constituie o derogare de la conceptia dreptului romanist unde rezoluţiunea este pronunţată de

instanţa de judecată.

6

Rezoluţiunea trebuie declarată de cumpărător printr-o notificare adresată vânzătorului şi instanţa nu poate

acorda termen judiciar de graţie.

17.3. Situaţii speciale de responsabilitate ale vânzătorului

a) În cazul în care vânzătorul efectuează o predare partială a mărfurilor sau numai o parte din mărfurile

predate nu sunt conforme cu contractul, cumpărătorul beneficiază de toate mijloacele reglementate de convenţie care

se vor aplică însă numai cu privire la partea lipsă sau neconformă iar cumpărătorul nu va putea să declare

rezoluţiunea întregului contract decât în cazul în care neexecutarea acelei părţi din contract constituie o contravenţie

esentială pentru întregul contract.

b) Dacă vânzătorul efectuează o predare anticipată, înainte de termenul stabilit în contract, atunci

cumpărătorul are facultatea de a prelua marfa sau de a o refuza.

c) În cazul în care vânzătorul predă o cantitate superioară celei prevăzute în contract, cumpărătorul poate

accepta sau refuza preluarea cantităţii predate excedentar, dar dacă acceptă trebuie să plătească acea cantitate

excedentară la preţul din contract.

SUBSECŢIUNEA III

OBLIGAŢIILE CUMPĂRĂTORULUI

18. Obligaţia de plată a pretului

18.1. Conţinutul obligaţiei

Obligaţia cumpărătorului de plată a preţului include şi pe aceea de a lua orice măsuri şi de a îndeplini orice

formalităţi destinate să permită transferul sumei exprimând preţul de la el către vânzător potrivit contractului, legii sau

a altor reglementări.

Regula este că preţul mărfurilor vândute trebuie să fie determinat în contract în mod expres sau implicit sau

printr-o dispoziţie contractuală prin care preţul să poată fi determinat.

Ca situaţie specială, în cazul în care contractul nu conţine nici o referire cu privire la preţ părţile sunt prezumate

că s-au referit în mod tacit la preţul practicat, în mod obisnuit, în momentul incheierii contractului în ramura

comercială respectivă pentru aceleaşi mărfuri vândute în împrejurari comparabile (prezumţie legală relativă de

determinare a preţului).

18.2. Locul plăţii preţului

Preţul trebuie plătit vânzătorului în unul din următoarele locuri:

a) în locul anume precizat în contract ;

b) la sediul vânzătorului - plata preţului este portabilă deoarece plata preţului în comerţul internaţional se face

prin virament bancar iar preţul se consideră plătit în momentul în care banii au ajuns în contul vânzătorului ;

c) la locul remiterii mărfii sau documentelor dacă părţile au prevăzut că plata preţului se va face contra

acestora.

18.3. Momentul plăţii preţului

Preţul trebuie plătit :

a) la momentul determinat în contract;

b) în lipsa unei asemenea determinări, preţul va fi plătit în momentul în care, conform contractului, vânzătorul

pune la dispoziţia cumpărătorului fie mărfurile fie documentele reprezentative ale acestora.

c) în fine, vânzătorul poate face din plată o condiţie a remiterii mărfurilor sau a documentelor. În acest caz,

plata va fi anterioară predării mărfii sau documentelor. În cazul în care prin contract vânzătorul a făcut din plata

preţului o condiţie a remiterii mărfurilor sau a documentelor, în acest caz plata preţului va fi anterioară predării

mărfurilor sau a documentelor.

7

19. Punerea de drept în întârziere a vânzătorului privind plata preţului

Cumpărătorul trebuie să plăteasca preţul la data stabilită în contract sau care rezulta din contract fără nici o

cerere sau altă formalitate din partea vânzătorului (principiul dies interpellat pro hominem).

20. Obligaţia de preluare a mărfii predate

Cumpărătorul trebuie să îndeplineasca orice act care este de aşteptat, în mod rezonabil, din partea lui pentru

a permite vânzătorului sa efectueze predarea. De asemenea, are obligaţia de a prelua marfa predată.

21. Obligaţia cumpărătorului de a preciza caracteristicile mărfurilor

Cumpărătorul trebuie să transmita acele specificaţii (formă, măsura sau alte caracteristici ale produsului) pentru

a putea permite producătorului să producă marfa potrivit acelor specificaţii.

SUBSECŢIUNEA IV

MIJLOACE DE CARE DISPUNE VANZATORUL IN CAZ DE CONTRAVENTIE LA CONTRACT DE CATRE

CUMPARATOR (RASPUNDEREA CONTRACTUALA A CUMPARATORULUI)

Sunt trei mijloace de care poate beneficia vânzătorul în cazul încălcării contractului de către cumpărător.

22. Posibilitatea de a cere executarea în natura o obligatiilor de către cumpărător

Vânzătorul poate cere cumpărătorului plata preţului, preluarea mărfii predate sau executarea altor obligaţii, cu

excepţia cazului în care s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu o asemenea cerere (ex. dacă a cerut rezoluţiunea).

23. Posibilitatea de a declare rezoluţiunea contractului

Rezoluţiunea contractului poate fi cerută în două situaţii:

1) dacă neexecutarea de către cumpărător a oricărei obligaţii ce rezulta din contract sau din Convenţie

constituie o contravenţie esenţială la contract ;

2) în cazul în care cumpărătorul nu îşi execută obligaţia de plată a preţului sau nu preia mărfurile livrate în

termenul suplimentar acordat de vânzator sau declară că nu o va face în termenul astfel acordat.

24. Mijloacele speciale ale vânzătorului, în cazul în care cumpărătorul nu îşi execută obligaţia de a

transmite specificaţiile cu privire la marfă

În cazul în care contractul prevede obligaţia cumpărătorului de a specifica forma, măsura sau alte caracteristici

ale mărfurilor şi nu face aceasta specificare la data convenită sau într-un alt termen rezonabil,calculat de la primirea

unei asemenea cereri din partea vânzătorului, în acest caz vânzătorul poate să efectueze singur specificarea potrivit

cu nevoile cumpărătorului care i-ar putea fi cunoscute. El trebuie să comunice specificarea cumpărătorului şi să îi

acorde un termen rezonabil pentru a face o specificare diferită iar în cazul în care acesta tace specificarea va deveni

definitivă.

SECŢIUNEA A IV -A

DISPOZIŢII COMUNE PRIVIND OBLIGAŢIILE COMUNE ALE VÂNZĂTORULUI ŞI ALE CUMPĂRĂTORULUI

§ 1. Efectele specifice ale contractului de vânzare-cumpărare

Contractul de vânzare comercială internaţională produce trei efecte specifice :

A. excepţia de neexecutare a contractului ;

B. rezoluţiunea( rezilierea ) contractului ;

C. riscurile contractului.

25. Excepţia de neexecutare a contractului 

Oricare dintre părţi poate să amâne executarea obligaţiilor ce-i revin atunci când rezultă, după încheierea

contractului, că cealaltă parte nu va executa o măsură esenţială a obligaţiilor sale din cauza unei grave insuficienţe a

8

acestei părţi de a-şi executa obligaţia, a insolvabilităţii sale ori a modului în care se pregăteste să execute sau execută

contractul .

26. Rezoluţiunea (rezilierea) contractului

26.1. Regimul general al rezolţiunii

a) Rezoluţiunea poate fi declarată printr-un act unilateral de către partea interesată sau poate rezulta din

acordul părţilor (poate să nu fie judiciară).

b) Pentru a produce efecte, rezoluţiunea trebuie să fie notificată părţii interesate.

c) Judecătorul sau arbitrul nu poate acorda nici uneia dintre părţi un termen de graţie atunci când intervine o

încălcare a oricăreia dintre obligaţiile sale.

d) Convenţia prevede punerea de drept în întarziere a debitorului în cazul neexecutării de către cumpărător a

obligaţiei de plată a preţului la scadenţă, în celelalte situatii fiind aplicabilă soluţia prevăzută de lex contractus.

26.2. Efectele rezoluţiunii

Convenţia reglementează un efect general şi unul special.

Efectul general, aplicabil în toate cazurile indiferent dacă contractul s-a executat sau nu, este acela că

rezoluţiunea contractului liberează părţile de obligatiile lor, cu trei excepţii :

- partea rămâne în continuare obligată pentru eventualele daune-interese pe care le-ar datora ;

- sancţiunea nu are efect asupra stipulaţiilor contractului referitoare la rezolvarea litigiilor ;

- sancţiunea nu are efect asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor prevăzute de convenţie sau de contract

pentru cazul de rezoluţiune .

Efectul special (în ipoteza contractului executat), este acela că partea care a executat contractul total sau

parţial poate cere celeilalte părţi restituirea a ceea ce a furnizat total sau parţial în executarea contractului.

27. Riscul contractului

Momentul transferului riscului cu privire la marfă de la vânzător la cumpărător este legat de momentul predării

mărfurilor. Convenţia nu reglementează transferul proprietatii. În principiu, transferul proprietatii este legat de

transferul riscului.

Problema momentului transferului riscului implică mai multe distincţii după cum mărfurile fac sau nu obiectul

unui transport .

A) Când contractul de vânzare-cumparare implică transportul mărfurilor de către un terţ se face

următoarea subdistincţie :

a) dacă vânzătorul este ţinut prin contract să remită mărfurile transportatorului într-un loc determinat, riscurile

sunt transferate cumpărătorului în momentul în care vânzătorul i le-a remis în acel loc ;

b) dacă vânzătorul nu este obligat prin contract să remită mărfurile într-un loc determinat, riscurile sunt

transferate cumpărătorului în momentul remiterii mărfurilor către primul transportator cu scopul de a fi transmise

vânzătorului conform contractului;

B) Când mărfurile nu fac obiectul unui transport.

În acest caz, se face următoarea subdistincţie :

a) când cumpărătorul este obligat potrivit contractului să preia mărfurile într-un alt loc decât sediul

vânzătorului, riscurile cu privire la marfă sunt transferate cumpărătorului atunci când predarea este făcută iar

cumpărătorul ştie că mărfurile sunt puse la dispoziţia sa în acel loc ;

b) în orice alte ipoteze, riscurile sunt transferate de la vânzător la cumpărător :

b1) în momentul în care cumpărătorul preia mărfurile , în termenul contractual ;

b2) dacă cumpărătorul nu preia mărfurile în termenul contractul riscurile se transferă la cumpărător din

momentul în care acestea sunt puse la dispoziţia sa la locul prevăzut în contract.

9

§2. Daunele- interese

Daunele - interese se pot cumula cu oricare dintre mijloacele pe care Convenţia le pune la dispoziţia uneia

dintre părţi.

28. Intinderea daunelor-interese

Daunele-interese pentru o contravenţie la contract săvârşite de una dintre părţi sunt egale cu pierderea

suferită şi câştigul nerealizat de cealaltă parte datorită acestei contravenţii, pe care partea din culpă le-a prevăzut sau

ar fi trebuit să le prevadă la încheierea contractului.

29. Modalităţi specifice de stabilire a daunelor-interese în cazul rezoluţiunii contractului

În cazul în care contractul este rezolvit, partea interesată are la dispoziţie două modalităţi de stabilire a

daunelor-interese :

a) Când contractul este rezolvit iar cumpărătorul într-o manieră rezonabilă şi într-un termen rezonabil după

rezolvire a procedat la o cumpărare de înlocuire sau vânzătorul a procedat la o vânzare compensatorie, partea care

cere daune-interese poate obţine diferenţa dintre preţul din contract şi preţul de înlocuire sau preţul vânzării

compensatorii ;

b) Când contractul este rezolvit, dacă partea nu a procedat la o vânzare compensatorie sau la o cumpărare

de înlocuire iar mărfurile au un preţ curent, partea poate cere diferenţa dintre preţul stabilit în contract şi preţul curent

al mărfurilor din momentul rezolvirii contractului precum şi daune-interese.

Partea care invocă contravenţia la contract este obligată să ia toate măsurile rezonabile pentru a-şi limita

pierderea şi câştigul nerealizat, rezultat al încălcării. Dacă neglijeaza acest lucru, partea în culpa poate cere o

reducere a daunelor interese egală cu mărirea pierderii care ar fi putut fi evitată.

§ 3. Exonerarea de răspundere. Situaţia forţei majore

30. Precizare prealabilă

Convenţia reglementează forţa majoră ca o cauză exoneratoare de răspundere, însă nu foloseste explicit

expresia “forţă majoră”.

Potrivit Convenţiei, o parte este exonerată de răspundere pentru neexecutarea oricăreia dintre obligaţiile sale

contractuale dacă dovedeşte că această neexecutare a fost determinată de o piedică îndeplinind următoarele condiţii

cumulative :

- este independentă de voinţa părţii care o invocă ;

- este fortuită, adică partea nu se putea aştepta în mod rezonabil din partea ei să o ia în considerare la

momentul încheierii contractului ;

- este imprevizibilă şi insurmontabilă, adică partea nu putea să o prevină sau să o depăşească şi nici să-i

prevină sau să-i depăşească consecinţele.

31. Procedura

Convenţia prevede obligaţia părţii care invocă forţa majoră să o informeze pe cealaltă parte de survenirea

pierderii şi despre efectele acesteia asupra capacităţii sale de executare.

Existenţa cazului de forţă majoră trebuie transmisă imediat.

În cazul în care forţa majoră se invocă direct în faţa instanţei, partea nu este decăzută din dreptul de a o

invoca, însă va suporta toate prejudiciile pe care cealaltă parte le-ar fi putut evita dacă ar fi fost anunţată într-un

termen rezonabil.

CAPITOLUL V

PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ ÎN MATERIA VÂNZĂRII INTERNAŢIONALE DE MĂRFURI, CONFORM CONVENŢIEI

DE LA NEW YORK (1974)

10

32. Precizări prealabile

Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri, încheiată la New York la 14

iunie 1974, sub egida O.N.U., este împărţită în patru titluri, şi anume: Titlul I - Dispoziţii generale, care conţine fondul

reglementării materiei; Titlul II - Măsuri de aplicare; Titlul III - Declaraţii şi rezervei; Titlul IV - Dispoziţii finale.

Convenţia a fost modificată prin Protocolul încheiat la Viena la 11 aprilie 1980, cu scopul de a asigura

armonizarea acesteia cu prevederile Convenţiei Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de

mărfuri, încheiată la aceeaşi dată şi în acelaşi loc.

Convenţia are un caracter supletiv, rezultat din dispoziţiile art. 3 par.3, conform cărora Convenţia nu se aplică

când părţile au exclus în mod expres aplicarea sa.

33. Domeniul de aplicare a Convenţiei

33.1. Domeniul de aplicare temporal şi personal

Convenţia a intrat în vigoare la 1 august 1988 şi la ea sunt părţi în prezent peste 24 de state. România a

aderat atât la Convenţie cât şi la protocolul modificator prin Legea nr. 24/1992 (publicată în M.O. nr. 46/1992), fără

niciun fel de rezervă sau declaraţie.

Domeniul de aplicare personal este identic cu cela al Convenţiei de la Viena.

33.2. Domeniul de aplicare material (obiectul convenţiei)

Sfera de aplicare ratione materiae a Convenţiei este prevăzută în art.1 par.1. Conform textului, convenţia

determină condiţiile în care drepturile şi acţiunile reciproce ale unui cumpărător şi ale unui vânzător, născute dintr-un

contract de vânzare internaţională de bunuri mobile corporale, sau referitoare la o contravenţie la acest contract,

rezilierea ori nulitatea sa, nu mai pot fi exercitate ca urmare a expirării unui anumit interval de timp. Acest interval de

timp este desemnat în convenţie prin expresia termen de prescripţie. Din această prevedere - ca şi, desigur, din

întregul conţinut al convenţiei - rezultă că obiectul convenţiei îl constituie termenul de prescripţie a dreptului la acţiune

în materie de vânzare internaţională de bunuri mobile corporale.

Convenţia nu foloseşte noţiunea de "prescripţie extinctivă", ci numai pe cea de "prescripţie", dar este evident,

din întregul său conţinut, că se referă la aceasta, iar nu la prescripţia achizitivă (uzucapiune).

În schimb, noţiunea de "bun mobil corporal" nu este acoperită explicit, Convenţia de la Viena utilizând

termenul de "marfă".

34. Reglementările privind termenul de prescripţie

34.1. Durata termenului

Conform art.8, termenul de prescripţie este de 4 ani.

Printr-o dispoziţie specială, care nu-şi are corespondent în dreptul român, Convenţia instituie, în art.23, o

limitare generală a termenului de prescripţie. Textul prevede că, fără a se ţine seama de dispoziţiile convenţiei - este

vorba, subliniem noi, mai ales de cele ale art.13-21 care reglementează o încetare a curgerii (întrerupere) sau o

prelungire (suspendare) a termenului de prescripţie, precum şi de cele ale art. 22 par.2 care acordă debitorului

posibilitatea de a prelungi termenul de prescripţie -, orice termen de prescripţie expiră cel mai târziu 10 ani după data

la care a început să curgă, în conformitate cu art. 9-12 din Convenţie.

34.2. Începutul cursului prescripţiei extinctive

34.2.1. Regula generală

Termenul de prescripţie curge de la data la care acţiunea poate fi exercitată (art. 9 par.1). Această regulă este

perfect concordantă cu cea din dreptul român (art.7 al.1 din Decretul nr.167/1958).

Punctul de plecare al termenului de prescripţie nu este întârziat (deci, subliniem noi, regula generală nu este

înlăturată de la aplicare), atunci când:

11

a) o parte este obligată prin contract să adreseze o notificare celeilalte părţi (conform art.1 par.2), sau

b) convenţia de arbitraj prevede că niciun drept nu va lua naştere atâta timp cât o sentinţă arbitrală nu va fi

fost pronunţată (art.9 par.2). Aceasta prevedere exprimă ideea că stipulaţia părţilor în convenţia de arbitraj, în sensul

că naşterea dreptului la acţiune al oricăreia din ele se amână până la pronunţarea unei sentinţe arbitrale în cauză, nu

are efect asupra regulii generale privind începerea curgerii termenului de prescripţie de la data naşterii dreptului la

acţiune.

34.2.2. Regulile speciale

Deşi din formularea art.9 par.1 pare să rezulte că regulile speciale privind începutul cursului prescripţiei,

prevăzute de art.10-12, ar fi derogatorii de la regula generală (acest articol precizând că regula generală se aplică

"sub rezerva dispoziţiilor art.10, 11 şi 12"), în realitate regulile speciale nu constituie excepţii de la regula generală, ci

aplicaţii ale acesteia în cazurile concrete pe care convenţia le prevede. Privită astfel, corelaţia dintre regula generală

şi cele speciale, stabilită de convenţie, este similară celei existente în dreptul român, între regula generală din art.7

al.1 din Decretul nr.167/1958 şi regulile speciale instituite prin art. 7 al.2 - art.11 din acest act normativ.

Regulile specifice privind începutul cursului prescripţiei, instituite de convenţie, sunt următoarele:

1. O acţiune rezultând dintr-o încălcare a contractului poate fi exercitată începând cu data la care această

încălcare s-a produs (art.10 par.1). Această regulă priveşte prescripţia acţiunii în răspundere contractuală, în general.

Regulile următoare vizează răspunderea contractuală pentru anumite motive speciale.

2. O acţiune sprijinită pe neconformitatea lucrurilor poate fi exercitată începând cu data la care lucrul a fost în

mod efectiv remis cumpărătorului sau oferta de remitere a lucrului a fost refuzată de cumpărător (art.10 par.2). În

acest caz, regula se referă la acţiunea bazată pe viciile aparente ale bunului vândut; pentru viciile ascunse se aplică

regula prevăzută de art.11, care priveşte ipoteza în care vânzătorul a acordat cumpărătorului un termen de garanţie.

3. O acţiune sprijinită pe dol - indiferent de momentul în care acesta s-a produs: înaintea încheierii

contractului, în momentul acestei încheieri sau rezultă din manopere frauduloase ulterioare încheierii contractului -

poate fi exercitată începând cu data la care faptul a fost sau trebuia în mod raţional să fie descoperit (art.10 par.3).

Convenţia instituie, în acest caz, două momente de la care începe să curgă termenul de prescripţie, şi anume:

a) un moment subiectiv, când cel îndreptăţit a cunoscut faptul doloziv;

b) un moment obiectiv, când acest fapt ar fi trebuit să fie descoperit, prin raportare la atitudinea unei

"persoane rezonabile" aflată în acea situaţie.

4. Dacă vânzătorul a dat, privitor la lucrul vândut, o garanţie expresă, valabilă pe durata unui termen

determinat de el sau în orice alt mod, termenul de prescripţie al acţiunii cumpărătorului sprijinită pe această garanţie

începe să curgă de la data la care cumpărătorul notifică vânzătorului faptul care motivează exercitarea acţiunii sale,

dar, cel mai târziu, de la data expirării garanţiei (art.11). Această regulă se referă la acţiunea cumpărătorului pentru

viciile ascunse ale lucrului vândut, pentru care vânzătorul a acordat un termen de garanţie. Ea este similară (parţial)

celei din dreptul român (art.11 din Decretul nr.167/1958).

5. Art. 12 par. 1 reglementează prescripţia oricărei acţiuni întemeiate pe rezoluţiunea anticipată a contractului.

Conform textului, „Când, în cazurile prevăzute de legea aplicabilă contractului, o parte declară rezoluţiunea

contractului înaintea datei fixate pentru executarea sa, termenul de prescripţie curge începând cu data la care

declaraţia este adresată celeilalte părţi. Dacă rezoluţiunea contractului nu este declarată înaintea datei fixate pentru

executare, termenul de prescripţie nu curge decât de la această dată”.

34.3. Încetarea curgerii (întreruperea) termenului de prescripţie

Sub aspect terminologic, convenţia utilizează noţiunea de "încetarea curgerii prescripţiei", care este

corespondentă celei de "întrerupere" a cursului prescripţiei din dreptul român, cauzele fiind sensibil apropiate.

Convenţia reglementează trei cazuri (cauze) de încetare a curgerii termenului de prescripţie:

1. Îndeplinirea de către creditor a unui act introductiv al oricărei proceduri împotriva debitorului

12

Conform art. 1 par. 3 lit. c), prin noţiunea de "procedură" se înţelege orice procedură judiciară, arbitrală sau

administrativă, aşa cum am văzut. Convenţia urmează această clasificare a noţiunii şi distinge între trei ipoteze, în

funcţie de natura procedurii pe care creditorul o porneşte împotriva debitorului, astfel:

a) când creditorul îndeplineşte orice act care, după legea jurisdicţiei sesizate ( lex fori), este considerat

introductiv a unei proceduri judiciare împotriva debitorului, termenul de prescripţie încetează să curgă. Consecinţa

este aceeaşi atunci când creditorul formulează, în cursul unei proceduri deja angajate, o cerere care exprimă voinţa

sa de a pune în valoare dreptul său împotriva debitorului (art.13).

b) când părţile au convenit să supună diferendul lor arbitrajului, termenul de prescripţie încetează să curgă

începând de la data la care una dintre părţi recurge la procedura de arbitraj în modul prevăzut de convenţia de arbitraj

sau prin legea aplicabilă acestei proceduri.

c) în cazul în care creditorul introduce orice altă procedură (deci inclusiv una administrativă) împotriva

debitorului, termenul de prescripţie încetează să curgă atunci când creditorul îşi valorifică dreptul său spre a-i obţine

recunoaşterea sau executarea, cu excepţia cazului în care legea care reglementează această procedură dispune

altfel.

În continuare, convenţia enumeră, cu titlu exemplificativ ("între altele"), procedurile la care se referă acest

text, şi anume este vorba de cele folosite cu ocazia:

a) decesului sau incapacităţii debitorului;

b) falimentului sau oricărei situaţii de insolvabilitate privind totalitatea bunurilor debitorului; sau

c) dizolvării sau lichidării unei societăţi, asociaţii sau entităţi, când aceasta este debitorul (art.15).

Încetarea curgerii termenului de prescripţie, prin introducerea de către creditor a unei proceduri împotriva

debitorului, înainte de expirarea termenului de prescripţie, nu are loc - şi deci se consideră că termenul continuă să

curgă - atunci când procedura s-a încheiat fără ca o hotărâre să fi fost pronunţată asupra fondului pricinii (art.17

par.1). Aşadar, efectul de încetare a curgerii prescripţiei al cererii creditorului nu se produce dacă, de exemplu,

creditorul renunţă la ea, cererea se perimă (prin inactivitatea creditorului) sau dacă organul competent să o

soluţioneze a respins-o, a anulat-o sau a dispus încetarea procedurii.

2. Îndeplinirea de către creditor a oricărui alt act care are efect întreruptiv de prescripţie conform legii

statului unde debitorul îşi are sediul.

Conform art.19, când creditorul săvârşeşte, în statul unde debitorul îşi are sediul, mai înainte de expirarea

termenului de prescripţie, un act, altul decât cele prevăzute la art. 13, 14, 15 şi 16, care, după legea acestui stat, are

drept efect redeschiderea unui termen de prescripţie, un nou termen de 4 ani începe să curgă începând de la data

stabilită prin această lege.

3. Recunoaşterea de către debitor a obligaţiei pe care o are faţă de creditor

Termenul de prescripţie încetează să curgă atunci când, înainte de expirarea acestui termen, debitorul

recunoaşte obligaţia sa faţă de creditor (art. 20 par.1).

Recunoaşterea poate fi "în scris" - deci expresă (art.20 par.1) sau tacită, la aceasta referindu-se art.20 par.2.

Conform acestui din urmă text, plata dobânzilor sau executarea parţială a unei obligaţii de către debitor are acelaşi

efect ca şi recunoaşterea expresă, dacă raţional se poate deduce din aceste acte că debitorul îşi recunoaşte obligaţia

sa.

34.4. Prelungirea (suspendarea) termenului de prescripţie

Convenţia foloseşte noţiunea de "prelungire a termenului de prescripţie", în sens sinonim cu cea de

"suspendare" din dreptul român.

Conform dispoziţiilor art.21, termenul de prescripţie se prelungeşte atunci când - se subînţelege, înaintea

expirării sale - au intervenit împrejurări care îndeplinesc următoarele condiţii:

a) nu sunt imputabile creditorului;

13

b) acesta nu le putea nici evita, nici învinge;

c) îl aduc pe creditor în imposibilitatea de a face să înceteze cursul prescripţiei.

Se observă că împrejurările la care se referă textul îmbracă haina forţei majore din dreptul român (exprimată

sintetic), fără însă ca în convenţie să se utilizeze această noţiune. Reticenţa acestei convenţii (ca şi a celei de la

Viena, din 1980) de a adopta noţiunea de "forţă majoră" este justificată prin faptul că sunt sisteme de drept care nu

cunosc această noţiune (ca, de exemplu, dreptul anglo-saxon).

35. Efectul expirării termenului de prescripţie

35.1. Efectul asupra dreptului la acţiune

Efectul prescripţiei constă, conform art. 25 par.1, în aceea că niciun drept nu este recunoscut şi nici nu devine

executoriu în nicio procedură începută după expirarea termenului de prescripţie. Din acest text - ca, de altfel, şi din cel

al art.1 par.1 şi din întreg conţinutul convenţiei - rezultă că aceasta se referă la prescripţia dreptului la acţiune, iar nu a

dreptului de a cere executarea silită a unui titlu executoriu.

35.2. Efectul prescripţiei asupra dreptului subiectiv

Art.26 prevede că, dacă debitorul execută obligaţia sa după expirarea termenului de prescripţie, el nu are

dreptul să ceară restituirea, chiar dacă ignoră, în momentul executării obligaţiei, faptul că termenul de prescripţie era

expirat.

Această concepţie a convenţiei privind efectul prescripţiei asupra dreptului subiectiv şi obligaţiei corelative

este perfect concordantă cu cea din dreptul român (art.1 şi 20 al.1 din Decretul nr.167/1958).

35.3. Reguli speciale privind efectele prescripţiei

Convenţia reglementează două efecte speciale ale prescripţiei:

a) Conform art.27, expirarea termenului de prescripţie cu privire la partea principală a datoriei are acelaşi

efect privitor la dobânzile acesteia.

b) Termenul de prescripţie a oricărui drept sprijinit pe neexecutarea de către o parte a unui contract

prevăzând prestaţii sau plăţi eşalonate curge, pentru fiecare dintre obligaţiile cu executare succesivă (s.n.), începând

de la data la care neexecutarea care le afectează s-a produs (art.12 par.2 teza I).

Această dispoziţie exprimă regula că, atunci când debitorul este obligat la prestaţii succesive, dreptul la

acţiune al creditorului cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie distinctă.

CAPITOLUL VI

UZANŢELE UNIFORMIZATE ÎN MATERIA CONTRACTULUI DE VÂNZARE COMERCIALA INTERNAŢIONALA -

INCOTERMS 2000

§1. Precizări prealabile

36. Terminologie şi istoric

INCOTERMS reprezintă o prescurtare a cuvintelor “Internaţional Commercial Terms”, semnificând reguli de

comerţ internaţional.

Regulile au fost adoptate de Camera de Comerţ Internaţională din Paris, organism cu caracter internaţional,

compus prin afilierea unui număr foarte mare de societăţi comerciale din multe dintre statele lumii.

Prima variantă de bază a fost elaborată în 1953. Regulile au fost perfecţionate în mai multe rânduri iar în 1990

a fost adoptată o noua variantă de bază, ca urmare a necesităţii de a adapta aceste reguli la comerţul electronic.

Varianta de bază a suferit modificări în 2000.

Camera de Comerţ de la Washinghton a elaborat şi ea codificarea R.A.F.T.D. (Revised American Foreign

Trade Definitions) în 1941. Datorită succesului mai redus, după 1990 această Cameră a recomandat comercianţilor

americani să folosească INCOTERMS.

14

37. Natura juridică şi obiectul

Regulile INCOTERMS au natura juridică a unor uniformizări de uzanţă în materia vânzării internaţionale de

mărfuri, pe zona europeană. Ele nu se impun părţilor ci se aplică numai dacă părţile au trimis la ele în mod expres sau

tacit (recepţiunea contractuală).

Obiectul de reglementare al INCOTERMS îl constituie raporturile juridice născute din contractul de vânzare

comercială internaţională. Altfel spus, aceste reguli se referă numai la termenii comerciali folosiţi în relaţia dintre

vânzător şi cumpărător.

Aşadar, contractul de vânzare supus regulilor INCOTERMS, pe de o parte, şi contractele adiacente vânzării

(transport, asigurare etc.), pe de altă parte, sunt independente, în sensul că dispoziţiile acestor reguli privind raportul

dintre vânzător şi cumpărător nu afectează eventualele prevederi speciale cuprinse în contractele de transport,

asigurare etc. încheiate între oricare dintre aceste părţi şi un terţ, reciproca fiind, de asemenea, valabilă.

§2. Conţinutul regulilor INCOTERMS

38. Categoriile de obligaţii ale părţilor la care se referă

Regulile INCOTERMS stabilesc trei categorii de obligaţii ale părţilor :

a) Prima categorie este formată din obligaţia de predare mărfii şi de plată a preţului. De momentul predării

mărfii este legat momentul transmiterii riscului de la vânzător la cumpărător.

Regulile INCOTERMS nu reglementează transferul proprietatii, care urmeaza să fie stabilit de părţi în

contract, iar dacă nu este stabilit de părţi va fi determinat potrivit sistemului de drept la care trimite norma conflictuală

aplicabilă.

b) A doua categorie este formată din obligaţiile privind cheltuielile de transport, de asigurare, de

conservare şi celelalte cheltuieli legate de marfă, din momentul în care pleacă de la vânzător pâna la momentul

ajungerii la cumpărător.

c) a treia categorie este formată din obligaţiile privind cheltuielile de export al mărfii din ţara

vânzătorului, cheltuielile de tranzit şi cheltuielile de import din ţara cumpărătorului.

§.3 Clasificarea regulilor INCOTERMS

39. Criterii

Sunt în total 13 reguli INCOTERMS.

În functie de tipul de transport al marfii de la vânzător la cumpărător, regulile INCOTERMS se clasifică în

reguli privind vânzarea maritimă şi reguli privind celelalte tipuri de vânzări.

Analizăm numai regulile din materia transportului maritim (în număr de şase), deaorece aceasea sunt cele

mai vechi şi mai frecvent aplicate.

40. Regula FAS

Regula FAS (Free Alongside Ship ) - liber de-a lungul vasului + port de încărcare convenit.

Această regulă implică cele mai puţine obligaţii pentru vânzător şi cele mai multe pentru cumpărător. Treptat la

urmatoarele reguli se transferă din obligaţiile cumpărătorului spre vânzător. Ultima regula, D.E.Q, implică cele mai

multe obligaţii pentru vânzător şi cele mai putine pentru cumpărător.

Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la regula FAS este acela în care

marfa, individualizată ca aparţinând cumpărătorului, este depusă pe cheiul portului de încărcare convenit, la data

stabilită.

Dacă cumpărătorul întârzie în aducerea vasului în port la data fixată, riscul pierii sau deteriorării mărfii se

transferă cumpărătorului la data când vasul trebuia să ajungă în port.

Cheltuielile de transport revin cumpărătorului. Acesta trebuie să încheie un contract de navlosire (de închiriere

a vasului ), acel vas trebuind să preia marfa care face obiectul livrării.

15

Cumpărătorul trebuie să asigure marfa din momentul încărcării până la destinaţie şi este obligat să conserve

marfa pe parcursul transportului.

Cheltuielile de export. În varianta de bază (INCOTERMS 1990), aceste cheltieli reveneau cumpărătorului

(vânzare internă). Exportul mărfii se produce fizic în momentul în care marfa trece peste balustrada vasului în portul

de încarcare. In INCOTERMS 2000 operaţiunea de export din România şi cheltuielile aferente revin vânzătorului

român, vânzarea F.A.S. devenind astfel o vânzare externă.

Cheltuielile de tranzit, de descărcare în portul de destinaţie şi de import în ţara de destinaţie revin

cumpărătorului.

41. Regula FOB

Regula FOB (Free On Board ) - liber la bordul vasului + port de încărcare convenit.

Momentul predării mărfii şi transmiterii riscurilor este momentul în care marfa, individualizată ca fiind pentru

acel cumpărător, este trecută peste balustrada vasului, în portul de încărcare convenit.

Cheltuielile de transport a mărfii până în portul de încărcare şi încărcarea mărfii revin vânzătorului .

Cumpărătorul trebuie să încheie contractul de transport (să navlosească vasul).

Asigurarea şi conservarea mărfii pe parcursul drumului revin cumpărătorului.

Cheltuielile de export din Romania revin vânzătorului.

Cheltuielile de tranzit, de descărcare şi cele de import revin cumpărătorului.

Una dintre variantele F.O.B. este F.O.B. TRIMMED (F.O.B. stivuit), în care momentul predării mărfii este

împins până în momentul în care marfa este stivuită pe vas,operaţiunea de stivuire făcându-se pe riscul vânzătorului.

42. Regula CFR

Regula CFR(Cost and Freight ) - cost şi navlu + port de descărcare convenit.

CFR = FOB + freight (navlu).

Toate regulile sunt ca la FOB, cu deosebirea că vânzătorul este cel care trebuie să navlosească vasul şi să

plătească navlul.

Momentul predării marfii şi transmiterii riscurilor este momentul când marfa, individualizată ca fiind pentru un

anumit cumpărător, este trecută peste balustrada vasului în portul de încărcare convenit.

Navlul este plătit de vânzător. Vânzătorul trebuie să încheie un contract de navlosire, să închirieze un vas

apt pentru a prelua întreaga cantitate de marfă şi să o transporte până în portul de destinaţie.

Asigurarea mărfii şi cheltuielile de conservare ale acesteia rămân în sarcina cumpărătorului.

Cheltuielile de export din România revin vânzătorului iar cele de tranzit şi de import în ţara de destinaţie,

revin cumpărătorului.

43. Regula CIF

Regula CIF (Cost, Insurance and Freight ) - cost, asigurare şi navlu + portul de descărcare convenit.

CIF = FOB+asigurare+navlu

Regulile sunt ca la FOB cu doua excepţii: navlu şi asigurarea sunt suportate de vânzător, iar nu de

cumpărător.

Toate celelalte cheltuieli legate de marfă rămân în sarcina cumpărătorului.

Exportul,tranzitul şi importul sunt ca la FOB.

44. Regula DES

Regula DES (Delivered Ex Ship ) - livrat din vapor în portul de descărcare + port de descărcare convenit.

Momentul predării marfii şi transmiterii riscului este momentul în care marfa, individualizată ca fiind pentru un

anumit cumpărător, este pusă la dispoziţia cumpărătorului în vas în portul de descărcare.

16

Toate obligatiile până în portul de destinaţie revin vânzătorului. Vânzătorul trebuie să navloseasca vasul, să

plăteasca navlul , să asigure marfa, să plătească cheltuielile de conservare a mărfii. Cheltuielile de descărcare nu

revin vânzătorului ci cumpărătorului

Cheltuielile de export revin vânzătorului, cheltuielile de tranzit revin vânzătorului, cheltuielile de import în ţara

de detinaţie revin cumpărătorului.

Pentru cumpărător, cumpărarea este externă întrucât preia marfă din afara teritoriului naţional.

45. Regula DEQ

Regula DEQ (Delivered Ex Quay) - livrat pe chei în portul de descărcare + plus port de descărcare convenit.

Momentul predării mărfii şi transmiterii riscurilor este momentul în care marfa, individualizată ca fiind pentru un

anumit cumpărător, este pusă la dispoziţia acestuia pe cheiul portului de descărcare convenit.

Regula DEQ este simetrica cu regula FAS. Regula FAS implică cele mai puţine obligaţii pentru vânzător şi

cele mai multe pentru cumpărător, regula DEQ implică cele mai multe obligaţii pentru vânzător şi cele mai puţine

obligaţii pentru cumpărător .

Vânzătorul suportă toate cheltuielile până în portul de descărcare (navlu, asigurare, conservare, tranzit) şi

cheltuielile de descărcare pe cheiul portului de destinaţie.

În INCOTERMS 1990, vânzarea DEQ reprezenta pentru cumpărător o cumpărare internă, cheltuielile de

import în ţara de destinaţie revenind vânzătorului. În INCOTERMS 2000, cheltuielile de import în ţara de

destinaţie revin cumpărătorului, devenind o cumpărare externă.

Există o variantă a reguli DEQ care se numeşte ”DEQ Duty Paid“ - DEQ cu taxa vamală plătită, unde

cheltuielile de import în ţara de destinaţie revin vânzătorului.

CAPITOLUL VII

OPERAŢIUNILE DE CONTRAPARTIDĂ ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL, CU SPECIALĂ PRIVIRE ASUPRA

CELOR AXATE PE CONTRACTUL DE VÂNZARE – CUMPĂRARE

46. Contrapartida, formă a operaţiunilor contractuale complexe din comerţul internaţional.

Definiţia noţiunii

Contrapartida, privită ca o operaţiune contractuală complexă - sau, mai precis, ca o specie a operaţiunilor

complexe, aşa cum am arătat - se caracterizează prin existenţa în structura ei a două sau mai multe contracte (în

sensul de negotium) autonome, dar pe care părţile le consideră, prin voinţa lor, ca fiind legate (interdependente), în

vederea realizării unei finalităţi economice comune, şi anume compensarea - totală sau parţială - a importurilor cu

exporturile.

Se exemplifică definiţia prin următoarea schemă contractuală: o firmă străină vinde unei societăţi comerciale

româneşti o anumită marfă - încheindu-se, aşadar, un contract de import pentru partea română -, iar aceasta din urmă

sau o altă societate comercială românească vinde (exportă), la rândul său, o altă marfă, fie aceleiaşi firme străine, fie

alteia, părţile stabilind dacă plata preţului se va face separat în cadrul fiecărui contract sau preţurile sunt supuse

compensaţiei. Este indiferent dacă acordurile de voinţă care alcătuiesc contrapartida sunt consemnate în unul sau mai

multe înscrisuri (în sensul de instrumentum probationis).

47. Temeiul economic şi juridic al legăturii dintre contractele care alcătuiesc contrapartida

Cu privire la acest aspect, considerăm că legătura care conferă contrapartidei o configuraţie unitară este, pe

plan economic, finalitatea specifică pe care operaţiunea complexă o realizează - compensarea importurilor cu

exporturile -; iar pe plan juridic, voinţa comună a părţilor (cauza actului) care, în principiu, din chiar momentul

încheierii contractelor, trebuie să stabilească dacă şi prin ce elemente acestea se leagă.

17

48. Formele contrapartidei

48.1. Clasificarea contrapartidei în funcţie de numărul participanţilor

a) La contrapartida bilaterală, fiecare parte apare în dublă calitate, de importator (cumpărător) într-un

contract şi de exportator (vânzător) în celălalt (sau în celelalte).

b) Contrapartida multilaterală de tip trilateral poate îmbrăca două forme: prima, în care exportul în

contrapartidă este făcut chiar de către partea română care a fost importatoare (cumpărătoare) în contractul de import,

dar exportul este adresat unui alt cumpărător străin decât vânzătorul din contractul de import, acest cumpărător

putând fi din ţara vânzătorului străin sau dintr-o ţară terţă; a doua, în care exportul în contrapartidă este făcut de o

altă parte română decât cumpărătoarea din contractul de import, dar este adresat aceluiaşi partener străin, care

apare, aşadar, în dubla calitate de vânzător în contractul de import şi de cumpărător în cel de export.

c) La contrapartida multilaterală de tip cvadrilateral apar două părţi române, una în calitate de cumpărător

la import şi cealaltă de vânzător la export, şi două părţi străine, cu calităţi corelative.

48.2. Clasificarea în funcţie de criteriul numărului şi naturii contractelor care intră în conţinutul său

În funcţie de acest criteriu, contrapartida se prezintă, în principal sub trei forme:

A) Contrapartida axată pe contractul de vânzare-cumpărare se prezintă, la rândul ei, în două modalităţi,

diferite din punct de vedere al tehnicii contractuale, şi anume:

a) contrapartida prin două sau mai multe contracte de import şi export paralele. Se numesc "paralele"

deoarece în principiu, aceste contracte se încheie concomitent (sau la un interval scurt de timp unul după altul) şi sunt

corelate în executare, din mecanismul contractual lipsind un contract cadru.

b) contrapartida printr-unul sau mai multe contracte de import, însoţite de un contract cadru de export

în contrapartidă, pe baza şi în executarea căruia se încheie ulterior unul sau mai multe contracte de export propriu-

zis.

B) Contrapartida, ca operaţiune complexă, se poate axa şi pe contractul de cooperare economică

internaţională (inclusiv sub forma constituirii de societăţi cu participare străină), în cadrul acestuia asigurându-se

compensarea importurilor cu exporturile. Tehnica de contractare este variabilă, părţile putând, de exemplu, să încheie

un contract de import (de vânzare-cumpărare), însoţit de un contract de cooperare economică internaţională, în cadrul

acestuia din urmă realizându-se exportul compensator (de pildă, un contract de constituire a unei societăţi de

comercializare a produselor româneşti în străinătate) sau un contract complex de cooperare - un contract cadru şi

contracte distincte pentru importuri şi exporturi - care, în afara scopului de cooperare, să-l aibă şi pe cel de echilibrare

a importurilor cu exporturile.

C) Contrapartida axată pe contractul de schimb.

În funcţie de complexitatea elementelor contractuale care o compun, această formă de contrapartidă se

prezintă, la rândul ei, sub două aspecte.

a) În primul rând, ea poate îmbrăca haina juridică a unui singur contract (negotium) - operaţiunea fiind deci

unitară, iar nu complexă -, care urmează în principal, dar cu adaptările specifice comerţului internaţional. În acest caz,

fiecare din cele două părţi (copermutanţi) figurează în dublă calitate, de exportator şi importator, între ele având loc un

flux de mărfuri în ambele sensuri. De regulă, în comerţul internaţional, există un decalaj în timp între livrările reciproce,

ceea ce constituie o particularitate faţă de schimbul de drept comun, unde acestea sunt, în principiu, concomitente.

Livrările concomitente nu sunt excluse în comerţul internaţional dar ele se practică rar, mai ales atunci când mărfurile

ce urmează a fi schimbate se găsesc la un loc, în porturi, zone comerciale libere, la târguri internaţionale etc. Livrările

reciproce pot avea loc uno ictu dar, de regulă, mărfurile sunt divizate în tranşe separate, care se livrează eşalonat, la

termenele stabilite în contract, livrările la import şi cele la export fiind, eventual, alternative, ceea ce conferă

schimbului în comerţul internaţional caracterul unui contract cu executare succesivă. Valorile mărfurilor schimbate se

18

compensează, prin voinţa părţilor, din chiar momentul încheierii contractului, fie total, caz în care plata în numerar

este exclusă, operaţiunea luând forma trocului, fie parţial, urmând a se plăti numai diferenţa (sulta), relativ redusă,

între valorile compensate.

b) În al doilea rând, contrapartida axată pe contractul de schimb poate lua o formă complexă, încheindu-se

mai multe contracte de schimburi succesive de mărfuri, între trei sau mai mulţi parteneri din ţări diferite, decontările în

numerar fiind, de asemenea, excluse (total sau parţial).

49. Conţinutul contractelor.

49.1. Conţinutul contractelor paralele

În cazul contrapartidei sub forma contractelor paralele (fără contract cadru) partea română exportatoare în

contrapartidă este interesată în asigurarea legăturii între aceste contracte, pentru ca, în ipoteza neonorării de către

partea străină a obligaţiilor sale rezultând din contractul de export în contrapartidă - adică, în principal, aceea de

preluare a mărfurilor româneşti compensatorii şi de plată a preţului - să poată invoca această situaţie ca temei pentru

abţinerea de la executarea propriilor obligaţii rezultate din contractul de import sau pentru dobândirea unor

despăgubiri corespunzătoare. Pentru a realiza această legătură, părţile trebuie să includă în conţinutul ambelor

(tuturor) contracte (lor) paralele anumite clauze speciale, care să indice prin care anume elemente respectivele

contracte sunt legate între ele. Frecvent, asemenea clauze sunt cuprinse în contractele tip de import şi export propuse

de partea română.

49.2. Conţinutul contractului cadru

În ipoteza în care contrapartida îmbracă forma contractului cadru de export urmat de contracte de export

propriu-zise, aceste două categorii de contracte au un conţinut diferit.

Contractul cadru are un conţinut specific, impus, în primul rând, de scopul său, acela de a stabili principiile

generale ale exportului în contrapartidă, pe baza cărora se vor încheia contractele subsecvente de export şi, implicit,

de a asigura conexarea acestor din urmă contracte cu cel (cele) de import, iar, în al doilea rând, de faptul că obligaţiile

generate de contractul cadru au un obiect propriu - fiind obligaţii de a face, în contrahendo -, distinct de cel al

contractului de import şi al celor de export subsecvente (care sunt, de regulă, contracte de vânzare - cumpărare

obişnuite).

Contractul cadru trebuie să cuprindă, în principal, clauze specifice privind:

a) individualizarea prin număr, dată, părţi, obiect, valoare etc., a contractului de import la care se referă.

b) obligaţia părţii străine de a încheia, direct sau prin intermediul unor terţe firme străine pe care le

desemnează, contractele de export în contrapartidă, cu partea română contractantă sau cu alt partener român.

Astfel, în ceea ce priveşte părţile la contractele de export în contrapartidă, contractul cadru trebuie să

precizeze dacă acestea vor fi aceleaşi cu cele din contractul de import (contrapartida fiind, în acest caz, bilaterală) sau

există posibilitatea, pentru una din ele sau amândouă, să desemneze un terţ (terţi) pentru contractarea exportului

(contrapartida fiind, astfel multilaterală), indicând şi cui îi revine dreptul de opţiune asupra terţului.

c) procentul pe care îl reprezintă valoarea mărfurilor româneşti exportate din cea a mărfurilor importate

(procentul de compensare a importurilor cu exporturile).

d) termenele în care se vor încheia contractele de export subsecvente (meţionându-se termenele în care

trebuie emise ofertele, trebuie făcută acceptarea etc.) şi termenul maxim (general) pentru executarea acestor

contracte, respectiv pentru livrarea integrală a mărfurilor româneşti compensatorii şi plata preţului.

De asemenea, trebuie prevăzute principalele aspecte procedurale privind încheierea contractelor de export

subsecvente, ca, de exemplu, condiţiile ofertei, acceptării şi eventualele notificări între părţi prealabile încheierii

acestor contracte.

19

e) determinarea generică (prin denumire, structură etc.) a mărfurilor care pot face obiectul exportului în

contrapartidă.

În unele cazuri, părţile se limitează să indice, ca obiect al exportului în contrapartidă, un singur gen de mărfuri

(de exemplu, maşini textile) dar, de regulă, partenerului străin (sau terţului desemnat de el pentru cumpărarea de

mărfuri româneşti în contrapartidă) i se conferă un drept de opţiune între mai multe categorii de mărfuri nominalizate

(prin clauza "multiproduit" - pluralitate de mărfuri -), între "mărfurile vândute (produse) uzual de exportator" sau chiar

"orice fel de mărfuri româneşti" (în cazul clauzei "libre choix" - Freie Wahl -, de alegere liberă a mărfurilor, cu diferite

grade de circumstanţiere). De regulă, lista mărfurilor care se oferă la export de către partea română este prevăzută

într-o anexă la contractul cadru. Pentru determinarea condiţiilor de livrare a mărfurilor, dar şi a altor elemente

contractuale, părţile trimit frecvent la uzanţele codificate, de exemplu prin INCOTERMS 1990.

f) criteriile de determinare a preţurilor. Frecvent, în practică, părţile prevăd că partea străină se obligă să

cumpere mărfuri româneşti "în condiţii de competitivitate" (sau o formulă echivalentă).

g) anumite elemente privind condiţiile de plată a preţurilor.

h) garanţii uzuale, ferme, bancare sau de altă natură, care să asigure îndeplinirea obligaţiilor asumate de

partenerul străin privind încheierea şi executarea contractelor de export subsecvente, precizându-se şi condiţiile de

realizare a acestor garanţii.

i) sancţiunile aplicabile partenerului străin pentru neîndeplinirea obligaţiilor decurgând din contractul cadru şi

contractele de export subsecvente

j) în cazul clauzei "libre tiers", trebuie precizate condiţiile în care exporturile realizate de partea română către

terţe firme, desemnate de partenerul străin, vor putea fi luate în considerare pentru stingerea obligaţiilor de cumpărare

în contrapartidă asumate de acest partener prin contractul cadru.

k) condiţiile şi zonele în care vor fi comercializate mai departe, către utilizatorii finali, mărfurile româneşti

compensatorii, putându-se prevedea restricţii pentru importatorul străin în contrapartidă de a revinde aceste mărfuri

pe anumite pieţe terţe, acolo unde exportatorul român are deja asigurată reţeaua de distribuţie

l) organizarea, dacă este necesar, a unui comitet de coordonare ad hoc, pentru examinarea stadiului realizării

obligaţiilor reciproce privind contrapartida şi adoptarea măsurilor ce se impun, sau, cel puţin, a unei proceduri de

întâlniri periodice între părţi, în acelaşi scop.

m) reglementarea unui cont de evidenţă a executării obligaţiilor ce vor decurge din contractele de export în

contrapartidă.

n) modalitatea de identificare a mărfii compensatorii.

o) arbitrajul competent pentru soluţionarea litigiilor izvorând din contractul cadru şi contractele de export

subsecvente, precum şi legea aplicabilă acestor contracte, partea română având interesul ca aceste clauze să fie

corelate cu cele din contractul de import.

p) în final, trebuie să se menţioneze că respectivul contract cadru face corp comun cu contractul de import şi

îşi produce efectele - respectiv obligaţia de a contracta în contrapartidă a partenerului străin întră în vigoare - la

aceeaşi dată cu încheierea contractului de import.

CAPITOLUL VIII

ASPECTE PRIVIND ARBITAJUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

ÎN ROMÂNIA

SECŢIUNEA I

ASPECTE GENERALE

50. Definiţia arbitrajului

20

Nu există o definiţie legală a arbitrajului comercial internaţional, dar diferite convenţii internaţionale şi

reglementări interne prevăd elementele sale esenţiale, aşa încât, prin sinteza acestora, se poate configura cu

acurateţe fizionomia proprie a acestei instituţii juridice.

Arbitrajul comercial internaţional este o jurisdicţie pentru soluţionarea litigiilor comerciale internaţionale

arbitrabile, între persoane de drept privat sau între acestea şi persoane de drept public acţionând de jure gestionis,

efectuată de un tribunal arbitral compus din persoane neînvestite cu autoritate publică (arbitri) şi a cărui competenţă

izvorăşte din voinţa părţilor litigante sau (în cazuri excepţionale) din convenţii internaţionale, desfăşurată pe baza unei

proceduri speciale, care se poate finaliza printr-o hotărâre definitivă şi obligatorie pentru aceste părţi.

Din această definiţie rezultă elementele esenţiale ale acestei instituţii juridice:

a) Arbitrajul comercial internaţional este o jurisdicţie, o formă de justiţie, deoarece arbitrii au competenţa de a

judeca (de a arbitra), adică de a “rosti dreptul” (juris – dictio, dire le droit), de a aplica legea la o situaţie de fapt

litigioasă concretă.

Prin această caracteristică, arbitrajul se aseamănă în mod esenţial cu instanţele judecătoreşti, dar se

deosebeşte de alte instituţii juridice apropiate, precum concilierea şi medierea.

b) Arbitrajul comercial internaţional este o modalitate de soluţionare a litigiilor comerciale internaţionale,

adică a celor care apar în comerţul internaţional.

Arbitrajul este „comercial” şi „internaţional” datorită naturii comerciale şi internaţionale a litigiilor care intră în

competenţa sa de soluţionare. La rândul lor, litigiile au această natură deoarece raporturile juridice din care izvorăsc

au caracter comercial şi internaţional. Aşadar, natura arbitrajului este conferită de caracterele obiectului litigiilor pe

care le reglementează, acest obiect constituind-l raporturile juridice născute din acte şi faptele de comerţ

internaţional .

Acest element definitoriu al arbitrajului este relevat de Convenţia de la Geneva (1961) în chiar art. 1 pct. 1 lit.

a), care prevede că această convenţie se aplică convenţiilor de arbitraj încheiate pentru reglementarea litigiilor

născute sau care se vor naşte din ”operaţii de comerţ internaţional”.

Caracterul internaţional al litigiilor nu se confundă cu calificarea drept naţional sau străin a arbitrajului chemat

să soluţioneze asemenea litigii. De asemenea, acest caracter al litigiilor nu intră în contradicţie cu caracterul naţional

al majorităţii instituţiilor de arbitraj învestite cu soluţionarea unor asemenea litigii, inclusiv al Curţii de arbitraj

comercial internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României (prescurtat, C.A.B).

c) Pot fi supuse arbitrajului numai litigiile arbitrabile, adică cele care poartă asupra unor drepturi de care

părţile pot dispune, respectiv cu privire la care se poate face tranzacţie .

d) Arbitrajul comercial internaţional soluţionează, de principiu, diferendele apărute între persoane de drept

privat. Acest arbitraj este competent să soluţioneze şi litigiile dintre persoane de drept privat şi persoane de drept

public acţionând de jure gestionis (litigiile mixte sau semiinternaţionale).

Datorită acestei competenţe, arbitrajul comercial internaţional se încadrează în categoria arbitrajului de drept

privat.

e) Jurisdicţia arbitrală este efectuată de un tribunal arbitral.

Nu se confundă tribunalul arbitral, singurul competent să soluţioneze litigiul, cu instituţia de arbitraj (aşa cum

este C.A.B.) care organizează şi administrează arbitrajul .

f) Tribunalul arbitral este compus din arbitri, persoane particulare, neînvestite cu autoritate publică. Aşadar,

arbitrii nu au calitatea de funcţionari publici, aşa cum sunt judecătorii.

Datorită calităţii arbitrilor, arbitrajul comercial internaţional apare ca o formă de justiţie privată.

g) Competenţă tribunalului arbitral de a soluţiona litigiile îşi are izvorul în voinţa părţilor litigante,

exprimată prin convenţia de arbitraj.

21

Arbitrajul comercial internaţional constituie, aşadar, o instituţie juridică bazată pe principiul autonomiei de

voinţă a părţilor, fiind o formă de jurisdicţie convenţională. Temeiul arbitrajului, constând în convenţia de

arbitraj, conferă acestei jurisdicţii, privită prin prisma naturii sale juridice, o importantă componentă contractuală.

În cazuri excepţionale, temeiul competenţei arbitrilor îl constituie prevederile unei convenţii internaţionale .

h) Arbitrajul comercial internaţional se desfăşoară pe baza unei proceduri speciale, derogatorii de la dreptul

comun aplicabil instanţelor judecătoreşti .

Arbitrajul este, aşadar, o jurisdicţie specială, guvernată de reguli proprii, care prezintă numeroase şi

importante particularităţi faţă de reglementările aplicabile jurisdicţiei statale, dar care se completează totuşi cu aceste

reglementări, ca drept comun. Această situaţie se regăseşte şi în cazul C.A.B., ale cărei reguli de procedură se

întregesc, în temeiul art. 79 din Regulile de procedură arbitrală (prescurtat, R.P.A.), cu dispoziţiile Cărţii a IV -a

C.proc.civ. şi cu celelalte prevederi de drept comun de procedură civilă română, în măsura în care sunt compatibile cu

arbitrajul şi cu natura litigiilor pe care C.A.B. le soluţionează .

i) Procedura arbitrală ia sfârşit, de regulă, printr-o hotărâre definitivă şi obligatorie pentru părţile litigante .

Procedura arbitrală, finalizată printr-o hotărâre definitivă şi obligatorie pentru părţi, formează latura

jurisdicţională a arbitrajului comercial internaţional.

Izvorul contractual, constând în convenţia de arbitraj, coroborat cu latura sa jurisdicţională, sunt elementele

esenţiale care configurează natura juridică mixtă a arbitrajului comercial internaţional

51. Natura juridică a arbitrajului

Arbitrajul izvorăşte din voinţa părţilor, temeiul lui juridic este autonomia de voinţă a părţilor, prin urmare, acesta

are o natură contractuală şi jurisdicţională.

Arbitrajul are şi o natură procedurală, rezidând în posibilitatea părţilor de a-şi alege arbitrul, specializarea unică

a arbitrului, alegerea tipului de arbitraj (în drept strict “de jure” sau în echitate), posibilitatea alegerii regulilor de

procedură aplicabilă etc.

52. Clasificarea arbitrajului

52.1. Clasificarea după puterile conferite arbitrilor

După puterile arbitrilor arbitrajul se clasifica in :

a. în drept strict (de jure), care este regula. Arbitrii respectă dispoziţiile din sistemul de drept aplicabil în speţă.

b. în echitate (de facto, ex aequo et bono). Acest arbitraj permite arbitrilor o putere mai mare, ei putând să

elimine anumite prevederi ale sistemului de drept (lex causae) atunci când consideră că acele prevederi sunt contrare

echităţii.

Arbitrii au anumite limite în arbitrajul de echitate :

a) nu pot încălca normele de ordine publica de drept internaţional privat ;

b) nu pot încălca principiile de drept procesual civil (principiul disponibilitatii, contradictorialităţii şi dreptul la

apărare).

52.2. Clasificarea după caracterul permanent sau temporar

În funcţie de acest criteriu, există:

a) arbitrajul instituţional (permanent), care este efectuat de către o instituţie de arbitraj. Arbitrajul instituţional

nu se constituie pentru un singur litigiu ci pentru un număr nedefinit de litigii, aşa încât el preexistă şi subzistă unui

litigiu.

Arbitrajul instituţional se subclasifică după competenţa lui .

1) După competenţa materială, în :

- arbitraje instituţionale cu competenţă generală - pot judeca litigii din orice domeniu al comertului

internaţional.

22

- arbitraje cu competenţă materială specială - organizate pe lângă bursele de mărfuri, asociaţii profesionale

care sunt specializate într-un anumit domeniu al comerţului (ex: arbitrajul GAFTA, care este un arbitraj specializat în

comerţul cu cereale şi nutreţuri).

2) După competenţa teritorială:

- arbitraje cu competenţă teritorială universală, care judecă litigii între părţi, indiferent de locul unde îşi au

sediul social.

- arbitraje cu competenţă teritorială generală, pentru anumite zone geografice, cum ar fi curtea de arbitraj

pentru ţările scandinave, pentru zona nord americană NAFTA - Canada, SUA, Mexic).

- arbitraje bilaterale, care judecă litigii între două ţări (ex: Canadian-American Arbitration Association).

53. Convenţia de arbitraj

Convenţia de arbitraj este contractul (acordul de voinţă) prin care părţile convin ca un litigiu viitor sau prezent

între ele să fie soluţionat prin arbitraj.

Convenţia de arbitraj îmbracă două forme:

- clauza compromisorie - reprezintă o prevedere din contract prin care părţile convin ca un litigiu viitor şi

posibil între ele să fie soluţionat prin arbitraj ;

- compromisul de arbitraj - este un contract propriu-zis prin care părţile convin ca un litigiu prezent să fie

soluţionat prin arbitraj.

Efectele convenţiei de arbitraj :

a) negativ: exclude competenţa instituţiilor ordinare, care au o competenţă legală ;

b) pozitiv: convenţia de arbitraj conferă competenţă arbitrilor, fiind temeiul competenţei lor.

54. Raportul dintre clauza compromisorie şi contractul în care este inserată

Clauza compromisorie are o autonomie relativă faţa de contractul în care este inserată.

Autonomia constă în faptul că aceasta nu urmeaza soarta contractului principal în toate cazurile (ex.: cauzele

de rezoluţiune sau reziliere a contractului. Arbitrii pot pronunta rezolutia sau rezilierea contractului pentru neexecutare,

fără ca prin aceasta să îşi desfiinteze propria competenţă).

Caracterul relativ al autonomiei reiese din faptul ca exista cauze de nevalabilitate a contractului principal care

atrag şi nevalabilitatea clauzei compromisorii. Sunt aşa numitele cauze de nulitate convergentă. (ex.: nulitatea pentru

vicierea consimţământului la încheierea contractului).

SECŢIUNEA A II - A

ASPECTE PRIVIND CURTEA DE ARBITRAJ COMERCIAL INTERNAŢIONAL DE PE LÂNGĂ CAMERA DE

COMERŢ ŞI INDUSTRIE A ROMÂNIEI

55. Documentele constitutive

Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României (prescurtat,

C.A.B.) funţionează în baza a două documente constitutive:

- Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea;

- Regulile de procedură arbitrală.

Amândouă aceste reglementări au fost adoptate în anul 2000 şi au suferit mai multe modificări importante.

C.A.B. are, de asememea, Norme privind taxele şi cheltuilelile arbitrale.

C.A.B. este o instituţie permanentă de arbitraj, neguvernamentala, fără personalitate juridică proprie şi

independentă în exercitarea atribuţiilor sale jurisdicţionale.

Analizăm, în continuare, principalele prevederi ale Regulilor de procedură arbitrală.56. Competenţa Curţii

23

Curtea organizează şi administrează soluţionarea pe cale arbitrală a litigiilor comerciale interne şi

internaţionale dacă părţile au încheiat în acest sens o convenţie arbitrală scrisă.

Aşadar, Curtea:

a) poate solutiona litigii derivate dintr-un contract comercial precum şi din alte rapoarte juridice comerciale;

Curtea poate soluţiona şi litigii născute din fapte juridice stricto sensu (delicte comerciale sau fapte comerciale

licite).

b) poate solutiona litigii interne sau internationale. Litigiul comercial este intern când decurge dintr-un contract

sau din alte raporturi juridice comerciale interne şi este internaţional când decurge dintr-un contract sau din alte

raporturi juridice comerciale care interesează comerţul internaţional.

57. Formele convenţiei arbitrale

Convenţia arbitrală se încheie în scris, sub sancţiunea nulităţii. Ea îmbracă două forme:

- clauza compromisorie - este acea clauza introdusa în contractul principal prin care partile înteleg să supună

arbitrajului litigiile ce vor aparea între ele, născute din contract sau în legatură cu contractul.

În anexa la Regulile de procedură al Curtii exista un model de clauza compromisorie.

- compromisul - este convenţia de arbitraj încheiată de părţi după apariţia litigiului. Acesta trebuie să indice,

sub sancţiunea nulităţii, două elemente: obiectul litigiului şi numele arbitrilor sau modalitatea de a fi numiţi. 

58. Arbitrii

Poate fi arbitru orice persoană, cetăţean român sau străin, care are capacitate deplină de exerciţiu, se bucură

de o reputaţie neştirbită şi are o înaltă calificare şi experienăţă în domeniul comercial şi al relatiilor economice

internaţionale.

Curtea are circa 50 de arbitrii, care sunt înscrişi pe lista Curţii. Arbitrii sunt independenţi şi imparţiali în

îndeplinirea atribuţiilor lor jurisdicţionale, ei nefiind reprezentanţii părţilor.

59. Constituirea tribunalului arbitral

Părţile pot conveni ca tribunalul să fie constituit dintr-un singur arbitru, doi sau mai mulţi arbitri.

Când părţile nu au indicat numărul arbitrilor, tribunalul va fi compus din trei arbitri, câte unul numit de fiecare

dintre părţi, iar al treilea - supraarbitrul - ales de cei doi arbitri. Aceasta este regula, părţile neindicând de obicei

numărul de arbitri dorit.

60. Sesizarea tribunalului arbitral

Tribunalul arbitral este sesizat de reclamant printr-o cerere scrisă, denumită cerere de arbitrare sau acţiune

arbitrală, care va cuprinde:

a) numele, domiciliul sau reşedinţa persoanei fizice iar, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor. Se

vor menţiona după caz: numărul de înmatriculare în Registrul comerţului, numărul de telefon, telex, fax, cont bancar;

b) numele şi calitatea celui care angajează sau reprezintă partea în litigiu, anexându-se dovada calităţii;

c) menţionarea convenţiei arbitrale, anexându-se copie de pe contractul în care este inserată, iar dacă s-a

încheiat un compromis, copie de pe acesta;

d) obiectul şi valoarea cererii, precum şi calculul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori;

e) motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, cu trimitere la înscrisurile

doveditoare corespunzătoare sau la alte probe. Când se solicită proba cu martori, se vor arăta numele şi domiciliul

acestora;

f) numele arbitrului numit sau al arbitrului unic propus;

g) dovada plăţii taxei arbitrale;

h) dovada comunicării către pârât a cererii de arbitrare şi a actelor însoţitoare;

i) semnătura părţii.

24

Pârâtul este obligat ca în termen de 20 de zile din momentul primirii cererii de arbitrare să formuleze

întâmpinare, în care să desemneze arbitrul numit de el, să răspundă la fiecare capăt de cerere în fapt şi în drept, să

ridice excepţiile, să indice probele în apărare şi să semneze întâmpinarea.

Dacă pârâtul are pretenţii proprii împotriva reclamantului, derivând din acelaşi raport juridic, poate formula o

cerere reconvenţională. Aceasta trebuie introdusă în cadrul termenului pentru depunerea întâmpinării sau până la

prima zi de înfaţişare. Tribunalul arbitral poate să judece cele două cereri împreună sau poate disjunge cererea

reconvenţională de cea principală.

60.1. Dezbaterea litigiului

Şedinţele de arbitraj nu sunt publice. La ele participă părţile, personal sau prin reprezentanţi, avocaţii părţilor,

experţii, interpreţii, traducătorii şi alte persoane a căror participare este permisă cu acordul părţilor.

Fiecare parte are sarcina să dovedească faptele pe care îşi întemeiează pretenţie sau apărarea.

Admistrarea probelor se efectuează în şedinţă de arbitraj. Aprecierea probelor se face de arbitri potrivit intimei

lor convingeri.

Dezbaterile se consemnează într-o încheiere de şedinţă.

61. Sentinţa arbitrală

Procedura arbitrală se încheie printr-o hotărâre, care poartă denumirea de sentinţă.

Tribunalul arbitral soluţionează litigiul în temeiul contractului principal şi al normelor de drept aplicabile, ţinând

seama când este cazul şi de uzanţele comerciale.

Pe baza acordului expres al părţilor, tribunalul arbitral poate soluţiona litigiul în echitate.

Sentinţa se redactează în scris şi trebuie să cuprindă următoarele elemente :

a) componenta nominala a tribunalului arbitral, numele asistentului arbitral, locul şi data pronunţării hotărârii;

b) numele părţilor, domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, denumirea şi sediul, precum şi numele

reprezentanţilor părţilor şi ale celorlalte persoane care au participat la dezbaterea litigiului;

c) menţionarea convenţiei arbitrale în temeiul căreia s-a procedat la arbitraj;

d) obiectul litigiului şi susţinerile pe scurt ale părţilor;

e) motivele de fapt şi de drept ale hotărârii, iar în cazul arbitrajului în echitate, motivele care sub acest aspect

întemeiază soluţia;

f) dispozitivul;

g) semnăturile tuturor arbitrilor, precum şi semnătura asistentului arbitral.

Sentinţa trebuie comunicată părţilor în cel mult o lună de la pronunţarea ei.

Sentinţa este definitivă şi obligatorie şi se aduce la îndeplinire de bunăvoie de partea împotriva căruia s-a

pronunţat. Sentinţa comunicată părţilor are efectele unor hotărâri judecătoreşti definitive. Dacă partea nu execută

hotărârea de bunăvoie, cealaltă parte trebuie să o învesteasca cu formulă executorie. Cererea de învestire se

introduce la instanţa care, în lipsa convenţiei arbitrale, ar fi fost competenţă să judece litigiul în fond, în primă instanţă.

Sentinţa arbitrală învestită cu formula executorie constituie titlu executoriu şi se execută silit întocmai ca şi o

hotărâre judecătorească.

62. Acţiunea în anulare

Sentinţa arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul din următoarele motive:

a) litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului;

b) tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule

sau inoperante;

c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală;

d) partea a lipsit la termenul când au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită;

25

e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 3533 din Codul de

procedură civilă. Potrivit acestui text, dacă părţile nu au prevăzut altfel, tribunalul arbitral trebuie să pronunţe

hotărârea în termen de cel mult 5 luni de la data constituirii (sub rezerva unor cauze legale de suspendare şi

prelungire).

f) tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru

cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;

g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul pronunţării, nu este semnată

de arbitri;

h) dispozitivul hotărârii arbitrale cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire;

i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.

Actiunea în anulare poate fi introdusă în termen de o lună de la data comunicării hotărârii arbitrale, iar

competenţa de soluţionarea a acţiunii revine instanţei judecătoreşti imediat superioare celei care, în lipsa convenţiei

de arbitraj, ar fi fost competentă să judece cauza în fond (respectiv, Tribunalului Bucureşti sau Curţii de Apel

Bucureşti, în funcţie de valoarea obiectului litigiului).

63. Dispoziţii speciale privind arbitrajul comercial internaţional

În litigiile comerciale internaţionale se aplică, pe lângă Regulile de procedură arbitrală ale C.A.B., şi

prevederile convenţiilor internaţionale la care România este parte. Părţile sunt libere să opteze, fie pentru prezentele

Reguli le de procedură arbitrală ale C.A.B., fie pentru alte reguli de procedură arbitrală. În cazul în care părţile au

optat pentru Regulamentul de arbitraj al UNCITRAL, autoritatea de nominare a arbitrilor este preşedintele C.A.B.

Părţile sunt libere să determine prin înţelegerea lor, legea aplicabilă fondului litigiului. În lipsa unei atare

determinări, se aplică legea stabilită de tribunalul arbitral pe baza normelor conflictuale pertinente. Prin convenţia

arbitrală referitoare la un arbitraj comercial internaţional, părţile pot stabili ca locul arbitrajului să fie în România sau în

altă ţară.

În arbitrajul comercial internaţional care se judecă în România sau potrivit legii române, tribunalul arbitral va fi

compus dintr-un număr impar de arbitri, fiecare dintre părţi având dreptul să numească un număr egal de arbitri,

cetăţeni români sau străini.

După constituirea tribunalului arbitral şi, dacă este cazul, după completarea dosarului, supraarbitrul fixează termenul

de dezbatere al litigiului, pentru când părţile vor fi citate. Acest prim termen nu poate fi mai mic de 45 de zile de la

data expedierii citaţiei.

Dacă părţile nu au convenit altfel, tribunalul arbitral pronunţă hotărârea, de regulă, în termen de cel mult 12

luni de la data constituirii sale.

Dezbaterea litigiului în fata tribunalului arbitral se face în limba stabilită prin convenţia arbitrală sau, dacă nu s-

a prevăzut nimic în această privinţă ori nu a intervenit o înţelegere ulterioară, într-o limbă de circulaţie internaţională

stabilită de tribunalul arbitral. Dacă o parte nu cunoaşte limba în care se desfăşoară dezbaterea, la cererea şi pe

cheltuiala ei, tribunalul arbitral ii asigură serviciile unui interpret. Părţile pot să participe la dezbateri cu interpretul lor.

64. Completarea cu dreptul comun  

Regulile de procedură se completează cu dispoziţiile de drept comercial, de drept civil român numai dacă

acestea sunt compatibile cu arbitrajul şi cu natura comerciala a litigiului .

26