consideraţii privind instituţia abrogării în viziunea...

STUDII, OPINII, INFORMĂRI

Consideraţii privind instituţia abrogării în viziunea Legii nr. 24/2000

dr. Cătălin CIORA

consilier, şef de sector

Consiliul Legislativ

1

Jean-Claude Piris, Director general al Serviciului juridic al

Consiliului Uniunii Europene, Union européenne: commentrédiger une législation de qualité dans 20 langues et pour 25Etats membres, în Revue du droit public, nr. 2/2005, p. 476.

2

P. Miculescu, Statul de drept, Bucureşti, Editura Lumina

Lex, 1998, p. 131.

3

A se vedea Ştefan Deaconu, Metodologie juridică. Curspractic pentru studenţi, Bucureşti, Editura Hamangiu, 2006, p. 99.

Buletin de informare legislativă nr. 1/2017 3

g) recurgerea sporită la tehnologiile informaţiei în

managementul legislaţiei.

Ierarhia actelor normative

Orice sistem normativ se bazează pe principiul

ierarhiei normelor cuprinse în actele normative.

Aceasta presupune că dreptul dintr-un stat se prezintă

ca „un edificiu format din niveluri suprapuse de

norme juridice şi subordonate unele altora: o normă

nu este decât dacă este confirmată în conţinutul său

de către determinaţiile înscrise în alte norme de nivel

superior”

2

. Este aşa numitul sistem piramidă al

normelor juridice, care are în vârful său norma supre -

mă, superioară tuturor celorlalte norme şi în cadrul

căreia se definesc condiţiile acestora de emitere.

Bineînţeles, este vorba de Constituţie, legea funda -

mentală a oricărui stat democratic, normele din

cadrul acesteia având supremaţie faţă de orice alte

norme.

Ierarhia actelor normative este dată de normele

juridice pe care acestea le cuprind, clasificarea făcân -

du-se în funcţie de forţa lor juridică, care este dată de

conţinutul şi forma acestora. În funcţie de aceste

elemente, se ierarhizează actele normative şi se

stabileşte modul de elaborare şi adoptare a acestora

3

.

Actele normative se elaborează ţinând seama de

ierarhie, de categoria lor şi de autoritatea publică

competentă să le adopte. Categoriile de acte nor -

mative şi normele de competenţă privind adoptarea

lor sunt stabilite prin Constituţia României şi prin

celelalte legi. Actele normative date în executarea

legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se

emit în limitele şi potrivit normelor pe care le ordonă.

Introducere

Doctrina şi practica juridică au fost preocupate în

mod constant de sistematizarea şi simplificarea

legislaţiei, în contextul unei inflaţii normative

caracterizate de abundenţa normelor şi instabilitatea

regulilor.

Desigur, forma regulii de drept poate împiedica

cetăţeanul să aibă o înţelegere reală asupra textului.

Totodată, norma juridică nu poate fi accesibilă cu

uşurinţă din cauza inflaţiei textelor şi a modificărilor

succesive făcute de legiuitor. Claritatea actului

normativ impune coerenţa textelor unele cu altele. În

acest scop, prezentarea legislaţiei într-un ansamblu

organizat, construit după un plan de ansamblu

sistematic, este indispensabilă.

După cum spunea un cunoscut specialist în

tehnică legislativă din Uniunea Europeană „elabo -rarea legilor nu este numai o artă, ci este, în egalămăsură, o ştiinţă sau mai exact o tehnică şi, în plus,o tehnică dificilă. Frecvenţa criticilor în acestdomeniu demonstrează această dificultate. Acestecritici, care există în toate ţările, se fac atât asupracantităţii, cât şi asupra calităţii legislaţiei”1

.

Ca principale mijloace de realizare a procedurii

de simplificare a legislaţiei, amintim:

a) ameliorarea calităţii redacţionale a textelor

actelor normative

b) asanarea legislativă continuă

c) înnoirea legislaţiei

d) realizarea de culegeri de acte normative, de

codexuri

e) consolidarea textelor legislative

f) codificarea legislaţiei în vigoare

Prezentăm mai jos, sub formă de tabel, ierarhi -

zarea actelor normative, începând cu cele care au cea

mai mare forţă juridică, şi terminând cu actele

normative aflate la baza piramidei:

Studii, opinii, informări

4 Buletin de informare legislativă nr. 1/2017

4

Deşi norma constituţională prevede că ordonanţele se supun

aprobării Parlamentului doar dacă legea de abilitare o cere, în

realitate, practica legislativă a Parlamentului ne relevă faptul că

toate legile de abilitare a Guvernului de a emite ordonanţe prevăd

obligativitatea aprobării acestor ordonanţe de către Parlament.

5

Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Bucureşti, Editura

Humanitas, 2000, p. 272.

Deci „ordinea de drept nu este un sistem de norme

de drept aflate pe acelaşi plan, egale, ci o construcţie în

trepte, din mai multe straturi. Unitatea sa este asigurată

de interdependenţa care reiese din aceea că valabilitatea

unei norme, produsă conform unei alte norme, se

bazează pe această din urmă normă, a cărei producere

este determinată la rândul ei de altă normă”

5

; această

legătură ne conduce, în cele din urmă, la norma de bază.

Definiţia abrogării

Actele normative, ca principale instrumente de

reglementare şi de reflectare a relaţiilor sociale, sunt

supuse, pe parcursul existenţei lor, anumitor inter venţii,

urmare a schimbărilor cu caracter politic, social,

economic sau cultural ce apar în domeniul reglementat.

Astfel, ulterior adoptării şi publicării în Monitorul

Oficial a actelor normative, se constată că acestea

sunt modificate, completate, suspendate, abrogate,

republicate sau rectificate, cuprind norme derogatorii

sau alte acte derogă de la prevederile lor, toate aceste

operaţiuni fiind cunoscute printr-o expresie specifică,

ca „evenimente legislative”.

În cazul în care cei care au drept de iniţiativă

legislativă doresc înlocuirea unor norme juridice

existente cu altele noi, trebuie precizat în noul act

normativ care sunt dispoziţiile legale care îşi vor

înceta aplicabilitatea, operaţiune realizată prin inter -

mediul abrogării.

Astfel, abrogarea reprezintă anularea, suprimarea

unei dispozitii legale, şi are ca rezultat scoaterea din

vigoare, în total sau în parte, a unui act normativ

printr-un alt act normativ de aceeaşi valoare juridică

sau de o valoare juridică superioară. Sau, astfel cum

s-a mai precizat în doctrină: „abrogarea este opera ţiu -

nea de asanare a sistemului legislativ de ramurile

uscate ale acestuia. Prin abrogare sunt scoase din

sistemul legislaţiei acele reglementări juridice care

încetează să se mai aplice, datorită faptului că ele nu

mai sunt necesare sau că în locul lor apar noi norme

juridice, cu un conţinut diferit faţă de cele ante rioare”

6

.

Plecând de la cunoscuta afirmaţie a lui Mon tes -

quieu conform căreia „legile inutile şubrezesc legile

necesare”

7

, este nevoie de o asanare legislativă con -

tinuă, prin care să se degreveze sistemul legis lativ

de actele şi dispoziţiile anacronice, prin folosirea

instituţiei abrogării.

Privire doctrinară

Doctrina, reţinând că abrogarea reprezintă moda -

litatea de scoatere din vigoare a unei norme juridice,

ca urmare a intrării în vigoare a unei norme noi (actuscontrarius), şi că aceasta reprezintă trans pu nerea

principiului lex posteriori derogat priori, a subliniat

în mod constant că există două tipuri de abrogare:

abrogarea expresă şi abrogarea tacită (implicită).

În ceea ce priveşte abrogarea expresă, doctrina

recentă

8

a pus în evidenţă că poate să existe în

modalitatea abrogării exprese directe, atunci când

norma care îşi încetează acţiunea este anume indicată

în textul abrogator, sau în modalitatea abrogării

exprese indirecte, atunci când în textul legal de

abrogare se indică, generic, faptul că se abrogă orice

alte dispoziţii legale contrare, fără însă să le menţio -

neze în mod expres.

În ceea ce priveşte abrogarea expresă directă, se

precizează că se abrogă anumite acte normative sau

dispoziţii din cadrul acestora, identificate prin titlu,

număr, an, împreună cu datele referitoare la edito -

rialul în care au fost publicate, menţionându-se atunci

când este cazul, şi elementele structurale concrete

care sunt supuse operaţiunii de abrogare.

În cazul abrogării exprese indirecte nu sunt

identificate în mod concret dispoziţiile care vor fi

abrogate, ci se utilizează formulări de genul „pe data

intrării în vigoare a prezentului act normativ se

abrogă orice dispoziţie contrară”, operaţiunea iden -

tificării acestora revenind organului de stat abilitat să

aplice noul act normativ.

Abrogarea tacită sau implicită este destul de ase -

mănătoare cu abrogarea expresă indirectă; ea există

atunci când legea nouă nu cuprinde nici o prevedere

expresă (directă sau indirectă) de abrogare, dar prin

reglementările pe care le cuprinde se abate de la

vechea reglementare. Astfel, norma juridică nouă

reglementează diferit în comparaţie cu norma juridică

veche, dispoziţiile sale fiind în contradicţie şi

incompatibile cu cele anterioare.

Pentru abrogarea tacită a normei juridice ante -

rioare se cere existenţa unei contradicţii între două

norme juridice, a incompatibilităţii lor şi deci a

imposibilităţii de a se aplica simultan. Şi în acest caz,

responsabilitatea identificării acestor abrogări revine

organului de aplicare a noului act normativ care,

având la dispoziţie principiul lex posteriori derogatpriori va stabili normele în vigoare.

Atât în cazul abrogării exprese, cât şi în cazul

abrogării tacite, este necesară adoptarea unui act

normativ nou.

Referitor la funcţiile abrogării, în doctrina de

specialitate au fost exprimate mai multe opinii

9

, care,

de principiu, nu se deosebesc între ele decât prin modul

de formulare. Principalul rol al abrogării – se arată –

este acela de a contribui la armonizarea legislaţiei,

îndeplinind în acest sens următoarele funcţii:



6

Ioan Vida, Legistică formală. Introducere în tehnica şiprocedura legislativă, Ediţia a V-a, revizuită şi completată,

Editura Universul Juridic, 2012, p. 136.

7

Montesquieu, De l’esprit des lois, Paris, 1758.

8

Pentru detalii a se vedea Ioan Vida, op. cit., p. 135 -141.

9

A se vedea în acest sens Ilariu Mrejeru, Tehnica legislativă,Bucureşti, Editura Academiei, 1979, p. 126 sau Victor Dan

Zlătescu, Introducere în legistica formală, Bucureşti, Editura

Rompit, 1995, p. 99.

– înlăturarea textelor contrare din vechea regle -

mentare faţă de noul act;

– înlăturarea paralelismelor în legislaţie;

– înlăturarea discrepanţelor şi necorelărilor;

– degrevarea fondului activ al legislaţiei de anu -

mite prevederi sau acte căzute în desuetudine datorită

lipsei de aplicare ca urmare a noilor realităţi din

cadrul societăţii româneşti.

La rândul său, prof. Iona Vida

10

, identifică urmă -

toarele funcţii ale abrogării:

– eliminarea antinomiilor în drept;

– eliminarea redundanţelor din reglementările

juridice;

– trecerea în fondul pasiv al legislaţiei a unor acte

normative care au fost înlocuite cu noi reglementări

juridice sau care au căzut în desuetudine.

Abrogarea în viziunea Legii nr. 24/2000

Interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 24/2000,

republicată, cu modificările şi completările ulterioare,

trebuie realizată în mod sistemic şi corelativ, urmând

a avea în vedere toate normele care reglementează un

anumit aspect.

Astfel, referitor la operaţiunea abrogării, semna lăm

că Legea nr. 24/2000 îi consacră mai multe articole.

A. Primele referiri le regăsim în capitolul II intitulat

„Sistematizarea şi unificarea legislaţiei”, unde la

art. 16, intitulat „Evitarea paralelismelor”, se stabileşte

că: „(1) În procesul de legiferare este interzisă

instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole

sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau

mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor

conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere.

(2) În cazul existenţei unor paralelisme, acestea vor fi

înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea

materiei în reglementări unice”.

O altă referire o regăsim la art. 17, intitulat

„Asanarea legislaţiei” unde se prevede că: „În vederea

asanării legislaţiei active, în procesul de elaborare a

proiectelor de acte normative se va urmări abrogarea

expresă a dispoziţiilor legale căzute în desuetudine

sau care înregistrează aspecte de contradictorialitate

cu reglementarea preconizată”.

Observăm că aceste referiri la abrogare corespund

cu principalele funcţii pe care această operaţiune le

îndeplineşte.

Ca regulă generală, abrogarea poate fi dispusă

prin acte normative ulterioare de acelaşi nivel sau de

nivel superior, având ca obiect exclusiv acest eveni -

ment, dar şi prin alte acte normative ulterioare care,

în principal, reglementează o anumită problematică,

iar ca măsură conexă dispun, în finalul lor, abrogarea

dispoziţiilor normative anterioare, conexe cu această

nouă reglementare, pentru a asigura astfel corelarea

actelor normative inter ferente.

Abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ

are caracter definitiv, nefiind admis ca prin abrogarea

unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare

actul normativ iniţial. Singura excepţie de la această

regulă prevăzută de Legea nr. 24/2000 este repre -

zentată de prevederile din ordonanţele Guvernului

care au prevăzut norme de abrogare şi au fost respin -

se prin lege de către Parlament. Însă, practica a mai

consacrat o excepţie de la această regulă, şi anu me

cazul în care dispoziţiile de abrogare au fost declarate

neconstituţionale de către Curtea Constituţională, caz

în care normele abrogate produc din nou efecte

11

.

Tot ca o regulă instituită de Legea nr. 24/2000

menţionăm şi faptul că, în cazul în care o normă de

nivel inferior, cu acelaşi obiect, nu a fost abrogată

expres de actul normativ de nivel superior, obligaţia

abrogării acesteia îi revine autorităţii care a emis

prima actul.

B. În cadrul Legii nr. 24/2000 se face diferenţă

între mai multe tipuri de abrogare.

Astfel, la art. 64 alin. (1) se stabileşte că „Preve -

derile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi

reglementări de acelaşi nivel sau de nivel superior,

trebuie abrogate. Abrogarea poate fi totală sau par -

ţială”. De asemenea, la alineatul imediat următor se

prevede că „În cazul unor abrogări parţiale inter ve nite

succesiv, ultima abrogare se va referi la între gul act

normativ, nu numai la textele rămase în vigoare”.

Precizăm şi faptul că abrogările parţiale sunt

asimilate cu modificările de acte normative, actul

normativ abrogat parţial rămânând în vigoare prin

dispoziţiile sale neabrogate.

C. În ceea ce priveşte clasificarea abrogărilor ca

fiind exprese sau implicite, semnalăm că art. 65 din

Legea nr. 24/2000, intitulat „Condiţiile de formă şi

de fond ale abrogării”, prevede la alin. (3) că: „În

vederea abrogării, dispoziţiile normative vizate

trebuie determinate expres, începând cu legile şi

apoi cu celelalte acte normative, prin menţionarea

tuturor datelor de identificare a acestora”. Astfel,



10

Ioan Vida, op. cit., p. 136.

11

Pentru detalii asupra acestui subiect a se vedea S. Popescu,

C. Ciora, V. Ţăndăreanu, Aspecte practice de tehnică şi evidenţălegislativă, Bucureşti, Editura Monitorul Oficial, 2008, p. 60 – 67.

abrogarea expresă presupune redarea tuturor datelor

de identificare a normei sau actului normativ în

discuţie, respectiv categoria, numărul şi anul adop -

tării actului, titlul acestuia, datele de identificare ale

Monitorului Oficial al României unde a fost publicat,

împreună cu menţionarea categoriilor intervenţiilor

legislative aduse. De fiecare dată când în cadrul unui

proiect de act normativ se regăsesc formulări de

genul „se abrogă orice dispoziţie contrară”, în avizul

emis de Consiliul Legislativ se recomandă ca dispo -

ziţiile care urmează să fie abrogate să fie menţionate

în mod expres, pentru a se asigura astfel normei un

caracter clar, precis şi previzibil, cu atât mai mult cu

cât în cadrul evidenţei oficiale a legislaţiei nu se

operează decât abrogările exprese.

Abrogarea implicită este reglementată în cadrul

art. 67 intitulat „Evenimente legislative implicite”,

care la alin. (1) prevede că „În cazuri deosebite, în

care la elaborarea şi adoptarea unei reglementări nu

a fost posibilă identificarea tuturor normelor

contrare, se poate prezuma că acestea au făcut

obiectul modificării, completării ori abrogării lor

implicite”.

Ca urmare, din acest punct de vedere, clasificarea

abrogării se face între abrogarea expresă şi abrogarea

implicită.

Această clasificare se regăseşte şi în cadrul art. 19

din Legea nr. 24/2000, unde la alin. (3) se menţio -

nează: „prin luarea în considerare a tuturor modifi -

cărilor şi completărilor ulterioare, a abrogărilor

parţiale, exprese ori implicite, precum şi prin

actualizarea denumirilor instituţiilor şi localităţilor”.

De asemenea, şi la art. 17, intitulat „Asanarea

legis laţiei” se prevede că „În vederea asanării legis -

laţiei active, în procesul de elaborare a proiectelor de

acte normative se va urmări abrogarea expresă a

dispoziţiilor legale căzute în desuetudine sau care

înregistrează aspecte de contradictorialitate cu

reglementarea preconizată”. Or, în cazul existenţei

unei categorii de abrogare expresă indirectă s-ar

ajunge în situaţia în care esenţa operaţiunii stabilită la

acest articol ar fi nerespectată.

Având în vedere cele precizate anterior, conform

Legii nr. 24/2000, nu există o împărţire a abrogării

exprese între abrogarea expresă directă şi abro -

garea expresă indirectă, fiind reglementate doar

abrogarea expresă (atunci când sunt menţionate date -

le de identificare a normei sau actului care urmează

a fi abrogat) şi abrogarea implicită (care se prezumă

atunci când nu este posibilă identificarea normelor

contrare unei noi reglementări).

Mai mult, art. 67 din Legea nr. 24/2000, prevede

la alin. (3) că „Evenimentele legislative implicite nu

sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale

ale căror dispoziţii nu pot fi socotite modificate,

completate sau abrogate nici prin reglementarea

generală a materiei, decât dacă acest lucru este

exprimat expres”, adică prin menţionarea tuturor

datelor de identificare a acestora, neexistând astfel

posibilitatea ca o normă specială să fie abrogată în

mod implicit.

D. Precizăm şi faptul că în cadrul activităţii sale

de ţinere a evidenţei oficiale a legislaţiei, Consiliul

Legislativ ia în considerare doar evenimentele legis -

lative exprese, nu şi pe cele implicite, care presupun

o activitate de interpretare, activitate care poate fi de

multe ori subiectivă.

Astfel, din punctul nostru de vedere (n.b. al auto -

rului prezentului studiu) este recomandat ca, din

considerente care ţin de evidenţa şi de asanarea

legislaţiei, o dispoziţie neabrogată expres, care poate

fi încadrată pe cale de interpretare ca fiind abrogată

în mod implicit, să fie supusă unei intervenţii de

abrogare expresă, înlăturând astfel orice dubii în ceea

ce priveşte situaţia sa juridică.

În concluzie, abrogarea normelor juridice, ca

modalitate frecventă de încetare a activităţii acestora,

contribuie la asigurarea principiului respectării nor -

mei de drept şi a aplicării ei de către instituţiile abili -

tate. Destinatarii normei juridice trebuie să-i cunoască

atât conţinutul, cât şi gradul actualităţii sale, pentru

evitarea conflictului de legi în timp şi a situaţiilor

contradictorii legate de caracterul activ al reglemen -

tărilor.

În acest sens, pentru a se asigura o politică legis -

lativă eficientă şi pentru aplicarea principiului lega -

lităţii, în vederea înlăturării eventualelor confuzii sau

neînţelegeri privind abrogarea reglementărilor pre -

cedente, considerăm că este necesară modalitatea

abrogării exprese a tuturor normelor juridice avute în

vedere.

De asemenea, în domeniul simplificării norma tive,

eforturile depuse trebuie să privească în principal

reducerea numărului de acte normative în vigoare,

măsura cea mai eficientă şi care poate fi uşor cuan -

tificată, fiind cea a abrogării normelor sau actelor care

nu mai au aplicabilitate în practică şi care încarcă în

mod inutil fondul activ al legislaţiei

12

.



12

Aceste aspecte sunt relevate şi în Raportul anual emis pe

anul 2016 de către Consiliul de Stat din Franţa disponibil la adresa

http://www.ladocumentationfrancaise.fr/var/storage/rapports-

publics/164000610.pdf, p. 153.

În cadrul referendumului, o problemă de interes

naţional este supusă votului corpului electoral. Refe -

rendumul se organizează, de regulă, în regimurile

caracterizate prin semidemocraţie, excepţie de la

democraţia directă, formulă imposibil de realizat în

condiţiile societăţii moderne şi postmoderne. Dacă

democraţia directă presupune participarea nemij locită

a corpului electoral la guvernarea societăţii,

democraţia semidirectă este o soluţie la imposibili -

tatea funcţionării democraţiei directe. Singurele

locuri din lume în care se mai practică democraţia

directă sunt unele cantoane elveţiene. Democraţia

semidirectă are la bază reprezentarea şi referen du -

mul

1

. Ea reprezintă un mod de perfecţionare a demo -

craţiei reprezentative, reducând riscurile acesteia cu

participarea directă a poporului la guvernarea ţării, în

anumite momente, condiţionate de prevederile legii.

La nivel global, referendumul poate fi legislativ sau

poate privi probleme de interes naţional. În România,

de regulă, se susţine că sunt admisibile trei tipuri de

referendum: referendumul constituţional, referendu -

mul pentru demiterea preşedintelui Româ niei şi

referendumul privitor la probleme naţionale. Primele

două forme de referendum sunt obligatorii, ultimul

fiind facultativ şi consultativ. Se poate observa că

Legea fundamentală a României nu admite referen -

dumul legislativ decât parţial, fiind per misivă faţă de

referendumul constituţional, care, în cele din urmă,

este un referendum legislativ. Refe rendumul pentru

demiterea Preşedintelui României este un referendum

obligatoriu, condiţionat de sus pen darea din funcţie a

şefului statului. În schimb, referendumul aflat la dis -

poziţia Preşedintelui României privind consultarea

poporului în probleme de interes naţional este un

referendum arbitrar, fiind dependent de voinţa celui

care îl lansează.

În România, problematica şi tipologia referen -

dumului beneficiază de o dublă reglementare, una

constituţională şi alta legală. În temeiul Legii funda -

mentale, referendumul este strâns legat de democraţia

semidirectă, de suveranitatea naţională şi de organele

reprezentative. În acest sens, art. 2 alin. (1) al Con -

stituţiei prevede că ,,Suveranitatea naţională aparţine

poporului român, care o exercită prin organele sale

reprezentative, constituite prin alegeri libere, perio di -

ce şi corecte, precum şi prin referendum”. Dispo -

ziţiile constituţionale privitoare le referendum au fost

dezvoltate în Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi

desfăşurarea referendumului

2

şi în Legea nr. 47/1992

privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constitu -

ţionale. În virtutea acestor reglementări juridice,

doctrina s-ar fi oprit asupra validării a trei tipuri de

referendum utilizabile în România: referendumul

consultativ în materia problemelor de interes naţio -

nal, referendumul pentru demiterea Preşedin telui

României şi referendumul constituţional.

Practica politico-juridică din ţara noastră pune în

evidenţă faptul că la adoptarea Constituţiei din 1991

s-a procedat la consultarea corpului electoral prin

referendum. Consultarea poporului, cu acest prilej,

desfăşurată la 8 decembrie 1991, a dus la aprobarea

acestuia cu 77,3% din numărul participanţilor la

referendum (10.948.468). Ulterior, un referendum

similar a fost organizat în 2003, cu prilejul revizuirii

Constituţiei. Astfel de consultări populare sunt

obligatorii cu prilejul unei revizuiri constituţionale,

respectiv al modificării, completării sau abrogării

unor dispoziţii constituţionale, respectându-se, în

acelaşi timp, limitele prescrise de Adunarea Consti -

tuantă Primară, limite care sunt obligatorii pentru

orice Adunare Constituantă Derivată.



1

A se vedea J. Giquel, J.E. Giquel, Droit constitutionnel etinstitutions politiques, 20

e

édition, Montchrestien, Paris, 2005,

p. 120.

2

Publicată în Monitorul Oficial nr. 84 din 24 februarie 2009.

Referendumul naţional –formă de manifestare a democraţiei semidirecte

prof. univ. dr. Ioan VIDA

În ceea ce priveşte referendumul consultativ în

materia problemelor de interes naţional, potrivit

art. 90 din Constituţie, Preşedintele României, după

consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi

manifeste, prin referendum, voinţa cu privire la

probleme de interes naţional. Iniţial, legiuitorul a

introdus în art. 12 al legii privind referendumul

problematica obiectivelor naţionale care pot sta la

baza unui referendum naţional. În rândul acestora au

fost înscrise următoarele teme:

1. regimul general al proprietăţii publice private;

2. organizarea administraţiei publice locale, a

teritoriului, precum şi regimul general privind auto -

nomia locală;

3. organizarea generală a învăţământului;

4. structura sistemului naţional de apărare,

organizarea armatei, participarea forţelor armate la

unele operaţiuni internaţionale;

5. încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte

internaţionale pe o durată nedeterminată sau pe o

perioadă mai mare de 10 ani;

6. integrarea României în structurile europene şi

euroatlantice;

7. regimul general al cultelor.

În prima sa formă, art. 12 al legii avea o literă în

plus, în virtutea căreia Parlamentul avea dreptul de a

stabili şi alte probleme de interes naţional care pot

forma obiect al unui referendum naţional. Atacată la

Curtea Constituţională, această componentă a art. 12

a fost declarată neconstituţională prin restrângerea

prerogativelor Preşedintelui României de a stabili

probleme de interes naţional cu privire la care

poporul urmează să se pronunţe prin referendum. În

urma unor proceduri constituţionale, în care au fost

implicate Parlamentul şi Curtea Constituţională, s-a

ajuns la o concluzie finală, în virtutea căreia art. 12 al

Legii nr. 3/2000 a fost eliminat în întregime din lege

3

.

În sfârşit, referendumul pentru demiterea Preşedin -

telui României a fost o modalitate cel mai des

utilizată, dar, până la urmă, fără succes.

Debutul exercitării acestei atribuţii de către Curtea

Constituţională l-a constituit cazul ,,Iliescu”. În 1994,

167 de deputaţi şi senatori au recurs la propunerea de

suspendare din funcţie a Preşedintelui Ion Iliescu,

pornindu-se de la o declaraţie a acestuia făcută la

Satu-Mare cu privire la conflictele dintre proprietari

şi chiriaşi, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti.

După examinarea acestei sesizări, Curtea Con -

stitu ţională a concluzionat că afirmaţiile preşedintelui

făcute la Satu-Mare nu au nicio relevanţă juridică,

fiind simple declaraţii politice, admise legal la acest

nivel de demnitate publică, ceea ce a dus la încetarea

procedurii de demitere a Preşedintelui României.

În escaladarea acestei atribuţii de control parla -

mentar, în februarie 2007, 182 de deputaţi şi senatori

au iniţiat procedura de demitere din funcţie a Pre şe -

dintelui României, Traian Băsescu. În urma şedinţei

comune a celor două Camere, la 20 februarie 2007,

şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului,

luând act de solicitarea de suspendare din funcţie a

Preşedintelui României, nu adoptă o decizie în acest

sens, ci solicită instituirea unei comisii de anchetă

care să completeze acuzaţiile iniţiatorilor şi să aducă

noi probe în sprijinul acestora.

Această comisie este înfiinţată în dezacord cu

prevederile constituţionale şi legale care nu prevăd

necesitatea instituirii unei comisii parlamentare care

să confirme autenticitatea obiecţiilor de constitu ţio -

nalitate prezentate de deputaţii şi senatorii semnatari

ai solicitării.

În cele din urmă, această comisie a fost consti -

tuită, dar nu a modificat cu nimic situaţia anterioară.

Concluziile comisiei nu au confirmat datele ante -

rioare ale sesizării şi nu au dus la efectuarea unei

anchete parlamentare, limitându-se la intervievarea

persoanelor care îndeplinesc anumite funcţii publice,

fără să reuşească să capteze noi informaţii.

În sfârşit, un ultim referendum naţional pe aceeaşi

temă a avut loc în legătură cu acelaşi preşedinte în

2014, când însă nu a fost atins pragul de participare

la referendum de peste 50%. Ca urmare a acestei

situaţii, legea a fost modificată şi s-a instituit un prag

de validitate a referendumului de o treime din nu -

mărul total al alegătorilor.

Referendumul pentru demiterea din funcţie a

preşedintelui României este în continuare o soluţie

pentru asanarea confruntărilor din cadrul episoadelor

de coabitare dintre Preşedintele României şi prim-

ministru, situaţie care poate aduce elemente surpriză

în prim-planul politicii româneşti.



3

A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 147/2007,

publicată în Monitorul Oficial nr. 162 din 7 martie 2007.

În cea de-a doua parte a anului 2016 şi începutul

anului 2017, Curtea Constituţională a admis excepţii

de neconstituţionalitate pentru alte dispoziţii din

Codul de procedură penală, pronunţând şapte decizii

de ad mi tere care continuă seria deciziilor de admitere

pentru noile Coduri, emise începând cu 21 noiembrie

2013.

Parte din argumentaţiile reţinute în motivările

acestor decizii urmează să fie prezentate în această

informare.

Decizia nr. 432 din 21 iunie 2016 referitoare la

excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor

art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (4

1

) teza întâi şi

art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură

penală

1

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate a fost

constituit de prevederile art. 436 alin. (2), art. 439

alin. (4

1

) teza întâi şi art. 440 alin. (1) şi (2) din

Codul de procedură penală, excepţie ridicată direct

de Avocatul Poporului, în temeiul art. 146 lit. d) teza

finală din Constituţie şi al art. 11 alin. (1) lit. d) din

Legea nr. 47/1992. Dispoziţiile art. 440 alin. (1) şi

(2) au fost modificate prin Legea nr. 75/2016 privind

aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului

nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii

nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală.

2

Examinând excepţia de neconstituţionalitate,

Curtea reţine că, prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie

2014

3

, a constatat că dispoziţiile din Codul de proce -

dură civilă cuprinse în art. 13 alin. (2) teza a doua,

art. 83 alin. (3), precum şi în art. 486 alin. (3) cu

referire la menţiunile care decurg din obliga tivitatea

formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat sunt

neconstituţionale. Curtea constată că, prin decizia

anterior menţionată, nu a făcut distincţie între obli -

gativitatea redactării cererii de recurs numai prin

avocat, pe de-o parte, şi exercitarea şi susţinerea

recursului numai prin avocat, pe de altă parte, apre -

ciind că ambele soluţii legislative vin în contradicţie

cu prevederile art. 21 şi art. 24 din Constituţie. Curtea

apreciază că această concluzie reiese şi din faptul că

în dispozitivul deciziei anterior menţionate, instanţa de

contencios constituţional a utilizat sintagma „men -

ţiunile care decurg din obliga tivitatea formulării şi

susţinerii cererii de recurs prin avocat”, fără a dis tinge

între cele două situaţii.

Curtea reţine că, în faza judecăţii, în ceea ce

priveşte inculpatul, asistenţa juridică este obligatorie

numai în anumite situaţii descrise în dispoziţiile art. 90

din Codul de procedură penală, iar, în ceea ce priveşte

partea civilă şi partea responsabilă civil mente, desem -

narea unui avocat din oficiu este dispusă numai în

situaţii extraordinare caracterizate de numărul mare de

persoane care nu au interese contrarii.

Curtea apreciază că, prin reglementarea criticată,

legiuitorul a urmărit asigurarea funcţionării corespun -

zătoare a instanţelor de recurs care examinează numai

chestiuni de legalitate, respectiv conformitatea hotă -

rârii pronunţate cu legea. Curtea reţine că, prin

Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 a statuat că

un astfel de scop urmărit de legiuitor este un scop

legitim, aceeaşi concluzie fiind valabilă şi în cauza

de faţă. Prin aceeaşi decizie, s-a reţinut că măsura

obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin

avocat în calea de atac a recursului este in abstractoo măsură adecvată pentru impunerea unei rigori şi

discipline procesuale şi necesară pentru atingerea

scopului urmărit. Cu toate acestea însă, Curtea a

reţinut că această măsură nu este proporţională cu

scopul legitim urmărit din perspectiva relaţiei exis -



1

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841

din 24 octombrie 2016.

2


din 29 aprilie 2016.

3



Noile Coduri în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.Decizii de admitere (VII)

Izabella Nina NAVROŢCHI

consilier, şef de sector


tente între interesul general invocat şi cel individual,

afectând dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la

apărare.

Curtea a ajuns la concluzia că măsura reprezen -

tării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a

recursului nu este proporţională cu scopul urmărit de

legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ în

raport cu gradul de afectare a drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale individului, respectiv cele consa -

crate de art. 21 şi art. 24 din Constituţie.

Curtea a reţinut că obligaţia reprezentării şi asis -

tării prin avocat pentru exercitarea recursului echi -

valează, pe de o parte, cu transformarea conţinutului

acestui drept fundamental într-o condiţie de admisi -

bilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă

parte, cu convertirea acestui drept într-o obligaţie,

ceea ce afectează substanţa dreptului la apărare astfel

cum este configurat în Constituţie. Or, legiuitorul nu

poate da dreptului la apărare garantat de Constituţie

valenţe care, practic, contravin caracterului său de

garanţie a dreptului la un proces echitabil. Soluţia

legislativă criticată creează premisele transformării

liberului acces la justiţie şi a dreptului la apărare în

drepturi iluzorii, fapt care nu este de natură să conducă

la consolidarea continuă, firească, a statului de drept,

ceea ce atrage neconstituţionalitatea acesteia.

Având în vedere că reglementarea procesual

penală este similară celei procesual civile, Curtea

apreciază că cele reţinute în Decizia nr. 462 din

17 septembrie 2014 sunt aplicabile mutatis mutandisşi în ceea ce priveşte dispoziţiile criticate în cauza de

faţă.

Astfel, Curtea constată că se impune admiterea

excepţiei de neconstituţionalitate şi constată că

dispoziţiile din Codul de procedură penală cuprinse

în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (4

1

) teza întâi şi

art. 440 alin. (2) cu referire la menţiunile care decurg

din obligativitatea formulării cererii de recurs prin

avocat sunt neconstituţionale.

Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016 referitoare la


art. 428 alin. (1) cu referire la art. 426 lit. i) din

Codul de procedură penală

4

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl con -

stituie dispoziţiile art. 428 alin. (1) din Codul de

procedură penală. Ulterior sesizării Curţii, art. 428

alin. (1) din Codul de procedură penală a fost mo -

dificat prin art. II pct. 110 din Ordonanţa de urgenţă

a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi

completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul

penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de pro -

cedură pe nală, precum şi pentru completarea art. 31

alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară

5

. Curtea s-a pronunţat asupra dispoziţiilor

art. 428 alin. (1) din Codul de procedură penală în

forma anterioară intrării în vigoare a Ordonanţei de

urgenţă a Guvernului nr. 18/2016.


Curtea reţine că contestaţia în anulare este o cale

extraordinară de atac ce poate fi exercitată în cazurile

strict şi limitativ prevăzute de lege, fiind un remediu

procesual prin care se pot repara erori de neînlăturat

pe alte căi procesuale. Fiind o cale de atac de retrac -

tare, contestaţia în anulare se adresează instanţei care

a pronunţat hotărârea definitivă, pentru a provoca un

autocontrol judecătoresc. Instanţa care a pronunţat

hotărârea cu încălcarea legii, ca urmare a admiterii

contestaţiei, anulează hotărârea în scopul înlăturării

erorilor de procedură în legătură cu exercitarea

drepturilor procesuale ale părţilor ori a celor refe -

ritoare la instanţa de judecată.

Curtea reţine că, potrivit doctrinei, de principiu,

folosirea căilor de atac extraordinare nu este supusă

unui termen, fiindcă aceste căi presupun descoperiri

făcute după rămânerea definitivă a hotărârii ce se

atacă şi deci nu se poate prestabili momentul când se

vor ivi.

Curtea reţine că, pentru motivele de contestaţie în

anulare reglementate la lit. a), c)-i) ale art. 426 din

Codul de procedură penală – exceptând cazul de la

lit. b) al art. 426, când contestaţia în anulare poate fi

introdusă oricând – legiuitorul a reglementat, în

art. 428 alin. (1), un termen relativ scurt de intro du -

cere a cererii de contestaţie în anulare de către per -

soana împotriva căreia se face executarea, de 10 zile

de la data luării la cunoştinţă de hotărârea a cărei

anulare se cere.

Termenul de 10 zile este un termen maxim, adică

intervalul cel mai mare de timp în care poate fi

declarată contestaţia în anulare, aşadar nimic nu s-ar

opune ca cererea să fie depusă şi înainte de împlinirea

termenului, oricând după momentul rămânerii defi -

nitive a hotărârii judecătoreşti, dar nu mai târziu de

termenul-limită de 10 zile de la data luării la cunoş -

tinţă de hotărârea a cărei anulare se cere.



4


din 21 septembrie 2016.

5


din 23 mai 2016.

Curtea a reţinut că stabilirea unor condiţionări

pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie,

în sine, o încălcare a accesului liber la justiţie, el

presupunând accesul la mijloacele procedurale prin

care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa

exclu sivă a legiuitorului de a institui regulile de

desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecă -

toreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126

alin. (2) din Constituţie (Decizia nr. 1 din 8 februarie

1994

6

).

Curtea constată că formularea, în mod condi ţio -

nat, a contestaţiei în anulare – cale extraordinară de

atac, de retractare –, prin respectarea unui termen de

introducere a acesteia, are ca finalitate buna adminis -

trare a justiţiei, ocrotirea, pe de o parte, a garanţiilor

procesuale ale părţilor, iar, pe de altă parte, a auto -

rităţii de lucru judecat a hotărârilor definitive, a

securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri

definitive. Curtea reţine că intenţia legiuitorului a fost

aceea de a nu permite retractarea, pe calea contes -

taţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea

lucrului judecat doar în situaţiile excepţionale în care

se remarcă erori de procedură care nu au putut fi

înlăturate pe calea apelului şi doar în condiţiile regle -

men tate expres în art. 426-432 din Codul de proce -

dură penală. Aşadar, Curtea reţine că instituirea unui

termen, pentru formularea contestaţiei în anulare, este

in abstracto o măsură rezonabilă pentru impunerea

unei rigori şi discipline procesuale, în vederea solu -

ţionării într-un termen rezonabil a procesului penal şi

o garanţie că această cale de atac nu va deveni o

posibilitate a părţilor interesate de a înlătura, oricând,

efectele pe care trebuie să le producă hotărârile

judecătoreşti definitive.

Curtea constată însă că opţiunea legiuitorului, de

a reglementa un termen pentru introducerea contes -

taţiei în anulare, când împotriva unei persoane s-au

pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi

faptă [art. 426 lit. i) din Codul de procedură penală],

nu apare ca fiind rezonabilă din perspectiva relaţiei

existente între interesul general şi cel individual,

această condiţionare a formulării contestaţiei în

anulare impunând în sarcina individului o condiţie

excesivă pentru exercitarea căii de atac extraordinare.

Având în vedere, faptul că, în materie, contestaţia

în anulare – întemeiată pe dispoziţiile lit. i) a art. 426

din Codul de procedură penală – este un remediu

procesual prin care partea interesată poate obţine

restabilirea legalităţii încălcate prin nesocotirea

principiului ne bis in idem, Curtea constată că regle -

mentarea unui termen în interiorul căruia persoana

împotriva căreia se face executarea poate introduce

contestaţia în anulare aduce atingere dispoziţiilor

constituţionale privind liberul acces la justiţie.

Condiţionarea introducerii contestaţiei în anulare,

pentru motivul reglementat în art. 426 lit. i) din Codul

de procedură penală, de respectarea unui termen în

acest sens nu este rezonabilă, depăşind cadrul consti -

tuţional referitor la exercitarea căilor de atac, în

condiţiile în care instituirea unei căi de atac, ca mo -

dalitate de acces la justiţie, implică, de principiu,

asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei

care au un drept, un interes legitim, capacitate şi

calitate procesuală. Or, prin efectul dispoziţiilor

criticate se produce un dezechilibru în defavoarea

justiţiabilului, în sensul că acesta trebuie să suporte

sancţiunea procedurală a inadmisibilităţii în ipoteza

formulării contestaţiei în anulare, pentru motivul

reglementat la lit. i) a art. 426, cu nerespectarea

termenului stabilit de legiuitor în art. 428 alin. (1) din

Codul de procedură penală.

De altfel, Curtea constată că legiuitorul a remediat

viciul de neconstituţionalitate constatat în prezenta

decizie, art. 428 alin. (1) din Codul de procedură

penală fiind modificat prin art. II pct. 110 din

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru

modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind

Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de

procedură penală, precum şi pentru completarea

art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind orga -

ni zarea judiciară

7

, în sensul că: „(1) Contestaţia înanulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a) şic)-h) poate fi introdusă în termen de 30 de zile de ladata comunicării deciziei instanţei de apel. (2)Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute laart. 426 lit. b) şi i) poate fi introdusă oricând.”

Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016 referitoare la


art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură

penală

8

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl

constituie dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din

Codul de procedură penală, având următorul cuprins:



6


din 16 martie 1994.

7


din 23 mai 2016.

8



„Pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziilepronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel”.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea

constată că dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de

procedură penală au mai fost supuse controlului de

constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 16

şi ale art. 21 din Constituţie, respec tiv ale art. 6 din

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale. Astfel, prin Decizia nr. 330

din 24 mai 2016, Curtea, cu unani mitate de voturi, a

respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţio -

nalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) din Codul de

procedură penală, criticate pe motiv că nu permit

exercitarea recursului în casaţie împotriva deciziilor

pronunţate de tribunal în soluţionarea căii de atac a

apelului. Cu prilejul menţionat, Curtea a reţinut că, în

viziunea noului Cod de procedură penală, tribunalul

nu mai judecă calea de atac a apelului, motiv pentru

care dispoziţiile art. 434 alin. (1) din Codul de proce -

dură penală nu contravin prevederilor constitu ţionale şi

convenţionale invocate.

Faptul că dispoziţiile de lege criticate exclud posi -

bilitatea atacării cu recurs în casaţie a deciziilor pro -

nunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca instanţă

de apel, decizii prin care s-a soluţionat fondul cauzelor,

este de natură să înfrângă egalitatea în drepturi între

cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului

fundamental de acces liber la justiţie, în componenta sa

referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Curtea constată că dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza

întâi din Codul de procedură penală, care exclud

deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

ca instanţă de apel – decizii prin care s-a soluţionat

fondul cauzelor – de la exercitarea contro lului judiciar

prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului

în casaţie, încalcă prevederile constituţionale ale art. 16

referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 21 privind

accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

În cazul în care legea – norma de procedură penală

şi/sau norma de drept penal substanţial – este încălcată,

trebuie să se asigure atât procurorului, cât şi părţii

interesate posibilitatea de a cere şi obţine restabilirea

legalităţii prin casarea hotărârii nelegale. Or, dispoziţiile

de lege criticate nu asigură existenţa remediului pentru

cazul încălcării legii şi creează un vid de reglementare

în ceea ce priveşte desfiinţarea deciziilor nelegale

pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca

instanţă de apel – decizii prin care s-a soluţionat fondul

cauzelor –, lipsind, pe de o parte, procurorul de

pârghiile nece sare exercitării rolului său specific în

cadrul procesului penal, iar, pe de altă parte, părţile de

posibilitatea apărării drepturilor, a libertăţilor şi a

intereselor lor legitime.

Decizia nr. 586 din 13 septembrie 2016 refe -

ritoare la excepţia de neconstituţionalitate a

dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de proce -

dură penală cu referire la dispoziţiile art. 16

alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ

9

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl

constituie prevederile art. 25 alin. (5) din Codul de

procedură penală, cu referire la dispoziţiile art. 16

alin. (1) lit. g) din acelaşi cod. Din analiza excepţiei

de neconstituţionalitate Curtea reţine că sunt criticate

prevederile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură

penală, cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f)

din acelaşi act normativ.

Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, dispo -

ziţiile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală

au fost modificate prin art. II pct. 2 din Ordonanţa de

urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea

şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul

penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură

penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1)

din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Având în vedere că soluţia legislativă, conform

căreia în cazul încetării procesului penal, ca urmare a

constatării intervenirii prescripţiei răspunderii penale,

instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă, a

cărei neconstituţionalitate este invocată în prezenta

cauză, a fost menţinută de către legiuitor în cuprinsul

dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură

penală, Curtea reţine ca obiect al prezentei excepţii

de neconstituţionalitate prevederile art. 25 alin. (5)

din Codul de procedură penală, cu referire la dispo -

ziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ,

în forma modificată prin Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 18/2016.


Curtea constată că textul criticat reglementează

situaţiile în care instanţa penală lasă nesoluţionată

acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal,

respectiv cazul achitării inculpatului, cel al încetării

procesului penal, conform art. 16 alin. (1) lit. b) teza

întâi, lit. e), f), g), i) şi j) din Codul de procedură

penală, precum şi cel reglementat la art. 486 alin. (2)

din acelaşi cod.



9

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr. 1.001 din 13 decembrie 2016.

Curtea reţine că în ipoteza lăsării nesoluţionate a

acţiunii civile de către instanţa penală, în situaţia

pronunţării soluţiei de încetare a procesului penal,

conform art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură

penală, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspun -

derii penale, persoana vătămată sau succesorii aces -

teia au posibilitatea de a se adresa, conform art. 27

alin. (2) din Codul de procedură penală, instanţei

civile competente, pentru soluţionarea laturii civile a

cauzei penale, conform dispoziţiilor Codului de

procedură civilă.

Curtea reţine că, în situaţia, cea mai des întâlnită

în jurisprudenţă, a constituirii persoanei vătămate sau

a succesorilor acesteia ca parte civilă la data formu -

lării plângerii penale sau la o dată imediat ulterioară

acesteia, în ipoteza juridică analizată, durata solu -

ţionării acţiunii civile este egală cu termenul de

prescripţie a răspunderii penale la care se adaugă

durata soluţionării cererii de către instanţa civilă.

Referitor la prescripţia răspunderii penale, Curtea

constată că aceasta este o instituţie de drept penal

substanţial ce reglementează o cauză de stingere a

raportului juridic penal de conflict, ca urmare a nere -

zolvării acestuia, într-o perioadă rezonabilă de timp,

de către organele judiciare abilitate. Aceasta semni -

fică nu doar uitarea de către societate a săvârşirii unei

fapte ce pune în pericol valori sociale ocrotite prin

norme de drept penal, inutilitatea aplicării unei

pedep se şi sfârşitul unei perioade de incertitudine a

situaţiei juridice a făptuitorului, dar şi încetarea pro -

cesului penal ca urmare a lipsei de diligenţă a

organelor judiciare în soluţionarea cauzelor penale,

aspect ce presupune culpa acestora din urmă.

Curtea constată că soluţia juridică reglementată la

art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală gene -

rează o prelungire nejustificată a procedurilor judi -

ciare în privinţa persoanei vătămate prin săvârşirea

unei infracţiuni, în situaţia prescrierii răspunderii

penale a inculpatului, de natură a încălca dreptul la

un proces echitabil al acesteia, în componenta sa

referitoare la dreptul la soluţionarea cauzelor într-un

timp rezonabil, drept fundamental prevăzut la art. 21

alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţie.

Curtea constată că lăsarea nesoluţionată a acţiunii

civile de către instanţa penală, în cazul prevăzut la

art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, cu

referire la art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod,

presupune, de plano, repararea prejudiciilor provo cate

prin săvâr şirea infracţiunilor pentru care intervine

prescripţia răspun derii penale în urma parcurgerii unei

proceduri nejus tificat de lungi, care presupune mai

întâi consti tuirea persoanei vătămate sau a moşteni to -

rilor acesteia ca parte civilă în procesul penal, iar, apoi,

după pro nun ţarea de către instanţa penală a soluţiei

încetării pro cesului penal, parcurgerea procedurii

civile. Carac terul nejustificat al întinderii în timp a

acestei proceduri este dat de premisa unei durate ce

variază între 3 şi 30 de ani, la care se adaugă durata

soluţionării acţiunii civile promovate în faţa instanţei

civile. Or, prin raportare la standardele impuse prin

jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,

caracterul nerezonabil al unor astfel de termene este

de netăgăduit.

Curtea constată că garanţiile procesuale prevăzute

la art. 27 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură

penală şi la art. 522-526 din Codul de procedură

civilă, analizate la pct. 19 supra, apar ca fiind

insuficiente pentru asigurarea dreptului fundamental

prevăzut la art. 21 alin. (3) şi art. 6 din Convenţie.

Curtea constată că opţiunea persoanei prejudiciate

prin săvârşirea unei infracţiuni pentru valorificarea

pretenţiilor sale pe calea acţiunii civile promovate în

cadrul procesului penal este justificată de celeritatea

soluţionării cauzelor penale, iar diferitele incidente

procedurale ce se ivesc pe parcursul acestei proce duri,

independent de voinţa părţii vătămate şi pe care ea nu

le poate anticipa în momentul alegerii între instanţa

penală şi cea civilă, nu trebuie să afecteze caracterul

echitabil al soluţionării acţiunii sale, prin prelungirea

acesteia dincolo de limitele unui termen rezonabil.

Având în vedere aceste considerente, Curtea reţine

că dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură

penală, cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi

cod, în situaţia încetării procesului penal ca urmare a

intervenirii prescripţiei răspunderii penale, încalcă

dreptul fundamental la un proces echitabil, fiind,

astfel, contrare prevederilor art. 21 alin. (3) din Con -

stituţie şi art. 6 din Convenţie.

Decizia nr. 614 din 4 octombrie 2016 referi -

toare la excepţia de neconstituţionalitate a dispo -

ziţiilor art. 215

1

alin. (2) şi alin. (5) din Codul de

procedură penală

10


stituie dispoziţiile art. 215

1

din Codul de procedură

penală. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate,

Curtea reţine însă că, în realitate, autorii critică

prevederile art. 215

1

alin. (2) şi alin. (5) din Codul de

procedură penală.



10


nr. 962 din 28 noiembrie 2016.

Curtea reţine că măsura controlului judiciar este o

măsură preventivă care, chiar dacă se execută în stare

de libertate, limitează atât libertatea individuală a

inculpatului, cât şi exercitarea celorlalte drepturi

fundamentale reţinute de Curtea Constituţională în

cuprinsul Deciziei nr. 712 din 4 decembrie 2014,

respectiv libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi

privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia

socială a muncii şi libertatea economică, reglemen -

tate la art. 25, art. 26, art. 39, art. 41 şi, respectiv,

art. 45 din Constituţie, limitări determinate de impu -

nerea în sarcina inculpatului a obligaţiilor prevăzute

la art. 215 alin. (1) din Codul de procedură penală şi

a unora sau a tuturor obligaţiilor prevăzute la art. 215

alin. (2) din Codul de procedură penală.

Prelungirea acestei măsuri obligă la asigurarea

garanţiilor procesuale specifice dreptului la apărare.

Având în vedere conţinutul acestui drept şi impor -

tanţa asigurării lui cu prilejul dispunerii şi al prelun -

girii măsurilor preventive în cursul urmăririi penale,

exhaustiv analizate de către Curtea Constituţională

prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, ale cărei

considerente sunt aplicabile mutatis mutandis şi în

privinţa măsurii controlului judiciar, Curtea constată

că acesta presupune nu doar reglementarea dreptului

inculpatului de a fi prezent şi asistat de un avocat în

momentul verificării de către procuror a menţinerii

temeiurilor care au determinat luarea măsurii anterior

referite sau a apariţiei unor temeiuri noi care să

justifice prelungirea acestei măsuri, ci şi dreptul

inculpatului de a fi audiat înaintea acestei prelungiri.

Curtea constată că prevederile art. 215

1

alin. (2)

din Codul de procedură penală sunt constituţionale

în măsura în care prelungirea măsurii preventive a

controlului judiciar se realizează cu aplicarea proce -

durii prevăzute la art. 212 alin. (1) şi alin. (3) din

Codul de procedură penală referitoare la luarea

măsurii controlului judiciar.

Decizia nr. 625 din 26 octombrie 2016 referi -

toare la excepţia de neconstituţionalitate a dispo -

ziţiilor art. 69 şi art. 70 din Codul de procedură

penală

11


sti tuie dispoziţiile art. 69 şi art. 70 din Codul de pro -

ce dură penală.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea

observă că dispoziţiile art. 69 din Codul de procedură

penală reglementează procedura de soluţionare a abţi -

nerii sau recuzării persoanei care efectuează urmărirea

penală. În continuare, Curtea reţine că, potrivit art. 3

alin. (4) din Codul de procedură penală, exercitarea

funcţiei de urmărire penală este realizată de către

procuror şi de către organele de cercetare penală.

Totodată, Curtea reţine că dispoziţiile art. 70 din Codul

de procedură penală reglementează procedura de

soluţionare a abţinerii sau recuzării procurorului. Astfel,

deşi denumirea marginală a art. 69 poate duce la

concluzia că această dispoziţie se referă inclusiv la

recuzarea procurorului, Curtea apreciază că sediul

materiei în acest al doilea caz este art. 70, art. 69

referindu-se exclusiv la recuzarea orga nului de cer -

cetare penală. Astfel, recuzarea organului de cercetare

penală se poate formula numai în faza de urmărire

penală, în timp ce recuzarea procurorului se poate

formula în tot cursul procesului penal.

Curtea apreciază că există posibilitatea ca pro -

curorul ierarhic superior să se pronunţe cu privire la

valabilitatea şi menţinerea actelor îndeplinite ori

măsurilor dispuse de către judecător sau în faţa

acestuia până la data admiterii cererii de recuzare.

Astfel, aplicarea in concreto a textului de lege criticat

poate duce la situaţii în care procurorul ierarhic

superior învestit cu soluţionarea cererii de recuzare

să exercite atribuţii care ţin de competenţa exclusivă

a unei instanţei de judecată, respectiv să cenzureze

activitatea judecătorului care s-a pronunţat deja.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că

dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor

constituţionale ale art. 126 alin. (1) din Constituţie.

Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin.

(1) din Codul de procedură penală, în procesul penal,

se exercită următoarele funcţii judiciare: funcţia de

urmărire penală; funcţia de dispoziţie asupra dreptu -

rilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza

de urmărire penală; funcţia de verificare a legalităţii

trimiterii ori netrimiterii în judecată; funcţia de jude -

cată. Astfel, pe lângă faza de urmărire penală şi faza

judecăţii pe fond, legiuitorul a reglementat două faze

judiciare noi supuse jurisdicţiei judecătorului de

drepturi şi libertăţi şi celui de cameră preliminară. În

ceea ce priveşte cele două noi etape procesual penale,

Curtea reţine că acestea se desfăşoară în faţa unuia/

mai multor judecători, care, potrivit art. 53 şi art. 54

din Codul de procedură penală, funcţionează în cadrul

unei instanţe judecătoreşti, iar nu independent de

existenţa acesteia, procedura desfăşurată în faţa

acestora fiind în egală măsură supusă garanţiilor ce



11


nr. 107 din 17 februarie 2017

rezultă din prevederile constituţionale ale art. 126

alin. (1). Pentru aceste motive, Curtea apreciază că

procurorul ierarhic superior nu poate, fără a încălca

dispoziţiile constituţionale, să soluţioneze nici cererea

de recuzare a procurorului formulată în faza camerei

preliminare sau în faţa judecătorului de drepturi şi

libertăţi, această atribuţie revenindu-i judecătorului.

Prin urmare, admite excepţia de neconstitu ţio -

nalitate şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în

dispoziţiile art. 70 din Codul de procedură penală,

care stabileşte că asupra cererii de recuzare a procu -

rorului formulată în faza de judecată, în faza camerei

preliminare sau în faţa judecătorului de drepturi şi

libertăţi se pronunţă procurorul ierarhic superior este

neconstituţională.

Decizia nr. 22 din 17 ianuarie 2017 referitoare

la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor

art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală

12

În ceea ce priveşte obiectul excepţiei de neconsti -

tuţionalitate, Curtea observă că a fost sesizată cu

excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.

220 alin. (1) şi art. 238 alin. (3) din Codul de proce -

dură penală. Cu toate acestea, Curtea constată că

dispoziţiile art. 238 alin. (3) din Codul de procedură

penală sunt menţionate de către autorul excepţiei ca

un argument în susţinerea excepţiei de neconstitu -

ţionalitate a dispoziţiilor art. 220 alin. (1) din Codul

de procedură penală. Aşa fiind, Curtea constată că

obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl consti -

tuie doar dispoziţiile art. 220 alin. (1) din Codul de

procedură penală cu următorul conţinut: „Judecătorul

de cameră preliminară sau instanţa de judecată în faţa

căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere,

arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea

motivată a procurorului sau din oficiu.”

Curtea apreciază că imposibilitatea dispunerii din

nou a unei măsuri preventive privative de libertate

faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat la

domiciliu sau arestat preventiv în aceeaşi cauză, în

cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră

preliminară sau al judecăţii, dacă nu au intervenit

temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate,

se constituie într-o garanţie ce însoţeşte măsurile

preventive privative de libertate. Din această perspec -

tivă, Curtea constată, cu atât mai mult, că dispunerea

unei noi măsuri preventive privative de libertate,

după ce anterior faţă de persoana respectivă a mai

fost dispusă o măsură preventivă privativă de liber -

tate, nu se poate baza pe aceleaşi temeiuri care au

fundamentat dispunerea primei măsuri preventive

privative de libertate. În mod contrar, s-ar ajunge la

situaţia în care temeiurile care stau la baza dispunerii

unei măsuri preventive privative de libertate să nu fie

suficiente pentru a motiva luarea acestei măsuri, ceea

ce ar contraveni dispoziţiilor art. 23 din Constituţie şi

celor ale art. 5 din Convenţia pentru apărarea dreptu -

rilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Plecând de la aceste premise, raportat la speţa

dedusă controlului de constituţionalitate, Curtea

obser vă că, în cazul măsurii preventive a arestului la

domiciliu, legiuitorul permite luarea din nou a acesteia

faţă de persoana care a mai fost supusă anterior unei

măsuri preventive privative de libertate fără a regle -

menta obligaţia existenţei unor temeiuri noi în acest

caz. Or, având în vedere că măsura preventivă a

arestului la domiciliu este o măsură similară celei a

arestului preventiv, având natura unei măsuri pre -

ventive privative de libertate, Curtea apreciază că

aceasta trebuie însoţită de aceleaşi garanţii ca cele

prevăzute în cazul măsurii preventive a arestului

preventiv, inclusiv cea reglementată de dispoziţiile

art. 238 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Curtea reţine că, prin reglementarea diferită a

arestului la domiciliu faţă de arestul preventiv, în

materia interdicţiei de a dispune din nou o măsură

preventivă privativă de libertate faţă de inculpatul

care a mai fost anterior arestat la domiciliu sau arestat

preventiv în aceeaşi cauză, dacă nu au intervenit

temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate,

legiuitorul şi-a îndeplinit obligaţia constituţională de

a reglementa garanţiile ce trebuie să însoţească

măsurile preventive privative de libertate doar în ceea

ce priveşte arestul preventiv, iar nu şi în ceea ce

priveşte arestul la domiciliu, deşi şi acesta din urmă,

prin natura sa de măsură preventivă privativă de

libertate, trebuie să fie însoţit de aceleaşi garanţii ca

arestul preventiv.

Curtea constată că este neconstituţională solu ţia

legislativă reglementată de dispoziţiile art. 220

alin. (1) din Codul de procedură penală, care permite

luarea măsurii arestului la domiciliu, în condiţiile în

care anterior inculpatul a fost arestat (preventiv sau la

domiciliu) în aceeaşi cauză, în lipsa unor temeiuri noi

care fac necesară privarea sa de libertate.



12


nr. 159 din 3 martie 2017.

Recursul în interesul legii şi sesizarea ÎnalteiCurţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţăriiunei hotărâri prealabile pentru dezlegarea uneichestiuni de drept reprezintă două instituţii proce -

suale a căror menire este aceea de a asigura o juris -

prudenţă unitară, prin interpretarea şi aplicarea

unitară a legii.

Cele două instituţii sunt reglementate, în mod

similar, atât în materie procesual-civilă, unde sediul

materiei îl constituie art. 514-518, respectiv art. 519-

521 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de proce -dură civilă1

, republicată, cu modificările ulterioare, cât

şi în materie procesual-penală, prin art. 471-474

1

,

respectiv 475-477

1

din Legea nr. 135/2010 privindCodul de procedură penală2

, cu modificările şi comple -

tările ulterioare.

În conformitate cu prevederile Legii nr. 304/2004privind organizarea judiciară3

, republicată, cu modi -

ficările şi completările ulterioare, competenţa de a

judeca recursul în interesul legii şi de a asigura inter -

pretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte

instanţe judecătoreşti revine Înaltei Curţi de Casaţie

şi Justiţie, în cadrul căreia funcţionează complete

specializate pentru soluţionarea recursurilor în

interesul legii sau pentru dezlegarea unor chestiuni

de drept, potrivit art. 2 din Regulamentul privindorga ni zarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie4, republicat, cu modifi -

cările şi completările ulterioare.

În ceea ce priveşte efectele unei decizii privind

recursul în interesul legii, atât Codul de procedură

civilă, cât şi Codul de procedură penală prevăd că

„dezlegarea dată problemelor de drept judecate esteobligatorie pentru instanţe de la data publicăriideciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”,ele încetând „în cazul abrogării, constatării neconsti -tuţionalităţii ori modificării dispoziţiei legale care agenerat problema de drept dezlegată, cu excepţiacazului în care aceasta subzistă în noua regle -mentare”.

Aceeaşi soluţie legislativă este reglementată şi în

cazul sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri

prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,

singura diferenţă fiind aceea că, potrivit art. 521

alin. (3) din Codul de procedură civilă, dezlegarea

dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru in -

stan ţa care a solicitat dezlegarea de la data pronun -

ţării deciziei, iar nu de la data publicării acesteia în

Monitorul Oficial, cum este prevăzut pentru celelalte

instanţe.

Analizând, prin comparaţie, caracterul obligatoriu

al deciziilor privind recursul în interesul legii şi

caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii

Constituţionale, în Decizia Curţii Constituţionalenr. 206 din 29 aprilie 20135 referitoare la excepţia de



1

Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr. 247 din 10 aprilie 2015.

2


din 15 iulie 2010.

3

Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr. 827 din 13 septembrie 2005.

4

Republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I,


5


din 13 iunie 2013.

Decizii de admitere a recursului în interesul legii şi pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,

pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în materie penală, în anul 2016

Monica NEAGU

Mariana COJOCARU

experţi


neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4145 alin. (4)din Codul de procedură penală, s-au reţinut urmă toa -

rele: „Curtea Constituţională decide asupra consti - tuţionalităţii legilor, în timp ce Înalta Curte deCasa ţie şi Justiţie, prin intermediul recursului îninteresul legii, decide asupra modului de interpretareşi aplicare a conţinutului normelor juridice. Pe dealtă parte, prin efectele produse, deciziile CurţiiConstitu ţionale sunt general obligatorii potrivitart. 147 alin. (4) din Constituţie, inclusiv pentrulegiuitor, în timp ce deciziile pronunţate pe calearecursului în interesul legii se adresează judecă -torului de la instanţele judecătoreşti”.

Vom prezenta pe scurt deciziile de admitere a

recursului în interesul legii şi pentru dezlegarea unor

chestiuni de drept pronunţate de către Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie în materie penală, în anul 2016.

I. Decizii de admitere a recursului în interesul

legii

Decizia nr. 1 din 15 februarie 2016

6

Recursul în interesul legii promovat de procuro -

rul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie a avut ca obiect sesizarea

nr. 9.366/1792/III-5 din 11 noiembrie 2015, vizând

sta bilirea calităţii procesuale a societăţii de asi -gurare în ipoteza asigurării obligatorii de răs pun -dere civilă pentru prejudicii produse prin accidentede autove hicule, prin prisma dispoziţiilor art. 86 dinCodul de procedură penală, precum şi limitelerăspunderii în procesul penal.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce pri veşte

răspunderea solidară sau exclusivă, a reţinut că „dispo -

ziţiile art. 49 şi ale art. 55 din Legea nr. 136/1995 insti -

tuie răspunderea exclusivă a asigurătorului pentru

prejudiciile cauzate de asigurat.

Acest fapt este, de altfel, în acord, atât cu dis -

poziţiile legale care reglementează asigurarea de

răspundere civilă obligatorie, cât, mai ales, cu cadrul

contractual care fundamentează raporturile juridice

dintre părţi.

Astfel, părţile încheie un contract aleatoriu, în care

riscul producerii unei fapte prejudiciabile trece de la

asigurat la asigurător, este asumat de acesta din urmă,

care răspunde la producerea riscului asigurat, întrucât

a încasat în acest scop o primă de asigurare stabilită

în raport cu specificul riscului. Ca urmare, obligaţia

de dezdăunare a persoanelor păgubite prin infracţiune

îşi are cauza în contraprestaţia asiguratului, respectiv

în plata primei de asigurare.

Împrejurarea că asigurătorul răspunde în limitele

prevăzute în contract şi că această limitare ar putea

aduce atingere principiului reparaţiei integrale a

prejudiciului nu justifică legal răspunderea solidară

cu autorul faptei ilicite, întrucât solidaritatea nu

rezultă din lege sau din contract, iar asigurătorul

răspunde pentru asigurat în temeiul legii şi al con -

tractului, asumându-şi o obligaţie proprie şi nefiind

ţinut la reparaţie în condiţiile art. 1382 din Legea nr.

287/2009 privind Codul civil, întrucât nu răspunde

pentru o faptă prejudiciabilă pe care să fi comis-o

alături de asigurat.

În realitate, răspunderea de care este ţinut

asigurătorul R.C.A. este una limitată de contractul de

asigurare şi de lege, aşa cum s-a argumentat în prece -

dent, dar nimic nu împiedică antrenarea răspunderii

civile delictuale a asiguratului, în temeiul principiului

reparaţiei integrale a prejudiciului, pentru diferenţa

de despăgubire nesuportată de asigurător”.

În considerarea celor expuse, în interpretarea şi

aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de

procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a

admis recursul în interesul legii, stabilind că, în cazulasigurării obligatorii de răspundere civilă pentruprejudicii produse prin accidente de vehicule, socie -tatea de asigurare are calitate de parte responsabilăcivilmente şi are obligaţia de a repara singură pre -judiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite încontractul de asigurare şi prin dispoziţiile legaleprivind asigurarea obligatorie de răspundere civilă.

Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2016

7

Recursul în interesul legii declarat de procurorul

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a avut ca obiect interpretarea şiaplicarea unitară a dispoziţiilor art. 181 alin. (1) dinLegea nr. 78/2000 şi art. 215 alin. (1)-(3) din Codul



6


din 6 aprilie 2016.

7


din 2 iunie 2016.

penal anterior, respectiv art. 306 din Codul penal învigoare, în ipoteza unui prejudiciu produs în aceeaşicauză atât bugetului general al Uniunii Europene saubugetelor administrate de aceasta ori în numele ei,cât şi bugetului de stat, respectiv dacă infracţiunea defolosire sau prezentare de documente ori declaraţiifalse, inexacte sau incomplete, care are ca rezultatobţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general alUniunii Europene sau din bugetele administrate deaceasta ori în numele ei, se va reţine singură sau înconcurs ideal cu infracţiunea de înşelăciune, în cazulîn care legea veche este mai favorabilă, respectiv cuinfracţiunea de obţinere ilegală de fonduri, în cazulîn care legea nouă este mai favorabilă sau fapta a fostsăvârşită sub imperiul ei.

În motivarea sa, Înalta Curte a apreciat că textul

art. 306 din Codul penal instituie o incriminare

specială, justificată prin particularităţile constatării

pagubei, care este prezumată absolut din însuşi faptul

obţinerii frauduloase a fondurilor.

De asemenea, Înalta Curte a reţinut că fapta de

înşelăciune şi/sau de obţinere ilegală de fonduri nu

poate fi reţinută în concurs ideal cu infracţiunea

prevăzută de art. 18

1

din Legea nr. 78/2000, fiind

imposibilă identificarea a două valori sociale dis -

tincte care să justifice pluralitatea de infracţiuni, iar o

astfel de încadrare juridică ar pune în discuţie

conformitatea acesteia, din perspectiva principiului

non bis in idem.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a remarcat faptul că instanţele care au reţinut

existenţa unui concurs ideal de infracţiuni nu au

arătat motivele de fapt şi de drept ale unei astfel de

încadrări juridice şi nici nu au analizat problema de

drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul

legii, prin raportare la elementele constitutive ale

fiecărei infracţiuni concurente, limitându-se doar la

a constata că prin faptele deduse judecăţii au fost

prejudiciate, prin aceeaşi acţiune a inculpatului, două

bugete, în mod diferit, atât bugetul statului român, cât

şi cel al Comunităţii Europene, fiind vătămate valori

sociale diferite.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie a admis recursul în interesul legii şi a

stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară adispoziţiilor art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea

faptelor de corupţie şi art. 215 alin. (1)-(3) din Codulpenal de la 1969, respectiv art. 244 alin. (1) şi (2) şiart. 306 din Codul penal, fapta de a folosi, în cadrulautorităţii contractante, printr-o acţiune a autorului,documente ori declaraţii inexacte, ce a avut ca rezul -tat obţinerea, pe nedrept, de fonduri din bugetulUniunii Europene sau din bugetele administrate deaceasta ori în numele ei, precum şi de fonduri dinbugetul naţional întruneşte elementele constitutiveale infracţiunii unice prevăzute de art. 181 alin. (1)din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, desco -perirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, indi fe -rent dacă legea penală mai favorabilă este legeaveche sau legea nouă.

Decizia nr. 5 din 16 mai 2016

8

Recursul în interesul legii promovat de procuro -

rul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie a avut ca obiect sesizarea

nr. 16.504/3.010/III-5/2015 din data de 23 februarie

2016 vizând interpretarea şi aplicarea unitară adispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 pri -vind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţionalde Date Genetice Judiciare, în ipoteza inculpaţilorminori sancţionaţi prin aplicarea unor măsurieducative conform noului Cod penal.

În exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 126 alin.

(3) din Constituţia României, Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi

aplicarea unitară a legii de către toate instanţele

judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental

al separaţiei puterilor în stat, nefiindu-i permis să

creeze ori să completeze dispoziţii legale, căci

aceasta ar reprezenta o depăşire a competenţei instan -

ţelor judecătoreşti.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a

admis recursul în interesul legii promovat de pro cu -

rorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie şi în interpretarea şi aplica -

rea unitară a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Siste -

mului National de Date Genetice Judiciare a stabilit

că, în cazul inculpaţilor minori sancţionaţi prinaplicarea unor măsuri educative conform noului Cod



8


din 1 iulie 2016.

penal, instanţa de judecată nu poate dispune prele -varea probelor biologice pentru obţinerea şi stocareaîn Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare aprofilului genetic.

II. Decizii privind dezlegarea unor chestiuni de

drept

Decizia nr. 1 din 13 ianuarie 2016

9

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a avut

ca obiect solicitarea pronunţării unei hotărâri

prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de

drept: „dacă întreprinderea individuală, persoanăjuridică fără personalitate juridică, poate fi subiectactiv al unei infracţiuni săvârşite în realizareaobiectului de activitate”.

În motivarea sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

a reţinut că întreprinderea individuală nu este

implicată ca subiect de drept în raporturile juridice

reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului

nr. 44/2008, nu are calitatea de persoană juridică în

înţelesul normelor Codului civil şi nu poate fi, în sine,

nici destinatar al actelor normative civile ori al

dispoziţiilor legislaţiei penale.

În acest context normativ rezultă că întreprinderea

individuală constituie o formă de activitate econo -

mică organizată în condiţiile legii de persoana fizică

titulară, iar nu o entitate de sine stătătoare, capabilă a

dobândi drepturi şi obligaţii proprii în condiţiile

prevăzute de art. 188 din Codul civil. Nefiind o per -

soană juridică, acest tip de întreprindere nu poate

răspunde penal în condiţiile prevăzute de art. 135 din

Codul penal.

Pe baza considerentelor expuse, Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a admis sesizarea, stabilind că

întreprinderea individuală, formă de activitateeconomică organizată de întreprinzătorul persoanăfizică în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţăa Guvernului nr. 44/2008 nu are calitatea depersoană juridică şi, prin urmare, nu poate răspundepenal în condiţiile prevăzute de art. 135 din Codulpenal.

Decizia nr. 2 din 26 ianuarie 20160

10



prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei

de drept: „dacă, în cazul în care, un inculpat minorsăvârşeşte, în timpul minorităţii, un concurs deinfracţiuni, fiind ulterior trimis în judecată pentrusăvârşirea infracţiunilor din cadrul concursului deinfracţiuni, prin rechizitorii distincte, iar pentru unadintre infracţiuni i s-a aplicat o măsură educativăneprivativă de libertate, pe care a executat-o integralînainte de a fi trimis în judecată şi pentru săvârşireacelorlalte infracţiuni din cadrul concursului, înmomentul în care i se aplică o măsură educativăpentru toate infracţiunile din cadrul concursului deinfracţiuni, conform art. 129 alin. (1) din Codulpenal, durata măsurii educative deja executate sescade din durata noii măsuri educative aplicatepentru întreg concursul de infracţiuni sau se vadispune executarea integrală a noii măsuri educativeaplicate pentru concursul de infracţiuni, atât în cazulaplicării unei măsuri educative neprivative delibertate, cât şi în cazul aplicării unei măsuri educa -tive privative de libertate”.


a arătat că, în ipoteza infracţiunilor concurente

săvârşite în timpul minorităţii, judecate separat,

durata măsurii educative neprivative de libertate,

dispusă pentru o infracţiune concurentă şi executată,

nu se scade din durata măsurii educative neprivative

sau privative de libertate, dar va fi avută în vedere la

alegerea şi stabilirea sancţiunii conform art. 129

alin. (1) din Codul penal. În ipoteza analizată, exe cu -

tarea integrală a măsurii educative neprivative de

libertate aplicate anterior pentru o infracţiune concu -

rentă cu cea din cauza pendinte trebuie avută în

vedere în procesul de individualizare a sancţiunii

unice aplicabile întregului concurs de infracţiuni,

raportat la art. 74 din Codul penal, pentru a nu se

ajunge la o sancţionare excesivă a minorului ale cărui

fapte nu au fost judecate în cadrul aceluiaşi proces.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis

sesizarea, stabilind că, în ipoteza infracţiunilorconcurente săvârşite în timpul minorităţii, judecate



10


nr. 192 din 15 martie 2016.

9


din 23 februarie 2016.

separat, durata măsurii educative neprivative delibertate, dispusă pentru o infracţiune concurentă şiexecutată, nu se scade din durata măsurii educativeneprivative sau privative de libertate, dar va fi avutăîn vedere la alegerea şi stabilirea sancţiunii conformart. 129 alin. (1) din Codul penal.

Decizia nr. 7 din 2 martie 2016

11




de drept „dacă la stabilirea legii penale mai favo -rabile, conform art. 5 din Codul penal, pentru infrac -ţiuni comise anterior datei de 1 februarie 2014, aflateîn concurs cu una sau mai multe infracţiuni comisedupă intrarea în vigoare a noului Cod penal, Decizianr. 265/2014 a Curţii Constituţionale se aplicăavându-se în vedere toate infracţiunile comise deinculpat şi impune aplicarea noului Cod penal pentrutoate infracţiunile ori se aplică doar în raport cuinfracţiunile comise anterior datei de 1 februarie2014, existând astfel posibilitatea aplicării dispo -ziţiilor din vechiul Cod penal pentru acestea dinurmă”.


a reţinut că, în raport cu dispoziţiile art. 3 şi 5 din

Codul penal, Decizia Curţii Constituţionale nr. 265din 6 mai 2014 şi art. 10 din Legea nr. 187/2012, în

cazul unui concurs de infracţiuni, parte fiind comise

anterior datei de 1 februarie 2014 şi parte după

această dată, se va aplica legea penală mai favorabilă

numai pentru infracţiunile săvârşită(e) anterior datei

de 1 februarie 2014, iar pentru infracţiunea (infrac -

ţiunile) săvârşite după această dată se aplică legea

nouă, tratamentul sancţionator al pluralităţii de

infrac ţiuni fiind cel prevăzut de legea nouă, respectiv

art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în

aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis

sesizarea, stabilind că, în aplicarea dispoziţiilor art. 5din Codul penal, în cazul pluralităţii de infracţiuniconstând în săvârşirea unor infracţiuni anterior dateide 1 februarie 2014, respectiv a unor infracţiunicomise după intrarea în vigoare a noului Cod penal,

pentru infracţiunile săvârşite anterior datei de1 februarie 2014 se va aplica legea penală maifavorabilă – identificată ca fiind legea veche saulegea nouă –, iar pentru infracţiunile săvârşite subimperiul legii penale noi, precum şi pentru trata -mentul sancţionator al concursului de infracţiuni seva aplica legea nouă, conform art. 3 din Codul penalşi art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea înaplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

Decizia nr. 9 din 12 aprilie 2016

12




de drept: „dacă elementul material al laturii obiec -tive a infracţiunii de tulburare a ordinii şi liniştiipublice prevăzute de art. 371 din Codul penal trebuieîndreptat împotriva mai multor persoane şi dacă însituaţia în care acţiunea descrisă a vizat o singurăpersoană operează dezincriminarea conform art. 4din Codul penal”.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis sesi -

zarea, stabilind că:

1. În aplicarea dispoziţiilor art. 371 din Codulpenal, în cazul infracţiunii de tulburare a ordinii şiliniştii publice, pentru existenţa infracţiunii, vio len -ţele, ameninţările sau atingerile grave aduse dem -nităţii nu trebuie să fie comise împotriva mai multorpersoane, fiind suficient ca violenţele, ame ninţărileori atingerile grave aduse demnităţii, care tulburăordinea şi liniştea publică, să fie săvârşite, în public,împotriva unei persoane.

2. În ipoteza în care violenţele, ameninţările sauatingerile grave aduse demnităţii persoanei, caretulbură ordinea şi liniştea publică, au fost comise, înpublic, împotriva unei singure persoane, nu opereazădezincriminarea, nefiind incidente dispoziţiile art. 4din Codul penal.


13


ca obiect solicitarea pronunţării unei hotărâri preala -

bile pentru dezlegarea de principiu a următoarei



12


nr. 356 din 10 mai 2016.

13


nr. 468 din 23 iunie 2016.

11


nr. 251 din 5 aprilie 2016.

chestiuni de drept: „dacă în aplicarea dispoziţiilorart. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014a Curţii Constituţionale, în cazul pluralităţii deinfracţiuni constând într-o infracţiune pentru carepotrivit Codului penal anterior a fost aplicată prin tr-ohotărâre definitivă o pedeapsă cu suspendarea subsupraveghere a executării pedepsei conform art. 861

din Codul penal anterior şi, respectiv, o infrac ţiunesăvârşită în termenul de încercare, pentru care legeapenală mai favorabilă este considerată legea nouă,stabilirea şi executarea pedepsei rezultante în urmarevocării suspendării sub supraveghere se realizeazăpotrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legeanr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legiinr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 864

alin. 1 din Codul penal anterior sau conform art. 96alin. (4) şi (5) din Codul penal actual.”


zarea, stabilind că, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 dinCodul penal, conform Deciziei Curţii Constituţionalenr. 265/2014, în cazul pluralităţii de infracţiuniconstând într-o infracţiune pentru care potrivitCodului penal anterior a fost aplicată printr-o ho -tărâre definitivă o pedeapsă cu suspendarea subsupraveghere a executării pedepsei potrivit art. 861

din Codul penal anterior şi o infracţiune săvârşită întermenul de încercare, pentru care legea penală maifavorabilă este considerată legea nouă, stabilirea şiexecutarea pedepsei rezultante în urma revocăriisuspendării sub supraveghere se realizează conformart. 96 alin. (4) şi (5) din Codul penal.


14


ca obiect solicitarea pronunţării unei hotărâri preala -

bile pentru dezlegarea modului de interpretare şiaplicare a dispoziţiilor art. 1391 alin. (1) şi art. 1371alin. (1) din Codul civil, în contextul solu ţio năriiacţiunii civile în procesul penal.


zarea, stabilind că:

1. Dispoziţiile art. 1391 alin. (1) din Codul civil seinterpretează în sensul că, într-o cauză penală avândca obiect o infracţiune de vătămare corporală din

culpă, doar victima infracţiunii, care a suferit unprejudiciu, este îndreptăţită să obţină o despăgubirepentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familialăşi socială.

2. Dispoziţiile art. 1371 alin. (1) din Codul civil seinterpretează în sensul că autorul faptei va fi ţinut sărăspundă numai pentru partea de prejudiciu pe carea pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului acontribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori lamărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau înparte, deşi putea să o facă.


15


ca obiect solicitarea pronunţării unei hotărâri prea -

labile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „dacă,în aplicarea prevederilor art. 6 din Codul penal, încazul unei infracţiuni în formă continuată care,potrivit legii penale noi, nu mai îndeplineşte condi -ţiile de reţinere a unităţii infracţionale continuate, cipe cele ale unui concurs de infracţiuni, se are învedere maximul special prevăzut de legea nouă pen -tru infracţiunea săvârşită sau pedeapsa maximă cear rezulta în urma aplicării dispoziţiilor referitoare laconcursul de infracţiuni”.


a invocat Decizia nr. 12/2015 a Completului pentrudezlegarea unor chestiuni de drept în materie penalăîn care se arată că aplicarea dispoziţiilor art. 6 din

Codul penal nu poate conduce la o reanalizare a

cauzei. Or, examinarea îndeplinirii noilor condiţii de

existenţă ale infracţiunii continuate prevăzute în

art. 35 alin. (1) din Codul penal, constatarea

existenţei concursului de infracţiuni şi raportarea la

tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni

implică o reanalizare a cauzei.

De asemenea, instanţa supremă a precizat că Sec -

ţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin

Deci zia penală nr. 527 din 13 februarie 2014,

pronunţată în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul

penal, a arătat că, în ce priveşte reţinerea, în contextul

legii mai favorabile, a concursului de infracţiuni faţă

de infracţiunea continuată, datorită modificării

condiţiilor de existenţă a unităţii legale, cu accent pe



15


nr. 457 din 21 iunie 2016.

14


nr. 498 din 23 iulie 2016.

aspectul unităţii de subiect pasiv, această evaluare ar

presupune schimbarea încadrării juridice şi o nouă

individualizare judiciară a pedepsei, ce sunt intrate în

puterea lucrului judecat, şi, ca urmare, există un

impediment obiectiv ce exclude reluarea acestei

problematici ce ţine de soluţionarea laturii penale în

faza de executare.

În jurisprudenţa sa – Decizia nr. 206/201516

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate adispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal îninterpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi deCasaţie şi Justiţie nr. 14 din 16 iunie 2014 – Curtea

Constituţională a reţinut că prevederile art. 6 alin. (1)

din Codul penal operează cu două noţiuni, respectiv

pedeapsa prevăzută de lege şi sancţiunea aplicată,

care impun aplicarea dispoziţiilor referitoare la legea

penală mai favorabilă după condamnarea definitivă

numai dacă sancţiunea aplicată depăşeşte maximul

special al pedepsei prevăzute de lege fără a se lua în

consi derare alte cauze de reducere sau de majorare a

pedep sei care apar valorificate în sancţiunea deja

aplicată. (considerentul nr. 14 al acestei decizii a

instanţei de contencios constituţional subliniază că,

după condamnare, nu se pot repune în discuţie

aspecte legate de individualizarea pedepsei).

Prin urmare, încadrarea faptei într-un concurs de

infracţiuni poate opera doar în cursul judecăţii, deci

până la momentul dobândirii autorităţii de lucru

judecat, aceasta neîncălcând principiul egalităţii în

faţa legii între persoane definitiv judecate la data

intrării în vigoare a legii noi şi cele aflate în curs de

judecată la acel moment, pentru că determinarea legii

penale mai favorabile în cazul art. 6 din Codul penal,

respectiv art. 5 din Codul penal implică operaţiuni

diferite, cele două categorii de subiecţi neaflându-se

în situaţii juridice identice, astfel justificându-se

aplicarea unui tratament juridic diferit.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a admis sesizarea, stabilind că, înaplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, în cazulunei infracţiuni în formă continuată care, potrivitlegii penale noi, nu mai îndeplineşte condiţiile deexistenţă ale infracţiunii continuate, ci condiţiileconcursului de infracţiuni, instanţa se raportează la

maximul special prevăzut de legea nouă pentruinfracţiunea săvârşită, iar nu la pedeapsa maximă cear rezulta prin aplicarea dispoziţiilor referitoare laconcursul de infracţiuni conform legii penale noi.

Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016

17

Prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a stabilit că:

1. Acţiunile enumerate în cuprinsul art. 29alin. (1) lit. a), b) şi c) din Legea nr. 656/2002 pentruprevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precumşi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şicombatere a finanţării terorismului, republicată, cumodificările ulterioare, respectiv schimbarea sautransferul, ascunderea ori disimularea, dobândirea,deţinerea sau folosirea sunt modalităţi alternative aleelementului material al infracţiunii unice de spălarea banilor.

2. Subiectul activ al infracţiunii de spălare abanilor poate fi şi subiect activ al infracţiunii dincare provin bunurile.

3. Infracţiunea de spălare a banilor este o infrac -ţiune autonomă, nefiind condiţionată de existenţaunei soluţii de condamnare pentru infracţiunea dincare provin bunurile.

Decizia nr. 18 din 27 septembrie 2016

18



prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de

drept: „modalitatea de interpretare a dispoziţiilorart. 2801 din Legea nr. 31/1990, în sensul de a selămuri dacă este îndeplinită condiţia tipicităţiiinfracţiunii de transmitere fictivă a părţilor sociale,atunci când pentru infracţiunea pentru care s-aînceput urmă rirea penală, de la care s-a sustrasinculpatul prin vânzarea părţilor sociale, a intervenitdezincrimi narea, ca efect al Deciziei Curţii Constitu -ţionale nr. 363 din 7.05.2015”.


zarea, stabilind că, în interpretarea dispoziţiilorart. 2801 din Legea nr. 31/1990, în ipoteza în careinfracţiunea pentru care s-a început urmărirea pe -nală, de la care s-a sustras inculpatul prin trans mi -



18



16


nr. 375 din 29 mai 2015.

17


nr. 654 din 25 august 2016.

19



terea fictivă a părţilor sociale, a fost dezincriminată,nu mai este îndeplinită una dintre condiţiile detipicitate pentru reţinerea acestei infracţiuni.

Decizia nr. 20 din 11 octombrie 2016

19

Obiectul acestei decizii a constat în solicitarea

pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de

principiu a problemei de drept, dacă, „în cazul infrac -ţiunii de proxenetism prevăzută de art. 213 din Codulpenal – în modalitatea înlesnirii practicării pros -tituţiei, dacă faptele sunt săvârşite faţă de o persoanămajoră şi de una minoră, sunt realizate elementeleconstitutive ale unei singure infracţiuni prevăzute deart. 213 alin. (1) şi (3) din Codul penal cu aplicareaart. 35 alin. (1) din Codul penal sau două infracţiuniaflate în concurs, respectiv art. 213 alin. (1) dinCodul penal şi art. 213 alin. (3) din Codul penal,ambele cu aplicarea art. 38 din Codul penal.”

În motivarea deciziei, Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie a apreciat că:

– ori de câte ori infracţiunea de proxenetism, în

varianta înlesnirii practicării prostituţiei, se săvâr şeşte

asupra unei singure persoane vătămate majore sau

minore, se va reţine o singură infracţiune de proxe -

netism prevăzută de art. 213 alin. (1) din Codul penal,

respectiv de art. 213 alin. (3) din Codul penal, după caz;

– în cazul în care infracţiunea de proxenetism, în

varianta înlesnirii practicării prostituţiei, se săvârşeşte

asupra a două sau mai multe persoane vătămate

majore, „în aceeaşi împrejurare”, se va reţine o sin -

gură infracţiune de proxenetism, prevăzută de

art. 213 alin. (1) din Codul penal, în formă simplă;




minore, în „aceeaşi împrejurare”, se va reţine o sin -

gu ră infracţiune de proxenetism, prevăzută de

art. 213 alin. (3) din Codul penal, în formă simplă;




majore şi minore, în „aceeaşi împrejurare”, se va

reţine o singură infracţiune de proxenetism, prevă -

zută de art. 213 alin. (1) şi (3) din Codul penal, în

formă simplă;



de către o persoană asupra aceloraşi persoane vătă -

mate majore şi/sau minore, prin acte repetate, în

realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, se va reţine

o singură infracţiune de proxenetism prevăzută de

art. 213 alin. (1), art. 213 alin. (3) sau art. 213 alin. (1)

şi (3) din Codul penal, după caz, în formă continuată,

conform art. 35 alin. (1) din Codul penal;



asupra a două sau mai multe persoane vătămate majore

şi/sau minore, fără legătură între ele, se va reţine un

concurs de infracţiuni, prevăzut de art. 213 alin. (1),

art. 213 alin. (3) sau art. 213 alin. (1) şi (3) din Codul

penal, după caz, cu reţinerea dispoziţiilor art. 38 alin.

(1) din Codul penal. Examinând cererea formulată,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că în cazul

în care infracţiunea de proxenetism, în varianta înles -

nirii practicării prostituţiei, se săvâr şeşte asupra a două

sau mai multe persoane vătămate majore şi minore, în

„aceeaşi împrejurare”, se va reţine o singură infrac -

ţiune de proxenetism, prevă zută de art. 213 alin. (1) şi

(3) din Codul penal, în formă simplă;


varianta înlesnirii practicării prostituţiei, se săvâr şeşte


majore şi/sau minore, fără legătură între ele, se va

reţine un concurs de infracţiuni, prevăzut de art. 213

alin. (1), art. 213 alin. (3) sau art. 213 alin. (1) şi (3)

din Codul penal, după caz, cu reţinerea dispozi ţiilor

art. 38 alin. (1) din Codul penal.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie a admis sesizarea, stabilind că, încazul în care infracţiunea de proxenetism, în variantaînlesnirii practicării prostituţiei, se săvârşeşte asupraa două sau mai multe persoane vătămate majore şiminore, în „aceeaşi împrejurare”, se va reţine o sin -gură infracţiune de proxenetism, prevăzută de art. 213alin. (1) şi (3) din Codul penal, în formă simplă.

Ori de câte ori infracţiunea de proxenetism, învarianta înlesnirii practicării prostituţiei, se săvâr -şeşte asupra a două sau mai multe persoanevătămate majore şi/sau minore, fără legătură întreele, sa va reţine un concurs de infracţiuni, prevăzut



de art. 213 alin. (1), art. 213 alin. (3) sau art. 213alin. (1) şi (3) din Codul penal, după caz, cu reţinereadispoziţiilor art. 38 alin. (1) din Codul penal.

Decizia nr. 21 din 11 octombrie 2016

20

Obiectul acestei decizii a constat în solicitarea

pronunţării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de

principiu a problemei de drept: „Dacă în interpre -tarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codulde procedură penală, în cauzele în care legeaprevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsadetenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai marede 5 ani, asistenţa juridică este obligatorie pentruinculpatul persoană juridică, în raport cu dispoziţiile

art. 187 din Codul penal, sau asistenţa juridică esteobligatorie numai pentru inculpatul persoană fizică,în raport cu dispoziţiile art. 136 alin. (2) şi (3) dinCodul penal, ce reglementează pedepsele aplicabilepersoanei juridice.”

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis sesi za -

rea statuând în sensul că, în interpretarea şi aplicareadispoziţiilor art. 90 lit. c) din Codul de procedurăpenală, în cursul procedurii de cameră preliminară şiîn cursul judecăţii, în cauzele în care legea prevedepentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii peviaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani,asistenţa juridică este obligatorie pentru inculpatulpersoană juridică, în raport cu dispoziţiile art. 187din Codul penal.



20




În alocuţiunea rostită în

Camera Deputa ţilor, la

16 februarie 1925, cu

prilejul pre zen tă rii

pro iec tului Le giipen tru orga ni za -rea şi func ţio na -rea Con si liu luiLe gis lativ, minis -

trul jus tiţiei George

Mâr zescu spu nea

prin tre altele: „Se pa recă fostul mi nistru Ale -

xandru Djuvara ar fi în toc - mit, de asemenea, un proiect în

1897-1898”, făcând o trimitere la „Revista judiciară”

din 1905, p. 42

1

.

Alexandru Djuvara a fost urmaş al unei familii

boiereşti. De remarcat, de asemenea, că a fost unchiul

cunoscutului istoric Neagu Djuvara. Alexandru

Djuvara s-a născut la 20 decembrie 1858 în Bucureşti.

A absolvit Liceul „Louis le Grand” din Paris. A studiat

matematicile, pictura, a aprofundat studiile economice.

A fost, în 1885, laureat al secţiunii de drept public şi

istoric din cadrul Şcolii Superioare de Ştiinţe Politice

din capitala Franţei şi licenţiat al Facultăţii de Drept a

Universităţii din Paris. A frecventat, concomitent,

Şcoala Politehnică şi a făcut studii de pictură la şcoala

lui Théodore Rousseau de la Barbizon, reuşind să

expună, în 1880 şi 1881, la „Salon de France”.

La întoarcerea în ţară, Alexandru Djuvara a

devenit, în scurt timp, un mare avocat. A fondat ziarul

„L’Etoile Roumaine” (1885-1888), iar în 1890 a

înfiinţat publicaţia „La Liberté roumaine”. A fost

autor al unor articole cu caracter politic şi de drept

internaţional şi s-a remarcat şi ca scriitor. A debutat,

de altfel, cu versuri în revista „Literatorul”.

După cum a precizat Vladimir Athanasovici

2

în

numărul 11 din 7 februarie 1913 al prestigioasei

reviste „Dreptul”, „lui Djuvara nu-i trebuie etape, else înalţă ca un vultur în sferele înalte ale baroului, înscurt timp după întoarcerea sa din Paris”3

.

A intrat în politică din partea Partidului Naţional

Liberal, fiind deputat în Parlamentul României în

1884, 1887, 1890, 1894. S-a angajat în „Opoziţia

Unită” contra guvernului condus de I.C. Brătianu.

A desfăşurat o activitate strălucită în Parlamentul ţării,

iar la 31 martie 1897, la vârsta de 39 de ani, a devenit

ministru al justiţiei, funcţie pe care a deţinut-o până

la 5 ianuarie 1898. În scurta perioadă petrecută la

acest minister, Alexandru Djuvara a fost preocupat

mai cu seamă de câteva probleme pe care Vladimir

1 Desbaterile Adunării Deputaţilor, „Monitorul Oficial” din

7 martie 1925, p. 1509.

2

Vladimir Athanasovici, avocat şi ziarist, s-a născut la 23

mai 1864 în Bucureşti. A urmat liceul la Bucureşti, iar licenţa în

drept a luat-o la Paris. Din decembrie 1888 a fost avocat de Ilfov.

În perioada 5 decembrie 1908 – 4 ianuarie 1911 a activat în

calitate de comisar al guvernului pe lângă Casa Rurală. Între 1

octombrie 1908 – 5 ianuarie 1911 a fost avocat al statului. Din 3

mai 1889 a îndeplinit funcţia de avocat al societăţii „Dacia

România”, iar din 11 decembrie 1897 a fost prim-redactor al

revistei „Dreptul”, deţinând această calitate până la sfârşitul

vieţii. Vladimir Athanasovici a încetat din viaţă în 1928.

3

Vladimir Athanasovici: Alexandru Djuvara, în „Dreptul”

nr. 11/7 februarie 1913, p. 1.

PERSONALITĂŢI ALE CONSILIULUI LEGISLATIVDE-A LUNGUL TIMPULUI

M e d a l i o n

Alexandru Djuvara – jurist distins, de o cultură vastă şi variată, preocupat de întemeierea Consiliului Legislativ

Sorin POPESCU Tudor PRELIPCEANU

preşedinte de secţie



Athanasovici le-a prezentat în felul următor:

„A. Djuvara se gândeşte la graba cu care se fac legilela noi, la grămădeala lor, din care cauză de multe orise simt inconvenienţele lipsei de armonie dintredânsele şi a lacunelor ce prezintă, şi atunciproiectează a face o lege creând un consiliu legislativprezentând garanţiile unei mai bune studieri a legilorşi a concordanţei care trebuie să fie între legi. Altăidee ce-l preocupa este aceea a întinderii inamo -vibilităţii la magistraţii tribunalelor, propunând unmod de alegere al celor care urmau să devinăinamovibili. Tot A. Djuvara proiectează atunci tre -cerea serviciului penitenciarelor de la Ministerul deInterne la acela al Justiţiei, dând putinţă, astfel, unuimai nimerit control al modului cum se aplică pedep -sele pronun ţate de magistraţi”4

. Din păcate, proiectul

legii privind crearea unui Consiliu Legis lativ întocmit

de Alexandru Djuvara nu a fost dezbă tut în niciuna

din cele două Camere ale Parlamen tului.

După plecarea de la Ministerul Justiţiei, Alexandru

Djuvara s-a consacrat baroului (intrând în Baroul de

Ilfov) şi politicii, având prilejul să-şi manifeste marele

său talent oratoric şi profundele sale cunoştinţe. După

cum preciza Vladimir Athanasovici, „era o adevă - rată voluptate sufletească să-l auzi pe A. Djuvaravorbind la bară sau în Parlament. Pledoariile lui suntmodele de precisiune, sinteză, claritate şi o formăaleasă, care denotă vasta şi enciclopedica cultură ceposeda, precum şi firea sa artistică. […] A. Djuvaraera în procesele ce pleda un adversar leal, dar detemut. […] Natură delicată în aparenţă, câtă energieştia să dezvolte însă la momentul oportun, fie în vor -birile sale, fie în acţiune.5”. A fost, în 1896, raportorul

Legii asupra judecă toriilor de ocoale. Alexandru

Djuvara a contribuit, ca membru în Con siliul de

disciplină, la îmbunătăţirile aduse organizării şi

funcţionării Baroului Capitalei după 1903, precum:

organizarea bibliotecii avoca ţilor, a conferinţelor

stagiarilor, a asistenţei judiciare, introducerea obli -

gatorie a costumului avocaţilor. Alexandru Djuvara

era un om de o cultură vastă şi variată.

După retragerea din guvern, Alexandru Djuvara

s-a angajat într-o campanie împotriva lui D.A.

Sturdza. În anii ce au urmat, s-a aflat alături de Ion

I.C. Brătianu, noul şi tânărul şef al Partidului

Naţional Liberal. Alexandru Djuvara a fost ministru

al industriei şi comerţului în perioadele: 2 iunie –

27 de cembrie 1908, 27 decembrie 1908 – 4 martie

1909, 4 martie – 1 noiembrie 1909 şi ministru al

afacerilor străine între 1 noiembrie 1909 şi 28 decem -

brie 1910.

Alexandru Djuvara a fost autorul mai multor

studii şi broşuri cu subiect juridico-politic, după cum

urmează: Idealism şi naturalism. Cercetări critice,

1883; La Rusie et la crise bulgare, 1886; În contrataxei licenţelor, 1888; Cercetări economice. Tarifulgeneral al drepturilor de vamă, 1892; La Lutte desnationalités. Hongrois et Roumains, 1895; Idei şitendinţe, 1903; Meseriile şi munca naţională, 1908;

Industria naţională, 1908 etc.

Orator de excepţie, Alexandru Djuvara a publicat o

parte din pledoariile sale, precum SuccesiuneaMomolo-Cardini. Rezumat după apărarea prezentatăCurţii de Apel Secţ. II de D-nii advocaţi AntonescuMihail, Djuvara Alexandru şi Lecca Constantin, dinpartea moştenitorilor de sânge ai defunctei EcaterinaMomolo-Cardini (este vorba despre procesul de

moştenire în urma căruia o parte din averea Ecate rinei

Momolo-Cardini i-a revenit lui Ion Luca Caragiale. Ca

urmare, acesta s-a stabilit la Berlin cu familia), 1904.

Alexandru Djuvara a încetat din viaţă la 1 februa -

rie 1913 în Bucureşti. Prin moartea sa s-a pierdut

unul din cei mai distinşi jurisconsulţi din acea epocă,

o ilustrare de necontestat a Baroului ţării. De altfel, în

opinia lui I.G. Duca, „Alexandru Djuvara a fost celmai sclipitor dintre oratorii şi dintre oamenii politiciai sfârşitului veacului trecut [secolul XIX] şi aiînceputului veacului de astăzi [secolul XX]”

6

.

Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului

4 Idem, p. 1.

5 Ibidem, p. 1.

6

Ion Mamina, Ion Bulei: Guverne şi guvernanţi. 1866-1916,

Bucureşti, Editura Silex, 1994, p. 187.

Revista română de drept privat nr. 3/2016 –

Principiul securităţii juridice în ordinea constitu -ţională română – prof. univ. dr. Ştefan Deaconu

Autorul constată că ultimii 25 de ani de demo cra -

ţie constituţională din România au adus o fluctuaţie

de legislaţie naţională în domenii diverse. Aceasta a

avut ca urmare o lipsă de predictibilitate şi stabilitate

a raporturilor juridice, consecinţele fiind diverse: de

la crearea unei jurisprudenţe neunitare în instanţe,

până la scăderea încrederii cetăţenilor în instituţiile

statului şi în sistemul judiciar.

Tema abordată pune în evidenţă nevoia de sta -

bilitate şi predictibilitate a sistemulului juridic român

în scopul creării de instituţii statale puternice, pentru

creşterea încrederii cetăţenilor în statul de drept, în

vederea determinării acestora de a se implica activ în

viaţa statului. Securitatea juridică este analizată într-un

prim capitol ca principiu de drept şi apoi în con textul

ordinii de drept european, dezvol tând teme

precum securitatea juridică ca garanţie împotriva

abuzurilor şi arbitrariului puterii publice şi ca prin cipiu

inerent al ordinii juridice a Uniunii Europene. Secu -

ritatea juridică în ordinea de drept naţională este tema

unui alt capitol, unde se arată că securitatea juridică

este un principiu dedus pe cale jurispru den ţială,

întrucât nu are o recunoaştere legală expresă. Legile

neclare, interpretabile, fără o predictibilitate sau lipsite

de un studiu aprofundat asupra consecin ţelor practice

pe care le pot avea sunt doar câteva dintre cauzele care

determină judecătorul să pronunţe hotărâri ce

nemulţumesc nu doar una din părţi, ci ambele părţi

implicate în proces. În acest context, Curtea Constitu -

ţională este cea care a impus securi tatea juridică drept

principiu fundamental al dreptu lui, dedus din inter -

pretarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5),

stabilind că este necesar ca textul să fie regândit înansamblul său ori de câte ori o normă instituie unregim mixt şi confuz, derutant atât pentru persoanacare se poate afla în ipoteza normei, cât şi pentruinstanţa chemată să aprecieze cu privire la vinovăţiaacesteia (Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 25

ianuarie 2012). Securitatea normelor electorale asigură

şi credibilitatea procesului electoral, principiu rezultat

tot dintr-o decizie a Curţii Constituţionale, pentru că

modificarea frecventă a normelor şi caracterul lorcomplex pot dezorienta alegătorul (Decizia Curţii

Constituţionale nr. 334 din 26 iunie 2013). Tot Curtea

a mai statuat că securitatea juridică este de natură a

asigura şi buna funcţionare a instituţiilor publice; cu

referire la norme aplicabile dreptului fiscal sau admi -

nis trativ, în jurisprudenţa ei recomandă evitarea insta -

bilităţii prin înfiinţări/desfiinţări sau reorganizări de

instituţii prin ordonanţe de urgenţă – acte care prin

natura lor au caracter de excepţie. Nu în ultimul rând,

este subliniată necesitatea respectării normelor de

tehnică legislativă, sens în care Curtea Constituţională

arată: chiar dacă creşterea exponenţială a număruluide acte normative şi a complexităţii acestora poate fijustificată prin factori de natură istorică, sociologică,politică, economică, este necesar un efort de disci -plinare a excesului normativ şi de supunere a normeloredictate rigorilor securităţii juridice […] care presu -pune diagnosticarea problemelor, identificarea deremedii adecvate, în sensul organizării activităţii delegiferare prin fundamentarea riguroasă a acesteia peprincipiile tehnicii legislative şi creşterii accesibilită -ţii şi previzibilităţii normelor juridice (I. Predescu,

M. Safta, Principiul securităţii juridice, fundament al

* Lucrare realizată de Cristina Păiş şi Lucica-Violeta Niculae, Consiliul Legislativ.


REVISTA REVISTELOR

Prezentare selectivă a unor articole din revistele de drept româneşti*


statului de drept. Repere jurisprudenţiale în Buletinul

Curţii Constituţionale nr. 1/2009).Aplicarea practică a principiului securităţii juri -

dice conduce la asigurarea unei stabilităţi a raportu -

rilor juridice şi la accesibilitatea şi previzibilitatea

legii, elemente de natură să asigure o interpretare

unitară a legii şi să crească gradul de încredere a

cetăţenilor în justiţie, arată autorul.

Revista română de drept privat nr. 5/2016 –

Legea privind „darea în plată” – examen critic alanumitor elemente de (ne)constituţionalitate şi(ne)convenţionalitate – prof. univ. dr. emerit Corneliu

Bârsan, av. Stan Tîrnoveanu, av. Irina Crăciun

Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor

bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor

asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al

României nr. 330 din 28 aprilie 2016 se prezintă ca

fiind, fără putinţă de tăgadă, unul dintre cele mai

controversate sau chiar cel mai controversat act

normativ de reglementare a raporturilor de drept

privat din România ultimelor decenii.

Acest calificativ este confirmat de controversele

publice dezlănţuite odată cu propunerea şi promul -

garea Legii; profesionişti din domeniul bancar

îndeosebi vizaţi de efectele imediate ale adoptării

acestui act normativ şi practicieni ai dreptului au

lansat multiple obiecţii de ordin practic/economic,

criticând unele dispoziţii de principiu pe care le

cuprinde din perspectiva atingerilor pe care acestea

le aduc unor drepturi fundamentale, precum dreptul

de proprietate privată, libertatea economică şi,

respectiv, libertatea contractuală. Verva disputei a

copleşit şi mediul academic, unde subiectul a fost

abordat într-o manieră pluridimensională şi, totuşi,

majoritar reprobatoare.

Autorii menţionează că dispoziţiile Legii nr. 77/2016

au fost blamate şi pentru dezacordul în care s-ar afla cu

normele constituţionale şi convenţionale care instituie

regula neretroactivităţii legii noi, corolarul stabilităţii

juridice – element indispensabil statului de drept –, prin

faptul că se aplică atât contractelor de credit aflate înderulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şicontractelor încheiate după această dată potrivit art. 11

din Lege, precum şi cu cele care protejează dreptul

fundamental de proprietate şi libertatea economică a

persoanelor, în privinţa cărora se susţine că prevederile

speciale instituie o ingerinţă incontestabilă, însă nejus -

tificată suficient şi neproporţională cu scopul urmărit de

legiuitor.

Pe fondul acestor dispute, studiul de faţă îşi pro -

pune să ofere o analiză a acestui act normativ prin

prisma (ne)concordanţei prevederilor acestuia cu

principiile constituţionale şi convenţionale, astfel

cum acestea au fost interpretate şi aplicate în practica

instanţei de contencios constituţional din România,

respectiv a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Principalele aspecte asumate spre explorare sunt

(i) teza retroactivităţii Legii nr. 77/2016, având în

vedere modus operandi al acesteia şi efectele pe care

le produce, respectiv (ii) chestiunea încălcării drep -

tului de proprietate privată şi a libertăţii contractuale,

cu o introspecţie preliminară indispensabilă asupra

naturii juridice, a conţinutului, mecanismului şi

efectelor exercitării dreptului conferit debitorilor

consumatori în cadrul normativ special analizat.

Menţionăm că prin Decizia Curţii Constituţionale

nr. 623/2016 referitoare la excepţia de neconstitu -

ţionalitate a unor dispoziţii din Legea nr.77/2016

privind darea în plată a unor bunuri imobile în vede -

rea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, precum

şi a legii în ansamblul său, Curtea Constitu ţională a

stabilit următoarele:

1. Admite excepţia de neconstituţionalitate şi

constată că sintagma „precum şi din devalorizarea

bunurilor imobile” din art. 11 teza întâi din lege este

neconstituţională.

2. Admite excepţia de neconstituţionalitate şi

constată că prevederile din art. 11 teza întâi raportate

la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 şi 8 din lege sunt consti -

tu ţionale în măsura în care instanţa judecătorească

verifică condiţiile referitoare la existenţa imprevi -

ziunii.

3. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de necon sti -

tuţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la

dispoziţiile art. 3 teza întâi, precum şi excepţia de

neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a doua

din lege.

4. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconsti -

tuţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate

la celelalte dispoziţii din lege şi constată că acestea

sunt constituţionale, prin raportare la criticile for -

mulate.

Revista revistelor

Revista română de drept european – supliment

2016 – Caracteristicile Avocatului Poporului cainstituţie administrativă autonomă – Ionuţ-Bogdan

Berceanu

Regimul autorităţilor administrative autonome

este reglementat atât la nivel constituţional, potrivit

art. 117 din Constituţia României, cât şi al legilor care

stabilesc natura organică a acestor autorităţi,

organizarea şi funcţionarea lor. Avocatul Poporului

este o instituţie administrativă autonomă înfiinţată

conform Constituţiei. Articolul analizează caracte ris -

ticile Avocatului Poporului ca instituţie administra -

tivă autonomă şi locul acesteia în cadrul sistemului

administrativ din România.

Avocatul Poporului este reglementat în Titlul II,

Capitolul 4 din Constituţie – Drepturile, libertăţile şiîndatoririle fundamentale şi nu la Titlul III – Auto -rităţi publice, ceea ce conferă caracteristici juridice

speciale acestei instituţii. Dintre caracteristicile

instituţiei desprinse din textul constituţional autorul

menţionează că este autoritate autonomă – art. 58

alin. (3), organizarea şi funcţionarea instituţiei se

stabilesc prin lege organică – art. 58 alin. (3), numi -

rea Avocatului Poporului se face de către Camera

Deputaţilor şi Senat în şedinţă comună – art. 65

alin. (2) lit. i) şi prezintă celor două Camere ale

Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora,

rapoarte ce pot conţine recomandări privind legislaţia

sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor

şi a libertăţilor cetăţenilor.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 35/1997 privind orga -

nizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului,

instituţia Avocatul Poporului este autoritate publică

autonomă şi independentă faţă de orice altă autoritate

publică, nu se substituie autorităţilor publice şi nu

poate fi supus niciunui mandat imperativ sau repre -

zen tativ. Art. 3 din lege arată că „Activitatea Avo -

catului Poporului, a adjuncţilor săi şi a salariaţilor

care lucrează sub autoritatea acestora are caracter

public” ceea ce arată calitatea de autoritate statală.

Revista română de drept european – supliment

2016 – Exercitarea Preşedinţiei Consiliului UniuniiEuropene – prof. univ. dr. Augustin Fuerea

Subiectul analizat este extrem de interesant din cel

puţin două motive. În primul rând, când se vorbeşte

despre Preşedinţia Uniunii Europene, instituţiile în

cauză, implicate într-un asemenea proces, sunt cele

mai diverse, începând cu Consiliul European, conti -

nuând cu instituţia Consiliului, a Parlamentului Euro -

pean, a Comisiei Europene şi sfârşind cu preşedinţia

tribunalelor judiciare, Banca Centrală Europeană şi

Curtea de Auditori. Părerile sunt foarte diferite, în

special când este vorba despre răspunsul la urmă -

toarea întrebare: cine preia solicitările Uniunii

Europene?, mai ales după intrarea în vigoare a Tra -

tatului de la Lisabona.

Al doilea motiv se referă la faptul că, în viitorul

apropiat – ianuarie 2019, România va exercita

preşedinţia Consiliului Uniunii Europene conform

Deciziei 2009/908/UE şi este absolut necesar ca

eforturile pentru pregătirea unei asemenea etape să

înceapă chiar acum. Este foarte important de ştiut

cine din ţara noastră va fi implicat în exercitarea

preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene, în ce

constă un asemenea efort şi când trebuie începută

pregătirea pentru un asemenea proces. Acest aspect

este foarte important cu atât mai mult cu cât, aşa cum

reiese din studiu, nu se poate vorbi despre implicarea

unei singure persoane sau a unei singure instituţii, ci

despre implicarea mai multor persoane şi a tuturor

instituţiilor statului.

Articolul începe cu analiza Consiliului Uniunii

Europene, se continuă cu Consiliul European şi

Parlamentul European şi se încheie cu exercitarea

preşedinţiei tribunalelor judiciare, a Băncii Centrale

Europene şi a Curţii de Auditori.

Pandectele Române nr. 11/2016 – Recunoaş -terea şi executarea pe teritoriul României a hotă -rârilor străine pronunţate în statele membre şi înstatele nemembre ale Uniunii Europene – conf. univ.

dr. Oliviu Puie

În contextul integrării României în Uniunea

Europeană, recunoaşterea şi executarea pe teritoriul

României a hotărârilor străine pronunţate în statele

membre ale Uniunii Europene, precum şi în statele

nemembre ale Uniunii Europene, devine un deziderat

de maximă importanţă, impus la nivelul Uniunii

Europene de imperativul cooperării judiciare dintre

state, pentru asigurarea între statele membre a unui

spaţiu de libertate, securitate şi de justiţie.

În acelaşi context, după dobândirea de către

Româ nia a statutului de membru cu drepturi depline

Revista revistelor


în Uniunea Europeană, prin clauza de deschi dere

consacrată de art. 148 alin. (2) din Constituţia Româ -

niei, republicată, „prevederile tratatelor constitutive

ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglemen -

tări unionale au prioritate faţă de dispoziţiile contrare

din dreptul intern şi se aplică direct în statele membre

ale Uniunii Europene”.

Pornind de la aceste considerente, având în vedere

că între statele membre ale Uniunii Europene se

aplică direct actele normative unionale, noul Cod de

procedură civilă reglementează recunoaşterea şi

executarea pe teritoriul României a hotărârilor străine

pronunţate în statele nemembre ale Uniunii Euro -

pene.

În acelaşi context, pornind de la reglementările

unionale şi de la cele instituite de noul Cod civil şi

noul Cod de procedură civilă, studiul de faţă îşi

propune o analiză a problematicii recunoaşterii şi

executării pe teritoriul României a hotărârilor străine

pronunţate în statele membre şi în statele nemembre

ale Uniunii Europene, scoţând în evidenţă unele

aspecte care diferenţiază această problematică la

nivel unional faţă de reglementarea internă aplicabilă

în raporturile României cu statele nemembre ale

Uniunii Europene.

Pandectele Române nr. 11/2016 – Politica desimplificare legislativă şi administrativă – o analizăcomparată (Germania, Ţările de Jos, Suedia) –dr. Andrei Duţu

Senatul Franţei, prin Delegaţia senatorială pentru

raporturile cu mediul de afaceri, a realizat, în luna

mai 2016, o analiză comparată a procedurilor de

simplificare a normelor privind, în special, mediul de

afaceri, având ca obiect reglementările în materie din

Germania, Ţările de Jos şi Suedia. În acest context,

termenul de „simplificare” se referă la iniţiativele

adoptate de puterile publice, ex ante sau ex post,pentru evaluarea şi estimarea costurilor ce le revin în

special operatorilor economici, rezultând din

conformarea la normele legislative cu caracter mai

mult sau mai puţin împovărător sau superfluu.

O atare voinţă se exprimă, în Germania, prin crea -

rea unui organism denumit Normenkontrollrat(Consiliul de control al legislaţiei), care, în anul 2014,

a adoptat un program federal având ca obiect o eva -

luare, din partea cetăţenilor şi a societăţilor private, a

raporturilor cu administraţia publică, o mai bună

reglementare la nivel european, o mai bună luare în

considerare a intereselor întreprinderilor mici şi

mijlocii, o ameliorare a procesului legislativ şi, nu în

ultimul rând, realizarea unui studiu de fezabilitate

relativ la introducerea impozitului declarat, aplicabil

veniturilor societăţilor comerciale.

În Olanda, simplificarea legislativă şi adminis -

trativă este menţionată în cadrul acordurilor de

consti tuire a unei coaliţii guvernamentale din 2007 şi

2010, cât şi într-o notă oficială emisă după

constituirea guvernului din 2007, prin care se stabi -

leşte reducerea cu 25% a costurilor administrative

privind legiferarea. În aceeaşi măsură, şi guvernul

Suediei a stabilit, între 2006 şi 2010, un obiectiv de

reducere cu 25% a costurilor legislative de regle -

mentare, pentru a se obţine o influenţă semnificativă

asupra mediului de afaceri.

În ceea ce priveşte indicatorii avuţi în vedere în

acest proces, Germania a introdus, în 2012, un indice

al evoluţiei costurilor birocratice anuale aferente

măsurilor aplicabile cetăţenilor, economiei şi admi -

nis traţiei publice. În acelaşi timp, s-a constatat nece -

sitatea unor anchete realizate de către un organ

central de statistică, având ca obiect mediul privat şi

de afaceri, pentru a determina nivelul de satisfacţie

(Germania) sau un studiu mai complex, realizat o

dată la trei ani, având ca obiect evoluţiile societăţilor

comerciale (Suedia).

Menţionăm, de asemenea, în acest sens, că în

Franţa Consiliul de Stat a publicat în anul 2016, în

cadrul raportului său anual, un studiu având ca temă

„Simplificarea şi calitatea dreptului”. Prima parte a

studiului constată existenţa unei proliferări legislative

şi a unei înlănţuiri a cauzelor care alimentează acest

fenomen, constatare fără de care nu ar putea fi eva -

luate obstacolele care stau în calea simplificării legis -

laţiei. A doua parte a studiului realizează un inventar

critic al măsurilor luate în ultimii 10 ani, al căror

bilanţ este însă decepţionant, întrucât concluzia

generală este aceea a unei degradări a calităţii legis -

laţiei. În fine, partea a treia a studiului concluzionează

că este necesară promovarea unei noi etici a respon -

sabilităţii decidenţilor publici în domeniul legislativ.

Doar în acest fel va fi posibilă limitarea inflaţiei

legislative şi facilitarea însuşirii normei juridice de

către destinatarii săi (a se vedea Buletin de informarelegislativă nr. 4/2016, p. 17).

Revista revistelor


Analele Universităţii din Bucureşti 2016 –

Amnistia şi graţierea. Caracterizare generală – prof.

univ. dr. Lavinia Valeria Lefterache

Articolul analizează principalele diferenţe dintre

amnistie şi graţiere, precum şi efectele acestora. Sunt,

de asemenea, evaluate elementele de tehnică legis -

lativă folosite de-a lungul timpului în elaborarea

legilor cu privire la amnistie şi graţiere.

Amnistia este o instituţie cu dublă valoare juri -

dică, de drept penal (efectele amnistiei) şi de drept

constituţional (instituţiile care au dreptul să acorde

amnistia). Amnistia reprezintă un act al Parlamen -

tului, care ia forma unei legi organice, prin care se

înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea

săvârşită. Amnistia produce efecte in rem cu privire

la infracţiuni comise anterior intrării în vigoare a legii

care cuprinde actul de clemenţă, fiind fără relevanţă

dacă fapta a fost comisă de un minor şi, în consecinţă,

nu pot fi aplicate pedepse ori, dacă fapta a fost comisă

de un subiect major ori de o persoană juridică.

Amnistia produce efecte şi asupra răspunderii penale

a minorilor, împiedicând pronunţarea măsurilor

educative, atunci când intervine antecondamnatoriu,

respectiv înlăturând executarea acestora, atunci când

intervine postcondamnatoriu. Această dispoziţie cu

caracter general nu împiedică însă ca printr-o lege

specială de amnistie să se prevadă contrariul,

respectiv excluderea răspunderii penale a minorilor

din obiectul acestei cauze de înlăturare a răspunderii

penale. În consecinţă, în cazul participaţiei penale,

amnistia va fi incidentă atunci când data săvârşirii

infracţiunii se situează anterior intrării în vigoare a

legii, nu şi atunci când data actului participantului

este anterior actului de amnistie, dar data săvârşirii

infracţiunii este ulterioară acestei legi.

Graţierea este măsura de clemenţă ce constă în

înlăturarea, în total sau în parte, a executării pedepsei

aplicate de instanţă ori în comutarea acesteia în una

mai uşoară. Pedepsele executate nu mai pot face

obiectul graţierii, însă pedepsele a căror executare

este amânată sau întreruptă sunt susceptibile de

graţiere, la fel ca şi cele din executarea cărora s-a

obţinut liberarea condiţionată. Graţierea este o insti -

tuţie cu dublă valoare juridică, de drept penal

(efectele graţierii, art. 160 din Codul penal, procedura

graţierii, Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi

procedura acordării graţierii, republicată) şi de drept

constituţional (instituţiile care au dreptul să acorde

graţierea). Graţierea este un act al Preşedintelui

României, atunci când este individuală, acordată prin

decret potrivit art. 94 lit. d) din Constituţie şi un act

al Parlamentului, atunci când este colectivă, acordată

prin lege organică, conform prevederilor art. 73

alin. (3) lit. i) din Constituţie.

Revista română de dreptul muncii nr. 9/2016 –

Abuzul în serviciu în viziunea Curţii Constituţionalea României – Dănuţ Volintiru

Analiza abuzului în serviciu în viziunea Curţii

Constituţionale a României din perspectiva Deciziei

nr. 405 din 15 iunie 2016 are menirea de a evidenţia

pe de o parte limitele controlului de constituţionali -

tate în legătură cu diferitele forme ale abuzului în

serviciu reglementat în Codul penal din 1969, în

Codul penal în vigoare şi în Legea nr. 78/2000 pentru

prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de

corupţie, iar pe de altă parte interpretarea sintagmei

„îndeplineşte prin încălcarea legii”.

În aceste condiţii s-a încercat să se analizeze de ce

această decizie a Curţii Constituţionale a Româ niei nu

are incidenţă şi nu poate fi invocată în cazul infrac -

ţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice,

abuzului în serviciu prin îngrădirea unor drepturi şi

abuzului în serviciu în formă calificată (art. 247,

art. 248 şi art. 248

1

) incriminate în Codul penal din

1969 şi, în ce măsură, exercitarea atribu ţiilor de

serviciu în condiţiile celor două modalităţi normative

de săvârşire a infracţiunilor de abuz în serviciu („nu

îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte contrar legii”)

se circumscriu exclusiv „legii” în sens restrâns sau/şi

în ce limite actelor normative de regle mentare secun -

dară (hotărâri de Guvern, regulamente de organizare

şi funcţionare, ordine emise de ministru etc.).

Revista română de drept al afacerilor nr. 9/2016

– Obţinerea ilegală de fonduri ale Uniunii Europene.Tendinţe jurisprudenţiale – Daniel Grădinaru

Infracţiunea de obţinere ilegală de fonduri ale

Uniunii Europene constă, potrivit actualei regle men -

tări, în folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de

documente ori declaraţii false, inexacte sau incom plete,

dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de

fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau

din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.

Revista revistelor


Aceasta poate fi de asemenea săvârşită prin omi siunea

de a furniza, cu ştiinţă, datele cerute potrivit legii pentru

obţinerea de fonduri din bugetul general al Uniunii

Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori

în numele ei, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe

nedrept a acestor fonduri. Dacă aceste fapte au produs

consecinţe deosebit de grave, limitele de pedeapsă

prevăzute de lege se majorează cu jumătate.

Legiuitorul român a preluat în principiu definiţia

dată fraudei din Convenţia PIF, însă a făcut-o incom -

plet, preluând în cuprinsul acesteia numai primele

două variante de săvârşire. În legătură cu a treia vari -

antă din Convenţie, deturnarea de fonduri, legiuitorul

român a incriminat-o într-un articol separat (art. 18

3

),

deşi ar fi fost mai bine sistematizate aceste infracţiuni

dacă se păstra criteriul pe care l-au avut în vedere

redactorii Convenţiei: infracţiuni privitoare la chel -tuieli, respectiv infracţiuni privitoare la venituri.

Prin noul Cod penal a fost incriminată în art. 306

şi fapta de obţinere ilegală de fonduri care constă în

folosirea ori prezentarea de documente sau de date

false, inexacte ori incomplete pentru primirea apro -

bărilor sau garanţiilor necesare acordării finanţării

obţinute sau garantate din fonduri publice (naţionale),

dacă are ca rezultat obţinerea pe nedrept a acestor

fonduri.

Revista revistelor


Lucrarea „Dreptul Uniunii Europene. Principii,

acţiuni, libertăţi”, distinsă cu menţiune la Gala Uniunii

Juriştilor în 2016, reprezintă o continuare a demer surilor

anterioare ale prof. univ. dr. Augustin Fuerea destinate

aprofundării şi actualizării problematicii dreptului

Uniunii Europene.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la

Lisabona (1 decembrie 2009) distincţia dintre dreptul

comunitar şi dreptul Uniunii Europene a devenit istorie.

Potrivit articolului 1 al treilea paragraf TUE, „Uniunea

se substituie Comunităţii Europene şi îi succedă

acesteia”. Potrivit articolului 47 TUE, „Uniunea are

personalitate juridică”. Cele două sisteme de drept din

Europa, sistemul romanic-germanic (Franţa, Germania,

România) şi sistemul anglo-saxon (Marea Britanie),

sunt fundamentul unui drept nou, dreptul Uniunii

Europene. Dreptul Uniunii Europene este distinct de

oricare dintre sistemele naţionale de drept.

Sursele documentare folosite, cu precădere, pentru

reali zarea acestei lucrări sunt legislaţia Uniunii Euro -

pene (izvoare primare şi derivate), doctrina relevantă

pentru materie, existentă în ţară şi în străinătate, dar şi

jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Euro -

pene, respectiv a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

(Curtea de Justiţie, Tribunalul şi Tribunalul Funcţiei

Publice). Dreptul european este format din legislaţia

primară şi din cea secundară. Tratatele fondatoare (legis -

laţia primară) ce au instituit Uniunea Europeană, Uniune

care, din perspectivă evolutivă, este forma actuală a

integrării economice, care a început în anul 1952,

reprezintă normele care stau la baza tuturor acţiunilor

Uniunii. Legislaţia secundară, care include regula men -

tele, directivele şi deciziile, derivă din princi piile şi

obiectivele stabilite prin tratate.

În primele trei capitole ale lucrării sunt tratate ele -

mente de drept general al Uniunii Europene (noţiuni,

izvoare, principii, actele sale juridice), precum şi

acţiunile care pot fi formulate în faţa instanţelor Uniunii

Europene (acţiunea în anulare, excepţia de ilegalitate,

acţiunea în carenţă, acţiunea preliminară, acţiunea

pentru încălcarea obligaţiilor ce revin statelor în temeiul

tratatelor). Principiile specifice dreptului european sunt:

principiul atribuirii de competenţe, principiul subsi dia -

rităţii, principiul proporţionalităţii, principiul cooperării

loiale.

Partea cea mai consistentă – celelalte şase capitole

ale cărţii – aparţine dreptului material al Uniunii Euro -

pene. Sunt analizate politica comercială comună, libera

circulaţie a mărfurilor, libera circulaţie a persoanelor şi

dreptul de stabilire, libera circulaţie a serviciilor, libera

circulaţie a capitalurilor şi plăţilor, dar şi unele elemente

de drept concurenţial al Uniunii Europene.

Cercetarea cuprinde şapte anexe – care redau frag -

mente din actele juridice ale Uniunii Europene –,

precum şi un aparat bibliografic complex, ce poate fi

o bună referinţă pentru cei interesaţi de acest domeniu.

Lucrarea se adresează teoreticienilor şi practicie nilor

dreptului, dar şi specialiştilor aparţinând altor do me nii.

Prin conţinutul său, este de un real folos celor interesaţi

de noul sistem de drept european, aflaţi la început de

drum, precum şi celor cu preocupări în dome niul prac -

ticii europene sau în materii interferente de mai multă

vreme, cum este cazul jurnaliştilor care au un rol deo -

sebit de important în diseminarea informaţiei, al oame -

nilor de afaceri ori al specialiştilor implicaţi direct în

procesul de integrare a ţării noastre în Uniunea Euro -

peană, un loc aparte ocupându-l cadrele didactice, dar nu

numai.

Mirela PAVEN

expert



APARIŢII EDITORIALE

Dreptul Uniunii Europene. Principii, acţiuni, libertăţi

Augustin FUEREA

Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2016

Lucrarea „Drept administrativ. Probleme funda -

mentale ale dreptului public” de Cătălin-Silviu Săraru

tratează în detaliu, în cele 24 de capitole ale sale,

instituţiile dreptului administrativ, fiind încununarea

unei remarcabile activităţi publicistice dedicate

acestui domeniu, acti vitate răsplătită, de altfel, de-a

lungul timpului, cu premii de prestigiu.

Instituţiile dreptului administrativ sunt prezentate

din perspectivă atât istorică, cât şi comparată. Evo luţia

lor în timp pune în evidenţă elemente specifice proprii,

de la apariţia dreptului administrativ ca ştiinţă în

secolul al XIX-lea, până la provocările din prezent ale

dreptului administrativ european – legate de dezvol -

tarea unui spaţiu administrativ european în cadrul

Uniunii Europene – şi ale dreptului adminis tra tiv

global, privind adaptarea organizaţiilor interna ţio nale

la schimbările rapide ale contextului inter naţional.

Sunt evidenţiate aspecte practice relevante, numeroase

aspecte de jurisprudenţă prin care se exemplifică

modul de interpretare şi de aplicare a prevederilor din

actele normative în realitatea socială.

Se remarcă viziunea exhaustivă a autorului asupra

domeniului studiat, ceea ce reflectă dorinţa sa de a

nu lăsa necercetată nici una din temele care se

regăsesc, în mod tradiţional, într-un curs de drept

administrativ. Pentru prima dată într-un curs de drept

administrativ se acordă o atenţie sporită materiei

contractelor administrative.

Problemele specifice dreptului administrativ sunt

analizate cu obiectivitate, propunându-se soluţii de

modernizare a administraţiei publice româneşti.

Codificarea procedurilor administrative este un

deziderat susţinut de doctrina dreptului administrativ

încă din perioada interbelică, iar autorul susţine acest

deziderat, considerându-l extrem de actual. Codifi -

carea ar oferi cetăţeanului de rând avantajul de a găsi

într-un singur act normativ reglementate toate dreptu -

rile şi obligaţiile care intră în conţinutul raportului

juridic de drept administrativ. Este, de altfel, de subli -

niat în context că în prezent în ţara noastră sunt în

plină dezbatere principiile unui cod administrativ,

care se anunţă a fi adoptat în perioada următoare.

Lucrarea analizează statul şi separaţia puterilor în

stat, administraţia publică, izvoarele dreptului admi -

nistrativ, actul administrativ, contractele administra -

tive, controlul activităţii administraţiei publice,

răs pun derea în dreptul administrativ, domeniul public

şi domeniul privat, funcţia publică şi funcţionarii

publici, contenciosul administrativ, principiile de

orga nizare şi funcţionare a administraţiei publice

locale, structuri asociative ale unităţilor adminis -

trativ-terito riale, integrarea autorităţilor şi instituţiilor

administrative din România în sistemul de valori al

Uniunii Europene.

Materia contractelor administrative beneficiază de

o atenţie amănunţită, căci ponderea mijloacelor de

acţiune contractualistă este în continuă creştere. De

asemenea, şi controlul exercitat de opinia publică

asupra administraţiei publice prin intermediul peti -

ţiilor şi al accesului liber al persoanelor la orice infor -

maţie de interes public este pe larg dezbătut. În

ana liza instituţiei contenciosului administrativ auto -

rul apelează la dreptul comparat.

Cursul de drept administrativ dispune de un aparat

bibliografic bogat, fiind extrem de util studenţilor,

cadrelor didactice, precum şi practicienilor din dome -

niul ştiinţelor juridice şi administrative.

Mirela PAVEN

expert


Apariții editoriale


Drept administrativ. Probleme fundamentale ale

dreptului public

Cătălin-Silviu SĂRARU

Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2016

După mai bine de două decenii şi jumătate de la

schimbarea regimului politic în Europa Centrală şi de

Est, se poate afirma că cele opt state foste comu niste

(Bulgaria, Cehia, Croaţia, Polonia, România,

Slovacia, Slovenia şi Ungaria) au trecut testul tran -

ziţiei, sub ochiul vigilent al democraţiilor occiden -

tale, grupate în cele două mari organizaţii ale Vestului

democratic: UE şi NATO.

Lucrarea lui Bogdan Dima, lector dr. în cadrul

Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti,

„Sisteme de guvernare în democraţiile din centrul şi

sud-estul Europei”, ţine atât de domeniul dreptului

constituţional, cât şi de domeniul ştiinţei politice şi

urmăreşte procesul de consolidare democratică în

aceste state.

Cartea este structurată în două părţi: marile siste -

me de guvernare şi raporturile de putere. În prima

parte sunt prezentate definiţiile, trăsăturile specifice,

avantajele şi riscurile din perspectiva bunei funcţio -

nări a regimurilor democratice ale celor mai impor -

tante şi mai răspândite trei sisteme de guvernare din

lume pe care le reglementează în prezent majoritatea

constituţiilor lumii: parlamentarismul, prezidenţia -

lismul şi semiprezidenţialismul, ultimul fiind siste -

mul de guvernare ales de statele foste comuniste.

Partea a doua radiografiază raporturile de putere

dintre executiv şi legislativ. Sunt analizate compa -

rativ dispoziţiile constituţionale esenţiale pentru a

înţelege aceste raporturi:

– dispoziţiile constituţionale care reglementează

raporturile de putere dintre Parlament şi Preşedinte

(formarea guvernelor, răspunderea preşedinţilor pen -

tru fapte de încălcare a Constituţiei şi dreptul de veto

al şefilor de stat asupra legilor adoptate de Parla ment);

– dispoziţiile constituţionale care reglementează

raporturile de putere dintre guvern şi Parlament (dele -

g area legislativă, angajarea răspunderii, moţiunea de

cenzură şi atribuţiile executivelor în situaţii excep -

ţionale).

Dimensiunea preponderent parlamentară a siste me -

lor de guvernare din această parte a Europei rămâ ne o

garanţie că tendinţele de concentrare a puterii în zona

executivului, fie a preşedinţilor, fie a prim-miniştrilor,

au o limită.

Cartea se doreşte a fi, după mărturisirile autorului,

o carte-instrument.

Instrument util specialiştilor în drept constitu -

ţional şi ştiinţe politice, atunci când vor încerca să

facă ordine în multitudinea de teorii cu privire la

raportul dintre sistemele de guvernare şi procesul de

consolidare a democraţiilor, în special în statele foste

comuniste din centrul şi sud-estul Europei.

Poate fi de folos persoanelor interesate de pro -

cesul de revizuire a Constituţiei României, oferin -

du-le posibilitatea să observe cum au reglementat alte

state foste comuniste din spaţiul central şi sud-est

european instituţii cruciale pentru gestionarea rapor -

turilor de putere dintre executiv şi legislativ.

În al treilea rând, poate va folosi studenţilor din

facultăţile de profil, care doresc să înţeleagă mai bine

cum o serie de reguli constituţionale ar putea conduce

la concentrarea sau la dispersarea puterii în cadrul

unor democraţii în curs de consolidare.

Mirela PAVEN

expert


Apariții editoriale


Sisteme de guvernare în democraţiile din centrul

şi sud-estul Europei

Bogdan DIMA

Bucureşti, Editura Hamangiu, 2015

Propuneri de lege ferenda extrase din articolele publicateîn revistele de drept româneşti

(semestrul II 2016)

– Bibliografie indexată şi adnotată* –

1. ATHANASIU, ALEXANDRU; VLĂSCEANU, ANA-MARIA – O dezbatere nefinalizată. Condiţia

redactării într-o anumită limbă a conţinutului contractului de muncă – posibilă cauză de nulitate a

acestuia = În: Dreptul – nr. 11, 2016, p. 48-63.

Autorii propun ca soluţie de lege ferenda în privinţa art. 16 alin. (1) din Codul muncii următoarele teze: încheierea contractului

de muncă în scris şi în limba română cu obligarea angajatorului de a elibera pe cheltuiala sa o versiune în limba statului al cărui

cetăţean este angajatul sau pe care o cunoaşte, la cererea sa expresă; angajatorul este obligat pentru angajaţii proveniţi din state

membre U.E. şi ale Spaţiului Economic European şi Elveţia de a asigura redactarea, pe cheltuiala sa, a textului contractului

de muncă în limba română şi a statului al cărui resortisant este angajatul; îndeplinirea cerinţelor de mai sus vizează orice

contract de muncă încheiat şi executat pe teritoriul României; versiunile în limba română şi într-o altă limbă au valoare probantă

egală cât priveşte existenţa şi conţinutul contractului de muncă şi pot fi utilizate „deopotrivă” în faţa instanţelor judecătoreşti.

Subiect: cauză de nulitate; Codul muncii; contract individual de muncă.

2. BODOAŞCĂ, TEODOR; MURGU, ANDREI – Mijloace de apărare de drept civil a drepturilor morale

de autor în contextul protecţiei juridice a drepturilor nepatrimoniale = În: Revista română de dreptul

proprietăţii intelectuale – nr. 3, 2016, p. 25-43.

Autorii fac următoarele propuneri de lege ferenda: modificarea textului art. 139 alin. (1) teza I din Legea nr. 8/1996, în sensul

că „titularii drepturilor recunoscute şi protejate de prezenta lege pot solicita instanţelor de judecată constatarea existenţei

acestora şi acordarea de despăgubiri în condiţiile legii”; abrogarea art. 139 alin. (1) teza a II-a şi art. 139 alin. (1) teza a III-a

din Legea nr. 8/1996; eliminarea din conţinutul art. 139 alin. (1) teza I din Legea nr. 8/1996 a expresiei „organisme competente”;

modificarea, în sensul renunţării la expresiile „reparaţie patrimonială” şi „chiar patrimonial” din art. 253 alin. (4) teza I din

Codul civil; abrogarea art. 253 alin. (4) teza a II-a din Codul civil.

Subiect: drept civil; drept moral; drept nepatrimonial; protecţie juridică.

3. BODOAŞCĂ, TEODOR; MURGU, ANDREI – Opinii privind semnificaţia juridică a plagiatului =

În: Revista română de dreptul proprietăţii intelectuale – nr. 4, 2016, p. 76-87.

Autorul propune de lege ferenda ca dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. d) şi e) din Legea nr. 206/2004, precum şi cele ale art. 141

alin. (1) din Legea nr. 8/1996 să fie modificate corespunzător. Astfel, art. 4 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 206/2004 ar trebui să

prevadă că „plagiatul constă în preluarea fără drept, într-o operă scrisă, în totul sau în parte, opera scrisă a altui autor, fără a

indica preluarea, în scopul de a o prezenta ca o creaţie intelectuală proprie”. Art. 141 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 ar trebui

reformulat în sensul că „este infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă fapta persoanei de

a prelua fără drept, într-o operă scrisă, în totul sau în parte, opera scrisă a altui autor, fără a indica preluarea, în scopul de a o

prezenta ca o creaţie intelectuală proprie”. Art. 4 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 206/2004 ar trebui să prevadă că „autoplagiatul

constă în preluarea, în totul sau în parte, într-o operă scrisă, o operă scrisă proprie, fără a indica preluarea”.

Subiect: creaţie intelectuală; originalitate; plagiat.

4. BODOAŞCĂ, TEODOR; TARNU, LUCIAN; GRĂJDEANU, VIORICA – Discuţii în legătură cu unele

aspecte juridice ale contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor în reglementarea Legii

nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe = În: Dreptul – nr. 10, 2016, p. 46-67.

Autorii propun de lege ferenda următoarele: reformularea art. 1777 din Codul civil, în sensul înlocuirii termenului „bun” cu

„lucru”; modificarea dispoziţiilor art. 39 şi următoarele din Legea nr. 8/1996, în sensul că „prin contractul de cesiune se

transmit drepturi patrimoniale de autor asupra operei”; modificarea tuturor textelor Legii nr. 8/1996 care, referindu-se la diverse

aspecte ale contractului de cesiune, prevăd fără distincţie transmiterea sau cedarea drepturilor patrimoniale de autor, în sensul

înlocuirii acestor termeni cu expresia „transmiterea folosinţei”; modificarea dispoziţiilor art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996,


REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

* Lucrare realizată de Cătălina Dumitru şi Cristina Păiş, Consiliul Legislativ.

astfel încât acestea să se refere numai la adaptarea contractului de cesiune, urmând ca, în funcţie de împrejurări, organul

jurisdicţional să decidă folosirea uneia dintre cele două modalităţi pentru distribuirea în mod echitabil între părţi a pierderilor

şi beneficiilor ce rezultă din schimbarea împrejurărilor; compatibilizarea dispoziţiilor art. 43 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 8/1996

cu cele ale art. 1271 din Codul civil; modificarea art. 47 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în sensul de a înlocui termenul „culpă”

cu cel de „vinovăţie”.

Subiect: contract de cesiune; drept conex; drept de autor; drept patrimonial de autor.

5. BODOAŞCĂ, TEODOR; TARNU, LUCIAN IOAN – Opinii în legătură cu semnificaţia unor expresii

utilizate în domeniul protecţiei juridice a creaţiei intelectuale = În: Revista română de dreptul proprietăţii

intelectuale – nr. 4, 2016, p. 272-280.

În opinia autorilor, pentru eliminarea efectului restrictiv al expresiilor drept de proprietate intelectuală şi drept de proprietate

industrială şi pentru a reflecta împrejurarea că sunt supuse protecţiei juridice o multitudine de drepturi (patrimoniale şi

nepatrimoniale) rezultate din creaţia intelectuală, propun ca de lege ferenda acestea să fie înlocuite cu sintagma generică

drepturi de creaţie intelectuală sau cu unele specifice fiecărui gen de creaţie (drepturi asupra operei, drepturi asupra invenţiei

etc.). Autorii mai propun de lege ferenda înlocuirea expresiei „dreptul de autor” din textele Legii nr. 8/1996 cu expresia

„drepturile de autor” sau cu altele echivalente. Spre exemplu, art.1 alin. (1) teza I ar putea fi reformulat în sensul că „drepturile

de autor asupra unei opere... sunt recunoscute şi garantate în condiţiile prezentei legi” sau art. 5 alin. (2) ar putea să prevadă

că „drepturile de autor asupra unei opere comune aparţin coautorilor acesteia...”. De asemenea, în consens cu conţinutul ei

normativ, Legea nr. 8/1996 ar putea fi redenumită „Legea privind protecţia drepturilor de autor şi a celor conexe”.

Subiect: creaţie intelectuală; drept de autor; drept patrimonial; protecţie juridică.

6. BODU, SEBASTIAN – Infracţiunile de bancrută (III). Art. 241 C. pen – bancruta frauduloasă =

În: Revista română de drept al afacerilor – nr. 7, 2016, p. 97-114.

Având în vedere că important, în cazul bancrutei frauduloase, nu este faptul ascunderii bunului sau însuşirii lui, ci fraudarea

creditorilor sociali ai debitorului insolvent – mai ales că acest din urmă lucru se poate produce şi în alte forme prin care autorul

dobândeşte un folos, precum mărirea fictivă a pasivului sau reducerea frauduloasă a activului – autorul apreciază că de legeferenda ipoteza art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul penal ar trebui să conţină şi fapta de însuşire fără drept a unor bunuri.

Subiect: bancrută frauduloasă; creditor; debitor; organ de administrare.

7. CORAŞ, LEONTIN – Consideraţii referitoare la necesitatea reglementării nulităţilor virtuale în Codul

de procedură penală = În: Dreptul – nr. 10, 2016, p. 41-45.

De lege ferenda, autorul propune introducerea alin. (6) la art. 282 din Codul de procedură penală cu următorul conţinut: (6)

„Instanţa ia în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea

adevărului şi justa soluţionare a cauzei.”

Subiect: Codul de procedură penală; nulitate absolută; nulitate relativă; nulitate virtuală.

8. DOGARU, DAN-MIHAIL – Insolvenţa în accepţiunea art. 491-493 din Noul cod de procedură penală

= În: Pandectele Române – nr. 12, 2016, p. 70-74.

Autorul consideră de lege ferenda că prevederile art. 491 alin. (3) din noul Cod de procedură penală ar trebui să cuprindă

inclusiv un termen legal înăuntrul căruia procurorul sau judecătorul de cameră preliminară pot proceda la numirea noului

reprezentant legal – practician în insolvenţă – al persoanei juridice faţă de care sunt derulate cercetările în materie penală.

Subiect: administrator judiciar; debitor; insolvenţă; lichidator.

9. FLOREA, BUJOREL – Discuţii în legătură cu modificările aduse infracţiunii prevăzute în art. 52 din

Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în

aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal = În: Revista română de dreptul proprietăţii intelectuale –

nr. 3, 2016, p. 93-105.

Autorul propune de lege ferenda ca art. 30 din Legea nr. 129/1992 să fie reformulat, în sensul de a exprima cu precizie şi

claritate împrejurarea că titularul certificatului de înregistrare a desenului sau modelului are dreptul să interzică terţilor să

efectueze cele trei categorii de acte: acte prin care se modifică produsul contrafăcut (reproducere sau fabricare); acte prin care

se valorifică produsul contrafăcut (comercializare, oferire spre vânzare, punere pe piaţă, import, export, folosire, stocare) şi

acte prin care se valorifică produsul original care încorporează ori la care se aplică desenul sau modelul.

Subiect: Cod penal; infracţiune de contrafacere; protecţia desenelor şi modelelor.

10. FLOREA, BUJOREL – Vânzarea operelor de artă = În: Revista română de dreptul proprietăţii

intelectuale – nr. 4, 2016, p. 141-147.

Autorul propune de lege ferenda completarea cu un nou alineat, alin. (4) la art. 946 din Codul civil, care să prevadă dreptul

celui care descoperă autenticitatea unor opere de artă, la o cotă parte din valoarea operei respective.

Subiect: autenticitate; operă de artă; vânzare.

11. LAZĂR, AUGUSTIN – Conflictul de interese – o analiză comparativă = În: Dreptul – nr. 9, 2016,

p. 29-57.

Autorul formulează următoarele propuneri de lege ferenda: 1) Art. 301 alin. (1) din Codul penal se modifică, având următorul

cuprins: „Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea

Referințe bibliografice


unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru

un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi dintre profesionişti ori de muncă în

ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură se pedepseşte cu închisoare de la unu

la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică”; 2) La art. 308 alin. (1) din Codul penal cu raportare

la art. 301 din Codul penal autorul propune eliminarea din conţinutul textului legal a sintagmei „ori în cadrul oricărei persoane

juridice”.

Subiect: conflict de interese; folos patrimonial; funcţionar public.

12. LEŞ, IOAN – Opinii privitoare la pensionarea cadrelor didactice din învăţământul superior =

În: Dreptul – nr. 11, 2016, p. 87-96.

Autorul consideră de lege ferenda că pensionarea după împlinirea vârstei de 65 de ani ar trebui să fie acceptată, în plan normativ,

numai la nivelul funcţiei didactice de profesor universitar. De lege ferenda, s-ar putea lua în considerare şi posibilitatea

menţinerii în calitate de titulari numai a profesorilor universitari care au calitatea de membri ai Academiei Române sau ai

academiilor de ramură.

Subiect: cadru didactic; învăţământ superior; pensionare.

13. MAREŞ, MIHAI – Mandatul european de arestare (I). Regula specialităţii = În: Pandectele Române

– nr. 12, 2016, p. 32-47.

Autorul consideră că de lege ferenda se impune completarea legislaţiei procesuale penale române cu dispoziţii prin care să se

asigure respectarea principiului specialităţii şi sancţionarea, în mod corespunzător, a eventualei nesocotiri a acesteia în diverse

ipoteze practice ca, de exemplu, supunerea persoanei ce fusese predată în vederea executării pedepsei pentru o anumită

infracţiune la rejudecarea unei cauze având ca obiect alte infracţiuni, anterioare predării, faţă de care instanţa de fond pronunţase

o soluţie de achitare ori de încetare a procesului penal. Din perspectiva reglementării art. 115 alin. (3) din Legea nr. 302/2004,

referitoare la consimţământul autorităţii judiciare române de executare, pentru sporirea garanţiilor procedurale, acest text de

lege ar necesita modificări, în sensul ca încheierea să fie dată cu citarea părţilor şi să fie supusă unei căi de atac.

Subiect: mandat european de arestare; procedură de predare; regula specialităţii.

14. MARINESCU, ANA-MARIA – Analiza proiectului de lege privind modificarea şi completarea Legii.

nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe. Propuneri de lege ferenda = În: Revista română

de dreptul proprietăţii intelectuale – nr. 4, 2016, p. 159-208.

Autoarea face următoarele propuneri de lege ferenda cu privire la proiectul de lege privind modificarea şi completarea Legii

nr. 8/1996: dreptul de a încasa remuneraţii de la organismul care a exercitat gestiunea colectivă obligatorie pentru drepturile

supuse utilizărilor trebuie să fie principalul drept al titularilor de drepturi care nu sunt membri ai unui organism de gestiune

colectivă; reglementarea unor dispoziţii care prevăd situaţiile în care Oficiul Român pentru Drepturile de Autor poate aplica

sancţiuni contravenţionale; corelarea procedurilor privind desemnarea colectorilor mici.

Subiect: drept conex; drept de autor; titular de drepturi.

15. MILITARU, GEORGE COSMIN – Consideraţii asupra mandatului de supraveghere tehnică

privind obţinerea datelor referitoare la tranzacţiile financiare ale unei persoane şi analiza comparativă

cu instituţia obţinerii de date privind situaţia financiară a unei persoane = În: Dreptul – nr. 9, 2016,

p. 115-131.

Autorul propune de lege ferenda modificarea art. 138 alin. (9) din Codul de procedură penală astfel încât să se refere numai

la operaţiunile care se efectuează, nu şi la cele trecute, efectuate, aceasta fiind şi esenţa unei măsuri de supraveghere, care

implică monitorizarea în timp real a unei activităţi. Având în vedere confuziile care se fac între cele două instituţii analizate,

relevate atât de practica judiciară, cât şi de doctrină, cele două instituţii ar trebui regândite. O variantă optimă de reglementare,

referitor la instituţia reglementată de art. 153 din Codul de procedură penală, care implică o procedură simplificată şi care nu

vizează monitorizarea unor activităţi, ci date consumate, ar putea fi menţinerea acesteia cu privire la existenţa şi conţinutul

conturilor, astfel aceasta putând fi folosită numai pentru ca anchetatorul să afle dacă o persoană fizică sau juridică deţine contul

respectiv, care este soldul acestora, la acestea putând fi adăugate şi extrasele de cont vizând operaţiunile deja efectuate.

Eliminarea sintagmei „alte situaţii financiare” reprezintă un pas important, textul de lege devenind astfel mai clar, previzibil

şi accesibil.

Subiect: mandat de supraveghere tehnică; situaţie financiară; tranzacţie financiară.

16. POPESCU, EMILIAN-FLORIA – Trimiterea cauzei spre rejudecare; compatibilitatea cu procedura

somaţiei de plată = În: Dreptul – nr. 7, 2016, p. 91-103.

Autorul consideră de lege ferenda că ar trebui instituită o procedură a ordonanţei de plată în dreptul intern. Cum legiuitorul

precizează în mod limitativ situaţiile în care se poate promova o acţiune de drept comun, rezultă că, în celelalte situaţii,

hotărârea prin care se soluţionează cererea de emitere a ordonanţei de plată generează excepţia autorităţii de lucru judecat. În

aceste condiţii, raţiuni ţinând de respectarea dezideratului dublului grad de jurisdicţie justifică necesitatea ca legiuitorul să

introducă şi în procedura ordonanţei de plată prevederi procedurale similare celor care reglementează trimiterea spre rejudecare

pentru apel şi recurs.

Subiect: cale de atac; rejudecare cauză; somaţie de plată.



17. PRESCURE, TITUS – Unele consideraţii referitoare la regimul juridic actual al bunurilor imobile

clasificate ca monumente istorice, cu privire specială asupra condiţiilor şi a procedurii de înstrăinare a

unor astfel de bunuri = În: Revista română de drept al afacerilor – nr. 10, 2016, p. 13-26.

Autorul apreciază că de lege ferenda se impune modificarea prevederilor art. 4 alin. (9) din Legea nr. 422/2001 în sensul

stabilirii unui termen de valabilitate a comunicării de neexercitare a dreptului de preempţiune de un an (de 365 de zile) ori chiar

mai mult, termen care să înceapă să curgă de la data primirii acelei comunicări.

Subiect: bun imobil; drept de preempţiune; monumente istorice.

18. PRESCURE, TITUS – Repere ale evoluţiei modalităţilor dreptului de vot în adunările generale ale

asociaţilor societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990 privind societăţile şi de Legea nr. 297/2004

privind piaţa de capital = În: Revista română de drept al afacerilor – nr. 7, 2016, p. 21-36.

Autorul consideră că de lege ferenda se impune ca atât Legea nr. 31/1990, cât şi Legea nr. 297/2004 să conţină prevederi

speciale şi clare privind includerea acţionarilor care votează prin corespondenţă şi prin mijloace electronice în categoria

participanţilor la Adunarea generală a asociaţilor. De asemenea, se impun şi prevederi cu privire la măsura în care se poate

promova o hotărâre de genul celei pe care o are în vedere art. 155 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 în cazul în care acţionarii au

votat înainte de Adunarea generală a asociaţilor prin corespondenţă şi/sau prin mijloace electronice.

Subiect: acţionar; adunare generală; asociat; drept de vot.

19. SUIAN, MIHAI – Consideraţii privind accesul la un sistem informatic ca metodă de supraveghere

tehnică (I) = În: Caiete de drept penal – nr. 3, 2016, p. 68-97.

Autorul face următoarele propuneri de lege ferenda: se impune a se face distincţia între un sistem informatic accesibil publicului

şi unul neaccesibil publicului; completarea situaţiilor în care se poate dispune accesul la un sistem informatic cu situaţia în care

mijlocul săvârşirii infracţiunii este in concreto un sistem informatic; aplicarea dispoziţiilor art. 50 din Codul de procedură

penală şi judecătorului de drepturi şi libertăţi.

Subiect: Convenţia de la Budapesta; mandat de supraveghere tehnică; sistem informatic; supraveghere tehnică.

20. ŞTEFĂNESCU, ANA – „Dimensiuni” privind specificul contractului individual de muncă cu timp

parţial = În: Revista română de dreptul muncii – nr. 12, 2016, p. 27-35.

Autoarea propune de lege ferenda ca „durata timpului de muncă” şi nu „durata muncii” să fie indicată ca element în contractul

individual de muncă şi în (re)denumirea Capitolului H la Anexa Ordinului M.M.S.S. nr. 64/2003 pentru aprobarea modelului-

cadru al contractului individual de muncă (ţinând cont de art. 24 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă

pentru elaborarea actelor normative).

Subiect: contract individual de muncă cu timp parţial; durata muncii; fracţiune de normă.

21. TRĂILESCU, ANTON; TRĂILESCU, ALIN – Executarea hotărârilor instanţelor de contencios

administrativ = În: Dreptul – nr. 11, 2016, p. 97-108.

Autorii consideră că de lege ferenda s-ar impune ca, în toate cazurile reglementate de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

instanţa de executare să fie tribunalul, aşa cum în procedura de drept comun instanţa de executare este judecătoria.

Subiect: autorităţi publice; executare hotărâri; instanţă de contencios administrativ.

22. TULEAŞCĂ, LUMINIŢA – Transferul de afacere = În: Revista română de drept al afacerilor – nr. 7,

2016, p. 53-74.

De lege ferenda, Legea nr. 31/1990, precum şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor

economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, ar trebui să reglementeze

într-o modalitate adecvată transferul de activitate sau de afacere, pentru înlăturarea oricăror dificultăţi în calificarea acestor

operaţiuni, dar mai ales pentru stimularea transferului micilor afaceri.

Subiect: cesiune de activitate; contract de fiducie; fond de comerţ; transfer de active; transfer de afacere.



Articole din revistele de drept străine intrate recent în Biblioteca Consiliului Legislativ

– Bibliografie adnotată* –

REVUE CRITIQUE DE DROIT INTERNATIONAL PRIVÉ

1. CERQUIERA, GUSTAVO – La réduction progressive du domaine matériel du règlement Bruxelles I

refondu: l'environnement normatif du nouveau règlement = Reducerea progresivă a domeniului materialal Regulamentului Bruxelles I revăzut: mediul normativ pentru noul regulament. În: Revue critique de droit

international privé – nr. 2, 2016, p. 285-307.

Mediul normativ în care Regulamentul Bruxelles I revăzut evoluează astăzi este divers şi afectează direct câmpul său de

aplicare materială, reducându-l şi în mod real şi în mod potenţial. Chiar şi aşa, acest document păstrează un loc central în

cadrul spaţiului judiciar european: numeroase regulamente mai nou adaptate se poziţionează raportându-se la el şi toate

iniţiativele de reglementare iau în calcul elementele dobândite din evoluţia diferitelor variante ale textului şi jurisprudenţa

rezultată din punerea lor în aplicare. Revizuirea Regulamentului Bruxelles I reafirmă rolul major pe care sistemul inaugurat

prin Convenţia de la Bruxelles din 1968 îl joacă în promovarea libertăţii de circulaţie a deciziilor, actelor şi tranzacţiilor

judiciare, precum şi în construirea spaţiului judiciar european în materia civilă.

Subiect: Regulamentul Bruxelles I revizuit.

2. TURPIN, DOMINIQUE – La loi du 7 mars 2016 relative au droit des étrangers en France = Legea din7 martie 2016 referitoare la dreptul străinilor în Franţa. În: Revue critique de droit international privé – nr. 2,

2016, p. 235-266.

Legea din 7 martie 2016 are ca scop punerea în aplicare a unui parcurs individualizat şi mai bine adaptat nevoilor primilor sosiţi,

întărind exigenţa cunoaşterii limbii franceze, promovând o transmitere mai concretă a drepturilor şi îndatoririlor în Republică,

precum şi o orientare şi acompaniere a celor interesaţi spre servicii ale autorităţilor teritoriale de drept comun, în funcţie de

orientarea personalizată şi definită prealabil, întărind în acelaşi timp legătura dintre acest parcurs individualizat şi emiterea

titlului de şedere. Dispoziţiile legii ar trebui să amelioreze integrarea străinilor, inclusiv cea a femeilor, cu scopul, în caz de

succes, de a reduce argumentele celor care susţin că acest proces este o asimilare.

Subiect: drept de şedere; Franţa; migrant economic; străini.

REVUE DE SCIENCE CRIMINELLE ET DE DROIT PÉNAL COMPARÉ

3. CATELAN, NICOLAS – Constitution vs CESDH vs UE: ne bis in idem et la répression des opérations

d'initié = Constituţia vs Curtea Europeană a Drepturilor Omului vs Uniunea Europeană: principiul „non bisin idem” şi pedepsirea folosirii abuzive a informaţiilor privilegiate. În: Revue de science criminelle et de droit

pénal comparé – nr. 3, 2016, p. 467-483.

Având în vedere intenţia legiuitorului de a amenda legea represivă a pieţelor financiare, el trebuie să ia în calcul maniera în

care diferitele reglementări juridice, franceze şi europene, încadrează această activitate. Referitor la principiul non bis in idem,

pare absolut necesar ca dreptul francez să abandoneze cumulul de urmăriri, în scopul sistematizării acestui tip de litigiu.

Subiect: difuzare de informaţii false; folosire abuzivă; informaţii privilegiate; manipularea bursieră; piaţă financiară.

4. COLLET, PHILIPPE – La conception de l'impartialité du juge par la chambre criminelle de la Cour

de cassation = Conceptul de imparţialitate al judecătorului la Secţia Penală a Curţii de Casaţie. În: Revue de

science criminelle et de droit pénal comparé – nr. 3, 2016, p. 485-503.

În materia imparţialităţii judecătorului, Secţia penală a Curţii de Casaţie adoptă o concepţie diferită, în funcţie de tipul de

imparţialitate pus în discuţie: personală sau funcţională. Dacă prima trimite, spre exemplu, la comportamentul sau la declaraţiile

judecătorului care manifestă o prejudecată, a doua tinde să verifice cunoaşterea pe care judecătorul ar fi putut să o aibă în

speţa în care se pronunţă în virtutea funcţiilor sale anterioare. Reţinând o concepţie adecvată a imparţialităţii personale a

judecătorului, Secţia penală protejează această exigenţă în mod semnificativ, abordând diferit imparţialitatea funcţională a

judecătorului. Concepţia reţinută de Curtea de Casaţie pare depăşită în multe privinţe.

Subiect: Curte de Casaţie; imparţialitate; judecător.



* Lucrare realizată de Lucica-Violeta Niculae şi Cristina Păiş, Consiliul Legislativ.

5. DELMAS-MARTY, MIREILLE – L'intégration européenne entre pluralisme, souverainisme et

universalisme = Integrarea europeană între pluralism, suveranism şi universalism. În: Revue de science

criminelle et de droit pénal comparé – nr. 3, 2016, p. 447-454.

În aceste vremuri, în care popoarele Europei sunt tentate de o repliere pro-suveranitate, pe care o cred încă posibilă, încurajate

de discursurile conducătorilor care preferă demagogia iluziei decât pedagogia raţiunii, clarificarea vine de o manieră neaşteptată

din partea unui american celebru, Henry Kissinger: „Europa care a exercitat acum mai puţin de un secol un quasi-monopol

asupra ordinii lumii ameninţă să se destrame în căutarea actuală a unei ordini mondiale, făcând din construcţia sa internă un

obiectiv geopolitic ultim. Nu doar pentru protecţia noastră – ieri împotriva războaielor fratricide şi azi contra globalizării

economice şi financiare – am dorit Europa, ci şi pentru a contribui la o viitoare ordine mondială universală, dar pluralistă. Nu

trebuie uitat că suntem singura zonă care se străduieşte să conjuge juridicul cu pluralismul, să inventeze pluralismul ordonat.

Sigur, acest pariu ambiţios nu este câştigat, dar dacă renunţăm la el, doar frica nu ne va proteja nici de o mare dezordine, nici

de o ordine juridică discreţionară a celor mai puternici, fie că e vorba de state sau de pieţe. Astfel, trebuie abandonat

quasi-monopolul, dar nu trebuie să renunţăm a influenţa ordinea juridică a lumii”.

Subiect: integrare europeană; pluralism; pro-suveranitate; suveranism; universalism.

6. FABRE D., CHRISTOPHE – Réflexions sur l'Alien Tort Statute (ATS) = Reflecţii asupra StatutuluiStrăinului Delincvent. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé – nr. 3, 2016, p. 505-522.

Acest articol are ca subiect studierea modului în care interpretarea unei legi federale americane, Alien Tort Statute (ATS), a putut

cântări asupra relaţiilor internaţionale, prin afirmarea unei competenţe universale, în scopul reparării daunelor născute din

abuzurile cele mai agrave asupra drepturilor omului, chiar şi în străinătate. În prima parte, studiul face prezentarea legii, a

originii sale, necesitatea adoptării şi extinderea în jurisdicţiile federale americane. Apoi sunt analizate hotărârile Curţii Supreme

a Statelor Unite referitoare la ATS; este arătată concilierea operată pentru a se asigura că Statele Unite nu devin un refugiu

pentru infractori, fără a ignora principiul neaplicării extrateritoriale a legilor. În al treilea rând, este creionată o situaţie a

chestiunilor juridice netranşate şi potenţialele implicaţii în dreptul internaţional. Comparativ, sunt analizate soluţiile din dreptul

civil şi penal francez de aceeaşi natură, cu scopul de a evalua abuzul asupra drepturilor omului în străinătate. Articolul se

termină prin prezentarea unui examen comparativ al competenţelor între jurisdicţiile americane pe fundamentul ATS şi Curtea

Penală Internaţională.

Subiect: Alien Tort Statute; Curtea Penală Internaţională; drept internaţional; drepturile omului; lege americană.

REVUE DU DROIT PUBLIC

7. BOYADJIAN JULIEN – La science politique face aux enjeux du „big data” et de la protection des

données personnelle sur internet = Ştiinţe politice şi mizele reprezentate de „big data” şi protecţia datelorpersonale pe internet. În: Revue du droit public – nr. 1, 2016, p. 7-16.

Problema protecţiei datelor personale pe internet plasează ştiinţa politică sau, mai extins, ştiinţele sociale în faţa unei dileme.

Pe de o parte accesul facilitat şi imediat la un volum foarte important de date personale pe internet, ceea ce se numeşte deja,

în mod convenţional, „big data”, reprezintă pentru cercetători un real interes euristic. Miile de comentarii publicate zilnic pe

site-urile de actualităţi şi informaţiile livrate de reţelele socio-digitale despre utilizatorii lor constituie indicii sociologice

preţioase autorizând o mai bună cunoaştere a fenomenelor sociale şi politice. Pe de altă parte, accesul la aceste date ridică

dificultăţi şi probleme de ordin etic, referitoare la regimul de publicitate, adesea nedeterminat, al datelor numerice şi la

dificultatea obţinerii consimţământului explicit şi prealabil al masei de internauţi, ale căror date sunt făcute publice, sau cel

puţin accesibile, prin reţelele socio-digitale.

Subiect: „big data”; date personale; internet; protecţie.

8. CAGNON, GREGORY – Droit public et copropriété: duo ou duel? = Dreptul public şi coproprietatea:duet sau duel? În: Revue du droit public – nr. 1, 2016, p. 105-130.

Coproprietatea imobilelor construite este reglementată de Legea din 10 iulie 1965. Anterior, Codul civil consacrase un singur

articol referitor la organizarea şi funcţionarea acestei duble proprietăţi şi la reglementarea cheltuielilor între coproprietari. În

aceste condiţii regimul coproprietăţii s-a sprijinit foarte mult pe cutumele locale şi pe jurisprudenţa instanţelor civile. Situaţia

astăzi este reglementată printr-o lege care datează de mai bine de 50 de ani. Perenitatea acesteia se bazează pe egalitatea

juridică a coproprietarilor, pe preeminenţa protecţiei şi a indiviziunii bunurilor comune, precum şi pe indiviziunea lor.

Fundamentele legii nu permit ca unul din proprietari să se poată prevala de puteri excesive pentru a se elibera de obligaţiile

ce-i revin fie în baza statutului, fie în baza regulamentului dintre coproprietari, cu scopul de a impune sarcini care ar dezechilibra

raporturile dintre coproprietari. De aici decurge opoziţia tradiţională între dreptul de coproprietate şi dreptul public, mai precis

între regimul domeniului şi cel al clădirilor aparţinând statului.

Subiect: coproprietate; domeniul public; indivizibilitate.

9. DEBET, ANNE – La protection des données personnelles, point de vue du droit privé = Protecţia datelorpersonale din punctul de vedere al dreptului privat. În: Revue du droit public – nr. 1, 2016, p. 17-34.

Dreptul la protecţia datelor personale se aplică în toate sectoarele economiei şi ale vieţii publice. Gestionarea datelor este o

operaţiune curentă şi indispensabilă, atât pentru actorii publici, cât şi pentru cei privaţi. Este în acelaşi timp dificil a discuta

despre termenii domeniului când se abordează acest drept. Se constată că dacă dreptul privat influenţează dreptul protecţiei

datelor, acest lucru este într-o măsură relativă, în schimb influenţa protecţiei datelor cu caracter personal asupra dreptului

privat este una majoră.

Subiect: date cu caracter personal; drept privat; protecţia datelor.



10. GAHDOUN, PIERRE-YVES – L'émergence d'un droit transitoire constitutionnel = Apariţia unuidrept tranzitoriu constituţional. În: Revue du droit public – nr. 1, 2016, p. 149-184.

Dreptul tranzitoriu este un drept doctrinal, un drept al cărţilor, al ideilor. Este un drept „asupra dreptului” care enunţă regulile

temporalităţii legilor, luând în considerare data intrării în vigoare, publicarea sau aplicarea lor în timp. El încearcă să ofere

răspunsuri – judecătorului, legiuitorului, doctrinei – când apare un conflict de legi într-o chestiune dată. La jumătatea dintre

teorie şi logică, dreptul tranzitoriu se prezintă ca o „ştiinţă” a timpului juridic. Dreptul tranzitoriu oferă contenciosului

constituţional instrumente, concepte, îi sugerează idei preţioase pentru revederea principiului neretroactivităţii, pentru a distinge

aplicarea generală şi supravieţuirea legii vechi, pentru a critica noţiunea de „cadru legal”, pentru organizare, reflecţie, pentru

discuţii, asupra fenomenului de modulare a hotărârilor de abrogare. Dreptul constituţional oferă dreptului tranzitoriu teren

propice: controlul constituţionalităţii legilor prin judecătorul său, cu constrângerile lui şi posibilitatea „consacrării” de principii

până acum disparate.

Subiect: drept constituţional; drept tranzitoriu.

11. QUEMENER, MYRIAM – Les données personnelles à l'ère numérique. Quelle protection sur le plan

pénal? = Datele personale în era digitală şi protecţia lor în plan penal. În: Revue du droit public – nr. 1, 2016,

p. 71-86.

Riscul definit ca un eveniment prejudiciabil datorat hazardului este o noţiune centrală a dreptului contemporan şi priveşte în

mod special datele cu caracter personal, o mană financiară, dar şi ţinte cu scop comercial şi necinstit. Dezvoltarea internetului

a avut drept consecinţă o creştere importantă a circulaţiei datelor personale. Odată cu internaţionalizarea şi dematerializarea

tranzacţiilor, mizele legate de protecţia datelor cu caracter personal au devenit majore, situându-se de acum în cyberspace.

Băncile şi societăţile de asigurare au fost primele victime, pentru că dezvoltarea tehnologiei digitale se însoţeşte cu un fenomen

de comercializare de date – obiect de transfer şi miză economică. Datele pot fi cedate, schimbate, dobândind valoare

patrimonială. Dacă dreptul penal permite sancţionarea violării şi atingerii drepturilor personale, trebuie insistat pe necesitatea

dezvoltării de strategii vizând anticiparea riscurilor digitale prin intermediul politicilor de cybersecuritate preconizate de state

în cooperare din ce în ce mai strânsă cu sectorul privat.

Subiect: cybersecuritate; cyberspaţiu; protecţia datelor cu caracter personal.

REVUE INTERNATIONALE DE DROIT COMPARÉ

12. ANTOINE, AURELIEN – La Chambre des Lords = Camera Lorzilor. În: Revue internationale de droit

comparé – nr. 2, 2016, p. 359-375.

Camera Lorzilor este una dintre instituţiile cele mai originale ale Europei occidentale, astfel încât face rar obiectul unui examen

în afara graniţelor Marii Britanii. Chiar şi în Anglia, o bună parte din populaţie nu înţelege interesul pentru un asemenea organ

în contextul democratic. Compusă din membri nealeşi, Camera britanică dispune, în plus, de o putere de blocare şi de control

deloc neglijabile în procesul legislativ. Dacă bicameralismul egalitar nu mai face vâlvă în Regatul Unit, House of Lords este

un subiect constant de dispute, iar acest lucru datează dinaintea apariţiei votului universal direct din secolul al XX-lea.

Subiect: Anglia; Camera Lorzilor.

13. FULLI-LEMAIRE, SAMUEL – La privatisation du droit de la famille en France. Perspectives

comparatives = Privatizarea dreptului familiei în Franţa. Perspective comparative. În: Revue internationale

de droit comparé – nr. 2, 2016, p. 405-423.

Poate părea tentantă reducerea evoluţiei contemporane a dreptului francez al familiei la o mişcare de privatizare: preeminenţa

individului ar conduce la o punere în discuţie generalizată a reglementărilor statale într-o materie care este în curs de

reconstrucţie în jurul drepturilor fundamentale şi al contractelor. Este, fără tăgadă, în această descriere, un sâmbure de adevăr;

şi totuşi, o analiză mai aprofundată, cu o abordare comparatistă, conduce la o concluzie mai nuanţată. Privatizarea dreptului

familiei continuă de fapt să se lovească de obstacole considerabile, avântul contractului neavând amploarea necesară pentru a

face ca statutul să devină perimat. Din contră, acesta din urmă se află în centrul celor mai dezbătute probleme din dreptul

familiei, faţă de contract. Cuplurile de acelaşi sex ca şi „grup familial” vor continua acţiunile de obţinere a recunoaşterii din

partea societăţii şi nu este nicio îndoială că în revendicările lor nu vor cere, mai devreme sau mai târziu, ca convenţiile care

formalizează relaţiile lor să fie considerate valabile de către instanţe. Adică să facă saltul de la contract la statut.

Subiect: convenţie maritală; dreptul familiei francez; statut.

14. HERBEL, PETER – Globalisation de l'économie et territorialité du droit: l'entreprise en tant que

nouvel acteur juridique. Le cas du droit de l'environnement = Globalizarea economiei şi teritorialitateadreptului: întreprinderea ca nou actor juridic. Cazul dreptului mediului. În: Revue internationale de droit

comparé – nr. 2, 2016, p. 379-404.

Acest articol examinează câteva aspecte ale tensiunii dintre globalizarea economică şi teritorialitatea juridică. Punctul de

plecare este dat de situaţia întreprinderii multinaţionale care face faţă multiplelor legi naţionale referitoare la dreptul mediului.

Pe lângă respectarea legilor de protecţie a mediului şi a celorlalte legi, întreprinderea participă şi la elaborarea lor şi produce

în acelaşi timp reguli care trebuie să se aplice în interiorul organizaţiei internaţionale şi uneori în exteriorul ei, spre exemplu

în relaţiile cu partenerii şi furnizorii săi. Există o multitudine de iniţiative private şi public/private care pot, încet-încet, să

contribuie la un mediu mai bun într-o lume globalizată.

Subiect: globalizare; iniţiativă legislativă; întreprindere multinaţională; mediu.



15. HELGADOTTIR, RAGNHILDUR – Une théorie du picorage contitutionnel. Leçons du projet

constitutionnel islandais de 2011 = O teorie a constituţiei compusă din diferite bucăţi. Lecţii trase din proiectulconstituţional islandez din 2011. În: Revue internationale de droit comparé – nr. 2, 2016, p. 495-514.

Acest articol aduce în lumină felul în care proiectul constituţional islandez „de origine populară” din 2011 a folosit texte

constituţionale străine. Au fost împrumutate un mare număr de prevederi, instituţii şi proceduri provenite din alte constituţii.

Pentru majoritatea, împrumuturile constituţionale în proiectul islandez au fost rezultatul unor alegeri larg susţinute. Iată de ce

este interesant de observat principala critică a proiectului asupra împrumutului constituţional, având în vedere raportul Comisiei

de la Veneţia şi constituţionaliştii, care pun în discuţie manevrabilitatea proiectului şi cer o analiză de impact aprofundată. Acest

articol susţine că deşi există unele dificultăţi (bine documentate în literatura dreptului constituţional comparat) ele sunt inerente

oricăror împrumuturi constituţionale, şi este mult mai dificil de împrumutat cu succes dispoziţii constituţionale referitoare la

instituţii cu rang constituţional decât dispoziţii referitoare la drepturile constituţionale.

Subiect: constituţie; împrumuturi constituţionale; constituţie populară; Islanda.

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT CIVIL

16. WESTER-OUISSE – Le dommage anormal = Prejudiciul excesiv. În: Revue trimestrielle de droit civil –

nr. 3, 2016, p. 531-554.

În mod normal, se spune că prejudiciul trebuie să fie sigur, personal, direct şi legitim pentru a putea fi compensat. Aceste criterii

nu permit încadrarea prejudiciilor care se înmulţesc până acolo încât autorii pun problema unei „ideologii a compensaţiei”.

O referire la dauna excesivă/anormală ar permite frânarea veleităţilor expansioniste ale responsabilităţii civile. Există deja

multiple exemple de utilizare a acestor criterii în texte şi în jurisprudenţă: limitarea compensaţiilor pentru prejudiciul anormal

este posibilă, chiar de dorit.

Subiect: compensaţie; daună anormală; prejudiciu.

17. ZENATI-CASTAING, FREDERIC – La juridictionnalisation de la Cour de cassation = TransformareaCurţii de Casaţie în instanţă de judecată. În: Revue trimestrielle de droit civil – nr. 3, 2016, p. 511-530.

Curtea de Casaţie franceză este pe cale să se transforme ea însăşi într-o instituţie de judecată pe modelul curţilor europene. În

ciuda caracterului spectaculos, acest eveniment istoric nu este chiar ceea ce pare, ci este rezultatul unui lung proces evolutiv,

început în secolul al XIX-lea. Acest proces s-a accelerat în ultimele decenii sub influenţa unei mişcări de aculturaţie, mişcare

care are ca efect erodarea caracterului specific al casaţiei. Schimbarea Curţii de Casaţie într-o instanţă de judecată are consecinţe

incalculabile. Face să dispară matricea tuturor curţilor de casaţie din lume care au avut-o ca model, elimină unul din

fundamentele istorice ale separaţiei puterilor şi provoacă un recul puternic pentru tradiţia juridică de sorginte romană.

Subiect: Curtea de Casaţie franceză; instanţă judecătorească.

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT EUROPÉEN

18. AMILHAT, MATHIAS – L'exception de recours parallèle: un outil au service de l'articulation des

voies de droit = Excepţia acţiunii paralele: un instrument în serviciul articulării căilor de atac. În: Revue

trimestrielle de droit europée – nr. 3, 2016, p. 537-562.

Litigiul în Uniunea Europeană utilizează o multitudine de căi de atac, accesibile în faţa unor instanţe foate diferite. Pentru a

asigura „eficacitatea sistemului general de căi de atac” şi în lipsa unor prevederi în tratate, Curtea de Justiţie a încercat ordonarea

raporturilor între aceste căi diferite, consacrând o autonomie a lor, dar şi o concurenţă, în funcţie de situaţie. În acest cadru

special, excepţia acţiunii paralele apare ca o tehnică procedurală în serviciul sistematizării căilor de atac, care permite

conservarea coerenţei litigiului european.

Subiect: acţiune paralelă; cale de atac; excepţie; litigiu; Uniunea Europeană.

19. LABAYLE, HENRY; BERGE, JEAN-SYLVESTRE – Les principes de l'Espace de liberté, sécurité

et de justice = Principiile Spaţiului de libertate, securitate şi justiţie. În: Revue trimestrielle de droit européen –

nr. 3, 2016, p. 589-609.

Acest material este rezultatul celei de-a 7-a ediţii a materialelor doctorale ale GDR-CNRS RUEDELSJ (Grupul de Cercetare

al Reţelei Universitare Europene Dreptul la Spaţiul de Libertate, Securitate şi Justiţie) care a avut loc la Toulouse în 2015.

Tinerii cercetători au avut o temă dificilă: principiile Spaţiului de libertate, securitate şi justiţie. S-a urmărit găsirea de răspunsuri

la chestiunile legate de natura şi funcţia acestor principii.

Subiect: Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie.

20. LA ROSA, DE STEPHANE – La gouvernance économique de l'Union et le sens de l'intégration =

Guvernanţa economică a Uniunii şi sensul integrării. În: Revue trimestrielle de droit européen – nr. 3, 2016,

p. 513-536.

Reînfiinţarea guvernanţei economice a Uniunii s-a impus treptat în dezbaterile politice ale Uniunii – cel puţin până la şocul

Brexitului – şi dă naştere la numeroase luări de poziţie din partea statelor şi a instituţiilor, pentru prefigurarea unui autentic

guvern economic european. Dincolo de efectele anunţului, este necesar să se aprecieze amploarea muncii ce trebuie depusă.

Reflecţia asupra guvernanţei economice a Uniunii aduce în lumină mize esenţiale, legate de repartizarea competenţelor, de

relaţia dintre statele Uniunii, cu respectarea drepturilor fundamentale, a perimetrului politicii economice a Uniunii sau chiar



a democraţiei în Uniune. Este vorba de probleme inevitabile, legate de imperative de integrare prin drept, imperative ce trebuie

să fie reabilitate în diferitele proiecte de aprofundare ale Uniunii Economice şi Monetare.

Subiect: Brexit; guvernanţă economică; Uniunea Economică şi Monetară.

21. TERPAN, FABIEN – La CJUE et les marchés publics de défense: l'encadrement des intérêts

nationaux de sécurité = Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi achiziţiile în domeniul apărării: încadrareaintereselor naţionale de securitate. În: Revue trimestrielle de droit européen – nr. 3, 2016, p. 495-512.

Obiectul acestui articol este acela de a studia ce domeniu a fost luat în considerare de către CJUE la încadrarea treptată a

regulilor de organizare şi de atribuire a achiziţiilor publice din domeniul apărării. A contribuit – şi mai contribuie – prin

jurisprudenţa sa la reculul suveranităţilor în acest domeniu? Vedem că Curtea a fixat limite statelor membre când acestea

invocă, în virtutea articolului 346 al TFUE, interese esenţiale de securitate cu scopul de a se sustrage de legea ordinară a

achiziţiilor publice. Analiza hotărârilor Comisia c/ Italia (2008) şi InsTiimi Oy (2012) arată că, dacă Curtea arată o oarecare

îndrăzneală printr-un raţionament de tip sistemic, jurisprudenţa sa a însoţit o evoluţie instituţională şi normativă mai largă,

iniţiată de Comisia şi Agenţia europeană de apărare, mergând în sensul dezmembrării pieţelor naţionale de apărare.

Subiect: achiziţii publice; CJUE; interese naţionale de securitate.

22. LAMBLIN GOURDIN, ANNE SOPHIE – Les îles en droit de l'Union européenne: des territoires

comme les autres? = Insulele în dreptul Uniunii Europene: teritorii ca oricare altele? În: Revue trimestrielle

de droit européen – nr. 3, 2016, p. 563-587.

Teritoriile statelor membre au numeroase insule, ceea ce constituie un veritabil atu pentru Uniunea Europeană. Dar supunerea

lor dreptului Uniunii Europene poate antrena dificultăţi bazate pe nevoia unei mai bune luări în considerare a teritoriilor

insulare. Cum percepe Uniunea Europeană aceste teritorii particulare? Dacă aceste insule nu sunt luate în considerare în mod

particular de dreptul instituţional, dificultăţile lor structurale au fost consacrate de dreptul primar ca reţele transeuropene şi de

coeziune teritorială; şi totuşi, sunt foarte puţine dispoziţiile care le sunt destinate. În ciuda dispoziţiilor cuprinse în tratate,

insularitatea nu pare a fi un criteriu suficient pentru fundamentarea de măsuri specifice sau pentru justificarea unei aplicări

diferenţiate a dreptului material şi ilustrează astfel provocarea pentru Uniune de asigurare a unităţii în diversitate.

Subiect: insulă; teritoriu; Uniunea Europeană.

EUROPEAN CONSTITUTIONAL LAW REVIEW

23. BÖTTNER, ROBERT – The Treaty amendment procedures and the relationship between Article

31(3) TEU and the general bridging clause of Article 48(7) TEU = Procedurile de modificare a Tratatuluişi relaţia dintre articolul 31(3) din TUE şi clauza pasarelă generală a articolului 48(7) din TUE. În: European

Constitutional Law Review – nr. 3, 2016, p. 499-542.

Tratatul de la Lisabona a condus la schimbări profunde în ceea ce priveşte structura constituţională a Uniunii Europene,

schimbări care au constat şi în eliminarea structurii bazate pe piloni şi în unificarea tratatelor anterioare – Tratatul privind

Uniunea Europeană şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene – într-un singur document având o structură binară. Tratatul

privind Uniunea Europeană, ca şi tratat constitutiv cadru, stabileşte principiile fundamentale şi instituţiile Uniunii, conţinând

inclusiv dispoziţii privitoare la revizuirea tratatelor sau dispoziţii speciale de modificare având un domeniu de aplicare limitat.

Totuşi, regulile de modificare nu sunt lipsite de discrepanţe. Mai exact, se identifică o contradicţie între procedura generală

de revizuire prevăzută la articolul 48 din TUE şi procedura de revizuire specifică sectorului pentru Politica externă şi de

securitate comună prevăzută la articolul 31 din TUE. Deşi se referă la aceeaşi parte din tratat, acestea stabilesc măsuri

procedurale diferite. În încercarea de a găsi o soluţie pentru pretinsa contradicţie dintre cele două dispoziţii, autorul analizează

procedurile curente de revizuire a tratatelor, în special procedura simplificată de revizuire prevăzută la articolul 48(7) din

TUE, precum şi relaţia dintre clauza pasarelă generală reglementată prin acest articol şi clauza pasarelă specifică din domeniul

Politicii externe şi de securitate comună prevăzută la articolul 31 din TUE.

Subiect: clauză pasarelă; procedura de modificare; revizuirea tratatelor; Tratatul de la Lisabona.

24. CLOSA, CARLOS – Secession from a member state and EU membership: the view from the Union =

Secesiunea de un stat membru şi aderarea la Uniunea Europeană: punctul de vedere al Uniunii. În: European

Constitutional Law Review – nr. 2, 2016, p. 240-264.

Acest articol urmăreşte construirea unei interpretări sistematice a secesiunii de un stat membru din punctul de vedere al

legislaţiei Uniunii Europene. Pentru început, se identifică trei argumente normative şi pragmatice pentru o poziţie mai explicită

a Uniunii Europene în această privinţă. Deşi tratatele nu conţin un articol explicit cu privire la secesiune, o poziţie a Uniunii

Europene referitoare la acest subiect poate fi determinată prin interpretarea câtorva dispoziţii. Un aspect esenţial ar fi dacă un

caz concret de secesiune ar trebui să se realizeze în mod unilateral sau pe cale consensuală. În timp ce secesiunea unilaterală

este complet incompatibilă cu legislaţia Uniunii Europene, nu acelaşi lucru se poate spune despre secesiunea consensuală.

Doctrina instituţiilor Uniunii Europene a respins până acum ideea de aderare automată ca urmare a independenţei, întrucât nu

există niciun argument legal sau normativ care să justifice acest procedeu. Mai mult decât atât, obligaţia de a găsi remedii pentru

situaţia dificilă cu care s-ar confrunta cetăţenii Uniunii Europene într-un asemenea scenariu nu poate fi un indicator pentru

negocieri de aderare sau o justificare pentru aplicarea procedurii reglementate de art. 48.

Subiect: secesiune; stat membru al Uniunii Europene.



25. CORNELL, ANNA JONSSON – The Swedish Riksdag as scrutiniser of the principle of subsidiarity =

Riksdag-ul suedez ca examinator al principiului subsidiarităţii. În: European Constitutional Law Review – nr.

2, 2016, p. 294-317.

Articolul debutează cu relatarea stadiului actual, teoretic şi empiric, al analizei subsidiarităţii în cadrul Mecanismului de alertă

timpurie (EWM – Early Warning Mechanism). Articolul evidenţiază neînţelegerile dintre specialişti în ceea ce priveşte scopul

controlului exercitat de către parlamentele naţionale în cadrul Mecanismului de alertă timpurie cu privire la respectarea

principiului subsidiarităţii. Articolul continuă cu o analiză a aspectelor procedurale ale controlului subsidiarităţii în sistemul

constituţional suedez cu accent pe Mecanism. Astfel, se consideră că ar trebui răspuns la întrebarea cum a înţeles Riksdag

(organismul de legiferare în Suedia) să analizeze subsidiaritatea, urmând a se efectua o evaluare a stilului şi a conţinutului

avizelor motivate emise de acest organism. Se evidenţiază apoi felul în care Riksdag abordează subiectul proporţionalităţii în

context. Comitetul pentru Constituţie din cadrul Riksdag monitorizează această activitate şi întocmeşte un raport anual.

Informaţiile empirice folosite constituie documente oficiale suedeze pregătite de Riksdag, inclusiv avize motivate, rapoarte

anuale de la Comitetul pentru Constituţie şi lucrări pregătitoare.

Subiect: Mecanism de avertizare timpurie; principiul subsidiarităţii; Riksdag suedez.

26. RODRÍGUEZ, PABLO MARTÍN – „A missing piece of European emergency law: legal certainty

and individuals’ expectations in the EU response to the crisis” = „O bucată lipsă din legislaţia europeană

privind starea de urgenţă: securitate juridică şi aşteptările persoanelor în cauză în răspunsul UE la criză”. În:

European Constitutional Law Review – nr. 2, 2016, p. 265-293.

Articolul urmăreşte să atragă atenţia asupra rolului potenţial pe care securitatea juridică şi aşteptările persoanelor în cauză îl

pot avea în legislaţia privind starea de urgenţă. În prima parte a articolului, autorul intenţionează să stabilească o legătură între

securitatea juridică şi abordările teoretice actuale adoptate până în prezent de doctrină. În cea de-a doua parte, se arată că legea

privind starea de urgenţă reprezintă un cadru adecvat pentru a aborda acest răspuns complex al UE la criză, precum şi faptul

că securitatea juridică şi aşteptările legitime au un cuvânt important de spus în acel cadru. Cea de-a treia parte analizează de

ce securitatea juridică şi aşteptările legitime se confruntă cu dificultăţi în operarea cu succes în cadrul legislaţiei UE. Articolul

se încheie cu câteva observaţii finale.

Subiect: criză; legislaţia Uniunii Europene; securitate juridică; stare de urgenţă.

27. STEINBACH, ARMIN – The „haircut” of public creditors under EU law = „Reducerea” creditorilor

publici în conformitate cu legislaţia Uniunii Europene. În: European Constitutional Law Review – nr. 2, 2016,

p. 223-239.

Acest articol analizează condiţiile în care este admisibilă o implicare a creditorilor publici, aşa cum rezultă din dreptul primar

european. Deciziile Curţii Europene de Justiţie cu privire la mecanismul european de stabilitate şi programul de tranzacţii

monetare simple oferă informaţii în interpretarea, mai ales, a articolelor 123 şi 125 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii

Europene. Pe această bază vor fi evaluate variatele instrumente care implică reduceri totale sau parţiale şi alte forme de scutiri

de datorii. A doua parte a articolului analizează dispoziţiile art. 125 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene şi sunt

evaluate diferitele forme ale unei posibile implicări a creditorilor publici. A treia parte studiază cazul special al Băncii Centrale

Europene şi posibilitatea unei reduceri de datorie la obligaţiunile de stat achiziţionate de Banca Centrală Europeană. Ultima

parte a articolului oferă concluzii asupra studiului.

Subiect: creditor public; legislaţia Uniunii Europene.

INTERNATIONAL & COMPARATIVE LAW QUARTERLY

28. LAPPIN, RICHARD – The right to vote for non-resident citizens in Europe = Dreptul de vot pentrucetăţenii care nu locuiesc în Europa. În: International & Comparative Law Quarterly – vol. 65, nr. 4, 2016,

p. 859-894.

Dreptul de vot este cel mai important drept politic în legislaţia internaţională privind drepturile omului. Formulat în cadrul

dreptului mai extins de participare politică, acesta reprezintă singurul drept din Pactul internaţional privind drepturile civile şi

politice care nu este garantat ca drept universal al omului, ci mai degrabă ca un drept al cetăţenilor. Deşi restricţiile asupra

dreptului de vot în ceea ce priveşte cetăţenia şi vârsta sunt permisibile, cele cu privire la reşedinţă nu sunt prevăzute explicit.

Totuşi, decizii recente ale Curţii Europene a Drepturilor Omului susţin un punct de vedere conform căruia drepturile de vot

pot fi condiţionate de reşedinţă luând în considerare legătura unui individ cu ţara sa de origine şi măsura în care legile aprobate

de acel guvern i-ar afecta interesele. Articolul analizează această propunere, precum şi dacă privarea de drepturi din

considerente privind reşedinţa constituie o restricţie iraţională şi discriminatorie.

Subiect: cetăţenie; Curtea Europeană a Drepturilor Omului; democraţie; drepturile omului; vot.

29. ARDEN, THE RT HON LADY JUSTICE – Water for all? Developing a human right to water in

national and international law = Apă pentru toată lumea? Dezvoltarea unui drept al omului la apă în legislaţianaţională şi internaţională. În: International & Comparative Law Quarterly – vol. 65, nr. 4, 2016, p. 771-790.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se axează pe drepturile civile şi

politice, dar nici una dintre ele nu se referă la dreptul la apă, deşi nimic nu este mai important pentru viaţa umană decât apa.

A sosit timpul pentru formularea ca drept fundamental a dreptului omului la apă. Argumentul prezentat în articol este acela

că, odată cu industrializarea şi schimbările climatice, este din ce în ce mai necesar să existe un principiu general de drept



conform căruia toată lumea are dreptul la o cantitate minimă de apă potabilă. Articolul arată mai întâi cum legislaţia naţională

şi cea constituţională au dezvoltat dreptul la apă. Apoi, cum au exploatat tribunalele supranaţionale alte drepturi ale omului,

cum ar fi dreptul la viaţă, pentru a asigura o raţie minimă de apă pentru toată lumea. În continuare, sunt discutate dificultăţile

pentru legislaţie în legătură cu alocarea apei, iar în finalul articolului sunt prezentate iniţiativele curente, luate la nivel global,

în legătură cu dreptul omului la apă.

Subiect: drept la apă; drept la viaţă; drepturile omului.

30. GUNTRIP, EDWARD – Self-determination and foreign direct investment: reimagining sovereignty

in international investment law = Autodeterminarea şi investiţiile străine directe: redenumirea suveranităţiiîn dreptul internaţional în materie de investiţii. În: International & Comparative Law Quarterly – vol. 65, nr.

4, 2016, p. 829-858.

Dreptul internaţional în materie de investiţii poate fi criticat în ceea ce priveşte înţelegerea suveranităţii. Acest articol

redenumeşte suveranitatea prin raportare la populaţia unui stat gazdă care îşi exercită dreptul la autodeterminare economică.

Iniţiative recente în materie de transparenţă în dreptul internaţional în materie de investiţii susţin această conceptualizare a

suveranităţii. Mai mult decât atât, poziţia adoptată reflectă evoluţia continuă a regimului dreptului internaţional în acest

domeniu. Stabilirea unei perspective diferite asupra suveranităţii în dreptul internaţional în materie de investiţii scoate în

evidenţă nevoia pentru o înţelegere alternativă a acestui termen, în măsura în care dreptul internaţional în materie de investiţii

va fi aprobat la scară largă.

Subiect: autodeterminare economică; dreptul internaţional în materie de investiţii; suveranitate.

31. HEYNS, CHRISTOF; AKANDE, DAPO; HILL-CAWTHORNE, LAWRENCE – The international

law framework regulating the use of armed drones = Cadrul juridic internaţional care reglementeazăfolosirea dronelor armate. În: International & Comparative Law Quarterly – vol. 65, nr. 4, 2016, p. 791-828.

Articolul examinează cadrul juridic internaţional care reglementează asasinatele comise prin intermediul dronelor. Articolul

demonstrează că, pentru a fi legal, un anumit atac cu dronă trebuie să îndeplinească cerinţele legale prevăzute de toate

regimurile juridice internaţionale aplicabile, şi anume: legislaţia referitoare la folosirea forţei (ius ad bellum), dreptul umanitar

internaţional şi dreptul internaţional al drepturilor omului. Autorii arată că legalitatea unui atac cu dronă care respectă legislaţia

privitoare la folosirea forţei nu exclude gravitatea acelui atac, astfel cum este aceasta reglementată în dreptul umanitar

internaţional sau în dreptul internaţional al drepturilor omului, iar din moment ce aceste două ultime obligaţii sunt datorate

indivizilor, un stat nu poate consimţi la încălcarea lor de către un alt stat. Articolul analizează acţiunile legale importante pe

care le generează folosirea dronelor armate în conformitate cu cele trei cadre juridice menţionate mai sus. De asemenea, este

analizată legislaţia privind folosirea forţei de către state împotriva grupurilor nonstatale care acţionează în afara graniţelor

acestor state. În acest context sunt examinate principiile de autoapărare şi consens şi în ce măsură acestea pot fi folosite pentru

a justifica comiterea unor asasinate peste hotare. Apoi, articolul examinează pragul pentru conflicte armate noninternaţionale,

posibilitatea unui conflict armat global noninternaţional şi încearcă să răspundă la întrebarea cine ar putea fi ţinta unui conflict

armat noninternaţional. Ultima parte a articolului analizează natura şi aplicarea dreptului la viaţă în conflictul armat, precum

şi aplicarea extrateritorială a acelui drept, mai ales în teritoriul necontrolat de statul care conduce atacul.

Subiect: conflict armat; drept umanitar; dronă.



Cărţi recent achiziţionatede Biblioteca Consiliului Legislativ

– Bibliografie indexată* –

1. ADAM, IOAN ; ADAM, ANCA ROXANA. – Codul insolvenţei. Titlul II : procedura insolvenţei :

art. 1-5, 38-196, 197-203) : comentarii şi explicaţii / Ioan Adam ; Anca Roxana Adam. – Bucureşti : C.H. Beck,

2016. – XII, 939 p. – (Legi comentate). – ISBN 978-606-18-0622-5 : 113,40 lei

SUBIECT: Codul insolvenţei; procedura insolvenţei.

347.7/A17

2. ANGHEL, RĂZVAN ; BOZEŞAN, VASILE; CIRCA, ADRIAN. – Executarea silită : dificultăţi şi soluţii

practice / Evelina Oprina şi Vasile Bozeşan (coord.); Răzvan Anghel ; Vasile Bozeşan ; Adrian Circa etc. –

Bucureşti : Universul Juridic, 2016. – vol. – ISBN 978-606-673-780-7

Volumul I / Evelina Oprina şi Vasile Bozeşan (coord.); Răzvan Anghel ; Vasile Bozeşan ; Adrian Circa

etc. – Bucureşti : Universul Juridic. – 2016. – 792 p. – ISBN 978-606-673-781-4 : 77,60 lei

SUBIECT: drept procesual civil; executare silită; titlu executoriu.

347.93/E97

3. AVRAM, MARIETA. – Drept civil : familia / Marieta Avram. – ediţia a 2-a, revizuită şi adăugită. –

Bucureşti : Hamangiu, 2016. – XXVIII, 568 p. – (Carte universitară). – ISBN 978-606-27-0609-8 : 63,20 lei

SUBIECT: autoritate parentală; dreptul familiei; căsătorie; regim matrimonial; regim matrimonial secundar; rudenie; afinitate;

adopţie; dreptul copilului; autoritate părintească; obligaţie de întreţinere; conflict de familie.

347.6/A95

4. BAIAS, FLAVIUS ; BELEGANTE, VIOLETA; BRICIU, TRAIAN CORNEL. – Noul Cod de

procedură civilă comentat şi adnotat / Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae (coord.). – ediţia a 2-a, revizuită

şi adăugită. – Bucureşti : Universul Juridic, 2016. – 2 vol. – ISBN 978-606-673-696-1

Vol. I. Art. 1-526 / Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae (coord.). – ediţia a 2-a, revizuită şi adăugită. –

Bucureşti : Universul Juridic. – 2016. – XXII, 1588 p. – Bibliografie. Index. – ISBN 978-606-673-697-8 :

225 lei

Vol. II. Art. 527-1.134 / Viorel Mihai Ciobanu, Marian Nicolae (coord.). – Bucureşti : Universul Juridic. –

2016. – XVIII, 1831 p. – ISBN 978-606-673-309-0 : 262,50 lei

SUBIECT: noul Cod de procedură civilă; procedura contencioasă; procedura necontencioasă judiciară; arbitraj; executarea silită;

proceduri speciale; procesul civil internaţional.

347.9/N89

5. BĔLOHLÁVEK, ALEXANDER J. – Protecţia consumatorilor în procedura de arbitraj / Alexander J.

Bĕlohlávek; trad. Ludovic Mleziva. – Bucureşti : C.H. Beck, 2012. – XXVI, 610 p. – ISBN 978-606-18-0129-9 :

119,40 lei

SUBIECT: dreptul consumatorului; arbitraj; protecţia consumatorului; drept comparat.

366/B42

6. BÎRSAN, CORNELIU. – Drept civil : Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil /

Corneliu Bîrsan. – ediţia a 2-a, revizuită şi actualizată. – Bucureşti : Hamangiu, 2015. XI, 486 p. – (Carte

universitară). – ISBN 978-606-27-0212-0 : 63,20 lei

SUBIECT: drept civil; noul Cod civil; drept real principal; patrimoniu; drept de creanţă; drept de proprietate; drept de proprietate

privată; drept de proprietate publică; dezmembrământ drept de proprietate; apărare drept de proprietate; posesie; dobândire drept real;

publicitate dobândire drept real imobiliar.

347.2/B54



* Lucrare realizată de Mirela Paven, Consiliul Legislativ.

7. BOGASIU, GABRIELA. – Legea contenciosului administrativ : comentată şi adnotată : cuprinde

legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină / Gabriela Bogasiu – ediţia a 3-a, revăzută şi adăugită.– Bucureşti :

Universul Juridic, 2015. – 628 p. – (Legi comentate). – ISBN 978-606-673-626-8 : 71,20 lei

SUBIECT: drept administrativ; contencios administrativ; Legea contenciosului administrativ; procedura de executare.

342.9/B63

8. BRICIU, TRAIAN CORNEL ; DINU, CLAUDIU CONSTANTIN; POP, PAUL. – Instituţii judiciare :

[curs universitar] / Traian Cornel Briciu, Claudiu Constantin Dinu, Paul Pop . – ediţia a 2-a, revizuită şi adăugită. –

Bucureşti : C.H. Beck, 2016. – XVI, 591 p. – (Curs universitar). – ISBN 978-606-18-0617-1 : 59,40 lei

SUBIECT: organizare judiciară; instituţie judiciară; justiţie; putere de stat; serviciu public; sistem judiciar; Ministerul Justiţiei;

Consiliul Superior al Magistraturii; instanţă judecătorească; judecător, statut; procuror, statut; avocat; notar public; executor judecătoresc.

347.98/B83

9. CĂRPENARU, STANCIU D. – Tratat de drept comercial român / Stanciu D. Cărpenaru. – ediţia a 5-a,

actualizată. – Bucureşti : Universul Juridic, 2016. – 860 p. – ISBN 978-606-673-837-8 : 127,20 lei

SUBIECT: drept comercial; Noul Cod civil; întreprindere; comercianţi; societate comercială; activitate comercială; contract

special; titlu de credit; procedura insolvenţei.

347.7/C26

10. CIOCLEI, VALERIAN. – Codul penal : comentariu pe articole : art. 1-446 – ediţia a 2-a, revizuită şi

adăugită. – Bucureşti : C.H. Beck, 2016. – XXII, 1382 p. – (Comentarii Beck). – ISBN 978-606-18-0583-9 :

191,40 lei

SUBIECT: drept penal; codul penal; legea penală; infracţiune; pedeapsă; minoritate; răspundere penală; infracţiune contra

persoanei; infracţiune contra patrimoniului; infracţiune contra autorităţii; infracţiune contra frontierei; infracţiune contra înfăptuirii

justiţiei; infracţiune de corupţie; infracţiune de serviciu; infracţiune de fals; infracţiune contra siguranţei publice; infracţiune contra

ordinii publice; infracţiune elctorală; infracţiune contra securităţii naţionale; infracţiune contra umanităţii; infracţiune de genocid;

infracţiune de război.

343/C60

11. DAGHIE, DRAGOŞ-MIHAIL. – Administrarea societăţii pe acţiuni / Dragoş-Mihail Daghie. –

Bucureşti : Universul Juridic, 2016. – 418 p. – (Monografii). – ISBN 978-606-673-877-4 : 40 lei

SUBIECT: societate pe acţiuni; adunarea generală a acţionarilor; sistem de administrare; director; consiliu de supraveghere;

consiliu de administraţie.

347.72/D12

12. DAGHIE, NORA. – Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor / Nora Daghie. – ediţia a 2-a, revăzută

şi adăugită. – Bucureşti : Universul Juridic, 2016. – 334 p. – (Noul Cod civil). – ISBN 978-606-673-888-0 :

35,20 lei

SUBIECT: contract; rezoluţiune; reziliere.

347.4/D12

13. DĂNIŞOR, DIANA. – Dicţionar juridic român-francez / francez-român / Diana Dănişor. – ediţia

a 2-a. – Bucureşti : C.H. Beck, 2010. – 902 p. – (Lexicon juridic). – ISBN 978-973-115-747-4 : 71,40 lei

SUBIECT: dicţionar.

(038)34/D17

14. DIMA, BOGDAN. – Sisteme de guvernare în democraţiile din centrul şi sud-estul Europei / Bogdan

Dima. – Bucureşti : Hamangiu, 2015. – XII, 267 p. – (Monografie). – ISBN 978-606-27-0378-3 : 31,20 lei

SUBIECT: sistem de guvernare; democraţie; parlamentarism; prezidenţialism; semiprezidenţialism; raport de putere; Europa de

Sud-Est; Europa Centrală.

342.2/D42

15. DINCĂ, RĂZVAN. – Varietăţi de vânzare / Răzvan Dincă. – Bucureşti : Universul Juridic, 2016. – 231 p. –ISBN 978-606-673-839-2 : 26 lei

SUBIECT: drept comercial; vânzare experimentală; moştenire, vânzare; vânzare cu rezerva proprietăţii; vânzare cu răscumpărare.

347.7/D47

16. DUMITRESCU, ADELINA. – Audit şi contabilitate : baze ale performanţei în administraţia publică /

Adelina Dumitrescu. – Bucureşti : Editura Economică, 2012. – 186 p. – ISBN 978-973-709-631-9 : 24 lei

SUBIECT: economie; contabilitate; audit financiar-contabil; administraţie publică; performanţă.

347.719/D91



17. FUEREA, AUGUSTIN. – Dreptul Uniunii Europene : principii, acţiuni, libertăţi / Augustin Fuerea. –

Bucureşti : Universul Juridic, 2016. – 456 p. – ISBN 978-606-673-789-0 : 56 lei

SUBIECT: Uniunea Europeană; drept comunitar; acte juridice ale UE; acţiuni formulate în faţa Curţii de Justiţie a UE; politica

comercială comună; libera circulaţie a mărfurilor; libera circulaţie a persoanelor; dreptul de stabilire; libera circulaţie a serviciilor; libera

circulaţie a capitalurilor şi plăţilor; concurenţa în UE.

341.217(4)UE/F95

18. FUEREA, AUGUSTIN. – Manualul Uniunii Europene : ediţia a VI-a / Augustin Fuerea. – ediţia a 6-a

revăzută şi adăugită. – Bucureşti : Universul Juridic, 2016. – 493 p. – ISBN 978-606-673-843-9 : 45,60 lei

SUBIECT: Uniunea Europeană; Consiliul Europei; Comisia Europeană; Parlamentul european; drept comunitar; aderare;

Constituţie Europeană; legislaţie.

341.217(4)UE/F95

19. GHIŢĂ, DANIEL. – Executarea obligaţiilor prin mijloace indirecte / Daniel Ghiţă. – Bucureşti : C.H.

Beck, 2016. – X, 235 p. – (Praxis). – ISBN 978-606-18-0544-0 : 23,94 lei

SUBIECT: obligaţia civilă; executare silită; mijloace de constrângere.

347.4/G52

20. GHIŢĂ, MARCEL. – Auditul intern / Marcel Ghiţă. – ediţia a 2-a. – Bucureşti : Editura Economică,

2009. – 654 p. – ISBN 978-973-709-437-7 : 50 lei

SUBIECT: audit intern; control financiar.

347.719/G52

21. IONESCU, CRISTIAN. – Dezvoltarea constituţională a României : acte şi documente 1741-1991 /

Cristian Ionescu. – ediţia a 3-a, revăzută şi adăugită. – Bucureşti : C.H. Beck, 2016. – XXVI, 1171 p. – ISBN

978-606-18-0615-7 : 113,40 lei

SUBIECT: România; drept constituţional; constituţie; Principatele Române; secolul XVIII; renaştere naţională; regim

parlamentar; forma de guvernământ republicană; Constituţii române; stat de drept, instituţionalizare.

342.4/I-68

22. MACOVEI, IOAN. – Drept internaţional privat [în reglementarea Noului Cod civil şi de procedură

civilă] / Ioan Macovei. – Bucureşti : C.H. Beck, 2011. – ISBN 978-973-115-983-6 : 38,94 lei

SUBIECT: drept internaţional privat; conflict de legi; proces civil internaţional.

341.9/M13

23. MURARU, IOAN; TĂNĂSESCU, ELENA SIMINA. – Constituţia României : comentariu pe articole /

Ioan Muraru; Elena Simina Tănăsescu (coord.). – Bucureşti : C.H. Beck, 2008. – 1507 p. – ISBN 978-973-115-

419-0 : 149,40 lei

SUBIECT: Constituţia României.

342.4/C66

24. NICOLAE, MARIAN ; BÎCU, VASILE; ILIE, GEORGE-ALEXANDRU. – Drept civil : persoanele /

Marian Nicolae (coord.) ; Vasile Bîcu ; George-Alexandru Ilie ; Radu Rizoiu. – Bucureşti : Universul Juridic,

2016. – 564 p. – ISBN 978-606-673-775-3 : 60 lei

SUBIECT: noul Cod civil; persoană fizică; persoană juridică.

347.15/D82

25. NICOLAE, MARIAN. – Codex Iuris Civilis / Marian Nicolae. – Bucureşti : Editura Universul Juridic,

2012. – vol. – ISBN 978-973-127-740-0

Tomul I : Noul Cod civil / Marian Nicolae. – ediţie critică. – Bucureşti : Universul Juridic. – 2012. –

CXCVI, 842 p. – ISBN 978-973-127-741-7 : 140 lei

Tomul II : Legi conexe (derogatorii şi complementare) Noului Cod civil / Marian Nicolae. – Bucureşti :

Universul Juridic. – 2012. – 1616 p. – ISBN 978-973-127-809-4 : 180 lei

SUBIECT: Cod civil.

347/N60

26. SĂRARU, CĂTĂLIN-SILVIU. – Drept administrativ : probleme fundamentale ale dreptului public /

Cătălin-Silviu Săraru. – Bucureşti : C.H. Beck, 2016. – XVIII, 844 p. – (Curs universitar). – ISBN 978-606-

18-0624-9 : 83,40 lei

SUBIECT: drept administrativ; stat; separaţia puterilor în stat; administraţia publică; act administrativ; contract administrativ;

operaţiune administrativă; control administrativ; răspundere administrativă; serviciu public; domeniu public; domeniu privat; funcţie



publică; funcţionar public; contencios administrativ; instituţie administrativă; preşedintele României; guvernul României; administraţie

publică centrală; administraţie publică locală; consiliu local; primar; consiliu judeţean; unitate administrativ teritorială; prefect.

342.9/S23

27. STOICAN, ANDREEA. – Contractele de intermediere : contractul de mandat, contractul de comision,

contractul de consignaţie, contractul de expediţie, contractul de agenţie, contractul de intermediere /

Andreea Stoican. – Bucureşti : Universul Juridic, 2016. – 358 p. – ISBN 978-606-673-845-3 : 39,20 lei

SUBIECT: contract de intermediere; contract de mandat; contract de comision; contract de consignaţie; contract de expediţie;

contract de agenţie.

347.7/S88

28. TULEAŞCĂ, LUMINIŢA. – Drept comercial : întreprinderile comerciale / Luminiţa Tuleaşcă. –

Bucureşti : Universul Juridic, 2016. – 397 p. – ISBN 978-606-673-913-9 : 40 lei

SUBIECT: drept comercial; întreprindere comercială; comerciant; publicitate; Registrul Comerţului; concurenţă comercială;

societate comercială; fond de investiţii.

347.72/T93

29. TURIANU, CORNELIU ; DUŢU, ANDREI. – Drept civil : compendiu : introducere în dreptul civil ;

persoanele ; drepturi reale ; teoria generală a obligaţiilor ; contracte speciale ; moşteniri ; liberalităţi /

Corneliu Turianu ; Andrei Duţu. – Bucureşti : Universul Juridic, 2016. – 784 p. – ISBN 973-606-673-833-0 :

79,20 lei

SUBIECT: persoană fizică; persoană juridică; drept civil; drepturi reale; obligaţie; contract special; moştenire; liberalitate.

347/T95

30. UDROIU, MIHAIL. – Drept penal : partea generală / Mihail Udroiu. – ediţia a 3-a, revizuită şi adăugită. –

Bucureşti : C.H. Beck, 2016. – XII, 592 p. – (Sinteze şi grile). – ISBN 978-606-18-0562-4 : 59,40 lei

SUBIECT: drept penal; drept penal general; infracţiune; infracţiune intenţionată; pluralitate de infracţiuni; pluralitate de

infractori; pedeapsă; măsură de siguranţă; infractor minor.

343.3/U19

31. UDROIU, MIHAIL. – Drept penal : partea specială / Mihail Udroiu. – ediţia a 3-a, revizuită şi adăugită. –

Bucureşti : C.H. Beck, 2016. – XIV, 555 p. – (Sinteze şi grile). – ISBN 978-606-18-0563-1 : 59,40 lei

SUBIECT: drept penal; drept procesual penal; infracţiune contra persoanei; infracţiune contra patrimoniului; infracţiune contra

autorităţii; infracţiune contra înfăptuirii justiţiei; infracţiune de corupţie; infracţiune de serviciu; infracţiune de fals; fals în înscrisuri;

infracţiune contra familiei; infracţiune contra libertăţii religioase.

343.1/U19

32. UNGUREANU, CARMEN TAMARA. – Drept civil : partea generală : persoanele / Carmen Tamara

Ungureanu. – ediţia a 3-a. – Bucureşti : Hamangiu, 2016. – XXVI, 488 p. – (Carte universitară). – ISBN 973-

606-27-0668-5 : 55,20 lei

SUBIECT: drept civil, partea generală; raport juridic civil; act juridic civil; prescripţie extinctivă; persoană juridică; persoană fizică.

347/U52



Consiliul Legislativ – Bucureşti, Palatul Parlamentului, Corp B1

Calea 13 Septembrie, nr. 1-3, sector 5, cod poştal 050711

Tel: 021.313.66.08; fax: 021.414.20.61; website: www.clr.ro

� Colegiul ştiinţific: Dragoş Iliescu, Preşedintele Consiliului Legislativ

Sorin Popescu, Preşedintele Secţiei de evidenţă oficială a legislaţiei şi documentare

Nicolae Turcu, Preşedintele Secţiei de drept privat, locţiitorul Preşedintelui Consiliului

Legislativ

Benonica Vasilescu, Preşedintele ad-interim al Secţiei de drept public

Cristian Kevorchian, Şeful ad-interim al Departamentului de informatică legislativă

Cezar Manda, consilier, Departamentul pentru armonizarea legislaţiei cu reglementările

Uniunii Europene

�Colegiul de redacţie: Sorin Popescu (coordonator)

Lucica-Violeta Niculae

Mirela Paven

Cristina Păiș

Monica Neagu

� Tipografia „Monitorul Oficial” R.A., str. Parcului nr. 65, sectorul 1, Bucureşti

Punctele de vedere exprimate în această publicaţie reprezintă doar opiniile personale ale autorilor.

ISSN 1583-3178

consideraţii privind instituţia abrogării în viziunea...

Documents