convingeri si idei

THE FIXATION OF BELIEF. HOW TO MAKE OUR IDEAS CLEARC.S. Peirce

CONVINGERI ŞI IDEIC.S. PeirceCopyright © 2011 Editura ALL

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PEIRCE, CHARLES SANDERS

Convingeri şi idei / Charles Sanders Peirce: trad.: Martin Zick. - Bucureşti: Editura ALL, 2011

ISBN 978-606-587-038-3

I. Zick, Martin (trad.)

1

Toate drepturile rezervate Editurii ALL.Nicio parte din acest volum nu poate fi copiatăfără permisiunea scrisă a Editurii ALL.Drepturile de distribuţie în străinătate aparţin în exclusivitate editurii.All rights reserved. The distribution of this book outside Romania, without the written permission of ALL, is strictly prohibited.Copyright © 2011 by ALL.

Editura ALL : Bd. Constructorilor nr. 20A, et. 3, sector 6, cod 060512 – Bucureşti Tel.: 021 402 26 00 Fax: 021 402 26 10Distribuţie : Tel.: 021 402 26 30; 021 402 26 33Comenzi : [email protected] www.all.ro

Redactare : Viorel ZaicuTehnoredctare : Radu DobreciCorectură : Duşa UdreaDesign copertă : Alexandru Novac

FIXAREA CONVINGERILOR

1877

i

Puţine persoane se interesează de studiul logi-cii, căci fi ecare se consideră deja pe sine sufi cient de competent pentru a raţiona. Observ însă că această satisfacţie se limitează la propria raţiocina-re, fără a se extinde şi la a celorlalţi.

Intrăm în deplina posesie a puterii de a infe-ra, cea din urmă dintre facultăţile noastre ; căci nu este într-atât un dar natural pe cât este o artă veche şi difi cilă. Istoria practicării acestei arte ar constitui un subiect măreţ pentru o carte. Învă-ţătorii medievali, urmându-i pe romani, au fă-cut din logică cel mai timpuriu obiect de studiu după gramatică, socotind-o foarte uşoară. Aşa au înţeles-o ei. Au considerat că principiul ei funda-mental era acela că întreaga cunoaştere rezidă fi e în autoritate, fi e în raţiune ; însă orice este dedus prin raţiune depinde în cele din urmă de o premi-să derivată de la autoritate. Prin urmare, de înda-tă ce un băiat deprindea procedurile silogistice, se considera că trusa lui de instrumente intelectuale este completă.

10 C.S. Pierce

Pentru Roger Bacon, remarcabilul spirit care în mijlocul secolului al XIII-lea era aproape un om de ştiinţă, concepţia învăţătorilor în privinţa raţionării părea un simplu obstacol în calea adevă-rului. El a observat că experienţa ne poate învăţa orice de una singură – un enunţ care pentru noi pare uşor de înţeles, căci ne-a fost transmisă de la generaţiile anterioare o concepţie distinctă a ex-perienţei –, lucru care pentru el părea de aseme-nea foarte limpede, întrucât problemele experien-ţei nu erau încă expuse. Dintre toate genurile de experienţă, după el cea mai bună era iluminarea interioară, care ne arată multe lucruri despre na-tura pe care simţurile externe n-o pot descoperi niciodată, cum se întâmplă în cazul transsubstan-ţierii pâinii.

Patru secole mai târziu, în prima carte din Novum Organum, Bacon – acela mai celebru – a oferit explicaţia limpede pentru experienţă ca lucru ce trebuie deschis la verifi care şi reexami-nare. Însă, indiferent cât de superioară era con-cepţia Lordului Bacon faţă de cele dinainte, un cititor modern care nu venerează grandilocvenţa acestuia este şocat în primul rând de inadecvarea viziunii asupra procedurii ştiinţifi ce. E sufi cient să facem doar nişte experimente brute, să rezumăm

11FIXAREA CONVINGERILOR

rezultatele într-o schiţă şi să urmăm regulile, veri-fi când tot ce a fost infi rmat şi stabilind alternative-le, modalitate prin care în câţiva ani ştiinţa fi zicii urma să fi e încheiată – ce idee ! Într-adevăr, „a scris despre ştiinţă ca un adevărat Lord Cancelar“, aşa cum spunea Harvey, un autentic om de ştiinţă.

Primii oameni de ştiinţă – Copernic, Tycho Bra-che, Kepler, Galileo, Harvey şi Gilbert – au avut metode mai apropiate de cele ale colegilor mo-derni. Kepler s-a avântat să deseneze o curbă prin locurile ocupate de Marte, afi rmând apoi momen-tele ocupate de planetă prin descrierea diferitelor părţi ale acelei curbe. Dar poate că cel mai mare serviciu adus de el ştiinţei a fost acela de a lăsa min-ţii oamenilor impresia că acesta era lucrul ce trebu-ia făcut dacă voiau să avanseze în astronomie ; că nu trebuia să se oprească la cercetarea privitoare la posibilitatea ca un sistem de epicicluri să fi e mai bun decât altul, ci să zăbovească asupra cifrelor şi să descopere care este curba cu adevărat. El a re-uşit asta prin curajul şi energia ieşite din comun, mergând pe bâjbâite în cel mai inimaginabil mod (pentru noi), de la o ipoteză iraţională la alta, până când, după ce a încercat douăzeci şi două, a căzut – din pură extenuare în faţa invenţiei sale – pe or-

12 C.S. Pierce

bita pe care o minte bine echipată cu armele logicii moderne ar fi încercat-o chiar de la bun început.

În acelaşi mod, fi ecare operă ştiinţifi că sufi ci-ent de măreaţă pentru a fi ţinută minte de câteva generaţii permite o exemplifi care a defi cienţelor modelului suprem de raţionare din momentul în care a fost scrisă. Fiecare pas important în ştiinţă a fost o lecţie de logică. Aşa s-a întâmplat când Lavo-isier şi contemporanii lui au trecut la studiul chi-miei. Vechea maximă a chimistului era lege, lege, lege, labora, ora, et relege. Metoda lui Lavoisier nu era a cititului şi a rugăciunii – el a visat că un pro-ces chimic lung şi complicat are un anumit efect, apoi l-a pus în practică răbdător, iar după eşecul acestuia a visat că, puţin modifi cat, va da un alt rezultat. A sfârşit prin a publica acest din urmă vis ca realitate. Metoda lui presupunea intrarea în la-borator şi transformarea la propriu a retortelor şi alambicurilor în instrumente de gândire, oferind o nouă concepţie asupra gândirii, ca ceva ce tre-buie făcut cu ochii deschişi, manipulând obiecte din lumea reală, nu cuvinte şi fantezii.

În mare măsură, controversa darwiniană este o chestiune de logică. Domnul Darwin a propus aplicarea metodei statistice în biologie. Acelaşi lu-cru a fost făcut şi într-o ramură foarte diferită a


ştiinţei: teoria gazelor. Cu toate că nu era capa-bil să urmărească mişcările unei particule de gaz într-o anumită ipoteză privitoare la constituirea acestei clase de corpuri, Clausius şi Maxwell au re-uşit, cu opt ani înainte de publicarea nemuritoarei opere a lui Darwin, să prezică – aplicând doctrina probabilităţilor – că, pe termen lung, în anumite circumstanţe, o anumită proporţie din molecule vor avea o anumită viteză ; că în fi ecare secundă vor avea loc un anumit număr de coliziuni etc., iar din aceste proporţii au reuşit să deducă unele proprietăţi ale gazelor, în special în ceea ce priveş-te relaţia acestora cu căldura. Într-un mod asemă-nător, deşi nu a reuşit să spună care sunt variaţiile şi cum funcţionează selecţia naturală într-un caz individual oarecare, Darwin a demonstrat că pe termen lung acestea vor adapta – sau ar trebui să adapteze – animalele la mediul în care trăiesc. Dacă formele existente ale animalelor vor fi supu-se unor astfel de acţiuni sau nu şi ce poziţie trebuie să ia teoria în această privinţă constituie subiectul unei discuţii în care chestiunile reale şi cele de lo-gică sunt întreţesute într-un mod curios.

ii

Obiectul raţionării este afl area unor lucruri pe

care nu le cunoaştem, pornind de la consideraţii

deja cunoscute. Ca atare, raţionarea este bună dacă

poate oferi o concluzie adevărată din premise ade-

vărate – altfel nu. Astfel, chestiunea validităţii este

pur şi simplu o problemă care ţine de realitate, nu

de gândire. Dacă A reprezintă datele reale expuse

în premise, iar B reprezintă ceea ce se conchide, se

pune întrebarea dacă aceste date se afl ă într-ade-

văr într-o relaţie de aşa natură încât existenţa lui

A să ducă în general la existenţa lui B. Dacă lucru-

rile stau astfel, inferenţa este validă ; dacă nu – nu.

Nu se pune deloc problema ca atunci când premi-

sele sunt acceptate mintal să simţim impulsul de

a accepta şi concluzia. Este adevărat că în general

raţionăm corect de la natură. Dar acesta este un

accident ; adevărata concluzie ar rămâne adevăra-

tă şi dacă nu am avea niciun impuls pentru accep-

tarea ei ; iar cea falsă ar rămâne falsă, chiar dacă

nu ne-am putea abţine să credem în ea.

16 C.S. Pierce

Suntem, fără îndoială, în primul rând animale logice, dar nu suntem astfel într-un mod perfect. De exemplu, cei mai mulţi dintre noi suntem în mod natural mai pasionaţi şi mai avântaţi decât s-ar putea justifi ca pe baza logicii. Părem astfel constituiţi încât, în absenţa oricăror date reale pe care să ne putem baza, suntem totuşi fericiţi şi mulţumiţi, aşa încât obiectul experienţei este în-totdeauna acela de a ne urmări speranţele şi aspi-raţiile. Totuşi, de obicei o viaţă de aplicare a acestui exerciţiu de îndreptare nu desfi inţează dispoziţia noastră pasională. Acolo unde speranţa nu este justifi cată de nicio experienţă, e foarte probabil ca optimismul nostru să fi e extravagant. Logicitatea în privinţa chestiunilor practice (înţeleasă nu în sensul vechi, ci ca o uniune înţeleaptă între certi-tudine şi rodnicia raţiunii) este cea mai utilă cali-tate pe care un animal o poate avea. Prin urmare, poate rezulta din acţiunea selecţiei naturale ; dar în afară de toate acestea este, probabil, mai avan-tajos pentru animal să aibă mintea plină de viziuni plăcute şi încurajatoare, independent de adevărul acestora ; astfel, în ceea ce priveşte subiectele ne-practice, s-ar putea ca selecţia naturală să permită apariţia unei tendinţe de a gândi greşit.


Suntem determinaţi să inferăm – pornind de la anumite premise – ceva mai degrabă decât alt-ceva printr-un obicei al minţii, fi e el constitutiv sau dobândit. Obiceiul este bun sau nu, în func-ţie de capacitatea de a produce sau nu concluzii adevărate din premise adevărate ; iar o inferenţă este privită ca fi ind validă sau nu fără referinţă la adevărul sau falsitatea concluziei în special, ci după obiceiul care determină dacă produce sau nu concluzii adevărate în general. Obiceiul men-tal care comandă o inferenţă sau alta poate fi for-mulat într-o propoziţie al cărei adevăr depinde de validitatea inferenţelor determinate de obicei ; o astfel de formulă este numită principiu călăuzitor al inferenţei. De exemplu, să spunem că observăm că un disc din cupru care se roteşte ajunge să se oprească brusc atunci când este aşezat între polii unui magnet, iar noi inferăm că acest lucru se va întâmpla cu fi ecare disc de cupru. Principiul călă-uzitor este acela că ceea ce este adevărat pentru o bucată de cupru este adevărat şi pentru alta. Un astfel de principiu în cazul cuprului ar fi mult mai sigur decât în cazul multor altor substanţe – ala-ma, spre exemplu.

18 C.S. Pierce

Se poate scrie o carte pentru a semnala cele mai importante principii călăuzitoare ale raţionării. Trebuie s-o mărturisim, probabil nu i-ar fi de ni-ciun ajutor unei persoane a cărei gândire este ori-entată pe de-a-ntregul către subiectele practice şi a cărei activitate evoluează în jurul unor poteci bine stabilite. Probleme înfăţişate unei astfel de minţi aparţin rutinei pe care a învăţat să le stăpânească atunci când s-a deprins cu activitatea respectivă. Însă, dacă lăsăm un om să se aventureze într-un domeniu nefamiliar – sau acolo unde rezultatele nu îi sunt verifi cate continuu de experienţă –, întrea-ga istorie arată că şi cel mai masculin intelect îşi va pierde foarte des orientarea, risipindu-şi eforturi-le în direcţiile care nu-l apropie de scop, ba chiar îl pot îndepărta foarte mult. Este ca o navă în largul mării pe care nu se afl ă nicio persoană capabilă să înţeleagă regulile navigaţiei. Iar într-un astfel de caz un studiu general al principiilor călăuzitoare ale raţiunii va fi considerat util, desigur.

Totuşi, cu greu ar putea fi tratat subiectul fără a fi mai înainte delimitat, căci aproape orice fapt ar putea servi ca principiu călăuzitor. Din întâm-plare, există o diviziune a faptelor, aşa încât în-tr-o clasă le găsim pe toate cele care sunt absolut


esenţiale ca principii călăuzitoare, iar în celelal-te pe toate cele care prezintă orice alt interes ca obiecte de cercetare. Această diviziune este făcută între faptele care sunt considerate absolut sigure atunci când ne întrebăm de ce credem că o anumi-tă concluzie decurge din anumite premise şi cele care nu sunt implicate în astfel de probleme. Un mic efort de gândire ne va arăta că o mulţime de fapte sunt deja presupuse atunci când este pusă pentru prima dată problema logică. De exemplu, se presupune să există stări mentale cum ar fi în-doiala sau convingerea – că este posibilă o trecere de la una la cealaltă cu păstrarea obiectului gândi-rii şi că această tranziţie este supusă unor reguli de care depinde orice minte. Dat fi ind că acestea sunt faptele pe care trebuie să le ştim deja înainte de a avea vreo concepţie limpede în privinţa raţionării, nu putem presupune că mai prezintă vreun in-teres pentru cercetarea adevărului sau a falsităţii lor. Pe de altă parte, este uşor de crezut că regulile raţionării deduse chiar din ideea procesului sunt cele mai importante ; şi, într-adevăr, atât timp cât ne conformăm acestora, cel puţin nu vom ajunge la concluzii false pornind de la premise adevăra-te. De fapt, importanţa a ceea ce poate fi dedus

20 C.S. Pierce

pornind de la asumpţiile implicate în problema logică se dovedeşte mai mare decât am putea pre-supune, iar acest lucru se petrece din motive greu de expus de la bun început. Singurul pe care îl voi menţiona aici este următorul : concepţiile care sunt cu adevărat produse ale refl ecţiei logice, fără a pu-tea fi detectate ca atare cu uşurinţă, se amestecă printre ideile noastre ordinare, fi ind adesea cauze ale unor confuzii însemnate. Aşa se întâmplă, de exemplu, în cazul concepţiei calităţii. O calitate în sine nu este niciodată obiect al observaţiei. Putem vedea că un obiect este albastru sau verde, însă calitatea de a fi albastru şi calitatea de a fi verde nu sunt lucruri pe care le vedem – sunt produse ale refl ecţiei logice. Adevărul este că sentimentul obişnuit – sau gândul care trece primul de nivelul îngustimii practice – este profund îmbibat cu acea calitate logică proastă căreia i se aplică de obicei epitetul „metafi zică“ ; şi nimic nu-l poate şterge, cu excepţia unui exerciţiu logic serios.

iii

În general, ştim când dorim să punem o între-bare şi când dorim să pronunţăm o judecată, de-oarece există o diferenţă între sentimentul îndoie-lii şi acela al convingerii.

Dar nu acesta este lucrul care distinge îndoiala de convingere. Există o diferenţă practică. Con-vingerile ne ghidează dorinţele şi dau formă acţi-unilor noastre. Haşaşinii, sau adepţii Bătrânului om al muntelui, obişnuiau să plece la moarte la cel mai mic semn al acestuia, căci credeau că asculta-rea faţă de el le asigură paradisul veşnic. Dacă s-ar fi îndoit de asta, nu ar fi acţionat aşa cum au fă-cut-o. La fel se întâmplă cu fi ecare convingere, în funcţie de gradul ei. Sentimentul convingerii este mai mult sau mai puţin un indiciu sigur al faptului că în natura noastră este înscris un obicei care ne determină acţiunile. Îndoiala nu are niciodată un astfel de efect.

Nu trebuie să trecem cu vederea o a treia di-ferenţă. Îndoiala este o stare de nelinişte şi insati-sfacţie. Luptăm pentru a ne elibera de ea şi pentru

22 C.S. Pierce

a trece într-o stare de convingere, care este una a calmului şi a satisfacţiei, pe care nu vrem să o evităm sau să o schimbăm cu o convingere în vreo altă privinţă. Dimpotrivă, ne agăţăm cu îndârjire nu numai de starea de convingere, ci şi de convin-gerea pe care o avem.

Astfel, îndoiala şi convingerea au efecte poziti-ve asupra noastră, cu toate că acestea sunt diferite. Convingerea nu ne determină să acţionăm pe loc, ci ne pune într-o stare care ne face, atunci când se iveşte ocazia, să acţionăm într-un anumit fel. În-doiala nu are nici pe departe un efect atât de activ, dar ne stimulează să cercetăm până la spulberarea ei. Acest lucru ne aminteşte de iritarea unui nerv şi de acţiunea refl exă astfel produsă, în timp ce, în cazul convingerii analoge – în sistemul nervos – trebuie să căutăm ceea ce numim asociaţii ner-voase ; de exemplu, acel obicei al nervilor de pe urma căruia mirosul unei piersici face să ne lase gura apă.

iv

Iritarea de pe urma îndoielii provoacă o luptă pentru atingerea stării de convingere. Voi numi această luptă cercetare, cu toate că trebuie să ad-mit că uneori nu este o denumire foarte potrivită.

Iritarea de pe urma îndoielii este singurul mo-tiv imediat pentru atingerea convingerii. Cu sigu-ranţă cel mai bun lucru pentru noi este acela că ne bazăm pe convingeri care trebuie să fi e în aşa fel încât să ne poată ghida acţiunile pentru a ne sati-sface dorinţele ; iar această refl ecţie ne va face să respingem orice convingere care nu pare să fi fost formată pentru a asigura acest rezultat. Însă acest lucru se va întâmpla doar prin crearea unei îndo-ieli în locul convingerii respective. Astfel, odată cu îndoiala, începe lupta ; şi odată cu încetarea îndo-ielii ia sfârşit lupta. Prin urmare, singurul obiect al cercetării este stabilirea opiniei. Ne putem imagina că acest lucru nu este sufi cient pentru noi şi că ne afl ăm nu în căutarea unei simple opinii, ci a opini-ei adevărate. Însă, dacă testăm această plăsmuire a imaginaţiei, vom vedea că este neîntemeiată ; căci,

24 C.S. Pierce

de îndată ce este atinsă opinia fermă, suntem pe de-a-ntregul satisfăcuţi, indiferent dacă acea con-vingere este adevărată sau falsă. Şi este limpede că nimic din afara sferei cunoaşterii nu poate face obiectul nostru, căci nimic din ceea ce nu afectează mintea nu poate fi motivul unui efort mental. Cea mai tare aserţiune pe care o putem păstra este ace-ea că ne dorim o convingere pe care o vom consi-dera adevărată. Dar considerăm că fi ecare dintre convingerile noastre este adevărată, iar a spune acest lucru este o tautologie.

Faptul că instaurarea opiniei constituie singu-rul scop al cercetării este un enunţ foarte impor-tant. Înlătură dintr-un foc diferite concepţii vagi şi eronate privitoare la demonstraţie, dintre care putem reda aici câteva.

1. Unii fi losofi şi-au imaginat că începerea unei cercetări este necesară doar pentru a exprima o problemă, fi e oral, fi e prin aşezarea pe hârtie, şi chiar ne-au recomandat să ne începem studiul prin a pune totul sub semnul întrebării. Dar sim-pla punere a unei propoziţii în formă interoga-tivă nu stimulează mintea pentru o luptă care să mai continue după apariţia convingerii. Trebuie


să existe o îndoială adevărată şi vie ; fără aceasta, întreaga discuţie e inutilă.

2. O idee foarte întâlnită este aceea că o demon-straţie trebuie să se bazeze pe propoziţii supreme şi absolut neîndoielnice. Potrivit unei şcoli, acestea sunt primele principii ale unei naturi generale ; potrivit alteia, ele sunt primele senzaţii. De fapt, pentru a avea acel rezultat pe deplin satisfăcător care se cheamă demonstraţie, este sufi cient ca o cercetare să pornească de la propoziţii absolut libere de orice îndoială. Dacă premisele nu sunt puse deloc la îndoială, nu pot fi mai satisfăcătoare decât sunt.

3. Unora pare să le placă să susţină o idee după ce lumea întreagă este pe deplin convinsă de aceasta. Însă nu se mai poate avansa din acest punct. Atunci când îndoiala încetează, acţiunea mentală în cazul acestui subiect ia sfârşit ; iar dacă ar continua, ar fi lipsită de scop.

v

Dacă instaurarea opiniei este singurul obiect

al cercetării, iar convingerea are natura obiceiu-

lui, de ce să nu atingem scopul dorit luând drept

răspuns la o întrebare orice lucru ne putem ima-

gina şi repetându-l constant pentru noi înşine, in-

sistând asupra oricărui lucru care poate conduce

la convingerea cu pricina şi învăţând să ne înde-

părtăm cu dispreţ şi ură de orice ar putea-o tul-

bura ? Această metodă simplă şi directă e folosită

de foarte mulţi oameni. Îmi amintesc că odată am

fost rugat să nu citesc un anumit ziar, căci mi-ar fi

putut schimba opinia privitoare la comerţul liber.

„S-ar putea să fi i prins de erori şi de afi rmaţiile

false“ – aceasta era expresia. Prietenul meu spu-

nea : „Nu eşti un om care studiază cu un interes

special economia politică. Prin urmare, ai putea

fi înşelat cu uşurinţă de argumentele eronate care

au acest subiect. Atunci, dacă citeşti acest ziar, ai

putea ajunge să crezi în protecţie. Însă tu accepţi

că doctrina adevărată este comerţul liber ; şi nu ai

28 C.S. Pierce

vrea să crezi în ceea ce nu este adevărat.“ Ştiu că adesea acest sistem a fost adoptat deliberat. Mult mai adesea respingerea instinctivă a unei stări mentale de indecizie, amplifi cată într-o spaimă vagă faţă de îndoială, îi face pe oameni să se agaţe spasmodic de viziunile pe care deja şi le-au for-mat. Omul simte că este sufi cient să se agaţe de convingerea sa, fără a oscila, pentru a fi pe deplin satisfăcut. Nu se poate nega nici faptul că o credin-ţă fermă şi imutabilă duce la o pace deplină a min-ţii. E drept, poate da naştere unor neplăceri, ca în cazul unui om care continuă cu hotărâre să creadă că focul nu îl va arde sau că va fi damnat pe vecie dacă ar îngurgita ceva altfel decât printr-o pom-pă stomacală. Însă cel care adoptă această metodă nu va accepta că inconvenientele ei sunt mai mari decât avantajele. Va spune: „Ţin cu fermitate de adevăr, iar adevărul este întotdeauna sănătos.“ Iar în multe cazuri se prea poate ca plăcerea pe care o obţine din credinţa lui împăcată să contraba-lanseze orice inconvenient rezultat din caracterul amăgitor al acesteia. Aşadar, dacă ar fi adevărat că moartea este anihilare, omul care este convins că va merge direct la ceruri atunci când va muri, cu


condiţia de a îndeplini câteva ritualuri simple în

timpul vieţii, ar avea o plăcere măruntă, care nu

ar fi urmată nici de cea mai mică dezamăgire. O

consideraţie de acest gen pare să fi avut impor-

tanţă pentru multe persoane în cazul subiectelor

religioase, căci auzim adesea spunându-se : „Ah,

n-aş putea crede aşa şi pe dincolo, deoarece aş fi

nefericit dacă aş face-o“. Atunci când îşi îngroa-

pă capul în nisip la apropierea pericolului, foarte

probabil struţul ia cea mai fericită decizie. Ascun-

de pericolul, spunându-şi apoi calm că nu există

niciun pericol ; şi, dacă este foarte sigur că nu exis-

tă vreunul, de ce să mai ridice capul să vadă ? Un

om poate trăi viaţa trecând sistematic cu vederea

tot ceea ce i-ar putea cauza o schimbare a opinii-

lor, iar dacă reuşeşte – bazându-se pentru aceasta

pe două legi psihologice fundamentale –, nu văd

ce se poate obiecta împotriva acestui lucru. Ar fi o

impertinenţă egoistă să spunem că procedeul lui e

iraţional, căci asta ar însemna pur şi simplu să spu-

nem că metoda lui de instaurare a convingerii nu

este şi a noastră. El nu şi-a propus să fi e raţional

şi, de fapt, va vorbi adesea cu dispreţ despre slaba

30 C.S. Pierce

şi iluzoria raţiune a omului. Aşa că trebuie lăsat să creadă ce vrea.

Dar această metodă de fi xare a convingerilor – care poate fi numită metoda tenacităţii – nu va reuşi să îşi păstreze temeiul în practică. Impulsul social i se opune. Cel care o adoptă va descoperi că ceilalţi gândesc diferit faţă de el, şi probabil îşi va da seama, într-un moment de luciditate, că opinii-lor lor sunt la fel de bune ca şi ale lui, iar acest lu-cru îi va zgudui încrederea în propriile convingeri. Această concepţie – că gândurile sau sentimente-le altuia pot fi echivalente cu cele proprii – este un pas absolut nou şi foarte important. El apare dintr-un impuls care e prea puternic pentru a fi reprimat fără riscul de a distruge specia umană. Dacă nu vrem să ne transformăm în eremiţi, tre-buie să ne infl uenţăm unul altuia opiniile. Astfel, problema devine modul de fi xare a convingerii nu doar pentru individ, ci şi pentru comunitate.

Atunci să lăsăm să grăiască voinţa statului, nu cea a individului. Să se creeze o instituţie care are ca obiect păstrarea doctrinei corecte în aten-ţia oamenilor, reiterarea ei perpetuă şi predarea învăţăturilor ei către tineri – instituţie înzestrată


în acelaşi timp cu puterea de a împiedica gândi-

rea, susţinerea sau exprimarea altor doctrine. Să

fi e înlăturate dintre dispoziţiile oamenilor toate

cauzele posibile pentru schimbarea opiniilor. Să

fi e păstraţi în ignoranţă, ca să nu afl e vreun motiv

pentru a gândi altfel decât o fac. Pasiunile lor să

fi e înregimentate, aşa încât oamenii să poată privi

opiniile personale şi neobişnuite cu ură şi groază.

Apoi, fi e ca toţi oamenii care resping opinia împă-

mântenită să fi e terorizaţi şi reduşi la tăcere. Fie ca

oamenii să-i tăvălească în smoală şi pene pe aceşti

indivizi sau să se investigheze maniera de a gândi

a suspecţilor, iar atunci când sunt găsiţi vinovaţi

de convingeri interzise, să fi e supuşi unei pedepse

exemplare. Atunci când acordul desăvârşit nu a

putut fi obţinut într-un alt mod, masacrarea celor

care nu gândesc într-un anumit mod s-a dovedit

un mijloc foarte efi cient pentru împământenirea

opiniei într-o ţară. Dacă se doreşte puterea de

a face acest lucru, atunci să se alcătuiască o listă

de opinii pe care nu le poate accepta niciun om

care este cât de cât independent şi să li se ceară

celor credincioşi să accepte toate aceste enunţuri,

32 C.S. Pierce

pentru a-i separa cât mai bine cu putinţă de infl u-enţa restului lumii.

Această metodă a fost, din cele mai vechi tim-puri, unul dintre principalele mijloace de spriji-nire a doctrinelor teologice şi politice şi de pre-zervare a caracterului universal sau general al acestora. La Roma a fost practicată din zilele lui Numai Pompiliu până în cele ale lui Pius al IX-lea. Acesta este cel mai bun exemplu din istorie ; însă oriunde a existat o preoţime – şi nu există religie fără una – a fost utilizată, mai mult sau mai puţin, şi această metodă. Oriunde există o aristocraţie, o ghildă sau orice asociaţie a unei clase de indivizi ale căror interese depind – sau se presupune că depind – de anumite enunţuri, se vor găsi, inevita-bil, urme ale acestui produs natural al sentimentu-lui social. Acest sistem este însoţit întotdeauna de acte de cruzime ; iar atunci când sunt constante, astfel de acte devin, în ochii oricărui om raţional, atrocităţi de cel mai îngrozitor tip. Nu trebuie să fi m surprinşi de asta, căci ofi ţerul unei societăţi nu se simte dator să cedeze din compasiune în faţa intereselor societăţii respective, căci ar putea avea interesele lui personale. Prin urmare, este un


lucru natural ca simpatia şi camaraderia să produ-că astfel o putere dintre cele mai neîndurătoare.

Judecând această metodă de fi xare a opiniei, care poate fi numită metoda autorităţii, trebuie să acceptăm în primul rând că este superioară men-tal şi moral faţă de metoda tenacităţii. Succesul ei este proporţional mai mare ; şi, de fapt, a dat de nenumărate ori cele mai grandioase rezultate. Structurile din piatră pe care această metodă le-a asamblat în Siam, Egipt sau Europa au, în foarte multe cazuri, o desăvârşire care cu greu poate fi concurată de cele mai măreţe opere ale naturii. Şi, cu excepţia erelor geologice, nu există perioa-de atât de întinse precum cele măsurate de vreu-na dintre aceste credinţe organizate. Dacă privim problema cu mai multă atenţie, vom descoperi că n-a existat niciun crez care să rămână întotdeau-na acelaşi ; totuşi, schimbarea e atât de lentă încât nu poate fi percepută într-o viaţă de om, aşa încât convingerea individuală rămâne bine fi xată. Ast-fel, probabil că pentru marea masă a umanităţii nu există o metodă mai bună decât aceasta. Dacă impulsul lor cel mai puternic este acela de a fi sclavi intelectuali, atunci sclavi trebuie să rămână.

34 C.S. Pierce

Dar nicio instituţie nu se poate angaja să regle-menteze opiniile privitoare la orice subiect. Nu-mai cele mai importante pot fi atinse, iar în privin-ţa celorlalte mintea omenească trebuie lăsată sub acţiunea cauzelor naturale. Această imperfecţiune nu va fi sursă de slăbiciune atât timp cât oamenii se afl ă într-o asemenea stare culturală încât o opi-nie nu infl uenţează o alta ; altfel spus, atât timp cât nu pot aduna doi şi cu doi. Dar în majoritatea statelor dominate de preoţi se vor găsi câţiva indi-vizi care se ridică deasupra acestei condiţii. Aceştia posedă un tip mai larg de sentiment social ; ei văd că oamenii din alte timpuri şi din alte ţări au avut doctrine foarte diferite de cele pe care ei au fost făcuţi să le creadă şi nu se pot abţine să observe că numai accidentul care a făcut ca ei să fi e învă-ţaţi aşa cum au fost şi să fi e înconjuraţi de mani-erele şi asociaţiile de care au fost este cel care i-a făcut să creadă ceea ce cred, şi nu cu totul altceva. Inocenţa lor nu rezistă nici la refl ecţia care arată că nu există niciun motiv pentru a situa propriile viziuni la o valoare mai mare decât cele ale altor naţiuni şi ale altor secole, dându-le astfel motive de îndoială.

Dacă ți-a plăcut, intră pewww.elefant.ro/ebooks

descarcă volumul și citește mai departe!

convingeri si idei

Documents