cooperarea transfrontaliera
TRANSCRIPT
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA
Cu titlu de manuscris C.Z.U.: 339.922/926 (1-6): 061.1EU (043)
Olesea SÎRBU
COOPERAREA REGIONALĂ TRANSFRONTALIERĂ – OPORTUNITATE DE DEZVOLTARE A STATELOR MICI ÎN
PROCESUL EXTINDERII UNIUNII EUROPENE
Specialitatea 08.00.14 - Economie mondială; relaţii economice internaţionale
Teză de doctor în economie
Conducător ştiinţific: Boris CHISTRUGA, _______________
doctor habilitat, conf. univ., ASEM
Consultant ştiinţific: Stella KOSTOPOULOU, ______________
dr., prof. univ., Universitatea „Aristotel”, Salonic, Grecia
Autor:
Olesea SÎRBU, __________________
CHIŞINĂU, 2009
2
CUPRINS
Pag.
INTRODUCERE...................................................................................................................................... 3
CAPITOLUL I PREMISE TEORETICE ALE COOPERĂRII REGIONALE TRANSFRONTALIERE
7
1.1. Abordări conceptuale cu privire la „efectul de frontieră”................................................. 7
1.2. Rolul „statelor mici” în procesul integrării regionale........................................................ 14
1.3. Caracteristica evolutivă a cooperării regionale transfrontaliere ........................................ 22
CAPITOLUL II
ESTIMAREA POLITICILOR ŞI INSTRUMENTELOR DE DEZVOLTARE A COOPERĂRII
REGIONALE TRANSFRONTALIERE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
34
2.1. Ascendenţa politicii de dezvoltare regională a Uniunii Europene şi efectele ei asupra
dezvoltării economice a regiunilor.....................................................................................
34
2.2. Evaluarea instrumentelor financiare a Uniunii Europene pentru dezvoltarea cooperării
regionale transfrontaliere...................................................................................
49
2.3. Impactul extinderii Uniunii Europene asupra competitivităţii regiunilor........................... 61
CAPITOLUL III
PERSPECTIVELE COOPERĂRII REGIONALE TRANSFRONTALIERE A REPUBLICII
MOLDOVA ÎN CONTEXTUL EXTINDERII UNIUNII EUROPENE 78
3.1. Estimarea influenţei extinderii asupra dezvoltării economice a Republicii Moldova prin
prisma Politicii Europene de Vecinătate.............................................................................
78
3.2. Aprecierea poziţiei Republicii Moldova în cadrul proceselor de cooperare regională
transfrontalieră....................................................................................................................
92
3.3. Perspectiva dezvoltării ascendente a euroregiunilor şi impactul acestora asupra
dezvoltării şi integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană..................................
103
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI................................................................................................................... 113
BIBLIOGRAFIE.................................................................................................................................................... 120
ADNOTARE.............................................................................................................................................. 131
ANEXE...................................................................................................................................................... 134
3
INTRODUCERE Actualitatea temei de cercetare. Dezvoltarea şi crizele economice din secolul XXI impun
studierea, elaborarea strategiilor şi politicilor într-o perspectivă regională. Ultimele valuri de
extindere a Uniunii Europene au modificat esenţial contextul geopolitic al Europei. Prin urmare,
conştientă şi interesată de creşterea rolului său pe plan extern, presată din exterior pentru a încadra
noi membri şi din interior pentru a-şi stabiliza structurile şi a-şi eficientiza pârghiile de acţiune,
Uniunea a dezvoltat o nouă abordare în relaţiile externe cu ţările vecine, aflată la limita dintre
cooperare şi integrare. Momentul crucial este reprezentat de provocările şi oportunităţile
procesului de extindere, şi anume, Uniunea “lărgita” trebuie să continue a lucra la fel ca şi cea
“prezentă”, iar politicile interne ale Uniunii şi relaţiile cu ţările vecine trebuie sa fie redefinite.
Atenţia principală în procesul extinderii Uniunii Europene se atrage problemelor impunerii
unor noi bariere exterioare, adică faţa de ţările vecine, bariere necesare pentru garantarea
securităţii Uniunii, dar care nu duc la trasarea unor noi linii de despărţire. În special este subliniată
importanţa cooperării regionale transfrontaliere în cadrul euroregiunilor cu scopul de a face faţă
problemelor provenite din expansiunea externă a zonelor de frontieră.
Euroregiunile, fiind forme instituţionalizate ale cooperării regionale transfrontaliere
constituie, în prezent, un model eficace pentru rezolvarea problemelor de dezvoltare social-
economică a oricăror ţări limitrofe. Uniunea Europeană, la rândul său, a lansat modelul de
colaborare în cadrul euroregiunilor ca pe un exerciţiu ce precede aderarea la UE a ţărilor
participante, pentru implementarea relaţiilor de natură comunitară între regiunile din statele-
membre şi candidate, iar în prezent, şi la frontierele ei externe.
În condiţiile avansării procesului de extindere a EU spre Est, în poziţia externă a
Republicii Moldova au intervenit schimbări importante. Ca ţară de graniţă a Uniunii Europene,
Republica Moldova va avea atât oportunitatea, cât şi responsabilitatea dezvoltării unor relaţii de
cooperare regională transfrontalieră, în scopul realizării obiectivelor fixate prin Acordul de
Parteniariat şi Cooperare şi Planul de Acţiune UE-Moldova, precum şi obligaţia de a impulsiona
creşterea competitivităţii zonelor de frontieră care fac parte din euroregiunile „Dunărea de Jos”,
„Prutul de Sus” şi „Siret – Prut - Nistru”.
Cele menţionate denotă importanţa şi actualitatea temei investigate.
Scopul lucrării constă în identificarea oportunităţilor de dezvoltare economică a Republicii
Moldova prin prisma cooperării regionale transfrontaliere şi elaborarea recomandărilor privind
adaptarea economiei naţionale a Republicii Moldova la exigenţele extinderii Uniunii Europene.
Respectiv, regiunile de frontieră şi structurile de cooperare transfrontalieră, în special
4
euroregiunile, reprezintă punctul central al cercetării date. Scopul este marcat de următoarele
sarcini ale cercetării:
• analiza abordărilor conceptuale cu privire la „efectele de frontieră” în procesul extinderii
Uniunii Europene;
• aprecierea metodologică a noţiunii de „stat mic” în contextul extinderii Uniunii Europene;
• cercetarea efectelor extinderii Uniunii Europene asupra dezvoltarii economice a regiunilor
de frontiera în cadrul UE-27;
• sinteza experienţei europene cu privire la dezvoltarea competitivitatii regiunilor, în special, a
regiunilor de frontieră;
• elaborarea modelului economico-geografic cu referire la efectele spaţiale ale integrării
regiunilor limitrofe;
• analiza instituţională şi socioeconomică a zonelor de frontieră din cadrul euroregiunilor
„Prutul de Sus”, „Siret–Prut–Nistru” şi „Dunărea de Jos” din care face parte Republica
Moldova;
• determinarea priorităţilor pe termen lung şi scurt în cadrul cooperării regionale
transfrontaliere şi optimizarea procesului de adaptare a RM la exigenţele de integrare în UE.
Suportul teoretico-ştiinţific al cercetării s-a axat pe studierea lucrărilor fundamentale ale
specialiştilor în materie de cooperare regională transfrontalieră şi de efectele frontierei, cum ar fi:
Baggi M., Button K., Chirev P., Fisher T., Hansen N., Ignat I., Keating M., Kepinski P., Krugman
P., Loughlin J., Perrin J.C., Ratti R., Rodwin L., Rossera F., Roşcovan M., Sazanami H., Schley
N., Ştefănescu B., Valinakis Y. şi ale specialiştilor autohtoni din domeniu: Cărare V., Chircă S.,
Chistruga B., Galaju I., Gribincea A., Moldovanu D., Railean V., Roşca P., etc.
Un accent deosebit autorul acordă studierii procesului de dezvoltare a cooperării regionale
transfrontaliere din cadrul Uniunii Europene, identificării practicilor succesive, precum şi
evaluarea oportunităţilor de dezvoltare economică a Republicii Moldova prin consolidarea
cooperării regionale transfrontaliere.
Abordarea metodologică. În cercetarea prezentă au fost utilizate metoda logico-istorică,
abstracţiile ştiinţifice, sinteza ştiinţifică, analiza factologică, analiza comparativă, evaluarea
experţilor, etc. Un rol important este acordat analizei comparative, deoarece existenţa spaţiilor
social-economice diferite presupune din start o comparare a nivelului de trai, dezvoltării
economice şi dezvoltarea cooperării regionale transfrontaliere, ia amploare pe întregul teritoriu al
Uniunii Europene şi este necesită aprecierea impactului acestui proces asupra diferitelor ţări şi
regiuni. Pentru studierea dezvoltării cooperării regionale transfrontaliere în cadrul euroregiunilor
„Prutul de Sus”, „Siret–Prut–Nistru” şi ”Dunarea de Jos” din care face parte Republica Moldova a
5
fost utilizată metoda studiului de caz, care a permis formularea unor concluzii referitoare la
identificarea oportunităţilor de dezvoltare economică a Republicii Moldova.
Inovatia ştiinţifică a rezultatelor investigatiei constă în următoarele:
1. Determinarea şi aprecierea „efectului de frontieră” asupra dezvoltării statelor limitrofe în
procesul extinderii Uniunii Europene.
2. Constatarea conceptuală şi aprecierea noţiunii de “stat mic” şi identificarea unor criterii noi
de clasificare sub aspect economic, politic, spaţial etc., în contextul extinderii Uniunii
Europene.
3. Specificarea factorilor ce influenţează apariţia, stimularea şi dezvoltarea cooperării
transfrontaliere în condiţiile optimizării procesului de extindere a Uniunii Europene.
4. Evidenţierea impactului politicii de coeziune asupra dezvoltării socioeconomic a regiunilor
din cadrul UE-27.
5. Analiza comparativă a asistenţei financiare a UE şi determinarea oportunităţilor oferite
pentru dezvoltarea cooperării regionale transfrontaliere.
6. Efectuarea unui studiu comparativ al euroregiunilor “Prutul de Sus”, “Siret–Prut–Nistru” şi
“Dunarea de Jos” şi elaborarea unui set de măsuri în vederea revitalizării acestora.
7. Identificarea oportunităţilor de dezvoltare economică a Republicii Moldova prin cooperarea
regională transfrontalieră.
8. Determinarea impactului şi modelarea econometrică a extinderii Uniunii Europene asupra
dezvoltării economice a Republicii Moldova;
Valoarea aplicativă a lucrării constă în elaborarea şi propunerea spre utilizare a rezultatelor
cercetării în: elaborarea strategiei de dezvoltare a cooperării regionale transfrontaliere a Republicii
Moldova prin preluarea oportunităţilor şi provocărilor care rezultă din vecinătatea şi extinderea
UE; elaborarea strategiilor de dezvoltare a ÎMM în zonele de frontieră a Republicii Moldova în
cadrul euroregiunilor „Prutul de Sus”, „Siret–Prut–Nistru” şi „Dunărea de Jos”; elaborarea setului
de indicatori ce măsoară gradul de competitivitate a zonelor de frontieră a Republicii Moldova în
cadrul euroregiunilor şi a planului de dezvoltare socioeconomic a lor; elaborarea principiilor şi
metodelor de creare şi dezvoltare a clusterilor între ÎMM din regiunile de frontieră ale Republicii
Moldova, compatibile şi competitive. Rezultatele cercetării pot fi utilizate atât în cadrul cursurilor
universitare existente, cum sunt: integrarea economică europeană, economia relaţiilor externe ale
Republicii Moldova, precum şi la elaborarea unui curs nou – Politica europeană de vecinătate şi
cooperarea regională transfrontalieră a Republicii Moldova, ţinut studenţilor din învătământul
universitar.
Aprobarea rezultatelor investigaţiei. Principalele aspecte ale prezentei cercetări, concluziile
şi recomandările incluse în teză au fost prezentate şi aprobate în cadrul a 8 conferinţe şi
6
simpozioane internaţionale. Ideile fundamentale ale tezei au fost expuse şi materializate în 10
lucrări publicate cu un volum total de 4 c.a. Rezultatele cerecetării au fost verificate şi
aprofundate pe parcursul cursurilor programului de Master în integrare europeană şi regionalism
în Universitatea din Graz, Austria (august 2005-aprilie 2007).
Lucrarea este structurată astfel: Introducere, trei capitole, concluzii, bibliografie şi anexe.
Capitolul I, „Premise teoretice ale cooperării regionale transfrontaliere”, include analiza
conceptelor „efectul de frontieră” şi „stat mic” în procesul extinderii Uniunii Europene. O atenţie
deosebită se oferă factorilor ce au influenţat apariţia, stimularea şi dezvoltarea cooperării
transfrontaliere pe plan european.
Capitolul II, „Estimarea politicilor şi instrumentelor de dezvoltare a cooperării regionale
transfrontaliere în uniunea europeană” tratează estimarea şi evaluarea mecanismelor şi
instrumentelor de susţinere şi dezvoltare socio-economică a regiunilor de frontieră prin politica de
coeziune în UE-27, precum şi modalităţile-cheie de realizare în practică a impulsionării
competitivităţii regiunilor date. Se propune modelul economico-geografic cu referire la efectele
spaţiale ale integrării regiunilor limitrofe.
Capitolul III, „Perspectivele cooperării regionale transfrontaliere a Republicii Moldova în
contextul extinderii uniunii europene”, include analiza impactului extinderii Uniunii Europene
asupra dezvoltării economice a Republicii Moldova prin prisma politicii europene de vecinătate şi
a oportunităţilor de dezvoltare a cooperării regionale transfrontaliere în cadrul euroregiunilor din
care face parte Republica Moldova, şi anume „Prutul de Sus”, „Siret–Prut–Nistru” şi „Dunărea de
Jos”. Se determină impactul şi se propune o modelare economietrică ce caracterizea din punct de
vedere ştiinţific extinderea Uniunii Europene asupra dezvoltării economice a Republicii Moldova.
Cuvinte-cheie: cooperarea regională transfrontalieră, extindere UE, spaţiul economic,
integrarea europeană, politicii de dezvoltare economică, stat mic, regiuni de frontieră,
regionalizare, competitivitatea euroregiunilor, instrumente de finanţare a regiunilor
transfrontaliere, politici europene de vecinătate etc.
7
CAPITOLUL I
PREMISE TEORETICE ALE COOPERĂRII REGIONALE TRANSFRONTALIERE
1.1. Abordări conceptuale cu privire la „efectul de frontieră”
În literatura de specialitate, conceptul de frontieră apare în diferite forme: culturale,
lingvistice, instituţionale, fizice, economico-politice şi sociale. Noţiunea de frontieră, de fapt, are
un înţeles polivalent: în primul rând pozitiv, adică, în ceea ce priveşte construirea identităţii
agenţilor individuali, identificarea grupelor şi teritoriilor, şi în al doilea rând negativ, adică când
graniţele sunt percepute ca un factor de ostilitate [110, p.235-236]. În economia regională,
influenţa graniţelor naţionale asupra interacţiunii economice au fost, primordial, adresate în
contextul integrării europene [144, p.89].
Frontiera poate fi definită ca „an outer part or edge” [287] şi foarte des este utilizat
sinonimal cu conceptele relevante cum sunt „hotar” sau „graniţă”. Conceptul de frontieră este cel
mai tradiţional şi cel mai des întâlnit în evaluarea studiilor empirice [101, p.256]. Conform
dicţionarului englez, cuvântul „frontieră” înseamnă acele teritorii, imediat apropiate de linia de
divizare între două sau mai multe state. Ţinând cont de existenţa micilor diferenţe a acestor
termeni utilizaţi în diferite ştiinţe şi istorie [217, p.132], „hotar”, „frontieră” sau „graniţă” vor fi
utilizate în mod echivalent în argumentările lucrării respective.
O privire asupra diferitelor concepte de frontieră din literatura de profil social-economic, a
cristalizat existenţa a două opinii sau chei de interpretare (Fig.1). Frontiera are un concept dublu:
reprezentarea generală a frontierei ca o linie ce reprezintă limita legală a unui stat, fie cu sens de
marginal sau periferic [196, p.78]. Fiecărei chei de interpretare îi corespunde un obiectiv probabil
politic, precum şi unul divers şi complementar. Însă, teoretizarea conceptului de frontieră necesită
de a ţine cont de dimensiunile ei spaţiale, economice şi socioculturale.
• Dimensiunea spaţială: termenul „hotar” sau „graniţă” este spaţial după origine [116, p.35].
Aceşti termeni au fost interpretaţi ca hotarele geografice ale entităţilor politice sau
jurisdicţiilor legale.
• Dimensiunea economică: J.Scott argumentează că hotarele sunt „punctul de referinţă,
element fizic şi cognitiv al ordinii, identităţii...necesităţii economice, forţării mediului
ambiant şi baza garanţiei curiozităţii umane, (cu toate) că hotarele sunt permanent
transcendente perforate, „spiritualizate” sau, altădată, neglijate” [221, p.87].
• Dimensiunea socioculturală: după cum evidenţiază A.Paasi, „hotarele nu ar trebui privite
din perspectiva liniilor teritoriale statice, dar ar trebui înţelese dintr-o perspectivă socio-
culturală mai largă... ” [161, p.11]. În acest sens, după Van Houtum, hotarele trebuie înţelese
8
ca fiind construcţii umane, rezultat al experienţei istorice şi a moştenirii culturale sa, în
sensul lor figurativ, construcţii mentale informate prin media, guvern sau lideri [110, p.159].
Fig.1. Două opinii diferite privind evaluarea aspectelor frontierei
Sursa: Ratti R. and Baggi M.. Strategies to overcome barriers: theoretical elements and empirical evidence. - Zurich: Workshop NECTAR, Working paper, 1990.
Deci, opiniile diverse urmăresc mai multe abordări. În primul rând, opinia tradiţională este
una de „arie învecinată”, definită ca teritoriu închis imediat la o linie de frontieră fixă (în cele
mai multe cazuri la nivel instituţional) ale cărei efecte social-economice sunt mult resimţite. E
necesar a menţiona că există o varietate largă de opinii în ceea ce priveşte natura şi caracteristicile
frontierelor. Diferenţierea lor poate fi realizată după următoarele elemente:
• nivelul de permeabilitate a frontierei;
• nivelul de similaritate a ţărilor vecine;
• dinamica în timp şi contextul istoric al frontierei.
Cât este nivelul de permeabilitate a frontierei, Ramigio Ratti [ 197, p.57] a specificat
distincţia dintre frontiera ca obstacol, frontiera ca filtru şi frontiera deschisă.
Prima abordare tradiţională a frontierei ca obstacol - „... a privi frontiera ca o linie de
separare, o sursă de serii lungi a efectelor de discriminare”. La fel şi N.Hansen [101, p.265]
evidenţiază că ariile de frontieră s-au „handicapat” şi s-au „împiedicat” în timpul dezvoltării lor,
pe de o parte, din cauza situaţiei sale periferice, fiind tangenţe ale centrelor economice ale ţării
respective, iar pe de altă parte, din cauza „principiului de separare”, pentru care Guvernul ţării
acordă prioritate sectorului său politic cu tangenţă la relaţiile social-economice regionale şi
interregionale.
Optica graniţei
Definiţie Graniţă: • Pământul de lângă linia de
separare dintre două ţări Perspectivă: • Graniţa ca linie fixă • Districte ale teritoriului
fizic Orientarea politicii: • Dezvoltarea regională
într-un context specific • Politica de localizare şi de
infrastructură.
Optica
frontierei
Cum se consideră impactul spaţial
în abordarea socioeconomică?
Definiţie: Frontieră: • O linie care afectează pe
orice sau oricine ce o traversează
• Limita teritoriului unei ţări • Locul unde costul
marginal=preţ Perspectivă: • Frontiera ca limită mobilă • Acceptarea impactului
spaţial al discontinuităţii Orientarea politicii: • Arie de răspândire lărgită şi de integrare economică
• Reducerea costului global de comunicaţie
9
A doua abordare (frontiera ca filtru) interpretează frontiera în rolul său de filtrare, ca un
moderator discriminator dintre două sau mai multe sisteme politico-instituţionale şi economice, şi
anume, deschisă cărorva interacţiuni, dar filtrată de politici naţionale, aducând în concept
aspectele diferenţierii.
În final, abordarea frontierei deschise, unde funcţia de contact este predominantă între două
sau mai multe sisteme politico-instituţionale sau subsisteme social-economice [109, p.186]. Ea
este caracterizată de elementele de conexiune şi de cooperare transfrontalieră între sistemele
politice şi instituţionale respective. Acest model a fost evocat în obiectivul Europei 1992 - Europa
deschisă sau cu graniţe nelimitate - efectul frontierei nu mai este cel de graniţă sau de ecran;
funcţia de contact va fi în predominare [120, p.97].
Aşadar, din această analiză, dezvoltarea economică a regiunilor învecinate nu va mai fi
determinată de diferenţa politico-instituţională, însă, eventual, de avantajele comparative, de
combinare a acestor două arii, pe de o parte şi alta a frontierei. În alţi termeni „frontiera deschisă”
implică depăşirea conceptului economic a ariilor frontiere prin înaintarea celui a economiilor
transfrontaliere. Această a treia abordare se materializează deja în termeni economici odată cu
trecerea la o etapa nouă a reorganizării economice, astfel făcându-se apariţia a noii repolarizări
sau procese de specializare, cât şi noi modalităţi de dezvoltare a industriei şi serviciilor.
La cele menţionate mai sus e necesar de a adăuga că O.J.Martinez [137, p.7] în lucrarea sa
„Oameni de frontieră. Viaţa şi societatea la hotarul SUA-Mexico” din 1994 specifică patru
tipologii bazate pe asimilarea corelaţiei pozitive dintre nivelul de permeabilitate a frontierei şi
intensitatea relaţiilor economice dintre ei. El diferenţiază frontiere aliniate, coexistente,
interdependente şi integrate (vezi Fig.2).
Fig.2. Model al nivelului de permeabilitate şi interacţiunea regiunilor de frontieră
Sursa: Martinez O.J. Border People. Life and Societz in the U.S-Mexico Borderland.- Tucson: The Universitz of Arizona Press, 1999, p.7.
Frontieră aliniată
Frontieră coexistentă
Frontieră interdependentă
Frontieră integrată
10
În modelul respectiv, frontiera aliniată caracterizează lipsa schimburilor mutuale dintre
regiunile de frontieră, adică din punct de vedere funcţional, hotarul este închis. Frontiera
coexistentă şi interdependentă sunt caracterizate printr-un nivel constant de interacţiuni
transfrontaliere. Astfel de frontieră există între ţări care depind una de alta, dar în acelaşi timp se
difer din punct de vedere economic şi cultural. În cazul frontierei integrate, economia şi cultura
sunt promovate prin mişcări transfrontaliere nerestricţionate ale forţei de muncă şi a mărfurilor,
cum este cazul Uniunii Europene. Deci, e necesar a evidenţia trei aspecte adiţionale cu privire la
permeabilitatea frontierelor. În primul rând, în pofida caracteristicilor frontierelor, menţionate mai
sus a frontierelor, permeabilitatea lor trebuie înţeleasă ca un fenomen schimbător în continuu
dintre două extreme, a frontierei închise şi deschise. A vorbi despre frontiere deschise total
înseamnă a veni în contradicţie cu termenul respectiv, deoarece nivelul de permeabilitate pe care
îl are frontiera depinde de caracteristica/ natura liniei de divizare. Şi invers, a considera o frontieră
complet închisă este incorect. Chiar şi în cazul frontierelor aliniate există o interacţiune, deoarece
nici un stat nu poate exista fiind închis „ermetic”. În al doilea rând, caracteristica frontierelor în
general şi permeabilitatea lor în particular pot varia în timp. Aceasta e relevant în context istoric,
la care vom reveni în continuare. În al treilea rând, frontiera poate avea şi o funcţie de filtru
selectiv. Aceasta poate fi considerat când frontiera statului este deschisă pentru un oarecare gen de
activităţi şi închisă pentru altele, iar specificul activităţilor acestea va varia în timp.
Alt element după care pot fi clasificate frontierele, plus la nivelul de permeabilitate, este
nivelul de similaritate a ţărilor vecine. Modelul interacţiunilor transfrontaliere, în particular al
relaţiilor economice transfrontaliere, trebuie să fie relevat la similarităţile caracteristicilor
economice şi culturale ale ţărilor de frontieră şi nivelul lor respectiv de dezvoltare economică. Cu
cât mai mult diferă condiţiile economice a două state vecine, cu atât sunt mai mari tendinţele
asimetrice în schimburile transfrontaliere care vor avea loc între ele [258, p.27]. Această situaţie
dă naştere unui model unidirecţional de schimburi transfrontaliere. În particular, când costul forţei
de muncă diferă substanţial între statele vecine, investiţiile unidirecţionale în sfera de producţie
sunt respectate. Şi invers un nivel cert al complementării tehnologice în modelul dinamicii
regionale (naţionale) poate avea un caracter suportativ pentru interacţiunile intensive de transfer a
cunoştinţelor transfrontaliere.
Cât priveşte dinamica în timp şi contextul istoric, e necesar a menţiona că atributele
frontierelor sunt în dinamică în timp şi evoluţia istorică a lor afectează impactul asupra
interacţiunilor economice. Un spectru larg de exemple empirice, particulare cu privire la istoria
integrării europene marchează tranziţia frontierelor închise către cele interdependente sau chiar
integrate. [237, p.349]. Cu toate acestea dinamica în timp nu parcurge mereu un traseu de la
11
frontiera închisă spre cea deschisă. Tranziţia reversă de la interdependenţă relativă spre o
restabilire a frontierei ca linie de divizare este observată în Ţările Balcanice în anii ’90.
În final, referitor la impactul frontierelor deschise sau închise, a fost menţionat mai sus că în
domeniul economic frontiera este în creştere din punctul de vedere al permeabilităţii. În cazul
integrării europene frontierele îşi pierd importanţa. [18, p.78]. Chiar şi rolul suveranităţii statelor
este sub semnul întrebării. Creşterea rapidă a importanţei comunicaţiilor globale şi a
transporturilor, liberei circulaţii a mărfurilor şi a capitalurilor, creşterea companiilor
transnaţionale accentuează acest fapt. Noua şi rapid interconectata reţea a diverselor relaţii în
cadrul economiilor globalizate micşorează importanţa frontierelor statelor naţionale, cum a
menţionat Ohmae în lucrarea sa „Sfârşitul statelor naţionale: apariţia economiilor regionale” în
1995 [237, p. 372]. Deşi autorul se referă la procesele de dispariţie a frontierelor, rămâne evident
că frontierele politice – în special în Europa, unde integrarea îşi intensifică forţele şi numărul
statelor-membre e in creştere - devin mult mai permeabile.
În al doilea rând, e necesar a evidenţia intenţia autorilor în literatura de specialitate de a
face referinţa la conceptele teoretice care au sugerat ori s-au angajat să rezolve problema „ariei de
periferie” conform căreia frontiera este privită mai puţin ca o linie demarcatoare, ci mai degrabă
ca o limită externă. Mai mult decât atât, ca o limită mobilă, însă scopul a fost de a observa
diferitele posibilităţi de interpretare. Au fost identificate patru dintre aceste posibilităţi (Fig.3).
Conceptul spaţial microeconomic. Acest concept îşi trage originea din şcoala germană
clasică de localizare. August Loesch în lucrarea sa,”Die Raumliche Ordming der Wirtschaft”
(1940) conferă una dintre cele mai bogate imagini ale efectului de frontieră în contextul
organizării spaţial-economice. El face distincţia dintre două frontiere politice şi două frontiere
economice care au efectul de întrerupere a reţelei ariei de piaţă, menţionând că frontierele politice
au mai degrabă rolul de „spargere” a spaţiului economic, având ca rezultat creşterea „găurilor” în
reţeaua ariei de piaţă, pe când frontierele economice sunt definite, conform conceptului neoclasic,
ca locul unde costul marginal este egal cu preţul de vânzare. Această frontieră este, deci,
determinată de distanţă, însă mai întâi de toate, de alte bariere de comunicare cum sunt vamal-
fiscale, politico-culturale, fizice etc [102, p.49].
Mai mult decât atât, după părerea altui clasic Walter Christaller (1993), existenţa
barierelor au o inconvenienţă de limitare a ariilor de expansiune a serviciilor comercializate din
locaţiile centrale. Este necesar a menţiona că Christaller a lărgit analiza prin introducerea
dimensiunii „timp”, observând cum existenţa localizărilor centralizate vechi au condiţionat
organizarea spaţială succesivă (descentralizarea relativă a organizării Germaniei poate fi explicată
prin urmele de sisteme de localizare centralizate lăsate de romani). Ambii autori recunosc că
12
OPTICA
GRANIŢEI
Conceptul de comportament
spaţial (perceperea,
hărţi mentale)
Teoriile difuzării spaţiale a inovaţiilor
(paradigma epidemică, conceptul
de abandonare )
realitatea efectelor pozitive şi efectelor negative datorită existenţei barierelor determină efecte
spaţiale ale distorsiunii şi nonintegrării [196, p.27].
Teoria Comerţului Internaţional
(efectul de vamă şi tarif, nonbariere, teoria integrării)
Teoria spaţială microeconomică (Von Thunen, Loesch, Teoria localizării)
Fig.3. Impactul spaţial al barierelor de comunicaţie: conceptul teoretic în „optica frontierei” Sursa: Ratti R. and M. Baggi. Workshop NECTAR, Lund (S). Strategies to overcome barriers: theoretical elements and empirical evidence. Working paper, 1990.
• Conceptul teorii comerţului internaţional. Cel de-al doilea concept este inspirat de
teoria comerţului internaţional [25, p.230]. Studiul barierelor de comunicare apare în mod crucial
în cazul politicilor de integrare economică. Întrebările ce apar în acest caz fac referinţă la efectele
integrării economice asupra inegalităţilor regionale. Ipotezele incluse în modelele de verificare
empirice a integrării economice în Europa fac referinţă la modelul gravitaţional de potenţial. După
cuvintele K. Peschel, printre cele mai complete modele se face distins cel al institutului lui Kiehl.
Prima impresie modelistică tinde să evalueze potenţialul regional sau, mai bine zis, accesibilitatea
regională a factorului creştere. În acest caz, efectul de modificare a barierei este simplu reflectat
de variaţiile taxelor vamale. Totodată, odată cu modelele potenţiale, teoria mai prevede, la un
nivel agregat, întărirea ariei centrale prin respectarea celei periferice. Totuşi, situaţia reală în ariile
periferice de frontieră arată, dacă analizăm mai aprofundat, situaţii diferite, în general mult mai
complicate şi bazate pe specificul evoluţiei istorice. ”O distanţă variabilă poate doar să explice
modelele de producere şi a comerţului la un nivel agregat. Această distanţă variabilă nu este nici
echivalentă cu costurile de transport de astăzi, nici nu reprezintă pe deplin comunicarea de astăzi.
Mai degrabă reflectă influenţa trecutului asupra modelului spaţial contemporan al producerii şi
comerţului” [168, p.247-269].
13
• Conceptul comportamentului spaţial. Acest concept include analizele perceperii spaţiale
individuale. Conceptul de frontieră ca „limită” este plasat în centrul interesului „geografiei
perceperii” [89, p.134]. R.Golledge introduce noţiunea de „hartă mentală”, ce informează
cercetătorul despre efectele exercitate de frontieră la un nivel de percepere şi despre identitatea
regională. Conform acestui concept, omul, analog parţial cu un animal, deţine şi percepe un
teritoriu specific unde este extins, în primul rând, ca o funcţie a „vissuto” (durata medie a vieţii
trăite aici). În acest context, frontiera devine o noţiune centrală şi intră în strictă relaţii cu acţiunea
şi perceperea ce o are omul despre spaţiu.
• Teoriile difuzărilor spaţiale a inovaţiilor. Acest concept a fost plasat în atenţia
specialiştilor de către L.Brown în lucrarea „Innovation diffusion” (1981). Mai târziu, în 1991, în
opinia lui Camagni R., noţiunea de difuzare spaţială a inovaţiilor capătă o dublă centrare: în
primul rând, deoarece inovarea tehnologică este considerată în zilele noastre o variabilă crucială
în dezvoltarea economică, şi în al doilea rând, deoarece, mai întâi de toate, astăzi, comunicarea
este redusă, în particular, la curentele imateriale ale informaţiilor şi ale cunoştinţelor. În această
direcţie, studiile au fost marcate cu trei paradigme:
• paradigma epidemică (de vecinătate);
• paradigma ierarhică;
• paradigma de reţea [33, p.234].
Prin prisma primei paradigme, difuzarea inovaţilor are loc prin răspândirea ca o funcţie a
canalelor de comunicare şi, invers, prin obstacolele datorită distanţei sau a altor factori de ordin
economic, social, cultural etc. Conform celei de-a doua paradigme, difuzarea inovaţiilor nu se
efectuează pur şi simplu ca o diminuare a distanţei, ci parcurgând ierarhia urbană. În particular,
este specificat că rolul mediului urban este al limitării nivelului de incertitudine datorită
importanţei economiilor aglomeraţilor [77, p.77]. Totuşi, localizarea la un pol reprezintă
dezavantajele (costul factorilor de producţie, economiile externe, necesităţi de piaţă) aşa încât
polul poate filtra progresiv careva activităţi şi le repartiza în elemente mai mici ale ierarhiei
urbane [34, p.103].
În sfârşit, diferenţierea spaţială în selectarea mediului are un aspect important al originii şi
difuzării ideilor noi şi a inovaţiilor. Aceasta este în mare măsură determinată de libertatea de
participare a actorilor economici. Distribuirea puterii asupra participanţilor abilităţii de a
monopoliza informaţii strategice într-o reţea sunt momente importante în difuzarea inovaţiilor, cât
şi pentru distribuirea veniturilor generale [49, p.197].
E necesar a menţiona, că într-o perspectivă spaţială a analizei difuzării inovaţiilor şi analizei
barierelor în calea inovaţiilor trebuie accentuată importanţa diferitelor subdiviziuni geografice,
începând cu cea naţională şi finisând cu cea locală şi particulară, considerând fenomenele ca
14
rezultatul altor trei factori: forţa ierarhică, forţa vecinătăţii (epidemică) şi componenta reţelei
[200, p.135].
Concluzionând, considerăm că literatura curentă asupra subiectului constată că o simplă
verificare a efectelor negative a frontierei nu trebuie reţinută ca „o teorie a dezvoltării ariilor
învecinate”. În fond, dezvoltarea acestora trebuie, din contra, să fie privită ca un dinamic şi
permanent proces de ordin social-economic şi politic. Este evident că, odată cu necesitatea
economică şi politică legată de crearea unui spaţiu real al unei pieţe europene libere, „frontiera
deschisă” implică trecerea de la conceptul de economie al ariilor de frontieră la cel de economie
interregională şi transfrontalieră. Deci, frontiera, în funcţia sa de contact, are nevoie să fie
urmărită pozitiv ca o pre-condiţie spre deschiderea sa.
1.2. Rolul „statelor mici” în procesul integrării regionale
Analiza literaturii de specialitate în domeniul statelor mici evidenţiază un spectru larg de
abordări, în special poziţia statelor mici în cadrul lărgirii Uniunii Europene, care sunt sintetizate şi
prezentate în continuare.
Abordarea drept „criterii de clasificare”
În pofida utilizării frecvente a conceptului de stat mic, până în prezent nu există o
unanimitate plauzibilă de păreri referitoare la acest concept. Ca noţiune metodologică general
acceptată, „statul mic” a apărut în teoria relaţiilor internaţionale în perioada postbelică, o dată cu
începutul destrămării imperiilor colonial [8, p.76]. În concepţia politică, tradiţională a acestei
perioade, după Henri Rousseau sau Charles de Montesquieu, ca statele mici, în contextul politicii
externe şi de securitate, sunt considerate state neofensive, nepericuloase pentru vecinătate. Statele
mici au fost considerate drept creaturi fragile în „oceanul brutal” al relaţiilor internaţionale, având
regimul interior democratic, dar fiind neajutătoare pe plan exterior. Acest aspect al statelor mici a
fost bazat pe romantismul politic şi idealizarea naţiunilor mici.
Dat fiind faptul că cele peste 250 de ţări ale lumii sunt foarte diferite din mai multe puncte
de vedere, ele sunt grupate după anumite criterii, cum ar fi nivelul de dezvoltare economică,
aşezarea geografică, mărimea teritoriului şi numărul populaţiei, gradul de asigurare cu resurse
naturale, structura de stat etc [9, p.45].
Iniţial, statul mic era delimitat doar după criterii geografice (teritoriu, populaţie, dotare cu
resurse naturale etc.). Dezvoltarea economică nu avea o importanţă deosebită pentru atribuirea
unor dimensiuni comparative relevante [224, p.92].
Vorbind despre un alt indicator al dimensiunii statului, amintim numărul populaţiei.
Începând cu anii ’60, numărul populaţiei necesare pentru ca un stat să fie desemnat drept stat mic
15
s-a modificat continuu. Dacă la începutul anilor ’60 se admitea limita de 15 milioane, apoi în anii
’70 se opera cu 3 milioane, pentru ca în anii ’80-90 să se ajungă la 1,5 milioane. Cauza acestor
fluctuaţii rezidă pe de o parte în sporul natural al populaţiei, pe de altă parte, în apariţia tot mai
multor state cu populaţii mici [7, p.230].
Abordarea problemei statelor mici europene din alte două perspective, mărimea fizică mică
şi amplasarea geografică la periferia Europei a fost efectuată de către cercetătorul german Peter J.
Katzenstein [119, p.28]. Savantul condiţionează atribuirea etichetei de stat mic atât dimensiunilor
fizico-geografice, cât şi cadrului geopolitic. Amplasarea la periferia centrului decizional şi
inevitabila marginalizare politică ce survine drept consecinţă a amplasării geografice, conferă
statului, indiferent de dimensiunile sale, caracteristicile unui stat mic, care nu poate influenţa
considerabil afacerile politice şi economice la nivel mondial sau chiar nici măcar regional [241,
p.105].
Însă utilizarea exclusivă a criteriilor fizico-geografici pentru desemnarea statelor mici este
prea mecanicistă şi provoacă confuzii în studierea şi compararea cazurilor concrete. Deşi nu este
negată importanţa altor factori, se susţine că „mărimea materială este factorul cel mai puţin supus
modificărilor prin eforturile deliberate ale guvernelor [228, p.120]. Prin urmare, mărimea
stabileşte limitele a ceea ce poate fi realizat şi precizează rolul şi statutul internaţional al naţiunii
mai sigur decât oricare alt parametru.” Dar este puţin exagerată explicarea rolului unei naţiuni în
relaţiile internaţionale doar prin dimensiunile statului său. În această privinţă comparaţie relevantă
poate fi cea dintre Suedia şi Japonia. Ambele ţări diferă prin teritoriu (Suedia – 450 000 km2
Japonia – 372 200 km2. Suedia este considerată un stat mic, pe când Japonia este unanim
recunoscută a fi o putere mare. Totodată, ambele state au un potenţial economic mare şi ambele
sau în stare să-şi asigure securitatea lor. Prin urmare se evidenţiază un alt aspect important, şi
anume, un stat mic nu este în mod obligatoriu şi un stat slab.
Deci, vorbind despre acelaşi fapt, când definim statele mici, nu există o semnificare specială
la alegerea unui model standard al unei anumite populaţii şi nici astfel de criterii ca dimensiunea
geografică sau PIB nu sunt satisfăcătoare [231, p.44].
Repartizarea pe categorii a statelor în dependenţă de extinderea lor teritorială şi mărimea
populaţiei lor avea în trecut o importanţă crucială. Ceea ce astăzi se numeşte profunzime
strategică, ca factor decisiv pentru supravieţuirea statelor, reprezintă dependenţa semnificaţiei
„micimii” de noţiunea de putere şi de natura sistemului internaţional.
Importanţa puterii în relaţiile internaţionale a fost subliniată de Hans Morgenthau, care
presupunea că „politicienii gândesc şi acţionează în termeni de interes definit ca putere” [84,
p.80]. Adepţii clasificării statelor mici prin prisma puterii sunt reprezentanţii realismului politic,
16
pentru care puterea este „capacitatea de a influenţa deciziile altor state”. Puterea este intrinsec
asociată posedării resurselor umane, naturale, militare, teritoriului, potenţialului economic,
stabilităţii politice, coeziunii naţionale etc. Îmbinate în mod diferit de la caz la caz, aceste resurse,
plus capacitatea şi dorinţa guvernanţilor de a le gestiona adecvat, determină puterea unui stat.
În momentul actual dezvoltarea tehnologică, sistemul educaţional şi creşterea economică
sunt cei mai importanţi indicatori ai puterii unui stat, deşi foarte important mai rămâne factorul
militar. În literatura de specialitate, mai ales în cea anglo-americană, poate fi întâlnit şi conceptul
de „putere mică” („small power”), echivalent cu cea de stat mic. După cum menţiona şi Robert
Rothstein „puterea mică este statul care recunoaşte că nu-şi poate asigura securitatea prin folosirea
propriilor capacităţi şi că trebuie să se bazeze pe ajutorul altor state, instituţii, procese sau alianţe.
Credinţa puterii mici în insuficienţa propriilor sale mijloace trebuie, de asemenea, să fie
recunoscută de către celelalte state implicate în politica internaţională” [88, p.14]. Slăbiciunea
politică în relaţiile internaţionale nu înseamnă în mod automat şi lipsa de succes economic pe plan
extern sau o stare economică precară. Prin urmare, în categoria puterilor mici pot fi incluse şi state
mari din punct de vedere geografic, însă subdezvoltate din punct de vedere socioeconomic. Şi
invers, state ca Singapore, Hong Kong sau Estonia, foarte mici din punct de vedere teritorial şi
demografic, au sau vor avea succese economice incontestabile, fără a fi considerate însă mari
puteri.
Nu întâmplător economistul suedez Gunnar Myrdal, laureat al Premiului Nobel în 1974,
atunci când studia metodele de ocupare a noilor segmente de piaţă practicate de firme provenite
din statele europene mici (Suedia, Olanda, Danemarca) în unele sectoare importante ale
economiei mondiale (electronică, produse alimentare, utilaj), considera că aceste state sunt „mari
naţiuni”.
Încă din primele studii în domeniul statelor mici, realizate de către cercetătorii americani
Annete Fox, Rober Rothstein şi David Vital, poate fi desprinsă ideea că „puterile mici sunt ceva
mai mult decât mari puteri cu literă mică” [165, p.146]. În pofida similitudinilor existente între
statele mari şi mici (aspectul instituţional-administrativ, legislativ, procesul politico-decizional
etc.), acestea se deosebesc prin comportament şi prin atitudine diferite faţă de probleme şi
ameninţări similare. Data fiind dimensiunea redusă a teritoriului şi resursele naturale, umane şi,
prin urmare, economice, destul de limitate, problema securităţii şi identităţii naţionale capătă o
importanţă cu totul deosebită pentru unele state mici. Asigurarea acesteia depinde de combinarea
factorilor spaţiali, relativ stabili (amplasare şi relief, resurse naturale şi umane, componenţa etnică
etc.) cu cei conjuncturali, temporari (natura, gradul şi originea ameninţărilor şi riscurilor interne şi
externe). Pornind de la considerentul că o bază fizico-geografică mică nu poate acoperi totalitatea
17
pericolelor potenţiale (sau o face la un nivel comparativ scăzut decât în statele mari), este firesc ca
statul de dimensiuni mici să resimtă un grad sporit de vulnerabilitate la ameninţările externe [245,
p.138].
Abordarea ca „funcţia identităţii”. Unele lucrări cu privire la tema statelor mici
evidenţiază funcţia identităţii atât a statelor în general, cât şi a statelor mici în particular. Se
consideră că sfera politică a statului devine tot mai mult o funcţie compensatorie. Ea serveşte ca
bază pentru conservarea tradiţiilor locale şi identităţii etnice în condiţiile interdependenţelor
globale inevitabile care echilibrează diferenţele naţionale. Factorii „tangibili” („hardware”) ca de
exemplu forţa militară, îşi pierd importanţa în puterea unei naţiuni, pe când importanţa factorilor
„intangibili” („software”) sau „virtuali” ca de exemplu reţea electronică internaţională eficientă
sau funcţia identităţii creşte, ceea ce ne permite să vorbim despre o eră nouă în istoria statelor.
Dacă aceasta se adevereşte, statul ca atare va continua să joace un rol esenţial în organizaţiile
supranaţionale ca UE, dar nu în sensul său fizic (forţa militară etc.), ci mai mult ca ocrotitorul
identităţii şi valorilor culturale ale cetăţenilor. În aceste circumstanţe avantajele statelor mari sunt
mai mici. Din cauza priorităţii funcţiei identităţii chiar şi în Germania cetăţenii consideră statul lor
într-o mare măsură un stat mic.
Abordarea ca „integrarea este benefică statelor mici”. Relaţia dintre statele mari şi cele
mici n-a fost nicidecum preocuparea principală a fondatorilor Comunităţii Europene. Totuşi,
CE/UE aduce evident mari avantaje statelor mici. În comparaţie cu alte organizaţii internaţionale,
poziţia statelor mici în UE este chiar confortabilă. Aceasta se manifestă prin prezenţa statelor mici
în toate instituţiile UE, reprezentarea lor relativ exagerată şi influenţa lor asupra procesului
decizional mai mult ca proporţională. Într-un articol din Economist afirmă că problema UE
constă în faptul că: „toate instituţiile UE favorizează ţările cu populaţia mică. Şi deoarece numai
una din posibilele ţări-membre – Polonia – este mare, această direcţie se va intensifica, dacă
sistemul va rămâne neschimbat” [254, p.4]. De aceea, ţările mici sunt foarte interesate în
reponderare. Se menţionează că nu este „neobişnuit pentru organismele federale sau
supranaţionale de a favoriza membrii mai mici, dar este neobişnuit ca aceasta să caracterizeze
toate instituţiile”.
În afară de regulile formale şi ponderare, modul obişnuit de conducere a afacerilor, de
asemenea, echilibrează diferenţele: înclinaţia spre consens; dorinţa de a ajuta ţările-membre care
au probleme; concepţia că goana după rezultate pe termen scurt este dăunătoare pe termen lung;
înţelegerea faptului că fiecare ţară-membră mai devreme sau mai târziu va avea nevoie de ajutor
din partea altor ţări-membre. Potrivit lui Martin Rhodes, toţi „aceşti factori promovează o
atmosferă în care forţa argumentului este mai mare decât mărimea ţării”. În linii generale, această
tendinţă şi este motivul pentru care statele mici nu luptă pentru „democratizarea” organizaţiilor
18
inter- sau supraregionale ca UE. Ei se tem că orice reponderare ar favoriza ţările mari, şi aceasta
ar duce din nou la abordarea conservativă a rolului statului [250, p.34-42].
Abordarea ca „bilateralismul discriminatoriu” [53, p.43]
Statele mici din afara UE ar dori probabil să păstreze abordarea bilaterală în negocierile cu
Uniunea Europeană şi să-şi protejeze autonomia. Totuşi, Charles-Michel Geurts ajunge la
concluzia clară că ar fi naiv şi lipsit de perspectivă din partea Elveţiei să-şi concentreze atenţia
numai la negocierile bilaterale. În acest caz Elveţia ar trebui să accepte daunele şi consecinţele
drastice ale Uniunii economice şi monetare europene neavând dreptul la o opinie proprie. Ea n-ar
reuşi deloc să influenţeze desfăşurarea evenimentelor. Din contra, Elveţia n-ar avea posibilitate să
reducă sau să limiteze discriminarea, rezultată din intensificarea procesului de integrare sau
consolidarea relaţiilor interregionale.
Acest bilateralism nu face mai favorabilă poziţia statelor mici care în condiţiile
interdependenţei crescânde trebuie să coopereze pentru a maximiza influenţa lor asupra sistemului
internaţional. Deoarece anume procesul de globalizare, şi nu Uniunea politică afectează cel mai
mult statele individuale de diferite tipuri şi mărimi, este pusă în joc modelarea autonomă a
viitorului. Integrarea este un pas care trebuie făcut neapărat, fie simultan sau fie ulterior
negocierilor bilaterale.
Abordarea drept „securitate comună” [57, p.168]. După terminarea războiului rece,
securitatea Europei este caracterizată de extinderea mare a influenţei şi puterii statelor. Ca rezultat
al creşterii numărului de state şi destrămării blocurilor militare, ca şi a tendinţelor noi în
soluţionarea conflictelor în cadrul şi în afara continentului, securitatea europeană a devenit foarte
fragmentată, complexă şi multidimensională . În acelaşi timp, problema securităţii naţionale s-a
transformat în problema securităţii internaţionale, forţa militară trecând pe locul doi.
Aceste fenomene au schimbat şi relaţia dintre UE şi NATO. Putem vorbi astăzi de un
parteneriat reînnoit în Europa. Danemarca, de exemplu, n-a întrat în NATO numai pentru a-şi
asigura securitatea militară. A fost mai degrabă o parte componentă a strategiei de implicare
internaţională a danezilor, care are ca scop compensarea dominaţiei puterilor mari. Promovând o
politică externă activă, Danemarca s-a concentrat asupra intereselor economice şi politice în
cadrul UE, asupra soluţionării conflictelor şi menţinerii păcii în ONU şi OSCE, cât şi asupra
aspectelor subregionale ale securităţii. Luând în consideraţie aceste tendinţe, crearea legăturilor
puternice transatlantice în scopul asigurării securităţii europene pare pe cât se poate de oportună.
Dacă statele mici intră sau vor să intre, ca în cazul Ţărilor Baltice, în acelaşi timp în NATO,
OSCE, ONU şi UE, această exprimă interesul politic adevărat pentru o securitate colectivă, care
ar avea ca scop prevenirea crizelor majore şi/sau comportamentului prea riscant din punct de
vedere a statelor vecine sau a marilor puteri.
19
Abordarea ca „neutralitate flexibilă”. După cel de-al doilea război mondial, neutralitatea
a devenit un mod de viaţă, un concept emotiv şi astfel un element-cheie a identităţii naţionale a
unor state europene. Susţinerea neutralităţii de către majoritatea cetăţenilor euro-neutri nu se
datora raison d’ être internaţional sau strategic: cetăţenii pur şi simplu au crezut că a fi neutru este
o idee bună. Neutralitatea însemna pentru ei posibilitatea de a nu fi implicaţi în probleme mari,
dar în acelaşi timp posibilitatea de a-şi exprima părerea. „Neutralitatea însemna politica şi
imaginea, poate mai mult imaginea decât politica. Politica era înfăptuită prin imaginea, noţiunea
şi identitatea neutralităţii” [91, p.15-38].
Politica de neutralitate a Suediei era una internă, afirmă Hans Vogel. În anii ’80 politica de
neutralitate a Suediei s-a transformat într-o dogmă care nu putea fi pusă sub semnul întrebării.
Totuşi, în ciuda succesului politicii de neutralitate în timpul războiului rece, nimeni nu credea în
siguranţa neutralităţii în cazul conflictelor mari. Ceea ce este interesant în cazul Suediei, şi într-o
măsură oarecare şi în cel al Austriei, este faptul că dogma n-a ţinut mult. „Dogma despre
neutralitatea Suediei n-a prezentat un obstacol major în calea integrării, când s-a schimbat situaţia
internaţională”. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre neutralitatea Finlandei. Fiind cândva un
element de bază în politica securităţii Finlandei, aflate între cele două blocuri, neutralitatea s-a
transformat în frica izolării şi „singurătăţii”. „De aceea neutralitatea nu mai poate servi ca
identitate politică dominantă a Finlandei. Astăzi, Finlanda evidenţiază participarea ei în proiectul
de unificare europeană ca baza poziţiei sale internaţionale”. Probabil, odată cu creşterea
importanţei solidarităţii şi securităţii comune, neutralitatea dogmatică a Elveţiei, de asemenea, va
fi eliminată, Elveţia având posibilitatea de a promova politica externă mai activă şi mai flexibilă
[54, p.124].
Abordarea drept „cooperare regională”. Integrarea europeană nu elimină necesitatea
soluţionării problemelor şi cooperării la nivel regional. Dimpotrivă, regiunile pot deveni modele
mici ale Europei, unde instituţiile în cadrul şi în afara regiunii cooperează la diferite niveluri.
Statele Baltice, membre ale Consiliului Statelor Baltice, reprezintă o asemenea regiune [16,
p.132].
Până nu demult, cooperarea europeană interregională n-a fost considerată o problemă
majoră. Totuşi, procesul fragmentării multor unităţi naţionale (precum cel din Europa de Est) şi
înlăturarea treptată a barierelor naţionale din Europa de Vest, scot în evidenţă importanţa
crescândă sau chiar necesitatea cooperării interregionale ca factor al promovării procesului de
integrare europeană.
De fapt, libertatea politică obţinută şi internaţionalizarea duc la restabilirea valorilor etnice
şi culturale, respinse până la moment. Pe de altă parte, procesul de internaţionalizare a
20
economiilor naţionale, implică doar aparent deplasarea puterii spre instituţiile supranaţionale,
conducând la:
• specializarea fiecărei economii regionale în avantajul său comparativ;
• necesitatea mobilizării resurselor endogene şi redescoperirii identităţi regionale, regiunile
fiind spaţiul în care solidaritatea internă contribuie la înfruntarea concurenţei
internaţionale.
Cooperarea interregională favorizează, în special, o autonomie mai mare din partea
instituţiilor naţionale, în acelaşi timp, făcând faţă efectelor de deturnare interregională cauzate de
sporirea interdependenţei dintre economiile regionale, evitând în acelaşi timp concentrarea puterii
în organizaţiile supraregionale sau naţionale.
Abordarea drept „evitarea conflictului/politica de neintervenţie”. Ca rezultat al resurselor
relativ limitate ale statelor mici, statele mari, de regulă, nu consideră statele mici ca fiind un
pericol politic sau militar serios. Această percepere, dominând poziţia statelor mari în relaţiile cu
cele mici, poate fi folosită de ultimii pentru a-şi mări influenţa în cadrul UE (sau oricărei alte
instituţii internaţionale). Pe de altă parte, după cum a fost evidenţiat mai sus, există cadrul
instituţional, bazat pe reguli, proceduri, norme şi principii. Acest cadru susţine abordarea toţi sunt
egali, care într-o măsură oarecare este benefică statelor mici. Aceasta poate fi o condiţie necesară
pentru exercitarea influenţei statelor mici în cadrul Uniunii [238, p.452]. Totuşi, nu este o condiţie
suficientă. Influenţa statelor mici poate fi mărită în continuare prin negocieri.
Conform teoriei lui Sasha Baillie despre influenţa statelor mici în UE, ele ştiu foarte bine
despre limitările proprii ale UE [13, p.34-87]. De aceea „comportamentul cooperativ în negocieri
permite ţării mici să-şi atingă scopurile, în primul rând prin evitarea conflictului, care poate s-o
pună într-o poziţie extrem de vulnerabilă, şi în al doilea rând prin asigurarea oportunităţilor
strategice, care astfel sunt transformate în putere efectivă, în posibilitatea de a influenţa
rezultatele”. Statul mic, desigur, va căuta în negocieri să formeze coaliţii. El este considerat ca
partener de coaliţie ideal, în condiţiile relaţiei sale necompetitive cu alte state-membre. În
negocieri, statul mic adoptă politica de neintervenţie şi evită atragerea atenţiei. Şi în final, statul
mic adoptă, de regulă, rolul de broker cinstit. Sasha Baillie evidenţiază că posibilitatea statului
mic de a-şi apăra interesele depinde, în primul rând, de posibilitatea lui de a se face perceput ca un
stat slab, mic şi necompetitiv. În acest caz, partenerii mari sunt mai puţin suspicioşi în legătură cu
interesele celor mici şi din nou după părerea lui Sasha Baillie, le acordă atenţie potrivită.
Într-o economie de piaţă de tip capitalist, statul nu poate fi purtător al intereselor economice
naţionale, deoarece statul, pur şi simplu, nu se implică în economie. Pentru aceste state, politica
lor externă include şi interesele economice naţionale exprimate într-un mesaj globalizator (SUA).
În cadrul statelor mici, această abordare nu este pe larg răspândită, printre puţinii adepţi fiind
21
Luxemburgul şi Olanda. Într-o economie de piaţă corporatistă, firmele mari şi corporaţiile
transnaţionale sunt cele care determină interesele economice naţionale, deşi de multe ori acestea
nu au nimic comun cu veritabilele interese naţionale, fiind dictate de diferenţele de cursuri
valutare, dobânzi bancare şi preţuri petroliere (Japonia). State mici de tip corporatist sunt Taiwan
şi Singapore. Şi, în sfârşit, într-o economie de piaţă social orientată, interesele economice
naţionale se formează în baza intereselor sociale, care pentru a nu provoca dezechilibrarea
întregului sistem economic şi politic naţional, trebuie să reprezinte o medie acceptabilă a
intereselor individuale. Este cazul Suediei, Germaniei şi ar trebui să fie, după Constituţie, şi cazul
Republicii Moldova. Însă realităţile moldoveneşti sunt exact inverse. Din cauza dimensiunilor
mici şi sărăciei a Republicii Moldova, deficienţele şi problemele legate de securitatea economico-
socială, politică etc. sunt mai mari decât ale altora. Însă premisele care au favorizat derularea
crizei economice şi insecuritatea economică sporită sunt în general similare pentru majoritatea
statelor mici postsovietice. Există şi particularităţi naţionale, cum sunt premisele istorico-
economice, politice, etnodemografice şi etnopsihologice. Din punct de vedere economic şi politic,
statele mici întrunesc parametri comuni care determină susceptibilitatea pentru anumite riscuri.
Referitor la Republica Moldova, ca stat mic, parametrii care determină riscuri sporite la adresa
securităţii economice sunt:
• Izolarea geografică. Republica Moldova este închisă terestru, fără a avea o ieşire directă la
căile maritime de transport. Piaţa internă este foarte mică pentru o bună parte a
producătorilor interni, însă este dificilă ocuparea nişelor externe.
• Deschiderea spre economia mondială. Integrarea în economia mondială prin liberalizarea
comerţului, prin acordarea de facilităţi sporite investitorilor străini şi prin instituirea unui
regim valutar şi financiar liber, implică atât beneficii considerabile, cât şi riscuri care nu pot
fi neglijate – şocuri financiare, controlul întreprinderilor de importanţă strategică de către
corporaţii străine, întreruperea furnizărilor, blocada economică regională etc.
• Sensibilitatea la catastrofele ecologice, fenomenele meteorologice nefavorabile şi alte
şocuri naturale externe. În cazul statelor mici, teritoriul redus şi omogenitatea relativă a
reliefului face imposibilă divizarea riscurilor între diferite zone. În Moldova aceasta a fost
demonstrat de cele câteva secete grave, de alunecările de teren şi de grindina care au afectat
recolta agricolă.
• Omogenitatea sporită a producţiei agricole şi diversitatea insuficientă a exporturilor şi
producţiei industriale.
• Sărăcia. Sărăcia generală pune la îndoială capacitatea statului de a reacţiona prompt la
riscurile sau provocările la adresa securităţii sale naţionale.
22
• Infrastructura de transport subdezvoltată.
• Potenţialul intelectual şi tehnologic diminuat etc.
Ţinând cont de realităţile extrem de complicate în acest domeniu, identificarea pericolelor
potenţiale privind dezvoltarea economică a Republicii Moldova, a gradului de urgenţă a lor, a
raporturile lor interne, a posibilităţilor şi metodelor concrete de contracarare a lor, poate fi făcută
doar dacă este foarte bine înţeles mediul intern şi regional specific, format sub incidenţa factorilor
istorici şi politici. Deci, Republica Moldova poate fi considerată un stat mic, iar din cele relatate
mai sus am putea formula şi noţiunea ce o caracterizează: „mic din punct de vedere geografic,
slab din punct de vedere militar, deloc influent din punct de vedere economic, mărginit din punct
de vedere politic”.
1.3. Caracteristica evolutivă a cooperării regionale transfrontaliere
Din 1950, grupurile de pionierat din regiunile de frontieră Norvegia / Suedia / Finlanda,
Olanda / Germania şi Germania / Franţa / Elveţia (Anexa 1) au iniţiat şi au dezvoltat cooperarea
transfrontalieră. Motivaţia consta în dorinţa de îmbunătăţire a standardului de viaţă, de asigurare a
unei păci durabile, cât şi de înlăturare a barierelor de frontieră, a restricţiilor şi a altor factori care
au condus la separarea indivizilor şi instituţiilor din regiuni de frontieră învecinate [183, p.109].
Problemele regiunilor de frontieră care se aşteptau a fi soluţionate din partea guvernelor
centrale au fost divizate în domenii cum ar fi: sistemul de administraţie publică şi dezvoltarea
teritorială; sistemul de impozitare, asigurare socială, educaţie, traficul de frontiere; recunoaşterea
reciprocă a calificărilor; dezvoltarea infrastructurii, comunicaţiilor şi protecţia mediului. Însă,
atitudinea cu care au fost tratate aceste probleme a condus adesea la investiţii greşite pe ambele
părţi ale frontierei şi la o multitudine de absurdităţi.
Începând din anii ’60, reprezentanţii regiunilor de frontieră au promovat o politică
perseverentă pe toate planurile, pentru a îmbunătăţi poziţia socioculturală şi cea economică a
comunităţilor regionale de frontieră şi pentru a reduce sau chiar a înlătura efectele barierelor
frontaliere, încercând să implice în aceasta comunităţile similare de pe partea opusă a hotarului. S-
a constatat că, datorită absenţei competenţelor juridice şi administrative, existau şanse relativ
reduse de realizare a acestui deziderat. În consecinţă, au fost fondate asociaţii comunale şi
regionale pe ambele părţi ale frontierelor, în conformitate cu sistemul de drept naţional al fiecărui
stat. Acestea asociaţii tratau domenii de interes comun şi tindeau să optimizeze cooperarea
transfrontalieră. Ulterior asociaţiile naţionale de pe ambele părţi ale frontierei s-au reunit formând
asociaţii transfrontaliere cuprinzătoare, majoritatea constituindu-se în structuri de tip euroregiune.
23
De la începutul anilor ’70 regiunile transfrontaliere şi-au întărit politica lor prin înfiinţarea
Asociaţiei Europene a Regiunilor de Frontieră – The Association of European Border Regions
(AEBR), care a fost înfiinţată în 1971. AEBR, stabilind contacte strânse cu Consiliul Europei,
Parlamentul European şi Comisia Europeană, formează o reţea de regiuni de frontieră şi
transfrontaliere din Europa, care devine o puternică forţă de dezvoltare a cooperării
transfrontaliere în toate aceste zone din Europa, la amplificarea procesului de integrare europeană
şi la dezvoltarea programelor europene de asistenţă a regiunilor de frontieră din întreaga Europă
[10, p.125].
La sfârşitul anilor ’80, înfiinţarea Pieţei Unice Europene şi evoluţiile către democraţie
înregistrate în Europa Centrală şi de Est au condus către o mai mare permeabilitate a marii
majorităţi a frontierelor naţionale. Au fost înfiinţate numeroase regiuni noi de frontieră şi
transfrontaliere care au devenit membre ale AEBR. Cu toate acestea, deschiderea frontierelor şi
apariţia unor frontiere noi au atras atenţia asupra problemelor specifice frontierelor existente. A
devenit limpede faptul că obiectul integrării europene necesită o politică specială favorabilă
regiunilor de frontieră, pentru a înlătura acele probleme de frontieră care împiedică integrarea.
În Europa Centrală şi de Est, în anii 1989/1990, cooperarea transfrontalieră a debutat după
deschiderea frontierelor, la început cu ezitări datorate faptului că aceste graniţe fuseseră greu de
trecut multă vreme. Astfel, cooperarea a fost pregătită într-o manieră extrem de prudentă.
Îndeosebi, în cazul acestor frontiere anterior extrem de „închise” s-a simţit nevoia adoptării
cooperări bazate pe principii transfrontaliere, în care să fie luate în consideraţie toate aspectele
vieţii oamenilor, comunităţilor şi regiunilor, în scopul de a înlătura atât dezavantajele geografice
ale zonelor de frontieră, cât şi marile diferenţe cu privire la puterea economică, venit,
infrastructură etc., îndeosebi la frontierele externe ale UE, dar şi între aceste state.
Astăzi există numeroase regiuni transfrontaliere (euroregiuni sau structuri similare) în
aproape toate statele Europei Centrale şi de Est, în care s-au realizat iniţiative transfrontaliere şi
acţiuni-pilot, care au fost sprijinite prin programe transfrontaliere în cadrul ajutorului UE pentru
Europa Centrală şi de Est (PHARE-CBC şi TACIS-CBC, vezi capitolul II)
Motivele principale ale cooperării transfrontaliere au fost:
• transformarea frontierelor din linie de separare în loc al comunicării între vecini;
• depăşirea prejudecăţilor reciproce şi a animozităţii dintre oameni din regiunile de frontieră,
rezultat al moştenirii istorice;
• consolidarea democraţiei şi dezvoltarea structurilor administrative, capabile să funcţioneze
la nivel regional şi local;
• depăşirea poziţiei naţional-periferice şi a izolării;
• stimularea creşterii economice şi a dezvoltării, îmbunătăţirea standardului de viaţă;
24
• asimilare rapidă, respectiv, o apropiere de idealul de integrare europeană.
Analizând evoluţia cooperării transfrontaliere, putem evidenţia următoarele etape: [42, p.13-19]
1. Constituirea primelor euroregiuni. Din cele expuse mai sus, cooperarea transfrontalieră a
început la sfârşitul anilor ’50, când s-au declanşat activităţi de cooperare transfrontalieră
într-un mod organizat, în special, în regiunile Rinului şi Scandinaviei ale Europei de Vest.
2. Crearea cadrului legal şi instituţional. Prin adoptarea Convenţiei-cadru europene a
cooperării transfrontaliere s-au pus bazele juridice comune pe care se poate fonda
cooperarea transfrontalieră la diferite niveluri de administrare. De asemenea, pentru
coordonarea activităţii de cooperare transfrontalieră şi pentru acordarea asistenţei tehnice au
fost lansate proiectele LACE (Linkage, Assistance and Cooperation for the European
Border Regions) şi RCBI (Regional Capacity Building Initiative).
3. Constituirea euroregiunilor cu participarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est.
Începând cu 1990, au fost create structuri de cooperare transfrontalieră la frontierele externe
ale Uniunii Europene, între Germania şi Polonia. Mijlocul şi sfârşitul anilor ’90 s-au
caracterizat printr-o creştere rapidă a numărului de structuri de tip euroregional de-a lungul
frontierei externe a UE cu ţările din Europa Centrală şi de Est (ECE) (Germania/ Polonia/
Cehia, Austria/Ungaria), cât şi între ţările ECE (Polonia/Slovacia, Slovacia/Ungaria,
România/ Ungaria/Slovenia) [223, p.50].
4. Eurosuportul cooperării transfrontaliere. Din 1990, UE a început să acorde asistenţă
financiară pentru activităţile de cooperare transfrontalieră printr-un şir de programe
(INTERREG, PHARE, TACIS), iniţiative şi proiecte (RCBI).
5. Constituirea euroregiunilor la frontierele ţărilor ECE cu NSI. La sfârşitul anilor ’90, au
început să se constituie euroregiuni cu participarea Noilor state Independente (NSI) la
frontierele Estonia / Finlanda / Federaţia Rusă, Lituania / Letonia / Bielarus, Polonia /
România / Ucraina, România / Ucraina / Republica Moldova.
Sub influenţa a) schimbărilor politice în ECE şi NSI şi tendinţa lor de integrare în UE; b)
semnarea unor acorduri interstatale de facilitare a cooperării transfrontaliere; c) demararea unor
proiecte concrete pe contul creării unor bugete comune; d) lansarea de către UE a programului
TACIS-CBC pentru sprijinirea cooperării transfrontaliere din această zonă şi, nu în ultimul rând,
e) iniţiativele autorităţilor locale de pe ambele părţi ale frontierelor, cooperarea transfrontalieră a
devenit un proces ireversibil. Aceste realizări au condus la apariţia noilor provocări şi la
necesitatea de a accentua „filosofia” din care a rezultat, acum aproape 40 de ani, cooperarea
transfrontalieră.
Pentru a fi eficientă în prezent şi în viitor, cooperarea transfrontalieră trebuie să fie cât mai
cuprinzătoare, caracterizată prin organizarea de activităţi comune chiar de la începuturile ei:
25
• includerea tuturor aspectelor ale vieţii cotidiene: economie, muncă, cultură, probleme
sociale etc.;
• desfăşurarea permanentă şi participarea partenerilor din toate domeniile şi de pe ambele
părţi ale frontierei;
• desfăşurarea să aibă loc la toate nivelurile: naţional, regional şi local.
Acest concept asupra cooperării transfrontaliere cuprinde necesitatea cooperării pe toate
planurile, precum şi introducerea proceselor de coordonare între acestea. Însă, astfel conflictele de
competenţe pe baza structurilor administrative diferite şi uneori neunificabile de pe ambele părţi
ale frontierei din întreaga Europă sunt de neevitat. Această formă „intensivă” de cooperare
transfrontalieră se practică în mod eficient de câteva decenii în diferite regiuni de frontieră
europene. Atare practică se bazează pe utilizarea principiilor pentru o cooperarea
transfrontalieră de succes, stabilite de Asociaţia Europeană a Regiunilor Frontaliere: [1, p.67]
• Parteneriat, care la rândul său, conţine două elemente: 1) parteneriat vertical, se referă la
relaţiile abordate între nivelurile: UE, naţional, regional şi local din ambele zone de
frontieră; şi 2) parteneriat orizontal, se referă la relaţiile dintre partenerii de pe ambele părţi
ale frontierei (se bazează pe egalitatea părţilor, indiferent de mărimea ţării, importanţa
geografică şi de economică sau numărul populaţiei).
• Subsidiaritate. Cooperarea transfrontalieră este eficientă şi funcţionează acolo unde actorii
locali şi regionali au iniţiative şi îşi asumă responsabilităţi. Acest principiu presupune
consolidarea organismelor locale şi celor regionale ca fiind cele mai adecvate pentru
cooperarea transfrontalieră. Aceste organisme dispun de o flexibilitatea necesară pentru a
depăşi diferenţele existente între structuri şi competenţe de pe ambele părţi ale frontierei,
respectiv pentru a compensa, în caz de necesitate, o parte din funcţiile acestora în cadrul
structurilor transfrontaliere.
• Program comun de dezvoltare transfrontalieră. Parteneriatul şi subsidiaritatea sunt foarte
importante în procesul elaborării şi implementării strategiilor sau programelor de cooperare
transfrontalieră. Elaborarea strategiilor de dezvoltare este necesară pentru evidenţierea
problemelor comune, a potenţialului de dezvoltare, pentru a depăşi iniţiativele izolate de pe
ambele părţi ale graniţei şi pentru a crea o perspectivă comună de dezvoltare. Conceptele
transfrontaliere se bazează pe o analiză comună SWOT (Strendhts – Weaknesses –
Opportunities - Threats) pentru a identifica şansele şi priorităţile de dezvoltare astfel, încât
capacităţile existente să poată fi folosite, iar punctele slabe existente să fie reduse.
• Structuri analoage la nivel regional/local şi surse independente de finanţare. Pornind de
la aceste principii, deducem că cooperarea transfrontalieră nu se reduce doar la faptul că
regiunile învecinate de frontieră îşi dezvoltă întâi propriile programe, priorităţi sau proiecte,
26
independent una de cealaltă la nivel naţional, apoi contactează parteneri din cealaltă parte a
graniţei pentru a-i implica şi pe aceştia. Nu e suficient să se elaboreze planuri naţionale sau
să se anexeze câteva propuneri de proiect, pentru ca toate acestea să poarte denumirea de
program sau proiect transfrontalier. De asemenea, cooperarea transfrontalieră n-ar trebui să
aibă loc numai pentru că sunt disponibile surse de finanţare externă, deşi acestea sunt un
stimulent important şi un accelerator al cooperării.
Principiile cooperării transfrontaliere sunt un fapt general recunoscut şi necesită a fi
respectate de către toţi factorii implicaţi în acest proces. Printre altele, ele formează şi cerinţele
fundamentale ale programelor europene de asistenţă.
În ceea ce priveşte cooperarea dincolo de frontierele naţionale, se disting următoarele tipuri:
[50, p.202]
• cooperarea transfrontalieră;
• cooperarea interregională;
• cooperarea transnaţională.
Aceste trei tipuri de cooperare pot fi prezentate în cele ce urmează, prin comparaţie (vezi
Anexa 1).
Experienţa Europeană demonstrează că promovarea unei cooperări transfrontaliere, în sensul
adevărat al cuvântului, şi dezvoltarea ei necesită crearea de structuri transfrontaliere specializate şi
permanente. Aceasta se datorează şi faptului că diversitatea politică, culturală şi socială a Europei
a creat un spectru larg de sisteme de administraţie şi de drept, legi şi prescripţii legislative, atât în
statele-membre ale UE, cât şi în cele ale Consiliului Europei, care îngreunează vădit cooperarea
zilnică de peste frontiere. De aceea, crearea structurilor de cooperare transfrontalieră este
întotdeauna rezultatul stabilirii unei cooperări, de regulă, în urma unui proces lent de adaptare şi
găsire a unor soluţii practice la multitudinea de probleme de ordin juridic, administrativ şi politic.
E menţionat că acest proces nu conduce la crearea unui nou nivel „transfrontalier” de
administrare. Termenul de „structură transfrontalieră” nu implică crearea de noi organizaţi, ci este
considerată un „schimb” între nivelurile relevante de administrare care există de ambele părţi ale
frontierei. Aceasta implică luarea unor măsuri, cum ar fi adaptarea, schimburile şi cooperarea
dintre organismele existente şi stabilirea unei multitudini de acorduri formale şi informale.
Printre factorii care pot influenţa asupra creării şi dezvoltării structurilor transfrontaliere sau
creării de impedimente în constituirea lor pot fi distinşi:
• Factorii pozitivi. La aceşti factori se referă: experienţa îndelungată în domeniul cooperării
transfrontaliere, existenţa acordurilor specifice, existenţa acordurilor-cadru interstatale şi, nu
în ultimul rând, posibilitatea de creare a unor programe de finanţare care să sprijine
activităţile transfrontaliere.
27
• Factorii negativi, cum sunt: restricţii de drept public impuse autorităţilor locale/regionale de
legislaţia naţională, diferenţele de structură şi de competenţe ale nivelurilor de administrare
dintre cele două părţi ale frontierei şi incapacitatea la nivel politic, mai ales la cel naţional,
de a înlătura constrângerile existente, de exemplu, prin instituirea unei noi legislaţii de stat
sau a unor tratate bilaterale.
După cum am menţionat, cooperarea transfrontalieră în cadrul structurilor stabilite
(euroregiuni, grupuri de lucru etc.) nu are drept scop crearea de noi structuri de administraţie
transfrontalieră, dar serveşte ca motor pentru toate sarcinile şi contactele transfrontaliere. Centrul
de greutate cade pe funcţia de prestare a unor servicii transfrontaliere pentru cetăţeni, economie,
autorităţi şi parteneri sociali. În acest mod se pot realiza mai multe lucruri printr-o euroregiune
transfrontalieră.
Structurile şi iniţiativele transfrontaliere. În prezent există numeroase structuri
transfrontaliere, cu o mare diversitate în ceea ce priveşte scopul, competenţele şi capacităţile
deţinute. Majoritatea structurilor transfrontaliere sunt cunoscute sub denumirea de euroregiuni.
Euroregiunea, fiind forma instituţională a cooperării transfrontaliere, constituie în prezent un
model eficace privind rezolvarea problemelor de dezvoltare social-economică a regiunilor
frontaliere a oricăror ţări limitrofe. Aceasta se explică prin faptul că între regiunile de frontieră ale
ţărilor limitrofe există legături tradiţionale stabilite de veacuri, problemele cu care se confruntă
sunt în mare parte omogene, iar rezolvarea lor nu se poate face exclusiv pe teritoriul statelor
naţionale [121, p.197].
Euroregiunile reprezintă forme particulare de cooperare transfrontalieră a colectivităţilor
teritoriale locale. Ele presupun asocierea colectivităţilor teritoriale locale din două sau mai multe
state vecine, formând o zonă unitară, caracterizată prin anumite particularităţi sau interese
comune. Definiţiile care au încercat să completeze „doctrina euroregiunilor” au evidenţiat „natura
lor de revitalizare a tradiţiilor cooperării din zonele de graniţă şi prin care se constituie
instrumente relativ suple ale cooperării ” [141, p.142]. Deci, Euroregiunile pot fi caracterizate ca
o colaborare mai mult sau mai puţin instituţionalizată între autorităţile subnaţionale învecinate
dincolo de hotarele naţionale.
Deşi nu sunt identice din punct de vedere juridic sau organizatoric, ele au caracteristici
comune [159]:
• caracter permanent de funcţionare;
• identitate separată de cea a membrilor săi;
• resurse administrative, tehnice şi financiare proprii;
• capacitate proprie de luare a deciziilor.
28
Aria geografică a unei euroregiuni este determinată, de regulă, de gradul de integrare socio-
economică, şi nu doar de unităţile sale administrative. Organismele unei euroregiuni
transfrontaliere nu sunt o anexă a guvernului regional sau local, ci un nod central pentru
organismele existente.
Majoritatea euroregiunilor sunt instituite la graniţele Germaniei cu Olanda, Belgia, Elveţia,
Austria, Polonia, Cehia, Franţa şi Danemarca (vezi Anexele 2-3). Există, însă, un număr
considerabil de structuri create pe aceleaşi criterii şi amplasate la frontierele tuturor statelor din
Europa.
Este un fapt general acceptat că în cadrul euroregiunii nu participă colectivităţile teritoriale
la nivel de bază (comune, sate, municipii) şi nici cele la nivel intermediar inferior (cazul
departamentelor franceze, provinciilor italiene etc.), ci numai colectivităţile teritoriale locale
intermediare superioare, imediat inferioare nivelului statal, denumite de cele mai dese ori regiuni.
Din aceste considerente, euroregiunile se asociază, de regulă, cu regiunile transfrontaliere.
Particularitatea euroregiunilor, sub aspectul componenţei lor, este relevată şi de faptul că, în
cazul statelor federale, în euroregiuni sunt incluse unităţile federale (landurile germane şi
austriece, cantoanele elveţiene sau republicile autonome ruseşti), care nu sunt simple colectivităţi
teritoriale locale cu caracter administrativ. Mai mult, există euroregiuni în care una dintre
componente este chiar un stat, este adevărat, un microstat, de nivelul unei regiuni. Este vorba de
Luxemburg şi Andora, care sunt componente ale regiunilor EuRegio SaarLor-LuxRhin
(Luxemburg / Franţa / Germania) şi Communaute de Travail des Pyrénées (Andorra / Franţa /
Spania) [215, p.51-53].
Prin urmare, la nivel teoretic, euroregiunile sunt structuri compuse exclusiv din regiuni
administrative, în practică multe dintre ele includ entităţi politico-statale, fie state federale, fie
chiar state întregi.
Dintre structurile de tip euroregional, e de menţionat structurile transfrontaliere regionale
din Ţările Scandinave care prezintă asemănări considerabile cu euroregiunile, mai ales în ceea ce
priveşte identitatea, capacitatea şi rolul jucat în cadrul Programului INTERREG [22, p.4]. Aceste
structuri reprezintă asociaţii de autorităţi locale, constituite sub Acordul Nordic [1, p.36], cu
caracter permanent şi multifuncţional, dotate cu resurse proprii ce provin din cotizaţiile membrilor
lor. Diferenţa majoră faţă de euroregiunile tradiţionale este aria geografică mult mai mare pe care
o acoperă, cuprinzând mai multe regiuni frontaliere (de exemplu, North Calotte, Norvegia/
Suedia/ Finlanda include cinci regiuni frontaliere).
Lista euroregiunilor din EU şi ţările ECE, precum şi structurile de tip euroregional din
Scandinavia şi Ţările Baltice sunt prezentate în Anexele 2, 3 şi 4.
29
Asociaţia Europeană a Regiunilor Frontaliere (AEBR) a stabilit o listă detaliată a criteriilor
de constituire a unei euroregiuni (Anexa 5).
În mod tradiţional, s-a stabilit următoarea consecutivitate în constituirea unei structuri de tip
euroregiune [10, p.125]:
• constituirea de asociaţii compuse din autorităţi regionale/locale în vederea cooperări
transfrontaliere de ambele părţi ale frontierei în conformitate cu legislaţia naţională;
• instituirea unui acord de cooperare transfrontalieră între asociaţii care să îndeplinească cel
puţin următoarele condiţii: reprezentare egală în organismele de conducere (consiliu,
comitet, etc.), contribuţii financiare din partea asociaţiilor în vederea realizării unui buget
comun, secretariat comun.
• În cazul în care acordul de cooperare încheiat între asociaţii cade sub incidenţa prevederilor
legislaţiei naţionale care permite autorităţilor publice participante să transfere organismului
transfrontalier responsabilităţile şi competenţele necesare, acordul de cooperare încheiat
poate acoperi şi administrarea programelor şi proiectelor finanţate de UE. În caz contrar,
este necesară încheierea unui acord separat cu participare din partea autorităţilor de stat
competente.
Structurile transfrontaliere pot fi variate din punctul de vedere al funcţiilor pe care le
îndeplinesc, capacităţilor pe care le au (financiare, tehnice, de decizie), ca şi al scopului lor. Unele
dintre aceste structuri implică crearea de noi organisme, dar există şi cazuri de structuri informale
care au o formă juridică. Unele structuri au caracter permanent, altele au fost create în vederea
coordonării unor programe specifice ale UE, iar altele au fost organizate ad-hoc, având un
caracter temporar.
Din aceste considerente, în afară de structurile tradiţionale de tip „euroregiuni”, sunt
cunoscute şi alte tipuri de structuri de cooperare transfrontalieră cum ar fi:
• comunităţile de lucru;
• consiliile regionale;
• comisiile interstatale;
• structuri de coordonare a programelor UE;
• structuri la nivel de proiect;
• structuri de cooperare ad-hoc.
În anumite cazuri, autorităţile regionale/locale sau alte organizaţii sunt de acord să
coopereze în baza semnării unui protocol de cooperare sau a unui acord legal fără obligaţi, creând
un tip de structură, de regulă, fără statut legal propriu, numit comunitate de lucru. Cele mai
cunoscute comunităţi de lucru sunt:
30
• Comunitatea de lucru a landurilor şi regiunilor alpine ARGE/ALP, fondată în 1972, care
cuprinde 3 landuri austriece, 3 cantoane elveţiene, 1 land german, 1 regiune şi cele două
provincii autonome (Tirolul de Sud şi Trentino).
• Comunitatea de lucru a Alpilor de Est ARGE-ALPEN-ADRIA, fondată în 1978 care s-a
lărgit succesiv, reunind 5 landuri austriece, 4 regiuni italiene, 1 land german, Croaţia şi
Slovenia, 4 comitate ungureşti.
• Comunitatea de lucru a cantoanelor şi regiunilor din Alpii Occidentali CENTRE, creată în
1982 şi formată din 3 cantoane elveţiene, 3 provincii italiene şi 2 regiuni franceze.
• Comunitatea de lucru din zona munţilor Pirinei, creată în 1983 din 4 comunităţi autonome
spaniole, 3 regiuni franceze şi Andora.
• Comunitatea de lucru din zona munţilor Jura, creată în 1985, reunind o regiune franceză şi
cantoane elveţiene.
Printre domeniile de cooperare ale acestor structuri se înscriu: amenajarea teritoriului,
protecţia mediului, transporturi, cultură, informaţie, ştiinţă, economie, agricultură, sănătate,
igienă.
Un alt tip de structuri transfrontaliere sunt consiliile regionale (cum sunt la frontierele
germano-austriece numite Regionalrate), structuri alcătuite din consilieri aleşi din rândurile
autorităţilor regionale participante din ambele părţi ale graniţei.
Caracteristicile principale comune ale acestor tipuri de structuri sunt:
• caracterul permanent de funcţionare;
• identităţi separate;
• nu deţin capacităţi distincte de membrii săi, fiind conduse de un preşedinte prin rotaţie;
• rareori au capacitatea de a lua decizii proprii fără consultarea membrilor săi.
Aceste structuri s-au axat în general pe activităţi de planificare strategică (cum ar fi
întocmirea de studii) şi/sau dezvoltarea unor proiecte specifice, dar până în prezent nu li s-a
acordat un rol important în desfăşurarea INTERREG.
După 1960, între statele europene au fost încheiate un şir de acorduri de instituire a unor
structuri de cooperare interguvernamentale, care sunt cunoscute sub denumirea de comisii
interstatale. Acest tip de structuri a fost recomandat de conferinţa Ministerelor de Planificare
teritorială organizată de Consiliul Europei în 1970 şi de atunci astfel de structuri au fost create la
frontierele multor state din Europa Occidentală (de exemplu, Germania/Franţa,
Olanda/Germania), dar şi la hotarele unor ţări ECE (Germania/Polonia, Polonia/Cehia,
Ungaria/Slovacia). Obiectul general al comisiilor interstatale este de a îmbunătăţi procesul de
cooperare transfrontalieră în domeniul planificării teritoriale şi alte domenii de activitate cum ar
31
fi: planificarea fizică de ambele părţi ale frontierei, dezvoltarea economică regională, protecţia
mediului, infrastructura transporturilor, servicii publice etc.
Aceste tipuri de structuri pot fi caracterizate astfel:
• caracterul permanent de funcţionare;
• capacitatea de luare a deciziilor;
• identitatea necesară de cea a membrilor săi;
• lipsa resurselor tehnice şi financiare proprii.
Pentru îndeplinirea scopurilor şi coordonarea programelor INTERREG au fost create
structuri speciale. În prezent, astfel de structuri activează la majoritatea frontierelor din Europa,
ele dispunând, de regulă, de un comitet de monitorizare şi un secretariat. Scopul principal al unor
astfel de structuri este acela de coordonare a implementării programelor INTERREG.
Există unele cazuri când astfel de structuri s-au consolidat şi s-au transformat în structuri
permanente de desfăşurare a cooperării transfrontaliere. Exemplul clasic în acest sens este oferit
de PAMINA (Germania/Franţa). Constituit în formă de birou de informare şi consultanţă pe
probleme transfrontaliere în 1988, în prezent a devenit euroregiunea Pamina.
Societăţile Economice Mixte sunt exemple clasice de structuri de cooperare la nivel de
proiect. Acestea primesc şi întrebuinţează mijloace financiare publice pentru realizarea unor
proiecte de interes public. Cele mai cunoscute structuri la nivel de proiect sunt: EEIG-ECOM
(Irlanda de Nord/Irlanda (camera Europeană de Comerţ)), EEIG - Institute pour la Coperation et
l`Administration Europeenne (Germania/Franţa). Acest tip de structuri poate activa în afara
frontierelor statelor naţionale, fiind recunoscut ca organism de drept privat şi un instrument util de
cooperare transfrontalieră, cu care autorităţile publice pot coopera. Deşi există anumite limitări
privind responsabilitatea autorităţilor public în acordurile încheiate cu astfel de structuri
(utilizarea mijloacelor publice în proporţie de 50% trebuie să fie asigurată de acelaşi număr de
voturi în consiliul de conducere), tocmai flexibilitatea finanţării acordă un grad înalt al utilităţii
unor astfel de structuri.
Există şi organisme de cooperare transfrontalieră create ad-hoc, de regulă, pentru
implementarea anumitelor proiecte concrete, care au un caracter de organizaţii nonguvernmentale,
aparţinând sectorului privat sau de voluntariat. Structurile ad-hoc iau naştere fără acorduri sau
baze oficiale juridice, fiind constituite în marea majoritate ca regiuni de frontieră în scopul de a
sprijini activităţile de management, în corelare cu transpunerea de proiecte transfrontaliere. În mai
multe regiuni de graniţă au existat astfel de structuri informale, pentru anumite perioade de timp,
în cadrul reţelelor sau asociaţiilor de interes participante la cooperarea transfrontalieră. Odată cu
introducerea Programului INTERREG, ca program de asistenţă pentru cooperarea transfrontalieră,
câteva dintre aceste reţele au luat iniţiativa să înainteze propuneri, ca răspuns la solicitarea
32
guvernelor naţionale, şi au prezentat propuneri de proiecte transfrontaliere. Exemplul poate fi
Cooperarea Irlanda din zona Irlanda/Irlanda de Nord, stabilit în 1979 de către un grup de oameni
de afaceri de marcă, comercianţi, specialişti şi profesori universitari, grup ce a dezvoltat şi a
implementat un număr considerabil de proiecte vizând promovarea înţelegerii şi cooperării la
nivel transfrontalier în domeniul economic, social şi cultural [157, p.49]. Având în vedere
varietatea obiectivelor şi sarcinilor, structurile de cooperare ad-hoc pot fi create pentru
îndeplinirea următorilor sarcini: sprijinirea proceselor de planificare a proiectelor, sprijinirea
managementului de proiect şi implementarea proiectelor, oferirea asistenţei sau consultanţei
pentru structurile de cooperare existente. O dată cu extinderea acestor forme de cooperare
transfrontalieră şi interregionale spre Ţările Baltice şi spaţiul fostei URSS, se observă şi anumite
schimbări în structura organizatorică a euroregiunilor. Majoritatea acestor iniţiative interne au
încercat să imite şi să transplanteze modele de cooperare transfrontalieră ale Europei Occidentale
şi cu restul modelelor de regionalism care au devenit o parte considerabilă a proiectelor Uniunii
Europene. Drept exemplu poate servi constituirea Euroregiunii Nisa, în Europa Centrală, în mai
1991, cu participarea activă a autorităţilor publice locale din Cehia, Germania şi Polonia. Această
uniune a pus fundamentul unei organizaţii transfrontaliere regionale care cuprinde circa 12.000
km2 şi peste 1,7 milioane de oameni. În 1994, 8 euroregiuni funcţionau deja ca ansambluri
instituţionale constituite pe baza autorităţilor subnaţionale ale Cehiei, Germaniei, Ungariei,
Poloniei, Slovaciei, României şi Ucrainei. Potrivit statutului acestor forme de organizare,
euroregiunile întrunesc unităţi teritoriale similare, legate de existenţa unor interese comune în
rezolvarea problemelor din diferite domenii [101]. Printre euroregiunile cele mai apropiate de
Republica Moldova se enumeră euroregiunea Carpaţilor (Transcarpatian Euroregion), înfiinţată la
14 februarie 1993, care cuprinde un teritoriu de 53.200 km2, cu aproape 5 milioane de locuitori,
din care fac parte: Ucraina, Ungaria, România, Polonia şi Slovacia. Printre scopurile înfiinţării
acestei euroregiuni carpatiene s-au enumerat: sprijinirea unei dezvoltări regionale şi economice
mai rapide, contribuirea la dezvoltarea unor legături de bună vecinătate. O altă euroregiune vecină
este Dunăre–Mureş–Tisa (DMT), scopul căreia este dezvoltarea şi lărgirea relaţiilor dintre
comunităţile şi administraţiile locale în diferite domenii, urmând ca prin această cooperare să se
înlesnească integrarea în cadrul proceselor europene actuale.
Motivul principal al voinţei de cooperare prin euroregiuni ţine de necesitatea imperioasă de
a învăţa din experienţele vecinilor de-a lungul frontierelor naţionale, dar şi de a crea condiţii
necesare pentru a adera cu drepturi depline la instituţiile Uniunii Europene. Concluzionând, e
necesar a menţiona că o cooperare transfrontalieră pe termen lung, orientată spre un anumit scop,
necesită, mai devreme sau mai târziu, structuri de organizare transfrontaliere durabile. Ca şi în
cazul demarării cooperării transfrontaliere, crearea structurilor reale se poate realiza doar cu mari
33
eforturi într-o perioadă lungă de timp. Greşelile mereu repetate, care frânează crearea structurilor
de cooperare transfrontaliere şi managementul de programe comune, constau în tendinţa de a
armoniza şi de a face similare competenţele legale şi structurile de pe ambele părţi ale frontierei,
considerându-le o premisă pentru cooperarea transfrontalieră. Prin eforturile de acest fel se pierd
mulţi ani şi de aceea ele se pot dovedi contraproductive. De fapt, nici un stat din interiorul sau
exteriorul UE nu îşi va schimba structurile culturale sau competenţele juridice doar datorită
regiunii de frontieră. Este mult mai important să se folosească posibilităţile care există de ambele
părţi ale frontierei şi să se meargă pe căile deja existente. Pentru toţi partenerii implicaţi în
cooperarea transfrontalieră este foarte important să coopereze în interiorul condiţiilor-cadru
naţionale.
Cooperarea transfrontalieră poate fi privită şi ca un răspuns practic la crizele care au urmat
după destrămarea regimului sovietic, pe fondul slăbiciunilor instituţionale cunoscute de către
majoritatea statelor naţionale (inclusiv Republica Moldova), a ambiguităţilor dezvoltării
economice şi a lipsei unor strategii naţionale şi regionale eficiente, care să facă regiunile capabile
de a răspunde sfidărilor legate de restructurarea economică, deteriorarea mediului ambiant şi a
declinului infrastructurii. Prin urmare, România– Republica Moldova – Ucraina au multe motive
şi condiţii obiective pentru a dori să câştige prin formarea şi promovarea unor euroregiuni [170,
p.142]. Crearea euroregiunilor nu poate substitui integrarea reală în cadrul constelaţiei economice
şi politice a Europei lărgite, însă poate, cu toate acestea, să servească drept un instrument efectiv
pentru promovarea acestei integrări.
În capitolul următor va fi analizata experienţa Uniunii Europene în domeniul promovării şi
dezvoltării cooperării regionale transfrontaliere, în special, vor fi analizate, pe de o parte, politicile
şi instrumentele de promovare şi susţinere, şi pe de altă parte, practica implementării la nivel
regional şi impactul lor asupra dezvoltării economice a regiunilor de frontieră.
34
CAPITOLUL II ESTIMAREA POLITICILOR ŞI INSTRUMENTELOR DE DEZVOLTARE A
COOPERĂRII REGIONALE TRANSFRONTALIERE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ 2.1. Ascendenţa politicii de dezvoltare regională a Uniunii Europene şi efectele ei asupra
dezvoltării economice a regiunilor
Aprofundarea construcţiei europene semnifică progresul gradual al integrării economice
spre etapele sale de dezvoltare superioară. Itinerarul parcurs a presupus eliminarea tuturor
barierelor, inclusiv a discrepanţelor. Este absolut evident că aceste progrese nu puteau fi posibile
fără adoptarea politicilor comune comunitare, prin intermediul cărora se imprimă, tuturor statelor
membre ale Uniunii regionale, mai multă pondere economică şi politică. Fascinaţia integrării
regionale europene este foarte instructivă pentru ţările în curs de dezvoltare. Aceasta fiind dictată
de valorile fundamentale ale UE, şi anume: diversitatea socială, istorică şi culturală a regiunilor ce
o compun [143, p.107].
Extinderea Uniunii Europene generează probleme legate de atenuarea dezechilibrelor
regionale şi susţinerea proceselor de dezvoltare regională. Politica de dezvoltare regională este
una din politicile cele mai importante şi cele mai complexe ale Uniunii Europene, statut ce
decurge din faptul că, prin obiectivul său de reducere a disparităţilor economice şi sociale
existente între diversele regiuni ale Europei, acţionează asupra unor domenii semnificative pentru
dezvoltare, precum creşterea economică şi sectorul IMM, transporturile, agricultura, dezvoltarea
urbană, protecţia mediului, ocuparea şi formarea profesională, educaţia, egalitatea de gen etc.
Concepută ca o politică a solidarităţii la nivel european, politica regională se bazează în principal
pe solidaritate financiară, adică pe redistribuirea unei părţi din bugetul comunitar realizat prin
contribuţia statelor-membre către regiunile şi grupurile sociale mai puţin prospere
Baza legală a politicii comunitare de dezvoltare regională este stabilită prin Titlul XVII al
Tratatului Uniunii Europene (respectiv XIV în Tratatul de la Roma), ce defineşte obiectivul
politicii regionale – „reducerea disparităţilor existente dintre nivelurile de dezvoltare ale
diferitelor regiuni şi a rămânerii în urmă a regiunilor mai puţin dezvoltate sau a insulelor, inclusiv
a regiunilor rurale” – şi principiile ce stau la baza realizării acestuia. La Tratat se adaugă
Regulamentul Consiliului No 1260/99 [51, p.198] prin care sunt stabilite prevederile generale de
funcţionare a Fondurilor structurale (şi amendat prin Regulamentul No 1447/2001 [51, p.175),
precum şi alte reglementări privind funcţionarea fondurilor structurale şi a Fondului de Coeziune.
Instrumentul principal al politicii de dezvoltare regională a Uniunii Europene îl constituie
sistemul fondurilor structurale format din:
• Fondul Social European (FSE), 1958, fiind centrat pe îmbunătăţirea modului în care
funcţionează piaţa muncii în diferite ţări şi pe reintegrarea şomerilor pe piaţa muncii;
35
• Fondul European pentru Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA), 1962, în scopul
finanţării politicii agricole comune şi pentru sprijinirea dezvoltării regiunilor rurale şi
îmbunătăţirea structurilor agricole;
• Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR), 1975, cu scopul de a redistribui o
parte a contribuţiilor bugetare ale statelor-membre către regiunile cele mai sărace ale comunităţii
în vederea sprijinirii dezvoltării lor economice. Astfel, FEDR redistribuie bugetul comunitar în
investiţii productive (pentru crearea şi menţinerea unor locuri de muncă durabile) şi în investiţii în
infrastructură.
Un moment important în dezvoltarea politicii regionale este reprezentat de adoptarea Actului
Unic European, în 1986, prin care se introduce conceptul de coeziune economică, adică a
eliminării diferenţelor economice existente la nivelul diferitelor regiuni, şi se creează premisele
unei politici de coeziune economică şi socială ca politică de sine stătătoare, având drept scop
facilitarea aderării la piaţa unică europeană a ţărilor din sudul Europei.
Crearea Programului Phare, în 1989, reprezintă un element de noutate în cristalizarea
politicii regionale, având scopul de a sprijini Polonia şi Ungaria (abia ieşite din spaţiul blocului
comunist) în efortul de reconstrucţie a economiilor lor naţionale şi revizuirea acestuia. Din anul
2000, Phare avea drept scop susţinerea dezvoltării regionale în ţările candidate.
Odată cu ratificarea Tratatului Uniunii Europene în 1993, problema coeziunii economice şi
sociale apare din nou în agenda comunitară şi devine unul dintre principalele obiective ale
Uniunii, alături de uniunea economică şi monetară şi de piaţa unică europeană. De asemenea,
duce şi la crearea unui nou fond – Fondul de coeziune, ce are drept scop sprijinirea proiectelor din
domeniului protecţiei mediului şi infrastructurii de transport în statele-membre mai puţin
dezvoltate (cum au fost Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda).
În perspectiva extinderii UE către nord (pentru aderarea Finlandei şi Suediei în 1995) în anul
1994, este înfiinţat al patrulea fond structural - Instrumentul Financiar de Orientare în domeniul
Pescuitului (IFOP), creat prin gruparea tuturor instrumentelor comunitare privind pescuitul
existent la acel moment. În acelaşi an, devine activ şi Comitetul Regiunilor - organ consultativ
înfiinţat prin Tratatul de la Maastricht cu rolul de a emite opinii în procesul de decizie şi de a
sprijini Comisia Europeană în activităţile sale din sectorul dezvoltării regionale.
Implementarea politicii de dezvoltare regională, la nivel regional, se face conform
sistemului NUTS (Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale pentru Statistică) al Uniunii Europene,
ultima dată amendat în luna mai 2003 [203]. Conform acestuia, regiunile UE se împart, în funcţie
de populaţia lor, în trei categorii NUTS:
• NUTS 1 – cu o populaţie între 3 000 000 – 7 000 000 locuitori;
• NUTS 2 - cu o populaţie între 800 000 – 3 000 000 locuitori;
36
• NUTS 3 - cu o populaţie între 150 000 – 800 000 locuitori.
Reforma din 2000, pentru a utiliza fondurile structurale cât mai eficient, a decis concentrarea
lor prin reducerea numărului obiectivelor prioritare de la şase la trei (tabelul 1).[176, p.18]
Tabelul 1.
Obiectivele prioritare ale Fondurilor structurale pentru perioadele 1994-1999 şi 2000-2006
Obiective prioritare
1994-1999
Reforma Obiective prioritare
2000-2006
Ob.(1) - ajustarea economică şi structurală a regiunilor rămase în urmă ca dezvoltare
Obiectivul 1 (teritorial) – ajustarea economică şi structurală a regiunilor rămase în urmă ca dezvoltare, inclusiv a regiunilor din nordul Europei (PIB < 75% media UE) – absoarbe 70% din bugetul fondurilor structurale, de care beneficiază peste 50 de regiuni şi 22% din populaţia UE
Ob.(2) - reconversia economică a regiunilor aflate în declin industrial
Ob.(3) - combaterea şomajului pe termen lung şi facilitarea integrării profesionale a tinerilor şi a persoanelor expuse excluderii de pe piaţa muncii
Obiectivul 2 (teritorial) – reconversia economică şi socială a regiunilor cu dificultăţi structurale - urbane sau rurale, dependente de industrie sau pescuit – absoarbe 11,5% din bugetul fondurilor structurale, de care beneficiază 18% din populaţia UE
Ob.(4) - facilitarea adaptării forţei de muncă de orice sex la schimbările intervenite în industrie şi în procesul de producţie în general
Ob.(5) – promovarea dezvoltării rurale prin:
- Ob.5(a) - urgentarea ajustării structurilor agricole în cadrul reformei politicii agricole comune
- Ob.5(b) - facilitarea dezvoltării şi
ajustării structurale a zonelor rurale
Obiectivul 3 (tematic) - dezvoltarea resurselor umane în afara regiunilor eligibile pentru Obiectivul 1, prin modernizarea politicilor şi sistemelor de educaţie şi formare profesională şi promovarea ocupării forţei de muncă
– absoarbe 12,3% din bugetul fondurilor structurale
Ob.(6) - dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor slab populate din zonele nordice ale Suediei şi Finlandei
Obiective
1 şi 6
Obiective
2 şi 5b
Obiective
3 şi 4
Notă. Fostele arii obiectiv de tip 5a sunt sprijinite prin PAC, respectiv din FEOGA componenta de garantare.
37
Trebuie menţionat că NUTS 2 este nivelul la care a fost implementată politica de dezvoltare
regională în statele-membre ale UE şi care a fost valabilă până la începutul anului 2008 (toate
datele statistice din lucrarea respectivă sunt în baza NUTS-2003).
Pe parcursul extinderii Uniunii Europene, a avut loc procesul de reformă a fondurilor
structurale, început în 1999 în urma summit-ului de la Berlin. Prima reformă din anul 2000 a
condiţionat schimbări esenţiale pentru perioada financiară 2000-2006 şi a două reformă din
perioada anilor 2004-2006- pentru o nouă perioada de finanţare 2007-2013.
Evaluarea realizată la încheierea primei etape de funcţionare a fondurilor structurale (1989-
1993) a demonstrat că situaţia economică şi socială a unor regiuni a cunoscut o evoluţie care nu
mai justifică asistenţa comunitară în perioada 2000-2006.[1, p.145] Pentru acestea au fost
asigurate fonduri de sprijin pentru o perioadă de tranziţie, astfel încât ele vor continua să
primească asistenţă financiară descrescătoare gradual până în 2005 (pentru ariile obiectiv 1 şi 2)
sau 2006 (pentru ariile obiectiv 3), când finanţarea va înceta. În această situaţie se aflau regiunile:
Hainaut (Belgia), Corsica şi Valenciennes, Douai şi Avesnes (Franţa), Berlinul de Est (Germania),
Irlanda de Sud şi de Est, Molise (Italia), Irlanda de Nord, Highlands şi zona insulară a Scoţiei
(Marea Britanie), Flevoland (Olanda), Cantabria (Spania), Lisabona şi Tagus (Portugalia) [73,
p.114].
Pentru realizarea şi continuitatea reformelor politicii de dezvoltare regională bugetul
fondurilor structurale a fost mărit de la 75 mlrd. EUR (pentru perioada 1989-1993) până la 308
mlrd. EUR, respectiv pentru perioada de finanţare 2007-2013. Evoluţia bugetului fondurilor
structurale pe parcursul implementării politicii de dezvoltare regională poate fi urmărită în fig. 4.
Fig.4. Evoluţia bugetului fondurilor structurale pentru perioada 1989–2013 (mlrd. €) Sursa: prelucrări ale autorului.
E necesar de menţionat că în afară de cele trei obiective majore ale politicii regionale a
UE, din bugetul fondurilor structurale pentru perioada 2000-2006 au fost alocate finanţări
75
161 195
308
0
50
100
150
200
250
300
350
1989-1993 1994-1999 2000-2006 2007-2013
38
pentru patru iniţiative comunitare (Instrumente financiare), cu un buget total de 5,35% (10,44
mlrd. EUR) şi Fondul de Coeziune (Fig.5).
11,11
135,9522,45
24,05
18 10,44Acţiuni inovative
Protecţie ecologică (în afara Obiect1)
Obiectiv 1
Obiectiv 2
Obiectiv 3
Fond de coeziune
Iniţiative comunitarea
Fig.5. Bugetul total al alocaţiilor pentru fondurile structurale şi Fondul de Coeziune în
perioada 2000-2006 Sursa: Investigaţiile autorului în baza: Gribincea A. Imitational Models of the Innovation Development of the Country in Conditions of the Internationalization of the Economy. In Revista Economică. -Chisinău-Sibiu, Nr. 5-6, 2008, p.33-41.
„Agenda 2000” prevedea reducerea numărului iniţiativelor comunitare de la 30 la patru [148],
care au fost:
• INTERREG III - concentrarea asupra cooperării transfrontaliere, transnaţionale şi
interregionale vizând promovarea unei dezvoltări echilibrate a ansamblului teritoriului
european. Este finanţat din Fondul European de Dezvoltare Regională;
• LEADER+ - concentrarea asupra dezvoltării durabile din zonele rurale. Este susţinut din
Fondul european de orientare şi garanţie agricolă;
• URBAN II - concentrarea asupra restructurării ariilor urbane confruntate cu probleme de
dezvoltare. Programele sunt finanţate din Fondul European de Dezvoltare Regională;
• EQUAL - destinat cooperării europene pentru combaterea discriminării şi inegalităţilor
de orice natură în ce priveşte accesul bărbaţilor şi femeilor pe piaţa muncii. Este susţinut
din Fondul Social European.
Scopul iniţiativelor comunitare a fost de a identifica soluţii comune pentru problemele cu
care se confruntă Uniunea în general. Analiza detaliată a instrumentelor financiare este descrisă în
punctul 2.2 al lucrării respective.
39
Disparităţile dintre statele-membre ale Uniunii Europene s-au agravat considerabil cu
aderarea celor 10 state noi, membre din 2004 şi celor două din 2007 (vezi Anexa 6).
Dezechilibrele respective, fiind de natură economică, socială şi teritorială, a condiţionat
necesitatea evidenţierii efectului Politicii Europene de Coeziune până în anul 2007 asupra
dezvoltării regiunilor în Uniunea Europeană. [249, p.283].
Din punct de vedere economic, convergenţa există atât la nivel naţional, cât şi la cel
regional. La nivel naţional, e necesar a menţiona că beneficiarii importanţi ai politicii de coeziune
în perioada 1994-2006 – Grecia, Spania, Irlanda şi Portugalia – ca grup, au înregistrat o creştere
impresionantă. Între anii 1995 şi 2005, Grecia şi-a redus decalajul faţă de restul UE-27, ajungând
de la 74% la 88% PIB pe cap de locuitor din media UE-27 în 2005. În aceeaşi perioadă, Spania şi
Irlanda au ajuns de la 91% şi 102%, respectiv, la 102% şi 145% din media Uniunii. În acelaşi
timp, creşterea înregistrată în Portugalia, PIB pe cap de locuitor fiind sub media Uniunii, începând
cu 1999, în 2005 a reprezentat 74% din media UE.
Noile state-membre, în special cele cu nivel jos al PIB pe cap de locuitor, înregistrează o
creştere mai accentuată şi o diminuare mai rapidă a decalajelor. În special, PIB al celor trei state
baltice s-a dublat în decada 1995-2005. Ratele de creştere din Polonia, Ungaria şi Slovacia sunt
mai mult decât duble faţă de media UE (fig.6).
0
20
40
60
80
100
120
140
160
LU IE DK NL AT BE UK SE FI DE FR IT ES CY EL SI CZ PT MT HU EE SK LT PL LV RO BG BG
Fig.6. PIB real pe cap de locuitor în PPC, 2005 Sursa: Eurostat, 2006.
Totuşi, deoarece s-a pornit de la un PIB foarte scăzute pe cap de locuitor şi ţinându-se cont
de ratele de creştere curente, probabil, vor trece mai mult de 15 ani până când Polonia şi, în
special, Bulgaria şi România, vor atinge un PIB pe cap de locuitor reprezentând 75% din media
UE-27.
40
La nivel regional, creşterea economică relativ puternică din regiunile cu un PIB scăzut pe
cap de locuitor în decursul ultimului deceniu a însemnat că, în ansamblu, regiunile UE au tendinţe
convergente. Între 1995 şi 2004, numărul regiunilor cu un PIB pe cap de locuitor sub 75% din
media UE a scăzut de la 78 la 70, iar numărul celor aflate la o cotă de sub 50% din media UE a
scăzut de la 39 la 32 (Tabelul 2).
Tabelul 2 Regiuni cu PIB <75% sub media UE, 1995 şi 2004
UE-15 NMS12 UE-27
1995 2004 1995 2004 1995 2004
Numărul de regiuni 213 55 268
Populaţia totală (milioane) 372 386 106 104 479 490
PIB pe cap de locuitor <75% sub media UE
regiuni (număr) 27 21 51 49 78 70
Populaţie (număr,
milioane)
32 32 103 91 136 123
Sursa: Eurostat, 2007.
Regiunile aflate în urmă ca dezvoltare din cadrul UE-15, care au fost principalii beneficiari
ai sprijinului acordat în baza politicii de coeziune în perioada 2000-2006, au manifestat o creştere
semnificativă a PIB pe cap de locuitor comparativ cu restul UE între 1995 şi 2004. În 1995, 50 de
regiuni cu un număr total de 71 de milioane locuitori au înregistrat un PIB pe cap de locuitor
situat sub 75% din media UE-15. În 2004, aproape una din patru astfel de regiuni, cuprinzând
aproape10 milioane de locuitori, a înregistrat o creştere a PIB pe cap de locuitor peste pragul de
75% [65, p.179].
Cu toate aceste progrese, disparitatea absolută rămâne foarte evidentă. Aceasta este, parţial,
rezultatul extinderii recente şi, parţial faptului că procesul de creştere tinde să se concentreze – în
fazele iniţiale ale dezvoltării – în zonele cele mai dinamice din interiorul ţărilor (fig.7).
41
Fig.7. Disparitatea regională a Statelor Membre ale Uniunii Europene
Sursa: Eurostat, 2007.
Din punct de vedere social, impactului Politicii de Coeziune se accentuează prin faptul că,
populaţia Uniunii a crescut de la 380 la 454 milioane (EU-25) şi 485 milioane (EU-27). Între 2000
şi 2005, ratele regionale de ocupare a forţei de muncă au fost convergente în cadrul UE.
Pe parcursul acestei perioade, anumite ţări au cunoscut o creştere consistentă şi larg
răspândită a ocupării forţei de muncă, în timp ce altele, precum România şi Polonia, au înregistrat
un declin în majoritatea regiunilor, în unele cazuri cu peste 2 puncte procentuale (Anexa 7). Din
figura 8 putem evidenţia tendinţa ratei de ocupaţie a forţei de muncă în perioada 2003-2005.
footerfooter 1010
Rata Regională de Ocupaţie a Forţei de Muncă 2003Persoane angajate de la 15 - 65 ani in %
EUR-27 = 62.5
< 55
60 - 65
65 - 70
70 - 75
>= 75
55 - 60
no data
footerfooter 1010
Rata Regională de Ocupaţie a Forţei de Muncă 2005Persoane angajate de la 15 - 65 ani in %
Fig.8. Rata de ocupaţie a forţei de muncă în perioada 2003-2005
Sursa: Third Report on Economic and Social Cohesion, 2005 şi Eurostat Regional Yearbook, European Comission, Luxembourg, 2007.
În scopul atingerii nivelului ratei de ocupaţie a forţei de muncă stimulat în Agenda de la
Lisabona (rata de ocupaţie la nivel de 70%), UE trebuie să genereze aproximativ 23,5 mln de
locuri de muncă, dintre care 7 mln pentru femei şi 7 mln pentru populaţia cu vârsta de 55-64 ani.
42
Un alt factor social este rata şomajului care, în general, s-a micşorat în perioada respectivă
(Anexa 8). Între 2000 şi 2005 şomajul a scăzut de la 13,4% la 12,4% în regiunile în dezvoltare,
deşi în unele din ele această rata a crescut cu 2%. În cele mai dezvoltate regiuni şomajul a rămas
stabil, mai jos de 8%, deşi regiunile din Spania, Italia, Franţa şi Anglia, în general, au înregistrat
micşorarea ratei şomajului, iar regiunile din Germania, Austria, Olanda şi Belgia – creşterea ei. E
de menţionat că nivelul de sărăcie s-a schimbat diferenţiat în UE-27, şi anume, populaţia din
aceasta categoria în mărime de 20% s-a înregistrat în Lituania, Polonia, Irlanda, Grecia, Spania şi
Portugalia şi numai 10% în Olanda, Republica Cehă şi Suedia.
Din punct de vedere teritorial, impactul politicii de coeziune poate fi caracterizată, în primul
rând, prin concentrarea teritorială mai joasă a PIB în centrele tradiţionale ale UE. S-a evidenţiat că
prosperitatea economică în UE devine mai puţin concentrată din punct de vedere geografic:
„centrele” economice tradiţionale ale Europei (ariile dintre Londra, Paris, Milan, Munich şi
Humburg) au contribuit mai puţin la PIB al UE-27 în 2004 în comparaţie cu anul 1995. Aceasta
tendinţă este caracterizată prin creşterea noilor „centre” cum sunt: Dublin, Madrid, Helsinki şi
Stockholm, dar şi Varşovia, Praga, Bratislava şi Budapest.
În perioada 1995-2005 a crescut activitatea economică la nivel regional, în special dintre
centrele sus menţionate (de exemplu, Varşovia şi Bucureşti). Şi, un aspect, important a căpătat,
tendinţa către urbanizare, ceea ce a înregistrat migraţia populaţiei către centrele regionale,
dezvoltarea sistemului transportului urban etc.
Cu toate acestea, a avut loc şi migraţia din zonele urbane către centrele mari, în special
aceasta tendinţă s-a înregistrat în sudul Italiei, nordul Finlandei, în Suedia şi Scoţia, Germania de
Est şi în părţile estice ale Poloniei.
Cele expuse mai sus, ca rezultat al extinderii UE, au accentuat necesitatea reformării
Politicii Europene de Coeziune şi relansării Strategiei de la Lisabona. În urma reformei politicii de
coeziune din 2006 pentru perioada 2007-2013, principalul scop al politicii de coeziune rămâne
reducerea disparităţilor dintre statele-membre şi regiuni prin concentrarea resurselor asupra
zonelor mai puţin dezvoltate. Pentru perioada 2007-2013, cea mai mare parte a resurselor se va
concentra asupra regiunilor şi ţărilor cele mai sărace: dacă în 1989, 56% din resursele disponibile
au fost alocate regiunilor cu cel mai scăzut venit, la sfârşitul noii perioade de programare
proporţia va fi de 85%. Noile state-membre, care reprezintă aproximativ 21% din populaţia UE-
27, vor primi puţin peste 52% din totalul perioadei în cauză. Cu toate acestea, în conformitate cu
noua agendă care vizează creşterea economică şi crearea noilor locuri de muncă, politica de
coeziune pune un accent din ce în ce mai mare pe îmbunătăţirea poziţiei competitive a regiunilor
în economia mondială. Astfel, resursele vizează toate regiunile care se confruntă cu ajustări
43
structurale, precum şi investiţii cu un accent deosebit pe ansamblul activităţilor desfăşurate în
jurul cercetării, inovaţiei, societăţii informaţionale şi dezvoltării întreprinderilor.
Drept consecinţă a acestor obiective, în perioada 2007-2013 politica de coeziune va urmări
pretutindeni aceeaşi agendă ce vizează creşterea economică şi crearea locurilor muncă,
intensitatea sprijinului acordat de Uniune reflectând necesităţile şi resursele disponibile ale
statelor-membre şi ale regiunilor. Negocierile legate de perspectivele financiare pentru perioada
2007-2013, care au avut ca rezultat o alocare majoră de fonduri pentru politica de coeziune (35%
din bugetul total al UE - 308 mlrd. EUR), sugerează existenţa unui grad ridicat de consens politic
privind capacitatea acestui sistem de a răspunde la priorităţile Comunităţii.
Implementarea temelor prioritare este organizată în jurul unui cadru mai simplificat şi mai
transparent cu generaţia următoare de programe grupate sub trei titluri: convergenţă;
competitivitate regională şi ocupare; cooperare teritorială (fig.9).
Fig.9. Obiectivele şi Instrumentele financiare ale Politicii de Coeziune (2007-2013)
Sursa: Prelucrat de autor după Third Progresiv Report on Economic and Social Cohesion. European Commission, 2005.
Pentru UE ca întreg, 64% din fonduri vor fi alocate obiectivului de convergenţă şi 80,8%
potrivit obiectivului de competitivitate regională şi a obiectivului de ocupare respectiv (fig.10).
OBIECTIVE FONDURI STRUCTURALE ŞI INSTRUMENTE FINANCIARE
CONVERGENŢA
COMPETITIVITATEA REGIONALĂ ŞI DE OCUPARE
COOPERAREA TERITORIALĂ
FEDR
FEDR
FEDR
FSE Fondul de Coeziune
FSE
Infrastructură Inovaţii Investiţii
etc.
Instruirea continuă Ocuparea forţei
de muncă
Mediul ambiant şi transportul
44
0
10
20
30
40
50
60
70
80
90
100
AT UK BE DE PT ES SI PL FR IT EL SK LV CZ LT BG RO HU EE MT UE-27
% d
in a
locă
rile
finan
ciar
e to
tale
Cheltuieli alocate Categorii suplimentare
Fig.10. Alocare: cheltuieli pentru obiectivul de convergenţă, 2007-2013 Sursa: European Commission. Fourth report on Economic and Social Cohesion, 2007.
0
10
20
30
40
50
60
70
80
90
100
UK AT DK LU BE FI SE IT DE FR NL IE EL SK SZ ES PT CY HU UE-27
% d
in a
locă
rile
finan
ciar
e to
tale
Cheltuieli alocate Categorii suplimentare
Fig.11. Alocare: cheltuieli pentru competitivitate regională şi ocupare, 2007-2013 Sursa: European Commission. Fourth report on Economic and Social Cohesion, 2007
45
Regiunile de frontieră, pe parcursul evoluţiei UE, au beneficiat de un şir de politici ale
comunităţii, menite să asigure prosperitatea economică prin consolidarea politicii economice cu
privire la strategia de coordonare, strategiei cu privire la angajarea europeană, Iniţiativei în
domeniul de discriminare, includerii sociale şi egalităţii în drepturi.
Conform documentelor UE, regiunile frontiere sunt acele regiuni ce corespund
nivelului NUTS II (clasificarea statistică administrativ-teritorială a UE) şi au la hotar (pe uscat sau
apă) ţările vecine, fie din interior sau exterior ale UE. A fost selectată anume această definiţie a
regiunilor de frontieră, deoarece efectele internaţionale ale aderării pot avea loc dincolo de
regiunile frontierei imediate (nivelul NUTS III). Datele potrivite referitor la dezvoltarea
socioeconomică regională în mod comparativ sunt disponibile numai la nivelul NUTS II.
Conform acestei definiţii, până la lărgirea din mai 2004, în UE-15 existau 23 regiuni
frontiere:
• două în Finlanda: Uusimaa, Etela-Suomi;
• opt în Germania: Niederbayern, Oberpfalz, Oberfanken, Brandenburg, Berlin,
Mecklenburg-Vorpommern, Chemnity, Dresden;
• şase în Austria: Burgenland, Niederosterreich, Wien, Karnten, Steiermark, Oberosterreich;
• două în Italia: Veneto, Friuli-Venezia Guilia;
• cinci în Grecia: Anatoliki Makedonia-Thraki, Kentriki Makedonia, Voreio Aigaio, Notio
Aigaio, şi Kriti.
Dintre regiunile menţionate cel mai înalt venit pe cap de locuitor îl înregistrează regiunile
din Italia, Finlanda, o bună parte din regiunile austriece şi Bavaria. Însă, au fost înregistrate şi
diferenţe frapante în ceea ce priveşte dezvoltarea socioeconomică. În special pot fi enumerate
regiunile din Finlanda. Se făcea o distincţie clară între regiunea Uusimaa şi Etela-Suomi. Venitul
pe cap de locuitor fiind mai înalt în Uusimaa, chiar şi mai înalt decât media pe ţară (141%), în
Etela-Suomi fiind de 93%, pe când media pe ţară de 102%. Aşa stau lucrurile şi în ceea ce
priveşte rata şomajului în regiunea Uusimaa fiind de 7%, iar în Etela-Suomi - 12,3%.
Printre regiunile de frontieră germană se putea face o distincţie clară între regiunile noul
Lander German şi regiunile Bavariei, PIB pe locuitor în Lander fiind de 70%, pe când în
Вavaria de 99%. Această situaţie se oserva şi la rata şomajului, în Lander înregistrat de 16,4%
în comparaţie cu media pe ţară de 8,9%. Cu toate că PIB în regiunile Bavariei era mai jos decât
media pe ţară, ocuparea în câmpul muncii, era mai înaltă decât a ţării în întregime. Regiunile de
frontieră austriece înregistrau niveluri de dezvoltare mai scăzute decât media pe ţară. Aceste
regiuni, ca de altfel şi cele din Germania, aveau un înalt grad de angajare în sectorul agricol şi
mai puţin în cel de servicii.
46
În ansamblu, regiunile frontiere ale Italiei aveau o poziţie mai favorabilă în comparaţie cu
nivelul mediu naţional. Venitul pe cap locuitor în Veneto şi Friuli-Venezia Giulia era cu aproape
20% mai mare decât nivelul mediu naţional (101%). Şomajul în ambele regiuni constituia numai o
doime din nivelul mediu naţional (11,7%).
Majoritatea regiunilor de frontieră ale Greciei au înregistrat şi ele o creştere pozitivă a PIB
în comparaţie cu media naţională din anii 1990. Regiunea muntoasă şi rurală Anatoliki
Makedonia demonstra un venit pe cap de locuitor mai jos de nivelul mediu (55%) şi o rată a
şomajului mai mare de nivelul mediu (12,8%). Nivelurile de şomaj şi a venitului pe cap de
locuitor din contra, fiind aproape de media naţională (11,7%; 66%) în Kentriki Makedonia,
respectiv (11.7% şi 68%); În Voreio Aigaio, Notio Aigaio şi Kriti situaţia este puţin diferită.
Ratele şomajului înregistrate mai mici decât media naţională în toate trei regiuni erau de 11,3%;
7,3% şi 7,3%. Venitul pe cap de locuitor era puţin mai mare decât media naţională în Notio
Aigaio şi Kriti (77% şi 67%), însă mai mic în Voreio Aigaio (61%). Regiunile frontiere interioare
ale Greciei sufereau de deficite majore de infrastructură, în special un sistem de transport slab
dezvoltat.
Comparând aceste regiuni la nivelul UE, situaţia se reprezentă astfel:
• Referitor la venitul înregistrat, o bună parte din regiunile de frontieră înregistrau un nivel
mai înalt decât media pe UE. Totuşi, unele regiuni (ca cele din Grecia, Burgenland din Austria şi
Lander German) aveau un nivel economic mai inferior.
• Referitor la situaţia angajării în câmpul muncii, la fel, cea mai înaltă rată a şomajului
fiind în noua German Lander (16,4%), în regiunile de frontieră ale Greciei (10.8%) şi într-o
regiune frontieră finlandeză (12,3%) mai înaltă decât media pe UE (9.4%). Pe când şomajul în
regiunile frontiere ale Austriei era de 3,9%, al Bavariei – 5,5%, al Italiei fiind relativ mic în
comparaţie cu media pe UE. Şomajul înalt al tineretului şi femeilor, la fel, reflectă o rată
neadecvată a creării noilor locuri de muncă. În Finlanda schimbările economice de la începutul
anilor ’90, ce au avut loc în urma prăbuşirii comerţului cu fosta Uniune Sovetică, au cauzat o
reducere bruscă în ocupaţie, însă în prezent situaţia s-a ameliorat. Datorită politicilor întreprinse
de UE în domeniul dezvoltării regiunilor de frontieră, s-a redus semnificativ şomajul. În 1999,
rata medie a şomajului în regiunile frontiere era aproximativ la acelaşi nivel ca şi media pe UE
(respectiv 9,7% şi 9,4%). Rata medie de ocupaţie în regiunile frontiere a fost puţin mai mică decât
rata corespunzătoare a UE (60,4% şi 62,8%).
• Referitor la infrastructură şi educaţie. Regiunile frontiere demonstrau diferenţe evidente
cu privire la dezvoltarea infrastructurii. De exemplu, în Grecia reţeaua de autostrade era aproape
în întregime concentrată în jurul Atenei şi nu existau deloc autostrăzi în câteva regiuni de nord la
hotar cu ţările candidate. Nivelul educaţiei era relativ jos în regiunile frontiere ale Greciei şi
47
Italiei, în care 50% din populaţia cu vârsta de 25 la 59 ani nu posedau calificări educaţionale decât
învăţământul primar obligatoriu.
• Referitor la productivitate. Nivelurile mai reduse ale venitului pe cap de locuitor
înregistrate în regiunile frontiere se datora productivităţii mai joase, performanţa mai slabă fiind
legată de concentrarea sectoarelor mai puţin productive: în comparaţie cu media pe UE, regiunile
frontiere se caracterizeazau printr-o concentrare a angajării în agricultură, o concentrare mai mare
în industrie şi o concentrare mai mică în servicii.
• Referitot la cercetarea şi dezvoltarea tehnologică (CDT), raportul dintre cheltuielile brute
pentru CDT şi PIB fiind mai mic în regiunile frontiere (1,6%) decât în întreaga UE (1,9%). Cât
priveşte capitalul uman, nivelul de educaţie şi calificare în regiunile frontiere era, în general, mai
dezvoltat în comparaţie cu media pe UE.
Potenţialele ultimele două extinderi ale UE (2004, 2007), la fel, au avut efecte pozitive
asupra regiunilor de frontieră. Relaţiile economice internaţionale dintre regiunile vecine s-au
intensificat după extinderea din mai 2004, în special, acolo unde centrele economice sunt
amplasate în vecinătatea nemijlocită a ambelor părţi ale hotarului. Într-adevăr, regiunile ţărilor
foste candidate la hotar cu UE deja au beneficiat de amplasarea lor de la începutul perioadei de
integrare în UE. Nivelul mediu al venitului pe cap de locuitor în aceste regiuni a fost mai mare
decât nivelul mediu al venitului pe cap de locuitor din ţările candidate până 2007 (respectiv 53%
şi 44%). Vecinătatea cu UE, infrastructura relativ bine dezvoltată şi costurile joase ale forţei de
muncă, toate în ansamblu au contribuit la dezvoltarea pieţelor şi încurajarea investiţiilor. Mai mult
decât atât, ele, la fel, au beneficiat de un comerţ şi turism mai dezvoltat.
Decalajul de venit dintre UE şi ţările noi membre a accentuat teama de fluxuri mari
migraţioniste în UE. Însă experienţele precedente au arătat că migrarea pe termen lung din ţările
candidate spre UE reprezenta doar 1% din populaţia prezentă a UE. Mai mult decât atât,
introducerea pe trepte a mobilităţii forţei de muncă şi oferirea serviciilor au redus ulterior
posibilitatea de a migra. Totuşi, trebuie accentuat că migrarea, în special a forţei de muncă a variat
considerabil între regiuni, în special între diferite regiuni de frontieră. Migrarea transfrontalieră
variază de la regiune la regiune şi se situează între 1-8%, cel mai mult fiind afectate de migrarea
în masă Germania şi Austria, şi anume din Republica Cehă, Ungaria, Slovacia şi Slovenia. În
Germania migrarea în regiunile frontiere este, în special, concentrată de-a lungul hotarului
Bavariei cu Republica Cehă, iar cota migranţilor în noua German Lander, chiar şi în regiunile
cele mai apropiate de hotar, din contra este mai mică decât media naţională. Mulţi migranţi din
ţările noi membre din 2004 se deplasează spre conurbaţiile mai prospere ale Germaniei. În
Austria situaţia este diferită, deoarece Austria are hotar comun cu patru state membre noi, şi unele
din centrele sale economice principale sunt localizate în apropierea hotarelor -Viena, Graz şi Linz.
48
În ceea ce privesc efectele pe termen lung ale migraţiei, merită de menţionat că imigraţia din
trecut a avut influenţă mică asupra şomajului populaţiei băştinaşe. Orice influenţă negativă asupra
salariilor a fost destul de limitată [92, p.178]. Imigrarea poate contribui la limitarea diferitelor
efecte ale populaţiei regresive şi de vârstă înaintată asupra nivelului de trai şi deficitului de buget
în statele-membre.
Putem menţiona că integrarea economiilor frontiere a fost unul dintre efectele principale
pozitive ale pieţei comune. Iată de ce regiunile frontiere pot beneficia de extindere pe termen
mediu şi lung, deşi pe termen scurt ele pot avea nevoie de a se ajusta la condiţiile rapid
schimbătoare ale pieţei mai mult decât alte regiuni. În special regiunile frontiere rurale pot suporta
o presiune concurenţială mai mare în etapele iniţiale ale integrării. Aceste efecte sunt posibil a fi
limitate în sectorul agricol. Majoritatea presiunii competitive în perioada de extindere este,
oricum, deja evidentă după ce UE a anulat majoritatea taxelor vamale şi restricţiile cantitative în
comercializarea unui număr substanţial de produse industriale şi agricole pentru statele-membre
noi. Unele dintre oraşele mici, din regiunile frontiere ale Germaniei, Austriei şi Italiei au suportat
o concurenţă intensă în comerţul cu amănuntul şi unele servicii.
În general, sectoarele sociale capitalo-intensive şi avansate tehnologic din regiunile frontiere
pot beneficia de extindere, în timp ce sectoarele consumatoare de forţă de muncă se pot ciocni de
concurenţa mare din cauza forţei de muncă ieftine. Aceasta, de regulă, se referă la agricultură,
industrie şi servicii.
În final, e necesar a menţionat că deşi există anumite preocupări pentru implicaţiile
extinderii în ceea ce priveşte decalajele regionale în cadrul UE, dovezile empirice sunt
deocamdată puţin numeroase. Literatura economica apreciază diferit impactul expansiunii UE
asupra creşterii şi efectelor resimţite de ţările din cadrul UE. De exemplu, Brocker si Jager-
Roschko [27, p. 23-40] şi Brocker [26, p.183], oferă estimări cantitative ale efectelor regionale
provocate de integrarea statelor din centrul şi estul Europei. În cadrul unor studii recente, Brulhart
[28, p.139] şi Pfaffermayr [169, p.142] investighează consecinţele schimbărilor, în ceea ce
priveşte accesul regiunilor UE în cadrul pieţei datorită extinderii. Niebuhr (2004) [153, p.3-12]
evaluează impactul integrării asupra regiunilor de frontieră din UE-15.
Resmini [210, p.405] menţionează că regiunile de frontieră joacă un rol decisiv în cadrul
dinamicii spaţiale produse de extinderea recentă a UE. Odată cu aderarea a 10 state-membre noi,
ponderea regiunilor de frontieră, din cadrul suprafeţei totale a UE, a crescut de la 22% (în cadrul
UE-15) la mai mult de 35% (in cadrul UE-25). Procentajul populaţiei Uniunii Europene care
locuieşte în regiunile de frontieră, a sporit de la 15% la aproape 25%. Conform Comisiei
Europene (2001), regiunile de-a lungul fostei frontiere externe a UE ar putea suferi efecte
distincte în urma integrării, din cauza apropierii de noile state-membre. În general, se presupune
49
ca în cadrul UE-27 aceste regiuni de frontieră interne vor beneficia de pe urma integrării
economice, pe termen mediu si lung, deoarece sporirea interacţiunii frontaliere şi aşezarea
favorabilă în cadrul pieţei extinse a UE ar putea provoca un proces de creştere dinamică a acestor
regiuni. Totuşi, pe termen scurt, regiunile de frontieră interne s-ar putea confrunta cu presiuni
pronunţate de adaptare, datorită competiţiei sporite din cadrul pieţei produselor şi a muncii.
Comisia Europeană consideră că regiunile din interiorul UE-27, lipsite de frontiere externe, nu
sunt regiunile cele mai dezavantajate, pe când regiunile de frontieră externe, suprafeţele de-a
lungul frontierei externe a UE, ar fi într-o situaţie mai dificilă. Aceasta se referă în particular la
regiunile aflate de-a lungul frontierelor estice ale noilor state-membre.
Impactul extinderii UE asupra dezvoltării socio-economică a regiunilor de frontieră externe
(cazul Republicii Moldova) va fi descris în capitolul III, punctul 1 al lucrării respective.
2.2. Evaluarea instrumentelor financiare a Uniunii Europene pentru dezvoltarea cooperării regionale transfrontaliere
Din 1990 Uniunea Europeană a furnizat asistenţă financiară pentru cooperarea
transfrontalieră printr-un număr de iniţiative, programe şi proiecte. Analiza conţinutului
lor,zariilor specifice de activitate, impactul lor, precum şi avantajele şi dezavantaje sunt
evidenţiate în continuare.
Finanţarea prin INTERREG. Primul dintre instrumente destinate promovării şi dezvoltării
cooperării regionale transfrontaliere a fost Iniţiativa Comunitară INTERREG, lansată în 1990 şi
destinată regiunilor de graniţă ale UE-15. Creşterea importanţei regiunilor de frontieră şi a
cooperării regionale transfrontaliere, în cadrul procesului general de integrare europeană, a fost
recunoscută prin instituirea acestei iniţiative. Aprobarea Programelor Operaţionale în cadrul
INTERREG I (1991-1993) reprezintă o gamă diversă a regiunilor de frontieră şi a experienţelor
privind cooperarea transfrontalieră în cadrul UE-15:
• programele operaţionale de la frontierele interne şi externe ale UE;
• regiunile rămase în urmă de tip Obiectiv 1 şi regiunile din „miezul” UE;
• regiunile cu experienţă în cooperarea transfrontalieră locală şi regională şi în structuri
(programe de tip bottom-up) cu o abordare naţională mai centralizată a cooperării
transfrontaliere (programe de tip top-down).
Cu o contribuţie totală a UE de € 1.082 milioane au fost finanţate proiecte dintr-o gamă
largă de sectoare, precum transportul şi comunicaţiile, mediul, afacerile, turismul, dezvoltarea
rurală şi instruirea.
În decembrie 1993, Consiliul European, la summit-ul de la Edinburgh, urmând succesul
INTERREG I, a declarat cooperarea regională transfrontalieră ca o prioritate pentru Iniţiativele
50
comunitare în perioada 1994-1999 (lansarea INTERREG II) a fondurilor structurale. Iniţiativa
INTERREG II cuprindea trei direcţii (Strands):
• INTERREG IIA, a fost direcţia principală concentrată pe cooperarea transfrontalieră –
alocare totală UE de € 2.562 milioane;
• INTERREG IIB, a fost destinată dezvoltării reţelelor energetice – alocare totală UE de € 550
milioane;
• INTERREG IIC, a fost iniţiată în 1996, fiind destinată acţiunilor de cooperare transnaţională
în ceea ce priveşte amenajarea teritoriului şi alte domenii conexe cu o alocare de € 413
milioane.
În anii ’90, INTERREG a furnizat în jur de 6.5 miliarde euro pentru cooperarea regională
transfrontalieră, făcând posibilă realizarea câtorva mii de proiecte adiţionale transfrontaliere.
INTERREG IIA a inclus pentru prima dată toate regiunile de-a lungul frontierelor interne şi
externe ale UE. Numărul de frontiere interne şi externe a sporit datorită aderării Austriei, Suediei
şi Finlandei. O analiză a programelor operaţionale demonstrează sporirea importanţei frontierelor
externe ale UE – 35 de programe legate de frontierele interne UE şi 24 legate de frontierele
externe ale UE (ţările central-europene, Rusia, Norvegia, Elveţia, Cipru, Maroc) (de adăugat mapa
INTERREGI şi II).
În aprilie 2000, au fost stabilite, de către Comisia Europeană, linii directoare oficiale ale
INTERREG III care erau reflectate prin trei strands [17, p.165]:
• Strand A: (67%), cooperare regională transfrontalieră – o continuare a INTERREG I şi IIA
- menită a dezvolta cooperarea transfrontalieră economică şi socială prin strategii comune de
dezvoltare teritorială durabilă.
• Strand B: (27%), cooperare transnaţională, care reprezintă o extindere a INTERREG IIC, în
vederea promovării unui grad mai înalt de integrare teritorială cu scopul unei dezvoltări
durabile, armonioase şi echilibrate şi pentru o mai bună integrare teritorială a ţărilor în curs de
aderare şi alte ţări învecinate.
• Strand C: (6%), cooperare interregională – menită a îmbunătăţi eficacitatea politicilor şi
instrumentelor de dezvoltare regională şi de coeziune prin interrelaţionare, îndeosebi pentru
regiunile a căror dezvoltare este rămasă în urmă şi cele care parcurg un proces de conversie.
Încă din perioada 2000-2006, aceste trei programe au fost completate prin programul
INTERACT pentru identificarea şi diseminarea celor mai bune practici privind know-how-ul
pentru gestionarea programelor.
Tematici prioritare pentru INTERREG IIIA:
a) Promovarea dezvoltării zonelor urbane, rurale şi de coastă.
51
b) Încurajarea antreprenoriatului şi dezvoltarea firmelor mici (inclusiv a celor din sectorul
turismului) şi a iniţiativelor locale de ocupare a forţei de muncă.
c) Promovarea integrării pieţei muncii şi a includerii sociale.
d) Folosirea în comun a resurselor umane şi a facilităţilor destinate cercetării, dezvoltării
tehnologice, educaţiei, culturii, comunicaţiilor şi sănătăţii în vederea sporirii productivităţii şi
asistenţei pentru crearea locurilor de muncă durabile.
e) Sprijinirea protejării (local şi global) a mediului, sporirea eficienţei folosirii energiei şi
promovarea surselor alternative.
f) Îmbunătăţirea transportului (îndeosebi măsuri de implementare a formelor de transport cel mai
puţin nocive pentru mediu), reţelelor de informaţii şi comunicaţii şi serviciilor şi a sistemelor
de aprovizionare cu apă şi energie.
g) Dezvoltarea cooperării în sferele juridice şi administrative, în vederea promovării dezvoltării
economice şi a coeziunii sociale.
h) Sporirea potenţialului de cooperare transfrontalieră uman şi instituţional pentru promovarea
dezvoltării economice şi a coeziunii sociale.
Regiunile eligibile ale Strand A din INTERREG sunt redate în harta din Anexa 11.
INTERREG III a avut un buget global pentru perioada 2000-2006 de aproape 5,8 miliarde
euro (la preţurile din 2004),(fig.12), din care două treimi au fost îndreptate către 6 state, Spania,
Germania, Grecia, Italia, Franţa şi Portugalia. Noile State Membre care au aderat în 2004 au
reprezentat 8% din total.
Bugetul INTERREG, 1991-2006 (mlrd.EUR)
1.1
5.8
3.6
1991-1993
1994-1999
2000-2006
Fig.12. Bugetul INTERREG, 1991-2006 (mlrd. EUR) Sursa: Liniile directoare ale Comisiei Europene privitor la INTERREG III: OJ 2000/C 143/08 (28 aprilie 2000).
52
Pentru a evidenţia importanţa iniţiativei INTERREG pentru dezvoltarea cooperării regionale
transfrontaliere în cadrul UE-25 e necesar de specificat mărimea sumelor alocate în perioada
respectivă. Programul INTERREG III, Stand A, pentru Finlanda la hotar cu Estonia a ajuns în
perioada 2000-2006 la 14 mln.EUR. Pentru programele de cooperare internaţională INTERREG
III a alocat Germaniei 627 mln.EUR până în 2006. Pentru regiunile eligibile localizate la hotarul
dintre Polonia şi Republica Cehă au fost acordate 421 mln. EUR, ceea ce a depăşit cu circa 17%
fondurile alocate de INTERREG II. Austria a beneficiat din programele INTERREG IIIA,
pentru regiunile de frontieră, de 110 mln. EUR în 2006 faţă de 31 mln. în 1999, pentru Slovenia
fiind alocată suma de 56 mln.EUR. Pentru regiunile aflate la frontiera Greciei, Bulgariei au fost
alocate 170 mln. EUR în perioada 2000-2006, pentru cooperarea cu Cipru 47 mln.EUR.
Deşi în medie suma a fost limitată (74 milioane euro pe program), programele au tins să aibă
un efect de creştere semnificativ (165 euro pentru fiecare 100 euro investiţi, din care 5 euro au
provenit din fonduri private). Acestea au acoperit investiţiile care, probabil, nu s-ar fi materializat
fără INTERREG.
Regiunile europene au identificat omisiuni şi au întreprins acţiuni comune pentru a promova
sisteme de transport eficiente şi durabile, accesul la societatea informaţională, protecţia mediului
şi a resurselor naturale, precum şi cooperarea între zonele urbane şi cele rurale. Efectele
frontierelor au fost reduse, iar locuitorii, cât şi afacerile în zonele frontaliere au beneficiat de
strategii de dezvoltare comune. Relaţionarea a contribuit la găsirea soluţiilor rezonabile privind
rezolvarea problemelor cu care se confruntă regiunile prin împărtăşirea intensă a experienţelor şi a
bunelor practici.
Cheltuielile în perioada 2000-2006 au fost concentrate în principal pe patru activităţi:
transporturi (o parte semnificativă pentru finanţarea legăturilor între diferite moduri de transport),
susţinerea reţelelor, a turismului şi acordarea de ajutor pentru IMM (Fig.13).
Deşi adoptarea relativ târzie a multor programe INTERREG a arătat că este dificil să se
obţină o imagine generală asupra efectelor acestora la evaluările intermediare, revizuirea lor, în
baza studiului evaluărilor pe termen mediu al programelor INTERREG pentru perioada 2000-
2006 publicat de către secretariatul INTERACT în 2005, a indicat primele semne ale eficienţei
programelor.
De exemplu, au fost construite legături sistemice între autorităţile publice şi alte instituţii în
cadrul programului Austria–Slovenia, care au condus la o creştere semnificativă a numărului de
contacte la nivel naţional, regional şi local între cele două state. Au fost constituite noi instituţii în
mai multe regiuni frontaliere (precum Euroregio în Steiermark şi Working Group în Kärnten), în
timp ce agenţiile existente s-au consolidat şi şi-au sporit fondurile (agenţii de dezvoltare regională
în Slovenia şi birouri de gestionare regională în Austria) şi au fost create noi reţele transfrontaliere
53
(Asociaţia Steiermark–Slovenia de N-E). În plus, au fost formate noi parteneriate transfrontaliere
(precum Euregio Maas Rhein IIIA), iar abordarea descentralizată a programelor a atras un număr
mai mare de participanţi în acest proces, asigurându-se astfel că proiectele se dezvoltă cu adevărat
(precum proiectul Danez - German IIIA).
INTERREG III, 2000-2006. Distribuţia cheltuielilor pe domenii (%)
513
6
5
542217
6
5
4
3
17
Infrastructura de transport Dezvoltarea economică TurismPiaţa muncii, formare şi competenţe Amenajare teritorială Asistenţă tehnicăEnergie Altele MediuTIC şi C&D Cultură Dezvoltare comunitară, cooperare localăTransport urban Dezvoltare rurală Sănătate şi probleme sociale
Fig.13. INTERREG III, 2000-2006 – Distribuţia cheltuielilor pe domenii, % Sursa: prelucrări ale autorului.
Finanţarea prin PHARE CBC. Programul PHARE CBC (cooperare regională
transfrontalieră) a fost înfiinţat în 1994, pentru promovarea cooperării regionale transfrontaliere
între regiunile ţărilor central-europene şi ale UE. Regiunile eligibile au fost cele învecinate cu
statele-membre ale UE. În perioada 1994-99, programele PHARE CBC au acoperit 15 frontiere
naţionale şi au obţinut o finanţare UE de €1 miliard, adăugându-se fondurilor UE alocate
programelor INTERREG IIA copartenere. Programele PHARE CBC au asistat îndeosebi acţiuni
din domeniile infrastructurii (transport şi mediu) şi dezvoltării economice. Unele programe au
sprijinit proiecte mici, de tip people-to-people, şi alte acţiuni de mici dimensiuni. În 1998 Comisia
a introdus o reglementare care a guvernat PHARE CBC şi a specificat următoarele scopuri [34]:
• Să fie promovate cooperarea regiunilor de frontieră în ţările Europei Centrale şi de Est cu
regiuni învecinate ale ţărilor UE şi cele în proces de aderare şi, astfel, să le asiste în
depăşirea problemelor specifice de dezvoltare care pot să apară datorită poziţiei acestora, în
cadrul economiilor naţionale, în interesul populaţiei locale şi într-o manieră compatibilă cu
protecţia mediului.
54
• Să fie promovate crearea şi dezvoltarea de reţele de cooperare de ambele părţi ale
frontierelor şi să se stabilească legături între aceste reţele şi reţelele mai ample, comunitare.
Această reglementare a stabilit parametri esenţiali pentru programele de cooperare regională
transfrontalieră relativ la frontierele central-europene care rămân în vigoare şi până astăzi, şi
anume:
• Amplificarea eligibilităţii geografice prin includerea frontierelor dintre ţările central-
europene (CEC /CEC) între 10 ţări candidate.
• Redefinirea acţiunilor eligibile sub PHARE CBC.
• Introducerea unor noi instrumente de planificare şi implementare:
- Joint Programming Documents (JPDs);
- Joint Cooperation Committees;
- Joint Small Project Funds.
Acţiuni eligibile sub PHARE CBC:
a) Înlăturarea obstacolelor administrative şi instituţionale din calea fluxurilor libere de
personale, produse sau servicii peste frontieră, ţinându-se cont de aspectele legate de
securitate.
b) Îmbunătăţirea infrastucturii, îndeosebi a dotărilor de comunicaţii şi ale reţelelor de
aprovizionare locale cu apă, gaz şi electricitate, de care să beneficieze ambele zone de
frontieră.
c) Protecţia mediului, de pildă, administrarea reziduurilor, managementul de mediu şi
prevenirea poluării induse de apropierea de graniţele externe.
d) Măsuri de dezvoltare a agriculturii şi a zonelor rurale cu atenţie deosebită pentru înlesnirea
proiectelor de cooperare transfrontalieră.
e) Măsuri din domeniile energiei şi transportului, destinate a completa dezvoltarea reţelelor
transeuropene în concordanţă cu orientările adoptate de către Comisie.
f) Acţiuni legate de politicile comunitare privind justiţia şi problemele interne.
g) Promovarea cooperării de afaceri, dezvoltării antreprenoriale, cooperării financiare şi dintre
instituţiile care reprezintă sectorul afacerilor (de ex., camere de comerţ).
h) Asistenţă acordată investiţiilor şi furnizarea de servicii şi facilităţi de sprijin, îndeosebi
pentru transferul tehnologic şi pentru activitatea de marketing pentru IMM.
i) Măsuri privind instruirea şi ocuparea forţei de muncă.
j) Dezvoltarea economică locală, inclusiv turismul.
k) Măsuri pentru promovarea cooperării în domeniul sănătăţii, îndeosebi pentru folosirea în
comun a resurselor şi dotărilor într-o modalitate transfrontalieră.
55
l) Dezvoltarea sau înfiinţarea de dotări şi resurse pentru îmbunătăţirea fluxului de informaţii şi
comunicaţii între regiunile de frontieră, inclusiv asistenţa pentru posturile de radio,
studiourile de televiziune şi ziarele transfrontaliere şi alte media.
m) Schimburi culturale.
n) Ocuparea la nivel local a forţei de muncă, iniţiative în educaţie şi instruire.
Programele PHARE CBC pentru 1999 şi 2000 au fost pregătite cu respectarea noii
reglementări, dar nu au beneficiat de acţiuni în contrapartidă sub INTERREG. În noua perioadă a
fondurilor structurale UE (2000-06), PHARE CBC este destinat a fi colaborat cu Strand A a
INTERREG III.
Coordonare între INTERREG (Strand A) şi PHARE CBC
De la introducerea PHARE CBC, cu intenţia de a “oglindi INTERREG”, au apărut multe
diferenţe între regimurile de reglementare ale INTERREG şi PHARE CBC, restricţionând
coordonarea programelor şi acţiunilor transfrontaliere sub egida acestor două instrumente ale UE.
Acestea rezultă în special din reglementările “iniţiale” care guvernează cele două instrumente:
reglementările fondurilor structurale în cazul INTERREG şi principala reglementare PHARE [33]
şi reglementarea financiară referitor la acordarea ajutorului extern [38] în cazul PHARE CBC.
Diferenţierile majore pot fi prezentate pe scurt, după cum urmează:
• Programele INTERREG au obţinut alocări financiare ferme din partea fondurilor UE pentru
întreaga durată a programului, în timp ce programele PHARE CBC au avut (în cel mai bun
caz) doar cadre de lucru multianuale indicative.
• Programele INTERREG au fost aprobate o singură dată de către Comisia Europeană pentru
o perioadă multianuală (în prezent 2000-06), în timp ce programele PHARE CBC necesitau
aprobări anuale de către Comisie;
• Proiectele individuale sub INTERREG nu necesitau aprobarea Comisiei Europene, dar
proiectele PHARE CBC erau în mod normal supuse Comisiei pentru aprobare anterioară.
• Nu existau limitări ale dimensiunilor în ceea ce priveşte proiectele INTERREG, dar în cazul
proiectelor PHARE se aplica o limită minimă de € 2 milioane (excepţie făceau cele care au
fost depuse în cadrul fondurilor pentru proiecte mici ale programelor PHARE CBC).
• Anumite acţiuni eligibile sub PHARE CBC puteau fi folosite doar pentru proiecte mici
(acţiunile de la pct. j-n – indicate mai sus).
Regiunile de frontieră, precum şi Asociaţia Europeană a Regiunilor de Frontieră (AEBR), au
solicitat în mod repetat Comisiei Europene să fie revizuite regulile privind operarea PHARE CBC
pentru a le aproapia de cele ale INTERREG. Cu toate acestea, diferitele regimuri de reglementare
ale INTERREG şi PHARE CBC au făcut dificilă implicarea celor două părţi concomitent în
implementarea programelor şi proiectelor.
56
În tentativa de a depăşi unele dintre aceste dificultăţi, Comisia Europeană a aprobat la 27
octombrie 2000 un comunicat al lui Verheugen, Comisar responsabil pentru extindere, intitulat:
PHARE 2000 Review – Strengthening Preparations for Membership (Consolidarea Pregătirilor
Pentru Aderare). Acest document anunţa schimbări referitor la evoluţia PHARE CBC către
INTERREG (Evolve Phare Cross-Border Cooperation towards INTERREG). Aceste schimbări
au survenit începând cu 2001 şi au inclus o folosire mai amplă a schemelor de finanţare pentru
proiecte de la € 50.000 la € 2 milioane.
Modificările respective au inclus abordarea orientată mai mult spre programul PHARE,
aprobând proiecte de aceeaşi mărime şi natură ca şi cele din INTERREG. Aceasta a presupus
existenţa a două tipuri de scheme pentru proiecte mici în domeniile legate de sistemul educativ,
cultură, dezvoltarea economică locală şi angajare care prevăd granturi până la 50 mii euro,
suportul pentru coeziunea economică şi socială - sume ce depăşesc 50 mii euro. Pentru alte
programe INTERREG III poate fi preconizată cofinanţarea din programele naţionale PHARE
PCI. De asemenea, cofinanţarea proiectelor de cooperare transnaţională INTERREG IIIB sau
interregională INTERREG IIIC cu PHARE PCI, în cazurile bine fondate.
Cu toate acestea, putem considera că s-au păstrat un număr limitat de divergenţe, deoarece
PHARE şi fondurile structurale sunt destul de diferite în obiectivele şi procedurile sale. Deşi
ambele fonduri sunt alocate în interesul regiunilor de frontieră şi a populaţiei lor, ambele prevăd
facilitarea cooperării în regiunile de frontieră.
În context, e necesar a menţiona încă un Program PHARE, şi anume, CREDO, care a fost
iniţiat în 1996 pentru a promova şi sprijini Cooperarea transfrontalieră “Sud-Est” implicând
regiunile de frontieră şi comunităţile din zonele CEC-CEC şi CEC-NIS (Newly Independent
States).
Obiectivele CREDO au fost de promovare a bunei vecinătăţi şi a stabilităţii sociale în
regiunile de frontieră, de promovare a cooperării transfrontaliere ca o contribuţie la dezvoltarea
economică şi a comunităţilor şi a descentralizării în Europa Centrală. O gamă întreagă de proiecte
multisectoriale au fost eligibile, incluzând domenii precum Cooperarea economică şi
socioculturală, servicii urbane şi regionale, resurse umane, mediu şi administraţie locală şi
regională. Beneficiari eligibili au fost organizaţiile descentralizate publice şi private şi nonprofit.
Programul CREDO a ridicat profilul şi oportunităţile de cooperare transfrontalieră în multe
frontiere şi a asistat proiecte cu caracter clar transfrontalier cu parteneri de ambele părţi ale
frontierei. Cu toate acestea însă, a fost perceput în sens negativ în multe regiuni de frontieră,
datorită structurilor sale complexe şi birocratice, administrării, dimensiunii relativ reduse a
bugetului său total şi întârzierilor în implementare, precum şi datorită lipsei unei abordări
programatice, similară celei din cazul INTERREG şi PHARE CBC. În consecinţă, Comisia
57
Europeană a decis să înlocuiască CREDO, la frontierele dintre ţările candidate, prin extinderea
regiunilor eligibile sub PHARE CBC.
TACIS CBC. Programul TACIS de Cooperare Regională Transfrontalieră (TACIS CBC) a
fost lansat în 1996 pentru finanţarea activităţilor transfrontaliere de la frontierele vestice ale ţărilor
beneficiare TACIS, cu UE şi CEC – regiunile frontierelor vestice ale Federaţiei Ruse, Belarusiei,
Ucrainei şi Moldovei. TACIS CBC este o parte a Programului, mai amplu, TACIS [37, p.237]
care constă în furnizarea de asistenţă pentru reforma economică şi redresare în noile state
independente şi Mongolia. Reglementarea Consiliului pentru 1999 încuraja cooperarea regională
transfrontalieră între NIS şi EU şi CEC, şi între statele componente ale NIS, aceasta afirmându-se
prin faptul că iniţiativele de cooperare regionale transfrontalieră vor servi în primul rând pentru:
• asistarea regiunilor de frontieră în depăşirea problemelor lor specifice de dezvoltare care
decurg din poziţia lor relativ izolată;
• încurajarea conexiunilor dintre reţelele din ambele părţi ale frontierelor prin dotări
transfrontaliere;
• accelerarea procesului de transformare în ţările partenere prin cooperarea lor cu regiuni de
frontieră ale Europei Occidentale sau Centrale şi reducerea riscurilor de mediu şi a poluării
peste graniţe.
Accentul principal a fost pus de către TACIS CBC asupra reţelelor frontaliere, precum
dotarea punctelor de trecere a frontierei, mediul ambiant, cooperarea regională transfrontalieră la
nivel local. Programul TACIS CBC 1997 includea Regional Capacity Building Initiative, a cărei
implementare a fost încredinţată AEBR.
Noul concept TACIS a fost lansat în martie 2004 şi consta din trei compartimente:
1. Strategia şi abordarea generală. Asistenţa TACIS până la finele anului 2006 a urmărit două
obiective: reducerea sărăciei şi cooperarea cu UE, în domenii de interes strategic comun.
Aceste două obiective au urmărit implementarea acordurilor de parteneriat şi cooperare sau
a noilor planuri de acţiuni în cadrul Politicii Europene de Vecinătate. Noul concept TACIS
avea o abordare mai diferenţiată, stabilind în cazul fiecărei ţări propria balanţă între
obiectivul de reducere a sărăciei şi cel de cooperare cu UE. În cazul Republicii Moldova
abordarea este bifocală.
2. Strategii regionale şi bilaterale (pe ţări) şi programe indicative. Programele indicative
cuprindeau un set de obiective ce ţineau de următoarele:
- stabilitate regională, inclusiv prevenirea conflictelor, reabilitare şi reconstrucţie, securitate
alimentară etc.;
- democratizare, drepturile omului (inclusiv consolidarea societăţii civile);
- securitate, justiţie şi afaceri interne;
58
- protecţia mediului;
- egalitatea sexelor;
- educaţie, sănătate şi protecţie socială;
- creştere economică şi dezvoltarea sectorului privat;
- reţele de infrastructură;
- securitate nucleară şi nonproliferarea.
3. Implementarea şi ajustarea instituţională. Programul regional TACIS cuprindea aspectele,
menţionate mai sus, din perspectiva cooperării regionale transfrontaliere. Noul concept
TACIS presupunea, de asemenea, o legătură mai strânsă între asistenţă şi dialogul politic cu
UE în cadrul APC sau a planurilor de acţiuni şi se axa pe două tipuri de proiecte:
• proiecte mari, pe termen lung, flexibile la nivel conceptual, bazate pe mai multe instrumente
şi orientate spre un anumit sector; acest tip de proiecte va lua, în mod special, în calcul
capacitatea de absorbţie a ţărilor în cauză.
• proiecte mici şi consultanţă pentru sprijinirea activităţii ONG, în special în domeniul
democraţiei şi a drepturilor omului.
În vederea accelerării implementării proiectelor, au fost simplificate procedura şi
mecanismele de livrare. Un accent puternic se punea pe cooperarea cu alţi donatori internaţionali
şi cu ţările partenere în proiecte.
Participarea Republicii Moldova în cadrul programului TACIS CBC va fi descrisă în
punctul 3... al tezei date.
Dezavantajul programului TACIS CBC consta în lipsa unei abordări programatice şi o serie
de acorduri regional-specifice şi instituţionale referitor la conducere, pentru a colabora cu
prevederile INTERREG (Strand A) şi PHARE CBC [157]. Astfel, coordonarea dintre acţiunile
transfrontaliere întreprinse de TACIS şi de alte instrumente ale UE de finanţare s-au dovedit
practic imposibil de atins până în prezent. Acest program a funcţionat până la finele anului 2006 şi
a fost substituit de Instrumentul de Vecinătate al UE (ENPI-CBC), impactul căruia va fi analizat
detaliat în capitolul următor.
LACE - The Linkage Assistance and Cooperation for the European Border Regions -
LACE (Asistenţă pentru Legături şi Cooperare pentru Regiunile Europene de Frontieră) al AEBR
a fost lansat în 1990, odată cu fondarea INTERREG, pentru a acţiona ca un “observator” european
pentru cooperarea regională transfrontalieră. Proiectul LACE-TAP (Technical Assistance and
Promotion of Cross-Border Cooperation) acoperă perioada de implementare a INTERREG IIA
(1999- 2001).
Chiar de la iniţiere proiectul LACE a fost strâns legat de cooperarea programului
INTERREG. Îndeosebi, LACE a promovat cooperarea şi structurile transfrontaliere pe întreg
59
cuprinsul UE şi a fost activ implicat în consolidarea interrelaţionării dintre regiunile de frontieră,
facilitând transferul de know-how şi bună practică spre regiunile de frontieră mai puţin avansate.
LACE-TAP, fiind administrat de AEBR, costurile sale au fost parţial acoperite de un grant UE şi
parţial de AEBR şi prin contribuţii regionale.
În perioadele 1996-1997 şi 1999-2000 Comisia Europeană a finanţat activităţi similare în
ţările central-europene prin proiectul LACE- PHARE CBC, care a fost administrat de AEBR
[164]. În aprilie 2000, Comisia a încredinţat, de asemenea, AEBR implementarea Regional
Capacity Building Initiative (RCBI), prin programul TACIS CBC. RCBI acoperea regiunile de la
frontierele de vest ale Federaţiei Ruse, Belarusiei, Ucrainei şi Moldovei. Aceasta includea
furnizarea de asistenţă pe termen lung şi a asistenţei tehnice pe termen scurt, rapoarte de evaluare
ale regiunilor de frontieră, seminarii de instruire, vizite de studiu şi plasamente. În perioada 2000-
2006, Comisia a identificat următoarele subiecte pentru acţiuni inovative:
• economii regionale bazate pe cunoaştere şi inovaţii tehnologice;
• „EuroRegio", societatea informaţională la serviciul dezvoltării regionale;
• identitate regională şi dezvoltare durabilă.
Finanţările prin programele respective au contribuit bineînţeles la promovarea cooperării
regionale transfrontaliere anume prin investirea în Coeziunea Economică şi Socială, prin
asistenţa pentru IMM, modernizarea şcolilor tehnice şi profesionale, servicii sociale, proiecte de
infrastructură regională. De asemenea, finanţarea proiectelor în domenii ca: protecţia mediului,
libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, persoanelor în punctele de trecere a frontierei,
dezvoltarea regională socioeconomică, promovată în special prin intermediul proiectelor mici.
Pentru perioada anilor 2000-2006, regiunile frontaliere ale ţărilor candidate au beneficiat de
numeroase susţineri financiare din partea comunităţii:
Prin intermediul fondurilor structurale şi de coeziune, din care au beneficiat Lender
German, regiunile greceşti şi Burgenland austriac. A beneficiat o bună parte din zonele
aflate la hotarul Germaniei, Italiei, Finlandei, Austriei. Programul INTEREG III concentrat
asupra cooperării transfrontaliere, transnaţionale şi interregionale. Programul LEADER
pentru dezvoltarea rurală, EQUAL pentru excluderea inegalităţilor pe piaţa muncii,
URBAN II pentru zonele urbane.
Ajutoare la etapa de preaderare ale ţărilor candidate: prin instrumentele financiare ISPA şi
SAPARD, programul PHARE CBC prin care – 309 mln.euro.
Finanţări acordate de Banca Europeană de investiţii
Alte programe în sectorul educaţiei, mediului.
Finanţarea prin CARDS şi MEDA
60
În decembrie 2000, UE a adoptat o nouă reglementare referitor la asistenţa destinată ţărilor
din Balcanii Vestici (cunoscută drept CARDS) acoperind Albania, Bosnia şi Herzegovina,
Croaţia, Republica Federativă a Iugoslaviei şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei (FYROM)
[35]. CARDS sprijinea printre altele “dezvoltarea de relaţii mai strânse dintre ţările beneficiare,
dintre acestea şi UE şi dintre acestea şi ţările candidate pentru aderare la UE, în coordonare cu
alte instrumente de cooperare transfrontalieră, transnaţională şi dintre regiuni de graniţă cu
ţările-nemembre”.
Aceasta însemna că programele PHARE CBC pentru Albania/Grecia şi FYROM cu Grecia
au fost succedate de noi programe sub CARD, şi că pot fi dezvoltate noi programe, de ex., pentru
Croaţia/Slovenia şi Croaţia/Ungaria, Bulgaria/FYROM. Tipologia programelor transfrontaliere
sub CARDS şi coordonarea lor cu INTERREG şi PHARE CBC nu a fost determinată.
UE a amendat recent reglementarea referitor la MEDA (financial and technical assistance
for Mediterranean non-member countries) [36]. Deşi există un obiectiv al UE de a sprijini
acţiunile transfrontaliere întreprinse de MEDA, nu există vreo înţelegere programatică,
instituţională sau altă înţelegere echivalentă de tip INTERREG (Strand A) sau PHARE CBC.
Astfel de reglementări sunt necesare în vederea stabilirii coordonării cu INTERREG la frontiere,
precum cele dintre Spania/Maroc, Gibraltar/Maroc, Grecia/Cipru, Grecia/Turcia.
Deci, din cele descrise mai sus, putem evidenţia că programele INTERREG, LEADER,
EQUAL şi URBAN au fost orientate pentru a sprijini cooperarea regională transfrontalieră în
interiorul UE-15, apoi cu extinderea din mai 2004 fiind introduse programele TACIS CBC,
PHARE CBC, MEDA şi CARDS, destinate sprijinirii şi dezvoltării regiunilor de frontieră deja în
cadrul UE-25. În perioada 2004-2006 ultimele patru programe au fost unite în Programul de
Vecinătate (Fig.14).
INTERREG
URBAN
LEADER+
EQUAL
INTERNE ( DINTRE SM )
PHARE
TACISTACIS
MEDA
CARDSCARDS
EXTERNE ( ECE, NON-SM )
2004-2006PROGRAMUL DE VECINATATE
(INTERREG+PHARE+TACIS+MEDA+CARDS)
Coordinare
Fig.14. Instrumentele europene pentru cooperarea regională transfrontalieră 1990-2006
Sursa: Elaborată de autor.
61
Prin reforma Politicii de Coeziune, descrisă în punctul 1 al capitolului respectiv, pentru
perioada de finanţare 2007-2013, programele care prevedeau dezvoltarea cooperării regionale
transfrontaliere, au fost structurate cum este indicat în figura 15.
28
INTERREG
URBAN
LEADER+
EQUAL
PHARE
TACISTACIS
MEDA
CARDSCARDS
NOUL PROGRAM EUROPEAN
DE VECINATATE
COOPERAREA TERITORIALA
Fig.15. Instrumentele europene pentru cooperarea regională transfrontalieră, 2007-2013
Sursa: Elaborată de autor.
În urma analizei asistenţei financiare acordate dezvoltării regionale transfrontaliere prin
intermediul diferitelor programe, putem conclude că fiecare program şi-a adus aportul său la
dezvoltarea economică şi socială în regiunile de frontieră, majoritatea obiectivelor fiind atinse.
Cu toate acestea, au rămas unele nesoluţionate, şi anume: ridicarea competititvităţii regiunilor de
frontieră, disparităţile sociale considerabile, nivelul jos al PIB ş.a. Aceste probleme persistă până
în prezent din cauza insuficienţei resurselor sau din lipsa unor proiecte inovative viabile şi a
managementului local necorespunzător în gestiunea eficientă al acestor fonduri.
În capitolul următor, luând în considerare cele expuse mai sus, va fi abordată şi descrisă
experienţa europeană privind dezvoltarea competitivităţii regiunilor, în special a celor periferice.
2.3. Impactul extinderii Uniunii Europene asupra competitivităţii regiunilor
Există o gamă de factori care determină competitivitatea regiunilor şi, în consecinţă,
potenţialul lor de creştere economică şi de creare a locurilor de muncă. Politicile macroeconomice
sănătoase, îmbinate cu politicile structurale, sunt fundamentale pentru îmbunătăţirea
competitivităţii. Un context economic caracterizat de stabilitatea preţurilor şi soldurilor bugetare
sănătoase vor tinde să profite în urma ratelor scăzute ale dobânzilor. Acestea, în schimb,
stimulează investiţiile şi capitalizarea, crescând atât productivitatea, cât şi gradul de ocupare. De
62
asemenea, ajută la creşterea ratei şi a difuzării inovaţiilor şi reduce costul capitalului şi, în
consecinţă, consumul şi salariile pot creşte raportate la salariile reale de producţie.
Un alt factor esenţial este eficienţa şi eficacitatea administraţiilor publice la nivel naţional,
regional şi local, ceea ce are un impact important asupra dezvoltării economice şi asupra creării de
locuri de muncă. De exemplu, nivelul ridicat de corupţie, birocraţia, calitatea slabă a sistemului
judiciar şi o economie subterană mare (toate sunt simptome ale unor performanţe administrative
slabe) afectează în mod direct competitivitatea globală. Activităţile din sectoarele publice pot, de
asemenea, să afecteze productivitatea şi dezvoltarea prin modificarea nivelului de productivitate a
sectorului public însuşi şi prin declanşarea creşterii productivităţii în producţia privată.
Un factor mult mai important, dezvoltarea şi locurile de muncă, sunt determinate de
condiţiile-cadru precum dotarea cu infrastructură de diverse tipuri, în special sub forma reţelelor
de transport şi de telecomunicaţii şi sub forma competenţelor şi a know-how-ului forţei de muncă.
Acestea includ, de asemenea, capacitatea de inovare, care este un factor de competitivitate din ce
în ce mai important şi care este legat de dotarea cu resurse umane, cuprinzând resurse dedicate
cercetării şi dezvoltării, precum şi eficienţa cu care acestea sunt folosite.
Investiţiile în infrastructură au avut efecte directe semnificative asupra PIB, atât la nivel
naţional, cât şi la nivel regional, după cum a indicat analiza macroeconomică [132, p.258]. În
consecinţă, este unul din domeniile-cheie de investiţii ale politicii de coeziune. În timp ce în
perioada 2000-2006 o sumă mare a fost destinată autostrăzilor şi altor drumuri (47% din totalul
cheltuielilor pentru transport), o cotă semnificativă a fost destinată căilor ferate (31%). În plus,
această sumă a crescut în timp.
Ca urmare a dezvoltării centrelor urbane, precum şi a regiunilor învecinate, este necesar ca
acestea să fie accesibile pe autostrăzi, pe calea ferată şi pe calea aerului. Creşterea semnificativă a
transportului aerian şi a legăturilor cu aeroporturile regionale, ca urmare a dezvoltării companiilor
aeriene low-cost, a permis ca şi legăturile cu aceste centre din UE să se îmbunătăţească. Deşi
principalele aglomerări urbane sunt toate conectate prin calea ferată, mai sunt foarte puţine care
sunt legate la reţeaua de mare viteză, care în 2003 a fost limitată la doar 5 ţări (Franţa, Germania,
Italia, Spania şi Belgia) şi care se justifică numai pentru ţările mari, cel puţin în ceea ce priveşte
conectarea centrelor secundare. Până acum, nici unul dintre noile state-membre nu a fost inclus, în
ciuda preconizatelor progrese în cadrul programului Reţeaua transeuropeană [74, p.239]. Studiul
strategic a evaluat necesităţile şi priorităţile investiţiilor în transporturi în cadrul politicii de
coeziune, pentru perioada 2007-2013, în cele 15 ţări de coeziune. Deşi efectele diferă de la ţară la
ţară, se estimează că investiţiile potenţiale din cadrul programului de coeziune vor avea ca rezultat
creşterea PIB pe cap de locuitor, cu o valoare cuprinsă între 0,2% şi 0,6% (în total aproximativ
63
265 de miliarde de euro la preţurile din 2006), în perioada de până în 2031, estimându-se că cel
mai mare efect va fi înregistrat în Letonia, Lituania şi România [68, p.125].
Alt factor care face posibilă extinderea Uniunii Europene este tehnologia digitală care se
extinde rapid, aproape 16% din populaţia UE fiind conectată în octombrie 2006, faţă de 11,4% un
an mai devreme. Această creştere este, în primul rând, consecinţa presiunii concurenţei şi a
reglementării eficiente a pieţei, noii intraţi reprezentând aproape 52% din piaţa de bandă largă.
Concurenţa este facilitată prin deschiderea accesului la reţelele locale, care a atras 46% de noi
membri în 2005. Există, totuşi, un decalaj semnificativ între ţările de coeziune mai puţin dotate şi
celelalte state membre (Fig.17).
(% din PIB)
(1)Lipsa informaţie
Fig.17. Cheltuieli pentru telecomunicaţii, 2004 Sursa: Eurostat Yearbook, 2006-2007.
În cadrul ţărilor, discrepanţele rămân la fel de mari, în special între zonele rurale şi cele
urbane. În timp ce, în medie, aproximativ 93% din gospodării şi firme pot fi conectate la bandă
largă în zonele urbane, în zonele rurale media este de doar 66%, cu un decalaj şi mai mare în noile
state-membre.
În cadrul programului de acţiune Linguar Portugal (Conectarea Portugaliei), scopul este de a
se tripla numărul familiilor conectate la bandă largă, de a conecta toate şcolile şi de a menţine
preţurile la cel mai scăzut nivel din UE până în 2010. Ungaria, Estonia şi Letonia au stabilit toate
trei ţinte concrete pentru extinderea benzii largi în ţările lor. În Irlanda de Nord, întreaga populaţie
este acoperită în acelaşi ritm. În Suedia, guvernul a înfiinţat un fond pentru finanţarea benzii largi,
în scopul construirii de reţele în zonele rurale, marea lor majoritate (270 din 290) fiind slab
populate. Autorităţile publice au un rol important în susţinerea dezvoltării alfabetizării digitale şi a
eCompetenţelor şi în aducerea ÎMM online. Aceasta din urmă este o zonă în care progresele sunt
64
extrem de lente: în timp ce peste 50% dintre marile societăţi din Uniune folosesc procesele de
eComerţ automate în companiile lor, sub 20% din ÎMM fac acest lucru, iar decalajul nu prezintă
indici de scădere.
Competitivitatea în economia UE şi, de aici, capacitatea sa de a atinge şi de a menţine rate
de creştere acceptabile, depinde din ce în ce mai mult de know-how-ul forţei de muncă. În
consecinţă, creşterea nivelului de educaţie a persoanelor apte de muncă şi crearea unui sistem de
formare continuă constituie o componentă-cheie a strategiei de la Lisabona. [270]. Acest lucru
este la fel de important pentru regiunile individuale, cât şi pentru UE pe ansamblu, dat fiind că
dezvoltarea economică echilibrată, care este esenţială pentru atingerea unor rate de creştere
superioare pe termen lung în economia UE, depinde de competitivitatea fiecărei regiuni şi, prin
urmare, de resursele sale umane.
Rămân totuşi decalaje substanţiale în ceea ce priveşte nivelul de educaţie a forţei de muncă
în UE (Fig.18). Aceasta se referă atât la proporţia de persoane care au urmat cel puţin o formă de
învăţământ secundar avansat, şi anume celor care au încheiat cu succes programe de educaţie şi de
instruire pe o durată de cel puţin trei ani după şcoala generală, cât şi celor cu o calificare terţiară,
şi anume, cu studii universitare sau echivalente (Anexa 9).
% de populaţie cu vîrste cuprinse între 25-64 de ani
Scăzut Mediu Ridicat
Fig.18. Populaţia după nivel de educaţie în ţările de coeziune şi în UE, 2005
Sursa: Eurostat, 2007.
Numărul relativ al celor din urmă este deosebit de important, deoarece multe dintre cele mai
dinamice sectoare de activitate depind de abilităţile şi de know-how-ul absolvenţilor universitari
şi de capacitatea acestora de a acumula noi cunoştinţe şi noi competenţe. Totuşi, acest număr
variază sensibil atât între diverse părţi ale UE, cât şi între regiunile din aceeaşi ţară şi reprezintă o
65
posibilă constrângere majoră pentru capacitatea lor de a iniţia şi de a susţine dezvoltarea
economică, precum şi de a atrage investiţii comerciale.
Sprijinirea investiţiilor care favorizează consolidarea sistemelor de inovare locale şi, în
special, mediul economic, social şi instituţional în care firmele şi indivizii îşi desfăşoară
activitatea, au un efect potenţial important în consolidarea competitivităţii regiunilor.
Politica de coeziune aduce o contribuţie importantă la eforturile naţionale de inovare şi
C&D, în special în cadrul Obiectivului 1. Sprijinul fondurilor structurale a reprezentat între 5%
(Spania) şi 18% (Lituania) din cheltuielile cu C&D în cadrul Obiectivului 1, în perioada 2000-
2006, în timp ce cofinanţarea, atât de către sectorul guvernamental, cât şi de către cel privat, au
avut o contribuţie semnificativ mai mare. La nivel regional, cota din fondurile structurale alocată
C&D şi inovării a variat mult, de la mai puţin de 5% în majoritatea regiunilor din sudul Europei şi
în regiunile ultraperiferice, la peste 15% în regiunile nordice.
Conform unui indicator sintetic (Indicele de performanţă privind inovaţiile regionale -
Regional Innovation Performance Index), care este compus dintr-un set de 26 de indicatori de
intrare şi de ieşire, grupaţi în cinci mari categorii: motoare ale inovării (în principal nivelul de
educaţie a populaţiei); formarea de cunoştinţe (în mare parte, cheltuieli cu C&D); inovare şi
antreprenoriat (în principal IMM implicate în inovare); aplicaţii (locuri de muncă în servicii de
înaltă tehnologie şi în industria manufacturieră de medie spre înaltă tehnologie, adică, în inginerie,
precum şi exporturile de înaltă tehnologie şi vânzările de produse de înaltă tehnologie şi de
produse noi) şi proprietatea intelectuală (brevete solicitate şi mărci comerciale înregistrate),
statele nordice au cea mai mare capacitate de inovare din UE, depăşind SUA şi Japonia. Multe
dintre noile state-membre au cel mai scăzut nivel, deşi unele dintre ele (Estonia, Slovenia şi
Ungaria) se prezintă mai bine decât cele trei ţări de coeziune din UE-15 (Grecia, Portugalia şi
Spania) (Anexa 10).
Din punctul de vedere al modificării indicatorului sintetic, în ultimii ani, ţările pot fi
clasificate, în mare, în patru grupe:
Finlanda, Suedia, Danemarca şi Germania, cele patru ţări-lider din punctul de vedere al
indicatorului sintetic, care au cunoscut o creştere mai mică decât Japonia, iar în interiorul
grupului, creşterea Suediei şi a Danemarcei a fost mai mică decât media UE.
Grupul de ţări care din punctul de vedere al indicatorului s-au situat la nivelul mediei UE —
celelalte state-membre UE-15, în afară de Grecia, Spania şi Portugalia — care au cunoscut
mişcări divergente, în special, cu o creştere mare în Austria şi creşteri mici în Irlanda şi în
Regatul Unit.
66
Ţările care sunt sub media UE din punctul de vedere al indicatorului, dar care converg spre
aceasta, şi cuprind Grecia, Portugalia, Slovenia, Ungaria, Republica Cehă, Lituania, Letonia,
Cipru şi Malta.
Ţările pentru care indicatorul este sub media UE şi care pierd teren în această privinţă -
Spania, Estonia, Bulgaria, Polonia, Slovacia şi România.
Conform ultimelor date disponibile, cheltuielile pentru C&D s-au ridicat la o medie de 1,9%
din PIB-ul UE în 2003. Totuşi, decalajele regionale sunt extrem de mari. Deşi cheltuielile din 27
de regiuni au depăşit ţinta de 3% stabilită la Barcelona, în peste 100 de regiuni cheltuielile au fost
mai mici de 1% din PIB. Toate regiunile în care cheltuielile au fost cele mai mari, cu excepţia
regiunii Dresda din Germania, au un nivel relativ mare al PIB pe cap de locuitor, iar multe (5
dintre primele 20) sunt regiuni care includ capitala (în Germania, Finlanda, Suedia, Austria şi
Franţa). Regiunile cu cel mai scăzut nivel de cheltuieli sunt toate situate în noile state-membre sau
sunt regiuni din altă parte, cu un nivel relativ scăzut al PIB pe cap de locuitor, în principal în cele
trei ţări de coeziune ale UE-15, însă şi în partea de est a Germaniei şi sudul Italiei. Există totuşi
unele excepţii cum ar fi Åland în Finlanda, Corse în Franţa, Bolzano/Bozen în Italia şi Insulele
Baleare în Spania.
Totuşi, într-un număr de regiuni cu un PIB pe cap de locuitor de sub 75% din media UE (în
special în Spania, Germania şi Italia, dar şi în Estonia şi Lituania), cheltuielile pentru R&D au
crescut cu mai mult decât media UE în ultimii ani. Cam aceeaşi imagine se degajă şi pentru
cheltuielile C&D realizate în sectorul privat. Doar o regiune cu un PIB pe cap de locuitor de sub
75% din media UE, Střední Čechy, din Republica Cehă (regiune din jurul Pragăi), a suportat
cheltuieli de peste 2% din PIB, ţinta de la Barcelona pentru C&D în întreprinderi, în timp ce
nivelurile cele mai ridicate s-au înregistrat în regiuni care includ capitala.
Merită remarcat faptul că regiunile care ocupă o poziţie relativ fruntaşă în indicele de
performanţă a inovaţiei, sunt în general şi cele care investesc cel mai mult în C&D şi inovaţie, în
cadrul politicii de coeziune. De asemenea, merită remarcat faptul că majoritatea regiunilor au
recunoscut importanţa unor astfel de investiţii prin creşterea semnificativă a cotei de resurse
alocate acestora în perioada de programare curentă (Anexa 11).
În ceea ce priveşte accentul politicii de coeziune în acest domeniu, sprijinul fondurilor în
cadrul Obiectivului 1 din statele-membre ale UE 15 a tins să se concentreze în măsurile de
dezvoltare a unui mediu care favorizează inovaţia (inclusiv finanţarea şi capitalul uman) precum
şi de creştere a transferului de tehnologie [Evaluare strategică a economiei ] (Fig.19).
67
% din investiţiile de Cercetare, Dezvoltare Tehnologică şi Inovare (CDTI)
24
2928
17
20
Transferul de tehnologie şi difuzarea cunoştinţelorCarcetare aplicată de relansarePoluri şi grupuri de inovaţieGuvernanţă de îmbunătăţire a inovaţieiSprijin pentru întreprinderile inovanteInovaţia în cadrul amical
Fig.19. Politica de coeziune, 2000-2006: Tipuri de măsuri pentru CDTI finanţate
Sursa: prelucrări ale autorului
În multe ţări, sprijinul pentru CDTI a rămas orientat pe ofertă şi concentrat pe infrastructură,
sume limitate fiind destinate pentru măsuri „mai moderate”, pentru partea de cerere care viza
direct întreprinderile. Prin urmare, programele pe scară largă pentru construirea infrastructurii au
fost preferate unor măsuri „inovatoare”, mai complexe, destinate îmbunătăţirii legăturilor dintre
firme şi instituţiile de cercetare. În această privinţă, raportul de evaluare subliniază pericolul ca
măsurile CDTI să fie deconectate de la realitatea regională, iar parcurile ştiinţifice şi tehnologice
sau incubatoarele şi centrele de cercetare să fie construite fără serviciile necesare pentru stabilirea
legăturii dintre cercetare şi întreprinderi, în special în firmele mici. Raportul a subliniat, de
asemenea, importanţa creării capacităţii de inovare, precum şi a cererii de servicii conexe, în
întreprinderile care sunt vizate de aceste programe de infrastructură. Lipsa unei astfel de capacităţi
poate explica în parte de ce transferul de tehnologie pare să nu fi produs încă rezultatele scontate
faţă de valoarea fondurilor alocate. Raportul a vizat Austria şi Regatul Unit ca exemple de bună
practică în stimularea cererii societăţilor pentru servicii conexe tehnologice şi de afaceri.
Actualizările la evaluările intermediare au indicat un număr de cazuri în care fondurile
structurale au contribuit semnificativ la consolidarea capacităţii de inovare a regiunilor. De
exemplu, în Catalunia, programul Obiectivului 2 a implicat peste 6 000 (aproximativ 21%) dintre
cercetătorii din regiuni şi s-a ridicat la 1,4 miliarde euro (37%) din investiţiile sectorului privat în
societatea informaţională.
O variaţie similară este evidentă pentru proporţia forţei de muncă cu calificări de nivel
terţiar, care activează în locuri de muncă ce necesită un nivel relativ ridicat de calificare (şi
68
anume, directori, specialişti sau tehnicieni), care poate fi luată ca un indicator general al dotării cu
resurse umane în ceea ce priveşte ştiinţa şi tehnologia, definind aceşti termeni în mod mai larg
pentru a cuprinde cunoaşterea şi utilizarea acestora. Din 8 regiuni în care această proporţie este
cea mai mare, conform ultimelor date (pentru 2005), 6 includ capitalele (Stockholm, Inner
London, Olanda de Nord, Ile de France, Luxemburg şi Brusel), la celălalt capăt al scalei aflându-
se regiunile portugheze şi cele româneşti, precum şi o regiune cehă, cu cele mai mici proporţii în
această privinţă (Anexa 12).
Numărul relativ mic de persoane angajate efectiv în sectoarele de înaltă tehnologie, care
poate fi considerat mai degrabă unul dintre indicatorii producţiei C&D decât ai investiţiilor,
variază la fel de mult între regiuni, deşi nu chiar în aceeaşi măsură ca cheltuielile C&D sau de
dotare cu resurse umane. Proporţia din totalul persoanelor angajate în astfel de sectoare este cea
mai mare în regiunile germane, care reprezintă 11 din cele 12 în care aceasta este cea mai mare
(Stuttgart şi Karlsruhe, regiunile învecinate din Baden-Württemberg, având cele mai mari
ponderi), conform datelor disponibile pentru 2005. Proporţia este relativ ridicată în alte regiuni
centrale din Republica Cehă (Severovýchod şi Střední Čechy), Slovacia (Západné Slovensko) şi
Ungaria (Közép-Dunántúl). Toate aceste regiuni au cele mai scăzute dotări în resurse umane, în
ştiinţă şi tehnologie, ilustrând lipsa oricărei relaţii necesare dintre investiţiile şi realizările din
acest domeniu.
Totuşi, proporţia locurilor de muncă în sectoarele de înaltă tehnologie este în general cea
mai mică în regiunile cu un nivel relativ scăzut al PIB pe cap de locuitor, în special în cele din
UE-15, care de asemenea tind să aibă un nivel scăzut de dotare cu resurse umane în ştiinţă şi
tehnologie, regiunile portugheze şi greceşti fiind caracteristice regiunilor vizate.
Întreprinderile mici şi mijlocii. Întreprinderile mici şi mijlocii (ÎMM) sunt o parte vitală a
economiei. Totuşi, IMM, în special întreprinderile noi, au adesea dificultăţi în accesarea
capitalului, a cunoştinţelor şi a experienţei. Politica de coeziune a UE vizează rezolvarea acestor
dificultăţi printr-o combinaţie de măsuri „dure”, cum ar fi investiţiile directe şi „moderate”, în
special furnizarea serviciilor de susţinere a întreprinderilor, instruire şi crearea de reţele şi grupuri.
Programele de coeziune au furnizat sprijin unui număr mare de ÎMM în perioada 2000-2006.
Numai Cadrul Sprijinului Comunitar spaniol a oferit asistenţă financiară, consultanţă şi pregătire
complementară în competenţe manageriale şi organizaţionale unui număr de 227000 de ÎMM
(aproximativ 28% din total). În cele şapte regiuni spaniole ale Obiectivului 2, un total de 95 000
de ÎMM au fost sprijinite prin politica de coeziune, în special pentru a se extinde şi a se dezvolta
pe pieţele internaţionale. Evaluarea programului Steiermark din Austria a arătat că 75% din toate
proiectele legate de întreprinderi au fost implementate de ÎMM, mai mult decât se prevăzuse, şi a
fost lansată o iniţiativă pentru a mobiliza potenţialul ÎMM în C&D şi inovare.
69
Necesităţile şi potenţialul pentru dezvoltarea ÎMM în regiunile frontaliere diferă în funcţie
de tipul de regiune şi caracteristicile acesteia, care includ şi nivelul de dezvoltare, tipul zonei,
structuri de contact şi comerciale în afara graniţei. Regiunile rurale ca şi cele periferice mai puţin
dezvoltate (în special regiunile din Obiectivul 1 din cadrul UE şi numeroase regiuni din Europa
Centrală şi de Est) se confruntă cu cele mai severe probleme de restructurare şi dezvoltare a
economiei regionale. Printre aceste probleme se enumeră necesitatea de a dezvolta noi atitudini şi
o cultură care să sprijine întreprinderile, necesitatea de a restructura economiile ţărilor respective
de la economii tradiţional agrare la unele care să promoveze noi afaceri.
Acest lucru se întâmplă adesea în absenţa unor structuri sau organizaţii regionale / locale,
cum ar fi agenţiile regionale de dezvoltare şi o infrastructură de facilităţi şi servicii care să sprijine
acest proces. Regiunile frontaliere mai dezvoltate din cadrul UE şi ale Europei Centrale şi de Est
sunt poziţionate mai avantajos din punct de vedere al oportunităţilor de dezvoltare a unor
întreprinderi mici, ce derivă din orientările globale şi dispariţia barierelor. Acestea se bucură de
avantaje din punct de vedere al infrastructurii, cum ar fi legăturile rutiere şi de cale ferată,
locuinţele, facilităţile de agrement şi comunicaţiile, care împreună au efectul de a atrage atât forţă
de muncă, cât şi noi afaceri în aceste regiuni, apropiere şi acces la potenţiale pieţe, ca tradiţie
industrială care le oferă o bază de pornire. Cu toate acestea, ele se pot confrunta cu probleme de
restructurare cum ar fi cea industrială, declin al activităţilor economice care nu pot fi înlocuite cu
alte activităţi şi investiţii noi, ca firme de mari proporţii cum sunt cele din regiunile încadrate în
Obiectivul 2 şi regiunile industriale din Europa Centrală şi de Est. Din punctul de vedere al
interesului pe care îl ridică, acest tip de regiune necesită promovarea unei concepţii de extindere a
întreprinderilor în sprijinul luării de iniţiative şi dezvoltării de mici întreprinderi ca şi de noi
deprinderi, de sprijinire a dezvoltării de noi sectoare şi noi funcţii bazate pe operaţiuni şi reţele de
o mai mică dimensiune, aşa cum a menţionat J.Gabbe şi H. Martinos în „Practical Guide to Cross-
border Co-operation” (1997) [116].
Diferenţele caracteristicilor interne ale regiunilor transfrontaliere conduc la diferite
structuri ale necesităţilor şi potenţialului de dezvoltare a ÎMM. De exemplu, regiunea
transfrontalieră poate fi caracterizată de un anume pol de dezvoltare, un centru urban, care poate
constitui un mijloc de dezvoltare a unor noi afaceri şi servicii, a educaţiei şi instruirii, a
marketingului, cât şi a altor servicii conexe. Dezvoltarea de mici întreprinderi în noi domenii de
ocupare a forţei de muncă poate fi influenţată de dezvoltarea unor noi specializări bazate pe
produse şi marketing indigen, turism, servicii bazate pe tehnologia informaţiilor care utilizează
accesarea de la distanţă, cât şi noi servicii ecologice. În alte cazuri, regiunea de frontieră poate
avea doi sau mai mulţi poli de dezvoltare şi poate crea o situaţie care să fie caracterizată mai
70
evident, pentru piaţa regională, de o puternică competiţie între afacerile de mici dimensiuni, decât
de complementaritate şi cooperare.
Regiunile frontaliere externe din cadrul UE şi Europei Centrale şi de Est (în special
Republica Moldova) se confruntă cu probleme mai grave de dezvoltare a micilor întreprinderi,
printre care se enumeră cele de diferenţe mari la nivel de dezvoltare economică, până la prezenţa
barierelor formale de comerţ, ce includ vama şi regimul diferit de administrare şi reglementări.
Acest fapt este exacerbat de lipsa generală a infrastructurii necesare dezvoltării de mici
întreprinderi, incluzând agenţiile regionale de dezvoltare, parcurile ştiinţifice şi tehnologice etc. În
plus, neconcordanţele în comerţ, investiţii, flux de forţă de muncă şi “economia pieţei de muncă la
negru” sunt consecinţa diferenţelor majore a condiţiilor socioeconomice, cum ar fi veniturile,
nivelul salarial, preţurile.
Dezvoltarea ÎMM în acestea ţări este împiedicată de o serie de dificultăţi şi obstacole.
Printre problemele specifice pe care le ridică această iniţiativă se enumeră: lipsa unui flux
informaţional referitor la pieţele de desfacere, servicii, reglementări şi proceduri, dificultăţile în
accesarea adecvată a finanţării (distribuire, capitalul fiecărei firme), capacităţile şi deprinderile
interne neadecvate, oferta scăzută de inovaţii şi utilizarea necorespunzătoare a lor etc. La acestea
se mai adaugă anumite dificultăţi şi dezavantaje ce derivă din existenţa graniţelor şi localizarea
periferică în cadrul economiei naţionale şi europene, cel din urmă reflectând situaţia multor (dar
nu tuturor) regiuni frontaliere. Fiecare dintre aceşti factori împiedică punerea în aplicare a
proiectelor de dezvoltare şi îmbunătăţire a competitivităţii.
Problemele specifice dezvoltării ÎMM în regiuni de frontieră includ:
piaţă restrânsă şi structuri comerciale neadecvate ce derivă din operarea de centre comerciale
separate şi în concurenţă, dintr-o parte şi din alta a frontierei, în timp ce regiunea frontalieră
respectivă să fie văzută ca o entitate regională economică şi să se încerce fundamentarea pieţei
regionale mai largi;
insuficienta cunoaştere a limbii, sistemului administrativ şi concurenţei de cealaltă parte a
frontierei, fapt ce restrânge posibilitatea de operare transfrontalieră;
lipsa unui “ciclu întreg” referitor la furnizări şi distribuţii în regiunea transfrontalieră, cât şi
absenţa unor astfel de contacte cu urmări asupra întregii regiuni;
inadvertenţe în infrastructura fizică şi economică care ar crea un mediu propice dezvoltării de
afaceri, cât şi o izolare relativă de centrele cu putere de decizie şi pieţe; aceasta se aplică în
special regiunilor periferice sau mai slab dezvoltate;
acces limitat la tehnologii de specialitate şi la servicii şi facilităţi de cercetare şi dezvoltare
avansată pentru întreprinderi mici sub forma unor centre tehnologice, instituţii de cercetare,
71
servicii şi facilităţi aplicate în regiune, precum şi inadvertenţe în bază de deprinderi şi a
instruirii adecvate care să sprijine activităţile comune de dezvoltare economică;
structuri administrative diferite de o parte şi de alta a frontierei, care contribuie la nepotriviri
în mediile de afaceri respective ca şi la inadvertenţe de investiţii, flux de resurse care include
munca prestată şi relaţiile comerciale (de ex.: forme şi niveluri de taxe diferite, sisteme de
securitate socială, servicii de poştă şi telecomunicaţii şi structuri de costuri, salarii şi preţuri
etc.); aceste probleme sunt amplificate în cazul în care există diferenţe de condiţii
macroeconomice (ce se reflectă în nivelul salarial, preţuri, rate de schimb); aceasta se aplică în
special graniţelor externe ale UE;
fiecare dintre aceşti factori creează condiţii care să favorizeze dezvoltarea unei economii
neoficiale (cum ar fi contrabanda), împiedică şi dezavantajează şi mai mult afacerile legale;
lipsa de oportunităţi pentru stabilirea de contacte şi interacţiuni necesare generării condiţiilor
pentru o economie regională viabilă care să nu necesite susţinere din partea altei economii.
Aceasta implică în special cunoaşterea reciprocă a afacerilor cât şi structurile intermediare ale
oportunităţilor de cooperare de cealaltă parte a frontierei, dezvoltarea unor reţele de cooperare
şi a structurilor instituţionale frontaliere, care ar furniza servicii comune în sprijinul
dezvoltării de mici întreprinderi şi întăririi acestui sector în regiunea respectivă. Aceste
probleme tind să fie mai pronunţate în regiunile frontaliere unde există bariere fizice de
contact (de ex.: marea în regiunile frontaliere maritime, lanţurile muntoase în regiunile
frontaliere de munte).
O serie de studii efectuate în zonele de frontieră au relevat faptul că antreprenorii dintr-o
parte a frontierei pot să ignore existenţa unor facilităţi importante de cercetare şi dezvoltare
tehnologică sau a unor companii internaţionale în zona de frontieră. [129, p.164; 189, p.120].
Inovaţia şi dezvoltarea tehnologică este împiedicată în regiunile transfrontaliere de absenţa
unor servicii de informare şi consultanţă adecvate şi, din nefericire, şi de accesul redus la
tehnologiile informatice şi de comunicare (de ex.: prin conexiuni ISDN, baze de date etc.) care să
permită stabilirea de preţuri competitive şi cercetarea potenţialelor cereri. Dacă aceste obstacole ar
putea fi depăşite, perspectivele ar fi îmbucurătoare, ţinând cont de faptul că se poate adăuga un
plus de valoare prin aplicarea strategiilor de cooperare transfrontalieră cu obiective bine
determinate privind problemele ţinând de cercetare, inovaţii şi tehnologie.
Delimitarea cât mai precisă a scopurilor unei regiuni transfrontaliere (atât geografic, cât şi
din punctul de vedere al conţinutului proiectului) furnizează la rândul său o bază solidă pentru
folosirea resurselor.
Pe baza unui studiu asupra punctelor forte şi slabe din domeniul cercetării, inovaţiilor şi
tehnologiei specifice regiunii transfrontaliere, [45, p.134] trebuie întocmită o strategie comună în
72
vederea exploatării la maximum a potenţialului autohton comun şi creată infrastructura
informaţională regională.
Orientarea către o atmosferă inovatoare creează un mediu favorabil dezvoltării tehnologice
în cadrul căruia autorităţile publice şi funcţionarii, organizaţiile de intermediere, institutele de
cercetare, instituţiile private, întreprinderile etc. beneficiază de puternice contacte ce stau la baza
cooperării transfrontaliere.
Dezvoltarea reţelelor transfrontaliere regionale s-a dovedit a fi o strategie deosebit de
favorabilă a cooperării în domeniul cercetării, inovaţiilor şi tehnologiei. În cazul reţelelor
transfrontaliere, se pune accentul pe factorii de legătură dintre organizaţii de tipul întreprinderilor
mici şi mijlocii, organizaţiilor şi administraţiilor private ce permit schimbul de informaţii,
dezvoltarea deprinderilor şi stabilirea de noi legături. Acestea necesită prezenţa unor reprezentanţi
de marcă în cadrul întreprinderilor, centre de cercetare şi organizaţii de intermediere şi formează
reţeaua în cadrul căreia se produce transferul tehnologic, iar contactele transfrontaliere se bucură
de aplicarea noilor tehnologii. Cu timpul, afacerile stabilite încep să beneficieze de un climat mai
propice, favorabil dezvoltării de noi afaceri şi creării unei pieţe transfrontaliere şi care are ca
rezultat final posibilitatea ca cei implicaţi să-şi poată lărgi influenţa asupra pieţei astfel extinse.
Prezenţa unor strategii comune adecvate şi a instrumentelor necesare poate rezolva
problemele de dezvoltare a cercetării şi tehnologiei specifice unei regiuni frontaliere, aceasta din
urmă plasându-se astfel la acelaşi nivel cu regiunile învecinate şi cu alte regiuni din Europa.
Diferenţele cu privire la intensitatea integrării sunt de asemeni reflectate de aşa-zisii
factori ai integrării aplicaţi în studiul efectuat de către Furst et al. (1999), aceştia fiind proiectaţi
pentru a reflecta relaţiile economice si politice dintre ţări si exprimaţi ca somaţie temporală pentru
durata transportării. Autorii evaluează de asemeni dezvoltarea factorilor de integrare, pentru
diverse grupuri de ţări. Somaţiile temporale în descreştere dintre UE şi Statele Europei Centrale şi
de Est (SECE) reflectă procesul de integrare. Studiul presupune înjumătăţirea somaţiilor
temporale de la 120 la 60 de minute, în perioada de la jumătatea anilor 1990 şi până la data
integrării [290].
Mai întâi trebuie sa determinam relaţia dintre activitatea economică si accesul către piaţa,
pentru a simula efectele regionale ale integrării cauzate de reducerea barierelor frontaliere dintre
UE-15 si SECE. Aplicam aşa-zisă ecuaţie a salariului nominal pentru a identifica aceasta legătura:
73
unde wj este salariul nominal în regiunea j si Yi venitul din regiunea i. „T” reprezintă costurile de
transport pe unitate de distanţă, iar dij este distanţa (timpul de călătorie) dintre regiunile i si j.
Ecuaţia (3) reflectă faptul că nivelul regional al salariului este afectat de suma puterilor de
cumpărare din toate regiunile accesibile. Greutăţile puterilor de cumpărare scad o data cu
creşterea distanţei dintre locaţiile i si j. Cererea pentru forţa de muncă si salariile sunt relativ
înalte, în regiunile cu cerere ridicată a consumatorilor (vezi Hanson 2000). Salariile regionale
cresc o dată cu venitul din regiunile învecinate şi scad o dată cu creşterea costurilor de transport
către aceste regiuni.
Nu există suficiente informaţii regionale, pentru a genera rezultate regresionale viguroase,
pentru o secţiune selectată care acoperă toate regiunile din UE-27. De aceea, determinarea relaţiei
dintre salariile regionale şi accesul către piaţa se bazează pe secţiunea de regiuni UE-15. Mai mult
decât atât, pentru a ajunge la o ecuaţie estimatoare, presupunem ca indicele de preţ este acelaşi în
toate regiunile (Pi=P), de vreme ce nu există informaţii consecvente cu privire la nivelurile
preţurilor regionale din UE. Aceasta înseamnă ca este luat în consideraţie accesul nominal către
piaţa, mai degrabă decât cel real. Accesul nominal către piaţa este frecvent utilizat în studii
empirice care investighează implicaţiile NGE. Mai mult decât atât, utilizam indicatorul PIB pe
cap de locuitor, ca variabila dependentă zj, considerând accesul către piaţa factor de influenţă
principală asupra structurilor spaţiale ale veniturilor pe cap de locuitor. Modelul regresional este
dat de relaţia:
Un model care include numai accesul către piaţa ca variabila explicativă poate reprezenta
doar o explicaţie limitată a decalajelor regionale. În plus, local amneties şi structura sectorială a
economiei regionale pot avea impact asupra distribuţiei spaţiale a activităţilor economice. Pentru a
atinge asemenea efecte şi a verifica vigurozitatea relaţiilor estimate, dintre accesul către piaţa al
unei regiuni şi venitul pe cap de locuitor, modelul regresional va include şi nişte variabile de
control xjn. Variabilele de control aplicate cuprind indicatori ai structurii sectoriale a economiilor
regionale, prezenta local amneties, la fel ca şi similari ale ţărilor şi regiunilor.
Coeficientul accesului către piaţa α1 şi parametrul distanţei decay α2, estimaţi cu ajutorul
analizelor de regresie, sunt utilizaţi pentru a proiecta potenţialele pieţelor şi pentru a investiga
efectele schimbărilor din cadrul accesului către piaţa asupra venitului pe cap de locuitor. Analiza
abordează impactul spaţial al integrării în UE-15 şi SECE, provocat de atenuarea barierelor
frontaliere, care modifică accesul către piaţa al regiunilor europene. Perioada analizată se
limitează la etapa de după mijlocul anilor 1990, din cauza datelor insuficiente.
74
Integrarea este modelată printr-o manipulare a matricei timpului de transport, aplicată
pentru calcularea potenţialului pieţelor. Informaţiile cu privire la timpul de transport dintre regiuni
oferite de către Schurmann/Talat (2000), utilizate în analizele de regresie şi simulare, surprind
impedimente frontaliere specifice. Timpul de transport transfrontalier include perioadele de
aşteptare la trecerea frontierelor. Bazăm scenariul integrării perfecte pe aceasta matrice a timpului
de transport, astfel încât, cu excepţia perioadelor de aşteptare, toate celelalte bariere frontaliere
sunt considerate nule. Potenţialul pieţei din regiunea j în anul t este dat de relaţia:
unde yit este venitul din regiunea i în anul t, α2 este parametrul distanţei decay determinat în
cadrul analizei de regresie, iar dij este distanţa dintre regiunile i şi j. bijt sunt echivalentele timpului
de transport provocate de barierele frontaliere în anul t. În aceasta analiză, se iau în consideraţie
doar efectele reducerii impedimentelor frontaliere dintre tarile UE-15 şi SECE şi dintre noile state
membre. Astfel:
• bijt=0 daca i şi j sunt localizate in aceeaşi ţară sau ambele se situează în UE-15
• bijt>0 daca i şi j sunt localizate în două noi state membre UE diferite sau una se află într-un
stat membru vechi, iar cealaltă într-unul nou.
Analizăm următoarele scenarii cu privire la intensitatea şi evoluţia impedimentelor frontaliere
dintre UE-15 şi SECE în perioada dintre 1995 şi 2000:
1. reducerea uniforma a impedimentelor frontaliere cu 60 de minute echivalent al timpului de
transport
2. reducerea asimetrică a impedimentelor frontaliere cu 100 si 230 de minute respectiv al
duratei de transport
a) 100 de minute reducere a duratei de transport a importurilor din SECE către UE-15 şi
230 de minute reducere a duratei de trasnport a exporturilor din UE către SECE
b) 230 de minute reducere a duratei de transport a importurilor din SECE către UE-15 şi
100 de minute reducere a timpului de transport a exporturilor din UE către SECE
3. reducerea asimetrică a impedimentelor frontaliere dintre UE-15 şi SECE în comparaţie cu
integrarea SECE
a) integrarea mai intensă a SECE în UE-15 în comparaţie cu integrarea SECE: reducerea cu
100 de minute a duratei transportului dintre UE-15 şi SECE şi cu 60 de minute a timpului
de transport în cadrul SECE
75
b) integrare mai puţin intensă dintre UE-15 şi SECE în comparaţie cu integrarea printre
SECE: reducerea cu 60 de minute a duratei transportului dintre UE-15 şi SECE şi cu 100
de minute în cadrul SECE.
Efectul modificărilor din cadrul accesului către piaţa în perioada dintre t0 şi t1 asupra venitului pe
cap de locuitor este dat de relaţia:
Schimbarea totală log(zjt1/zjt0) provocată de modificările din domeniul accesului către piaţa
poate fi explicată parţial de efectul impedimentelor frontaliere reduse, dar şi de efectul ce rezultă
din dezvoltarea venitului regional. Pentru a izola efectul reducerii barierelor frontaliere, se
determină modificarea din cadrul variabilei z pentru venitul regional din momentul t1:
Astfel, luăm în consideraţie modificările din cadrul accesului către piaţa provocate de
creşterea venitului regional din regiunile din UE-27 între 1995 şi 2000 şi efectul asupra accesului
către piaţa, care se datorează doar reducerii impedimentelor frontaliere. Rezultatele sunt evaluate
comparativ pentru ţările din UE-15 şi noile state membre la fel ca şi pentru diferite tipuri de
regiuni: regiunile frontaliere interne şi externe la fel ca şi regiunile care nu sunt situate la
frontieră, pentru a investiga dacă regiunile frontaliere obţin beneficii de pe urma integrării mai sus
sau mai jos de medie. Regiunile frontaliere interne sunt definite ca regiuni care au frontiera
comuna cu o regiune străină din UE. Regiunile frontaliere externe sunt acele regiuni ale UE
situate de-a lungul hotarului extern a UE. Modificările din cadrul accesului către piaţa şi din
domeniul venitului pe cap de locuitor sunt estimate pentru perioada 1995-2000.
Totuşi, analiza de simulare se referă la regiunile din cadrul UE-27. Evaluarea potenţialelor
pieţelor vizează venitul din regiunile UE-27 plus cel din Norvegia şi Elveţia. Accesul către piaţa
este definit în condiţiile pieţei europene extinse. Ne interesează în principal schimbările din cadrul
accesului către piaţa, datorat declinului impedimentelor frontaliere dintre UE-15 şi SECE, şi nu
nivelul absolut al potenţialului pieţei.
76
Cea de-a treia secţiune selectată, relevantă pentru analiza de simulare, constă din 943 de
regiuni din UE-27, în principal situate la nivelul NUTS3. Alegem nivelul NUTS 3, unităţi
observaţionale relativ mici, pentru calcularea potenţialelor pieţelor şi estimarea efectelor
integrării, pentru a asigura o definire adecvată a regiunilor frontaliere. Din cauza informaţiei
insuficiente, pentru unele ţări, a fost necesară aplicarea regiunilor de nivel NUTS 2, şi cea a
regiunilor funcţionale, ce constau din mai multe unităţi NUTS 3.
Tările de la periferie, aşa ca România, Bulgaria şi Lituania ating doar o creştere modestă a
accesului către piaţa şi a venitului pe cap de locuitor, în timp ce statele membre situate mai
aproape de centrul pieţei UE-27, Slovenia şi Republica Ceha realizează beneficii de peste medie.
Mai mult decât atât, suprafaţa ţărilor pare să coreleze cu variaţia PIB-ului pe cap de locuitor,
provocată de integrare. Pentru ţările mici, din apropierea centrului pieţei vest-europene
(Slovenia), estimăm o creştere a venitului mai mare, în comparaţie cu cea a noilor ţări membre
relativ extinse, aşa ca Polonia care are frontieră comuna cu UE-15. Aceasta ar putea sugera ca
ţările mici sunt marcate de o orientare relativ puternica către exterior şi un acces mai
favorabil către pieţele străine, datorita unei importanţe majore a regiunilor de frontieră.
Există o variaţie considerabilă cu privire la realizările diverselor tipuri de regiuni din SECE. În
Polonia, particularitatea respecta implicaţiile modelului nostru NGE, astfel încât regiunile
frontaliere interne suportă cele mai semnificative modificări ale venitului, iar regiunile frontaliere
externe rămân în urmă. Prin contrast, regiunile frontaliere externe din Bulgaria şi Estonia suportă
cele mai pronunţate schimbări ale venitului, datorită barierelor frontaliere reduse prezentate în
unele scenarii. Aceste caracteristici specifice ale ţării, cu privire la efectele din tipul de regiune, ar
putea fi cauzate de diferenţele localizării în raport cu piaţa UE-27. Altfel spus, în funcţie de
poziţia unei ţări în raport cu centrul pieţei UE, regiunile frontaliere ar putea obţine beneficii de
integrare situate mai sus sau mai jos de nivelul mediu
În cazul Republicii Moldova, e necesar a menţiona, proiectul de dezvoltare a sectorului
privat, iniţiat de Guvernul Republicii Moldova în octombrie 2002, cu asistenţa Uniunii Europene
prin programul TACIS „Cooperarea transfrontalieră UNGHENI”, bugetul căruia a constituit 2
milioane euro [174]. Obiectivul proiectului este de a contribui la dezvoltarea economică şi
reducerea sărăciei în raionul Ungheni prin stimularea activităţii agenţilor locali, cooperării
transfrontaliere şi a comerţului exterior. Pe lângă aceasta, au fost determinate şi direcţiile
principale de implementare a proiectului, precum urmează:
• îmbunătăţirea performanţelor sectorului agrar şi agroindustrial;
• crearea unui mediu ce va favoriza, stimula şi susţine activitatea de întreprinzător, cooperarea
transfrontalieră şi comerţul exterior în regiune;
77
• dezvoltarea economică şi socială a raionului prin crearea locurilor noi de muncă în cadrul
întreprinderilor mici şi mijlocii atât din sectorul agrar, cât şi din cel industrial şi de servicii.
În urma realizării proiectului, putem să menţionam la dimensiunea economică, intensificarea
schimburilor comerciale externe între regiunile implicate în proiect prin creşterea volumului
comerţului exterior şi în special, al exporturilor. Tot aici putem vorbi despre majorarea volumului
de investiţii directe atrase din România, din partea agenţilor economici care doresc să penetreze
pieţele de est, beneficiind de avantajul competitiv pe care îl posedă Republica Moldova, şi anume,
acordurile de comerţ liber încheiate cu statele CSI. O oportunitate suplimentară pentru investitorii
din România o constituie Zona Economică Liberă „Ungheni - Business”, care acordă, de rând cu
celelalte zone economice libere din republică, un regim preferenţial de activitate pentru rezidenţii
săi. [226, p.140] Dacă ne referim la dimensiunea socială, constatăm îmbunătăţirea nivelului de trai
în raion prin crearea noilor locuri de muncă, creşterea nivelului culturii de afaceri, de cunoştinţe în
domeniul afacerilor, managementului, marketingului etc. ca urmare a instruirilor iniţiate la
Centrul de Suport al Businessului Ungheni şi în urma contactelor cu agenţii economici din
România.
Însă acest proiect reprezintă una dintre activităţile de dezvoltare a activităţilor economice de
cooperare transfrontalieră care se confruntă cu multe obstacole privind situaţia politică,
economică etnoteritorială.
78
CAPITOLUL III PERSPECTIVELE COOPERĂRII REGIONALE TRANSFRONTALIERE A REPUBLICII
MOLDOVA ÎN CONTEXTUL EXTINDERII UNIUNII EUROPENE
3.1. Estimarea influenţei extinderii asupra dezvoltării economice a Republicii Moldova
prin prisma Politicii Europene de Vecinătate
Ultimele valuri de extindere a Uniunii Europene din 1 mai 2004 şi 1 ianuarie 2007 au
modificat esenţial contextul geopolitic în Europa. Prin urmare, conştientă şi interesată de creşterea
rolului său pe plan extern, presată, din exterior, pentru a primi noi membri şi, din interior, pentru
a-şi stabiliza structurile şi eficientiza pârghiile de acţiune, Uniunea a dezvoltat o nouă abordare în
relaţiile externe cu ţările vecine, aflată la limita dintre cooperare şi integrare [201].
Consiliul European de la Copenhaga din decembrie 2002, afirmând că “actuala extindere
creează condiţiile pentru o Uniune cu perspective puternice de creştere durabilă şi de asumare a
unui rol important în consolidarea stabilităţii, păcii şi democraţiei în Europa şi în lume”, preciza
că Uniunea Europeană este interesată să întărească relaţiile de cooperare regională şi
transfrontalieră cu ţările vecine, “în scopul dezvoltării depline a potenţialului regiunilor” […] şi
pentru “a evita riscul unor noi linii de divizare în Europa [192, p.130]. Soluţia propusă de Comisia
Europeană s-a materializat în martie 2003, prin Comunicarea „Wider Europe – Neighbourhood: A
New Framework for Relations with our Eastern and Southern Neighbours” [38, p.34-39]– pe
scurt, proiectul “Europa extinsă – Noua vecinătate”.
În esenţă, Comunicarea oferea noi perspective de integrare politică şi economică ţărilor ce
nu pot fi acceptate, deocamdată, ca membre ale UE [243, p.145], cu scopul de a crea un spaţiu de
securitate, prosperitate, dezvoltare durabilă şi bună vecinătate, „un «cerc de prieteni» la
frontierele externe ale Uniunii, caracterizat de relaţii strânse şi pacifiste fondate pe cooperare”.
Noul ansamblu de măsuri de politică externă a fost ulterior grupat sub denumirea de „Politica
Europeană de Vecinătate” (PEV), în Comunicarea Comisiei din iunie 2004 [225, p.41-48].
Prin astfel de abordare a relaţiilor de vecinătate, PEV poate fi considerată un compromis
între intenţia noilor ţări vecine de a deveni membre ale Uniunii şi limitele UE de a accepta noi
extinderi. Aplicarea acestei politici a adus la conturarea unei regiuni pan-europene (Belarusi,
Ucraina, Moldova, Georgia, Armenia, Azerbaidjan) şi mediteraneene (Algeria, Egipt, Israel,
Jordan, Lebanon, Marocco, Syria, Tunisia, West Bank şi Gaza). Rusia nu face parte din PEV. Un
numar de ţări terţe, cele mai avansate, vor participa la Piaţa Internă, iar ultimul grup, participând
doar la Zona de Liber Schimb.
Proiectul PEV este bazat pe experienţa integrării UE, incluzând lărgirea succesivă şi istoria
relaţiilor cu ţările candidate din 2004. Ajustând ambiţia crescândă în relaţiile cu ţările vecine,
79
PEV include unele elemente de condiţionalitate în formă de angajamente pentru unele acţiuni. Cu
alte cuvinte, posibilitatea ţărilor vecine de a beneficia de relaţii mai strânse cu UE şi integrarea lor
în unele politici, incluzând Piaţa Internă a Uniunii, nu este o ofertă unilaterală din partea UE. Insă,
depinde de dezvoltarea concretă spre valorile politice de bază ale UE, la fel ca şi implementarea
reformelor economice şi instituţionale de către ţările vecine.
PEV presupune că relaţiile cu fiecare dintre ţările vecine trebuie să fie diferenţiate conform
nivelului de dezvoltare şi relaţiilor iniţiale cu UE (principiul diferenţierii). Aceasta este evident în
planurile de acţiune, negociate şi adoptate cu fiecare din ţările vecine (principiul de proprietate),
care reprezintă un instrument important pentru implementarea PEV. Planurile de acţiune sunt
documente tehnice care conturează obligaţiunile specifice necesare de a acoperi golul dintre
situaţia curentă a ţării vecine, evaluată de Comisia Europeană în Raporturile de Ţară, şi scopul
integrării progresive economice, sociale şi politice ale ţărilor vecine în UE.
După cum am fost menţionat mai sus, PEV relatează o gamă largă de probleme ale politicii
externe ale UE. Fără a neglija importanţa aspectelor sociale şi politice, în partea rămasă a lucrării
vor fi analizate elementele (abordările) şi implicaţiile economice ale PEV asupra ţărilor vecine ale
UE, în special asupra Republicii Moldova.
Din punct de vedere economic, PEV este necesară, deoarece prevede nu numai
intensificarea relaţiilor economice preferenţiale dintre UE şi partenerii săi, dar le o oferă şi o cotă-
parte pe Piaţa Internă a UE. Deşi într-un mod progresiv şi drept scop pe termen lung în special cu
referinţă la circulaţia liberă a forţei de muncă, ţările vecine au posibilitatea de a fortifica temelia
economică a integrării UE, şi anume, cele „patru libertăţi” (circulaţia liberă a bunurilor,
serviciilor, muncii şi a capitalului). Mărirea numărului de programe ale UE şi creşterea asistenţei
tehnice şi financiare sunt, de asemenea, prevăzute prin implicarea PEV (anume prin crearea unui
nou instrument cu privire la PEV)[207, p.120] şi a alocaţiilor bugetare pentru ţările vecine
conform noii perspective financiare a UE pentru perioada 2007-2013. [193, p.6]
Posibilitatea non-membrilor ai EU de a participa pe Piaţa Internă a UE nu este, deloc nouă.
Ţări cum ar fi Norvegia, Islanda şi Liechtenstein deja participă la Piaţa Internă în cadrul Zonei
Economice Europene (ZEE), creată în 1994. Merită a fi menţionat că participarea la ZEE implică
un angajament important pentru cele trei ţări, şi anume adoptarea în întregime a legislaţiei
Comunităţii Europene referitor la Piaţa Internă. Aceasta vizează cele „patru libertăţi”, la fel şi
unele norme legislative orizontale, cum sunt politica socială, mediu, legislaţia societăţilor
comerciale, politica concurenţială. Însă prin intermediul PEV de a ieşi pe Piaţa Internă, se vor
bucura, pentru prima dată, ţările non-europene.
Această extindere este însemnată şi foarte diferită de cea anterioară prin faptul că cele trei
ţări menţionate sunt state mici după numărul populaţiei, au PIB pe cap de locuitor înalt, şi din
80
punct de vedere social şi economic sunt similare cu membrii contemporani ai UE [179, p.17-19].
Şi, dimpotrivă, populaţia totală a celor 15 ţări vecine ale PEV ajunge la 380 milioane locuitori şi
marea majoritate au diferite niveluri de dezvoltare economică în comparaţie cu UE. Totuşi, anume
din punctul de vedere al acestor diferenţe, există un potenţial considerabil pentru câştiguri
economice, îndeosebi pentru cele mai sărace ţări vecine, cum este Republica Moldova.
Efectele economice ale extinderii UE, analizate prin prisma PEV drept catalizator al
reformelor economice, la nivel macro-, pot fi abordate prin două puncte de vedere, şi anume:
A. Stabilizarea macroeconomică. Stabilizarea macroeconomică reuşită a Republicii
Moldova va conduce la dezvoltare, în special prin impact favorabile asupra conjuncturii de
investire din exterior (îndeosebi din UE). Din acest punct de vedere, Planul de Acţiune RM–UE
(PAUEM) prevede că Republica Moldova trebuie să se supună, cel puţin în viitorul apropiat,
politicilor monetare şi fiscale durabile în vederea stabilizării nominale, prevăzut pentru un termen
mediu [175].
Pe termen mai lung este, de asemenea, necesar un grad suficient al stabilizării
macroeconomice reale pentru a evita un număr de riscuri inerente unui nivel mai înalt al integrării
pe Piaţa Internă a UE. De exemplu, liberalizarea economică în prezenţa discrepanţei
macroeconomice a Republicii Moldova poate agrava ineficacităţile în alocarea resurselor (datorită
distorsiunilor preţurilor relative din cauza gradului înalt al inflaţiei). În acelaşi mod, liberalizarea
fluxurilor financiare, pornind de la şi spre necesităţile Republicii Moldova, se bazează pe o
politică macroeconomică eficace pentru a evita pericolele crizelor financiare.
1100 23
74 3616
3847
4270
4317
4503
4601
4825 66
81 7156
7189 82
55
2341
6 2690
0
2888
7
0
5000
10000
15000
20000
25000
30000
35000
WB
&G
Mol
dova
Geo
rgia
Syria
Arm
enia
Egyp
t
Mar
occo
Aze
rbai
djan
Jord
an
Leba
non
Ukr
aine
Alg
eria
Tuni
sia
Isra
el EU
Euro
are
a
PPP, USD
Fig.20. PNB pe cap de locuitor, 2006
Sursa: European Commission. European Neighbourhood Countries: Economic Review, Ocassional Papers, 2007.
Efectuând o comparaţie dintre ţările vecine ale PEV (fig.20), putem observa uşor că
Republica Moldova este considerată de Banca Mondială ca o economie scăzută, pe când celelalte
sunt ţări cu venit scăzut mediu (excepţie făcând Israel), începând de la o poziţie relativ puternică a
81
macroeconomiei. GDP pe cap de locuitor, exprimate în puterea de cumpărare, este de zece ori
mai mare în UE decât in cele mai sărace ţările vecine, cum sunt Republica Moldova şi West
Bank/Gaza [157, p.49].
Evoluţia ratei de creştere a PNB a ţărilor vecine estice ale UE (Armenia, Azerbaidjan,
Georgia, Belarusi, Ucraina şi Moldova), precum şi a partenerului strategic (Rusia) este în
descreştere în majoritatea ţărilor respective (fig.21).
Fig.21. Rata de creştere a PNB
Sursa: European Commission. European Neighbourhood Countries: Economic Review, Ocassional Papers, 2007.
În termenii performanţei la nivel macroeconomic, cum putem observa din tabelul 3, în ciuda
diferenţelor semnificative, majoritatea ţărilor din PEV au făcut un salt progresiv în stabilizarea
economiilor lor. Însă, în timp ce în majoritatea ţărilor din PEV s-au majorat finanţele publice către
anul 2005, şi au înregistrat o inflaţie moderată şi PIB pe locuitor în creştere, Republica Moldova a
înregistrat cel mai ridicat procent al inflaţiei (11,8 %) şi cel mai mic nivel al PIB pe locuitor (812
USD). Pe plan extern, majoritatea au poziţii actuale sonore de bilanţare şi niveluri înalte de
rezerve de monedă străină (cu excepţia Libanului, WB/Gaza şi Moldovei).
În general, majoritatea ţărilor vecine vor începe a se integra economic cu termeni
macroeconomici destul de favorabili, deşi ulterior unele ţări ca Republica Moldova vor trebui să
depună eforturi. Mai mult decât atât, problemele importante rămân la nivel social, deoarece ţările
vecine demonstrează niveluri foarte înalte de şomaj (Republica Moldova - 7,3%).
82
Tabelul 3 Indicatorii macroeconomici ai ţărilor meditarenene din cadrul PEV, 2006
Indicatorii
Alg
eria
Egi
pt
Isra
el
Iord
an
Leb
anon
Mor
occo
Siri
a
Tun
isia
WB
/G
Creşterea PIB (%) 5,7 5,9 5,2 7,2 1,0 1,8 3,5 5,0 6,0 Rata şomajului (%) 14,1 9,5 9,1 15,7 - 11,0 20,0 13,8 23,8 PIB per locuitor (USD) 2704 1250 20800 2219 5799 - 1300 2924 1204 Inflaţia (%) 1,9 3,8 2,4 3,5 0,3 1,0 10,0 2,9 3,5 Datoria publică (% din PIB) 29,0 - 101,8 83,7 174,6 69,9 41,4 57,3 -
Datoria externă (% din PIB) 19,5 27,1 - 57,9 85,7 30,2 25,9 57,2 -
Balanţa curentă (% din PIB) 21,1 0,3 0,8 -17,8 -12,7 -0,9 0,2 -1,8 -22,0
Acoperire import (month) 25,1 7,6 - 4,8 - 8,6 - 3,6 - Rata de schimb (pe USD, anuală) 73,28 5,78 -1,3 0,71 1,508 - - 1,359 -
Sursa: Eurostat, 2007
În acest context, dezvoltarea Republicii Moldova în cadrul PEV, ca rezultat al procesului de
extindere a UE, depinde în mare măsură de implementare a PAEUM care include obiective şi
acţiunile cu referinţă la stabilizarea macroeconomică şi reformele structurale. Deşi problemele
stabilizării macroeconomice sunt mai puţin evidenţiate în dezbaterile cu privire la PEV, în
comparaţie cu cele referitor la acquis al UE, ele sunt un ingredient important pentru extinderea cu
succes a preferinţelor de comerţ şi a Pieţei Interne a UE.
Tabelul 4 Indicatorii macroeconomici ai ţărilor Europei de Est şi a Caucazului din cadrul PEV, 2006
Indicatorii
Bel
arus
i
Ucr
aina
Mol
dova
Arm
enia
Geo
rgia
Aze
rbai
jan
Rus
ia
Creşterea PIB (%) 9,2 2,6 7,1 13,9 9,3 24,3 6,4 Rata şomajului (%) 1,5 7,2 7,3 8,9 - --- 7,7 PIB per locuitor (USD) 2986 1760 812 14,53 1845 1493 5230 Inflaţia (%) 8,0 13,5 11,9 0,6 8,3 9,7 10,9 Datoria publică (% din PIB) 5,8 19 39,0 28,6 41,1 14,3 14,25 Datoria externă (% din PIB) 18,0 15,6 67,8 ---- 27,1 14,3 12,5 Balanţa curentă (% din PIB) 1,6 3,0 -9,8 -3,9 -7,4 -5,2 11,2 Acoperire import (month) 0,9 4,8 2,2 4,0 1,9 2,8 17,5 Rata de schimb (pe USD, anuală) 2,152 5,1 12,6 457.7 1,79 4,593 28,8
Sursa: ILO labour Survey, 2007, p.175
Republica Moldova a început implementarea Planului de Acţiuni în contextul unei situaţii
interne şi externe extrem de dificile. Începând cu anul 2000, economia Republicii Moldovei a
cunoscut o creştere continuă în pofida unei situaţii foarte dificile în domeniul finanţelor publice şi
83
a unui declin treptat în investiţiile străine directe. În 2005, produsul intern brut (PIB) a crescut cu
7,1% corespunzător performanţelor pe parcursul anilor precedenţi. Guvernul Moldovei a revizuit
prognoza creşterii în 2006 care a scăzut de la 6,5% la 4%. Aceste estimări iau în calcul impactul
restricţiilor impuse de Rusia la importul vinurilor din Moldova (industria vinului a înregistrat o
depreciere de aproximativ 40% începând cu martie 2006) şi creşterea preţului la gaz. [194] În mai
2006 a fost aprobat programul economic susţinut de FMI prin intermediul unui acord de finanţare
în cadrul Instrumentului pentru Reducerea Sărăciei şi Creşterii Economice (IRSC). [195]
Programul are drept scop susţinerea stabilităţii macroeconomice, precum şi menţinerea
durabilităţii financiare a ţării. Ca urmare a aprobării programului IRSC, Clubul de la Paris a
acceptat în mai 2006 reeşalonarea datoriilor Moldovei acumulate de atunci şi până în decembrie
2008, inclusiv a datoriilor istorice.
Aceste tendinţe pozitive au permis UE să înceapă pregătirea pentru o nouă asistenţă macro-
financiară nerambursabilă, având, de asemenea, scopul de a asista Republica Moldova în a depăşi
efectele şocurilor generate de balanţa de plăţi negativă, care au lovit economia în perioada anilor
2005-2006, fiind cauzate de majorarea preţului la gazele naturale şi de închiderea pieţei Rusiei
pentru produsele tradiţionale de export din Moldova (în special vinul, fructele şi legumele, carnea
şi produsele din carne), menţionate deja mai sus.
Deşi există anumite preocupări pentru implicaţiile extinderii, în ceea ce priveşte decalajele
regionale în cadrul UE, dovezile empirice sunt deocamdată puţin numeroase. Evaluează impactul
expansiunii UE asupra creşterii şi stării economice din ţările UE. Unii autori, ca Brocker şi Jager-
Roschko [27, p.23-40] şi Brocker [24, p.91] ofera estimari cantitative ale efectelor regionale
provocate de integrarea statelor din Centrul şi Estul Europei. Unele studii făcute de Brulhart [28,
p.139] şi Pfaffermayr investighează consecinţele schimbărilor privind piaţa UE, graţie extinderii.
Niebuhr [152, p.452] estimează impactul integrării asupra regiunilor riverane UE-15.
Învestigaţiile autorului sunt în corcordanţă cu aceste cercetări, concentrându-ne asupra spaţiului
riveran UE-27.
Analiza se limitează la efectele integrării, desprinse de pe urma schimbărilor cu privire la
accesul în cadrul pieţei, provocate de barierele în calea comertul trans-frontalier. Autorul nu
pretinde la o investigare cuprinzatoare a efectelor spaţiale ale integrării, deoarece nu toate efectele
desprinse de pe urma diferenţelor de specializare şi mobilitate a factorilor de producţie sunt luate
în consideraţie. Creşterea şi dezvoltarea continuă, susţinută de economişti este substituită de
conceptul nou - dezvoltarea durabilă sau sustenabilă însoţit de gestionarea optimizată a resurselor
naturale, vizând generaţiilor viitoare. În societatea postindustrială populaţia umană se evidenţiază
ca un factor forte al dezvoltării economice. [145, p.244]
84
Drept fundament teoretic al analizei, aplicăm un nou model economico-geografic. Acest
model oferă argumente în favoarea ideii că accesul în cadrul pieţei ar putea fi factor decisiv, în
ceea ce priveste efectele spaţiale ale integrării, în special în cazul când ne referim la impactul
asupra regiunilor limitrofe. Un model matematic permite desprinderea implicaţiilor specifice
pentru regiunile limitrofe. Estimăm relaţia dintre accesul în cadrul pieţei şi venitul pe cap de
locuitor, ce derivă din cadrul noului model economico-geografic. Rezultatele regresiei sunt
aplicate în cadrul unei analize de simulare. Ideea de bază a analizei de simulare presupune că
reducerea barierelor trans-frontaliere, graţie integrării, afectează accesibilitatea pieţelor din cadrul
Uniunii Europene. Schimbările cu privire la potenţialul pieţei regiunilor UE va afecta venitul pe
cap de locuitor.
Investigaţiile de ultimă oră arată că natalitatea populaţiei scade, iar structural îmbătrâneşte.
Acest lucru se resimte cu promtitudine în ţările cu un nivel de trai avansat. Aceasta semnificând
că scade numărul de cumpărători potenţiali. Efectele resimţite, ca urmare a scăderii numărului
populaţiei vor consta în probleme economice, determinate pe de o parte de scăderea forţei de
muncă şi pe de altă parte, de insuficienţa resurselor economice necesare susţinerii persoanelor
vârstnice.
Pentru a analiza efectele specifice ale extinderii spaţiului economic şi integrării economice,
în regiunile frontaliere, desprinse de pe urma schimbărilor, în ceea ce priveste accesul către piată,
se aplică un model de tipul noii geografii economice (NGE). In funcţie de abordare, schimbările
privind accesul către pieţe străine, intervenite pe parcursul integrării, ar putea acţiona ca o forţă ce
rezultă într-o dezvoltare inegală a activităţilor economice, în cadrul ţărilor aflate în proces de
integrare. Însă modelele existente nu oferă concluzii clar conturate de timp, că integrarea ar putea
acţiona fie în avantajul aşezărilor centrale fie în cel al suprafeţelor periferice. Mai mult decât atât,
doar un numar limitat de abordări permite analiza explicită a efectelor integrării, în ceea ce
priveşte regiunile frontaliere, deoarece în cadrul modelelor teoretice, structura spaţiala internă a
economiei aflate în proces de integrare nu este de obicei luată în consideraţie.
Acceptarea federalismului economic îi face pe unii (din ţările industrializate) cu un nivel
de trai mai avansat, pe alţii, unde productivitatea muncii este mai redusă, mai săraci. În contextul
regionalismului economic securitatea economică a statului este în pericol. [144, p.89] În disputa
militară, statul îşi creşte forţele militare, în disputa economică, statul trebuie să-şi crească
productivitatea muncii, care este un produs al domeniului cercetare-dezvoltare.
Antrenarea muncii în procesele productive tranfrontaliere contribuie la sporirea
produselor. Dacă admitem că produsul final Y este funcţie doar a doi factori: munca L şi capitalul
K, în acest caz avem )( 1LKFY = . Odată cu creşterea produsului final, care nu este direct
proporţională cu cantitatea factorului productiv, deducem că:
85
0;0 ffLY
KY
∂∂
∂∂
iar 0;0 2
2
2
2
ppL
YK
Y∂∂
∂∂
Dacă admitem că fiecare unitate de factor productiv tranfrontalier, antrenat în procesul de
fabricare are o productivitate modestă comparativ cu unitatea precedentă, dar fiind superioară
productivităţii unităţilor următoare (Fig.1).
Fig.22. Rezultatele factorilor productivi tranfrontalieri în diminuare
În condiţiile naţionale cantitatea de muncă (L) poate fi mai mare sau mai mică decît cea de
echilibru L* . Dacă însă *LL f , în acest caz ( )*LL − cantitatea de muncă disponibilă să
emigreze în ţara vecină, dacă *LL p , avem ( )*LL − cantitatea de muncă care poate imigra peste
frontieră. Preţul muncii va depinde nu doar de cererea şi oferta de muncă din ţară. Acesta
contribuie la creşterea productivităţii muncii în ţările dezvoltate şi deci la creşterea
competitivităţii produselor acestora. În ţară preţul muncii este bazat de nivelul productivităţii
fondurilor productive; în altă ţară aceeaşi muncă cantitativ şi calitativ poate avea un preţ mai mare
stimulat de productivitatea mai mare a fondurilor productive. Acest flux este o componentă a
globalizării, favorabilă unei părţi care înregistrează succese, utilizând forţa de muncă ieftină. Ţara
săracă nu poate achita munca la nivelul ţărilor dezvoltate, nivelul de trai fiind inferior ţărilor
industriar dezvoltate. Putem concluziona că nivelul de trai a populaţiei serveşte ca un regulator a
proceselor de migraţie a forţei de muncă.
Pentru a caracteriza nivelul de trai se utilizează o serie de indicatori, cum ar fi nivelul şi
evoluţia preţurilor, nivelul şi dinamica veniturilor; structura şi dinamica consumului de bunuri
materiale/servicii; şomajul şi ocuparea forţei de muncă, condiţiile de transport, accesul la servicii
publice etc.
Dacă prin costul nivelului de trai avem expresia valorică medie a bunurilor/serviciilor
consumate într-o perioadă de timp de un locuitor. În condiţiile extinderii UE, fluxul forţei de
muncă este determinat de diferenţele în calitatea vieţei în diferite ţări. În acest context devine
LF
KF
∂∂
∂∂ ,
0
LK,
86
actuală cuantificarea relativă a costului real al nivelului de trai a populaţiei prin intermediul
indicelui real I(R).
Prin expresia )2(
)1()(
CCI R = , unde C(1), C(2) – putem exprima valoarea costului nivelului de
trai din diferite ţări şi teritorii, de exemplu în ţara (1), şi ţara (2). Dacă reieşim din ipoteza, că
vectorul bunurilor materiale/serviciilor sunt identice în ţara 1 şi 2, atunci reiese
( )ni xxxxx ,...,..., 21= , pe când preţurile din ţara (1), în ţara (2) va fi corespunzător
( ))1()1()1(2
)1(1
)1( ,...,..., ni PPPPp = , ( ))2()2()2(2
)2(1
)2( ,...,..., ni PPPPp = ,
consumul ponderat poate fi determinat:
∑=
=n
iii xpC
1
)1()1(; ∑
=
=n
iii xpC
1
)2()2(, indicele ponderat:
)2(
)1()(
C
CI =Π
Indicele ponderat pentru ţările (1) şi (2) este calculat din ipoteza că vectorii preţurilor p(1)
şi p(2) sunt diferiţi, iar vectorul consumului este comun. Dacă cuantificarea CNT relativă poate fi
tratată cu condiţia că sunt cunoscuţi vectorii p(1), p(2) cărora le corespund vectorii x(1), x(2).
Consumatorul din ţara (1) dispune de C(1) de unităţi monetare; din ţara (2) de C(2) de unităţi
monetare. Satisfacerea necesităţilor este funcţie de vectorul x(1) pentru ţara (1), de vectorul x(2)
pentru ţara (2). Dacă notăm aceste funcţii respectiv prin ( ))1()1(2
)1(1
)1( ,..., nxxxp ,
( ))2()2(2
)2(1
)2( ,..., nxxxp . Consumatorul din ţările (1) şi (2) îşi stabileşte structurile bunurilor şi
serviciile consumate în aşa mod ca:
( ) max,..., )1()1(2
)1(1
)1( ⇒nxxxp
Îndeplinind condiţiile
)1(
1
)1()1( Cxpn
iii =∑
=
(1)
0)1( ≥ix
( ) max,..., )2()2(2
)2(12 ⇒nxxxp
Cu condiţia )2(
1
)2()2( Cxpn
iii =∑
=
(2)
0)2( ≥ix
Sau elaborînd funcţia Lagrange obţinem
( ) max,..., )1(
1
)1()1(1
)1()1(2
)1(111 ⇒⎟
⎠
⎞⎜⎝
⎛−−= ∑
=
CxpxxxpLn
iiin λ
87
( ) max,..., )2(
1
)2()2(1
)2()2(2
)2(122 ⇒⎟
⎠
⎞⎜⎝
⎛−−= ∑
=
CxpxxxpLn
iiin λ
Rezolvând sistemele de ecuaţii:
⎪⎪⎪⎪⎪⎪
⎩
⎪⎪⎪⎪⎪⎪
⎨
⎧
=
=∂∂
=∂∂
=∂∂
∑=
)1(
1
)1()1(
)1(1
)1(2
1
)1(1
1
0
...
0
0
Cxp
x
x
x
n
iii
n
λ
λ
λ
(3)
⎪⎪⎪⎪⎪⎪
⎩
⎪⎪⎪⎪⎪⎪
⎨
⎧
=
=∂∂
=∂∂
=∂∂
∑=
)2(
1
)2()2(
)2(2
)2(2
2
)2(1
2
0
...
0
0
Cxp
x
x
x
n
iii
n
λ
λ
λ
(4)
Determinăm valorile optime ale bunurilor şi serviciilor consumate în ţara (1), în ţara (2):
nixx ii ,...,2,1,)1()1( == ; nixx ii ,...,2,1,
)2()2( ==
Unde ( )∫ ==)1( )1()1()1(
2)1(
1)1(
...,,2,1,...,,,i ni niCpppx ;
( )∫ ==)2( )2()2()2(
2)2(
1)2(
...,,2,1,...,,,i ni niCpppx
( ) ( )∫= i nn Cpppxxx )1()1()1(2
)1(1
)1()1(2
)1(11 ,...,,,,...,φ
( ) ( )∫= i nn Cpppxxx )2()2()2(2
)2(1
)2()2(2
)2(121 ,...,,,,...,φ
Studierea efectului economic pozitiv al relaţiilor tranfrontaliere asupra dezvoltării
economice pe plan naţional sau teritorial (regional, zonal etc.) se manifestă prin valenţe multiple
şi duce la constatarea existenţei a cel puţin trei efecte multiplicatoare importante: efectul
multiplicator al relaţiilor tranfrontaliere (adică incidenţa unei unităţi de cheltuieli băneşti a
serviciilor din punct de vedere al creării de noi venituri); efectul multiplicator al investiţiilor;
efectul multiplicator al comerţului exterior (exportul invizibil al unei anumite părţi a producţiei de
mărfuri, consumate de pasageri/turiştii străini în zona, staţiunea, localitatea etc. vizitată). Cu alte
cuvinte satisfacerea maximă a necesităţilor este funcţie de nivelul preţurilor, de cheltuielile
consumatorului. Din sistemul de ecuaţii (3), obţinem:
0)1(11)1(
1
1 =−∂∂ px
λφ
0)1(21)1(
2
1 =−∂∂
px
λφ
0)1(1)1(
1 =−∂∂
nn
px
λφ
88
Sau 1)1(
)1(1
)1(2
)1(2
1
)1(1
)1(1
1
... λ
φφφ
=∂∂
==∂∂
=∂∂
n
n
px
px
px (5)
Dacă admitem, în ţara (2) cu preţurile p(2) şi cu costul nivelului de trai C(2) consumul este
echivalent cu cel din ţara (1), adică constituie ( ))1()1(2
)1(1
)1( ,..., nxxxC = . În acest caz funcţia
Lagrange va avea forma: ( ) ⎟⎠
⎞⎜⎝
⎛−−= ∑
=
)2(
1
)1()2(2
)1()1(2
)1(112 ,..., CxpxxxpL
n
iiin λ
Determinăm mărimile optime a consumului de bunuri şi servicii din condiţia:
⎪⎪⎪⎪
⎩
⎪⎪⎪⎪
⎨
⎧
=−∂∂
=∂∂
=−∂∂
=∂∂
=−∂∂
=∂∂
0
0
0
)2(2)1()1(
)2(22)1(
2
2)1(
2
2
)2(12)1(
1
1)1(
1
2
nn
n
n
n pxx
L
pxx
L
pxx
L
λφ
λφ
λφ
sau
⎪⎪⎪⎪
⎩
⎪⎪⎪⎪
⎨
⎧
=∂∂
=∂∂
=∂∂
2)2(
)1(1
2)2(
2)1(2
1
2)2(
1)1(1
1
:
:
:
λφ
λφ
λφ
nn
px
px
px
⎪⎪⎪⎪
⎩
⎪⎪⎪⎪
⎨
⎧
=∂∂
=∂∂
=∂∂
2)2(
)1(1
2)2(
2)1(2
1
2)2(
1)1(1
1
λφ
λφ
λφ
nn
px
px
px
(6)
Prin relaţiile (6) substituim în (5) obţinem:
1)1(2
)2(
)1(2
2)2(
2)1(
1
2)2(
1 ... λλλλ
=⋅
==⋅
=⋅
n
n
pp
pp
pp (7)
Din expresia (7) rezultă, că structura consumului în ţara (2) va fi echivalentă cu structura
consumului din ţara (1) dacă preţurile la bunuri şi servicii sunt proporţionale. În cazul examinat,
dacă 2
1)1(
)2(
)1(2
)2(2
)1(1
)2(1 ...
λλ
====n
n
pp
pp
pp ;
Scurgerea banilor spre alte destinaţii economice externe sau destinaţii neeconomice (ceea
ce echivalează practic cu ieşirea lor din circuit) este cu atât mai rapidă, cu cât economia unei ţări
depinde în mai mare măsură de importul de materii prime, echipamente sau bunuri de consum. În
consecinţă, cu cât o ţară este mai bogată din punct de vedere economic, cu atât incidenţa
economică a industriei serviciilor este mai mare. Satisfacerea necesităţilor consumatorului din ţara
(1), ţara (2), fiind funcţii ale preţurilor, ale veniturilor respective pot fi comparate prin raportul
costurilor nivelului de trai.
89
Notăm prin: ( ) ( ))1()1(1
)1(
)1(2
)1(1
)1()1(2
)1(1
)1()1()1(2
)1(2
)1(1
)1(111 ,
......,,,... xp
x
x
x
pppxpxpxpC
n
nnn =
⎟⎟⎟⎟⎟
⎠
⎞
⎜⎜⎜⎜⎜
⎝
⎛
⋅=+++= -
costul de bunuri şi servicii (turistice, de agrement) consumate în ţara (1), exprimate în preţurile
din ţara (1);
( ) ( ))1()2(1
)1(
)1(2
)1(1
)2()2(2
)2(1
)1()2()1(2
)2(2
)1(1
)2(112 ,
......,,,... xp
x
x
x
pppxpxpxpC
n
nnn =
⎟⎟⎟⎟⎟
⎠
⎞
⎜⎜⎜⎜⎜
⎝
⎛
⋅=+++= - costul de bunuri şi
servicii consumate în ţara (1) exprimate în preţurile din ţara (2);
( ) ( ))2()1(1
)2(
)2(2
)2(1
)2()1(2
)1(1
)2()1()2(2
)1(2
)2(1
)1(121 ,
......,,,... xp
x
x
x
pppxpxpxpC
n
nnn =
⎟⎟⎟⎟⎟
⎠
⎞
⎜⎜⎜⎜⎜
⎝
⎛
⋅=+++= - costul de bunuri şi
servicii consumate în ţara (2), exprimate în preţurile din ţara (1);
( ) ( ))2()2(1
)2(
)2(2
)2(1
)2()2(2
)2(1
)2()2()2(2
)2(2
)2(1
)2(122 ,
......,,,... xp
x
x
x
pppxpxpxpC
n
nnn =
⎟⎟⎟⎟⎟
⎠
⎞
⎜⎜⎜⎜⎜
⎝
⎛
⋅=+++= - costul de bunuri şi
servicii consumate în ţara (2), exprimate în preţurile din ţara (2).
Nivelul comparativ al costurilor aceloraşi bunuri şi servicii în ţara (1) şi în ţara (2) poate fi
determinat de raportul ( )( ))1()1(
1
)1()2(1
xpxp
care, de regulă, este mai mare decît indicele ponderat. Afirmaţia
poate fi exemplificată. Dacă luăm un grup de consumatori, de exemplu din regiunea Siret-Prut-
Nistru, venitul mediu constituie lunar 850 USD. Preţurile în economia de piaţă, în condiţii de
criză mondială avansează enevitabil. Admitem consumul acestui grup este constituit din pîine,
carne, lapte cu preţurile respectate pentru perioada 1 (Tabelul 5).
Tabelul 5
Structura cheltuielilor populaţiei, USD
Pîine Carne Lapte
Cantitatea Preţul Cantitatea Preţul Cantitatea Preţul
Subvenţii
4 10 10 60 30 7 850
90
În pofida variaţiei preţurilor nivelul de trai al populaţiei este în creştere.
Tabelul 6
Structura cheltuielilor populaţiei în condiţii noi, USD
Pîine Carne Lapte
Cantitatea Preţul Cantitatea Preţul Cantitatea Preţul
Subvenţii
5 10 7 66 73 7 1023
6 10 7 66 72 7 1023
7 10 7 66 70 7 1023
8 10 7 66 69 7 1023
. Deci indicele consumului real este mai mare decît indicele ponderat. Întru determinarea
indicelui real al costului nivelului de trai în m ţări notăm vectorul consumului comun în aceste ţări
prin x0 componentele vectorului pot fi: asigurarea populaţiei cu spaţiu locativ, pămînt cu destinaţii
agricole, accesibilitate la studii, la tratamente medicale, costul produselor alimentare,
nealimentare etc., adică ),...,,( 21 axxxx = . Preţurile bunurilor şi serviciilor ax ...,,2,1, =αα în
diferite ţări este diferit. Notăm aceste preţuri respectiv prin miap i ...,,2,1;...,,2,1,)( ==αα
Tabelul 7
Tabelul actualizării costurilor nivelurilor de trai
1 2 … i … m
1
)1()1()1(2
)1(1 ...... apppp α
)1()1()1(2
)1(1 ......... axxxx α
)1()1()1(2
)1(1 ...... apppp α
)2()2()2(2
)2(1 ......... axxxx α
…
)1()1()1(2
)1(1 ...... apppp α
)()()(2
)(1 ......... i
aiii xxxx α
…
)1(2
)1(1 ...ppp
)(
2)(
1 ...mm xxx
2
)2()2()2(2
)2(1 ...... apppp α
)1()1()1(2
)1(1 ......... axxxx α
)2()2()2(2
)2(1 ...... apppp α
)2()2()2(2
)2(1 ......... axxxx α
…
)2()2()2(2
)2(1 ...... apppp α
)()()(2
)(1 ......... i
aiii xxxx α
…
)2(2
)2(1 ...ppp
)(
2)(
1 ...mm xxx
…
…
…
…
…
…
…
i
)()()(2
)(1 ...... i
aiii pppp α
)1()1()1(2
)1(1 ......... axxxx α
)()()(2
)(1 ...... i
aiii pppp α
)2()2()2(2
)2(1 ......... axxxx α
…
)()()(2
)(1 ...... i
aiii pppp α
)()()(2
)(1 ......... i
aiii xxxx α
…
)(2
)(1 ...ii ppp
)(
2)(
1 ...mm xxx
…
…
…
…
…
…
…
m
)()()(2
)(1 ...... m
ammm pppp α
)1()1()1(2
)1(1 ......... axxxx α
)()()(2
)(1 ...... m
ammm pppp α
)2()2()2(2
)2(1 ......... axxxx α
…
)()()(2
)(1 ...... m
ammm pppp α
)()()(2
)(1 ......... i
aiii xxxx α
…
)(2
)(1 ..mm pp
)(
2)(
1 ...mm xxx
91
De unde ( ))()1(
)(
)(
)(2
)(1
)2()2()2(2
)2(1 ,
...
......... i
ia
i
i
i
a xp
x
x
x
x
pppp =
⎟⎟⎟⎟⎟⎟⎟⎟
⎠
⎞
⎜⎜⎜⎜⎜⎜⎜⎜
⎝
⎛
⋅α
α - costul nivelului de trai în ţara i,
mi ...,,2,1= , exprimat în preţurile ţării (1); ( ))()2(
)(
)(
)(2
)(1
)2()2()2(2
)2(1 ,
...
......... i
ia
i
i
i
a xp
x
x
x
x
pppp =
⎟⎟⎟⎟⎟⎟⎟⎟
⎠
⎞
⎜⎜⎜⎜⎜⎜⎜⎜
⎝
⎛
⋅α
α - costul
nivelului de trai în ţara i, mi ...,,2,1= , exprimat în preţurile ţării (2);
( ))()(
)(
)(
)(2
)(1
)()()(2
)(1 ,
...
......... ii
ia
i
i
i
ia
iii xp
x
x
x
x
pppp =
⎟⎟⎟⎟⎟⎟⎟⎟
⎠
⎞
⎜⎜⎜⎜⎜⎜⎜⎜
⎝
⎛
⋅α
α - costul nivelului de trai în ţara i, mi ...,,2,1= , exprimat în
preţurile ţării (i); ( ))()(
)(
)(
)(2
)(1
)()()(2
)(1 ,
...
......... im
ia
i
i
i
ma
mmm xp
x
x
x
x
pppp =
⎟⎟⎟⎟⎟⎟⎟⎟
⎠
⎞
⎜⎜⎜⎜⎜⎜⎜⎜
⎝
⎛
⋅α
α - costul nivelului de trai în ţara i,
mi ...,,2,1= , exprimat în preţurile ţării (m).
Costurile reale ale nivelului de trai în diferite ţări depind de un şir de factori neformalizaţi.
De aceea un interes deosebit prezintă intervalele în care aceste costuri se vor găsi, adică
( ) ( )mimi
xpCxp iiiii
≤≤≤≤≤≤
11maxmin )()(
1
)()()(1 .
Costurile reale ale nivelului de trai în ţările examinate pot fi puse la baza elaborării
prognozelor de fluxuri ale forţei de muncă în contextul globalizării, pot servi pîrghii (regulatori)
pentru reglarea acestor fluxuri. Modelul dedus a fost construit pentru un turist/persoană, care
făcând deplasări peste hotarele ţării sale, aduce cu el o sumă de bani în altă ţară, în celaşi timp
consumă produsele/serviciile în altă ţară. În mod global, în cazul când s-a contractat un
92
aranjament turistic cu toate serviciile incluse, ajungându-se la determinarea efectului multiplicator
în timp, pe orizontală. Acestei ipoteze iniţiale trebuie aduse anumite corective, deoarece, în
realitate, cererea se etalează în timp, pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de durata
medie a sejurului, de sezonalitatea cerinţelor de servicii ş.a. In raţionamentul de determinare a
efectului multiplicator, experţii operează cu un număr de 5-6 tranzacţii pentru anul care urmează
cheltuieli efectuate, perioadă în care mijloacele băneşti trec din mână în mână, până când moneda
respectivă iese din circuitul economic intern.
În general, mişcarea liberă a muncitorilor cu privire la alocarea eficientă a resurselor de forţă
de muncă, poate avea loc în viitor poate fi dacă prevalează o specializare mai mare şi un termen
educaţional mai durabil, exprimând potrivirea geografică dintre cererea şi oferta de anumite
calificări mult mai dificil a fi căpătat în ţară. La fel, ea este considerată unul dintre instrumentele
de absorbire a şocurilor asimetrice macroeconomice. Flexibilitatea forţei de muncă (incluzând
mobilitatea muncitorilor internaţionali) este importantă pentru funcţionarea economiei europene
fixând constrângeri pentru instrumentele politicii fiscale şi monetare în cadrul Uniunii Economice
şi Monetare.
În ceea ce privesc stipulaţiile PEV pentru Republica Moldova în acest domeniu, măsura ce
prevede mişcarea muncitorilor pe termen lung este, până acum neclară, atât în relatarea Comisiei
Europene, cât şi a concluziilor Consiliului care o aprobă, destul de precaută. Cu toate acestea,
problema imigraţiei este de lungă durată şi orientările politice pot evolua în timpul implementării
PEV. O liberalizare (parţială) a mişcării muncitorilor între UE şi Republica Moldova va avea loc
în concordanţă cu tendinţele recente de migrare, care au înregistrat o creştere bruscă a numărului
cetăţenilor republicii [222, p. 105].
În februarie 2006 Moldova a ratificat Convenţia Europeană cu privire la statutul legal al
muncitorului migrant.
În final, luând în considerare paragraful care vizează îngrijorările economice ale integrării
Republicii Moldova în Uniunea Europeană, e necesar a menţiona, că majoritatea efectelor
economice pozitive ale PEV vor fi un rezultat al preferinţelor comerciale intensificate, al
asistenţei financiare sporite din anul 2007, al dezvoltării infrastructurii interconectate (surse de
energie particulare şi de transportare) şi, cel mai important al extinderii Pieţei Interne a UE.
3.2. Aprecierea poziţiei Republicii Moldova în cadrul proceselor de cooperare
regională transfrontalieră
În evoluţia proceselor de cooperare multilaterală în Europa s-a constatat că dezvoltarea
cooperării regionale transfrontaliere, prin intermediul diverselor iniţiative regionale, reprezintă o
precondiţie logică a integrării europene [229; 232]. Ca urmare, interesată de integrarea în
93
structurile euro-atlantice, de depăşirea efectelor de marginalizare în contextul aderării României la
UE, dar şi de generarea unor efecte de propagare în regiune a efectelor de stabilitate, securitate şi
prosperitate dinspre vecinătatea sa vestică, Republica Moldova a adoptat în materie de politică
externă o strategie activă de participare la diverse iniţiative şi organisme de cooperare regională,
precum şi de dezvoltare a euroregiunilor, complementar participării la organismele internaţionale.
Republica Moldova, fiind membră a diferitelor organizaţii mondiale, a completat integrarea
sa în dimensiunea cooperării regionale transfrontaliere după 1991 prin conturarea tot mai evidentă
a dimensiunii regionale prin participarea la următoarele forumuri:
1. Organizaţia Cooperării Economice la Marea Neagră (OCEMN) [228, p.120]. E de
menţionat că interesul opiniei publice internaţionale, a cercurilor de afaceri şi politice din toată
lumea faţă de OCEMN este în continuă creştere, drept scop al organizaţiei este promovarea
stabilităţii şi prosperităţii economice în regiune. Participarea Republicii Moldova la OCEMN prin
proiectele promovate (în domeniul energiei, al liberalizării comerţului, dezvoltarea reţelelor de
transport, comunicării şi conectarea lor la reţelele transeuropene, atragerea investiţiilor străine,
dezvoltarea ÎMM), mecanismele create (Banca pentru Comerţ şi Dezvoltare a Mării Negre, Banca
de date, Centrul Internaţional de Studii al Mării Negre), OCEMN poate servi drept sprijin al
realizării obiectivelor PEV, implicit a priorităţilor Planului de acţiune pentru Republica Moldova.
În acest spirit, OCEMN poate deveni una dintre teritoriile de prosperitate economică şi
stabilitate politică, ceea ce corespunde scopurilor formulate iniţial la crearea ei. Argumentele
expuse mai sus stau la baza interesului deosebit al Republicii Moldova în cooperarea la Marea
Neagră, în care se pune accentul în special pe următoarele:
• participarea la proiecte multilaterale de cooperare;
• exportul produselor agenţilor economici din Moldova pe pieţele ţărilor-membre;
• favorizarea investiţiilor străine de capital în economia republicii;
• importul materiei prime şi a agenţilor energetici de care Moldova nu dispune sau dispune în
cantităţi insuficiente.
2. Colaborarea în cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE)
[190, p.224] a fost iniţiată pentru a implementa în sud-estul Europei o strategie de prevenire pe
termen lung a conflictelor, cu accent pe refacerea economică, dezvoltarea politică şi securitatea
socială. Treptat, PSESE a devenit un instrument-cheie suplimentar menit să faciliteze integrarea
statelor sud-est europene în Uniunea Europeană [187, p.143].
Începând din 2001, Republica Moldova a încercat să creeze un mecanism naţional eficient
de colaborare cu Pactul de Stabilitate şi să participe la majoritatea iniţiativelor acestuia.
Participarea la PSESE, dincolo de sprijinul în direcţia macrostabilizării, a dezvoltării
infrastructurii, a consolidării democraţiei şi securităţii, a semnificat includerea Republicii
94
Moldova în aria de interes a UE şi perspectiva integrării euroatlantice. Dar resursele financiare
modeste au limitat impactul acţiunilor Pactului asupra redresării economice, a democratizării
interne şi a stabilităţii Republicii Moldova. În plus, republica nu participă la principalul mecanism
iniţiat de UE în colaborare cu Pactul de Stabilitate – Procesul de Asociere şi Stabilizare, situaţie
care-i conferă un statut oarecum marginal.
Colaborarea în cadrul PSESE oferă o importantă oportunitate pentru dezvoltarea economică
a Republicii Moldova prin includerea ţării în sistemul de comerţ regional cu ţările Pactului de
Stabilitate. Integrarea Republicii Moldova în sistemul de comerţ regional din Europa de Sud-Est
reprezintă o dimensiune importantă, dacă nu chiar decisivă a integrării Republicii Moldova în
structurile Uniunii Europene, după cum este prevăzut şi în Pactul de Stabilitate. Fiind un stat mic,
dezvoltarea Republicii Moldova depinde în mod critic de evoluţia comerţului internaţional şi de
accesul la piaţa unică europeană.
3. Iniţiativa Central–Europeană (ICE), creată în 1989 cu scopul de a promova cooperarea
politică, economică şi culturală între statele membre, susţine reformele din ţările aflate în tranziţie
a contribuie la creşterea coeziunii în Europa [187, p.143] în vederea constituirii unui continent
fără linii de demarcaţie, rezultate din diferenţele de dezvoltare economică sau strategiile de
extindere europeană. [94, p.126] ICE cooperează cu organizaţii şi instituţii europene şi oferă
Republicii Moldova, ca stat-membru, a beneficia de programele de transfer de know-how,
transferul de tehnologie, promovarea investiţiilor şi a cercetării ştiinţifice, dezvoltarea
infrastructurii de transport, energie, telecomunicaţii, educaţie şi formare profesională. Un rol
important este acordat cooperării în domeniul controlului migraţiei şi securităţii frontierelor, al
energiei şi al ÎMM. Din 2002, ICE a creat un grup de lucru specializat pe cooperarea
transfrontalieră – CEI Working Group on Interregional and Cross-Border Cooperation, cu rolul
de a susţine proiecte în sprijinul relaţiilor de bună vecinătate, al stabilităţii, securităţii şi
prosperităţii. Raportate la obiectivele PEV, acţiunile ICE vor putea să potenţeze cooperarea
bilaterală UE–RM în toate cele trei domenii: politic/uman/cultural, economic şi securitate.
4. Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est (PCESE) reprezintând o structură de
cooperare regională neinstituţionalizată şi unicul forum din Europa creat şi gestionat exclusiv de
statele participante. Scopul procesului este de a favoriza dialogul politic şi consultarea în procesul
de integrare a zonei în structurile europene. Obiectivul principal îl reprezintă promovarea relaţiilor
de bună vecinătate, a stabilităţii şi securităţii în regiune. Moldova are statut de observator şi cel
mai important obiectiv al său îl constituie integrarea pe piaţa regională a energiei, ce reprezintă,
totodată, una dintre cele două iniţiative majore ale Procesului, alături de planul de acţiune pentru
cooperare economică regională.
5. Procesul de Cooperare Dunăreană este o iniţiativă politicii a României şi Austriei, la
95
care s-au alăturat Comisia Europeană şi Pactul de Stabilitate. Procesul de Cooperare Dunăreană
este o structură neinstituţionalizată, un cadru politic de cooperare şi promovare a preocupărilor şi
intereselor comune ale statelor din regiunea dunăreană: dezvoltarea economică, navigaţia şi
transportul sustenabil, managementul mediului şi al bazinului fluvial, turismul, cooperarea
culturală şi subregională. Republica Moldova în cadrul acestei structiri poate accesa programe de
finanţare alocate de Banca Europeană de Investiţii pentru proiecte regionale şi contribuind la
realizarea efectivă a PEV.
6. Consiliul Europei (CE), deşi are statut de organizaţie internaţională, are un impact
major în dezvoltarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est prin consolidarea cooperării regionale şi
promovarea cooperării transfrontaliere.
Deci, Republica Moldova a depus eforturi considerabile pentru stabilirea relaţiilor
internaţionale, imediat după proclamarea independenţei şi recunoaşterea de către comunitatea
internaţională, prin aderarea la cele mai importante organisme şi organizaţii politice şi economice
internaţionale, precum şi prin semnarea acordurilor bilaterale cu diferite ţări. Fiind considerată o
ţară mică cu resurse naturale limitate, Republica Moldova nu-şi poate dezvolta economia, decât
integrându-se în structurile economice europene şi mondiale. Din aceste considerente, eforturile
de integrare în comunitatea internaţională au fost promovate atât la nivel central, cât şi la nivel
regional prin intensificarea cooperării comunităţilor regionale cu structurile similare din ţările
vecine, România şi Ucraina.
România este un partener principal în relaţiile economice şi comerciale ale Republicii
Moldova dintre partenerii din Europa Centrală şi de Est, iar Ucraina deţine locul doi (după
Federaţia Rusă) dintre partenerii CIS. Dezvoltarea acestor relaţii cu ţările vecine (România şi
Ucraina) reprezintă baza colaborării regionale şi este caracterizată printr-o anumită particularitate.
Statele regiunii (România, Republica Moldova şi Ucraina) sunt state suverane şi independente,
având preocupări comune şi interese specifice în problemele securizării frontierelor, precum şi ale
asigurării păcii şi stabilităţii în zonă, cele trei state făcând parte din anumite organizaţii
internaţionale şi dorind să respecte obligaţiile pe care şi le-au asumat aderând la aceste organizaţii.
La mijlocul anilor ’80 au fost stabilite relaţii de colaborare între regiunile frontaliere ale
Republicii Moldova, României şi Ucrainei, însă ele purtau un caracter mai mult formal. Relaţii de
colaborare s-au intensificat după anul 1989. Prin semnarea tratatului de bază româno-ucrainean la
2 iunie 1997, au fost puse bazele unei cooperări mai strânse între România şi Ucraina în diferite
domenii, inclusiv în domeniul cooperării transfrontaliere. În conformitate cu art. 8 al Tratatului,
părţile se angajau să sprijine cooperarea dintre unităţile administrativ-teritoriale din regiunile de
frontieră. Mai mult decât atât, prin acelaşi articol se preconiza crearea euroregiunilor „Prutul de
96
Sus” şi „Dunărea de Jos” la care puteau să participe şi unităţi administrativ-teritoriale din
Republica Moldova.
Euroregiunile, fiind formele instituţionalizate ale cooperării transfrontaliere, constituie, în
prezent, un model eficace privind rezolvarea problemelor de dezvoltare social-economică a
oricăror ţări limitrofe. Aceasta se explică prin faptul că între regiunile de frontieră ale ţărilor
limitrofe există legături tradiţionale stabilite de veacuri, problemele cu care se confruntă sunt în
mare parte omogene, iar rezolvarea lor nu se poate face exclusiv pe teritoriul statelor naţionale
[40].
Cooperarea dintre regiunile de frontieră în triunghiul România–Republica Moldova–Ucraina
are o tradiţie bogată, având în vedere următorii factori:
• colectivităţile din regiunile frontaliere sunt omogene din punctul de vedere al comunităţii de
limbă, tradiţii, obiceiuri etc.;
• perioada de tranziţie la economia de piaţă este caracteristică celor trei state vecine;
• poziţia geografică favorabilă, ce se caracterizează primordial prin amplasarea acestor regiuni
la intersecţia coridoarelor transnaţionale care leagă ţările Europei Occidentale cu ţările din
Transcaucazia şi Asia Mijlocie.
Obiectivele principale care au fost şi sunt urmărite prin demararea cooperării
transfrontaliere la frontiera Republicii Moldova cu România şi Ucraina sunt:
• asigurarea unei zone de securitate şi stabilitate;
• susţinerea comunităţilor româneşti şi ucrainene din cele trei state;
• consolidarea valorilor democratice şi promovarea principiilor democratice prin intermediul
euroregiunilor, cooperării transfrontaliere şi interregionale;
• susţinerea şi promovarea ÎMM din regiunile de frontieră ca factor principal al dezvoltării
socioeconomice a regiunilor;
• realizarea unei cooperări intense şi eficiente privind lupta împotriva traficului de droguri,
fiinţe umane etc.;
• sprijin pentru admiterea Ucrainei şi Republicii Moldova la diferite forme de cooperare din
Europa Centrală şi de Sud-Est.
Un rol deosebit în reglementarea relaţiilor de cooperare transfrontalieră îl au actele emise de
organele de conducere ale euroregiunii. Acestea includ Acordul de constituire, Statutul
Euroregiunilor şi Deciziile Consiliilor Euroregiunilor. Reglementările în cauză sunt elaborate în
baza Convenţiei-cadru de cooperare transfrontalieră. Unicitatea acestor acte, ca şi în cazul
acordurilor bilaterale dintre autorităţile regionale, constă în aplicabilitatea acestora pe întreg
teritoriul euroregiunii, teritoriu ce transcende frontierele naţionale.
97
Prevederi asemănătoare conţine Legea privind autoadministrarea locală din 21.05 1997 din
Ucraina în cazul când sunt stabilite competenţele autorităţilor publice locale, raionale şi regionale.
Reglementările dreptului intern al României în domeniu sunt prevăzute în Legea
administraţiei publice locale nr.69 din 26.11.1991 şi Legea privind dezvoltarea regională nr.151
din 15.07 1998. Conform unor articole ale Legii din 1991, consiliile locale decid „în condiţiile
legii, colaborarea cu agenţi economici din străinătate, în scopul realizării unor acţiuni sau lucrări
de interes comun”. De asemenea, se accentuează prevederea atribuţiei consiliilor locale de a hotărî
„stabilirea legăturilor de colaborare, cooperare şi înfrăţire cu localităţile din străinătate” (o
atribuţie de care nu dispun consiliile judeţene). În legea privind dezvoltarea regională se indică că
unul dintre obiectivele de bază ale politicii de dezvoltare regională în România este stimularea
cooperării interregionale, interne şi internaţionale, a celei transfrontaliere. Consiliul Naţional
pentru Dezvoltare Regională are atribuţia de a urmări realizarea obiectivelor dezvoltării regionale,
inclusiv în cadrul activităţilor de cooperare externă a regiunilor de dezvoltare, de tip
transfrontalier, interregional, la nivelul euroregiunilor.
Analizând situaţia actelor normative, e necesar a menţiona că deşi prevederile stipulate în
aceste acte normative sunt asemănătoare, totuşi, este destul de greu a realiza prevederile art.5 din
Convenţia-cadru europeană: „Părţile vor analiza oportunitatea de a acorda colectivităţilor sau
autorităţilor teritoriale participante aceleaşi facilităţi ca şi în cazul în care cooperarea s-ar
exercita pe plan intern”. Cu alte cuvinte, este vorba despre clauza regimului naţional sau
principiul posibilităţilor egale. Conform acestei clauze, colectivităţilor sau autorităţilor li se oferă
drepturi şi obligaţiuni ca şi propriilor subiecţi cu privire la impozitele pe mărfuri şi servicii;
condiţiile de folosire a mijloacelor de transport, a depozitelor, instalaţiilor portuare. Practic,
această clauză oferă posibilitatea soluţionării dificultăţilor de ordin netarifar, stabilind acelaşi
tratament pentru importator şi exportator pe piaţa importatorului. Din punct de vedere formal
subiecţii părţilor au posibilitatea de a beneficia reciproc pe teritoriul celuilalt stat semnatar de
aceleaşi drepturi şi avantaje de care beneficiază subiecţii naţionali. Practic, articolul 5 al
Convenţiei-cadru stabileşte un instrument al liberului schimb în comerţul dintre părţi, asigurând
egalitatea juridică a partenerilor ce provin din ţări diferite.
Până în prezent nu există acorduri interstatale referitoare la cooperarea transfrontalieră la
nivel regional şi local, care ar dezvolta relaţiile în spiritul articolului 5 al Convenţiei-cadru.
Armonizarea legislativă şi facilitarea cooperării în euroregiuni este o problemă a cărei
dificultate implică delimitarea domeniilor şi abordarea diferenţiată, reieşind din premisele şi
orientările recomandate prin documentele semnate deja. Astfel, în plan european Convenţia la
care a aderat şi Republica Moldova stipulează condiţiile-cadru ce trebuie transpuse în legislaţia
naţională a statelor semnatare. Din această perspectivă, având în vedere opţiunile celor 3 state-
98
partenere pentru integrarea europeană, precum şi gradul diferit de avansare în vederea ajustării
legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar, calea de urmat în perioada tranzitorie este cea
recomandată pentru statele cu sisteme de legislaţie cu diferenţe - încheierea de tratate/acorduri
interstatale, precum şi de nivel regional/local (urmând modele recomandate de Convenţia-cadru).
O atare tratare a problemei de către cele 3 state – Republica Moldova, România şi Ucraina – ar
permite autorităţilor locale şi regionale şi anumitelor organizaţii publice să se angajeze în
cooperarea transfrontalieră în baza dreptului public şi privat, propunându-şi şi reglementări
specifice cu privire la managementul programelor de cooperare. Acordurile ce însoţesc
programele strategice au devenit cele mai utilizate instrumente de cooperare transfrontalieră în
Vest sub toate aspectele şi la toate nivelurile pe care le implică un "program transfrontalier",
respectiv planificarea, implementarea, monitorizarea, finanţarea, controlul.
Acordurile şi protocoalele bilaterale (trilaterale) interguvernamentale. Cele mai importante
acte normative care reglementează relaţiile bilaterale moldo-ucrainene sunt:
• Tratatul de bună vecinătate, prietenie şi colaborare între Republica Moldova şi Ucraina din
23.10.92 (în vigoare din 5.01.1997);
• Acordul cu privire la comerţul liber din 29.08.95 (în vigoare din 27.05.1996). Un nou acord
de comerţ liber dintre Republica Moldova şi Ucraina a fost semnat de către preşedinţii celor
două state la 13 noiembrie 2003, fiind deja ratificat de partea moldovenească;
• Convenţia pentru evitarea dublei impuneri pe venit şi pe proprietate şi prevenirea evaziunii
fiscale din 29.08.1995 (în vigoare din 20.05.1996);
• Acordul cu privire la promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor din 29.08.1995 (în
vigoare din 20.05.1996).
Unele aspecte legate direct de cooperare transfrontalieră sunt reglementate în următoarele
acorduri cu Ucraina:
• Acordul cu privire la punctele de trecere a frontierei de stat moldo-ucrainene şi simplificarea
formalităţilor de trecere a frontierei de către cetăţenii care locuiesc în raioanele de frontieră
din 11.03.1997;
• Acordul privind colaborarea unităţilor administrativ-teritoriale ale Republicii Moldova şi
regiunilor de frontieră ale Ucrainei din 11.03.1997;
• Acordul cu privire la folosirea în comun şi protecţia apelor de frontieră din 23.11.94.
E de menţionat că au fost semnate acorduri de colaborare în domeniile vamal, lupta
împotriva criminalităţii, transporturi, electroenergetică, standardizare şi certificare, educaţie.
În relaţiile bilaterale cu România, Republica Moldova are semnate:
• Acordul cu privire la comerţul liber din 15.02.1994 (în vigoare din 17.11.1994) care a
funcţionat până 1.01.2007;
99
• Convenţia pentru evitarea dublei impuneri pe venit şi pe proprietate şi prevenirea evaziunii
fiscale din 21.02.1995 (în vigoare din 10.04.1996);
• Acordul cu privire la promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor din 14.08.1992 (în
vigoare din 20.05.1996).
În relaţiile trilaterale care au avut un rol hotărâtor în crearea euroregiunilor între
România–Republica Moldova–Ucraina, pot fi menţionate:
• Declaraţia de la Ismail a preşedinţilor celor trei state privind cooperarea trilaterală din
04.07.1997;
• Declaraţia de la Chişinău a preşedinţilor celor trei state privind colaborarea trilaterală din
22.10.1998;
• Acordul privind cooperarea în zona formată din ariile naturale protejate ale Deltei Dunării şi
Prutului de Jos din 05.06.2000.
Pasivitatea părţii moldoveneşti în lansarea şi realizarea activităţilor de cooperare este
cauzată de mai mulţi factori.
Structurile administrativ-teritoriale moldoveneşti constituite în 2003 au redus mult
capacitatea şi aşa destul de joasă în promovarea unor politici de cooperare de sine stătător. După
preconizata revenire la sistemul administrativ-teritorial existent până în 1999, putem presupune,
că Moldova nu va mai avea regiuni economice propriu-zise şi nici instituţii capabile să exercite
funcţiile de extensiune şi dezvoltare economică la nivel regional. La rândul său aceasta înseamnă
că pur şi simplu nu vor exista beneficiarii propriu-zis la care şi se orientează strategia regională
europeană [29, p. 144].
Revenirea la raioane demonstrează prezenţa greşelilor comise atât până, cât şi după
instituirea judeţelor: limitarea puterii fiscale a colectivităţilor locale, majorarea numărului de
unităţi administrativ-teritoriale de nivelul întâi şi doi, limitarea autonomiei decizionale,
descurajarea cooperării transfrontaliere, intercomunale şi interregionale, se prefigurează în
continuare ambiguitatea delimitării competenţelor ş.a. Administraţiile raionale nu vor avea
capacităţile instituţionale şi resursele umane necesare pentru absorbţia fondurilor europene, prin
urmare, nu vor avea acces la aceste fonduri.
Un alt factor este reforma administrativ-teritorială din 2003, care a pus în dificultate
cooperarea transfrontalieră în cadrul euroregiunilor „Dunărea de Jos”, „Siret–Prut–Nistru” şi
„Prutul de Sus” la care Republica Moldova este parte. Acordurile încheiate de autorităţile
judeţene cu partenerii transfrontalieri au devenit lipsite de sens, deoarece fiecare judeţ a fost
fracţionat în 2-5 raioane. Dacă până în mai 2003 teritoriul Republicii Moldova din cadrul
euroregiunii „Siret–Prut–Nistru” cuprindea 5 judeţe-membre (Chişinău, Lăpuşna, Orhei, Soroca şi
Ungheni), acum acestea au devenit 18 raioane, ceea ce înseamnă 18 parteneri transfrontalieri şi 18
100
viziuni asupra modalităţilor de cooperare. Teritoriul României, parte componentă la aceeaşi
euroregiune, este comparabil cu cel al Republicii Moldova, dar include doar trei judeţe (Iaşi,
Neamţ şi Vaslui). Practic, participarea parţii moldoveneşti în cadrul euroregiunilor poartă un
caracter inerţial, fiind catalizată mai mult de relaţiile româno-ucrainene. Totodată, atât la nivel
central, cât şi la nivel local nu există strategii de integrare regională sau planuri de acţiuni
concrete care să valorifice beneficiile cooperării pentru teritoriile moldoveneşti de la frontieră.
O altă cauză este (pe parcursul implicării Republicii Moldova în dezvoltarea cooperării
regionale transfrontaliere) (fig.23), insuficienţa resurselor financiare de la bugetele locale pentru
finanţarea activităţilor de cooperare, accesul şi posibilităţile reduse la sursele financiare externe.
Experienţa Republicii Moldova în CRT: de la TACIS pînă la IPEV
TACIS CBC 1996-2003
CADSES - Program de Vecinatate2000-2006
Program de Vecinatate-Romania-Moldova
2004-2006
Romania-Ukraina-Moldova
2007-2013
Spaţiul European Sud-EstCADSES - SEES
“South East European Space”
2007-2013
Marea Neagră-BS“Black Sea”
2007-2013
Fig.23. Experienţa Republicii Moldova în cadrul cooperării regionale transfrontaliere Sursa: prelucrări ale autorului în baza datelor Secretariatului Comun Tehnic al Programului de Vecinătate, Ministerul Economiei şi Comerţului, Republica Moldova.
Pornind de la cele menţionate, trebuie să menţionăm că bugetul UE pentru Republica
Moldova în cadrul programului TACIS CBC (capitol II) pentru perioada 1996-2003 prevedea
fonduri în sumă de aproximativ 31 milioane euro (Fig.24). Pe lângă aceasta a fost deschisă o linie
de finanţare în sumă de 500 milioane euro la Banca Europeană de Investiţii pentru Ucraina, Rusia,
Moldova şi Belorusia privind finanţarea proiectelor în următoarele domenii: protecţia mediului,
transport, telecomunicaţii, infrastructură în sectorul energetic, în special coridoare transeuropene,
cu aspect transfrontalier pentru un stat-membru al UE [160].
În Republica Moldova TACIS CBC, în perioada 1996-2004, a sprijinit mai multe programe,
printre care:
101
- Programul de infrastructură la posturile de frontieră Leuşeni–Ungheni–Giurgiuleşti
(începând cu 1997);
- Programul de cooperare transfrontalieră (dezvoltarea sectorului privat în agricultură,
stimularea activităţii întreprinderilor mici şi mijlocii, stimularea şi încurajarea
antreprenoriatului şi a sectorului informal) la Ungheni (octombrie 2002 – octombrie 2004);
- Programul de informare şi educaţie în domeniul protecţiei mediului (elaborarea unui pachet
informaţional pentru oficialităţi, reprezentanţi ai ONG etc., instruirea echipelor naţionale şi
formarea formatorilor, proiecte-pilot la nivel naţional şi regional) (octombrie 2002–
decembrie 2004);
Progresul realizat de la TACIS pînă la IPEV
? Proiecte aprobatecall 2004: 2 proiecte aprobate
Call 2005/06: 10 proiecte aprobate
23 implementedprojects
€ 126 m Ro-Md-Ua€ 17 m BS
€ 206 m SEE
€ 5 m PV Ro-Mo€ 5 m CADSES
€ 31 m
2007-20132004 - 20061996 - 2003
IPEV CBC PV CBCTACIS CBC
Fig.24. Progresul realizat de la TACIS până la IPEV, 2007
Sursa: prelucrări ale autorului în baza datelor Secretariatului Comun Tehnic al Programului de Vecinătate, Ministerul Economiei şi Comerţului, Republica Moldova.
- Consolidarea managementului la frontieră (activităţi menite să faciliteze traficul de persoane
şi de bunuri la frontieră, precum şi combaterea activităţilor criminale, a traficului ilicit de
persoane etc.) (decembrie 2003 – decembrie 2004);
- Programul de armonizare a sistemului de standardizare din Republica Moldova
(armonizarea legislaţiei, dezvoltarea resurselor umane, capacităţi instituţionale, promovarea
cooperării internaţionale în acest domeniu) (aprilie 2003 – aprilie 2005);
- Programul de consultanţă politică pentru oficiile prim-ministrului şi al ministrului economiei
(elaborarea şi implementarea Programului de reforme ale Guvernului Republicii Moldova şi,
102
în particular, a Strategiei de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei (11 martie 2004 – 11
martie 2005).
În cadrul programului de vecinătate (2004-2006), Republica Moldova a beneficiat de 2
proiecte mari în suma de 950 000 EUR (fig.25), iar pentru perioada de finanţare 2007-2013 va
beneficia de 126 milioane EUR, în cadrul Programului de Vecinătate România–Ucraina–
Moldova; de 17 milioane – Programul Mării Negre şi de 206 milioane – Programul CADSES/
SEES (Fig.26).
ROMANIA - MOLDOVA
4 counties - ENTIRE COUNTRY
Programul de Vecinătate 2004-2006
110 propuneri de proiecte primite (€15.68 m) din care
47 proiecte contractate:ROMANIA: 100 proiecte depuse din
care aprobate 45 (in suma de € 6 m)
MOLDOVA: 10 proiecte depuse din care aprobate 2 (€ 950.000), anume:
1. Contribuirea la dezvoltarea socio-economică durabilă în regiunile de frontieră dintre Romania –Moldova. Buget: € 820.000 (EU contribuirea 75%).
2. Dezvoltarea capacităţii de investire în zona turistică Hînceşti – Leuşeni. Buget: € 418.830 (EU contribuirea 71%)
Fig.25. Rezultatul Programului de Vecinătate, 2004-2006
Sursa: prelucrări ale autorului în baza datelor Secretariatului Comun Tehnic al Programului de Vecinătate, Ministerul Economiei şi Comerţului, Republica Moldova. (http:/www.jts.md )
Fig. 26. Perspectivele financiare pentru dezvoltarea CRT a Republicii Moldova, 2007-2013
Sursa: prelucrări ale autorului în baza datelor Secretariatului Comun Tehnic al Programului de Vecinătate, Ministerul Economiei şi Comerţului, Republica Moldova.(http:/www.jts.md )
103
În concluzie, Republica Moldova beneficiază astfel de un cadru legislativ internaţional
pentru promovarea cooperării transfrontaliere, precum şi de programele Consiliului Europei
privind întărirea democraţiei la nivel local şi regional, programele de asistenţă media şi cooperare
tehnică, de dezvoltare a euroregiunilor şi susţinerea Comisiei Europene şi a Pactului de Stabilitate
în domeniul legislativ şi al democratizării instituţiilor. Relaţia dintre calitatea de membru al
Consiliului Europei şi cea de ţară inclusă în aria PEV este directă şi presupune un nivel ridicat de
complementaritate şi intercondiţionalitate pe dimensiunea economică.
3.3 Perspectiva dezvoltării ascendente a euroregiunilor şi impactul acestora asupra
dezvoltării şi integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană
Un element-cheie al dezvoltării economice şi al stabilităţii politice în Europa de Sud-Est îl
constituie cooperarea regională transfrontalieră, cum a fost menţionat în paragraful anterior al
lucrării respective. În consecinţă, au fost adoptate numeroase programe şi iniţiative (punctul 2.2)
care au încurajat şi au susţinut proiecte de cooperare transfrontaliere în cadrul UE-27, una dintre
cele mai răspândite forme de cooperare transfrontaliere în Europa Centrală şi de Est fiind
euroregiunile (punctul 1.3).
România, Republica Moldova şi Ucraina trebuie să facă faţă provocărilor şi
oportunităţilor create de procesul de răspândire a arealului de acţiune a Uniunii Europene. Statele,
mai ales Republica Moldova şi Ucraina, sunt ameninţate de a fi în afara procesului de integrare
europeană, dar fiind vecinii direcţi ai Uniunii Europene şi declarând clar integrarea cu Uniunea
Europeană, unul din scopurile strategice. Aceste ţări sunt nevoite să caute căi de atingere a acestui
scop, cooperarea regională transfrontalieră din cadrul euroregiunilor fiind unul dintre domeniile
în care o transformare efectivă este posibilă şi ar fi percepută şi susţinută de UE.
Republica Moldova este parte la trei iniţiative transfrontaliere de tipul euroregiunilor:
Dunărea de Jos (1998), formată din fostul judeţul Cahul (Republica Moldova), judeţele
Brăila, Galaţi şi Tulcea (România) şi regiunea Odesa (Ucraina);
Prutul de Sus (2000): fostele judeţele Bălţi şi Edineţ (Republica Moldova), judeţele
Botoşani şi Suceava (România) şi regiunea Cernăuţi (Ucraina); i
Siret–Prut–Nistru (2002): fostele judeţele Ungheni, Chişinău, Lapuşna, Soroca şi Orhei
(Republica Moldova) şi judeţele Iaşi, Piatra Neamţ şi Vaslui (România).
În prezent, aproximativ 70% din teritoriu şi 80% din populaţia Republicii Moldova participă la
activităţi transfrontaliere în cadrul euroregiunilor.
Cele trei ţări implicate în aceste euroregiuni au încheiat numeroase acorduri economice şi de
cooperare, cele mai multe dintre ele stimulate de existenţa trilateralei: România–Republica
Moldova–Ucraina.
104
Aderarea la multitudinea de convenţii şi acorduri în cadrul forurilor şi organizaţiilor
mondiale şi regionale, din care face parte Republica Moldova, menţionate in punctul 3.2, au
permis să extinderea cadrului legal în care pot activa euroregiunile. Totodată, armonizarea
legislaţiilor celor trei ţări cu cea a Uniunii Europene ar stimula dezvoltarea euroregiunilor în toate
domeniile, în conformitate cu obiectivele lor. În prezent, cadrul legal existent este suficient pentru
coordonarea şi planificarea activităţilor legate de cooperare, dar insuficient pentru realizarea
proiectelor comune.
Încă un factor negativ este că în Republica Moldova funcţionează slab structurile
guvernamentale pentru promovare şi sprijinire a intereselor Euroregiunilor. Este de menţionat, că
la nivel naţional, prin Hotărârea Guvernului nr. 264 din 11.03.2003 privind dezvoltarea cooperării
transfrontaliere în cadrul euroregiunilor au fost stabilite sarcinile principale şi aprobată
componenţa nominală a Comisiei pentru dezvoltarea cooperării transfrontaliere.
Comisia a fost abilitată cu realizarea următoarelor atribuţii:
• instituirea mecanismelor de colaborare transfrontalieră în cadrul euroregiunilor ca elemente
principale ale procesului de integrare europeană;
• crearea unui sistem de transpunere în realitate a convenţiilor, acordurilor (tratatelor), la care
Republica Moldova a aderat în cadrul forumurilor organizaţiilor mondiale şi regionale, şi a
deciziilor aprobate de consiliile euroregiunilor;
• crearea unei structuri pentru intensificarea cooperării transfrontaliere în diverse domenii
între unităţile administrativ-teritoriale ale Republicii Moldova, României şi Ucrainei;
• încurajarea cooperării prin promovarea diverselor forme de colaborare transfrontalieră.
Un factor pozitiv este Declaraţia Guvernului Republicii Moldova care a aprobat
„Concepţia cooperării transfrontaliere a Republicii Moldova pentru 2004-2006” din 29 septembrie
2004 [20] în care, la rândul său, sunt stipulate direcţiile strategice, principiile şi criteriile
fundamentale, baza instituţională şi planul activităţilor de realizare a concepţiei cooperării
transfrontaliere în cadrul regiunilor de frontieră ale Republicii Moldova care fac parte din
euroregiunile „Prutul de Sus”, „Siret–Prut–Nistru” şi „Dunărea de Jos”.
În continuare vom analiza euroregiunile din punctul de vedere instituţional şi economico-
social, precum şi oportunităţile de dezvoltare a acestor structuri cu accentul pe susţinerea ÎMM
inovative în regiunile de frontieră ale Republicii Moldova.
Euroregiunea "Dunărea de Jos" (EDJ). Proiectul cooperării transfrontaliere -
euroregiunea “Dunărea de Jos” a fost lansat de către România la începutul anului 1997 ca urmare
a demersului autorităţilor locale şi regionale din România, Republica Moldova şi Ucraina şi
datorită evoluţiei pozitive a relaţiilor dintre cele trei state.
105
La 3-4 iulie 1997 la Ismail a fost semnată "Declaraţia privind colaborarea trilaterală", iar
la 24-25 februarie 1998 în aceeaşi localitate a avut loc, sub egida Consiliului Europei, o reuniune
la care a fost semnată "Declaraţia cu privire la promovarea cooperării transfrontaliere dintre
autorităţile locale şi regionale din România, Republica Moldova şi Ucraina". La 14 august 1998
părţile participante au semnat, la Galaţi, Acordul cu privire la constituirea euroregiunii “Dunărea
de Jos”, prin care s-a aprobat Statutul ce asigură cadrul juridic de organizare şi desfăşurare a
activităţii. La reuniunea euroregiunii din 14 decembrie 2001, la Odesa, euroregiunea a obţinut
statut de membru al Asociaţiei Europene a Regiunilor Transfrontaliere.
La 1 octombrie 2003, partea moldovenească în cadrul euroregiunii includea 106 localităţi,
dintre care 2 oraşe şi 62 comune (sate) cu 104 localităţi rurale în componenţa lor.
În baza Acordului de constituire, euroregiunea “Dunărea de Jos” are următorii membri:
• din partea Republicii Moldova - după implementarea reformei administrativ-teritoriale din
2003, Republica Moldova este reprezentată de raionale Cahul şi Cantemir;
• din partea României - judeţele Brăila, Galaţi, Tulcea;
• din partea Ucrainei - regiunea Odesa.
În cadrul euroregiunii „Dunărea de Jos” Republica Moldova este reprezentată de două
unităţi administrativ-teritoriale: Cahul şi Cantemir. Geografic această regiune este situată în partea
de sud a Republicii Moldova, pe Câmpia Prutului Inferior, Câmpia de Vest a Mării Negre şi
Podişul Tigheciului. Regiunea se mărgineşte la nord cu raionul Leova, la nord-est cu raionul
Cimişlia, la est cu raionul Taraclia şi UTA Găgăuzia, la vest pe râul Prut cu judeţele Galaţi şi
Vaslui din România, la sud-vest pe râul Dunărea cu judeţul Tulcea (România), la sud cu raionul
Reni, regiunea Odesa (Ucraina). Suprafaţa totală a regiunii este de 2,4 mii km2 care reprezintă
7,1% din suprafaţa totală a republicii unde locuiesc 193,3 mii de persoane sau 4,6% din populaţia
ţării (tabelul 8).
Tabelul 8
Caracteristica euroregiunii „Dunărea de Jos”, 2005
Ponderea teritoriului Ponderea populaţiei Unitatea administrativ-
teritorială
Teritoriu, mii km2 pe ţară euroregiu
ne
Populaţia, mii
locuitori pe ţară euroregiune
Pop. urbană,
%
Nr. loc/ km2
Raionul Cahul 1,5 4,4% 2,8% 123 2,9% 3,1% 33,1% 82 Raionul Cantemir 0,9 2,7% 1,7% 67 1,6% 1,7% 9,9% 74
Judeţul Brăila 4,4 1,9% 8,3% 403 1,8% 10,0% 55,7% 92 Judeţul Galaţi 4,5 2,0% 8,5% 643 2,7% 16,0% 55,1% 143 Judeţul Tulcea 8,4 3,5% 15,8% 266 1,2% 6,6% 37,4% 32 Regiunea Odesa 33,3 5,5% 62,8% 2528 5,1% 62,7% 66,2% 76
În total 53,0 100,0% 4030 100,0% Sursa: Tabel sistematizat de autor în baza proiectului TACIS ”Atlasul judeţelor Republicii Moldova” şi Anuarului statistic al Republicii Moldova, 2005.
106
Totodată, din tabelul 8, putem evidenţia ca teritoriul euroregiunii „Dunărea de Jos”
reprezintă 53 mii km2 cu o populaţie de 4 030 mii de locuitori. Regiunile de frontieră ale
Republicii Moldova (Cahul, Cantemir) din cadrul euroregiunii au o pondere mică a teritoriului
(4,5%) şi a populaţie (4,8%) în comparaţie cu unităţile administrative ale României şi Ucrainei.
Scopul principal al constituirii euroregiunii este promovarea cooperării transfrontaliere în
regiunea bazinului inferior al Dunării. Pentru realizarea scopului membrii euroregiunii
colaborează având drept obiective:
• organizarea şi coordonarea acţiunilor ce promovează colaborarea economică, ştiinţifică,
ecologică, culturală, educaţională şi sportivă;
• elaborarea programelor de cooperare transfrontalieră în domenii de activitate stabilite de
comun acord;
• promovarea şi facilitarea contactelor dintre agenţii economici, instituţii, ONG, experţi în
diferite domenii;
• medierea şi facilitarea cooperării membrilor săi cu alte organizaţii, instituţii şi agenţii
internaţionale.
La reuniunea euroregiunii din 14 decembrie 2001, la Odesa, euroregiunea a obţinut statutul
de membru al AEBR. La şedinţa Consiliului Euroregiunii din 16-17 octombrie 2002, preşedinţia a
fost preluată de fostul judeţ Cahul.
Organismul cu putere de decizie este Consiliul euroregiunii “Dunărea de Jos”, iar
instituţiile aferente funcţionării acestuia sunt Centrul de coordonare şi comisiile pe domenii.
Dintre acţiunile desfăşurate până în prezent sub egida euroregiunii pot fi evidenţiate:
• încheierea Protocolului dintre Consiliul raional Reni, Administraţia raională de stat Reni,
Portul Reni, Consiliul judeţean Galaţi, Administraţia porturilor Dunării Maritime Galaţi,
Regionala Căii Ferate Galaţi, privind condiţiile de realizare a unei linii de transport fluvial
de mărfuri, mijloace auto şi pasageri între porturile Reni (Ucraina) şi Galaţi (5 mai 1999);
• semnarea Protocolului de colaborare între Consiliul judeţean Tulcea şi Consiliul judeţean
Cahul (12 mai 2000);
• semnarea Protocolului de Colaborare dintre Consiliul judeţean Tulcea şi Consiliul regional
Odesa, Administraţia regională de stat Odesa (10 octombrie 2000), cu un accent deosebit pe
întreprinderea demersurilor necesare realizării unor puncte de control a frontierei de stat
pentru traficul internaţional de mărfuri şi pasageri;
• desfăşurarea reuniunii tripartite privind cooperarea transfrontalieră pentru conservarea
naturii în zona Deltei Dunării şi Prutului inferior (16 decembrie 2000, Tulcea), ocazie cu
107
care s-a înfiinţat Comisia mixtă pentru coordonarea zonei transfrontaliere de protecţie a
naturii;
• deschiderea, la 14 decembrie 2001, a liniilor de transport Tulcea–Reni şi Galaţi–Reni, etc.
În relaţiile comerciale din cadrul euroregiunii „Dunărea de Jos” e necesar a menţiona
activitatea fostului judeţ Cahul. Volumul total al comerţului cu regiunea Odesa (Ucraina) a acestei
unităţi teritorial-administrative a atins cifra de 839,65 mii USD, pe când cifra comerţului total cu
judeţele Galaţi, Brăila, Tulcea (România) este de doar 134,84 mii USD (tab.9). Astfel,
aproximativ 86 la sută din tranzacţii sunt efectuate cu partenerii din regiunea Odesa şi restul 16%
cu unele întreprinderi din judeţele româneşti din cadrul euroregiunii. Aceasta se explică prin
faptul că întreprinderile autohtone (din judeţul Cahul) aveau deja stabilite nişte relaţii de
colaborare, precum şi canale de marketing create şi rămase de pe timpul existenţei URSS, în
acelaşi timp relaţiile cu partenerii români fiind într-o dezvoltare foarte lentă.
Tabelul 9
Geografia comerţului exterior în cadrul Euroregiunii „Dunărea de Jos”, 2005 (mii USD)
Sursa: tabel sistematizat de autorîin baza proiectului TACIS ”Atlasul judeţelor Republicii Moldova” şi Anuarului statistic al Republicii Moldova, 2005.
Euroregiunea "Prutul de Sus" (EPS)
Ideea înfiinţării acestei euroregiuni a fost înscrisă la iniţiativa părţii române în Tratatul
privind relaţiile de bună vecinătate şi colaborare dintre România şi Ucraina, semnat la 2 iunie
1997, în vederea cuprinderii judeţelor Botoşani şi Suceava din România, raioanelor Briceni,
Glodeni, Edineţ, Făleşti, Râşcani, Ocniţa, care ulterior intrau în raza judeţelor Bălţi şi Edineţ din
Republica Moldova şi regiunii Cernăuţi din Ucraina. Din motivul dificultăţii reflectării datelor
statistice noi referitor la raioane, în continuare analiza va fi efectuată pe baza unităţilor
administrativ-teritoriale judeţene.
Totodată, crearea euroregiunii se înscria în linia trasată de documentele menţionate anterior
- “Declaraţia preşedinţilor României, Republicii Moldova şi Ucrainei privind colaborarea
trilaterală” şi “Protocolul de colaborare trilaterală cu guvernele României, Republicii Moldova,
Ucrainei“, semnate cu ocazia întâlnirii trilaterale la nivel înalt de la Ismail (3-4 iulie 1997) prin
care se încuraja stabilirea şi dezvoltarea unor legături directe între autorităţile locale, în special în
zonele adiacente din cele trei state, în scopul dezvoltării cooperării dintre unităţile administrativ-
teritoriale, conform conceptului euroregiunilor.
Judeţul Brăila Judeţul Galaţi Judeţul Tulcea Regiunea Odessa Unitatea teritorial-administrativă import export import export import export import export
Fostul judeţ Cahul 9,31 13,38 18,47 119,97 0,00 1,50 196,06 839,65
108
În contextul înţelegerilor încheiate la 22 septembrie 2000, a fost semnat, la Botoşani,
Acordul de constituire a euroregiunii “Prutul de Sus”. Ulterior s-a adoptat Statutul euroregiunii şi
au fost înfiinţate secretariatul şi comisiile de lucru, au fost stabilite direcţiile prioritare de
activitate, Regulamentul de funcţionare şi au fost convenite proiectele în diverse domenii de
activitate. La 12 decembrie 2002 la euroregiunea "Prutul de Sus" a aderat regiunea Ivano-
Frankovsk din Ucraina.
În tabelul 10 putem observa că teritoriul euroregiunii “Prutul de Sus” este semnificativ mai
mic în comparaţie cu cel al “Dunărei de Jos” - 28,5 km2, cât şi ponderea regiunilor Republicii
Moldova după teritoriu şi populaţie sunt mici.
Tabelul 10
Caracteristica Euroregiunii “Prutul de Sus”, 2005
Ponderea teritoriului, %
Ponderea în populaţie, % Unităţile
teritorial-administrate
Teritoriul, mii km2 pe
ţară euro-
regiune
Populaţia,mii loc. pe
ţară euro-
regiune
Loc./ km2
În total din care: 28,9 100 2917,3 100 100,9 Fostul judeţ Edineţ 3,1 9,3 10,7 300,7 7,0 10,3 95 Fostul judeţ Bălţi 4,2 12,6 14,5 505,1 11,7 17,3 120 Judeţul Botoşani 5 2,1 17,3 461,3 2,1 15,8 92,5 Judeţul Suceava 8,1 3,4 28,0 716,3 3,2 24,6 84 Regiunea Cernăuţi 8,5 1,4 29,4 933,9 1,9 32,0 115
Sursa: tabel sistematizat de autor în baza proiectului TACIS ”Atlasul judeţelor Republicii Moldova” şi Anuarului Statistic al Republicii Moldova, 2005.
Dintre acţiunile desfăşurate, orientate spre facilitarea cooperării, pot fi menţionate:
• schimbul de experienţă în domeniul administrativ, social-economic, cultural etc.;
• adoptarea şi aplicarea, începând cu 1 iulie 2001, a Hotărârii Consiliului euroregiunii privind
anularea taxelor şi plăţilor locale la trecerea frontierelor de stat de către persoanele fizice
şi juridice care locuiesc sau sunt înregistrate pe teritoriul euroregiunii;
• identificarea şi începerea derulării proiectelor comune ale euroregiunii privind asigurarea
dezvoltării social-economice durabile şi creşterea nivelului de securitate tehnologico-
ecologică în sensul hotărârilor Summit-ului “Mediul şi dezvoltarea durabilă în regiunea
carpato-dunăreană” (Bucureşti, 2001);
• stabilirea parteneriatului cu unităţi administrativ-teritoriale din ţări-membre ale Uniunii
Europene (ex.: Landul austriac Carinthia, regiunea Schwaben/ Germania şi Departamentul
francez Mayenne);
• înaintarea în adresa preşedinţilor şi guvernelor României, Republicii Moldova şi Ucrainei, a
hotărârilor Consiliului euroregiunii privind crearea condiţiilor necesare pentru dezvoltarea în
continuare a colaborării transfrontaliere cu participarea partenerilor europeni.
109
Dacă analizăm geografia comerţului exterior pe euroregiune, constatăm că relaţiile
comerciale nu sunt omogene, predominând sau regiunile din România, sau cele din Ucraina. Spre
exemplu, volumul relaţiilor comerciale realizate cu judeţele Botoşani şi Suceava (România) este
de 130,4 mii USD faţă de 60,1 mii USD efectuat cu regiunea Cernăuţi (Ucraina) (tab.11).
Tabelul 11
Geografia comerţului exterior în cadrul Euroregiunii „Prutul de Sus”, 2005 (mii USD)
Judeţul Botoşani Judeţul Suceava Regiunea Cernăuţi Unităţile teritorial-
administrative import export import export import export
Fostul judeţ Bălţi 0,0 38,5 0,0 8,4 0,0 0,0
Fostul judeţ Edineţ 0,0 80,8 0,0 2,7 4,8 60,1
În total 0,0 119,3 0,0 11,1 4,8 60,1 Sursa: Tabel sistematizat de autor în baza proiectului TACIS ”Atlasul judeţelor Republicii Moldova” şi Anuarului Statistic al Republicii Moldova, 2005.
Concomitent, în procesul de îndeplinire a obligaţiunilor dintre subiectele programelor
interregionale, se atrage atenţia asupra existenţei unui şir de probleme legate de lipsa unor norme
complexe simplificate, clare şi transparente în vederea simplificării deplasării peste frontieră a
transportului, mărfurilor şi încărcăturilor.
Producţia agricolă din raioanele de nord ale Republicii Moldova, ca regulă, până nu demult
era prelucrată la întreprinderile ucrainene, iar materialele de construcţie ale întreprinderilor
ucrainene se bucurau de cerere în Moldova. Dar impozitarea actuală a mărfurilor şi serviciilor,
procedurile complicare de trecere a frontierei, necesitatea recunoaşterii certificatelor de către
ambele părţi, precum şi a multor altor documente, fac dezvoltarea schimbului de mărfuri
neavantajoasă în euroregiune, acest lucru referindu-se şi la atragerea investiţiilor interne şi
externe.
Un aspect caracteristic al funcţionării euroregiunii “Prutul de Sus” este includerea în
componenţa acestei structuri, conform acordurilor de parteneriat, a partenerilor din apus în
colaborarea transfrontalieră landului Carintia (Austria) şi a districtului Şvabia (landul Bavaria,
Germania). Participarea acestora este privită drept una dintre condiţiile necesare în dezvoltarea
cu succes a colaborării în euroregiune, inclusiv a celei economice şi comerciale, şi în
reglementarea relaţiilor (prin proiecte) atât cu unităţile regionale concrete din ţările UE, cât şi cu
structurile şi programele internaţionale respective.
Euroregiunea "Siret–Prut-Nistru" (ESPN)
În urma a unei iniţiative comune a consiliilor unor judeţe din România şi Republica
Moldova, la 18 septembrie 2002, la Iaşi, a fost semnat Protocolul cooperării transfrontaliere a
euroregiunii "Siret–Prut–Nistru", care a inclus judeţele Iaşi, Vaslui şi Neamţ din România şi,
110
respectiv, Chişinău, Ungheni şi Lăpuşna, din Republica Moldova. La 4 decembrie 2002 la
Ungheni a fost semnat Statutul de funcţionare a euroregiunii “Siret–Prut–Nistru”, totodată,
judeţele Orhei şi Soroca devenind membre ale euroregiunii (tab.12).
Tabelul 12
Caracteristica euroregiunii “Siret–Prut–Nistru”, 2005
Ponderea teritoriului, %
Ponderea în populaţie, % Unităţile
teritorial-administrate
Teritoriul, mii km2 pe
ţară euro
regiune
Populaţiamii loc. pe
ţară euro
regiune
Nr. loc/km2
Fostul judeţ Chişinău 3,4 10,1 12,9 382,2 10,5 13,6 112 Fostul judeţ Lăpuşna 3,5 10,4 13,3 282,2 7,8 10,0 81 Fostul judeţ Orhei 3,2 9,5 12,1 303,4 8,4 10,8 95 Fostul judeţ Ungheni 2,3 6,8 8,7 258,9 7,1 9,2 113 Fostul judeţ Soroca 3,2 9,5 12,1 278 7,7 9,9 87 Judeţul Iaşi 5,5 16,3 20,8 836,8 23,1 29,8 152 Judeţul Vaslui 5,3 15,7 20,1 466,7 12,9 16,6 88
În total 26,4 100 2808,2 100 106 Sursa: tabel sistematizat de autor în baza proiectului TACIS ”Atlasul judeţelor Republicii Moldova”, 2005.
În cadrul acestei euroregiuni se mizează pe colaborarea la nivel administrativ local în
domeniile economic, cultural, al învăţământului şi al protecţiei copilului. Relaţiile comerciale
slabe din cadrul Euroregiunii „Siret–Prut–Nistru” demonstrează o colaborare subdezvoltată
nejustificată, volumul tranzacţiilor efectuate fiind de 629,5 mii USD (tab.13).
Prin urmare, analizând activitatea comercial-economică în triunghiul România–Republica
Moldova–Ucraina în cadrul euroregiunilor menţionat putem observa rezultate semnificative.
Volumul comerţului exterior în cadrul euroregiunilor realizat în anul 2005 a înregistrat suma de
2023,06 mii USD. Exportul total efectuat de către agenţii economici ai Republicii Moldova din
euroregiunile în anul 2005 a însumat 1667,86 mil. USD. Importul total al rezidenţilor în cadrul
euroregiunilor din partea Moldovei a însumat 355,2 mii USD.
Tabelul 13
Comerţul exterior al agenţilor economici din RM în cadrul Euroregiunilor
„Dunărea de Jos”, „Prutul de Sus” şi „Prut–Siret–Nistru”,2005 (mii USD)
Euroregiunile Total import Total export Comerţ exterior Balanţa comercială“Prutul de Sus” 4,76 190,47 195,23 +185,21 „Siret–Prut–Nistru” 126,60 502,90 629,50 +376,20 „Dunărea de Jos” 223,84 974,49 1198,33 +750,65
În total 355,20 1667,86 2023,06 +1312,06 Sursa: tabel sistematizat de autor în baza proiectului TACIS ”Atlasul judeţelor Republicii Moldova” şi Anuaurului Statistic al Republicii Moldova, 2005.
111
Analizând volumul comerţului exterior realizat în fiecare dintre euroregiuni, se observă o
preponderenţă considerabilă a exportului faţă de import. Astfel, în euroregiunea „Prutul de Sus”
(EPS) acoperirea importului de către export a rezultat cu o balanţă comercială pozitivă de 185,21
mii USD, respectiv relaţiile comerciale din euroregiunea „Siret–Prut–Nistru” (ESPN) au de
asemenea un sold pozitiv de 376,2 mii USD, iar în euroregiunea „Dunărea de Jos” (EDJ) volumul
exportului a depăşit cifra importului cu 750,65 mii USD. În total pe euroregiuni balanţa
comercială a cifrat suma de 1312,06 mii USD. Reprezentarea grafică a acestor rezultate (fig.27).
4.76
190.47195.23
185.21126.6
502.9
629.5
376.2
223.8
974.49
1198.33
750.65
0
200
400
600
800
1000
1200
Prutul de sus Siret-Prut-Nistru Dunărea de jos
Total import
Total export
Comerţ exterior
Balanţa comercială
Fig.27. Volumul comerţului exterior al agenţilor economici din Republica Moldova din cadrul euroregiunilor, 2005 (mii USD) Sursa: Investigaţiile autorului
Astfel, perspectivele colaborării regionale trilaterale prevăd dezvoltarea contactelor
nemijlocite şi a colaborării reciproc avantajoase dintre unităţile administrativ-teritoriale din
Ucraina, Republica Moldova şi România, în primul rând, în cadrul euroregiunilor create, în
particular prin completarea regulamentului actelor normative cu un conţinut concret.
Actualmente, evoluţia cooperării transfrontaliere in cadrul relaţiilor Republicii Moldova-
Ucraina şi Republica Moldova–România rămân modeste. Este dificil a estima adevăratul volum al
bunurilor şi al persoanelor ce au trecut prin Ucraina şi Moldova, deoarece statisticile existente nu
reflectă decât o treime din volumul real. Chiar dacă soluţia finală a problemei pare a fi complexă
şi greu de găsit, se pare că paşii iniţiali spre rezolvarea problemei ar fi introducerea unor norme
clare, simple, transparente şi eficiente de trafic a bunurilor, serviciilor şi persoanelor prin
112
frontieră. Din păcate, factorii domestici din ambele ţări creează mai multe premise pentru a
menţine tranzacţiile din umbră (care sunt nesigure, dar în schimb foarte profitabile pe termen
scurt).
Priorităţile cooperării transfrontaliere pentru Republica Moldova şi Ucraina includ asistenţă
în combaterea aşa-numitelor „obstacole pentru securitatea uşoară” care apar datorită poziţiilor
celor două ţări, fiind state de tranzit de la est la vest. În realitate, actualmente, atât Ucraina, cât şi
Moldova sunt afectate negativ de situaţia de a fi state de tranzit, deşi ele ar trebui să beneficieze
de coridoarele de transport care trec (sau ar putea trece, dacă ar fi asigurată o infrastructură
adecvată) prin teritoriile lor. În acest sens, dezvoltarea infrastructurii de transport la fel ca şi a
infrastructurii de frontieră sunt privite ca oportunităţi de dezvoltare economică a Republicii
Moldova, dar e nevoie de o reţea regională efectivă de transport şi de o îmbunătăţire a practicilor
şi procedurilor de administrare a frontierelor.
În fine, putem concluziona faptul căÎMM din regiunile transfrontaliere sunt dezavantajate de
poziţia lor periferică în ceea ce priveşte economia naţională a ţărilor respective. Apar dezavantaje
cum ar fi structurile comerciale neadecvate, dezechilibrele infrastructurii fizice şi economice,
slaba dezvoltare a parteneriatelor, reţelelor şi contactelor transfrontaliere. Aceste dezavantaje,
alături de problemele generale cu care se confruntă ÎMM, reprezintă obstacole în calea dezvoltării
şi competitivităţii lor. Totuşi, sunt premize să credem că activităţile pregătitoare şi crearea de
forumuri şi reţele care să faciliteze stabilirea unor contacte oferă posibilitatea ca afacerile să
decurgă în beneficiul ambelor părţi şi să creeze un climat necesar unei cooperări efective. De rănd
cu acestea, în multe regiuni transfrontaliere se impune dezvoltarea unor noi atitudini şi a unei
culturi-suport care să sprijine întreprinderile şi să furnizeze cadrul de organizare necesar pentru
iniţierea de noi afaceri.
În contextul acceptării cursului economiei naţionale a Republicii Moldova spre economia
informaţională trebuie să conştientizăm faptul că cercetarea şi inovaţiile au un rol major în
dezvoltarea şi regenerarea economică. Regiunile transfrontaliere se confruntă cu probleme
specifice în efortul lor de a promova inovaţiile de aceea promovarea şi dezvoltarea inovaţiilor în
cadrul ÎMM prezintă o importanţă vitală.
113
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI
În baza investigaţiilor efectuate şi a analizei teoretico-metodologice şi aplicative a cooperării
regionale transfrontaliere a Republicii Moldova în contextul extinderii Uniunii Europene, autorul
dedus următoarele concluzii:
1. Literatura curentă asupra subiectului frontierei constată că o simplă verificare a efectelor
negative a frontierei nu trebuie reţinută ca „o teorie a dezvoltării ariilor învecinate”. Din
contra, dezvoltarea acestora trebuie privită ca un dinamic şi permanent proces de ordin
social-economic şi politic. Devine evident că odată, cu necesitatea economică şi politică
legată de crearea unui spaţiu real al pieţe europene libere, „frontiera deschisă” implică
trecerea de la conceptul de economie al ariilor de frontieră la cel de economie interregională
şi transfrontalieră. Deci, frontiera, în funcţia sa de contact, trebuie privită pozitiv, ca o
precondiţie spre deschiderea sa.
2. În pofida utilizării frecvente a noţiunii de stat mic, până în prezent nu există o unanimitate
plauzibilă de păreri referitoare la acest concept. Repartizarea pe categorii a statelor în
dependenţă de extinderea lor teritorială şi populaţie avea în trecut, de o importanţă crucială.
Ceea ce astăzi se numeşte profunzime strategică, adică factor decisiv pentru supravieţuirea
statelor, reprezintă dependenţa semnificaţiei „micimii” de noţiunea de putere şi de natură a
sistemului internaţional. În momentul actual, dezvoltarea tehnologică, sistemul educaţional
şi creşterea economică sunt cei mai importanţi indicatori ai puterii unui stat, deşi foarte
important mai rămâne factorul militar. Ţările mici trebuie să sprijine organizaţiile
internaţionale să le susţină. Ele trebuie să promoveze cooperarea internaţională şi să se
preocupe de protejarea şi promovarea extinderii scopurilor şi eficienţei lor. În comparaţie cu
alte organizaţii internaţionale, poziţia statelor mici în UE este chiar confortabilă. Aceasta se
manifestă prin prezenţa statelor mici în toate instituţiile UE, reprezentarea lor relativ
exagerată şi influenţa lor asupra procesului decizional mai mult ca proporţională.
3. Cooperarea transfrontalieră este privită ca premisă a unui proces mai larg de integrare
europeană şi a unor relaţii mai bune dintre statele vecine, în special, în cadrul euroregiunilor.
Cooperarea transfrontalieră este necesară pentru o stabilitate şi o creştere în regiune,
stimulează creşterea economică şi standardele de viaţă de ambele părţi ale frontierei şi
comerţul liber, schimbul de investiţii, promovează integrarea regiunii în reţeaua europeană
de comunicaţii şi transport. Este, de asemenea, privită ca un mecanism de reducere a
provocărilor şi şocurilor noilor linii de separare dintre o Uniune Europeană mai mare şi
ţările, mai sărace precum şi ca un mecanism de armonizare a priorităţilor politice interne cu
standardele securităţii internaţionale şi regionale. Deşi consensul aparent se datorează
cooperării transfrontaliere, se pare că potenţialul ei adevărat nu a fost încă pus în valoare.
114
Cercetarea aspectelor ce ţin de sprijinirea cooperării transfrontaliere în cadrul
euroregiunilor şi eliminarea obstacolelor cu care se confruntă mişcarea integraţionistă
europeană relevă faptul că se impune valorificarea experienţei altor state în acest domeniu
cu mai mult discernământ şi mai multe eforturi de sincronizare cu partenerii de euroregiuni.
4. Extinderea Uniunii Europene generează probleme legate de atenuarea dezechilibrelor
regionale şi susţinerea proceselor de dezvoltare regională. Unul dintre obiectivele UE este
acela de a promova progresul economic şi social echilibrat şi durabil prin întărirea coeziunii
economice şi sociale a statelor-membre. Un rol important în acest proces este acordat
regiunilor percepute ca spaţii mai apropiate de cetăţeni. Pentru atingerea acestui obiectiv a
fost concepută şi promovată politica de dezvoltare şi coeziune regională a cărei importanţa a
sporit o dată cu numărul statelor-membre ale UE. Regiunile de frontieră, pe parcursul
evoluţiei UE, au beneficiat de un şir de politici ale comunutăţii, menite să asigure
prosperitatea economică prin consolidarea politicii economice privind strategia de
coordonare, strategia cu privire la angajarea europeană, iniţiativei în domeniul de
discriminare, includerei sociale şi egalităţii în drepturi. Regiunile de-a lungul fostei frontiere
externe a UE ar putea suferi efecte distincte în urma integrarii din cauza apropierii de noile
state-membre. Se consideră că regiunile din interiorul UE-27, lipsite de frontiere externe, nu
sunt regiunile cele mai dezavantajate, pe cand regiunile de frontieră externe, suprafeţele de-a
lungul frontierei externe a UE, ar fi într-o situaţie mai dificilă.
5. Constatările noastre sugerează că există diferenţe pronunţate între regiuni din cadrul UE
extinse, în ceea ce priveşte efectele integrării, care rezultă din schimbările din cadrul
accesului către piaţa. Astfel, impactul extinderii va fi în favoarea coeziunii, dacă luăm în
consideraţie efectele asupra potenţialului pieţei şi schimbările din cadrul venitului. Mai mult
decât atât, unele rezultate respectă aceeaşi ordine de idei a modelului nostru teoretic, de
vreme ce regiunile frontaliere obţin cu adevărat beneficii mai mari de pe urma integrării
decât regiunile non-frontaliere. Totuşi, schimbările relativ majore din cadrul venitului, în
regiunile de-a lungul frontierelor externe ale UE, contrastează cu cadrul teoretic. Modelul
NGE ar trebui să prognozeze niveluri ale venitului situate mai jos de mediu, datorită
impedimentelor frontaliere în scădere, din cadrul regiunilor frontaliere externe, din cauza
locaţiei lor periferice. Impactul surprinzător de puternic al extinderii asupra potenţialului
pieţei regiunilor externe ar putea fi provocat parţial de nivelul extrem de jos al potenţialului
pieţei de până la integrare. Mai mult decât atât, aşezarea în apropiere de o frontiera externă a
UE nu presupune întotdeauna accesul cel mai puţin favorabil către centrul pieţei europene.
6. Rezultatele diverselor scenarii indica plauzibilitatea presupunerilor noastre, cu privire la
reducerea impedimentelor frontaliere. Dovezile sugerează că piaţa UE-27 este mai
115
importantă pentru noile state membre, decât puterea de cumpărare din statele Europei de
Est. Schimbarea din cadrul potenţialului pieţei statele Europei de Est fi mai mare, daca
presupunem un declin mai pronunţat al impedimentelor frontaliere dintre UE-27 şi statele
Europei de Est decât dintre ţările din statele Europei de Est. Integrarea vechilor şi noilor
state membre este mai importantă pentru beneficiile statele Europei de Est şi, de aceea,
coeziunea în UE extinsă este o prioritate faţă de integrarea noilor state membre. Totuşi, în
linii mari, efectele extinderi asupra venitului, drept consecinţă a accesului sporit către piaţa,
rămân neglijabile, nerespectând presupunerile scenariului. Doar unele regiuni din statele
Europei de Est, situate de-a lungul fostei frontiere externe cu UE-27, suportă efecte
semnificative asupra PIB pe cap de locuitor. Desigur, magnitudinea absolută a efectelor
trebuie interpretată cu multă atenţie. Investigăm numai un singur impact specific integrării
europene. Alte efectele ale integrării, ca de exemplu impactul creşterii mobilităţii factorilor
sau al specializării, ar putea fi mai importante şi ar putea acţiona intr-o direcţie opusă sau
similară, în ceea ce priveşte diferenţele dintre regiunile frontaliere şi non-frontaliere la fel ca
şi ţările din UE-27 şi cele din statele Europei de Est.
7. În cadrul UE-27, cooperarea regională transfrontalieră în domeniul dezvoltării economice,
se axează primordial pe rolul ÎMM, pe importanţa inovaţiilor şi a tehnologiei în creşterea
competitivităţii regiunilor de frontieră. Necesităţile şi potenţialul pentru dezvoltarea
întreprinderilor mici în regiunile frontaliere diferă în funcţie de tipul de regiune şi
caracteristicile acesteia, care includ şi nivelul de dezvoltare, tipul zonei, structurile de
contact şi comerciale în afara graniţei. Pentru a răspunde provocării spre o extindere mai
rapidă, o creştere a competitivităţii şi dezvoltare a pieţei forţei de muncă în cadrul UE, s-au
identificat noi domenii de angajare care reprezintă un potenţial pentru creşterea masivă a
pieţei locurilor de muncă, cât şi pentru dezvoltarea întreprinderilor mici.
8. Impactul extinderii Uniunii Europene asupra Republicii Moldova va avea efecte atât
pozitive, cât şi negative. Majoritatea efectelor economice pozitive ale Politicii Europene de
Vecinătate ca rezultat al extinderii UE vor fi un rezultat al preferinţelor comerciale
intensificate, asistenţă financiară sporită din anul 2007, dezvoltarea infrastructurii
interconectate (surse de energie particulare şi de transportare) şi, cel mai important,
extinderea pieţei interne a UE. Cel mai import factor negativ al extinderii UE şi participării
Republicii Moldova în cadrul pieţei interne a UE va fi costul implementării Politicii
Europene de Vecinătate.
9. În procesul aplicării Politicii Europene de Vecinătate, un rol important le va reveni ţărilor şi
regiunilor frontaliere. Ca ţara de graniţă a Uniunii Europene, Republica Moldova va avea
atât oportunitatea, cât şi responsabilitatea dezvoltării unor relaţii de cooperare
116
transfrontalieră în scopul realizării obiectivelor fixate prin Acordul de Parteniariat şi
Cooperare şi Planul de Acţiune Republica Moldova–EU. Cooperarea regională
transfrontalieră în cadrul euroregiunilor este caracterizată, pe de o parte, prin existenţa
suficienţei cadrului legal pentru coordonarea, planificarea activităţilor în euroregiuni,
colaborarea transfrontalieră la nivel de proiecte comune, iar pe de altă parte, prin existenţa
dificultăţilor de ordin legal şi instituţional La nivel practic, cooperarea transfrontalieră este
blocată de diferenţele în controlul frontierelor exercitat de către state, de diferenţele
sistemului de taxe şi tarife vamale care sunt “suprareglementate” în unele aspecte (în special
în domeniul trecerii bunurilor peste frontieră), dar care lasă frontiera “zgrunţuroasă” datorită
lipsei de capacităţi tehnice.
În baza cercetărilor efectuate şi în scopul accelerării posibilităţilor de integrare a Republicii
Moldova în Uniunea Europeană putem recomanda următoarele:
Din punct de vedere economico-social, euroregiunile reprezintă o tendinţă de dezvoltare
semnificativă şi pentru asigurarea cooperării regionale transfrontaliere Republica Moldova
trebuie să efectuieze activităţi:
I. pe termen lung:
1. Revitalizarea structurii guvernamentale a Republicii Moldova pentru sprijinirea şi
coordonarea cooperării regionale transfrontaliere.
2. Consolidarea agenţiilor de dezvoltare regională în Republica Moldova care vor asigura în
mod coordonat ajutorul tehnic şi concentrarea mijloacelor necesare ce vor fi oferite de
bugetele locale, regionale şi de stat, de către partenerii euroregiunii, de alţi investitori şi
organizaţii internaţionale pentru realizarea proiectelor transfrontaliere.
3. Intensificarea şi consolidarea participării regiunilor de frontieră ale Republicii Moldova în
cadrul euroregiunilor de către Euroregiunile “Prutul de Sus”, „Siret–Prut–Nistru” şi
„Dunărea de Jos” şi a creării în comun cu partenerii europeni a unei infrastructuri moderne
de colaborare transfrontalieră.
4. Perfecţionarea coordonată şi armonizarea cu directivele şi standardele europene ale bazei
normativ-juridice privind cooperarea transfrontalieră în euroregiuni. Aceasta trebuie să se
bazeze pe analiza comparativă şi elaborarea recomandărilor comune împreună cu partenerii
euroregiunii din statele UE.
II. pe termen mediu şi scurt:
1. Consolidarea capacităţii de absorbţie a fondurilor structurale europene destinate pentru
dezvoltarea cooperării regionale transfrontaliere, în special în cadrul Politicii Europene de
Vecinătate – programul Cooperarea Regională Transfrontalieră.
117
2. Creşterea capacităţii regiunilor de frontieră (din punct de vedere instituţional, financiar,
decizional) pentru susţinerea propriului proces de dezvoltare. Crearea şanselor egale în ce
priveşte accesul la informare, cercetare–dezvoltare tehnologică, educaţie şi formare continuă.
3. Pregătirea în baza instituţiilor de învăţământ superior a specialiştilor de înaltă calificare la
specialităţile care vor asigura direcţiile de colaborare transfrontalieră în cadrul euroregiunilor,
şi anume, prin introducerea cursului „Integrarea europeană şi cooperarea regională
transfrontalieră”.
4. Utilizarea posibilităţilor suplimentare de colaborare şi integrare în UE pe calea dezvoltării de
mai departe a parteneriatului subregional al euroregiunilor „Prutul de Sus”, „Dunărea de Jos”
şi „Prut–Siret–Nistru” cu unităţile administrativ-teritoriale din ţările UE.
5. Sprijinirea şi dezvoltarea ÎMM în regiunile de frontieră, prin informare, consultanţă, instruire,
asistenţă financiară (formarea Sistemului Bancar Euroregional), cât şi facilităţi fizice
(incubatoare de afaceri, clustere, spaţii de prezentare).
Oportunitatea reală la moment pentru susţinerea cooperării regionale transfrontalieră în
scopul dezvoltării ascendente a RM este reprezentată prin dezvoltarea businessului privat mic şi
mijlociu, a întreprinderilor mixte şi a schimbului în regiunile frontaliere, ceea ce ar oferi asistenţă
şi ar ajuta la rezolvarea problemelor sociale.
În timp ce crearea zonelor libere de schimb din regiunile transfrontaliere din cadrul Uniunii
Europene nu a reuşit să stimuleze substanţial creşterea şi să reducă volumul sectorului tenebru în
economie, este necesar a crea surse speciale în regiune pentru a susţine domeniile socioeconomice
ce se află în criză. Dintr-o perspectivă apropiată, este necesar a îmbunătăţi şi a mări accesul la
împrumuturile pentru business-ul mic şi la alte instrumente financiare destinate special pentru
iniţiativele private de cooperare transfrontalieră.
În contextul acceptării în plan global şi european a cursului spre economia informaţională e
necesar de a se iniţia un schimb de experienţă dintre statele-membre Europene şi Republica
Moldova în domeniul dezvoltării economice a regiunilor de frontieră prin consolidarea politicii
inovaţionale, de cercetare–dezvoltare tehnologică şi dezvoltarea clusterelor în zonele de graniţă.
Zone promiţătoare din punctul de vedere al inovaţiilor şi cercetării se pot dezvolta cu succes
la frontierele unde există cunoştinţe complementare, competenţă şi resurse de ambele părţi ale
graniţei. Se pot obţine beneficii complementare în cazul:
• întreprinderilor cu necesar tehnologic similar (cercetare şi dezvoltare, transfer de expertiză şi
consultanţă);
• întreprinderilor care dezvoltă componente de produs în beneficiu comun;
• oportunităţilor pentru obţinerea de produse superioare cu aportul ambelor părţi şi
pătrunderea pe noi pieţe;
118
• unor furnizori noi şi activităţilor interdependente de dezvoltare a afacerilor;
• interrelaţionării prin intermediul reţelei tehnologice transfrontaliere;
• necesităţilor similare pentru servicii externe în domeniul cercetării, inovaţiilor şi
tehnologiei;
• cooperării transfrontaliere între universităţi şi institute de cercetare (de ex. între cercetări
teoretice şi aplicate sau între o facultate de medicină şi una tehnică ce urmează a se
specializa în tehnologia de reabilitare).
Experienţa deja a arătat că dezvoltarea de reţele transfrontaliere regionale s-a dovedit a fi o
strategie deosebit de favorabilă cooperării în domeniul cercetării, inovaţiilor şi tehnologiei. În
procedura de dezvoltare a reţelelor transfrontaliere pot fi implementate următoarele:
1. Furnizarea de informaţii. Aceasta este o prioritate majoră în cadrul oricărei cooperări
transfrontaliere, legată de probleme de cercetare şi tehnologie, în vederea accesului la
informaţii pe Internet, date de baze, broşuri informative, articole sau rapoarte (bilingve).
2. Medierea contactelor iniţiale. Întâlnirile de afaceri sau dezbaterile care să aibă loc
alternativ, de o parte şi de alta a frontierei, s-au dovedit a fi benefice. La fel de importantă
este însă şi stabilirea de contacte individuale cu potenţiali participanţi la întocmirea
proiectelor transfrontaliere de cercetare şi tehnologice, cât şi întâlnirile în instituţii de
specialitate cu scopul de a iniţia în special afaceri comerciale şi de a preciza priorităţile lor
în domeniul cercetării şi tehnologiei. Şi întrunirile informative pe o anumită temă găzduite
de institutele de ştiinţă sau organizaţii de afaceri s-au dovedit a avea succes. Seminarele şi
congresele ce au loc oferă participanţilor ocazia de a realiza un schimb de opinii asupra
mijloacelor de cercetare şi tehnologice.
3. Favorizarea unor legături mai strânse prin intermediul mecanismelor ce includ:
- "dezbateri la masa rotundă pe teme transfrontaliere" asupra problemelor de ordin
tehnologic, la care participă un număr restrâns de întreprinzători interesaţi (şi participanţi
din alte ţări), care facilitează schimbul de informaţii asupra dezvoltării cercetării şi
tehnologiei;
- "instruirea manager-la-manager" în care este implicat un anumit grup de întreprinzători ce
se întâlnesc periodic, în timpul căreia un manager prezintă aspectele-cheie legate de o
problemă de cercetare şi tehnologie.
4. Întocmirea în comun a unui proiect tehnologic. În cadrul unei întâlniri de lucru (8-10
persoane) organizată pentru potenţialii participanţi cu interese comune (deja cunoscute de
către aceştia) privind întocmirea proiectului respectiv, se rezolvă împreună o problemă de
ordin tehnologic sau se dezbate o anume problemă cu care se confruntă toţi cei prezenţi.
Având în vedere că în această primă fază nu se cunoaşte cu exactitate conţinutul proiectelor,
119
se stabileşte o metodă de identificare a obiectivelor comune preexistente care să constituie
baza formulării unei iniţiative în acest sens.
5. Finalizarea detaliilor unui proiect tehnologic. Aceasta este consecinţa firească a utilizării
mecanismelor enumerate mai sus. În majoritatea cazurilor, cei care participă la întocmirea
proiectului sunt deja cunoscuţi. Propunerea de proiect necesită a fi susţinută de către cei
prezenţi, urmând a fi finalizată în cadrul unui grup comun transfrontalier de lucru a
proiectului şi apoi implementată.
Recomandările menţionate sunt nu numai dezirabile, ci şi reale. Republica Moldova dispune
de un capital uman apt de performanţă, de capacităţi productive potenţial competitive, de o poziţie
geografică de intersecţie a fluxurilor internaţionale de comerţ. Toate aceste avantaje comparative
oferă numeroase oportunităţi atractive pentru capitalul occidental. Disponibilitatea Uniunii
Europene, a altor organisme internaţionale de a sprijini Republica Moldova sunt decisive în
depăşirea stării de economie slab structurată instituţional, articularea funcţională a noilor
mecanisme, promovarea de politici clare şi coerente care să reorienteze energiile societăţii.
120
BIBLIOGRAFIA
1. 1th or 2nd Economic and Social Cohesion Report. Official Journal L 161, 26.06.1999, p.145 2. A guide to bringing INTERREG and TACIS funding together. -European Commission:
Regional Policy, 2001, p.5-6. 3. Abegaz B., Dillon P. The Challenge of European Integration. Internal and External
Problems of Trade and Money. –L.: Westview Press, 1994, p.16. 4. Adrian P. (eds). România şi Republica Moldova – între politica europeană de vecinătate şi
perspectiva extinderii Uniunii Europene. Studii de Impact III. Institutul European din Romania, în www . ier.ro
5. Aebr-lace referitor la iniţiativa interreg ue şi la dezvoltări viitoare, 1997. p. 36. 6. Aiginger K., Pfaffermayr M. The Single Market and Geographic Concentration in Europe,
in: Review of international economics, 2004, nr.12, p.1-11. 7. Amin A., Thrift N. Globalization, Institutions, and Regional Development in Europe. -
Oxford: Oxford University Press, 1994, p.230. 8. Antola E., Lehtimaki M. Small states in the UE: Problems and the Prospects of the Future. –
Finland: Jean Monnet Centre of University of Turku, 2001. - p.76. 9. Armstrong H., Taylor J. Regional Economics and Policy. - Oxford: Philip Allan, 1993, p.45. 10. Association of European Border Regions (AEBR) Final report – Lace tap First PHARE
(1996-1999). -Gronau, 1999, p.125. 11. Association of European Border Regions (AEBR). – European Commission: Lace info
sheets on Cross-Border Cooperation, Issue 1-12, 1997/2000, p.67. 12. Atkins P. Jonatan (eds). A Commonwealth Vulnerability Index for Developing Countries:
The Position of Small States. Commonwealth Secretariat. World Bank, 2000.- p. 2-6. 13. Baillie S. A theory of small state influence in the EU. Paper prepared for the 25th ECPR
Joint Sessions of Workshops. - Berne, 1997, p.34-87. 14. Baldwin R., Francois J., Portes R. The Costs and Benefits of Eastern Enlargement: The
Impact on the EU and Central Europe, in: Economic Policy, 1997, nr. 24, p.127-176. 15. Barna C. Regionalismul şi globalizarea. Tribuna economică, Nr.48.-2001, p. 42. 16. Bauwens W., Clesse A. and Knudsen O.F. Small States and The Security Challenge in the
New Europe. - London: Brassey`s, 1996, p.132. 17. Belli N. Competitivitatea-criteriu fundamental al strategiei dezvoltării durabile a economiei
româneşti. Rezultatele programului de cerce-tare „România şi R.Moldova. Potenţialul competitiv al economi-ilor naţionale. Posibilităţi de valorificare pe piaţa internă, europeană şi mondială”. -Bucureşti, 2004.- p. 165-181
18. Benea E. Integrarea economică regională ca factor determinativ al creşterii economice. Teza de doctor.-Chişinău: ASEM, 2001, p.78.
19. Bennet R., Kreb G. Local Economic Development.- London: Belhaven Press, 1991, p.234. 20. Brakman S, Garretsen H., Schramm M. New Economic Geography in Germany: Testing the
Helpman-Hanson Model. –Hamburg: 2002, HWWA Discussion Paper nr.172, p.45-179 21. Brander & Krugman, P. A Reciprocal Dumping Model of International Trade. // Journal of
International Economics. –Nr. 15, 1983. P.313-321. 22. Brenton P. Trade & Investment in Europe: The Impact of the Next Enlargement. - Brussels:
Centre for European Policy Studies, 1999, p.134. 23. Breuss F. Macroeconomic Effects of EU Enlargement for Old and New Members. –Vienna:
2001, WIFO Working Paper No. 143, p.183 24. Bröcker J. How would an EU-membership of the Visegrád-countries affect Europe’s
economic geography? Annals of Regional Science, 1998, nr. 32, p.91-114. 25. Brocker J. How do international trade barriers affect interregional trade? / In Regional and
Industrial Development Theories, Models and Empirical Evidence. - Amsterdam: Elsevier Science Publishers B.V. (North-Holland), 1984, p.230.
121
26. Bröcker J. Measuring Accessibility in a General Equilibrium Framework, Dresdner Beiträge zur Volkswirtschaftslehre. –Dresden: TU, 1996, nr. 5, p.183
27. Bröcker, J.; Jäger-Roschko, O. Eastern reforms, trade and spatial change in Europe, in: Papers in Regional Science, 1996, nr.75, p.23-40.
28. Brülhart M., Crozet M., Koenig P. Enlargement and the EU Periphery: The Impact of Changing Market Potential. –Hamburg: 2004, HWWA Discussion Paper nr. 270, p. 139
29. Brzezinski Zb. Europa Centrală şi de Est în ciclonul tranziţiei, -Bucureşti: Drogene, 1994, p.468.
30. Brzezinski Zb. Marele eşec. Naşterea şi moartea comunismului în secolul XX, -Cluj, 1994, p. 238
31. Buletinul Centrului de Informare şi Documentare al Consiliului Europei în Moldova. nr. 2-3, 1998, p.3-7.
32. Button K. and F. Rossera. Barriers to communication. A literature review, The Annals of Regional Science, 1990, p.148.
33. Camagni R. Innovation Networks: Spatial Perspective. -L: Belhaven Press, 1991, p.234. 34. Cappelin R and P.W.J. Batey (eds). Regional Networks, Border regions and European
Integration. European Research in Regional Science 3. – L: Pion, 1993. p. 10-103. 35. Carare V. Priorităţile de dezvoltare a domeniului cercetărilor ştiinţei economice în
Republica Moldova. Analele ULIM, Seria „Economie”, vol.V, 2006, -Chişinău: 2007, p.20-22
36. Carare V., Caraganciu Al. Cu privire la mobilitatea forţei de muncă (cazul Republicii Moldova). Analele Universităţii „Eftimie Murgu”, -Reşiţa, Anul XIII, nr.1, 2006, p.56-61
37. Chircă S. Premisele iniţiale ale tranziţiei la economia de piaţă din R.Moldova şi impactul lor ulterior. Analele ASEM, -Chişinău, ASEM, 2007, p. 237
38. Chistruga B. Unele aspecte ale modelului integrării postindustriale a ţărilor central şi est-europene. Economica, 2005, Nr.2(50), p.34-39.
39. Chistruga B. Unele aspecte ale problemei fundamentale ale economiei în tranziţie. Analele ULIM, seria Economie. 2004, p.142
40. Chistruga B., Popa M. Perspectiva dezvoltării economice a ţărilor central şi est europene. –Bucureşti: Editura Dareco, 2005.- 18,7 c.a.
41. Chistruga B., Tobă A. Integrarea postindustrială şi avantajul competitiv. –Craiova: CITECH, 2004. 250 p.
42. Cojocaru D., Costel C. Cooperarea transfrontalieră şi euroregionalismul ca forme ale procesului integrativ european. -Bucureşti: All, 2000, p.13-19.
43. Comisia Europeană, Evaluarea strategică a priorităţilor la investiţiile în transporturi din Fondurile de Coeziune din perioada de programare 2007-2013 (octombrie 2006). –B.: 2007
44. Consiliul European de la Copenhaga, 12-13 decembrie 2002, Concluziile Preşedinţiei, p.7 45. Consolidarea coeziunii şi competitivităţii prin intermediul dezvoltării tehnologice, cercetării
şi inovaţiilor”. –B.: AEBR, februarie 1999, p.134 46. Constantin D.L. Unele aspecte privind clasificarea standard a unităţilor teritoriale în cadrul
statisticii Uniunii Europene.- Revista română de statistică, 1994, Nr. 9, p. 46. 47. Constantin L.D. Economia Regională. –Bucureşti: OSCAR PRINT, 1998, p. 183. 48. Constantin L.D. Introducere în Teoria şi Practica Dezvoltării Regionale. –Bucureşti: Editura
Economică, 2000, p. 137. 49. Cooke P. and Morgan K. The Associational Economy Firms, Regions, and Innovation. -
Oxford: Oxford University Press, 1998, 205p. 50. Cooperarea Regională Internaţională./ in Moldova şi Integrarea Europeană. Institutul de
Politici Publice.- Chisinau: Prut International, 2001, p. 200-202. 51. Council Regulation, EC. Nr. 1260/99 of 21 June 1999 laying down general provisions on the
Structural Funds, 1999, p.78. 52. Czamanski S. Regional and Interregional Social Accounting. -London: Lexington Books,
1973, p.10-15.
122
53. Daniken F. Is the small states still relevant? In Goetschel L. Small States inside and outside the European Union: Interests and Policies. -Boston/ Dordrecht/ London: Kluwer Academic Publishers, 1998. p. 43.
54. Davenport M. Alternative Special and Differential Arrangements for Small Economies. - London: Commonwealth Secretariat, 2002, p.124.
55. Developing Common Cross-border Strategies and Programmes. -Bruxelles: TACIS-RCBI, 2000, p.147.
56. Di Tella, G. The economics of the frontier, in C.P. Kindleberger and G. Di tella, Economic in the long view. –Vol.1, Macmillan, London and Basingstoke, 1982, p.412.
57. Emerson M. Redrawing the Map of Europe. -London: Macmillan Press, 1998, p.168. 58. Ernste H. and Meier V. Regional development and contemporary industrial response.
Extending flexible specialization. - London: Belhaven Press, 1992, p.45. 59. ESDP. Towards Balanced and Sustainable Development of the Territory of the European
Union. - Luxembourg: European Commission, 1999, p.234. 60. EU Commission. 9th Economic Report of the Social and Economic Situation and
Development of Regions in the EU. - Luxembourg, 2002, p.425. 61. EU. Regional policy and cohesion: The impact of economic and monetary union on
cohesion. - Luxembourg: European Commission, 2000, p.214. 62. EU. Regional policy and cohesion: The impact of structural policies on economic and social
cohesion in the Union 1989-99. - Luxembourg: European Commission, 1997, p.245. 63. EU. Structural Actions 2000-2006: Commentary and Regulations. – Luxembourg: European
Commission, 2000, p.142. 64. European Commission On the impact of enlargement on Regions bordering Candidate
Countries. Community action for border regions. –Brussels: European Commission, 2001, p.239
65. European Commission. A new partnership for cohesion. Convergence, Competitiveness, Cooperation. Third report on economic and social cohesion. –Luxembourg: 2004, p.179
66. European Commission. Directorate General for Economic and Financial Affairs. Enlargement, two years after: an economic evaluation. Occasional Papers, Nr 24, May 2006, p.35.
67. European Commission. European Neighbourhood Countries: Economic Review, Ocassional Papers, 2007, p.183.
68. European Commission. Fourth Progress Report on Economic and Social Cohesion. -Luxembourg, July, 2006, p.125
69. European Commission. Fourth report on Economic and Social Cohesion, 2007, p.230 70. European council. Regulation on Financial perspectives for 2007-2013. Eurostat Yearbook,
2007, p.230. 71. Evaluare strategică a economiei bazate de inovare şi cunoaştere, în relaţie cu Fondurile
Structurale şi de Coeziune. Technopolis, 2006, p.183. 72. Faludi A. Towards a Theory of Strategic Planning. nr.3, Housing and Environmental
Resources, 1986. P.253-268. 73. First Report on Economic and Social Cohesion. -Luxembourg, 2007, p.114. 74. Fischer T., Schley N. Organizing a Federal Structure for Europe. – Gütersloh: Bertelsmann
Foundation Publishers, 2000, p.239. 75. Fondul Monetar Internaţional. “Republica Moldova si FMI”, în http : // www .imf.md
/press/ imf - moldova-factsheet-rom.pdf 76. Frumusachi E. Aprecierea valorii în vama – element al politicii externe a statului. Analele
ULIM, seria Economie, vol 5, 2007, p.452. 77. Frumusachi E. Optici privind procesul de globalizare. Revista Economică, 2006, nr.4, p. 77 78. Fürst F., Hackl R. The SASI Model: Model Implementation. Berichte aus dem Institut für
Raumplanung. – Dortmund: 1999, nr. 49, Universität Dortmund (http : // irpud. raumplanung. uni - dortmund. de /irpud/ pro/ sasi / ber49.pdf).
123
79. Galaju I. Economie Mondiala. Probleme globale ale omenirii. -Chişinău: ASEM, 2001, p. 245.
80. Galaju I., Rojoco V. Economie mondiala. Manual, -Chişinău: ASEM, 1999, p.458. 81. Geenhuizen M. Van, and Nijkamp P. Potentials for East-West Integration: The Case of
Foreign Direct Investment. / In Environment and Planning. - Nr.16, 1998. p.105-120. 82. Geenhuizen M. Van, and Ratti R. Gaining Advantage from Open Borders. An active space
approach to regional development. –Ashgate: Aldershot, 2001, p.45. 83. Geenhuizen M. Van, Nijkamp P. Foreign Investment and Regional Development Scenarios
in Eastern Europe. / In Current Politics and Economics of Europe. - Nr.4, 1996. p. 1-12. 84. Geurts C.M. The European Commission: A naturally of small states in the EU institutional
framework? În Goetschel L. Small States inside and outside the European Union: Interests and Policies. –Boston /Dordrecht/ -London: Kluwer Academic Publishers, 1998. p.80-85.
85. Ghidul investiţional. Ministerul Economiei şi Comertului a Republicii Moldova, 2006, p.39 86. Ghinea A. Republica Moldova mai aproape de uniunea Europeană prin dezvoltare
Regională. Exemplul României.- Bucureşti: IPP, 2003, p.120. 87. Glaser E. Statele mici şi mijlocii în relaţiile internaţionale.- Bucureşti, 1971, p. 20-25. 88. Goetschel L. Small States inside and outside the European Union: Interests and Policies. -
Boston/ Dordrecht/ London: Kluwer Academic Publishers, 1998. p.14. 89. Golledge R. Behavioural Modelling in geography and planning. -London and New York:
Groom Helm, 1988, p.134. 90. Gorobievschi S., Gribincea A. Rolul şi influenţa CTN în procesele de integrare. Sesiunea de
comunicări ştiinţifice XII-a a cadrelor didactice „Dezvoltarea economică în perspectiva integrării în Uniunea Europeană”, -Constanţa: Univ.”Spiru Haret”, mai 2006, p.7-22
91. Greco E. Nature and Classification of New Security Challenges in Europe. În Bonvicini G (eds). A renewed partneship for Europe. Tackling European Security challenges by EU-NATO interection.- Baden: Nomos, 1995. p.15-38.
92. Gribincea A. Economie internaţională. -Craiova: SITECH, 2002, 178p. 93. Gribincea A. Imitational Models of the Innovation Development of the Country in
Conditions of the Internationalization of the Economy. In Revista Economică. -Chisinău-Sibiu, Nr. 5-6, 2008, p.33-41
94. Gribincea A., Sava E. Relaţiile economice dintre polii economici: noţiuni, concepte, experienţă. -Chişinău: USM, 2009, 126 p.
95. Gruber K. Regionalism, state naţionale, integrare europeană: perspective vest-europene şi central-est-europene.- Nr. 10.- Altera, 1999.- p. 54-76.
96. Gudîm A. Raioanele şi economia.- Nr. 25. -Săptămâna, 20 iunie 2003, p.45-71. 97. Gudîm A. Republica Moldova şi Uniunea Europeană ca parteneri.- Chisinau: Tacis, 2002,
p.13-14. 98. Guo R. Border-Regional Economics. Heidelberg: Physica-Verlag, 1996, p.239. 99. Gutu O. Moldova`s Convergence with the acquis: A Pro-Growth and Pro-Integration
Strategy / in CEPS Working Document, Nr.238, March 2006 in http.www.ceps.be 100. Handbook on transfrontier co-operation for local and regional authorities in Europe. -
Strasbourg: Council of Europe Publishing, 1995, p.137. 101. Hansen N. Border Regions: a critique of spatial theory and a European case study. Annals of
Regional Science. - Nr.15, 1977. p. 255-270. 102. Hansen N. International cooperation in border regions: an overview and research agenda.
International Regional Science Review. – Nr. 8, 1983, p.49. 103. Hansen N. The Border Economy. - Austin: University of Texas Press, 1981, p.67. 104. Hanson G.H. Market Potential, Increasing Returns, and Geographic Concentration. –
Michigan: University of Michigan and NBER, 2000, nr. 6429, 245 p. 105. Head K., Mayer T. Non-Europe: The Magnitude and Causes of Market Fragmentation in the
EU, Weltwirtschaftliches Archiv, 2000, nr. 136, p.284-314.
124
106. Helpman H., Krugman P. Market Structure and Foreign Trade. – Cambridge: The MIT Press, 1985, p.49.
107. House J.W. Frontier studies: an applied approach. / In Burnett, A. and P. Tazlor. Political studies from spatial perspectives. - Chichester: J.Wiley, 1981, p.97.
108. House J.W. The frontier zone. A conceptual problem for policy Makers. International Regional Science Review. –Nr.1, 1980. p. 456-477.
109. Houtum H. Van, and Boekema F. Regional economic competitiveness: Porter and beyond. / In Beije P. and H. Nuys. The Dutch Diamand? The usefullness of Porter in analyzing small countries. - Grant: Leuven-Apeldoorn, 1995. p. 185-218.
110. Houtum H. Van. The Development of Cross-border Economic Relations: a theoretical and empirical study of the influence of the state border on the development of cross-border economic relations between firms in border regions on the Netherlands and Belgium. - Tilburg: Center, 1998, p.432.
111. Ignat I. Uniunea Europeană. De la Piaţa Comună la moneda unică. -Bucureşti: Ed.Economica, 2002, p.200
112. International Labour Organisation, Labour Survey, 2007, p.175 113. Introduction to cross-border cooperation in Europe. -Brussel: TACIS/LACE, 2000, p. 137. 114. Ioniţă S. Are România nevoie de regiuni? Proiectul SAR: Banca Mondială. web: www .sar
.org.ro 115. Jeffery C. The Regional Dimension of the European Union. Towards a Third Level in
Europe? – London: Frank Cass, 1997, p.237. 116. Johnson D. E and S. Michaelsen. Border Secrets: An Introduction./ in Jonson, D. E. And S.
Michaelsen (eds). Border Theory: The Limits of Cultural politics.- Minneapolis: University of Minnesota, 1997.- pp.1-39.
117. Juravschi L. Integrarea Economică Europeană şi incidenţele ei asupra comerţului exterior.- Teza de doctor.- Chisinau: ASEM, 2006.-p.107
118. Kamann D. and P.nijkamp. Technogenesis: Origin and diffusion in a Turbelent Environment, in N.Nakicenovic and A.Grubler. Diffusional Technology and Social Behaviour.-Berlin: Springer Verlag, 1991, p.49.
119. Katzenstein P. The culture of National Security: Norms and Identity in World Politics. - New York: Columbia University Press, 1996. p.28.
120. Keating M. and Loughlin J. The Political Economy of Regionalism. –London: Frank Cass, 1997, p.128.
121. Kepinski P. Regionalism on the Sub-nation state Level: Euroregions in East Central Europe. / Paper presented at the 36th Annual Convention of the International Studies Association. - Chicago: IL, 1995, p.197.
122. Knudsen O.F. Analiza securităţii statului mic: rolul factorilor externi. - Bucureşti, All, 1996. p. 2-5.
123. Kolumban G. România într-o „Europă a regiunilor”. - Altera, 1998. nr.9, p. 91. 124. Koutsobinas Theodore. Benefits and Advantages of SGP+/ TACIS Project, în Centrul de
Documentare UE, http : www . cec.pca.md 125. Krugman P. Increasing returns monopolistic competition and internal trade”.// Journal of
International Economics. -Nr. 9, 4 November, 1979. p. 469-479. 126. Krugman P. Integration, Specialization, and Adjustment, NBER Working Paper nr. 4559,
Cambridge Massachusetts. 1993, p. 452 127. Krugman P., Venables A.J. Integration and the competitiveness of peripheral industry, in:
Bliss, C. Unity with diversity in the European economy: the Community's southern frontier. -Cambridge: Cambridge University Press, 1990, p. 56-77.
128. Labanov N. Statul şi internaţionalizarea vieţii economice. Analele ASEM. V.II. -Chişinău, ASEM, 2004, p.92-94
129. Labanov N. Tranzacţii Internaţionale. Note de curs. –Chişinău: ASEM, 2003,154p.
125
130. Lafourcade M., Paluzie E. European Integration, FDI and the Internal Geography of Trade: Evidence from Western-European Border Regions, 2005: http :// www . cepr.org /meets/ wkcn/ 2/2357 /papers/Lafourcade.pdf
131. Lejour A., Mooij R., Nahuis R. EU Enlargement: Economic Implications for Countries and Industries, CPB Document, -Hague. 2001, nr.11, p.428
132. Leonardi R. Impactul social şi economic al proiectelor finanţate din fondul de coeziune. 1999. London School of Economics and Political Science. Publicat de Oficiul pentru Publicaţii Oficiale al Comunităţilor Europene, -Luxemburg, 2007, p.258.
133. Liniile directoare ale Comisiei Europene privitor la Interreg III: OJ 2000/C 143/08, 28 aprilie 2000, p.48.
134. Maillat D. Transborder regions between Members of the EC and Non-Member Countries, in M. Quevit. Regional development trajectories and the attainment of the European internal market. –Paris: GREMI, France, 1991, p.23.
135. Manchin M., Pinna A.M. Border Effects in the Enlarged EU Area. Evidence from Imports to Applicant Countries, Crenos Working Paper 03/01, Centre for North South Economic Research. – Cagliari: University of Cagliari and Sassari, 2003, p.49
136. Marcou G. New tendencies of local government in Europe. In Bennett R.J. Local government in the new Europe. - London: Belhaven Press, 1993. p. 54-55.
137. Martinez O.J. Border People. Life and Societz in the U.S-Mexico Borderland.- Tucson: The Universitz of Arizona Press, 1994. p.7.
138. Martinos H., Gabbe J. Institutional Aspects of cross-border cooperation. -Gronau: AEDR, 1999, p.142
139. Maskell P. Competitiveness, Localized Learning and Regional Development. –London: Routledge, 1998, p.97.
140. Meny Y. Dix ans de régionalisation en Europe. Bilan et perspectives 1970-1980.- Paris: Cujas, 1982. p. 5-21.
141. Mija A. Dezvoltarea colaborării transfrontaliere în cadrul euroregiunilor.- Chisinau: Ministerul Economiei al Republicii Moldova, 2003, p.142.
142. Mion G. Spatial Externalities and Empirical Analysis: The Case of Italy, Journal of Urban Economics. 2003, nr. 56, p.97-118.
143. Miron D. Integrarea Economică regională. –Bucureşti: ASE, 2000, p.107. 144. Moisescu Gh. Politica europeană de vecinătate şi interesele economice. Revista Tribuna
Economică, nr.16 2008, p.89. 145. Moisescu Gh. şi al. Economia zonelor transfrontaliere. Revista ştiinţifică Studia
Universitatis, seria Ştiinţe exacte şi economice, 2008, nr. 10, p.244. 146. Moldovanu D. Economia Moldovei în capcana globalizării şi tranziţiei. –Chişinău: Ed ARC,
2004, 296p. 147. Muntean I. Dezvoltări regionale în Republica Moldova. -Chişinău: Cartier, 2000, p. 5. 148. Munteanu L. Implementarea Acordului de Parteneriat şi Cooperare. Studiu Comparativ
privind comerţul internaţional.- Chişinău: TACIS, 2002. www . pca.md 149. Nello S.S., Smith K.E. The European Union and Central and Eastern Europe. - Ashagate:
Aldershot, 1998, p.138. 150. Niebuhr A. Market Access and Regional Disparities: New Economic Geography in Europe.
–Hamburg: (forthcoming: Annals of Regional Science). 2004b, nr.269, p.142 151. Niebuhr A., Stiller S. (: Integration Effects in Border Regions - A Survey of Economic
Theory and Empirical Studies. Review of Regional Research, 2004, nr.24, p.3-21. 152. Niebuhr A. Spatial Effects of European Integration – Do Border Regions Benefit Above
Average?, HWWA Discussion Paper. –Hamburg: 2004, nr. 307, p.452 153. Niebuhr A. Stiller S. Integration Effects in Border Regions - A Survey of Economic Theory
and Empirical Studies. Review of Regional Research, 2004, 24, 3-21. 154. Nijkamp P. New Borders and Old Barriers in Spatial development. –Ashagate: Aldershot,
1994, p.239.
126
155. Nitsch V. National borders and international trade: evidence from the European Union, Canadian Journal of Economics, 2000, nr. 22, p.1091-1105.
156. Nordic Council: Agreement on Cross-Border Cooperation between Denmark, Finland, Norway and Sweeden, 1977, p. 98
157. Notice către statele membre cu privire la fixarea liniilor principale ale programelor operaţionale stabilite de ele în cadrul unei iniţiative comunitare (INTERREG).- Nr. C 215, 30.08.1990.- p. 49
158. OECD. Small Firms as Foreign Investors: Case Studies from Transition Economies. -Paris: OECD, 1996, p.139.
159. Ohmae G. The end of the National State: the rise of regional economies.- London: Harper Collins, 1995.-p.11.
160. Osoianu I. Federalizare sau Regionalizare? Experienţa Europeană, perspectivele republicii Moldova.- Chişinău: IPP, 2003.- p.18-20
161. Paasi A. The re-construction of borders: a combination of the social and the spatial.- Netherlands: Universitz of Nijmegen, 2001.- p.11.
162. Paving the way for a New Neighbourhood Instrument.-Communication from the commission: COM (2003) 393 final, 01.07.2003.-Pp.7-10.
163. Peretz D. Small States in the Global Economy. - Economic Paper 44: Commonwealth Secretariat / World Bank, 2001. p. 53-63.
164. Peretz D., Farugi R. (eds). Small States in the Global Economy. –London: Commonwealth Secretariat, 2001, p. 135.
165. Peretz D., Small States in the Global Economy. –London: Commonwealth Secretariat, 2007, p.186.
166. Perrin J.C. Economie spatiale et meso-analyse. / in Paelinck J.H.P., Sallez A. Espace et localizations.- Paris: Economica, 1983, p. 207.
167. Perrin J.C. La région revisitée. / In Regio net aménagement du territoire. Mélanges offerts au Doyen Joseph Lafugie.- Bourdeaux: Bière, 1985. p. 175-195.
168. Peschel K. International Trade, Integration and Industrial Location. - Nr.12, Regional Science and Urban Economics, 1982, p.247-269.
169. Pfaffermayr M., Huber P., Wolfmayr Y. Market Potential and Border Effects in Europe. –Wien: 2004, nr.235, p.142
170. Pidluska I. Ukraina-Moldova: probleme şi perspective ale cooperării transfrontaliere. În Noile frontiere în Europa de Sud-Est şi impactul lor asupra stabilităţii în regiunea Iniţiativei Central Europene (ICE).- Chişinău: IPP, 2001, p.142.
171. Pîşchina T. Priorităţile structurale ale economiei în condiţiile globalizării (metodologie, principii, experienţă). Teza de doctor habilitat în economie. -Chişinău, 2007
172. Pîshkina T. Aspectele metodologice de realizare a Concepţiei noii dezvoltări structurale. Revista Economica, -Chişinău, ASEM, 2007, Nr.2(58), p.31-35
173. Pîshkina T. Priorităţile structurale şi problema supravieţuirii economiei naţionale în condiţiile globalizării. Revista Economica, -Chişinău, ASEM, 2007, Nr.3 (59), p.12-16.
174. Planul de Acţiune R.Moldova-UE, ob. 19. Strengthen economic growth and make it sustainable over the medium term, 2007, p.13-14.
175. Planul de Actiuni UE-Moldova. In http ://www . eubam.org/ files/100-199/156/ Planul Actiuni RM_UE.pdf
176. Politica de dezvoltare regională. Institutul European din România.-Seria Minimonografii - Politici Europene.-2003, p.18
177. Popa V. Regândirea procesului de reformă al administraţiei publice locale în Moldova prin politici publice şi acţiuni participative. - Chişinău: TISH, 2003.- p. 18.
178. Popescu C. Autonomia locală şi integrarea europeană.- Bucureşti: All BECK, 1999.- p. 22. 179. Portelli H. The origins of decentralization in European states: the lack of a forward-looking
European approach. - Boulogne-Billancourt: Pouvoirs Locaux, 1993. p.17-19.
127
180. Porter M.E. Competitive strategy: techniques for analyzing industries and competitors.- New York: Free Press, 1980, p.239.
181. Postică C. Economia Uniunii Europene.- Chişinău: Tacis, 2001. p.70-71. 182. Practical Guide to Cross-Border Cooperation. - Gronau: AEBR, 2000, p, 37. 183. Practical Guide to Cross-Border Cooperation. - Gronau: AEBR, 2008, p.109. 184. Practical manual. -Brussel: LACE-PHARE CBC, 2000, p. 130. 185. Prelipcean G. Restructurare şi Dezvoltare Regională. –Bucureşti: Economică, 2001, p.137. 186. Prelucrat de autor după Third Progresiv Report on Economic and Social Cohesion.-
European Commission, 2005, p.142. 187. Prohniţchi V. Evaluarea strategică a integrării Moldovei în UE. -Chişinău: IPP, 2003.
p.143-144. 188. Prohniţchi V. Securitatea economică a unui stat mic. Note de reper pentru Republica
Moldova // Securitatea şi apărarea naţională R.Moldova. – Chişinău: ARC, 2002. p.151-153. 189. Puşcaşu V. Dezvoltarea Regională. –Bucureşti: Editura Economica, 2000, p.120. 190. Railean V. R.Moldova şi integrarea economică europeană. –Chişinău: IMI, 2000, 224 p. 191. Railean V. Bussines internaţional. Chişinău. Tipografia Centrală, 1998. 192. Railean V. Integrarea ţărilor Est - Europene în Uniunea Europeană: precepte pentru
Moldova. -Chişinău: IMI, 2000, 130p. 193. Raport de Progres în cadrul PEV, Moldova, COM(2006) 726 final. -Bruxelles, 4 decembrie
2006, p.6. 194. Raport de Progres în cadrul PEV, Moldova, COM(2006) 726 final. Bruxelles, 4 decembrie
2006, p.9 /Programul Iniţiative Europene al Fundaţiei Soros – Moldova “De la implementarea PAUEM la elaborarea de politici”, http : //www .europa.md/ upload/ File/ boxedreapta/ EU_r.pdf
195. Raportul personalului FMI privind consultarile pe marginea Articolului IV din 2006 si vizand solicitarea unui nou program cu durata de trei ani in cadrul Mecanismului de Finantare pentru Reducerea Saraciei si Crestere Economica. http :// www .imf .md /press/ Staff Report 2006 ArtIV _ PRGF_ Ro .pdf
196. Ratti R. and M. Baggi. Strategies to overcome barriers: theoretical elements and empirical evidence. - Zurich: Workshop NECTAR, Working paper, 1990, p.102.
197. Ratti R. and Reichman S. Theory and Practice of Transborder Cooperation. –Basel: Helbing&Lichtenhahn, 1993, p.175.
198. Ratti R. Development Theory, Technological Change and Europe’s Frontier Region. / În Ph. Aydalot&D.keeble, High Technology Industry and Innovative Enviroments: the European Experience, Routledge. -London&New York, 1988, p.75
199. Ratti R. Small and medium-size enterprises, local synergies and spatial cycles of innovation. In R.Camagni. Innovation Networks: Spatial Perspective. -London: Belhaven Press, 1991, p.78.
200. Ratti R., Bramanti A. The Dynamics of Innovative Regions. -Ashgate and Aldershot: GREMI, 1997, p. 135.
201. Reforma teritoriala din Moldova: costurile unui experiment. -Chişinău: IDIS “Viitorul” şi BCI,: www .azi.md
202. Reglementare Consiliului Europei cu privire la Fondurile Structurale şi PHARE: 3906/89, p.145.
203. Reglementarea Consiliului Europei privitor la CARDS: 2666/2000, 7 dec 2000, p.109. 204. Reglementarea Consiliului Europei privitor la MEDA: 27 noiembrie 2000, p.52. 205. Reglementarea Consiliului Europei privitor la TACIS: 1279/96, 4 iulie 1996, p.142. 206. Reglementarea Financiară Consiliului Europei 21/12/1977, OJ L 356, p.142. 207. Regulation (EC) No 1638/2006 of 24 October 2006 on laying down general provisions
establishing a European Neighbourhood and Partnership Instrument. Official Journal of the European Union, 9.11.2006, p.120.
128
208. Regulation (EC) NO.1059/2003. Mai multă informaţie despre NUTS poate fi gasită in Internet, http : // ec. europa.eu/ eurostat/ramon/nuts/splash_regions.html
209. Reichman S. Barriers and Strategic Planning – a Tentative Research Formulation. – Zurich: Paper presented at Nectar Meeting, 1989, p.96
210. Resmini L. The Implications of European Integration and Adjustment for Border Regions in Accession Countries. In: Traistaru I., Nijkamp P., Resmini L. The Emerging Economic Geography in EU Accession Countries. –Ashgate: 2003, p.405-441
211. Rhodes M. The regions and new Europe: Patterns in core and periphery development.- Manchester/New York: Manchester University Press, 1999. p. 35-45.
212. Rhodes M. The regions and the new Europe. Patterns in core and periphery development. –Manchester: University Press, 1995, p. 135.
213. Rodwin L. Sazanami H. Industrial Change and Economic Transformation. The experience of Western Europe. – Harper: Collins Academic, 1991, p.85.
214. Roşca P. Relaţii Economice Internaţionale. Manual. -Chişinău: ULIM, 2005, 399p. 215. Roşcovan M. Ghid de cooperare transfrontalieră. - Chişinău: EPIGRAF, 2003. p.51-53. 216. Roscovan M. Dezvoltarea regională: Republica Moldova vis-à-vis de Uniunea Europeană. /
www. ipp.md 217. Rosler M. Frontiers and Borderlands. Antropoligical Prespectives.- Frankfurt am Main.-
Berlin, Bern: Peter Lang, 1999, p.152. 218. Sabel C. Learning-by-Monitoring: The Dilemmas of Regional Economic Policy. / In OECD
Networks of Enterprises and Local Development. –Paris: LEED, OECD, 1996, p.102. 219. Saxenian A. Regional Advantage. –Harvard: University Press, -Cambridge MA, 1994, p.142 220. Scott A.J. Regions and the World Economy. –Oxford: Oxford University Press, 1998, p.142. 221. Scott J. Dutch-German Euroregions: A Model for Transboundary Cooperation?/ in Scott, J.,
Sweedler, A., Ganster, P. And W.D. Eberwein (eds). Border Regions in Functional Transition. European and North American Perspectives. Regio series of the IRS Nr. 9. – Erkner: Institute for Regional Development and Structural planning, 1996.- pp.83-103.
222. Second Annual report on Human Trafficking in the South- Eastern Europe. Country report: Republic of Moldova, 2005, p.105.
223. Sîrbu O. Dimensiunea economica a Politicii Europene de Vecinatate. –Chişinău: ASEM, 2008, p. 50-65.
224. Sîrbu O. Concept teoretic dublu al frontierei: aspect economic şi spaţial. -Revista „Economica”. Chişinău - Sibiu, 2006, nr.2, p.92–101
225. Sîrbu O. Dezvoltarea economică în cadrul cooperării regionale transfrontaliere. - Revista „Economica”. Chişinău - Sibiu, 2005, nr.4, p. 41–48
226. Sîrbu O. Extinderea Uniunii Europene şi oportunităţile de integrare a Republicii Moldova prin cooperare regională transfrontalieră.- Revista „Economica”. Chişinău - Sibiu, 2005, nr.3, p. 140-149
227. Sîrbu O. Extinderea Uniunii Europene şi impactul său asupra cooperării transfrontaliere şi interregionale.- Simpozionul Internaţional al tinerilor cercetători, 29 – 30 aprilie. Vol. II. Ediţia a II-a. –Chişinău: ASEM, 2004, p. 101-102
228. Sîrbu O. Globalization-point of lance of society.-Sibiu: University ”Lucian Blaga”, 2003. p. 120-125
229. Sîrbu O. Impactul procesului de globalizare asupra dezvoltării statelor mici.- Chişinău: ASEM, 2003, p. 59 – 63
230. Sirbu O. The development evolution of the economic relations between the Republic of Moldova and China. –Chişinău: ASEM, 2003, p. 59 – 63
231. Sîrbu O. Dezvoltarea durabilă a biocivilizaţiei în condiţiile globalizării. –Chişinău: ASEM, 2001, p.44-55
232. Sîrbu O. Securitatea umană şi politica de consum în condiţiile globalizării. – Chişinău: ASEM, 2001, p. 133-150
129
233. Sistemul generalizat de preferinte (SGP) http : // www .dce.gov.ro /poli_ com/ Sistemul_ generalizat_ de_ preferinte .html
234. Sousa J., Disdier A. Legal Framework as a Trade Barrier - Evidence from Transition Countries: Hungarian, Romanian and Slovene Examples. –Hamburg: 2002, nr. 201, p.142
235. Statistical ANNEX. Unity, solidarity, diversity for Europe, its people and its territory. Second report on Economic and Social Cohesion.-Strasbourg: European Commission, 2001, p.142.
236. Ştefănescu B şi Chirev P. Cooperarea Transfrontalieră şi Dezvoltarea Economică Locală. - Suceava: Ed. ICI, 2001, p.142.
237. Steiner M. and D. Sturn. From coexistence to cooperation: The Changing Character of Austria-s Southeastern Border. / in Ratti R and S. Reichman. Theory and Practice of Transborder Cooperation.- Basel: Helbing / Lichtenhahn, 1993. p.347-376.
238. Stiglitz J. E., Globalizarea: speranţe şi deziluzii, Traducere: Dan Criste, -Bucureşti, Ed. Economică, 2003, p.452.
239. Stillwell F. Regional Economic Development: an analitical framework. Revue d’Economie Regionale et Urbane. Nr.1, p.107-115, 1991.
240. Stohr W.B. Global Challenge and Local Response.- New York: The United Nations University, 1990, p.125.
241. Storper M. The Regional World: Territorial Development in a Global Economy. -New York: The Guilford Press, 1997, p.105
242. Studiu privind dezvoltarea regională în Republica Moldova. -Chişinău: INEI-BCI, 2002, p.3.
243. Sudul Mediteranean, NSI şi Rusia. Comunicarea Comisiei din 2004 a completat lista cu ţările Caucazului de Sud. –B.: GHM, 2007, p.145
244. Sută N. Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Vol.I şi Vol.II. –Bucureşti: Editura Independenţa Economică, 1999, p.144-159.
245. Sverdrup B. O. Odysseus and the Lilliputians? Germany, the European Union and the smaller European States // Arena (Advanced Research on the Europeanization of the Nation-State). – Oslo: Working papers 27, 1997, p. 138.
246. Sweeney E.P. Innovation, Entrepreneurs and Regional Development. –London: Frances Pinter, 1987, p. 135.
247. The Role of local and Regional Authorities in Transnational Co-operation in the Field of Regional/Spatial Development. - Strasbourg: Council of Europe Publishing, 2003. - Nr.67, p.142.
248. Third Report on Economic and Social Cohesion, 2005, p. 102 249. Third Report on Economic and Social Cohesion, 2005 şi Eurostat Regional Yearbook,
European Comission, Luxembourg, 2007, p.283 250. Thurer D. The perception of small states: Myth and Reality.// in Goetschel, L. Small States
inside and outside the European Union: Interests and Policies. - Boston/ Dordrecht/ London: Kluwer Academic Publishers, 1998, p. 34 - 42.
251. Transition indicators, http : //www . ebrd.com/country/sector/econo/stats/index. 252. Valinakis Y. The Black Sea region: challenge and opportunities for Europe. Institute for
Security Studies. - Paris: Western European Union, 1999. 253. Van Houtum H. Introduction: Curent Issues and Debates on Borders and Border Regions in
European Regional Science./ in Van de Verde, M and H. Van Houtum 2000. Borders, Regions and People. -European Research in regional science.- London: Pion, 2000. p.7.
254. Vital D. The Inequality of states. A Study of the Small Power in International Relations. – Oxford: Clarendon Press, 1967. - p.4.
255. Vogel H. Small states efforts in international relations. – Frauenfeld: Huber, 1983. p. 54-68. 256. Voineagu V. Analiza factorială a fenomenelor social – economice în profil regional.-
Bucureşti: Editura Aramis Print, 2002, p. 156. 257. Weighty matters for Europe’s Union. // The Economist. -Nr.1, 1997. - p. 34.
130
258. Wendl T. and M. Rosler. Introduction: Frontiers and borderlands. Antropological Perspectives.- Frankfurt am Main, Berlin, Bern: Peter Lang, 1999. p.1-27.
259. http://www .eiop.or.at/eiop/ 260. http://www .europa.eu.int/comm/regional_policy/index_en.htm 261. http ://www .europa.eu.int/eclas/ 262. http ://www .europa.eu.int/pol/reg/index_en.htm 263. http ://www .ceps.be/index.php 264. http ://www .cor.eu.int/corz501.htm 265. http ://www .cor.eu.int/corz501.htm 266. http ://www .cor.eu.int/home.htm 267. http ://www .cordis.lu/regions/home.html 268. http ://www .europa.eu.int/ comm/ regional_policy. 269. http ://www .europa.eu.int/comm/regional_policy/interreg.net 270. http ://www .europa.eu.int/comm/regional_policy/interreg3/documents/tacis_en.pdf 271. http ://www .europa.eu.int/comm/scr/tender/testing/practguide/annexes_en.htm 272. http ://europa .eu.int/comm/external_relations/moldova/intro/index.htm 273. http ://www .local.coe.int 274. http ://www .scirus.com/ 275. http ://www .casaeuropei.cfem.md - Temeiurile juridice ale activităţii externe a autoritarilor
publice locale. 276. http ://www .falr.ro - Legislaţie internă privind administraţia locală. 277. http :/conventions .coe. int /Treaty - Council of Europe: European Outline Convention of
Transfrontier Cooperation Between Territorial Committees of Authorities, Madrid, 21.05.1980, European Treaty Series, 106, Strasbourg – Edition 01.1983
278. http : // www . lace.aebr-ageg.de 279. www.sar.org.ro - Ioniţă, S. Are România nevoie de regiuni? Proiectul SAR: Banca
Mondială. 280. www .azi .md - Reforma teritoriala din Moldova: costurile unui experiment Chişinău: IDIS
“Viitorul” şi BCI 281. www .ipp .md - Moldova in Pactul de Stabilitate -Conferinta internationala 282. www .ipp .md - Cadrul institutional al aderarii Republicii Moldova la Uniunea Europeana 283. http ://www .mfa.md/ - Conceptia politicii externe a Republicii Moldova 284. http ://www .idite-minho.pt- REDIT Technological Unit 285. http ://www .pmecapital.pl Fonduri de capital de risc 286. http : // www . moldova – suverana . md - Proiect „Cooperarea transfrontalieră UNGHENI,
Moldova” 287. http : //www .merriam-webster.com/dictionary/border 288. http :// ec.europa.eu /regional_ policy/ sources/ docgener/ evaluation/ pdf/strategic 289. http :// ec.europa.eu/ education/policies/2010/doc/rep_fut_obj_en.pdf. 290. http://www.hwwa.de - Annekatrin Niebuhr. The Impact of EU Enlargement on European
Border Regions.
131
ADNOTARE
la teza de doctor în economie cu tema: „Cooperarea regionala transfrontaliera – Oportunitate
de dezvoltare a statelor mici în procesul extinderii uniunii europene”, specialitatea 08.00.14. –
economie mondială, relaţii economice internaţionale, autor Olesea Sîrbu.
Dezvoltarea şi crizele economice din secolul XXI impun studierea, elaborarea strategiilor
şi politicilor într-o perspectivă regională. Ultimele valuri de extindere a Uniunii Europene au
modificat esenţial contextul geopolitic al Europei. Euroregiunile, fiind forme instituţionalizate ale
cooperării regionale transfrontaliere constituie, în prezent, un model eficace pentru rezolvarea
problemelor de dezvoltare social-economică a oricăror ţări limitrofe. În condiţiile avansării
procesului de extindere a EU spre Est, în poziţia externă a Republicii Moldova au intervenit
schimbări importante. Ca ţară de graniţă a Uniunii Europene, Republica Moldova va avea atât
oportunitatea, cât şi responsabilitatea dezvoltării unor relaţii de cooperare regională
transfrontalieră, în scopul realizării obiectivelor fixate prin Acordul de Parteniariat şi Cooperare şi
Planul de Acţiune UE-Moldova, precum şi obligaţia de a impulsiona creşterea competitivităţii
zonelor de frontieră care fac parte din euroregiunile „Dunărea de Jos”, „Prutul de Sus” şi „Siret –
Prut - Nistru”. Lucrarea este structurată din: Introducere, trei capitole, concluzii, bibliografie şi
anexe. Capitolul I, include analiza conceptelor „efectul de frontieră” şi „stat mic” în procesul
extinderii Uniunii Europene. O atenţie deosebită se oferă factorilor ce au influenţat apariţia,
stimularea şi dezvoltarea cooperării transfrontaliere pe plan european. Capitolul II tratează
mecanismele şi instrumentele de susţinere şi dezvoltare socio-economică a regiunilor de frontieră
prin politica de coeziune în UE-27, precum şi modalităţile-cheie de realizare în practică a
impulsionării competitivităţii regiunilor date. Capitolul III include analiza impactului extinderii
Uniunii Europene asupra dezvoltării economice a Republicii Moldova prin prisma politicii
europene de vecinătate şi a oportunităţilor de dezvoltare a cooperării regionale transfrontaliere în
cadrul euroregiunilor din care face parte Republica Moldova, şi anume „Prutul de Sus”, „Siret–
Prut–Nistru” şi „Dunărea de Jos”.
Cuvinte cheie. Cooperarea regională transfrontalieră, extindere, spaţiul economic,
integrarea europeană, politicii de dezvoltare economică, stat mic, regiuni de frontieră,
regionalizare, comprtitivitatea euroregiunilor, instrumente de finanţare a regiunilor
transfrontaliere, politici europene de vecinătate etc.
132
ANNOTATION
on the doctoral thesis in economy on “Cross-border regional cooperation - opportunity for the
development of small states in the process of the EU enlargement”, specialization 08. 00. 14 –
World economy, international economic relations, author Olesea Sîrbu.
Development and economic crises as well in the XXI century put forward the need for
studying, developing strategies and policies also in the frame of regional perspective. Last
waves of the EU enlargement modified essentially the geopolitical context of Europe.
Euroregions, which are institutionalized forms of cross-border regional cooperation, constitute
at present, an effective model for solving problems of socio-economic development of the
bordering countries.
The advancement of EU enlargement process towards the East, has brought changes of the
external position of the Republic of Moldova. As a country with a common border with the
European Union, Moldova will have both the opportunity and responsibility for developing cross-
border regional cooperation in order to achieve the objectives set up by the Partnership and
Cooperation Agreement and Action Plan EU-Moldova, in the context of these objectives are also
the obligation to boost competitiveness of border areas that are part of Euroregions "Lower
Danube", "Upper Prut” and “Siret - Prut - Dniester". The paper has the following structure:
Introduction, three chapters, conclusions, bibliography and annexes. Chapter I includes analysis of
the concepts "border effect" and "small state" in the process of enlargement. Special attention is
given to the factors influencing the appearance, promotion and development of cross-border
cooperation on European level. Chapter II deals with mechanisms and tools for the supporting
socio-economic development of border regions through the Cohesion Policy of the EU-27 and
through methods of realizing in practice the imbolding competitiveness of relevant regions.
Chapter III includes analysis of the impact of the EU enlargement on economic development of
Moldova in the framework of the European Neighborhood Policy and of the opportunities for the
development of cross-border regional cooperation in the framework of Euroregions, which the
Republic of Moldova is a part of, namely "Upper Prut”, “Siret-Prut-Dniester" and "Lower
Danube".
Keywords: cross-border regional cooperation, enlargement, economic space, European
integration, economic development policy, small state, border regions, regionalization,
competitiveness of Euroregions, instruments for financing the border regions, the European
Neighborhood Policy.
133
AННОТАЦИЯ
к диссертационной работе доктора экономики на тему: «Региональная трансграничная
кооперация – перспектива развития малых стран в процессе расширения европейского
союза» специальность 08.00.14. – Мировая экономика; международные экономические
отношения, автора Олеся Сырбу.
Развитие и экономические кризисы XXI века вызывают необходимость исследования,
разработки стратегии и политики в региональной перспективе. Последние волны расширения
Европейского Союза существенно изменили геополитический вид Европы. Eврорегионы,
будучи юридическими формами региональной трансграничной кооперации составляют
эффективную модель решения проблем социально-культурного развития развития любых
приграничных стран. В условиях прогресса и расширения ЕС на Восток, во внешней политике
Республики Молдова произошли существенные изменения. Как приграничная страна
Европейскому Союзу, Республика Молдова может имть перспективы так и ответственность
развития трансграничных отношений с целью выполнения задач определенных Соглашением
о Партнерстве и Сотрудничестве ЕС – Р.Молдова. Это также предусматривает активизацию
экономического роста приграничных областей, рост конкурентоспособности приграничных
зон, таких как «Нижний Дунай”, „Верхний Прут” и „Сирет – Прут - Днестр”. Работа
структурирована из: Введения, трех глав, выводов и предложений, литературы и приложений.
Первая глава включает анализ понятий „приграничный эффект” и „небольшое государство” в
процессе расширения Европейского Союза. Особое внимание уделено факторам воздействия,
стимулирования, развития трансграничной европейской кооперации. Вторая глава исследует
механизмы и инструменты поддержки и социально-экономического развития приграничных
областей через призму ЕС-27, сотрудничества и состязательности регионов. Третья глава
включает анализ воздействия Европейского Союза на экономическое развитие Республики
Молдова через политику добрососедства и возможностей сотрудничества в рамках «Нижний
Дунай”, „Верхний Прут” и „Сирет – Прут - Днестр”.
Ключевые слова: pегиональная трансграничная кооперация, расширение, экономическое
пространство, европейская интеграция, политика экономического развития, небольшое
государство, приграничная область, регионализация, конкурентноспособ-ность
еврорегионов, инструменты финансирования трансграничных регионов, европейская
политика добрососедства.
134
ANEXE
ANEXA 1
TIPOLOGIA COOPERĂRII DINCOLO DE FRONTIERELE NAŢIONALE.
Cooperarea transfrontalieră Cooperarea interregională Cooperarea transnaţională
- cooperarea nemijlocit
învecinată a autorităţilor
regionale şi locale de-a
lungul unei frontiere în toate
domeniile vieţii, cu
participarea tuturor actorilor.
- organizată pentru că există o
mai lungă tradiţie (în plan
regional/local).
- conectarea la Asociaţia
Europeană a regiunilor
Frontaliere (AEBR).
- cooperarea (între autorităţi
regionale şi locale)
îndeosebi în domenii
singulare (nu în toate
domeniile vieţii) şi între
anumiţi actori.
- organizare în curs de
dezvoltare datorită tradiţiei
scurte.
- are loc în reţeaua asociaţiei
Regiunilor Europene
(ARE).
- cooperarea între ţări
(permiţând uneori şi
participarea regiunilor)
îndeosebi în ceea ce
priveşte domenii special
(spre exemplu, dezvoltarea
regională) în conexiune cu
alte domenii mai ample,
conexe.
- Organizarea este încă în
curs de desfăşurare
- Interrelaţionarea este
organizată doar în puţine
cazuri dar există anumite
abordări certe care se
desfăşoară în cadrul de
lucru oferit de organizaţii
internaţionale (Consiliul
Europei, Consiliul Nordic) Sursa: Association of European Border Regions (AEBR). – European Commission: LACE INFO SHEETS on Cross-
Border Cooperation, Issue 1-12, 1997/2000.
ANEXA 2
EUROREGIUNI DIN UNIUNEA EUROPEANĂ
Denumire Data instituirii∗ Graniţa EUREGIO 1958 Germania / Olanda Rhein – Waal 1973 Germania / Olanda Maas Rhein 1976 Germania / Olanda Ems – Dollart 1977 Germania / Olanda Rhein Maas Nord 1978 Germania / Olanda Zukunft Saar Moselle – Avenir 1979 Germania / Franţa Benelux – Middengebied 1984 Belgia / Olanda Scheldemond 1989 Belgia / Olanda / Franta Saar – Lor – Lux – Rhein 1989 Germania / Franta / Luxemburg Nestos – Mesta 1990 Grecia / Bulgaria Neisse / Nisa / Nysa 1991 Germania / Polonia / Cehia Elbe / Labe 1992 Germania / Cehia Erzgebirge 1992 Germania / Cehia Euregiunea Pro Europa Viadrina 1992 Germania / Polonia Egrensis 1993 Germania / Cehia Bayrischer Wald / Böhmerwald 1993 Austria / Germania / Cehia Spree – Neisse – Bober 1993 Germania / Polonia Inn – Salzach 1994 Germania / Austria Bodensee 1994 Austria / Elveţia / Germania Euregiunea Pomerania 1994 Germania / Polonia Regio TriRhena 1995 Germania / Franţa / Elveţia Salzburg – Berchtesgadener Land –Traunstein
1995 Germania / Austria
“via Salina” 1997 Germania / Polonia Nestos – Mesta 1997 Grecia / Bulgaria Sonderjylland – Schleswig 1997 Danemarca / Germania Zugspitze – Wetterstein - Karwendel 1998 Germania / Polonia Midi – Pyrénées, Languendoc – Rousillon, Catalonya
1998 Spania / Franţa
CENTRE 1999 Germania / Franţa Karelia 1999 Finlanda / Federaţia Rusă Watteninseln 1999 Germania / Ganemarca / Olanda Sursa : CPR (8) 2 - Part II - International Co-operation at regional level (10/05/01), http://www.coe.int/
∗ În majoritatea cazurilor, procesul de cooperare informală a început mai devreme
ANEXA 3
STRUCTURI DE TIP EUROREGIUNE INSTITUITE ÎNTRE 1990-2000 ÎN ŢĂRILE ECE
Denumire Graniţă
Euroregiunea Bug Polonia / Ukraina / Bielarus
Euroregiunea PRO EUROPA VIADRINA Germania / Polonia
Euroregiunea Spree – Neisse – Bober Germania / Polonia / Cehia
Euroregiunea Glacensis Cehia / Polonia
Euroregiunea Praded – Pradziad Cehia / Polonia
Euroregiunea Silesia / Sleszko Cehia / Polonia
Euroregiunea Těsinke Sleszko – Slask Ciezyrski Cehia / Polonia
Euroregiunea ELBE / LABE Cehia / Germania
Euroregiunea Eryberge Krušnohoři Cehia / Germania
Euroregiunea Egrensis Cehia / Germania
Euroregiunea Bayrischer Wald / Sumava
Mühlviertel Böhmerwald
Cehia / Germania / Austria
Euroregiunea Waldviertel - Budowice – Jižni -
Cechy
Austria / Cehia
Euroregiunea Wienviertel – Südmahern – Jižni –
Morava - Zahórie
Austria / Cehia / Slovacia
Euroregiunea Bile – Biele Karpaty Cehia / Slovacia
Euroregiunea Beskidy Polonia / Slovacia / Yugoslavia
Euroregiunea TATRY Polonia / Slovacia
Euroregiunea Istria Croaţia / Slovenia
Euroregiunea Vagus – Danubius -- Ipolia Slovacia / Ungaria
Euroregiunea Ipelsky – Ipoly Slovacia / Ungaria
Euroregiunea Neogradiensis Slovacia / Ungaria
Euroregiunea Sajo – Rima – Slaná - Rimava Slovacia / Ungaria
Euroregiunea Košice – Miskolc Slovacia / Ungaria
Euroregiunea Hajdu – Bihar / Bihor Ungaria / Romania
Euroregiunea Dunăre – Körös – Maros - Tisza Ungaria / Romania / Bosnia si Herzegovina
Euroregiunea Dunăre – Drava – Sawa Ungaria / Croatia / Bosnia si Herzegovina
Euroregiunea Prutului de Sus Romania / Republica Moldova / Ukraina
Euroregiunea Prutului mijlociu Romania / Republica Moldova
Euroregiunea Dunării inferioare Romania / Republica Moldova / Ukraina
Euroregiunea Dunăre est Romania / Bulgaria
Euroregiunea Dunăre sud Romania / Bulgaria
Euroregiunea Dunăre Sec. XXI Romania / Bulgaria / Bosnia si Herzegovina
Euroregiunea Nestos – Mesta Grecia / Bulgaria
Euroregiunea Reţeaua Polis – Kent Grecia / Turcia
Sursa : CPR (8) 2 - Part II - International Co-operation at regional level (10/05/01), http://www.coe.int/
ANEXA 4
STRUCTURI DE TIP EUROREGIUNE IN SCANDINAVIA SI ŢARILE BALTICE
Denumire Data instituirii Graniţă
Oresund Council
Oresund Committee
1964
1994
Danemarca / Suedia
North – Calotte Council 1971 Suedia / Finlanda / Norvegia / Sámi
Kvarken Council 1972 Finlanda / Suedia
Mittskandia 1977 Finlanda / Suedia / Norvegia
Storstorms Amt/ Kreis
Ostholstein - Lübeck
1977 Danemarca / Germania
Islands /Archipelago
Cooperation – Skärgården
1978 Suedia / Finlanda
Arko Cooperation 1978 Suedia / Norvegia
Bornholm – Southeastern
Skåne
1980 Danemarca / Suedia
Oestfold / Bohuslän / Dalsland 1980 Suedia / Norvegia
Tornedalsrådet 1987 Finlanda / Suedia / Norvegia
Cooperare regională estoniană –
finlandeză 3+3
1995 Estonia / Finlanda / Federaţia Rusă
Euroregiunea Baltică 1996 Polonia / Suedia / Lituania / Latvia /
Danemarca / Federatia Rusă /
Consiliul de cooperare în regiunile
de graniţă Vöru – Alüksne - Pskov
1996 Estonia / Lituania / Federaţia Rusă
Euroregiunia Pomerania 1995/97 Polonia / Germania / Suedia
Euroregiunea NEMUNAS –
NIEMEN - HEMAH
1997 Lituania / Polonia / Bielarus /
Federaţia Rusă
Euroregiunea Helsinki – Tallin 1999 Estonia / Finlanda
Euroregiunea SAULE 1999 Lituania / Latvia / Federaţia Rusă
Euroregiunea Karelia 1999 Finlanda / Federaţia Rusă
Euroregiunea Ţinutul Lacurilor –
Ezaru Zeme
2000 Lituania / Latvia / Bielarus
Sursa : CPR (8) 2 - Part II - International Co-operation at regional level (10/05/01), http://www.coe.int/
ANEXA 5
CRITERII DE INSTITUIRE A UNEI EUROREGIUNI - AEBR / LACE
Organizare
• participarea autorităţilor aregionale şi locale din ambele părţi ale graniţei naţionale, uneori
susţinute de o adunare parlamentară;
• organizaţii transfrontaliere cu secretariat permanent, experţi şi personal administrativ;
• în conformitate cu dreptul privat, bazată pe asociaţii naţionale sau fundaţii din ambele părţi ale
graniţei, respectînd legislaţia statului respectiv;
• în conformitate cu legislaţia de stat, bazată pe tratate internaţionale care reglementează şi criteriile
de aderare a autorităţilorregionale.
Metoda de lucru
• dezvoltare şi cooperare în sens strategic, fără ca vreo măsură să fie bazată pe cazuri particulare;
• cu orientare transfrontalieră permanentă, nu ca regiune frontalieră naţională;
• acelaşi nivel de administrativ;
• bază solidă pentru dezvoltarea de relaţii transfrontaliere; cetăţeni, politicieni, instituţii, economie,
parteneri sociali, organizatori de evenimente culturale, etc.;
• păstrarea echilibrului între structuri diferite şi competenţe de ambele părţi ale graniţei şi referitor la
problemele de ordin psihologic;
• cooperare în parteneriat, pe verticală (europeană, guvernamentală, regională, locală) ca şi pe
orizontală în afara graniţei;
• implementarea deciziilor tranfrontaliere la nivel naţional, în conformitate cu procedurile aplicabile
de ambele părţi ale graniţei (evitare conflictelor de competenţe şi capacităţi structurale);
• participarea transfrontalieră a cetăţenilor, instituţiilor şi partenerilor socială în procesele de
întocmire a programelor, proiectelor şi luare a deciziilor;
• iniţiative directe şi utilizarea resurselor proprii ca pre-condiţii pentru sprijinirea unui al treilea
partener.
Conţinutul cooperării transfrontaliere
• definirea domeniilor de activitate în funcţie de interesele commune (ex. infrastructură, economie,
cultură);
• cooperare în toate domeniile legate de viaţă: trai, serviciu, timp liber, cultură, etc.;
• interes egal faţă de cooperarea la nivel socio-cultural şi cea la nivel economic şi de infrastructură;
• implementarea tratatelor şi acordurilor încheiate la nivel european între ţări pentru a dobîndi
experienţă în domeniul transfrontalier;
• consultanţă, asistenţă şi coordonare a cooperării transfrontaliere, mai ales în următoarele
domeniile:
• dezvoltare regională;
• turism şi agrement;
• dezvoltare economică;
• dezvoltarea agriculturii;
• transport şi trafic;
• transfer de inovaţii şi tehnologie
• protecţia mediului
• şcoli şi educaţie;
• cooperare socială;
• cultură şi sport;
• sănătate.
ANEXA 6 PIB pe cap de locuitor în PPC
PIB pe locuitor în Paritatea Puterii de Cumpărare PPC (EU-27=100)
1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 EU -27 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 100.0 EU -25 105.0 105.0 105.0 104.8 104.6 104.4 104.2 104.1 103.9 103.8 103.7 EU -15 115.4 115.3 115.2 114.8 114.2 113.7 113.1 112.7 112.1 111.5 110.9 Republica Cehă 70.6 69.7 68.6 70.4 70.6 73.6 75.3 76.5 78.5 81.3 81.9 Danemarca 132.2 131.1 131.9 128.2 128.7 124.5 125.9 126.5 125.6 124.5 120.9 Germania 122.7 122.4 118.8 116.9 115.5 116.9 116.6 115.0 114.0 114.4 112.4 Estonia 42.4 42.4 44.7 46.2 50.0 54.5 56.9 62.8 68.3 71.6 71.0 Irlanda 121.6 126.6 131.0 132.9 138.3 140.8 141.8 143.6 145.3 146.4 142.4 Grecia : : 84.3 86.7 91.0 92.2 93.9 96.1 97.2 98.6 98.0 Spania 95.6 96.5 97.6 98.4 100.7 101.2 101.2 102.9 104.8 104.5 101.6 Franţa 115.3 115.0 115.6 116.0 116.3 112.1 110.3 112.3 111.8 111.0 108.1 Italia 120.0 117.8 117.2 118.1 112.2 111.0 106.9 105.1 103.2 101.7 98.4 Cipru 86.9 87.6 89.0 91.1 89.5 89.2 90.5 92.5 91.8 91.9 90.1 Latvia 35.7 36.1 36.8 38.8 41.3 43.4 45.8 49.9 53.6 58.1 58.5 Lituania 40.2 38.8 39.4 41.6 44.1 49.1 50.5 53.1 56.1 60.0 61.7 Luxemburg 217.9 237.9 244.3 234.7 240.9 247.3 253.2 264.0 278.9 280.3 277.4 Ungaria 52.8 53.6 56.2 59.0 61.6 63.4 63.3 64.1 64.9 64.5 63.5 Malta 80.7 81.2 83.8 78.1 79.7 78.6 76.8 77.3 76.8 77.4 76.2 Olanda 128.9 131.2 134.6 134.1 133.7 129.7 129.5 131.0 130.4 131.7 130.1 Austria 133.0 132.9 133.5 127.4 127.7 128.8 128.8 128.7 127.4 128.2 125.9 Polonia 47.9 48.7 48.4 47.7 48.4 49.0 50.7 51.2 52.4 54.6 55.4 Portugalia 76.8 78.5 78.2 77.5 77.2 76.9 74.7 75.4 74.4 73.9 72.2 România : 26.0 25.9 27.6 29.4 31.4 34.1 35.4 38.8 40.4 41.5 Slovenia 77.7 79.6 78.8 78.9 81.2 82.3 85.3 86.8 87.7 90.5 90.6 Slovakia 52.1 50.6 50.2 52.4 54.2 55.6 57.2 60.5 63.6 68.6 70.7 Finlanda 114.6 115.4 117.6 116.0 115.5 113.3 116.5 115.1 116.8 118.7 117.3 Suedia 122.7 125.6 127.1 121.8 121.4 123.0 125.0 123.6 124.4 123.7 121.7 Marea Britanie 116.1 116.0 117.2 117.9 118.7 119.8 122.0 119.1 117.8 118.3 115.5 Croaţia 44.0 41.9 43.2 43.8 45.7 47.5 48.9 49.9 51.5 57.4 57.8 Macedonia 26.7 26.9 27.0 25.2 25.1 25.7 26.7 27.8 28.1 28.9 29.1 Turcia 42.7 39.2 40.0 35.6 34.4 34.0 37.4 39.1 41.2 41.5 41.2 Iceland 140.8 139.4 132.0 132.6 130.1 125.9 131.3 134.8 130.5 129.5 125.0 Norvegia 138.7 145.1 165.4 161.5 155.1 156.7 164.7 179.6 186.2 185.7 182.0 Elveţia 149.2 146.2 144.7 139.8 139.8 136.1 134.6 133.9 134.7 135.0 132.2 S.U.A 160.2 161.6 159.3 154.4 152.1 153.9 155.0 158.2 157.4 155.7 150.0 Japonia 121.2 118.1 117.2 113.9 112.3 112.4 113.1 114.3 114.2 114.0 111.2
Legenda: : =N data f =Prevăzut b =Break in serie e =Valoarea Estimata Sursa: Eurostat Ultimul Up-date: 03.06.2008 Hyperlink la tabel: http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?tab=table&init=1&plugin=0&language=en&pcode=eb011 Pagina Web: http :// europa.eu/geninfo/legal_notices_en.htm
PIB pe cap de locuitor (ppc) UE-27=100
Semne convenţionale 20,1 - 58,8 58,5 – 81,9 81,9 – 112,4 112,4 – 125,9 125,9 – 277,4 N/A Valoare minimă – 29,1, valoare maximă – 277,4. UE-25 – 103,7; UE-15 – 110,9
ANEXA 7
Rata regională de ocupare a forţei de muncă in perioada 1999-2006 (în %) 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 Regiunea Bruxelles-Capitala 54.1 55.0 53.9 54.5 53.2 54.1 54.8 53.4 Prov. Antwerpen 60.7 61.7 61.8 61.6 61.0 62.7 63.5 63.4 Prov. Limburg (B) 58.6 60.0 60.3 61.1 59.4 60.9 60.5 61.8 Prov. Oost-Vlaanderen 63.8 64.9 64.8 64.3 64.4 65.3 66.7 66.3 Prov. Vlaams Brabant 65.8 67.1 66.5 66.5 65.6 67.0 67.5 66.7 Prov. West-Vlaanderen 64.1 65.9 63.6 64.5 64.2 65.5 65.7 66.4 Prov. Brabant Wallon 61.1 61.2 60.9 59.5 60.2 60.6 60.0 60.9 Prov. Hainaut 51.1 53.6 52.2 52.1 52.6 51.8 52.9 52.2 Prov. Liège 55.5 54.9 55.3 54.7 55.6 54.9 56.1 56.8 Prov. Luxembourg (B) 59.8 62.1 61.5 60.5 59.4 60.1 61.1 61.4 Prov. Namur 56.2 57.6 56.9 56.5 57.1 57.3 59.1 58.6 Severozapaden : : : : : 49.0 49.4 53.5 Severen tsentralen : : : : : 51.6 52.5 53.8 Severoiztochen : : : : : 51.3 55.6 58.2 Yugoiztochen : : : : : 54.2 55.3 58.1 Yugozapaden : : : : : 59.7 61.5 65.0 Yuzhen tsentralen : : : : : 53.4 54.0 56.3 Praha 73.0 71.7 71.7 71.7 71.1 70.3 71.3 71.6 Strední Cechy 67.0 66.5 66.7 68.5 67.8 67.0 67.0 67.7 Jihozápad 67.6 68.1 68.0 67.9 66.9 66.6 67.8 67.5 Severozápad 61.6 61.3 63.0 62.3 61.5 61.5 61.5 61.8 Severovýchod 66.4 66.1 66.1 66.9 65.7 65.0 65.7 65.8 Jihovýchod 65.5 65.5 64.6 64.6 64.2 63.8 64.1 64.3 Strední Morava 64.5 62.7 62.4 63.1 63.3 61.8 62.1 64.3 Moravskoslezsko 59.8 58.4 58.3 59.1 57.7 57.7 59.3 59.5 Hovedstaden : : : : : : : : Sjælland : : : : : : : : Syddanmark : : : : : : : : Midtjylland : : : : : : : : Nordjylland : : : : : : : : Stuttgart 69.8 70.4 70.7 70.7 70.0 70.0 71.0 72.2 Karlsruhe 67.3 66.8 68.5 68.1 68.6 67.8 69.6 70.4 Freiburg 67.6 68.8 69.0 69.6 71.2 70.7 71.9 72.7 Tübingen 69.2 71.9 71.5 71.2 69.7 69.1 70.8 72.1 Oberbayern 71.8 72.1 73.4 72.3 70.8 70.6 71.8 73.3 Niederbayern 70.2 70.9 72.0 71.2 70.5 70.3 72.4 72.8 Oberpfalz 69.5 68.6 70.0 69.2 69.3 68.7 71.1 72.3 Oberfranken 69.0 69.1 69.4 69.2 67.9 66.4 69.1 70.0 Mittelfranken 68.4 69.3 69.3 68.6 68.3 68.1 69.2 70.8 Unterfranken 67.5 67.6 69.2 69.4 69.6 68.6 69.7 71.1 Schwaben 70.9 71.1 71.8 71.5 69.9 70.3 70.5 71.7 Berlin 60.2 60.4 60.2 60.1 58.0 57.9 58.9 60.0 Brandenburg - Nordost : : : : : 61.2 62.0 65.0 Brandenburg - Südwest : : : : : 61.9 64.1 67.0 Bremen 59.8 61.4 61.9 60.7 61.9 59.2 59.5 61.6 Hamburg 65.8 66.0 66.9 64.9 64.9 64.3 67.0 68.3 Darmstadt 67.0 67.9 69.2 68.5 68.0 66.7 68.1 69.5
Gießen 63.7 65.1 66.8 66.4 66.4 65.6 67.6 69.0 Kassel 63.9 65.4 64.9 65.4 63.9 65.4 66.5 67.8 Mecklenburg-Vorpommern 61.0 62.0 59.8 58.9 58.6 57.3 61.1 63.6 Braunschweig 62.1 62.9 63.2 63.1 63.5 62.0 62.9 65.4 Hannover 64.3 65.1 65.3 64.9 64.8 62.9 65.5 66.0 Lüneburg 65.1 65.2 66.3 66.4 64.9 64.9 65.9 67.9 Weser-Ems 64.1 64.1 64.9 64.0 64.0 63.0 65.4 65.6 Düsseldorf 61.4 62.1 63.4 63.4 62.6 61.6 63.5 65.3 Köln 62.5 63.6 63.6 63.4 62.8 61.8 64.0 65.3 Münster 61.1 62.4 62.4 62.9 61.3 61.8 63.6 65.6 Detmold 65.1 67.1 67.7 65.5 66.0 65.5 67.1 67.2 Arnsberg 60.9 61.2 61.8 61.7 61.0 60.2 62.1 63.5 Koblenz 63.9 : : 67.2 67.3 65.2 68.5 70.1 Trier 63.7 : : 66.4 67.5 65.2 68.0 71.1 Rheinhessen-Pfalz 66.3 : : 67.0 66.3 64.6 66.4 68.0 Saarland 60.9 61.0 61.6 61.9 60.6 61.9 62.6 64.2 Chemnitz : 63.1 62.5 61.1 61.6 60.8 64.2 66.1 Dresden : 62.8 62.2 61.3 62.4 61.1 62.9 65.4 Leipzig : 61.5 61.7 60.1 59.9 58.8 60.9 63.3 Sachsen-Anhalt 59.5 59.0 59.4 59.5 59.8 58.3 60.7 63.6 Schleswig-Holstein 65.7 66.8 66.6 65.8 67.2 65.8 67.2 68.8 Thüringen 64.8 65.0 63.7 62.5 62.1 62.3 62.8 65.6 Estonia 61.8 60.4 61.0 62.0 62.9 63.0 64.4 68.1 Border, Midlands and Western 59.4 61.9 63.1 62.8 63.5 65.2 66.1 66.9 Southern and Eastern 63.5 66.3 66.8 66.4 66.2 66.7 68.2 69.2 Anatoliki Makedonia, Thraki 59.0 60.2 58.9 59.7 60.2 59.4 59.5 60.1 Kentriki Makedonia 54.8 55.3 55.5 55.4 57.8 56.9 57.9 59.9 Dytiki Makedonia 54.1 52.9 53.9 54.7 53.8 53.3 52.1 54.8 Thessalia 55.2 56.0 54.9 55.5 58.0 60.9 60.4 60.4 Ipeiros 53.9 55.6 53.4 56.1 56.3 57.7 56.3 59.3 Ionia Nisia 61.2 60.6 59.1 59.0 61.3 61.1 64.1 60.6 Dytiki Ellada 56.0 56.6 55.1 55.6 57.2 55.6 56.6 56.8 Sterea Ellada 55.5 54.1 52.8 56.8 59.5 57.2 60.0 61.1 Peloponnisos 61.5 61.8 60.2 62.6 62.4 62.1 63.6 64.9 Attiki 54.2 55.0 56.0 58.0 58.7 60.8 61.4 62.1 Voreio Aigaio 52.4 53.0 53.8 53.1 54.1 56.4 56.8 57.6 Notio Aigaio 57.5 58.3 57.8 57.1 59.7 60.4 61.0 59.3 Kriti 64.7 64.9 63.8 61.9 63.3 64.0 64.9 65.5 Galicia 53.4 55.4 56.4 56.5 58.3 58.9 61.1 63.0 Principado de Asturias 46.8 48.6 50.2 51.3 53.2 53.7 55.8 58.4 Cantabria 49.1 52.4 56.5 56.7 58.6 59.2 62.0 64.1 Pais Vasco 55.6 57.7 59.9 61.0 62.6 63.1 65.5 67.0 Comunidad Foral de Navarra 60.3 64.1 64.7 64.9 65.3 66.5 69.1 70.4 La Rioja 57.9 59.5 60.7 61.4 63.1 64.9 69.1 69.2 Aragón 58.6 61.2 61.7 62.1 63.5 65.7 68.2 68.2 Comunidad de Madrid 56.9 59.5 62.2 63.5 64.2 66.3 68.5 70.2 Castilla y León 53.1 55.1 56.2 57.1 57.8 59.1 62.7 63.8 Castilla-la Mancha 53.0 55.2 56.2 57.5 58.5 59.4 61.4 62.6 Extremadura 46.7 49.2 49.9 50.2 52.1 52.8 54.4 56.0 Cataluña 61.5 64.0 64.9 64.5 66.3 67.0 69.3 70.4 Comunidad Valenciana 55.8 58.7 60.6 60.5 61.3 63.1 64.5 65.8
Illes Balears 62.4 65.4 65.3 66.2 66.3 67.2 67.9 69.9 Andalucia 44.2 46.3 48.3 49.6 51.0 52.8 55.4 57.3 Región de Murcia 53.6 56.5 57.1 58.4 60.1 61.5 62.8 64.0 Ciudad Autónoma de Ceuta (ES) 42.5 47.8 47.4 47.7 50.6 49.8 53.2 47.8 Ciudad Autónoma de Melilla (ES) 47.4 47.0 50.3 50.8 50.5 52.7 51.3 52.0 Canarias (ES) 53.2 55.3 56.6 57.6 59.1 59.0 59.7 61.6 Île de France 64.6 65.7 66.6 66.4 64.5 64.7 64.2 64.5 Champagne-Ardenne 58.1 60.6 61.3 62.6 63.1 62.6 62.1 64.6 Picardie 58.9 59.5 60.9 62.3 62.1 60.7 59.8 61.2 Haute-Normandie 60.0 62.7 61.8 61.1 62.1 64.6 64.4 63.0 Centre 63.8 64.5 65.0 63.8 66.3 65.6 67.2 67.4 Basse-Normandie 61.3 62.6 64.2 65.0 64.0 63.8 63.8 63.6 Bourgogne 62.5 61.9 63.3 65.0 66.5 64.9 64.2 62.8 Nord - Pas-de-Calais 50.9 52.5 54.0 54.1 56.5 58.5 57.7 56.6 Lorraine 58.5 61.3 62.7 63.2 60.4 58.8 62.0 60.2 Alsace 65.6 66.9 66.4 67.1 67.1 66.6 67.6 66.7 Franche-Comté 62.4 63.3 65.0 65.0 67.6 64.9 63.3 64.1 Pays de la Loire 61.9 64.2 64.5 65.9 66.0 66.9 66.1 66.4 Bretagne 61.6 62.5 63.7 63.9 65.2 63.7 63.7 65.4 Poitou-Charentes 62.6 63.3 64.5 64.8 64.8 63.9 65.0 64.6 Aquitaine 60.1 60.5 61.1 61.4 61.6 61.2 62.6 62.9 Midi-Pyrénées 60.9 62.6 63.6 64.5 65.6 65.8 66.0 65.4 Limousin 60.7 64.1 63.5 64.1 67.3 65.6 67.8 67.1 Rhône-Alpes 62.5 63.5 64.8 64.8 64.6 64.1 64.7 64.7 Auvergne 59.0 60.5 63.3 64.6 64.3 65.1 66.8 66.3 Languedoc-Roussillon 52.2 53.6 54.8 54.8 56.8 56.8 55.6 56.2 Provence-Alpes-Côte d'Azur 55.2 56.7 57.0 57.9 59.5 59.1 57.5 56.4 Corse 42.8 37.8 42.3 44.9 52.1 50.8 52.8 53.5 Guadeloupe (FR) : : 44.3 45.9 45.4 45.9 45.0 44.9 Martinique (FR) : : 47.9 48.2 48.6 48.0 47.7 46.3 Guyane (FR) : : 42.8 44.0 43.5 42.4 42.7 41.7 Reunion (FR) : : 39.7 41.3 40.1 39.5 40.9 42.7 Piemonte 58.9 60.7 61.6 61.9 63.4 63.5 64.0 64.8 Valle d'Aosta/Vallée d'Aoste 62.3 64.7 65.9 66.3 66.6 67.1 66.3 67.0 Liguria 54.6 55.9 57.9 58.2 59.1 60.2 61.1 62.4 Lombardia 60.5 61.1 62.4 63.2 63.9 65.6 65.5 66.6 Provincia Autonoma Bolzano-Bozen 67.2 68.2 69.0 70.2 70.0 69.4 69.2 69.6 Provincia Autonoma Trento 61.7 63.5 63.0 62.6 63.9 65.7 65.1 65.4 Veneto 60.5 62.1 62.8 63.2 63.6 64.4 64.6 65.5 Friuli-Venezia Giulia 58.7 59.8 61.5 62.0 62.4 62.7 63.2 64.8 Emilia-Romagna 64.8 65.9 66.5 67.5 68.3 68.4 68.4 69.4 Toscana 58.6 60.0 61.3 61.5 62.4 63.4 63.8 64.8 Umbria 57.0 58.5 59.6 59.0 59.3 61.6 61.6 62.9 Marche 60.1 61.0 61.7 62.7 63.8 63.9 63.6 64.4 Lazio 51.5 52.5 53.5 55.0 55.9 58.6 58.5 59.3 Abruzzo 51.4 52.8 55.2 55.6 56.1 56.5 57.3 57.6 Molise 49.1 50.4 51.6 51.8 51.2 52.1 51.2 52.3 Campania 39.8 40.0 40.7 41.9 42.3 45.3 44.2 44.1
Puglia 42.4 43.6 44.5 45.3 45.1 45.3 44.6 45.7 Basilicata 44.3 46.1 45.5 46.1 45.8 49.4 49.3 50.3 Calabria 38.7 39.7 41.0 41.9 42.4 46.2 44.6 45.6 Sicilia 39.3 40.0 41.4 41.9 42.0 43.4 44.1 45.0 Sardegna 44.1 44.3 46.1 46.7 47.1 51.3 51.5 52.3 Cyprus 63.7 65.4 67.9 68.5 69.2 69.4 68.5 69.6 Latvia 58.8 57.4 58.9 60.4 61.8 62.3 63.3 66.3 Lithuania 62.6 59.6 58.1 59.9 61.1 61.2 62.6 63.6 Luxembourg (Grand-Duché) 61.6 62.7 63.0 63.6 62.2 62.5 63.6 63.6 Közép-Magyarország 59.7 60.4 60.6 60.9 61.7 62.9 63.3 62.7 Közép-Dunántúl 58.5 59.2 59.3 60.0 62.3 60.3 60.2 61.4 Nyugat-Dunántúl 63.0 63.4 63.1 63.7 61.9 61.4 62.1 62.8 Dél-Dunántúl 52.8 53.5 52.3 51.6 53.5 52.3 53.4 53.6 Észak-Magyarország 48.1 49.4 49.7 50.3 51.2 50.6 49.5 50.4 Észak-Alföld 48.8 49.0 49.5 49.3 51.6 50.4 50.2 51.1 Dél-Alföld 55.3 56.0 55.8 54.2 53.2 53.6 53.8 54.3 Malta : 54.5 54.7 54.4 54.2 54.0 53.9 54.8 Groningen 66.4 69.6 70.9 70.8 69.1 68.5 69.4 70.1 Friesland (NL) 70.1 69.8 71.4 72.7 71.9 71.5 71.9 72.1 Drenthe 66.1 69.8 71.2 72.8 73.4 72.0 72.2 73.8 Overijssel 70.5 73.0 73.4 73.4 73.3 72.7 72.9 74.2 Gelderland 71.2 73.4 75.0 74.9 74.7 73.8 73.7 75.2 Flevoland 72.6 76.9 75.7 75.1 76.1 74.8 73.5 75.6 Utrecht 73.9 75.9 76.8 76.3 76.7 75.7 75.9 77.6 Noord-Holland 71.5 73.0 75.7 76.1 74.7 74.4 73.7 75.4 Zuid-Holland 70.9 73.3 74.3 73.8 72.7 72.5 73.0 73.6 Zeeland 68.7 72.0 71.2 73.1 71.2 71.0 73.1 74.6 Noord-Brabant 72.0 73.7 74.3 75.9 74.5 74.2 74.3 75.0 Limburg (NL) 69.6 70.2 70.8 71.3 71.0 70.2 70.1 71.3 Burgenland (A) 68.6 68.2 66.7 67.5 69.6 67.1 68.1 69.5 Niederösterreich 69.4 69.2 68.6 69.9 69.8 69.5 69.9 71.5 Wien 68.8 68.5 68.2 66.5 66.4 63.8 63.8 66.5 Kärnten 64.6 64.3 64.1 66.6 65.4 65.4 66.5 66.7 Steiermark 66.6 66.5 66.8 67.5 68.0 67.2 68.9 69.9 Oberösterreich 69.5 70.1 70.4 70.7 71.7 69.9 70.5 72.6 Salzburg 71.1 71.5 71.4 71.7 71.7 70.0 72.7 72.2 Tirol 68.7 68.0 67.8 69.2 69.9 69.3 71.0 72.1 Vorarlberg 68.5 69.1 70.3 69.4 68.8 70.3 70.8 72.0 Lódzkie 59.4 56.2 53.6 52.8 52.9 53.2 54.1 56.2 Mazowieckie 61.6 60.0 58.8 57.1 56.7 57.0 57.6 58.8 Malopolskie 59.9 58.7 57.9 54.6 53.6 54.6 55.0 55.8 Slaskie 54.8 48.7 48.2 46.9 46.9 48.1 49.5 51.1 Lubelskie 58.9 58.6 57.4 56.1 55.6 54.5 56.0 56.9 Podkarpackie 56.8 55.0 54.0 53.2 52.1 51.3 52.3 53.7 Swietokrzyskie 57.6 55.0 51.8 50.3 49.5 49.3 51.6 54.7 Podlaskie 58.8 58.7 57.6 54.8 53.9 55.9 56.9 57.0 Wielkopolskie 59.5 57.4 54.4 52.9 53.9 53.6 54.0 55.2 Zachodniopomorskie 53.8 52.1 49.4 45.8 46.1 48.0 48.3 49.4 Lubuskie 51.9 49.7 48.1 45.9 46.0 47.9 51.1 52.7 Dolnoslaskie 56.1 51.9 48.7 47.6 46.4 47.2 49.3 52.5 Opolskie 54.7 54.9 52.9 50.3 49.2 50.9 52.5 54.3
Kujawsko-Pomorskie 56.2 52.9 52.4 50.6 50.4 50.2 51.5 51.2 Warminsko-Mazurskie 51.7 49.3 48.5 46.0 47.3 48.1 48.7 50.7 Pomorskie 57.3 53.4 53.4 50.2 49.6 49.6 51.0 53.2 Norte 67.5 68.0 69.1 68.4 67.0 66.3 65.9 66.3 Algarve 66.7 68.2 68.5 69.2 68.7 69.5 68.0 69.5 Centro (PT) 71.1 72.9 72.0 73.1 72.8 72.1 71.4 71.6 Lisboa 66.6 67.6 68.9 67.6 67.0 67.1 66.8 67.1 Alentejo 62.8 63.6 64.1 64.9 65.1 66.8 67.0 67.9 Região Autónoma dos Açores (PT) 60.0 60.1 61.1 62.2 62.2 63.3 63.0 63.7 Região Autónoma da Madeira (PT) 64.7 63.9 64.0 66.4 66.5 66.6 67.6 66.8 Nord-Vest 63.2 63.0 63.6 57.8 57.0 56.0 55.9 57.1 Centru 59.5 59.5 59.5 55.8 55.0 53.7 54.1 55.9 Nord-Est 65.5 65.8 65.2 59.1 59.7 62.3 61.4 60.0 Sud-Est 59.9 60.0 59.2 54.7 55.6 54.5 54.6 56.3 Sud - Muntenia 64.2 64.1 63.5 57.9 57.8 57.9 57.9 59.6 Bucuresti - Ilfov 61.7 59.9 56.8 56.9 56.4 59.6 59.3 62.8 Sud-Vest Oltenia 68.4 68.4 68.9 61.3 61.8 59.7 60.1 60.0 Vest 62.6 61.9 61.1 57.5 57.0 56.7 56.5 58.6 Vzhodna Slovenija : : : : : : : : Zahodna Slovenija : : : : : : : : Bratislavský kraj 70.0 70.0 68.6 67.2 68.3 67.7 69.6 69.8 Západné Slovensko 58.3 56.7 57.2 57.2 58.8 59.9 60.6 62.3 Stredné Slovensko 57.0 55.5 55.7 55.4 55.6 53.8 55.2 57.1 Východné Slovensko 53.9 52.3 52.3 53.2 53.7 51.8 51.5 53.7 Itä-Suomi 58.8 59.4 59.5 59.9 60.4 60.5 61.9 62.9 Etelä-Suomi 70.3 71.2 72.3 72.1 71.3 70.8 71.7 72.6 Länsi-Suomi 64.6 65.6 66.7 66.5 66.0 66.4 67.0 68.1 Pohjois-Suomi 60.8 61.5 62.5 62.7 63.2 63.8 63.9 64.5 Åland 74.8 80.4 79.6 77.6 78.6 76.0 77.2 77.2 Stockholm 77.6 77.9 79.0 78.4 76.9 76.4 74.9 75.5 Östra Mellansverige 71.5 71.8 72.8 72.2 71.6 70.0 70.6 71.2 Småland med öarna 73.0 73.4 75.4 75.2 74.7 74.2 75.1 76.1 Sydsverige 69.5 68.1 71.1 70.7 70.1 69.4 69.7 70.4 Västsverige 71.9 72.6 75.0 75.5 75.2 74.3 73.4 74.3 Norra Mellansverige 68.4 70.2 70.5 69.7 68.9 68.6 70.1 70.8 Mellersta Norrland 69.3 69.9 70.5 68.9 68.4 68.0 71.7 73.1 Övre Norrland 64.7 68.1 69.8 68.6 67.8 67.2 69.8 72.0 Tees Valley and Durham 62.1 65.5 64.4 63.5 62.0 66.2 66.6 67.6 Northumberland, Tyne and Wear 61.2 64.0 65.6 66.6 67.7 66.3 67.1 67.9 Cumbria 69.0 68.8 68.4 68.8 71.4 74.7 76.6 72.3 Cheshire 71.5 72.9 71.9 72.4 74.6 74.1 73.5 75.2 Greater Manchester 68.0 70.0 70.3 69.2 69.3 69.9 69.8 70.5 Lancashire 71.2 71.7 71.4 71.6 72.4 71.5 70.4 69.2 Merseyside 58.9 61.5 62.4 63.7 65.4 65.6 65.9 65.6 East Yorkshire and Northern Lincolnshire 66.4 69.5 67.6 68.2 70.0 70.6 68.0 70.3 North Yorkshire 74.6 75.4 76.5 75.1 76.8 76.9 76.3 75.9 South Yorkshire 65.9 66.1 67.5 67.4 68.0 68.4 68.5 66.5 West Yorkshire 69.4 71.5 70.9 70.6 70.7 71.2 72.0 71.9
Derbyshire and Nottinghamshire 70.4 70.5 70.0 71.0 70.1 71.0 72.5 71.7 Leicestershire, Rutland and Northants 75.5 75.2 76.2 76.2 75.6 75.4 74.8 76.2 Lincolnshire 71.4 74.1 72.4 72.7 72.0 72.8 73.1 72.8 Herefordshire, Worcestershire and Warks 75.5 75.5 76.8 75.9 74.8 74.8 76.5 76.0 Shropshire and Staffordshire 73.1 73.1 73.2 73.8 74.2 73.6 73.5 73.1 West Midlands 66.3 65.4 66.2 66.6 66.1 67.7 67.1 65.9 East Anglia 74.5 74.8 76.5 75.1 75.0 75.4 74.9 74.3 Bedfordshire, Hertfordshire 75.6 78.0 76.9 77.9 77.3 78.2 76.1 74.0 Essex 74.1 73.5 75.6 74.6 73.9 74.5 74.8 73.0 Inner London 64.4 64.4 64.7 63.6 64.2 62.9 62.7 63.6 Outer London 72.0 71.6 71.4 71.6 70.3 70.8 70.3 69.8 Berkshire, Bucks and Oxfordshire 79.0 80.1 79.2 79.0 78.1 77.1 78.0 78.7 Surrey, East and West Sussex 77.0 77.2 77.0 76.1 76.6 76.0 75.5 75.5 Hampshire and Isle of Wight 75.7 76.1 76.6 77.8 77.2 76.4 75.0 75.8 Kent 73.8 74.4 74.6 73.0 71.2 72.7 74.4 72.1 Gloucestershire, Wiltshire and Bristol/Bath area 77.5 79.1 78.5 78.0 76.8 76.0 77.9 77.2 Dorset and Somerset 74.7 76.0 75.6 76.1 76.6 76.9 74.6 74.1 Cornwall and Isles of Scilly 67.4 65.5 69.2 70.8 68.9 73.0 72.3 70.4 Devon 72.7 72.2 72.5 73.2 73.3 73.2 73.2 73.7 West Wales and The Valleys 62.9 63.5 63.1 63.6 65.7 66.1 66.4 66.4 East Wales 69.0 70.5 69.5 70.0 74.6 73.1 71.4 71.8 Eastern Scotland 70.5 72.0 73.2 72.0 72.8 74.4 73.4 72.2 South Western Scotland 62.3 64.8 65.8 66.2 67.8 67.8 69.4 70.2 North Eastern Scotland : : : : : : : : Highlands and Islands : : : : : : : : Northern Ireland 63.0 63.2 64.5 64.6 65.5 64.6 66.0 66.3 Sjeverozapadna Hrvatska : : : : : : : : Sredisnja i Istocna (Panonska) Hrvatska : : : : : : : : Jadranska Hrvatska : : : : : : : : Poranesna jugoslovenska Republika Makedonija (provisional code) : : : : : : : : Iceland 85.4 87.1 86.9 85.0 83.3 82.3 83.8 : Liechtenstein : : : : : : : : Oslo og Akershus 80.1 80.3 80.0 78.8 76.8 76.5 76.0 76.8 Hedmark og Oppland 75.6 76.1 76.7 75.9 74.8 74.8 73.8 73.1 Sør-Østlandet 77.0 76.6 76.5 76.2 75.0 73.5 74.1 73.4 Agder og Rogaland 78.2 76.3 75.1 75.5 74.0 74.1 74.8 75.6 Vestlandet 79.3 78.8 77.4 77.3 77.0 76.8 75.7 77.7 Trøndelag 77.0 75.4 76.5 76.5 74.7 74.6 74.1 74.5 Nord-Norge 74.3 75.4 75.5 75.6 73.9 74.4 73.5 73.6
Legenda:
:=No data b=Break in serie p=valoarea provizorie Sursa: Eurostat Data: 30.11.2007 Hyperlink la tabel: http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?tab=table&init=1&plugin=0&language=en&pcode=tgs00007
Ponderea ocupării forţei de muncă în limitele vârstei 15-64 după sexe, %
Semne convenţionale 41,7 - 57,6 57,6 – 64,1 64,1 – 67,1 67,1 – 71,8 71,8 – 89,7 N/A Valoare minimă – 24,2; valoare maximă – 302,7.
ANEXA 8
Rata regională a şomajului în Uniunea Europeană în perioada 1999-2006, femei şi bărbaţi, %
1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 Regiunea Bruxelles 15.8 13.9 12.9 14.5 15.6 15.7 16.3 17.6 Prov. Antwerpen 5.9 4.8 4.3 5.6 6.4 6.0 6.2 5.7 Prov. Limburg (B) 6.0 4.9 4.3 5.3 6.8 6.5 7.1 6.2 Prov. Oost-Vlaanderen 5.8 4.5 3.8 5.5 5.5 5.2 4.9 4.5 Prov. Vlaams Brabant 4.4 3.6 3.7 4.0 5.6 5.0 4.4 4.2 Prov. West-Vlaanderen 4.5 3.6 3.6 3.8 4.2 4.5 4.7 4.2 Prov. Brabant Wallon 7.1 6.9 5.9 7.0 7.9 7.7 9.0 7.6 Prov. Hainaut 16.1 12.0 11.9 12.6 12.6 13.8 14.0 14.4 Prov. Liège 12.4 10.2 10.4 10.8 11.2 13.3 11.9 11.5 Prov. Luxembourg (B) 6.9 6.8 6.3 6.5 6.7 8.1 7.9 7.7 Prov. Namur 10.8 10.3 8.9 9.4 9.5 9.7 10.4 10.6 Severozapaden 19.0 21.0 24.0 22.0 14.0 12.7 12.6 11.0 Severen tsentralen 18.8 20.6 22.4 19.6 15.3 14.1 12.5 13.5 Severoiztochen 20.8 23.9 23.0 21.4 20.1 17.5 12.1 11.0 Yugoiztochen 16.6 18.8 22.0 19.0 14.7 11.8 8.3 8.1 Yugozapaden 10.4 10.9 14.4 12.8 11.2 9.4 7.6 6.5 Yuzhen tsentralen 15.2 14.7 19.3 17.8 11.1 11.0 11.0 8.2 Praha 4.0 4.2 3.9 3.6 4.2 3.9 3.5 2.8 Strední Cechy 8.0 7.5 6.7 5.0 5.2 5.4 5.2 4.6 Jihozápad 6.5 6.1 5.7 4.9 5.3 5.8 5.1 4.9 Severozápad 13.5 14.0 11.8 11.4 11.2 13.1 13.5 12.8 Severovýchod 7.7 6.9 6.2 5.4 6.5 6.7 5.6 6.1 Jihovýchod 8.3 7.8 7.8 6.8 7.2 7.9 7.7 7.1 Strední Morava 9.7 10.6 9.5 8.8 8.7 9.8 9.7 7.6 Moravskoslezsko 13.1 14.5 14.4 13.4 14.8 14.6 13.9 12.0 Hovedstaden : : : : : : : : Sjælland : : : : : : : : Syddanmark : : : : : : : : Midtjylland : : : : : : : : Nordjylland : : : : : : : : Stuttgart 5.3 3.9 3.6 4.2 5.9 6.7 7.2 6.4 Karlsruhe 6.2 4.7 4.2 5.0 6.1 7.0 7.5 7.1 Freiburg 5.3 4.4 3.7 4.2 5.1 6.4 6.4 5.5 Tübingen 4.7 3.5 3.4 4.1 5.4 6.2 6.7 5.9 Oberbayern 4.0 3.0 2.8 3.4 5.0 5.3 5.8 5.3 Niederbayern 4.9 3.3 3.8 4.4 5.6 6.4 6.4 6.6 Oberpfalz 4.6 4.6 4.8 5.0 6.4 6.9 6.5 6.8 Oberfranken 6.3 4.9 5.4 7.0 8.7 10.0 10.2 9.5 Mittelfranken 6.6 5.6 4.7 5.6 7.4 8.5 8.6 7.8 Unterfranken 6.3 4.5 4.3 5.3 6.2 7.4 8.2 6.3 Schwaben 4.6 3.8 3.8 4.0 5.8 6.8 6.5 6.2 Berlin 15.3 14.4 15.1 15.6 18.0 19.1 19.2 18.7 Brandenburg - Nordost : : : : : 21.4 19.8 17.5 Brandenburg - Südwest : : : : : 17.4 16.7 15.8 Bremen 11.5 10.0 8.7 10.0 11.4 14.6 16.5 14.4 Hamburg 8.6 7.7 7.0 8.2 9.6 10.6 10.4 9.8
Darmstadt 6.9 5.2 5.1 5.5 6.8 7.8 8.1 7.9 Gießen 7.5 6.6 5.2 5.5 7.5 8.5 8.9 8.4 Kassel 8.4 6.9 7.0 7.4 7.7 7.7 9.3 8.4 Mecklenburg-Vorpommern 18.2 16.4 18.5 19.1 20.2 22.1 21.3 19.2 Braunschweig 8.8 7.4 8.0 9.1 10.0 10.4 11.5 10.1 Hannover 8.0 7.4 6.5 7.3 8.1 9.9 10.4 10.5 Lüneburg 6.4 6.2 5.9 6.3 8.1 8.8 9.7 9.0 Weser-Ems 6.4 5.5 5.5 6.4 8.1 9.0 10.1 9.3 Düsseldorf 7.7 6.8 6.0 7.3 9.1 9.9 10.6 9.7 Köln 6.8 6.0 5.7 6.3 8.0 8.3 9.4 9.1 Münster 7.6 5.4 5.7 6.8 8.6 8.7 9.4 9.1 Detmold 6.4 5.7 5.7 7.4 8.0 9.4 10.1 10.0 Arnsberg 8.3 7.7 6.9 8.0 10.0 10.9 12.1 11.1 Koblenz 6.0 : : 5.7 6.5 7.6 8.7 7.7 Trier 5.7 : : 4.6 4.8 6.0 7.3 6.2 Rheinhessen-Pfalz 6.2 : : 5.9 6.5 6.9 9.2 8.7 Saarland 7.2 7.3 5.9 7.6 8.3 8.7 10.8 9.5 Chemnitz : 15.4 16.3 17.3 17.7 19.5 17.8 16.2 Dresden : 15.9 17.4 17.4 16.7 18.7 18.3 16.2 Leipzig : 17.3 17.5 19.1 19.8 20.1 20.5 17.9 Sachsen-Anhalt 20.8 20.2 19.9 19.2 19.9 22.4 20.3 17.8 Schleswig-Holstein 7.7 6.4 6.4 7.6 8.6 9.7 10.2 9.0 Thüringen 14.5 13.5 13.9 15.1 16.3 16.3 17.1 15.6 Estonia 11.6 13.6 12.6 10.3 10.0 9.7 7.9 5.9 Border, Midlands and Western 6.9 5.5 4.9 5.4 5.3 4.7 4.4 4.6 Southern and Eastern 5.4 4.0 3.6 4.1 4.5 4.5 4.3 4.3 Anatoliki Makedonia, Thraki 12.6 9.0 9.6 10.5 10.5 13.2 11.9 11.0 Kentriki Makedonia 11.9 11.1 11.0 11.5 10.3 12.2 11.1 9.3 Dytiki Makedonia 14.6 15.0 16.5 15.0 16.6 16.6 18.0 14.2 Thessalia 13.4 12.9 12.9 11.4 10.7 9.8 9.5 8.2 Ipeiros 14.1 11.7 12.8 11.4 11.8 11.2 11.5 9.8 Ionia Nisia 9.0 9.8 11.0 10.1 11.9 11.4 8.5 11.2 Dytiki Ellada 11.7 10.7 10.7 10.7 9.4 12.5 10.6 9.5 Sterea Ellada 14.2 14.7 14.1 10.8 9.7 12.8 10.9 9.2 Peloponnisos 8.2 9.7 9.2 8.2 8.8 9.2 8.7 7.7 Attiki 12.7 12.0 10.4 9.3 8.8 9.1 8.8 8.3 Voreio Aigaio 11.5 7.3 6.8 9.8 8.0 9.3 10.2 9.4 Notio Aigaio 11.6 11.6 11.9 14.7 11.8 8.7 9.3 8.8 Kriti 8.5 7.4 7.2 8.7 7.4 7.7 7.1 7.0 Galicia 16.2 14.9 11.0 12.2 12.7 13.6 9.9 8.5 Principado de Asturias 17.9 17.0 7.7 9.7 11.1 10.4 10.2 9.3 Cantabria 15.4 13.4 8.7 10.1 10.5 10.5 8.5 6.6 Pais Vasco 13.9 12.1 9.8 9.6 9.5 9.7 7.3 7.0 Comunidad Foral de Navarra 8.2 5.6 4.9 5.7 5.7 5.5 5.6 5.3 La Rioja 8.1 8.1 4.5 7.0 6.0 5.6 6.2 6.2 Aragón 9.3 7.3 5.0 5.8 6.6 5.6 5.8 5.5 Comunidad de Madrid 13.0 11.6 7.6 7.3 7.4 6.7 6.8 6.4 Castilla y León 15.3 13.8 10.1 10.5 11.1 10.7 8.7 8.1 Castilla-la Mancha 15.0 12.6 9.5 9.5 10.1 9.5 9.2 8.8 Extremadura 25.1 23.6 14.5 19.2 17.4 17.2 15.8 13.4 Cataluña 10.8 8.9 8.6 10.1 10.0 9.7 7.0 6.6
Comunidad Valenciana 13.8 11.6 9.4 10.8 11.2 10.4 8.8 8.4 Illes Balears 8.2 6.8 5.9 7.6 9.7 9.1 7.2 6.5 Andalucia 26.5 24.1 18.7 19.7 18.6 17.1 13.8 12.7 Región de Murcia 13.9 12.7 10.7 11.4 10.7 10.7 8.0 7.9 Ciudad Autónoma de Ceuta (ES) 27.2 24.6 : : 9.5 10.7 19.7 21.0 Ciudad Autónoma de Melilla (ES) 21.0 21.4 : : 8.9 17.0 14.0 13.4 Canarias (ES) 14.2 13.4 10.8 11.1 11.4 12.0 11.7 11.7 Île de France 10.5 8.7 7.4 8.1 9.3 9.3 9.5 9.4 Champagne-Ardenne 13.2 11.3 10.0 9.3 8.9 10.0 10.0 7.6 Picardie 13.4 11.6 9.2 8.5 10.2 10.5 11.4 11.2 Haute-Normandie 14.1 11.0 8.9 10.1 9.0 8.5 8.4 9.5 Centre 10.8 8.2 7.3 8.6 6.5 7.4 7.2 7.4 Basse-Normandie 10.0 8.2 7.2 7.9 7.9 7.6 7.9 7.7 Bourgogne 10.4 9.3 6.9 6.9 7.1 8.5 8.1 9.5 Nord - Pas-de-Calais 18.1 16.7 14.0 13.4 12.6 12.6 13.2 12.9 Lorraine 11.1 9.7 7.8 7.8 9.8 11.1 10.2 10.0 Alsace 7.5 6.5 6.1 6.7 7.1 7.6 7.1 6.7 Franche-Comté 9.7 8.1 4.9 8.3 7.9 8.2 7.9 8.2 Pays de la Loire 12.2 9.5 7.8 7.7 8.3 7.8 7.7 7.2 Bretagne 9.5 7.5 6.2 6.7 7.0 7.1 7.3 7.9 Poitou-Charentes 10.9 8.4 8.5 8.0 7.7 8.4 8.4 7.8 Aquitaine 11.9 11.1 10.3 9.2 9.9 10.5 8.3 8.5 Midi-Pyrénées 11.1 10.1 8.8 8.1 8.9 7.2 7.5 8.5 Limousin 9.5 7.8 7.4 6.4 7.1 7.9 6.4 6.0 Rhône-Alpes 9.9 8.1 7.2 6.9 7.7 8.5 8.4 7.8 Auvergne 10.6 10.2 7.5 6.9 7.7 7.8 7.3 7.5 Languedoc-Roussillon 17.4 16.6 13.5 13.1 12.2 11.5 12.3 11.5 Provence-Alpes-Côte d'Azur 16.9 14.3 12.4 11.4 10.2 10.3 11.2 12.2 Corse 26.0 22.2 11.8 13.2 12.5 14.2 10.9 10.6 Guadeloupe (FR) : : 25.2 26.0 26.2 25.1 25.9 26.9 Martinique (FR) : : 24.0 22.9 21.0 21.5 18.7 24.1 Guyane (FR) : : 28.1 24.4 24.3 25.7 24.8 28.5 Reunion (FR) : : 31.5 29.3 31.6 32.8 30.1 28.3 Piemonte 7.2 6.3 4.9 5.1 4.8 5.3 4.7 4.0 Valle d'Aosta/Vallée d'Aoste 5.3 4.5 4.2 3.6 4.1 3.0 3.2 3.0 Liguria 9.9 8.2 6.4 6.3 6.0 5.8 5.8 4.8 Lombardia 4.8 4.4 3.7 3.8 3.6 4.0 4.1 3.7 Provincia Autonoma Bolzano-Bozen 2.5 2.1 1.9 1.9 2.0 2.7 2.8 2.6 Provincia Autonoma Trento 4.4 3.4 3.3 3.4 2.9 3.2 3.6 3.1 Veneto 4.5 3.7 3.5 3.4 3.4 4.2 4.2 4.0 Friuli-Venezia Giulia 5.6 4.5 4.0 3.7 3.9 3.9 4.1 3.5 Emilia-Romagna 4.6 4.0 3.8 3.3 3.0 3.7 3.8 3.4 Toscana 7.2 6.1 5.1 4.8 4.7 5.2 5.3 4.8 Umbria 7.6 6.5 5.3 5.7 5.2 5.7 6.1 5.1 Marche 6.1 5.0 4.6 4.4 3.8 5.3 4.7 4.5 Lazio 11.7 11.0 10.2 8.6 8.7 7.9 7.7 7.5 Abruzzo 10.1 7.8 5.7 6.2 5.4 7.9 7.9 6.5 Molise 16.2 13.9 13.7 12.6 12.3 11.3 10.1 10.0
Campania 23.7 23.7 22.5 21.1 20.2 15.6 14.9 12.9 Puglia 19.0 17.1 14.7 14.0 13.8 15.5 14.6 12.8 Basilicata 17.1 16.2 16.5 15.3 16.1 12.8 12.3 10.5 Calabria 28.0 26.0 25.7 24.6 23.4 14.3 14.4 12.9 Sicilia 24.5 24.0 21.5 20.1 20.1 17.2 16.2 13.5 Sardegna 21.0 20.6 18.7 18.5 16.9 13.9 12.9 10.8 Cyprus : 5.0 4.0 3.3 4.1 4.3 5.3 4.5 Latvia 13.8 14.2 13.1 12.1 10.5 10.4 8.9 6.8 Lithuania 13.4 15.9 16.8 13.7 12.4 11.4 8.3 5.6 Luxembourg (Grand-Duché) 2.4 2.3 1.8 2.6 3.7 5.1 4.5 4.7 Közép-Magyarország 5.2 5.2 4.3 4.0 4.0 4.5 5.1 5.1 Közép-Dunántúl 6.1 4.9 4.3 5.0 4.6 5.6 6.3 6.0 Nyugat-Dunántúl 4.4 4.2 4.2 4.0 4.6 4.6 5.9 5.7 Dél-Dunántúl 8.3 7.8 7.8 7.9 7.9 7.3 8.8 9.0 Észak-Magyarország 11.6 10.1 8.5 8.9 9.7 9.7 10.6 11.0 Észak-Alföld 10.2 9.2 7.8 7.8 6.8 7.2 9.0 11.0 Dél-Alföld 5.7 5.1 5.4 6.2 6.5 6.3 8.1 7.8 Malta : 6.3 7.1 6.9 7.6 7.2 7.3 7.3 Groningen 6.6 4.5 3.8 4.2 4.9 6.4 6.6 5.0 Friesland (NL) 4.1 4.0 3.1 3.2 4.2 5.0 4.9 4.2 Drenthe 8.4 3.7 3.0 3.1 3.9 5.5 5.7 4.6 Overijssel 3.1 2.6 2.4 2.9 3.5 4.7 4.9 4.0 Gelderland 3.4 2.5 2.2 2.4 3.3 4.3 4.3 3.3 Flevoland 2.8 2.9 2.0 3.7 4.2 5.7 6.6 5.2 Utrecht 2.6 2.5 1.6 2.2 3.5 3.7 3.8 3.3 Noord-Holland 3.7 3.1 2.0 2.6 3.8 4.4 4.9 3.8 Zuid-Holland 3.5 3.1 2.3 2.9 3.8 4.7 4.9 4.4 Zeeland 4.5 3.5 2.4 2.3 2.4 3.4 3.3 2.7 Noord-Brabant 2.8 2.4 1.9 2.4 3.4 4.2 3.9 3.4 Limburg (NL) 3.2 3.0 2.5 3.3 4.1 5.1 5.4 4.5 Burgenland (A) 3.6 3.2 4.1 4.3 4.2 5.6 6.0 5.0 Niederösterreich 3.3 3.0 3.2 3.5 3.5 4.2 4.3 4.0 Wien 5.7 5.8 5.9 7.2 7.8 8.9 9.1 8.8 Kärnten 3.5 3.1 3.2 2.7 3.4 4.6 4.8 4.4 Steiermark 3.2 3.2 3.7 3.7 4.0 3.7 4.1 3.9 Oberösterreich 3.4 3.1 2.8 3.1 3.3 3.7 4.0 3.2 Salzburg 2.7 2.3 1.9 2.7 2.2 3.7 3.2 3.1 Tirol 2.5 2.5 2.3 2.0 2.6 3.3 3.5 2.9 Vorarlberg 3.5 2.4 2.3 2.5 4.1 4.1 5.3 4.4 Lódzkie 12.2 16.6 19.8 20.3 19.7 18.8 17.4 13.4 Mazowieckie 10.2 13.1 14.6 17.0 16.3 14.6 14.8 12.3 Malopolskie 9.3 11.7 13.0 16.2 18.0 17.3 15.3 12.6 Slaskie 11.0 17.5 19.7 20.1 20.2 19.3 19.0 14.2 Lubelskie 11.0 14.1 14.7 16.6 16.0 16.7 14.3 12.8 Podkarpackie 12.6 15.8 18.0 18.2 17.7 16.6 16.7 13.7 Swietokrzyskie 13.2 15.7 18.0 18.8 19.1 20.6 19.0 15.5 Podlaskie 11.6 15.2 16.0 16.8 17.8 15.6 14.4 11.3 Wielkopolskie 9.8 13.7 17.7 18.2 17.1 18.2 17.2 12.7 Zachodniopomorskie 19.6 19.1 22.4 26.0 25.5 23.8 22.7 17.2 Lubuskie 15.8 20.7 24.3 26.3 24.5 23.2 19.1 14.0 Dolnoslaskie 14.8 21.3 23.7 26.1 26.0 24.9 22.8 17.3
Opolskie 14.1 15.5 18.1 19.7 18.3 17.8 16.9 13.5 Kujawsko-Pomorskie 13.2 17.8 20.0 21.5 21.8 22.1 19.8 16.2 Warminsko-Mazurskie 19.4 23.6 23.5 25.9 23.9 22.3 20.4 16.0 Pomorskie 11.1 16.6 18.5 21.5 20.5 20.2 18.9 13.8 Norte 4.6 4.2 3.7 4.9 6.8 7.7 8.8 8.9 Algarve 4.8 3.6 3.8 5.2 6.1 5.5 6.2 5.5 Centro (PT) 2.5 2.2 2.8 3.1 3.6 4.3 5.2 5.5 Lisboa 6.1 5.4 5.1 6.8 8.1 7.6 8.6 8.5 Alentejo 6.5 5.5 6.9 7.5 8.2 8.8 9.1 9.2 Região Autónoma dos Açores (PT) : : : : : : : : Região Autónoma da Madeira (PT) : : : : : : 4.5 5.4 Nord-Vest 7.1 7.3 6.6 7.6 6.0 6.5 5.9 5.9 Centru 7.4 7.3 6.6 8.4 7.2 9.6 8.4 9.0 Nord-Est 7.5 6.8 5.9 7.8 6.3 6.2 5.7 5.9 Sud-Est 7.7 8.7 7.9 10.6 8.3 9.9 7.9 9.0 Sud - Muntenia 7.3 7.6 6.8 9.8 7.8 9.6 9.2 9.4 Bucuresti - Ilfov 5.6 7.0 8.5 8.8 8.6 7.6 6.9 4.8 Sud-Vest Oltenia 5.0 5.6 5.5 6.7 6.0 7.5 6.6 7.1 Vest 6.8 6.6 5.6 7.2 5.9 8.0 6.7 6.4 Vzhodna Slovenija : : : : : : : : Zahodna Slovenija : : : : : : : : Bratislavský kraj 7.4 7.3 8.3 8.7 7.1 8.3 5.3 4.6 Západné Slovensko 14.2 17.7 18.6 17.5 15.9 14.3 12.5 9.8 Stredné Slovensko 18.5 20.4 20.9 21.4 20.5 22.1 19.6 16.4 Východné Slovensko 21.3 24.0 23.9 22.2 21.8 24.2 23.1 19.1 Itä-Suomi 13.9 14.1 14.0 13.3 12.3 12.5 11.7 11.3 Etelä-Suomi 8.1 7.7 7.0 7.1 7.5 7.3 6.9 6.3 Länsi-Suomi 11.2 10.5 9.6 9.5 9.4 9.2 8.8 7.8 Pohjois-Suomi 14.1 13.5 13.0 13.4 12.3 11.1 11.1 10.4 Åland : : : : : : : : Stockholm 3.9 3.2 3.3 4.0 5.1 5.7 6.7 6.1 Östra Mellansverige 8.4 5.5 5.0 5.2 5.9 6.8 8.1 7.3 Småland med öarna 7.4 4.4 4.3 3.9 4.4 5.2 5.9 5.9 Sydsverige 8.7 7.3 6.2 6.2 6.8 7.5 8.5 8.2 Västsverige 7.0 5.1 4.3 4.9 4.9 6.1 6.8 6.8 Norra Mellansverige 11.0 6.7 6.5 6.3 7.3 7.9 8.7 7.9 Mellersta Norrland 8.3 7.6 6.7 5.9 5.6 6.7 8.2 7.3 Övre Norrland 11.5 9.0 6.0 6.1 6.8 7.7 8.7 8.5 Tees Valley and Durham 10.3 8.0 7.4 7.1 7.5 6.0 6.0 5.8 Northumberland, Tyne and Wear 9.7 9.0 7.1 6.4 5.6 5.9 6.2 6.9 Cumbria 6.2 5.3 6.1 5.1 4.9 4.1 3.8 4.3 Cheshire 4.4 4.0 4.3 4.2 3.3 3.1 3.3 3.6 Greater Manchester 6.2 5.5 5.0 5.5 5.0 4.6 4.8 5.3 Lancashire 4.2 4.5 4.3 4.4 4.2 4.3 4.3 4.9 Merseyside 9.6 8.6 7.6 6.6 6.5 5.5 5.6 6.4 East Yorkshire and Northern Lincolnshire 8.5 6.8 6.2 6.2 5.8 5.9 5.4 6.0 North Yorkshire 3.8 4.2 2.7 3.8 2.7 2.6 2.9 4.0 South Yorkshire 7.3 7.0 5.8 5.2 5.8 4.8 5.4 6.9
West Yorkshire 6.0 6.1 5.2 5.4 5.1 4.6 4.6 5.4 Derbyshire and Nottinghamshire 5.7 5.5 5.0 5.1 4.7 4.4 4.3 5.5 Leicestershire, Rutland and Northants 4.8 4.4 4.0 4.0 4.0 3.6 4.6 5.0 Lincolnshire 4.2 4.8 4.9 4.3 4.3 4.8 3.7 4.7 Herefordshire, Worcestershire and Warks 4.8 4.3 3.3 3.5 3.8 3.2 2.6 3.8 Shropshire and Staffordshire 6.1 4.5 4.0 4.7 4.1 3.9 3.7 4.2 West Midlands 8.3 8.1 7.3 7.5 7.7 7.0 6.3 7.8 East Anglia 4.0 4.1 4.1 3.7 3.7 3.5 4.1 4.7 Bedfordshire, Hertfordshire 4.1 3.4 3.4 3.5 3.9 3.4 3.8 4.8 Essex 4.4 3.9 3.2 4.0 4.1 3.9 3.8 4.7 Inner London 9.4 9.4 8.5 9.1 9.0 8.9 7.8 8.9 Outer London 6.5 5.9 5.3 5.4 5.8 5.5 6.5 7.0 Berkshire, Bucks and Oxfordshire 2.5 2.4 3.0 3.4 3.9 3.7 3.5 3.9 Surrey, East and West Sussex 3.5 3.3 3.1 3.8 3.4 3.3 3.7 4.0 Hampshire and Isle of Wight 4.5 3.7 3.0 3.6 3.4 3.3 3.9 4.6 Kent 4.4 4.8 4.4 4.2 4.8 4.5 4.2 5.5 Gloucestershire, Wiltshire and Bristol/Bath area 3.3 3.5 3.1 3.5 3.2 3.3 3.5 3.3 Dorset and Somerset 4.6 4.0 3.1 3.6 3.1 2.4 3.5 3.7 Cornwall and Isles of Scilly 7.7 5.9 5.0 4.3 4.2 4.2 3.4 3.8 Devon 6.3 5.2 4.9 4.1 3.6 3.4 3.9 4.4 West Wales and The Valleys 7.5 7.0 6.3 5.9 4.9 5.2 5.1 5.4 East Wales 5.9 5.5 5.0 5.0 4.3 3.4 3.5 4.9 Eastern Scotland 6.6 6.2 5.2 5.8 4.9 4.9 5.1 5.3 South Western Scotland 8.8 8.6 7.7 7.8 6.9 6.7 6.3 5.8 North Eastern Scotland : : : : : : : : Highlands and Islands : : : : : : : : Northern Ireland 6.9 6.3 6.0 5.8 5.6 5.0 4.7 4.4 Sjeverozapadna Hrvatska : : : : : : : : Sredisnja i Istocna (Panonska) Hrvatska : : : : : : : : Jadranska Hrvatska : : : : : : : : Poranesna jugoslovenska Republika Makedonija : : : : : : : : Iceland 2.2 1.9 1.9 3.0 3.3 3.0 2.5 : Liechtenstein : : : : : : : : Oslo og Akershus 2.3 2.7 3.1 3.5 4.1 4.4 4.6 3.5 Hedmark og Oppland 3.2 : 3.0 3.6 3.3 3.9 4.2 3.1 Sør-Østlandet 3.6 3.2 3.5 3.9 4.3 3.9 4.7 4.0
Legenda: :=No data u= ne justificate data b=Break in serie Sursa: Eurostat Ultimele schimbări: 30.11.2007 Hyperlink la tabel: http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?tab=table&init=1&plugin=0&language=en&pcode=tgs
Nivelul şomajului regional, după sex, %
Semne convenţionale 2,6 - 4,6 4,6 – 6,3 6,3 – 8,3 8,3 – 11,0 11,0 – 28,5 N/A Valoare minimă – 24,2; valoare maximă – 302,7.
16
7
N
ivel
ul d
e ed
ucaţ
ie a
l pop
ulaţ
iei d
e vî
rstă
de
25-6
4 an
i în
învăţă
mân
t terţia
r (în
%),
2005
Su
rsa:
Eur
osta
t Reg
iona
l Yea
rboo
k, 2
007
AN
EX
A 9
Pa
rtic
ipar
ea în
învăţă
mîn
t con
tinuu
a p
opul
aţie
i de
vîrs
tă d
e 25
-64
ani (
în %
), 20
05
AN
EX
A 1
0
ANEXA 11 Programul Structural, 2000-2006: Cheltuieli cu C&D şi Inovarea
Programul Structural, 2007-2013: Cheltuieli cu C&D şi Inovarea
ANEXA 12
Resurse umane ocupate în sfera de ştiinţă şi tehnologie, 2005 % din totalul forţei de muncă ocupată
Sursa: Eurostat regional Yearbook, 2007