copilul care plânge mult
DESCRIPTION
Copilul Care Plânge MultTRANSCRIPT
Copilul care plânge mult
SEMNIFICAŢIA PLÂNSULUI
Este o manifestare obişnuită a copilului, care e caracteristică persoanelor
neajutorate, dependente, care nu trăiesc pe picioarele lor. Este o manifestare
emoţională neplăcută cu multiple semnificaţii care poate impune răspunsuri
diferenţiate din partea adultului. Plânsul este expresia unei. stări interne negative
pure dar poate avea şi valoare de semnal către ambianţă pe care o solicită şi faţă
de care poate exercita presiuni psihologice. Plânsul este recepţionat de către cei
din jur ca fiind o manifestare neplăcută adesea agasantă.
În absenţa limbajului plânsul este unul din instrumentele principale ale
sugarului de relaţionare şi comunicare cu lumea. Prin plâns copilul îşi
semnalează prezenţa, nevoile fiziologice presante dar şi pe cele de contact
afectiv, de atenţie, de interacţiune. El este un instrument sonor care acţionează la
distanţă, spre deosebire de zâmbet care influenţează numai de aproape. Plânsul
este o componentă a limbajului preverbal sau non-verbal şi conţine numeroase
componente vocale între care tonul, intensitatea care se integrează într-o mimică
şi gestică ce exprimă starea emoţională (R. Spitz 1969). Ele pot căpăta nuanţe
diferenţiate în raport cu conţinutul mesajului transmis intenţionat sau
neintenţionat. În plâns există un mesaj emoţional, de tristeţe, de nelinişte, de
nerăbdare, de mânie, dar şi unul cognitiv. Plânsul are semnificaţia de chemare a
cuiva din jur care să intervină, să interacţioneze, să rezolve starea actuală.
Mesajul cognitiv este şi el nuanţat şi exprimă urgenţa chemării.
VALOAREA RELAŢIONALĂ A PLÂNSULUI
Valoarea relaţională este probată de răsunetul pe care îl are la cei din jur, de
activarea emoţională, de alerta grijulie care duce la acţiune. Răspunsul depinde
însă de sensibilitatea adultului care îl recepţionează, de sensitivitatea sa, de
ataşamentul său şi care în condiţiile unei relaţii stabile, de exemplu mamă-copil,
tinde să crească cu timpul. Răspunsurile sale pot să capete un caracter
condiţionat. Este tipică trezirea mamei din somnul cel mai adânc la cel mai mic
plânset al copilului. Venirea mamei şi răspunsul său prompt creează liniştea şi
echilibrul afectiv a copilului trăirea de încredere fundamentală în mediul
înconjurător care răspunde chemărilor sale, îi satisface nevoile, este ocrotitor.
Plânsul activează emoţii diferite, în raport cu conţinutul . mesajului său dar şi cu
starea afectivă a celui care îl aude. Dacă persoana este obosită, surmenată, prost
dispusă, indiferentă, va răspunde altfel decât când este senină, bine dispusă şi
interesată de bunăstarea copilului. Ceva din conţinutul plânsului, poate tonul sau
persistenţa sa pot să sune a încăpăţânare, pot irita, pot inerva. De aceea el poate
declanşa un evantai de reacţii foarte diferite din partea celor din jur de la
dragoste şi compasiune până la mânie şi furie.
Deşi există mai multe feluri de plâns, cu nuanţe distincte de obicei nu suntem
conştienţi de ele. Din afară, plânsul se vede ca un conglomerat stereotip, banal
menirea lecţiei de faţă fiind aceea de a crea o bază de înţelegere şi a permite
educatorilor modularea reacţiilor lor în raport cu tipologia sa. Se pot diferenţia:
plânsul trist, plânsul resemnat, plânsul mânios şi plânsul demonstrativ.
PLÂNSUL TRIST
Plânsul trist se însoţeşte de o mimică depresivă, de durere sufletească. Copiii
privesc în gol, cu sprâncenele şi colţurile gurii lăsate în jos, par doborâţi de ceea
ce trăiesc. Ei stau liniştiţi într-un colţ al patului sau al camerei. Se pierde
interesul pentru joaca, pentru jucării şi pentru cei din jur. Copiii numai
investighează camera cu privirea care îşi pierde strălucirea. Copiii au mişcări
lente, sunt greoi, îşi pierd pofta de mâncare şi voiciunea caracteristică vârstei. Ei
suferă de insomnie şi sunt somnolenţi în timpul zilei.La sugar şi copilul mic,
plânsul trist poate fi asimilat cu depresia anaclitică a lipsei de sprijin declanşată
de separarea de mamă descrisă de către R. Spitz. Depresia se leagă de pierderea
fiinţei iubite, de neglijare, de indiferenţă şi răceală din partea celor din jur, de
lipsa de răspuns la chemările sale, în condiţii de singurătate. Fenomenul se
regăseşte în aceleaş condiţii de singurătate, de lipsă de căldură şi afecţiune şi la
vârste mai mari mai ales la bătrâneţe. Ea se produce în familiile în care există un
mare grad de neglijare a copilului, un dezinteres total faţă de nevoile sale.
Depresia duce la pierderea poftei de mâncare şi la grave stări de denutriţie. în
asemenea cazuri pe prim plan al atenţiei celor din jur stă slăbirea copilului,
denutriţia dar măsurile dietetice şi chiar tratamentul medicamentos chiar foarte
competent nu au şanse dacă nu se produc schimbări în relaţiile afective, dacă nu
apare un adult dispus să investească afectiv în relaţia cu copilul, adică să-i
acorde toată afecţiunea. Internarea în spital poate să accentueze depresia prin noi
separaţii şi traumatisme fizice şi dureri, privaţiuni, contacte cu persoane noi,
necunoscute toate reprezentând stresuri majore.
Există un singur remediu mângâierea, contactul fizic, căldura sufletească şi
contactul fizic, vorbirea dulce, să îi dea siguranţa că este iubit. Nu există nici un
medicament pentru singurătate.
PLÂNSUL RESEMNAT
Plânsul resemnat e un plâns tăcut, abia auzit, cu faţa tristă şi corpul
contractat. Copiii stau izolaţi, singurateci, nu mai aşteaptă nimic, stau cu spatele
la cei din jur, nu-i mai interesează ambiţia. Desprinderea faţă de mediu este mult
mai profundă atitudinea copilului seamănă cu aceia a unui înfrânt. Copilul se
întoarce către sine, către corpul propriu, se leagănă, se excită sexual, îşi suge
degetul, are insomnie. Plânsul resemnat apare nu numai datorită neglijării din
partea celor mari ci şi dacă este certat, umilit, pedepsit excesiv pe motive
nesemnificative sau nemotivat. El semnifică o înfrângere trăită în profunzime,
completă, fără speranţe. Copilul nu mai aşteaptă nimic de la cei din jur, este la
capătul puterilor. Copilul are o privire detaşată, priveşte în gol, fără să îl
intereseze ce se întâmplă în jur. Este vorba de un grad mai profund de
depresiune psihică, până aproape de melancolie (Marcelii 1997, Ajuriaguerra J.
de Marcelii D. 1989).El trece neobservat, fiind un plâns tăcut, impregnat de
profundă tristeţe. El poate fi întâlnit la copiii suferinzi de cel mai mare grad de
malnutriţie, de atrepsie. în mod experimental s-a arătat că similar copiilor
neglijaţi, neglijarea complectă, lipsa contactelor fizice la animalele nou-născute
duce la atrofierea unor nuclei cerebrali. Curba ponderală este un indicator al
tristeţii, al izolării. Cearta şi pedepsele nemotivate reprezintă stresuri severe care
activează hormonii corticoizi şi inhibă pe cei de creştere astfel că se poate opri
creşterea copiii rămânând mici de statură.Copilul cu plâns resemnat are mari
nevoi nesatisfăcute de contact fizic. îi lipseşte bucuria atingerii manită să îi
satisfacă foamea de stimuli tactili, de ţinut în braţe, de mângâieri, de masaje care
să-i activeze tonusul muscular, circulaţia. îi lipsesc bucuria atingerii şi a căldurii
umane. Aceasta înseamnă un timp important rezervat numai lui, persoanei sale
pentru a reînvia bucuria de a trăi. Există metode speciale de masaj rezervate
sugarului originale din India care asigură pe deplin satisfacerea necesităţilor de
contact fizic ale copilului. în concluzie el are nevoie de un regim special de
stimulare care să îi refacă bucuria de a trăi şi legăturile cu lumea, să combată
depresia pe căile cele mai fireşti.
Înainte de a acţiona într-un fel sau altul este firesc să analizăm întreaga
situaţie a copilului pentru a discerne între un fenomen întâmplător, firesc şi unul
care se repetă des şi capătă amploare. Pentru a înţelege semnificaţia sa
interesează nu numai plânsul ci şi starea psiho-fizică a copilului, ambianţa în
care trăieşte, aranjamentul camerei, bogăţia obiectelor, a desenelor, programul
de viaţă al copilului, persoanele cu care vine în contact în mod obişnuit, modul
în care se poartă cu el, afecţiunea pe care i-o arată; dacă îl ţin în braţe şi cât timp,
zâmbetul şi căldura cu care este privit. Suferinţa copilului nu este numai a lui ci
şi relaţiei cu grupul în care trăieşte. Deci diagnosticul va cere o analiză a
interacţiunii cu persoanele semnificative care să precizeze modul de desfăşurare
a schimburilor afective.
PLÂNSUL MÎNIOS
Plânsul mânios e un plâns în hohote, zgomotos, însoţit de o privire "rea", de
ură, de o faţă încruntată, furioasă, de încordare corporală a unui luptător. Plânsul
apare ca o expresie a nemulţumirii, a trăirii nedreptăţii. El este însoţit de ţipete,
de dorinţă de răzbunare şi apare într-o situaţie trăită ca frustrare. Frustaţia este
trăirea de mânie, de ciudă rezultată din împiedicarea ajungerii la un scop, rezultă
din interdicţii sau refuzul satisfacerii unor dorinţe. Copiii cu plâns furios, sunt
activi, ambiţioşi, energici, se opun adevărului. Ei nu pot fi 'îndoiţi", înfrânţi prin
pedepse şi interdicţii. Ei vor să învingă întotdeauna din ciocnirea cu ceilalţi.
SPASMUL HOHOTULUI DE PLÂNS
Spasmul hohotului de plâns este o stare de furie care se manifestă prin plâns
urmat de pierderea cunoştinţei, contractură a membrelor şi a feţei. Copilul poate
să capete o culoare albastră, cianotică sau albă, palidă. Crizele sunt declanşate
de contrarieri de nemulţumiri sau de o dojana adresată copilului de către cei
din jur. Faptul că ele sunt precedate de plâns şi de o stare de nemulţumire
permite orientarea diagnosticului către spasmul hohotului de plâns. în orice criză
trebuie efectuat un examen neurologic şi verificată starea creierului prin
electroencefalograrle şi alte examene de specialitate.
Plânsul poate să se repete, să se însoţească de crize de mânie însoţite de
lovirea celor din jur sau autolovire, de ţipete, de ameninţări şi de cuvinte
agresive la adresa celorlalţi, de iritabilitate, în cazuri grave de insomnie, ceea ce
sugerează că s-a trecut la o fază de tensiune, conflictuală între părinte şi copil.
Aceasta necesită o analiză mai amănunţită. Desigur iritabilitatea crescută poate
fi rezultatul unor afecţiuni cerebrale ca epilepsia, sechelele unor agresiuni ale
creierului, a encefalitelor, a meningitelor, a traumatismelor cranio-cerebrale sau
poate fi moştenită.
IRITABILITATEA CRESCUTĂ
Iritabilitatea crescută reprezintă numai o predispoziţie care este scoasă la
iveală de problemele ce apar în relaţiile dintre copil şi ambiţia sa. Printre ele se
enumera dificultatea în comunicare sau cea de mişcare. Mulţi dintre copiii
furioşi au dificultăţi de comunicare, nu au început încă să vorbească sau au o
vorbire nedezvoltată, dificultăţi de comunicare, nu au început încă să vorbească
sau au o vorbire nedezvoltată, dificultăţi de articulare a cuvintelor, un vocabular
foarte sărac. Ei simt că nu sunt înţeleşi, că mesajul transmis nu este cel dorit sau
că celălalt nu 1-a descifrat. De aceea ei au impresia că sunt ignoraţi. Adesea
copiii suferă şi de alte disfuncţii psihice ca întârziere mintala, de instabilitate, de
iritabilitate, de paralizii şi handicap motoriu care îi împiedică să se mişte
conform nevoilor lor.
NEVOILE DE AUTONOMIE
Nevoile de autonomie ale copilului se pot exprima prin dorinţa de mişcare şi
aceea de a cerceta ambianţa iar restricţiile lor severe de către cei din jur pot
declanşa stări de nemulțumire şi de furie. Pentru a înţelege un copil furios cu
crize repetate de plâns şi de mânie este necesară o analiză atentă care ia în
consideraţie şi modul în care ceilalţi se poartă cu copilul. Ea poate să evidenţieze
răspunsurile nesatisfăcătoare ale adulţilor sau tendinţa la contrariere a dorinţelor
copiilor.Pentru a opri un asemenea plâns trebuie procedat într-un mod
constructiv, primul pas fiind înţelegerea dorinţelor sale, a conţinutului mesajelor
sale fapt ce va permite găsirea de soluţii pozitive menite să reducă deficienţele.
Pe termen lung ele vor însemna îmbunătăţirea comunicării prin învăţarea
limbajului semnelor adică indicarea obiectelor cu degetul în paralel cu eforturile
de a-1 învăţa să vorbească.În timpul crizei de plâns se va insista într-o atmosferă
calmă asupra definirii dorinţelor sale, a exprimării eventualelor nemulţumiri.
Satisfacerea dorinţelor contrariate trebuie să aibă limite. În cazul în care ele sunt
exagerate se pot aplica drept alternative de intervenţie: 1) distragerea atenţiei de
la obiectul dorit sau de la activitatea refuzată prin populara stratagemă de a arăta
altceva "uite păsărică" sau 2) implicarea în altă activitate concurentă dar
atractivă.
În nici un caz copilul cu plâns furios nu va fi consolat pentru că această
atitudine înseamnă o răsplătire iar mesajul transmis este de încurajare. Aceasta
va face ca data viitoare copilul să procedeze la fel pentru a obţine obiectul dorit
iar în caz de refuz va declanşa plânsul de şantaj, demonstrativ, lipsind multe
emoţii.
PLÂNSUL DEMONSTRATIV
Plânsul demonstrativ este un plâns excesiv de zgomotos, întretăiat de
sughiţuri şi oftaturi. El este mai curând prefăcut. Nu există o mânie adevărată
deşi plânge şi se zbate ca şi cum ar fi tăiat în bucăţele, bate din picior, se
trânteşte de pământ, dă un adevărat spectacol. El doreşte să capteze atenţia celor
din jur cu orice preţ. Pentru aceasta copilul poate să se autolovească, să se dea
cu capul de pereţi, se aruncă la pământ. Este greu de făcut o distincţie între
plânsul demonstrativ şi cel mânios. O asemenea scenă a fost denumită criză de
afect şi se potoleşte ca prin farmec dacă se îndeplinesc dorinţele sau dacă apare
ceva interesant la orizont.Copiii mici vor să obţină imediat tot ceea ce doresc.
Există un risc mare să se accepte concesii, să se satisfacă poftele adesea absurde.
Dacă sunt răsplătiţi de fiecare dată când plâng, sunt luaţi în braţe, mângâiaţi,
pupaţi şi li se oferă tot ceea ce doresc pentru a înceta plânsul, ei încep să
conducă. Copiii capătă putere asupra familiei lor, devin mici tirani, temuţi de cei
din jur, din ce în ce mai capricioşi şi mai greu de suportat. Fără o atitudine fermă
din partea adulţilor crizele tind să se îndesească devin din ce în ce mai greu de
controlat.
Plânsul poate fi expresia unor nevoi fizice, a setei, a foamei, a disconfortului
provocat de frig şi de murdărie. O stare de greaţă poate anunţa apariţia unei boli
fizice care se poate anunţa iniţial prin semne psihice ca indispoziţie,
capriciozitate, nervozitate, capricii, crize de plâns nemotivate, insomnie,
inapetenţă. Un medic pediatru francez spunea că 'Înainte să îmi pedepsesc
copilul pentru că într-o zi a devenit capricios întâi mă voi uita în gât să văd dacă
suferă de vreo amigdalită şi îi voi pune termometrul" (Michaux 1953).
TERAPIA CONTEMPORANĂ
Terapie contemporană. Reprezintă un mănuchi de metode bazate pe răsplătire
care se aplică în educaţie atât la copiii obişnuiţi cât mai ales la cei care au
dificultăţi de învăţare, sunt dificili, agresivi, plâng mult. Prin răsplătirea
diferenţiată a faptelor bune, a performanţelor, copiii sunt stimulaţi să lucreze
mai bine să îşi concentreze atenţia, să devină mai interesaţi în ceea ce
fac.Terapia comportamentală este o metodă modernă, blândă de educaţie,
preferată atât de educatori cât şi de părinţi.
Pentru a aplica tehnicile terapiei comportamentale este nevoie de o pregătire
specială cu multe aplicaţii practice. Pentru fiecare copil se construieşte şi se
aplică un program experimantal sistematic bazat pe observarea
comportamentului său, a modului în care reacţionează în diferite situaţii şi pe
identificarea răsplăţilor sale preferate.
CUM SUNT ANALIZATE SITUAŢIILE PROBLEMATICE
Situaţiile problematice sunt analizate într-o ordine denumită sintetic ABCD
care cuprinde: a) situaţiile declanşatoare, evenimentul şi locui în care s-au
produs: la masă, pe stradă, momentul în care copilul vede o jucărie interesantă,
b) reacţiile copilului, c) atitudinea anturajului şi d) consecinţele finale, răspunsul
copilului după intervenţia părintelui. în principiu se consideră că reacţia
anturajului este hotărâtoare pentru menţinerea sau întărirea unei conduite sau
reacţii a copilului sau pentru eliminarea purtării sale nedorite, indeziderabile
adică stingerea sa. Factorul cheie este reprezentat de atitudinea celor din jur în
momentul producerii actului nedorit. Aşa numitele contingenţe desemnează
reacţiile părintelui său ale educatorului ca răspunsuri imediate la manifestările
copilului (Murdoch şi Barker 1991).Unele contingenţe oferite în mod obişnuit
de părinţi luatul în braţe, mângâierea au un efect contrar şi creează involuntar
premizele învăţării şi menţinerii comportamentelor nedorite. Pentru a deveni
conştienţi de toate aceste subtilităţi educatorii şi părinţii trebui e să înregistreze
în scris meticulos situaţiile incluzând toate amănuntele precum şi ora la care se
produc. Numărul iniţial de incidente petrecute în timpul unei zile sau a unei
săptămâni reprezintă punctul de pornire al programului de intervenţie iar
înregistrarea lor în timpul tratamentului va permite să se aprecieze eficacitatea
intervenţiei.
În practică terapia comportamentală serveşte în primul rând la ameliorarea
procesului obişnuit de învăţare prin creşterea dorinţei copilului de a învăţa cu
ajutorul răsplătirii diferenţiate prin laudă, mângâiere, răsplăţi materiale, dulciuri
la copilul mic sau note bune, premii la copilul mare. Administrarea răsplăţilor se
face după următoarea strategie: iniţial comportamentul pozitiv este răsplătit ori
de câte ori apare. După ce el s-a fixat şi apare în mod regulat, frecvenţa
răsplăţilor se reduce treptat iar ritmul în care ele sunt oferite devin neregulat.
Copilulnu trebuie să ştie dinainte când va fi răsplătit. Răsplătirea diferenţiată
este o metodă mult utilizată în învăţământul modern şi în recuperarea
persoanelor deficiente fiind principala metodă de fixare a achiziţiilor.
RECOMPENSA
Recompensa este o metodă de bază pentru creşterea comportamentelor
pozitive. Ea se realizează mult mai uşor în, familie datorită varietăţii jucăriilor şi
activităţilor şi atenţiei ce pot fi oferite copilului. în schimb în colectivităţi
răsplăţile sunt diferite şi în general mai sărace. De aceea ele trebuie să fie
adaptate resurselor existente. Nu poate fi dată o jucărie unui singur copil,
întrucât se crează tensiuni şi gelozie la ceilalţi. Răsplăţile vor consta mai
probabil în mângâiere, contact fizic, laude, priviri şi altele în raport cu
preferinţele fiecăruia.
Terapia comportamentală este efectivă şi în corectarea sad atingerea unor
comportamente-problemă, dificile apărute în viaţa de fiecare zi şi în procesul
educativ.
Spre deosebire de atitudinea clasică care preferă pedepsele pentru reducerea
frecvenţei plânsului mânios şi a crizelor de afect în cadrul terapiei
comportamentale se folosesc metode care pornesc de la principiile răsplătirii. S-
a observat că efectul pedepsei este de foarte scurtă durată şi pentru impunerea
liniştii în cursul timpului este nevoie de creşterea frecvenţei şi intensităţii ei Ca
urmare poate ajunge la încrâncenarea copilului sau la un soi de indiferenţă
sfidătoare care scoate din minţi părinţii sau educatorii. Prin exagerarea
pedepselor provoacă de rezistenţa copilului sau de ambiţiile educatorilor se
poate ajunge la maltratare care cade sub incidenţa legii.La copilul mic, crizele de
mânie cu sau fără autoagresiune pot fi stinse prin oferirea la concurenţă a unui
alt comportament: atrăgător a unui alt comportament atrăgător dar incompatibil;
o jucărie nouă pe care copilul care să o ţină în mână şi să facă imposibil gestul
de autolovire. Totodată educatorul cu o voce blândă, neinflueţată de scandalul
copilului va arăta un interes plăcut pentru păpuşa sau obiectul oferit. Jucăria
poate fi înlocuită cu o nouă activitate. Astfel copiilor mici le place apa, ei doresc
să imite pe cei mari în diverse activităţi, să participe la multe acţiuni
gospodăreşti, să se plimbe chiar şi la piaţă.De principiu crizele demonstrative
sau de mânie nu se pedepsesc. în schimb ele pot fi reduse prin lipsă de întărire
prin indiferenţă din partea educatorului sau părintelui. Atenţia exagerată
acordată stării de plâns sau de mânie poate stimula comportamentul nedorit al
copilului care va învăţa că nu mai aşa poate capta interesul părintelui. Ignorarea
crizelor, este în fapt lipsă de răsplată, un fel de pedeapsă blândă care
reuşeşte de multe ori. Dar crizele nu pot fi ignorate dacă apar manifestări
agresive sau dacă ţipetele devin prea zgomotoase. în asemenea cazuri se aplică
tahnica de scoatere din joc (time-out).
Ea constă în solicitarea din partea adultului de a înceta scena, repetată de cel
puţin 2-3 ori. După aceia, fără prea multe critici sau comentarii, el va fi anunţat
că va fi izolat într-o cameră, la distanţă de ceilalţi până încetează plânsul şi
manifestările însoţitoare. Tonul avertismentelor va fi calm, senin dar hotărâtor
iar mesajul va fi îndeplinit exact cum s-a promis. Durata izolării copilului va fi
de 2-3 minute de la încetarea plânsului. După încetarea plânsului şi trecerea
perioadei promise el va fi scos şi jocul va fi reluat în mod obişnuit copilul fiind
implicat într-o activitate ce îi absoarbe atenţia. La ieşirea din izolare nu-i se va
face nici un reproş
_____________________________________________________________
SANCŢIUNEA
Este de amintit că pedepsirea severă a copilului poate provoca o deturnare a
emoţiei. în loc să fie furios, nemulţumit cum ar fi normal, el devine plângăreţ,
sperios. Un plâns înfricoşat va impresiona mama care îi va acorda din milă
răsplata dorită; mecanism care se fixează ulterior. Pedeapsa poate iniţia un
proces încă mai periculos: ascunzişul. Copilul începe să ia obiectele dorite dar
interzise în secret, fără să mai ceară voie şi să le ascundă ceea ce marchează
ruptura afectivă dintre el şi lumea adulţilor. Aceasta este preludiul minciunii
care creează patul unor tulburări de comportament, a opoziţiei făţişe sau
mascate. Pentru a depăşi situaţiile tensive repetate este utilă o analiză mai
profundă a relaţiilor copil părinte, a conflictelor dintre ei, a atitudinii parentale
sau a educatorului pentru a distinge motivaţia adesea inconştientă a conduitei
educaţionale. Se ştie că atât părinţii cât şi educatorii au trăiri de mulţumiri sau de
nemulţumire, de ostilitate, de respingere, amintiri care le marchează
comportamentul actual care devine iraţional deşi poate fi justificat la prima
vedere. Cauzele pot fi implantate mai adânc în subconştient şi numai o discuţie
calmă sau observarea din afară poate permite descoperirea lor. Mânia, tensiunea
adulţilor chiar dacă nu este exprimată în vorbe se citeşte pe faţă şi în gesturi. Un
educator decepţionat sau furios în familie poate să vină cu nervi în instituţie şi să
pedepsească copiii mult mai sever decât este cazul datorită stării sale sufleteşti.