Critica literară postbelică. Forme ale criticii literare actuale

Peisajul criticii româneşti rămîne tributar vechii dihotomii afirmate în secolul al XIX-lea:

Titu Maiorescu (direcţia estetică) vs Constantin Dobrogeanu Gherea (direcţia ştiinţifică), care

prin cele trei volume de “Studii critice” publicate i se reţine meritul de a fi introdus critica de

analiză în literatura română, după modele franceze, critica practicată de Titu Maiorescu fiind

caracterizată de unii critici actuali drept judecătorească. Întreaga practică a criticii postbelice este

judecată în raport cu această împărţire dihotomică în două tabere, vechea dispută a celor doi

critici aflîndu-se la baza lipsei de sincronizare a discursului criticii postbelice cu tendinţele

teoretice internaţionale, aspect posibil într-un anumit context politic de represiune a uneia dintre

aceste două direcţii majore.

Marile modele ale generaţiei ’60 în critică sînt din paradigma impresionistă, nu ştiinţifică:

Lovinescu, Călinescu, Vianu (pentru un cerc restrîns de specialişti). De partea cealaltă,

paradigma ştiinţifică rezistă prin modele ca Gherea, Ibrăileanu, Ralea (aceştia există însă prin

concepţia lor unitară, metodică, sistematică asupra criticii, şi nu ca individualităţi creatoare, cum

era cazul celor dintîi). Singura incongruenţă (aparentă) este la nivelul modelului fiecărei

paradigme: Lovinescu pentru cea impresionistă, Gherea pentru cea ştiinţifică.

Traditionalismul criticii postbelice

De altfel, chiar efervescenta criticii romanesti din anii ‘60 a stat sub semnul unui

traditionalism de substanta. Cei mai influenti critici ai generatiei, de la Manolescu si Simion,

pana la Valeriu Cristea sau Gheorghe Grigurcu, au refuzat constant importul de teorii si sisteme

la moda in Occident. „Noua Critica” franceza, cu toate deschiderile ei spre structuralism sau

marxism, oferea un model de progresism stiintific care, desi cu totul altceva decat realismul

socialist de la noi, putea fi usor instrumentat politic. Din aceasta cauza, structuralismul lui Sorin

Alexandrescu, Virgil Nemoianu sau Toma Pavel, istoria ideilor a lui Adrian Marino sau studiile

umaniste ale lui Nicolae Balota (chiar sociologia lui Paul Cornea sau Zigu Ornea) sunt respinse

din start, in numele unei critici estetice si a primatului judecatii de valoare. Orice metoda care

depasea intuitia sau subiectivitatea criticului era banuita, in acest dogmatism à rebours, de

ideologizare sau de cantonare in sistem. Innoirea criticii romanesti ia, asadar, forma unui nou

maiorescianism ca disociere a valorilor estetice si a unui nou sainte-beuve-ism ca epicureism al

gustului. La jumatatea deceniului al saptelea, cand toate valorile istoriei literare romanesti erau

compromise de „mostenirea culturala” leninista, noutatea demersului critic nu consta in aplicarea

1

unor metode cat mai actuale (baza polemicii dintre Picard si Barthes in Franta), ci in restabilirea

cursului normal al istoriei literare. Rezultatul se vede cu ochiul liber: daca in Franta cel mai mare

critic din a doua jumatate a secolului este un teoretician ingenios ca Roland Barthes, la noi, titlul

de glorie ii revine cronicarului literar cel mai important. Desi respingea in maniera tinereasca

studiul monografic sau istoric in favoarea „lecturilor infidele”, plasandu-se deschis in tabara lui

Barthes, privit azi, Manolescu, impreuna cu multi din generatia lui, e mai degraba un picardian,

un critic si un istoric de tip traditional care, fara mina stiintifica a francezului, dar avand totusi

constiinta moderna a relativitatii, crede in obiectivitatea valorii estetice. Sesizand, intr-una din

Teme, „diferenta dintre critica literara «traditionala», care se practica in presa noastra, si aceea

care se practica in publicatiile franceze”, precum si de ce „la noi, cronicarul si-a pastrat pana azi

statutul de dispecer al valorilor”, Manolescu incearca sa-si explice fenomenul prin doua cauze:

„Una ar fi faptul ca cei mai multi din marii nostri critici au fost cronicari literari si au creat

speciei un fel de aura mitica, inca nerisipita. Alta ar fi ca modul oarecum concentrat in care s-a

realizat evolutia literaturii noastre, sarind unele etape, n-a permis fixarea, de fiecare data, in

constiintele literare, a noilor forme, care au surprins adesea pe cititor prin succedarea lor rapida

si l-au derutat”. A doua cauza atinge voalat ceea ce publicistul din anii ‘80 nu putea sa rosteasca

cu voce tare: intr-un mediu puternic ideologizat, misiunea importanta a criticului nu era de a

inova domeniul disciplinei, ci aceea, traditionala, ca la inceputurile culturii, de a pazi specificul

literarului si de a decanta valoric operele. De aici nu rezulta ca noile metode au trecut complet pe

langa urechile criticii romanesti (aerul epocii e imbibat de noutatile criticii franceze), nici ca cei

mai importanti cronicari postbelici sunt niste personaje inguste si rudimentare (multi sunt capete

teoretice), ci ca la noi, canonul critic de sub comunism are o conformatie speciala: empirismul si

libertatea asociativa, precum si critica de gust au trecut drept novatoare, in vreme ce sistemul,

eruditia sau specializarea au fost asimilate traditionalismului si dogmatismului – adica exact pe

dos decat in Occident.

Lucrul e de inteles intr-un context bruiat. Daca n-au adus metode critice revolutionare care

sa le creeze un destin european pe piata ideilor literare, criticii postbelici au construit un canon la

fel de valabil cu oricare altul dintr-o literatura occidentala, scrisa in regim de libertate. Din ce le-

au oferit scriitorii in timpul unui regim de cenzura, au exploatat la maxim. Daca n-au reusit sa fie

noi in domeniul criticii propriu-zise, ei au reusit, in schimb, tinand de cateva principii „tari”, sa

innoiasca o literatura, sesizandu-i cu indreptatire directiile. De aici, imensul prestigiu public,

pastrat pana azi, de neegalat de alta generatie critica intr-un viitor apropiat.

2

Criticul cel mai penetrant analitic al literaturii romane actuale, EUGEN SIMION (n.

1933), si-a inceput cariera cu un studiu despre “Proza lui Eminescu” (1964), rezultat al cercetarii

manuscriselor de proza literara eminesciana intreprinse in Colectivul Eminescu" al Academiei,

condus de Perpessicius. Studiul tine seama de explorarile anterioare, e serios, echilibrat, solid,

chiar daca nu in intregime nou, dat fiind inaintasii (G. Calinescu). Lipsa unor profesori celebri la

facultate (1952-1957) 1-a determinat pe Eugen Simion sa-si caute un model din afara, descoperit

in E. Lovinescu, caruia i-a consacrat si teza sa de doctorat, “Eugen Lovinescu, scepticul mantuit”

(1971), cel mai bun studiu despre acest autor, lucrare fundamentala, este o prima incercare de

reconstituire a impunatoarei imagini intelectuale a celebrului critic literar, trecut printr-o

perioada de incisiva negare in regimul trecut. Contactul cu experienta criticii literare franceze,

produs intre anii 1971-1973 chiar la sursa, ca profesor asociat la Sorbona, se traduce printr-o

diversificare si sensibilizare a exercitiului critic, printr-un stil devenit inconfundabil.

Devenit universitar (intre 1970-1973) a fost lector de limba romana la Sorbona. Eugen

Simion a ramas atent la fenomenul literar romanesc contemporan, asupra caruia facuse primele

sondaje in cartea intitulata “Orientari in literatura contemporana” (1965). Cele doua volume

publicate ulterior, “Scriitori romani de azi’ (I, 1974, editia a doua, 1978; al II-lea, 1976, al III-lea

1983, al IV-lea 1989) contin prezentarea a 50 de scriitori in primul volum si a 15 in al doilea.

Criticului i s-a obiectat ca lipsesc din cele doua volume (de peste 1 200 de paginI) unii scriitori,

la care autorul a raspuns ca o istorie a literaturii cu 1 200 de personaje (cat insumeaza

actualmente Uniunea Scriitorilor) nu se face batand din palme". Obiectiv vorbind, nu se constata

nici o omisiune flagranta (cu exceptia dramaturgilor), ba chiar criticul s-ar mai fi putut dispensa

de doua-trei nume. Cat priveste analiza celor prezenti, ea este intotdeauna profunda si originala,

in cele mai multe cazuri exhaustiva si cu judecati de valoare exacte. Cu o simpatie deosebita sunt

priviti covarstnicii. Nichita Stanescu, Cezar Baltag, Marin Sorescu, Nicolae Breban, Fanus

Neagu, Nicolae Velea. Cel mai iubit dintre toti e Marin Preda (i se acorda 68 de pagini fata de

numai 28 prozei lui Zaharia Stancu). Adept cu moderatie al metodelor noi in critica (tematismul,

figura spirituluI), Eugen Simion este de parere ca esentiala ramane judecata critica si justificarea

analitica a judecatii: “Nu putem trece la semiotica sau psihocritica atata vreme cat o carte nu

este, intai, acceptata din punct de vedere estetic". Demonstratia critica este malitioasa in negatie

si atractiva in afirmare. “Timpul trairii, timpul marturisirii. Jurnal parizian” (1977) e un

delectabil jurnal cu fine observatii asupra atmosferei intelectuale si morale pariziene, cu anecdote

subtiri in spiritul memoriilor lovinesciene ,urmate de un eseu despre poezia moderna (Vacarestii,

Carlova, Eliade-Radulescu, Alexandrescu, Bolintineanu, Alecsandri, Anton Pann) in “Dimineata

poetilor” (1980) si altul despre relatia creator-opera, “Intoarcerea autorului” (1981), atent la

formula lui Rimbaud ,je est un autre".

3

Dupa 1989, teritoriul observatiei critice se extinde si asupra spatiilor interzise,

completandu-se cu volumele "Moartea lui Mercutio" (1993), "Convorbiri cu Petru Dumitriu"

(1994), "Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii" (1995), "Fragmente critice. I. Scriitura publica,

scriitura taciturna" (1998). Din 1992 este membru al Academiei Romane, iar din 1998 presedinte

al acestei prestigioase institutii de stiinta si de cultura.

Eugen Simion o mai veche disputa, cearta dintre "clasici si moderni", existenta in toate

timpurile, pronuntandu-se, cu exemple notorii din literatura romana, pentru un echilibru al

valorilor, pentru elogiul firesc adus marilor inaintasi, dar si o privire critica, evaluativa a operei

lor: "Calinescu lua in ras, in 1937, pe acei recenzenti obstinati care se foloseau de clasici ca sa

loveasca in literatura contemporana." George Calinescu, vorbeste, la fel, despre faptul ca

"singura forma de iubire in literatura nu se poate manifesta decat prin mijlocirea spiritului critic."

Calinescu renunta la spiritul de piosenie fata de scriitorii mai vechi, dupa cum se observa in

"Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent" si in monografiile despre Ion Creanga si

Mihai Eminescu, pentru a lasa loc adevarului estetic, singura masura a lucrurilor.

Pentru Eugen Simion, Eminescu constituie intr-o adevarata piatra de hotar in dezvoltarea

noilor curente literare, o constiinta moderna chiar in timpul de astazi, prin perfectiunea

modelelor cosmogonice: "...mitul lui continua sa creasca pentru ca opera sustine o biografie

exemplara, iar biografia vine in intampinarea unei mari opere. Rar caz in care omul si opera

formeaza un tot inseparabil, fericita intalnire intre o creatie si un destin ce se sustin reciproc. De

aceea, pentru noi, romanii, Eminescu este mai mult decat un mare poet, Eminescu este, cum zice

cineva, constiinta noastra cea mai buna, un model etern, un arhetip. Ar mai fi el, intreb, daca

poezia si proza ar inceta sa mai spuna ceva, sa mai placa in sens estetic noilor randuri de cititori

excedati, amenintati de o productie literara in progres geometric ?"

Eugen Simion se pronunta impotriva celor care il criticau pe Calinescu pentru "neglijabile

erori de gust", afirmand ca, "in genere, detest pe cei care, din ignoranta sau snobism, se

napustesc impotriva clasicilor cu atata absurditate, reprosandu-le ingustimi, scaderi ce apartin

istoriei." Nici atitudinea contrara, desfasurata din prisma afirmatiilor ditirambice, a dorintei

neaparate de a epata, fara un simt critic clar, fara intentia descoperirii a noi valente ale textului,

nu trebuie luata in considerare: "Dar nici transformarea clasicilor intr-un obiect de cult orb nu-i

buna. Clasicii, ca sa traiasca estetic si sa se bucure de pretuirea noastra, trebuie sa se supuna

repet examenului nostru critic, singura forma de omagiu." Alecsandri ramane "o prezenta

culturala impunatoare", chiar daca, din punct de vedere estetic, o parte din opera "s-a datat,

mentinandu-si numai insemnatatea culturala". Fanatismul nu este recomandat de spiritul critic,

fiindca * nu protejeaza, nu distruge si nici nu impune o opera", creand "doar o stare de iritare in

jurul unui autor, indepartand - prin negatie absurda sau lauda jignitoare - opera de publicul sau."

4

Clasicii continua sa ramana in Panteonul literaturii romane, participand la noile batalii

literare: "Exista, in fond, o singura categorie de scriitori, intr-o comuniune secreta. Clasicii

participa aproape cu regularitate la bataliile literare contemporane, scriitorii contemporani

deschid, adesea, o fereastra spre intelegerea unui autor din trecut." Un exemplu pentru

schimbarea modalitatilor de interpretare este Bacovia: "Bacovia, care nu reprezenta, pentru

generatia dintre cele doua razboaie, un mare poet, a inceput sa fie inteles ca atare odata cu

afirmarea tinerilor poeti in jurul anului 1960. Ei l-au descoperit pe Bacovia intr-un chip mai

profund, tipul de sensibilitate al poeziei lor a facut posibila intelegerea de catre marele public a

poeziei din <<Plumb>> si <<Scantei galbene>>".

Clasicii raman, in acest fel, un punct de reper, fiind necesar sa fie intelesi la adevarata lor

valoare, fara exagerari: "Clasicii nu trebuie batuti protector pe umar, nu trebuie nici transformati

in temple infricosatoare. Ei trebuie sa circule firesc, infruntand, laolalta cu scriitorii

contemporani, exigentele epocii noastre."

“Public volumul al VI-lea din seria „Fragmentelor critice“ inceputa in 1998. Ca si cele

precedente, cartea de fata este un jurnal critic si, in egala masura, un jurnal public. Cel dintâi este

ceea ce trebuie sa fie opera unui critic literar: insemnari despre carti si autori, portrete si scene

din viata literara, polemici literare si, din loc in loc, mici note subiective pe teme teoretice, cum

ar fi, de pilda, statutul actual al romanului. Jurnalul public nu se indeparteaza prea mult de

aceasta sfera de preocupari, fatal repetabile in activitatea unui critic literar, dar imbratiseaza si

subiecte legate mai mult de anxietatile si moravurile societatii românesti in faza acestei

interminabile, zgomotoase si, in fapt, deprimante tranzitii… Oricât de mult as apara eu ideea

autonomiei esteticului, constat ca, scriind despre literatura, nu pot ramâne tot timpul

„autonomist“. Politicul se insinueaza peste tot si politica devine din ce in ce mai mult, in vremuri

de schimbare, o dimensiune dominanta in societatea româneasca. Nu stiu daca ea reprezinta

destinul omului modern, cum a zis cine a zis, dar in mod cert tine sa acapareze toate domeniile

(inclusiv acelea ale spiritului) si sa ne preseze din toate partile.

Observ, dar, recitindu-mi articolele scrise in ultimii ani, ca n-am putut evita unele subiecte

de interes general pentru societatea noasta, cum ar fi lustratia, limitele compromisului, procesul

comunismului, cultura omului politic sau relatia dintre cultura si politica. N-am renuntat, trebuie

sa spun, la ideea lui Heliade Radulescu – si anume ca „literatura este politica noastra cea mai

buna“ (idee pe care am relansat-o in 1990 si mi-a adus atâtea ponoase – dar n-am putut si nu pot,

in continuare, sa fac abstractie de ceea ce se intâmpla in jurul meu: o politizare masiva a lumii

românesti, o eliminare progresiva a discursului identitar din ceea ce am putea numi discursul

public, in fine, o contestare insistenta a miturilor nationale si chiar a spiritului national pe motiv

5

ca toate acestea au incurajat, in trecut, izolarea noastra intelectuala si reprezinta, azi, o piedica in

calea europenizarii (mondializarii) noastre…

O teza care revine des in discursul critic de azi este aceea a revizuirii literaturii. Teza, cum

stie toata lumea, lovinesciana, tema inevitabila, in fapt, in exercitiul critic. Cine stie sa citeasca

bine si sa judece drept revizuieste in chip fatal ceva: o opinie minimalizanta despre opera

literara, o lauda nemeritata, o interpretare falsa a simbolurilor din interiorul textului. Criticul

autentic are totdeauna de indreptat ceva când se apuca sa scrie despre un roman aparut cu o

jumatate de secol in urma sau despre un poem din epoca romantismului. Are de revizuit ceva

chiar si atunci când nu schimba judecata de valoare. Schimba, de pilda, calea de acces spre inima

operei literare (metoda de interpretare), cauta simboluri noi in subsolurile textului. Vede mai

bine (distanta il poate ajuta), poate gândi mai aproape de adevarul estetic. Nu trebuie, asadar,

prea multa filosofie si nici o inflamare perpetua a spiritului moral pentru a accepta ideea ca orice

generatie stabileste, in marginile adevarului – cum ar zice Maiorescu – scara ei de valori in

literatura. O revizuire, dar, estetica, necesara, esentiala, inevitabila…

Mai este insa si revizuirea morala despre care incerc sa vorbesc in paginile ce urmeaza. O

revizuire – si ea – inevitabila in epoca post-totalitara. Si, in genere, dupa o mare trauma a istoriei.

Inutil de a dovedi de ce. Numai ca aceasta operatie necesara s-a transformat, dupa decembrie

1989, in altceva ce nu mai are de-a face cu spiritul critic. A devenit un exercitiu la indemâna

publicistilor care isi varsa saptamânal fierea prin gazete si contesta de-a valma pe marii scriitori,

sperând astfel sa le ia locul. Ei pot sustine orice, de la moartea miturilor nationale la intoarcerea

feudalismului. Un fenomen pe care cultura româna l-a cunoscut si altadat, de pilda dupa 1945. S-

a schimbat doar „tachisma“, vorba lui I.L. Caragiale. Tachisma revizionista care, la paralela

noastra morala, este o aglomerare impudica de resentimente, frustratii, uri abisale si, pe

dedesubtul lor, o mediocritate compacta si razbunatoare.

Asadar: ne revizuim, ne revizuim, pâna la apusul istoriei…”

(23 nov. 2009 Eugen Simion, prefata volumului „Fragmente critice“, vol. VI: „Ne

revizuim, ne revizuim…“, Fundatia Nationala pentru Stiinta si Arta)

Prin naturaletea discursului s-a remarcat, inca de la primele incercari din anii ‘60, critica

lui NICOLAE MANOLESCU (n. 1939). Chiar fata de colegii de generatie care-i impartaseau

reactia la dogmele marxiste, Matei Calinescu sau Eugen Simion, Manolescu manifesta o tinerete

si un nonconformism in ton cu aplombul juvenil al debutantilor Nichita Stanescu sau Ana

Blandiana – calitati ce tradau numaidecat intentia de a lua o intreaga literatura pe cont propriu.

Nu in mesajele textelor sale, de bun-simt in mare parte, ci in tonalitatea lor ireverentioasa si

imprudenta intr-un moment in care reverenta si prudenta faceau legea in viata literara

6

romaneasca, consta rapiditatea cu care s-a impus drept cel mai avizat critic al generatiei. E, in

fond, primul care ridiculizeaza limbajul realist-socialist, activ inca la inceputul anilor ‘60,

atragand atentia asupra stilului in critica. E initiatorul dezbaterii din 1965-66 despre importanta

unei metode critice, desi trece in tabara potrivnica teoreticienilor dupa ‘70 („Astazi lucrurile s-au

schimbat in asa masura incat, uneori, regret ca n-a triumfat bunul simt, ci vanitatea”), postuland

reintoarcerea la Sainte-Beuve. Cel care a dat, apoi, in primul deceniu de dupa destalinizare, cea

mai discutata sintagma critica („lecturi infidele”), dar si cel dintai care i-a tratat ireverentios pe

criticii interbelici. Textul despre Vianu, in care vorbeste despre „tristetea eruditiei”, precum si

cel despre Perpessicius, i-au atras antipatiile „vechii garde”. Nu in ultimul rand, cronicarul

inegalat, proaspat si receptiv, imprevizibil si personal, completeaza portretul „tanarului

Manolescu”, privit ca autoritate si citat in studii critice inca de la finele anilor ‘60. De aici incolo,

prestigiul criticului creste exponential, Manolescu devine principala instanta la care se raporteaza

scriitorul roman timp de trei decenii, personalitate care poate sa faca si sa desfaca destine

literare.

Colaboratorul lui D. Micu la Literatura romana de azi, a debutat editorial cu “Lecturi

infidele” (1966) din Creanga, Maiorescu, Duiliu Zamfirescu, Rebreanu, Calinescu, Bacovia,

Pillat, Anton Holban si Pavel Dan, cu dorinta de a afirma cateva puncte de vedere noi, fata mai

ales de G. Calinescu, caruia ii ramane totusi foarte fidel sub raport teoretic si stilistic. Nici in

“Metamorfozele poeziei” (1968), sinteza a poeziei romane interbelice, initial prefata la o

antologie din “Poezia moderna” (1916-1940), abaterile fata de G. Calinescu nu sunt mari,

portretele fiind totusi remarcabile prin gasirea formulei definitorii a aspectului esential.

“Contradictia lui Maiorescu” (1970), teza de doctorat, observa neputinta criticului Junimii de a

se abstrage din conditia istorica, de a porni impersonal de la gradul zero", asumarea unui esec, si

afirmarea prin negatie. Daca analizam polemicile si discursurile lui vom constata ca polemicile,

expresia cea mai directa a opozitiei, tind catre impersonalitate, iar discursurile, expresia cea mai

directa a impersonalitatii, tind catre polemica. Daca in articolele polemice negatia originara se

converteste in demonstratie impersonala, in discursuri, impersonalitatea originara se converteste

in polemica. Concluzia: “Nici un mare critic roman n-a putut sa fie numai impersonal: polemica

a fost totdeauna actuala" si la Maiorescu ne intoarcem mai ales ca la cel care a pus capat culturii

vechi decat ca la intemeietorul culturii noi." Pe aceasta idee, eseul vine cu observatii personale.

Cronicar literar inca din 1962 Nicolae Manolescu n-a adunat nimic in volum, nici macar selectiv,

din motive inca nedestainuite. Si-a inventat un gen propriu de mici articole cu fise de lectura,

neexcluzand proza scurta, grupate sub titlul “Teme” (1971-1988). A publicat in 1976 o

monografie critica “Introducere in opera lui Alexandru Odobescu” si un eseu (poate ca acesta e

7

speta preferata in critica), “Sadoveanu sau utopia cartii” (1976), discutabil ca idee si dand prea

mare pondere unor opere prelucrate, precum “Divanul persian”.

Inclus tipologic în paradigma impresionistă, filiera subiectivă, ce stă sub semnul lui

Lovinescu şi Călinescu, el urmează cronologic lui Negoiţescu, Balotă, Grigurcu, Valeriu Cristea.

Definit paratextual prin procedeul criticii de identificare a citatului reprezentativ, rezumativ şi

ilustrativ („Un critic specializat în istoria literaturii este privit şde scriitoriţ ca o persoană

particulară: un cronicar, ca o instituţie“, Manolescu citat de Oana Fotache in “Divanul ),

Manolescu este înscris apoi, după metoda cercului hermeneutic, în familii de critici, români şi

străini, ce împart o serie de afinităţi structurale, selective. În linia directă a evoluţiei critice

româneşti, el este un moştenitor „infidel“ al lui Călinescu şi al concepţiilor acestuia despre

poziţia criticului şi despre actul critic, depăşindu-l însă şi înscriindu-se în mai marea familie de

critici occidentali (Thibaudet, Spitzer, Auerbach) şi scriitori-critici (Borges).

Primul volum din “Arca lui Noe”, eseu despre romanul romanesc (1980) se ocupa de stilul

romanesc doric" (de la Slavici la Marin Preda), al doilea (1981) ionicul" (de la Hortensia

Papadat-Bengescu la Al. Ivasiuc) si al treilea corinticul" (de la Arghezi la G. Balaita si altiI). In

alte cuvinte doricul e romanul evenimential, ionicul romanul psihologic, de analiza, iar corinticul

romanul baroc, parodic. Sunt alte denumiri pentru termenii lui Thibaudet: brut, pasiv si

activ.Thibaudet este un model de procedeu organizatoric al actului critic în “Arca lui Noe”

(triada doric, ionic, corintic), Spitzer şi Auerbach sînt prezenţi prin tehnica alegerii fragmentului

reprezentativ pentru a ilustra o anumită vîrstă a romanului, relevantă pentru viziunea asupra

istoriei şi lumii (romaneşti) la un moment dat. Farmecul scriiturii, viclenia povestirii şi lumea

devenită Carte îl apropie de Borges.

“Istoria critica a literaturii romane” a fost mai asteptata chiar decat cea a lui Calinescu,

daca ne gandim ca istoricul interbelic nu se bucura nici pe departe de reputatia manolesciana in

momentul publicarii impresionantului tom. Pentru a putea furniza vizibil – adica vizual – o

alternativa reala la canonul calinescian, Manolescu pune pe masa un op la fel de voluminos si de

monumental ca cel al maestrului.

Ca intentie, cartea nu iese din conceptia traditionala, imbratisata de criticii saizecisti, a

istoriei literare ca istorie de valori estetice. E bizar cat de calinescian a ramas Manolescu din

primele momente ale carierei, cand era acuzat de rauvoitori ca isi insuseste ideile maestrului,

pana in plina maturitate. Calinescianismul lui Manolescu i-ar prilejui lui Harold Bloom un

excelent studiu de anxietate a influentei, caci daca n-a scris niciodata o carte despre Calinescu, e,

imi pare tot mai clar, pentru ca Manolescu isi rezerva placerea suprema de a scrie, intr-un fel,

cartea lui Calinescu. Contextele sunt diferite, scenariul se repeta. Caci adversarilor calinescieni,

eruditii dogmatici, li s-au adaugat, de-a lungul timpului, cativa oponenti noi. Intr-o postfata nu

8

intamplator bloomiana (Nostalgia esteticului), Manolescu enumera trei cauze care au dus la

„golul istoric” dintre intreprinderea lui si cea calinesciana: „greutatea de a articula faptele de

istorie a literaturii in istoria sociala si politica” in contextul totalitarismului, la care se adauga

„marea trecere printre intelectualii romani a structuralismului francez”, cu „anistorismul” sau si,

in fine, dupa 1990, „americanizarea” discursului cultural, fondat pe fragmentarism si pe lipsa de

simt istoric. In realitate, nu structuralismul e de vina pentru lipsa istoriilor literare in timpul

comunismului, ci imposibilitatea de a descrie o devenire istorica sau politica netributara

ideologiei de stat. Desi ingenioasa, a doua cauza manolesciana e inghitita total de prima.

Noutatea de conceptie a volumului, sintagma de „istorie critica”, formulata inca din 1990

de la prima editie si completata la a II-a nu poate fi imputata lui Lovinescu sau Calinescu, autori

care, dincolo de faptul ca n-aveau constiinta, pe care a castigat-o doar specialistul din a doua

parte a secolului prin Gadamer si Jauss, ca orice judecata de gust e mediata cultural, nici n-aveau

baza de a discuta „critic” autorii prinsi in „Istoriile” lor. Nu e clar la ce traditie romaneasca ar fi

putut apela cei doi cand pot fi numarati pe degete criticii de meserie cu buna expertiza asupra

operelor literare. Abia efervescenta din anii ‘60, cand limbajul criticii s-a diversificat si cand

comentariul a dobandit si la noi un statut oarecum autonom, istoria receptarii a devenit, intr-

adevar, un domeniu interesant si concludent. Nu exagerarea originalitatii conceptului deranjeaza

insa in „Istoria critica”, ci aplicarea lui in mod inconsecvent. Incepand cu capitolul

„Contemporanii (1948-2000)”, mai degraba decat sa scrie o istorie la doua maini, Manolescu

refuza orice mana de ajutor de la ceilalti critici.

Cu privire la reinterpretarile propriu-zise, pana la contemporani, aproape totul e citabil din

Istoria critica…” De la cei mai vechi autori pana la interbelici, Manolescu reface permanent in

fundal o istorie a formelor. Desi ii respinge hotarat pe formalisti, istoricul urmareste

metamorfozele literaturii vechi (cu moartea unor specii si aparitia altora), precum si conventiile

de expresie ale romanticilor. Subtilitatea e ca noile metode nu sunt aplicate barbar, intru

modernizarea fortata a scriitorilor nostri vechi, ci tocmai in vederea unei fixari in context: „Ca sa

fi scris memorialistica, ii era necesara lui Costin intuitia unui procedeu literar care n-avea niciun

precedent in proza noastra si care era destul de putin frecvent la istoricii latini sau polonezi

cunoscuti lui. Autorul letopisetului se misca intr-o traditie pur istoriografica”. Daca G.

Calinescu ii reactualiza pe scriitorii de pana in secolul XIX oarecum intuitiv, prin compararea cu

autori contemporani, Manolescu reface mai clar sensul istoric al modernizarii, folosindu-se de o

mai acuta constiinta a conventiilor literare, care criticului roman interbelic ii era inca

inaccesibila. E capabil, astfel, sa repuna in drepturi aportul lui Maiorescu sau a lui Macedonski la

schimbarea canonului poetic romanesc, sau sa reflecteze, de pilda, asupra sensului modern al

gandirii lui Duiliu Zamfirescu, „intaiul nostru teoretician in roman”. Daca istoria lui Calinescu

9

era mai bogata in intuitii si in detalii pitoresti, cea manolesciana e mai importanta prin constiinta

istorica a formelor. Ce-i drept, meritul nu e neaparat al lui Manolescu personal, caci timpul scurs

intre cele doua opuri a dat un mare numar de comentatori excelenti care, chiar daca n-au fost

istorici integrali ai literaturii romane, si-au „impartit” perfect atributiile pentru a corecta tabloul

calinescian. La o simpla privire din avion, expertizele lui Paul Cornea, Eugen Simion, Mircea

Anghelescu, Mihai Zamfir, Ioana Em. Petrescu, Adrian Marino asupra secolului XIX, a lui Ov.

S. Crohmalniceanu, Ion Pop, Marin Mincu, Al. Protopopescu sau a lui Nicolae Manolescu insusi

asupra interbelicului, contribuie la consacrarea unui canon aproape de neclintit al literaturii

noastre de pana la realismul socialist. Semn ca „diviziunea muncii” a functionat perfect in critica

postbelica si daca n-am avut o istorie literara, cum acuza Manolescu azi, am avut, in schimb,

multe istorii partiale de prima mana, care au construit o ierarhie valabila. Eroarea e de a

considera ca daca nu s-a scris o istorie integrala ar lipsi comentatorilor interbelici simtul si

perspectiva istorica.

Cu toate acestea, merita atentie „reparatiile” de imagine a criticilor de pana la Calinescu,

cu care autorul Istoriei din 1941 a fost mai intotdeauna nedrept. Intr-un capitol exceptional

despre Maiorescu, e compromisa pentru totdeauna imaginea unui comentator eminamente

cultural, „neatent la text” (cu observatia capitala ca „Niciun contemporan al sau nu avea notiunea

de close reading. Critica textului e mai degraba una latenta pana la Primul Razboi”), dar si

prejudecata antioccidentalista a criticului „formelor fara fond”. De fapt, dovedeste Manolescu cu

textul in fata, pozitia maioresciana nu e incompatibila cu sincronismul lui Lovinescu. Lui

Gherea, acuzat de „candoare semidocta”, Manolescu ii dedica un capitol slab si nedrept, probabil

din aversiunea fata de reinterpretarile vulgarizatoare la care a fost supus criticul in anii ‘50. In

schimb, atat Lovinescu, despre care retinem ca „abia cu el poate fi citita critica noastra ca

literatura”, cat si marii foiletonisti interbelici – cu exceptia lui Perpessicius, poate, taxat pentru

sfiala in valorizari -, sunt tratati cu consideratie.

Frumoasa si instructiva in multe parti, Istoria critica a literaturii romane rateaza, prin

neglijenta si prin permanenta schimbare de optica si de mize, tocmai perioada pe care Nicolae

Manolescu a consacrat-o, de-a lungul a trei decenii, in calitate de cronicar literar. Absenta

perspectivei istorice, dar si a criteriilor clare de evaluare, face ca metamorfoza pe care o asteptam

cu totii sa nu se produca: Manolescu ramane doar cronicarul numarul unu al literaturii postbelice,

nu si istoricul ei literar gata s-o consacre definitiv.

“Un mare critic este un om cu o uriasa putere de a admira, avand vointa si stiinta de a-si

explica admiratia rational si lucid si de a o duce pana la cele mai adanci straturi ale operei

admirate. Principiul si postulatul adevaratei critici e admiratia; negatia si severitatea ii sunt doar

10

corolarul necesar. Oricat de sever, un mare critic nu e niciodata mofturos si cusurgiu."

(Alexandru Paleologu, Functia si arta criticii, 1980)

11