ctitorii prestigiului : 125 de ani de învăţământ medical superior la iaşi / eugen târcoveanu...

Eugen TÂRCOVEANU

Constantin ROMANESCU

Mihai LIŢU

Referent ştiinţific:

Prof. Dr. Cristina IONESCU

Tehnoredactare computerizată:

Dr. Radu MOLDOVANU

Lector de carte:

Dr. Oana EPURE

2

Motto

3

„Firea lucrurilor cere ca, dacă purtăm o flacără, s-o trecem altora şi peste abisul morţii, trăim prin alţii în spiritul cărora urma noastră, dacă am lăsat-o, nu se pierde…”

Gr.T. Popa

Cuvânt înainte

Fericită acea Universitate care îşi poate permite ca după o activitate prestigioasă de 125 de ani să selecteze din negura timpului un număr impresionant de înaintaşi de valoare, truditori pe tărâmul învăţământului medical, al cercetării şi al asistenţei medicale.

Mesajul lor de peste ani este unul de dăruire totală faţă de profesia de medic şi dascăl, totdeodată, alături de generozitatea şi căldura cu care şi-au crescut şi îndrumat discipolii.

Toate biografiile avute în vedere în paginile de faţă cuprind destine închinate unor idealuri înalte, cum ar fi acelea de propăşire a medicinei româneşti, de afirmare a ei, în condiţii uneori deosebit de vitrege, de cultivare a spiritului universitar, a deschiderii faţă de nou, de promovare a schimbului de idei, de impunere a respectului faţă de adevărul şi rigoarea ştiinţifică, de devotament faţă de bolnav.

Prin apariţia acestui volum, generaţia noastră de cadre didactice şi studenţi îşi exprimă profundul respect faţă de înaintaşi, cinstind memoria celor care au ctitorit Universitatea în care ne desfăşurăm activitatea.

Rector al Universitãţii de Medicinã şi Farmacie„Gr. T. Popa” Iaşi

5

PREFAŢĂ

Aţi deschis o carte care ascunde între coperţile sale un adevărat tezaur – aproape tot ce a avut mai valoros şcoala ieşeană de medicină şi farmacie pe parcursul a 125 de ani neîntrerupţi de existenţă a învăţământului medical superior în capitala Moldovei.

Veţi cunoaşte precursorii şcolii medicale ieşene, întemeietorii Facultăţii de Medicină, creatorii de şcoală medicală, coloşii care i-au dat prestigiu şi strălucire şi pe acei continuatori care, de-a lungul vremurilor, adesea potrivnice, au reuşit să consolideze renumele acestei şcoli şi să-l dezvolte.

În ansamblul lor evocările cuprinse în această carte configurează o adevărată AGORA în care cei care au fost sunt vii, trăiesc şi încă ne tulbură sufletul, gândesc şi grăiesc dinamizându-ne încă prin energia ideilor şi idealurilor care i-au animat.

AGORA. Acesta este de fapt şi termenul de comparaţie cel mai potrivit pentru Şcoala superioară de medicină din Iaşi, care a fost, aşa cum rezultă şi din paginile pe care vi le punem la îndemână, tot timpul loc de întâlnire şi convergenţă între generaţii, de confluenţă a ideilor naţionale şi europene, în domeniu, de confruntare şi de repotenţare a creaţiei ştiinţifice şi practicii medicale.

Climatul validat de ilustrele personalităţi care o reprezintă, perpetuat şi consolidat de exemplara conduită ştiinţifică, profesională şi umană a acestora şi nu numai, transmis şi generalizat testamentar de la magistru la discipol şi din generaţie în generaţie, capabil oricând să clarifice şi să se clarifice este, de altfel, şi esenţa acestei cărţi. El se recompune prin fiecare evocare înscrisă între coperţile ei, ca o cheie de boltă, a bolţii sub care se cuvine să sărbătorim al o sută douăzeci şi cincilea an de la naşterea Facultăţii de Medicină din Iaşi.

Aceasta ni se pare că am reuşim să realizăm prin această carte: o cheie de boltă prin care să înţelegem cum de nu ne-am putut prăbuşi sub presiunea prin care am trecut şi, mai ales, să şi desluşim ce trebuie cu prisosinţă să facem pentru a nu ne prăbuşi sub încercările prin care vom trece pe drumul de afirmare în Europa.

Într-adevăr, climatul, reconstituit şi reconsiderat şi prin prezenta carte, se numără printre câştigurile cele mai de preţ ale şcolii Superioare de Medicină de la Iaşi. Şi nu în ultimul rând ca o valenţă fundamentală a personalităţii instituţiei aniversate, ca personalitate însumată de personalităţi.

7

Cei ce nu mai sunt, iată că sunt iarăşi împreună cu noi, prin această carte. O adevărată elită care, prin opera şi prin exemplu ei a făcut să se vorbească admirativ şi cu respect despre şcoala medicală de la Iaşi.

Sunt prezentate succint, uneori inegal, în funcţie de autori, date biografice, realizări didactice, ştiinţifice şi de asistenţă medico-socială sau de oameni ai cetăţii.

Primul prezentat este profesorul Gr.T. Popa, cercetător, om de cultură, decan, a cărui imagine s-a confundat cu cea a Facultăţii de Medicină, numele său fiind dat universităţii noastre.

Poate vă veţi întreba pentru ce am scris această carte?.În primul rând pentru că, la moment aniversar, este o datorie

sacră să omagiem înaintaşii, pe cei care au dat viaţă şcolii ieşene de medicină, stomatologie şi farmacie.

În al doilea rând pentru că înaintaşii noştri au fost nişte învingători în această istorie zbuciumată de 125 de ani. Toţi aceşti dascăli au fost selectaţi cu grijă şi cu exigenţă dând dovada unor calităţi intelectuale şi umane deosebite. Au avut o putere de muncă neobişnuită, care a depăşit numeroasele obstacole reuşind să atingă ţelul nobil al vieţii lor: realizarea unei şcoli medicale de prim rang.

Această şcoală a fost de la început europeană, realizările sale impunându-se în cele mai variate domenii: radiologie, gastroenterologie, chirurgie, cardiologie,oftalmologie, psihiatrie, nefrologie, stomatologie, farmacie. Multe dintre tratatele apărute aici erau utilizate în întrega ţară: „Anatomia chirurgicală” a lui Ernest Juvara, „Clinica medicală” a lui C. Negoiţă, „Fiziologia” lui I. Hăulică.

Înaintaşii noştri, în calitate de oameni ai cetăţii s-au preocupat de îngrijirea sănătăţii străbunilor noştri din acest colţ vitregit de ţară.

În acelaşi timp, ei au fost oameni de aleasă cultură, scriitori (Gr.T. Popa, N. Leon, E. Mironescu), care au participat activ la viaţa culturală a oraşului contribuind la crearea imaginii de „capitală culturală a României”.

În al treilea rând, rememorarea este necesară pentru tânăra generaţie care trebuie să ştie de ce universitatea poartă numele lui Gr.T. Popa, de ce clinicile se numesc C. Negoiţă, Gh. Chişleag, Vl. Buţureanu, Gh. Chipail, de ce amfiteatrele poartă numele lui I. Enescu, I. Iancu, P. Brânzei, care trebuie să cunoască busturile din incinta Spiridoniei pentru ca niciodată figurile luminoase ale înaintaşilor să nu se estompeze cu trecerea anilor.

Acest demers nu este o premieră, universitatea noastră având o frumoasă tradiţie în cinstirea înaintaşilor (volumele „Centenar 1979”).

8

Cei ce nu mai sunt, iată că sunt iarăşi împreună cu noi, prin această carte. Un remember, desigur dar şi o consacrare a exemplului ca imbold cert şi energic de propulsare în viitor, realizat cu efortul fiecărei discipline, pentru noi înşine şi pentru cei ce vor urma. O întâlnire între cei ce nu mai sunt cu cei ce sunt şi cei care vor fi, pe care o credem fructuoasă şi binefăcătoare. Aşa apreciem acest volum cu care omagiem cea de a 125 aniversare a şcolii superioare de medicină de la Iaşi şi pe făuritorii ei.

E. Târcoveanu

9

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE......................................................................................5

PREFAŢĂ......................................................................................................7

CUPRINS.....................................................................................................11

GRIGORE T. POPA (1892 – 1948).............................................................15

PRECURSORII..........................................................................21

IACOB CIHAC (1800 – 1888)....................................................................23GHEORGHE CUCIUREANU (1814 – 1886).............................................26ANASTASIE FĂTU (1816 – 1886).............................................................29NICOLAE NEGURĂ (1832 – 1884)...........................................................32LUDOVIC RUSS SENIOR (1816 – 1888)..................................................35MIHAI ZOTTA (1800 – 1864)....................................................................38

ÎNTEMEIETORII........................................................................41

VASILE BEJAN (1852 – 1923)...................................................................43CONSTANTIN BOTEZ (1854 – 1909).......................................................46ALEXANDRU BRĂESCU (1860 – 1914)..................................................48ION CIURE (1839 – 1891)..........................................................................50AMZA JIANU (1881 – 1962)......................................................................52NICOLAE LEON (1859 – 1931).................................................................55VASILE NEGEL (1854 – 1923)..................................................................59ARISTIDE PERIDE (1879 – 1906).............................................................61EUGEN RIZU (1850 – 1892)......................................................................64GHEORGHE ROJNIŢĂ (1845 – 1910).......................................................66LUDOVIC RUSS JUNIOR (1849 – 1911)..................................................68LEON SCULY (1853 – 1912)......................................................................71GABRIEL SOCOR (1849 – 1928)...............................................................73ION VINTILESCU (1881 – 1954)...............................................................75

CREATORII DE ŞCOALa...........................................................77

PAUL ANGHEL (1869 – 1937)..................................................................79CONSTANTIN BACALOGLU (1871 – 1942)...........................................82PETRE BALMUŞ (1914 – 1988)................................................................86GEORGE BOGDAN (1859 – 1930)............................................................89MARIA BRIESE (1894 – 1969)..................................................................91ILIE BURSUC (1923 – 2002)......................................................................94ZOE CARAMAN (1894 – 1969).................................................................97

11

NICOLAE COSTACHESCU (1876 – 1939)...............................................99MARŢIAN COTRĂU (1923 – 1998)........................................................101NICOLAE DELEANU (1879 – 1959).......................................................107GHEORGHE DEMETRIADE (1860 – 1923)...........................................109CONSTANTIN C. DIMITRIU (1894 – 1960)...........................................111MIHAI DUCA (1922 – 1998)....................................................................113NICOLAE DUŢESCU (1903 – 1976).......................................................116THEODOR ECONOMU (1911 – 1964)....................................................120MARIA FRANCHE (1890 – 1989)...........................................................122ŞTEFAN GRACOSKI (1873 – 1960)........................................................125EMIL HURMUZACHI (1893 – 1979)......................................................126ALEXANDRU IONESCU - MATIU (1883 – 1975).................................128CONSTANTIN IONESCU - MIHĂIEŞTI (1883 – 1962)........................130ERNEST JUVARA (1870 – 1933)............................................................132MIHAI MANICATIDE (1867 – 1953)......................................................138ALEXANDRU MORUZI (1900 – 1957)...................................................140PETRE NICULESCU (1884 – 1944).........................................................143ELENA PUŞCARIU (1875 – 1966)..........................................................146EMIL PUŞCARIU (1859 – 1928)..............................................................148VIRGIL RACOVEANU (1898 – 1967).....................................................150EMIL RADU (1887 – 1950)......................................................................152FRANCISC IOSEF RAINER (1874 – 1944).............................................153EMANOIL RIEGLER (1854 – 1929)........................................................158MARIA SIBI (1896 – 1991)......................................................................160ALEXANDRU SLĂTINEANU (1873 – 1939).........................................162MIHAI ŞTEFĂNESCU-GALAŢI (1874 – 1949)......................................170ION TĂNĂSESCU (1875 – 1954).............................................................172GRIGORE TEODOROVICI (1922 – 1992)..............................................175CONSTANTIN THIRON (1853 – 1924)...................................................177ANTON TOMA (1902 – 1958)..................................................................179

COLOŞII................................................................................183

EUGEN ABUREL (1899 – 1976)..............................................................185PETRU BRÂNZEI (1916 – 1986).............................................................187VLADIMIR BUŢUREANU (1895 – 1979)...............................................192GHEORGHE CHIPAIL (1905 – 1997)......................................................199GHEORGHE CHIŞLEAG (1914 – 1988)..................................................202MIHAI CIUCĂ (1883 – 1969)...................................................................205VASILE DOBROVICI (1904 – 1989).......................................................209IOAN ENESCU (1884 – 1972)..................................................................211GHEORGHE GHIMICESCU (1906 – 1981)............................................215NICOLAE HORTOLOMEI (1885 – 1961)...............................................221ION IANCU (1902 – 1992)........................................................................224EUGEN I. MIRONESCU (1883 – 1939)...................................................227CONSTANTIN I. NEGOIŢĂ (1923 – 1993).............................................229ION NICOLAU (1885 – 1964)..................................................................231JULES NIŢULESCU (1895 – 1975)..........................................................233NICOLAE OBLU (1912 – 1995)...............................................................239

12

CONSTANTIN I. PARHON (1874 – 1969)..............................................241GHEORGHE GH. POPOVICI (1911 – 1971)...........................................245IOSIF SELMICIU (1909 – 1972)..............................................................247GHEORGHE TUDORANU (1892 – 1963)...............................................253ALEXANDRU ŢUPA (1886 – 1956)........................................................256

CONSOLIDAREA TRADitIEI.....................................................259

LEON BALLIF (1892 – 1967)...................................................................261GHEORGHE BĂDĂRĂU (1915 – 1992)..................................................265DUMITRU BRĂNIŞTEANU (1904 – 1980)............................................268NICOLAE BUMBĂCESCU (1904 – 1972)..............................................270ASIA CHIPAIL (1913 – 2001)..................................................................274ZENAIDA COJOCARU (1923 – 1988)....................................................276PETRU CONDREA (1888 – 1967)...........................................................280DUMITRU A. CORNELSON (1901 – 1962)............................................283ALEXANDRU COSĂCESCU (1887 – 1951)...........................................286VIRGIL COSTEA (1906 – 1990)..............................................................288NICOLAE COSTINESCU (1907 – 1974).................................................290OSCAR FRANCHE (1900 – 1988)...........................................................295ALEXANDRINA GAIGINSCHI (1904 – 2002).......................................297CONSTANTIN VASILE GHEORGHIU (1894 – 1957)...........................299CAMELIA GHIMICESCU (1916 – 1990)................................................301VASILE D. MÂRZA (1902 – 1995)..........................................................304GHEORGHE NĂSTASE (1887 – 1975)...................................................306ŞTEFAN S. NICOLAU (1896 – 1967)......................................................308VIRGIL NITZULESCU (1896 – 1960).....................................................312ION GR. NUBERT (1886 – 1975).............................................................313CONSTANTIN PAPP (1896 – 1972)........................................................314ALEXANDRU PASTIA (1915 – 1997)....................................................317GHEORGHE PENDEFUNDA (1923 – 1998)...........................................321GHEORGHE PLĂCINŢEANU (1994 – 1982).........................................323PAUL PRUTEANU (1908 – 1966)............................................................327ALEXANDRU POPOVICI (1866 – 1941)................................................329VASILE RĂŞCANU (1885 – 1978)..........................................................332GRIGORE STAVRI (1921 – 1994)...........................................................336CONSTANTIN STRAT (1905 – 1982).....................................................339CORNELIU ŞUMULEANU (1869 – 1937)..............................................342PETRE VANCEA (1902 – 1988)..............................................................344LEONARD VEXLER (1922– 1996).........................................................346ERNEST M. UNGUREANU (1912 – 2002).............................................349LAZĂR WASSERMAN (1909 – 1974)....................................................356NICOLAI ZAHARIA (1916 – 1974).........................................................360IOAN ZUGRĂVESCU (1910 – 1989)......................................................363

CONTINUATORII....................................................................365

LEONID ABABEI (1930 – 1984)..............................................................367MIRELA ANDREI (1920 – 1996).............................................................370

13

IOAN BACIU (1937 – 1998).....................................................................372MIRCEA BALAN (1925 – 1999)..............................................................375MIRCEA BARNA (1940 – 1997)..............................................................378RUBIN BĂRBUŢĂ (1909 – 1987)............................................................380CONSTANTIN CARAMAN (1939 – 2003).............................................382NECULAI CĂRARE (1915 – 1990)........................................................3826MIREA CHIFAN (1926 – 2000)................................................................388MARIA CHIRU MOCANU (1917 – 1992)...............................................390NECULAI COZMA (1935 – 1994)...........................................................392ADRIAN CRÂNGU (1926 – 1994)...........................................................394GHEORGHE CREŢEANU (1922 – 1991)................................................396MIHAIL DIACONESCU (1913 – 1998)...................................................399ALEXANDRU DOBRESCU (1923 – 1999).............................................401CONSTANTIN DOLINESCU (1927 – 2001)...........................................404RENÉ CORNELIU DUDA (1935 – 1999)................................................406CICERONE FILIMON (1928 – 1995).......................................................410GHEORGHE FRASIN (1922 – 1989).......................................................412GEORGE T. FURTUNESCU (1914 – 1995)............................................414CORNELIU GAVRILESCU (1921 – 2004)..............................................417LORICA GAVRILIŢĂ (1928 – 2003).......................................................419MIRCEA HURDUC (1911 – 1997)...........................................................421FLORIN ILARION (1922 – 1999)............................................................423CONSTANTIN IONESCU (1924 – 1996)................................................425IOAN JITARU (1920 – 1990)....................................................................429MAX LEIBOVICI (1919 – 2000)..............................................................432IOAN V. LUNGU (1924 – 1988)..............................................................434GHEORGHE LUPAŞCU (1922 – 1999)...................................................437NICANOR MÂNECAN (1921 – 1988).....................................................439LUCIA MOISĂ (1919 – 1989)..................................................................441MIRCEA MUNTEANU (1913 – 2002).....................................................444IOSIF NICULESCU (1914 – 1985)...........................................................448NICOLAE NICULESCU (1924 – 1985)...................................................451TADEUSZ PIROZYNSKI (1928 – 1999).................................................452VALERIU RUGINĂ (1926 – 2003)..........................................................454GHEORGHE TELEMAN (1922 – 1992)..................................................456LEONID TEODORESCU (1918 – 1992)..................................................458IOAN TRIANDAF (1926 – 1991).............................................................460GHEORGHE ZAMFIR (1914 – 2004)......................................................463

BIBLIOGRAFIE .......................................................................................467

INDEX DE AUTORI...............................................................................4679

14

GRIGORE T. POPA1892 – 1948

Reforma Spiritului

Gr.T. Popa s-a nascut la Şurăneşti, judeţul Vaslui, la 1 mai 1892, ca fiu al unor răzeşi săraci, Maria şi Toader Popa. Mama sa a întrezărit din vreme calităţile intelectuale ale copilului şi a cerut ca, neapărat, băiatul să fie dat la învăţătură în ciuda greutăţilor materiale de tot felul. „În copilaria mea”, scria Gr.T. Popa, „am trăit viaţa de ţăran, fără altă perspectivă momentană decât de a fi plugar în satul său. Acea încredere fanatică în puterea cărţii mă făcea să mă sforţez mereu către lumina înţelegerii şi să încerc înlăturarea tuturor

piedicilor ce mi se aşezau în cale. Pentru mine pârjolitoarea dorinţă era să mă înalţ dincolo de mediul în care mă aflam şi singura nădejde era învăţătura. Lipseau hainele, lipsea focul din sobă, lipsea pâinea cea de toate zilele şi cînd aceste lipsuri nu erau absolute, copiii nu se descurajau, părinţii nu pierdeau încrederea şi prin minunate silinţi se jertfeau pentru mersul înainte. Aşa se construiau încet, cu optimism, dar temeinic, intelectualii generaţiei mele. Pe această linie de sacrificiu singura fâşie de pământ a trebuit să fie vândută pentru a-mi putea termina liceul”.

A absolvit liceul Naţional, dar nu este clar dacă a avut sau nu o bursă. În clasa a VI-a de liceu solicita marelui savant Haeckel dreptul de a traduce din germană în franceză, tratatul „Istoria Creaţiei”, dovadă a formidabilului progres al fiului de ţăran. Haeckel îi dă aprobarea, dar condiţiile materiale ale editării împiedică realizarea proiectului.

Odată cu absolvirea liceului urma să-şi aleagă profesia. Tatăl său l-ar fi dorit preot. Tânărul Gr. T. Popa înclina spre cariera de ofiţer, dar până la urmă se hotărăşte pentru Facultatea de Ştiinţe Naturale. Urmarea unei facultăţi presupunea noi cheltuieli pe care părinţii nu aveau cu ce să le mai acopere. De aceea candidează la obţinerea bursei Adamachi, care însă i se refuză, dar profesorul Bujor îl sfătuieşte să se îndrepte spre Facultatea de Medicină unde era o bursă liberă care i se acordă, „aşa s-a

15

decis cariera mea în condiţii care puteau duce la dezamăgire, la dezgust şi la ratare”. Această lipsă de atracţie aproape totală faţă de medicină o manifesta chiar de la începutul cursurilor, dar mai ales după intrarea în sălile de disecţie. Povesteşte chiar el că la vederea cadavrelor a leşinat, fiind stropit cu apă rece de laborant care spunea că „aista nu se va face doftor cum nu m-oi face eu mitropolit”.

Cu o remarcabilă voinţă a perseverat, urmând în particular şi cursurile de la Facultatea de Ştiinţe Naturale. Dar sprijinul moral decisiv i-a venit din partea a doi dascăli: Nicolae Hortolomei, prosector la Anatomie şi Francisc Rainer, profesorul titular al catedrei. Acesta din urma, scrie Gr.T. Popa, „preda o concepţie nouă, o anatomie biologică, de relaţie şi perspectivă funcţională”.

Chiar în anul trei este numit de către Rainer preparator şi, la obţinerea titlului de doctor, este numit asistent.

În 1920 îl urmează pe Rainer la Bucureşti unde este numit şef de lucrări. După alţi 5 ani, obţine bursa Rockefeller pe 3 ani. Primul an îl petrece la Chicago cu profesorii Franck Lille, Charles Harick şi B.Willer. Al doilea an, în 1926, face studii de embriologie comparată în staţiunea marină Woods-Hole din USA, iar între anii 1927-1928 studiază Anatomie şi Embriologie la Universitatea din Londra, sub conducerea profesorului Elliot Smith pe care avea să-l considere marele său maestru. În cadrul aceleiaşi burse Rockefeller a fost trimis la facultăţile din Boston, New York, Paris, Praga, Nancy, Berlin, Utrecht, Amsterdam, Manchester, Oxford, Cambridge, Bruxelles, Strasburg, interesându-se de felul cum se preda anatomia la aceste universităţi.

Adept entuziast al învăţământului englez, Gr.T. Popa a păstrat legături trainice cu universităţile britanice, în special cu şcoala de la Cambridge, fiind invitat ca research fellow pe intervale de 4-6 luni, în fiecare an, între 1927-1930 şi apoi 1932, 1935-1938.

Cu asemenea acumulări şi după asemenea documentări, Gr.T. Popa concurează în 1928 la postul de profesor de anatomie la Facultatea de Medicină din Iaşi şi astfel, la vârsta de 36 de ani, este numit profesor titular la catedră.

În celebra lecţie de deschidere a noului an universitar din noiembrie 1928 intitulată „Ce este şi ce nu este anatomia”, prof. Popa fixează obiectivele disciplinei şi trasează maniera în care se cere a fi predată şi însuşită de studenţi. “Nici o structură nu poate fi înţeleasă atâta timp cât nu rezultă motivul prezenţei ei, a raţiunii funcţionale în virtutea căreia s-a dezvoltat şi s-a perfecţionat. La disciplina de Anatomie studentul trebuie să aibă permanent în vedere organismul său, funcţionând cu structuri admirabil specializate morfologic în vederea

16

îndeplinirii funcţiei sale care i-a determinat apariţia. Înşirarea şi descrierea muşchilor mâinii”, spunea Popa, „nu are nici o valoare dacă studentul nu ştie să interpreteze mişcările mâinii cu care se spală pe faţă în fiecare zi”. De aceea, în sala de disecţie au apărut epidiascoape, clişee radiologice, secţiuni prin segmentele corpului, mulaje demontabile ale organelor de simţ (ochi, ureche, fose nazale) şi proba de examen era obligatoriu însoţită şi de o orientare pe viu. În procesul de învăţământ rolul profesorului este decisiv. După Gr.T. Popa, “Profesorul trebuie să fie zi de zi în mijlocul elevilor săi. Ei trebuie să-l vadă cum lucrează, cum gândeşte, cum se comportă şi cum îndemnurile sale verbale pot fi văzute operând în acţiune“. Dar pe lângă deprinderea studenţilor cu sensul funcţional, viu, al structurilor, anatomia are şi obligaţia de a-şi întinde cercetarea asupra propriului ei teritoriu. Popa spulbera lozinca obişnuită după care în morfologie nu mai e nimic de descoperit. “Dimpotrivă”, spune Popa, „suntem de-abea la începutul descoperirilor importante!”. Şi câtă dreptate avea! De la moartea profesorului, în 1948 s-au făcut cercetări cu rezultate remarcabile. Cităm doar câteva: segmentarea plămânilor şi a ficatului, descoperirea aparatului juxtaglomerular, rolul endocrin al hipotalamusului, rolul formaţiei reticulate în veghe şi somn, a hipocampului în memorie, căile chimice ale nevraxului, rolul secretor al endoteliului vascular, etc.

Activitatea ştiinţifică a prof. Gr. T. Popa se orientează în trei direcţii principale:

1. Studierea axului hipotalamo-hipofizar, cu un accent special asupra hipofizei. Prin demonstrarea în faţa Societăţii Regale de Anatomie din Londra, în 1935 a legăturilor vasculare între cei doi poli ai axului, Gr.T. Popa se încadrează între precursorii care au relevat existenţa neurosecreţiilor hipotalamice, deschizând capitolul neuroendocrinologiei. De alminteri, la primirea premiului Nobel, la câţiva ani dupa moartea prof. Popa, Harris şi Utta Fielding au făcut elogiul cercetătorului român. În ţară, în 1936, Popa primeşte titlul de membru corespondent al Academiei Române. Studiile asupra hipofizei continuă cu lucrări asupra vascularizaţiei acesteia, asupra melanocitostimulinei şi a expansiunii melanoforelor sub acţiunea lobului anterior al hipofizei.

2. Al doilea set de lucrări se orientează spre stabilirea structurilor funcţionale ale pereţilor trunchiului, a pericardului şi a durei mater craniene. Atrage în mod deosebit atenţia monumentalul studiu asupra durei mater, ale cărui rezultate au intrat în tratatele clasice de anatomie.

3. Un al treilea grup de lucrări se adresează probelor de reorganizare a învăţământului şi a spiritului universitar. Sunt lucrări care

17

denotă o întinsă erudiţie filozofică, psihologică şi pedagogică, preocupări care i-au marcat întreaga viaţă.

Temeinica pregătire în toate ramurile morfologiei i-a permis profesorului Popa să suplinească ani în şir posturile de profesor de histologie, de anatomie patologică şi de medicină legală.

Profesorul Popa a fost membru a numeroase societăţii ştiinţifice din ţară, dar şi din Paris, Londra şi Chicago, precum şi delegat la congresele internaţionale între 1938-1940.

A fost decanul Facultăţii de Medicină Iaşi timp de 2 ani, între 1938-1940 şi epitrop al Spitalului Sf. Spiridon. Cetăţean al oraşului, este preocupat de prezentarea Iaşiului, pe care o analizează într-o conferinţă cu edilii oraşului, intitulată „Starea trecută şi actuală a oraşului”. In ea sunt trecute şi consideraţii asupra calităţii biologice a ieşenilor şi moldovenilor, în care autorul vede principala cauză de decădere a oraşului. Moldovean fiind, autorul nu se poate abţine de a constata că moldovenii „Se decid greu, se pornesc nehotărţi şi se opresc uşor. Ei sunt deasemeni şi foarte încăpăţânaţi, dar această încăpăţânare este orientată spre inacţiune şi nu ia calea înfăptuirilor”.

Şi totuşi, oamenii de foarte mare valoare din Iaşi, se strâng în jurul omului de acţiune care era profesorului Popa. După plecarea revistei Viaţa Românească la Bucureşti, Gr.T. Popa, împreună cu M. Sadoveanu, G. Topârceanu şi M. Codreanu, înfiinţează revista Însemnări Ieşene, a cărei redacţie era cabinetul de la anatomie al profesorului, el deţinând funcţia de redactor şef. Cine parcurge lista colaboratorilor, înşirată pe cele patru feţe ale coperţilor revistei, rămâne impresionat de calitatea şi numărul acestora. Ea a apărut între anii 1936-1940. Şerban Cioculescu o aprecia ca cea mai interesantă, dacă nu chiar unica din publicaţiile de valoare a acelei perioade.

Profesorul Popa, cu scrupulozitatea care-l caracteriza, şi-a adunat toate lucrările, conferinţele şi articolele pe care le scrisese, cu gândul de a fi cândva la dispoziţia urmaşilor. Familia profesorului deţine această colecţie şi am înţeles că o pune la dispoziţia unui editor.

Gr.T. Popa nu a fost membru al nici unui partid politic şi respingea pătrunderea politicii în universităţi sau şcoli, dar a fost foarte activ ca om al societăţii civile. Profund ataşat valorilor democratice, respingea fără cruţare discriminările rasiale sau religioase şi susţinea cu tărie dreptul spiritului universitar la cea mai completă libertate de exprimare. Între anii 1940-1946 a fost permanent în opoziţie cu puterea. Urmărit de legionari, n-a ezitat să intre în conflict cu Mareşalul Antonescu, semnând, alături de alţi intelectuali de marcă, memoriul prin care cere ieşirea României din războiul antrenat de Germania nazistă.

18

Intrarea trupelor sovietice în ţară îl găseşte ca profesor de anatomie în Bucureşti unde fusese transferat în 1942, ca urmare a decesului profesorului Rainer. Aici funcţionează ca profesor timp de 4 ani, fiind şi decan al facultăţii.

În primele zile ale ocupaţiei sovietice, Gr.T. Popa îşi păstrează, cu un curaj ieşit din comun, crezul său de spirit liber în a-şi exprima convingerile, în ciuda unor somaţii din partea autorităţilor. Ca urmare, este exclus din Academia Româna, din funcţia de decan şi, în 1946, din învăţământ. Hărţuit de organele statului, bolnav fiind, i se refuza până şi internarea în spital. Trăieşte mai mult ascuns, epuizat de boală şi părăsit de colegi. Moare pe 1 iunie 1948, la numai 56 de ani, în plina maturitate. Conducerea de atunci a Facultăţii de Medicină din Bucureşti refuză depunerea sicriului în holul facultăţii unde fucţionase 4 ani ca profesor şi decan.

La deschiderea cursurilor, în 1942, la Bucureşti, Gr.T. Popa spunea: „Firea lucrurilor cere ca, dacă purtăm o flacără, s-o trecem altora şi peste abisul morţii, trăim prin alţii în spiritul cărora urma noastră, dacă am lasat-o, nu se pierde”. Şi- a lăsat-o din plin, ea fiind urmată de numeroşii săi elevi şi colaboratori, unii la anatomie, alţii la alte profiluri ale medicinei. Am cita printre elevii săi pe George Emil Palade, laureat al premiului Nobel şi circa 22 de profesori universitari şi academicieni, precum şi numeroşi medici primari şi cercetători ce-şi revendică mândria de a fi lucrat sub conducerea sa.

Nu ne putem abţine de a exclama: formidabilă şcoală!

I. Petrovanu

19

precursorii

21

IACOB CIHAC1800 – 1888

Promotor al spiritului ştiinţific în Moldova

Din deceniul al treilea al secolului al XIX-lea au loc prefaceri sociale, economice şi culturale care vor schimba soarta celor două Principate Româneşti. Iniţiate de evenimentele din 1821, aceste prefaceri istorice vor trece prin epoca „regulamentară” a Revoluţiei de la 1848 şi vor culmina cu Unirea Principatelor Române din ianuarie 1859.

În această epocă se circumscrie şi activitatea medicului ceh Iacob Cihac, sosit pe meleagurile Moldovei în jurul anului 1821. Era de origine cehă, dar familia sa se

stabilise în Bavaria. Şi-a făcut studiile în Germania unde şi-a însuşit o vastă cultură medicală şi naturalistă. Păşind pe meleagurile Moldovei s-a încadrat în curentul iluminist al epocii de după mişcarea revoluţionară din 1821, care instaurează domniile pământene şi militează pentru un învăţământ şi o cultură în limba română.

Împreună cu alţi medici, ca Mihai Zotta, şi cu unii boieri moldoveni animaţi de ideile iluministe şi de propagare a ştiinţelor pozitive şi umaniste, ia iniţiativa de a înfiinţa o societate ştiinţifică şi literară. Anterior luase fiinţă la Iaşi „Cercul de citire medicală” la care se înscriseseră 21 de aderenţi care au cotizat pentru un număr de 12 abonamente la publicaţiile din străinătate cu profil medical, biologic şi farmaceutic. Cercul de citire medicală este găzduit în casa lui Iacob Cihac, aflată în apropierea Spitalului „Sf. Spiridon”. Citirea în comun a publicaţiilor era urmată de discuţii pe diverse teme ştiinţifice, dar şi de propagarea ideilor ştiinţifice în cercuri cât mai largi. De aici s-a născut ideea înfiinţării unei societăţi medico-naturaliste. Dr. Iacob Cihac avea, în 1830, o poziţie bine consolidată, fiind medicul şef al miliţiei moldoveneşti.

Această iniţiativă prinde contur în anul 1832, prin înfiinţarea „Societăţii Doftoriceşti Moldo-Române” al cărei statut elaborat, în principal, de Iacob Cihac îşi propunea să îmbunătăţească sistemul de

23

organizare sanitară în cele două Principate prin înfiinţarea unui spital medico-chirurgical şi obstetrical. Societatea a contribuit la progresul ştiinţelor medicale şi farmaceutice, prin procurarea de cărţi şi reviste din străinătate, organizarea de întruniri ale membrilor societăţii, prin publicarea de broşuri care să circule în ţară şi străinătate şi care să oglindească experienţa medicilor şi a naturaliştilor din Principate şi, nu în ultimul rând, prin dezvoltarea de relaţii cu societăţi ştiinţifice din străinătate.

Iacob Cihac a fost sufletul şi animatorul acestei societăţi care are o contribuţie de o mare importanţă în formarea spiritului ştiinţific în Moldova, el orientând activitatea acesteia în câteva direcţii principale - propăşirea ştiinţei şi a literaturii, îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei, efectuarea de cercetări în domeniul istoriei naturale pe meleagurile Moldovei. Lui îi revine meritul de a fi organizat serviciul sanitar militar şi de înfiinţare a primelor spitale militare. În domeniul propagării şi progresului ştiinţelor naturale n-a rămas la nivelul declaraţiilor teoretice, elaborând primul tratat de „Istorie Naturală” din Principate.

A sprijinit şi dezvoltarea la nivel înalt a învăţământului din Moldova contribuind la înfiinţarea şi organizarea Academiei Mihăilene în cadrul căreia a fost şi profesor, predând cursuri de istorie naturală. Multe din realizările pe linie sanitară din Moldova, de după 1828, inclusiv dezvoltarea Epitropiei Casei Spitalelor Sf. Spiridon i se datorează şi lui Iacob Cihac.

A scris şi un tratat de medicină militară, rămas mult timp în manuscris, care va vedea lumina tiparului în 1859.

A avut preocupări multiple, luând parte activă la lucrările diverselor comisii care se ocupau cu organizarea învăţământului în Moldova, nefiind străin de prevederile „Aşezământul Şcolar”, din 1851, care prevedea înfiinţarea unei şcoli de moaşe şi a unui curs de chirurgie care să constituie baza pentru înfiinţarea unei facultăţi de medicină.

S-a preocupat şi de valorificarea apelor minerale din Moldova prin studierea izvoarelor minerale de la Neagra Şarului (judeţul Suceava) şi Bălţăteşti (judeţul Neamţ), fiind un pionier în acest domeniul în ţara noastră.

A părăsit ţară în 1852, dar a rămas aproape de ieşeni, interesându-se de progresele ştiinţifice şi culturale ale acestor meleaguri şi a urmărit bunul mers al „Societăţii de Medici şi Naturalişti” din Iaşi, prima societate ştiinţifică din România.

Înainte de a părăsi viaţa pământească a ţinut, încă o dată, să-şi lege numele de Iaşi, făcând o donaţie de mare valoare ştiinţifică

24

Muzeului Societăţii de Medici şi Naturalişti, o importantă colecţie de minerale şi fosile precum şi numeroase manuscrise.

A fost un adevărat deschizător de drumuri în domeniul ştiinţei, al sănătăţii publice şi al învăţământului medical de pe aceste meleaguri, fapt pentru care s-a bucurat de preţuirea ieşenilor care, în memoria sa, au denumit o stradă din apropierea Facultăţii de Medicină cu numele său.

M. Liţu

25

GHEORGHE CUCIUREANU1814 – 1886

O personalitate controversată

Fiul al Botoşanilor, ţinut românesc care a dat ţării personalităţi de mare prestigiu în domeniul ştiinţei şi artei, Gh. Cuciureanu avea să devină unul din reprezentaţii de seamă ai medicinii româneşti de la mijlocul veacului al XIX-lea. Din familie de mici boieri pătrunşi de ideile înaintate ale vremii, face studiile liceale la Budapesta, iar pe cale medicale la Heidelberg şi Műnchen, unde obţine diploma de doctor în medicină şi chirurgie, în 1837.

Se întoarce în ţară în 1838 şi se stabileşte la Iaşi, unde funcţiona de peste 80 ani Spitalul Sf. Spiridon, unde recent se organizase şi un spital militar, iar la iniţiativa unui grup de medici şi boieri luminaţi luase fiinţă Societatea de Medici şi Naturalişti. Iaşiul poseda, de asemenea, mai multe şcoli gimnaziale şi se instituiseră şi cursuri de nivel superior în cadrul Academiei Mihăilene.

S-a integrat repede în atmosfera culturală, ştiinţifică şi medicală a oraşului devenind medic în cadrul Epitropiei Caselor Spitalelor Sf. Spiridon, în anul 1840. Spirit inovator şi bun observator al modului de organizare a spitalelor din Germania, unde lucrase în timpul studenţiei, face o serie de propuneri de îmbunătăţire a organizării Spitalului Central Sf. Spiridon. Receptiv la aceste iniţiative şi proiecte ale tânărului medic, Epitropia ieşeană, sprijinită de Guvernul Moldovei şi de Domnitorul ţării, îl trimite în străinătate pentru a studia organizarea spitalelor de acolo în scopul „urzirii” unui spital modern la Iaşi.

În 1841 începe o călătorie de 5 luni în principalele ţări ale Europei Occidentale, oprindu-se la cele mai însemnate aşezăminte spitaliceşti. Îşi va consemna observaţiile în lucrarea intitulată „Descrierea celor mai însemnate spitaluri din Germania, Englitera şi Franţia spre introducerea planului pentru urzirea unui spital central în Iaşi”.

Călătoria sa avea un scop practic deoarece, în final, medicul ieşean trebuia să facă, împreună cu un arhitect, şi un plan de construire a

26

unui spital modern cu 300 paturi, destinat „bolilor trupeşti” şi a unui „Institut pentru nebuni”, în afara oraşului, ce urma a fi întreţinut de către ocârmuire.

A fost impresionat în mod special de spitalul din Műnchen (Bavaria), construit în 1813, pe trei nivele şi care dispunea de 54 de saloane pentru bolnavi, alte 24 de săli pentru activităţi spitaliceşti, capelă, spiţerie, două bucătării, feredeie etc. Saloanele pentru bolnavi aveau o capacitate de câte 6 paturi, erau mobilate cu mult gust, camerele fiind vopsite în culori diferite adaptate la specificul bolii de care sufereau pacienţii. Sala de operaţie a spitalului avea acoperiş de sticlă.

După vizitarea spitalului din Műnchen îşi face primele idei asupra felului cum ar trebui să fie construit un spital modern la Iaşi, a cărui capacitate o concepea la 400 paturi, destinat unui oraş de circa 70.000 de locuitori, în majoritate compusă din pături sociale nevoiaşe, care trebuiau să beneficieze de îngrijire medicală gratuită. Pentru noul spital din Iaşi preconiza instalaţiile cele mai moderne ale timpului, inclusiv un sistem de încălzire prin tuburi ascunse (încălzire centrală).

După vizitarea spitalului „Sf. Toma” din Londra, viziunea asupra viitorului spital din Iaşi se lărgeşte, concepând o variantă de construcţie care să cuprindă mai multe secţii medicale: - bolile chirurgicale, - bolile interne şi cronice, - bolile „lipicioase” (contagioase), - bolile venerice, - bolile exantematice, - bolile lehuziei.

În această nouă variantă capacitatea saloanelor se măreşte la 10 paturi, iar în cazul bolilor contagioase urma să fie de maximum 5 paturi.

În concepţia sa spitalul trebuia să îndeplinească şi rolul de şcoală, iar medicii cu diplomă de doctor în medicină şi chirurgie să aibă sarcina de a ţine prelegeri în specialitate lor cu celelalte cadre medicale, aceasta fiind o etapă pregătitoare pentru a se pune bazele unei Facultăţi de Medicină care să fie organizată de Epitropia Sf. Spiridon şi să funcţioneze sub auspiciile Academiei Mihăilene, în cadrul căreia funcţionau deja facultăţile de Drept şi de Filozofie. El credea că într-o perioadă de circa 10 ani, facultăţile din cadrul Academiei Mihăilene, inclusiv Facultatea de Medicină, se vor transforma într-o Universitate a Moldovei.

După 1842, evenimentele vor lua o altă turnură. Posibilităţile financiare ale Moldovei fiind destul de reduse, construcţia spitalului preconizat de Gh. Cuciureanu se va amâna, iar Academia Mihăileană va fi reorganizată într-o altă formă, învăţământul în limba franceză devenind prioritar.

În 1850, când noul Domnitor Grigore Ghica, sfătuit de principalii săi „sfetnici” formează o comisie care să studieze posibilitatea

27

reorganizării învăţăturilor înalte în Moldova, din rândul căreia va face parte şi dr. Gh. Cuciureanu, comisie care elaborează, în 1851, „Aşezământul pentru organizarea învăţământului public”, la capitolul consacrat „învăţăturilor înalte” se prevede înfiinţarea unei academii cu patru facultăţi, în care se include şi facultatea medicală, după care se menţionează ca în Moldova nici „mijloacele şi trebuinţele ţării nu îngăduie crearea imediată a unei Facultăţi de Medicină, pentru moment optându-se pentru înfiinţarea unei şcoli de moaşe şi a unei şcoli de chirurgie care se vor realiza la Iaşi în anii următori”.

În 1860, ca răspuns la propunerea lui Mihail Kogălniceanu de a se pune în aplicare în deplinătate lor prevederile Aşezământului Învăţăturilor Publice, din 1851, domnitorul Alexandru Ioan Cuza dă decretul de organizare a unei Universităţi la Iaşi, cu toate cele patru Facultăţi. Doctorul Gh. Cuciureanu este invitat să ocupe una din catedrele Facultăţii de Medicină.

În mod inexplicabil, medicul ieşean îşi declină orice competenţă în această direcţie. Ulterior, în calitate de Ministru la Departamentul Cultelor şi Instrucţiunii Publice din Moldova, va descuraja toate iniţiativele întreprinse pentru organizarea Facultăţii de Medicină în cadrul Universităţii din Iaşi.

Pe linie publică, a fost deputat de Iaşi în divanurile alese în 1851–1858. A fost membru a unor societăţi ştiinţifice străine şi al Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi. Ca o încununare a activităţii sale pe linie medicală a fost ales ca membru al Academiei Române.

S-a bucurat de cinstirea şi de dragostea ieşenilor şi a corpului medical din Moldova, iar ca semn de preţuirea fost ales, în 1884, ca Preşedinte de Onoare al Congresului Medicilor din România, ţinut la Iaşi.

Încetează din viaţă la 22 martie 1886.

M. Liţu

28

ANASTASIE FĂTU 1816 – 1886

O concepţie modernă privind organizarea învăţământului românesc

Face parte din ilustra generaţie afirmată la mijlocul secolului al XIX-lea care a creat România modernă; are o contribuţie de seamă la progresul şi afirmarea ştiinţei, culturii şi medicinii româneşti.

Născut într-o localitate cu mare rezonanţă istorică – Muşata, din ţinuturile Fălciului, va urma clasele primare în cadrul şcolii episcopale din Huşi, iar pe cele gimnaziale la Iaşi, la proaspătul Gimnaziu Vasilian, înfiinţat în 1828, care va constitui baza pentru crearea Academiei Mihăilene.

Dorinţa tatălui său, Vasile Fătu, care era preot în satul Muşata, era aceea ca fiul său, Anastasie, să îmbrăţişeze cariera preoţească şi a vrut să-l înscrie pentru a urma cursul Seminarului de la Socola, dar în 1828 renumitul Seminar îşi întrerupe activitatea fiind incendiat de trupele ruseşti staţionate în zona Socolei, pentru a lua parte la Războiul Ruso-Turc din anii 1828–1829. De altfel, din cauza războiului şi Gimnaziul Vasilian şi-a întrerupt temporar cursurile, iar după război Moldova a fost bântuită şi de o epidemie de holeră.

La deschiderea cursurilor, la şcoala transformată în colegiu potrivit prevederilor Regulamentului Organic, Anastasie Fătu are cinstea de a fi în fruntea listei de „bursieri” ai şcolii. Elev strălucit, după terminarea cursurilor gimnaziale, în 1833, este reţinut în cadrul şcolii încă un an pentru a se perfecţiona în studiul limbii germane, după care, în 1834, este trimis ca bursier al statului pentru a studia jurisprudenţa la Universitatea din Viena, în scopul de a obţine doctoratul în această ramură şi apoi de a reveni ca profesor la Facultatea de Drept a Academiei Mihăilene. La Viena, conform cutumelor vremii, Anastasie Fătu urmează la început cursurile de filozofie, apoi se va înscrie pentru a urma cursurile Facultăţii de Drept.

În capitala Austriei are posibilitatea să urmeze cursurile la mai multe facultăţi şi îşi prelungeşte şederea până în 1840, când susţine

29

doctoratul în jurisprudenţă, după care se îndreaptă spre Paris, pentru a urma cursurile Facultăţii de Medicină şi a obţine doctoratul în medicină şi chirurgie, pe care îl susţine în 1847.

În timpul studiilor făcute la Viena şi Paris, a fost vizitat în mai multe rânduri de către Iacob Cihac care, în numele Eforiei Şcolilor din Moldova, îndruma pe stipendiştii aflaţi la studiu în străinătate, iar discuţiile pe care le-a avut cu acesta, care se bucura de un mare prestigiu pe tărâm medical şi ştiinţific, au avut un rol de seamă în orientarea şi formarea lui Anastasie Fătu.

A fost solicitat să rămână ca medic la Paris, dar a preferat să se întoarcă în Moldova, unde nevoia de medici era foarte mare, iar potenţialul său intelectual avea un câmp mai larg de desfăşurare. Sosit la Iaşi, este numit medicul oraşului şi, ulterior, şi al miliţiei moldoveneşti. Se impune prin talentul său medical, fiind numit în Colegiul Medical al Epitropiei Spitalelor Sf. Spiridon, iar în 1852, când ia fiinţă Institutul Gregorian, este numit ca profesor de obstetrică şi ginecologie şi organizează activitatea întregului Institut.

Plin de iniţiativă organizează, în 1856, pe terenurile sale din zonă Şoselei Arcu prima grădină botanică din Principate, şi tot în acelaşi an înfiinţează „Asociaţia pentru încurajarea Junimei Române la învăţătură în străinătate”.

Adept al înfăptuirii unor prefaceri sociale şi economice se înrolează, între 1856 – 1859, în lupta politică care avea să conducă la Unirea Principatelor Române. Este ales, în 1858, deputat în Divanul Ad-hoc al Moldovei şi apoi în următoarele adunări legislative ale Principatelor, ca deputat şi senator.

Preocupat de îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei se angajează la redactarea unui proiect de lege privitor la organizarea sanitară a Principatelor, pe care îl va publica în 1865, în care schiţează şi un Regulament pentru o viitoare Facultate de Medicină.

Anastasie Fătu a desfăşurat şi o activitate intensă în domeniul învăţământului lucrând ca profesor în mai multe etape ale vieţii sale. Astfel, în 1869 este numit profesor de medicină populară la Seminarul Teologic de la Socola, iar în 1876, Consiliul Academic al Universităţii din Iaşi îl cheamă ca profesor la Catedra de Botanică şi Fiziologie. Între timp, în 1873, este ales membru al Academiei Române.

De la întoarcerea la Iaşi a devenit membru al Societăţii de Medici şi Naturalişti. Ca o recunoaştere a activităţii sale pe tărâm ştiinţific şi medical este ales, în 1872, preşedinte al acestei societăţi, alegere care se va repeta şi în anii următori, până la sfârşitul vieţii sale. În această calitate a reorganizat Muzeul Societăţii, iar activitatea societăţii a fost

30

organizată pe secţii, cu sprijinul profesorilor Petre Poni, Grigore Cobălcescu. A avut o concepţie modernă în privinţa educaţiei tineretului şi a organizării învăţământului. În acest sens a conceput un program de organizare a întregului învăţământ românesc, în cadrul căruia cel medical superior este tratat pe larg în capitolul „Terapia publică” (Măsurile în aşezămintele instituite pentru restabilirea sănătăţii publice).

Învăţământul medical trebuia organizat într-un sistem unic, având la bază şcoala medico-chirurgicală, şcoala de farmacie, şcoala medico-veterinară, şcoala de moşit, iar coordonarea activităţii acestora urma să se efectueze de către Facultatea de Medicină. Aceasta, la rândul ei, trebuia să dea Principatelor doctori în medicină şi chirurgie, oculistică, magiştri în obstetrică, dentistică, puericultură, veterinărie. Riguros, alcătuieşte şi programa de învăţământ pentru fiecare an de studiu, precum şi condiţiile de promovare şi de obţinere a diplomei de doctor şi de magistru în medicină, chirurgie. Anastasie Fătu face precizări de mare valoare şi în privinţa organizării învăţământului farmaceutic.

În privinţa şcolilor de moaşe, la organizarea căreia a contribuit în mod substanţial elaborând şi un tratat pentru învăţătura elevilor, era de părere că acest tip de şcoli trebuie organizate separat şi numai în spitale de profil.

Deşi ideile sale privind organizarea învăţământului românesc au fost concepute acum 150 ani, multe din acestea rămân valabile şi astăzi şi constituie o dovadă a gândirii sale moderne, ancorată în necesităţile timpului.

A fost şi un mare filantrop, contribuind în mod substanţial la înfiinţarea la Iaşi a primului spital pentru copii.

M. Liţu

31

NICOLAE NEGURĂ1832 – 1884

Fondatorul şcolii de chirurgie, precursoare a Facultăţii de Medicină

Învăţământul medical îşi croieşte cu destulă greutate drumul pe meleagurile Moldovei. Dacă Şcoala de Moaşe, organizată prin Aşezământul Şcolar din 1851, îşi va deschide porţile un an mai târziu, la stăruinţa domnitorului Grigore Ghica, care oferă pentru această instituţie casa părintească din uliţa Goliei, organizarea Şcolii de chirurgie, prevăzută de aceeaşi lege, cu scopul de a pregăti chirurgi pentru „ocoale, târguşoare şi mânăstiri” a fost amânată sine-die.

În toamna anului 1859, un tânăr medic, Nicolae Negură, originar din Huşi,

cu studii medicale efectuate în Germania şi cu doctoratul în medicină şi chirurgie susţinut la Berlin, devenit medic primar la Spitalul Central Sf. Spiridon din Iaşi, ia iniţiativa de a înfiinţa un curs de chirurgie care să constituie baza pentru constituirea Facultăţii de Medicină din Iaşi.

Pentru a deschide acest curs, atât de necesar tineretului studios, dornic de a cunoaşte tainele medicinii, doctorul N. Negură face o întâmpinare la Ministerul Instrucţiunii Publice din Moldova, care îi aprobă iniţiativa şi solicită sprijinul Epitropiei Sf. Spiridon pentru a-i pune la dispoziţie spaţiul necesar şi materialele trebuincioase cursului. Epitropia, motivând lipsa de spaţiu pentru bolnavi, amână onorarea solicitării doctorului Negură. Acesta nu dezarmează şi, având sprijinul domnitorului Al. I. Cuza, se adresează Academiei Mihăilene, care îi pune la dispoziţie o sală de curs în localul său, astfel că prima prelegere a cursului de chirurgie are loc la data de 3 decembrie 1859.

Tot doctorului Negură îi revine meritul de a elabora programul de învăţământ şi regulamentul de organizare şi funcţionare a cursului. Admiterea la acest curs era condiţionată de absolvirea a cel puţin 4 clase gimnaziale în cadrul Academiei Mihăilene.

A predat un curs bine structurat, începând cu anatomia omului, urmat de noţiuni principale de fiziologie, după care în semestrul al doilea

32

urma patologia chirurgicală. Ambele părţi ale cursului au fost însoţite de demonstraţii practice. În completarea cursului de chirurgie se preda un curs de farmacie susţinut de magistrul Iosif Mihăilescu. La terminarea cursului s-a susţinut un examen de absolvire în faţa unei comisii formată din personalităţi medicale ale vremii, doctorii A.Fătu, Ghe. Cuciureanu, profesorul de chimie Şt. Micle de la Academia Mihăileană. Comisia examinatoare a dat o apreciere bună pregătirii cursanţilor, calitatea de profesor fiindu-i recunoscută prin Decret Domnesc dat de Al. I. Cuza la 30 ianuarie 1860. Din cauza pregătirilor care se făceau pentru deschiderea Universităţii din Iaşi, în cadrul căreia trebuia să funcţioneze şi o Facultate de Medicină, cursul său de chirurgie nu va mai figura în programa Universităţii.

Majoritatea personalităţilor vremii, care se gândeau la posibilitatea înfiinţării la Iaşi a unei Facultăţi de Medicină, voiau ca statul să-i asigure de la început condiţii bune de lucru, comparabile cu ale facultăţilor similare din Occident. În acest sens, comisia care a asistat la examenele finale ale cursului de chirurgie ale doctorului Negură a apreciat pozitiv cunoştinţele cursanţilor şi efortul profesorului, dar condiţiona continuarea cursurilor de crearea unei baze materiale adecvate, solicitând ministerului de resort amenajarea unui amfiteatru de anatomie, care să aibă la dispoziţie cadavre, instrumentar pentru disecţii, colecţii anatomice, o grădină botanică bine organizată, un laborator de chimie, clinici de specialitate. Realizarea acestor solicitări însemna din partea statului alocarea unor investiţii importante.

La deschiderea Universităţii, pe 26 octombrie 1860, aceste cerinţe nu puteau fi realizate, iar Facultatea de Medicină, sau măcar o şcoală de chirurgie, n-a putut să-şi ocupe locul cuvenit între celelalte facultăţi. Susţinătorii creării facultăţii, între care Dr. N. Negură, erau de părere că toate condiţiile cerute pentru asemenea instituţie existau la Iaşi: localul putea fi oferit de Academia Mihăileană, amfiteatrul de anatomie se putea amenaja în cadrul Spitalului Central Sf. Spiridon, la Spitalul Militar sau la Institutul Gregorian, grădina botanică exista la Iaşi (fusese înfiinţată şi organizată de către A. Fătu), iar clinici medicale pentru studenţi funcţionau deja la spitalele Epitropiei Sf. Spiridon, laborator de chimie era amenajat la Academia Mihăileană şi era condus de Prof. Şt. Micle.

Convins că acest prim curs de chirurgie, pe care l-a susţinut a fost util în acţiunea de iniţiere a tinerilor în domeniul chirurgiei, N. Negură va solicita, la 7 septembrie 1860, continuarea cursului său şi numirea pentru anul şcolar următor a trei profesori, remuneraţi de către stat: un profesor de anatomie teoretică, disecţie şi chirurgie, unul de fizică şi un profesor de botanică. Consiliul Şcolar, organ consultativ al Ministrului

33

Instrucţiunii, îi dă aviz favorabil şi propune să fie numiţi profesori pentru catedrele de anatomie, chirurgie şi farmacie.

M. Kogălniceanu, primul ministru al Moldovei şi Ministrul Instrucţiunii după Unirea Principatelor, voia însă înfiinţarea la Iaşi a unei Universităţi care să includă toate cele patru facultăţi şi, în acest sens, recomandă Consiliului Şcolar elaborarea statutelor Universităţii.

Cu ocazia unei şedinţe a Consiliului Şcolar, la 7 octombrie 1860, doctorul N. Negură prezintă un proiect de statut pentru Facultatea de Medicină. Consiliul Şcolar nu a luat în discuţie statutul elaborat de dr. Negură, formând o comisie care să se ocupe de elaborarea acestuia.

Fiind numit prin Decret Domnesc profesor la Şcoala de Chirurgie, Consiliul Academic al Universităţii, întrunit în prima sa şedinţă la 28 octombrie 1860, îl invită la lucrările acesteia. Dr. N. Negură insistă în cadrul şedinţelor Consiliului Academic să se procedeze de urgenţă la numirea a încă doi profesori pentru ca Facultatea să-şi deschidă cursurile, dar majoritatea membrilor din Consiliu considerau că la Iaşi nu există suficienţi medici bine pregătiţi pentru a preda cursurile la un nivel corespunzător, iar chemarea de medici străini era cu desăvârşire exclusă. Aceste discuţii trenează până în 1861 când intervine o criză ministerială, Mihail Kogălniceanu prezentându-şi demisia din Guvern. Noul ministru al Instrucţiunii, dr. Gh. Cuciureanu, intră în conflict cu autorităţile universitare, fiind pusă în pericol însăşi existenţa Universităţii.

În 1862, în urma recunoaşterii actului Unirii Principatelor, se face unificarea instituţiilor administrative din cele două Principate. În aceste condiţii, se vehiculează ideea organizării unei singure Universităţi cu facultăţi care să funcţioneze la Bucureşti şi la Iaşi. Domnitorul Al. I. Cuza nu împărtăşeşte această idee şi, la 5 decembrie 1864, promulgă Legea Instrucţiunii Publice prin care se înfiinţează două Universităţi, una la Bucureşti şi alta la Iaşi, fiecare cu câte patru facultăţi. Văzând că la Iaşi exista o opoziţie importantă la ideea înfiinţării unei Facultăţi de Medicină, dr. N. Negură pleacă la Bucureşti unde este numit ca profesor de medicină legală şi toxicologie la Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie. În capitala ţării publică o lucrare, „Migrena” (1868) şi scrie un tratat de „Higienă publică şi privată” (1873). Dovedeşte reale înclinaţii filozofice în articolele sale „Viaţa, existenţa şi moartea” şi „Voinţa, putinţa şi răbdarea”, ambele scrise în 1865.

S-a stins din viaţă în septembrie 1884, la 5 ani după înfiinţarea Facultăţii de Medicină de la Iaşi, probabil cu regretul că nu a avut posibilitatea de a se fi numărat printre profesorii acestei instituţii.

M. Liţu

34

LUDOVIC RUSS SENIOR1816 – 1888

Fondator al şcolii ieşene de chirurgie

Născut în Austria, în 1816, cu diplomă de magistru în chirurgie în 1841 şi doctorat în medicină, în 1857, cu teza "De parotidis extirpatione", la Universitatea din Halle, Ludovic Russ-senior se stabileşte la Iaşi în 1843, fiind angajat după un an ca subchirurg la Spitalul Sf. Spiridon şi apoi ca şef al serviciului chirurgical înfiinţat, în 1848, din iniţiativa sa.

Activitatea sa de excepţie se remarcă şi printr-o nouă şi îndrăzneaţă orientare în domeniu. Aşa se face că în cadrul Spitalului Epitropiei Sf. Spiridon

din Iaşi, pe lângă serviciile existente (de primire, medical şi farmaceutic) se înfiinţează, în 1848, de către dr. L. Russ-senior, un serviciu special de chirurgie, organizat şi perfecţionat de către acesta. Eficienţa unei astfel de iniţiative este demonstrată, cel puţin statistic, prin rapoartele medicale întocmite, care atestă că între 1848-1852 au fost efectuate 2073 intervenţii chirurgicale, dintre care 247 operaţii mari.

Activitatea chirurgicală a doctorului Ludovic Russ, bazată pe receptivitatea sa la nou (introducerea unor tehnici noi, a principiilor asepsiei listeriene şi a anesteziei cu eter, crearea unei şcoli) i-a determinat pe unii autori să-l considere fondatorul chirurgiei ştiinţifice româneşti.

El execută intervenţii chirurgicale de mare amploare, abordează chirurgia vasculară (anevrism al arterei poplitee, crosectomie pentru varicele membrelor inferioare), practică cistotomii pentru litiază vezicală. Ca o premieră chiar şi pentru cele mai înaintate şcoli de chirurgie ale timpului se înscrie ablaţia unei tumori ovariene pe care o execută cu succes, în 1875, la o pacientă de 16 ani.

De numele său se leagă, de asemenea, şcoala de chirurgie ieşeană, creată de acesta, în 1863, pe lângă serviciul de chirurgie al Spitalului Sf. Spiridon unde era medic primar, precum şi înfiinţarea în cadrul Facultăţii de Medicină din Iaşi, începând din 1880, a Catedrei de Chirurgie. El i-a

35

format pe profesorul Botez, profesorul Sculy, pe doctorul Al. Gavrilescu, doctorul Filipescu, doctorul Bogdan, doctorul Stihi.

Pe lângă talentul şi îndemânarea care au făcut din el un mare chirurg, Russ a fost şi un desăvârşit clinician. Au rămas celebre „disputele” diagnostice dintre el şi profesorul Marcovici, un mare internist al epocii. În Războiul din 1877, generalul Carol Davila face un furuncul antracoid al cefei. Este examinat de Russ, care hotărăşte să-l opereze, dar constatând fenomene de insuficienţă aortică, evită narcoza cu cloroform. Pacientul este examinat şi de profesorul Marcovici, care declară că acesta nu are leziuni cardiace. Din 1882 însă, Davila prezintă spute sangvinolente, iar în 1884 decedează cu insuficienţă cardiacă. Mihail Kogălniceanu era un vechi urolitiazic şi Russ îi efectuase, cu succes, o litotripsie. Când s-a pus problema unei noi intervenţii, după examenul cardiologic Russ a hotărât că nu poate să-i administreze cloroform. Urmarea a fost că Mihail Kogălniceanu a plecat la Paris şi a decedat pe masa de operaţie după narcoza cu cloroform. Russ a tratat şi alte celebrităţi. Astfel, după rezolvarea unei retenţii grave de placentă, la a doua soţie a Domnitorului Mihail Sturdza, Russ este avansat maior şi devine medic al Curţii Domneşti. A asistat, de asemenea, la naşterea regelui Milan al Serbiei.

Una din activităţile de pionierat ale marelui chirurg, care viza ridicarea prestigiului centrului medical ieşean şi crearea climatului pentru învăţământul medical superior a fost şi cursul de „Anatomie topografică, chirurgie operatorie, pansamente şi instrumente”, început la 1 august 1863, care cuprindea 14 lecţii.

Devenind profesor al Facultăţii de Medicină, contribuie la dezvoltarea şcolii de chirurgie aflate atunci la începuturile ei, fiind considerat "cel mai mare chirurg al ţării" (Prof. P. Anghel). Ca o recunoaştere a meritelor sale, la primul Congres al medicilor români ţinut la Bucureşti, în 1884, este ales Preşedinte de onoare, alături de N. Creţulescu.

Realizările sale sunt recunoscute şi pe plan european, colecţia sa de calculi de la bolnavii operaţi în Spitalul Sf. Spiridon fiind premiată la Expoziţia Medicală Internaţională de la Viena. Este citat de Apport în cartea sa despre Principatele Danubiene. Profesorul Albert de la Viena îl cita, de asemenea, în cursurile sale. A fost ales membru de onoare al câtorva societăţi savante din Viena şi Frankfurt.

Pasionat practician, L. Russ a fost totodată un bun cercetător şi organizator. Ca organizator a contribuit efectiv, împreună cu Elena Doamna, la înfiinţarea Spitalului Caritatea, în 1880.

36

C. Romanescu redă, în monografia „Un secol de învăţământ medical superior la Iaşi”, două evocări despre Ludovic Russ senior, a lui P. Anghel şi a doctorului Gavrilescu. Prima menţionează „… Russ era mic de statură, bine legat însă, voinic, barba şi mustaţa rasă, avea ochii negri, vioi şi o figură de efigie romană. Din cauza blândeţii şi bunătăţii lui sufleteşti era iubit şi căutat de bolnavi. Încă din 1848, ca medic chirurg la Sf. Spiridon, el devenise operatorul ambulant al spitalelor, făcând micile operaţii atât prin secţiile medicale, cât şi la consultaţiuni. Numai de când i s-a încredinţat o secţie de chirurgie începe adevărata lui activitate. Deşi chirurgia pe timpul lui trăia timpuri de restrişte din cauza necunoaşterii agenţilor provocatori ai infecţiei, el reuşise multe operaţii de succes….”

Doctorul Gavrilescu, internul lui Russ, descrie în buletinul Societăţii de Medici şi Naturalişti, nr. 7 din 1888, operaţiile efectuate de maestrul său: „operaţii de hernie (99), amputaţii (249), dezarticulaţii (381), extirpări de tumori (194), cataracte (193), refacerea buzelor (33) etc. Sunt cifre care pentru vremea când îşi desfăşura talentul Russ trebuie considerate destul de mari. Succesul îl făcuse renumit nu numai în ţară, dar şi peste hotare. Veneau la el bolnavi nu numai din Moldova, dar şi din Basarabia, de peste Nistru, din Bucovina, Ardeal, Muntenia şi chiar de peste Dunăre”.

În ceea ce îl priveşte pe Russ-omul, sunt numeroase fapte care evidenţiază integritatea caracterului său, educaţia, disciplina, spiritul umanitarist. Astfel, la vârsta de 61 de ani a plecat voluntar, împreună cu fiul său, în Războiul de Independenţă din 1877, unde a fost decorat cu Steaua României şi Coroana României în gradele cele mai înalte şi cu numeroase Ordine austriece, poloneze şi ruseşti.

Personalitatea lui L. Russ senior a contribuit la prestigiul de care s-a bucurat şcoala de medicină ieşeană.

E. Târcoveanu

37

MIHAI ZOTTA1800 – 1864

Organizator de sănătate, fondator al Societăţii de Medici şi Naturalişti

Vede lumina zilei în satul Chisălău la 15 octombrie 1800. În copilărie primeşte din partea părinţilor săi o educaţie aleasă.

Primele studii şi le-a făcut în Galiţia (Polonia, azi Ucraina), după care urmează Facultatea de Medicină la Universitatea din Viena, unde obţine în 1826 titlul de doctor în medicină şi chirurgie cu teza „De colica Saturnină”, aceasta fiind prima lucrare ştiinţifică românească din domeniul patologiei profesionale. În acelaşi an soseşte pe meleagurile Moldovei, stabilindu-se la Iaşi

unde va desfăşura o intensă activitate pe linie medicală şi culturală.Începe activitatea ca medic de cvartal. Are merite deosebite în

combaterea epidemiei de holeră, declanşată în Moldova după războiul ruso-turc din anii 1828-1829, epidemie care a produs multe victime în rândul populaţiei civile, a armatei, inclusiv în rândul personalului medical; cu această ocazie şi-a pierdut viaţa şi un renumit medic, care practica la Iaşi, E. Rolla.

Pentru meritele sale în această companie este numit, în 1831, ca protomedic al Moldovei şi reorganizează serviciul sanitar al oraşului Iaşi, precum şi pe cel al Moldovei. În această calitate dr. Mihai Zotta a alcătuit un proiect de organizare a serviciului sanitar al Moldovei făcând propuneri care să conducă la îmbunătăţirea activităţii de ocrotire a sănătăţii, multe din aceste propuneri fiind chiar în contradicţie cu prevederile Regulamentului Organic.

Printre propunerile sale se află şi aceea de înfiinţare a unui Institut de moaşe, dat fiind faptul că, în afară de oraşul Iaşi, celelalte ţinuturi ale Moldovei nu dispuneau de personal calificat în arta moşitului.

Mihai Zotta se află şi printre iniţiatorii înfiinţării ”Cercului de lectură medicală” care îşi va ţine prima şedinţă la 11 septembrie 1830, la care au participat majoritatea medicilor din capitala Moldovei şi alte personalităţi importante ale oraşului, el fiind ales preşedinte; ca secretar

38

a fost numit Iacob Cihac. Tot la iniţiativa doctorului Mihai Zotta se ia hotărârea de transformare a „Cercului de lectură medicală” în ”Societatea de medici şi naturalişti” recunoscută prin Decret domnesc la data de 18 martie 1833.

Datorită activităţii desfăşurate de către doctorul Mihai Zotta, ajutat de colaboratorul său apropiat Iacob Cihac şi de alţi membrii marcanţi ai cercului, s-a reuşit organizarea unui Muzeu de Ştiinţe Naturale precum şi punerea bazelor unei biblioteci de literatură medicală şi ştiinţifică. În cadrul acestei societăţi s-a desfăşurat o intensă activitate în privinţa valorificării potenţialului natural al Moldovei şi au fost stabilite legături de colaborare cu societăţi ştiinţifice similare din alte ţări, astfel că Societatea a început să fie cunoscută peste hotare.

Doctorul Mihai Zotta întreprinde, încă din 1830, cercetări cu privire la valorificarea apelor minerale din Moldova, publicând în „Albina Românească” un studiu despre apa minerală de la Borca. Ulterior îşi va extinde cercetările asupra altor izvoare de ape minerale, precum cele de la Slănic Moldova, Şaru Dornei, Hangu şi Strunga, rezultatele acestui studiu fiind publicate în 1839 în „Büchnere Chemische Annals”.

La scurt timp după venirea la Iaşi, Mihai Zotta se căsătoreşte cu o fiică a marelui vornic Alexandru Cantacuzino - Paşcanu. Deşi s-a bucurat în capitala Moldovei de înalte demnităţi pe plan medical şi social şi a avut preţuirea corpului medical din Iaşi, precum şi a locuitorilor acestei urbe, doctorul Zotta nu poate rezista tentaţiei de a se întoarce în anul 1833 în ţinuturile sale natale, unde ia parte la acţiunile întreprinse de românii bucovineni pentru emanciparea Bucovinei.

După revoluţia din 1848 se află printre cei care au pus bazele înfiinţării ”Societăţii pentru cultură şi literatura română în Bucovina”, iar mai târziu ia parte la crearea Societăţii „Reuniunea Română de Lectură”.

În 1862, Mihai Zotta este ales ca preşedinte al Societăţii pentru Cultura şi Literatura din Bucovina. În această calitate a ales ca membrii de onoare personalităţi culturale din România şi Transilvania precum: V. Alecsandri, D. Bolintineanu, C. Hurmuzache, Mitropolitul A. Saguna, T. Cipariu, A.T. Laurian.

Prin întreaga sa activitate Mihai Zotta a avut un rol însemnat în viaţa medicală, culturală şi ştiinţifică a Moldovei şi Bucovinei. S-a stins din viaţă în 1864, la vârsta la care ar fi putut să facă încă multe lucruri pentru semenii săi.

M. Liţu

39

întemeietorii

41

VASILE BEJAN1852 – 1923

Întemeietorul învăţământului de obstetrică şi ginecologie

Originar din oraşul Dorohoi, vede lumina zilei la 27 februarie 1852, dintr-o familie de oameni săraci, dar muncitori. Face studiile gimnaziale la Botoşani. După absolvirea acestora se înscrie la Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, condusă de Carol Davila, pe care o absolvă în 1870, obţinând titlul de subchirurg.

Satisface serviciul militar începând cu 1 martie 1870, în cadrul Flotei Militare Fluviale de la Galaţi, unde îndeplineşte şi funcţia de subchirurg.

Obţine o bursă de la Consiliul Comunal al oraşului Dorohoi şi se înscrie ca student la Facultatea de Medicină din Bucureşti, înfiinţată în anul 1869. În 1877 obţine titlul de doctor în medicină şi chirurgie, după care pleacă la perfecţionare în străinătate lucrând în clinici din Würtzburg, Leipzig, Berlin, Paris.

La întoarcerea în ţară, în 1880, ocupă pentru scurt timp postul de medic secundar la Universitatea din Bucureşti. În 1882 participă la concursul pentru ocuparea postului de medic primar la Casa Spitalelor Sf. Spiridon.

În anul următor intervenind demisia doctorului Nicolae Ursulescu de la Catedra de Clinică Obstetricală, V. Bejan este numit suplinitor al acestei catedre, pe care o va deţine până în anul universitar 1886-1887, când este numit profesor provizoriu, prin concurs, doctorul Th. Bostaki. Acesta demisionează din funcţie în cursul anului universitar 1891-1892, iar Consiliul profesoral primeşte pentru suplinirea acestei catedre mai multe oferte, dar preferă pentru susţinerea cursului de Clinică obstetricală pe doctorul Vasile Bejan. Numirea acestuia ca profesor era în contradicţie cu prevederile Legii cumulului, fiindcă dr. V. Bejan mai ocupa şi funcţia de medic de cvartal, astfel că Ministerul Instrucţiunii respinge propunerea făcută. Având în vedere calităţile deosebite dovedite de dr. V. Bejan ca medic primar al Epitropiei Sf. Spiridon, cât şi acele de

43

profesor pe care le arătase cu ocazia suplinirii anterioare a Clinicii Obstetricale, Consiliul Profesoral al Facultăţii menţine propunerea de suplinire a catedrei pentru dr. Bejan, acestea fiind nevoit să renunţe la funcţia de medic de cvartal. Dr. V. Bejan ocupă Catedra de Clinică Obstetricală mai întâi ca profesor suplinitor, apoi ca profesor provizoriu prin concurs, în anul universitar 1894-1895 şi este definitivat ca profesor titular în cursul anului universitar 1898-1899.

La preluarea clinicii obstetricale, care a funcţionat de la începutul înfiinţării sale la Spitalul Central Sf. Spiridon, situaţia acesteia era destul de precară, fapt pentru care prof. V. Bejan face raport către conducerea facultăţii şi solicită luarea unor măsuri urgente pentru crearea unor condiţii corespunzătoare de asistenţă medicală a bolnavilor şi de desfăşurare în bunei condiţiuni a cursurilor şi a celorlalte activităţi didactice cu studenţii.

Datorită stăruinţelor sale Epitropia Sf. Spiridon ia unele măsuri de îmbunătăţire a situaţiei materiale a clinicii, iar Ministerul Instrucţiunii aprobă înfiinţarea unui post de docent prin concurs în persoana doctorului C. Andronescu, care în anii 1905-1906, ia iniţiativa de a preda un curs liber pentru studenţi de „teorie şi clinică obstetricală”. Acesta a fost un curs complementar fiindcă problemele de bază ale obstetricii şi ginecologiei erau predate de profesorul Vasile Bejan care susţine un curs bine fundamentat bazat pe numeroase fapte clinice şi însoţit de un material teoretic din tratatele moderne ale timpului, care este urmărit cu interes de către studenţi.

Între anii 1902-1906 a îndeplinit funcţia de decan al Facultăţii de Medicină. În tot acest timp, Facultatea a continuat să se consolideze, crescând astfel încrederea studenţilor în tânăra instituţie ieşeană, care îşi sporeşte prestigiul pe plan naţional, astfel că numărul candidaţilor care solicită înscrierea în anul întâi de facultate se va mări în fiecare an. În acest interval de timp se înfiinţează clinicii şi laboratoare noi, precum Clinica Infantilă, Clinica Terapeutică, Clinica de Boli Genito-Urinare, Laboratorul de Bacteriologie.

Prof. Vasile Bejan a contribuit în mod substanţial la mărirea capacităţii Institutului Gregorian insistând în permanenţă şi realizând construirea unor noi pavilioane la acest institut în cursul anilor 1908-1912.

A desfăşurat şi o remarcabilă activitate publicistică prin valorificarea unor observaţii clinice asupra bolnavilor internaţi în Clinica Obstetricală Iaşi.

În anul 1885 editează, împreună cu un grup de profesori şi medici primari din oraşul Iaşi, revista „Gazeta Medicală din Iaşi”. În cadrul

44

acestei reviste majoritatea materialelor erau cu profil de obstetrică-ginecologie, puericultură, instrucţiunea elevilor care urmau Şcoala de moaşe. Câteva articole publicate în această revistă sunt relevante în acest sens: „Higiena copiilor mici”, „Lecţiune despre arta moşitului”. Începând cu nr. 11 al publicaţiei V. Bejan îndeplineşte funcţia de director. Revista a fost larg deschisă corpului profesoral al Facultăţii şi medicilor de pe cuprinsul Moldovei. În paginile acesteia găsim numele unor medici şi profesori care vor deveni celebre cu trecerea timpului: Eugen Rizu, Constantin Botez, Emanuel Riegler, V. Negel, St. Possa, Gabriel Socor şi alţii. Deşi a avut o viaţă scurtă, doar 22 numere, cu apariţie săptămânală, revista a dovedit realul potenţial medical şi ştiinţific al medicilor ieşeni.

Oraşul Iaşi nu putea rămâne fără o revistă ştiinţifică medicală, aşa că, după puţin timp, în ianuarie 1887, apare „Buletinul Societăţii de Medici şi Naturalişti”, iar în paginile acesteia vom găsi şi numele profesorului Bejan.

Acesta publică în primul număr din 1890 un interesant articol intitulat „Asupra unui caz de operaţie cezariană”, ceea ce dovedeşte că medicul ieşean practica acest tip de operaţie efectuată în premieră în capitala Moldovei.

Relaţiile sale cu Epitropia Sf. Spiridon nu au fost din cele mai bune, fapt care l-a determinat să demisioneze din funcţia de medic primar al Maternităţii în anul 1919.

Gestul său a avut grave repercusiuni asupra dezvoltării ulterioare a Clinicii de Obstetrică şi Ginecologie, aceasta pierzând, după pensionarea prof. Bejan în 1922, baza clinică din Maternitate, căci Epitropia ieşeană a numit la Institutul Gregorian alţi medici care, neavând legătură directă cu învăţământul clinic, au obstrucţionat în repetate rânduri activitatea didactică cu studenţii în cadrul Maternităţii, situaţie care a durat până în anul 1930.

Prof. dr. Vasile Bejan a încetat din viaţă în anul 1923. Personalitatea sa a pus o amprentă solidă asupra învăţământului clinic de obstetrică şi ginecologie, el fiind considerat întemeietorul de drept al acestuia.

M. Liţu

45

CONSTANTIN BOTEZ1854 – 1909

Întemeietor de şcoală chirurgicală la Iaşi

S-a născut în 1854. A urmat cursurile cursurile Liceului Naţional din Iaşi.

În anul 1874 se înscrie la Facultatea de Medicină din Paris, timp în care îşi va face externatul şi internatul la chirurgie cu reputaţii chirurgi Gosslein, Verneuil, Trelat.

La terminarea facultăţii (1882) îşi susţine teza de doctorat „Tumorile regiunii temporale”. Lucrarea a fost efectuată la Paris, sub conducerea profesorului Trelat şi tipărită la Iaşi, în 1885, fiind o sinteză a

tuturor cazurilor publicate în literatură până la acea dată (52 de observaţii, dintre care 4 personale); conţine o primă descriere anatomopatologică a unei malformaţii cranio-faciale, pe care, mai târziu, în 1969, Gorlin şi Sedano au denumit-o „displazie fronto-metafizară”.

Revenit în ţară (1882), la Iaşi, devine medic secundar la Spitalul „Sf. Treime”, unde va funcţiona până în 1886. Era judicios în stabilirea indicaţiei operatorii: „Prefera să amâne intervenţia operatorie sau să nu o facă decât a hazarda o operaţie care i se părea că ar periclita viaţa bolnavului” (P. Anghel, 1912).

A folosit antisepsia, promovând-o la Iaşi, chiar dacă a fost, în general, reticent faţă de noutăţi, preferând procedeele verificate, chiar dacă erau vechi.

A fost epitrop al Spitalelor din Iaşi. A fost o persoană echilibrată, opinia sa fiind hotărâtoare în

consiliile Facultăţii de Medicină. În aparenţă grav şi dificil, era un medic devotat pacienţilor, un profesor care îşi aprecia elevii şi colaboratorii.

Ajuns profesor la Facultatea de Medicină din Iaşi, a fost, alături de L. Russ senior şi L. Sculy, întemeietor al şcolii chirurgicale din Iaşi.

A studiat anevrismele arteriale temporale. În 1889 publică lucrarea „Fractura de bază de craniu” în „Buletinul Societăţii de Medici şi Naturalişti” din Iaşi, aducând în discuţie o serie de aspecte diagnostice

46

şi terapeutice. Autorul prezintă, din punct de vedere anatomo-patologic, primul hematom extradural de fosă posterioară, asociat cu un hematom extradural parietooccipital stâng.

Dintre lucrările sale mai amintim: „Hidroencefalocel congenital frontonazal” – Buletinul Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi numă6/1890; „Encefalocelul nazal” – Bul. Soc. Med. Iaşi, 1891.

La Facultatea de Medicină a predat „Patologia Externă” între 1888-1897 şi „Patologia Chirurgicală” între 1899-1900.

A fost medicul lui M. Eminescu.

V. Sârbu, E. Târcoveanu

47

ALEXANDRU BRĂESCU1860 – 1914

Înnoitor al activităţii de asistenţă psihiatrică din Moldova

Un merit de seamă în construirea unui spital modern de psihiatrie la Iaşi şi în practicarea unor metode ştiinţifice de tratare a bolnavilor psihici îl are Al. Brăescu, absolvent al Facultăţii de Medicină din Iaşi, care obţine titlul de doctor în medicină şi chirurgie în 1892, la vârsta de 30 de ani, cu o teză „Despre nefrite”, condusă de prof. dr. Vasile Negel.

După absolvirea facultăţii se dedică în întregime studiilor psihiatrice plecând la perfecţionare în străinătate la cele mai renumite clinici ale lumii.

Studiază la Clinica de la Salpetriere, condusă de renumitul Charcot, lucrează sub îndrumarea profesorilor Fontaine, Brissaud, Dejerine, Pierre Marrie şi alţii, fiind bine apreciat pentru activitatea sa.

Se întoarce la Iaşi şi, în 1897, îl găsim printre medicii secundari de la Ospiciul Golia. În 1899 se oferă să ţină primul curs liber de „Boli mentale şi nervoase” pentru studenţii anului V al Facultăţii de Medicină.

Continuă să se perfecţioneze în domeniul bolilor psihice şi, în 1902, obţine docenţa în bolile mentale şi nervoase. După trei ani de activitate onorifică încearcă să obţină titularizarea ca profesor şi bugetarea Catedrei de Boli Mentale şi Nervoase, dar solicitarea sa va fi amânată mai mulţi ani. În 1912, când Catedra Psihiatrică de la Iaşi a fost inclusă în bugetul Ministerului, Consiliul Profesoral al Facultăţii şi Senatul Universităţii au chemat la această catedră pe dr. C.I. Parhon, deşi dr. Al. Brăescu putea să se numere printre candidaţii posibili, având un număr însemnat de lucrări în domeniul psihiatriei.

Din 1897 îl găsim printre personalităţile ieşene, alături de C. Thiron, Vasile Negel, desfăşurând o luptă acerbă cu autorităţile centrale de la Bucureşti pentru construirea unui spital modern de psihiatrie la Iaşi, în locul celui preconizat a se ridica la Tg. Ocna, demonstrând că Facultatea de Medicină din Iaşi avea nevoie de o clinică modernă de psihiatrie ca bază de învăţământ pentru pregătirea studenţilor în această

48

specialitate. Din 1905 şi până la sfârşitul vieţii este director şi medic primar al Spitalului de Psihiatrie. S-a preocupat ca spitalul să dispună atât de o bază materială corespunzătoare cât şi de o bază ştiinţifică necesară pregătirii studenţilor şi medicilor tineri, donând spitalului biblioteca sa, ce conţinea valoroase tratate ştiinţifice şi reviste de psihiatrie

A avut o bogată activitate ştiinţifică, publicând în timpul vieţii sale un număr de 37 de lucrări care dovedesc o orientare medicală modernă, bazată pe concepţia anatomo-clinică. Parte din cercetările sale vor fi dezvoltate mai târziu la Iaşi de dr. Panaite Zosin, adept al conceptului de psihiatrie socială şi apoi de către dr. C.I. Parhon. Este unul dintre medicii noştri care aplică principiile diagnosticului diferenţial în diagnosticarea bolilor psihice, mai ales în ce priveşte paralizia generală progresivă, care în acea vreme era confundată cu alte boli psihice.

Este printre primii medici din România care, alături de profesorul Ernest Juvara, se pronunţă pentru aplicarea tratamentului chirurgical în epilepsie; este adeptul aplicării electrofizioterapiei ca metodă de tratament în bolile psihice. Are o însemnată contribuţie în ceea ce priveşte pregătirea şi adoptarea legislaţiei din ţara noastră în privinţa asistenţei alienaţilor mentali. Până la sfârşitul secolului XIX-lea existau în ţara noastră doar câteva lăcaşuri în care erau adăpostiţi alienaţii, aceştia aflându-se, în general, pe lângă mănăstiri, unde erau adăpostiţi în chiliile insalubre: Ospiciul Mărcuţa cu 500 de bolnavi, Mănăstirea Madona Dudu (Craiova) cu 80 bolnavi , Mănăstirea Golia cu 80 bolnavi, Mănăstirea Neamţului cu 60 bolnavi, Mănăstirea Adam (Tecuci) şi altele. Numărul de bolnavi spitalizaţi era mic în comparaţie cu numărul bolnavilor psihici înregistraţi în România.

Guvernul României era interesat în îmbunătăţirea situaţiei bolnavilor psihici şi îl trimite pe Al. Brăescu să studieze legislaţia şi situaţia acestor bolnavi în ţările din Europa (Scoţia, Anglia, Franţa, Germania, Belgia, Elveţia şi Austria). Ţara care avea cel mai bun sistem de îngrijire a bolnavilor psihici era Scoţia, model care trebuia să fie aplicat şi în România. Concluziile sale privind îngrijirea bolnavilor psihici în România îl conduc la scrierea unui studiu „Cum sunt consideraţi asistaţii alienaţi din România”. Observaţiile sale au avut ca efect elaborarea unei legi privind asistenţa psihiatrică în România şi începerea construirii de spitale de psihiatrie, precum cel de la Socola, cel mai modern din România în acele vremuri.

Munca sa în beneficiul bolnavilor psihici s-a oprit la vârsta de 54 de ani, în 1914, în plină activitate creatoare.

M. Liţu

49

ION CIURE1839 – 1891

Întemeietorul învăţământului medico-legal din Moldova, Şef Clinica I Medicală (1881-1882)

Profesorul Ion Ciure s-a născut la Iaşi, în anul 1839. Dupa absolvirea Academiei Mihăilene, la 20 de ani i se acorda o bursă pentru a studia medicina la Paris, cu menţiunea „Studiul medicinei aplicată la justiţie”.

La Paris lucrează ca extern la Spitalul „Hôtel Dieu”, unde se face remarcat în faţa profesorilor săi, printre care: Velpeau, A. Després şi G. Boucher.

În anul 1862 prezintă teza de doctorat la Paris şi, reîntors în tară, îşi susţine, în august 1864, examenul de liberă

practică în faţa unei comisii medicale prezidată de doctorul Carol Davila. În toamna aceluiaşi an îşi începe activitatea ca medic la spitalul Sf. Spiridon şi ca profesor suplinitor de medicină legală în cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii ieşene, fiind numit profesor titular în anul 1866.

În 1867, împreună cu Neculai Culianu, Ion Melik şi Petru Poni, înfiinţează „Institutul Academic” în casele Vogoride din strada Carol.

În 1868, ministrul instrucţiunii publice îl numeşte intr-o comisie din care fac parte Ludovic Russ senior, Gh. Cuciurenu, A. Fătu, Steiner, în scopul de a proceda la înfiinţarea Facultăţii de Medicină.

În anul 1869 ocupă, prin concurs, postul de medic primar la secţia medicală a Spitalului Sf. Spiridon, iar un an mai târziu, ca urmare a activităţii sale remarcabile, este numit, prin Decret Domnesc, medic primar la „Secţia de primire a spitalului” (funcţie echivalentă cu cea de medic şef de secţie).

În 1870, prin Decret Domnesc, este confirmat medic primar al Spitalului Central „Sf. Spiridon”. Ca medic, a ajutat cu devotament pe membrii coloniei franceze din Iaşi în timpul epidemiei de holeră, fiind decorat în 1879 cu Legiunea de Onoare. În 1877, doctorul Ioan Ciure a fost medic şef al Diviziei a IV-a şi al spitalului înfiinţat la Iaşi de către

50

Comitetul Central al Doamnelor, coordonat de Maria Rosetti Roznovanu, pentru ajutorul ostaşilor români răniţi.

Profesorul Ion Ciure a militat consecvent pentru înfiinţarea Facultăţii de Medicină din Iaşi (1879), fiind ales decan al acestei facultăţi în perioada 1881-1889.

În anii 1881-1882, organizează învăţământul de medicină internă pentru studenţii anului III, fiind primul profesor de medicină internă, în cadrul clinicii medicale din Iaşi, iar după transferarea Catedrei de Medicină Legală de la Universitate la Facultatea de Medicină, în 1882, ţine cursurile cu studenţii anului IV fără a fi remunerat. Era iubit de studenţi deoarece se purta blând cu aceştia şi prelegerile sale erau foarte documentate. Pentru studenţi exista cursul tradus al lui Henri Bayard, iar autopsiile se efectuau la morga Spitalului „Sf. Spiridon”, înfiinţată în 1888. Activitatea sa de medic legist este recunoscută de oficialităţile locale ale vremii.

Profesorul Ion Ciure a fost unul din iniţiatorii cercetării ştiinţifice medicale în cadrul facultăţii nou înfiinţate.

A condus Societatea de Medici şi Naturalişti în calitate de preşedinte din 1884, timp de 14 ani; sub preşedinţia sa a apărut Buletinul Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi şi s-a completat biblioteca societăţii. Pentru activitatea în cadrul Societăţii de Medici şi Naturalişti a primit, în 1882, gradul de comandor al Ordinului „Coroana României”.

A participat la Războiul de Independenţă, iar după război primeşte o serie de distincţii: Steaua României în Grad de Cavaler, Ordinul „Carol I”, Medalia „Apărător al Independenţei”, Ordinul „Takova” al Serbiei. De asemenea, a fost decorat de ministrul de război al Rusiei, în 1878.

În 1889 a fost confirmat membru de onoare al Societăţii „România literară”. Medic patriot, cu o bogată activitate profesională, medic şef al Diviziei a IV-a în timpul Războiului de Independenţă, profesorul Ion Ciure a fost distins cu numeroase ordine şi medalii româneşti şi străine.

În 1891 s-a îmbolnăvit de erizipel şi a decedat, fiind regretat de întregul corp profesoral, studenţi şi oamenii de cultură din Iaşi.

Gh. Scripcaru, M.D. Datcu, E. Târcoveanu

51

AMZA JIANU1881 – 1962

Organizator şi creator de şcoală chirurgicală

S-a născut la 7 iunie 1881, în comuna Fălcoi-Romanaţi. A urmat studiile secundare la Craiova, apoi s-a înscris la Facultatea de Medicină din Bucureşti, în 1901. A fost extern şi intern al Spitalelor Eforiei Civile.

În perioada internatului l-a avut ca profesor pe marele chirurg Thoma Ionescu. Muncitor, entuziast, pasionat, imaginativ şi perseverent, devine cel mai preţuit elev şi colaborator al lui Thoma Ionescu.

Abordează cu pasiune chirurgia experimentală devenind, încă din 1908, unul dintre pionierii chirurgiei experimentale şi funcţionale în România.

În primii ani de activitate publică o serie de studii experimentale: „Disparision de la graisse des capsules surrenales apres fistules pancreatique chez les chiens” (Paris, 1908, în colaborare cu I. Bruckner) şi „Digestia stomacală a grăsimilor („fistulă duodeno-gastrică cutanată”) (Revista de Chirurgie, 1908).

Se remarcă de tânăr prin teza sa de doctorat, din 1908, intitulată „Terapeutica chirurgicală în ulcerul stomacului” (225 pagini), bogat ilustrată şi cu o amplă bibliografie. Studiază experimental şi clinic rezultatele obţinute prin anastomoza gastro-duodenală, pilorectomia şi excluderea pilorului, modificările sucului gastric, ajungând la concluzii valabile şi la ora actuală. Teza a fost premiată cu medalia de aur.

Experimentează pe câini rahianestezia înaltă, cu stovaină simplă sau în diferite combinaţii şi ajunge la formula stovaină 0,04 centigrame + 0,25 mg stricnină, pe care o prezintă, împreună cu Thoma Ionescu, la al 2-lea Congres Internaţional de Chirurgie de la Bruxelles, din 1908.

Este preocupat şi de fiziopatologia digestivă şi întreprinde în această direcţie o serie de cercetări experimentale bazate pe metoda fistulei Pavlov, publicând chiar o tehnică asupra acestei metode. Astfel, studiază digestia gastrică a grăsimilor, cercetează modificările mucoasei

52

antrale în urma excluziei pilorice, metodă de tratament a ulcerului, pentru care Thoma Ionescu are un procedeu original.

Preocupat de ameliorări de tehnică şi crearea de noi metode chirurgicale, imaginează şi publică un procedeu original de tratament al paraliziei faciale prin transplantare de maseter, procedeu cunoscut în literatură ca metoda Jianu-Lexer.

Toate aceste realizări au făcut să fie numit profesor de clinică chirurgicală la Iaşi, încă de la vârsta de 31 de ani, reuşind în scurt timp să organizeze un centru de chirurgie unde, ajutat de elevul său, Nicolae Hortolomei, va aborda cu succes toate domeniile chirurgicale. A introdus măsuri stricte de asepsie şi antisepsie. Se pare că este primul chirurg care a operat cu mască, bonetă, mănuşi de cauciuc şi halat sterile.

Cea mai importantă realizare, care i-a adus consacrarea internaţională este crearea unui procedeu original de esofagoplastie, utilizând un tub confecţionat din marea curbură gastrică, procedeu publicat în „Deutsche Zbll. Chir.”, în 1912 şi în 1914. Metoda este menţionată în toate tratatele clasice şi, cu toate îmbunătăţirile aduse ulterior acestui procedeu utilizat pe scară largă şi în prezent, ideea de bază şi meritul primordial rămân ale profesorului Amza Jianu.

Dotat cu spirit de organizator şi creator de şcoală, stăruie şi reuşeşte să înfiinţeze un post de conferenţiar de radiologie, ataşat clinicii chirurgicale, fiind iniţiatorul învăţământului radiologic la Iaşi. Organizează primul curs de radiologie din Iaşi, sub conducerea doctorului Vignal, medic al Misiunii Franceze.

De asemenea, Amza Jianu a organizat nucleul unui serviciu de oto-rino-laringologie.

În 1920 este transferat la Bucureşti profesor titular la Clinica de Boli Urinare a Spitalului Colţea. Timp de 8 ani a practicat în această clinică nu numai chirurgie urinară, ci şi chirurgie generală.

În 1930, profesorul A. Jianu este numit profesor de clinică chirurgicală la Spitalul Colţea; în 1946 clinica sa este mutată la Spitalul Filantropia, unde profesorul va funcţiona până la data pensionării, în 1949.

A avut preocupări de neurochirurgie fiind considerat primul neurochirurg al ţării noastre. A imaginat un procedeu original de craniectomie decompresivă, în 1910 şi, în premieră la Iaşi, a efectuat cu succes extirpări de tumori ponto-cerebeloase. A promovat în această specialitate pe D. Bagdasar, Al. Moruzi şi D. O. Vasiliu.

A fost preocupat de chirurgia membrelor. Este primul chirurg care introduce la noi în ţară cuiul Smith-Petersen în tratamentul fracturilor de

53

col femural, realizând un aparat original pentru orientarea cuiului şi foloseşte pentru prima dată metoda Kuntscher în fracturile oaselor lungi.

În timpul scurt cât a funcţionat ca profesor la Iaşi, Amza Jianu a reuşit să creeze o şcoală şi să formeze elevi care, la rândul lor, vor ocupa posturi de conducere, dintre care cel mai renumit a fost profesorul N. Hortolomei.

Th. Firică îl caracteriza astfel: „Profesorul Amza Jianu a fost un clinician şi chirurg desăvârşit, pasionat, animat tot timpul de cel mai profund umanism, asociind arta şi tehnica cu conştiinţa şi bunătatea, a fost totdeauna prezent la datorie, nelipsit la contravizita, niciodată în concediu.

Ca profesor, nu a lipsit niciodată de la orele de curs; vorbea clar şi simplu, fără cuvinte de prisos, se referea totdeauna la bolnavul pe care îl prezenta şi pe care apoi îl opera în faţa studenţilor. Ca şef de şcoală a crescut numeroşi elevi, unii dintre ei ajungând cadre universitare, alţii chirurgi de valoare”.

E. Târcoveanu

54

NICOLAE LEON1859 – 1931

Întemeietorul parazitologiei din ţara noastră

Nicolae Leon s-a născut la Botoşani, în martie 1863.

Şcoala primară a făcut-o la Institutul Mărgineanu din Botoşani, iar liceul la Institutul Academic – devenit Institutele Unite – din Iaşi. Bacalaureatul l-a trecut în Iaşi, în 1882.

În 1884 a plecat la Jena, în Germania, unde studiază ştiinţele naturale şi lucrează în laboratorul de zoologie al marelui naturalist Ernest Haeckel.

În vara anului 1885 a fost trimis la Bergen, în Norvegia, ca să studieze animalele marine. Aici îl cunoaşte pe vestitul

explorator al polului nord Friedjof Nansen.În 1887 a trecut doctoratul în ştiinţe „Magna cum laude” cu o teză

intitulată „Uber die Mundzelle der Hemisteren”(Contribuţii la cunoaşterea părţilor gurii hemipterelor).

Imediat după doctorat a scris o lucrare publicată în „Zeistderift fur Naturwiessenschaften” intitulată „Erne neue Hemisfere Haekell”.

Întors la Iaşi, devine membru al Societăţii de Medici şi Naturalişti şi, în 1887, este numit profesor suplinitor la Catedra de Botanică de la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi. Un an mai târziu îl găsim profesor la Catedra de Zoologie şi Botanică a Facultăţii de Medicină din Iaşi, post care, din motive bugetare, este desfiinţat după numai câţiva ani. Dezamăgit, în 1892 pleacă la Neapole, la Staţiunea Zoologică înfiinţată de profesorul Dohrn, elev al lui Haeckel, iar la întoarcerea sa în ţară, în 1893, va suplini timp de 4 ani Catedra de Zoologie de la Facultatea de Medicină din Bucureşti.

În 1899 este însărcinat de Spiru Haret, ministrul instrucţiunii, cu elaborarea unei programe de ştiinţe naturale, reuşind să impună capitolele cele mai progresiste de biologie modernă, ceea ce a constituit un progres real pentru învăţământul de atunci.

55

Între timp, la Facultatea de Medicină din Iaşi ia fiinţă Catedra de Istorie Naturală, pentru care candidează şi Nicolae Leon. După 2 ani de tergiversări, în 1899 devine titularul acestei catedre, pe care o va conduce până la sfârşitul carierei sale (1931).

În calitate de profesor titular, pe 4 noiembrie 1899 ţine cursul inaugural intitulat „Rolul zoologiei la Facultatea de Medicină”, în care pleda pentru însuşirea cunoştinţelor de ştiinţe naturale de către studenţii medicinişti care, spunea el, „nu pot aprofunda anatomia, embriologia, histologia fără a şti principii generale de istorie naturală”. Tot N. Leon spunea că „un medic nu trebuie să fie un practician îngust, ci un om de ştiinţă multilateral, medicina nefiind decât o ramură aplicată a ştiinţelor naturale”.

Autoritatea ştiinţifică a profesorului Leon contribuie în 1902 să fie ales Iaşiul ca loc de desfăşurare a primului congres ştiinţific românesc.

Prin strădania sa a luat fiinţă, pe lângă Facultatea de Medicină din Iaşi, primul Laborator de Parazitologie.

Nicolae Leon a fost cel dintâi care a predat sistematic un curs de parazitologie şi, prin activitatea sa ştiinţifică, poate fi considerat întemeietorul „Parazitologiei” în ţara noastră.

Dintre numeroasele sale lucrări, trebuie menţionate, în primul rând, cele cu privire la malarie şi helmintiaze, afecţiuni frecvente şi deosebit de grave la începutul secolului nostru.

A studiat insectele, şi a descris aparatul bucal al ţânţarului Anopheles şi pompa cu care suge sângele şi pompează în loc saliva cu plasmodiile malariei.

Ca profesor la Facultatea de Medicină, naturalistul Leon a descris partea medicală a ştiinţei sale şi a orientat studiile şi cercetările sale spre parazitologie.

Cercetările sale asupra ţânţarilor au fost direcţionate spre problema malariei în România.

În afară de lucrări publicate în reviste ştiinţifice străine - foarte apreciate şi frecvent citate - publică o monografie „Culicidele din România”, carte fundamentală pentru campania antimalarică ce se desfăşoară în ţară.

O atenţie deosebită a dat, apoi, viermilor intestinali, despre care a publicat o serie de lucrări în reviste străine: Zoologlscher Anzelger, Biologischer Zentralblatt, Archiv fur Bacteriologie und Parazitelkunde.

Din cauza învelişului gros de chitină, acest aparat bucal nu fusese studiat, până când Leon a pus la punct tehnica de solvire a chitinei

56

Sintetizează rezultatele publicate într-o monografie „Cestodele din România”, publicată în limba română la Academia Română.

Fiind un bun entomolog, N. Leon a studiat şi paraziţii plantelor, adunând un material imens, unic, din toată ţara. Rezultatele acestor studii s-au materializat în publicarea a două volume „Insectele vătămătoare din România” la Academia Română.

Această lucrare a constituit baza teoretică a campaniilor pentru combaterea bolilor parazitare la cereale, arbori fructiferi, viţă de vie etc.

N. Leon, ca profesor de Istorie Naturală, a colectat timp de mai mulţi ani leacuri populare ale bolilor şi credinţele medicale ale poporului român. Rezultatele acestor cercetări au fost cuprinse în lucrarea, devenită clasică, „Istoria naturală medicală a poporului român”, publicată în 1902 la Academia Română şi care reprezintă o sinteză şi o completare a unor lucrări anterioare ca „Zoologia medicală a ţăranului” şi „Botanica medicală populară”, tipărite în Arhiva Societăţii Ştiinţifice şi Literare din Iaşi (1897-1899). Aici realizează, între altele, nomenclatura rustică a bolilor şi numelor ştiinţifice ale leacurilor le alătură denumirile pitoreşti ale florilor şi buruienilor: sita zânelor, barba sasului, edera celor frumuşele, rugile de Rusalii, buruiana de făcut copii etc.

Ca om de şcoală, a completat literatura didactică cu tratate de zoologie şi botanică precum şi un ghid în excursiile pentru naturalişti, intitulat „Călăuza zoologului”.

După 1905, Nicolae Leon orientează studiile sale tot mai mult spre parazitologie descoperind, între altele, numeroase specii noi de helminţi. El transformă Catedra de Istorie Naturală în Catedra de Istorie Naturală Medicală şi Parazitologie, iar mai târziu denumeşte disciplina „Zoologie Medicală şi Parazitologie”.

Nicolae Leon a extins programul cursului teoretic şi practic de zoologie şi parazitologie, care cuprindea acum principii de zoologie generală, apoi noţiuni despre protozoare, viermi, artropode care parazitează omul, dar şi celenterate, echinoderme, moluşte şi altele. Pentru a asigura buna desfăşurare a lucrărilor practice, N. Leon întreţinea bune legături cu Staţiunea Zoologică din Triest, condusă de doctor Cori şi cu savantul Emil Racoviţă care îi punea la dispoziţie numeroase vietăţi marine.

Leon, deşi naturalist, a fost ales mulţi ani consecutiv decanul Facultăţii de Medicină din Iaşi, aducând servicii imense nu numai facultăţii, ci întregului învăţământ medical din ţară. A intuit necesitatea

Singurul profesor al Facultăţii de Medicină din Iaşi care nu era doctor în medicină

57

reîntineririi corpului profesoral. A fost posibilă intrarea în Facultate a unor elemente de valoare, cunoscători ai noilor metode ştiinţifice.

Ulterior (în 1918,1920,1921), a devenit rector, funcţie în care a reuşit să înfiinţeze primul cămin studenţesc la Universitatea din Iaşi. A ocupat postul de inspector general al învăţământului universitar, calitate în care a dat dovadă de o destoinicie mai presus de orice laudă. Ca profesor la Facultatea de Medicină şi-a câştigat încă de la începutul carierei stima şi admiraţia studenţilor şi a colegilor, distingându-se ca unul dintre cei mai valoroşi dascăli ai învăţământului superior.

Marele entomolog şi parazitolog, N. Leon, nu a făcut parte din Academia Română.

Rapoartele lui Gr. Ştefănescu, Victor Babeş şi Gr. Antipa asupra lucrărilor lui N. Leon au fost elogioase; iar Academia, prin Adresa No. 1242 din 16 iunie 1919, semnată de Brătescu Voineşti şi Iacob Negruzzi, l-a chemat printre nemuritorii din secţia ştiiţifică.

Deşi „onorat şi măgulit”, cum declară în volumul al 3-lea al savuroaselor sale amintiri, el „a refuzat această demnitate” ca gest de pietate faţă de memoria unor oameni precum Conta, Eminescu, Creangă şi Caragiale a căror activitate literară sau ştiinţifică „n-a putut fi apreciată de către Academia noastră”.

După o îndelungată şi bogată activitate, marele admirator al naturii sub toate manifestările sale, cel care a iubit atât de mult Iaşiul, se stinge din viaţă la 4 noiembrie 1931, în urma unei boli cardiace, la vârsta de 72 de ani.

Iată cum îl caracterizau cronicile vremii: „E un original simpatic, dar de o originalitate care îl prinde admirabil. În toată atitudinea sa nu e nimic forţat şi tocmai aceasta îl face să fie privit cu mai multă atenţiune şi socotit, cu drept cuvânt, o personalitate din cele mai distinse ale Iaşiului. Ceea ce, însă, caracterizează pe acest învăţat profesor e, în primul rând, modestia cu care se înfăţişează în toate împrejurările. Deşi posedă într-un grad destul de însemnat calităţi intelectuale care pe altul l-ar face să se bucure de onoruri deosebite şi de o popularitate intensă, dânsul se mulţumeşte numai cu aprecierile ce i le fac savanţii din străinătate şi cercul restrâns al intelectualilor noştri”.

Mariana Luca

58

VASILE NEGEL1854 – 1923

Şeful Clinicii I Medicală în perioada 1911-1912

Profesorul dr. Vasile Negel s-a născut la 6 iulie 1854, la Bacău. După terminarea studiilor liceale la Iaşi, urmează cursurile Facultăţii de Medicină din Paris, obţinând în 1882 titlul de doctor în medicină, în urma susţinerii tezei de doctorat intitulate : „De la syphilis rénale”. În această perioadă, student fiind, a funcţionat ca extern şi intern provizoriu al spitalelor din Paris.

Reîntors în ţară în 1883, este numit pentru o scurtă perioadă (1883-1885) profesor la catedra de dermatologie şi

sifilis a Facultăţii de Medicină din Iaşi. Ulterior, în perioada 1884-1890, funcţionează ca profesor de histologie. Din anul 1890, în urma concursului susţinut, devine profesor titular la Catedra de Anatomie Patologică a Facultăţii de Medicină din Iaşi, unde va lucra neîncetat până în anul 1923, punând bazele primului laborator de anatomie patologică din Iaşi.

Laboratorul era amplasat, iniţial, într-o singură încăpere din Institutul Anatomic. Ulterior, profesorul V. Negel dezvoltă baza materială a acestui laborator căruia îi adaugă un muzeu de piese anatomice şi o sală de lucrări cu 9 microscoape.

În cele peste trei decenii de activitate, V. Negel şi-a împărţit timpul între munca didactică şi cea practică de laborator. A fost unul dintre profesorii fondatori ai Societăţii Anatomice, unde în şedinţele periodice medicii şi studenţii participau la confruntări anatomo-clinice şi prezentări de cazuri deosebite.

Activitatea de spital a început-o onorific în anul 1889, când este numit medic şef al „consultaţiilor de pe lângă spitalul Sf. Spiridon”, pentru ca din anul 1890, să devină medic primar prin concurs, la Secţia I Medicină Internă, remarcându-se ca un foarte bun internist, stimat de colegi şi mult apreciat de bolnavi.

59

Timp de un an, între 1911-1912, suplineşte ca profesor Catedra de Medicină Internă de la Clinica I Medicală, devenită vacantă prin moartea profesorului L. Russ junior.

Pasiunea sa pentru medicină, precum şi grija faţă de sănătatea oamenilor explică faptul pentru care, tot timpul vieţii, profesorul V. Negel a desfăşurat, paralel cu munca din laborator, o continuă activitate ca medic practician.

În domeniul activităţii ştiinţifice, ca membru al colegiului de redacţie la „Gazeta medicală din Iaşi” şi „Analele Casei Spitalelor şi Ospiciilor Sf. Spiridon din Iaşi”, publică o serie de cercetări din domeniul pneumologiei, în special al astmului bronşic.

A activat mult timp ca epitrop al Spitalului Sf. Spiridon, iar între anii 1916-1919 a îndeplinit funcţia de decan al Facultăţii de Medicină din Iaşi.

Profesorul dr. Vasile Negel, clinician şi anatomopatolog din prima generaţie de profesori ai Şcolii Medicale Ieşene, a decedat la 11 iunie 1923, la vârsta de 69 de ani.

A fost considerat de contemporani ca un om de mare omenie, al cărui crez în viaţă a fost munca cinstită şi dezinteresată.

M.D. Datcu

60

ARISTIDE PERIDE1879 – 1906

Întemeietorul şcolii de anatomie

Învăţământul anatomic ieşean a debutat în data de 1 decembrie 1879 cu un număr de 14 studenţi, primul profesor, chiar dacă numai cu titlu provizoriu, fiind chirurgul Leon Sculy. Acesta va conduce Catedra de Anatomie până în anul 1881, dată la care devine profesor suplinitor la Chirurgie.

Întemeietorul şcolii ieşene de anatomie a fost profesorul Aristide Peride, care şi-a dedicat întreaga viaţă organizării învăţământului anatomic, el fiind primul profesor, prin concurs, de anatomie şi embriologie, catedra purtând denumirea de “Anatomie descriptivă şi histologie”.

Născut la Bursucani – Tutova în 1848, Aristide Peride va urma liceul în Iaşi, devine

licenţiat în medicină la Bucureşti (la şcoala lui Davila) în 1868 şi îşi continuă studiile la Paris unde obţine titlul de doctor în medicină în 1873.

Reîntors în ţară are diverse funcţii în cadrul sistemului sanitar românesc, inclusiv cea de inspector sanitar, iar după 1881 se dedică învăţământului anatomic. În 1885 devine profesor provizoriu, iar din 1888 profesor definitiv.

Profesorul Aristide Peride înfiinţează un muzeu de anatomie prin schimburi de piese cu marile facultăţile de medicină din Paris, Viena şi Berlin.

La iniţiativa profesorului Peride, în 1895, histologia – care se preda iniţial împreună cu anatomia – devine disciplină distinctă, primul profesor fiind numit dr. V. Negel (ulterior decan al Facultăţii de Medicină în perioada 1916 - 1920).

În 1897, Ministerul Instrucţiunii Publice îl însărcinează să susţină şi cursuri de Anatomie Topografică, situaţie care va persista până în octombrie 1898, când la recomandarea profesorului Peride, suplinirea Catedrei de Anatomie Topografică este încredinţată dr. P. Botez, absolvent al Facultăţii de Medicină din Montpellier (ulterior, în noiembrie 1899, este numit profesor de Anatomie topografică dr. E. Juvara).

61

În urma prodigioasei activităţi şi a stăruinţelor depuse de către Aristide Peride, în 1892 se începe construcţia unui institut distinct, corespunzător învăţământului anatomic. Finalizat în 1895, institutul era o construcţie remarcabilă pentru acele vremuri, fiind considerat ca cel mai frumos din sud-estul Europei.

Presa acelor timpuri a comentat această realizare: “Peste câteva zile se va începe la Iaşi clădirea Institutului de anatomie de pe lângă Facultatea de Medicină. Noul edificiu se va clădi în curtea universităţii actuale care e destinată, după clădirea noului local al universităţii, a se transforma în local de medicină.

Arhitect al noii construcţii este Dl. Prof. Şt. Emilian.Aflăm că Ministerul Instrucţiunii Publice a comandat celebrului

sculptor francez W. Hegel, autorul frumoasei statui a lui Miron Costin din Iaşi şi a altor lucrări, un basorelief mare de mai mulţi metri, care va servi ca frontispiciu institutului anatomic ce se zideşte pe lângă facultatea de medicină din Iaşi. El va reprezenta prima lecţiune asupra circulaţiei sângelui făcută de Harwey. Numele sculptorului ne dă siguranţa de frumuseţea operei care va orna una din faimoasele clădiri ale facultăţii ieşene”.

Noua clădire a Institutului de Anatomie era prevăzută cu săli de disecţie şi de chirurgie experimentală, cu muzeu, bibliotecă şi amfiteatru precum şi o clădire anexă necesară preparaţiilor.

Profesorul Peride a contribuit personal la îmbogăţirea colecţiei muzeale a institutului, identificându-se cu disciplina pe care a condus-o între anii 1881 şi 1906. În clădirea institutului a fost mutat şi muzeul de anatomie, organizat la Iaşi, în 1863, de medicul polonez Kopernicki Izydor (1825-1891). A elaborat procedee pentru conservarea centrilor nervoşi, a cartilagiilor, a măduvei şi a efectuat preparate anatomice din ceară, gips, pastă de hârtie.

Aristide Peride a participat la elaborarea regulamentului Facultăţii de Medicină şi a fost membru al Societăţii “Junimea” şi al “Societăţii de Medici şi Naturalişti”. A militat pentru sărbătorirea Societăţii de Medici şi Naturalişti şi pentru editarea Buletinului acestei societăţi, care apare începând cu anul 1887.

În muzeul Institutului de Anatomie umană din Iaşi se află o pictură care reprezintă modul în care s-a desfăşurat concursul pentru a deveni profesor, al lui Aristide Peride, din 1885. Scena prezentată în această splendidă pictură este imaginară, reprezentând şi pe maeştrii pe care i-a avut Peride la Paris (dar care nu au fost prezenţi la concursul care a avut loc la Bucureşti). Lângă schelet este prezentat profesorul francez de anatomie Marie-Philibert Constant Sappey (1810-1896), la stânga sa,

62

cu un caiet în mâna stângă, fiind profesorul francez de anatomie Paul-Julien Poirier (1853-1907). Peride susţine proba practică a examenului având şorţ. În spatele său, cu barbă albă este matematicianul şi astronomul român, profesorul Nicolae Culianu (1832-1915), rectorul de atunci al Universităţii de la Iaşi, iar aşezat pe scaun este Take Ionescu, ministrul Instrucţiunii Publice din acea perioadă (şi fratele mai mare al anatomistului şi chirurgului Thoma Ionescu). Tânărul cu barbişon care se sprijină pe scaunul ministrului este pictorul Coquelet Méreau care a realizat pictura.

Profesorul Aristide Peride se va stinge din viaţă în 1906.

D.T. Iancu, Roxana Iancu

63

EUGEN RIZU1850 – 1892

Întemeietor al Farmacologiei

Eugen Rizu face parte din generaţia de tineri medici cu studii efectuate în străinătate precum Nicolae Leon, Nicolae Negură, Emanoil Riegler şi alţii care au avut şansa de a se înscrie printre întemeietorii Facultăţii de Medicină din Iaşi ocupând catedre în primii ani de existenţă a acesteia. A ocupat timp de mai bine de 10 ani Catedra de „Materia medicală şi arta de a formula” (1881-1892). O întâmplare nefericită face ca viaţa sa să fie curmată foarte devreme, în 1892,

în urma unei intoxicaţii cu laudanum, în plină activitate didactică, după ce în 1886, în urma concursului susţinut la Facultatea de Medicină din Bucureşti, devine profesor provizoriu, iar în anul universitar 1889 - 1890 este titularizat la Catedra de Farmacologie şi Terapie. Într-o comunicare făcută la Societatea de Medici şi Naturalişti în 1896, explică diferenţele de titulatură date acestei catedre: „Materia medicală” este numele dat de Discordes ştiinţei care se ocupă cu proprietăţile fizice, chimice şi fiziologice ale medicamentelor, dar în Germania şi apoi în alte ţări s-a adoptat denumirea de Farmacologie care cuprindea studiul tuturor agenţilor care produc modificări în organismul viu, indiferent dacă produc sau nu efect curativ (vezi B.S.M.N. nr. 4/ 1896).

S-a preocupat de buna dotare a laboratorului de farmacologie, care în perioada sa de activitate era printre laboratoarele cele mai înzestrate din facultate. Aceste fapt a trezit şi invidia unor colegi de breaslă care l-au acuzat că pe timpul cât a funcţionat ca decan (1889-1892) a orientat fondurile facultăţii cu predilecţie către laboratorul pe care îl conducea.

A avut merite deosebite în organizarea şi consolidarea Facultăţii de Medicină din Iaşi. Atunci când a intervenit un conflict între unii profesori de clinică, în anul 1890, şi epitropul casei Spitalelor Sf. Spiridon, deputatul A.D. Holban, care a avut urmări grave în

64

desfăşurarea învăţământului clinic prin evacuarea din incinta spitalului central a clinicilor de chirurgie şi a Clinicii de Obstetrică, profesorul Eugen Rizu intervine energic la Ministerul Instrucţiunii pentru a se acorda Facultăţii de Medicină un local corespunzător în care să funcţioneze şi Spitalul Clinicilor Universitare făcând propunerea de mutare a Facultăţii în Palatul cumpărat de la descendenţii Domnitorului Mihail Sturza din spatele Catedralei Mitropolitane. Chiar dacă această propunere n-a fost acceptată a fost găsită soluţia de instalare a celor două clinici universitare în Palatul lui Anastasie Başotă din str. Sărăriei. Într-un timp foarte scurt clinicile chirurgicală şi obstetricală intră în funcţiune cu o dotare corespunzătoare, fapt semnalat şi de presa locală (vezi „Drapelul” nr. 45/ 20.07.1890). Tot datorită profesorului Rizu se adoptă un Regulament de funcţionare a clinicilor din Spital, iar ulterior se va întocmi şi un Regulament care să reglementeze raporturile dintre profesorii clinicii şi Epitropia Sf. Spiridon din Iaşi.

S-a remarcat şi prin activitatea desfăşurată în cadrul Societăţii de Medici şi Naturalişti. Devine membru al acesteia în anul 1881. Se implică în reorganizarea Bibliotecii Societăţii şi clasifică publicaţiile valoroase pe care aceasta le poseda în patrimoniul său. Face parte din comitetul de iniţiativă care, la 28 noiembrie 1886, hotărăşte cu Societatea ieşeană să editeze un Buletin care va apare în ediţie bilingvă în ianuarie 1877, buletin pe care îl va conduce în acelaşi an în calitate de director, alături de Gh. Bogan. El dorea ca Societatea Ştiinţifică Ieşeană să aibă un câmp mai larg de activitate, propunând ca membrii acesteia să fie cuprinşi în trei secţiuni: medicală, ştiinţifică şi literară. Acest punct de vedere n-a fost acceptat de ceilalţi membri, aşa că o parte din cei înscrişi în societate au fost nevoiţi să demisioneze .

A militat pentru înfiinţarea la Iaşi a unor reviste medicale. A făcut parte din redacţie şi a publicat studii şi articole ştiinţifice medicale în Gazeta Medicală din Iaşi ( nr. 1, nr. 2, nr. 3 din 1885 „Despre mixedem” şi altele).

A luat parte activă în organizarea Congresului Medical de la Iaşi din 1887 în cadrul căruia a îndeplinit funcţia de secretar, alături de profesorul Ion Ciureanu.

A părăsit această viaţă prea devreme când tânăra facultate medicală din Iaşi avea nevoie de buni organizatori şi oameni cu iniţiativă care să-i susţină interesele în faţa numeroşilor adversari pe care i-a avut la începuturile existenţei sale

M. Liţu

65

GHEORGHE ROJNIŢĂ1845 – 1910

Primul profesor de igienă al Facultăţii de Medicină din Iaşi

După patru ani de la înfiinţarea, în 1879, a Facultăţii de Medicină din Iaşi, se crează Catedra de Igienă, la care este numit profesor dr. Gh. Rojniţă, personalitate medicală de prestigiu, figură cunoscută a Iaşiului din acea vreme, întemeietorul învăţământului de igienă la Facultatea de Medicină din Iaşi şi conducător al catedrei timp de aproape două decenii (1882-1900).

Gh. Rojniţă s-a născut la 28 octombrie 1845, la Fălticeni. Între1866-1867 urmează Şcoala Naţională de Medicină, condusă de C. Davila. În anul 1868 trece examenul de bacalaureat, după care pleacă în

Franţa pentru continuarea studiilor la Facultatea de Medicină din Paris, unde este primit în anul III, prin echivalarea primilor doi ani urmaţi la Şcoala Naţională de Medicină din Bucureşti. La 21 decembrie 1869 promovează examenele de patologie externă şi internă. La izbucnirea războiului franco-prusac din 1870, Gh. Rojniţă întrerupe cursurile, înrolându-se ca voluntar în ambulanţele sanitare din timpul asediului Parisului. În Monitorul Oastei din 1871 se găseşte o listă cuprinzând 24 medici şi studenţi români care au lucrat în ambulanţele sanitare ale armatei. Printre aceşti tineri figurează şi studentul Gh.Rojniţă, încadrat în ambulanţa de la Val de Grace, alături de Alex. Peride, viitor profesor de anatomie la Facultatea de Medicină din Iaşi.

După o întrerupere de aproape doi ani, Gh. Rojniţă se prezintă la 15 decembrie 1871 la primul examen de doctorat, la care este respins, după cum va fi respins la încă două prezentări. Abia în iunie 1873 reuşeşte să promoveze primul doctorat, iar la 22 septembrie 1874 susţine teza de doctorat în medicină cu subiectul „Sur l’aphasie avec hémiplégie et gangrené simultanée” în faţa comisiei prezidată de P. Broca.

După terminarea studiilor, Gh. Rojniţă se reîntoarce în ţară şi, deşi era posesor al unei diplome de doctor de la Paris, se îndreaptă spre mediul rural, funcţionând, între anii 1876-1878, ca medic de plasă şi

66

spital în comuna Tirnauca din fostul judeţ Dorohoi. Se reîntoarce la Iaşi, unde este numit medic al Spitalului Sf. Spiridon, iar în 1880 ocupă prin concurs postul de medic al unei circumscripţii sanitare în Iaşi, în care funcţionează până în 1895, când este numit medic şef al oraşului Iaşi. Îndeplineşte această funcţie până în 1900, când se pensionează.

În calitatea sa de medic şef al oraşului şi de vicepreşedinte al Consiliului de Igienă desfăşoară o bogată activitate. Publică rapoartele anuale ale stării sanitare a oraşului şi câteva regulamente privind diverse probleme de igienă comunală. Din acestea, se desprinde stăruinţa doctorului Gh. Rojniţă de a consolida bazele teoretice ale activităţii sanitare comunale, desfăşurată de medicii de circumscripţie, medicul şef şi Consiliul de igienă. Conştient de răspunderea ce o avea în promovarea sănătăţii publice, s-a preocupat de soluţionarea unei probleme grave pentru Iaşi, aceea a aprovizionării cu apă potabilă. El sprijină proiectul Lindley, de alimentare cu apă din captaţiile de la Timişeşti, ca fiind o apă corespunzătoare din punct de vedere chimic şi bacteriologic.

După ce a fost scurt timp (1880) profesor la Gimnaziul „Ştefan cel Mare” din Iaşi, dr. Gh. Rojniţă este numit, în 1882, profesor suplinitor la Catedra de Igienă nou creată la Facultatea de Medicină Iaşi. În 1896 devine profesor definitiv.

Ca profesor de igienă, a predat această materie studenţilor din anul IV, sub forma unui curs teoretic, catedra neavând, în afara profesorului, alt personal didactic sau de laborator. Intervenţiile sale repetate au dus la crearea în 1897-1898, a Laboratorului de Igienă, dotat cu aparatură necesară atât examinării aerului, apei, solului, alimentelor cât şi cercetărilor de bacteriologie. Profesorul Gh. Rojniţă a manifestat interes pentru activitatea didactică, a profesat un curs modern, evoluat şi a contribuit la răspândirea teoriilor darwiniste ale lui Vasile Conta, cu care era prieten. Conţinutul cursului de igienă era variat, cuprinzând probleme de igienă generală, cât şi de igienă specială cu ramurile sale (igiena alimentaţiei, igiena şcolară, organizarea sanitară, statistica). Ca profesor la Facultatea de Medicină, dr. Gh. Rojniţă era convins de rolul şi importanţa igienei în pregătirea viitorilor medici, fapt ce-l determină ca, în 1897, să solicite extinderea cursului pe timp de 3 ani, deziderat rămas nerealizat atunci. A fost delegat la primul Congres al medicilor din România (1884), la Congresul medical de la Madrid (1898), la sărbătorirea centenarului Academiei Militare de Medicină din Petersburg (1898). După pensionarea sa (1900), părăseşte ţara stabilindu-se la Paris, unde moare în 1910.

C. Melinte

67

LUDOVIC RUSS JUNIOR1849 – 1911

Şeful Clinicii I Medicală în perioada 1882-1911

S-a născut la Iaşi, la 28 aprilie 1849, “într-un apartament al Spitalului Sf. Spiridon” ( Opinia – din 2 februarie 1911), ca unicul fiu (mai avea două surori) al neuitatului chirurg Ludovic Russ senior (“Papa-Russ”), “în vremuri, cel mai mare chirurg al Iaşului”, a cărui faimă depăşise graniţele ţării (Serbia, Rusia, Austria).

Familia sa distinsă, originară din Riga, se stabilise ulterior în Austria de Jos, când o întâmplare, am spune noi astăzi, a făcut ca tatăl său să vină la Iaşi (1841), de care apoi a rămas intim legat, “nefiind

prilej pentru a nu-şi arăta cele mai calde şi statornice sentimente de iubire pentru ţară” (R. Şuţu, 1928).

Iată întâmplarea, aşa cum o redă Rudolf Şuţu.Ducele de Chambord, în trecere prin Austria, suferă un grav

accident de trăsură, având drept urmare fractura unui picior. Somităţile medicale austriece din acele timpuri recomandau amputaţia piciorului, dar tânărul doctor Ludovic Russ (care abia terminase studiile la Viena), chemat şi el, prin grijile sale dibace reuşeşte să-i salveze piciorul, ducele restabilindu-se pe deplin. Aceasta a contribuit la crearea renumelui chirurgului L. Russ senior şi i-a atras recunoştinţa şi ataşamentul ducelui de Chambord, care era “o bună cunoştinţă” a lui Mihai Vodă Sturdza, de care era “cinstit” cu rangul de spătar. Mihai Vodă Sturdza tocmai era în căutarea unui specialist chirurg “de care era mare lipsă în Moldova”, şi, la recomandarea ducelui de Chambord, îl cheamă pe dr. L. Russ senior la curtea sa, acesta rămânând definitiv la Iaşi unde, la vârsta de 25 de ani, îşi va începe ilustra sa carieră de chirurg.

Ludovic Russ junior urmează cursul primar la Iaşi, apoi studiile liceale (Piaristen Gymnasium) şi Facultatea de Medicină la Viena, obţinând diploma de medic la 30 martie 1874; titlul tezei de doctorat a fost: “Aus der Steinsammlung des Spitals Sf. Spiridon Iassi” (1873).

68

Studiile medicale şi le-a făcut sub îndrumarea unor iluştrii maeştri: Hyrtl, Skoda, Opoltzer şi Billroth, la acea vreme şcoala medicală vieneză bucurându-se de o frumoasă reputaţie.

Reîntors în ţară, el este numit medic comunal, funcţiune pe care o va ocupa apoi prin concurs şi în care va lucra până în 1883, contribuind prin această activitate la îmbunătăţirea stării sanitare a vechii capitale a Moldovei.

La 22 ianuarie 1875 a fost numit medic secundar la Secţia chirurgicală a spitalului Sf. Spiridon, post pe care l-a ocupat şi în care a funcţionat până în 1881.

Se vede clar că, la început, dr. L. Russ junior s-a îndreptat spre ramura chirurgicală (a fost chiar timp de un an – 1881/1882 – profesor suplinitor de patologie chirurgicală la Facultatea de Medicină Iaşi), ca şi ilustrul său tată, dar “firea lui blândă, fineţea şi perspicacitatea inteligenţei sale, se împăcau mai bine cu problemele mai obscure, dar şi mai captivante, ale diagnosticului şi terapeuticii medicale” (C. Bacaloglu, 1911). Astfel că, în 1882, dr. L. Russ junior este transferat la Clinica I Medicală, al cărui coordonator va rămâne până la moartea sa (1911).

În calitatea sa de profesor de clinică medicală, întâi provizoriu, apoi titular, dr. L. Russ junior “a învăţat pe studenţii facultăţii de medicină nu numai arta de a vindeca pe bolnavi, dar a infiltrat în inimile lor şi duhul blândeţii, al răbdării, al milei faţă de bolnavi şi astfel le-a arătat cărarea pe care trebuie să o urmeze în cariera lor medicală” (E. Riegler, 1911).

L. Russ junior a manifestat deosebit interes pentru instrucţiunea clinică a studenţilor şi a prezidat 53 teze de doctorat în medicină şi chirurgie, lucrări efectuate sub îndrumarea şi controlul său.

Timp de 2 ani (1900 – 1902) ca decan al Facultăţii de Medicină din Iaşi, a diriguit această instituţie aducând reale îmbunătăţiri tinerei facultăţi.

Remarcabil diagnostician, “se apleca cu aceeaşi dragoste şi devotament la suferinţa celor din straturile cele mai înalte ale societăţii de atunci ca şi a sărmanilor lipsiţi de mijloace zilnice”, atât în consultaţiile private, cât şi la Spitalul Sf. Spiridon (unde a lucrat 36 de ani). De asemenea, între 1888-1911, la Spitalul de Copii „Caritatea” a continuat opera tatălui său, care a fost unul din fondatorii acestui spital.

Demnă de reţinut este şi activitatea neîntreruptă (25 de ani) ca medic primar al Băilor Slănic Moldova “ridicând prestigiul acestei staţiuni balneare şi îndrumând românii a uita drumul străinătăţii pentru îndreptarea sănătăţii lor prin balneoterapie” (C. Bacaloglu).

69

Prof. dr. L. Russ junior a desfăşurat şi o rodnică activitate ştiinţifică, constând în studii clinice şi balneologice, comunicări şi referate, o bună parte din rezultatele experienţei sale clinice fiind consemnate în Analele Casei Spitalului Sf. Spiridon şi Buletinul Societăţii de Medici şi Naturalişti Iaşi. Cităm câteva dintre aceste teme: asfixia asimetrică a extremităţilor; despre sarcomul cerebral; efectele apelor de Slănic Moldova; rupturile splinei; consideraţiuni asupra poliomielitei subacute etc.

A participat ca delegat al Facultăţii de Medicină Iaşi la congresele de la Moscova, Roma şi Viena şi a ocupat (în mai multe rânduri) funcţia de preşedinte al Societăţii de Medici şi Naturalişti Iaşi, ca şi pe aceea de vicepreşedinte al Colegiului Medical.

Ca o dovadă vie a legăturilor adânci pe care cele două generaţiuni le stabiliseră cu ţara românească, a comportamentului său de bun român, cu inima caldă şi plină de patriotism, stă activitatea sa de medic de batalion şi şef al ambulanţei din Divizia a IV-a activă, care a funcţionat pe câmpul de luptă de la luarea Griviţei (30 august 1877) şi până la căderea Plevnei. Pentru aceasta a fost recompensat cu decoraţiuni româneşti („Crucea trecerii Dunării” şi „Apărătorii independenţei”), precum şi ruseşti („Sf. Stanislas” şi „Sf. Ana”).

“Faţa lui blândă, ochii plutitori, expresiunea senină, privirea lui sinceră, toate acestea dădeau un farmec şi mai puternic cuvintelor lui împăciuitoare şi convingătoare” (E. Riegler, 1911).

L. Russ junior îşi păstra o maiestoasă izolare şi rezervă, acel “decens habitus” pe care-l cereau anticii oricărui discipol al lui Esculap, îmbinând cele două calităţi care se cer unui medic, ştiinţă şi inimă.

Conturând personalitatea profesorului L. Russ jr., în încheierea necrologului rostit la moartea sa (31 ianuarie 1911), prof. C. Bacaloglu cita o frază din Leonardo da Vinci: “după cum o zi bine întrebuinţată, dă bucurie somnului, tot astfel o viaţă de muncă, dă seninătate morţii”.

M.D. Datcu

70

LEON SCULY 1853 – 1912

Primul decan al Facultăţii de Medicină

S-a născut în 1853. A urmat studiile liceale la Paris, iar facultatea la Montpellier şi Paris. Obţine diploma de Doctor în medicină la Paris, apoi se reîntoarce în ţară, unde este numit iniţial medic secundar în serviciul doctorului L. Russ senior, sub îndrumarea căruia îşi desăvârşeşte pregătirea.

Tinereţea i-a alimentat o neobosită energie care l-a ajutat să devină, printr-o muncă susţinută, un renumit profesor. În 1879, la 26 de ani, este numit profesor de anatomie şi histopatologie la facultatea nou creată a Universităţii din Iaşi.

A ţinut lecţia inaugurală la Facultatea de Medicină din Iaşi, fiind primul decan al acestei facultăţi, între 1879-1881. A iubit cu patimă Facultatea de Medicină, luptând împotriva desfiinţării ei. A făcut parte din delegaţia condusă de A.D. Xenopol, care a obţinut revenirea la decizia de desfiinţare şi a obţinut fonduri pentru construirea sediului viitoarei universităţi. În 1881 preia prin transfer Catedra de Clinică Chirurgicală, pe care o va deţine până la moartea sa, în 1912. Alături de profesorul Ludovic Russ senior a pus bazele şcolii de chirurgie din Iaşi, o şcoală care a dat pe parcursul a două decenii reprezentanţi de seamă ai chirurgiei româneşti.

A introdus „lecţiile la patul bolnavului” la Facultatea de Medicină din Iaşi. Din 1890, datorită unor conflicte cu Epitropia Spitalelor „Sf. Spiridon”, clinica este transferată timp de 3 ani, perioadă în care, prin entuziasmul şi dorinţa de a continua şi perfecţiona un învăţământ abia creat, profesorul L. Sculy operează şi ţine cursurile într-un alt local închiriat de către Ministerul Instrucţiunii.

Profesorul Sculy era un bun chirurg, pasionat de profesiunea sa, considerând posibilităţile chirurgiei ca fiind foarte mari. A practicat pentru prima dată în ţară metoda Delorme, histerectomiile supravaginale,

71

laminectomiile, gastro-enteroanastomozele. A fost un precursor al neurochirurgiei româneşti operând plăgi cranio-cerebrale, meningocele.

În cursul celor 26 de ani cât a fost profesor, Leon Sculy a fost călăuzit de un remarcabil spirit ştiinţific, fiind mereu la curent cu ideile noi care revoluţionau chirurgia. Profesorul Sculy introduce în clinică autoclavul, apa sterilizată pentru spălatul mâinilor şi chiar imaginează un aparat pentru sterilizarea materialului de sutură; înlocuieşte sublimatul cu alte substanţe antiseptice mai puţin toxice, cum ar fi apa oxigenată. Fiind convins de importanţa examenului radiologic, în 1899, la scurt timp după epocala descoperire a razelor Roentgen, instalează în serviciu primul aparat de roentgen diagnostic.

A creat la Iaşi şcoala de chirurgie având ca reprezentanţi pe Ernest Juvara, Ion Tănăsescu, Paul Anghel, Nicolae Hortolomei. Datorită activităţii sale, meritelor şi prestigiului pe care şi l-a creat, profesorul Sculy a fost ales în Comitetul Naţional pentru Congresul Medicilor de la Paris.

P. Anghel ne oferă o descriere a profesorului Leon Sculy: „... avea o figură fină, simpatică, purta favorite, era de talie mijlocie, bine legat, foarte inteligent şi foarte mucalit”.

E. Târcoveanu

72

GABRIEL SOCOR1849 – 1928

Primul profesor de fiziologiela Iaşi

Gabriel Socor a fost absolvent al Facultăţi de Medicină din Viena şi elev al marelui neurofiziolog Ernest von Brücke.

La vârsta de doar 32 ani, prof. Socor începe munca de organizare şi dotare a laboratorului de fiziologie, care avea să devină în scurt timp unul din cele mai utilate laboratoare ale Facultăţii de Medicină din Iaşi şi, ulterior, din ţară. Datorită calităţilor pedagogice deosebite şi prestigiului şcolii care l-a format, prof. Socor izbuteşte să impună fiziologia ca disciplină de bază încă de la începuturile învăţământului ieşean.

Ilustrativ din acest punct de vedere este faptul că într-un raport înaintat Ministerului Instrucţiunii Publice, în 1886, de un grup de profesori, din care făceau parte Emanoil Riegler, Gabriel Socor şi alţii, se spune: „Medicul care nu cunoaşte profund fiziologia, nu merită a purta acest nume”.

Pe plan didactic, prof. Socor introduce lucrările practice în activitatea cu studenţii anului II de medicină, acordând atenţie deosebită atât lucrărilor de fiziologie experimentală propriu-zise, cât şi cunoştinţelor de chimie fiziologică.

Cursurile sale libere, ilustrate cu demonstraţii şi fapte experimentale de laborator, impresionau prin claritate şi conţinut.

Conştient de necesitatea informării şi a actualizării permanente a cursului, atât ca profesor, cât şi ca decan al facultăţii, prof. Socor a militat pentru creşterea fondului de cărţi şi şi-a tipărit cursul.

Având şi titlul de medic primar oftalmolog, din 1897 a suplinit timp de 16 ani şi Catedra de Oftalmologie.

În dubla calitate de fiziolog şi clinician, prof. Socor pune bazele medicinii experimentale la Iaşi, desfăşurând o valoroasă activitate ştiinţifică, care poartă amprenta neurofiziologică a maestrului său. Cercetările privind raportul dintre oboseala intelectuală şi forţa

73

musculară, ca şi cele de psihofiziologie sau fiziologie oculară sunt, de altfel, printre primele de acest gen în medicina românească.

Atenţia deosebită acordată sistemului nervos rezultă şi din faptul că şapte din cele 21 de teze efectuate sub conducerea prof. Socor, abordează probleme de neurofiziologie, puţin studiate până atunci. Ca exemplu poate fi menţionată teza de doctorat a viitorului său asistent Vasile Catană, din 1894, intitulată: „Relaţii biodiagnostice între creier, inimă şi stomac”, sau lucrarea absolventului Mendel Louis din 1907: „Contribuţii la studiul psihofiziologiei medicale”.

Aceste câteva aspecte ale activităţii didactice şi ştiinţifice depuse de prof. Gabriel Socor între anii 1881 – 1919, reflectă startul prestigios luat de învăţământul fiziologic ieşean.

În ocrotirea sănătăţii, Gabriel Socor, preconiza măsuri profilactice pe care nu le vedea posibile decât prin importante transformări sociale.

I. Hăulică, E. Târcoveanu

74

ION VINTILESCU1881 - 1954

Întemeietorul învăţământului farmaceutic ieşean

Un moment important în evoluţia învăţământului farmaceutic la Iaşi a fost numirea profesorului Ion Vintilescu ca titular al Catedrei de Farmacie chimică şi Galenică, în 1913, catedră pe care o conduce până în anul 1916, an în care a fost transferat la Facultatea de Medicină din Bucureşti.

Farmacistului Ion Vintilescu, absolvent al Şcolii Superioare de Farmacie din Bucureşti, licenţiat al Şcolii Superioare de Farmacie din Paris, licenţiat şi în Ştiinţe naturale, Doctor în farmacie şi Doctor în ştiinţe naturale i se datorează reorganizarea învăţământului farmaceutic.

Vasta pregătire în domeniul chimiei şi pasiunea pentru farmacie l-au îndreptăţit să afirme: „Să nu se uite că învăţământul farmaceutic este un învăţământ aplicat şi are menirea de a forma specialişti care să asigure ţării factorul medicament, care se prezintă în momentul de faţă sub forme din cele mai complexe şi variate”.

Au rămas vii în memoria generaţiilor de farmacişti cuvintele adresate studenţilor care străbat prin timp ca un adevărat testament: „Noi am luptat din greu să creăm o facultate de sine stătătoare, acum trebuie să muncim cu toţii ca să o menţinem şi să-i consolidăm prestigiul. Noi, cei mai bătrâni, am făcut o facultate, voi cei tineri aveţi datoria să-i întăriţi necontenit poziţia… . Sunt mulţumit că văd cum facultatea rămâne în mâini sigure şi este susţinută de energia profesorilor mai tineri. Am încredere în valoarea posibilităţilor lor şi de aceea plec fără grijă, fiind pe deplin convins că ei vor duce şcoala mai departe spre deplina ei înflorire”.

Rodica Cuciureanu

75

Creatorii de şcoală

77

PAUL ANGHEL1869 – 1937

Personalitate a şcolii chirurgicale ieşene

Paul Anghel s-a născut la 30 noiembrie 1869 la Iaşi. După terminarea cursurilor secundare se înscrie la Facultatea de Medicină din Iaşi, dar în 1890 se transferă la facultatea din Bucureşti.

În 1893 pleacă la Paris unde efectuează stagiile de externat şi internat la profesorii Jallaguier, Bouilly şi Reclus, care au exercitat o influenţă puternică asupra personalităţii sale medicale.

Pentru stagiile efectuate în spitalele din Paris a fost distins cu Medalia de Bronz a Asistenţei Publice Franceze. La 1 iunie 1897

îşi susţine teza intitulată „Patogenia apendicitei” obţinând Diploma de doctor a Facultăţii de Medicină din Paris.

Revenind în ţară, este angajat la Spitalul Militar Central din Bucureşti, cu grad de locotenent, unde lucrează în Serviciul de Chirurgie al profesorului Demostene. Este numit apoi doctor la Spitalul „Carmen Sylva”.

După un scurt stagiu ca medic al Spitalului din Broşteni (Neamţ), unde operează în condiţii precare, îşi continuă ascensiunea fiind numit chirurg secundar în serviciul profesorului C. Botez la Iaşi.

În 1898, când se înfiinţează Societatea Română de Chirurgie, profesorul Paul Anghel figurează printre membrii fondatori, alături de Thoma Ionescu, Severeanu, E. Juvara.

În 1903 îşi susţine teza de docenţă cu un studiu asupra protezelor şi este numit şef de clinică în serviciul profesorului Leon Sculy. De la această dată, recunoscându-i-se meritele, suplineşte diferite catedre de la Facultatea de Medicină (Medicină operatorie), iar în calitate de medic primar al Spitalului „Sf. Spiridon” îndeplineşte funcţia de profesor de clinică.

Pentru activitatea şi meritele sale, în 1906 este decorat cu Ordinul „Coroana României” în grad de Cavaler.

79

Între 1908 şi 1913, pe lângă activitatea de la Spitalul „Sf. Spiridon”, operează şi la Spitalul Israelit din Iaşi.

În 1913 este mobilizat, cu gradul de colonel, pentru campania din Bulgaria; participă la întreg războiul, din 1916 până în 1918.

Este numit, la 1 ianuarie 1922, titular al Catedrei de Patologie externă. După plecarea la Bucureşti a profesorului N. Hortolomei, în 1931, profesorul Paul Anghel este numit titular al Clinicii I Chirurgie, unde funcţionează până în 1937.

Între anii 1935-1937, până la venirea profesorului E. Aburel, a suplinit cursul de clinică obstetricală.

Atât în munca practică la patul bolnavului ca fin diagnostician şi abil operator, cât şi în activitatea ştiinţifică şi didactică, profesorul Paul Anghel s-a impus ca unul din marii maeştrii ai chirurgiei ieşene.

În decursul vieţii sale de chirurg a publicat numeroase lucrări, din care se constată ingeniozitatea sa în căutarea de noi metode, între care cităm „Un procedeu de proteză osoasă prin scoabe metalice” (1898), metodă apreciată în cadrul Societăţii de Chirurgie din Paris de către Reclus.

În aceeaşi categorie sunt lucrările sale asupra grefelor osoase, un nou procedeu de osteoplastie în dezarticulaţiile genunchiului, ca şi ameliorarea procedeului de ligamentopexie uterină a lui Alquier-Alexander.

Din 1901 devine membru al Societăţii de Medici şi Naturalişti şi publică în Buletinul societăţii numeroase articole de tehnică chirurgicală şi ortopedie.

A publicat multe articole în străinătate, în special în Presse Medicale.

Lecţiile de la catedră, dar mai ales discuţiile zilnice de la patul bolnavului sau de la masa de operaţie erau întotdeauna privite prin prisma experienţei proprii, ceea ce le dădea calitatea de a fi fapte pozitive, trăite, care se întipăreau definitiv în mintea studenţilor şi a tinerilor colaboratori.

Datorită unei practici îndelungate şi analizei amănunţite a fiecărui fapt întâlnit, profesorul Paul Anghel dobândise acel simţ clinic excepţional, care nu este altceva decât rezultatul unei culturi medicale complete şi experienţei acumulate cu fiecare caz analizat în spirit critic.

Era pătruns de un larg umanitarism, care i-a condus tot timpul vieţii atitudinea sa faţă de bolnavi, studenţi, faţă de oameni în general. Cei pe care îi îngrijea simţeau apropierea şi căldura celui care, el însuşi suferind, înţelegea mai profund durerea umană.

80

Avea un talent literar deosebit, moştenit probabil din familie. A scris numeroase articole despre înaintaşi.

Prin munca şi spiritul său ingenios, prin apropierea faţă de bolnavi, prin ţinuta sa demnă, profesorul Paul Anghel rămâne una dintre figurile proeminente ale Facultăţii de Medicină din Iaşi.

E. Târcoveanu

81

CONSTANTIN BACALOGLU1871 – 1942

Şeful Clinicii I Medicale în perioada 1912-1930

Constantin Bacaloglu, de origine macedoniano-română, s-a născut în Bucureşti la 9 noiembrie 1871, ca fiu al unui funcţionar cu 6 copii.

A făcut studiile liceale la Bucureşti, la Liceul „Matei Basarab”. În paralel cu liceul, elevul Bacaloglu este înscris şi frecventează regulat Conservatorul de Muzică din Bucureşti (mai târziu, Bacaloglu a susţinut la Paris un concert de vioară, care este anunţat pe acelaşi afiş cu George Enescu; îi plăcea să spună că urechea sa muzicală l-a ajutat adeseori la diagnostic).

Studiul medicinii l-a început la Facultatea din Bucureşti în 1889, pentru ca apoi, în 1890, să plece la Paris, unde a absolvit facultatea de medicină. Ulterior, activitatea sa ca extern şi intern a spitalelor din Paris, îl arată ca pe un tânăr pasionat de cunoaştere, extrem de muncitor, dotat cu calităţi deosebite pentru studiul medicinii.

La concursul de internat din anul 1896 se clasifică al 16-lea din 60 de candidaţi. Lucrul său este metodic, susţinut; în cursul celor patru ani de internat la Paris a căutat să studieze toate cazurile interesante din serviciile spitalelor „Charité”, „Beaujon” şi „Enfants malades”. Câştigă încrederea bolnavilor şi a superiorilor săi, Robin, Lancereaux, Troisier, Achard, care i-au acordat o iniţiativă largă, de multe ori încredinţându-i direcţiunea serviciului.

Dă lecţii de medicină clinică şi laborator studenţilor străini şi francezi. Este preocupat de ideea de a-şi petrece cât mai fructuos timpul pentru formarea sa profesională în decursul celor 10 ani de la Paris. La sfârşitul acestei perioade se declară oarecum mulţumit: “Sper că am împlinit cu folos pentru mine şi pentru ţară cei 10 ani petrecuţi la Paris”.

Încă din această epocă dovedeşte aplicaţie şi obţine rezultate în cercetare, materializate prin redactarea şi publicarea în volum a lecţiilor lui Lancereaux, la cererea acestuia. Un studiu clinico-pediatric îi aduce în

82

1900 titlul de “laureat al Facultăţii de Medicină din Paris”- premiul Monthion.

Teza sa de doctorat, susţinută în decembrie 1900, intitulată “Asupra inimei în febra tifoidă”, a fost apreciată ca excelentă (calificativul este “extremement bien”) şi obţine a doua oară titlul de “laureat” al Facultăţii de Medicină din Paris.

Întors în ţară, dr. Constantin Bacaloglu continuă seria de examene şi concursuri, considerând această cale ca singura metodă de dezvoltare şi promovare în cariera medicală. În ianuarie 1901 trece examenul de liberă practică şi este numit şef de lucrări la Institutul de Anatomie Patologică şi Bacteriologie condus de Victor Babeş. În 1903 îşi trece examenul de docenţă şi este numit şef de clinică la Spitalul Colţea, în serviciul profesorului Stoicescu.

În 1905 este numit profesor agregat de patologie internă la Facultatea de Medicină din Iaşi. În 21 iunie 1911, în urma unui strălucit concurs“, suie scările de marmură ale Universităţii ieşene, devenind profesor agregat definitiv”.

În războiul din 1914 a condus un spital de evacuare pe frontul din Transilvania, apoi a condus Spitalul de campanie din Roman, Spitalul de contagioşi Bacău, transformat apoi în lazaret, Spitalul de exantematici de la Galata, Spitalul Sf. Spiridon, Şcoala Vasile Lupu (Iaşi), transformată în lazaret.

A fost decorat cu “Steaua României” în grad de ofiţer cu spadă şi Crucea “Meritul Sanitar” clasa I.

În memoriul său de lucrări ştiinţifice (1906) se declară adeptul concepţiei medicale anatomo-clinice. Este de părere că “nimeni nu poate fi un clinician bun , dacă la baza formaţiunii clinice nu pune bacteriologia şi anatomia patologică”. În 1929, în cuvântul introductiv al “ Clinicilor medicale”, influenţat de progresele medicinii contemporane, adaugă necesitatea investigaţiilor funcţionale electrocardiografice şi biochimice, necesitatea muncii în echipă. Dar “toate trebuie să plece de la bolnav şi să se întoarcă la bolnav, pentru ca în urmă să analizăm toate armele terapeutice ce ne stau la îndemâna spre a obţine vindecarea”.

La Iaşi, în perioada 1911-1929, se face rapid cunoscut şi apreciat ca un eminent practician internist, şef de clinică, creator de şcoală medicală şi promotor al unor cercetări medicale de înaltă ţinută şi rigoare ştiinţifică. Fondează aici o Societate anatomo-clinică, care a funcţionat între 1922-1930. Lucrarea sa cea mai reprezentativă din epoca ieşeană este volumul “Clinici medicale”, publicată în toamna anului1929 la Editura “Presa Bună”, care a primit premiul Academiei Române şi al Academiei Franceze de Medicină. Emile Sergent caracterizează lucrarea

83

sa ca fiind demnă de principiile trasate în medicina internă de marele T. Laennec: studiu anatomo-clinic şi rigoare ştiinţifică în dirijarea observaţiilor clinice.

Între 1930-1942 prof. C. Bacaloglu funcţionează la Bucureşti, mai întâi ca succesor al marelui V. Babeş, apoi ca profesor de clinică la Spitalele Filantropia şi Colţea.

Activitatea ştiinţifică a prof. C. Bacaloglu este reprezentată prin 260 de lucrări cu tematică diferită, din care amintim: „Anevrism al cordului (consecutiv unui infarct miocardic)”; „Aplazia arterei aortice şi nefrita scleroasă”, „Clasificarea anatomo-clinică a trombozei aortei”; „Tromboza aortei abdominale cu gangrena uscată a membrului inferior stâng”; „Epiteliom al veziculei biliare dezvoltat pe o veziculă plină cu calculi”; „Tromboza neoplazică a venei porte”; „Chistul hidatic al inimii”; „Blocare incompletă cu tahicardie sinusală într-un caz de tuberculoză pleuro-peritoneală” ş.a.

Ţine câteva conferinţe remarcabile, între care cea din 1901 “Despre neurastenie” (apărută în broşura „1911”) pe care o declara “atât de răspândită, rezultat al surmenajului şi diferitelor intoxicaţii ”(memoriu din 1906) sau “Frederich Chopin şi Eminescu din punct de vedere medical”.

În seara de 29 februarie 1936, 210 prieteni, colegi şi elevi ai maestrului s-au adunat spre a-l consacra şi sărbători la 35 de ani de activitate didactică, cu ocazia transferării sale la Clinica Medicală a Spitalului Colţea.

Cine era C. Bacaloglu omul, cum era acest om, care polariza în jurul sau prieteni, discipoli de bună calitate, anula conflicte şi “răspândea în cercul medical acea floare rară a armoniei?”

Poate cea mai frumoasă şi fidelă descriere a omului Bacaloglu este aceea realizată de ieşeanul Florin Sion: “figura sa e poarta unui mare suflet: sensibil, iubitor de ştiinţă şi înaripat, dublat de pasiunea frumosului. O masivă construcţie sufletească, o privire blândă, surâzătoare, visatoare, care pare că iscodeşte necontenit, profilate departe în zări senine, zările ştiinţei, binelui şi frumosului”. Înţelegea cu mintea şi inima, omul suferind, acorda consultaţii oricui şi oricând; iubea natura, în perioada ieşeană fiind deseori văzut în excursii la Bârnova, cu studenţii şi colaboratorii.

Într-o vreme când mulţi se lansau în cariera medicală universitară prin intermediul politicianismului, dr. C. Bacaloglu afirma: “ca medic nu trebuie să facă politica, spre a putea sluji mai bine intereselor profesiei şi ale bolnavului”. Fotografiile timpului său îl arată cel mai adesea în halat

84

alb, aplecat asupra unei cărţi sau la microscop. Foloseşte întotdeauna blândeţea şi convingerea în egală măsura cu studenţii şi colaboratorii.

În calitate de decan al Facultăţii de Medicină (1920 - 1922) reuşeşte să evite în multe rânduri consecinţele, nu rareori sângeroase, ale mişcărilor studenţeşti care au avut loc la Iaşi în anii 1922 -1923. În acele vremuri, când “zodia violenţei stăpâneşte lumea şi isteria este moda” (N. Iorga), asociat punctului de vedere al prof. P. Bogdan, C. Bacaloglu optează pentru “lupta de idei, nu cu bâta”, „să căutăm să luminăm studenţimea” (S. Neagoe) şi “studenţilor, indiferent de origine, să li se deschidă sălile de disecţie şi porţile spitalului“. Vorbind despre el însuşi, C. Bacaloglu se caracterizează astfel: “socotesc că e bine ca tineretul să-şi aducă aminte în ceasurile grele că şi eu , ca şi dânşii, am avut de luptat cu multe şi adesea nedrepte greutăţi. În tot trecutul meu grija de căpetenie a fost aceea de a fi dascăl bun, înţelegător al sufletelor celor tineri, pe cât am putut, îndrumător pe căile cele mai bune ale muncii productive şi al patriotismului constructiv“.

C. Bacaloglu s-a stins din viaţă la 4 mai 1942 la Bucureşti. Şi-a acceptat cu înţelepciune boala şi moartea (era un vechi diabetic); internat la clinica profesorului Amza Jianu, moare în urma unei complicaţii, după o intervenţie chirurgicală, la vârsta de 71 de ani.

M.D. Datcu

85

PETRE BALMUŞ1914 – 1988

Întemeietor al şcolii ieşene de reumatologie - balneologie

Să treci prin viaţă ca un învigător, să ştii să insufli pasiune pentru cunoaştere, să dai din ceea ce ai dobândit, să fii deschizător de drumuri şi să creezi şcoala medicală, să ştii să cucereşti ambientul uman cu impetuozitate şi jovialitate, înseamnă să fi cu adevărat o personalitate ce contribuie la făurirea de personalităţi şi la înfăptuirea progresului.

Aşa a fost şi a rămas prof. Petre Balmuş, întemeietorul disciplinei şi şcolii de Reumatologie si Balneofizioterapie din Universitatea de Medicină Iaşi, în sufletul colegilor şi elevilor săi.

Născut în 1914, a traversat ca elev şi student o perioadă istorică dificilă care i-a întărit ideea că numai munca şi instruirea continuă, gândirea profundă şi scrutarea viitorului sunt elemente esenţiale ale vieţii.

În 1959, fostul elev al profesorilor Tudoranu, Slătineanu şi Ştefan Nicolau, cu o bogată experienţă de bacteriolog şi internist preia conducerea clinicii ce funcţiona la Spitalul Parhon.

Pregatirea profundă, susţinută de o permanentă sete de acumulare, a stat la baza adâncirii activităţii domniei sale şi a clinicii pe care o conducea, în domeniul reumatologiei şi balneofizioterapiei, specialităţi în care a creat o şcoală, a cărei numerosi elevi sunt astăzi cadre de bază atât la cele două clinici ale Spitalului Clinic de Recuperare, cât si la policlinicile şi spitalele din oraşul şi judeţul Iaşi, din alte judeţe din ţară şi din afara graniţelor.

De-a lungul timpului activitatea prof. dr Balmuş a fost complexă şi meritorie şi câteva sublinieri se impun a fi făcute.

Trebuie amintit în primul rând că în cadrul clinicii (Spitalul nr. 2) a organizat nu numai explorarea paraclinică (un laborator de biochimie în care s-au efectuat tehnici de explorare moderne pentru acea perioadă: - electroforeza cu fotoînregistrare electrică a fracţiunilor proteice,

86

cromatografie, fotoînregistrare electrică a presiunii venoase cu aparatul Moritz von Tabora sau cu aparatul Claude, măsurarea presiunii tisulare periferice – Cachera), dar a contribuit şi la dezvoltarea sectorului de hidrobalneo-terapie punând accentul pe terapia recuperatorie a aparatului locomotor.

Fiind convins de importanţa colaborarii cu chirurgii ortopezi în tratamentul recuperator al artrozelor, poliartritei si spondilitei anchilopoetice etc., Prof.P. Balmuş a făcut demersurile necesare pentru crearea pe lângă clinică a unui serviciu de chirurgie ortopedică cu un număr de 20 paturi (prin cedare de spaţiu şi finanţare). Această acţiune s-a dovedit a fi deosebită şi unicat în ţară.

Deosebit de importantă a fost organizarea la nivelul clinicii de la Spitalul nr. 2, „C. I. Parhon”, în 1962, a laboratorului de izotopi, atât pentru prepararea nămolului şi a băilor radioactive, cât şi pentru diagnosticul osteopatiilor rarefiante cu ajutorul fosforului radioactiv şi a tulburărilor de permeabilitate sinovială cu iod radioactiv.

Prof. dr. Petre Balmuş, pe langă activitatea de cercetare ştiinţifică concretizată printr-un număr de peste 250 lucrări publicate sau comunicate în ţară sau străinătate a realizat invenţii şi inovaţii fiind posesorul a două carnete de inovator pentru “ Aparatul de înregistrare continuă a presiunii venoase” şi “Spondilometru cu înregistrare grafică” şi a unui carnet de inovator pentru “Masa de extensie vertebrală şi reeducare articulară”.

Ca o recunoaştere a activitaţii desfaşurate de Domnia sa profesorul Balmuş a fost o perioadă îndelungată de timp preşedintele Secţiei de Medicină la USSM Iaşi, membru al comisiei de studiu şi combatere a reumatismului din cadrul Ministerul Sănătăţii şi Academiei Române.

De asemenea, a fost membru de onoare al Societăţii Franceze de Reumatologie, iar la al VII-lea Congres de Reumatologie din Anglia din 1971, pentru munca de cercetare depusă în domeniul reumatologiei i-a fost înmânată “Diploma de onoare”.

Majoritatea temelor de cercetare ştiinţifică abordate în lucrările elaborate de Domnia sa au fost de reumatologie şi balneofizioterapie, remarcabile fiind acelea în care a abordat studiul tulburărilor metabolice în reumatismul inflamator şi degenerativ în stransă legatură cu terapia balneologică, precum şi probleme de imunologie clinică a reumatismului inflamator de tip reumatoid. Rezultatele acestei activităţi de studiere a tulburării imunităţii umorale şi celulare în poliartrita reumatoidă şi modul cum acestea sunt influenţate de factorii balneofizicali au fost prezentate la Congresul al XIII-lea de Reumatologie (Kyoto –Japonia, 1973).

87

Gândirea şi simţul clinic deosebit au contribuit la înţelegerea profundă a procesului reumatismal. Domnia sa a introdus la Iaşi terapia combinată în poliartrita reumatoidă, fapt ce s-a întâmplat în lume abia în ultimul deceniu al secolului trecut. De asemenea, osteoporoza, o temă care l-a acaparat vreme îndelungată, a devenit după foarte mulţi ani o problemă de sănatate publică de prim rang pe întreg globul.

Nu putem încheia aceasta succintă rememorare a activităţii fostului profesor universitar Petre Balmuş fără a evidenţia înclinaţia sa spre munca didactică, cu studenţii şi medicii veniţi la diferite stagii de pregştire în clinică. Vizita la bolnavi, referatele, simplele discuţii erau deosebit de instructive, competente şi în acelaşi timp atractive. Culoarea o dădea nu numai flerul medical, noutăţile la zi, ci şi povestirile şi nostimadele, maximele şi aforismele folosite.

Din cele câteva cuvinte spuse cu multă recunoştinţă se conturează personalitatea impetuoasă, copleşitoare a fostului profesor P. Balmuş care a stălucit sub toate aspectele – ca om, ca medic şi ca profesor care şi-a consacrat peste 40 de ani din viaţă activităţii în domeniul ocrotirii sănătăţii, pregătirii de cadre medicale capabile să continue şi să dezvolte şcoala de reumatologie şi balneofizioterapie pe care a creat-o la Iaşi.

Activitatea sa multilaterală şi valoroasă din toate punctele de vedere a fost încununată de înfiinţarea primului spital de recuperare din ţară la noi la Iaşi, în care din nefericire a lucrat puţini ani, dar pe care l-a considerat o bijuterie ce trebuie păzită şi lustruită mereu. A îndrăgit şi a avut atâtea speranţe legate de acest spital, încât, în 1975, cu mult timp înaintea intrării în activitate, a organizat un simpozion de recuperare, pe coperta anunţului fiind prezentă macheta spitalului.

Apoi, după inaugurarea acestuia împreună cu ceilalaţi şefi de clinică, a organizat numeroase simpozioane în semn de omagiu şi de marcare a noului şi a progresului.

Rodica Chiriac

88

GEORGE BOGDAN1859 – 1930

Fondatorul deontologiei medicale ieşene

George Bogdan s-a născut în 1859 şi a urmat Liceul Naţional din Iaşi, pe care l-a absolvit în 1876.

A studiat medicina în Franţa, unde şi-a susţinut şi doctoratul în psihiatrie. Şi-a început activitatea de medic la Spitalul „Sf. Spiridon” din Iaşi şi activitatea didactică la Liceul Naţional, ca profesor de igienă.

În 1891 devine profesor suplinitor al Catedrei de Medicină Legală. În acelaşi an este numit decan al Facultăţii de Medicină şi membru în Senatul Universităţii. În această calitate a militat pentru creşterea numărului

catedrelor de la Facultatea de Medicină din Iaşi, pentru îmbunătăţirea laboratoarelor, înfiinţarea unei biblioteci, burse pentru studenţii fără posibilităţi materiale, precum şi pentru înfiinţarea unei cantine studenţeşti.

George Bogdan devine profesor titular al Catedrei de Medicină Legală în 1895. Predă cursuri studenţilor medicinişti de anul V şi pentru studenţii Facultăţii de Drept.

A fost primul profesor ieşean care a vorbit studenţilor la cursul de medicină legală despre „ştiinţa datoriei”, predând primele noţiuni de deontologie, motiv pentru care poate fi considerat fondatorul deontologiei medicale ieşene. El afirma că medicul trebuie să se conducă în profesia sa după principii morale de „onestitate, modestie, deferenţă”, să fie moralmente răspunzător de faptele sale, iresponsabilitatea considerând-o ca „un trist privilegiu al bolnavilor şi alienaţilor”.

A editat un curs în cinci volume, care cuprindea toată problematica medico-legală, volum considerat cel mai modern şi complet în domeniu pentru acea perioadă.

Practician desăvârşit, a lucrat întreaga viaţă ca medic legist al Parchetului Iaşi şi a editat, în 1915, pentru medicii legişti practicieni, o colecţie de 56 rapoarte medico-legale, rod al experienţei sale, cu o cazuistică exemplificativă deosebită.

89

Opera sa, elaborată în 30 de ani de practică, este vastă şi complexă. În afară de activitatea publicistică medico-legală, G. Bogdan are numeroase lucrări de clinică medicală, rod al experienţei sale de medic care a lucrat toată viaţa în Clinica de Boli Dermato-Sifilitice.

A participat activ la congrese internaţionale de igienă, ocupându-se de educaţia sanitară şi de profilaxie. Practica experimente pe animale, măsurători antropometrice. A adunat un bogat material demonstrativ pentru Muzeul de anatomie patologică medico-legală. Efectua lucrări de microbiologie medico-legală.

Prin toată activitatea sa a reuşit să creeze un nucleu de învăţământ medico-legal la Iaşi, de nivel european.

De asemenea, a pus bazele reţelei medico-legale subordonate Consiliului Sanitar Superior.

A fost rector timp de 6 ani, începând din 1907, perioada în care a propus înfiinţarea unei societăţi studenţeşti, înfiinţarea de noi catedre, construirea căminelor studenţeşti din casele Kogălniceanu.

A iniţiat sărbătorirea a 50 de ani de existenţă a Universităţii ieşene şi a luptat pentru creşterea prestigiului acestui lăcaş de învăţământ.

Om cu înclinaţii spre literatură, erudit şi sensibil, George Bogdan a fost preşedintele Societăţii Franco-Române din Iaşi. A publicat trei nuvele.

A lucrat ca medic în războaiele din 1913 şi 1916 – 1919, fiind distins cu Ordinul de Comandor al Legiunii de Onoare Franceze.

Se stinge din viaţă în 1930.

Gh. Scripcaru, E. Târcoveanu

90

MARIA BRIESE1894 – 1969

Creatoarea şcolii ieşene de endocrinologie

Cea care avea să deţină prima conferinţă de Neurologie şi Endocrinologie la Iaşi, personalitate remarcabilă şi luminoasă de la începuturile dezvoltării acestei discipline, s-a născut în satul Răuseni, judeţul Botoşani, pe 14 martie 1894. Şcoala primară a făcut-o în satul natal în care preotul Gheorghe Serghie, tatăl său, era şi învăţător. Şi-a continuat studiile la Liceul "Oltea Doamna" din Iaşi şi a urmat Facultatea de Medicină din Iaşi în perioada 1914-1920. A avut privilegiul de a se forma pentru profesie sub îndrumarea unor

profesori de excepţie, personalităţi marcante ale culturii româneşti, care i-au imprimat un sistem de gândire modern, ştiinţific, o solidă cultură de tip umanist, dublată de idealuri înalte de patriotism şi o atitudine civică exemplară. În anii de facultate care au coincis nefericit cu cei ai războiului, Maria Serghie a fost confruntată cu austeritatea financiară, dar şi cu suferinţa umană.

În 1918 a avut şansa de a ocupa funcţia de intern bugetar la Spitalul Socola condus de C.I. Parhon. Cunoscută fiind exigenţa profesională a profesorului Parhon în alegerea colaboratorilor, este foarte probabil ca acesta să fi intuit valenţele viitoarei sale colaboratoare încă de pe băncile facultăţii.

Firea studioasă şi rigoarea gândirii Mariei Serghie şi-a găsit un excelent complement în personalitatea de artist a pictorului Otto Arthur Briese (viitor rector al Academiei de Arte Frumoase din Iaşi) cu care s-a căsătorit în anul 1919. Din august 1921, când şi-a obţinut diploma de doctor în medicină şi chirurgie, începe devenirea profesională strălucită a Mariei Briese, marcată de ascensiunea progresivă în ierarhia didactică şi de asistenţă medicală: preparator în 1921, asistent 1923, secundar prin concurs între 1924-1929 la Clinica Neuropsihiatrică a Spitalului Socola, medic consultant în boli nervoase la Casa de Asigurări Sociale din Iaşi (1929-1934). Între 1919-1935 a redactat 46 de lucrări

91

ştiinţifice, prima sa lucrare fiind una de endocrinologie. Domeniile de cercetare abordate ulterior vor purta de asemenea, amprenta orientării asupra implicaţiilor endocrine şi biochimice în patologia neuropsihică. În activitatea de asistenţă medicală s-a distins prin conştiinciozitate aproape exagerată, competenţă profesională, flexibilitate în analiza cazurilor şi terapie. Toate aceste calităţi erau dublate de modestie şi seriozitate care i-au atras deopotrivă respectul bolnavilor şi al colegilor.

În perioada 1935-1941, când a devenit şef de lucrări definitiv, a avut o prodigioasă activitate ştiinţifică materializată în elaborarea a circa 33 de lucrări de specialitate, multe dintre acestea în colaborare cu personalităţi remarcabile ale vieţii medicale ieşene: Leon Ballif, Al. Moruzzi, Zoe Caraman. Publică în Buletin de la Societe Roumaine de Neurologie, Psychiatrie, Psychologie et Endocrinologie (9 lucrări), Revue MedicoChirurgicale de Iassy (10 lucrări), Mişcarea Medicală Română (1 lucrare) şi prezintă comunicări în cadrul Societăţii de Medici şi Naturalişi Iaşi. Legea nr. 386/1942 referitoare la organizarea învăţământului superior a permis înfiinţarea unei Conferinţe de Neurologie şi Endocrinologie la Iaşi, în mod cert din iniţiativa profesorului Parhon care era conştient de existenţa aici a unui cadru didactic capabil să susţină această nouă disciplină. Raportul prin care se menţiona recomandarea ca şeful de lucrări Maria Briese să ocupe această conferinţă menţiona: pregătirea deosebită a acesteia în activitatea ştiinţifică şi, mai ales, în domeniul endocrinologiei şi neurologiei, continuarea activităţii ştiinţifice in acest domeniu de către Maria Briese după plecarea la Bucureşti a profesorului Parhon, obţinerea de către aceasta a tuturor titlurilor ierarhiei medicale în strictă specialitate.

Activitatea de cercetare desfăşurată de Maria Briese, menţionată în acelaşi raport, s-a axat pe anatomia şi patologia sistemului nervos (65 de lucrări), fiziopatologia sistemului endocrin (1 lucrare) lucrări de endocrinologie experimentală (3), sindroame endocrine (4), sindroame tiroidiene (4), sindroame hipofizare (2), sindroame pluriglandulare (7). Studiul "Placenta ca glandă endocrină" a fost citat elogios de către Parhon, Goldstein şi Milcu în „Manualul de Endocrinologie” volumul II. În recomandarea Mariei Briese pentru postul de conferenţiar, comisia de raportori remarca: " doamna doctor Maria Briese posedă pe deplin bogate cunoştinţe teoretice referitoare la fiziopatologia neuroendocrină, tehnici de laborator pentru studiile experimentale şi pentru studiul histologic al sistemului nervos şi al glandelor cu secreţie internă, simţul clinic necesar punerii diagnozelor clinice precise şi un remarcabil dar pentru a face în faţa studenţilor expuneri clare şi foarte bine documentate".

92

După război, mutaţiile de natură politică şi administrativă au făcut ca activitatea Clinicii de Endocrinologie să se desfăşoare în condiţii dificile, dar spiritul ordonat, profesionalismul şi rigoarea în cercetarea ştiinţifică au permis Mariei Briese şi colectivului să-şi continue activitatea. Cercetarea ştiinţifică s-a concretizat în numeroase comunicări în cadrul Societăţii de Medici şi Naturalişti. Direcţiile de cercetare abordate corespundeau unor probleme de sănătate publică, precum cel al guşii endemice, dar şi unor domenii de avangardă pentru acea vreme. Rezultatele cercetării asupra distrofiei endemice tireopate, lucrare programată pentru mai mulţi ani, au fost publicate în 1957 în volumul "Guşa endemică", lucrare coodonată de către Acad. Şt. Milcu.

O serie de lucrări efectuate au fost consacrate influenţelor endocrine asupra metabolismului fosfo-calcic semnalându-se tendinţa hipertiroidienilor de a dezvolta hipercalcemie, hipomagneziemie şi liză osoasă crescută. Osteoporoza de menopauză a fost o altă preocupare a colectivului clinicii din acea perioadă, terapia aplicată la Iaşi fiind o premieră naţională.

Tânărul colectiv a avut o remarcabilă activitate de cercetare continuând colaborarea cu profesorii consacraţi ai timpului: C.I. Parhon, Şt.M. Milcu, Vladimir Buţureanu, Gh.Chipail, constituidu-se echipe multidisciplinare a căror fructuoasă tradiţie este continuată cu real succes şi în prezent.

Între 1949 şi 1964 au fost prezentate circa 30 de comunicări şi rapoarte, atât la reuniunile organizate la Iaşi, cât şi la cele care au avut loc la Bucureşti, Cluj, Tg. Mureş. Conf. dr. Maria Briese şi-a încetat activitatea prin pensionare în anul 1964. Merita din plin titlul de profesor, dar acesta nu a venit în timpul vieţii. Meritele sale profesionale incontestabile nu au contat într-un sistem de învăţământ dominat de politizare excesivă în care calitatea de membru de partid era condiţia, uneori esenţială, a promovării. Acordarea titlului de profesor onorific post-mortem, în 1993, doamnei Maria Briese se constituie ca un gest justificat şi necesar faţă de o personalitate ce l-a meritat pe deplin prin pregătire medicală de excepţie, rigoare şi dăruire în cercetarea ştiinţifică şi dăruire faţă de semeni.

E. Zbranca, Voichiţa Mogoş

93

ILIE BURSUC1923 – 2002

Creatorul şcolii de fizică medicală

Profesorul dr. Ilie Bursuc s-a născut la 30 iunie 1923 în judeţul Botoşani, în comuna Cristeşti, unde părinţii săi, împreună cu dascălul satului, îi îndrumă paşii către o viaţă de muncă cinstită. La terminarea primelor patru clase primare se înscrie la Liceul “Anastasie Başotă” din comuna Pomârla, judeţul Botoşani. Bacalaureatul îl susţine în sesiunea iunie-iulie 1942, la Liceul “Ştefan cel Mare” din Suceava.

În luna octombrie 1942 intră, prin concurs, la Facultatea de Ştiinţe, secţia

fizico-chimice a Universităţii “Al. I. Cuza” din Iaşi. Vremurile vitrege de război determină întreruperea cursurilor facultăţii în perioada noiembrie 1943-iulie 1945. Fiind încorporat, urmează cursurile Şcolii de Ofiţeri de Rezervă de la Ghencea-Bucureşti, după care este trimis pe front, participând la luptele pentru apărarea antiaeriană a Bucureştilor şi a oraşului Brno din Cehoslovacia. Pentru participarea sa la Cel de-al Doilea Război Mondial a fost decorat cu medalia “Crucea Comemorativă a Celui de-al Doilea Război Mondial”.

După terminarea războiului, în 1945, prof. dr. Ilie Bursuc reia cursurile facultăţii, pe care o termină în 1948, cu “Magna Cum Laudae”. Fiind remarcat ca student, îşi începe activitatea didactică încă din timpul studenţiei, ca profesor suplinitor la Liceul Naţional din Iaşi (1947).

La 1 octombrie 1950 vine la Iaşi ca asistent la Institutul Politehnic “Gh. Asachi”, iar la 1 septembrie 1956 se transferă la Facultatea de Matematică-Fizică a Universităţii “Al. I. Cuza”, unde a fost încadrat tot pe postul de lector pe care fusese promovat în cadrul Catedrei de Fizică de la Institutul Politehnic.

La Universitatea “Al. I. Cuza” a urmat treptele ierarhiei didactice, deşi era o perioadă în care promovările se făceau destul de greu. La Universitate îşi începe activitatea la Catedra de Electricitate şi

94

Magnetism, condusă de renumitul academician Ştefan Procopiu, sub îndrumarea căruia îşi elaborează şi teza de doctorat.

În anul 1961 este avansat conferenţiar, iar la 1 octombrie 1969 ocupă, prin concurs, postul de profesor la Catedra de Fizică Moleculară, catedră înfiinţată sub îndrumarea sa. La această catedră se ocupă, în calitate de şef de catedră, de îndrumarea cadrelor tinere şi de reorganizarea diferitelor laboratoare existente, precum şi de organizarea de laboratoare la disciplinele nou introduse ca urmare a dezvoltării continue a Facultăţii de Fizică, desprinsă în 1963 de Facultatea de Matematică. In aceeaşi funcţie rămâne până în 1993 când, împlinind vârsta de pensionare, prin decizie ministerială rămâne profesor consultant la aceeaşi catedră.

În activitatea sa profesorul dr. Ilie Bursuc a păstrat un echilibru între activitatea didactică şi ştiinţifică, între interesul pentru formarea unor colective de cercetare şi interesul pentru educarea studenţilor. Omenia lui cucerea şi stârnea simpatie printre tineri. Fiind didact prin vocaţie, s-a bucurat de stimă şi a rămas în memoria celor care i-au audiat numeroasele cursuri, predate cu pasiune şi pricepere: Electronică şi Optică Electronică, Electricitate şi Magnetism, Mecanică, Acustică, Fizică Moleculară şi Căldură, Fizica Corpului Solid, Fizica şi Tehnologia Solidului şi Semiconductorilor, Fizică Farmaceutică etc. Ii plăcea provocarea, de aceea a predat multe cursuri, pentru prima dată, în Facultatea de Fizică şi la Facultatea de Farmacie a Universităţii de Medicină din Iaşi. Fiind printre primii care au predat cursul de Fizică la Facultatea de Farmacie, s-a preocupat de formarea colegilor mai tineri şi de pregătirea seminariilor şi laboratoarelor la Disciplina de Fizică Farmaceutică. Mulţi ani a condus colectivul de cadre didactice de la Facultatea de Fizică care corecta tezele pentru admiterea la Facultăţile de Medicină, Stomatologie, Farmacie.

Profesorul Ilie Bursuc ţinea cursurile cu multă pasiune, cu rigurozitate ştiinţifică, de aceea nu-i era greu să-i determine pe studenţii săi să cunoască exigenţa în evaluarea cunoştinţelor. Folosindu-şi talentul şi experienţa, a scris pentru studenţi şi doctoranzi, singur sau în colaborare, cursuri în edituri centrale şi două la nivel local.

La încadrarea la Catedra de Electricitate şi Magnetism, condusă de Acad. Prof. Dr. Ştefan Procopiu, îşi începe activitatea ştiinţifică sub îndrumarea prestigiosului şef de catedră, elaborând şi susţinând, la 14 decembrie 1957, teza de doctorat cu tema: “O metodă de determinarea a conductibilităţii termice la metale în regim nestaţionar. Conductibilitatea termică la fier şi bismut în câmp magnetic”. Metoda originală, elaborată de prof. Ilie Bursuc în teza de doctorat, a fost folosită ulterior în ţară şi în

95

străinătate, pentru determinarea conductivităţii termice (Bucureşti-Măgurele, Algeria-Laboratorul de Fizică, Universitatea Alger).

Activitatea ştiinţifică a profesorului Ilie Bursuc se reflectă în elaborarea a peste 80 de lucrări de specialitate, publicate în reviste de specialitate din ţară şi din străinătate. Lucrările sale au fost acceptate la manifestări ştiinţifice internaţionale: Gottingen şi Budapesta (1967), Dijon (1968), Grenoble (1969), Edinburgh (1970), Kyoto (1972), Minsk (1973), Praga (1974), Madrid etc.

În multe direcţii, profesorul Ilie Bursuc face cercetări, în premieră la noi în ţară. Impreună cu doi colaboratori, începe în anul 1959 studiul substanţelor feromagnetice sub formă de fire şi straturi subţiri, utilizând efectul Procopiu. Explică unele comportări ale acestor materiale în funcţie de diverşi factori (temperatură, compoziţie, frecvenţă, etc.).

Impreună cu un colectiv de la Centrul de Fizică Tehnică din Iaşi, unde a fost şef de sector timp de 10 ani, s-a ocupat de studiul proprietăţilor magnetice ale unor straturi subţiri în funcţie de grosime, compoziţie şi intensitate a câmpurilor magnetice, rezultatele obţinute fiind publicate în reviste din ţară şi din străinătate.

Impreună cu un grup alcătuit din foşti doctoranzi, care îşi desfăşurau activitatea la Universitatea din Galaţi, s-a ocupat de studiul proprietăţilor electrice şi magnetice ale unor straturi subţiri, în vederea utilizării acestora la fabricarea de microelemente electronice.

In ultimii ani ai vieţii sale, şi-a orientat cercetarea spre obţinerea unor straturi suprapuse destinate utilizării ca straturi absorbante şi ca elemente de înregistrare magnetică.

Ca urmare a preocupării continue de lărgire a cunoştinţelor, a exigenţei şi seriozităţii în munca de cercetare, a recunoaşterii rezultatelor obţinute, în anul 1970 a obţinut conducerea de doctorat la Disciplina de Fizica Corpului Solid şi a fost reatestat în 1993. Sub atenta sa îndrumare, şi-au finalizat teza de doctorat peste treizeci de fizicieni.

Profesorul Ilie Bursuc a colaborat cu fizicieni de peste hotare şi a efectuat stagii de specializare în străinătate (Republica Federală Germană, Cehoslovacia, etc.).

Profesorul Ilie Bursuc s-a stins din viaţă la 28 martie 2002 şi a fost înmormântat în cimitirul „Podgorie” din dealul Copoului din Iaşi, fiind condus pe ultimul drum de toţi cei care l-au stimat şi apreciat.

I. Mândreci

96

ZOE CARAMAN1894 – 1969

Creator al şcolii de neurologie ieşene

Zoe Caraman s-a născut în 1894, în oraşul Galaţi, într-o familie modestă. După terminarea studiilor liceale în oraşul natal, se înscrie în 1913 la Facultatea de Medicină din Iaşi, unde se dovedeşte a fi o strălucită studentă, ataşată de studiile neuropsihiatrice.

După terminarea facultăţii devine o distinsă elevă şi colaboratoare a profesorului C.I. Parhon, fiind apreciată ca un element valoros atât în plan profesional, cât şi ştiinţific.

Sub conducerea profesorului L. Ballif urcă treptele ierarhiei în învăţământul

superior ajungând şef de lucrări la Catedra de Neuropsihiatrie. În 1949 este numită conferenţiar şi şefă a Catedrei de Neurologie, Clinica de Neurologie fiind desprinsă de Catedra de Neuropsihiatrie la 15 septembrie 1949. Conduce exemplar clinica până în 1964, dată la care se retrage din activitate.

În toată această perioadă, conştientă de marea răspundere ce i-a fost încredinţată, conf. dr. Zoe Caraman a depus o activitate susţinută şi prodigioasă atât pe tărâm medical, cât şi în plan didactic, ştiinţific şi social.

Sub îndrumarea profesorului C.I. Parhon a realizat pe modele animale experimentale o serie de sindroame experimentale. A studiat clinic şi morfopatologic manifestările encefalitei letargice şi ale diferitelor forme de epilepsie.

Împreună cu profesorul L. Ballif studiază manifestările neurologice determinate de malarie, boală endemică în acea perioadă în ţara noastră, precum şi manifestările neurovirozelor.

Participă la manifestări ştiinţifice organizate pe plan naţional, este secretară şi întocmeşte darea de seamă la Congresul de Neuropsihiatrie din anul 1934, sub patronajul Societăţii de Neurologie, Psihiatrie, Psihologie şi Endocrinologie (înfiinţată în 1918).

97

Problemele legate de manifestările clinice în cadrul unor afecţiuni sunt amplu cercetate în plan biochimic şi morfopatologic. Studiul tulburărilor de limbaj, respectiv al diferitelor forme de afazii sunt amplu cercetate şi corelate cu situaţiile etiopatogenice existente pentru fiecare caz. Stabileşte o serie de interelaţii clare dintre primul şi al doilea sistem de semnalizare precizând o serie de posibilităţi de recuperare specifice.

Pe lângă calităţile sale de dascăl desăvârşit, preţuit şi stimat de studenţi, de medic devotat, de cercetător meticulos, a fost extrem de ataşată de colaboratorii pe care i-a îndrumat cu mult tact pedagogic şi deosebită modestie, dovedind în acest fel calităţi umane deosebite.

Fiind o bună cunoscătoare a psihologiei umane a adus o contribuţie valoroasă în plan social în cadrul programelor de educaţie sanitară, unde a activat în folosul organizaţiilor de femei.

Soţie şi mamă desăvârşită pentru care educaţia, munca şi corectitudinea erau norme de bază ale existenţei, va rămâne pentru generaţiile următoare un exemplu demn de urmat şi omagiat.

Felicia Ştefanache

98

NICOLAE COSTACHESCU 1876 – 1939

Creator al şcolii de chimie

N. Costăchescu a fost profesor la Catedra de Chimie Anorganică a Universităţii din Iaşi asigurând şi cursul de Chimie generală la Facultatea de Medicină.

Şi-a făcut studiile liceale şi universitare la Iaşi.

În 1901, după luarea licenţei în fizico-chimice, este numit şef de lucrări la Laboratorul de chimie minerală.

În 1905 îşi susţine teza de doctorat, obţine apoi, prin concurs, o bursă de studii pentru străinătate şi se înscrie la Universitatea din Zurich unde începe

cercetările în domeniul combinaţiilor complexe.Întors în ţară, în 1912, devine profesor la Catedra de Chimie

Minerală. Ca profesor, ţinea lecţii strălucite, totdeauna la curent cu ultimele descoperiri ale chimiei. Cursurile sale erau însoţite de experienţe spectaculare.

Ţinuta academică, logica expunerii, rigurozitatea ştiinţifică au contribuit la educarea a numeroase generaţii de elevi.

Ca cercetător, preocupările lui s-au îndreptat în două direcţii principale:

- în domeniul cunoaşterii şi valorificării bogăţiilor noastre naturale, continuând, în această direcţie, cercetările iniţiate de marele său înaintaş, P. Poni şi

- în domeniul chimiei complecşilor, al cărui iniţiator a fost.Cercetările întreprinse în legătură cu bogăţiile ţării au fost

inaugurate prin teza sa de doctorat în care se ocupă de compoziţia sării geme din zăcămintele României.

Sub conducerea lui P. Poni, N. Costăchescu a adus contribuţii la cunoaşterea petrolului românesc. Astfel, a studiat acţiunea acidului azotic asupra hidrocarburilor saturate, stabilind condiţiile de nitrare a acestora. Prin studiul derivaţilor nitrici a dovedit existenţa izopentanului, a izohexanilor şi a unui heptan secundar în petrolul românesc.

99

Singur sau în colaborare, N. Costăchescu a studiat o serie de probleme din domeniul chimiei combinaţiilor complexe, cercetând hidraţii fluorurilor de crom, fluorurilor complexe de cobalt, nichel şi vanadiu.

Prof. N. Costăchescu a fost iniţiatorul studiului obiectului de Chimie Generală pentru studenţii Facultăţii de Medicină din cadrul Universităţii ieşene.

Eugenia Ştefănescu

100

MARŢIAN COTRĂU1923 – 1998

Creatorul şcolii de toxicologie ieşene

Profesorul doctor docent Marţian Cotrău s-a născut la 31 august 1923, în satul Fiziş, judeţul Bihor. În anul 1942 a absolvit Liceul “Samuil Vulcan” din Beiuş. După cum însuşi profesorul va mărturisi, educaţia primită în timpul studiilor liceale îi va sădi în suflet afinitatea pentru limba lui Voltaire şi înclinaţia pentru drumeţie, trăsături care-i vor fi caracteristice.

După terminarea liceului, Marţian Cotrău a optat pentru o profesie “profund umanitară”, înscriindu-se la Facultatea de Farmacie din Bucureşti pe care a absolvit-o în anul 1947. În perioada studiilor,

entuziasmul tinereţii şi pasiunea lui pentru tot ce însemna cunoaştere au întâmpinat dăruirea şi competenţa unor profesori remarcabili. Rezultatul a fost o pregătire profesională temeinică – până la transformarea profesiei într-un crez – şi o adâncă preţuire pentru cei care l-au format. Considerându-i mentori ai devenirii sale profesionale, profesorul îi va aminti cu recunoştinţă oricând va avea prilejul.

Marţian Cotrău şi-a început activitatea, în anul 1948, ca farmacist la Spitalul “Panduri” din Bucureşti. După numai un an, destinul a făcut ca tânărul farmacist să se înscrie la un curs de specializare în toxicologie industrială, organizat la Cluj. Acesta este momentul în care Marţian Cotrău s-a decis pentru cariera de toxicolog, carieră ce se va confirma, de nenumărate ori, ca fiind una de excepţie.

După absolvirea cursului a fost repartizat la Iaşi, la Laboratorul Judeţean de Igienă, unde a lucrat până în 1950 când a devenit asistent, ulterior chimist şef (1952) şi cercetător principal (1954) la Laboratorul de Chimie Alimentară şi Toxicologie din cadrul Institutului de Igienă Iaşi.

În anul 1955, toxicologul Marţian Cotrău a început organizarea Laboratorului de Chimie Sanitară Alimentară şi Toxicologie, pentru ca în 1956 să fie desemnat responsabil cu problemele de chimie din Institutul de Igienă.

101

În cadrul unui colectiv larg, condus de profesorul D.A. Cornelson, s-au realizat cercetări privind: calitatea apei potabile din Iaşi şi unele centre urbane ale Moldovei, elaborându-se, pentru prima dată, o metodologie de control a calităţii apei; calitatea apei din fântâni; poluarea bazinelor naturale de apă; apele reziduale din zona Fabricii de Antibiotice Iaşi şi a Platformei Petrochimice Borzeşti; impurificarea aerului atmosferic şi elaborarea, în final, a unei hărţi de poluare a atmosferei din zona Centrului Feroviar Iaşi şi a Institutului de Medicină şi Farmacie Iaşi.

În paralel cu această intensă activitate, toxicologul Marţian Cotrău a organizat, în anul 1950, primul Laborator de Toxicologie Legală din Moldova, pe care l-a condus până în 1958.

În perioada 1950-1952 a înfiinţat Laboratorul de Toxicologie al Facultăţii de Farmacie Iaşi, unde a lucrat ca şef de lucrări până la desfiinţarea facultăţii.

Această rodnică activitate a fost întreruptă timp de trei ani de detenţia politică (1959-1961).

Marţian Cotrău şi-a reluat activitatea, în anul 1962, ca chimist la Sanepid Iaşi, unde în 1965 a fost promovat toxicolog principal. La Sanepid a contribuit la organizarea şi dotarea Laboratorului de Toxicologie şi Chimie (1962-1968).

În anul 1961 învăţământul farmaceutic a fost reînfiinţat la Iaşi, la insistenţele unor specialişti printre care s-a numărat şi toxicologul Marţian Cotrău.

Revenit în facultate, iniţial ca asistent universitar (1964) la Disciplina de Toxicologie, a fost ulterior promovat şef de lucrări (1968) şi conferenţiar (1969), pentru ca abia în 1990 să devină profesor – deşi pregătirea sa profesională justifica din plin promovarea sa mai timpurie la acest titlu.

În 1975 sediul Facultăţii de Farmacie a fost transferat în actualul spaţiu, prilej cu care conferenţiarul, de atunci, Marţian Cotrău s-a ocupat de organizarea şi dotarea noului laborator de toxicologie.

Profesorul Marţian Cotrău şi-a dedicat întreaga activitate didactică Disciplinei de Toxicologie, pe care a slujit-o cu dăruire şi profesionalism, punându-şi amprenta valorii sale de excepţie.

Dotat cu un talent didactic desăvârşit, profesorul Marţian Cotrău îşi transforma cursurile, în permanenţă actualizate, în adevărate prelegeri, antrenând studenţii într-un dialog activ cu Domnia-Sa. Ştiind că studenţii beneficiau de materiale didactice, obişnuia să ţină cursuri atractive, asociind datele toxicologice cu repere socio-istorice ale intoxicaţiilor. De asemenea, şedinţele de lucrări practice erau aparte; căuta să se folosească

102

cât mai mult de timpul destinat unei anume teme, oferind studenţilor multe şi diverse informaţii colaterale.

Din anul 1980, în activitatea didactică a profesorului Marţian Cotrău au fost incluse şi cursurile de Istoria Farmaciei şi cele de Merceologie şi Estetică Farmaceutică pe care le-a predat, cu acelaşi profesionalism exemplar, până în anul 1993.

Rod al pasiunii sale pentru Istoria Farmaciei şi al unor intense strădanii a luat naştere o valoroasă colecţie de muzeu, însumând cărţi şi obiecte adunate de profesor cu răbdare şi perseverenţă, convins fiind că în viitor îşi vor găsi lăcaşul cuvenit.

Profesorul Marţian Cotrău a desfăşurat şi o intensă activitate de cercetare constituind, şi din acest punct de vedere, un model de conduită ştiinţifică, perseverenţă şi pasiune. A abordat diverse domenii, precum: toxicologie analitică, alimentară, legală; toxicologia xenobioticelor, a substanţelor potenţial cancerigene (micotoxine), a radicalilor liberi; poluarea mediului; istoria farmaciei. Rezultatele cercetărilor au fost prezentate la 193 manifestări ştiinţifice (dintre care 15 în străinătate) şi au fost publicate în peste 200 de lucrări.

În mod cu totul deosebit, profesorul Marţian Cotrău s-a preocupat de studiul alcoolismului, pasiune transmisă întregului colectiv al Disciplinei de Toxicologie. Iniţial, cercetările au vizat analiza calităţii unor sortimente de vinuri efectuate de toxicologul Marţian Cotrău împreună cu profesorul oenolog de mai târziu Valeriu D. Cotea, sub îndrumarea profesorului chimist Gheorghe Ghimicescu.

A continuat cu studii de toxicocinetică şi de interferare a metabolismului alcoolului, cercetări ce au constituit obiectul tezei de doctorat cu titlul "Contribuţii la studiul intoxicaţiei etilice", pe care a finalizat-o în anul 1967, sub îndrumarea mentorului său, profesorul toxicolog Nicolae I. Ioanid din Bucureşti. Se consideră că două dintre rezultatele cercetării în acest domeniu - efectul benefic al fructozei în tratamentul intoxicaţiei acute şi utilizarea gama-glutamil-transpeptidazei drept indicator al intoxicaţiei cronice - au contribuit la ameliorarea terapeuticii etilismului în România.

Activitatea de cercetare a profesorului în domeniul alcoolismului a cuprins şi specialişti ai Spitalului de Psihiatrie Iaşi - amintim îndelungata colaborare cu profesorul Petre Brânzei; împreună cu aceştia a organizat Simpozionul "Alcoolismul, implicaţii bio-psiho-sociale", ajuns în anul 1996 la a IX-a ediţie.

În anul 1974, profesorul Marţian Cotrău a primit titlul de "doctor docent".

103

Activitatea ştiinţifică a profesorului s-a extins şi în afara colectivului facultăţii. A susţinut numeroase cursuri de pregătire postuniversitară în domeniul toxicologiei industriale şi a toxicologiei de urgenţă. A colaborat cu clinici şi catedre din IMF Iaşi, cu institute de învăţământ şi de cercetare din ţară, precum şi cu unităţi industriale. Una dintre cele mai fructuoase şi îndelungate colaborări – aproape 25 de ani - a fost cea cu SC "Fibrex" SA Săvineşti, fostul Combinat de Fibre Sintetice, şi a contribuit la prevenirea multor cazuri de intoxicaţii profesionale, după cum însuşi beneficiarii acesteia au menţionat nu de puţine ori.

Se poate afirma că nici un specialist din domeniul toxicologiei, care a bătut la uşa disciplinei, nu a plecat fără o informaţie utilă oferită cu amabilitate şi competenţă de profesorul Marţian Cotrău.

În toamna anului 1989 activitatea profesorului nostru părea că luase sfârşit, dar evenimentele din decembrie l-au readus în centrul activităţii ştiinţifice, fiind ales decanul facultăţii, funcţie pe care o va îndeplini, cu devotament, până în 1993.

Investit cu această responsabilitate şi ajutat de împrejurări favorabile, profesorul Marţian Cotrău a realizat o deschidere a facultăţii spre colaborări internaţionale, stabilind contacte importante cu facultăţi de farmacie din Europa. Astfel, în perioada 1992-1994 a funcţionat ca reprezentant al ţărilor Est-Europene în Asociaţia Facultăţilor de Farmacie şi Industriei Farmaceutice din Europa - Paris.

Deşi născut pe pământ ardelenesc, profesorul Marţian Cotrău a devenit moldovean cu toată fiinţa sa, fiind legat sufleteşte atât de Moldova de aici, dar şi de cea de dincolo. Posibilitatea stabilirii de legături cu colegii de breaslă de peste Prut, creată de evenimentele din decembrie 1989, i-au oferit prilej de mare satisfacţie.

Urmând exemplul profesorului Vasile Prokopişin, decanul Facultăţii de Farmacie din Chişinău, profesorul Marţian Cotrău a înfiinţat la Iaşi, cu mare efort, o farmacie universitară ca bază de învăţământ teoretic şi practic pentru studenţi. După dispariţia profesorului, Farmacia Universitară din UMF "Gr. T. Popa" Iaşi îi poartă numele, în semn de recunoştinţă pentru ctitorul ei.

În anul 1991 a primit dreptul de a conduce doctorate, prilej care i-a permis să-şi manifeste, cu şi mai mare intensitate, dorinţa sa de a pregăti şi de a îndruma devenirea profesională a tinerilor.

În septembrie 1993 Marţian Cotrău a devenit profesor consultant, dar a continuat să îndrume activitatea disciplinei, cu aceeaşi pasiune şi perseverenţă, până la sfârşitul vieţii.

104

Profesorul Marţian Cotrău a desfăşurat o bogată activitate editorială, fiind autorul a 17 cărţi de specialitate, materiale de referinţă în pregătirea studenţilor, farmaciştilor şi a specialiştilor în domeniul toxicologiei. Dintre acestea menţionăm: Toxicologie - principii generale (Editura Junimea, Iaşi, 1978), Toxicologie minerală (Editura Min. Ind. Chimice, Bucureşti, 1981), Toxicologia gazelor şi vaporilor (Editura Min. Ind. Chimice, Bucureşti, 1982), Toxicologia substanţelor organice (Editura Min. Ind. Chimice, Bucureşti, 1985), Toxicologie analitică (Editura Medicală, Bucureşti, 1988), Implicaţii ale consumului de etanol în industria chimică (Editura Min. Ind. Chimice, Bucureşti, 1995).

De asemenea, profesorul Marţian Cotrău a elaborat, în colaborare cu titularii disciplinelor de profil din Bucureşti, Cluj şi Tg. Mureş, un curs interuniversitar de Toxicologie (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991). Cursul a fost redactat sub conducerea sa şi constituie, şi în prezent, un manual de bază în pregătirea profesională în acest domeniu.

Două lucrări, "Otrava şi viaţa" (Editura Chemarea, Iaşi, 1993) - un itinerar istoric complet al "Impactului dintre otravă şi viaţă" - şi "1001 gânduri pentru cumpătare" (Editura Junimea, Iaşi, 1981 - Ediţia I; Editura Apollonia, Iaşi, 1997 - Ediţia a II-a) - veritabilă "pledoarie pentru uz, dar nu abuz de alcool", plasate la joncţiunea între istorie şi toxicologie - domenii de excelenţă ale lui Marţian Cotrău, au fost considerate de autor "cărţi ale inimii mele".

Activitatea ştiinţifică a profesorului Marţian Cotrău a fost apreciată atât la nivel naţional, cât şi internaţional, fiind unanim recunoscut drept o autoritate în domeniul toxicologiei şi alcoolismului. În semn de apreciere a activităţii sale, profesorul Marţian Cotrău a fost ales, în calitate de membru sau preşedinte, în multe societăţi ştiinţifice. Amintim doar următoarele: Società Italiana di Tossicologia (1972), International Association of Forensic Toxicologists (1972), Société Internationale d'Histoire de la Pharmacie (1983), European Society of Toxicology (1984), Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă din România (1984), International Council on Alcohol and Drugs (1986), l'Office International de la Vigne et du Vin (1991), Oficiul Naţional al Viei şi Vinului (1992), Societatea de Istoria Farmaciei din România (1992).

O recunoaştere deosebită a valorii ştiinţifice a profesorului Marţian Cotrău a constituit-o alegerea sa în: L’Académie Nationale de Pharmacie Paris (membru corespondent, 1986) şi Academia de Ştiinţe Medicale din România (membru titular, 1991; din 1993, preşedinte al Filialei Iaşi). De asemenea, profesorului Marţian Cotrău i s-au acordat două importante distincţii: titlul de "Doctor Honoris Causa” al

105

Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie "N. Testemiţanu" din Chişinău (1994) şi titlul de Membru de Onoare al Corpului Didactic de la Universitatea de Medicină şi Farmacie “Gr. T. Popa” Iaşi.

Marţian Cotrău a fost un urmaş fidel, peste ani, al lui Hipocrat. şi-a pus viaţa şi cariera în slujba sănătăţii oamenilor, încercând să o protejeze de acţiunea otrăvurilor şi pregătind generaţii de farmacişti pentru a-i continua lucrarea.

Şi-a însuşit cu atâta desăvârşire menirea, încât nu numai că nu ignora ocaziile în care putea să împărtăşească din prinosul cunoştinţelor sale, dar le căuta în permanenţă, transformându-le în motive de satisfacţie sufletească.

Dotat cu o inteligenţă iscoditoare, memorie excelentă, talent de a capta şi interpreta informaţia, darul vorbirii, Marţian Cotrău a acumulat peste ani o cultură temeinică şi variată şi o înţelepciune deosebită, ce puteau constitui izvor de învăţătură pentru cei care au avut norocul să-i fie aproape.

Din toată fiinţa lui, Marţian Cotrău emana omenie. Avea atâta bucurie de a trăi încât nu putea accepta solitudinea. Ştia să asculte oamenii, cu necazurile şi bucuriile lor, şi, de câte ori descoperea vreo suferinţă, îşi oferea discret sprijinul, măcar cu un sfat.

În timpuri grele, Marţian Cotrău a dovedit curaj civic, dârzenie, tenacitate, demnitate şi corectitudine până la inacceptarea compromisurilor.

Acesta a fost Marţian Cotrău, un Om de excepţie, un Magistru în profesie şi în viaţă.

Profesorul Marţian Cotrău s-a stins din viaţă în ziua de 7 aprilie 1998. În semn de aleasă şi modestă cinstire a memoriei sale, promoţia de absolvenţi 1998 a Facultăţii de Farmacie Iaşi îi poartă numele.

A plecat dintre noi la fel de înţelept cum a trăit şi, respingând parcă ideea despărţirii, ne-a lăsat nouă, farmaciştilor şi toxicologilor mileniului trei, îndemnuri care să ne călăuzească devenirea în vremurile ce vor veni. Să încercăm să-i urmăm sfaturile şi să fim convinşi că “numai printr-o muncă susţinută, onestă şi fără compromisuri, vom reuşi în profesie ca şi în viaţă”.

Maria Proca, Elena Butnaru, Luminiţa Agoroaei

106

NICOLAE DELEANU 1879 – 1959

Întemeietor al Laboratorului de Chimie Farmaceutică

Nicolae T. Deleanu, docent universitar în specialitatea Fiziologie şi Chimie vegetală, profesor de Toxicologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti a fost numit în anul 1916 profesor de Chimie farmaceutică la Facultatea de Medicină din Iaşi, catedră înfiinţată în urma reorganizării învăţământului farmaceutic ieşean.

Vede lumina zilei la Galaţi, face practica farmaceutică la Bucureşti, iar licenţa în farmacie o trece la Universitatea din Geneva, în 1906. Tot la aceeaşi Universitate face şi doctoratul în ştiinţe fizico-chimice, pe

care îl susţine în 1907. Face cursuri de specializare în Elveţia şi Rusia.Începe activitatea didactică la Facultatea de Medicină din

Bucureşti, unde predă cursuri de toxicologie. În luna mai a anului 1916 se înscrie la concursul de ocupare a Catedrei de Farmacie chimică şi galenică a Facultăţii de Medicină din Iaşi, având de luptat cu alţi 4 contracandidaţi. Este confirmat ca profesor agregat al acestei catedre la 12 iulie 1916 prin I.D.R. 2553.

În anul 1919 este ridicat la gradul de profesor titular. Ca preşedinte al Comisiei, care recomandă titularizarea lui Nicolae Deleanu a fost numit profesorul E. Riegler, care întocmeşte un raport elogios privitor la activitatea sa didactică şi ştiinţifică.

Lui Nicolae Deleanu îi revine meritul de a organiza un Laborator, cel de Chimie farmaceutică, efectuând cursurile şi lucrările practice aferente acestei specialităţi.

La Facultatea de Medicină din Iaşi a suplinit şi cursurile de la Catedra de Farmacologie în anul universitar 1920/1921, după transferul profesorului Socrat Lalu la Bucureşti.

În 1925 se transferă la Facultatea de Farmacie din Bucureşti, unde continuă preocupările ştiinţifice începute la Iaşi, publicând lucrări originale referitoare la dozarea clorofilei, carotenei şi xantofilei etc.

A iniţiat o metodă nouă de purificare a peroxidazei, citată în tratatele de specialitate.

107

De numele său se leagă şi apariţia Codexului Medico-Farmaceutic editat în colaborare cu farmacistul ieşean L. Caniver, în 1927, care constituie prima lucrare de acest gen publicată în România.

Codexul cuprinde toate elementele necesare formulării şi elaborării reţetelor şi alături de Formularul Farmaceutic (Em. Belcot, 1921), Farmacopeea Română, ediţia a IV-a (1926) şi Manualul de Farmacie (C. Kollo, 1926), a jucat un rol deosebit în unificarea preparării medicamentelor pe întreg teritoriul Românei.

Rodica Cuciureanu, M. Liţu

108

GHEORGHE DEMETRIADE1860 – 1923

Creator de şcoală dermatologică la Iaşi

S-a născut la Craiova la 9 mai 1860. Şi-a început studiile medicale în Bucureşti, pentru a le continua apoi la Paris, unde a fost extern al spitalelor şi medaliat de Asistenţa publică.

Reîntors în ţară, a fost medic comunal în Bucureşti şi asistent al Clinicii Dermatologice (Prof. M. Petrini-Galaţi). Din octombrie 1901 a venit prin concurs la Iaşi, devenind profesor titular din decembrie 1904 şi conducătorul Clinicii Dermato-sifiligrafice din Iaşi.

Elev al profesorului Petrini-Galaţi, perfecţionat la Paris şi Berlin, profesorul Gh. Demetriade a fost un bun organizator, a avut o pregătire clinică şi de laborator (micologie, ultramicroscopie în sifilis, serologie în sifilis), a organizat muzeul de mulaje şi biblioteca clinicii, a procurat aparate de microfotografie, desen microscopic, proiecţie, röentgen. La cursuri folosea mulaje şi planşe lucrate în clinică. A fost preocupat de cercetarea ştiinţifică (biologia Tr. pallidum).

Posedând o frumoasă cultură în specialitate era un bun diagnostician în greaua ramură a dermatologiei. Cunoscând foarte bine clinicile din centrele universitare din Occident, pe care le frecventa foarte des, a căutat să-şi instaleze clinica în modul cel mai complet, făcând-o să fie cea mai bine înzestrată din toate clinicile din Iaşi. A căutat să nu-i lipsească nimic serviciului pentru bacteriologie, anatomie patologică, radiologie şi nu a neglijat medicaţia dermatologică. A lucrat neobosit pentru înjghebarea unui frumos muzeu de mulaje dermatologice, lucrate artistic.

Îşi iubea foarte mult clinica şi era într-o veşnică activitate. Mereu la curent cu cele mai noi cercetări, urmărea în clinică şi laborator toate problemele de actualitate din specialitate.

Deşi grav bolnav, în ultimul timp, venea la spital, acolo unde fusese deprins toată viaţa lui şi s-a despărţit de serviciu numai atunci

109

când a căzut la pat. Avea o mare dragoste pentru bolnavi, cu care se purta cu cea mai mare blândeţe şi cu o neîntreruptă răbdare.

S-a străduit să îmbunătăţească activitatea de asistenţă medicală (creşterea numărului de paturi din clinică prin mutarea, în 1908, în clădirea în care a funcţionat până în 1992, prima aripă a Spitalului „Sf. Spiridon”, instituirea unui serviciu de consultaţii dermato-sifiligrafice zilnice, a unui serviciu pentru tratamentul ambulator al sifilisului, pe bază de fişe, deci pe bază de dispensarizare, tratamentul endemiei de şancru moale, combaterea prostituţiei etc.).

A avut o neîntreruptă activitate ştiinţifică. A publicat diverse lucrări asupra tuberculidelor, rinoscleromului, sifilisului terţiar al uterului şi anexelor, sarcomului tip Kapossi, epiteliomului cutanat, sifilisului la oraşe, istoricului dermatologiei, precum şi o serie de observaţii şi studii de specialitate.

Era nelipsit de la congresele de dermatologie şi sifiligrafie din străinătate unde a făcut o serie de comunicări.

Pentru toată activitate sa ştiinţifică a fost ales membru al societăţilor de Dermatologie din Paris, Berlin şi Breslau, fiind bine cunoscut de toţi dermatologii occidentali.

La Societatea de Medici şi Naturalişti din Iaşi a avut o bogată activitate. Aproape nu era şedinţă în care să nu prezinte comunicări. Pentru marele interes pe care l-a purtat acestei societăţi a fost ales în trei rânduri preşedinte (1908 – 1909, 1911 – 1912 şi 1913 – 1914). Acelaşi interes ca şi pentru clinică a arătat şi pentru gospodărirea Societăţii de Medici şi Naturalişti.

Mai presus de toate calităţile, profesorul Demetriadi avea un suflet ales, corect, bun, blând şi amical, nu ştia niciodată să urască şi răspundea cu binele la cei ce-i făceau rău.

Alături întotdeauna de sufletul studenţilor, îi iubea ca un părinte şi întotdeauna îi ajuta material.

Chiar prin testament, în nemărginita sa bunătate, a lăsat bibliotecii Societăţii Studenţilor în Medicină şi o sumă de 20.000 lei din al cărei venit să se dea din doi în doi ani un premiu pentru cea mai bună teză de dermatologie.

S-a stins din viaţă în scurt timp, după o boală neiertătoare, la o vârstă nu prea înaintată, când putea fi încă de mare folos Facultăţii de Medicină.

Zenaida Petrescu

110

CONSTANTIN C. DIMITRIU1894 – 1960

Creator al şcoalii ieşene de medicină semiologică şi de gastroenterologie

S-a născut la Bucureşti în anul 1894. A absolvind liceul „Gh. Lazăr” şi Facultatea de Medicină din Bucureşti.

Participă la Primul Război Mondial ca student stagiar în spitalele din Iaşi şi Odessa, unde depune o activitate deosebită.

În 1920 devine asistent şi apoi şef de lucrări la Spitalul Filantropia din Bucureşti, în clinica condusă de prof. D. Danielopolu.

Datorită unor calităţi deosebite, dotat cu o vie inteligenţă, spirit de cercetare şi putere de muncă, se afirmă într-o serie de cercetări de fiziologie şi fiziopatologie a

aparatului digestiv, aplicând competent metodele de studiu viscerografice.

Din 1943 până în 1953 funcţionează ca profesor de semiologie medicală, iar din 1945 devine şeful Clinicii a II-a Medicale de la Facultatea de Medicină din Iaşi.

Aici, profesorul C.C. Dimitriu s-a impus chiar de la început datorită cursurilor clare, raţionale, ordonate, bazate pe interpretarea fiziopatologică a semnelor de îmbolnăvire.

În timpul cât a funcţionat la Iaşi, prof. dr. C. C. Dimitriu a colaborat cu viitorul profesor al clinicii, C. Strat, cu doctorii G. Russu, I. Lungu, Gh. Creţeanu, Fl. Ilarion, chimista Margareta Drăgan şi alţii, constituind un nucleu de cercetare orientat îndeosebi pe probleme de gastroenterologie, hepatologie şi boli de nutriţie.

Prof. C.C. Dimitriu a realizat un volum mare de cercetări ştiinţifice privind fiziologia şi fiziopatologia aparatului digestiv. În domeniul bolii ulceroase, preocupările sale s-au orientat spre studiul ulcerului gastric şi duodenal

A întreprins de asemenea, studii privind reglarea funcţiilor motorii şi secretorii ale stomacului la subiecţi normali şi în condiţii patologice. A studiat importanţa factorului vascular în determinarea

111

ulcerului. În tratamentul bolii ulceroase a aplicat narcoterapia şi blocajul novocainic lombar.

De asemenea, prof. dr. C.C. Dimitriu a efectuat cercetări în hipertensiunea arterială şi în domeniul patologiei renale.

Prof. dr. C.C. Dimitriu a publicat, în anul 1948, un excelent curs de Semiologie Medicală. Meritul deosebit al acestui curs constă în claritatea noţiunilor, în logica perfectă a însuşirii simptomelor, cu traducerea modificărilor de structură şi a fiziopatologiei bolii.

În 1958, Prof. C.C. Dimitriu, împreună cu R. Rîmniceanu, T. Roşca, G. Safirescu şi a A. Schaechter publică „Diagnosticul clinic”, carte remarcabilă ca bogăţie informaţională şi extrem de utilă medicului practician.

În 1959, prof. dr. C.C. Dimitriu reeditează volumul „Semiologie medicală” care-şi păstrează întreaga valabilitate practică pentru medicina actuală.

Prof. dr. C.C. Dimitriu rămâne în amintirea colaboratorilor săi, a studenţilor şi a celor ce l-au cunoscut ca o figură luminoasă a şcolii medicale ieşene.

C. Romanescu

112

MIHAI DUCA1922 – 1998

Profesor de virusologie, ctitor de şcoală (1964-1993)

Profesorul Mihai Duca rămâne în istoria Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa” din Iaşi o personalitate puternică de numele căreia este legată organizarea învăţământului independent de virusologie şi o rodnică perioadă a cercetării ştiinţifice.

S-a născut la 17 noiembrie 1922 în satul Movila Ruptă, comuna Ripiceni, judeţul Botoşani. Provine dintr-o familie modestă, care avea în cel mai înalt grad simţul datoriei şi cultul muncii bine făcute; tatăl, Constantin Duca, lăcătuş mecanic, a fost decorat în anul 1950 cu Medalia Muncii.

Şcoala primară a urmat-o în comuna natală. În 1941 a absolvit prestigiosul Liceu „A.T. Laurian” din Botoşani, iar în 1947 Facultatea de Medicină din Iaşi, devenind doctor în medicină şi chirurgie în 1948.

A fost extern (1944) şi intern (1947) prin concurs al Spitalelor „Sf. Spiridon” şi „Izolarea” din Iaşi, după care a început o strălucită carieră universitară sub conducerea succesivă a doi maeştri: profesorii Dumitru Cornelson, igienist şi epidemiolog, şi Petru Condrea, microbiolog din şcoala cantacuzinistă. A parcurs toate treptele ierarhiei universitare în specialităţile de igienă (preparator, 1948-1949; asistent, 1949; şef de lucrări, 1949-1950; şef de lucrări cu delegaţie de conferenţiar, 1950-1952; conferenţiar, 1953) şi inframicrobiologie1

(conferenţiar 1953; profesor din 1964 până la pensionarea din 1993).Primele lucrări de virusologie le-a abordat la Institutul de Igienă

din Iaşi alături de doctorul Nicolae Constantinescu, colaborator al profesorului Ştefan S. Nicolau.

Şi-a aprofundat cunoştinţele de virusologie ca bursier al O.M.S. în anii 1959-1960, la Institut Pasteur din Paris (Profesor P. Lépine), Central Public Health Laboratory din Londra (Profesor M. Pereira), Staatens

1 Nume sub care a fost introdusă iniţial Virusologia la Facultatea de Medicină din Bucureşti de către prof. Ştefan S. Nicolau şi figura în documentele oficiale

113

Bacteriologiska Laboratorium din Stockholm (profesor Sven Gard), precum şi prin schimburi de experienţă în mari laboratoare din Moscova (Institutul de Poliomielită şi Encefalite Virale – profesor M. P. Ciumakov; Institutul de Virusologie – profesor V. M. Jdanov) şi Leningrad (Institutul de Medicină Experimentală – Profesor A. A. Smorodinţev). Întors de la aceste stagii cu o bogată experienţă, a organizat la Iaşi un modern laborator de virusologie, puternică bază pentru cercetarea ştiinţifică şi învăţământ.

Profesorul Mihai Duca este cunoscut în specialitate prin studiile sale asupra enterovirusurilor, arbovirusurilor, virusurilor respiratorii, virusului hepatitei B şi HIV, standardizării diagnosticului de laborator şi epidemiologiei virozelor corespunzătoare. Peste 35 din anii de activitate i-a dedicat studiului ecologic al infecţiilor cu virusuri gripale, definirii „gradientului stratificat” de imunitate în populaţie şi a relaţiei sale cu variaţia naturală a acestor virusuri. Lucrările profesorului Duca sunt citate în literatura de specialitate românească şi străină.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii l-a numit începând din anul 1968 expert pentru boli virale şi a lucrat (1971-1973) ca Ofiţer medical superior în Serviciul de Boli Virale din Centrala organizaţiei de la Geneva. De asemenea, O.M.S. a acreditat Laboratorul de Virusologie al profesorului Mihai Duca drept Centru Naţional pentru studiul şi supravegherea gripei. Cu o viziune obtuză, meschină, Guvernul român îl rechema la 30 noiembrie 1973 în ţară. Intervenţia Directorului general al O.M.S., Doctorul H. Mahler, pentru prelungirea activităţii profesorului Duca la Geneva a rămas fără rezultat: „Je ne doute pas qu’un homme possédant les qualités du Professeur Duca soit très nécessaire à son pays, mais je serais reconnaissant à votre Gouvernement d’envisager avec bienveillance la proposition suivante. Je vous prie de consenter à laisser l’OMS bénéficier des services du Professeur Duca pendant une nouvelle période de deux ans à dater du 1-er décembre 1973. Toutefois, si votre Gouvernement estime que cette solution priverait trop longtemps la Roumanie des connaissances et de l’expérience du Professeur Duca, je serais disposé à autoriser celui-ci à prendre, au cours de ce nouveau dètachement, de congés spéciaux occasionnels, par exemple d’une durée ne dépassant pas six semains de suite, pour lui permetre de contribuer aux programme national de recherche”.

A fost membru în grupul de redactare a lucrării „International Nomenclature of Diseases” vol. II, partea a 3-a, Viral Diseases (WHO, Geneva 1983) şi consultant cu drept de vot a „International Comittee on Nomenclature of Viruses” prezidat de André Lwoff.

114

Cu un talent organizatoric şi o putere de muncă remarcabile, a contribuit activ, foarte mulţi ani, la conducerea universităţii noastre: Decan al Facultăţii de Igienă (1952-1953), Director adjunct, cu delegaţie, al universităţii (1953-1954), Prorector pentru activitatea ştiinţifică (1954-1967), Rector (1967-1971).

Meritele profesionale şi aportul profesorului Mihai Duca la dezvoltarea învăţământului universitar şi a cercetării ştiinţifice româneşti i-au fost recompensate prin numeroase titluri, ordine şi medalii pe care le-a primit de-a lungul îndelungatei sale activităţi: Medalia Muncii (1954), Ordinul Muncii clasa a III-a (1956), Evidenţiat în munca sanitară (1963), Profesor universitar emerit (1969), Ordinul Meritul Sanitar clasa I-a (1971) şi multe alte decoraţii prilejuite de importante jubileuri oficiale ale acelor vremuri. A fost membru al Academiei de Ştiinţe Medicale, din a cărui prezidiu de conducere a făcut parte.

Ţinuta şi prestanţa Profesorului Mihai Duca deveniseră legendare – i se spunea „Ducele”. Ţinea prelegeri de înaltă ţinută academică ce impuneau respectul auditoriului, fie în sălile de curs, fie la reuniunile ştiinţifice. Colaboratorii şi studenţii îl iubeau pentru firea sa deschisă, comunicativă, profund umană.

A cultivat şi a ştiut să întreţină în colectivul pe care îl conducea o armonie şi o atmosferă de lucru remarcate şi invidiate. La Revoluţia din decembrie 1989 un grup studenţesc de iniţiativă l-a rugat să-şi depună candidatura pentru funcţia de rector, dar nu a acceptat, convins fiind că destinele universităţii trebuie să treacă pe umerii tinerei generaţii care a înfăptuit Revoluţia.

Ne-a părăsit, plecând spre o lume mai bună, la 11 iulie 1998.

D. Buiuc

115

NICOLAE DUŢESCU1903 – 1976

Creator de şcoală stomatologică la Iaşi

Cu un secol şi ceva în urmă Al. Dumas spunea că: „Fiinţa umană trebuie să găsească punct de sprijin şi rădăcini la înaintaşii care au precedat-o pe pământ. Omul are nevoie să ştie de unde vine, pe ce poartă a intrat în viaţă, de al cui braţ s-a sprijinit când a făcut primii paşi”.

Iată de ce dorim să restituim cezarilor ce-i al cezarilor, să trimitem înaintaşilor noştri plecăciunea şi respectul nostru pentru ceea ce au înfăptuit, pentru ceea ce ne-au lăsat moştenire, pentru ceea ce astăzi ne este loc de trudă şi de bucurii.

Nu l-am cunoscut ca persoană pentru a-i dezbrăca sufletul şi de aceea expunerea mea va fi rece şi la distanţă de personalitatea medicului om. Cei cunoscători mă vor înţelege şi mă vor ierta.

Şi totuşi eram student în primii ani când l-am remarcat de câteva ori în curtea spitalului. Mi-a atras atenţia silueta lui masivă îmbrăcată într-un halat alb cu o figură de bonom tristă şi gânditoare mereu preocupată de ceva.

Am întrebat în cele din urmă de un coleg mai mare cine este această persoană care se remarcă între toate cele văzute. Mi s-a răspuns în şoaptă: „Este Profesorul Duţescu de la Clinica de Chirurgie Buco-Maxilo- Facială. O să-l ai dascăl în anii următori”. Nu am avut însă această onoare pentru că în luna următoare am auzit că a plecat la Timişoara. Aşa a fost să fie.

Interesându-mă însă mult mai târziu despre omul Duţescu cei care l-au cunoscut bine mi-au relatat că:

- „era o prezenţă care se remarca în orice adunare şi în orice împrejurare”;- „era o persoană mai degrabă masivă. Fără a fi foarte înalt, avea o figură cu aspect leonin care impresiona, o privire deschisă, luminoasă plină de bunătate, era tot timpul activ şi mereu în mişcare”;

116

- „avea darul de a fi apropiat de colaboratorii şi de întregul personal din subordine, te câştiga prin întregul său comportament”;- „ca om, îţi inspira încredere, puteai apela oricând la ajutorul lui, oferea îndrumare şi sprijin la orice solicitare, fie profesională, fie personală”;- „era iubit şi respectat”.

Profesorul Nicolae Duţescu este astăzi prezent în lumea noastră prin ceea ce a realizat şi ne-a lăsat moştenire pentru folosinţă şi aducere aminte.

A fost primul care a pus bazele stomatologiei ieşene de după război.

A fost primul cadru didactic care a organizat învăţământul stomatologic din Iaşi şi primul profesor de chirurgie maxilo-facială din Iaşi şi din tară, numit prin decizia 8046 publicată în Monitorul Oficial din 1949.

S-a născut la 28 aprilie 1903 în Zărneşti, Curtea de Argeş într-o familie de agricultori.

A absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti, în 1930, devenind doctor în medicină şi chirurgie cu teza intitulată „Consideraţiuni la studiul nevralgiilor faciale de origine dentară”.

A urmat apoi studii de specializare în stomatologie şi chirurgie maxilo-facială la Viena sub îndrumarea profesorului Pichler.

Reîntors în ţară, în 1932, începe exercitarea profesiunii de medic stomatolog.

În iunie 1934 este angajat ca medic specialist stomatolog în Serviciul Administraţiei CFR Bucureşti, Spitalul Casei Autonome Witing după un concurs susţinut în 1933. Tot în 1934 este numit medic stomatolog al Casei de Asigurări Bucureşti unde organizează şi conduce Serviciul de Proteză dentară până în octombrie 1940.

În 1943, prin ordin ministerial, în baza examenului de clasificare a fost numit medic primar de consultaţii în specialitatea stomatologie la Spitalul de Mecanoterapie al Casei Naţionale a Asigurărilor Sociale Bucureşti.

Pe 8 Martie 1946 a fost angajat la Policlinica CFR Iaşi în aceeaşi funcţie, iar în iunie medic primar definitiv la Serviciul de Stomatologie la Spitalul Epitropia Sf. Spiridon Iaşi.

Pe 14 martie 1946 este numit conferenţiar prin concurs la Catedra de Stomatologie a Facultăţii de Medicină Iaşi unde, din 1945, stomatologia a devenit disciplină obligatorie în învăţământul medical din Iaşi.

117

De menţionat că din comisia de concurs au făcut parte prof.dr.Vl. Buţureanu, Dan Teodorescu şi Ion Aleman.

După numirea sa în funcţia de conferenţiar a început organizarea şi dezvoltarea bazei materiale, precum şi selecţionarea şi formarea de cadre ale disciplinei.

În martie 1948 conf. dr. Duţescu este numit director al Învăţământului stomatologic din Iaşi pe baza avizului favorabil al Consiliului Profesoral.

Un an mai târziu este promovat Profesor de Chirurgie Maxilo-Facială la Disciplina Stomatologică din cadrul Serviciului de Stomatologie care în acelaşi an ia denumirea de Clinica de Chirurgie Buco-Maxilo-Facială.

În 1955 este numit profesor şef de catedră la Catedra de Stomatologie şi Chirurgie Maxilo-Facială Iaşi.

În 1962, însă, este transferat în interes de serviciu la Institutul de Medicină Timişoara în postul de profesor, nou creat la Clinica Stomatologică. Aici, prin munca depusă, a ridicat disciplina de Chirurgie Maxilo-Facială la rang de valoare naţională. A fost decorat pe baza activităţii spitaliceşti cu medalia Coroana României în gradul de cavaler.

În 1954 este evidenţiat în munca medico-sanitară.În martie 1956, cu ocazia împlinirii a 200 ani de la fondarea

Spitalului Public Orăşenesc Iaşi, i s-a conferit Ordinul Muncii clasa III pentru merite deosebite în muncă.

A deţinut funcţia de Secretar general al Asociaţiei Generale a medicilor stomatologi între 1932-1939, apoi de Vicepreşedinte şi Preşedinte până în 1943.

A fost membru fondator, Secretar, Vicepreşedinte, apoi Preşedinte al Societăţii Române de Stomatologie, până în 1943.

A fost membru al Comitetului de Redacţie al Revistei Române de Stomatologie şi preşedinte al Primului Congres Român de Stomatologie din 1943.

Activitatea ştiinţifică a profesorului Duţescu, după propriile afirmaţii, a cuprins întreaga gamă a patologiei din chirurgia maxilo-facială, patologia buco-dentară şi protetică dentară în care s-a impus prin contribuţii personale, idei şi soluţii originale în concordanţă cu evoluţia şi progresele specialităţii pe plan naţional şi internaţional.

Până în anul 1974 a comunicat peste 60 de lucrări ştiinţifice la diferite congrese din ţară şi străinătate şi a publicat 110 lucrări în periodicele naţionale şi de peste hotare, majoritatea în limba germană.

A fost autor şi coautor la 4 cursuri litografiate, şi la 5 manuale cu problematică stomatologică pentru studenţii Facultăţii de Medicină

118

Generală şi de chirurgie buco-maxilo-facială pentru studenţii şi medicii stomatologi.

A studiat pe larg tumorile cavităţii bucale, ale maxilarelor şi glandelor salivare, a abordat pentru prima dată în ţară studiul osteodistrofiilor maxilare, a aprofundat problematica traumatologiei teritoriului buco-maxilo-facial sau al malformaţiilor congenitale etc.

La ceremonia de pensionare a profesorului Duţescu, prof. dr. Pius Brînzeu, Rectorul Institutului de Medicină Timişoara, spunea: „profesorul Duţescu ne apare în momentul pensionării sale în ipostaza de pionier care şi-a pus toate forţele în slujba unui ideal, acela al învăţământului stomatologic pentru care a luptat din greu şi spre marele său merit a reuşit cu prisosinţă”.

S-a pierdut câţiva ani mai târziu.

D. Gogălniceanu

119

THEODOR ECONOMU1911 – 1964

Întemeietorul şcolii ieşene de chirurgie şi ortopedie pediatrică

Profesorul Economu s-a născut în anul 1911. După absolvirea Facultăţii de Medicină din Bucureşti, îşi susţine în 1937 teza de doctorat având ca subiect plăgile articulaţiei genunchiului.

Theodor Economu şi-a început specializarea în ortopedie în anul 1938 la Viena, la Unfallkrankenhaus-ul condus de Böhler, personalitatea acestui mare ortoped punându-şi pentru totdeauna amprenta asupra gândirii, comportamentului şi practicii medicale a discipolului său din România.

În 1945, Theodor Economu pleacă din Bucureşti la Iaşi în Clinica de chirurgie condusă de Prof. Dr.Gh.Chipail, iar în 1949, la vârsta de 38 de ani, preia conducerea Clinicii de Chirurgie infantilă şi Ortopedie nou creată la Spitalul „Caritatea”.

A fost printre primii chirurgi pediatrii din România care a abordat operaţia de esofagoplastie.

În 1957 publică rezultatele tardive în două cazuri de luxaţie deschisă de cot şi la şedinţa Societăţii de Ortopedie din Bucureşti, din 2 aprilie 1957, comunică o serie de cazuri de artroplastie pentru artrită tuberculoasă la copil; publică, de asemenea, un articol privind valoarea abcesografiei în morbul Pott.

Numele său a rămas legat de multe aspecte practice ale chirurgiei şi ortopediei copilului, dar în mod deosebit de dezvoltarea ortopediei pediatrice în România, fiind discipol al şcolii austriece de ortopedie legată de numele lui Böhler.

În urma acestui mare chirurg pediatru a rămas un tratat de „Traumatologie infantilă” publicat în 1958, carte de referinţă, de valoare şi în prezent pentru ortopezii de copii.

În acelaşi an, cu ocazia Conferinţei de Tuberculoză de la Bucureşti, susţine o lucrare privind tratamentul funcţional al tuberculozei articulaţiei genunchiului la copii.

120

În 1962 Theodor Economu este numit profesor.A publicat un curs de chirurgie şi ortopedie infantilă pentru

studenţi în 1964 la Litografia IMF Iaşi.Profesorul Economu a încetat din viaţă în 1964, la vârsta de 53 de

ani, în urma unui accident aviatic în apropiere de Bacău. Trupul său mutilat a fost înhumat în cimitirul „Eternitatea”, mormântul aflându-se aproape de biserică.

D. Goţia

121

MARIA FRANCHE1890 – 1989

Creatorul şcolii de boli infecţioase din Iaşi

Nascută în judeţul Botoşani, unde au văzut lumina zilei oameni de seama (Eminescu, Iorga, Enescu), absolventă a Facultăţii de Medicină din Iaşi, bursieră a statului francez (Paris şi Strassbourg), medic primar de medicină internă şi boli infecţioase (1935), Maria Franche devine, prin concurs (1940), primul şef al noii discipline-Clinica bolilor infecţioase, înfiinţată la Iaşi în 1939, fiind prima femeie din ţară, şef de clinică cu acest profil.

Elevă şi colaboratoare a profesorilor Mihai Ciucă, Alexandru Slătineanu şi Ioan Bălteanu, ctitorii Spitalului Izolarea, pe care

i-a venerat cu vorba şi cu fapta, profesor Maria Franche, continuatoarea operei acestora, întrunind o neobisnuită putere de muncă, spirit de disciplină, fermitate şi autoritate, responsabilitate, o proverbială exigenţă faţă de colaboratori şi faţă de sine însăşi, alături de un neasemuit talent diagnostic, devine la rândul său o figură marcantă a lumii medicale în deceniile postbelice.

Pentru fiecare bolnav, profesor Maria Franche avea un diagnostic fără greş, colaboratorilor le cunoştea potenţialul intelectual, puterea de muncă, caracterul fiecăruia, locul fiecăruia fiind atribuit în spiritul unei obiectivităţi absolute.

Cu grupul de tineri care se reînnoia din 6 în 6 luni, în timpul marilor calamităţi din anii imediat de după război, anii epidemiilor devastatoare de tifos exantematic, de febră tifoidă, în timpul secetei cumplite din Moldova (1947-1948), Maria Franche cu o largă orientare în ansamblul problemelor de patologie, cu iscusinţa, perseverenţa şi curajul deciziilor care o caracterizau, a realizat tot ce era posibil în situaţii considerate imposibile, salvând nenumărate vieţi.

A cultivat ordinea nu de dragul acesteia, ci a maximului de eficienţă pe care o permitea. Paralel cu această activitate copleşitoare realizată, în parte, în perioada anterioară antibioterapiei, în parte în

122

perioada chininei, a serului antidifteric, antitetanic, anticărbunos şi a primelor sulfamide, profesor Maria Franche şi-a îndeplinit îndatoririle didactice, preţuind, mai ales, activitatea practică împreună cu studenţii şi având încredere deplină în puterea exemplului.

Activitatea din spital era de o neasemuită valoare didactică, incluzând gărzile pe spital care solicitau cunoştinţe medicale şi inţiativă, educau responsabilitatea, raportul zilnic de gardă, vizitele şi contravizitele programate şi cele inopinate, şedinţele saptămânale de referate a căror valoroasă tradiţie este menţinută şi astăzi.

Cei care au lucrat sub conducerea domniei sale, acceptând rigorile disciplinei, s-au mândrit toată viaţa cu titlul de fost student, intern sau secundar al „Izolării”, în orice colţ de ţară ar fi ajuns, în orice specialitate ar fi lucrat şi oricât de înalte funcţii ar fi îndeplinit.

Puţini au intuit problemele esenţiale ale medicinii timpului ca profesorul Maria Franche. Pentru cercetarea acestor probleme, Domnia sa avea pregătire, aptitudini deosebite şi un entuziasm mereu tânăr şi mobilizator. Stringentele nevoi ale timpului i-au impus, însă, cercetări legate de practica patologiei infecţioase regionale.

Parcurgând titlurile lucrărilor ştiinţifice la care a participat şi a celor pe care le-a iniţiat, putem cunoaşte istoricul bolilor infecţioase din regiune, din acea vreme. Astfel, în perioada interbelică se remarcă cercetările privind clinica, histopatologia şi, în special, terapia malariei, conduse de Mihai Ciucă şi realizate în cadrul comisiei de paludism de la Societatea Naţiunilor; cercetările privind scarlatina:studiul receptivităţii folosind testul Dick, cele privind patogenia.

Timp de mai mulţi ani, în clinică s-austudiat patogenia complicaţiilor din scarlatină, ca şi rezultatele terapiei cu penicilina G. Concluziile acestor preocupări au argumentat reducerea timpului de spitalizare şi anularea restricţiilor dietetice din aceasta boală.

În perioada de după război, marea epidemie de tifos exantematic a prilejuit studiul clinic serologic şi electrocardiografic în primoinfecţie şi în reîmbolnăvire. Între timp, în teritoriu au apărut entităţi patologice noi.

Profesor Maria Franche a făcut parte din colectivul profesorilor Petre Condrea şi Dumitru Cornelson care au diagnosticat şi studiat cea mai mare epidemie de tularemie din ţară. Printre noile entităţi apărute şi studiate au fost, de asemenea, leptospiroza şi febra Q. Consemnarea particularităţilor clinice din ultimul val epidemic de poliomielită din 1957, ca şi intuirea prezenţei concomitente în teritoriu a altor enteroviroze este, de asemenea, de certă valoare. Hepatita virală, devenită endemo-epidemică, a fost şi ea obiectivul unor numeroase studii clinico-epidemiologice.

123

Patologia infecţioasă pediatrică regională a constituit o altă preocupare constantă reflectată în studiul salmonelozei la sugari, a shigelozei şi a hepatitei virale la copil.

În cercetarea stiintifică, profesor Maria Franche a îmbinat investigarea clinică obiectivă cu cea paraclinică, explorând funcţia renală şi hepatică în paludism, scarlatină, febră recurentă, hepatita virală. În mod special s-a interesat de investigarea electrocardiografică în numeroase boli infecţioase.

Convinsă de beneficiile colaborării interdisciplinare, a promovat-o consecvent, creând punţi de legatură cu disciplinele de bacteriologie, virusologie şi epidemiologie.

Maria Franche şi-a consacrat viaţa atât bolnavilor, cât şi formării unor medici cu larg orizont şi înalt concept al datoriei. Acest crez l-a difuzat ca medic, ca profesor, ca Preşedinte al Secţiei de boli infecţioase, parazitologie şi epidemiologie din cadrul Societăţii de Medici şi Naturalişti. A organizat manifestări regionale şi interregionale pe care le concepea ca o eficientă formă de învăţământ postuniversitar.A participat activ la conferinţe şi congrese naţionale şi internaţionale.

Activitatea neobosită, desfăşurată până în anul 1965, i-a fost recompensată prin medalii şi ordine şi, mai ales, prin preţuirea celor ce au cunoscut acest medic de excepţie, care sub aparenţa intransigenţei impuse de răspunderile oficiale, avea sensibilitate, bunătate şi generozitate.

Nu a publicat volume, dar a continuat şi a realizat o şcoală în spiritul marilor înaintaşi prin puterea exemplului. A format medici, a modelat caractere după un înalt canon profesional şi moral propriu, adeverind încă o dată vorba cronicarului: ”Nasc şi la Moldova oameni”.

Acestui mentor de excepţie, elevii săi, Iaşiul medical şi nemedical şi învăţământul românesc de patologie infecţioasă îi rămân îndatoraţi.

Alla Vâţă, V. Luca

124

ŞTEFAN GRAÇOSKI1871 – 1960

Profesor de clinică pediatrică la Iaşi

A condus Clinica Infantilă între anii 1921-1939. După plecarea profesorului Manicatide, Catedra de Clinică Infantilă este ocupată în 1921 de Profesorul Dr. Ştefan Graçoski care a preluat toate responsabilităţile asumate de predecesorul său, precum şi minusculul colectiv de oameni devotaţi şi inimoşi cu care a dus mai departe activitatea clinicii în următorii aproape doi ani

În această perioadă o parte din preocupări se desprind de sub tutela Clinicii Infantile – pavilioanele de Boli Contagioase devin Spitalul „Izolarea”, paturile pentru tuberculoză se transformă în Dispensarul TBC.

Apar însă şi alte direcţii de interes. Preocuparea profesorului Graçoski pentru sugari a dus la înfiinţarea primelor dispensare de puericultură în cartierele muncitoreşti din Iaşi, la organizarea unei biberonerii în clinică şi la construirea unui nou local pentru sugarii abandonaţi - serviciul de puericultură condus de conf. dr. E. Hurmuzache (60-80 de paturi).

Tot în această perioadă, pentru a face faţă consecinţelor Primului Război Mondial, Clinica Infantilă înfiinţează şi conduce primul Sanatoriu pentru tratamentul tuberculozei pulmonare a copilului – Vila Clunet, precum şi un orfelinat în comuna Popricani.

Preocupările ştiinţifice ale Clinicii infantile sub conducerea profesorului Graçoski s-au concretizat, pe lângă o serie de cercetări, şi înfiinţarea primei Societăţi de Pediatrie din Iaşi (1929) şi a publicaţiei sale – Bulletins de la Societe de Pediatrie de Iassy (1930 – 1948).

I. Tansanu

125

EMIL HURMUZACHE1893 – 1979

Creatorul şcolii de puericultură ieşene

Născut la Huşi pe 18 iulie 1893, a urmat gimnaziul în oraşul natal şi liceul la Bârlad; după susţinerea Bacalaureatului a păşit pragul Facultăţii de medicină ieşene, în anul 1912, unde i-a avut ca profesori pe Mihail Manicatide şi Ştefan Graçoski.După absolvirea Facultăţii de Medicină a făcut studii de specializare la Paris în clinicile de pediatrie şi ftiziologie, precum şi în clinicile de pediatrie din Milano. În 1932 devine docent în pediatrie şi puericultură.Remarcat pentru aptitudinile sale profesionale a rămas în învăţământ, urcând

treptele ierarhiei universitare în calitate de preparator, asistent şi conferenţiar la Facultatea de Medicină din Iaşi (1921 – 1946), după aceea ca profesor – mai întâi şef al Clinici Pediatrice timişorene (1946 – 1953) şi apoi a celei ieşene - până în anul 1963, când devine profesor consultant.

La Timişoara a dezvoltat Clinica de pediatrie şi puericultură, a creat o adevărată şcoală de pediatrie în oraşul de pe Bega.

La Iaşi, în climatul favorabil al cercetării ştiinţifice şi al activităţii didactice, profesorul Hurmuzache şi-a pus în valoare numeroasele sale valenţe profesionale, de la activitatea la patul copiilor suferinzi până la acţiuni medico-sanitare şi sociale de amploare.

A condus Centrul pentru ocrotirea copilului din Iaşi, a activat la dispensarele pentru profilaxia tuberculozei şi la primele dispensare de puericultură. S-a preocupat de asistenţa tuberculozei osoase la copii şi a reumatismului articular acut, precum şi de organizarea coloniilor maritime pentru copii. Astfel, a contribuit la înfiinţarea primelor sanatorii din ţară pentru copii convalescenţi reumatici la Mirceşti, judeţul Iaşi (1961), Eforie Nord, Techirghiol (1951). La solicitarea Societăţii Orfanilor din Primul Război Mondial, la Iaşi (Bucium), a luat fiinţă în 1922 primul sanatoriu din România pentru tratamentul tuberculozei

126

pulmonare a copilului, organizat de Emil Hurmuzache, care l-a condus până în anul 1932. Din 1925 sanatoriul a căpătat numele de „Sanatoriul Dr. J. Clunet”, ca o recunoaştere a serviciilor aduse de medicul maior francez, care făcând parte din misiunea militară a ţării sale a îngrijit ostaşi români răniţi în timpul Primului Război Mondial.

Slujitor devotat al medicinii româneşti timp de şase decenii, continuator al ilustrei tradiţii a pediatriei ieşene, Emil Hurmuzache a adus o substanţială contribuţie la organizarea învăţământului pediatric, a dinamizat şcoala de pediatrie şi a contribuit la pregătirea a 44 generaţii de medici în pediatrie şi puericultură.

Activitatea sa ştiinţifică, concretizată în peste 300 de lucrări publicate, evidenţiază interesul său în domeniul igienei şi alimentaţiei copilului mic, a tulburărilor acute şi cronice de nutriţie, rahitismului, bolilor poststreptococice, tuberculozei, reumatismului articular acut, studiului factorilor balneoclimaterici şi al talazoterapiei în călirea organismului, precum şi în tratamentul anumitor afecţiuni infantile. Parte din lucrările sale formează capitole din manualele de pediatrie şi puericultură din ţara noastră.

În sprijinul procesului de învăţământ a publicat volumul „Elemente de Puericultură” (1949).

Prof. dr. Emil Hurmuzache a fost preocupat continuu şi de organizarea unor manifestări ştiinţifice pe plan regional, fiind mulţi ani preşedinte al Secţiei de Pediatrie din cadrul Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi. Alături de Ştefan Gracoski a fost membru fondator şi secretar al Societăţii de Pediatrie din Iaşi, precum şi redactor, timp de 18 ani, al primei Reviste de Pediatrie din ţară: Bulletin de la Societe de Pediatrie de Iassy (1930 - 1948).

De asemenea, a fost membru al colegiului de redacţie al Revistei Medico-Chirurgicale din Iaşi şi al Revistei de „Pediatrie” din Bucureşti. Ca o recunoaştere a meritelor sale ştiinţifice a fost ales membru corespondent al unor societăţi şi asociaţii medicale din Italia şi Franţa.

A încetat din viaţă la 24 iulie 1979 şi a fost înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iaşi.

Iniţiator şi înfăptuitor al unor instituţii de bază ale pediatriei ieşene şi timişorene, cu o îndelungată activitate didactică, ştiinţifică şi de asistenţă medicală, prof. dr. Emil Hurmuzache a contribuit la formarea multor specialişti de valoare şi a numeroase generaţii de medici, înscriindu-şi numele în cartea de onoare a medicinii româneşti.

I. Tansanu

127

ALEXANDRU IONESCU-MATIU1883 – 1975

Figură reprezentativă a învăţământului farmaceutic românesc

A urmat cursurile Institutului Sanitar Militar, concomitent cu cele ale învăţământului farmaceutic din Bucureşti.

În 1906 susţine examenul de licenţă şi ocupă postul de farmacist la farmacia Spitalului Militar (cu grad de sublocotenent).

În 1911, în urma unui concurs de studii în Elveţia (Geneva), devine bursier şi, în urma unor profunde cercetări, susţine, în 1913, teza de doctorat intitulată:”Despre mecanismul inversiunii Walden”, obţinând titlul de doctor în ştiinţe fizico-chimice al Universităţii din Geneva.

În perioada 1913-1914 se specializează în Franţa, în chimie biologică, sub îndrumarea renumitului chimist S. Bertrand, la Institutul Pasteur. Simţindu-se atras de ţară, revine în 1914 la Spitalul Militar Central din Bucureşti.

În anii Primului Război Mondial îl găsim pe front, ca farmacist de ambulanţă. În 1918 conduce Laboratorul Central de Chimie al Armatei.

În acelaşi an, recunoscându-i capacitatea profesională, Prof. Ştefan Minovici îl numeşte conferenţiar la Catedra de Chimie biologică din Bucureşti şi chimist legist la Institutul Medicolegal.

Din 1926 a condus, timp de 8 ani catedra de Chimie farmaceutică din cadrul Secţiei de Farmacie a Facultăţii de Medicină din Iaşi.

După votarea la, 10 iulie 1934, a legii concentrării la Bucureşti a învăţământului farmaceutic, are loc desfiinţarea celui de la Iaşi, ceea ce motivează transferul Prof. Al. Ionescu-Matiu la Bucureşti, ca titular la Catedra de Chimie generală, predând Chimie organică.

În 1941 preia Catedra de Chimie farmaceutică şi organică, până în 1949 când se pensionează. Ca profesor consultant, însă, avea să-şi continue activitatea de cercetare ce l-a pasionat toată viaţa, îndrumând îndeaproape teze de doctorat şi remarcându-se printr-o frecventă şi prodigioasă participare la manifestări ştiinţifice internaţionale.

128

Prof. dr. Al. Ionescu-Matiu se numără printre cei ce recunosc legătura indestructibilă dintre farmacie şi chimie. Extraordinar de pasionat de chimie în general, s-a preocupat intens de aspecte ale chimiei anorganice, organice, analitice ca şi ale chimiei farmaceutice, biochimiei şi toxicologiei. Merită a fi subliniate rezultatele multiplelor sale cercetări în unele din domeniile amintite. Astfel, a pus la punct o metodă simplă şi de mare precizie de dozare a glucozei în lichide biologice (sânge, urină, lichid cefalo-rahidian) şi în forme farmaceutice.

A elaborat o metodă originală de cercetare a pigmenţilor biliari în urină, utilizată şi astăzi. A cercetat metode de dozare a proteinelor din lapte; dozarea ureei sanguine, după îndepărtarea proteinelor din sânge printr-o tehnică originală.

A elaborat metoda de dozare mercurimetrică pe care o expune la Paris, în 1934, experimentând-o la determinarea cantitativă a unor alcaloizi: morfina, codeina, chinina, stricnina, cocaina, fie ca atare, fie din forme farmaceutice. Metoda a fost cu succes utilizată şi în cazul dozării altor substanţe farmaceutice ca: procaina, plasmochina etc. (peste 100 compuşi). A cercetat metode de identificare şi dozare colorimetrică a sulfonamidelor şi a taninurilor.

Ca didact, a venit în sprijinul celor interesaţi, scriind un curs de Chimie farmaceutică organică. Este, de asemenea recunoscut şi în calitate de coautor la “Tratat de Farmacie galenică”, alături de C. I. Popescu.

A fost un mare creator de şcoală, în interiorul căreia s-au format mulţi specialişti farmacişti. Personalitate care a înţeles rolul şi locul Facultăţii de Farmacie, cu multiplele ei sarcini complexe, prof. dr. Al. Ionescu-Matiu a propagat şi susţinut ideea înfiinţării unei facultăţi de sine-stătătoare, ca şi a unei Societăţi farmaceutice, cu publicaţie proprie.

A fost membru de onoare al Societăţii de Farmacie din România şi al Societăţii de Chimie Industrială din Paris. De asemenea, a fost membru corespondent al Societăţii de Farmacie din Paris şi ale celei din Madrid. Ca o recunoaştere a meritelor sale pe tărâm ştiinţific, a fost distins cu Medalia Institutului Pasteur din Paris şi cu Medalia “Hygeia Salus” a Academiei de Farmacie din Franţa (1956). Pentru contribuţia la progresul învăţământului farmaceutic românesc i s-a decernat titlul de “profesor universitar emerit” (1964).

Străbătând, cu pioşenie, prin labirintul vieţii şi activităţii pline de profunde semnificaţii a marelui savant şi didact, Al. Ionescu-Matiu, să-i aducem recunoştinţa noastră, omagiindu-l şi acum, la cei 125 de ani de învăţământ medical ieşean.

Georgeta Rusu

129

CONSTANTIN IONESCU – MIHĂIEŞTI1883 – 1962

Profesor de patologie şi terapeutică generală

Catedra de Patologie şi Terapeutică Generală a fost deţinută până în 1924 de prof. C. Thiron. După o suplinire de numai cinci luni (1924 – 1925, prof. E. Puşcariu), catedra a fost atribuită prof. C. Ionescu Mihăeşti – titular între 1925 – 1930.

Prof. C. Ionescu–Mihăieşti s-a consacrat în istoria medicinii româneşti contemporane în special în domeniul microbiologiei, domeniu pe care l-a ilustrat în activitatea sa de la Bucureşti.

Activitatea sa la Iaşi, deşi de durată mai scurtă - de numai cinci ani – este totuşi

semnificativă pentru evoluţia Catedrei de Patologie, de numele prof. C. Ionescu–Mihăieşti fiind legată organizarea bazelor materiale ale laboratorului.

C. Ionescu–Mihăieşti a absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti în 1907; încă din timpul cât era student începuse să lucreze în domeniul medicinii experimentale.

Între 1905 şi 1912, C. Ionescu–Mihăieşti s-a specializat în cadrul Institutului Pasteur din Paris. Revenind în ţară, s-a distins prin contribuţia sa în cadrul campaniei antiholerice din Bulgaria, în 1913, apoi cea antiexantematică, lucrând în cadrul Laboratorului de medicină experimentală evacuat la Iaşi (1916) şi la Harcov (1917), la prepararea serurilor şi vaccinurilor necesare armatelor aliate.

După război, a fost primul director adjunct al Institutului Cantacuzino (1921); în 1925 este promovat profesor de Patologie generală la Iaşi. În 1930, s-a transferat la Bucureşti, ca titular al Catedrei de Bacteriologie. Cu ocazia marii epidemii de poliomielită din 1927, a adus contribuţii epidemiologice importante elucidând fenomenul de exaltare a potenţei virusului prin amestecarea unor tulpini izolate în zone diferite.

130

În preajma transferării la Iaşi, prof. C. Ionescu–Mihăieşti a lucrat, în 1923 – 1924, în laboratoarele profesorilor M. Collum, Howard, Brown (Baltimore, New York, Boston).

Următorul titular al Catedrei de Patologie generală a fost prof. I. Bălteanu, care s-a preocupat de aspectele legate în special de formaţia sa de bază, igiena, catedră pe care, de altfel, a deţinut-o ulterior.

Între 1936 – 1939, Patologia generală a fost atribuită prof. Ion Nicolau, consacrat însă mai mult ca pediatru. Prof Ion Nicolau (1885 – 1965) avea o formaţie de laborator şi de clinică şi era un excelent profesor. Printre cercetările sale figurează o serie de studii privind condiţionarea nervoasă a imunităţii, cercetări privind variaţiile lipazei sanguine în tuberculoză (1928), unele avitaminoze experimentale (1933).

Între 1939 – 1941 catedra a fost suplinită de prof. Şt. S. Nicolau, titularul Catedrei de Bacteriologie. Abia în 1941 Catedra de Patologie generală a putut fi consolidată prin numirea prof. Iuliu Niţulescu, care a funcţionat neîntrerupt până în 1967.

C. Romanescu

131

ERNEST JUVARA1870 – 1933

Creator de şcoală chirurgicală la Iaşi

Ernest Juvara s-a născut la 14 mai 1870 în oraşul Bârlad. Din dorinţa de a-i asigura o educaţie aleasă, părinţii l-au înscris, chiar din clasele primare, la Institutul „V.Urechia” din Bucureşti, unde a urmat apoi şi primele clase de liceu, învăţând la perfecţie limba franceză.

A terminat învăţământul liceal la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti.

Înclinarea deosebită către ştiinţele aplicate a fost remarcată de profesorul său de fizico-chimice, care, din 1886, l-a numit preparator al laboratorului.

A luat bacalaureatul în litere şi ştiinţe în 1888. În toamna aceluiaşi an a plecat la Paris şi s-a înscris la Facultatea de Medicină, a cărei Catedră de Anatomie era condusă de L.H.Farabeuf. Datorită maestrului său, ale cărui cursuri erau exemplificate de planşe, desene la tablă şi demonstraţii pe cadavre, Juvara, cu talentul său înnăscut pentru desen, a încercat întâi să-l imite, dar l-a şi depăşit în curând.

În 1890 a reuşit cu succes la concursul de extern al spitalelor din Paris. Timp de trei ani, între 1890 şi 1893, a făcut rotaţie prin serviciile profesorilor Duplay, Richard, Poirier, Rochard şi Delbet. În acelaşi timp a lucrat şi ca preparator - ajutor la Laboratorul de anatomie patologică al Clinicii chirurgicale a profesorului Duplay, la Spitalul „Charité” apoi ca preparator al conferinţelor şi exerciţiilor practice de otologie, în clinica aceluiaşi profesor, la „Hotel Dieu”.

Anatomia l-a pasionat în cel mai înalt grad. Ca elev în Laboratorul de anatomie al profesorului Paul Poirier, de la început a atras atenţia prin dexteritatea la disecţii, seriozitatea şi, mai ales, talentul pentru desen anatomic, motive pentru care a fost cooptat printre colaboratori. În acest laborator a rămas timp de 5 ani, în ultimii trei deţinând direcţia laboratorului, încredinţată de însuşi profesorul Poirier. Cooptarea tânărului Juvara în laboratorul profesorului Poirier a fost hotărâtoare pentru cariera sa. Acolo l-a întâlnit pe Thoma Ionescu, care,

132

prin probele strălucite pe care le-a trecut, a fost numit prosector definitiv la Facultatea de Medicină din Paris. Această întâlnire va marca începutul unei rodnice colaborări şi prietenii, care va continua şi în ţară.

În 1892, Juvara publică, împreună cu al său colegul, Friteau, lecţiile de anatomie practică, ţinute de profesorul Poirier, sub titlul „Quinze leçons d’anatomie practique”, lucrare pe care o ilustrează cu 84 de desene şi scheme făcute de mâna lui. „Această mică lucrare”, cum a numit-o Poirier, l-a consacrat pe Juvara ca anatomist şi desenator emerit. În aceeaşi perioadă a publicat, în colaborare cu F. Legueu, viitorul profesor de urologie de la Facultatea de Medicină din Paris, o lucrare asupra aponevrozele mâinii, care a devenit clasică.

În 1895, Juvara, susţine teza de doctorat cu tema „Anatomie de la région pterigo-maxillaire”, lucrarea sa inaugurală, care a primit menţiunea „extrémement bien” şi a fost laureată de Facultatea de Medicină din Paris. Înainte de a-şi trece teza, fusese numit asistent în Clinica Chirurgicală de la Spitalul Colţea din Bucureşti şi, în acelaşi timp, şef al Laboratorului de anatomie topografică, pe care îl conducea profesorul Thoma Ionescu. Profesorul Poirier avea multă consideraţie şi simpatie pentru Juvara, despre care, nu o dată, a afirmat că nu a avut elev mai talentat.

Reîntors în ţară în anul 1895, odată cu Thoma Ionescu , Juvara a început o dublă activitate: la Clinica Chirurgicală de la Spitalul Colţea, unde opera cu maestrul său, şi la Institutul de anatomie topografică şi chirurgie experimentală. În calitate de subdirector al Institutului, Juvara s-a ocupat şi de organizarea acestuia după o schemă nemaiîntâlnită până la acea dată la vreun institut similar. Pe lângă Clinica chirurgicală, institutul cuprindea şi o unitate de cercetare cu mai multe secţii: anatomie topografică, anatomie comparată, anatomie microscopică, normală şi patologică, fiziologie şi chirurgie experimentală. Chirurgia experimentală era organizată după concepţia lui. Toţi studenţii anului III de medicină erau obligaţi să participe, pe grupe, la lucrările practice de chirurgie experimentală. Până la plecarea la Iaşi, Juvara a prezentat studenţilor în medicină o serie de conferinţe-lecţii, pentru care a lucrat aproximativ 40 de planşe murale.

În 1897, Juvara publică „Lecţiuni de anatomie practică”, cu o prefaţă de Thoma Ionescu., care prezintă interes şi astăzi pentru tinerii ce vor să se consacre chirurgiei. În 1898 apare lucrarea „Anatomia topografică a splinei hipertrofiate”, având la bază studiul a 7 cupe transversale practicate pe cadavrul fixat în formol. Pentru ca desenele, toate originale, să fie redate cât mai exact posibil, secţiunile erau mai întâi fotografiate de Juvara şi apoi desenate, iar piesele reprezentate au

133

înzestrat muzeul institutului. Toate acestea dovedesc faptul că Juvara se preocupa intens de desen, dar şi de arta fotografică medicală într-o epocă în care aceasta se afla la începuturile ei, deci poate fi considerat precursor al fotografiei medicale în ţara noastră.

Paralel cu lucrările de anatomie, în această perioadă a publicat şi lucrări de clinică şi terapeutică chirurgicală, chirurgie experimentală, medicină operatorie. Astfel, „Un caz de anevrism al trunchiului tibio-peronier” prezintă o deosebită importanţă pentru că este singurul caz de anevrism al acestui trunchi arterial operat şi vindecat cunoscut în ştiinţă, fiind citat de P. Delbet în tratatul lui de chirurgie.

A atacat toate problemele chirurgicale, dar în mod deosebit l-a preocupat chirurgia osoasă, cu precădere osteosinteza, imaginând aparate de o ingeniozitate absolută. O altă inovaţie a constat în întrebuinţarea anesteziei loco-regionale cu cocaină pentru prelevarea grefelor.

Manifestând o abilitate neîntrecută în tehnica operatorie, Juvara a creat numeroase procedee, devenite clasice în chirurgie. În 1897, a publicat în Revista de chirurgie „Procedeele operatorii contra prolapsului complet al rectului şi în particular despre un nou procedeu”. În afară de preocupări de clinică şi terapeutică chirurgicală, Juvara a elaborat în aceşti ani, lucrări de chirurgie experimentală, printre care, „Despre suturile intestinale”, cuprinde suturi intestinale pe care le preda studenţilor, inclusiv două puncte de sutură create de el, punctul Lambert dublu în cruce şi un punct pe care îl numeşte sutura întreţesută. „Un nou procedeu de cistorafie prin imbricare” prezintă cu originalitate felul în care se coase lamboul muscular. În această perioadă de activitate la Clinica Chirurgicală de la Spitalul Colţea şi la Institutul de anatomie topografică, Ernest Juvara, ingenios şi inventiv, a creat o serie de instrumente şi aparate.

La 1 martie 1897, din iniţiativa lui Thoma Ionescu, apare Revista de chirurgie, prima revistă românească de medicină axată pe problematica unei singure specialităţi, pentru difuzarea cunoştinţelor şi a concepţiilor moderne de chirurgie la toţi specialiştii din ţară. Graţie aceluiaşi Thoma Ionescu, la 1 februarie 1898 s-a constituit Societatea de Chirurgie. Secretar de redacţie al Revistei de chirurgie şi secretar al Societăţii de Chirurgie a fost numit, de la înfiinţarea lor, Ernest Juvara, a cărui putere de muncă şi pricepere organizatorică erau cunoscute de Thoma Ionescu încă din timpul colaborării lor la Paris, în laboratorul profesorului Poirier.

După cinci ani de colaborare, ca asistent al profesorului Thoma Ionescu, Juvara a fost numit profesor de Anatomie topografică la Iaşi, fiind obligat să părăsească redacţia revistei şi preocupările ce-i reveneau

134

ca secretar general al societăţii, în care calitate redacta şi buletinul în limba franceză. Prin decretul nr. 4414, ministerul face cunoscut faptul că dr. Ernest Juvara a fost numit de la data de 1 noiembrie 1899 profesor agregat la Catedra de anatomie din Iaşi. La 20 ianuarie 1903, Consiliul Profesoral votează recomandarea lui Juvara ca profesor definitiv. La 24 iulie 1903, Ernest Juvara este numit agregat cu titlu definitiv la Catedra de anatomie topografică şi clinică chirurgicală din Iaşi, iar la 26 noiembrie 1904 este înaintat la gradul de profesor definitiv. La recomandarea lui, în cadrul catedrei sunt numiţi Liviu Boteanu preparator, C. Botez prosector şi N. Hortolomei preparator - custode.

Fiind primul profesor numit prin concurs la această nouă disciplină, la numai 29 de ani, Juvara este acela care, în pofida tuturor greutăţilor şi adversităţilor, înfiinţează învăţământul de anatomie chirurgicală la Iaşi, specialitate în care avea o pregătire serioasă, acumulată treptat la şcoala lui Farabeuf şi Poirier şi la şcoala lui Thoma Ionescu.

Începutul a fost deosebit de dificil. Catedra nou înfiinţată era lipsită de serviciu de chirurgie şi de laborator, cu mare greutate obţinându-se o sală de disecţie în localul Institutului de anatomie descriptivă. Nu existau nici materiale de demonstraţie, în afară de cadavre şi acestea neinjectate cu formol, aşa încât se conservau cu dificultate. În aceste condiţii, încă din 1900, Juvara este nevoit să accepte conducerea Serviciului de Chirurgie al Spitalului Israelit. Cu o perseverenţă şi un entuziasm deosebit, Juvara a executat numeroase planşe, care conţineau desene ale capului, gâtului, membrului superior şi anatomia topografică a stomacului şi a regiunii hepato-gastrice, înzestrând Facultatea de Medicină din Iaşi cu o colecţie completă de planşe anatomice, unul din cele mai eficiente mijloace de predare a anatomiei.

Abia în 1906 i se creează în cadrul Spitalului „Sf. Spiridon” un serviciu de chirurgie de 40 de paturi, condus din 1882 de dr. C. Botez ca medic primar. Aici, E. Juvara reuşeşte să pună bazele Clinicii a II-a Chirurgie, care va deveni ulterior Clinica I Chirurgie, pe care o conduce în mod strălucit în perioada 1906-1912.

Erudit dascăl, chirurg de o rară îndemânare, spirit inventiv, didact strălucit, Ernest Juvara a contribuit la introducerea în clinică a asepsiei şi a practicat printre primii rahianestezia în chirurgia abdominală şi osoasă. Prin toată activitatea sa chirurgicală este considerat fondatorul Clinicii I Chirurgie. Deşi perioada de la Iaşi a fost scurtă, Juvara a reuşit să dezvolte aici o veritabilă şcoală chirurgicală la care s-a format, printre alţii, şi N. Hortolomei.

135

Activitatea desfăşurată de Juvara la Iaşi a fost intensă. Lucra deopotrivă pe cele două tărâmuri înfrăţite, anatomia şi chirurgia, consolidând la Iaşi o şcoală de chirurgie deosebit de activă. Această intensă activitate clinică i-a permis să publice articole, memorii sau comunicări la Societatea de Medici şi Naturalişti din Iaşi, care l-a ales preşedinte în 1910.

În semn de recunoaştere a contribuţiei aduse de Juvara la progresul chirurgiei, Societatea de Chirurgie din Paris, destul de restrictivă în admiterea de noi membri şi Societatea Chirurgilor din Paris l-au asociat în rândurile lor încă din 1911.

În perioada petrecută la Iaşi a elaborat numeroase lucrări, toate rodul muncii neîntrerupte şi a talentului său deosebit, care pentru originalitate au fost citate în diferite tratate de anatomie clasice: De la suture intradermique; Sur la technique du raccourcissement des ligamentes de l’uterus; Topographie de la région lombaire en vue de la ponction du canal rachidien; Technique de la résection du ganglion de Gasser par la voie du plan osseux spheno-temporal; Contribuţie la studiul ghemurilor de păr ce se pot găsi în stomac (tumorile păroase sau trichobezoarele); Anestezia rahidiană cu stovaină; Operation de la hernie inguinale par le procede de Bassini; Operation de la hernie crurale, technique chirurgicale

În 1912 Ernest Juvara a fost transferat din nou la Bucureşti, la Clinica chirurgicală a Spitalului Filantropia, unde a demonstrat din plin valoarea lui de mare chirurg. Abia instalat, este mobilizat în 1913, punând în slujba campaniei din Bulgaria tot spiritul său de bun organizator. Reîntors din această campanie, şi-a reluat activitatea la clinica de la Spitalul Filantropia. Conştient de iminenţa unor mari conflagraţii europene, în următorii ani, Juvara şi-a axat activitatea asupra perfecţionării rahianesteziei, o anestezie foarte comodă pentru chirurgia de campanie şi asupra descoperirii sau îmbunătăţirii mijloacelor de tratament ale fracturilor, îndeosebi ale fracturilor deschise, ale membrelor frecvente în război, descrise în monumentala sa lucrare „Tratamentul operator al fracturilor diafizelor prin metoda fixatorului extern”.

În 1916 este mobilizat, cu gradul de maior, în Primul Război Mondial. A fost mai întâi ataşat Spitalului IV de evacuare, care urma Corpul IV de armată, instalat la Hangu, având două anexe, la Bicaz şi la Broşteni. Până în mai 1917 a operat zi şi noapte în spitalele din Piatra Neamţ, Mănăstirea Neamţ şi Botoşani, salvând de la infirmităţi sau chiar de la moarte mii de răniţi. Avansat colonel, a fost transferat la Spitalul IX de evacuare, care a urmat armatele la Mărăşeşti.

136

La terminarea războiului, revine la Clinica Chirurgicală de la „Filantropia”, unde rămâne până în 1923, când trece la Spitalul Brâncovenesc. Aici a organizat cea mai mare şi mai modernă clinică de chirurgie din ţară. În acest timp, în cadrul Laboratorului de anatomie topografică al facultăţii, Juvara continua disecţiile şi executarea desenelor pentru „Manualul de anatomie chirurgicală”. Manualul, de proporţiile unui tratat, a fost conceput iniţial să apară în patru volume, vol. I- capul şi gâtul, vol II - membrele, vol III - toracele, vol IV - abdomenul, dar au văzut lumina tiparului doar primele două, în 1924 şi, respectiv, în 1925.

La moartea lui Thoma Ionescu în 1926, cele două catedre de anatomie topografică s-au contopit, conducerea institutului fiind preluată de profesorul Dimitrie Gerota. Ernest Juvara a fost obligat în felul acesta să întrerupă orice activitate anatomică, motiv pentru care următoarele două volume proiectate nu au mai apărut.

Cu talentul său neîntrecut în arta chirurgicală, a abordat toate aspectele în acest domeniu, dar cel mai mult s-a aplecat asupra chirurgiei osoase şi osteoarticulare, osteosinteza rămânând marea sa pasiune.

Pentru activitatea sa prodigioasă şi perseverentă, de perfecţionare continuă a metodelor folosite şi de îmbunătăţire a rezultatelor operatorii în această spinoasă şi de obicei temută ramură a chirurgiei, Juvara poate fi considerat printre pionierii ei. Spirit de o inventivitate fecundă, Juvara a imaginat aparate chirurgicale care au contribuit la revoluţionarea operaţiilor, făcându-le mai facile, mai comode, scurtând timpul operator şi astfel uşurând cu un minut mai devreme suferinţa bolnavului.

De o abilitate neîntrecută în tehnica operatorie, a creat numeroase procedee, devenite clasice în ştiinţa chirurgicală. Din cele peste 230 de lucrări rămase de la Juvara, mai mult de o treime se referă la această patologie, notorietatea sa în domeniu fiind recunoscută.

Profesorul Juvara a fost un adevărat om de ştiinţă, a creat curente, a format elevi, a fundamentat o şcoală, căreia i-a lăsat ca moştenire cultul adevărului ştiinţific şi al frumosului artistic.

În deplină sănătate şi în plin avânt creator, profesorul Ernest Juvara s-a stins fulgerător, în noaptea de 5 mai 1933, electrocutat de o lampă cu tijă flexibilă, care se defectase.

Daniela Grosu, E. Târcoveanu

137

MIHAI MANICATIDE1867 – 1953

Creator de şcoală pediatrică la Iaşi

Profesorul Manicatide s-a născut în 1867 în oraşul Giurgiu, părinţii săi fiind de origine români macedoneni. Clasele primare şi parte din cele liceale le-a urmat în acelaşi oraş. După terminarea studiilor liceale la Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti, se înscrie la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi obţine titlul de doctor în medicină în 1893, cu teza „Studiul anatomo-patologic al ficatului”.

În 1893 a fost numit preparator la Institutul de Patologie şi Bacteriologie din Bucureşti, condus de Victor Babeş.

Obţine, prin concurs, o bursă în străinătate pentru studiul bolilor de copii. La Paris lucrează în clinicile profesorilor Grancher, Hutinel şi Marfan. Audiază, de asemenea, cursurile de neurologie infantilă ale profesorului Peulard. În anii 1897 şi 1898 lucrează la Institutul de anatomie patologică condus de către Virchow, iar între 1898 şi 1899, în Clinica infantilă a profesorilor Heubner şi Czermy.

În 1899 este numit, prin concurs profesor agregat la Clinica Infantilă din Iaşi care până atunci fusese suplinită de profesori nespecialişti (profesorii Bejan şi V. Imervol). Datorită străduinţelor şi competenţelor noului profesor agregat se realizează o scădere a morbidităţii şi mortalităţii infantile care era foarte ridicată până atunci. Aceeaşi crescândă atenţie a specialistului face ca să se creeze, printre elevii săi, climatul unei adevărate şcoli de pediatrie.

Cu mari insistenţe, profesorul Manicatide a determinat conducerea Spitalului Spiridoniei din Iaşi să clădească, în 1903, deasupra aripei drepte a etajului din vechea clădire patru saloane, mărind capacitatea de primire a bolnavilor la peste 40 de paturi, iar în anii următori profesorul Manicatide reuşeşte să convingă, de asemenea, pe conducătorii Spitalului Spiridoniei din Iaşi şi autorităţile respective să înceapă construcţia unui nou spital pentru bolnavii contagioşi, adulţi şi copii, pus de la început sub conducerea profesorului clinicii infantile,

138

spital care devine – ceea ce este astăzi – Spitalul „Izolarea”, pe care îl înzestrează, cât îi permit mijloacele.

Profesorul Manicatide reuşeşte să efectueze în Clinica Infantilă din Iaşi cercetări din domeniul scarlatinei, rujeolei şi tuberculozei, cercetări favorabil apreciate de către specialişti din ţara noastră, pentru care a şi primit Premiul Academiei Române, precum şi distincţii de la specialiştii din străinătate. Renumele şi autoritatea didactico-pedagogică ale prof. dr. Manicatide sunt puse în evidenţă în cursul şi în lucrările sale, foarte apreciate atât de elevi, cât şi de colegii săi.

Profesorul Manicatide s-a ocupat, în special, cu studiul bolilor infecto-contagioase, ceea ce a permis, aşa cum am menţionat deja, organizarea în 1912 misiuni pe care el le-a îndeplinit cu o excepţională competenţă până la transferarea sa, în 1920, ca profesor al Facultăţii de Medicină din Bucureşti.

Cercetările ştiinţifice desfăşurate sub conducerea sa sunt concretizate şi în 40 de teze de doctorat în medicină, cu subiecte din domeniul pediatriei.

A acordat o deosebită atenţie multiplelor aspecte legate, în special, de asistenţa copilului abandonat, care s-au tradus prin organizarea ceea ce s-a numit ulterior „Orfelinatul Epitropiei Sf. Spiridon din Iaşi”.

I. Tansanu

139

ALEXANDRU MORUZI1900 – 1957

Creator al şcolii de neurochirurgie din Iaşi

În contemporaneitatea sa, Prof. Al Moruzi a fost o personalitate a vieţii medicale şi sociale ieşene. Evenimentele socio-politice din România dupa cel de-al doilea razboi mondial au impus ca o serie de aspecte din biografia sa să fie reaşezate.

Profesorul Al. Moruzi a trebuit reabilitat politic. Un descendent al unei familii domnitoare, un prinţ, nu putea fi un mare român şi un deschizător de drum în medicina românească.

În al doilea rând, gestul profesorului, care a reuşit să fugă in 1948 cu un avion al

Crucii Roşii din „România Democrată”, nu poate fi considerat ca un act de trădare naţională, ci ca o soluţie de a-şi salva viaţa.

Realizând că tratamentul plăgilor cranio-cerebrale de război trebuie efectuat de urgenţă imediat în spatele frontului, a cerut şi a obţinut crearea unei unităţi medicale speciale formate din medici ieşeni, care sa asigure asistenţa neurochirurgicala a răniţilor în condiţii optime. În acelaşi moment istoric, viitorul “mare democrat” al României, D. Bagdasar şi colaboratorii săi au depus un memoriu prin care au convins autorităţile militare că sunt mai utili în spatele frontului, la Spitalul Militar Bucureşti.

Pentru prestigiul Şcolii de Medicină Ieşene nu este lipsit de importanţă istoriografică faptul că prof. Al. Moruzi, în colaborare cu prof. L. Ballif (directorul Spitalului Socola), are prioritatea de a realiza primul serviciu de neurochirurgie din România în anul 1933. Trebuie să menţionăm că acest merit al Şcolii de Medicină Ieşene a fost contestat prin argumente de forţă de către urmaşii profesorului Bagdasar.

Prezentând o complexă documentare arhivistică, această prioritate a fost recunoscută oficial şi consacrată în cadrul Congresului Internaţional organizat de Societatea Română de Neurochirurgie la Mamaia, în 1992.

140

Prof. Al. Moruzi s-a născut la Bucureşti pe 18.februarie.1900, într-o veche familie domnitoare moldovenească (tatăl sau, generalul Moruzi era descendent al domnitorului Al. Moruzi, iar mama sa, Adina, era născută Ştirbei).

După absolvirea Licelui “Louis le Grand” din Bucureşti a urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Paris. Ca student, deşi a avut o viaţă modestă, s-a remarcat la concursurile de extern şi intern al Spitalelor din Paris. A lucrat ca intern în serviciul Dr. M. Robineau între anii 1927 – 1928, iar între anii 1929 – 1930 a lucrat în serviciul profesorului Th. de Martel.

În 1929 obţine titlul de Doctor în Medicină cu lucrarea “Consideraţii asupra tratamentului fracturilor de gambă”.

În 1930 este secundar de chirurgie în Clinica a III-a Chirurgicală din Bucureşti, condusă de Prof. A. Jianu.

În 1932 este numit medic primar in Serviciul de Chirurgie de la Spitalul Caritatea din Iaşi.

Personalitate medicală complexă, abordează pentru prima dată la Iaşi, în mod sistematic, o serie de capitole ale patologiei sistemului nervos.

În 1936 devine profesor al Catedrei de Urologie şi Terapeutică Chirurgicală.

Începând cu anul 1933, Al. Moruzi preia conducerea primei Secţii de Neurochirurgie din România care a funcţionat în cadrul Spitalului Socola. Opera în fiecare zi cazuri de chirurgie generală şi de neurochirurgie, a căror pondere era de 20 – 25% din activitatea globală a serviciului. Este sugestivă statistica serviciului în perioada octombrie 1934 – ianuarie 1941 (N. Lupu): la 5879 de bolnavi internaţi s-au efectuat 2621 intervenţii chirurgicale mari, dintre care 329 intervenţii neurochirurgicale (46 laminectomii din care 25 pentru tumori medulare, 101 trepanaţii cranio-cerebrale din care 50 pentru procese expansive cerebrale, 8 intervenţii pentru leziuni de nervi periferici).

Prof. Moruzi avea o tehnică operatorie impecabilă, fiind adeptul gesturilor blânde, al respectului faţă de planurile anatomice, al hemostazei perfecte. Era adversarul demonstraţiilor chirurgicale contracromenometru, în care traumatismul operator era o cosecinţă logică.

Cursurile le ţinea cu mare regularitate, iniţial în Amfiteatrul din Pavilionul C.F.R. al Spitalului „Caritatea”, iar după război în Amfiteatrul Institutului de Anatomie. Respecta întotdeauna dorinţa exprimată de studenţi de a prezenta anumite subiecte mai delicate cum ar fi: sindromul

141

de hipertensiune intracraniană, sindromul de compresiune medulară, şocul traumatic.

După terminarea războiului şi instaurarea regimului de “democraţie populară”, parăseşte ţara plecând în Elveţia (1948), iar ulterior se stabileşte în Venezuela. Decedează în 1957 în urma unui accident de avion survenit la Paris.

Activitatea ştiinţifică a Prof. Moruzi legată de patologia sistemului nervos este prodigioasă; dintre lucrările publicate amintim doar câteva:

- L. Ballif, Al. Moruzi, M. Ferdman – 13 cazuri de compresiune tumorală a măduvii spinării (publicată în Volumul Jubiliar în onoarea Prof. C.I. Parhon, 1934);- Cordotomia antero-laterală a măduvei – Rev. Med-Chir. Iaşi, 2 (lucrare elaborată în în serviciul Dr. M. Robineau, Paris);- L’encephalographie et la ventriculographie de tumeurs cerebrales, Bull. Som. Roum. Neurol. Psychiat. Endocrinol. Yassy, 3-4, 1937;- Notre experience des plaies penetrantes du crane pendant la campagne de 1941, Rev. Med. Chir., Bull. Soc. Med. Nat., Yassy, 3-6: 182, 1939;- Al. Moruzi, L. Ballif – Pneumatocele intracraniene, Rev. Med. Chir., Iaşi, 2, 1933;- Spina bifida grave, operé et considerablement amelioré – Soc. Med. Nat., Iaşi, 1929;- Al. Moruzi, E. Lupu - Fracture du crâne. Hematome du centre ovale. Operation. Guerison - Bull. Som. Roum. Neurol. Psychiat. Endocrinol. Yassy,2, 1935;- Un caz de fractură a lamelor vertebrale – Soc. Med. Nat., Iaşi, 1929;- Abces cerebral traumatic operat şi vindecat - Soc. Med. Nat., Iaşi, 1936;- Tulburările frontale şi leziunea lobului frontal - Soc. Med. Nat., Iaşi, 1934;- Asupra unui caz de tumora cerebrală în fosa posterioară – Soc. de Pediatrie, Iaşi, 1935;- Asupra unui caz de tumoră bulbo-protuberanţială, 12 mai 1935.

Toată această activitate profesională, didactică şi ştiinţifică îl consacră în calitatea de creator al neurochirurgiei moderne ieşene şi româneşti.

H. Aldea

142

PETRE NICULESCU1884 – 1944

Şeful Clinicii I Medicale în perioada 1930-1942

Profesorul Petre Niculescu s-a născut la Bucureşti, la 31 mai 1884. Studiile medicale le-a efectuat la Facultatea de Medicină din Bucureşti pe care a absolvit-o în 1910. Teza de doctorat, intitulată “Serodiagnosticul în sifilis”, efectuată în laboratorul profesorului Cantacuzino, a fost notată „magna cum laude”, acordându-i-se premiul Hillel. A activat ca extern prin concurs al Spitalului Eforia, între 1905-1907 (reuşit primul la concurs) şi ca intern al Spitalelor civile din Bucureşti, în perioada 1907-1911 (reuşit al doilea la concurs). După

terminarea facultăţii, în 1912, se înscrie la concursul de secundariat în specialitatea medicină internă, fiind clasificat primul pe ţară.

În perioada 1912-1915, urmează un stagiu de perfecţionare în străinătate în cadrul Facultăţii de Medicină din Berlin şi apoi la Viena. Aici are posibilitatea de a cunoaşte personalităţi medicale importante ale timpului ca: prof. Krauss, Wolf Eisner şi Huebner, precum şi prof. Haudeck de la Viena. Se distinge ca un element deosebit de muncitor, pasionat de cercetarea ştiinţifică.

Reîntors în ţară, obţine în anul 1916 titlul de docent al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, în specialitatea terapeutică clinică. În acelaşi an este numit asistent la Clinica de Terapeutică a Facultăţii de Medicină din Bucureşti, condusă de prof. Anibal Teohari, iar în anul 1918 primeşte numirea de şef de lucrări la aceeaşi disciplină.

În această perioadă (1918-1919), iniţiază pentru prima dată în ţară un curs pentru studenţii de anul I intitulat “Introducere în studiul medicinii şi al istoriei sale”. Cursul avea ca obiectiv prezentarea vieţii şi activităţii celor mai reprezentative figuri ale medicinii, de la Hipocrat până în epoca modernă. De asemenea, cuprindea noţiuni succinte de semiologie şi terminologie medicală, considerate “a contribui la educaţia preliminară a studenţilor începători, ridicându-le din primii ani interesul pentru îndelungatul studiu al profesiei ce şi-au ales”.

143

În 1926 funcţionează şi ca medic primar al Spitalului Brâncovenesc din Bucureşti şi medic şef de divizie. Timp de doi ani (1929-1931) funcţionează ca profesor de Farmacologie la Facultatea de Medicină din Cluj.

În anul 1931 este numit profesor de Medicină Internă la Clinica I Medicală Iaşi, post devenit vacant prin plecarea la Bucureşti a profesorului C. Bacaloglu. Recomandarea pentru ocuparea acestui post a fost semnată de 15 profesori, membri ai Consiliului Profesoral al Facultăţii de Medicină. Funcţionează ca profesor la Iaşi până în 1942, când se transferă la Bucureşti, ca profesor la Catedra de Farmacologie. În cadrul Facultăţii de Medicină de la Iaşi a suplinit şi Catedra de Chimie (1937-1939), precum şi cea de Farmacologie (1939-1941).

Clinica I Medicală avea pe atunci 80 de paturi, fiind încadrată cu patru medici, un extern şi un intern, la care se mai adăugau în mod constant câte 3-4 externi şi interni onorifici.

Interesul pentru cercetarea ştiinţifică apare la prof. P. Niculescu încă din primii ani de specializare petrecuţi la Berlin şi Viena, dovadă fiind o serie de lucrări publicate în reviste medicale de circulaţie largă: “Wertbestimmung und pharmakodynamische Wirkung von Herzmittel” (Zbl. Fur. Exp. Path. Und Ther, 1913), “Uber das Verhalten einen elektrischen Wege hergestellen Kolloidsilber” (Therapie im Gegenwart, 1912), “Die Anwendbarkeit gehandelten Gelatinkapseln in der medikamentosen Therapie” (Dtsch. Med. Wochenschrift, 1913).

În afara preocupărilor din domeniul medicinii interne, cercetarea ştiinţifică a prof. P. Niculescu a fost dirijată şi în alte domenii ale medicinii, ca farmacologie, balneologie, radiologie.

În cadrul cercetărilor de medicină internă, abordează probleme de patologie digestivă ca: studiul motilităţii gastrice şi intestinale prin metoda viscerografică în condiţii normale şi patologice, modificările fizice şi chimice ale secreţiei hepato-pancreatice sub influenţa unor droguri şi ape minerale, patogenia colicii hepatice (lucrare prezentată la Congresul de la Vichy, 1932, având ca temă litiaza biliară), aspecte legate de sifilisul hepatic, ciroza hepatică. A introdus, primul în ţară, termenul de hepatită icterigenă, în locul noţiunii de icter cataral.

De asemenea, a studiat unele aspecte clinice şi electrice în bolile congenitale de cord, într-o perioadă în care cunoştinţele în această problemă erau foarte limitate; acest studiu a fost o completare a celui început la Berlin, la profesorul Kraus. Se menţionează, de asemenea, un studiu referitor la adenoamele simetrice ale ambelor capsule suprarenale.

În domeniul radiologiei, a introdus în clinică o serie de procedee noi, mai ales în explorarea radiologică a tubului digestiv, cât şi în tehnica

144

radioterapiei. Este considerat fondator şi iniţiator al Societăţii Române de Radiologie şi Electrologie de la Bucureşti, activând ca membru în comitetul de redacţie al revistei acestei societăţi. La Iaşi, a fost preşedinte al Societăţii de Radiologie. În anul 1927, participă la Paris, la Congresul de Radiumterapie.

Preocupările pentru problemele de balneologie sunt dovedite de activitatea de organizare de cursuri de perfecţionare pentru medici balneologi (balneologie şi fizioterapie), în perioada anilor 1939-1941, când funcţiona la Iaşi.

În 1925 participă ca reprezentant oficial al ţării, la Congresul de Thalassoterapie de la Aachen, iar în 1929 organizează, la Constanţa, în calitate de preşedinte, un Congres de Balneologie, cu participare internaţională. A studiat proprietăţile apelor minerale din România şi a realizat împreună cu un grup colaboratori produsul “Govorina”, cu rezultate bune în tratamentul reumatismului cronic degenerativ.

Cercetările sale clinice erau completate de cercetări experimentale de farmacodinamie ca: mecanismele de acţiune ale adrenalinei şi pituitrinei, acţiunea iodurii de sodiu aplicate i.v., studiu comparativ al acţiunii mercurului şi salvarsanului, reacţia Herxheimer provocată de iod, asimilarea sărurilor de calciu în maladiile cronice ale pulmonului.

De la profesorul P. Niculescu au rămas un Tratat de farmacodinamie, publicat în 1920 (214 pagini) şi un Tratat de fiziodinamie în 1930 (210 pagini). A contribuit, de asemenea, la revizuirea Farmacopeei Române în anii 1925-1931. Ca o recunoaştere a meritelor sale ştiinţifice, a fost ales membru al Academiei de Ştiinţe din Genova şi membru al Academiei Române de Medicină.

A fost bun prieten cu endocrinologul italian Nicola Pende, cu clinicianul francez Charles Achard, cu profesorul Emile Sergent. În ţară, după moartea lui Anibal Teohari, cel mai apropiat prieten al său a fost D. Danielopolu. A fost un om de mare cultură generală, iubitor al operelor de artă, de la clasici până la contemporani. Era un caracter deschis, onest, iubit de colaboratori şi de studenţi.

Profesorul P. Niculescu a decedat la 14 iulie 1944, la vârsta de 60 de ani, în urma unui accident vascular cerebral, în timp ce se afla la Sinaia. În necrologul publicat în “România medicală”, din august 1944, prof. Vintilă Ciocâlteu afirma printre altele: “personalitatea medicală a sa poate servi ca exemplu de muncă, de luptă permanentă şi de afirmare, cu dorinţade a fi întotdeauna primul”, cuvinte care definesc şi conturează figura prof. P. Niculescu.

M.D. Datcu

145

ELENA PUŞCARIU1875 – 1966

Creatoarea şcolii de oftalmologie ieşene

Una din cele mai reprezentative personalităţi ale şcolii de medicină ieşene, şi în acelaşi timp, ale şcolii de oftalmologie din ţara noastră a fost Elena Puşcariu. Elena Puşcariu, fiica lui Aron Densuşianu, profesor de latină şi greacă la Universitatea din Iaşi, s-a născut în oraşul Făgăraş la 3 aprilie 1875 şi a fost prima femeie profesor titular în învăţământul medical superior şi a doua în învăţământul universitar din ţara noastră.

După absolvirea „Liceului Principatele Unite” şi a cursurilor Facultăţii de Medicină din Iaşi obţine, în 1899, titlul de doctor, fiind între primele femei care la acea

vreme au îmbrăţişat nobila profesie de medic.Între anii 1900-1902 îşi completează studiile medicale la Institutul

Pasteur din Paris şi apoi la Institutul Babeş, însuşindu-şi în special o deosebită pregătire anatomo-patologică.

În anul 1902 se căsătoreşte cu prof. Emil Puşcariu, fondatorul şi conducătorul Institutului antirabic din Iaşi.

În anul 1910 obţine titlul de docent şi este numită ca asistentă la Clinica oftalmologică de la Spitalul Colţea din Bucureşti condusă de prof. Gh. Stănculeanu.

În 1915 este numită prin concurs medic primar la Serviciul de oftalmologie al Spitalului Sf. Spiridon din Iaşi.

În anul 1920, Catedra de oftalmologie din Iaşi rămânând vacanta prin transferarea prof. D. Manolescu la Bucureşti, este ocupată prin concurs de către Elena Puşcariu care funcţionează ca profesor titular până în anul 1940 când este pensionată pentru limită de vârstă.

Ea a contribuit foarte mult la organizarea pe baze moderne a Clinicii Oftalmologice ieşene. Elena Puşcariu a desfăşurat o rodnică şi neobosită activitate ştiinţifică şi clinică, atât în perioada cât a funcţionat la catedră, cât şi după retragerea sa. A elaborat un număr impresionant de lucrări ştiinţifice, din care peste 100 publicate în diferite reviste de

146

specialitate. În aceste lucrări a manifestat un spirit clinic deosebit de dezvoltat şi a adus o contribuţie importantă în domeniul oftalmologiei.

De asemenea, contribuţiile sale ştiinţifice originale, unele dintre ele de o mare importanţă, au fost citate în diferite tratate de largă circulaţie, existente în limba franceză, germană sau engleză.

Personalitatea de o vastă cultură universală a Elenei Puşcariu a abordat, în vasta sa operă, aproape toate implicaţiile oftalmologice ale patologiei generale.

Din bogata sa activitate ştiinţifică se remarcă în mod deosebit studiile sale asupra tumorilor oculo-palpebrale, sifilisului ocular, oftalmiei simpatice, trahomului, corioretinitei tip Jensen etc.

S. Buiuc

147

EMIL PUŞCARIU1859 – 1928

Creatorul şcolii de histologie ieşene

Emil Puşcariu s-a născut în 1859 în Comitatul Făgăraş – Veneţia de jos.

Doctor în Medicină al Facultăţii din Viena, E. Puşcariu, îşi începe activitatea în ţară (1887) fiind colaborator al profesorului Babeş, îmbrăţişând specialitatea de bacteriolog, specialitate în care şi-a adus o valoroasă contribuţie.

Numele său este legat de infiinţarea Institutului antirabic din Iaşi, al patrulea din lume la acea vreme şi a metodei Babeş–Puşcariu de vaccinare antirabică.

Numit profesor suplinitor în 1890 prin decizia Ministerului Instrucţiei Publice, dr. E. Puşcariu devine profesor provizoriu prin concurs şi apoi titularul catedrei.

Spirit organizatoric, om de o deosebită probitate morală şi profesională, îşi axează activitatea pe trei căi principale: didactică, organizatorică, ştiinţifică.

Profesorului Emil Puşcariu îi revine meritul de a fi predat primul curs complet de histologie descriptivă construit pe schema clasică de predare, dar îmbogăţit cu ultimele descoperiri din acest domeniu.

În aceeaşi măsură prof. E. Puşcariu luptă pentru organizarea la această disciplină a lucrărilor practice fiind pătruns de importanţa îmbinării noţiunilor teoretice cu studiul microscopic.

Prin iniţiativa sa s-a introdus la lucrările practice obligativitatea de a învăţa unele metode moderne de tehnică microscopică şi de examinare a unor preparate histologice. Are de asemenea meritul de a fi realizat pentru prima dată o bază materială Laboratorului de histologie şi de a fi reuşit prin perseverenţă să mărească numărul cadrelor de la această disciplină.

La un an de la preluarea conducerii acestei catedre este numit primul asistent, Mihai Cruceanu, iar laboratorul se mută la etajul de jos al Institutului de Chimie. În acelaşi an, profesorul E. Puşcariu pune la dispoziţia studenţilor primul curs de histologie de la această catedră.

148

Format la şcoala profesorului Babeş, prof. E. Puşcariu îşi completează activitatea didactică cu o prodigioasă cercetare ştiinţifică ce se axează în continuare pe probleme de bacteriologie şi anatomie patologică.

Prof. Emil Puşcariu conduce Catedra de Histologie până în 1899, când este numit Secretar General al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice fiind suplinit de Dr. V. Răşculeş.

Doi ani mai târziu, în 1901, îşi reia activitatea de profesor de Histologie la Facultatea de Medicină din Iaşi.

Numărul de studenţi mai mare decât în primii ani şi cerinţele învăţământului mai elevate, îl determină pe profesorul E. Puşcariu să ceară o nouă mărire a spaţiului, „laboratorul reclamând neapărat pentru o regulată funcţionare, mai multe încăperi decât cele ce i s-au pus la dispoziţie”. Laboratorul de histologie se mută însă abia în 1926 – 1927 în noul local”.

Prof. E. Puşcariu moare în 1928, după 38 de ani de activitate şi contribuţie la organizarea învăţământului şi Laboratorului de histologie.

Gioconda Dobrescu

149

VIRGIL RACOVEANU 1898 – 1967

Creatorul şcolii de O.R.L. din Iaşi

Profesorul Virgil Racoveanu a absolvit Liceul „Traian” din Turnu Severin în 1918 şi în acelaşi an, în condiţiile refugiului spre Moldova determinat de Primul Război Mondial, şi-a început studiile universitare ca student al Facultăţii de Medicină din Iaşi.

Revenit la Bucureşti, urmează cursurile Institutului Medico-Militar pe care îl absolvă strălucit în anul 1924, obţinând în ianuarie 1925 titlul de Doctor în medicină şi chirurgie al Facultăţii de Medicină din Bucureşti.

Extern, intern şi medic secundar în serviciul de nas, gât şi urechi la Spitalul Militar Central, dr. V. Racoveanu a obţinut în anul 1927, prin concurs, bursa Ministerului de Război pentru specializare în străinătate. În acest fel îl găsim în anii 1928 şi 1929 la Paris unde studiază cu prof. Lejars probleme de chirurgie generală, cu Demartel, chirurgie craniană, cu dr. Grivet la Spital „Sf. Antoine” şi cu prof. Sebileau la Spitalul Lariboisiere oto-rino-laringologia, de unde a trecut la Berlin, în Clinica de chirurgie plastică sub îndrumarea Prof. Joseph.

Cu o pregătire fundamentală în domeniul chirurgiei generale şi o specializare în domenii multiple ale O.R.L., sub îndrumarea unor figuri proeminente ale oto-rino-laringologiei europene, dr. V. Racoveanu revine în ţară şi în decurs de câţiva ani îşi susţine examenul de admisibilitate la agregaţie (1933), examenul de medic primar (1935), devenind în anul 1937 medic şef al Serviciului de O.R.L. de la Spitalul Militar Central, Bucureşti, iar în anul 1943 profesor agregat şi director al Clinicii O.R.L. de la Facultatea de Medicină din Iaşi.

Desfăşurând, în paralel, o activitate prodigioasă pe tărâm clinic, ştiinţific şi organizatoric, dotat cu o prestanţă naturală care impunea şi un verb care captiva prin logică şi cursivitate, îl găsim pe dr. V. Racoveanu vicepreşedinte al Societăţii Române de O.R.L. (1932), Secretar general al Societăţii (1933) şi Preşedinte al Societăţii Române de O.R.L. (1943).

Colaborator la numeroase reviste internaţionale de specialitate şi participant activ sau delegat special la numeroase congrese internaţionale, dr. V. Racoveanu a fost unul dintre membrii fondatori ai Revistei „Bronche-Oesophagoscopie” din Paris (1933). A fost membru al Societăţii Franceze de Chirurgie Plastică (1932), membru al Societăţii

150

„Oto-rino-laryngologica Latina”, membru corespondent al Societăţii de Laringologie din Paris şi al Societăţii de Oto-rino-laringologie din Atena.

Acesta a fost omul şi dimensiunile sale profesionale, care în anul 1945, odată cu revenirea la Iaşi a Facultăţii de Medicină şi-a pus toată energia şi capacitatea sa în serviciul organizării oto-rino-laringologiei ieşene. Chirurg eminent, cercetător pasionat, prof. dr. V. Racoveanu a avut cele mai largi disponibilităţi de dăruire.

Fin psiholog şi interpret judicios al realităţilor, a ştiut să-şi aleagă colaboratorii şi să-şi apropie omul împreună cu care să pornească pe calea lungă şi anevoioasă a împlinirii unui vechi deziderat ieşean, acela de a crea, organiza şi dezvolta o şcoală de O.R.L., demnă de tradiţiile Facultăţii de Medicină din Iaşi.

Astfel, cu un colectiv de şapte cadre, cu un profesor, un şef de lucrări, doi specialişti şi trei tineri absolvenţi ca asistenţi, reuşeşte să înfiinţeze un serviciu de 20 de paturi în decembrie 1947.

Diligenţele prof. V. Racoveanu şi sprijinul direct al cunoscutului savant, prof. dr. Dimitrie Bagdasar, pe atunci Ministru al Sănătăţii, au realizat o dotare corespunzătoare.

Şcoala ieşeană de O.R.L. luase fiinţă. Net conturată în cadrul reţelei locale de asistenţă medicală şi a învăţământului universitar, a trecut la cea de a doua etapă a dezvoltării şi la afirmarea sa din punct de vedere tehnic şi organizatoric în Moldova şi ştiinţific pe plan naţional.

Numărul de cadre a crescut la 11, devenind pepiniera noilor cadre didactice şi de medici şefi de secţii ale principalelor spitale din Moldova. Capacitatea clinicii a crescut la 40 şi apoi la 60 de paturi, iar dotarea a urmat corespunzător noilor necesităţi şi prestigiului în continuă ascensiune a tinerii şcoli. Societatea de Medici şi Naturalişti a constituit tribuna de la care au fost prezentate primele realizări pe tărâm ştiinţific ale noii şcoli.

„Tratatul de Oto-rino-laringologie”, realizat pe plan naţional, a cuprins sinteza experienţei sale în domeniul rinologiei, capitol la redactarea căruia întregul colectiv al clinicii a participat.

În anul 1952, prin transferarea prof. V. Racoveanu la Institutul de Medicină şi Farmacie Bucureşti, destinele şcolii ieşene de O.R.L. , în plină ascensiune, au revenit prof. dr. N. Costinescu.

V. Costinescu

151

EMIL RADU1887 – 1950

Creatorul şcolii de radiologie ieşene

Primul contact al viitorului profesor cu radiologia are loc în 1916, când se întâlneşte cu V. Vignal, medic militar francez, cel care va ţine primul curs oficial de radiologie, în limba franceză, la Facultatea de Medicină din Iaşi.

La recomandarea aceluiaşi V. Vignal, dr. Emil Radu este trimis de Facultatea de Medicină Iaşi, cu recomandarea dr.Vignal şi a prof. Amza Jianu, la specializare în “radiologie şi electrologie medicală” la Viena (Prof. Holzknecht), Erlangen (Siemens), şi apoi la Paris.

Devenit conferenţiar, dr. E. Radu este titularul primului curs de radiologie în limba română.

Îşi susţine lucrarea de docenţă în 1929, cu tema ”Ulcerul stomacului şi duodenului”, printre primele lucrări de specialitate din Europa, şi care este premiată de Academia Română.

Face parte dintre fondatorii “Societăţii de Radiologie şi Electrologie Medicală din România” în 1929, şi este preşedintele filialei ieşene a “Societăţii de Radiologie şi Electrologie Medicală”, de la înfiinţarea sa în 1931.

În 1932 este avansat la rangul de profesor universitar, odată cu înfiinţarea oficială a Catedrei de Radiologie al cărei titular devine.

În 1939 este organizat la Iaşi al 3-lea Congres Naţional de Radiologie şi Electrologie Medicală, preşedintele congresului fiind prof. E. Radu, iar secretari: asist.dr. Gh. Chisleag şi dr. Gh. Costin.

În 1945 contactează o radiodermită, complicată apoi cu un epiteliom. După o suferinţă îndelungată, a decedat la 1 mai 1950, fiind practic unul din martirii radiologiei româneşti.

D. Negru, V. Fotea

152

FRANCISC IOSEF RAINER1874 – 1944

Creator de şcoală anatomică la Iaşi

Francisc Rainer a fost profesor de anatomie şi de embriologie la Facultatea de Medicină din Iaşi şi la cea din Bucureşti, iar, după retragerea din activitatea didactică, director al Institutului de Antropologie din Bucureşti, creat în 1939 la iniţiativa sa, pe baza a peste 4000 de exponate adunate în timpul activităţii sale ca anatomopatolog, încă din 1900, la Spitalul Colţea.

Născut în Bucovina, în comuna Rohozna, la 28 decembrie 1874, ca primul dintre cei doi copii ai lui Gustav Adolf Ignatiu Rainer şi ai Anei Rainer, Francisc

Iosef Rainer a primit educaţia elementară în cadrul familiei. Între anii 1885 şi 1892 este elev la Colegiul “Sf. Sava”, iar între anii 1892 şi 1901 urmează cursurile Facultăţii de Medicină Umană din Bucureşti. Deşi şcoala medicală românească se află atunci la începuturile ei, Fr.I. Rainer s-a format sub îndrumarea unor profesori cu o înaltă ţinută ştiinţifică, precum Victor Babeş, Nicolae Kalinderu, Thoma Ionescu, Gheorghe Marinescu, Ion Cantacuzino, Gh. Stoicescu, Mina Minovici.

Pe baza cercetărilor începute în 1894 în laboratorul profesorului Obregia şi din 1897 în laboratorul Clinicii medicale a Spitalului Colţea, conduse de prof. Gh. Stoicescu, în anul 1903 şi-a susţinut doctoratul în medicină şi chirurgie cu tema „Despre o formă particulară de ciroză a ficatului”. Primele rezultate ale studiilor sale au fost publicate în revista “Foi de anatomie”, în 1899.

Creează împreună cu foşti colegi de facultate asociaţia medicală “Societatea anatomică”. Pentru prima oară în Romania, Rainer a colorat hematozoarul palustru şi a pus diagnosticul echinococozei pulmonare, corectând diagnosticul greşit de tuberculoză cavitară. A preparat lecitina cerebrală, a realizat reacţia lui Widal şi a semnalat prezenţa meningococului în lichidul cefalorahidian, a efectuat necropsii, conservând exponatele cele mai interesante.

153

În vara anilor 1900 şi 1901 a participat la campania antiholerică desfăşurată în Delta Dunării, prilej de studiu al malariei, dar şi al faunei şi al florei din Delta.

Studiază chimia la Şcoala de poduri a lui Anghel Saligny şi în laboratorul profesorului C.I. Istrati. Lucrează ca voluntar la Şcoala Veterinară, împreuna cu profesorul Riegler, prilej de a studia filogenia şi ontogeneza.

În 1906 se află la Berlin, unde lucrează în laboratoarele lui F. Krause şi O. Hertwig. Aici studiază embriologie şi anatomie comparată. În experimentele pe animale este interesat în primul rând de procesul osificării. La Institutul anatomic, condus de profesorul W. Waldeyer, analizează creiere ale unor indivizi din diferite rase.

În ţară devine membru în Comitetul de redacţie al revistei “Spitalul”. A publicat şi în “Romania medicală”, iar în 1911 este unul dintre fondatorii publicaţiei internaţionale “Annalles de Biologie”, editată la Paris, împreuna cu Ion Cantacuzino şi dr. Slătineanu. În acelasi an, 1911 merge la Dresda, unde vizitează o expoziţie a Muzeului de igienă. Vizitează şi Institutul de Anatomie din Jena, apoi Leipzig şi Weimar, unde vizitează casa lui Goethe, a cărui operă o admira atât de mult.

În 1913 a fost numit profesor de anatomie la Facultatea de Medicina din Iaşi. Familia sa rămâne în Bucureşti, dar în 1914 aduce şi fetiţa la Iaşi. În vara aceluiaşi an este trimis la graniţa cu Bulgaria, într-o campanie antiholerică.

La Iaşi, Rainer se ocupă de dotarea facultăţii cu microscoape, microtoame, termostate, colecţii de reviste şi aparat de proiecţie. Prietenia cu G. Ibrăileanu îi prilejuieşte frecventarea serilor literare organizate de acesta, dar şi crearea unor cursuri de limba şi literatura română pentru studenţii la medicină, susţinute de Ibrăileanu de două ori pe săptămână, seara. Aceste cursuri care urmăreau să formeze viitorii medici şi pe plan cultural, nu doar profesional, erau urmate de lecturi literare efectuate de Sadoveanu, Topârceanu şi Maiorescu. Fr. I. Rainer apare şi el ca membru al Asociaţiei literare şi ştiinţifice “Viaţa românească”, dar publică foarte puţin, întrucât “era veşnic nemulţumit de cursurile şi de articolele lui” (Mihail Sevastos). Această educaţie multidisciplinară a studenţilor era completată cu excursii în natură organizate de Rainer pentru a observa fenomenele biologice chiar în manifestarea lor firească.

În 1914 merge în Spania, la Palma de Mallorca, unde vizitează Laboratorul biologico-maritim al Balearelor, condus de profesorul de Buen.

154

În timpul Primului Război Mondial, în 1916, organizează împreună cu soţia sa, Martha Rainer, secţiile de chirurgie ale spitalelor, devenite neîncăpătoare pentru răniţii sosiţi de la Turtucaia, iar mai târziu în timpul ocupaţiei germane înfiinţează spitale improvizate în şcoli. Rămas în Bucureşti chiar şi după ce administraţia centrală se mută la Iaşi, Rainer continuă cursurile pentru studenţii Facultăţii de Medicină din Bucureşti, pentru ca aceştia să nu piardă anul, dar cu preţul organizării de cursuri şi pentru studenţi germani. Cursurile acestora se desfăşurau separat de cele pentru români. A reusit să împiedice confiscarea bazei materiale a Facultăţii şi chiar a amenajat cantine pentru studenţii la medicină, una la Facultatea de Medicina şi una la Institutul Babeş.

În 1918, elevul său Gr. T. Popa îi scria de la Iaşi, manifestându-şi dorinţa de a lucra în continuare alături de profesorul său. În 1919, Fr. I. Rainer îşi continuă cursurile la Iaşi. Aici deschide conferinţa “Societăţii pentru profilaxia tuberculozei” şi pe cele ale “Societăţii studenţilor în medicină”. In octombrie 1920 revine la Bucureşti în calitate de profesor la Catedra de anatomie şi de embriologie a Facultăţii de Medicină. Se ocupă şi de Institutul de anatomie, pe care îl dotează cu abonamente la reviste de specialitate în limba germană.

În 1921 face o călătorie de studii la Londra, Bristol, Műnchen şi Frankfurt, în care vizitează institutele de anatomie şi de antropologie şi poartă discuţii cu doctorii Ruckert şi Mollier şi cu antropologul R. Martin. La Bucureşti începe să predea, până în 1938, Anatomie Artistică la Şcoala de Belle Arte.

Din 1922 devine profesor de anatomie al Academia de Educaţie Fizică, unde predă anatomie generală, kineziologie şi antropologie. Ţine conferinţe de popularizare la Universitatea din Bucureşti, în cadrul “Societăţii Ateneului Român”, la sala Dalles, dar şi în alte oraşe din ţară.

În 1930 merge la Stockholm, unde participă la Congresul Internaţional de Fiziologie a Exerciţiilor Fizice, ca delegat al Academiei de educaţie fizică. Vizitează Muzeul de preistorie, Institutul de Biologie a rasei de la Upsala, Institutul Carolina, cu laboratoare medicale şi anatomice, Institutul Central de Gimnastică.

In 1931 şi 1933 a vizitat Grecia, împreună cu sculptorul Mac Constantinescu. Aici este interesat să strângă material despre cum era reprezentat omul în perioada egeeo-miceniană. Va reveni în Grecia şi în 1936, la invitaţia Societăţii de Arheologie.

In 1935 participă la Conferinţa Internaţională de Anatomie din Turcia, unde se întâlneşte cu mari anatomişti ai lumii: Mouchet, profesorul Ali Nuretin Bey.

155

In 1940 se retrage din activitatea didactică. Până în 1944, anul trecerii sale în nefiinţă, va fi director onorific al Institutului de Antropologie din Bucureşti, creat în 1939 pe baza exponatelor pregătite în întreaga sa carieră de anatomopatolog. In 1943 a fost numit membru de onoare al Academiei Române. După dispariţia sa, întreaga sa bibliotecă, precum şi colecţiile sale, sunt donate, conform dorinţei sale testamentare, Universităţii din Bucureşti.

Opera ştiinţifică a profesorului Fr.I. Rainer cuprinde studii din domenii variate. Spirit neobosit, Rainer era preocupat să-si formeze o viziune largă asupra lumii şi asupra obiectului studiat. El spunea că “nu se poate înţelege nimic din viaţa oamenilor, dacă nu întelegi în prealabil cât de imens de vastă şi complexă este însăşi fiinţa umană”. Cercetările sale de morfologie, de paleontologie, anatomie comparată, embriologie şi antropologie, au impresionat atât prin rezultate, cât şi prin efortul extraordinar de a verifica prin toate metodele cunoscute rezultatele obţinute.

Aceeasi rigoare l-a făcut să nu încredinţeze tiparului decât o mică parte din studiile sale. Multe dintre ele au rămas în stadiul de manuscris şi au servit ca punct de plecare pentru lucrările multor colegi sau studenţi de-ai săi, întrucât Fr. I. Rainer le împărtăşea colaboratorilor săi ideile pe care le avea. Acest lucru era în măsură să îl bucure, pentru că el considera că mai importante sunt rezultatele muncii de cercetare şi nu autorii lor.

Prin autoritatea pe care şi-a câştigat-o în rândul savanţilor vremii, Francisc Rainer a obţinut ca cel de-al XVII-lea Congres Internaţional de Antropologie şi Arheologie Preistorică să aibă loc în România. La acest congres, desfăşurat între 1 şi 8 septembrie 1937, a prezentat monografia “Anchete antropologice în trei comune româneşti din Carpaţi” (Enquetes antropologiques dans trois villages roumains des Carpathes). Lucrarea a trezit interesul specialiştilor din întreaga lume.

Francisc Rainer se numără printre cei care au creat Muzeul Satului, în Bucureşti, alături de personalităţi precum Dimitrie Gusti, Henri H. Stahl, Victor Ion Popa, Mircea Vulcănescu sau Mac Constantinescu, aceştia fiind doar o parte dintre cei care şi-au adus aportul la crearea acestui dar oferit de România lumii întregi.

Rainer a pus la baza studiul anatomiei conceptul structurilor funcţionale, căutând să demonstreze rolul determinant al factorilor fiziologici în modelarea formelor vii. Rainer a descris sistemul limfatic al pericardului, unele anomalii ale cercului arterial al lui Willis şi a intuit existenţa fascicolului lui Hiss.

156

Activitatea sa ştiinţifică este completată de cea didactică, omul de ştiinţă fiind dublat de un strălucit educator şi formator de caractere. De aceea, Francisc Rainer este creatorul unei şcoli de anatomie în ţara noastră, tradiţia sa fiind continuată cu succes. Astfel, la Iaşi, elevul său, Gr.T. Popa, a continuat munca acestuia din 1928 şi până în 1942, când a devenit profesor la Bucureşti.

Grija pentru formarea studenţilor săi a făcut ca profesorul Rainer să lupte pentru a le obţine acestora şi oportunităţi de a studia în străinătate.

Profesorul Rainer era preocupat în aceeaşi măsură de îmbunătăţirea bazei materiale a facultăţilor şi a institutelor în care a lucrat, prin donaţii personale, prin achiziţionarea din banii proprii de abonamente la revistele de specialitate. Clădirea Institutului de Antropologie, aflată în curtea Facultăţii de Medicină din Bucureşti, a fost ridicată prin eforturile sale, iar colecţia a pornit de la cele 4000 de cranii adunate de el de-a lungul carierei. Nu trebuie uitat că biblioteca şi colecţiile personale au revenit, după moartea sa, Universităţii din Bucureşti.

Prin activitatea didactică desfaşurată la Iaşi între anii 1913 şi 1920, cu o întrerupere de doi ani, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial, Fr.I. Rainer a format la Iaşi o scoală de medicină, ale cărei tradiţii sunt continuate şi în prezent.

M. Hînganu

157

EMANOIL RIEGLER1854 – 1929

Fondator al şcolii de terapeutică medicală, biochimist şi farmacolog

S-a născut în judeţul Bacău, la Grozeşti, în 1854.

A facut studiile iniţial la Târgu Neamţ, apoi la Institutele Unite din Iaşi.

Devine student al Facultăţii de Medicină din Viena unde, o dată cu studiile medicale, urmează şi chimia, devenind un elev valoros al profesorului Ludwig.

Doctor în medicină şi diplomat în chimie al Universităţii din Viena încă din 1881, revine în ţară fiind şi în acelaşi an esre numit suplinitor al Catedrei de Chimie a Facultăţii de Medicină din Iaşi.

În 1892 devine profesor titular al aceleaşi catedre. Preocupat şi în acelaşi timp perfect competent în probleme de biochimie, efectuează cercetări originale într-o serie de direcţii din acest domeniu, inventând chiar aparate medicale pentru unele dozări biochimice preluate de firma Wimmermann din Berlin.

Cunoscător adânc al biochimiei, a fost unul din primii oameni de ştiinţă din ţara noastră care au înţeles şi au luptat pentru încetăţenirea metodelor de laborator în diagnosticul bolilor interne. Prin aceasta el ne apare, pe bună dreptate, drept primul medic român care făcea biochimie clinică şi care a făcut şcoală în acest domeniu.

Activitatea sa de biochimist şi în acelaşi timp de farmacolog, l-a condus la cercetări de mare interes pentru vremea sa, privitoare la relaţia între structura moleculară a medicamentului şi efectul terapeutic. El a înţeles încă de pe atunci rolul fenomenului funcţional în patologie, concepţie care astăzi ni se pare firească, dar care la etapa respectivă reprezenta o poziţie deosebit de avansată.

Lista lucrărilor sale ştiinţifice este remarcabilă, dintre ele peste 60 fiind publicate în reviste de mare prestigiu internaţional ca: Zeitschrift fur analytischer Chemie, Munchener Medizinische Wochenschrift, Archiv fur Experimentalle patologie und Pharmacologie, Medizinische Blatter,

158

Buletinele congreselor internaţionale de chimie (Congresele de la Roma, Berlin etc.), precum şi în ţară, în Buletinele Academiei Române.

Lucrările sale cuprind importante cercetări de chimie analitică, de biochimie clinică privitoare la bolile renale, hepatice, diabet etc. Menţionăm, de asemenea, că de mare interes didactic se bicură şi monografia sa „Chimia, fiziologie şi patologia urinei umane”, publicată la Iaşi în 1904 şi manualul său „Terapeutica bolilor interne”, publicat la Iaşi în 1913.

Privită în ansamblu, activitatea ştiinţifică şi medicală a profesorului Riegler este de-a dreptul remarcabilă şi inovatoare pentru medicina românească. El a fost, după cum putem vedea prea bine, prin încetăţenirea metodelor de biochimie clinică, unul din fondatorii utilizării riguros ştiinţifice a investigaţiilor de laborator în explorarea bolnavului.

Această strălucită activitate ştiinţifică i-a adus, printre altele, şi titlul de membru corespondent al Academiei Române.

A încetat din viaţă în 1929, după o lungă şi grea suferinţă.

C. Romanescu

159

MARIA SIBI1896 – 1991

Creatoarea şcolii de biochimie ieşene

Distins dascăl şi cercetător pasionat, prof. dr. Maria Sibi, model de ţinută profesională, morală şi modestie, s-a implicat cu dăruire organizării şi dezvoltării biochimiei medicale, creând o adevărată şcoală în acest domeniu.

S-a născut în Iaşi, la 11 octombrie 1896. Era fiica consulului Franţei în Moldova, care după Unirea Principatelor şi făurirea Marii Uniri nu a mai plecat din ţară.

A absolvit Facultatea de Ştiinţe din Iaşi, Secţia Chimie, în 1922 şi în acelaşi an îşi începe activitatea didactică ca preparator la Facultatea de Medicină din Iaşi.

În octombrie 1923 devine şef lucrări la Facultatea de Medicină din Cluj, fiind o colaboratoare apropiată a prof. Pierre Thomas.

În acelaşi timp a activat şi în cadrul Institutului Pasteur din Cluj, devenind doctor în Chimie biologică în 1928; în această perioadă a întreprins studii privind cunoaşterea structurii gelurilor şi a substanţelor din care se pot obţine geluri transparente, studii ce au făcut obiectul unor lucrări publicate în revista „Comptes Rendu de Science” şi în ”Revue Generale de Calloides”.

În 1930 revine la Iaşi unde ocupă funcţia de şef de secţie a Institutului de Igienă. Între 1930 şi 1943 a fost profesor de Chimie biologică la Şcoala de surori de ocrotire din Iaşi.

În 1949, devine conferenţiar şi şef al disciplinei, nou înfiinţate, Biochimie Medicală a I.M.F. Iaşi. În 1952 devine profesor de Chimie Biologică, în 1954, doctor în ştiinţe chimice, în 1965 doctor docent, la I.M.F.Iaşi.

În această perioadă, având o bogată experienţă şi o pregătire profesională deosebită, a colaborat îndeaproape cu iluştrii profesori Alex. Slătineanu, Mihai Ciucă, Ion Bălteanu, C.I. Parhon, J. Niţulescu şi Maria Franche.

160

Este primul cadru didactic care după 1948 a abordat în cercetare probleme de biochimie medicală, în special studiul proceselor de oxido-reducere, a echilibrului acido-bazic şi biochimia umorilor. Îi revine meritul de a anticipa şi perfecta metode de dozare în ser fără deproteinizare şi micrometode utilizate şi astăzi în laboratoarele clinice.

A reuşit în scurt timp să formeze o adevărată şcoală de biochimie, mulţi dintre elevii săi devenind buni profesionişti, atât în laboratoarele unităţilor sanitare, în special din Iaşi şi Moldova, cât şi în activitatea didactică şi de cercetare.

Ampla sa activitate ştiinţifică şi de cercetare a făcut obiectul multor publicaţii din ţară şi străinătate. A condus multe teze de doctorat în Biochimie. Înconjurată cu mult respect de colaboratori a întreprins studii aprofundate privind modificările biochimice în diverse afecţiuni, cum ar fi diabet, reumatism, hepatită etc.

Totdeauna a iubit oamenii, cărora şi-a dedicat întreaga viaţă încercând să le aline suferinţele şi să-i ajute. După mai bine de 50 de ani petrecuţi la catedră şi 95 de viaţă, la fel de tăcut şi modest ca totdeauna, la 2 decembrie 1991 a trecut în lumea umbrelor.

Nastasia Gheoghiţă

161

ALEXANDRU SLĂTINEANU1873 – 1939

Ctitorul primei şcoli ieşene de bacteriologie

Alexandru Slătineanu, născut la 5 ianuarie 1873, în Bucureşti, era descendent al unei luminate familii de boieri olteni. Un strămoş, Radu Slătineanu, a fost mare vornic; bunicul, Iordache Slătineanu, a tradus în româneşte opera lui Metastasio, a ilustrat-o cu frumoase gravuri şi a tipărit-o la Sibiu în 1797; tatăl, Alexandru, a fondat prima şcoală românească de agricultură.

Cursurile primare şi secundare le-a făcut la Institutul Schweitz-Thierrin şi Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti. În 1892 pleca, pentru studii universitare, la Paris unde avea să rămână zece ani.

A început cu Facultatea de Medicină unde a avut mari profesori ca Louis Hubert Farabeuf la anatomie, Mathias Duval la histologie, George Dieulafoy, Pierre Carl Potain şi Sigismond Jaccoud la patologie internă, Paul Jules Tillaux şi Paul Reclus la chirurgie, Jean Martin Charcot la neurologie. Era nelipsit de la cursul facultativ de istorie a medicinei ţinut de Edouard Brissaud, cel care avea să fie succesorul lui Charcot. În 1894 devine extern al spitalelor din Paris.

Convins de importanţa chimiei şi biologiei pentru înţelegerea patologiei, s-a înscris apoi la Sorbona unde a obţinut licenţa în ştiinţe naturale. Aici l-au atras în mod deosebit cursurile de chimie şi a fost remarcat de către Louis Lapique la lucrările de fiziologie.

Cu o viziune largă asupra interferenţelor dintre condiţia socială şi patologie îl audia la Collège de France pe Théodule Ribot, care corela psihopatologia cu stările patologice, iar la Facultatea de Drept cursul lui Algave despre doctrinele sociale şi socialiste contemporane.

Atras de prestigiul Institutului Pasteur şi încurajat de prietenia cu Ioan Cantacuzino a lucrat în laboratorul lui Ilya Metchnikoff şi a audiat cursurile ţinute de marii elevi ai lui Pasteur, în special cursul de chimie biologică al lui Émille Duclaux.

162

În 1901 îşi susţinea teza de doctorat „Septicémie expérimentale par le cocco-bacille de Pfeiffer. Essais d’immunisation”, pentru care a obţinut medalia de bronz.

În momentele de destindere vizita muzee, anticariate, se plimba pe cheiurile Senei cu dese opriri la exponatele buchiniştilor, care completau atât de impresionant panorama oraşului. Cumpăra, ca un adevărat cunoscător, cărţi rare, gravuri, litografii, picturi. Privindu-i ţinuta falnică şi barba bogată, un prieten de la Paris îl numea „barbarul cel mai civilizat”.

Frecventa, împreună cu alţi tineri români, cafenelele Cluny, Voltaire sau Müller unde au atras simpatia socialiştilor francezi Jean Jaurès, Georges Clemenceau, René Viviani. Aşa le-au fost deschise ziare franceze pentru explicarea cauzei românilor ardeleni memorandişti. Însuşi Clemenceau i-a sprijinit prin articolele sale publicate în La Justice.

În 1902 Alexandru Slătineanu devenea şef de lucrări la Catedra de Medicină Experimentală, nou înfiinţată de Ioan Cantacuzino la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Nu s-a limitat la experimentele de laborator, ci, devenit şi medic secundar al Spitalelor Eforiei Civile, a lucrat în servicii ale Spitalului Colentina. După terminarea secundariatului a primit direcţia Sanatoriului de tuberculoşi Filaret, pe care îl înfiinţase. Între 1907 şi 1912 a colaborat cu Ioan Cantacuzino la reorganizarea Serviciului sanitar în calitate de inspector sanitar pentru epidemii, funcţie îndeplinită şi ulterior.

Din februarie 1912 prelua, ca profesor titular, Catedra de Bacteriologie a Facultăţii de Medicină din Iaşi, o catedră fără local şi laborator, asigurată aproape 13 ani numai de profesori suplinitori. Găzduit într-o cameră din Catedra de Chimie a profesorului Corneliu Şumuleanu, pe strada Săulescu nr. 6, şi-a început, doar cu creta pe tablă, un strălucit curs la care asistau şi medici alături de studenţi. Activitatea i-a fost întreruptă în 1913 de mobilizarea pe frontul din Bulgaria pentru combaterea epidemiei de holeră. Revenea în 1914, decorat cu Virtutea Militară de aur, şi începea organizarea Laboratorului de bacteriologie: forma primii colaboratori, închiria, amenaja şi dota casele doamnei Adela Ghiulea pe strada Muzelor nr. 18. Avea la dispoziţie doar 10.000 lei primiţi de la Ministrul Instrucţiunii, sumă cu care putea „…organiza un laborator volant de campanie - dar nici de cum un laborator de învăţământ”2. Cu bani personali, cu donaţii particulare, cu subvenţii substanţiale din partea Direcţiei Sanitare a Ministerului de Interne a completat bugetul derizoriu

2 Documente, Arhiva Catedrei de Microbiologie, Fondul Al. Slătineanu: Ieşiri nr. 38 din 28 Octombrie 1914.

163

de 3000 lei pe an dat de Ministerul Instrucţiunii, a înjghebat un laborator capabil să funcţioneze pentru nevoile ţării intrate în Războiul Mondial.

În timpul scurtului refugiu din Rusia (10 august–1 noiembrie 1917), profesorul Korschun, directorul Institutului de Bacteriologie din Harkov, a adoptat metoda Slătineanu de preparare în cantităţi mari şi administrare într-o singură doză a vaccinului antiholeric.

De la întoarcerea din refugiu până în 1918, profesorul Slătineanu a găzduit Laboratorul de Medicină experimentală al profesorului Ioan Cantacuzino evacuat de la Bucureşti. În modestul laborator de pe strada Muzelor nr. 18 au fost preparate serurile şi vaccinurile pentru armatele română, rusă şi franceză, care operau în zonă ca şi pentru populaţia civilă locală şi refugiată din partea aflată sub ocupaţie străină a ţării. Aşa au fost economisiţi, evitând importul, peste 3.000.000 lei aur pentru efortul

de război al României.În 1916, la intrarea României în Marele Război, conducea

Serviciul Sanitar al Armatei a II-a şi combătea holera pe frontul din Dobrogea şi printre prizonierii de la Galaţi. În teribilul an 1917, sub comanda profesorului Cantacuzino, lupta contra tifosului exantematic. A fost recompensat cu mari decoraţii de război: Ordinul Regina Maria clasa I în 1917, Comandor al Coroanei cu Spade şi Cavaler al Legiunii de Onoare franceze în 1918.

După război a continuat să-şi dezvolte laboratorul, care a ajuns să funcţioneze cu o secţie de bacteriologie, una de chimie fizică şi biochimie, de hematologie şi histopatologie, făcându-l larg cunoscut prin competenţa sa. Încheia contracte pentru prestări de servicii, care îi

164

Alexandru Slătineanu, acest mare boier oltean, a venit la Iaşi, i-a iubit pe ieşeni – cu calităţile şi defectele lor –, a luptat pentru propăşirea oraşului şi a rămas ieşean până la moarte. A intuit inconfundabilul genius loci al universităţii acestui târg, „Moşia aceasta nefericită, ai acelor cari dorm somnul de veci sub lespedele de piatră săpate cu evlavie cu litere chirilice, nume de hatmani şi voievozi” (Alexandru Naum). A avut un crez: ubi patria ibi bene, când mulţi, prea mulţi ieşeni de baştină, părăseau oraşul cu convingerea lor meschină că ubi bene ibi patria.

A dorit să fie înmormântat la Iaşi în cimitirul Eternitatea. Nu-i căutaţi mormântul, se mai află doar în registrele şi imaginaţia administraţiei cimitirului.

aduceau fonduri considerabile. Era solicitat de autorităţile medicale şi veterinare, militare şi civile, expertiza calitatea sticlăriei de laborator fabricate pentru prima dată în România etc. Profesorul Slătineanu făcea avant la lettre ceea ce mult mai târziu avea să fie numită Universitate antreprenorială3. Pornind de la nimic a lăsat la pensionarea sa unul dintre cele mai bine înzestrate şi moderne laboratoare europene. Când prelua Catedra de Bacteriologie în 1939, profesorul Ştefan S. Nicolau declara „…venind în calitate de profesor de bacteriologie la Iaşi, vă mărturisesc că mă aşteptam să găsesc un laborator foarte modest dacă nu chiar în mizerie, ca şi târgul în care se află, ca şi alte laboratoare ale facultăţii noastre ieşene. Spre plăcuta mea surprindere şi cu orgoliul de specialist şi de bun român am constat că laboratorul a cărui conducere am luat-o e mai bogat ca cel al cărui titular am rămas încă în Institutul Pasteur din Paris. Aparate moderne şi extrem de costisitoare, microscoapele cele mai bune din lume…O estimaţie preliminară m-a făcut să preţuiesc între 10 şi 20 milioane lei averea laboratorului de Bacteriologie.”4

Cu viziune largă asupra medicinei, profesorul Slătineanu nu s-a anchilozat nici un moment în studii exclusive de laborator. Pentru el laboratorul, ca şi spitalul, aveau un obiectiv de activitate comun: omul. Era peste tot unde se lupta cu boala, la nivel individual sau social, sau unde o impunea buna funcţionare a Universităţii.

În 1919 îl suplinea, la Catedra de Medicină Experimentală din Bucureşti, pe profesorul Ioan Cantacuzino, aflat la Paris ca prim delegat al României la tratativele de pace. În 1920 punea bazele cursului de „Boale Infecţioase” şi, într-o anexă a Epitropiei „Sf. Spiridon” organiza Spitalul de boli contagioase „Izolarea”. Câteva luni, între plecarea profesorului Constantin Ionescu-Mihăieşti şi venirea la Iaşi a profesorului Ioan Bălteanu (1930), a fost însărcinat să predea cursul de Patologie Generală. A suplinit Clinica I-a Medicală, de la plecarea profesorului Constantin Bacaloglu (1930) până în 1931 când şi-a înaintat demisia.

A fost Magnificus Rector al Universităţii Mihăilene din Iaşi într-o perioadă de mari frământări studenţeşti (1923-1926). Atunci a luptat elocvent cu autorităţile centrale contra marginalizării învăţământului ieşean. A fost membru al Senatului universitar în 1928-1929 şi 1933.

Între 1918 şi 1920 conducea cu energie şi competenţă Directoratul Sănătăţii Publice Civile. Odată cu organizarea Institutelor de Igienă, prin legea Moldovanu, a devenit director al Institutului de Igienă din Iaşi

3 Clark B. R. (2000): Spre o Universitate Antreprenorială, Universitas, Pandeia, Bucureşti4 Documente, Arhiva Catedrei de Microbiologie, Fondul Ştefan S. Nicolau: Ieşiri nr. 88 din 3 Noiembrie 1939

165

(1930) şi a condus activitatea plasei sanitare model Tomeşti. A organizat Centrul de tuberculoză şi Sanatoriul Erbiceni. Când Ioan Cantacuzino a fost Ministru al Sănătăţii l-a secondat în calitate de Secretar general al Ministerului (1931-1933). Dar profesorul Slătineanu avea o viziune mult mai largă asupra problemelor ţăranului român. Demonstra, prin articole publicate în revistele vremii, că morbiditatea şi mortalitatea în mediul rural erau nu o simplă problemă sanitară. Ele ţineau de instrucţia şi educaţia ţărănimii, de starea ei economică şi alimentară, erau o problemă politică şi administrativă. Pentru socialistul Slătineanu reforma agrară din 1923 instituţionaliza doar o formă de neoiobăgie cât nu era dublată de celelalte măsuri necesare. De aceea la plasa de demonstraţie Tomeşti organizase şi variate metode de educaţie sanitară printre care şi o grădină unde ţăranii învăţau cultivarea legumelor în vederea unei alimentaţii raţionale.

A fost membru fondator (1905) şi, principal colaborator al Revistei Ştiinţelor Medicale. Studiile pe care le-a publicat vizau în primul rând bolile cu răspândire în masă cu impactul lor asupra fondului biologic al populaţiei: pelagra, tuberculoza, malaria, febra tifoidă, scarlatina, tifosul exantematic, holera.

Activitatea atât de meritorie în timp de pace i-a fost recunoscută prin Ordinul de Mare Ofiţer al Stelei şi cel de Mare Ofiţer al Coroanei.

Între 1907 şi 1937 profesorul Slătineanu a avut a prezenţă activă în marile publicaţii ieşene Viaţa Românească şi Însemnări Ieşene. Ţinea cronica medicală, universitară, socială.

Toate aceste realizări au fost posibile şi pentru că profesorul Slătineanu a ştiut să formeze echipe de lucru competente şi devotate. Prin autoritatea şi stăruinţele sale a promovat ca profesori la Iaşi pe mulţi cantacuzinişti: pe Mihai Ciucă la Catedra de Igienă (1922-1935), pe Constantin Ionescu-Mihăieşti la Patologie Generală (1925-1930), pe Ioan Bălteanu la Boli Infecţioase (1927-1931), Patologie Generală (1930-1935), Igienă (1935-1942), pe Ioan Nicolau la Patologie Generală şi Medicină experimentală (1936-1939) şi Clinică Infantilă (1939-1952).

Carisma personală, farmecul prelegerilor sale, noutatea disciplinei, viziunea şi idealurile Maestrului au atras mulţi tineri în jurul său: studenţii Ioan Gheorghiu, cu care în 1914 începea organizarea laboratorului, Ioan Alexa şi Constantin Bart, veniţi la laborator în 1920, i-au fost discipoli devotaţi până la stingerea sa din viaţă. Emil Hurmuzache, viitorul profesor de Pediatrie, i-a fost preparator (1919-1920); Gheorghe Tudoranu nu a reuşit să-i devină preparator, locul fiind deja ocupat, în schimb l-a orientat către profesorul Mihai Ciucă sub conducerea căruia ajungea conferenţiar de Epidemiologie, profilaxia şi

166

clinica bolilor infecţioase, apoi profesor la Clinica I-a Medicală. Printre preparatorii săi, în afară de medici, a avut întotdeauna chimişti remarcabili: Maria Moruzi, Lucia Cantacuzino, Isabela Potop (viitoare conferenţiară la Institutul Politehnic din Bucureşti). Medici şi chimişti veneau să lucreze benevol în laborator pentru a se specializa.

Tragic, nucleul şcolii, format din cei mai vechi şi apropiaţi colaboratori ai profesorului Slătineanu, a fost distrus de vitregia vremurilor care au urmat după moartea Maestrului, de vanităţi şi răutatea unor semeni care le-au întocmit dosare politice compromiţătoare ori le-au înscenat josnic procese.

Primul îndepărtat din universitate, în 1945, când era încă mobilizat în armată, a fost profesorul Ioan Gheorghiu care şi-a sfârşit zilele ca necropsier la un spital din Bucureşti după un periplu de 14 ani prin închisorile din Suceava, Aiud şi Gherla.

Conferenţiarul Ioan Alexa a fost îndepărtat de la Catedră tot în 1945, dar prin avansare ca Inspector general sanitar în Centrala Ministerului Sănătăţii. După ce a organizat şi condus cu succes în 1947-1948 ampla acţiune anti-malarică din judeţul Tulcea i s-a înscenat un murdar proces prin care a fost condamnat la muncă silnică. Ajunsese la un pas de sinucidere într-o colonie de muncă la Canalul Dunăre - Marea Neagră. Reabilitat, a refuzat să mai lucreze în Ministerul Sănătăţii şi a funcţionat în calitate de Inspector sanitar la Ministerul Transporturilor. Revenit la Iaşi a murit condamnat la uitare şi tăcere.

Şeful de lucrări Constantin Bart, epurat din învăţământ în 1947, s-a autoexilat la Alba-Iulia unde a continuat să fie persecutat prin „dosarul de cadre” completat de încrâncenaţi şi pricepuţi delatori. A fost anchetat de securitate sub stare de arest la Deva şi Sibiu. S-a stins din viaţă la Bucureşti, dar a ţinut ca urna cu cenuşa funerară să-i fie înhumată la Iaşi.

Dintre colaboratorii de la Institutul de Igienă sau de la Spitalul „Izolarea” îi voi reţine pe viitorii profesori ai Facultăţii de Medicină din Iaşi: J. Niţulescu, la Fiziopatologie, Marie Sibi la Biochimie, Maria Franche la Patologie Infecţioasă. Titularul Clinicii de Balneologie, Profesorul Petru Balmuş, i-a fost preparator în 1938. Doctor Coralia Baldovin-Agapi, viitoarea şefă a Secţiei „streptococi” din Institutul „Dr. I. Cantacuzino” i-a fost colaboratoare în Laboratorul Fundaţiei Rockefeller.

Cu carură masivă, voce profundă, exuberanţă în gesturi şi vorbe, cu spontaneitate de gândire în care nu lipsea adesea ironia, profesorul Slătineanu impunea şi sfida orice adversar. Nonconformismul şi expresiile sale mai puţin academice, neaoş româneşti, erau proverbiale. Când vroia să obţină ceva trimitea aceeaşi solicitare peste tot: la Decan,

167

Alexandru Slătineanu într-un moment de reculegere cu privirea şi gândurile duse spre operele de artă din impresionanta sa colecţie.

la Rector, la Ministru. Nu se sfia să atragă atenţia miniştrilor că nu i-au răspuns la anume adrese. Iată de ce era firesc să aibă şi adversari între egali, dar totdeauna a fost apropiat de cei umili şi vrednici din jurul său: se interesa de greutăţile lor, le dădea bani la nevoie, pe laboranţi îi trimitea la croitorul său pentru a le face o haină.

Ca mare boier, Alexandru Slătineanu şi-a satisfăcut întotdeauna pasiunile de colecţionar de artă, de bibliofil şi şi-a respectat momentele de intimitate. Casa îi era luxos mobilată. Avea covoare preţioase, iar pe pereţi erau expuse colecţii de şaluri persane, gravuri ale maeştrilor francezi – Millet, Daumier, Lepère – tablouri de valoare, ceramică şi scoarţe ţărăneşti, toate îmbinate cu priceperea unui fin cunoscător; biblioteca etala numeroase cărţi rare şi mape cu litografii. Un adevărat muzeu în care persista o discretă aromă de tutun fin şi parfum franţuzesc subtil. Conversaţiile cu el erau pasionante: aborda, cu profundă cunoaştere, probleme de artă, de filosofie, de literatură, de politică ori de ştiinţă5.

Avea şi excentrităţile lui: într-o fotografie la Constatinopol apare îmbrăcat cu şalvari, brâu, iminei şi fes. Poate de aceea apropiaţii îi spuneau Turcul.

Toţi cei pe care i-a adus şi promovat la Iaşi au fost oameni de valoare, au creat aici, au lăsat şcoli, dar toţi erau cu gândul la Bucureşti unde s-au întors unul câte unul, mai devreme sau mai târziu. Singur

5 Rosetti, Al. (1977): Călătorii şi portrete – Amatorul (Dr. Alexandru Slătineanu), Ed. Sport-Turism, Bucureşti, p. 136

168

profesorul Slătineanu, boierul oltean, a rămas în oraşul de adopţie pentru propăşirea căruia a luptat toată viaţă aşa cum numai el ştia să o facă. Pensionat la 30 septembrie 1938, a donat Catedrei de Bacteriologie, pe care a ctitorit-o şi condus-o timp de 26 de ani, instrumente, aparate, mobilier, o bibliotecă de mare valoare.

A trecut spre o lume mai bună la 27 noiembrie 1939. Am cerut permisiunea să redau câteva rânduri din scrisoarea, datată 4 septembrie 2002, a Doamnei Sandra Sturdza – Slătineanu, nepoata profesorului: „Aveam 18 ani atunci şi îmi aduc aminte de cimitirul din Tătăraşi pe o zi cu soare pe un deal de unde vedeam o privelişte minunată de care nu mă puteam bucura…Dacă mormântul bunicului s-a pierdut, prof. Slătineanu are un bust la Iaşi şi au rămas de la el lucrări, cărţi şi munca lui. Sper că memoria lui va dăinui în sufletul celor ce vor veni şi vor iubi Iaşul, medicina şi cultura.”

D. Buiuc

169

MIHAI ŞTEFĂNESCU-GALAŢI1874 – 1949

Întemeietorul urologiei ieşene

Născut la 5 noiembrie 1874 la Galaţi, judeţul Covurlui, urmează cursurile învăţământului mediu la Liceul Statului din Iaşi şi-şi susţine bacalaureatul în anul 1891.

Se înscrie la Universitatea din Bucureşti unde urmează cursurile Facultăţii de Medicină, devenind doctor în medicină în 1899.

Este secundar al prof. dr. P. Herăscu (întemeietorul urologiei româneşti) în perioada 1901-1905. După absolvire a lucrat ca medic la Spitalul Moineşti (Bacău), Parachioi (Constanţa) şi Urlaţi (Prahova).

Devine docent pentru Chirurgia Genito-urinară la Universitatea din Iaşi – Facultatea de Medicină în aprilie 1905 (Decizia nr.2823).

Este numit profesor suplinitor la Catedra de Anatomie Descriptivă a Facultăţii de Medicină a Universităţii din Iaşi în pe 24 mai 1906 (Decizia nr. 31.752) şi profesor titular la Catedra de Boli genito-urinare a aceleiaşi facultăţi pe 1 noiembrie 1913 cu Decizia nr. 722.

Încă din anul şcolar 1905-1906 iniţiază un curs liber de patologie urinară. Conduce Catedra de Clinică Genito-urinară până în 1938, data pensionării pentru limită de vârstă.

A fost membru al Asociaţiei Franceze şi ala celei Internaţionale de Urologie, preşedinte al Societăţii de Chirurgie din Bucureşti, preşedinte al Congresului de urologie în 1925 şi 1927.

Ca decan al Facultăţii de Medicină din Iaşi (1926-1929) s-a dovedit un bun organizator şi un cunoscător al studenţilor şi al vieţii acestora.

Publică un curs în două volume (Manual de urologie clinică) în 1926. Alte publicaţii mai importante au fost: „Sur la dynamique des organes urinaires” şi „Psysiologie pathologique de l’urétère infecté”. Lucrările sale îl determină pe Fr. Legue să-i recunoască prioritatea asupra importanţei pe care o au tulburările de dinamică uretero-pielică în cadrul

170

patologiei urologice, idee sustinută de mai mulţi reprezentanţi contemporani ai Şcolii Franceze de Urologie (citat de Franche, 1970).

Satisface serviciul militar în 1899 la Regimentul 2 Artilerie de Cetate; a fost concentrat în campania din 1913 şi înrolat în armată în Primul Război Mondial (1916-1918), a devenit ofiţer al Coroanei României (locotenent-colonel) şi a primit Meritul Sanitar clasa I.

A fost şeful Ambulanţei de divizie din Armata de Nord cu care a străbătut valea Oituzului. În 1916 devine colonel şi medic şef al Spitalului Mobil al Diviziei a 9-a.

Amintirile din această perioadă au constituit subiectul cărţii „Amintiri din Război”, Ed. Viaţa Românească S.A. în anul 1921.

C. Novac

171

ION TĂNĂSESCU1875 – 1954

Creator de şcoală chirurgicală la Iaşi

S-a născut la 1 septembrie 1875 la Fălticeni. Primele clase de liceu le urmează la Fălticeni, apoi vine la Iaşi la „Institutele Unite”, unde îşi ia bacalaureatul în 1896.

Între 1896 şi 1902 studiază medicina la Iaşi. La sfârşitul facultăţii îşi ia doctoratul cu teza „Consideraţiuni generale asupra hidrocelului şi tratamentului său”.

În 1903 pleacă la Paris unde frecventează clinicile chirurgicale ale profesorilor Hartmann, Tuffier şi Poirier. Lucrează efectiv în Laboratorul de Anatomie condus de marele anatomist Poirier. Prin

aptitudinile sale şi munca asiduă este repede remarcat şi i se dă sarcina să prepare piesele de disecţie pe care profesorul făcea demonstraţiile la curs.

În această perioadă publică o serie de lucrări de anatomie din care se constată calităţile sale de cercetător minuţios şi dorinţa de a elucida o serie de aspecte mai puţin cunoscute. Printre aceste lucrări remarcabile cităm: „studiul despre arterele simpaticului”, bazat pe analiza a 140 piese de disecţie şi „un studiu despre limfaticele articulaţiilor”. În aceste lucrări se constată tehnica anatomică perfectă, minuţiozitatea observaţiilor, claritatea şi precizia expunerii, calităţi care vor constitui caracteristicile sale didactice şi profesionale de chirurg.

La plecarea sa de la Paris, Poirier îi dă un certificat foarte elogios, pe care îl încheie astfel: „În cursul carierei mele am întâlnit puţini elevi aşa de bine dotaţi ca domnul Tănăsescu”.

Reîntors în ţară în 1907, este numit asistent la Clinica chirurgicală condusă de Leon Sculy. Trece examenul de docenţă şi concursul de profesor-agregat, în urma cărora ajunge profesor la Catedra de Anatomie.

În 1912, în urma plecării la Bucureşti a profesorului Ernest Juvara, este numit profesor de Anatomie topografică şi clinică chirurgicală.

172

În 1913, după scizura acestei catedre, rămâne profesor la Clinica a II-a Chirurgie, care va deveni ulterior Clinica I Chirurgie, post pe care îl deţine până în 1940, când este pensionat.

În 1933, printr-o neobosită stăruinţă reuşeşte să finalizeze noul şi modernul Palat al Clinicilor Chirurgicale la Spitalul „Sf. Spiridon”, în care se mută Clinica a II-a Chirurgicală Semiologică, care era, la acea vreme, una din cele mai moderne clinici chirurgicale din ţară.

Între 1930-1935 a fost decan al Facultăţii de Medicină din Iaşi, iar în 1938 a fost ales rector al Universităţii din Iaşi.

Are o activitate publicistică foarte bogată; este ales membru în diferite societăţi academice din ţară şi din străinătate. A fost membru titular al Academiei Române, preşedinte al Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi în 1914 şi 1920, membru al Societăţii de Chirurgie din Paris din 1929, membru asociat al Academiei de Chirurgie din Paris din 1935 şi membru al Societăţii Internaţionale de Chirurgie.

A participat la diferite congrese naţionale şi internaţionale, unde a prezentat rapoarte şi comunicări.

Dotat cu o putere de muncă neîntrecută şi cu un simţ al datoriei impecabil, nu lipsea niciodată de la serviciu, unde venea la o oră foarte matinală.

Lecţiile sale de anatomie, disciplină descriptivă considerată aridă, erau foarte concise; prin claritatea expunerilor sale şi logica înlănţuirii diferitelor noţiuni pe care le raporta imediat la o chestiune de patologie sau de tehnică chirurgicală, profesorul Ion Tănăsescu reuşea să predea un curs din cele mai atrăgătoare, plin de viaţă prin aplicaţiile practice pe care le remarca la fiecare detaliu.

Ca profesor de Clinică Chirurgicală, examinarea bolnavilor pe care o făcea la vizită sau la curs, era de un didacticism clasic magistral. Felul în care reţinea şi sublinia anumite detalii din anamneză, cum scotea în evidenţă din examenul fizic anumite trăsături caracteristice ale bolii, interpretarea acestora, discuţiile asupra diagnosticului pozitiv şi diferenţial erau de o argumentarea atât de logică încât nu lăsau nici un dubiu asupra diagnosticului.

Pregătirea anatomică solidă se remarca nu numai în cursurile de Clinică Chirurgicală, ci mai ales în sala de operaţie. Maniera sa de lucru era simplă, fără nici un gest spectacular. Diferiţii timpi operatori se succedau într-o ordine perfectă, fără a se neglija cel mai mic detaliu, cu o hemostază perfectă şi un respect al ţesuturilor deosebit. Fiecare timp operator putea să se constituie într-o planşă demonstrativă. Executa operaţiile cu un calm desăvârşit, fără grabă sau semne de enervare chiar în situaţiile dificile. Abilitatea sa chirurgicală se remarca, mai ales, în

173

operaţiile pentru cancer uterin, în limfadenectomiile neoplazice, în intervenţiile pe căile biliare, tiroidectomii, operaţii în care excela.

Profesorul Ion Tănăsescu iubea bolnavii pe care îi îngrijea cu devotament. Sub aparenţa de atitudine rece şi distantă ascundea o mare sensibilitate.

Spirit integru, sobru, foarte ordonat şi exigent, profesorul I. Tănăsescu a creat o şcoală de anatomie cu urmaşi care au devenit celebri (I. Nubert, I. Iancu, I. Repciuc şi N. Barbilian) şi o şcoală de chirurgie remarcabilă (Vl. Buţureanu, N. Costinescu, V. Dobrovici).

S-a stins din viaţă la 25 ianuarie 1954, la Bucureşti.

E. Târcoveanu

174

GRIGORE TEODOROVICI1922 – 1992

Creatorul şcolii de epidemiologie ieşene

Prof. dr. doc. Grigore Teodorovici s-a născut la 15 aprilie 1922, în comuna Faraoanele, jud. Vrancea.

În anul 1946 devine cadru didactic în învăţământul medical superior, parcurgând toate treptele didactice şi ştiinţifice până la cea de doctor docent, medic primar în epidemiologie şi boli infecţioase, conducător de doctorat; peste 30 de ani, a fost redactor şef la cea mai veche revistă medicală din România, „Revista Medico-Chirurgicală” (1844).

A fost membru al unor societăţi şi organisme ştiinţifice din ţară şi străinătate,

autor al unui însemnat număr de manuale didacice şi monografii. În 1978, elaborează primul „Tratat de epidemiologie a bolilor transmisibile”, apărut la Editura Medicală Bucureşti, iar în 1981 apare, de asemenea, la Editura Medicală Bucureşti, ca prioritate naţională, „Epidemiologia bolilor netransmisibile”, unde prof. Teodorovici a fost coautor. În acelaşi an este publicată, la Editura Junimea, lucrarea „Orientări în epidemiologia contemporană”.

Conducând un număr mare de colective de cercetători, prof. Teodorovici a abordat numeroase teme, de larg interes pentru sănătatea populaţională. Între acestea, se pot menţiona: infecţiile cu agenţi potenţial patogeni, infecţiile cu streptococ betahemolitic grup A, poliomielita, hepatitele virale, enterovirozele nepoliomelitice, infecţiile cu rotavirusuri, leptospirozele, listerioza, tetanosul, difteria, infecţiile nosocomiale, arbovirozele, adenovirozele, rujeola, rubeola ş.a.

Rezultatele observaţiilor şi cercetărilor au fost publicate în peste 500 de lucrări ştiinţifice, în reviste din ţară şi străinătate.

Prof. dr. doc. Gr. Teodorovici a contribuit la formarea unor epidemiologi de seamă, cunoscuţi şi la nivel naţional, care i-au devenit colaboratori. Între aceştia amintim pe doctorii: C. Oană, I. Buzdugan, Gh. Brebenel, M. Grumăzescu, C. Bercovici ş. a.

175

Promovând “munca în echipă” şi înţelegând caracterul interdisciplinar al epidemiologiei, prof. dr. doc. Gr. Teodorovici a realizat colaborări fructuoase, pe termen lung, cu prof. dr. M. Duca, prof. dr. Alla Vâţă, prof. dr. Eugenia Duca, prof. dr. Gh. Zamfir, prof. dr. R. Duda sau, de la Institutul de Sănătate Publică, cu specialişti de înaltă valoare cum au fost N. Constantinescu, Olga Zavate, C. Bercovici ş. a.

Prof. dr. doc. Gr. Teodorovici a fost şi un dascăl de renume, remarcându-se prin preocuparea permanentă pentru actualizarea tematicii cursurilor predate studenţilor şi medicilor, iar colectivul disciplinei a beneficiat de sprijin şi îndrumare de un înalt nivel de competenţă.

Fiind conducător de doctorat din anul 1968, prof. Teodorovici împreună cu toţi colaboratorii săi, a iniţiat orientarea epidemiologiei româneşti şi spre bolile netransmisibile, începând cu anul universitar 1979-1980, motiv pentru care Disciplina de Epidemiologie de la U. M. F. “Gr.T. Popa” Iaşi a devenit singura care, pentru studenţi şi medici rezidenţi, are o asemenea preocupare, iar peste 50% din doctoratele finalizate au abordat o tematică din domeniul bolilor netransmisibile.

Un loc deosebit îl ocupă şi cele 15 volume apărute sub egida Cabinetului Absolvenţilor în Medicină, la care prof. dr. Grigore Teodorovici a fost unul dintre cei mai importanţi colaboratori.

Pentru toţi cei care l-au cunoscut şi l-au preţuit pentru felul în care s-a dăruit cu toată fiinţa sa muncii şi familiei, prof. dr. doc. Grigore Teodorovici va rămâne veşnic un model de dascăl, cercetător ştiinţific, însufleţitor al Revistei Medico-Chirurgicale şi al epidemiologiei româneşti.

Îndelungata şi eficienta activitate didactică, ştiinţifică, de îndrumare a instituţiilor de specialitate din judeţele Moldovei, ca şi cea de redactor şef al Revistei Medico-Chirurgicale, a aşezat, pentru totdeauna, pe prof. dr. doc. Grigore Teodorovici, între oamenii de seamă ai U.M.F. “Gr.T. Popa” Iaşi, din Moldova şi din România.

A. Ivan

176

CONSTANTIN THIRON1853 – 1924

Creator al disciplinei de patologie si terapeutică generală

Trecerea de la învăţământul preclinic la cel clinic era precedată de o disciplină cu caracter teoretic, înfiinţată în 1880, sub denumirea de „Patologie şi terapeutică generală”.

Primul titular al disciplinei a fost prof. dr. Th. Philipescu, doctor la Viena şi elev al lui Skoda, Rokitanschi şi Billroth, şeful disciplinei între 1880–1885. Deşi a murit la 53 de ani, este considerat un adevărat profesor, caracterizat de L. Russ junior „profesor cu o dicţiune magistrală şi plin de erudiţie”, iar de ziarele timpului ca

fiind unul din cei care au contribuit cel mai mult la înfiinţarea Facultăţii de Medicină din Iaşi.

Succesorul său a fost profesorul Constantin Thiron (1853 – 1924). Activitatea sa a început cu anii 1881–1885, când a fost profesor de Fizică medicală.

În perioada 1885–1923 a fost şeful Disciplinei de Patologie şi Terapeutică Generală, calitate în care a iniţiat primele studii de radiologie la Iaşi şi cercetări medico-sociale referitoare la alcoolism.

De numele lui Constantin Thiron se leagă efectuarea celor dintâi radiografii din Iaşi, când, cu ajutorul marelui fizician Dragomir Hurmuzescu, s-au concretizat câteva încercări reuşite.

Sub conducerea prof. C. Thiron, Constantin Macri şi-a elaborat, în 1900, teza de doctorat „Aplicaţiunea razelor roentgen în medicină şi chirurgie”, iar în 1902 catedra îşi extinde preocupările devenind „Patologie, terapeutică şi radiologie”, fiind astfel una din primele catedre de radiologie din lume. Această preocupare a fost continuată.

În 1904 a iniţiat o altă teză de doctorat cu tema „Contribuţii la studiul razelor X, aplicare în clinică” (Constantin Vasiliu), ocazie cu care s-au obţinut clişee foarte clare şi de mare interes în epoca de pionierat a radiologiei, care va constitui întotdeauna un document istoric de preţ. Teza s-a axat pe studiul zonei de implantare a placentei şi a limitelor

177

placentare marginale, utilizându-se substanţe radiologice opace. Teza lui C. Vasiliu raportează experimente personale privind radioterapia, subliniind eficacitatea acestei metode într-un caz de neoplasm. Teza abordează, de asemenea, probleme radiopatologiei care era aproape necunoscută atunci.

C. Thiron a fost premiat la Congresele antialcoolice de la Madrid (1899) şi Paris, pentru publicaţiile privitoare la alcoolism şi pentru lupta antitabagică.

Baza clinică a catedrei era Serviciul I Medical al Epitropiei Sf. Spiridon, cu 42 de paturi.

S-a stins din viaţă în 1924.C. Romanescu

178

ANTON TOMA1902 – 1958

Creatorul şcolii de ftiziologie ieşene

Profesorul Anton Toma s-a născut la 5 ianuarie 1902, la Huşi, într-o familie de viticultori. A rămas orfan de tată la o vârstă fragedă şi a fost crescut, împreună cu alţi doi fraţi, de către mama sa, Toma Maria, femeie simplă, dar devotată familiei. A urmat liceul în oraşul Huşi şi Facultatea de Medicină la Iaşi.

După terminarea facultăţii concurează şi obţine diferite burse de studii în ţară, dar şi în Franţa şi Italia în domeniile ftiziologiei, malariei şi rabiei; s-a ataşat cu deosebire de tuberculoză, specializare în care s-a pregătit la Sanatoriul Bligny, la 50 kilometri de Paris.

S-a căsătorit cu Elena Daulja, profesoară de istorie şi geografie şi a avut două fete: Elena-Tonica, chimistă, căsătorită cu Prof.Huţanu de la Universitatea de Agronomie şi Mariana, filolog, căsătorită Stescu.

În anul 1931 este numit asistent la Catedra de igienă a Facultăţii de Medicină din Iaşi şi medic primar şef al Dispensarului pentru profilaxia tuberculozei, care avea ambulator şi serviciu cu paturi într-o clădire nou construită de către Societatea pentru Profilaxia Tuberculozei, care avea atunci rolul principal în combaterea tuberculozei în România. Deoarece societatea nu dispunea de prea multe fonduri (realizate mai ales din donaţii), clădirea a fost cedată pentru întreţinere Ministerului Sănătăţii, care la rândul său a anexat-o administrării Spitalului de boli contagioase din Iaşi.

Pe lângă asistenţa şi dăruirea pentru bolnavi, doctorul Anton Toma a fost un cercetător înnăscut, dotat cu meticulozitate şi conştiinciozitate, dublate de pasiune, precum şi cu o abilitate deosebită lucrând la fel de bine atât cu mâna dreaptă, cât şi cu ea stângă.

A redactat peste 130 de lucrări de specialitate publicate în ţară şi în străinătate. Pe lângă studiile clinice din spital, a dedicat o foarte mare parte din timp studiilor de cercetare experimentală pe animale,

179

epidemiologiei şi mai ales profilaxiei tuberculozei prin vaccinarea BCG şi a leprei.

Aşa cum consemnează dr. Olga Zavate şi colab. în volumul „Sesiunea jubiliară şi sesiunea ştiinţifică anuală a Institutului de Igienă şi Sănătate Publică Iaşi”(1981), afirmă că a făcut parte cu strălucire dintr-o pleiadă de personalităţi ilustre ca Mihai Ciucă, Alexandru Slătineanu sau Bălteanu, Ion Alexa, Dumitru Cornelian, Maria Franche, Nicolae Constantinescu, în faţa cărora stătea sarcina grea a rezolvării morbidităţii deosebite prin boli infecto-contagioase în zona Moldovei. Aici, Primul Război Mondial, lăsase o zonă şi mai subdezvoltată, o carenţă de cadre medico-sanitare în contrast cu morbiditatea mare prin malarie, tuberculoză, febră tifoidă, tifos exantematic, scarlatină, difterie.

Prof. Anton Toma s-a implicat în cercetarea diverselor maladii din teren, dar s-a axat în principal pe cercetări experimentale şi clinice asupra tuberculozei, unele fiind prioritare pe plan mondial.

Direcţiile urmărite de prof. A.Toma în domeniul tuberculozei ar putea fi sistematizate global:

- vaccinarea antituberculoasă începută în 1937,- influenţa alergiei asupra dezvoltării imunitare (1939-1950),- raportul dintre alergie şi imunitate,- rolul agravant al infecţiilor repetate cu bacili virulenţi în infecţia experimentală (1938),- valoarea reacţiei la tuberculină ca mijloc de investigare epidemiologică în teren.

În cadrul preocupărilor pentru realizarea unui vaccin optim a stabilit că reacţia alergică la copiii micobacterieni determină un răspuns permanent la tuberculină în contact cu reacţia naturală care poate fi trecătoare, descoperire consideratăde mare interes imunologic şi epidemiologic. Academia a confirmat această realizare ca prioritate românească (1943, 1947, 1948).

În domeniul tratamentului tuberculozei a studiat rolul acizilor paraamino-halogeno-benzenici (1951), a streptomicinei (1951) şi a thioureii (1952); de remarcat ca cele mai valoroase studii sunt cele din domeniul vaccinării BCG.

Astfel, toţi elevii din Iaşi, de la clasa I-a la a XII-a, erau testaţi anual la tuberculină, iar cei negativi erau vaccinaţi intradermic. In acest scop el a imaginat împreună cu Bălteanu şi Enoguli vaccinostilul care le poartă numele şi care permitea introducerea vaccinului BCG în organism percutan prin înţepături multiple. Aceleaşi cercetări au fost făcute şi în unele circumscripţii rurale ca: Tomeşti, Ruginoasa, Erbiceni etc.

180

Doctorul A.Toma a fost primul cercetător român care a experimentat pe 464 indivizi anergici la tuberculină, valoarea vaccinării cu doze masive de BCG pe cale digestivă, 200 – 500 mg vaccin în doză unică (500 mg. cu egal cu 50 miliarde de germeni), după metoda braziliană a lui A. De Assis. Lucrarea a fost comunicată la Academia Română şi publicată în Analele Academiei.

În anul 1943 dr. A. Toma a fost numit conferenţiar la Clinica Ftiziologică, nou înfiinţată la Iaşi. La acea dată nu mai era în ţară decât o singură clinică ftiziologică, cea de la Cluj, condusă de prof.dr. Leon Danielo. Abia după aceea a luat fiinţă clinica de Bucureşti sub conducerea Prof. Marius Nasta. În prima schemă a Clinicii Ftiziologice din Iaşi, pe lângă postul de conferenţiar, mai era unul de asistent ocupat de dr. Semproniu Vasilescu şi un post de desenator. Cu ocazia refugiului din timpul războiului, clinica din Iaşi a fost evacuată la Sanatoriul Câmpeni din judeţul Alba, unde dr. A. Toma a fost şi director.

După întoarcerea din refugiul la Iaşi, dr. A. Toma a continuat aceeaşi activitate prodigioasă de clinician, dar mai ales de cercetător şi a introdus vaccinarea intradermică prin injecţie unică cu seringa. Ulterior, această metodă a fost utilizată şi de suedezul Walgreen, iar încercarea dr. A. Toma de a i se recunoaşte întâietatea nu a fost încununată de succes, la fel ca şi la Paulescu cu insulina.

A mai încercat, şi a reuşit, imunizarea cu ser uman de convalescent în diferite infecţii. De exemplu, a reuşit ca prin administrarea de ser de convalescent de la bolnavii de rujeolă internaţi la Spitalul de Boli Contagioase, să stopeze epidemia de rujeolă care tocmai izbucnise la Liceul Internat şi Liceul Militar din Iaşi, doar în câteva zile.

Cu toate aceste merite excepţionale, la Reforma învăţământului din 1948 făcută după model sovietic, când au fost epurate toate cadrele didactice care nu simpatizau cu partidul comunist, dr. A. Toma a fost şi el etichetat drept reacţionar şi înlăturat din învăţământul superior. În locul lui, la 1 ianuarie l949 a fost adus ca profesor dr. N. Bumbăcescu, până atunci şef de lucrări la clinica din Cluj.

Cu ocazia aceleiaşi reforme s-a înfiinţat şi Institutul Ftiziologic din Bucureşti, cu filiale la Iaşi şi Cluj, precum şi Spitalul Clinic de Ftiziologie Iaşi, cu dotări materiale şi de personal deosebite, care au permis amplificarea şi diversificarea activităţilor antituberculoase la nivel naţional.

În acest timp, dr. A. Toma, scos de la catedră şi din casa în care locuia cu soţia şi cele două fiice, în ciuda acestor vicisitudini, dar cu prijinul celor care-l preţuiau şi-a găsit un refugiu în podul de la Catedra de Igienă a Institutului de Medicină şi Farmacie Iaşi, în care, „ nu avea

181

nici măcar un cuier în care să-şi pună haina şi pălăria”. Aici şi-a amenajat un nou laborator pe care cu trudă l-a dotat cu diferite cuşti pentru iepuri şi cobai, care i-au permis continuarea cercetărilor şi publicarea rezultatelor sale în revistele de specialitate sau la Academie.

Câte nu ar fi putut realiza acest om excepţional, dacă vicisitudinile vremii şi răutatea oamenilor l-ar fi lăsat să-şi continue activitatea prodigioasă şi să-şi valorifice meritele !

Cu sănătatea grav afectată şi amărât sufleteşte s-a stins prematur din viaţă la 17 aprilie 1958, la numai 56 ani.

Dar, spre cinstea noastră, posteritatea, în 1992, i-a recunoscut meritele deosebite de cercetător şi clinician şi Senatul Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr.T.Popa” din Iaşi i-a acordat post mortem titlul de profesor universitar.

Tr. Mihăescu

182

coloşii

183

EUGEN ABUREL1899 – 1976

Reprezentant de marcă al şcolii româneşti de obstetrică-ginecologie

S-a născut în Galaţi, în 1899.Student al Facultăţii de Medicină din Iaşi, după studii de anatomie ca asistent al profesorului Rainer, de fiziologie la profesorul Răşcanu şi de chirurgie generală la profesorul Hortolomei, profesorul Aburel Eugen s-a consacrat obstetricii şi ginecologiei, fiind elevul prof. Zaharescu Karaman. După o specializare de câţiva ani la Paris, unde a fost elevul profesorilor Lapique, Le Lorier şi A. Brindeau, este numit în anul 1933 suplinitor, iar în 1936 profesor titular

la Clinica de Obstetrică Ginecologie din Iaşi. Prin transferul profesorului Zaharescu Karaman la Bucureşti, la

conducerea disciplinei este numit profesorul Aburel Eugen. Ca şef al disciplinei şi a Şcolii obstetricale din Iaşi în perioada

celor aproape 15 ani, profesorul Aburel a avut o activitate profesională remarcabilă. Astfel, pe plan organizatoric a transformat vechea Maternitate „Ghica – Vodă” într-o clinica de obstetrică şi ginecologie model.

În acelaşi timp a desfăşurat o valoroasă şi bogată activitate ştiinţifică prin cercetări originale, apreciate în mod deosebit, atât în ţară, cât şi în străinătate. Din acestea menţionăm:

- cercetări privind căile senzitive ale uterului şi a mecanismului durerilor de naştere;- cercetări asupra fiziologiei plexului pelvi-genital şi asupra reflexelor cu punct de plecare sfera genitală, prin care se demonstrează existenţa reflexelor utero-cardio-vasculare, utero-gastrice, utero-vezicale ş.a.- cercetări clinice şi experimentale asupra declanşării naşterii şi funcţiei ocitocice a placentei, urmate de preconizarea unui procedeu original de declanşare a naşterii prin injecţii intraamniotice de substanţe excitomotorii

185

- metode originale privind chirurgia conservatoare a uterului, ca miometrectomia vaginală în tratamentul fibromatozei uterine, colpohisterectomia lărgită subfundică în cancerul incipient de col uterin, piramidalopexia în retrodeviaţiile uterine;- preconizarea pentru prima dată în literatură medicală a anesteziei caudale continue, a anesteziei simpaticului lombar şi a anesteziei peridurale în durerile de naştere;- măsurarea excitabilităţii uterului gravid la femeie şi preconizarea unui procedeu clinic care permite investigaţii cantitative minuţioase în această importantă problemă.

Prof. Aburel a contribuit la dezvoltarea şcolii de chirurgie ginecologică, atât la Iaşi, cât şi la Bucureşti, şcoală la care s-a format şi V. Dobrovici.

Transferat în anul 1947 la Institutul de Medicină din Bucureşti, profesorul Aburel Eugen conduce timp de peste 20 ani diferite clinici de obstetrică şi ginecologie din cadrul spitalelor Filantropia, Polizu, Colţea, Steaua.

Continuându-şi preocupările în domeniul activităţii ştiinţifice, profesorul Aburel a elaborat şi la acest Institut lucrări la fel de valoroase ca acelea efectuate la Iaşi, pentru care i s-au acordat numeroase distincţii, titluri şi premii, printre care şi acelea de membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris, preşedinte al Societăţii de Obstetrică şi Ginecologie, membru de onoare al unor societăţi străine de obstetrică, laureat al premiului Academiei de Medicină Franceze.

Decedează în anul 1976.

Marie-Jeanne Aldea

186

PETRU BRÂNZEI1916 – 1986

Titan al psihiatriei româneşti

Este de datoria noastră să cunoaştem faptele şi acţiunile ce dau sens unor contribuţii valorice şi servituţiilor prin care se instituie durabilitatea unor instituţii şi şcoli de psihiatrie.

După cum ştim, în succesiunea evenimentelor se afirmă aspiraţii şi valori ce dau forţa lor generoasă acelor personalităţi prin a căror direcţie novatoare se promovează cercetarea şi asistenţa psihiatriei noastre. Prin decantarea timpului putem întrevedea

unele direcţii medicale de anticipare, orientări alternative, contribuţii de perspectivă dar şi prejudiciate derapaje de omisiuni sau nedrepte judecăţi de valoare. Pe drept cuvânt, reconstituirea unor veritabile dimensiuni de proiecţie umanitară şi de cercetare ştiinţifică devin liantul de referinţă succesiunii generaţiilor ce dau o distincţie proprie adaosului lor la necesarul stoc de cunoaştere şi informaţii al vieţii noastre şi al stării ei de sănătate. O istorie în variabila sa semnificaţie nu se poate constitui doar din întâmplătoare evenimente. Ea are traiectoria unor înlănţuiri de relaţii cu valoare de sens şi durabile convingeri, depăşirea continuă a unor inerţii ale timpului, oprelişti şi devianţe, dar şi nedezminţite regăsiri şi reconstituiri de permanenţe viabile. Aceste pemanenţe se regăsesc în substanţa unor idei ce şi-au devansat limitele timpului lor, au operat cu omenească receptivitate la acţiuni şi proiecte ce au contribuit sau influenţat la ameliorarea bolilor psihice şi la destinul bolnavilor ignoraţi sau aflaţi în această stare de invalidare.

Născut la 28 noiembrie 1916 la Ţibăneşti (Iaşi), Petre Brânzei a absolvit Liceul „M. Kogălniceanu” în oraşul Vaslui.

Alege cariera medicală, iar în anul 1943 fişa sa biografică notează următoarea poziţie: absolvent (magna cum laudae) al Facultăţii de Medicină din Iaşi, şi doctor în medicină şi chirurgie.

187

Între anii 1939-1969 a fost medic intern, preparator, secundar, specialist în neurologie şi psihiatrie, asistent, medic primar, şef de lucrări, expert în psihiatrie judiciară, conferenţiar, doctor în ştiinţe medicale, director al Spitalului Socola, profesor titular, şeful Catedrei de Psihiatrie IMF Iaşi, fiecare treaptă fiind câştigată prin concurs. Din 1969 a fost membru al Comisiei permanente de învăţământ, cultură, sănătate, sport, muncă şi ocrotiri sociale a Consiliului popular al Judeţului Iaşi şi membru al Colegiului Medicilor.

Între anii 1968-1976 a funcţionat ca expert desemnat de OMS pentru sănătate mintală, determinând crearea la Iaşi a unei staţii pilot a OMS pentru studii de psihiatrie şi sănătate mintală.

A fost membru al societăţilor ieşene de neurologie, psihiatrie şi endocrinologie, al Societăţii de Medici şi Naturalişti, de medicină balcanică şi de psihiatrie, membru în colegiul redacţional al Revistei de neurologie, psihiatrie şi neurochirurgie, vicepreşedinte al Asociaţiei Psihologilor din România, filiala Iaşi, şi al Editurii Medicale, membru al asociaţiilor internaţionale de psihologie aplicată, de neuro-psiho-endocrinologie, de prevenire a suicidului, a psihiatrilor americani, a psihiatrilor canadieni, membru al Colegiului mondial de medicină psihosomatică.

Activitatea sa meritorie în domeniul psihiatriei, a organizării sistemului de asistenţă psihiatrică şi a învăţământului medical a fost unanim recunoscută, profesorul Petre Brânzei fiind deţinătorul a 11 ordine, medalii şi diplome-de onoare şi jubiliare.

Cercetarea ştiinţifică a reprezentat o altă preocupare permanentă a sa. A fost autorul a peste 250 lucrări ştiinţifice, publicate în revista de mare audienţă, naţionale şi internaţionale, sau comunicate la întâlniri ştiinţifice de prestigiu. Din volumele şi monografiile de specialitate apărute enumerăm: „Itinerar psihiatric” (Ed. Spit. Junimea, 1975); „Relaţiile interdisciplinare ale psihiatriei” (Ed. Spit. Socola, 1975); „Psihoterapie integratoare” (Ed. Spit. Socola,1976); „Adaptarea şi integrarea în mediul industrial” (Ed. Spit. Socola, 1977); „Adolescenţă şi adaptare” (Ed. CCPI, Bucureşti, 1978); „Problematica medico-psiho-pedagogică a copilului şi adolescentului” (Ed. Spit. Socola, 1979); „Viitorul psihiatric” (Ed. Spit. Socola, 1980); „Psihiatrie” (în colaborare, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1981); „Elemente de semiologie psihiatrică” (în colaborare, Ed. IMF Iasi, 1982); „Elemente de semiologie psihiatrică şi psihodiagnostic” (în colaborare, Ed. Psihomnia, 1985).

În luna martie a anului 1986 a intrat în eternitate.Abia după dispariţia omului Petre Brânzei lumea medicală şi, mai

ales, colaboratorii săi apropiaţi au putut realiza ceea ce cu adevărat

188

benefic s-a înfăptuit într-o perioadă cenuşie de totalitarism politic şi social, perioada anilor 1960-1985.

În perioada la care ne referim, Centrul Psihiatric Iaşi reprezenta, prin echivalenţele sale de asistenţă, învăţământ şi cercetare, ceea ce astăzi considerăm şi numim „racordarea psihiatriei româneşti la standardele europene”.

Modernizarea asistenţei psihiatrice în Spitalul Socola poate fi sintetizată prin instituirea sistemului „uşilor deschise”, umanizarea şi elevarea actului medical. Creşterea numărului de paturi, atât de necesară în acele timpuri, s-a realizat prin dezvoltarea capacităţii de spitalizare, înfiinţarea unui serviciu de zi şi amenajarea secţiilor exterioare şi de ergoterapie pentru bolnavii cu evoluţie prelungită, de la Pădureni Grajduri, Răducăneni, Ciocârleşti, Şipote, Galata, astfel încât s-a ajuns la peste 1500 locuri de cazare, cu posibilităţi de abordare a pacienţilor din perspectiva globală bio-psiho-socio-terapeutică.

Concomitent, s-a dezvoltat asistenţa psihiatrică ambulatorie, cu valenţe comunitare, prin înfiinţarea, în anul 1969, a unui serviciu psiho-social, unde s-au iniţiat acţiunile de dispensarizare a suferinzilor mintal şi studiul factorilor de risc în bolile psihice.

Ulterior, în cadrul acestui serviciu, a luat fiinţă, sub egida PNUD / OMS, un compartiment pentru copiii cu handicap neuro psiho-motor. Experienţa Centrului de Psihiatrie Iaşi a fost, apoi, generalizată în toată ţara, prin înfiinţarea laboratoarelor de sănătate mintală şi extinderea capacităţilor de spitalizare, datorită apariţiei secţiilor de psihiatrie în cadrul unităţilor cu paturi pentru medicina generală.

Rezultatele şi competenţele şcolii de psihiatrie de la Socola în domeniul asistenţei psihiatrice şi promovării sănătăţii mintale au determinat nominalizarea acestei unităţi sanitare, în anul 1975, ca bază pilot de studii EURO-OMS pentru sănătate mintală şi desemnarea profesorului Petre Brânzei drept expert al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.

Atenta observaţie şi examinare medicală a bolnavilor asistaţi a constituit un model general de investigaţii şi evaluări biomedicale, psihopatologice şi neuropatologice prin care s-au format generaţii de studenţi, medici sau cercetători în studiul psihiatriei şi al conexiunilor sale medicale şi ale sociologiei relaţionale.

Activitatea sa de cercetare ştiinţifică a fost ilustrată prin organizarea unor serii de conferinţe naţionale, cu participarea internaţională, sub genericul „Sănătate mintală şi psihiatrie socială”, precum şi publicarea unor volume de referinţă.

189

Deschiderea internaţională, oferită de aceste conferinţe naţionale, şi activitatea ştiinţifică a şcolii de psihiatrie de la Socola, sub coordonarea profesorului Petre Brânzei, stau la baza interesului şi a colaborării unor personalităţi recunoscute ale lumii medicale: L.O. Kaprio (Copenhaga), J.U. Hannibal (Copenhaga), B. Brown (Maryland), N. Brill (Los Angeles), J. Titeca (Bruxelles), E. Seidler (Freiburg), Cl. Beil (Paris), P.C. Garnham (Londra), P. Deniker (Paris), Ph. Caille (Oslo), A. Gambarini (Bologna).

Modernizarea învăţământului psihiatric reprezintă o altă importantă latură a prodigioasei activităţi didactice a profesorului Brânzei, atât în învăţământul universitar şi în formarea specialiştilor, cât şi în munca cotidiană, de perfecţionare şi conducere de doctorat. A format astfel, generaţii de psihiatrii, foştii săi elevi şi doctoranzi devenind, la rândul lor, nume de referinţă în medicina românească.

Manualele şi cărţile sale reprezintă şi astăzi modele şi surse de învăţare şi înţelegere în psihiatrie, disciplină abordată modern, în complexitatea sa psiho-socială.

Fundamentarea ştiinţifică a cercetării, asistenţei şi învăţământului psihiatric este conferită de valenţele euristice, teoretice, practice, ale conceptului bio-psiho-social, argumentat şi dezvoltat de P. Brânzei în spiritul tradiţional determinist-ştiinţific al şcolii de la Socola şi al psihologiei naţionale.

Deşi în plan internaţional acest model este atribuit lui George Engel, suntem datori cu unele precizări cronologice, sugestive pentru acordarea şi recunoaşterea unor reale priorităţi. În timp ce G. Engel şi-a expus concepţia sa în anii 1977-1980 (G. Engel: The Need For a Medical Model : A Challenge for Biomedicine ”Science”, 1977, 196; G.Engel: The Clinical Application of a Biopsychosocial Model-“American J. of Psychiatry”, 1980, 137, 5), Petre Brânzei a publicat conceptul Şcolii de la Socola în reviste de circulaţie internaţională începând din anul 1974 (P.Brânzei: Quelques considerations sur la significations d'un concept tridimensional dans la developpement de la psychiatrie contemporaine, Ann. Med-Psychol, 1974, 1; P. Brânzei, I. Nathanson: Le constructivisme tridimensionnel bio-psiho-social de école de Socola dans la perspective de la psychiatrie contemporaine - Acta psychiat belgica, 1981, 81; P. Brânzei, V. Chiriţă, P. Boişteanu: Le concept constructiviste tridimensionnel bio-psiho-social dans un “abord des conduits aberrantes” - Arch. de l´Union Médicale Balkanique, 1985, XXIII, 1-4). De asemenea, acest concept a fost prezentat de P. Brânzei la al II-lea Congres mondial de psihiatrie din Mexic, precum şi la conferinţele

190

internaţionale din Franţa, Italia, Spania, Belgia, Olanda, Norvegia, Danemarca, Portugalia.

Recunoaşterea meritelor sale ştiinţifice este demonstrată şi prin calitatea de membru al unor societăţi ştiinţifice internaţionale: Société Medico-Psychologique (Franţa), Société de Medicine Mentale (Belgia), Collège International de Medicine Psychosomatique, Association Internationale de Prevention du Suicide, Société Internationale de Neuropsychopharmacologie, Association Française de Psychiatrie et Psychopathologie Sociale, Associatio des Psychiatres Américains, Association Mondiale de Psychitrie Sociale.

Relaţiile profesorului Brânzei au făcut posibilă şi efectuarea unor schimburi de experienţă în străinătate de către colaboratorii şi elevii săi. În acest mod, psihiatria ieşeană şi psihiatria românească, în general, au confirmat aspiraţia unei integrări la nivel internaţional.

Departe însă ca aceste date să poată cuprinde viaţa şi activitatea profesorului şi omului Petre Brânzei! Şi poate cea mai reală caracterizare a primit-o din partea studenţilor şi elevilor săi, cei care, la absolvirea facultăţii, l-au înobilat ca decan al promoţiei, considerându-l “Luceafărul psihiatriei româneşti”.

Continuarea dezvoltării asistenţei psihiatrice, a cercetării şi învăţământului rămâne o datorie pentru discipoli, aşa cum şi Petre Brânzei a transformat în datorie continuarea tradiţiei şcolii de psihiatrie de la Socola, ilustrată de Al. Brăescu, C.I. Parhon sau L. Ballif. Elevii şi discipolii săi sunt chemaţi să reconsidere trecutul şi să privească în viitor, reînodând cursul unei experienţe care, azi, ne onorează.

În prezent, ”Socola” este un spital universitar, care dispune de o remarcabilă bază de asistenţă clinică şi ambulatorie, de cercetare şi învăţământ. În acest context şi în perspectiva deschiderilor internaţionale realizate, a fost posibilă iniţierea unor studii conceptuale în etica medicală, cu referire particulară la etica psihiatrică. Dezvoltarea în dimensiuni etice, cu sorginte filosofică, a modelului medical bio-psiho-social poate fi un început pentru evaluarea şi ridicarea itinerarului psihiatric la standardele internaţionale contemporane.

V. Chiriţă

191

VLADIMIR BUŢUREANU1895 – 1979

Personalitate marcantă a chirurgiei româneşti

Vladimir Buţureanu s-a născut la Iaşi, pe 12 octombrie 1895 într-o familie de institutori cultivaţi şi animati de idei înaintate, umaniste. Tatăl său, Constantin Buţureanu, avea preocupări şi publicaţii în domeniul pedagogiei, iar mama, Maria Buţureanu - născută Lambrino, avea de asemeni publicaţii literare, preocupări socio-educative şi de emancipare a femeii.

După absolvirea Liceului National din Iaşi (1913), Vladimir Buţureanu urmează cursurile Facultăţii de Medicină (1915-1923), cu greutăţile şi întreruperile inerente

războiului. A avut ca profesori figuri medicale din cele mai marcante: Fr. Rainer, Al. Slătineanu, E. Puşcariu, N. Leon, I. Tănăsescu, C. Bacaloglu, C. Thiron.

Îşi începe în 1918 practica de spital ca intern în serviciul profesorului Ion Tănăsescu, pe care o continuă pâna în 1921.

Ion Tănăsescu era în clinică de o exigenţă deosebită, bazată pe exemplu personal. Cursurile sale, însoţite de prezentări de bolnavi, erau de o calitate magistrală, iar în sala de operaţie rezolva calm, cu talent şi curaj cazuri dintre cele mai dificile. Dând curs vocaţiei proprii, cât şi admiraţiei inspirate de acest mare predecesor, Vl. Buţureanu îşi va dedica destinul chirurgiei.

Conştient de necesitatea unei temeinice pregătiri anatomice, Vl. Buţureanu va lucra între 1919-1920 ca aspirant şi apoi ca preparator la Institutul de Anatomie condus de prof. Fr. Rainer. Însuşirea aprofundată a anatomiei umane şi, mai târziu, a Medicinei operatorii au stat, alături de talentul său chirurgical înnăscut, la baza uşurinţei şi simpleţii gesturilor sale operatorii, marcându-i întreaga carieră de artizan al bisturiului.

Ascensiunea îi va fi rapidă, desfăşurată de data acesta sub auspiciile unui alt mare şef de clinică, creator de şcoală, viitorul acedemician N. Hortolomei. Acestuia îi datorează Vl. Buţureanu desavârşirea formării sale chirurgicale pe parcursul a cel puţin 10 ani,

192

fiindu-i practic un elev strălucit, rămas permanent legat de maestrul său. Va funcţiona în clinica profesorului N. Hortolomei întâi ca medic secundar (1921), apoi asistent (1923 – an în care îşi susţine şi doctoratul cu teza “Osteosinteza vertebrală în Morbul lui Pott”), şef de lucrări (1926), conferenţiar suplinitor (1929 – an în care îşi ia şi docenţa) şi, în fine, conferenţiar definitiv (1932).

În aceşti ultimi ani (1928, 1929, 1930-1931), Vl. Buţureanu va efectua o serie de călătorii la Paris vizitând clinicile unor reputaţi chirurgi: Legueu, Pauchet, J. Gosset, de Martel, Bergeret. Când, în 1930, prof. N. Hortolomei se desparte de Iaşi, conferenţiarul Vl. Buţureanu ramâne alături de noul şef al clinicii, prof. P. Anghel.

În 1936, în urma unui concurs foarte exigent, Vl. Buţureanu va fi numit profesor de Medicină Operatorie, disciplina pe care o va dezvolta cu tehnici noi, extinse nu numai la membre, ci şi la viscere, considerând-o obligatorie în pregătirea oricărui viitor chirurg. Comisia de recomandare, în frunte cu prof. Gr.T. Popa, îl apreciază pe Vl. Buţureanu “ca având cele mai întinse garanţii ale unei dezvoltari ulterioare strălucite cu care Facultatea se poate mândri”.

După ce, în 1938, printr-o Lege nouă a învăţământului, această disciplină se desfiinţează, Vl. Buţureanu este acceptat de prof. I. Tănăsescu să i se ataşeze clinicii sale, ca profesor secund. Când prof. I. Tănăsescu se retrage în 1940, titularul Clinicii Chirurgicale Semiologice devine prof. Vl. Buţureanu.

În 1942 Spitalul Sf. Spiridon este transformat în Spital de război, iar profesorul Vl. Buţureanu, atât la Iaşi, şi mai ales în refugiu la Alba Iulia, în cadrul Spitalului de Zonă Interioară pe care îl conducea în toamna anului 1944, a dat dovada de o inepuizabila putere de muncă, operând fără pauză sute de răniţi. Într-unul din aceste momente grele, îşi avertizează colaboratorii: ”cine se teme e liber sa plece, cine nu – rămâne cu mine, devine luptător de front, expus la orice”.

Reîntors la Iaşi în aprilie 1945, prof. Vl. Bţureanu îşi începe cu elan activitatea chirurgicală, didactică şi ştiinţifică pe care o va dezvolta mai bine de un sfert de veac. A contribuit în mod determinant la proliferarea şcolii de chirurgie ieşene, înscriindu-se între personalităţile marcante ale chirurgiei româneşti.

În 1966, la vârsta de 71 ani, se retrage, dar ca profesor consultant ramâne chirurg activ pentru încă un deceniu; operează până în 1976, conduce doctorate şi continuă să fie prezent zilnic alături de elevii săi în clinica pe care timp de 25 ani a condus-o, devenindu-i parte din propria fiinţă.

193

În lunga sa activitate didactică, prof. Vl. Buţureanu a predat Semiologia şi Patologia Chirurgicală la zeci şi zeci de serii de studenţi. Cursurile sale erau atrăgătoare, foarte ordonate, subliniind totdeauna esenţa, rolul examinării clinice, fapt pentru care erau însoţite deseori de prezentări de bolnavi. Aprecia în mod special şi căuta să dezvolte la studenţi spiritul de observaţie, însuşirea logică a noţiunilor de patologie şi de clinică. La examene era răbdător, dar exigent, de multe ori ironic, împotriva învăţatului “pe de rost”.

A colaborat la Tratatul de Chirurgie de sub redacţia prof. I. Iacobovici (1940) şi a elaborat în mod exemplar capitole privind “Bolile chirurgicale ale peretelui abdominal” şi “Bolile chirurgicale ale intestinului subţire şi mezenterului” în Tratatul de Chirurgie în 5 volume (1955) de sub redacţia profesorilor N. Hortolomei şi I. Ţurai. Capitolele “Herniile” şi “Ocluziile” sunt elaborate aici magistral. Între 1949 – 1950 prof. Vl. Buţureanu a fost şi decan al Facultăţii de Medicină.

Activitatea ştiinţifică a prof. Vl. Buţureanu s-a împletit inseparabil cu cea operatorie în care el a acumulat în decursul a peste jumătate de veac o experienţă cu totul deosebită ca amploare şi valoare. A efectuat peste 10.000 de intervenţii, începând cu cele din domeniul chirurgiei digestive, gastrice mai ales, a chirurgiei tiroidiene, dar şi a celei biliare, hepatice, splenice şi, în fine, toracice. Deosebit de talentat în „arta de a opera”, aşa cum îi plăcea să numească chirurgia, arta pentru care el avea un adevărat cult, opera cu o eleganţă neobişnuită, fermecând prin uşurinţa şi fineţea gesturilor cu care mânuia bisturiul ca pe un arcuş de vioară. În situaţii dificile, instinctul îl ajuta parcă să găsească gesturile necesare; ştia însă să se oprească la timp.

În sala de operaţie, pe care o considera un adevărat sanctuar, oficierea actului chirurgical constituia pentru Vl. Buţureanu însăşi raţiunea de a exista, însăşi viaţa, suprema pasiune. Opera zilnic şi ar fi dorit să moară cu bisturiul în mână.

Observaţiile făcute de el cu ocazia fiecăreia din intervenţiile efectuate le înregistra cu multă scrupulozitate în condicile sale personale, o adevarată colecţie, în care şi-a înscris întreaga activitate operatorie, din 1920 – prima operaţie, o amputaţie de coapsă, pâna la 6 martie1976 – ultima operaţie, o hernie.

Lucrările ştiinţifice le elabora cu foarte multă grijă şi probitate; era deosebit de scrupulos în special pentru publicaţii. Oferea deseori idei

194

ce puteau fi valorificate şi îşi încuraja întotdeauna colaboratorii să comunice observaţiile clinice şi mai ales studiile.

A inspirat şi condus un număr apreciabil de teze de doctorat (17) ale multor chirurgi din Iaşi, din clinică în special, dar şi din alte centre ale ţării, fiind un pedant conducător şi scrupulos referent.

A realizat peste 200 lucrări din domenii foarte variate legate de cariera sa operatorie de o viaţă (56 ani). Au apărut publicate peste 90 lucrări.

Într-o primă perioadă comunică doar o cazuistică rară, de tip particular: Torsiune totală a mezenterului (1921), Tumoare primitivă a marelui epiploon (1923), Chist hidatic al ficatului rupt în pleură (1924), Le traitement de la retention d’urine postoperatoire (1927).

Se detaşează însă monografia “Chirurgia ulcerului gastric şi duodenal” pe care Vl. Buţureanu o publică, în 1928, la Iaşi, servindu-i ca lucrare de docenţă. A reapărut în 1931 în Editura Masson (Paris) avându-l ca prim-autor pe N. Hortolomei. Cartea a fost recenzată elogios în numeroase reviste străine (peste 80 recenzii) de către chirurgi de mare prestigiu: M. Chaton, M. Stern, Roussy, H. Seneque, F. Moutier.

Preocupările pentru chirurgia stomacului au constituit o pasiune a prof. Vl. Buţureanu, el realizând peste 2000 intervenţii în acest domeniu, publicând numeroase rapoarte privind indicaţiile, tehnica şi rezultatele tratamentului chirurgical în ulcerul gastric şi duodenal necomplicat, precum şi în cancerul gastric. Vl. Buţureanu apare, în 1930, alături de N. Hortolomei în publicaţia “Gastrectomie totală pentru cancer” recenzată în Journal de Chirurgie; în 1936 publică în Presse Medicale “Ulcere duodenal perfore dans les vois biliares extrahepatiques”.

La Consfătuirea pe ţară de la Iaşi (1950) privind “Studiul şi combaterea bolii ulceroase”, el prezintă alături de Acad. prof. N. Hortolomei, raportul “Tratamentul chirurgical al ulcerului gastric şi duodenal”. În 1953 publică “Consideraţiuni pe o statistică globală de 1500 de intervenţii pentru boala ulceroasă şi neoplasm gastric”, iar în 1956 “Rezultatele gastrectomiei pentru ulcer gastric si duodenal”. În 1960 apare în revista Chirurgia (Bucureşti) “Ulcerul peptic postoperator”, iar în 1963 este raportor la Simpozionul “Suferinţele stomacului operat pentru boala ulceroasă” de la Sinaia.

Chirurgia tiroidiană a constituit un al doilea domeniu în care prof. Buţureanu a excelat abordând, pe baza celor aproape 3000 de intervenţii, aspectele cele mai variate legate de indicaţiile şi rezultatele tratamentului chirurgical în guşile simple, în hipertiroidii, în combaterea crizei tireotoxice postoperatorii unde, împreună cu prof. P. Condrea, introduce tratamentul cu autoextract din tiroida extirpată. Comunică rezultatele atât

195

la Bucureşti, la Institutul de Endocrinologie, cât şi la Iaşi, la filiala Academiei sau la diverse consfătuiri din ţară. Din aceeaşi sferă a chirurgiei endocrine, l-au preocupat deasemenea tumorile paratiroidiene, timoamele, feocromocitoamele, tumorile insulare ale pancreasului.

A colaborat permanent cu clinicile de endocrinologie (prof. M. Brise) şi de medicină internă (prof. I. Enescu) în vederea introducerii tratamentului chirurgical în hipertensiunea arterială sau în angina pectorală. Ţinea să fie totdeauna în pas cu noutăţile lumii chirurgicale. S-a bucurat în clinică de colaborarea unor radiologi valoroşi: G. Gatoschi, Gh. Chişleag – viitor profesor, B. Ostap, F. Goldman.

Chirurgia splinei l-a pasionat permanent, adunând în cursul activităţii un material foarte bogat sub forma de manuscris pe care intenţiona să-l publice ca o amplă monografie în limba franceză. La Congresul Naţional de Chirurgie urma să fie raportor asupra acestui subiect. Publicaţiile se referă, în special, la indicaţiile şi rezultatele splenectomiei în bolile de sânge, precum şi, la valoarea splenoportografiei, metodă care a insistat să fie introdusă în hipertensiunea portală şi în hemoragiile digestive.

Selectând din celelalte preocupări de chirurgie digestivă, reţinem elaborarea îndrăzneaţă şi practicarea prioritară, în 1953, a procedeului de esofagoplastie retrosternală cu ileo-colon drept în stenozele cicatriceale înalte ale esofagului, efectuate de atunci deseori în clinică, introducerea în clinică a cardiotomiei Heller în achalazia cardiei sau recurgerea la tehnici de conservare sfincteriană în rezecţiile pentru cancer de rect.

Odată cu introducerea în clinică, după 1950, a anesteziei generale prin intubaţie, al cărei pionier la Iaşi a fost doctorul I. Tănăsescu, Vl. Buţureanu a abordat curajos chirurgia toracică, prezentând numeroase lucrări privind rezultatele obţinute în hidatidoza pulmonară, în exerezele pentru supuraţii cronice şi tumori bronhopulmonare, în tumori mediastinale etc.

A practicat printre primii, în 1956, abordul pe cale transpleurală stângă în pericardita constrictivă şi a susţinut, tot de atunci, avantajele căii toracice în cura herniilor şi eventraţiilor diafragmatice.

A abordat numeroase alte domenii: tumori şi distrofii osoase, hidatidoza în diversele sale localizări, practica inciziei transversale în simpatectomie lombară, cancerul de sân, colpoplastia pentru absenţa congenitală a vaginului, tratamentul fracturilor deschise (raport la Congresul de chirurgie de război Iaşi, 1942).

A fost membru al Societăţii Internaţionale de Chirurgie, membru al Academiei Române de Chirurgie (din 1948 pâna la desfiinţare), preşedinte al Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi (1943-1945),

196

preşedinte al secţiei de chirurgie a acestei societăţi (până în 1978), membru în colegiul de redacţie al Revistei medico-chirurgicale (Iaşi) şi al revistei „Chirurgia” (Bucureşti). A fost distins cu titlul de profesor emerit (1967), decorat cu Ordinul Muncii clasa I şi Ordinul Steaua României clasa a III-a.

Personalitatea profesorului Vl. Buţureanu s-a manifestat puternic şi pe plan uman. De o cultură vastă, spirit larg umanitarist, el era plin de înţelegere, bunătate şi solicitudine pentru oricine ar fi fost în momente grele, de lipsuri şi mai ales de suferinţă. “Bolnavului i se iartă orice” era principiul său. Ajuta cu discreţie şi delicateţe; tolera internări prelungite pentru cei necăjiţi, singuri, părăsiţi. “O aureolă l-a însoţit totdeauna pe medic – omenia” arăta prof. O. Fodor şi această omenie l-a caracterizat din plin şi pe profesorul nostru. Persoană distinsă ce se remarca imediat, de o amabilitate şi gentileţe naturală, prof. Buţureanu exercita o atracţie greu de definit, atât pentru colaboratorii din clinică şi în societate. Era o fire sensibilă, dorindu-se parcă un pic boemă, deseori era ironic, dar aprecia o vorbă de duh şi uneori era chiar şugubăţ. Se înfuria uşor, dar îi trecea repede – ierta; nicicum nu i-ai fi putut purta pică, după cum nici el altora. Sub acest aspect se ascundea o fire energică, o profundă seriozitate, multă decenţă şi mai ales modestie. Se comporta totdeauna simplu, natural; o anume timiditate îl reţinea de a se manifesta public, mai ales în luări de cuvânt. Condamna întotdeauna lauda de sine, publicitatea, reclama în profesie.

Profesorul Buţureanu aprecia sub toate formele frumosul: natura, arta, pictura. Evoca deseori călătoriile sale la Paris, Veneţia, Florenţa, geniul lui Leonardo da Vinci, cu referiri în special la desenele de anatomie. Iubea literatura, muzica, teatrul, opera. În tinereţe, ca absolvent al Conservatorului la violă, a făcut parte din Filarmonica ieşeană. L-a cunoscut pe Enescu, despre care povestea cu emoţie cum l-a ascultat cântând la pian. El însuşi a cântat în Filarmonică sub bagheta lui Enescu şi a lui F. Weingartner. În sala de operaţie – în momente de relaxare, fredona uneori uşor din Simfonia a VIII-a a lui Beethoven. Întreţinea relaţii cu multe personalităţi culturale şi intelectuale ale Iaşiului dintre care poeţii M. Codreanu şi G. Lesnea, pictorul Th. Pallady sau reputatul profesor I. Petrovici.

Publiciştii ieşeni A. Leon şi I. Maftei au scris despre Vl. Buţureanu în volumele “Umbre” şi “Personalităţi ieşene”. Au scris de asemenea şi chirurgii, în special în volumul “Omagiu” apărut cu ocazia Centenarului.

Profesorul Buţureanu manifesta un respect profund atât faţă de foştii săi mari profesori cât şi faţă de profesorii colegi mai în vârsta: A.

197

Ţupa, I. Enescu, V. Răşcanu, I. Nicolau, Gh. Nastase, N. Bălan, P. Condrea. Avea colegi şi buni prieteni pe Th. Burghele, E. Aburel şi îi stima mult pe colegii din Iaşi, O. Franche şi Gh. Chipail.

Pentru atitudinea sa deschisă, pentru vederile sale largi nediscriminatorii – dispreţuia atât ura de rasă cât şi lupta de clasă, pentru relaţiile sale privite cu suspiciune, profesorul Buţureanu a avut şi momente grele pe care le-a depăşit însă cu multă înţelepciune.

În ultima perioadă profesorul nu mai putea veni la clinică. Resemnat, se izolase, dar când era vizitat repeta aceeaşi întrebare: “ce mai e pe la clinică?”. În cele din urmă, în mod conştient, refuza totul hrană, îngrijire. S-a stins din viaţă la 10 septembrie 1979 la vârsta de 85 ani.

Calităţile morale ale profesorului Buţureanu, alături de cele profesionale, s-au transmis în mare măsură şi colaboratorilor săi. În jurul prof. Vl. Buţureanu s-a polarizat o adevarată pleiadă de chirurgi valoroşi, ataşaţi sincer şi profund de maestrul lor; e “şcoala profesorului Buţureanu” la care s-au format direct nu mai puţin de 8 profesori (4 l-au succedat în clinică), precum şi cel puţin alţi 12 foarte valoroşi chirurgi – cadre didactice sau medici primari, şefi de secţie în spitale importante din Moldova, Bucureşti şi din alte oraşe. Li se adaugă mulţi chirurgi în domeniul chirurgiei generale, al altor specialităţi chirurgicale sau chiar în afara lor, care au avut perioade de pregătire în clinica condusă de profesorul Buţureanu şi din care s-au recrutat, de asemenea, valoroşi profesori sau specialişti. Nimic nu poate cinsti mai mult memoria unui magistru decât această pluritate de continuatori ai spiritului şi devoţiunii în arta nobilă a chirurgiei pe care în timpul vieţii a slujit-o cu sfinţenie.

V. Strat, E. Târcoveanu

198

GHEORGHE CHIPAIL1905 – 1997

Mare om şi un chirurg desăvârşit

Profesorul Gh. Chipail s-a născut la 15 februarie 1905, în comuna Durneşti, jud. Botoşani, într-o familie de fruntaşi ai intelectualităţii rurale. Părinţii săi (tatăl preot), cărora le-a purtat o vie recunoştinţă, i-au oferit o educaţie sănătoasă, bazată pe principii de conduită morală ireproşabilă, de la care nu s-a abătut nici o clipă în tot cursul vieţii. A fost un mare om şi un chirurg desăvârşit. S-a stins din viaţă la 2 august 1997.

Şcoala primară a început-o în satul natal şi a terminat-o la Iaşi, după care a

urmat cursurile Liceului Internat „Costache Negruzzi” (liceu de tradiţie, recunoscut pentru „spiritul internatist” şi calibrul profesorilor şi absolvenţilor săi). În 1924 a intrat prin concurs la Facultatea de Medicină din Iaşi (era primul an când admiterea în facultate avea loc prin concurs), pe care a absolvit-o în 1930.

Ca student şi tânăr absolvent a beneficiat de acea extraordinară formă de pregătire care era internatul prin concurs. În aceeaşi perioadă de sfârşit de facultate şi început de carieră (pe atunci era posibil) a ocupat postul de preparator la discipline preclinice, indispensabile unui viitor chirurg: histologie – prof.dr. E. Puşcariu, patologie generală - prof. C. Ionescu Mihăieşti şi, mai ales, anatomie, unde, rermarcat de prof.dr. Gr. T. Popa, a funcţionat ca asistent timp de 5 ani.

În calitate de intern şi-a început cariera chirurgicală în anii 1928. După absolvire, ca asistent de anatomie, a devenit secundar de chirurgie la Iaşi, şi apoi, printr-un nou concurs (1936), la Bucureşti.

În perioada ieşeană a fost elevul prof. N. Hortolomei, pe care avea să-l reîntâlnească mai târziu, iar ca secundar la Bucureşti a lucrat la prof. Th. Nasta.

Se anunţă o carieră strălucită datorită calităţilor tânărului chirurg, tenacitate, putere de muncă, inteligenţă, îndemânare şi, mai ales, integritate morală faţă de profesie, bolnavi şi colaboratori.

199

A urcat toate treptele profesionale prin concursuri: intern, secundar şi, în 1942, la 37 ani, medic primar.

A intervenit perioada războiului, cu mobilizări şi activitate în spitalele de campanie (când povestea cum l-a întâlnit personal pe Mareşalul Antonescu), iar în 1944 ocupă prin concurs postul de profesor la Clinica a III-a Chirurgicală a Facultăţii de Medicină din Iaşi, la conducerea căreia s-a aflat pentru peste trei decenii, până în momentul pensionării (1974). După pensionare a continuat să opereze până în anul 1986. O viaţă de chirurg cu activitate neîntreruptă timp de aproape 60 de ani.

Fiind dăruit de Dumnezeu cu valenţe intelectuale, morale şi fizice excepţionale, Prof. Chipail a reprezentat una din figurile cele mai proeminente ale chirurgiei româneşti de după război. A fost un clinician desăvârşit şi un operator curajos, practicând o chirurgie de avangardă. Impresionează volumul imens al activităţii sale operatorii (aproximativ 30000 intervenţii) şi sfera foarte largă de activitate în cadrul a ceea ce încă numim „chirurgie generală”: de la apendicectomii la gastrectomii totale, de la hernii la tiroidectomii şi timectomii, de la intervenţii ortopedice la intervenţii pe cord.

La foarte scurt timp după ce fostul său maestru, prof. Hortolomei, a operat prima stenoză mitrală în România la Bucureşti, prof. Chipail a efectuat prima comisurotomie pe cord închis la Iaşi în 1954.

Puterea sa de muncă ieşită din comun i-a permis ca dumineca să opereze torace la sanatoriul Bârnova, unde ani de-a rândul a rezolvat cazurile chirurgicale de tuberculoză, precum şi ale afecţiuni netuberculoase.

În chirurgia digestivă a abordat toată gama de intervenţii cunoscute la acea vreme: rezecţii de esofag, rezecţii hepatice şi pancreatice, chirurgia căilor biliare, colectomii, rezecţii şi amputaţii de rect.

Practica o chirurgie de mare avengură, opera rapid şi sigur cu o tactică şi tehnică fără cusur. Nu a fost niciodată dominat de teama insucceselor, ceea ce i-a permis abordarea cazurilor limită, rezolvarea complicaţiilor, prin reintervenţii şi decizii rapide şi eficiente la patul bolnavului sau în sala de operaţie.

Nu a scris şi nici nu a publicat excesiv, pe de o parte datorită unei autoexigenţe extreme, iar pe de altă parte pentru că a crezut cu toată tăria în supremaţia faptelor şi nu a vorbelor. Cu toate acestea este autorul multor articole publicate în ţară şi străinătate, iar monografiile „Reintervenţiile imediate şi precoce în chirurgia abdominală” şi „Tratamentul chirurgical al ulcerului gastro-duodenal perforat” au rămas

200

lucrări de referinţă în literatura medicală a vremii. Cartea memorialistică „Din viaţa, activitatea şi gândurile unui chirurg” este o savuroasă şi totodată o profundă analiză autobiografică.

A fost membru al multor societăţi ştiinţifice naţionale, membru al Societăţii Internaţionale de Chirurgie (S.I.C.) şi al Societăţii Europene de chirurgie cardiovasculară, membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale din România.

Fără să fie un taciturn, nu îi plăcea să vorbească mult, obişnuia să spună „Lasă tăgada mon cher şi treci la treabă!”. Şi-a învăţat discipolii să muncească fără cruţare într-un spirit al onestităţii fără concesii faţă de bolnavi şi faţă de profesie. Spunea uneori: „prostia, chiar atunci când reuşeşte, tot prostie rămâne!”. Respecta el însuşi şi cerea colaboratorilor o „măsură a lucrurilor”, dar mai ales „o bună credinţă”. Pentru profesor buna credinţă însemna totul: muncă, echilibru în comportament şi profesie, dar mai ales cinste.

Cr. Dragomir

201

GHEORGHE CHIŞLEAG1914 – 1988

Personalitate de excepţie a radiologiei româneşti

Fiu de ţărani răzeşi din Româneşti-Botoşani, absolvent al Facultăţii de Medicină din Iaşi, în 1938, profesorul Gheorghe Chişleag a urcat toate treptele ierarhiei didactice şi ştiinţifice, contribuind decisiv la afirmarea şcolii ieşene de radiologie ca şcoală naţională.

Născut la 10 aprilie 1914, Gheorghe Chişleag a urmat şcoala primară în satul natal, studiile secundare la Liceul „A.T. Laurian” din Botoşani, unde a obţinut bacalaureatul în 1932, iar pregătirea

medicală şi-a efectuat-o la Facultatea de Medicină din Iaşi, devenind doctor în Medicină şi Chirurgie în 1938.

Dovedind calităţi umane şi profesionale de excepţie, s-a afirmat după terminarea studiilor universitare ca unul din cei mai prestigioşi radiologi din ţară Activitatea didactică o desfăşoară la Facultatea de Medicină din Iaşi, unde devine, succesiv, preparator suplinitor de Anatomie patologică (1933) şi apoi preparator de Radiologie, asistent universitar de Radiologie (1940), şef de lucrări şi de clinică, cu delegaţie (1947-1948), şef de lucrări şi şef al Clinicii Radiologice (1950), conferenţiar (1956), profesor şi şef de clinică (1962), profesor consultant din 1979.

Ca medic, parcurge toate treptele profesionale, de la extern prin concurs (1936), medic de circumscripţie (la Belceşti şi Lungani), specialist radiolog, medic concentrat (1939-1945), până la medic primar, şef de secţie; a militat în permanenţă pentru un act medical de înaltă calitate.

În anul 1941 înfiinţează Institutul de Radiologie „Dr. Gh. Chişleag” – cabinet medical privat, pe care îl dotează cu aparatură Siemens, cumpărată pe credit, care va fi desfiinţat, în 1957, aparatura fiind preluată de stat. În 1950, după moartea profesorului Emil Radu, cauzată de radiaţii, Gheorghe Chişleag este chemat în fruntea Clinicii Radiologice de la Spitalul Sf. Spiridon din Iaşi, pe care a condus-o,

202

neîntrerupt, timp de un sfert de veac, până la pensionare. De-a lungul anilor, prof.dr. docent Gheorghe Chişleag a împărtăşit din experienţa şi cunoştinţele sale vaste şi profunde de specialitate, multor generaţii de studenţi, medici şi colaboratori, punând bazele unei adevărate şcoli de radiologie.

În anul 1952 înfiinţează filiala Iaşi a Institutului de Oncologie, care va deveni Clinica Oncologică şi mai târziu, va constitui o parte a Clinicii Radiologice.

Prof. dr. doc. Gh. Chişleag a condus Disciplina şi Clinica Radiologică între anii 1954-1979, perioadă în care s-au format aici peste 450 medici specialişti radiologi din toată ţara, între care 15 cadre didactice. În această perioadă, s-au elaborat 25 de teze de doctorat în radiologie, peste 125 teze de diplomă cu subiecte de radiologie şi oncologie efectuate în cadrul Cercului ştiinţific studenţesc de radiologie medicală.

Sub coordonarea profesorului Gh. Chişleag, colectivul clinicii a redactat manuale de radiologie pentru studenţii de la medicină generală (2 volume/2 ediţii) şi stomatologie (2 ediţii), precum şi 15 volume enciclopedice de radiodiagnostic pentru medicii secundari şi specialişti (publicate sub egida Institutului de Perfecţionare a Medicilor Iaşi). De asemenea, profesorul Gh. Chişleag a fost coautor la manualul “Radiodiagnostic clinic” în 2 volume, editat la Ed. Medicală, în 1965.

Profesorul Gheorghe Chişleag a desfăşurat o laborioasă activitate ştiinţifică concretizată în peste 550 lucrări originale, în domeniul radiodiagnosticului, radioterapiei, radiobiologiei şi oncologiei. În cercetările sale a abordat atât probleme fundamentale – de fiziopatologia tubului digestiv şi a ţesutului osos, de radiosensibilitate a unor ţesuturi, cât şi probleme aplicative de radiologie legate, mai ales, de boala ulceroasă, diagnosticul şi tratamentul cancerului de debut, urmările stomacului operat, colagenoze etc.

Eminent reprezentat al radiologiei româneşti, prof.dr. docent Gh. Chişleag a participat la congrese de radiologie desfăşurate în unele din cele mai reputate centre medicale din lume, cum sunt: Roma, Barcelona, Tokyo, Rio de Janeiro, Madrid, Moscova, Műnchen, Atena, Hamburg, Kyoto, Berlin, Praga, Amsterdam, Dusseldorf, Budapesta etc.

Numele profesorului Gh. Chişleag figurează în repertoarele şi dicţionarele mondiale de specialitate. Datorită multiplelor sale realizări a fost ales membru al unor societăţi ştiinţifice internaţionale: membru al Societăţii Internaţionale de Radiologie, membru de onoare al Societăţii de Radiologie din Belgia, membru titular al Societăţii Franceze de Radiologie şi Electrologie din Paris, membru de onoare al Societăţii de

203

Ştiinţe Medicale Purkinje Roentgen – Museum din Germania, membru nerezident al Israel Medical Association, membru în Comitetul Internaţional pentru Educaţie şi Informaţie – I.C.R.E. al Societăţii Internaţionale de Radiologie, membru al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii etc.

În ţară, a fost membru al Societăţii de Radiologie şi Electrologie Medicală, membru al Societăţii de Medici şi Naturalişti Iaşi, membru al Uniunii Societăţilor de Ştiinţe Medicale şi altele.În perioada 1968-1973 este preşedinte al Societăţii Române de Radiologie, calitate în care girează organizarea Congreselor naţionale din 1970 la Iaşi şi 1973 la Bucureşti.

După pensionare, în 1979, pentru limită de vârstă, continuă să lucreze ca profesor consultant; în 1986 editează încă două volume de ”Radiologie medicală”, actualizate, în 2000 de exemplare, care se epuizează rapid.

Se stinge din viaţă pe 16 mai 1988, în timp ce pregătea o nouă ediţie, revizuită a „Radiologiei medicale”.

D. Negru, V. Fotea

204

MIHAI CIUCĂ1883 – 1969

Titan al şcolii de igienă româneşti

Născut la Săveni, judeţul Dorohoi în 1833, dintr-o familie de destoinici învăţători, şi-a petrecut copilăria pe plaiuri moldovene, Săveni, Botoşani şi Iaşi unde-şi termină studiile liceale.

Urmează Institutul Medico-Militar la Bucureşti, după absolvirea căruia îşi desăvârşeşte cunoştinţele în Franţa, în laboratoarele de microbiologie ale savanţilor Roux, Calmette, Levaditi şi în laboratorul de protozoologie a lui Felix Mesnil şi Alphonse Laveran.

După izbucnirea primului război mondial se reîntoarce în ţară. Îl regăsim pe M. Ciucă în lupta împotriva marilor epidemii, conducând laboratorul Corpului I de armată şi apoi ca şef al Spitalului Militar nr. 2 din Iaşi. Activitatea desfăşurată în timpul primului război mondial în Moldova a fost una din cele mai grele perioade din viaţa sa, de muncă neobosită şi dăruire. Ştefan S. Nicolau, care i-a fost ajutor în acel timp, avea să relateze mai târziu: „Devotamentul fără margini arătat la patul bolnavilor în Spitalul Judeţean din Dorohoi, măsurile eficace antiepidemice luate în oraş şi în întregul judeţ, activitatea debordantă desfăşurată pentru îngrijirea bolnavilor militari şi civili, combaterea păduchilor transmiţători de tifos exantematic, lupta împotriva dezorganizării administrative, l-au relevat pe M. Ciucă drept un medic excepţional, organizator energic, igienist de mare clasă şi un om cu suflet apropiat”. În munca sa neobosită, colonelul M. Ciucă nu a fost egalat de nici unul din medicii aflaţi în subordine. Lupta se ducea împotriva variolei, tetanosului, gangrenei gazoase, febrei recurente şi gripei, împotriva miilor de cazuri de tifos exantematic.

A fost primul care a diagnosticat hepatita epidemică, boală ce nu fusese conturată ca entitate infecto-contagioasă până la acea vreme în ţara noastră. Aceasta este perioada în care şi-a dat seama de lipsa unui spital de boli contagioase bine organizat, în Moldova, ceea ce avea să

205

genereze elanul şi contribuţia pe care M. Ciucă şi-a adus-o la organizarea acestui spital.

În 1922, la recomandarea prof. I. Cantacuzino, M. Ciucă este numit profesor de igienă şi boli infecţioase la Facultatea de Medicină din Iaşi. Încadrat încă de tânăr în dificila muncă didactică şi ştiinţifică, prin spiritualitatea sa proprie şi o disciplină ştiinţifică severă, a format la Iaşi o şcoală bine cunoscută atât la noi cât şi în străinătate.

Profesorul M. Ciucă este creatorul şcolii de igienă din Iaşi. El a pus bazele materiale ale Catedrei de Igienă şi a înfiinţat un laborator de microbiologie şi chimie destinat cercetărilor. Este reprezentantul cel mai autentic al ştiinţei legate de problemele sanitare importante.

În perioada cât a activat ca profesor la Iaşi, datorită competenţei sale desăvârşite, prestigiului ştiinţific şi erudiţiei ce-l caracterizau, a fost solicitat să ţină cursuri de specialitate în multe colţuri ale lumii: Zagreb, Belgrad, Moscova (1924), Facultatea de Medicină şi Institutul de Igienă din Paris (1924), Institutul de Medicină Tropicală din Hamburg (1930), Institutul Malariologic Roma (1932), Singapore (1934).

Deşi absorbit de preocupări de ştiinţă pură, mereu în urmărirea unui ideal de perfecţiune morală şi intelectuală, prof. M. Ciucă a fost şi un bun organizator.

Împreună cu prof. I. Slătineanu a organizat plasa de demonstraţie Tomeşti, care trebuia să reprezinte un centru de educaţie pentru viitorii medici igienişti şi totodată servea pentru investigaţii şi cercetări în problemele stării sanitare rurale. Principalele boli în care s-au obţinut rezultatele spectaculoase în cei câţiva ani de funcţionare a plasei Tomeşti, au fost tuberculoza, pelagra şi paludismul. Investigaţiile privind tuberculoza au evidenţiat gravitatea acestei boli, cu o mare morbiditate în acea vreme. Cercetarea epidemiologică, izolarea şi tratamentul cazurilor au fost completate de o vastă acţiune de vaccinare antituberculoasă. În pelagră s-au făcut investigaţii de laborator şi anchete familiale care au precizat factorii locali pelagrogeni, legaţi de subnutriţie. În centrul rural de demonstraţii Tomeşti, prof. Slătineanu, M. Ciucă, I. Bălteanu şi ceilalţi colaboratori au dorit să realizeze o unitate sanitară model. Asigurarea cu un număr de medici corespunzător, surori de ocrotire, construirea de dispensare polivalente, de băi populare în mai toate comunele acestui centru, de fântâni model şi difuzarea principiilor de medicină preventivă, sunt realizările ce au dus la succesul acţiunii.

A avut o valoroasă contribuţie la înfiinţarea Spitalului „Izolarea” din Iaşi. Prof. M. Ciucă şi-a pus în serviciul acestei cauze toată competenţa şi pregătirea sa ştiinţifică. Alături de colaboratori de elită, doctorii I. Bălteanu, Maria Franche, Coralia Baldovin, a menţinut în acest

206

spital spiritul umanismului pasteurian şi cele mai moderne metode de triaj, diagnostic şi tratament. În scurt timp, Spitalul „Izolarea” a devenit una din instituţiile sanitare cel mai bine organizate.

A depus o rodnică activitate în cadrul Institutului de Igienă din Iaşi. Având ca director pe prof. I. Slătineanu şi director adjunct pe prof. M. Ciucă, se realizează o conducere unitară a instituţiilor de medicină preventivă: spitalul de boli contagioase, dispensare generale şi de specialitate (tuberculoză, boli venerice), laboratoare de control al alimentelor, şcoli de infirmiere.

Activitatea prof. M. Ciucă la Iaşi l-a desăvârşit ca specialist de prestigiu în malarie, ceea i-a adus în anul 1925 numirea de expert în Comisia de paludism a Societăţii Naţiunilor, în 1928, de secretar general a aceleiaşi comisii şi, mai târziu, după plecare din Iaşi, în anii 1938-1939, de consilier tehnic şi premiul internaţional „Darling” (1966). În aceste funcţii a contribuit la dezvoltarea unei largi colaborări internaţionale, cuprinzând atât cercetarea ştiinţifică cât şi lupta antipaludică propriu-zisă. A fost unul din cei mai frecvenţi partizani ai eradicării paludismului cu preocupări speciale de eradicare a bolii în ţara noastră.

În anul 1927 înfiinţează la Socola Centrul de impaludare terapeutică care a adus contribuţii importante la infecţia paludică experimentală. Paralel a înfiinţat şi utilat, în zona Iaşiului, staţiunea de studiu a malariei Tomeşti (1931) care a fost vizitată de mari specialişti malariologi din străinătate şi care a considerat model de urmat pentru toate ţările.

Cercetările în malarie efectuate la Iaşi cuprindeau mai multe aspecte: repartizarea geografică a diferitelor specii de anofeli, imunitatea în malarie ca şi experimentarea unor noi medicamente de sinteză. Privind aceste preocupări, prof. M. Ciucă nota în jurnalul său ”cred că nu exagerez afirmând că între 1926-1928, tematica de cercetare a colectivului de malariologi ieşeni era printre cele mai îndrăzneţe şi mai noi din lume, că o bună parte din rezultatele obţinute de noi atunci au servit la eradicarea malariei din ţară, fiind absorbite chiar de Comisia de malarie a Societăţii Naţiunilor şi utilizarea în războiul mondial împotriva acestui flagel”.

A fost prieten şi colaborator cu distinsul malariolog britanic P.G. Shute care, îndrăgind Iaşiul, a venit de câteva ori să lucreze la Centrul de impaludare terapeutică de la Socola şi care relata: „am avut ocazia să văd acolo valoarea şi eficacitatea malariologilor români, atât în laborator, cât şi în teren, conduşi de marea inteligenţă şi erudiţie a şefului lor prof. M. Ciucă”.

207

În perioada cât a fost profesor la Iaşi a întreprins numeroase misiuni antiepidemice şi de cercetare, în toate ţările impaludate din Europa şi Extremul Orient: India, China, Vietnam, Coreea.

Profesorul M. Ciucă avea o putere de muncă excepţională şi o gândire pătrunzătoare, era un mare analist ştiinţific. Avea ataşament pentru sănătatea publică şi era un mare creator în cercetarea ştiinţifică. În spatele proverbialei sale sobrietăţi, a lungilor tăceri meditative, a expansivităţii cenzurate cu severitate, se ascundea un suflet cald, sensibil la frumos, pătruns de emoţie pură, blând şi înţelept la vorbă.

A iubit muzica bună, artele plastice, avea pasiune pentru istoria culturii. Prof. M. Ciucă era modest şi interiorizat şi cu un simţ extraordinar de a-i distinge şi izola pe cei mai rafinaţi linguşitori. Conştient de valoarea sa, îl atrăgea lupta de opinii pe care o aborda cu prudenţă, dar nu ierta inexactităţile.

Dascăl de prestigiu, reprezenta spiritul care emulează şi îndemnă la muncă asiduă şi conştiincioasă; a inspirat elevilor săi pasiune pentru ştiinţă şi i-a format temeinic, unui dintre ei parcurgând treptele cele mai înalte ale ierarhiei medicale.

Lucia Alexa, Viorica Gavăt

208

VASILE DOBROVICI1904 – 1989

Şeful Clinicii obstetrică-ginecologie 1945-1972

Născut în anul 1904 în satul Godineşti, judeţul Tecuci, Vasile Dobrovici s-a instruit la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealului, însuşindu-şi o disciplină care îi va marca întreaga viaţă şi activitate.

Absolvent al Facultăţii de Medicină din Iaşi (seria 1931), a parcurs prin concursuri întreaga ierarhie spitalicească activând succesiv ca extern, intern (1 ianuarie1930- “intern definitiv prin concurs la Secţia Maternitate a Institutului Grigore Ghica Vodă”), medic secundar (1935),

medic primar (fiind elev şi colaborator al prof. dr. Eugen Aburel).Pe lângă pregătirea în specialitatea pură, prof. dr. V. Dobrovici şi-

a făcut şi o serioasă pregătire în chirurgia generală lucrând timp de patru ani ca medic secundar prin concurs la Clinica a II-a Chirurgicală a Spitalului Sf. Spiridon, condusă de prof. dr. I. Tănăsescu.

Prof. dr. V. Dobrovici s-a specializat în Anglia în perioada 1938- 1939 lucrând în calitate de asistent oficial în clinica condusă de prof. James Young din Londra şi în serviciul prof. Krew din Edinburg.

Activitatea didactică a început-o în 1937 ca asistent al Clinicii de Obstetrică şi Ginecologie din Iaşi şi a fost înaintat şef de lucrări în 1941, conferenţiar în 1945 şi profesor în 1948. A fost şeful Clinicii de Obstetrică şi ginecologie în perioada 1945 - 1972, după care a devenit profesor consultant. Recunoscut ca un erudit în specialitatea sa, un foarte bun diagnostician şi un operator de înalt nivel tehnic, prof. dr. V. Dobrovici a fost invitat pentru cursuri şi conferinţe la universităţile din Londra, Berlin, Washington.

Posedând vaste cunostinţe de specialitate, documentat întotdeauna la zi, cu un real talent didactic, prof. dr. V. Dobrovici a instruit competent teoretic şi practic, numeroase serii de studenţi. A format cadrele didactice din cele trei clinici din Iaşi şi a pregătit în specialitate numeroşi medici din reţeaua sanitară.

209

Foarte bun organizator, prof. dr. V. Dobrovici a dirijat reconstrucţia Spitalului Maternitate după cel de-al Doilea Război Mondial, Clinica de Obstetrică şi Ginecologie fiind prima din Iaşi care a fost redeschisă şi s-a preocupat în continuare de dezvoltarea şi dotarea clinicii.

Prof. dr. V. Dobrovici a desfăşurat o activitate ştiinţifică valoroasă care a adus contribuţii originale şi de o reală valoare practicii atât obstetricale, cât şi ginecologice, prezentate la manifestări ştiinţifice din ţară şi din străinătate (Paris, Edinburg, Tel- Aviv Nancy).

Prof. dr. V. Dobrovici a publicat în revistele din ţară şi străinătate numeroase lucrări stiinţifice (49 ca singur autor şi 19 în colaborare ca prim autor) dintre care menţionăm următoarele teme:

- nouă metodă pentru declanşarea naşterii;- nouă interpretare a canalului naşterii;- nouă interpretate a disgravidiilor;- introducerea în practica obstetricală a probei de naştere- denumire şi interpretare personală;- nouă metodă pentru diagnosticul sarcinii abdominale;- un nou procedeu operator pentru retrodeviaţiile uterine;- un nou procedeu operator pentru sarcina ectopică cervicală;- nouă metodă pentru anestezia locală pentru cezariana abdominală;- nouă metodă pentru anestezia locală pentru prolapsul genital;- nouă metodă de sutură în operaţiile pentru fistulele vezicale.

De asemenea, a publicat în colaborare două lucrări de referinţă în domeniul specialităţii: “Ginecologia” (1959) şi “Obstetrică şi Ginecologie” (ambele la Editura Medicală) şi numeroase lucrări litografiate utile studenţilor şi medicilor rezidenţi şi specialişti: „Tumorile aparatului genital feminin”; „Elemente de practică obstetricală”; „Ginecologia” (1974).

Preocupat de asistenţa medicală a populaţiei, prof.dr. V. Dobrovici a editat ghidul “Asistenţa gravidei, parturientei şi a lehuzei la nivelul circumscripţiei rurale” ce poate fi considerat şi astăzi util pentru medicii de familie.

Prof.dr. V. Dobrovici a reuşit prin sobrietate, modestie, calm, tact, omenie şi o punctualitate proverbială să impună o atmosferă academică în colectivul pe care l-a condus, fiind considerat creatorul şcolii ieşene de obstetrică şi ginecologie şi creatorul obstetricii moderne româneşti.

A trecut în lumea umbrelor la 20 decembrie 1989 fiind regretat de toţi cei care l-au cunoscut şi pentru care a constituit un model.

Marie-Jeanne Aldea

210

IOAN ENESCU1884 – 1972

Unul dintre fondatorii cardiologiei româneşti

Evocând tradiţiile şcolii medicale din Iaşi, meritele didactice şi ştiinţifice ale înaintaşilor, care au rămas ca exemple săpate adânc în analele medicinii ieşene şi a ţării, se cuvine să consemnăm ideiile şi drumurile noi deschise de aceste personalităţi printre care se înscrie la loc de frunte şi aceea a Acad. prof. dr. I. Enescu care, alături de profesorii C. C. Iliescu şi D. Danielopolu a fost unul din întemeietorii cardiologiei româneşti, veritabil fondator de şcoală medicală.

Absolvent distins al Colegiului „C. Negruzzi” din Iaşi, unde a primit de la marii dascăli ca Garabet Ibrăileanu, P. Bogdan, Dragomir Hurmuzescu, M. Carp educaţia şi cultura generală, dar şi suflul ideilor progresiste care aveau să-l călăuzească pe drumul vieţii sale.

Fiind atras de numele profesorilor Victor Babeş, Ion Cantacuzino, Gh. Marinescu, Toma Ionescu, îmbrăţişează cariera medicală, efectuând studiile universitare la Facultatea de Medicină din Bucureşti, unde este îndrumat şi remarcat de maeştrii săi, care-l promovează pe treptele învăţământului universitar.

Pentru desăvârşirea studiilor este trimis la Berlin unde a studiat şi lucrat doi ani (1913-1915) în clinica profesorului Kraus şi la Institutul de anatomie patologică condus de profesorul Orth.

După primul război mondial a fost trimis cu o nouă bursă la Viena la clinica celebrului profesor Wenkebach – fondatorul specialităţii de cardiologie în medicină. Acest episod a însemnat o cotitură radicală spre cardiologie în traiectoria carierei sale medicale, beneficiind şi de experienta profesorului Rothberger cu care a lucrat nemijlocit în departamentul de explorări funcţionale cardiologice.

Cu o temeinică pregătire ştiinţifică şi profesională, pe care puţini din generaţia sa o aveau, doctorul Enescu se întoarce la Iaşi, pe care îl găseşte pustiit şi sărăcit ca urmare a primului război mondial. În condiţii

211

grele de lipsuri, într-un spital cu clinici al căror spaţiu şi înzestrare se aflau la un nivel foarte scăzut, fără laboratoare şi instrumentar, profesorul Enescu îşi începe munca de apostolat, declanşând o luptă aprigă împotriva carenţei guvernului de atunci, dezvăluind starea deplorabilă a Iaşiului în general şi îndeosebi a învăţământului medical din acest oraş.

Datorită eforturilor sale, profesorul Enescu reuşeşte în cursul anilor următori să creeze un nou local de clinică în care înfiinţează şi dezvoltă o secţie de cardiologie.

În această clinică aveau să fie pregătiţi medici competenţi în domeniul medicinii interne şi al bolilor cardio-vasculare şi să ia naştere, sub conducerea profesorului Enescu, o şcoală de cardiologie, care a format valoroase cadre de specialitate.

Activitatea sa ştiinţifică multiplă este ilustrată de un imens număr de studii şi articole publicate în reviste de specialitate din ţară şi străinătate şi de 6 monografii consacrate nefropatiei hematogene bilaterale, terapeuticii bolilor aparatului circulator, terapeuticii bolilor interne, studiilor de balneologie, nefrozei cu predominenţa tulburărilor cardiace, insuficienţei cardiace.

În cursul ultimilor ani, studiile făcute de academicianul Enescu în colaborare cu elevii săi au fost orientate spre probleme de fiziopatologie cardio-vasculară care au făcut obiectul a 45 de comunicări ştiinţifice.

A efectuat studii şi cercetări privind dinamica cardiacă şi arterială din hipertensiunea arterială, valvulopatii, insuficienţă cardiacă, cât şi studiul gradientului ventricular în bolile miocardului, în afecţiunile cardiace determinate de pneumopatiile cronice, modificările electro- şi vectocardiografice în hipertrofia ventriculară dreaptă şi acţiunea diureticelor în tratamentul insuficienţei cardiace.

A efectuat cercetări care completează metodele de stabilire a diagnosticului aterosclerozei cerebrale referindu-se la modificările lipidice şi protidice sanguine.

Deosebit de importante şi absolut originale au fost cercetările efectuate împreună cu colaboratorii săi în domeniul dinamicii micii circulaţii din bronhopneumopatiile cronice, studiul gazelor sanguine şi al schimburilor respiratorii la bolnavii emfizematoşi, aspecte de farmacodinamie pulmonară.

Vectocardiografia instrumentală a fost un domeniu nou pe care la abordat după 1945, publicând primele cercetări efectuate în România privind interpretarea vectorială a ECG, în special la tulburările de conducere intraventriculare, cardiopatiilor ischemice, hipertrofiilor ventriculare din hipertensiunea arterială şi bronhopneumopatiilor cronice.

212

Concomitent cu electrocardiografia, a fost primul din ţară care a utilizat şi metodele invazive de explorare cardiovasculară prin cateterism cardiac.

Aproape că nu există domenii importante de diagnostic sau de tratament cardiovascular pe care să nu le fi abordat, inclusiv rolul apelor minerale carbogazoase asupra bolilor cardiovasculare, scriind şi un manual de balneologie.

Cu toate că preocupările clinice, teoretice şi de cercetare ştiinţifică au fost net predominante pe afecţiunile cardiovasculare, imprimând prin rezultatele obţinute împreună cu colectivul, faima şi prestigiul local cât şi naţional de clinică cardiologică, totuşi asistenţa medicală şi cercetarea ştiinţifică a bolilor de medicină internă au fost în egală măsură abordate, cu aceeaşi înaltă competenţă şi interes.

Astfel, a efectuat lucrări de anvergură privind spirochetozele pulmonare, rolul clorului gastric la normali şi în patologie, circulaţia sanguină intrahepatică şi rolul ficatului în circulaţia generală, afecţiunile renale etc.

A păstrat şi continuat din respect şi convingere pentru predecesorul său, preocuparea permanentă în practica medicală şi cercetare pentru problemele de farmacodinamie, efectuând studii privind diureticele, digitalicele, antihipertensivele sau antianginoasele.

A promovat şi a întreţinut constant concepţia de lucru în echipă atât pentru îngrijirea bolnavilor, cât şi pentru cercetare, colaborarea cu laboratoarele clinice, laboratoarele de fiziologie, farmacologie sau clinici de alte specialităţi. Această atitudine benefică a fost însuşită de colaboratori şi menţinută şi în prezent.

Pe lângă excepţionala activitate ştiinţifică şi profesională a desfăşurat cu talent şi dăruire o amplă muncă didactică exemplară, concretizată nu numai prin memorabile demonstraţii clinice, prezentări de cazuri sau admirabile cursuri pentru studenţi şi postuniversitare, dar şi prin monografii sau manuale de referinţă, dintre care amintim: „Nefropatii hematogene bilaterale” (colaborator C. Zosin)-1947; „Terapeutica medico-chirurgicală a bolilor aparatului circulator”-1947; „Terapeutica medicală a bolilor interne”-1948; „Nevroza cu predominenţa tulburărilor cardiace” (colaboratori D.Pollingher şi C.Negoiţă)-1958; „Insuficienţa cardiacă”-1960.

A avut deosebita capacitate de a-şi apropia colaboratorii, să-i formeze, să-i îndrume şi să le insufle dragostea pentru muncă şi profesie, formând o adevărată şcoală. Majoritatea discipolilor săi au ajuns la rândul lor profersori de medicină internă în Iaşi (G. Bădărău, C. Negoiţă,

213

V. Tacu, A. Cosovanu, G. Ungureanu), în alte centre universitare din ţară (C. Zosin – Timişoara) sau în alte ţări (O. Zonenreich – SUA).

Eminentele contribuţii aduse de Acad. prof. dr. Ion Enescu în domeniul dezvoltării ştiinţei medicale, alături de activitatea didactică şi cea pe tărâm obştesc, probitatea ştiinţifică şi profesională, demnitate civică şi umană, fără compromisuri politice sau morale, i-au adus un imens prestigiu atât pe plan naţional, cât şi internaţional, fiind onorat cu numeroase distincţii printre care şi cea de membru al Academiei Române.

A. Cosovanu

214

GHEORGHE GHIMICESCU1906 – 1981

Personalitate proeminentă a şcolii de chimie din învăţământul medico-farmaceutic ieşean

Personalitate de referinţă a şcolii de chimie din învăţământul superior medical şi farmaceutic ieşean, profesor doctor docent Gheorghe Ghimicescu s-a născut la 21 iunie 1906 în Pipirig, judeţul Neamţ.

Absolvent al Liceului Internat din Iaşi (1923-1927) şi al Facultăţii de Ştiinţe (secţia fizică-chimie) a Universităţii “Al.I. Cuza” (1927-1931), Gheorghe Ghimicescu şi-a desăvârşit formaţia profesională în atmosfera de aleasă spiritualitate a Iaşiului interbelic, având ca profesori personalităţi cunoscute ca Anastasie Obreja, Nicolae Costăchescu, Petru

Bogdan. În anul 1933 obţine diploma de inginer chimist la Institutul Politehnic din Iaşi, iar în 1934 devine “doctor în Chimie”.

Calităţile deosebite de pedagog, inteligenţa şi deschiderea largă către toate orizonturile cunoaşterii şi, în special, pasiunea pentru ştiinţele chimice i-au asigurat parcurgerea cu succes a tuturor treptelor carierei universitare, începută în anul 1932 ca asistent la Facultatea de Medicină din Iaşi, unde s-a specializat în chimie analitică şi medicală.

A condus, pentru o perioadă, laboratoarele de igienă din Oradea (1936-1938) şi din Craiova (1938-1943).

În anul 1945 revine la Iaşi, unde îşi reia activitatea didactică în învăţământul superior, ca şef de lucrări la Catedra de Chimie Generală şi Medicală.

În această perioadă (1945-1952) a desfăşurat, concomitent cu activitatea didactică, şi o prestigioasă activitate ca director al Secţiei de Chimie şi Toxicologie în cadrul Institutului de Igienă din Iaşi.

În anul 1948 devine titularul Catedrei de Chimie Generală Medicală a Facultăţii de Medicină din Iaşi. În scurta perioadă de timp în care a funcţionat la Facultatea de Farmacie din Iaşi, profesorul Gh. Ghimicescu a condus şi Disciplina de Chimie Analitică.

215

Catedra de Chimie Generală s-a reorganizat în anul 1961, odată cu reînfiinţarea Facultăţii de Farmacie.

Profesorul doctor docent Gheorghe Ghimicescu, şeful catedrei, a predat la Facultatea de Farmacie cursurile de Chimie Generală, Chimie Anorganică şi Chimie Sanitară.

În anul 1971 profesorul Gh. Ghimicescu a devenit profesor consultant.

Profesor prin vocaţie, activitatea la catedră a fost una dintre componentele definitorii ale existenţei sale, profesorul Gheorghe Ghimicescu fiind unul dintre reprezentanţii de marcă ai corpului didactic din Institutul de Medicină şi Farmacie din Iaşi.

Rigurozitatea ştiinţifică a cursurilor predate de profesor, exigenţa şi corectitudinea sa în evaluarea cunoştinţelor studenţilor s-au imprimat în memoria numeroaselor generaţii de medici şi farmacişti.

Profesorul Gheorghe Ghimicescu a publicat o serie de cursuri şi manuale, dintre care cităm: “Chimie Generală Medicală”, vol. I-III (1953); “Curs de Chimie Biologică” (1969); Chimie Anorganică (1971).

În anul 1968 a devenit conducător de doctorat; sub atenta îndrumare a Domniei Sale au primit titlul de “doctor în Chimie” un număr considerabil de cadre didactice şi cercetători din facultate.

Profesorul Ghimicescu a desfăşurat o prodigioasă activitate ştiinţifică, concretizată într-un mare număr de lucrări ştiinţifice publicate în reviste de prestigiu din ţară şi din străinătate.

Preocupările ştiinţifice multiple au fost orientate spre cercetări în domeniul chimiei analitice, cu aplicaţii în chimia alimentelor, a băuturilor şi a apelor minerale, precum şi cercetări de biochimie şi toxicologie.

Se remarcă elaborarea unor noi metode microchimice pentru determinarea compoziţiei vinurilor din marile podgorii ale ţării. O bună parte dintre aceste metode au fost adoptate ca metode oficiale de analiză, lucrările de oenologie ale profesorului Gh. Ghimicescu bucurându-se de o largă apreciere naţională şi internaţională. Astfel, în anul 1935 a primit premiul “Gh. Lazăr” al Academiei Române şi apoi, în 1935 şi 1938, Premiul I al Oficiului Internaţional al Viei şi Vinului, acordate pentru contribuţii valoroase aduse la dezvoltarea oenologiei naţionale şi mondiale.

Profesorul Gh. Ghimicescu a fost iniţiatorul şcolii de oenologie la Iaşi. Sub atenta sa îndrumare s-au format specialişti recunoscuţi precum academicianul, de mai târziu, Valeriu D. Cotea, oenolog de renume mondial.

Lucrările în domeniul biochimiei şi toxicologiei s-au axat în principal pe studierea alcoolismului, începând cu elaborarea unor metode

216

de dozare a etanolului în produse biologice, realizarea de nomograme pentru verificarea dozărilor alcoolemiei şi alcooluriei până la propunerea de soluţii pentru combaterea etilismului.

Profesorul Gh. Ghimicescu, împreună cu colaboratorii săi, s-au preocupat de identificarea şi analiza unor surse de ape minerale în scopul folosirii lor ca ape medicinale sau de masă, precum şi de valorificarea nămolurilor terapeutice de la Nicolina-Iaşi, de la Izvoarele Sucevei etc. Pentru o mare parte dintre cercetările originale a obţinut brevete de inovaţie şi invenţie.

Profesorul Gh. Ghimicescu a avut o contribuţie însemnată la elucidarea unor mecanisme de reacţie a căror valabilitate a fost confirmată de cercetările ulterioare.

Cărţile publicate de profesorul Gh. Ghimicescu se constituie într-o sinteză valoroasă a tuturor rezultatelor obţinute în cei peste 40 de ani de activitate ştiinţifică. Menţionăm: “Chimia, analiza şi controlul vinului” (1971), “Chimia şi controlul poluării apei” (1974, în colaborare), “Chimia şi analiza alimentelor, băuturilor şi condimentelor (1977).

Profesorul doctor docent Gh. Ghimicescu a fost membru al Societăţii de Chimie din România, membru al Societăţii Franceze de Chimie şi colaborator al revistei “Mikrochemie”. A desfăşurat o activitate bogată; a predat cursuri la zeci de serii de studenţi, a întemeiat şi condus competent colective de cercetare, a creat o şcoală de chimie în cadrul învăţământului medical şi farmaceutic ieşean, lăsând în urmă o operă vastă şi durabilă.

Personalitate puternică, elegant şi binevoitor, dar în acelaşi timp exigent, profesorul Gh. Ghimicescu a creat în colectivul pe care îl conducea o atmosferă de colaborare şi un deosebit spirit de echipă, ce s-au dovedit a fi benefice pentru evoluţia profesională a tuturor celor care s-au format sub atenta sa îndrumare. Ştia să organizeze exemplar activitatea didactică şi de cercetare, cu rigoarea şi disciplina necesare

Prin simţul datoriei, corectitudinea şi onestitatea ce-l caracterizau, profesorul doctor docent Gheorghe Ghimicescu a fost un exemplu demn de urmat atât pentru studenţi, cât şi pentru colaboratorii săi, făcând cinste învăţământului medical ieşean şi românesc.

Maria Miftode, Alina Ştefanache, C. Caraman

217

Gânduri despre Prof. Gh. Ghimicescu

Cu toate că nu i-am fost student şi nici n-am funcţionat pe vreun post în aceeaşi instituţie în care profesorul Gheorghe Ghimicescu îşi desfăşura activitatea, am mândria şi satisfacţia să mă consider unul dintre discipolii săi. Aparenta contradicţie a afirmaţiei mele va fi înlăturată de câteva date şi fapte care, cum se va vedea, au favorizat formarea mea profesională sub directa îndrumare a profesorului Gh. Ghimicescu.

În anul 1951 se înfiinţa la Iaşi, Facultatea de Horticultură, în al cărui plan de învăţământ figura şi disciplina de oenologie. Ca proaspăt absolvent al Facultăţii de Agronomie, mi s-a încredinţat, la acestă disciplină, postul de asistent universitar. Cum până în 1951 oenologia nu mai fusese predată, mă găseam pe un teren fără trecut. În această situaţie, m-am adresat profesorului Dionisie Bernaz de la Bucureşti, care începuse să predea oenologia cu vreo 3-4 ani înainte. Răspunsul lui a fost scurt şi precis: „Ceea ce vrei dumitale găseşti la Iaşi, la profesorul Ghimicescu, şeful Catedrei de Chimie de la Facultatea de Medicină, care conduce un laborator de analiza şi chimia vinului.”

În prefaţa tratatului Analyse et côntrole des vins elaborat de J. Ribéreau-Gayon şi E. Peynaud, Ed. Béranger, Paris, 1951, autorii, apreciaţi la acea vreme ca „patriarhi” ai oenologiei mondiale, subliniază printre altele: „Nous avons réduit au minimum les réferences bibliographiques (et évité en général de mentionner les titres des mémoires). On trouvera des références plus complètes dans les travaux que nous signalons.” Or, între cele unsprezece titluri bibliografice privilegiate, care au stat la baza întocmirii tratatului menţionat figurează şi o lucrare românescă, La microanalyse moderne du vin, al cărei autor este Gh. Ghimicescu. Pe lângă această valoroasă validare menţionăm că semnele recunoaşterii de care s-a bucurat autorul în lumea oenologică mondială sunt şi cele două premii ce i s-au acordat, în 1935 şi 1938, de către Oficiul Internaţional al Viei şi Vinului (O.I.V.), organism ştiinţific interguvernamental cu sediul la Paris.

Preluând laboratorul de la prof. Corneliu Şumuleanu, predecesorul său, Gh. Ghimicescu are marele merit că în scurt timp îl aduce la un nivel atât de ridicat, încât prin anii '50 ocupa în ţară o poziţie de vârf, iar în străinătate devenise bine cunoscut.

Primind cu regularitate publicaţiile O.I.V. (Bulletin de l'O.I.V., Lexique de la vigne et du vin, Codex oenologique international, Memento de l'O.I.V. ş.a.), rod al colaborării specialiştilor din lumea întreagă, laboratorul efectua analize şi elabora lucrări ştiinţifice pe deplin sincronizate cu cele ale marilor laboratoare de profil din lumea

218

vitivinicolă mondială. Toate aceste onorante argumente mi-au îndreptat paşii către prof. Gh. Ghimicescu, solicitându-i sprijinul şi, mai ales, permisiunea de a lucra în laboratorul său.

Aici am întâlnit o echipă de specialişti din rândul cărora amintesc: Camelia Mustaţă Ghimicescu (analistă ce stăpânea excepţional tehnicile de laborator), Marţian Cotrău (cu o gândire suplă şi foarte scrupulos în redactarea lucrărilor), Alice Capri (cu o solidă pregătire şi o mare disponibilitate colegială), Elvira Dumbravă (practiciană abilă şi stăruitoare) ş.a. Toţi comunicau între ei prin puterea exemplului şi se susţineau reciproc prin fapte. Cu acest prilej, mă simt dator să reliefez că, deşi aveam o pregătire predominant agronomică şi mai puţin de chimie, toţi s-au comportat în aşa fel încât să mă simt de-al lor în această faimoasă, aproape legendară, echipă de oenochimişti în care fusesem acceptat.

Activitatea desfăşurată timp de aproape două decenii, de această echipă în care am avut şansa să lucrez, a fost atât de fecundă, încât şi astăzi pot afirma că pe lângă numărul de lucrări ştiinţifice, volumele publicate, şi premiile O.I.V. obţinute, profesorul Gh. Ghimicescu s-a impus şi a rămas în memoria noastră mai ales prin această şcoală pe care a creat-o. De altfel, nu rareori, îl auzeam spunând: Ca să te impui într-un domeniu ai nevoie să-ţi formezi o echipă.

Socotit la acea vreme ca un specialist singular, pentru zona de influenţă a Iaşiului, ştia să se apropie de noi atât cât trebuie pentru a ne stimula şi să trezească în fiecare curiozitatea de a experimenta, de a cerceta. Eventualele observaţii erau mai degrabă sugestii de care trebuia să se ţină seama la viitoarele analize. Repeta, insistând, că numai truda îndelungată poate deschide poarta confirmării.

Lucrând într-un laborator foarte bine dotat şi având un conducător de anvergură, care cultiva în noi deopotrivă apetitul cunoaşterii şi veneraţia prieteniei, ajunsesem să constituim o familie spirituală sudată nu numai prin comunicarea de idei, ci şi prin pura, simpla şi omeneasca afecţiune. Profesorul era foarte satisfăcut de echipa formată de el, echipă ce devenise un exemplu de solidaritate profesională, de rezistenţă la eroziunile timpului şi la adversităţile din acele vremuri.

Exigent, dar drept, sincer, direct şi puţin timid profesorul era totdeauna dispus să-ţi dea o informaţie, să poarte o discuţie stimulativă. Ţinea mult ca lucrările ştiinţifice elaborate în cadrul laboratorului pe care îl conducea, lucrări asupra cărora anevoios îşi dădea girul, să conţină un aport original, să cuprindă în ele cât mai multe elemente ce pot particulariza o adevărată cercetare.

219

Spaţiul nu ne permite să facem o prezentare exhaustivă a numeroaselor sale lucrări ştiinţifice, dar nici nu putem trece cu vederea cele care şi astăzi ocupă un loc proeminent în literatura de specialitate. Dintre acestea desprindem, mai întâi, volumul Chimia, analiza şi controlul vinului (1971). Având la bază o bibliografie impresionantă şi valorificând tot ceea ce se putea din experienţa altora şi a lui, cartea s-a impus prin numeroase clasificări şi noi orientări, şi cred că nu exagerez afirmând că nu există nici un nume de oenolog important din ţara noastră care să nu fi beneficiat de acestă adevărată carte.

O apariţie cu totul remarcabilă, care a interesat publicul avid de informaţie, fie el „larg” sau de specialitate, este, de asemenea, Chimia şi analiza alimentelor, băuturilor şi condimentelor (1977). Această carte a atras în mod deosebit atenţia, întrucât până la apariţia ei nu-mi amintesc să mai fi scris cineva despre chimia şi analiza condimentelor. De altfel, acest capitol, care a stârnit mult interes, a fost apreciat la vremea respectivă drept o mare performanţă pentru autor şi un util instrument de lucru în domeniu. Dedicat chimiei, în general, şi celei alimentare, în special, nu o dată am fost tentat să schimb, motivat profesionalmente, litera G cu C, astfel încât magistrului să-i mai pot spune, pe merit şi fără teama de greşală, Gh. Chimicescu în loc de realul Gh. Ghimicescu.

Luând-o înaintea timpului prin idei şi fapte în domeniul căruia s-a dedicat, prof.dr.doc. Gheorghe Ghimicescu va rămâne şi pentru generaţiile viitoare un model de muncă, de dascăl consacrat şi făuritor de şcoală.

Pentru pregătirea mea profesională, pentru căldura şi dragostea, cu care m-a învăluit, păstrez profesorului Gh. Ghimicescu, aici pe pământ, o lumină mereu vie, cu speranţa că în flacăra ei se va putea citi şi recunoştinţa ce i-o port.

V. D. Cotea

220

NICOLAE HORTOLOMEI1885 – 1961

Titan al chirurgiei româneşti

S-a născut la 27 noiembrie 1885, la Huşi. A urmat cursurile şcolii primare în acelaşi oraş, între 1891-1895. Între 1895-1902 a fost elev al Liceului Naţional din Iaşi. A frecventat cursurile Facultăţii de Medicină din Iaşi, a fost extern, apoi intern de chirurgie (1906-1909), iar ulterior preparator la Institutul de Anatomie.

A fost unul dintre cei mai buni studenţi ai Facultăţii de Medicină din Iaşi. În 1909 şi-a susţinut teza cu titlul „Absenţa congenitală a tibiei”, coordonată de Prof. Ernest Juvara. Şi-a început activitatea ca

medic de circumscripţie în comuna Oancea (jud. Galaţi), apoi ca medic la Spitalul Paşcani. După numai 7 luni devine, prin concurs, medic secundar de boli genito-urinare la Spitalul Epitropiei „Sf. Spiridon” din Iaşi şi prosector la Institutul de Anatomie unde îşi desăvârşeşte pregătirea medicală (1909-1912).

A fost transferat la Catedra de Anatomie, unde îl avea ca profesor pe Ion Tănăsescu, la Catedra de Anatomie Topografică, condusă de Prof. Ernest Juvara care îl apreciază, în 1911, ca asistent provizoriu la Clinica a II-a Chirurgie din Iaşi. Din 1912, N. Hortolomei este numit asistent la Clinica I Chirurgie, condusă de Amza Jianu.

Din 1914 este numit şef de lucrări, iar în 1919 promovează examenul de docenţa la Paris, cu teza „Excluzia pilorului în tratamentul ulcerului gastro-duodenal”, condusă de Amza Jianu. Între 1913-1914 studiază urologia la Paris, la clinica profesorului F. Legueu.

După unificarea României cu Basarabia este numit şeful Secţiei de Chirurgie de la Spitalul din Chişinău. În 1920 este numit profesor de chirurgie la Facultatea de Medicină din Iaşi, la Clinica I Chirurgie, care funcţiona în localul actual al Clinicii ORL.

La 1 mai 1930 este transferat profesor titular la Catedra de Urologie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti, la Spitalul Colentina, unde va organiza pe baze moderne acest serviciu.

221

În 1934 se mută la Spitalul Colţea unde va lucra tot la Clinica Urologică. În 1933 pune bazele Societăţii Române de Urologie.

Între 1939-1945 funcţionează ca director al Institutului Clinico-Chirurgical, format prin unirea clinicii de chirurgie cu cea de urologie din Spitalul Colţea. Din 1945 se transferă la Clinica de Urologie a Spitalului Panduri.

Cu ocazia lecţiei inaugurale prezentată la Spitalul Colţea, Prof. Nicolae Hortolomei îşi declară recunoştinţa faţă de foştii săi profesori de la Iaşi, Ernest Juvara şi Amza Jianu.

Profesorul Nicolae Hortolomei a atins cele mai înalte trepte medicale, atât pe linie de învăţământ, cât şi în domeniul ocrotirii sănătăţii, pe care le-a onorat cu dăruire prin realizările sale. A fost ministru al sănătăţii în perioada 1939-1940, membru al Academiei Române din 1945, şef de secţie la Institutul de Terapeutică al Academiei (1948), membru al Societăţii Internaţionale de Chirurgie şi Urologie, membru al Asociaţiei de Chirurgie şi Urologie din Franţa, membru asociat al Academiei de Chirurgie din Paris, membru al Societăţii de Chirurgie de la Moscova, membru al Societăţii Pirogov din Leningrad, vicepreşedinte al Societăţii Internaţionale de Chirurgie. A fost medic emerit, laureat al Premiului de Stat, fiind distins cu Ordinul Muncii şi Steaua Republicii clasa I-a.

Are contribuţii valoroase în toate domeniile chirurgiei în care opera cu o deosebită uşurinţă: chirurgie generală (în special gastro-enterologică şi endocrină), urologie, ginecologie, chirurgie osteo-articulară, maxilo-facială, ORL, chirurgie toracică şi cardiacă. Amintim că a abordat chirurgia cardiacă în jurul vârstei de 70 de ani, fiind primul chirurg din ţara noastră care a efectuat operaţii pentru stenoză mitrală (1953). Aborda plin de curaj tot ce era nou în toate domeniile chirurgiei, avea permanent dorinţa lărgirii orizontului chirurgical.

Printre alte multe contribuţii valoroase, cităm monografia publicată împreună cu Vladimir Buţureanu, la Editura Mason, în 1931, intitulată „Chirurgia ulcerului gastro-duodenal”. În chirurgia urologică, pe care o reînfiinţează ca entitate clinică în Bucureşti, fiind socotit „înnoitorul urologiei” în ţara noastră, are numeroase lucrări. Are contribuţii în tratamentul chirurgical al pleureziei purulente, în tratamentul cancerului de sân. Organizează pentru prima dată în ţara noastră consultaţiile profilactice ca metodă de screening. A dezvoltat chirurgia glandei tiroide, chirurgia osteo-articulară şi a organizat dezvoltarea chirurgiei cardio-vasculare. A organizat un laborator de explorări funcţionale, un centru de chirurgie experimentală şi a antrenat o echipă valoroasă cu care a realizat primele intervenţii în stenoza mitrală,

222

pericardită constrictivă, stenoza istmului aortic. A practicat intervenţii cu circulaţie extracorporeală.

Prin activitatea sa, Nicolae Hortolomei a dat o orientare modernă chirurgiei din ţara noastră prin introducerea fiziopatologiei în practica chirurgicală fiind convins de rolul cercetării experimentale în dezvoltarea chirurgiei. Era pătruns de ideea că numai chirurgia experimentală poate aduce progresul în chirurgie. A dovedit că practica chirurgicală nu reprezintă exclusiv o artă manuală, de artizanat, ci, dimpotrivă, că nu poţi fi un bun tehnician dacă nu ai la bază o informare amplă, o cunoaştere adâncă a fenomenelor produse de boală, o gândire înaintată, fără limite.

Sub redacţia sa apare, în 1955, primul tratat complet de chirurgie, în 5 volume, la care a colaborat un colectiv larg de chirurgi din ţară. A realizat, de asemenea, un valoros tratat de anestezie şi a pus bazele anesteziologiei în ţara noastră.

Oscar Franche, unul dintre discipolii săi, vorbind despre calităţile personale care i-au adus o consacrare unanimă, declara: „În primul rând o inteligenţă nativă vie, mobilă şi suplă, spontană, plină de curiozitate ştiinţifică, însoţită de supleţe intelectuală ... o admirabilă memorie ... o extraordinară putere de muncă şi o voinţă fermă”. Personalitatea profesorului N. Hortolomei este armonios completată de admirabile calităţi umane care explică, în parte, succesul de care s-a bucurat pe plan profesional, ca şi dragostea şi simpatia de care a fost înconjurat în tot timpul vieţii. Avea o profundă înţelegere şi dragoste pentru bolnavi, sprijinite pe principii de înaltă deontologie profesională, pe care le impunea şi colaboratorilor săi

Prin toate aceste calităţi, prin munca neobosită şi dragostea pentru chirurgia românească, N. Hortolomei a creat o şcoală modernă de chirurgie, elevii şi colaboratorii săi continuându-i activitatea cu onoare (Vl. Buţureanu, Gh. Chipail, O. Franche, V. Marinescu, Th. Burghele, I. Juvara, D. Setlacec, D. Olănescu, T. Ghiţescu, G. Litarczeck, I. Rusu).

E. Târcoveanu

223

ION IANCU1902 – 1992

Un excepţional specialist, un mare profesor şi un Om deosebit

S-a născut la 9 noiembrie 1902 în comuna Lieşti, judeţul Galaţi, unde a urmat şi şcoala primară. Absolvent al Liceului „Petru şi Pavel” din Ploieşti, în 1923 devine bursier, prin concurs, al Facultăţii de Medicină din Iaşi.

A lucrat ca extern prin concurs, al Spitalului „Sf.

Spiridon” Iaşi, apoi ca intern al sanatoriului „Dr. Tzaicu” Iaşi (septembrie 1925 – octombrie 1927), intern al Spitalului Izolarea (1927 – 1928) şi intern al spitalului „Sf. Spiridon” – Iaşi (1928 – 1929).

A fost preparator şi asistent al Clinicii a II-a Chirurgicale din 1929, sub îndrumarea profesorilor Ion Tănăsescu şi Vladimir Buţureanu, apoi ca asistent la Laboratorul de Anatomie Topografică, din 1930. Aici, parcurgând toate gradele didactice, ajunge profesor de anatomie, predând fie anatomie topografică, fie descriptivă şi topografică, sub îndrumarea prof. Dr. I. Nubert şi prof. Dr. Gr. T. Popa.

Activitatea de spital şi-o continuă ca medic secundar şi medic primar concomitent cu cea de anatomist, permiţând şi chiar îndemnând pe colaboratorii săi să lucreze, în paralel, în clinici, fiind convins de necesitatea legării laboratorului de îngrijirea bolnavului, ceea ce a făcut ca mulţi dintre aceştia să lucreze şi să conducă servicii de clinică chirurgicală.

În 1932 este trimis ca bursier al Facultăţii de Medicină din Iaşi, la recomandarea prof. Dr. I. Tănăsescu, pentru a studia urologia în spitalul Necker - Paris.

La catedră, sub îndrumarea prof. Dr. I. Nubert, a organizat muzeul Institutului de Anatomie şi Embriologie, ca şi o sală de lectură pentru studenţi.

În timpul războiului a lucrat ca medic primar şi şef al secţiei chirurgicale a Spitalului 8 campanie. Pentru devotamentul său în

224

activitatea chirurgicală de campanie, este decorat cu Ordinul „Regina Maria”.

În timpul studenţiei a fost preşedinte al Societăţii Studenţilor din Medicină, încercând să aducă un climat de ordine în societatea în acele vremuri agitate, dându-i un caracter profesional-ştiinţific. La Paris a fost ales ca preşedinte al Asociaţiei Medicilor Români, calitate în care a organizat o serie de şedinte ştiinţifice. La Facultate a fost ales în comitetul Asociaţiei Asistenţilor Universitari.

Întors de pe front, în anul 1944, prof. Dr. Doc. I. Iancu găseste o catedră de-abia întoarsă din refugiu, fără cadre didactice stabile şi în condiţii de funcţionare deosebit de dificile.

Numit ca profesor la Catedra de anatomie topografică, prof. dr. doc. I. Iancu trece la reorganizarea catedrei. În numai 2-3 ani îşi alege şi aduce cadre noi şi reuşeşte să adune în jurul său aproape tot ce era mai bun dintre studenţii Facultăţii de Medicină. Criteriul alegerii era valoarea şi unicul test, aprecierea domniei sale.

În acele vremuri tulburi, când lipseau toate, când facultatea era în ruină, când pasiunile politice impuneau soluţii şi promovări de examene pentru studenţii întârziaţi şi ignoranţi, profesorul Iancu a rămas intransingent şi de o corectitudine exemplară.

A fost arestat şi închis abuziv, la Gherla, una din cele mai oribile puşcării ale detenţiei politice. După un timp, este restituit familiei şi Universităţii.

Reia cu acelaşi avânt munca la catedră şi, pentru prima oară în istoria ei, editeaza cursuri litografiate cuprinzând toată anatomia, la care antrenează pe toţi cei care lucrau la catedră.

Om de ştiinţă, medic emerit al României şi membru a numeroase asociaţii ştiinţifice româneşti şi străine (membru al Societaţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi şi a Uniunii Medicale Balcanice, membru al Asociaţiei Române de Urologie, membru al Societăţii Române de Chirurgie, membru al Congresului Francez de Urologie, etc.), a organizat cercetarea ştiinţifică de anatomie şi chirurgie experimentală.

Din cele peste 300 lucrări rămân ca piese de referinţă cele referitoare la structurile peretelui posterior, ale coloanei vertebrale, teaca muşchiului psoas, precum şi alte lucrări cu tematică chirurgicală şi oncologică.

Stilul său de lucru cu studenţii era acela de a lăsa cea mai deplină libertate în a lucra cu ce le convine, considerând că singura supraveghere eficientă este propria noastră exigenţă, principiu învăţat de la profesorul dr. I. Nubert.

225

Prof. dr. doc. I. Iancu era un mare om, cu un comportament original, calităţile domniei sale fiind distribuite altfel decât la ceilalţi oameni. El crea în jurul său acea atmosferă de calm, de echilibru şi deplină sinceritate.

La profesorul Iancu, fermitatea şi intransigenţa stăteau alături în cea mai perfectă armonie cu îngăduinţa şi înţelegerea. Curajul opiniei se îmbina perfect cu respingerea ideilor de-a gata şi cu prudenţa, spiritul de iniţiativă cu răbdarea şi constiinţa valorii cu detaşarea de orice nevoie de a-şi admira propriile realizări. Străin de aburii trufiei, şi-a construit tăria din duioşie, lungimea renumelui din scurtarea distanţelor dintre colaboratori şi inegalabilul său farmec dintr-o nemaiîntâlnită modestie.

Prof. dr. doc. I. Iancu a continuat o valoroasă şcoală de anatomie, printre urmaşii săi remarcându-se prof. dr. Ion Petrovanu, prof. dr. Gheorghe Adomnicăi, prof. dr. Mircea Chiriac, prof. dr. Gheorghe Frasin, care la rândul lor au perpetuat tradiţia profesorului Iancu, fundamentând o şcoala de anatomie ieşeană, bine cotată pe plan naţional şi internaţional.

În 1972 a ieşit la pensie, dar timp de 20 de ani a venit zilnic la catedră şi îşi vizita zilnic bolnavii, făcându-şi simţită prezenţa cu mult tact şi multă discreţie.

Universitatea de Medicină şi Farmacie din Iaşi, a pierdut, prin trecerea în nefiinţă, la 17 mai 1992, a prof. dr. doc. I. Iancu, un excepţional specialist, un mare profesor şi un Om deosebit.

Iulian Velişcu - Tighici

226

EUGEN I. MIRONESCU1883 – 1939

Medic şi scriitor de excepţie

S-a născut la 13 iunie 1883, în satul Tazlău, jud. Neamţ. A urmat şcoala primară în satul natal, unde tatăl său era învăţător, apoi s-a înscris la Liceul Naţional din Iaşi, dar din cauza unei boli grele a întrerupt studiile. Din 1900 a revenit la Liceul Internat „C. Negruzzi”, pe care l-a absolvit în 1904.

După absolvirea liceului, în vara anului 1904 a lucrat ca infirmier în plasa Bistriţa, iar toamna ca învăţător suplinitor la şcoala primară din Tazlău.

De la 1 decembrie 1904 a fost încorporat soldat T.R. la Regimentul 15 Infanterie Războieni din Piatra Neamţ.

În toamna anului 1905 s-a înscris la Facultatea de Medicină şi la cea de Drept, rămânând până la urmă să studieze medicina.

În 1909 a fost preşedinte al Societăţii Studenţilor în Medicină.A absolvit facultatea în 1911, în martie 1912 susţinând teza de

doctor în medicină şi chirurgie. Ca student, pentru a-şi asigura existenţa, a fost pedagog la Liceul Internat, a dat meditaţii, a făcut lucrări ornamentale din ghips la o întreprindere de construcţii din Iaşi, ca şi mulaje la Clinica Dermatologică din Iaşi. De la 1 mai 1908 a fost numit preparator desenator în clinică, iar în anul următor a devenit intern la Spitalul Caritatea, apoi prin concurs intern la Spitalul Sf. Spiridon Iaşi.

În anul 1911 a plecat la Berlin pentru a se perfecţiona în executarea mulajelor şi a audiat cursurile unor profesori renumiţi ca Lesser şi Max Josep (dermatologie), Hiss (medicină internă), Morgenroth (hematologie), Orth (anatomie patologică).

La sfârşitul anului 1911 s-a întors în ţară şi şi-a susţinut teza de doctor în medicină şi chirurgie cu tema „ Formula leucocitară în sifilis şi modificările ei prin tratamentul Ehrlich-Hata (606)”.

În iunie 1912 a devenit medic secundar prin concurs la Clinica Terapeutică iar în decembrie 1912, asistent suplinitor la Clinica Dermatologică.

227

Întreg anul 1913 a luat însă parte la campania din Bulgaria ca brigadier de tun, deşi era medic, iar după întoarcerea de pe front a fost detaşat câteva luni ca şef al unui laborator volant pentru combaterea holerei în zona Zimnicea şi Caracal, fiind distins pentru aceasta cu „Virtutea Militară” de aur. Întors la Iaşi, renunţă la postul de asistent de la Clinica Dermatologică, rămânând medic secundar la Clinica Terapeutică, apoi pleacă din nou la Berlin pentru specializare şi documentare, dar se întoarce repede, sub presiunea războiului.

Din decembrie 1914 a fost şi asistent suplinitor la Laboratorul Clinicii Terapeutice, apoi, odată cu terminarea secundariatului doi ani mai târziu, a devenit asistent provizoriu.

Odată cu începerea războiului a fost mobilizat la Spitalul nr. 4 Contagioşi până în 1918, unde a contractat pe rând gripă, febră recurentă cu atingere cardiacă, rămânând cu o miocardită cronică.

Din octombrie 1918 a fost numit medic la Spitalul din Roznov judeţul Neamţ, apoi a fost locţiitor de medic secundar la Epitropia Spitalului Sf. Spiridon Iaşi, până în iulie 1919 când a fost numit medic primar de dermatologie la Spitalul Central din Chişinău.

Din noiembrie 1921 a fost numit profesor definitiv de farmacologie la Facultatea de Medicină din Iaşi, apoi a fost transferat ca profesor şi medic primar la Clinica Dermatologică (iulie 1923), conducând catedra şi clinica până la moartea sa prematură în 1939.

Prof. Mironescu, cunoscut şi ca scriitorul I.I. Mironescu, a fost o personalitate a medicinii ieşene, contribuind la dezvoltarea învăţământului dermatologic. A renovat şi modernizat clinica, a extins biblioteca şi muzeul, s-a interesat de problemele asistenţei medicale (înfiinţarea în spital a unui serviciu de tratamente gratuite, depistarea sifilisului congenital în şcoli, combaterea infecţiilor transmisibile sexual, înfiinţarea în clinică a unui centru de control a prostituatelor). Era înzestrat cu o inteligenţă şi un umor deosebite, fiind un povestitor neîntrecut.

Zenaida Petrescu

228

CONSTANTIN I. NEGOIŢĂ1923 – 1993

Şeful Clinicii I Medicale în perioada 1963 – 1993

Profesor dr. Constantin I. Negoiţă s-a născut la 25 februarie 1923 la Huşi, ca fiul cel mai mic dintre cei trei copii ai profesorului preot Ioan Negoiţă, directorul Seminarului din Huşi şi ulterior al Seminarului „Veniamin Costachi” din Iaşi.

Urmează şcoala primară “Trei Ierarhi” din Iaşi, apoi Liceul Naţional din Iaşi. În 1941, rămas orfan de tată, devine student al Facultăţii de Medicină din Iaşi, pe care o absolvă în 1947, ca şef de promoţie.

Ulterior, după efectuarea stagiului de internat clinic, devine cadru didactic la Clinica a III-a Medicală unde, timp de aproape 10 ani, îşi desfăşoară activitatea sub directa îndrumare a Acad. Prof. dr. I. Enescu, cel ce i-a desăvârşit pregătirea de specialitate, formându-i gândirea clinică şi modul de comportare în profesie.

În 1955, în calitate de şef de lucrări, este transferat la Clinica I Medicală, unde îşi va continua activitatea, fără întrerupere, până la data decesului din 1993, devenind conferenţiar în 1961 şi profesor universitar în 1968.

În 1959 susţine teza de doctorat cu tema „Reducerea fibrilaţiei auriculare prin chinidină”, iar în 1969 este ales membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale din România.

Din 1964, în calitatea sa de şef al clinicii, s-a străduit permanent pentru a ridica clinica la prestigiul unei adevărate clinici universitare, atât prin dotare, cât mai ales prin calitatea actului medical, prin formarea unei adevărate şcoli de medicină internă, mulţi dintre elevii săi fiind astăzi profesori de valoare ai medicinii ieşene.

Fiind convins că numai ceea ce rămâne are valoare pentru posteritate, a fost autor a numeroase tratate şi manuale, printre care se remarcă: „Hipertensiunea arterială secundară” (Ed. Junimea, 1975), „Angina pectoris” (Ed. Junimea, 1982) – monografie distinsă cu premiul „Gh. Marinescu” al Academiei Române, manualul „Clinica Medicală” –

229

2 ediţii (Ed. Didactică şi Pedagogică, 1983, 1995), monografia „Progrese în cardiologie” (Ed. Medicală, 1987). A colaborat, de asemenea, la monografia „Nevroza cu predominenţa tulburărilor cardiace” (sub redacţia I. Enescu), „Tratatul de medicină internă” (sub redacţia R. Păun).

Beneficiind de câteva stagii de specializare în Europa şi SUA, a avut relaţii strânse cu reputaţi cardiologi ai timpului – R.C. Tarazi şi H.P. Dustan de la Cleveland Clinic Foundation; de asemenea, în perioada 1970-1971 a avut şansa de a-l cunoaşte personal pe P.D. White de la care obţine acordul pentru traducerea în limba română a monografiei sale de circulaţie internaţională „Cheile diagnosticului şi tratamentului bolilor de inimă” (Ed. Junimea, 1972). La toate acestea se mai adaugă alte peste 130 lucrări ştiinţifice publicate în reviste de circulaţie, tematica abordată fiind în special hipertensiunea arterială secundară, angina pectorală instabilă, tulburările de ritm, cardiomiopatiile dilatative.

A fost membru al numeroase societăţi de medicină internă şi cardiologie din ţară şi străinătate, cea mai susţinută activitate desfăşurând-o însă în calitate de secretar al Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi, contribuind la reorganizarea acesteia în perioada postbelică şi la reapariţia Revistei Medico-Chirurgicale din anul 1956.

Şi-a iubit cu pasiune ţara şi poporul său, fiind un exemplu de demnitate şi curaj, neacceptând minciuna, impostura şi compromisul. Acestea au fost şi motivele care l-au determinat în 1983, la numai doi ani după numirea sa ca decan al Facultăţii de Medicină să demisioneze, fapt neobişnuit pentru acele vremuri.

Pentru toţi cei care l-au cunoscut, colaboratori, elevi, colegi de generaţie, prof. dr. Constantin I. Negoiţă rămâne un element de referinţă, o figură reprezentativă a şcolii medicale româneşti.

M.D. Datcu

230

ION NICOLAU1885 – 1964

Excelent organizator şi erudit savant, profesor strălucit de pediatrie

Născut în Bucuresti în 7 februarie 1885, dintr-o familie modestă, face şcoala elementară şi Liceul „Petru şi Pavel” la Ploieşti, şcoală deosebit de meritorie în acea vreme, care a determinat sentimentele umanitare şi a fost punctul de plecare al formării spiritului larg, generos, patriotist şi democrat al Prof. Dr. Ion Nicolau.

La vârsta de 18 ani, devine student la Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care o termină în mod strălucit, după care şi-a făcut stagiile de extern şi intern prin concurs. Teza de doctorat, trecută în 1914,

a fost din domeniul bacteriologiei şi de aici încolo, locul laboratorului în formaţia şi cariera prof. dr. Nicolau va avea importanţă cu totul deosebită, iar cunoştinţele numeroase în acest domeniu îi vor servi din plin în aprofundarea pediatriei.

În acestă perioadă de muncă intensă, unica plăcere pe care şi-o permitea era muzica. Bun pianist, tînărul medic cu un profil ce amintea de Wagner, se emoţiona pînă la lacrimi când asculta simfoniile lui Beethoven, pe care le cunoştea pe de rost. Încetul cu încetul îşi însuşeşte din marile calităţi ale maestrului său şi încercă să-şi croiască o viaţă apropiată de a sa. Prietenii săi cei mai buni, pe care îi va păstra toată viaţa sunt toţi elevi (celebri la rîndul lor) ai profesorului Cantacuzino.

Se căsătoreşte cu Profira Nicolau, distinsă oculistă care devine profesor de oftalmologie la Facultatea de Medicină din Iaşi.

Având cunoştiinţe solide, primeşte o bursă la Paris, unde lucrează cu profesorii Teissier, Reillz, Gastinel. De aici, în 1927 pleacă la Londra, la Spitalul de Copii şi concomitent lucrează la Institutul Lister. În următorul an revine la Lyon, la Clinica Infantilă a prof. Mouriquand; cu aceeaşi hărnicie lucrează în acelaşi timp la Institutul de Bacteriologie condus de prof. Gourmont.

Din acest stagiu de mai bine de doi ani în străinătate, el elaborează o serie de lucrări valoroase, contribuţii la seroterapia

231

antimeningococică, sindromul purpuric în variola hemoragică, adaptările selective al pneumococului şi altele.

Reîntors în ţară îşi ia docenţa şi lucrează mai departe în Spitalul de Copii şi, ca întotdeauna, în laborator. Până în 1936 publică lucrări de seamă în scarlatină, vaccinarea copiilor cu BCG, în icterul noilor născuţi, în zona zoster şi varicelă, histopatologia neuronilor medulari, în inaniţie, meningita cerebrospinală. La Iaşi, cu toate greutăţile începutului şi apoi ale războiului care-i întrerup activitatea, se impune repede prin farmecul personalităţii şi civismul deosebit al comportamentului său. Cursurile sale metodice, clare, documentat şi splendid prezentate în ciuda unei emotivităţi pe care a avut-o întotdeauna, rămân un model permanent pentru colaboratorii şi elevii săi.

Dintr-un serviciu vechi instalat în mansardele Spitalului „Sf. Spiridon” restructurează o Clinică Infantilă model, cu saloane cu boxe, cu un laborator clinic bine utilat şi cu o bucătărie dietetică modernă ce se constituie o mândrie a serviciului. Timp de 16 ani, cât a funcţionat ca profesor la Iaşi, prestigiul profesorului Nicolau creşte neîncetat, astfel că în anul 1952 este chemat la Bucureşti pentru a ocupa conducerea Clinicii de Pediatrie de la Spitalul Fundeni. La Bucureşti (1952), conduce Institutul de Perfecţionare şi Specializare a Medicilor, iar în ianuarie 1958 devine directorul Institutului de Pediatrie Emilia Irza.

Între anii 1955 – 1958 publică împreună cu elevii şi colaboratorii săi 50 de lucrări ştiinţifice în ţară şi în străinătate. Organizează şi participă cu un prestigiu neegalat la numeroase consfătuiri pediatrice din ţară, unde cuvântul său devine punct de atracţie, iar sub îndrumarea sa sunt redactate numeroase manuale, volume de studii, cercetări de pediatrie. În ultimii ani ai vieţii participă la congrese pediatrice internaţionale la Copenhaga, Paris, San Remo.

Până la moartea sa fulgerătoare din anul 1964, survenită în plină activitatea creatoare, nenumăraţi elevi au beneficiat la Bucureşti de influenţa binefăcătoare şi printre aceştia prof. dr. Gh. Goldiş este cel mai strălucit exemplu. Aşa cum, de altfel, a mărturisit prof. I. Nicolau, răsplata lui cea mai mare au fost generaţiile de elevi şi studenţi răspândiţi pe tot întregul ţării, precum şi bucuria de a se pune în slujba copiiilor pe care i-a iubit cu pasiune şi cărora toată viaţa le-a fost un servitor devotat.

Prof. Nicolau a fost onorat prin ordine, medalii, cu titlul de Medic emerit, academician.

Foştii săi elevi influenţaţi de marea lui personaliate au continuat în Bucureşti, Iaşi şi Timişoara opera începută de iubitul lor maestru.

I. Tansanu

232

JULES NIŢULESCU 1895 – 1975

Personalitate remarcabilă a fiziopatologiei româneşti

Academicianul Jules Niţulescu a fost o personalitate remarcabilă şi profund originală a învăţământului românesc.

Înzestrat cu o putere de discernământ şi o curiozitate ştiinţifică rar întâlnită, cu un spirit ascuţit de cercetător, cu o particulară uşurinţă de sesizare şi interpretare a faptelor şi fenomenelor cercetate, calităţi ce izvorau dintr-un fond vast de cunştinţe în cele mai variate domenii, Acad. J. Niţulescu a fost un om de ştiinţă şi cultură, cărturar distins, cunoscător profund în cele mai variate domenii ale ştiinţei.

Mai presus de orice, însă, academicianul J. Niţulescu ne-a fost profesor; putem afirma că a intrat în “Galeria nemuritorilor” Universităţii de Medicină din Cetatea Iaşiului. A rămas în sufletul studenţilor şi discipolilor săi un maestru al pedagogiei medicale prin spiritul academic, claritatea şi puterea de a înnobila conştiinţa de sine a celor ce s-au hotărât să devină medici.

Dar Acad. J. Niţulescu nu a fost numai simbolul omului de ştiinţă, posesor de vaste cunoştinţe şi experienţă în cercetare şi în activitatea didactică, ci şi omul de un exemplar umanism, altruist, apreciat de studenţi şi colaboratorii săi.

Prezenţa lui a constituit, pentru noi care i-am fost colaboratori direcţi şi ne-am bucurat de acest mare om, un neuitat model. Fiind unul din cadrele cele mai distinse şi apreciate din Universitatea noastră, Acad. I. Niţulescu a fost totodată şi unul dintre aceia care prin pregătirea multilaterală a reprezentat o personalitate bine cunoscută, mult apreciată şi preţuită în centrul universitar Iaşi.

Profesor de prestigiu, eminent pedagog, valoros om de ştiinţă şi de vastă cultură, Acad. J. Niţulescu a fost timp de peste două decenii şeful Catedrei de Fiziopatologie şi unul dintre cei mai iubiţi şi apreciaţi membri ai corpolui didactic din Universitatea de Medicină şi Farmacie

233

Iaşi. Este cel care a dat strălucire catedrei şi care i-a creat reputaţia atât în ţară cât şi în străinătate.

“Nu era un profesor ca toţi ceilalţi de la care elevul putea să înveţe numai o sumă de cunoştinţe. Fiecare lecţie deschidea noi orizonturi şi trezea în fiecare dorinţa de a şti şi de a învăţa, asupra subiectului tratat, mai mult decât se putea spune într-o oră, stimulând în acelaşi timp iniţiativa pentru studii personale. El mai era şi un admirabil educator a cărui viaţă privată nu era în contrazicere cu cea socială; era un exemplu viu nu numai de cultură ci şi de muncă şi virtute”. Astfel l-a descris Prof. Niţulescu, într-o admirabilă evocare, pe Leon, iar acesta din urmă pe maestrul său Haekel. Sunt, de fapt, cuvinte care-l caracterizează întrutotul şi pe prof. Niţulescu.

J. Niţulescu a absolvit Facultatea de Medicină din Iaşi în 1921, ca şef de promoţie şi a fost reţinut încă din 1920 printre cadrele didactice ale facultăţii; a fost concomitent intern şi apoi medic secundar al Spitalului Sf. Spiridon. Destinul a vrut ca încă de la prima lecţie de anatomie, să fie cucerit de personalitatea fascinantă a profesorului Fr. Rainer. De atunci a înţeles şi a repetat-o toată viaţa: educaţia medicală nu este posibilă fără o educaţie ştiinţifică. După mărturisirile sale, încă din primii ani de studiu a cunoscut celebra “Introducere în studiul medicinei experimentale” a lui Claude Bernard, care l-a captivat şi i-a direcţionat, am putea spune, preocupările. Influenţa lui Rainer s-a manifestat în orientarea preocupărilor spre patologia generală şi spre medicina experimentală, interes amplificat de profesorii C.I. Parhon, M. Ciucă şi Gr. T. Popa, în a căror şcoală “biologia completează şi condiţionează studiile medicale şi erudiţia se întregeşte cu dragostea pentru cercetarea ştiinţifică neobosită”. Un rol important în formarea personalităţii sale l-a jucat şi dr. Vasile Voiculescu, practician distins, poet remarcabil, om de vastă cultură. Se considera, de asemenea, legat de profesorii Bacalogu Slătineanu şi mai ales de prof. Elena Puşcariu, personalitate care i-a încredinţat mulţi ani conducerea laboratorului clinicii de oftalmologie.

Între anii 1927-1929 a urmat, ca bursier al Fundaţiei Rockefeller, studii de specializare în domeniul alimentaţiei şi nutriţiei. Cea mai mare parte din acest timp l-a petrucut în laboratorul profesorului E.V. McCollum, de la Universitatea Johns Hopkins din Baltimore. McCollum, savant de reputaţie internaţională, a marcat puternic direcţiile de activitate viitoare ale prof. Niţulescu, între maestru şi discipol stabilindu-se relaţii de stimă şi apreciere reciprocă care au durat toată viaţa. Foarte adesea prof. Niţulescu ne-a vorbit de maestrul său care, ajuns la o vârstă înaintată şi încărcat de onoruri, a continuat să lucreze, exemplu pe care ni l-a oferit cu prisosinţă şi Acad. J. Niţulescu. A tradus şi publicat romanul

234

autobiografic al maestrului său McCollum “Din băiat la fermă om de ştiinţă”.

Preluând catedra în 1941, având ca predecesori profesori de prestigiu ca Th. Filipescu, C. Thiron, C. Ionescu Mihăeşti, I. Nicolau, Acad. J. Niţulescu desfăşoară o activitate vastă. Colaborator al lui McCollum, Folin şi Benedict, savanţi de renume mondial, prof. Niţulescu a elaborat lucrări în domeniul clinicii, legate în special de probleme nutriţionale şi peste 100 de cercetări şi studii experimentale publicate sau prezentate la congrese internaţionale. Lucrările au condus la concluzii importante în domeniul metabolismului glucidic, substanţelor minerale, farmacodinamia acidului nicotinic, pelagrei, dinamicii neuroviscerale etc.

Trebuie să subliniem şi faptul că J. Niţulescu este primul cercetător, pe plan internaţional, care a stabilit rolul sugestiei în reglarea metabolismului glucidic (împreună cu L. Ballif şi V. Pavelcu), idee care nici ea nu a fost încă suficient studiată, deşi deschide un punct de răscruce în înţelegerea stressului, descris ceva mai târziu.

Pentru intervale de timp mai scurte a lucrat şi în laboratoarele profesorilor O. Folin, F.G. Benedict, E. Joslin. A studiat în mediul social al statului Mississipi epidemiologia şi tratamentul pelagrei. A lucrat la un laborator de biologie marină din Woodshole sub conducerea profesorilor L. Michaelis şi R. Amberson, iar la întoarcerea spre ţară a urmat un curs de cardiologie clinincă în serviciul profesorului Laubry din Paris. Contactul cu domenii atât de variate, ilustrate de figuri marcante ale epocii, grefate pe un teren dotat cu calităţi native deosebite, a avut darul formării unei personalităţi complexe de dascăl, om de ştiinţă şi cultură.

Cunoscut şi apreciat ca o autoritate ştiinţifică medicală de mare prestigiu atât în ţară, cât şi în străinătate, a fost ales încă de la înfiinţare (1948) membru corespondent al Academiei R.P.R. şi apoi titular în 1955. În 1970 a fost ales membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale. Din 1950 până în 1963 a fost directorul Institutului de cercetări medicale al Filialei Iaşi a Academiei. În această calitate, cu tact şi perseverenţă, a reuşit să polarizeze în jurul activităţii Institutului pe cele mai valoroase cadre medicale. Sub conducerea sa s-au publicat în Revista Filialei Iaşi a Academiei, Seria Medicină şi în Revista Medico-Chirurgicală Iaşi, valoroase studii de fiziologie, fiziopatologie, cardiologie, biologie, ceea ce a permis o mai bună cunoaştere atât în ţară, cât şi în străinătate a şcolii ieşene de medicină.

În activitatea didactică, cursurile sale izvorâte dintr-o cultură enciclopedică clasică, dar permanent împrospătată printr-o lectură curentă, prezentau întotdeauna cele mai recente achiziţii. Astfel, prof. J. Niţulescu poate fi considerat printre primii care, în cazul Universităţii

235

noastre au fost promotori ai fecundelor idei privind importanţa studiului geneticii pentru medicină. Încă din 1939 a abordat problema bazelor biochimice ale eredităţii şi a întrevăzut de atunci importanţa leziunilor biochimice pentru înţelegerea patologiilor bolilor. Pentru el, fiziopatologia nu înseamnă numai explicarea tulburărilor funcţionale, înţelegerea mecanismelor de apariţie şi evoluţie a bolilor trebuind să cuprindă şi treapta biochimică. Cursul de “Patologie generală” apărut în 1948 a fost primul la noi în ţară.

A considerat pe bună dreptate că Disciplina Fiziopatologie e logic să se numească Patologie Generală şi în numeroase ocazii a subliniat importanţa disciplinei ca temelie pentru ştiinţele medicale.

Înzestrat cu veritabile calităţi de om de ştiinţă, dublate de o înaltă probitate, spirit de analiză şi de sinteză, Acad. I. Niţulescu a desfăşurat o prodigioasă activitate de cercetare, conturând pe parcursul anilor concepţii fecunde, originale, apreciate atât în ţară, cât şi în străinătate. A iniţiat şi întreprins ample cercetări în domenii importante ale medicinei, studii de fiziopatologie şi, mai ales, de fiziopatologie a metabolismului şi a nutriţiei, înfiinţând un Serviciu clinic de boli de nutriţie.

Considerat o autoritate internaţională în problema pelagrei şi a vitaminelor, a fost invitat în 1938 la Congresul Asociaţiei Medicilor Francezi, desfăşurat la Marsilia, unde raportul său cu privire la etiopatogenia pelagrei a fost deosebit de apreciat. Cu această ocazie a arătat că pelagra nu este o simplă avitaminoză PP sau numai o avitaminoză multiplă, iar efectele terapeutice ale vitaminei PP sunt datorate proprietăţilor sale farmacodinamice. A propus pentru vitaminele folosite în doze mult superioare necesităţilor unui organism normal termenul de “Vitamine medicamente”, tocmai pentru a sublinia acţiunile lor nespecifice.

În 1967, a fost preşedintele Conferinţei de Vitaminologie, cu participare internaţională, pe care a organizat-o la Iaşi.

A fost unul dintre primii în ţară - inspirat de maestrul său McCollum- care a înţeles importanţa şi necesitatea alimentaţiei raţionale. Ca şi în alte domenii, considera că”excesul într-un sens sau altul este întotdeauna dăunător; mă refer spre exemplu la tendinţa anilor 60 când se interziceau cu desăvârsire grăsimile animale din alimentaţie după o anumită vârstă, şi care astăzi este complet revizuită. Dietetica este aplicarea unui regim complet dar individualizat”.

O preocupare constantă a profesorului Niţulescu a fost studiul homeostaziei glicemice şi a diabetului. Interesul pentru această problemă a început imediat după descoperirea insulinei printr-un referat care a cuprins atunci, în 1926, o bibliografie impresionantă. Tot atunci a

236

publicat, alături de Parhon, Bacaloglu, Moruzi, sau ca prim autor, cu alţi colaboratori, o serie de cazuri clinice privind diabetul şi rezultatele tratamentului cu insulină. Ulterior, a iniţiat numeroase cercetări experimentale, ce-au evidenţiat diferenţe în realizarea homeostaziei glicemice în raport cu specia animală sau starea funcţională a sistemului nervos central. Aceste cercetări specifice enunţate anterior, le-a realizat în colaborare cu eminentul psihiatru ieşean- profesorul P. Brânzei.

Rezultatele cercetărilor personale, ca şi ale altor autori privind termoreglarea sau homeostazia tensională, l-au condus la emiterea unei idei interesante şi anume conceptul de “homeostazie patologică”. Dr. Niţulescu considera că boala traduce o stare de haos, care este de fapt un stadiu premergător morţii. În boală, prin modificarea importantă a unuia sau mai multor parametri biochimico-funcţionali se creează noi raporturi corelative, diferite de cele normale, dar care se păstrază în anumite limite ce realizează “homeostazia patologică”, premiza revenirii la starea de “homeostazie fiziologică”.

Seria de cercetări privind patogenia leziunilor cronice degenerative cardio-vasculare a evidenţiat un fapt deosebit de important, şi anume că leziunile vasculare minime, provocate prin diverse procedee (hipervitaminoza D, miocardoza prin metoda Selye), pot evolua şi după încetarea acţiunii acestora. A obţinut astfel, experimental, leziuni cardio-vasculare extensive şi a emis ipoteza “că anumite leziuni, odată iniţiate, pot determina devierea unor lanţuri metabolice care nu mai revin la mersul normal, ca şi cum s-ar fi produs o deplasare ireversibilă a unui macaz de cale ferată care schimbă direcţia mersului trenurilor”. Faptul are o deosebită importanţă pentru înţelegerea modului în care unele boli ale copilăriei sau terapii intempensive în această perioadă, creează terenul pentru patologia încărcată a vârstei adulte şi scurtează durata de viaţă.

Ampla sa activitate cuprinde peste 250 lucrări ştiinţifice publicate şi peste 200 articole critice, referate generale şi conferinţe pentru marele public.

Acad. J. Niţulescu a scris poezii ce reliefează marea sa sensibilitate, a făcut traduceri de poezii din literatura universală, considerate de către critici competenţi că merită a vedea lumina tiparului.

Cunoscut şi apreciat ca o autoritate ştiinţifică, Acad. J. Niţulescu a fost ales preşedinte al Societăţii de Medici şi Naturalişti Iaşi (1948), şi în conducerile Societăţilor de Fiziopatologie şi Istoria Medicinei; a fost membru al Asociaţiei Medicilor de Limbă Franceză (1938) şi al Societăţii de Medicină Comparată din Paris. A fost membru al Consiliului Naţional şi Judeţean de apărare a păcii, membru fondator al

237

S.R.S.C. iar între 1963-1975 Rector al Universităţii Populare. Acad. Niţulescu a reprezentat ştiinţa medicală şi învăţământul din România la numeroase congrese şi conferinţe internaţionale.

Cărturar prin excelenţă, gânditor profund, înzestrat cu un dezvoltat simţ al paradoxului, cu afinităţi mari spre filozofie, Acad. I. Niţulescu era, în pofida unor impresii înşelătoare, un profund optimist. Spera! Avea încredere în om şi un deosebit respect pentru libertăţile sale, era accesibil oricăror noutăţi, tolerant faţă de orice ipoteză, pe care cu excepţionala sa erudiţie ştia s-o dimensioneze la proporţii reale. Profesa îndoiala, dar şi certitudinea, stimula dorinţa de verificare şi experimentare, avea un adevărat cult pentru muncă şi repeta adesea îndemnul prin care Hackel era stimulat de mama sa: “Învaţă, urmăreşte ceva cu atenţie sau joacă-te, dar nu rămâne absent sau indolent”.

De o bogăţie sufletească deosebită, Acad. J. Niţulescu a ştiut să dea totul: ştiinţă, pricepere şi suflet, fără intenţii preconcepute şi fără să aştepte nimic în schimb. Era continuu stăpânit de o tenace stăruinţă spre perfecţiune, care permanent şi inevitabil se revărsa în afară. A ştiut să sesizeze şi să valorifice cuceririle ştiinţifice şi sociale ale epocii sale. Înzestrat cu spirit comprehensiv, cu experienţă şi talent, era fidel, generos şi cultiva generozitatea. Era înţelegător şi drept, lipsit de sentimente sectare, dogmatice sau judecăţi pătimaşe. Stimula curajul opiniilor, critica şi era întotdeauna gata să înveţe de la alţii. Calităţile sale l-au făcut imun la loviturile soartei, de care nu a fost deloc scutit, la decepţiile inerente ale vieţii.

Acad. J. Niţulescu rămâne în amintirea noastră ca un exemplu de modestie şi discreţie, de vastă şi multilaterală cultură, de dragoste pentru învăţământul superior ieşean. Nu se pot uita inteligenţa sa sclipitoare, imaginaţia creatoare, puterea de observaţie, sintezele clare, farmecul expunerilor sale, după cum nu se pot uita bunătatea şi buna credinţa cu care a înţeles pe oricine îi cerea ajutorul. Ne-a învăţat să admirăm geniul, să iubim frumosul şi să nu ne plecăm decât adevărului.

Sunt oameni de care gândul ne este atât de plin încât atunci când dorim să vorbim despre ei încât cuvintele se dovedesc mult prea sărace.

După cum spunea mentorul nostru Acad. J. Niţulescu, „orice om moare în două etape”. A doua etapă este aceea când îi dispare amintirea. În acest sens, Acad. J. Niţulescu nu a murit căci trăieşte în gândurile, în acţiunile şi străduinţele noastre de a-i continua opera şi a-i cinsti memoria.

Veronica Luca Colev

238

NICOLAE OBLU1912 – 1995

Creatorul primului Spital de Neurochirurgie din România-

Prof. Nicolae Oblu, medic emerit, membru de onoare al Academiei Române, s-a format la cunoscuta şcoală de anatomie a profesorului Gr.T.Popa, iar ca neurochirurg în clinica de chirurgie de la „Caritatea”, condusă de Prof. Al. Moruzi (1900-1957), creatorul primului Serviciu de Neurochirurgie din România - Socola 1933.

Prof. N. Oblu s-a născut în oraşul Olteniţa (Călăraşi) într-o familie modestă pe 7 august 1912. În 1932 a absolvit Liceul „Constantin Alimăşteanu”.

A absolvit Facultatea de Medicină din Iaşi în 1938, fiind coleg de an cu Radu Păun, Gheorghe Chişleag, Petrescu Gheorghe, Diaconescu Mihail. Din 1943 lucrează în clinica profesorului Al. Moruzi, unde se formează ca neurochirurg. Concomitent este cadru didactic în cadrul Laboratorului de Anatomie Topografică şi Chirurgie Operatorie al IMF Iaşi.

Din 1951 preia conducerea Serviciului de Neurochirurgie, care funcţiona cu 30 de paturi în cadrul Spitalului Socola, condus de profesor L. Ballif. Secţia funcţiona într-un pavilion separat, având sală de operaţii şi serviciu de radiologie. Secţia şi-a reluat activitatea în acelaşi pavilion în care a lucrat şi profesorul Al. Moruzi.

Datorită calităţilor profesionale şi administrative excepţionale ale Prof. N. Oblu, Clinica de Neurochirurgie din Iaşi cunoaşte o dezvoltare continuă. Cu atenţie deosebită îşi alege colaboratorii: Dr. M. Rusu, Dr. Stanciu A., Dr.Săndulescu Gh., Dr. T. Obreja, Dr. M. Anghel. În 1961 se inaugurează secţia de reanimare (Dr. Pop A., Dr. Moses C., Dr. Tetraru C.), iar în 1963 se înfiinţează serviciul de Anatomie Patologică (Dr. Costăchescu Gabriela).

Prof. Oblu şi colaboratorii desfăşoară o complexă activitate neurochirurgicală, abordând toate capitolele de patologie

239

neurochirurgicală, concomitent cu o bogată activitate ştiinţifică şi didactică.

Din 1964 Clinica de Neurochirurgie Iaşi devine centru de perfecţionare postuniversitară, iar până în anul 1971 s-au elaborat 250 de lucrări ştiinţifice publicate în revistele de specialitate din ţară şi din străinătate. Creator de şcoală în cel mai adânc sens al cuvântului, Prof. N. Oblu nu a precupeţit nici un efort pentru ca neurochirurgia ieşeană să dobândească strălucirea profesională şi ştiinţifică pe care o merită.

În cadrul neurochirurgiei româneşti contemporane, şcoala de neurochirurgie ieşeană, creaţie integrală a profesorului N.Oblu are o importantă contribuţie în ceea ce priveşte numeroase capitole de patologie neurochirurgicală (neurotraumatologie, patologia discului intervertebral, chirurgia tumorilor cerebrale, patologia abceselor cerebrale) şi, nu în ultimul rând, evoluţia ideilor în neurochirurgie şi istoria neurochirurgiei româneşti.

Desfăşurând o energie puţin obişnuită, dovedind că pe lângă marele profesionist este şi un organizator de geniu, prof Oblu N. îşi încoronează activitatea de o viaţă, realizând primul spital de neurochirurgie din România.

Acest spital, dotat cu 400 de paturi (Clinica de neurochirurgie-150, Serviciul-ATI 30 de paturi, Clinica de neurologie-150 de paturi, Clinica de oftalmologie-50 de paturi) a fost inaugurat la 14 octombrie 1972, devenind baza clinică şi de cercetare a neurochirurgiei româneşti contemporane.

Activitatea profesională a Prof. Nicolae Oblu a fost onorată de numeroase titluri (Medic Emerit – 1973, Membru de onoare al Academiei) şi funcţii (Şef de Catedră, Membru în Consiliul Ştiinţific, Membru al Senatului UMF Iaşi). În noul spital, activitatea neurochirurgicală sub conducerea profesorului N. Oblu cunoaşte o amploare deosebită în toate domeniile. Prof. N. Oblu contribuie la formarea actualei generaţii de neurochirurgi : Dr. N. Ianovici, Dr. H. Aldea, Dr. R. Lăcătuşu, Dr. V. Dimov, Dr. Robu C.

Sub conducerea Prof. N. Oblu se realizează primele monografii: „Ateroscleroza cerebrală”-1976, „Fistulele lichidiene cranionazale”-1978, „Hematomul intracerebral primar” – 1980, „Hernia de disc lombară inferioară” – 1985.

Prof. N. Oblu a făcut parte din acea pleiadă de mari neurochirurgi pătimaşi (Cushing, Dandy, Cl. Vincent, Olivecrona) care au trăit pentru şi numai prin neurochirurgie.

H. Aldea.

240

CONSTANTIN I. PARHON1874 – 1969

Fondator al şcolii de neuro-endocrinologie româneşti -”pilon” al endocrinologiei mondiale

Iaşiul începutului de secol XX a reprezentat unul din leagănele endocrinologiei româneşti şi mondiale prin ceea ce a produs renumita “Şcoală de la Socola” constituită în jurul marelui C.I. Parhon.Cum s-a ajuns aici şi ce a reprezentat pentru medicina ieşeană şi endocrinologia română venirea lui Parhon la Iaşi?Moldova nu-i era străină. Era descendentul familiei unui institutor originar din Cetatea de Baltă (în

Transilvania). S-a născut pe 28 septembrie 1874 la Câmpulung Muscel. Şi-a făcut studiile primare şi secundare la Piatra Neamţ, Râmnicu Sărat şi Ploieşti. În timpul adolescenţei s-a simţit atras spre istoria naturală, dar a socotit că-i necesar să aibă o profesie liberală, într-o epocă când libertăţile civice erau restrânse. Aşa s-a decis să studieze medicina. A fost studentul Facultăţii de Medicină din Bucureşti. În 1897 a devenit intern în clinica de boli nervoase condusă de Gh. Marinescu. Aici, în 1898 a elaborat prima sa lucrare ştiinţifică având ca subiect atrofiile musculare ale hemiplegicilor.

A ajuns secundar şi docent la Clinica de boli nervoase de la Spitalul Pantelimon. Deşi profesor de Neurologie, Marinescu a continuat să acorde un interes deosebit patologiei endocrine şi implicit studiilor începute la Paris, referitoare la acromegalie, mixedem şi guşa exoftalmică, abordând în plus patologia paratiroidei şi corelaţiile acesteia cu tiroida şi suprarenala. Unele dintre aceste cercetări au fost realizate în colaborare cu C.I. Parhon.

De la Marinescu şi de la un alt mare maestru al său, prof. Al.N. Vitzu, absolvent al Universităţii din Iaşi, a Facultăţii de Ştiinţe de la Sorbona şi a Facultăţii de Medicină din Paris, ajuns apoi profesor la

241

Universitatea din Bucureşti, a deprins Parhon pasiunea pentru ceea ce avea să devină o ştiinţă fascinantă, endocrinologia.

Să amintim că Vitzu, elev al lui Cobălcescu, publicase în 1895 lucrarea “Doctrina secreţiilor interne, din punctul de vedere al rolului lor în organism” considerată de academicianul Radu Codreanu “actul de naştere al endocrinologiei în ţara noastră”.

Parhon este cel care emite într-o lucrare de psihiatrie, pentru prima dată în lume, ipoteza patogeniei endocrine a psihozelor afective (1906) şi iniţiază cercetări privind rolul glandelor endocrine în determinarea constituţiei, a îmbătrânirii etc. În colaborare cu M.H.Goldstein publică, în 1900 şi 1904, două studii privind funcţiile ovarelor. Momentul culminant al preocupărilor sale în domeniul endocrinologiei îl reprezintă însă publicarea la Paris (1909, Editura Maloine) a celui dintâi tratat complet de endocrinologie din lume (C.I. Parhon şi M.H. Goldstein : “Les secretions internes. Pathologie et physiologie”). Tratatul a fost elaborat din perspectiva largă a biologiei generale şi a fost premiat de Facultatea de Medicină din Bucureşti.

Cartea care are la bază conceptul universalităţii secreţiilor interne, formulat de Brown Sequard, a avut un puternic răsunet internaţional, fiind citată de-a lungul anilor în (probabil) toate tratatele de endocrinologie şi multe alte lucrări. Numai Pende, marele endocrinolog italian, îl citează în tratatul său de 50 de ori. Nicolas Pende este cel care în 1912 botezase noua ştiinţă ce se dezvolta cu numele de “Endocrinologie”. Era unul din “cei trei piloni latini pe care se sprijinea endocrinologia începutului de secol” cum spuneau cunoscătorii. Ceilalţi doi erau românul Parhon şi spaniolul Maranon.

Anul 1912 reprezintă un moment fericit pentru medicina ieşeană. Venirea prin concurs a lui C.I. Parhon la Facultatea de Medicină din Iaşi, ca titular al catedrei de “Psihiatrie şi Neurologie” a însemnat începutul unei mari epoci a endocrinologiei româneşti. “Şcoala Parhon de la Socola” şi publicaţiile sale au făcut cunoscute preocupările româneşti în domeniu în toată lumea. Tulburările endocrine din psihoze, tulburările psihice din bolile endocrine, endocrinologia materno-fetală, glandele endocrine şi metabolismul mineral sunt doar unele dintre preocupările esenţiale ale Şcolii de la Socola. Spiritul de căutător al secretelor l-a făcut pe Parhon să întrevadă boli şi sindroame nedescoperite încă în medicina clinică.

A întrevăzut posibilitatea asocierii diverselor endocrinopatii, făcând chiar un calcul al numărului posibil teoretic al acestora.

A descris magistral sindromul de exces al hormonului antidiuretic (“sindromul hiperhidropexic”) cunoscut în unele ţări ca “sindrom

242

Parhon”. A constatat faptul că extirparea corpusculului postbranhial la puii de găină (echivalentul celulelor parafoliculare “C” din tiroidă) determină creşterea calcemiei. Calcitonina, hormonul hipocalcemiant, a fost descoperită cu mai bine de 30 de ani mai târziu.

Perioada de la Iaşi este, aşa cum spunea academicianul Milcu, interesantă şi instructivă în egală măsură şi pentru istoria medicinei în ţara noastră. El a reuşit în prima etapă să transforme Spitalul Socola dintr-un ospiciu într-o unitate medicală organizată pe baza unei concepţii biologice a bolilor mintale având o etiopatogenie posibil de investigat la nivel biochimic, metabolic şi interrelat cu restul organismului.

Organizează un laborator de biochimie clinică, printre primele din ţară şi unul de anatomie–patologică, reuşind să atragă în jurul său medici şi chimişti antrenaţi de bogata sa intuiţie şi imaginaţie creatoare.

Ceea ce se observa şi studia trebuia discutat şi publicat. Existenţa efemeră a Societăţii Române de Neurologie şi Psihiatrie, înfiinţată la Bucureşti în 1905 a fost reînnodată la Iaşi în 1919, actul de naştere fiind semnat în Cancelaria Spitalului Socola. Pe ordinea de zi a manifestărilor ştiinţifice ale Societăţii au fost înscrise teme aparţinând şi specialităţii de endocrinologie.

Pentru lărgirea posibilităţilor de comunicare, sub redacţia profesorului Parhon apare, în decembrie 1919, prima publicaţie a Şcolii de la Socola, “Bulletins et Memoires de la Societe de Neurologie, Psihiatrie et Psychologie de Iassy”. Din 1921, în anul al 3-lea de apariţie, începând cu numerele 1-2, în titulatura revistei apare pentru prima dată şi denumirea de “endocrinologie”. Denumirea completă a publicaţiei ieşene din acel moment este “Bulletin de l’Association des Psihiatres Roumains – bulletin et memoires de la Societé de neurologie, psihiatrie, psychologie et endocrinologie de Iassy”, fiind tipărită la imprimeria “Viaţa Românească”. În octombrie 1929 denumirea publicaţiei se schimbă din nou în “Bulletin de la Societé Roumaine de Neurologie, Psichiatrie, Psychologie et Endocrinologie”. Pe copertă apare menţiunea “Redaction et administration : Hopital Socola Iassy”. Ultima apariţie antebelică datează din 1940. Un singur număr al revistei mai apare la Iaşi, în 1946. Deceniul al patrulea al secolului trecut este martorul înfiinţării primei catedre de endocrinologie din lume, la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Este atestată în 1933, dar este inaugurată în 1934. Profesorul Parhon pleacă de la Iaşi şi ocupă această catedră la Bucureşti. A fost, cu alte, cuvinte primul profesor titular de endocrinologie din lume.

243

Perioada sa bucureşteană a fost deasemeni fastă; a fost iniţiatorul înfiinţării Institutului de Endocrinologie a cărui activitate a început în 1946.

Opera sa este vastă. Împreună cu M.H.Goldstein a publicat monumetalul “Traité d’Endocrinologie” (3 volume). Împreună cu St.Milcu şi M.H.Goldstein a publicat un “Manuel d’Endocrinologie” (3 volume, 1937 – 1940).

În 1954, principalele elemente ale vastei sale activităţi ştiinţifice au fost adunate de către elevii săi în cinci volume mari. A abordat probleme variate de neurologie, psihiatrie, dar mai ales a contribuit la dezvoltarea endocrinologiei. În toate domeniile acesteia a adus nenumărate observaţii preţioase.

A făcut ca în endocrinologia mondială România să-şi ocupe locul său, aşa cum remarca în necrologul publicat în “Annales d’Endocrinologie” din Paris, profesorul J.Vague, el însuşi beneficiar al unui stagiu de pregătire în clinica profesorului de la Socola.

Busturile sale din faţa pavilionului I de la Socola şi din faţa Bisericii “Sf. Spiridon” ne amintesc mereu de trecerea sa prin Iaşi şi de urmele perpetue pe care le-a lăsat aici.

Universitatea de Medicină “Gr.T. Popa” îi este recunoscătoare. Portretul său stă la loc de cinste în cabinetul Rectorului. Aula mare a universităţii îi poartă numele. Spiritul său creator continuă să anime.

E. Zbranca

244

GHEORGHE GH. POPOVICI1911 – 1971

Coordonator al manualului unic de farmacologie (1964)

Încă de pe băncile facultăţii, studentul Gh. Gh. Popovici, descendent al unei distinse familii de intelectuali ieşeni, s-a simţit atras de cercetarea ştiinţifică şi de munca didactică, astfel că, începînd cu 1 aprilie 1933, ca student în anul V, este numit preparator în Laboratorul de fiziologie şi fizică medicală a Facultăţii de Medicină din Iaşi. Aici, sub îndrumarea directă a Acad. Prof. V. Răşcanu, a avut loc iniţierea în activitatea de cercetare experimentală a tânărului cercetător, care ia parte la rezolvarea unor teme ce urmăreau

la câine activitatea centrilor corticali, a energiei motorii corespunzătoare, cât şi a conductibilităţii nervoase sub influenţa unor agenţi fizici (raze X şi raze UV) şi chimici (cloroform, barbiturice). Participând în aceeaşi perioadă şi la lucrările practice cu studenţii, preparatorul şi apoi asistentul Gh. Gh. Popovici a avut ocazia să deprindă şi să stăpânească tehnicile de investigare fiziologică pe care le-a utilizat şi aplicat mai târziu, odată cu trecerea la Disciplina de Farmacologie, la investigarea experimentală a variatelor acţiuni farmacodinamice ale medicamentelor. Tot în acea perioadă a beneficiat şi de îndrumarea unui distins dascăl al medicinii ieşene, Acad. Prof. I. Enescu, care l-a antrenat pe dr. Gh. Gh. Popovici (care a fost medic primar – medicină internă) în lucrările clinice care valorificau tehnicile de fiziologie pe care acesta şi le însuşise.

Odată cu promovarea sa la conducerea Laboratorului de Farmacologie, prof. Gh. Gh. Popovici a imprimat cercetării ştiinţifice a întregului colectiv o direcţie bazată pe abordarea experimentală a ipotezelor formulate, pe investigarea modificării parametrilor fiziologici sub influenţa medicamentelor. Concluziile formulate, rezultate ale interpretării cu înaltă probitate a datelor experimentale, au permis descifrarea pentru multe medicamente a mecanismelor de producere a unor efecte secundare, permiţând astfel stabilirea mai exactă a indicaţiilor

245

şi contraindicaţiilor terapeutice ale acestora (cum ar fi de ex. antimalaricele).

Unul dintre marile merite ştiinţifice ale prof. Gh. Gh. Popovici este demonstrarea efectului de potenţare a acţiunii miorelaxante centrale ale relaxilului de către doze mici de acetilcolină (publicat în revista Studii şi Cercetări Ştiinţifice ale Academiei Române)

Conştient fiind de progresele impresionante ale biochimiei şi de aportul pe care metodele de investigaţie ale acestei ştiinţe l-ar putea aduce cercetării medicamentului, prof. Gh. Gh. Popovici a îndrumat colaboratorii mai tineri din disciplină în direcţia unor cercetări de farmacologie biochimică.

Astfel, sub atenta sa îndrumare, şi în colaborare cu Prof. Dr. Doc. L. Ababei, s-au realizat o serie de cercetări privind influenţa unor antibiotice larg utilizate (penicilină, streptomicină, cloramfenicol, eritromicină, neomicină) asupra unor compartimente metabolice mai puţin studiate, cum ar fi de ex. metabolismul glucidic.

Au fost evidenţiate modificări in vitro şi in vivo în activitatea G6PDH, LDH, GDH şi a piridin-nucleotidelor din diverse ţesuturi, modificări care au permis explicarea modului de producere a unor efecte secundare observate la aceste antibiotice. Cercetările, publicate în cea mai mare parte în “Archives Internationales de Pharmacodynamie et Terapie”, în perioada 1967-1971, s-au bucurat de apreciere în literatura de farmacologie biochimică internaţională, fiind citate în diverse reviste şi monografii.

Pe plan didactic, prin cursul său sistematizat şi orientat spre farmacologie fiziologică, prof. Gh. Gh. Popovici a contribuit la formarea a numeroase generaţii de medici care au învăţat să aplice tratamente corecte pe baza unor raţionamente ce plecau de la o bună cunoaştere a farmacodinamiei şi farmacocineticii medicamentelor.

Aceeaşi tendinţă a căutat să o imprime şi în calitate de coordonator al manualului unic de Farmacologie apărut sub redacţia sa la Bucureşti în 1964.

Prin personalitatea sa didactică şi ştiinţifică prof. Gh. Gh. Popovici a reprezentat un exemplu pentru generaţiile de studenţi şi profesori care s-au succedat până acum şi cu siguranţă va rămâne un exemplu şi pentru generaţiile viitoare.

Foştii colaboratori şi elevii săi se înclină cu respect în faţa operei pe care a lăsat-o, se străduiesc să o continue şi se mândresc că, alături de alţi profesori de mare valoare, la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Iaşi a lucrat profesorul şi omul de ştiinţă Gh. Gh. Popovici.

O. C. Mungiu

246

IOSIF SELMICIU1909 – 1972

Creator de şcoală de chimie farmaceutică

S-a născut la 1 martie 1909 la Timişoara. A absolvit cursurile şcolii primare şi liceul la Timişoara. În anul 1929 s-a înscris la Facultatea de Farmacie din Cluj, facultate pe care a continuat-o la Leipzig, în Germania, unde a susţinut şi examenul de licenţă (1934). A lucrat ca farmacist la Timişoara şi Bucureşti (1935 – 1945). În anul 1947 a fost numit şef de secţie şi director ştiinţific la Institutul de Cercetări Chimico–Farmaceutice din Bucureşti, iar în 1949 cercetător la Laboratorul de Cercetări al Grupului Industrial de Chimie Bucureşti. În 1949 –

1950 a ocupat postul de asistent universitar la Catedra de Chimie Farmaceutică a Facultăţii de Farmacie din Bucureşti. În perioada 1950 – 1955 a fost şef de laborator la Institutul de Chimie al Academiei Române, Departamentul de Chimie Farmaceutică. În perioada 1956 – 1958 a fost desemnat de statul român să organizeze, în calitate de specialist, Institutele de Cercetări Chimico – Farmaceutice din Shanghai şi Tien –Tsin, Republica Populară Chineză. În anul 1965 a devenit conferenţiar şi şeful Disciplinei de Chimie Farmaceutică de la Facultatea de Farmacie din Iaşi; în 1968 a fost promovat profesor titular la aceeaşi disciplină. A încetat din viaţă la 13 martie 1972.

Profesor doctor docent Iosif Selmiciu s-a născut la 1 martie 1909, în Timişoara. A absolvit liceul în acelaşi oraş. În anul 1929 s-a înscris la Facultatea de Farmacie din Cluj. În perioada 1931 – 1934 a urmat studiile universitare şi postuniversitare în Germania, la Universitatea din Leipzig, unde s-a specializat în chimie farmaceutică.

Somităţi ale vremii (amintindu-l aici doar pe profesorul Piotr Debye, laureat al premiului Nobel pentru Fizică în 1936) au contribuit la formarea viitorului specialist. K.H. Bauer, profesor de chimie farmaceutică şi mare specialist în sinteze de substanţe medicamentoase

247

de natură organică, remarcând pasiunea tânărului Iosif Selmiciu pentru cercetarea ştiinţifică, l-a numit asistentul său personal.

În 1934 obţine la Leipzig licenţa în Farmacie, cu menţiunea “Magna cum laudae”, diplomă echivalată în 1940 la Facultatea de Farmacie din Bucureşti (după ce, în prealabil, a susţinut examenele la disciplinele ultimului an de studii, la Bucureşti, în conformitate cu legile ţării). Echivalarea i-a fost confirmată de către o comisie de iluştri profesori ai învăţămîntului farmaceutic românesc: I. Vintilescu, N. Deleanu şi C.N. Ionescu.

În perioada 1935–1945 a profesat ca farmacist în cadrul unor farmacii particulare din Timişoara şi Bucureşti.

Între 1946–1949 şi-a efectuat stagiul de doctorantură la Facultatea de Farmacie din Bucureşti, sub conducerea profesorului doctor docent Alexandru Mavrodin. În 1949 obţine titlul ştiinţific de “doctor în Farmacie”, cu menţiunea “Magna cum laudae”, în urma susţinerii tezei cu titlul ”Cercetări asupra preparării gluconatului de calciu, pe cale chimică, biochimică şi electrochimică”.

Între anii 1949–1950 a ocupat postul de asistent universitar la Catedra de Chimie Farmaceutică a Facultăţii de Farmacie din Bucureşti.

În perioada 1950–1955 a fost şef de laborator la Institutul de Chimie al Academiei Române, în cadrul Departamentului de Chimie Farmaceutică condus de profesor doctor docent C.N. Ionescu.

Au urmat perioade lungi de activitate (1949–1960) în institute de cercetări, în care a îndeplinit diverse funcţii: şef laborator, director de secţie, şef de sector, director ştiinţific la Institutul de Cercetări Farmaceutice, transformat ulterior în Institutul pentru Cercetări Chimico-Farmaceutice Bucureşti (ICCF). Între anii 1960–1965 a ocupat funcţia de director adjunct ştiinţific la ICCF Bucureşti.

Pregătirea multilaterală l-a ajutat să rezolve multe dintre dificultăţile apărute în activitatea de pionierat a industriei de medicamente româneşti.

Ca o recunoaştere a aportului său în acest domeniu, în perioada 1956–1958 a condus o delegaţie de specialişti în China, unde a participat la organizarea unor institute de cercetări chimico-farmaceutice din Shanghai şi Tien-Tsin şi la transpunerea la scară industrială a unor tehnologii originale de preparare a unor medicamente (cafeina, teobromina, teofilina etc).

În 1965 a părăsit conducerea ICCF Bucureşti şi s-a dedicat învăţământului farmaceutic, ocupând postul de conferenţiar la Disciplina de Chimie Farmaceutică a Facultăţii de Farmacie din Iaşi. În acelaşi an, Comisia Superioară de Diplome i-a conferit titlul de “doctor docent”. În

248

1966 a primit dreptul de a conduce doctorate în specialitatea Chimie Farmaceutică.

În 1968 a devenit profesor titular la Disciplina de Chimie Farmaceutică, Facultatea de Farmacie Iaşi.

Activitatea de cercetare ştiinţifică a profesorului Iosif Selmiciu s-a extins pe domenii vaste ale sintezei de medicamente. A fost preocupat atât de aspectele teoretice, cât şi de cele practice de obţinere a medicamentelor la scară industrială.

De remarcat contribuţia sa în domeniul medicamentelor chimioterapice tuberculostatice. Astfel, în 1953, alături de profesorul C.N. Ionescu şi alţi cercetători, realizează sinteza hidrazidei acidului izonicotinic şi elaborează tehnologia de obţinere industrială a acestui valoros medicament.

Cercetări ulterioare întreprinse în scopul atenuării toxicităţii acestui chimioterapic au condus la o serie de derivaţi (hidrazone) şi la formularea de asocieri ale acestui tuberculostatic major cu acizii pirazin-monocarboxilic, pirazin-dicarboxilic sau cu derivaţi funcţionali ai acestora. În aceeaşi direcţie se înscrie şi elaborarea tehnologiei de preparare industrială a Etoksid-ului, un alt important tuberculostatic.

Profesorul Iosif Selmiciu a avut contribuţii originale în domeniul sulfonamidelor bacteriostatice cu efect retard, ca şi în cel al unor sulfonamide diuretice, elaborând metode de sinteză accesibile şi cu randamente superioare.

În paralel, a explorat domeniul medicamentelor antimalarice, elaborând tehnologii de realizare industrială a Clorochinei, Primachinei, Daraprimului.

Chimioterapicele anticanceroase au constituit o altă temă de cercetare în care profesorul s-a afirmat prin realizarea de noi compuşi, dintre care unii deosebit de activi; în seria medicamentelor analgezice şi antireumatice a fost preocupat de obţinerea industrială a salicilamidei, fenilbutazonei, noraminofenazonei etc.

Profesorul Iosif Selmiciu a avut o contribuţie remarcabilă în domeniul sintezei vitaminelor, cercetările concretizându-se prin elaborarea de tehnologii de obţinere a acidului nicotinic, a amidei acestuia şi a vitaminei B1, aplicate la “Sintofarm” Bucureşti şi respectiv, în Shanghai.

Sfera cercetărilor a fost extinsă şi în seria medicamentelor anticoagulante, domeniu în care a pus la punct tehnologii de fabricare industrială a 4-oxicumarinei şi a Pelentan-ului.

O etapă distinctă în activitatea profesorului Iosif Selmiciu este legată de perioada petrecută la Iaşi (1965 – 1972).

249

Prin cunoştinţele vaste şi experienţa solidă dobândite de-a lungul anilor în activitatea de cercetare ştiinţifică, prin dinamismul şi puterea de muncă neobişnuită, printr-un fin spirit de observaţie şi capacitate inventivă, profesorul Selmiciu a reuşit să imprime un suflu nou activităţii Disciplinei de Chimie Farmaceutică a Facultăţii de Farmacie Iaşi, atât sub aspectul activităţii didactice, cât şi a celei de cercetare, deşi condiţiile materiale erau precare.

Profesorul Selmiciu avea un talent pedagogic deosebit, reuşind să capteze atenţia auditoriului prin competenţă, profesionalism şi dăruire.

Multe calităţi defineau personalitatea distinsă a profesorului; se impunea prin ţinuta exterioară ce reflecta demnitate şi o sobrietate plină de rafinament, prin civismul deosebit al comportamentului său. Îl caracterizau tenacitatea exemplară, perseverenţa, probitatea, minuţiozitatea, sensibilitatea, generozitatea, solicitudinea, politeţea, o proverbială bunătate, blândeţea, răbdarea, înţelegerea, compasiunea pentru cei în suferinţă, fiind permanent animat de un înalt umanism şi un entuziasm mobilizator şi creator. Mereu cu zâmbetul pe buze, nu un zâmbet artificial, ci unul ce izvora din sufletu-i nobil, te determina să uiţi, măcar pentru o vreme, asperităţile inevitabile ale vieţii. Degaja forţă spirituală la modul simplu, pe fondul unui calm şi al unor reţineri ce nu permiteau să se întrevadă imediat complexitatea interioară, abundenţa şi ordinea cunoştinţelor sedimentate în ani.

Profesorul Iosif Selmiciu reuşea să creeze, să imprime şi să întreţină în colectiv o atmosferă de colegialitate, prietenie, colaborare.

Cu mult tact, stăpânire de sine, dominat de un înalt spirit al echităţii şi un profil moral deosebit, profesorul Selmiciu a ştiut să transforme cadrele didactice ale disciplinei şi numeroşii doctoranzi în colaboratori devotaţi, cărora le-a insuflat dragostea şi pasiunea pentru cercetare, pentru frumos, pentru viaţă; oferea sfaturi, în mod elegant, cu multă dăruire şi blândeţe. Furniza optimism care influenţa pozitiv colectivul disciplinei.

Cabinetul profesorului Selmiciu, în care a locuit pe toată durata şederii la Iaşi, era în acelaşi timp laborator, lăcaş de reculegere şi sediul unor frecvente întâlniri cu somităţi ale medicinii şi farmaciei ieşene, cu cercetători de diverse vârste şi specialităţi. Discuţiile, într-o atmosferă caldă, prietenoasă, contribuiau adeseori la apariţia de noi idei ştiinţifice, ce s-au dovedit a fi fructuoase. Aici s-a născut ideea valorificării unor materii prime indigene, în vederea realizării, prin tehnologii accesibile şi rentabile, a substanţei medicamentoase acid -amino-hexanoic (utilizat cu succes în accidente hemoragice, în chirurgia cardiacă, pulmonară, renală, ginecologică); acest compus a fost brevetat şi produs, pe baza unei

250

tehnologii originale, la Fabrica de Antibiotice Iaşi. Tot aici, colaborarea fructuoasă cu profesorul Emanoil Grigorescu a dus la obţinerea medicamentului Rutin-S, produs original, românesc, brevetat în 1969, cu largă aplicabilitate în bolile vasculare, destinat a substitui medicamente similare din import.

Se cuvine a fi subliniat, în mod deosebit, faptul că profesorul Iosif Selmiciu era adeptul colaborării interdisciplinare, promovând consecvent spiritul de echipă; ştia să creeze punţi de legătură între specialiştii din alte domenii de cercetare, din institutele de profil şi fabricile de medicamente din ţară.

Orientarea vastă a profesorului Selmiciu în problemele de ansamblu ale chimiei farmaceutice, spiritul inventiv, rigoarea şi acurateţea ştiinţifică explică cum a fost posibil să se realizeze, într-o perioadă scurtă, numeroase antibiotice -lactamice (sute de peniciline şi cefalosporine de semisinteză, unele deosebit de active, tetracicline solubile, derivaţi de eritromicină) şi alte substanţe medicamentoase cu structură heterociclică cu efecte farmacologice variate.

Nu trebuie şi nu poate fi omisă precizarea că personalitatea profesorului Selmiciu (cunoscător a 7 limbi străine: germană, engleză, franceză, italiană, maghiară, rusă, sârbă) îngloba o vastă cultură ştiinţifică, o largă şi cuprinzătoare cultură filozofică şi literară. Iubea cu pasiune şi discernământ arta în toate variatele ei forme de exprimare; avea mintea şi sufletul mereu deschise spre întregul orizont al cunoaşterii şi simţirii a tot ce este omenesc. Înzestrat cu sensibilitate pentru frumos, era un admirator al muzicii şi artelor plastice.

Astăzi, privindu-i propriile picturi păstrate în laboratoarele disciplinei, ne amintim cu nostalgie de acel dascăl inegalabil care, în puţinul timp liber, după ore nesfârşite de muncă intensă, plimba penelul pe foaia de hârtie, transmiţându-i parcă o particică din sufletul său... De acolo, de sus, şi prin tablourile pictate de mâna lui (din excesivă modestie spunea că sunt “opera fratelui său”) simţim cum ne urmăreşte paşii.

L-a fascinat Iaşiul celor şapte coline, oraş care l-a găzduit timp de şapte ani, oferindu-i multiple posibilităţi de afirmare şi satisfacţii spirituale nemăsurate. Îl impresiona nespus de mult sunetul clopotelor bisericilor ieşene în zi de sărbătoare.

Ce păcat că, în faţa măreţiei sale, simţim uneori că ne sunt prea sărace cuvintele, astfel încât, prin ele, Profesorul Iosif Selmiciu să poată fi recunoscut de către cei care i-au stat în preajmă, iar cei care nu au avut şansa de a-l cunoaşte să-şi poată face o imagine fidelă a uriaşei sale personalităţi.

251

Evocarea vieţii şi personalităţii Profesorului evidenţiază un drum dificil şi sinuos, încărcat de bogăţia unei activităţi neîntrerupte, pasionate şi rodnice. S-a străduit permanent să învingă obstacolele, să-şi domine suferinţa, cu un stoicism impresionant; boala care la un moment dat părea înfrântă l-a răpus pe neaşteptate.

Şi-a urmat destinul care a hotărât să-l smulgă prematur vieţii în prag de primăvară, pe 13 martie 1972, după ce a purtat, toată viaţa, primăvara în suflet.

A dispărut un Dascăl, un Cercetător, un Om devotat binelui.Fie ca pilda vieţii şi muncii sale pline de abnegaţie şi dăruire

pentru profesia de farmacist, pe care a servit-o cu credinţă şi cu pasiunea omului înzestrat cu o înaltă vocaţie, să rămână veşnic vie şi să constituie model pentru generaţiile prezente şi viitoare.

Gh. Dănilă, Georgeta Rusu

252

GHEORGHE TUDORANU1892 – 1963

Şeful Clinicii I Medicale în perioada 1942 - 1963

Născut în comuna Fruntişeni (din apropierea Bârladului) a urmat cursurile liceale în acest oras şi Facultateade Medicină la Iaşi.

Student în anul IV la intrarea ţării în Primul Război Mondial, a părăsit băncile facultăţii pentru a îngriji răniţii pe un tren sanitar, apoi bolnavii la un lazaret de tifos exantematic. Aici s-a îmbolnăvit, ca mulţi alţi medici. Însănătoşit apoi, a continuat să îngrijească răniţii din luptele de la Răcoasa şi Mărăşti.

Copilăria la ţară, împreună cu toţi copiii din micul sat, grijile materiale din timpul studiilor liceale şi universitare (avea 6 fraţi), anii de război, l-au apropiat de oamenii acestor locuri, ale căror suferinţe şi bucurii, trăindu-le, le-a înţeles pe de-a-ntregul. Să fie alături de cei în suferinţă şi să-i ajute, pentru dr. Gh. Tudoranu nu era o datorie autoimpusă, era însăşi firea sa. Oricine se putea apropia fără sfială, era primit cu încredere şi găsea la el sfatul sau ajutorul îndreptăţit.

În primăvara anului 1918 şi-a reluat studiile întrerupte în timpul războiului, distingându-se prin muncă şi temeinicia cunoştinţelor. Studenţii l-au ales preşedinte al Societăţii Studenţilor Medicinişti. În anul 1920 obţine titlul de doctor în medicină şi chirurgie al Facultăţii de Medicină din Iaşi.

Activitatea sa medicală, de peste 40 de ani, cuprinde trei sectoare distincte: igienă-epidemiologie, balneologie şi medicină internă, cu precădere hematologie.

În anul 1918 este preparator al Laboratorului de igienă, peste trei ani asistent şi în anul 1927 şef de lucrări al aceluiaşi laborator, având ca maeştri pe prof. M. Ciucă şi E. Mezincescu. În anul 1930 devine conferenţiar de epidemiologie, profilaxie şi clinica bolilor infecţioase.

Bursier al Fundaţiei Rockfeller (1925 – 1927) se consacră iniţial studiului problemelor de imunologie, ca “assistant etranger” la Institutul

253

Pasteur din Bruxelles. Câteva din cercetările din acest domeniu sunt: ”Vaccination de la souris contre le bacillus typhymurium a l’aide d’un vaccin soluble”; ”Sur l’hemolyse des globules de la meme espece: Le mechanisme de l’immunite contre le pneumocoque type III” (ultimul studiu este menţionat în tratatul lui Kolle, Kraus şi Uhlenhut).

În domeniul balneologiei, J. Niţulescu îl considera printre animatorii şcolii balneologice româneşti. A studiat valoarea apelor minerale de la Slănic Moldova în terapia afecţiunilor digestive (“Consideraţii asupra tratamentului hidromineral de la Slănic”; „Modificarile colesterolului şi funcţiei biliare cu apă de Slănic”; „Acţiunea apelor minerale în imunitate şi anafilaxie”).

Câteva studii sunt consacrate florei microbiene a nămolurilor terapeutice, având concluzii practice privind tehnica conservării şi regenerării: ”Sur la flore microbiene de la boue de Techirghiol. Essais de la regeneration de ces boues”; ”Cercetări bacteriologice şi biochimice asupra regenerării nămolurilor lacurilor sărate mai importante din România”.

Munca din Laboratorul de igienă-epidemiologie (1920 – 1931) şi preocupările de balneologie nu l-au îndepărtat însă de clinica medicală. În anii 1914 – 1916 este extern al Spitalului Sf. Spiridon, intern (1918 – 1920) şi asistent al clinicii medicale (1924 – 1930).

De la Institutul Pasteur, ca bursier al Fundaţiei Rockfeller, a trecut în clinica medicală a celebrului hematolog O. Naegeli de la Zurich.

Formarea sa ca cercetător de laborator şi clinician a găsit în hematologie deplina împlinire, ceea ce i-a permis abordarea problemelor cele mai complexe. Peste 80 de studii publicate de hematologie, ilustrează preocupările şi realizările prof. dr. Gh. Tudoranu.

La tratatul de medicină internă, sub redacţia lui N.Gh. Lupu, i-a revenit capitolul “Patologia sistemului leucocitar” (1959) şi la tratatul de hematologie sub redacţia lui C.T. Nicolau, capitolul “Coagularea sangvină şi diatezele hemoragice”.

Prin cursuri de specializare şi perfecţionare a format medici de laborator, publicând şi “Metode de explorare în laborator, în bolile de sânge” (Ed. Medicală, 1959).

Boala, mult prea timpurie, nu l-a demobilizat. A continuat să muncească, aşa cum i-a învăţat şi pe alţii.

Pentru studenţi a publicat cursuri litografiate, a ţinut conferinţe, împărtăşindu-le dragostea sa pentru artă.

A mai publicat monografia “Tuberculoza pulmonară “(Editura UNSR Iaşi, 1948) şi “Nefrita şi boale de sânge”(Ed.Welther, Sibiu, 1947).

254

În clipe de răgaz a scris “Amintiri”, remarcabile prin talentul de povestitor şi fineţea observaţiei.

Pentru meritele sale i s-a acordat titlul de „medic emerit” (1954) şi „profesor emerit” (1962); a fost membru al societăţilor europene şi internaţionale de hematologie şi medicină internă.

Între anii 1942 – 1944 a îndeplinit funcţia de decan al Facultăţii de Medicină Iaşi.

La puţin timp de la împlinirea celor 70 de ani de viaţă, pe 31 ianuarie 1963, prof. Gh.Tudoranu se pierde în urma unui accident vascular cerebral.

M.D. Datcu

255

ALEXANDRU ŢUPA1886 – 1956

Spirit cercetător de înaltă autoritate şi memorabil om de catedră

Prof. Ţupa, elev al lui V. Babeş şi al lui Ghe.Marinescu, spirit cercetător de înaltă autoritate şi memorabil om de catedră, a constituit o figură centrală a învăţământului universitar din Iaşi.

Al. Ţupa s-a născut în 1886, la Dumbrăveni, jud. Botoşani. A urmat Liceul Laurian din Botoşani; a fost student al Facultăţii de Medicină din Bucureşti; şi-a luat doctoratul în 1918 la Iaşi. Alexandru Ţupa se distinge, de timpuriu, prin calităţi de cercetător şi prin erudiţie.

Ca student, a participat la campania din 1913 şi 1918 şi a colaborat la combaterea epidemiilor de gripă spaniolă şi de tifos exantematic, efectuând studii asupra acestor boli.

Între 1919 şi 1921, la Paris, lucrează în laboratorul celebrului histopatolog Nageotte.

Reîntors în ţară îl găsim la Institutul Cantacuzino şi ca şef de lucrări al prof. Gh. Marinescu, la Bucureşti, între 1921 şi 1924. În 1925 îşi reia studiile în Franţa, la Lyon, sub îndrumarea profesorului Policard, unde rămâne până în 1930.

Din 1930 până în 1956 a deţinut Catedra de Histologie a Facultăţii de Medicină din Iaşi, concomitent, între 1939 – 1941, suplinind şi Catedra de Anatomie Patologică.

Pe plan ştiinţific, Alex. Ţupa a contribuit la elucidarea unor importante aspecte privind modificarea tiroidei la alienaţi, citologia lichidului cefalo-rahidian în tifosul exantematic, microglia la omul normal şi în stare patologică etc. Lucrările sale referitoare la modificările structurilor nervoase din poliomielită sunt clasice, ca şi acelea referitoare la aparatul reticular al lui Golgi. A studiat, de asemenea, turbarea experimentală şi limfogranulomatoza.

Erudiţia sa şi un talent didactic remarcabil au făcut ca prof. Ţupa să se bucure de un deosebit prestigiu. Cursurile sale deveneau uneori

256

patetice, demonstrând o totală dăruire, identificarea cu ştiinţa pe care o profesa.

Profesorul Ţupa a fost, pentru multe generaţii de studenţi ai facultăţii şi mai apoi ai Institutului de Medicină, personificarea, la cel mai înalt grad, a simbolului adevăratului profesor universitar, studenţii descifrând totodată, în nucleul său intim, o inimă caldă, atentă şi înţelegătoare.

C. Romanescu

257

Consolidarea tradiţiei

259

LEON BALLIF1892 – 1967

Reprezentant de seamă al şcolii de psihiatrie ieşene

Leon Ballif provine dintr-o familie de origine franceză şi s-a născut în 1892 în judeţul Vaslui; dezvoltarea sa străbate în mod caracteristic perioadele evenimentelor din Primul Război Mondial, relaţiile sociale interbelice şi apoi ceea ce a urmat în perioadele de schimbare în raportul autoritar al societăţii noastre.

Absolvent al Liceului Naţional Iaşi, şi-a făcut studiile la Facultatea de Medicină, pe care o absolvă în 1918.

A fost intern şi extern al Spitalelor Sf. Spiridon din 1914 până în 1919 şi

devine apoi medic secundar în serviciile medicale ale acestor spitale până în anul 1922. Totodată a devenit prin concurs asistent la Laboratorul de Fiziologie Medicală devenind şef de lucrări definitiv la acest laborator din anul 1921 până în 1928.

Profilul şi opţiunea medicală şi clinică s-a făcut prin devenirea lui Leon Ballif ca medic secundar la Spitalul de boli mintale şi nervoase „Socola” începând cu 1922; în continuare a funcţionat ca şef de lucrări definitiv în Clinica Neuropsihiatrie din Iaşi.

Formaţia clinică, gândirea sa analitică susţinută de un amplu orizont de informaţie au putut fi probate prin prezentările şi cursurile susţinute cu o deosebită măiestrie, prin calitatea avută de conferenţiar de semiologie medicală (din 1930), iar în final prin deţinerea şi conducerea Catedrei de Psihiatrie din Iaşi, în 1933, la raportul deosebit de elogios întocmit de C.I. Parhon.

Însuşirea şi instruirea ca bază de analiză, observaţia şi experienşa în fiziologia medicală au dovedit o probitate analitică şi de examinare clinică pentru exerciţiul de atentă observaţie şi cercetare semiologică a patologiei umane generale.

Leon Ballif face parte din generaţia personalităţilor noastre de excepţie care au fundamentat direcţiile moderne şi banale ale psihopatologiei clinice experimentale şi relaţionale, ale neurofiziologiei

261

şi ale cercetărilor biologice şi terapeutice, ale endocrinologiei şi ale relaţiilor sale sistemice bio-medicale şi a celor de cronogeneză sau de patologie a vârstelor, din care se proiectează şi în perspectiva prezentului problematica mereu mai complexă a prevenirii şi asistenţei stării de sănătate a vieţii şi societăţii noastre.

Formarea unor contacte şi directa comunicare cu centre ştiinţifice, universitare şi medicale din lume şi îndeosebi din Europa, au dat impuls unor direcţii şi perspective de promovare a stării generale de asistenţă a populaţiei noastre, având contribuţii performante în unele discipline biomedicale la progresele moderne. Climatul de receptivitate şi disciplină medicală cu posibile mari depăşiri sau ordonate de noi perspective, oferă dimensiunea ce poate marca personalitatea de model şi referinţe în care se pot regăsi sursele, vocaţiile, dar şi împlinirile lui Leon Ballif.

În continuarea studiilor sale, în care de la început se fixează în cercetarea bolilor mentale şi nervoase, perfectează cunoştinţele sale de fiziologice medicală, iar apoi pentru studiul fiziologiei nervoase prin bursa acordată de Fundaţia Rockefeller în Anglia, la Oxford şi Cambridge, sub conducerea unor personalităţi cunoscute de mare prestigiu ştiinţific, cum au fost Sherrington, Langley şi Douglas.

Numirea lui C.I. Parhon prin concursul din 6 noiembrie 1912 la conducerea catedrei de „Boale mintale şi nervoase” de la Facultatea de Medicină din Iaşi devine, de fapt, însemnul Şcolii de Psihiatrie de la Socola. În acest climat de mari personalităţi s-a afirmat Leon Ballif, care s-a format, colaborat şi a condus cercetarea, asistenţa şi învăţământul de psihiatrie. Imediat instalării lui C.I. Parhon la „Socola” se poate constata în numerele Revistei Medico-Chirugicale din Iaşi o impresionantă succesiune de lucrări publicate, constituind contribuţii teoretice, lucrări de patologie experimentală şi cercetări clinice care ilustrează o efervescenţă a activităţii medicale şi ştiinţifice din spital. Originalitatea creativă de exigentă şi riguroasă cercetare fundamentală a progreselor biologiei moderne a difuzat spre noi direcţii ale psiho-endocrino- şi neuropatologiei, la interferenţe şi colaborări cuprinse într-o amplă cazuistică de studii şi cercetări medicale.

Rezultatele acestei activităţi cu distinse şi bine cunoscute valori confirmate prin academii, congrese şi publicaţii din toată lumea ştiinţifică au făcut să asistăm, la 9 noiembrie 1919, la înfiinţarea Societăţii de Neurologie, Psihiatrie şi Psihologie sub conducerea şi iniţiativa lui C. I. Parhon. Societatea ştiinţifică astfel înfiinţată a organizat între 1920-1939 un număr de 18 congrese naţionale care au avut loc în oraşele şi centrele universitare din întreaga ţară.

262

Buletinul Societăţii, redactat în limba franceză, a apărut cu regularitate până la ultima sa ediţie în 1946. Redacţia acestui buletin a funcţionat la Spitalul „Socola”, iar funcţia de secretar general i-a fost încredinţată lui Leon Ballif, care ulterior a avut şi calitatea de preşedinte.

Leon Ballif a continuat să conducă aceste relaţii de colaborare şi cercetare, de menţinere şi dezvoltare ale Buletinului Societăţii de Neurologie, Psihiatrie, Endocrinologie. A făcut parte din conducerea Spitalului „Socola”, ca medic primar director al acestui spital, din anul 1928 până în 1951.

Autoritatea ştiinţifică a lui Leon Ballif s-a distins prin spiritul sobru şi generos de deschidere către informarea şi cercetarea noului în medicină, ceea ce a îndreptăţit alegerea sa ca preşedinte al Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi în repetate rânduri, în 1933, 1935, 1937 şi apoi în 1939. Astfel, o veritabilă şcoală de psihiatrie s-a putut edifica numai prin ascendentul unor personalităţi creative, ce au cultivat cu stima şi ţinuta lor colaboratorii lor valoroşi, cu o generozitate ce l-a ajutat şi susţinut moral şi material în afirmarea şi ascensiunea lui medicală şi ştiinţifică. Este bine cunoscută asigurarea medicală şi materială ce a fost acordată la generaţii de studenţii, interni sau secundari care s-au format în serviciile Spitalului Socola, din care, prin sprijinul şi îndrumarea lui Leon Ballif, au promovat apoi în evoluţia lor medicală sau ştiinţifică şi în învăţământul universitar.

Opera lui Leon Ballif rămâne, cu siguranţă, un model de referinţă, de atitudine şi conduită faţă de bolnavi şi colaboratorii săi prin fermele sale convingeri umane şi civice. Opera şi contribuţia sa cuprinde şi ampla dimensiune a cercetărilor biomedicale în patologia clinică şi experimentală a psihiatriei, neurologiei, endocrinologiei, studii şi cercetări de malarioterapie, cercetări de fiziologie şi neurofiziologie, de igienă mentală şi prevenţie a bolilor psihice, înfiinţarea şi extinderea unor secţii şi servicii de psihiatrie, participări la Congrese medicale din ţară şi în străinătate. Are deosebitul merit de a asigura şi dezvolta Buletinul de Neurologie, Psihiatrie, Endocrinologie sub îngrijirea şi funcţionarea sa la „Socola”.

Astfel, contribuţia lui Leon Ballif poate exemplifica multiple referinţe semnificative pentru starea de sănătate a timpului şi mişcarea bolnavilor cu mereu necesara asigurare a formelor de asistenţă psihiatrică. Iată, de exemplu, cum este cercetată morbiditatea prin boli psihice, în lucrarea „Mişcarea bolnavilor în spitalul Socola în perioada 1925”, din care reţinem analiza a 488 bolnavi internaţi în spital pentru prima dată în următoarea configuraţie: demenţa precoce 18% cazuri, epilepsiile 10% şi urmează în limite apropiate psihozele pelagroase 9,5%,

263

P.G.P. 9%, confuzia mentală 9%, encefalita letargică cu aceeaşi limită (9%) şi apoi urmează în descreştere statistică, debilitate mentală, melancolie, demenţele senile, psihozele maniaco-depresive. Această cercetare prin criteriile clinico-etiopatologice exprimă evident potenţialul şi riscul morbidităţii prin carenţe nutritive, toxice şi infecţioase.

Pelagra şi psihozele pelagroase sunt cercetate de Leon Ballif în numeroase lucrări în 1926, 1928, 1932 (Bul. Soc. Neurol. Psih.) cu cercetări şi contribuţii până în 1947 şi cu prilejul unor rapoarte şi intervenţii de asistenţă medico-socială psihiatrică.

Leon Ballif a fost reprezentantul unei şcoli medicale de psihiatrie şi în această calitate a susţinut la Primul Congres Internaţional de Igienă Mentală de la Washington (1930) un raport intitulat „Igiena mentală în România”, cu intervenţii repetate şi consemnate în volumul publicat cu această împrejurare.

Leon Ballif a instituit şi educat obiectivitatea ştiinţifică şi evaluarea critică a cercetării ce aparţin informaţiilor şi progresului medical. A colaborat cu personalităţi de prestigiu ca C. Bacaloglu, M. Balan, I. Bălteanu, M. Ciucă, C. I. Parhon, G. Tudoranu, Zoe Caraman, Marie Briese, ca şi cu foarte numeroşi colaboratori care l-au onorat sub îndrumarea lui la studiile şi cercetările medicale sau la îndrumarea unor teze de doctorat.

Cu aceste câteva opinii, apare pentru noi vocaţia permanentă a profesorului Leon Ballif pentru dezvoltarea şcolii de psihiatrie de la „Socola” şi promovarea ei în relaţiile medicale ale lumii noastre contemporane.

V. Chiriţă

264

GHEORGHE BĂDĂRĂU1915 – 1992

Personalitate marcantă a şcolii româneşti de cardiologie

Profesor dr. doc. Gheorghe Bădărău este merituos continuator pe tărâm cardiologic al profesorului Ion Enescu, unanim apreciat de către specialişti în ţară şi peste hotare. Are meriul în calitate de distins dascăl şi conducător al Clinicii a III-a Medicale, de a fi desfăşurat pe durata a mai multor decenii o prolifică activitate de cercetare ştiinţifică şi de instruire a numeroase generaţii de studenţi şi medici.

Născut la 15 iulie 1915, într-o distinsă familie de intelectuali ieşeni, tatăl său, prof. Theodor Bădărău fiind

binecunoscut autor de manuale şcolare şi, timp de decenii, director al Liceului Internat din Iaşi.

După strălucitele studii la Liceul Internat şi Facultatea de Medicină a Universităţii din Iaşi, Gh.Bădărău devine extern şi intern al Spitalelor din Iaşi, apoi preparator prin concurs la Clinica a III-a Medicală, străbătând ulterior toate treptele carierei universitare şi spitaliceşti, până la titlul de profesor şef de clinică, post pe care îl va ocupa la retragerea în 1962 a profesorului Ion Enescu, al cărui colaborator apropiat şi fidel a fost.

Dotat cu excepţionale calităţi de medic, profesor şi cercetător, sfidând diletantismul şi inspirând energii potenţiale, s-a remarcat prin studii de o deosebită valoare în domeniul electrocardiografiei, vectocardiografiei, dinamicii cardiace, fonomecanocardiografiei şi explorărilor electrice endocavitare.

Ca o recunoaştere a acestei bogate activităţi ştiinţifice, a fost ales membru al Academiei de Ştiinţe Medicale, precum şi membru al Societăţii Franceze de Cardiologie, al Societăţii Internaţionale de Cardiologie şi al Societăţii Internaţionale de Medicină Internă.

Ca ilustrul său predecesor, profesorul Gheorghe Bădărău a format un număr impresionant de specialişti la cursurile postuniversitare de cardiologie şi electrocardiografie.

265

Medic plin de omenie şi de ireproşabilă probitate, a constituit un veritabil model de comportare în viaţă; ca şef de şcoală, a ştiut să imprime colectivului clinicii o atmosferă de emulaţie, prietenie şi colaborare, atmosferă indispensabilă marii performanţe.

În calitate de preşedinte al Societăţii de Cardiologie şi Medicină Internă din Iaşi, s-a dovedit un veritabil animator al vieţii ştiinţifice medicale. A condus cu tact, competenţă şi generozitate Societatea de Medici şi Naturalişti din Iaşi timp de 8 ani, în calitate de preşedinte, găsind totdeauna cele mai demne repere morale în dirijarea acesteia; a fost ales ulterior preşedinte de onoare al acestei vechi societăţi ştiinţifice.

S-a remarcat printr-o participare susţinută la congresele internaţionale de cardiologie sau cu profil mai larg, cu lucrări valoroase, rezultat al unor investigaţii realizate complex şi cu o metodologie modernă. În acest sens consemnăm participarea prof.dr.Gh.Bădărău la congrese de importanţă deosebită, structurate tematic pe domeniul cardiologiei, al bolilor cardiovasculare, cum sunt cele de la Philadelphia, Stockholm, Budva-Milocer, Praga.

Ca o recunoştere a experienţei sale didactice şi ştiinţifice, prof.dr.Gh.Bădărău a fost invitat şi a realizat unele schimburi de experienţă cu clinici şi institute de cardiologie; astfel, în 1972 a ţinut conferinţe ştiinţifice la Cairo, în cadrul Institutului de Cardiologie unde a prezentat: „Quelques remarques sur les possibilités et les limites des méthodes d’évaluation de la dynamique du ventricule droit dans les bronchopneumopathies chroniques”, temă care s-a bucurat de un interes deosebit în rândurile specialiştilor.

Totodată prof.dr.Gh.Bădărău aduce o contribuţie la afirmarea şcolii medicale ieşene prin publicarea unor studii şi lucrări în revistele de specialitate de peste hotare. În acest sens menţionăm selectiv publicarea următoarelor lucrări: “Recherhes phonocardiographies sur les bruits d’origine auriculaire dans la dissociation auriculo-ventriculaire complète” (Budva-Milocer, 1957) şi “Recherches phonocardiographiques sur les bruits systoliques dans la dissociation auriculo-ventriculaire complète” (Stockholm, 1958).

Activitatea ştiinţifică realizată pe plan naţional, precum şi prezenţa la manifestările internaţionale de specialitate l-au recomandat pentru alegerea sa în calitate de membru corespondent al Societăţii de Cardiologie a Franţei.

În calitate de membru în Comitetul de conducere al Societăţii de Cardiologie din România şi de preşedinte al Filialei Iaşi a Societăţii de Medici şi Naturalişti, prof.dr. Gh.Bădărău are o contribuţie substanţială la

266

buna desfăşurare a unor manifestări ştiinţifice organizate în ţara noastră în colaborare cu unele societăţi de peste hotare.

Intelectual de o înaltă ţinută, posesor al unei formaţii biologice şi medicale de excepţie şi al unei vaste culturi generale, prof. dr.Gh.Bădărău s-a impus în întreaga viaţă medicală şi culturală a Iaşiului, dovedind o fantastică încredere în forţa spiritului şi a culturii.

În semn de preţuire pentru contribuţia valoroasă adusă la patrimoniul ştiinţelor medicale i-a fost conferit, în 1965, titlul de membru al Academiei de Ştiinţe Medicale.

A. Cosovanu

267

DUMITRU BRĂNIŞTEANU1904 – 1980

Autor al primului curs de farmacologie din ţară

Prof. dr. Dumitru Brănişteanu şi-a identificat viaţa cu profesia de medic şi cadru didactic al învăţământului medical ieşean.

S-a născut la 24 septembrie 1904 în Dorohoi, judeţul Botoşani.

A urmat şcoala primară în localitatea natală şi Liceul Militar „G.V. Macarovici” din Iaşi.

În perioada 1923 - 1929 a frecventat cursurile Facultăţii de Medicină din Iaşi, obţinând titlul de doctor în medicină şi chirurgie, în 1929.

Încă din anii studenţiei a fost numit asistent suplinitor la Laboratorul de Anatomie Topografică al Facultăţii de Medicină Iaşi (1926-1928). A funcţionat ca asistent la acelaşi laborator (1928-1930) şi la Clinica terapeutică, Facultatea de Medicină Iaşi (1930 -. 1932).

A fost promovat şef de lucrări (1932-1934) la aceeaşi clinică, conferenţiar (1934-1942) la Disciplina „Dietetică şi tratamentul bolilor de nutriţie” de la Facultatea de Medicină Iaşi, profesor suplinitor (1942-1943) la Clinica Medicală Semiologică a Facultăţii de Medicină şi profesor titular (1943-1952) de farmacologie la aceeaşi facultate.

A fost şeful Catedrei de Farmacologie a Facultăţii de Medicină din Iaşi (1943-1952).

În paralel cu activitatea didactică a obţinut gradele medicale: extern (1925-1926), prin concurs, la Spitalul Sf. Spiridon Iaşi, Clinica Chirurgicală condusă de prof. dr. Paul Anghel, apoi la Clinica Terapeutică (1926-1927), condusă de prof.dr. Ioan Enescu.

După obţinerea titlului de medic primar (1938) a preluat conducerea Serviciului de consultaţii de Medicină Internă a Spitalului Sf. Spiridon Iaşi, până în 1945.

Pedagog talentat care a format numeroase generaţii de specialişti, profesorul Dumitru Brănişteanu a manifestat un desăvârşit respect şi înţelegere faţă de omul aflat în suferinţă.

268

În sprijinul procesului de învăţământ a elaborat primul curs de farmacologie din ţară, în mai multe ediţii (1946, 1947, 1948 şi 1952) şi un Tratat de Medicină Internă şi Terapeutică.

A fost partizanul unor metode şi tehnici moderne de diagnostic şi tratament ca radiologia, rectoscopia şi gastroscopia. S-a străduit continuu să dezvolte Laboratorul de farmacologie, astfel ca activitatea didactică şi de cercetare să se desfăşoare în condiţii materiale optime.

Concomitent cu activitatea didactică desfăşurată timp de aproape trei decenii, prof.dr. Dumitru Brănişteanu a depus şi o susţinută activitate de cercetare, materializată în circa 70 de lucrări ştiinţifice, publicate în presa medicală din ţară şi străinătate.

A efectuat specializări în străinătate în domeniul radiologiei şi bolilor interne la Berlin, Viena şi Paris.

Ca o recunoaştere a meritelor sale în activitatea didactică şi ştiinţifică a fost ales membru al Societăţii de Medici şi Naturalişti Iaşi, din anul 1929 şi membru al Societăţii de Gastroenterologie din Bruxelles din anul 1937.

A fost o victimă a regimului comunist, fiind îndepărtat din activitatea didactică de la Institutul de Medicină şi Farmacie Iaşi, în anul 1954.

A rămas ca un om de valoare distins şi discret, cu care viaţa nu a fost prea generoasă. Medic cu o bogată activitate profesională a fost medicul domeniilor regale de la Stâna Poieni, al Mitropoliei şi al Băncii Naţionale.

Profesorul universitar doctor Dumitru Brănişteanu a trecut în nefiinţă la 6 iunie 1980 şi a fost înmormântat la cimitirul Eternitatea din Iaşi.

I. Timofte

269

NICOLAE BUMBĂCESCU1904 – 1972

Creatorul, organizatorul şi părintele reţelei antituberculoase din Moldova

Prof. Dr. Doc. Nicolae Bumbăcescu s-a născut la 7 mai 1904 în comuna Botoşeşti-Paia, jud.Dolj. A urmat liceul la Craiova şi Lugoj, iar Facultatea de mmedicină la Cluj, pe care a absolvit-o în 1933.

Cariera didactică a început-o la Cluj ca asistent suplinitor la Institutul de Anatomie Descriptivă, după care a trecut ca asistent la Institutul de Patologie Generală şi Experimentală, iar din l936 asistent la Clinica Medicală condusă de prof.dr. Iuliu Haţeganu la Secţia de boli pulmonare, unde

ulterior a fost promovat ca şef de lucrări. In perioada în care Ardealul a fost cedat Ungariei, a fost medic şef al Secţiei de boli pulmonare al Spitalului Militar Sibiu. După reîntoarcerea la Cluj a fost concomitent şi medic primar la Dispensarul studenţesc şi medic şef la Centrul RF Cluj.

Ca urmare a reformei învăţământului românesc din 1948, la 1 ianuarie 1949 a fost numit profesor de ftiziologie la Institutul de Medicină şi Farmacie din Iaşi – nou înfiinţat şi în acelaşi timp director al Filialei Iaşi a Institutului de Ftiziologie din Bucureşti. A ocupat, de asemenea posturile de medic primar şi şef de secţie la Spitalul Clinic de Ftiziologie din Iaşi.

În această cvadruplă funcţie – de profesor, de director de filială, de medic primar şi şef de secţie –, prof. dr. N. Bumbăcescu a desfăşurat timp de 23 de ani o prodigioasă activitate didactică şi profesională în Iaşi şi în întreaga Moldovă.

Înzestrat cu o putere de muncă remarcabilă, ordonat, entuziast şi meticulos în tot ce făcea, prof. dr. N. Bumbăcescu s-a dăruit muncii de combatere a tuberculozei şi este, desigur, creatorul, organizatorul şi părintele reţelei şi a întregii activităţi antituberculoase din Moldova.

Imediat după venirea sa la Iaşi, în condiţiile grele şi lipsurile mari de după război, a reuşit datorită calităţilor sale deosebite să organizeze în

270

scurt timp clinica şi spitalul şi să le doteze cu laboratoare de radiologie, bronhologie, anatomo-patologică, bacteriologie, hematologie, chimie, explorări funcţionale, cultură fizică medicală, foto şi un mic muzeu de piese operatorii, cum nici o altă clinică din Iaşi nu avea, care au permis imediat o activitate medicală de prestigiu. Astfel, clinica s-a remarcat şi s-a impus repede în lumea medicală ieşeană şi din ţară, ca un colectiv valoros, competent şi respectat.

Pasul următor a fost organizarea fişierului alfabetic şi pe probleme al foilor de observaţie şi radiografiilor bolnavilor internaţi sau celor cu situaţii deosebite examinaţi în ambulator, care a constituit tezaurului cu ajutorul căruia s-a desfăşurat apoi o deosebit de bogată şi valoroasă activitate ştiinţifică. Acest fişier – probabil primul de acest gen din ţară, a fost apoi copiat de foarte multe servicii din Iaşi şi din ţară.

Activitatea la patul bolnavului era permanent şi riguros controlată, ca şi pregătirea profesională a medicilor cărora li se cerea să consulte cu regularitate revistele şi cărţile de specialitate noi apărute. In fiecare zi la raportul de gardă se făcea câte o recenzie, iar o dată pe săptămână o şedinţă de referate şi prezentări de cazuri.

Nu poate fi trecută cu vederea eleganţa cu care Prof. Bumbăcescu îşi informa pe orice coleg care îngrijea un pacient examinat de el, despre părerile domniei sale, despre ce s-ar putea face mai bine pentru pacient. Au fost adevărate dovezi de etică medicală, de colegialitate şi respect faţă de colaboratorii săi, pentru care a constituit un model deosebit.

Cercetarea ştiinţifică a fost o preocupare primordială a prof. Bumbăcescu. Toate temele importante legate de tuberculoză şi combaterea ei, ca şi celelalte boli pulmonare au constituit subiectele a sute de lucrări efectuate de el şi colectivul spitalului, prezentate la congrese şi simpozioane naţionale şi internaţionale sau la şedinţele Societăţii de Ştiinţe Medicale şi sigur peste 200 dintre acestea au fost publicate.

Datorită muncii neobosite a prof.dr. N.Bumbăcescu, Secţia de ftiziologie a Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi a fost singura secţie a societăţii care şi-a ţinut cu regularitate, lună de lună, şedinţele de comunicări (a doua joi din lună). La acestea participau foarte mulţi ftiziologi din Moldova care veneau special de la distanţă cu trenul sau cu microbuze (Bisericani şi Bârnova).

Spirit analitic, avea o preocupare deosebită pentru frază, stil clar şi concis. Controla şi corecta cu minuţiozitate toate lucrările colegilor, nu numai conţinutul ştiinţific, dar mai ales ca mod de prezentare şi claritate a textului.

271

Dintre lucrările efectuate în serviciu, peste 20 de au avut ca temă subiecte tratate şi prezentate pentru prima oară în România sau chiar în Europa, ceea ce demonstrează nivelul ridicat profesional al colectivului de medici pe care-l conducea.

Prof. Bumbăcescu a suporavegheat şi îndrumat tehnic şi organizatoric, prin deplasări regulate lunare (avea la dispoziţie un autoturism Skoda repartizat în acest scop) toate unităţile antituberculoase din Moldova şi a controlat în munca de cercetare ştiinţifica medicii din reţeaua de specialitate din Moldova (Bisericani, Bârnova, Deleni, Solca, Vaslui, Botoşani, Suceava, etc.), pe care i-a ajutat efectiv la redactarea lucrărilor şi care veneau în număr mare la toate şedinţele societăţii. Au fost astfel prezentate în acest cadru peste 100 lucrări efectuate în unităţile respective din Moldova.

Prof. Bumbăcescu a organizat la Iaşi numeroase manifestări ştiinţifice de interes naţional, cu participarea tuturor specialiştilor de marcă din ţară, cum ar fi: Zilele de Ftiziologie (1952), Conferinţa Naţională de Ftiziopediatrie (1955), Cancerul bronho-pulmonar (1958), Tratamentul tuberculozei pulmonare (1960), Tratamentul tuberculozei infantile (1961), Sechelele tuberculozei postprimare (1968), Supuraţiile pulmonare (1966), Opacităţile rotunde pulmonare (1970), Sarcoidoza şi altele.

Prof. N. Bumbăcescu a contribuit substanţial şi la redactarea Cursului de ftiziologie pentru studenţi (1959) şi la redactarea unor manuale de ftiziologie (1952, 1965, 1966), volume ca „Tuberculoza” (1957), „Probleme de patologia aparatului respirator” (1958), demonstraţii practice (1968) şi deasemenea la specializarea şi perfecţionarea câtorva generaţii de ftiziologi.

Începuturile activităţii chirurgicale în Spitalul Clinic de Ftiziologie din Iaşi sunt legate, de asemenea, de numele prof. Bumbăceascu, care a efectuat primele intervenţii de chirurgie toracică la Iaşi: operaţii Jacobeus de secţionare de bride pleurale, la bolnavii cu pneumotorax endopleural, toracoplastii, extrapleurale, oleotoraxuri. Iniţial operaţiile s-au făcut la Secţia a II-a Paşcanu, apoi secţia de chirurgie s-a mutat la Secţia I-a.

Din 1955, prin venirea ca şef de secţie chirurgie toracică a dr. Todică Kirileanu, un experimentat chirurg, de la Sanatoriul Bisericani, ca şi a primilor secundari în specialitate (Dr. D.Gh. Finichiu şi C. Panaite), gama intervenţiilor s-a lărgit foarte mult prin efectuarea de exereze pulmonare, extra-musculo-periostale blocate cu bile de celuloid. În 1960 dr. Kirileanu s-a întors la Bisericani din motive personale.

272

La Sanatoriul Solca, unde, de asemenea, exista o secţie de chirurgie toracică, dr. Constantinescu efectua extramusculo-periostale pe care le bloca cu mănuşi de cauciuc chirurgicale, care ulterior se scoteau ca şi bilele de celuloid. Ambele metode au fost ulterior abandonate din cauza complicaţiilor.

Calitatea şi volumul activităţilor chirurgicale a crescut odată cu venirea, în 1960, ca şef de secţie a dr. Burlea Alexandru, chirurg talentat, experimentat şi cu mare abilitate manuală, perioadă în care secţia de chirurgie de la Iaşi a fost unanim cotată şi recunoscută ca a doua ca importanţă după cea din Bucureşti.

În toamna anului1966, dr. Al. Burlea s-a mutat la Sanatoriul Bârnova. Din 1967 intervenţiile chirurgicale au fost făcute de prof. Diaconescu de la Clinica a III-a Chirurgie şi Prof. Chipail, care după ieşirea sa la pensie de la catedră s-a angajat cu ½ normă ca medic primar în spitalul nostru. În 1981 a venit în spital dr. Fănică Răutu.

Prof. N. Bumbăcescu a fost unul din cei mai activi membri ai Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi, iar ca membru în Colegiul de redacţie al Revistei Medico–Chirurgicale, un neobosit şi entuziast susţinător al acesteia. Şi-a luat pe umeri, exclusiv, cea mai spinoasă problemă a revistei – abonamentele, care erau atunci singura sursă de fonduri băneşti cu care revista putea apare. În perioada grea a anilor 1950 – 1960, când multe reviste din ţară şi-au încetat apariţia sau apăreau cu întârzieri de 6-10 luni, Revista Medico-Chirurgicală a supravieţuit şi a apărut aproape regulat, în condiţii grafice deosebite pentru acele timpuri, numai datorită muncii neobosite şi devotamentului prof. Bumbăcescu. El a trimis medicilor şi instituţiilor medicale din ţară mii de scrisori şi adrese, scrise personal, prin care solicita cu eleganţă efectuarea de abonamente. Aşa cum scria undeva prof. Gh. Popovici, pe atunci secretar de redacţie al revistei „... Domnia sa a cheltuit o energie ce nu poate fi cu nimic măsurată şi cu atât mai mult răsplătită”.

Pentru meritele sale deosebite i s-au acordat titlurile de doctor în ştiinţe medicale, docent şi medic emerit, a fost distins cu numeroase ordine şi medalii, a fost membru al Uniunii de Ştiinţe Medicale din România, al Uniunii Medicale Balcanice, al Societăţii Franceze de Ftziologie şi al Uniunii Internaţionale contra Tuberculozei, al Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi.

A trecut în lumea drepţilor la 12.februarie.1972 în urma unui tragic şi stupid accident de maşină.

Tr. Mihăescu

273

ASIA CHIPAIL1913 - 2001

Şefa Clinicii I Pediatrie în perioada 1963-1975

Prof. dr. Asia Chipail este una dintre figurile cele mai reprezentative ale medicinii ieşene. Trecerea în nefiinţă a conf. dr. Titus Mărculesu a impus la conducerea Clinicii I Pediatrie pe dr. Asia Chipail – născută în 1913.

După absolvirea Liceului „Oltea Doamna”, începe cursurile Facultăţii de Medicină şi ajunge extern prin concurs al Epitropiei Spitalului Sfântul Spiridon Iaşi. Este absolventă a Facultăţii de Medicină din Bucureşti (1939) unde rămâne prin concurs intern la Eforia Spitalelor Civile

din Bucureşti. Formarea ca medic este influenţată puternic de marile personalităţi ale vieţii medicale româneşti cu care a colaborat: prof. Dr. Gh. Lupu, conf. Dr. A. Stroe, prof. Dr. Alfred Russescu, prof. Dr. I. Enescu.

În iunie 1945 devine prepreparator la Clinica Infantilă la Facultatea de Medicină din Iaşi şi medic secundar, prin concurs, în serviciul de Boli Contagioase condus de prof. Dr. Maria Franche, participînd activ la combaterea teribilei epidemii de tifos exantematic din acel an. Acestă perioadă petrecută în Spitalul de Izolare şi-a pus amprenta pe conduita medicală ulterioară, resimţită de tinerii colaboratori de mai târziu, cărora le-a transmis necesitatea aplicării măsurilor epidemiologice în serviciile de pediatrie.

A obţinut gradele didactice de medic consultant şi apoi de medic primar în Spitalul Clinic de Copii, fiind colaboratorul cel mai apropiat al Conf. Dr. Titus Mărculescu, figură marcantă a pediatriei ieşene.

Parcurge toate gradele universitare: asistent, şef de lucrări, conferenţiar şi profesor şi obţine titlul de Doctor în Medicină în 1967, şi doctor docent în 1972. Devine şefa Clinicii I Pediatrie (1963) şi şef al Catedrei de Pediatrie pe care le conduce până în 1975.

Clinica a cărei conducere o preia, trebuia organizată pentru a face faţă noilor cerinţe ale asistenţei medicale şi activităţii didactice. prof. Dr.

274

Asia Chipail a intuit rolul important al laboratorului în cercetarea ştiinţifică, precum şi în acurateţea diagnosticului clinic.

Prof. Dr. Asia Chipail a orientat cercetarea ştiinţifică în domeniile prioritare din acea vreme: problemele de nutriţie şi patologie digestivă, urgenţele pediatrice, studiul sindromului de coagulare intravasculară. Aceste teme majore de cercetare, concretizate în lucrări ştiinţifice, au permis prezentarea lor la congrese internaţionale (Paris, Viena, Műnchen, Montpellier, Barcelona, Istanbul şi Cairo).

O recunoaştere a personalităţii prof. dr. Asia Chipail a constituit-o vizitarea clinicii - lucru neobişnuit pentru acele vremuri – de către profesorii R. Debre şi R. Jean (Montpellier), figuri marcante ale pediatriei franceze. Prof. Dr. Asia Chipail a adus o contribuţie importantă la identificarea unor etiologii particulare în patologia pediatrică. Studiul princeps la noi în ţară a fost pneumonia cu Pneumocystis Carinii.

Remarcînd ponderea bolilor cronice în patologia pediatrică, a dirijat şi preocupările colectivului spre cercetarea unor noi domenii mai puţin abordate la noi în ţară şi chiar în străinătate. S-a început, astfel, cercetarea hipertensiunii arteriale la copil (tema continuată şi concretizată în două teze de doctorat de către colaboratorii săi), studiul trigliceridelor la sugarii eutrofici şi distrofici, a profilaxiei primare în reumatismul articular acut, precum şi a imunodeficienţei câştigate. O consecinţă directă a acestor cercetări a fost elaborarea unor atitudini terapeutice comune, aplicate atît în Clinica I Pediatrie, cît şi în alte unităţi spitaliceşti din Moldova. Asfel, prin aceste atitudini terapeutice, cât şi prin deplasări în aceste unităţi, prin cursuri postuniversitare şi în calitate de conducător de doctorat, prof.dr. Asia Chipail are o contribuţie fundamentală la ridicarea nivelului profesional medical de pe teritoriul Moldovei. Prin aceste eforturi deosebite ale prof. dr. Asia Chipail şi ale colectivului de medici pe care l-a condus, Şcoala de Pediatrie Ieşeană şi-a cîştigat respectul întregii ţări.

Prof. dr. Asia Chipail rămâne în memoria colaboratorilor ca un model al medicului riguros şi exigent cu el însuşi, devotat până la sacrificiu copilului bolnav şi al omului onest, tributar cuvîntului şi principiilor sale, pe care nu le-a schimbat în funcţie de vremuri sau în folos personal.

Prof. dr. Asia Chipail a fost membru al Societăţii Medicale Balcanice, membru fondator al Colegiului Internaţional al Pediatrilor, membru al Asociaţiei Pediatrilor de limbă franceză şi Membru corespondent al Societăţii Franceze de Pediatrie.

I. Tansanu

275

ZENAIDA COJOCARU1923 – 1988

Cercetător şi dascăl în domeniul Chimiei Farmaceutice

S-a născut la 13 noiembrie 1923 la Bălţi - Basarabia. A absolvit Liceul “Notre Dame de Sion” la Iaşi, în 1942. În perioada 1949-1953 a urmat cursurile Facultăţii de Farmacie din Cluj-Napoca. Şi-a început activitatea ca farmacist la Farmacia Policlinicii de Copii din Cluj (1953–1954). În anul 1954 a început cariera universitară, ca preparator la Disciplina de Chimie Farmaceutică a Facultăţii de Farmacie Cluj-Napoca (1954-1955), apoi asistent (1955-1968), şef de lucrări (1968-1970) la aceeaşi disciplină. În anul 1970 a ocupat postul de conferenţiar la Disciplina de

Chimie Farmaceutică a Facultăţii de Farmacie Tg. Mureş, iar în 1973 postul de profesor titular la Disciplina de Chimie Farmaceutică a Facultăţii de Farmacie Iaşi; în 1985 a devenit profesor consultant. A încetat din viaţă la 14 iulie 1988.

Se spune că rămâne în stadiul de copil acela care nu şi-a cunoscut înaintaşii.

Să încercăm, aşadar, să dovedim un grad de maturitate şi să readucem în prim-planul memoriei pe cea care a fost profesor doctor Zenaida Cojocaru.

S-a născut la Bălţi – Basarabia, la 13 noiembrie 1923. Considera, că cifra 13 îi poartă noroc. Uneori, în cercul restrâns al celor apropiaţi, obişnuia să spună că este o "broscuţă" din Bălţi care a ajuns profesor universitar.

A absolvit liceul la Iaşi, în anul 1942. În perioada 1949-1953 a urmat cursurile Facultăţii de Farmacie din Cluj-Napoca. Din primii ani s-a remarcat prin deosebita capacitate de muncă şi de gândire, devenind unul dintre cei mai apreciaţi studenţi ai facultăţii, astfel încât, la absolvire în 1953, i s-a conferit diploma de merit pentru rezultate remarcabile pe toată perioada studiilor.

276

Şi-a început ucenicia de farmacist în cadrul Farmaciei Policlinicii de Copii din Cluj, unde a funcţionat 1 an şi 6 luni, după care a optat pentru cariera didactică. Calităţile de pedagog şi pasiunea pentru ştiinţele farmaceutice i-au asigurat parcurgerea cu succes a tuturor treptelor ierarhiei universitare.

Pentru început a fost preparator la Disciplina de Chimie Farmaceutică la Facultatea de Farmacie Cluj-Napoca, apoi asistent şi şef de lucrări la aceeaşi disciplină. În aceeaşi perioadă, a mai funcţionat ca asistent la Disciplina de Chimie Organică şi la cea de Organizare a Ocrotirii Sănătăţii.

O regăsim apoi conferenţiar la Disciplina de Chimie Farmaceutică a Facultăţii de Farmacie Tg. Mureş (1970-1973), după care a ocupat postul de profesor titular al Disciplinei de Chimie Farmaceutică a Facultăţii de Farmacie de la IMF Iaşi (1973-1985).

În 1969, Comisia Superioară de Diplome îi conferă titlul ştiinţific de “doctor în Farmacie”, în urma susţinerii tezei de doctorat intitulată "Contribuţii la studiul unor derivaţi ai 1,3,4-oxadiazolului, cu eventuală activitate biologică", realizată sub conducerea renumitului profesor doctor docent Ion Simiti.

Pe toate treptele carierei universitare s-a remarcat prin hotărârea şi perseverenţa în muncă, prin pregătirea profesională deosebită, ca şi prin seriozitatea cu care a abordat pregătirea, formarea şi educarea studenţilor farmacişti. A contribuit la asigurarea desfăşurării lucrărilor practice în cele mai bune condiţii, preocupându-se de îmbunătăţirea continuă a conţinutului acestora. A venit în sprijinul bunei pregătiri a studenţilor prin elaborarea unor caiete de lucrări practice de chimie farmaceutică, în multe ediţii, litografiate la Cluj, Tg. Mureş şi Iaşi, şi a unor volume de curs destinate anilor III şi IV Farmacie.

Se preocupa ca prelegerile ţinute în faţa studenţilor să aibă un conţinut ştiinţific corespunzător şi orientare modernă, riguros fundamentate din punct de vedere chimic, biochimic, fiziologic şi farmacologic.

Era mereu în preajma studenţilor, manifestând o grijă permanentă şi deosebită pentru pregătirea lor profesională şi pentru viaţă, fie la lucrări practice, fie la stagii de practică în farmacie, fie ca director educativ la cămin. S-a străduit de fiecare dată să dezvolte la studenţi simţul datoriei, interesul pentru nou, corectitudinea, combativitatea, disciplina, ordinea. Le cerea efort, muncă, conştiinciozitate, seriozitate, criterii pe care, ea însăşi, le-a urmat în activitatea proprie.

277

A îndrumat numeroşi studenţi în elaborarea lucrărilor de diplomă şi a condus cercuri ştiinţifice studenţeşti, în cadrul cărora studenţii deprindeau rigorile experimentului.

Era cunoscută de studenţi şi de colegi ca un om energic, dinamic, totdeauna darnic cu informaţiile; dotată cu o memorie uimitoare, împărtăşea cu generozitate şi competenţă din experienţa şi cunoştinţele sale de specialitate tuturor celor preocupaţi de formarea lor profesională şi pentru viaţă. În paralel cu activitatea didactică şi instructiv-educativă, profesor Zenaida Cojocaru a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. A deprins încă de la începuturile uceniciei universitare corectitudinea, disciplina şi perseverenţa, atât de importante pentru cercetarea ştiinţifică.

Dotată cu aptitudini de cercetător, şi-a orientat activitatea ştiinţifică în domeniul chimiei farmaceutice - sinteza, studiul fizico-chimic şi testarea activităţii biologice ale unor noi compuşi. S-a preocupat de sinteza a numeroase substanţe cu acţiune potenţial citostatică, antimicrobiană, antitrichomoniazică, antifungică, coleretică şi colagogă, antiinflamatorie, cu acţiune asupra sistemului nervos central etc. Cercetările abordate de profesor Zenaida Cojocaru au vizat, în special, compuşii heterociclici cu azot, penta- şi hexa-atomici, din seria 1,3,4-oxadiazolului, 3,5-dimetil-pirazolului, -piridonei, tiazolului. O pondere aparte în cadrul acestei activităţi o deţin cercetările privind obţinerea intermediarilor necesari sintetizării acestor heterocicli.

A realizat o metodă originală de obţinere a unor N-acil-derivaţi prin transacilarea unor 1-acil-3,5-dimetilpirazoli asupra unor amine, hidrazide, tiosemicarbazide, metodă ce a permis obţinerea unor intermediari necesari sintezei compuşilor heterociclici studiaţi.

De asemenea, a pus la punct o nouă metodă de obţinere a N-acil-N'-clor(iod)-acetil-hidrazinelor, prin hidrazidoliza 1-clor (iod)-acetil-pirazolului, ceea ce a înlesnit obţinerea unor intermediari necesari sintezei de 2-R-clor(iod)-metil-1,3,4-oxadiazoli. Studiul mobilităţii atomului de halogen din compuşii sintetizaţi a permis obţinerea unei game variate de combinaţii.

În paralel, a preparat şi studiat o serie de sulfamidoformazani şi săruri de tetrazoliu activi asupra diverselor specii de bacterii.

Activitatea de cercetare desfăşurată de Zenaida Cojocaru în perioada cât a fost profesor de chimie farmaceutică la Iaşi s-a axat pe obţinerea de peniciline şi cefalosporine de semisinteză. În cadrul unei convenţii de colaborare cu Întreprinderea de Antibiotice Iaşi, s-a preocupat de îmbunătăţirea calităţii produsului Moldamin.

Obiectivele unor contracte de cercetare cu Institutul de Cercetări Chimico-Farmaceutice, pe care domnia sa le-a coordonat, au vizat

278

obţinerea unor noi cefalosporine de semisinteză şi a intermediarilor în sinteza cefazolinei.

De asemenea, şi-a adus contribuţia la obţinerea unor oxime - antidoturi în intoxicaţiile cu compuşi organo-fosforici, cercetare efectuată în colaborare cu specialiştii Disciplinei de Farmacodinamie şi ai Institutului de Igienă Iaşi.

Cercetările privind testarea activităţii substanţelor sintetizate au fost realizate în colaborare cu diferite catedre din IMF Iaşi şi cu instituţii de specialitate din ţară. Activitatea de cercetare realizată în colaborare pune în evidenţă spiritul de echipă cu care era înzestrată, convinsă fiind că fără acesta nu sunt posibile realizări în nici un domeniu şi, mai ales, în cel al medicamentului.

Profesor Zenaida Cojocaru insista pentru finalizarea cercetărilor prin confirmarea structurii chimice a compuşilor sintetizaţi cu ajutorul metodelor moderne de control fizico-chimic.

Trebuie menţionată şi contribuţia adusă de profesor Zenaida Cojocaru la elaborarea a numeroase monografii pentru Farmacopeea Română, ediţiile a VIII-a şi a IX-a.

S-a remarcat încă de la începutul activităţii sale profesionale prin mare capacitate de muncă, dăruire, pasiune. Prin tot ce făcea se dovedea a fi puternică, hotărâtă, îndrăzneaţă, tenace, intransigentă, eficientă, greu de învins, dovedind curajul opiniei.

Era un om simplu şi modest, dar plin de viaţă şi, fiind o fire deosebit de sociabilă, nu se putea împăca cu singurătatea. A rămas până în ultimele clipe cu o superioară resemnare faţă de implacabila acţiune a timpului necruţător.

Neastâmpărul temperamental şi zelul muncii profesionale au determinat-o să nu dezarmeze de la îndatoririle de cadru didactic, în pofida stării de sănătate ce se înrăutăţise. Doar privirea ochilor devenise mai ştearsă, mai tristă, vioiciunea şi bonomia scăzuseră din cauza bolii pe care a înfruntat-o până în ultimele clipe cu stoicism.

A trecut în nefiinţă la 14 iulie 1988, la numai 65 de ani.Noi, cei care i-am stat în preajmă ca şi colegii mai tineri de la

disciplină şi din facultate, să ne străduim să urmăm exemplul Omului şi Dascălului care a fost profesor doctor Zenaida Cojocaru şi să încercăm să urcăm, asemeni Domniei Sale, pe drumul uneori abrupt, alteori sinuos, plin de asperităţi, oprelişti, dificultăţi, dar şi dătător de multiple satisfacţii al cercetării ştiinţifice şi al învăţământului farmaceutic.

Georgeta Rusu, Gh. Dănilă

279

PETRU CONDREA1888 – 1967

Profesor de bacteriologie şi inframicrobiologie (1946-1958)

Profesorul Petru Condrea a ctitorit, între 1946 şi 1958, cea de a doua şcoală ieşeană de Microbiologie. Urma unui interimat de 4 ani în care la conducerea a ceea ce mai rămăsese din catedra profesorului Slătineanu se perindaseră 4 profesori suplinitori: Constantin Vasilescu, titularul Catedrei de Anatomie Patologică, Virgil Niţulescu, titularul Catedrei de Parazitologie, Gheorghe Năstase, titularul Clinicii de Dermato-venerologie şi Ioan Nicolau, titularul Clinicii Infantile.

S-a născut în Bârlad, la 7 ianuarie 1888. A absolvit în 1906 Liceul „Codreanu” din

localitate, şcoală de unde a pornit o întreagă pleiadă de mari profesori universitari, mulţi dintre ei medici. În 1915 devenea doctor în medicină şi chirurgie al Facultăţii de Medicină din Bucureşti.

Între 1911-1913 a fost preparator onorific la Institutul de Anatomie Patologică şi Bacteriologie al profesorului Victor Babeş. Atras de şcoala cantacuzinistă, a devenit preparator la Catedra de Medicină experimentală (1914-1918). În următorii trei ani a intrat în contact cu medicina clinică în calitate de preparator şi şef de laborator la Clinica de Chirurgie Infantilă a profesorului I. Bălăcescu, apoi ca asistent, prosector şi şef al Laboratorului de Anatomie Patologică şi Bacteriologie la Clinica I-a Medicală a profesorului I. Nanu-Muscel. Şi-a reluat activitatea la Catedra de Medicină experimentală a Profesorului Ioan Cantacuzino ca asistent (din 1921), şef de lucrări (din 1928) şi conferenţiar de Patologie Comparată (din 1929). Între 1928 - 1929 a predat, pentru prima dată în România, la Catedra de Medicină experimentală, „un curs complet asupra bolilor provocate de virusuri ultrafiltrabile”.

Şi-a aprofundat studiile în mari institute şi universităţi europene: la Institutul de Anatomie Patologică din Berlin al Profesorului Otto Lubarsch (1922), apoi la Paris în Institutul Medico-Legal condus de Profesorul Victor Balthazard, Institutul Pasteur, cu Profesorul Michel Weinberg, Laboratorul de Anatomie Patologică al Facultăţii de Medicină

280

sub conducerea Profesorului Gustave Roussy (1925-1926). Prin absolvirea cursului de la Institutul de Medicină Legală a obţinut Diploma de Medic Legist al Universităţii din Paris.

În paralel cu activitatea didactică de la Catedra de Medicină experimentală, încă de la înfiinţarea Institutului de Seruri şi Vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino” a participat la cercetarea ştiinţifică şi producţie fiind, pe rând, şef de laborator, şef şi apoi director de secţie.

Format sub conducerea atâtor mari maeştri, profesorul Petru Condrea a devenit o personalitate ştiinţifică şi medicală, care a reprezentat Institutul „Dr. I. Cantacuzino” şi România în numeroase ţări: delegat la Zagreb pentru inaugurarea Institutului de Igienă (septembrie 1927) şi la conferinţa Serum Union (1939), delegat la jubileul de 50 de ani al Institutului Pasteur din Paris (1939), delegat la Praga, timp de o lună pentru informaţii tehnice şi schimb de experienţă (1938).

În afară de originea sa bârlădeană, contactele profesorului Petru Condrea cu Iaşiul şi Moldova au fost numeroase. În anii tragici ai primului Război Mondial îl găsim mobilizat ca prosector al tuturor spitalelor şi şef al secţiilor de triaj al spitalelor de contagioşi din Piatra Neamţ (1916-1918). În 1918-1919 lucra la producţia de seruri şi vaccinuri în primul laborator de bacteriologie al profesorului Slătineanu (Iaşi str. Muzelor 18), unde era găzduit laboratorul de Medicină experimentală al Profesorului Ioan Cantacuzino evacuat de la Bucureşti. În 1930 concura pentru ocuparea postului vacant de profesor la Catedra ieşeană de Medicină Legală.

Numit profesor titular de microbiologie la 1 octombrie 1946, a condus Catedra de Microbiologie timp de 12 ani, continuând binecunoscuta şcoală din Facultatea de Medicină şi de la Filiala din Iaşi a Institutului „Dr. I. Catacuzino”, pe care a organizat-o în acei ani ca unitate de cercetare şi de producţie a anatoxinei şi antitoxinei tetanice.

Pentru studenţii medicinişti, ca şi pentru formarea specialiştilor bacteriologi, profesorul Petru Condrea a editat mai multe manuale de Bacteriologie, bazate pe îndelungata experienţă proprie de laborator, unanim apreciate în ţară.

Cercetarea ştiinţifică a profesorului Condrea a fost axată pe câteva teme pe care le-a aprofundat până a devenit un mare specialist citat în literatura română şi străină: cercetări asupra virusului vaccinal, prepararea şi standardizarea anatoxinelor difterică şi tetanică, a serurilor antidizenteric, antidifteric şi antitetanic, studii asupra tularemiei ş.a.

Activitatea sa în spitale, în laboratoare, la catedră şi în trei războaie a fost răsplătită prin mai multe decoraţii: Crucea Regina Elisabeta în 1913 (pentru campania antiholerică din ultimul război

281

balcanic), Steaua României în grad de cavaler şi Médaille d’honneur des epidémies în 1916 (pentru campania antiexantematică), Coroana României în gradul I de ofiţer în 1943 (pentru 25 ani de muncă), Medalia Victoriei acordată de Armata sovietică în 1944 (pentru producţia de anatoxină şi antitoxină tetanică ş.a.), Medic Emerit în 1954.

Intransigent şi aparent izolat, profesorul Petru Condrea era în realitate un fin şi pătrunzător cunoscător al tuturor colaboratorilor săi, pe care îi ajuta cu toată dragostea, chiar şi băneşte, ori de câte ori avea ocazia să o facă.

Îl caracteriza, în tot ce făcea, o mare scrupulozitate, pe care o pretindea şi celor din jurul său. Avea cercetări nepublicate numai pentru că nu le reverificase. Referitor la cursul de Inframicrobiologie pe care îl preda, a înaintat în 1952 factorilor de decizie un „Referat critic asupra programului analitic şi a orarului prevăzut pentru studiul şi predarea Inframicrobiologiei” în care, după analiza argumentelor pro şi contra acestui curs independent, indică diferenţiat pe facultăţi, conform propriei experienţe, numărul optim de ore şi anii de predare.

Bolnav şi obosit de eforturile a 37 ani de muncă (mai ales în anii de activitate la Iaşi, unde dormea pe un pat din laborator – pentru care plătea chirie) şi-a cerut pensionarea cu începere de la 31 august 1955. I-a fost aprobată abia în 1958 când împlinea vârsta de 70 ani.

A păstrat legătura, după întoarcerea la Bucureşti, cu Institutul „Dr. I. Cantacuzino”, ca şi cu elevii săi ieşeni, până când s-a stins din viaţă într-o zi de toamnă târzie a anului 1967.

D. Buiuc

282

DUMITRU A. CORNELSON1901 – 1962

Personalitate marcantă a şcolii de igienă din Iaşi

Profesorul Cornelson s-a născut la Tg. Neamţ, la 25 octombrie 1901.

După absolvirea Facultăţii de Medicină din Bucureşti, a lucrat în Laboratorul de medicină experimentală al profesorului Cantacuzino şi ca preparator la Catedra de Igienă.

Specializările sale ulterioare, la Paris, în malariologie sub conducerea profesorului Brumpt şi la Baltimore, la Universitatea Johns Hopkins în epidemiologie şi sănătate publică, îi conturează profilul său de igienist complex.

Din 1929 până în 1946 a lucrat la Institutul de Igienă Bucureşti, ca asistent, şef de laborator şi apoi şef al secţiei de epidemiologie. În această primă perioadă a activităţii sale, a organizat şi condus staţiunea de malarie Gurbăneşti – Ilfov, efectuând o serie de lucrări importante asupra epidemiologiei şi combaterii malariei, a cunoaşterii endo-epidemicităţii acestei boli în condiţiile din ţara noastră. Activitatea sa preţioasă de la Gurbăneşti a servit pentru organizarea şi planificarea de mai târziu a luptei antimalarice la noi.

Prima parte din activitate sa la Iaşi (1946–1949), profesorul Cornelson şi-a dedicat-o reorganizării Catedrei de Igienă şi Institutului de Igienă, cât şi acţiunii de combatere a unor epidemii pe teritoriul Moldovei.

Reforma învăţământului, din 1948, a creat dintr-o catedră de igienă şi medicină preventivă un sector de discipline de igienă, epidemiologie şi sănătate publică, pe care profesorul l-a condus ca şef de catedră.

A participat la restructurarea Institutului de Igienă, în 1949, pe principalele ramuri de igienă (comunală, muncă, alimentaţie), epidemiologie şi malarie-parazitologie. A îndrumat activitatea acestui institut pe o linie practico-ştiinţifică, pentru rezolvarea importantelor

283

probleme de igienă şi epidemiologie pe care le ridicau etapele de dezvoltare economico-socială ale Moldovei.

Profesorul Cornelson a contribuit activ la pregătirea multor serii de studenţi şi medici care se profilau pentru reţeaua sanitaro-antiepidemică; a sprijinit atent formarea cadrelor noi de igienişti de la institut şi catedră. A organizat la Iaşi cursuri postuniversitare pentru specializarea medicilor de igienă, organizare sanitară, malarie. A sprijinit învăţământul şi reţeaua sanitară prin publicarea de cursuri şi îndreptare. Personal şi prin colaboratorii săi de la Institutul de Igienă a îndrumat continuu Sanepidurile din Moldova.

Ca preşedinte al Secţiei de Igienă şi Sănătate Publică a Societăţii de Medici şi Naturalişti Iaşi, din 1950 până la moarte, a impulsionat activitatea acesteia şi a organizat multiple manifestări ştiinţifice cu tematica variată de medicină preventivă.

Activitatea sa ştiinţifică a fost bogată şi complexă.În domeniul igienei comunale, colaborând cu medici de la

Institutul de Igienă (prof.dr. Gh. Zamfir ş.a.) şi de la catedră (prof.dr. Gr. Stavri ş.a.), profesorul Cornelson a abordat probleme variate: aprovizionarea cu apă în centrele populate, sistematizarea colectivităţilor, studiul igienico-sanitar al unor bazine naturale de apă etc. În mod special trebuie menţionate metodologia pe care a recomandat-o pentru depistarea şi controlul deficienţelor din reţeaua de apă cu distribuţie intermitentă şi cercetările pe care le-a iniţiat în legătură cu valoarea bacteriofagilor unor germeni intestinali atât ca indicatori igienico-sanitari, cât şi ca indicatori specifici epidemiologici.

În domeniul epidemiologiei, a semnalat împreună cu Dr. D. Petrea, în 1948, primele cazuri de leptospiroză la noi în ţară. O contribuţie deosebită a adus profesorul Cornelson în studiul epidemiologiei tularemiei din Moldova. Împreună cu dr. D. Petrea şi prof. dr. M. Duca a urmărit, identificat şi studiat, în 1949, cazurile şi focarele de tularemie apărute în Moldova. Studiul epidemiologic al acestei boli a fost complex: identificarea malariei în diferitele localităţi din Moldova, descrierea a două tipuri de epidemii (epidemie de iarnă şi de gospodărie prin şoarece; epidemia de vară, de tip exploviz, prin contaminarea hidrică), urmărirea persistenţei germenului tularemic în căpuşa Dermacenter marginatus din fostele focare de tularemie etc. Colectivul de epidemiologi, condus de profesorul Cornelson, a lucrat în strânsă colaborare cu colectivul de bacteriologi, condus de prof. P. Condrea, care a pus la punct diagnosticul de laborator şi cu echipa de clinicieni, condusă de prof.dr. Maria Franche, care a descris aspectele şi formele clinice ale acestei infecţii. Colaborarea lor a generat lucrări de o

284

înaltă ţinută ştiinţifică, care au făcut cunoscut în ţară şi străinătate aportul şcolii medicale ieşene în probleme tularemiei.

În problema malariei, profesorul Cornelson a colaborat la Iaşi cu prof.dr. Er. Ungureanu, organizând împreună cursuri de calificare pentru microscopişti şi entomologi şi îndrumând staţiunile şi punctele antimalarice din Moldova. În cadrul cercetărilor au urmărit eficacitatea şi durata remanenţei unor insecticide de contact, preferinţele de hrană ale diverselor specii de anofeli, distribuţia lui A. Maculipennisa în Moldova, evoluţia malariei în Moldova în raport cu acţiunile antimalarice etc. prin toate aceste preocupări, profesorul Cornelson a contribuit activ la acţiunea de eradicare a paludismului în ţara noastră.

În colaborare cu dr. N. Constantinescu şi dr. A. Toma a efectuat cercetări experimentale în infecţia cărbunoasă, tuberculoză, lepră.

Datorită prestigiului său ştiinţific, profesorul Cornelson a îndrumat mulţi ani doctoratul de igienă pe ţară.

În cercetare a dat dovadă de o seriozitate şi probitate deosebită. Merită subliniat şi faptul că a introdus la institut şi la catedră metoda prelucrării statistice a datelor care a oferit posibilităţi mai largi de interpretarea a materialelor.

Profesorul avea calităţi strălucite de intelectual şi de om. Inteligenţa sa vie, marea sa cultură clasică şi artistică, cuprinderea unor domenii largi ale medicinii se cumulau într-un intelect complex, rafinat şi totodată foarte atrăgător pentru cei din jur. Ca om era modest şi afectiv şi nu i-a plăcut niciodată să se vorbească despre el.

Profesorul Cornelson, prin activitatea sa de profesor, organizator, îndrumător şi cercetător, dublată de reale calităţi de om şi intelectual, poate fi pe drept cuvânt considerat ca fondator al şcolii de igienă din Iaşi.

Viorica Gavăt

285

ALEXANDRU COSĂCESCU1887 – 1951

O figură marcantă a chirurgiei româneşti contemporane

O personalitate de formaţie bucureşteană, care se particularizează prin activitatea sa de profesor de chirurgie la Facultatea de Medicină din Iaşi, a fost Alexandru Cosăcescu.

S-a născut în 1887, în comuna Pogoanele, judeţul Buzău.

A absolvit Liceul „Sf. Sava” din Bucureşti, apoi Facultatea de Medicină din Bucureşti. A fost extern şi intern prin concurs la Spitalele Eforiei din Bucureşti, apoi la Spitalul de Copii.

Şi-a desăvârşit pregătirea chirurgicală ca preparator şi asistent în clinicile profesorilor Thoma Ionescu şi Amza Jianu.

În 1921 îl găsim asistent la Clinica de Urologie. Obţine titlul de docent în chirurgie generală în 1924, iar între 1925 şi 1927 lucrează la Spitalul Colentina.

În 1928 devine conferenţiar de Terapeutică Chirurgicală la Facultatea de Medicină din Bucureşti.

În 1932 se transferă la Iaşi ca profesor de Patologie Externă (1932-1938), apoi ca profesor de clinică chirurgicală la Clinica I Chirurgie a Spitalului „Sf. Spiridon”.

În perioada ieşeană, profesorul Alexandru Cosăcescu s-a remarcat printr-o activitate ştiinţifică deosebită publicând peste 40 de lucrări ştiinţifice, unele despre procedee chirurgicale originale. Tematica abordată a fost variată, de la istoria medicinei, la cancer şi traumatologie, ultimul domeniu fiind pasiunea sa.

A intrat în practica clinică „semnul furculiţei” al lui Cosăcescu (dunga vasomotorie), tehnică originală de apreciere a circulaţiei superficiale la membrele inferioare gangrenate, prin care se determina nivelul la care trebuie efectuată amputaţia pentru ca bontul să rămână viabil.

286

Este cunoscut, de asemenea, procedeul de reducere sângerândă a fracturilor diafizare cu dublă impactare centro-centrală.

Un alt domeniu în care a excelat a fost cel al traumatologiei. A publicat diverse lucrări originale, cum ar fi „Aparat ghipsat pentru fracturile antebraţului”, „Indicaţiile tratamentului sângerând în fracturile închise”, „Consideraţii asupra osteosintezei în fracturi”, „Tratamentul chirurgical al leziunilor nervilor periferici”.

Are contribuţii în tratamentul chirurgical al tuberculozei coloanei vertebrale. Astfel, a modificat operaţia lui Albee întrebuinţând grefonul costal în osteosinteza vertebrală şi grefonul „în consolă” pentru tratamentul tuberculozei suboccipitale; rahisinteza prin operaţia Cosăcescu a fost întrebuinţată cu rezultate bune.

De la profesorul Cosăcescu ne-au rămas două monografii de valoare: „Tumori şi distrofii osoase”, „Afecţiuni osoase. Inflamaţii. Fracturi”.

În 1942 revine la Bucureşti ca profesor de chirurgie infantilă şi ortopedie la Spitalul de Copii, unde lucrează până în 1951.

Avea o cultură vastă, o memorie remarcabilă, era un cititor pasionat şi îşi pregătea prelegerile cu minuţiozitate.

A publicat primul curs de chirurgie infantilă din România, era în permanenţă preocupat de îmbunătăţirea tehnicilor chirurgicale.

S-a stins din viaţă pe 15 decembrie 1951.A contribuit decisiv la creşterea renumelui serviciului chirurgical

al Spitalului de Copii din Bucureşti.

E. Târcoveanu

287

VIRGIL COSTEA1906 – 1990

Şef al Clinicii de Dermato-Venerologie în perioada 1962 - 1973

S-a născut la Tarcău, judeţul Neamţ; tatăl său a fost învăţător. A absolvit liceul la Chişinău în 1926 şi în acelaşi an s-a înscris la Facultatea de Medicină din Iaşi pe care a absolvit-o în 1932.

Având legături de rudenie cu prof. E.I. Mironescu, mama fiind sora acestuia, s-a preocupat din cursul studenţiei de dermato-venerologie, fiind preparator în Clinica Dermatologică din 1927.

În 1932 a susţinut teza de doctorat în medicină şi chirurgie cu titlul „Accidentele tratamentului cu neosalvarsan”, care a

constituit la vremea respectivă un subiect de actualitate, deosebit de important.

După terminarea facultăţii a urmat un curs de dermato-venerologie de 2 ani (1933-1935), obţinând astfel titlul de medic specialist dermato-venerolog. A urmat, de asemenea, în 1935 un curs de igienă obţinând titlul de medic specialist în igienă. În 1936 a obţinut prin concurs titlul de medic primar dermato-venerolog, iar în 1938 a frecventat la Paris cursul de dermato-venerologie de la Spitalul Saint-Louis.

În activitatea de asistenţă medicală a activat pe rând ca medic specialist dermato-veneolog în clinică, medic primar la Dispensarul antivenerian Nr. 1 Iaşi, medic primar la Policlinica Asigurărilor Sociale Iaşi, apoi la Policlinica A Iaşi şi din 1961 în Clinica Dermatologică Iaşi.

Din 1963 a fost numit medic şef de secţie la Clinica Dermatologică Iaşi, fiind medic coordonator al Judeţului Iaşi şi apoi reprezentant al Ministerului Sănătăţii, la Direcţia de coordonare şi îndrumare a reţelei de specialitate din Moldova.

Din 1939 şi până la începerea războiului în 1941 a fost concentrat la diferite unităţi militare din ţară, apoi a fost mobilizat şi trimis pe front ca medic de batalion, în prima parte a campaniei, apoi la Spitalul Militar Bucureşti.

288

În activitatea didactică a parcurs etapele obişnuite fiind preparator (1927-1933), asistent provizoriu (1933-1939), asistent definitiv (1939-1947), şef lucrări definitiv (1947-1949), conferenţiar (1949-1965), profesor (1965-1973), profesor consultant (1973-1990). prof. dr. doc. Virgil Costea a fost şeful Disciplinei şi Clinicii din 1961, după pensionarea prof. Gh. Năstase, fiind pe atunci conferenţiar. A condus Clinica până în 1973 când a devenit profesor consultant.

A pregătit studenţii de la Facultăţile de Igienă, Stomatologie, Pediatrie şi a ţinut unele din cursurile Facultăţii de Medicină Generală. A participat la pregătirea medicilor secundari ţinând cursuri de specializare şi la formarea continuă a specialiştilor dermato-venerologi, organizând cursuri de perfecţionare împreună cu prof. dr. M. Munteanu.

S-a preocupat de activitatea didactică, colaborând la redactarea capitolului micozelor din cursul de dermatologie al profesorului Năstase şi a redactat un curs de dermatologie adaptat pentru pediatrie.

În domeniul cercetării ştiinţifice prof. V. Costea s-a remarcat prin preocupări în studiul micozelor cutanate, tuberculozei cutanate, sifilisului, şancrului moale, infecţiei gonococice, psoriazisului, dermatozelor alergice, purpurei reumatoide, cancerului cutanat, dermatozelor profesionale, terapiei nespecifice prin injecţii intradermice de apă distilată, terapiei cu tricofitină (preparată printr-o metodă originală) şi candidină ş.a. A introdus pentru prima oară în lume tratamentul general cu corticosteroizi în tricofiţia inflamatorie, alături de medicaţia specifică, realizându-se o reducere promptă a fenomenelor inflamatorii şi vindecarea mai rapidă. A avut 384 lucrări ştiinţifice, 231 publicate în reviste din ţară şi din străinătate. A participat la numeroase congrese de dermatologie.

S-a preocupat îndeaproape de doctoranzii pe care i-a îndrumat.În activitatea medicală s-a preocupat de organizarea clinicii şi a

reţelei dermato-venerologice din Iaşi şi Regiunea Iaşi, înfiinţarea birourilor epidemiologice antiveneriene, tipărirea unor materiale de educaţie antiveneriană ş.a. A scris un material dialogat pentru profilaxia şi combaterea sifilisului, intitulat „Spirocheta pallida”, prezentat de mai multe ori.

A fost preşedinte al Secţiei Medicină SRSC, filiala Iaşi şi al Comitetului pentru cultură şi artă al Consiliului regional Iaşi.

A primit distincţii ca „Evidenţiat în munca medico-sanitară” (1956), Medalia Muncii (1956), „Evidenţiat de consiliul de conducere al SRSC” (1959).

Zenaida Petrescu

289

NICOLAE COSTINESCU1907 – 1974

Fondatorul şcolii moderne de otorinolaringologie din Moldova

Fiu al ţinuturilor botoşănene, de care întotdeauna vorbea cu mare admiraţie, mândrie şi nostalgie, profesor doctor docent Nicolae Costinescu a fost fondatorul şcolii moderne de otorinolaringologie din Moldova şi una din figurile ilustre ale acestei specialităţii din România.

Nicolae Costinescu a văzut lumina zilei la 19 iulie 1907 în satul Ionăşeni, comuna Truşeşti, fiind cel de-al treisprezecelea copil al preotului Nicolae Costinescu şi al Iulietei Costinescu, născută Bart.

Cursurile şcolii primare le-a urmat în satul Ionăşeni, după care, în 1918 intră prin concurs la Liceul Militar „Mânăstirea Dealului” din Târgovişte. Urmează cursurile acestui liceu până în anul 1922 când, datorită faptului că nu prea se adapta rigorilor instituţiei militare, se înscrie la Liceul Internat din Iaşi, pe care îl absolvă în anul 1926. În acelaşi an se înscrie la Facultatea de Medicină şi Farmacie din Iaşi ale cărei cursuri le urmează până în anul 1932. În 1933 îşi susţine teza de doctorat intitulată “Accidente ale rahianesteziei - observaţii asupra a 2000 de cazuri”, subiect de mare actualitate la acea vreme.

După terminarea facultăţii, ocupă prin concurs posturile de medic secundar şi preparator la Clinica Chirurgicală, condusă de renumitul profesor Ioan Tănăsescu, ceea ce-i permite să-şi consolideze cunoştinţele necesare unui bun chirurg, viitor otorinolaringolog.

În România de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, specialitatea de otorinolaringologie de abia se înfiripa, aşa numiţii doctori de „nas, gât şi urechi” acordând doar consultaţii în cabinete, actele chirurgicale ale specialităţii, puţine la număr, efectuându-se doar în cadrul clinicilor de chirurgie generală. La acea vreme existau doar două mici clinici de O.R.L. în ţară, la Bucureşti şi Cluj.

290

Fiind atras de tot ceea ce era nou, spirit ce l-a caracterizat de altfel tot restul vietii, şi-a îndreptat atenţia spre această specialitate, modest reprezentată la noi în ţară în acea perioadă.

Pentru a-şi completa şi consolida cunoştinţele în domeniul chirurgiei O.R.L., în anul 1936 pleacă la Berlin, pentru o perioadă de doi ani, în vederea specializării în acest domeniu, la cea mai renumită clinică din acea vreme, clinica de otorinolaringologie condusă de eminentul profesor Carl von Eichen. Obţine diploma de specialist cu brio şi se întoarce, în 1938, la Iaşi, pentru a aplica şi dezvolta cunoştinţele proaspăt obţinute în specialitate.

La început, actele operatorii le-a practicat, provizoriu, în cadrul aceleiaşi clinici de chirurgie generală în care şi-a început activitatea practică, încercând să obţină aprobarea constituirii şi la Iaşi a unei clinici separate de otorinolaringologie.

Între timp, izbucnind cel de al Doilei Război Mondial, acest deziderat nu se va putea realiza decât mai târziu, în 1946. Ca şi alţi medici români a trebuit să plece pe front, pe care “l-a gustat” din plin, fiind mobilizat 4 ani şi jumătate atât pe frontul de est, cât şi pe cel de vest. Ar fi putut să evite participarea la război, căci la sfârşitul specializării la Berlin i s-au oferit posturi foarte bune atât în Germania, cât şi în America, dar dragostea de ţară, l-a făcut să nu-şi părăsească patria în acele momente grele, deşi ar fi putut avea o viaţă mult mai uşoară şi comodă în alta parte.

Pentru participarea la război a fost decorat cu ordine şi medalii.În anul 1946 s-a înfiinţat Clinica de Otorinolaringologie din Iaşi,

funcţionând pentru început sub tutela clinicii similare de specialitate din Bucureşti; totodată a apărut ca disciplină de sine stătătoare în cadrul Facultăţii de Medicină şi Famacie din Iaşi şi Disciplină de Otorinolaringologie.

Nicolae Costinescu a fost numit şef de lucrări la disciplina nou înfiinţată, coordonarea activităţii didactice revenindu-i însă profesorului Virgil Racoveanu de la Facultatea de Medicina din Bucureşti; acesta se deplasa bilunar la Iaşi pentru a susţine prelegeri studenţilor sau la finele anului universitar pentru a da examene cu studenţii. Practic, cel care ducea tot greul atât în clinică, la patul bolnavului, cât şi în activitatea didactică era Nicolae Costinescu. În anul 1948 a fost numit conferenţiar, devenind titularul Disciplinei de Otorinolaringologie, iar în anul 1953 a fost avansat profesor. Cu pasiune şi dăruire totală, încet-încet a reuşit să ridice, mai întâi la nivel naţional şi apoi internaţional, specialitatea de otorinolaringologie din Iaşi, oferindu-i prestigiu şi atenţie, creând o

291

şcoală de otorinolaringologie, pepinieră pentru formarea specialiştilor de otorinolaringologie din Moldova.

Nicolae Costinescu era meticulos şi corect în tot ceea ce făcea, începând de la îngrijirea bolnavului sau efectuarea intervenţiei chirurgicale şi pînă la elaborarea lucrărilor ştiinţifice.

A urcat treptele ierarhiei universitare de la preparator la profesor, pentru merite deosebite conferindu-i-se titlul de “Profesor universitar emerit”. Excelenta sa pregătire profesională, precum şi ataşamentul faţă de bolnav au fost apreciate acordându-i-se şi titlul de “Medic emerit” în 1973.

A fost numit de două ori decan al Facultăţii de Medicină, acoperind o perioada de timp de aproape 15 ani. În calitate de decan, iar mai tîrziu de secretar ştiinţific al Senatului Institutului de Medicină şi Farmacie, a ştiut să menţină o atmosfera de seriozitate şi echilibru.

Nicolae Costinescu a condus clinica O.R.L. de la Spitalul “Sf. Spiridon” din Iaşi peste 25 ani, din 1948 până în 1974.

Clinica O.R.L. din Iaşi, fiind şi for metodologic pe Moldova, trebuia să rezolve numeroase cazuri dificile trimise din toate judeţele Moldovei. A abordat plin de curaj aspecte de patologie O.R.L., realizându-le în premieră naţională; astfel, a fost singurul specialist din ţară care a abordat chirurgical stenozele cicatriceale postcaustice farino-laringo-esofagiene care necesitau, pe lângă un act chirurgical dificil şi de mare fineţe, şi o îngrijire minuţioasă, de lungă durată a bolnavilor. A fost un pasionat al chirurgiei cevicale în general şi, în special, al celei tumorale laringiene încât, la acea vreme, era considerat cel mai bun specialist din ţară în acest domeniu.

Profesorul Nicolae Costinescu a fost promotorul evidărilor ganglionare cervicale funcţionale, care ar fi putut să-i poarte numele în literatură, şi nu numele spaniolului Suarez, dacă ar fi publicat rezultatele imediat. A realizat operaţii de mare fineţe şi dificultate numai cu bisturiul şi foarfecele, în timp ce în lume se utiliza aparatură sofisticată; ar fi dorit să abordeze şi alte capitole mai noi ale specialităţii, dar nu a reuşit datorită dotării precare.

Nicolae Costinescu a desfăşurat şi o remarcabilă activitate ştiinţifică, concretizată prin elaborarea a peste 150 lucrări şi studii, rapoarte, comunicări ştiinţifice, a unor valoroase manuale sau prin participarea la diverse manifestări ştiinţifice cu caracter naţional sau internaţional. Astfel, în anul 1956 a publicat un valoros curs de otorinolaringologie, apreciat de studenţi şi de medicii secundari din ţară. Ulterior, în anul 1964, a coordonat redactarea unui tratat unic pe ţară de otorinolaringologie dedicat medicilor specialişti, în care descrie patologia

292

laringiană. În 1965 a publicat, împreună cu un colectiv de profesori din principalele centre universitare ale ţării, “Manualul unic O.R.L. pentru studenţi”. Având o experienţă practică bogată, Nicolae Costinescu a putut elabora numeroase lucrări care se refereau la cele mai diverse aspecte ale patologiei de specialitate O.R.L., începând cu procesele infecţioase şi terminând cu cele tumorale.

Profesorul Nicolae Costinescu avea o mare experienţă în rezolvarea complicaţiilor endo- şi exocraniene, ale otitelor şi otomastoiditelor, o parte importantă a lucrărilor elaborate, în special în perioada de început, tratând meningitele, abcesele cerebrale şi cerebeloase, tromboflebitele sinusului lateral şi septicemiile, paralizii de facial, labirintite cu punct de plecare otomastoidian. Mai târziu, în anul 1970, a elaborat un studiu asupra a peste 900 cazuri de asemenea complicaţii rezolvate, pe care le-a prezentat la Consfătuirea de Otorinolaringologie din Bucureşti, constatând cu acest prilej că studiul cupridea tot atâtea cazuri câte fuseseră studiate în restul ţării.

În perioada 1950-1965, prof. Nicolae Costinescu a elaborat numeroase lucrări ce se refereau la complicaţiile infecţioase loco-regionale şi la distanţă ale anginelor acute sau la prezenţa corpilor străini faringo-esofagieni (adenoflegmoane laterocervicale, mediastinite, tromboflebite de venă jugulară, septicemii). Începând cu 1957, majoritatea lucrărilor ştiinţifice publicate sau comunicate s-au referit la tumorile benigne şi maligne ale căilor aero-digestive superioare sau ale regiunii cervicale, remarcându-se, în special, studiul tumorilor maligne laringiene de care a fost pasionat până la sfârşitul vieţii. Nicolae Costinescu era considerat cel mai bun specialist din ţară în această ramură a specialităţii, în care, de altfel, şi-a îndrumat şi colaboratorii apropiaţi. Un alt domeniu de care a fost intens preocupat şi pasionat a fost cel al stenozelor cicatriceale faringo-laringo-esofagiene postcaustice în care a fost pionierul abordării chirurgicale ale acestora şi practic singurul specialist din ţară care le efectua.

Specialitatea de otorinolaringologie având şi o patologie de graniţă cu medicina internă, chirurgia generală, chirurgia oro-maxilo-facială, oftalmologia, neurologia şi neurochirurgia, cazuistica prezentată necesita consulturi interclinice de dificultate la care Nicolae Costinescu răspundea cu promptitudine şi bunavoinţă.

Preocupat de aceste cercetări interdisciplinare, Nicolae Costinescu a elaborat o serie de lucrări în colaborare cu specialişti din aceste domenii, culminând cu organizarea, la iniţiativa lui, a unei consfătuiri de oto-neuro-oftalmologie la Piatra-Neamţ, în 1974, la care a prezentat un foarte dens şi interesant raport, cerut imediat pentru a fi publicat şi

293

difuzat în întreaga masă de specialişti otorinolaringologi, oftalmologi, neurologi, neurochirurgi. A participat activ la aproape toate consfătuirile de otorinolaringologie organizate în ţară în perioada 1950-1974 prin întocmirea de rapoarte, corapoarte, comunicari, având ca tematică studiul hipoacuziilor la adult şi copil, tumorile la copii, tumorile laringelui, otopatiile supurate şi nesupurate, tratamentul supuraţiilor rinosinuzale etc. De asemenea, a participat la diverse consfătuiri internaţionale organizate la Praga (1956), Varşovia (1951), Leipzig (1960), Copenhaga (1964), Bonn (1969). În anul 1971 a prezentat două conferinţe la Institutul “Gustave Roussy” din Paris în probleme de carcinologie de specialitate; în 1972 a făcut parte dintr-o delegaţie ministerială pentru încheierea de contracte ştiinţifice cu Universitatea din Ulm (R.F.G.), iar în 1974 a participat la Congresul latin de otorinolaringologie de la Roma. Drept recunoaştere a meritelor ştiinţifice a fost ales în anul 1972 preşedinte al Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi, iar în 1973 preşedinte al Societăţii Naţionale de O.R.L.

A încetat din viaţă la 4 august 1974.

V. Costinescu

294

OSCAR FRANCHE1900 – 1988

Creator al urologiei moderne la Iaşi

Născut la 12 decembrie 1900 în comuna Şuşani, judeţul Vâlcea, a absolvit Facultatea de Medicină din Iaşi în 1926, după care a parcurs toate treptele ierarhiei didactice şi universitare din oraşul moldav.

Format de marii chirurgi ai şcolii medicale ieşene prof. Dr. Ion Tănăsescu şi prof. Dr. Nicolae Hortolomei şi specializat la Paris sub îndrumarea prof. G. Marion, Oscar Franche pune bazele urologiei moderne ca specialitate chirurgicală la Iaşi. Începând din 1923 a parcurs întreaga scară ierarhică, de la aspirant, preparator, asistent, şef de lucrări până la profesorat.

Din 1942 este titularul Catedrei de Clinică Chirurgicală şi Urologică iar din 1949, prin desfiinţarea urologiei ca specialitate în învăţământul universitar, estte titularul Clinicii a II-a Chirurgicale. În această nouă situaţie, cazurile urologice sunt îndrumate pentru diagnostic şi tratament în acest serviciu.

În ierarhia spitalicească a ocupat, prin concurs, posturile de extern (1923), intern (1923) si medic primar (1940) al Serviciului de Urgenţă şi al Secţiei de Chirurgie a Spitalului Asigurărilor Sociale (1945-1947).

Pe linie administrativă a fost directorul Spitalului de Asigurări Sociale (1945-1947), al Spitalului „Caritatea” (1947-1950), al Spitalului Unificat „C.I. Parhon” (1951-1953), rector al Universităţii de Medicină Iaşi (1 dec. 1954 – 1 nov. 1967).

A fost asistent străin al Clinicii Urologice Necker – Paris (1936-1938) fiind posesorul diplomei de specializare în bolile şi operaţiile genito-urinare a Facultăţii de Medicină în urma examenului susţinut în 1939. A fost membru al Societăţii de Medici şi Naturalişti Iaşi, membrul al Societăţii Române de Chirurgie, al Societăţii Române de Urologie, membru corespondent al Societăţii Franceze de Urologie şi membru corespondent al Societăţii Internaţionale de Chirurgie.

295

Începând cu anul 1940 devine şef de Serviciu de Chirurgie şi lucrează independent. De la preluarea Clinicii Urologice a dezvoltat acest serviciu de la 40 de paturi la 105 paturi. Chiar după 1949, când clinica devine pe linie didactică pur chirurgicală, a dat acestui serviciu o orientare predominent urologică, mai mult de 50% din activitate fiind centrată în jurul problemelor de urologie.

Prof. Dr. Doc. Oscar Franche a introdus întreaga gamă de explorări moderne ale aparatului urinar şi tehnici operatorii noi de exereză şi reconstrucţie. Deosebit de exigent în întreaga sa activitate, a reuşit să înfiinţeze pe lângă clinică laboratoare de anatomie patologică, de bacteriologie, de biochimie şi de radiologie care, ulterior, au constituit nucleul de pornire a unor laboratoare ale Spitalului „Dr. C.I. Parhon”. De asemenea, a dotat clinica în 1959 cu un aparat de dializă extracorporeală (rinichi artificial marca Kolff) pentru tratamentul insuficienţei renale acute de diverse origini, fapt ce a stat la baza unui nucleu de hemodializă acută - Dr. Virgil Nour - care la rândul său a stat la baza constituirii prezentului Centru de Dializă Cronică din Iaşi.

În practica chirurgicală a abordat aproape toate aspectele chirurgiei generale, preocupările favorite fiind tratamentul chirurgical al ulcerului gastroduodenal, al cancerului gastric, al chirurgiei esofagului, al ocluziilor intestinale, pancreatitelor acute şi patologiei splenice.

A abordat aproape toate aspectele chirurgicale ale rinichiului, ureterului, vezicii urinare, prostatei şi uretrei. O atenţie deosebită a acordat tuberculozei urogenitale. Profesorul Franche este printre primii din ţară care a efectuat plastii de mărire sau substituţie totală a vezicii urinare în contextul unor indicaţii judicioase.

Prin cercetările întreprinse a contribuit la studiul tulburărilor de dinamică pielo-ureterală (prioritate mondială) după secţiunile sau implantările de ureter în intestin sau „Studiul tumorilor vezicale papilare” i-au permis să elaboreze o clasificare „simplificată” a acestora, de mare claritate şi utilitate în urologie.

A format un număr mare de chirurgi urologi ce au făcut faţă cu cinste şi la loc de frunte necesităţilor actuale ale chirurgiei urologice româneşti (Conf. Dr. Iosif Niculescu, Conf. Dr. Nicanor Mânecan, Prof. Dr. Leonard Wexler, Prof. Dr. Cicerone Filimon ş.a.).

Profesorul, chirurgul şi omul de ştiinţă Oscar Franche a trecut în lumea umbrelor la Bucureşti, în ziua de 10 oct. 1988.

C. Novac

296

ALEXANDRINA GAIGINSCHI1904 – 2002

Profesor de bacteriologie, şef de catedră (1963-1969)

Deşi formată la şcoala profesorului Alexandru Slătineanu în Laboratorul regional de bacteriologie din Iaşi, a venit la Catedra de Bacteriologie în 1939, după pensionarea Maestrului. De-a lungul a 30 de ani serviţi în universitate, a trăit toate convulsiile învăţământului microbiologic ieşean de după 1939. Dar cufundată în studiile sale de laborator şi munca didactică a rămas aceeaşi fiinţă modestă, blândă, iertătoare, apropiată de colegi, de numeroşii colaboratori, pe care

i- a format, precum şi de studenţi.S-a născut la 23 iulie 1904 în familia unui

funcţionar de la Căile Ferate din Iaşi. A urmat şcoala primară „Alexandru Lambrior” (1911-1915) şi Liceul „Oltea Doamna” (1915-1922) la Iaşi, doar ultimul an de liceu (1923) l-a făcut la Roman. A absolvit în anul 1930 Facultatea ieşeană de Medicină unde a devenit, în 1931, doctor în medicină şi chirurgie.

Între anii 1928-1930 a fost internă la Spitalul de boli contagioase „Izolarea”. A ocupat apoi la Laboratorul regional de microbiologie din Iaşi posturile de preparator (1930-1931) şi de asistentă (1932-1938), cu o întrerupere de trei ani (1933-1936) când s-a specializat la Institutul Pasteur din Paris în laboratoarele profesorilor Albert Calmette şi Alfred Boquet. Sub conducerea acestor maeştri şi-a început studiile asupra bacililor tuberculozei, pe care le-a continuat şi aprofundat toată viaţa. În perioada 1938-1939 a fost şefa Laboratorului de Igienă din Buzău.

Cariera universitară şi-a început-o la 1 ianuarie 1939 ca asistentă la Catedra de Bacteriologie a Facultăţii de Medicină din Iaşi. A lucrat sub conducerea profesorilor Ştefan S. Nicolau (1939-1942), a numeroşilor profesori interimari care au urmat pensionării profesorului Alexandru Slătineanu (Ioan Bălteanu) şi plecării la Bucureşti a profesorului Ştefan S. Nicolau (Constantin Vasilescu, Virgil Niţulescu, Gheorghe Năstase şi Ioan Nicolau). Profesorul Petru Condrea – venit de la Institutul Cantacuzino din Bucureşti ca titular al catedrei (1946-1958) – o aprecia

297

mult pentru competenţa profesională, calităţile ei umane şi morale, promovând-o şefă de lucrări (1949) şi conferenţiar (1952). Încă în referatul din 1956 asupra activităţii profesionale, profesorul Petru Condrea aprecia: „Dr. Alexandrina Gaiginschi reprezintă unul din elementele cele mai valoroase din corpul didactic al Institutului de Medicină din Iaşi şi corespunde nu numai postului pe care îl ocupă cu atâta competenţă, dar merită să fie propusă să i se acorde gradul de profesor”. În anul 1960 a obţinut titlul ştiinţific de doctor docent, iar din 1963 a devenit profesor atestat, şef de catedră şi conducător de doctorat.

A desfăşurat şi o continuă activitate în instituţii sanitare ori academice din Iaşi: şefă de secţie la Institutul de Igienă (1941-1951), cercetător ştiinţific principal şi şef de laborator la Institutul de Ftiziologie (1951-1956), şef de laborator la Filiala ieşeană a Academiei Române (1957 până la pensionare).

Devotată profesorului Petru Condrea, a colaborat cu acesta la redactarea şi publicarea mai multor ediţii ale unor lucrări didactice. A fost chiar criticată într-o referinţă dată de un tânăr colaborator la 16 septembrie 1950: „… nu luptă pentru a schimba mentalitatea veche a prof. Condrea de-a lucra izolat ci caută să o justifice”.

Profesor Alexandrina Gaiginschi a fost o autoritate cunoscută în studiul variabilităţii micobacteriilor. Studiile sale asupra bacililor tuberculozei cu perete defectiv au deosebită actualitate şi în prezent. Din aceste teme a publicat numeroase lucrări în ţară şi în Franţa.

A format specialişti în bacteriologie, dintre care 13 şi-au lucrat tezele de doctorat sub conducerea Domniei sale, mulţi ajungând cunoscuţi profesori la universităţile de medicină şi farmacie din Târgu Mureş şi din Iaşi.

A plecat pe drumul fără întoarcere la sfârşitul lui decembrie 2002 şi a lăsat în urmă amintirea unui dascăl blând, înţelegător, modest şi competent.

D. Buiuc

298

CONSTANTIN VASILE GHEORGHIU1894 – 1957

Profesor la Catedra de Chimie Organică Facultatea de Farmacie

A fost profesor la Catedra de Chimie Organică de la Universitatea din Iaşi şi la Facultatea de Farmacie – I.M.F. Iaşi.

S-a născut în comuna Dolheşti (Huşi). După terminarea cursurilor primare în satul natal, îşi începe studiile de cultură generală la Gimnaziul din Huşi, continuându-le la Liceul Naţional din Iaşi. Urmează apoi secţia de chimie-fizică a Facultăţii de Ştiinţe din Iaşi, trecându-şi examenul de licenţă în anul 1920. Apreciat ca element valoros, este recomandat ca

preparator la Laboratorul de Chimie Organică şi apoi este avansat asistent. În 1927 obţine titlul de doctor în chimie. Devine şef de lucrări, apoi conferenţiar, iar în 1932 îşi trece examenul de docenţă. Anii 1932-1933 şi-i petrece la Paris unde lucrează în laboratorul de chimie organică de la Collège de France, iar în 1937 C.V. Gheorghiu este numit profesor la catedra de chimie organică pe care a condus-o până la sfârşitul vieţii.

Ca profesor, C.V. Gheorghiu a fost preocupat în permanenţă de a preda un curs care să cuprindă ultimele progrese ale chimiei.

Pasionat şi entuziast, căuta ca prin prelegerile sale să insufle tineretului studios interesul pentru ştiinţă, dragoste şi perseverenţă în muncă.

În cercetarea ştiinţifică, C.V. Gheorghiu a abordat o serie de probleme din domeniul chimiei organice, atât teoretice, legate de crearea unor mecanisme de reacţie, cât şi practice în domeniul sintezei de medicamente.

În paralel, prof. C.V. Gheorghiu a fost profesor de chimie organică la Facultatea de Farmacie de la I.M.F. Iaşi, timp în care şi-a orientat studiile în direcţia obţinerii de medicamente, legând astfel cercetările sale tot mai mult de preocupările practice în domeniul chimioterapiei tuberculozei.

299

În acest domeniu, C.V. Gheorghiu şi colaboratorii au sintetizat o serie de derivaţi sau analogi ai acidului p-amino-salicilic şi tiosemicarbazone, urmărind acţiunea acestora asupra acizilor -halogenaţi.

Activitatea ştiinţifică a lui C.V. Gheorghiu s-a întregit prin publicarea unei monografii intitulată “Coloranţi organici”, tratat mult apreciat şi peste graniţă şi pentru care i s-a decernat, post-mortem, Premiul de Stat.

S-a preocupat în permanenţă de creşterea cadrelor de cercetători, pentru care a fost o pildă vie de muncă şi abnegaţie în activitatea de cercetare ştiinţifică şi didactică, prin acestea contribuind în mare măsură la dezvoltarea şcolii de chimie organică la Iaşi.

Temperament extrem de vioi şi independent, C.V. Gheorghiu punea pasiune în toate acţiunile sale; dârz până la încăpăţânare, era optimist şi încrezător în forţa muncii perseverente. Prin activitatea sa ordonată şi neobosită, prin conştiinciozitatea cu care îşi îndeplinea îndatoririle didactice, imprima colaboratorilor stilul său de muncă; se străduia să le aprindă în inimi făclia ştiinţei – cum spunea el -, de care trebuie să fie animat orice adevărat dascăl şi om de ştiinţă.

Imediat după înfiinţarea Filialei Iaşi a Academiei Române (1949), C.V. Gheoghiu organizează şi conduce secţia de chimie organică din cadrul Insitutului de Chimie “P. Poni”.

Profesorul C.V. Gheorghiu a publicat numeroase articole de popularizare a ştiinţei şi a desfăşurat o muncă deosebit de fructuoasă la conducerea revistei ştiinţifice “V. Adamachi”, revistă ce s-a bucurat de o bună apreciere şi o foarte largă răspândire.

C.V. Gheorghiu a fost membru corespondent al Academiei Române şi membru al Societăţilor de Chimie din Franţa şi Germania.


300

CAMELIA GHIMICESCU1916 – 1990

Un nume în galeria personalităţilor şcolii medicale şi farmaceutice ieşene

Născută la Iaşi, în 12 februarie 1916, a urmat cursurile Liceului de Fete “Oltea Doamna” şi apoi ale Facultăţii de Ştiinţe din cadrul Universităţii “Al. I. Cuza”, pe care a absolvit-o în anul 1942 cu menţiunea “Magna cum laudae”, devenind licenţiată în ştiinţe fizico-chimice.

Imediat după absolvire, a devenit preparator la Catedra de Chimie Generală a Institutului de Medicină Iaşi (1942-1944) şi a urmat calea unei îndelungate şi prestigioase cariere didactice în cadrul căreia a parcurs toate treptele ierarhiei

universitare (asistent 1944-1955, şef de lucrări 1955-1961, conferenţiar 1961-1974, profesor 1974-1977, anul pensionării).

Ca preparator, asistent şi apoi şef de lucrări (1942-1961) a condus lucrările practice de chimie generală cu studenţii Facultăţii de Medicină şi ai Facultăţii de Pediatrie.

La reînfiinţarea învăţământului farmaceutic, în septembrie 1961, a fost promovată conferenţiar, ocupându-se, alături de profesorul Gh. Ghimicescu, de organizarea activităţii disciplinelor de Chimie Analitică, Chimie Fizică şi Toxicologie.

Pe lângă aspectul organizatoric privind înfiinţarea şi dotarea cu sticlărie, aparatură şi chimicale a unui nou laborator, lucru deloc uşor de realizat, profesorul Camelia Ghimicescu s-a preocupat de întocmirea programelor analitice, prelucrarea şi sistematizarea materialului bibliografic necesar cursului şi lucrărilor practice, iniţierea unor cadre tinere în activitatea didactică şi de cercetare, înfiinţând astfel o “Şcoală de Chimie Analitică” la Facultatea de Farmacie din Iaşi.

Nu este de neglijat nici faptul că a înfiinţat, în anul 1962, primul cerc ştiinţific studenţesc din Facultatea de Farmacie, în cadrul căruia au desfăşurat o muncă rodnică numeroşi studenţi care şi-au pregătit aici şi lucrarea de diplomă.

301

A fost secretar ştiinţific al facultăţii în perioada 1967-1971, calitate în care a coordonat, alături de decan, întreaga activitate din facultate.

A condus Disciplina de Chimie Analitică până la pensionare, perioadă în care a pregătit numeroase cadre care activează şi în prezent în domeniul chimiei analitice şi nu numai.

În afara cursului de chimie analitică, pe care l-a predat fără întrerupere timp de 16 ani, a mai predat cursul de chimie fizică (1963-1964), toxicologie (1964-1967), controlul medicamentului (1969-1976).

Excelenta şi completa sa pregătire profesională i-au permis să adapteze conţinutul disciplinelor predate la necesităţile profesiei de farmacist.

Cursurile predate de profesorul Camelia Ghimicescu constituiau un model de prelegere universitară care prin conţinut, claritate şi formă de prezentare, deveneau foarte atractive şi uşor de înţeles.

Una din preocupările sale permanente a fost editarea de materiale didactice necesare studenţilor medicinişti şi farmacişti. Este autor a 5 lucrări didactice: Curs de chimie generală, Curs de chimie analitică - volumetria, Lucrări practice de biochimie - bazele analizei biochimice, Lucrări practice de toxicologie, Lucrări practice de chimie analitică.

În afara activităţii profesionale pe linie academică, a funcţionat în calitate de chimist-expert judiciar la Laboratorul Interregional de Medicină Judiciară din Iaşi (1958-1961) şi ca membru în Comisia Medico-Legală (din 1967).

În cei 35 de ani de activitate în IMF Iaşi, profesorul Camelia Ghimicescu a îmbinat munca la catedră cu cercetarea ştiinţifică, abordând o problematică largă de cercetare în domeniul chimiei analitice, cu aplicaţii în controlul medicamentului, biochimie, toxicologie, chimia alimentului şi apelor minerale.

Cele peste 120 lucrări publicate în reviste româneşti şi străine sau comunicate la prestigioase manifestări ştiinţifice din ţară şi străinătate demonstrează aria largă a preocupărilor ştiinţifice.

Cercetările întreprinse au avut ca obiectiv principal elaborarea de noi metode de microanaliză anorganică şi organică, introducerea de noi reactivi analitici, problemă ce a constituit şi subiectul tezei sale de doctorat “Orto-tolidina, reactiv de culoare şi indicator redox”. Astfel, au fost realizate o serie de noi micrometode de determinare cantitativă a ionilor I-, F-, NO2

-, SO4-2, Pb+2, Zn+2, K+ etc din ape, produse

agroalimentare şi medii biologice. Un număr mare de lucrări reprezintă studii de chimie analitică cu

aplicaţii în toxicologie cum ar fi: dozarea p-nitrofenolului şi parationului;

302

studiul intoxicaţiilor medicamentoase şi alimentare letale la copil, în Moldova, în perioada 1954-1963; studiul etilismului în Moldova, în perioada 1952-1961; microdeterminarea alcoolului etilic din material biologic; cercetarea variaţiilor unor indicatori biochimici la etilicii supuşi tratamentului de dezintoxicare.

O preocupare constantă a fost aceea a analizei apelor minerale din diferite zone ale Moldovei, reuşind împreună cu profesorul Gh. Ghimicescu să propună micro- şi semimicrometode de studiu ale acestora şi să urmărească modificările biochimice sub influenţa tratamentului balnear.

Numeroase au fost şi lucrările rezultate din coloborarea cu diferitele clinici şi laboratoare din IMF Iaşi (Pediatrie, Psihiatrie, Oftalmologie, Endocrinologie etc). A avut relaţii strânse de colaborare şi prietenie cu marile personalităţi ale chimiei analitice din toate Facultăţile de Chimie şi Farmacie din ţară, profesorii Candin Liteanu, Grigore Popa, Gheoghe Ciogolea, Erwin Popper, Simon Fişel, Alexandru Duca, Gheorghe Morait etc.

Prin strădaniile profesorilor Al. Duca, Al. Nacu - Universitatea Tehnică “Gh. Asachi”, S. Fişel - Universitatea “Al. I. Cuza” şi Camelia Ghimicescu, ia fiinţă la Iaşi, în anul 1966, Secţia de Chimie Analitică a CNIT (Consiliul Naţional al Inginerilor şi Tehnicienilor) ale cărei şedinţe lunare, găzduite de Amfiteatrul de Chimie al I.M.F., s-au constituit în adevărate cursuri şi sesiuni de comunicări pentru cadrele tinere. Aici erau prezentate noutăţile din domeniu, metode care la vremea respectivă reprezentau pentru noi doar praguri greu de atins şi care au devenit astăzi lucrări practice cu studenţii.

Aparent severă pentru cei care nu au cunoscut-o suficient, Doamna Profesor Camelia Ghimicescu era plină de înţelegere şi omenie, cu o fire veselă şi prietenoasă, fiind mare iubitoare de natură şi artă.

Maria Stan, V. Dorneanu

303

VASILE D. MÂRZA1902 – 1995

O personalitate controversată

Prof. V.D. Mârza a venit pe lume la 30 decembrie 1902, la Şoldana, jud. Iaşi, actualmente jud. Botoşani, la începutul unui secol zguduit de două conflagraţii mondiale, dar binecuvântat prin amploarea şi diversitatea descoperirilor în ştiinţă, în biologie în mod special.

În această mirifică lume a ştiinţelor biologice a pătruns tânărul absolvent al Liceului Naţional şi ulterior al Facultăţii de Medicină din Iaşi. Încă de la început are privilegiul să lucreze sub îndrumarea prof. Gr.T. Popa.

Este numit preparator în 1926, pe când era student în anul V la Medicină, devine în 1928 asistent şi în acelaşi an susţine examenul de docentură cu o temă îndrăzneaţă bazată pe metode moderne de studiu „Histochimia spermatozoidului”.

Este apoi numit conferenţiar de Embriologie. Efectuează două specializări în străinătate, în Franţa în 1932, când lucrează cu prof. Policard şi în 1938 când studiază la Villejuif la Institutul de Cancer cu prof. Gustave Roussy.

Între 1952 – 1957 activează ca profesor de biologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, iar din 1957 devine profesor de histologie şi conduce disciplina până în 1972, când cere să fie pensionat.

Încă din 1928 şi apoi în toată activitatea, prof. V.D. Mârza a introdus şi a dezvoltat metode moderne în cercetarea biomorfologică, metode care, în acea perioadă erau considerate de avangardă.

Aş menţiona lucrarea de docenţă, studiile complexe privind biologia spermatozoidului, suita de lucrări privind histofiziologia ovogenezei, care a obţinut în 1939 marele premiu Oroveanu.

Aş aminti metoda de dozare în ţesuturi a potasiului, metodă utilizată şi astăzi.

Remarcabile sunt cercetările efectuate sub conducerea prof. V.D. Mârza de un colectiv aparţinând Secţiei de Biomorfologie a Filialei Iaşi a

304

Academiei Române, în colaborarea cu Disciplina de Histologie a U.M.F. Iaşi, în care, abordând diverse aspecte ale răspunsului imun şi ale digestiei, au fost utilizate metode cantitative de studiu, metode de histochimie, de citofotometrie, de planimetrie. Aceste cercetări au impus Şcoala de Biomorfologie de la Iaşi atât pe plan naţional, cât şi internaţional.

Ca o recunoaştere a meritelor sale deosebite pe plan ştiinţific, a fost ales în 1948 membru titular al Academiei R.P.R., a fost preşedinte al Filialei Iaşi a Academiei R.S.R., a fost membru al Asociaţiei Anatomiştilor Francezi încă din 1932 şi membru de onoare al Asociaţiei Anatomiştilor UIugoslavi.

O contribuţie deosebită a adus prof. V.D. Mârza la patrimoniul ştiinţelor biologice prin traducerea, împreună cu un colectiv, a operelor complete ale lui Darwin, care au fost publicate în Editura Academiei.

Încă din perioada de activitate, dar şi în continuare, ca profesor consultant, Acad. V.D. Mârza s-a preocupat de teoria sistemelor, abordând stereotipurile funcţiilor biologice esenţiale, rezultatele fiind publicate în reviste de specialitate.

Dar portretul profesorului de atunci ar fi incomplet dacă n-aş aminti activitatea pe plan social: Ministru plenipotenţiar la Bruxelles în 1947-1948, Ministru al Sănătăţii în 1948-1952.

Activitatea didactică şi ştiinţifică a fost în mod fericit completată cu o bogată activitate editorială, fiind, din 1964, redactorul responsabil al revistei „Revue Roumaine de Morphologie et Embryologie” editată în română şi engleză, apoi numai în engleză, iniţial la Iaşi, apoi la Bucureşti.

A condus Secţia de Morfologie Normală şi Patologică în cadrul Societăţilor Medicale din România, reuşind să dezvolte şi să impună o specialitate care, până nu demult, se afla la periferia specialităţilor medicale.

În cei 46 de ani cât a activat la Disciplina de Histologie, prof. V.D. Mârza s-a confundat cu cerinţele acestei specialităţi pentru care a luptat şi spre care a atras cât mai mulţi elevi.

A fost activ până în ultimele zile (s-a stins din viaţă în noiembrie 1995). A făcut parte, până când servituţile vârstei nu i-au mai permis, din organisme de conducere, în diverse domenii ale specialităţii, atât în ţară cât şi în străinătate.

Gioconda Dobrescu

305

GHEORGHE NĂSTASE1887 – 1975

Profesor de dermatologie

S-a născut în comuna Mărăşti, jud. Bacău, la 14 iulie 1887, într-o familie de ţărani. A făcut şcoala elementară în Mărăşti, apoi liceul la Bacău.

În 1910 s-a înscris la Facultatea de Medicină din Iaşi remarcându-se prin merite deosebite şi obţinând bursa „Adamachi” în anul II. În anul IV a reuşit primul la concursul de internat. În vara anului 1913, ca plutonier sanitar, a îngrijit holerici în campania din Bulgaria.

A terminat studiile în 1916, susţinându-şi teza de doctorat sub

coordonarea prof. dr. C.I. Parhon şi devenind doctor în medicină şi chirurgie. A început activitatea medicală pe front îngrijind răniţi, fiind mobilizat până la 1 martie 1918.

În ianuarie 1918 a fost numit preparator la Laboratorul de medicină operatorie, iar din martie 1918 a fost secundar provizoriu în Clinica dermato-sifiligrafică Iaşi, apoi secundar pin concurs (1919). Din 1924 a devenit preparator în clinică, iar din 1931 şef de lucrări şi din 1942 profesor. A condus Clinica Dermatologică din Iaşi până în 1962 când a devenit profesor consultant.

S-a preocupat de dezvoltarea activităţii didactice fiind iubit şi respectat de către studenţi pentru corectitudine, erudiţie, dar mai ales pentru bunătatea sa. Prezenta la cursuri mulaje şi bolnavi din clinică. A editat un prim curs în 1944, apoi altele în 1948 şi 1952. A colaborat la editarea tratatului de dermato-venerologie de sub redacţia Acad. Şt. Gh. Nicolau (1956 şi 1958), iar în 1960 s-a publicat sub redacţia sa tratatul de dermato-venerologie unic pe ţară, pentru studenţi. S-a preocupat de dezvoltarea muzeului de mulaje al clinicii, încadrând artişti mulajori la disciplină.

A suplinit catedre vacante ţinând cursuri de parazitologie, bacteriologie şi igienă şi a scos un curs de balneo-fizioterapie.

306

A fost un dermatolog de renume, apropiat de cei suferinzi, încercând oricând să-i ajute.

Ca elev al profesorului Gh. Demetriade a fost preocupat de cercetarea ştiinţifică, iar apoi al profesorului E.I. Mironescu, a devenit un bun organizator, impunându-se de timpuriu prin corectitudine, seriozitate şi perseverenţă.

A contribuit la activitatea de refacere a spitalului. A organizat înainte de al Doilea-lea Război Mondial un centru de profilaxie şi combatere a bolilor venerice, fiind numit şi medic şef al Dispensarului antivenerian nr. 1, apoi nr. 2 din Iaşi (1930-19429).

A fost un cercetător de elită, având peste 300 lucrări ştiinţifice publicate în ţară şi în străinătate. A participat la numeroase congrese de dermatologie.

A descris noi entităţi clinice şi a formulat ipoteze etiologice ca intervenţia v. coxsakie în dermatomiozită, sau a ricketsiilor în boala Kaposi, ca fotonecroza cutanată acută, granulomul gangrenos candidozic, fiind astfel cunoscut şi apreciat în ţară şi peste hotare. Studiile sale s-au axat pe micoze, piodermite, tuberculoză cutanată, dermatoze profesionale, cancer cutanat.

A condus teze de doctorat mult apreciate.A fost preşedintele Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi

(1947-1948) şi vicepreşedinte până în 1968, de asemenea preşedintele Secţiei Dermatologice a USSM, Filiala Iaşi (1948-1968).

A făcut parte din multiple comitete medicale ieşene şi pe ţară.A fost distins cu titlurile de profesor emerit, medic emerit şi cu

„Ordinul Muncii Clasa a II-a”.

Zenaida Petrescu

307

ŞTEFAN S. NICOLAU1896 – 1967

Profesor de microbiologie (1939-1942)

Trecerea prin Iaşi a lui Ştefan S. Nicolau ca profesor titular a fost scurtă, dar plină de urmări pentru microbiologia ieşeană şi românească.

S-a născut la 15 februarie 1896 în Bucureşti unde a absolvit în 1913 Liceul „Matei Basarab”. Ca tânăr student medicinist a participat

la Primul Război Mondial pe frontul din Moldova. Şi-a susţinut doctoratul în medicină şi chirurgie în 1920 la Cluj, unde a ajuns în 1921 şef de lucrări la Catedra de Patologie Generală şi Experimentală. Aici a fost remarcat de Constantin Levaditi, cel care avea să-i devină maestru în Franţa.

Între 1921 şi 1939 a lucrat în mari institute europene de cercetare: Institut Pasteur (Paris), National Institute for Medical Research (Hampstead) ş. a. în laboratoarele profesorilor C. Levaditi şi I. A. Golloway cu care a publicat numeroase studii asupra chimioterapiei sifilisului şi treponematozelor, descoperirii Streptobacillus moniliformis şi, mai ales, studii privind variate viroze şi patogenia acestora (neuroviroze, febra aftoasă, febra galbenă, epitelioma găinilor ş.a.). Ca virusolog are priorităţi cunoscute încă din acea perioadă: conceptul de septinevrită – propagarea virusurilor neurotrope spre nevrax prin nervii periferici, de sincronofilaxie – premisă a descoperirii interferenţei virale, acţiunea fotodinamică a unor coloranţi asupra virusurilor – premisă a aplicaţiei anumitor coloranţi ca agenţi mutageni. A publicat nu numai în prestigioase reviste franceze şi engleze, ci şi în reviste româneşti ca Revista Ştiinţelor Medicale sau Revista Medico-Chirurgicală din Iaşi. A redactat capitolele „La nevraxite enzootique” şi „L’herpes” din „Traité de Microbiologie” al Profesorului Nattan Larier, Ed. Doin, Paris, 1927. A editat monografii: „Recherches Biochimiques sur le Mécanisme d’Action du Bismouth dans les Spirilloses et les Trypanosomiases” – S. Nicolau, „Barneoud” Ed., Paris, 1925; „Borna Disease and Enzootic Encephalo-

308

Myelitis of Sheep and Cattle” – S. Nicolau, and I. A. Golloway, Publ. by His Majesty’s Stationery Office, London, 1928.

În această perioadă a obţinut şi titlul de Doctor în Ştiinţe Naturale al Universităţii Sorbona, a devenit şef de laborator la Institut Pasteur din Paris şi şef de secţie onorific la National Institute for Medical Research din Londra. A fost laureat de trei ori al Academiei de Ştiinţe din Paris (premiile Bellion 1925, Bréant 1930 şi Montyon 1935).

Devenea Profesor titular al Catedrei de Bacteriologie de la Facultatea de Medicină din Iaşi prin I. D. Regal nr. 2402 din 7 iunie 1939 „pe baza legii pentru autorizarea Ministerului Educaţiei Naţionale de a ocupa prin numire directă această catedră”.

Având calităţi şi experienţă de bun organizator, autoritar, conştient de valoarea sa, cu putere de muncă şi charismă remarcabile, observator fin, minuţios şi foarte ordonat (caietele de lucru şi arhiva lăsate demonstrează această însuşire), cu o capacitate ieşită din comun de a se adapta la orice situaţie, gata oricând de sacrificii personale, şi nu numai, pentru un ideal, Profesorul Ştefan S. Nicolau a ştiut să se impună şi să traverseze strălucit toate situaţiile dificile trăite de România după 1939. În 1971 Doctorul René Wahl, şef de secţie onorific la Institutul Pasteur din Paris mă întreba: „Este adevărat că Ştefan Nicolau, colegul meu, a ajuns ministru?. Avea stofă”.

Ajuns la Iaşi unde se aştepta să găsească „un laborator foarte modest, dacă nu chiar în mizerie, ca şi târgul în care se află” este surprins să constate, „cu orgoliul de specialist şi de bun român”, „că laboratorul a cărui conducere am luat-o e mai bogat ca cel al cărui titular am rămas încă în Institutul Pasteur din Paris”6. Iată unul dintre motivele care l-au determinat să schimbe numele catedrei în Institutul de Bacteriologie „Dr. Al. Slătineanu”7 şi în scurt timp să pună în faţa localului, într-un rond special amenajat şi cu un ceremonial deosebit, bustul în bronz al Profesorului Slătineanu.

Cu excelenta bază materială la dispoziţie trece imediat la reorganizarea laboratoarelor pentru a-şi continua studiile de virusologie începute la Paris. Şi-a eliberat camere prin permutări ale laboratoarelor învecinate aparţinând altor catedre, inclusiv prin îndepărtarea din Catedra de Bacteriologie a Doctorului Ioan Gheorghiu8 în termen de 2 săptămâni

6 Documente, Arhiva Catedrei de Microbiologie, Fondul Ştefan S. Nicolau: Ieşiri nr. 88 din 3 Noiembrie 19397 Apud (1) Intrări: Decizia nr. 53642 din 1940 a Ministrului Educaţiei Naţionale8 Ioan Gheorghiu a fost colaboratorul care, ca student, l-a însoţit pe Profesorul Slătineanu în 1913 pe frontul din Bulgaria pentru combaterea holerei; cu Ioan Gheorghiu Profesorul Slătineanu a început, de la nimic, organizarea în 1914 a Catedrei de Bacteriologie şi a continuat-o până în 1939. A intentat Ministerului Educaţiei Naţionale proces în contecios pentru a protesta contra numirii fără concurs a lui Ştefan S. Nicolau ca profesor la Iaşi.

309

de la expirarea delegaţiei cu care îl investea ca şef de lucrări suplinitor, cu trimiterea acestuia la Catedra de Igienă unde era profesor agregat de Igienă socială. Şi-a constituit o echipă de cercetare formată din fostul său coleg de la Paris, doctorul Nicolae Constantinescu, tânăra preparatoare Artemiza Moţoc, care, odată cu plecarea Profesorului Nicolau în 1942, s-a şi transferat la Bucureşti „pentru a-şi termina cercetările începute la Iaşi”, studentul bucureştean Radu Portocală, care şi-a lucrat la Iaşi teza de doctorat pentru a-i fi apoi colaborator apropiat la Institutul de Inframicrobiologie din Bucureşti. Împuternicise special un laborant pentru expedierea sau primirea corespondenţei şi coletelor de la doctorul Radu Portocală9.

A reuşit astfel să realizeze şi să publice în scurt timp mai multe studii privind: septinevrita rabică, ultravirusurile, morfogeneza incluziilor în febra galbenă, absenţa neurotropismului la unele tulpini de virus herpetic, herpesul recidivant.

Pe linie didactică, la Iaşi profesorul Ştefan S. Nicolau a predat numai cursul şi lucrări practice de virusologie. Bacteriologia a lăsat-o pe seama doctorului Constantin Bart, şeful său de lucrări, care avea o experienţă de peste 20 de ani în acest domeniu al microbiologiei şi îşi aprofundase studiile în laboratorul profesorului Hans Zinsser de la Universitatea Harvard din Boston.

De numele profesorului Ştefan S. Nicolau rămâne legată instituţionalizarea la scară naţională a cursului pentru specializarea medicilor în microbiologie.

Venirea la Iaşi a Profesorului Ştefan S. Nicolau a fost un gest profund patriotic: sacrificii materiale, sacrificiul sănătăţii, sacrificiul liniştii familiale. Mutarea familiei de la Paris la Bucureşti l-a costat peste 200.000 lei, bani împrumutaţi de la Casa Corpului Didactic, pe care a încercat să-i recupereze de la Ministerul Educaţiei Naţionale10. Bolnav de ulcer duodenal, pentru care a fost operat de două ori (gastroenteroanastomoză) dormea pe un pat în laborator. Familia era la Bucureşti. Evenimentele dramatice se succedau: cutremurul din 1940, care l-a determinat să mute institutul în alt local, rebeliunea legionară, războiul, care l-a obligat să pregătească evacuarea laboratoarelor la Piteşti, mobilizări în armată, dictatura antonesciană. Eforturile pentru a-şi desfăşura activitatea – între concediile medicale, mobilizări, scurtele concedii pentru probleme familiale – au fost enorme.

9 Apud (1) Ieşiri nr. 11,12 din Ianuarie 1941 şi nr. 49 din Aprilie 194110 Apud (1) Ieşiri nr. 52 din 12 Septembrie 1939

310

Visa să rămână la Iaşi11, dar a fost nevoit ca la 30 septembrie 1942 să plece la Facultatea de Medicină din Bucureşti pentru a pune bazele Catedrei de Inframicrobiologie. Lua, acolo, totul de la capăt: dotare, organizarea unei noi echipe de lucru ş.a. În aceste condiţii a solicitat Ministerului Educaţiei Naţionale aprobarea de a împrumuta microscopul cu fluorescenţă al Institutului de Bacteriologie „Dr. Al. Slătineanu” din Iaşi. Orice început este greu, dar, având calităţile care îl caracterizau, profesorul Ştefan S. Nicolau a răzbit, iar catedra pe care o înfiinţase la Bucureşti a devenit, peste nici un deceniu, cunoscutul Institut de Inframicrobiologie al Academiei Române.

La plecarea din Iaşi a lăsat prietenii cu personalităţi care împărtăşeau aceleaşi valori spirituale (profesorul, viitor Academician, Iorgu Iordan, doctorul Nicolae Constantinescu ş.a)., precum şi multe amintiri de neşters.

Profesorul Ştefan S. Nicolau a murit în Bucureşti la 15 octombrie 1967.

D. Buiuc

11 Apud (1) Ieşiri nr. 70 din 29 Martie 1940, Către Decanul Facultăţii de Medicină din Iaşi: „… să binevoiţi a lua cunoştinţă că doresc să mă înscriu pentru un apartament în blocul care urmează a se construi pe locul Muzeului de Antichităţi din str. Carol, apartament compus din: 6 (şase) camere, bucătărie, două băi, două camere pentru servitori, cămară şi garaj.”

311

VIRGIL NITZULESCU1896 – 1960

Creatorul unei noi catedre de Parazitologie

S-a născut la 10 august 1896, la Târgu-Jiu, judeţul Gorj.A urmat Liceul „Codreanu” din Bârlad, apoi Facultatea de

Medicină din Iaşi.Pe 1 decembrie 1919 este numit asistent la Catedra de Istorie

Naturală Medicală şi Parazitologie la Universitatea din Iaşi, fiind elevul lui Nicolae Leon.

În 1925, este avansat şef de lucrări la Catedra de Zoologie Medicală a Universităţii Bucureşti; aici este elev al profesorului Gheorghe Zotta. De asemenea, a fost elev al profesorului Emil Brumpt la Facultatea de Medicină din Paris.

În 1928, a devenit docent în specialitatea Parazitologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti.

Pe 1 martie 1932 este numit profesor titular la Catedra de Istorie Naturală Medicală şi Parazitologie la Facultatea de Medicină din Iaşi.

Prof. dr. Virgil Nitzulescu extinde studiul parazitologiei, organizează laboratorul, îl înzestrează cu aparatură nouă, îmbogăţeşte materialul didactic cu piese lucrate personal sau aduse din Franţa; redactează manuale pentru studenţi.

Prof. dr. V. Nitzulescu a desfăşurat o bogată şi valoroasă activitate ştiinţifică. A studiat morfologia aparatului bucal şi a pompei salivare la insectele hematofage.

A descris mai multe specii de flebotomi şi a contribuit la sistematizarea acestora. A fost preocupat de helminţi; a studiat rolul lor patogen şi medicamentele antihelmintice. A abordat şi probleme de micologie.

Pe 1 octombrie 1943 s-a transferat la Bucureşti ca titular al aceleaşi catedre de la Facultatea de Medicină.

Mariana Luca

312

ION GR. NUBERT1886 – 1975

Profesor de anatomie descriptivă şi topografică (1932 – 1948)

S-a născut la Paşcani în 1886, urmează liceul şi Facultatea de Medicină din Iaşi, pe care o absolvă în 1914.

Lucrează la Catedra de Anatomie Topografică din 1915, ca asistent, conferenţiar suplinitor în 1921, obţine docenţa şi este numit conferenţiar definitiv; în 1932 devine profesor titular la anatomie topografică. Concomitent cu activitatea de anatomist, lucrează ca extern, intern, medic secundar, asistent şi şef de lucrări la Clinica Oftalmologică.

Profesorul I. Nubert a fost unul dintre cei mai longevivi profesori ai Catedrei de Anatomie Topografică. Asistent în 1915, prof. I. Nubert a fost numit numit profesor în 1932, funcţie pe care a ocupat-o până în 1948.

În toată această perioadă, profesorul I. Nubert a desfăşurat o activitate didactică şi ştiinţifică susţinută. Multe dintre studiile sale au devenit date de referinţă în literatura anatomică, iar foştii studenţi şi-l amintesc drept un profesor de ţinută, cu prelegeri clare, susţinute de desene frumoase şi sugestive.

După plecarea prof. Gr.T. Popa la Bucureşti, preia conducerea Institutului de Anatomie cu cele două discipline, descriptivă şi topografică, până în 1948, când este pensionat.

H. Varlam

313

CONSTANTIN PAPP1896 – 1972

Profesor de botanică farmaceutică

Constantin Papp s-a născut pe 1 ianuarie 1896 la Piatra Neamţ din părinţii Edmond şi Elena; urmează şcoala primară nr. 1 şi Liceul „Petru Rareş” din oraşul natal, obţinând bacalaureatul în anul 1914. Se înscrie ca student la Facultatea de Ştiinţele Naturii din Iaşi, luând licenţa în specialitatea Botanică în anul 1922.

În paralel urmează cursurile de farmacie ale Facultăţii de Medicină din Iaşi, obţinând licenţa în Farmacie în acelaşi an (1922).

În 1926 obţine titlul de Doctor în Ştiinţe cu menţiunea „magna cum laude” prin susţinerea tezei „Contribuţii la studiul briofitelor din Moldova”. Ea reprezintă cea de-a doua lucrare de doctorat în briologie, efectuată la noi în ţară.

Ca bursier al Facultăţii de Ştiinţe din Iaşi face o specializare în domeniul botanicii sistematice la Institutul Botanic din Berlin-Dahlem în 1928, prilej cu care se ocupă de prelucrarea monografică a genului Melica (Gramineae), sub conducerea profesorilor L. Diels şi R. Pilger. Participă totodată la excursiile botanice organizate de către prof.dr. L. Diles pentru explorarea şi cunoaşterea florei din partea nordică a Europei.

În învăţământul universitar din ţară, ocupă mai întâi funcţia de preparator (fiind încă student) în anul 1921 la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi, trece ierarhic prin toate gradele şi este numit conferenţiar la Catedra de Botanică în 1932, iar din 1936 ocupă funcţia de profesor universitar până în 1964, data ieşirii la pensie. Între 1946 – 1948 predă Botanica Farmaceutică studenţilor de la Secţia de farmacie din cadrul Universităţii Al.I. Cuza, iar între 1948 – 1952 conduce Disciplina de Botanică farmaceutică din cadrul Facultăţii de Farmacie.

În afară de efectuarea de lucrări practice şi a organizării de numeroase aplicaţii pe teren cu studenţii, profesorul C. Papp a elaborat şi a predat următoarele cursuri: botanică (pentru studenţii de la Ştiinţe Naturale, Ştiinţe Geografice şi Farmacie), morfologie vegetală, botanică

314

descriptivă, fitogeografie, fiziologie vegetală, botanică descriptivă farmaceutică, cultura plantelor medicinale, plante de cultură, botanică agricolă şi patologie vegetală, botanică generală.

În cei 48 de ani (1924 – 1972) de activitate ştiinţifică, C. Papp abordează următoarele domenii ale botanicii: floristică (mai ales briofite), fitogeografie, geobotanică, farmacologie ş.a., publicând singur şi în colaborare, un număr de 130 de lucrări ştiinţifice, dintre care aproximativ 90 de publicaţii de briologie. Descrie specia nouă Polytrichum leonii Papp dedicată veneratului parazitolog moldovean N. Leon, precum şi numeroşi infrataxoni (varietăţi şi forme noi) din Moldova şi alte regiuni din ţară. Un merit deosebit al profesorului Papp îi constituie elaborarea şi publicarea primelor determinatoare pentru briofite: Plante vasculare cuprinzând şi chei dichotomice pentru determinarea până la genuri a briofitelor din împrejurimile oraşului Iaşi, 1938 (colaborare cu M. Răvăruţ), Flora pentru determinarea briofitelor cunoscute în Moldova dintre Carpaţi şi Prut, 1943 şi Briofitele din R.S.R., 1970.

C. Papp s-a ocupat şi de studiul pteridofitelor, aducând informaţii noi despre unele ferigi rare ca Ophioglossum vulgare şi Botrychium lunaria. În domeniul spermatofitelor sunt relevante lucrările sale monografice asupra genului Mellica (Gramineae), în acest scop prelucrând un material bogat sud-american, asiatic şi european.

Profesorul Papp întreprinde cercetări fitogeografice şi geobotanice, concretizate în următoarele publicaţii: Caracterul florei din împrejurimile oraşului Iaşi (1938), Contribuţii la vegetaţia mediteraneană din flora României (1939), Contribuţii la cunoaşterea vegetaţiei Stânca - Ştefăneşti, Botoşani (1949).

Profesorul farmacist C. Papp realizează inventarierea florei medicinale din Moldova şi întreprinde numeroase cercetări morfologice şi de histologie vegetală. Un alt domeniul al preocupărilor sale este cel referitor la farmacognozia diferitelor plante medicinale indigene, inclusiv a pteridofitelor. Publică de asemenea şi o serie de articole botanice sau farmaceutice de popularizare.

Constantin Papp a publicat şi lucrări de istoria botanicii: Flora lui I. Szabo – 1941 (în colaborare), Istoricul cercetărilor botanice în Societatea de Medici şi Naturalişti (1955), capitolul „Dezvoltarea învăţământului botanic” reprodus în Contribuţii la istoria dezvoltării Universităţii din Iaşi (1860 – 1960) publicat cu prilejul sărbătoririi centenarului primei universităţi româneşti.

Botanistul ieşean s-a arătat preocupat şi de istoria farmaciei, realizând cercetări asupra documentelor găsite într-una din farmaciile vechi din Târgul Copoului. În manuscrisul intitulat „Manual farmaceutic”

315

se observă marea bogăţie de plante medicinale utilizate la începutul secolului XIX cu oficinele farmaciilor ieşene. Printre cele 164 de specii totalizând 60 de familii, figurează şi numeroase plante folosite chiar cu mult timp în urmă în medicina populară din Moldova, unele dintre ele menţinute şi astăzi în terapia ştiinţifică (Vinca minor, Betula alba, Cannabis sativa, Humulus lupulus, Sambucus nigra, saponaria officinalis, Brassica oleracea, Ricinus communis, Equisetum arvense, Hypericum perforatum, Primula opfficinalis, Centaurium umbelatum etc.).

Pe lângă activitatea didactică şi ştiinţifică, Constantin Papp s-a remarcat prin organizarea şi reorganizarea postbelică a Grădinii Botanice ieşene al cărei director a fost timp de 21 de ani (1937-1958).

A. Ionescu

316

ALEXANDRU PASTIA1915 – 1997

Un aristocrat în învăţământul farmaceutic ieşean

Alexandru Pastia s-a născut la 25 august 1915, în Bârlad, judeţul Tutova, într-o familie de mari intelectuali. Tatăl, Ion Pastia, magistrat şi avocat, a decedat în 19l8; copilul Alexandru Pastia rămâne orfan la vârsta de 3 ani.

Puţini dintre noi ştiu că numele Pastia aparţine unei mari familii de boieri din Moldova, mari proprietari de pământuri, întinse de la Galaţi până în Iaşi. Familia Pastia a rămas vestită prin numeroasele acte de caritate şi donaţii către statul român. Teatrul Pastia din Focşani, Casa de Cultură din Bârlad, Hotelul Traian

din Iaşi şi Cimitirul Eternitatea Iaşi (înfiinţat de primarul de atunci al Iaşului, Scarlat Pastia) îşi datorează existenţa familiei Pastia.

În lumea medicală a rămas cunoscut în domeniul bolilor contagioase doctorul Constantin Pastia (punctele Pastia).

Familia Pastia este renumită şi prin actele de cultură la care participa; mulţi dintre membrii ei frecventau cenaclul “Viaţa Românească”, fiind contemporani cu fraţii Teodoreanu, Gh. Topârceanu, Otilia Cazimir, Garabet Ibrăileanu.

Alexandru Pastia a urmat cursurile şcolii primare în Bârlad şi Liceul "G. Bariţiu" la Cluj. În 1932 s-a înscris la Facultatea de Farmacie din Cluj. Prin desfiinţarea acesteia, în 1934, s-a transferat la Bucureşti, unde şi-a susţinut examenul de licenţă, la 22 ani, în 1937. În timpul facultăţii era numit de colegi şi prieteni „contele Pastia”, datorită frumuseţii sale fizice şi spirituale.

Imediat după absolvirea facultăţii, a fost numit farmacist la Casa de Asigurări Sociale din Bucureşti.

Din 1940 a profesat ca farmacist diriginte la Farmacia "Coleşiu" din Bârlad, până în 1945. În această perioadă a fost şi mobilizat în armată, ca farmacist. Atunci a cunoscut doi dintre farmaciştii care i-au devenit prieteni pentru toată viaţa: Victor Zotta, viitorul profesor de

317

chimie farmaceutică la Facultatea de Farmacie Bucureşti şi Teiţă Busuioc, colonel farmacist, mai cunoscut de ieşeni, şi ei trecuţi în lumea umbrelor.

După 1945 a profesat ca farmacist diriginte la Farmacia "Capsali" din Bucureşti şi ulterior la farmacia din Ghidigeni, judeţul Galaţi, pe care a concesionat-o până în 1949, an în care toate farmaciile particulare au trecut în patrimoniul statului.

Ingeniozitatea în cercetarea ştiinţifică, capacitatea creatoare şi de bun organizator, dublată de dorinţa de a veni în ajutorul oamenilor bolnavi, s-au manifestat de la începutul activităţii sale profesionale.

Din august 1949 a fost transferat la Sanatoriul TBC Bârnova - Iaşi, unde a înfiinţat farmacia spitalului şi un laborator de soluţii sterile.

Din 1953 este transferat la spitalul TBC Solca, judeţul Suceava, în scopul de a organiza şi aici o farmacie. În această perioadă a elaborat şi perfecţionat tehnica de preparare a perfuziilor de PAS şi HIN. Împreună cu mecanicul spitalului, P. Schultz, a conceput fabricarea unui aparat de distilat apă cu debit continuu, apreciat cu un premiu acordat de Comisia de Inovaţii din ţara noastră.

Metodele de preparare a perfuziilor elaborate de farmacist Alexandru Pastia au fost aplicate în toate farmaciile de spital cu profil TBC, din Moldova. O altă preocupare a sa a constat în prepararea, în condiţii sterile, a supozitoarelor cu antibiotice, pentru care a inventat un malaxor necesar la omogenizarea materiilor prime. În scopul de a facilita aplicarea tratamentelor la bolnavii TBC, a inventat un aparat de aerosolizare cu pompă de vid. Pentru ca de aceste inovaţii să beneficieze toţi farmaciştii din România, documentaţia aferentă a fost publicată în revista Farmacia. A preparat şi alte forme farmaceutice: perfuzii cu substanţe energizante, unguente cu antibiotice, unguente cu extracte vegetale (Chelidonium majus, Colchicum autumnale), pulberi compuse.

Între anii 1957-1959 a profesat la Farmacia Spitalului „Sf. Spiridon” din Iaşi, loc ocupat prin concurs, reuşind pe primul loc din opt candidaţi. În 1959, după obţinerea titlului de farmacist principal, este transferat ca specialist în cadrul Oficiulul Farmaceutic Regional Iaşi, unde lucrează până în anul 1966. Aici se ocupă intens de organizarea Laboratorului Galenic, în cadrul căruia, fructificând inventivitatea cu care era înzestrat, a formulat şi preparat numeroase forme farmaceutice lichide, semisolide şi solide apreciate în tot judeţul.

În anul 1963 s-a înscris la doctorat în specialitatea Toxicologie, la Facultatea de Farmacie din Cluj, iar în 1967 a susţinut teza cu tema "Toxicologia uretanilor, cu referire specială la meprobamat".

318

În paralel cu activitatea în farmacie, a desfăşurat o susţinută activitate didactică, funcţionând ca profesor la secţia Farmacie a Şcolii Tehnice Sanitare din Iaşi (1960-1979) şi ca şef de lucrări la Disciplina de Organizare şi Merceologie Farmaceutică, Facultatea de Farmacie Iaşi (1963-1967). Între anii 1966-1967 a profesat ca toxicolog la Institutul Medico-Legal, filiala Iaşi.

Perioada de activitate universitară începe propriu-zis în 1967, când ocupă postul de şef de lucrări la Disciplina de Organizare şi Merceologie Farmaceutică a Facultăţii de Farmacie din Iaşi. În 1968 devine şeful Disciplinei de Tehnică Farmaceutică pe care o conduce până la pensionare, în toamna anului 1979. În 1975 a fost promovat pe postul de conferenţiar. În anul 1991, Consiliul Profesoral al Facultăţii de Farmacie Iaşi i-a acordat titlul de “profesor onorific”, ca o recunoaştere a întregii sale activităţi didactice.

Bogata experienţă acumulată de-a lungul anilor, în diferitele locuri unde şi-a exercitat profesia de farmacist, a fost fructificată în uriaşa muncă pe care a depus-o ca şef al Disciplinei de Tehnică Farmaceutică, disciplină nou înfiinţată în cadrul tinerei Facultăţi de Farmacie din Iaşi. Alexandru Pastia a fost un pasionat slujitor al profesiei de farmacist, militant neobosit pentru afirmarea acesteia. Înzestrat cu talent pedagogic dublat de o solidă pregătire profesională, prezenta studenţilor cursuri de un înalt conţinut ştiinţific.

Imediat de la încadrarea sa în învăţământul universitar, Alexandru Pastia a desfăşurat o susţinută activitate de organizare a laboratoarelor Disciplinei de Tehnică Farmaceutică, dotându-le cu mese tip receptură; la acea dată, acestea au fost singurele laboratoare din ţară amenajate în acest mod. De asemenea, s-a preocupat de dotarea laboratoarelor cu aparatura necesară desfăşurării lucrărilor practice şi cercetării ştiinţifice.

A actualizat cursul şi lucrările practice de tehnică farmaceutică, editându-le în mai multe volume.

O altă direcţie a activităţii profesionale a constat în organizarea cursurilor postunivesitare de perfecţionare şi îndrumare metodologică a farmaciştilor din zona Moldovei.

În perioada 1968-1979, ca secretar al Secţiei de Farmacie din cadrul USSM Iaşi, a participat la organizarea a numeroase simpozioane şi conferinţe ale cadrelor didactice şi farmaciştilor. În cadrul Facultăţii de Farmacie, profesorul nostru a depus o activitate importantă şi în organizarea Laboratorului de Microproducţie.

Deplin conştient de importanţa conlucrării interdisciplinare în cercetarea farmaceutică, pe parcursul anilor a colaborat cu discipline din facultate, din universitate şi cu alte instituţii, precum: Întreprinderea de

319

Antibiotice Iaşi, Institutul de Seruri şi Vaccinuri Iaşi, clinicile spitalelor din Iaşi, Uzina de Fibre Sintetice Săvineşti, Oficiile Farmaceutice din Moldova şi Institutul pentru Controlul de Stat al Medicamentului şi Cercetări Farmaceutice Bucureşti.

Cercetările sale au fost concretizate în peste 200 lucrări ştiinţifice şi 25 brevete de invenţie, dintre care unele au fost aplicate în producţie.

Principalele teme de cercetare au fost axate pe următoarele domenii:

- probleme de practică farmaceutică pe teritoriul Moldovei;- formularea şi introducerea în terapeutică de noi medicamente: Trimag - comprimate, fabricat azi de SC “Antibiotice” SA Iaşi sub denumirea de Trimagant; Moldamin, Oxacilina – suspensii solide injectabile; Biscuiţi antiacizi produşi de “Pangran” Iaşi;- prepararea de noi forme farmaceutice în cadrul Laboratorului Galenic al Oficiului Farmaceutic Iaşi;- valorificarea unor materii prime locale - grăsimi hidrogenate, în colaborare cu Fabrica de Ulei "Unirea" Iaşi;- realizarea de noi forme farmaceutice: pelicule medicamentoase cu substanţe cicatrizante aplicabile în tratamentul arsurilor, unguente cu substanţe antiflebitice (rutozid), preparate antiacneice, supozitoare antihemoroidale, tablete antiseptice orofaringiene cu albastru de metilen etc.

Profesorul împărtăşea cunştinţele sale cu generozitate şi ştia să creeze în colectiv un climat de colegialitate, prietenie şi optimism, esenţiale în activitatea de cercetare. Înzestrat cu o inteligenţă deosebită, dublată de o cultură aleasă, profesorul Alexandru Pastia a fost un adevărat “aristocrat” al învăţământului farmaceutic ieşean. Prin retragerea sa la pensie, în anul 1979, lumea farmaceutică din ţara noastră a pierdut un specialist deosebit şi o remarcabilă personalitate.

Distinsul profesor doctor farmacist Alexandru Pastia s-a stins din viaţă la 26 iulie 1997.

Pentru generaţiile de farmacişti pe care le-a format, profesorul nostru va rămâne un exemplu de muncă, creativitate, cinste, bunătate, colegialitate şi dăruire de sine.

Iuliana Popovici, Steliana Lucia Braha

320

GHEORGHE PENDEFUNDA1923 – 1998

Personalitate marcantă a neurologiei româneşti

Născut pe 9 mai 1923 la Ungheni, jud. Iaşi, şi-a făcut studiile în prestigiosul Liceu Internat Iaşi. Fascinat de ştiinţele biologice încă de pe băncile liceului, s-a îndreptat către Facultatea de Medicină pe care a absolvit-o în 1948. Remarcându-se prin calităţile sale intelectuale şi conştiinciozitatea sa, a fost numit intern al Spitalului de Neuropsihiatrie Socola Iaşi încă din ultimul an de studii universitare.

Şcoala medicală de la Socola, sub conducarea reputatului Prof. Leon Ballif, a insuflat tânărului medic Pendefunda dorinţa

de a pătrunde în tainele ştiinţelor neurale. Se decide, deci, să se specializeze în neurologie şi recunoscându-i-se aptitudinile, pasiunea pentru studiu, puterea de muncă ieşită din comun, este cooptat ca preparator în Clinica Neurologică chiar înaintea terminării primului an de internat.

A urmat apoi toate treptele ierarhiei universitare concomitent cu cele ale reţelei sanitare şi a obţinut titlul de „profesor universitar”, prin concurs, în anul 1975.

A condus însă Clinica Neurologică a Spitalului Socola din Iaşi încă din 1964, pe când era doar conferenţiar universitar. Din 1972 până la pensionarea sa, a funcţionat ca Şef al Clinicii de Neurologie din primul Spital de Neurologie, Neurochirurgie şi Oftalmologie din Iaşi, la a cărui înfiinţare şi organizare a contribuit din plin.

Profesorul Pendefunda a fost un cadru didactic dăruit cu talent, generaţii de studenţi cărora le-a descoperit frumuseţile unei specialităţi atât de dificile ca neurologia s-au împărtăşit din harurile sale. În perioada celor peste 40 de ani cât a condus neurologia ieşeană, a reuşit să formeze o reţea de neurologie în întreaga Moldovă. A format zeci de specialişti neurologi şi doctori în ştiinţe medicale şi a luptat neobosit pentru înfiinţarea unor secţii de neurologie în toate spitalele judeţene din Moldova. A antrenat aceşti specialişti într-o continuă muncă de pregătire

321

profesională şi în acest scop a iniţiat seria „Consfătuirilor Neurologice din Moldova”, manifestări ştiinţifice de prestigiu recunoscute ca atare în întreaga ţară. Născut pe teritoriul actualei Republici Moldova, profesorul Pendefunda a stabilit legături frăţeşti cu neurologii din Chişinău imediat ce acest lucru a fost posibil. Astfel, încă din 1990, Consfătuirile Neurologilor din Moldova i-a primit şi pe colegii de dincolo de Prut, luând fiinţă „Simpozionul Iaşi-Chişinău” al cărui fondator a fost profesorul Pendefunda. Activitatea didactică, asistenţa medicală, activitatea social - obştească, nu l-au împiedicat însă să desfăşoare şi o continuă muncă de cercetare ştiinţifică - şi nu există domeniu al neurologiei care să nu-i fi trezit interesul. În cadrul unor colaborări interdisciplinare, la care a fost totdeauna deschis, a adus contribuţii importante în studiul unor boli profesionale care s-au concretizat în monografia intitulată „Patologia neurologică în mediul industrial” - Editura Junimea, 1987. Studiile clinice, de histopatologie în microscopie electronică şi mai ales genetice în bolile musculare au constituit domenii prioritare de cercetare în neurologia românească. Rezultatele acestor cercetări au fost sintetizate în monografia „Miotonia Steinert” care a contribuit la acordarea titlului de Docent profesorului Pendefunda.

Cercetările clinice, anatomopatologice, epidemiologice, etiopatogenice şi electrofiziologice în domeniile bolilor vasculare cerebrale, neuroinfecţiilor, epilepsiei şi bolilor degenerative nu epuizează aria preocupărilor sale ştiinţifice. Lucrările privind patologia sistemului nervos autonom au fost sintetizate în colaborarea la monografia „Patologia sistemului nervos vegetativ” (1975) sub redacţia L. Popoviciu şi I. Hăulică, monografie care a fost distinsă cu Premiul Academiei în anul 1976.

A fost membru al unor organisme de conducere ale neurologiei româneşti şi membru al numeroase societăţi ştiinţifice naţionale şi internaţionale. Activitatea sa ştiinţifică a primit recunoaşterea prin alegerea sa ca membru al Academiei de Ştiinţe Medicale din România. Pasionat cercetător, devotat cadru didactic, profesorul Pendefunda a fost şi un mare clinician, un adevărat medic cu dragoste şi compasiune pentru cei în suferinţă. Omenia, blândeţea şi modestia sa îl făceau apropiat colaboratorilor, subalternilor, ca şi bolnavilor deopotrivă.

Felicia Ştefanache

322

GHEORGHE PLĂCINŢEANU1994 – 1982

O viaţă dedicată oamenilor

Profesorul Gh. Plăcinţeanu şi-a dăruit întreaga viaţă semenilor săi şi dacă vremurile vitrege abătute asupra neamului nostru i-au întrerupt brutal cariera universitară, el a încercat să rămână permanent un luptător în slujba sănătăţii oamenilor.

Deşi cu părinţi originari din ţinutul Neamţului, vede lumina zilei la Dorohoi pe 13 august 1894 într-un oraş care mai dăduse ţării mari valori pentru cultura română ca George Enescu, Saşa Pană, renumitul scriitor avangardist, prof. Mihai Ciucă şi alţii. În acest oraş tânărul Gheorghe n-a petrecut decât 5 ani, pentru că tatăl său, medicul

veterinar Ion Plăcinţeanu a fost mutat cu slujba la Bârlad, un alt oraş cu valoare sentimentală pentru toţi românii. Fraţii Ion şi Gheorghe Plăcinţeanu au urmat cursul primar la Şcoala de aplicaţie a Şcolii Normale de băieţi şi apoi primele patru clase la Liceul „Gh. Roşca Codreanu”. Cu circa 20 de ani mai înainte, acest liceu fusese frecventat şi de Alexandru Vlahuţă, a cărui trecere prin această şcoală nu putea rămâne fără ecou în inimile viitorilor liceeni bârlădeni, mai ales că viitorul poet de factură neoeminesciană era în vogă în acea vreme. Tot de acest liceu este legat şi numele lui Garabet Ibrăileanu, a cărui activitate de critic şi istoric literar şi de activist pe tărâm social nu putea să nu lase urme în gândirea şi comportamentul tinerilor liceeni de la început sec al XX-lea, între care se aflau şi fraţii Plăcinţeanu.

În anul 1908, medicul veterinar I. Plăcinţeanu este mutat la Iaşi, iar cei doi fraţi vor urma cursurile la licee diferite, Gheorghe fiind înscris la Liceul Naţional la care susţine Bacalaureatul în anul 1911. La scurt timp după aceasta, în anul 1912 medicul I. Plăcinţeanu decedează, iar familia rămâne fără un sprijin material substanţial. Cu toate acestea, cei doi fraţi vor urma cursurile universitare, Gh. Plăcinţeanu înscriindu-se la Facultatea de Medicină într-o perioadă în care la această facultate îşi făcuseră apariţia profesori cu renume: Ion Tănăsescu, la Anatomie

323

Descriptivă, N. Leon la parazitologie şi istorie naturală, Em. Puşcariu la Histologie, Constantin Thiron la patologie generală, Constantin Bacaloglu la patologie internă, Corneliu Şumuleanu la clinica medicală şi biologică, George Bogdan la medicină legală, Al. Slătineanu la bacteriologie, iar în anii următori vor onora Facultatea de Medicină alţi profesori de renume, precum: Francisc Rainer la anatomie, Dimitrie Manolescu la oftalmologie, Sicrat Lali la farmacologie, C.I. Parhon la boli mintale şi nervoase şi alţii.

Pentru a se susţine în facultate se înscrie la concursul de externat, iar după promovarea acestuia devine intern în cadrul Spitalului Sf. Spiridon. La începutul lui septembrie 1916, după intrarea României în război, este mobilizat şi trimis la Corpul 4 de armată ca medic sublocotenent, iar în 1918 este detaşat în Basarabia unde, în cadrul Spitalului din Chişinău, începe activitatea de specializare în obstetrică şi ginecologie. În timpul perioadei basarabene, Gh. Plăcinţeanu cunoaşte pe Clemansa Barbiris cu care se căsătoreşte în aprilie 1920. Soţia sa a urmat cursurile conservatorului din Iaşi clasa de vioara. Tânăra familie Plăcinţeanu mai rămâne la Chişinău încă 2 ani timp în care va avea şi un copil – Iovana – viitoare regizoare de teatru.

Revine la Iaşi şi ocupă postul de aspirant preparator la Catedra de Anatomie, iar după o scurtă perioadă de timp se transferă la Clinica chirurgicală. Este trimis în străinătate la perfecţionare la Berlin unde lucrează în clinica de chirurgie a profesorului Ernest Unger, fiind preocupat de aspecte ale chirurgiei generale şi ale chirurgiei ginecologice. În paralel frecventează şi Franenklinik condusă de profesorul E. Bumm precum şi „La Charite”, în cadrul căreia urmăreşte naşterile normale şi patologice. La Berlin va publica şi primele lucrări ştiinţifice.

Întors în ţară, este numit şef de lucrări la Clinica de chirurgie a profesorului N. Hortolomei şi predă studenţilor cursuri de semiologie chirurgicală. În această clinică erau abordate toate sectoarele chirurgiei, efectuându-se numeroase operaţii în premieră naţională, asistenţii profesorului putându-se forma ca adevăraţi chirurgi. Perioada lucrată sub îndrumarea Prof. Hortolomei a fost valorificată într-o serie de lucrări ştiinţifice publicate în revista Spitalul şi Revista Medico-Chirurgicală.

În anul 1924 obţine titlul de medic primar al spitalului Sf. Spiridon din Iaşi, iar în anul următor se transferă la Bârlad, unde preia conducerea Spitalului „Elena Beldiman”, contribuind la reorganizarea completă şi modernizarea acestei unităţi medicale.

În anul 1926 pleacă la specializare la Maternitatea Tarnier, aflată sub conducerea renumitului doctor A. Brindeau, unde îşi susţine docenţa

324

în specialitatea chirurgie obstetricală. În paralel lucrează şi la Maternitatea Bandeloque, sub îndrumarea prof. Couvelaire.

Din 1928 îl găsim din nou la Iaşi ca medic primar la Institutul Gregorian, unde funcţiona ca profesor de obstetrică şi ginecologie N. Zaharescu – Caraman, care orientează obstetrica către endocrinologie. Gh. Plăcinţeanu este contaminat şi el de acest aspect nou al obstetricii, începe o colaborare cu prof. C. I. Parhon cu care va elabora mai multe lucrări publicate în reviste străine de specialitate, iar la cea de al X-lea Congres de chirurgie ţinut la Bucureşti în anul 1939 va prezenta un studiu cu tema „Hormonii în chirurgie”. Câţiva ani mai târziu, va prezenta o altă lucrare „Corelaţii hormonale ale sexualităţii feminine”.

O bună parte din activitatea sa după revenirea la Iaşi este consacrată înfiinţării şi organizării Spitalului de Chirurgie al Casei Asigurărilor sociale din Iaşi, precum şi a construirii unui spital mare şi modern al acestei instituţii în cartierul Copou din Iaşi. Pentru a realiza o construcţie modernă la nivelul Spitalelor din vestul Europei, dr. Gh. Plăcinţeanu este trimis de către Casa Asigurărilor Sociale la Viena, pentru a se documenta în această privinţă. Cu această ocazie el întocmeşte şi o primă schiţă a noului spital în cadrul căreia Clinicii de Obstetrică şi Ginecologie ocupă două etaje,unul dintre acestea fiind destinat secţiei de chirurgie ginecologică, dotat cu două săli de operaţii la nivelul cel mai modern al timpului. Acest spital a fost dat în folosinţă în 1943.

A fost în permanenţă preocupat de perfecţionarea sa pe linie didactică şi medicală. În 1934 este numit conferenţiar provizoriu, iar în 1938 conferenţiar definitiv. Colaborează în mod fructuos cu prof. Ion Aburel. Împreună cu acesta introduce în practica medicală metoda declanşării naşterii prin puncţia amniotică şi perfuzia intersegmentoovulară. Iniţial, spitalul din Copou nu era prevăzut să fie utilizat cu bază clinică a Facultăţii de Medicină din Iaşi, dar dr. Gh. Plăcinţeanu propune Consiliului Profesoral al facultăţii să se facă intervenţie la Ministerul Educaţiei Naţionale şi la Ministerul Muncii pentru a se elabora o lege specială în acest sens. Guvernul României îşi însuşeşte propunerea facultăţii ieşene prin noua Lege a Învăţământului din 1942. Facultatea de Medicină din Iaşi este prevăzută cu noi clinici şi laboratoare printre care şi Clinica a II-a de Obstetrică Ginecologie al cărei titular devine prof. Gh. Plăcinţeanu.

Noul spital din Copou nu va funcţiona în structura stabilită de către Legea învăţământului din 1942 decât un singur an, căci în primăvara anului 1944 clinicile Facultăţii de Medicină vor fi transferate la Alba Iulia din cauza apropierii ostilităţilor militare din cel de-al Doilea

325

Război Mondial de graniţele României. Prof. Gh. Plăcinţeanu va pleca şi el la Alba Iulia şi se implică energic la amenajarea spitalelor necesare pentru a se asigura condiţii de învăţământ pentru studenţi şi pentru tratarea răniţilor de război şi a celorlalţi bolnavi.

Oraşul Iaşi fiind zonă de război, toate spitalele din acest oraş vor suferi mari distrugeri, este bombardat şi noul spital din Copou. După întoarcerea la Iaşi se implică în refacerea acestui spital, dar noile autorităţi nu au apreciat la justa valoare activitatea prof. Gh. Plăcinţeanu şi acesta este înlocuit din funcţia de director a Casei Asigurărilor Sociale din Iaşi. Ca profesor de clinică s-a străduit să amenajeze un nou spaţiu pentru clinica sa, acesta fiindu-i oferit la Spitalul Cantacuzino - Paşcanu.

În decembrie 1948 avea să primească o nouă lovitură fiind îndepărtat din învăţământ. L-a avut alături pe prof. Vladimir Buţureanu care propune Consiliului Profesoral al facultăţii să se intervină la Ministerul Educaţiei pentru anularea îndepărtării sale din învăţământ. Aceste demersuri nu dau rezultate şi, la 31 ianuarie 1949, prof. Gh. Plăcinţeanu părăseşte definitiv învăţământul universitar. Cauzele acestui act rămân obscure, dar se pare că un conflict personal cu unul din conducătorii aflaţi în vârful puterii ar sta la baza plecării sale din învăţământ. Aşa înţelegeau noii guvernanţi instalaţi la conducerea ţării la 6 martie 1945 să răsplătească muncă unor oameni cu merite deosebite în dezvoltarea învăţământului medical românesc.

Prof. Gh. Plăcinţeanu rămâne la dispoziţia Ministerului Sănătăţii şi este transferat la Bucureşti şi însărcinat să organizeze noi spitale în diverse oraşe ale ţării. Este pensionat în anul 1957. A încetat din viaţă în 1982.

În timpul vieţii sale a fost membru a multor societăţi şi academii ştiinţifice din ţară şi străinătate şi a îndeplinit funcţii importante pe linie medicală şi administrativă, printre care şi aceea de epitrop al Casei Spitalelor Sf. Spiridon din Iaşi (1940-1944). Activitatea sa ştiinţifică a fost remarcabilă realizând peste 150 de lucrări şi comunicări ştiinţifice. A redactat şi conceput, în anul 1947, unul din primele cursuri universitare de obstetrică şi ginecologie.

Din cauza plecării sale timpurie din învăţământ a fost împiedicat să-şi pună în valoare întreaga sa capacitate creatoare în folosul învăţământului medical românesc, dar ceea ce a realizat pe linie medicală, didactică şi ştiinţifică constituie o pagină de certă valoare în istoria învăţământului medical.

M. Liţu

326

PAUL PRUTEANU1908 – 1966

Figură importantă a învăţământului de medicină socială în perioada postbelică

Figura cea mai importantă a ocrotirii sănătăţii în perioada postbelică o reprezintă conferenţiar dr. Paul Pruteanu (1908 – 1966), considerat pe drept cuvânt întemeietorul învăţământului modern de specialitate în centrul universitar Iaşi.

El este cel care a condus Disciplina de Sănătate Publică în perioada 1951 – 1966, având drept colaboratori pe dr. Miarka Pirozynski, dr. Paraschiva Foişor şi dr. Rene Corneliu Duda.

A fost un distins intelectual, neobosit cercetător, mereu frământat de multitudinea problematicii pe care o ridică viaţa medicală.

Conf.dr. Paul Pruteanu s-a născut în 1908 într-o familie modestă dar cu o mare disponibilitate sufletească.

După terminarea liceului, îşi continuă studiile universitare în condiţii vitrege, activând în acea perioadă în cadrul Ministerului Asigurărilor Sociale.

Remarcat pentru calităţile intelectuale deosebite, este ulterior promovat ca director al Direcţiei Spitalelor din Ministerul Sănătăţii, perioadă în care a depus o muncă intensă atât în plan practic, cât şi teoretic în probleme de organizare sanitară, de dezvoltare a reţelei spitalelor şi policlinicilor din România.

După 1952, vine la Iaşi ca medic şef al secţiei sanitare a regiunii Iaşi şi conferenţiar la Disciplina de Organizare Sanitară a Institutului de Medicină şi Farmacie.

Sub conducerea sa disciplina îşi conturează metodologia şi tehnicile, participă la formarea studenţilor şi la specializarea şi perfecţionarea medicilor care ocupau funcţii de conducere în serviciile de sănătate în acea perioadă.

327

Calităţile didactice deosebite, dorinţa de perfecţionare au stat la baza elaborării unui unumăr important de materiale didactice, practice şi cursuri pentru studenţi: „Metodologie statistică”, „Sănătate publică”; monografii: „Spitalul unificat”, 1954; „Dispensarizarea”, 1955; „Iacob Czihac”, 1966, participă împreună cu prof.dr. Dumitru A Cornelson la elaborarea volumului „Îndreptarul medicului de circumscripţie sanitară rurală” (1959 – 1960), colaborează la manuale şi tratate unice de sănătate publică, la nivel naţional, sub redacţia prof.dr. doc. Th. Ilea.

Totodată a publicat numeroase studii şi cercetări în revistele medicale şi în Revista de statistică, fiind considerat un pionier al biostatisticii şi demografiei matematice în centrul universitar Iaşi.

În preocupările sale au intrat şi cele legate de istoria medicinii, prin lucrarea „Contribuţii la istoricul spitalelor din Moldova” (1957).

Personalitate cu virtuţi morale şi sufleteşti deosebite, conf.dr. Paul Pruteanu s-a implicat permanent în activitatea catedrei, fiind apreciat şi iubit de către colaboratori şi studenţi deopotrivă pentru bunătatea sa sufletească, harul său didactic şi puterea deosebită de convingere.

Georgeta Zanoschi

328

ALEXANDRU POPOVICI1866 – 1941

Profesor de botanică farmaceutică, Directorul Grădinii Botanice Iaşi în perioada 1921-1936

Alexandru Popovici s-a născut la 30 octombrie 1866, în localitatea Cârniceni (Ţigăneşti), judeţul Iaşi, unde urmează cursurile primare. Frecventează apoi Gimnaziul „Ştefan cel Mare” din Iaşi şi Liceul Naţional luându-şi bacalaureatul în 1885. În 1885 devine licenţiat al Facultăţii de Ştiinţe Naturale din Bucureşti, iar în 1893 susţine, la Universitatea din Bonn, teza de doctorat intitulată „Uber Struktur und Entwicklung Eigenartiger Wandverdikungen in Samen und Fruchtschalen”, pregătită sub îndrumarea

faimosului E. Strasburger, la care fusese trimis de către profesorul său, Dr. D. Brândză, fapt pe care-l aminteşte cu vie recunoştinţă mai târziu.

În calitate de licenţiat este încadrat profesor în învăţământul mediu (la Călăraşi, Bucureşti, Botoşani) între 1889 şi 1900. În paralel, între 1980 – 1895 funcţionează şi în postul de custode şi, consecutiv, cel de asistent la Institutul Botanic din Bucureşti, iar din 1895 este numit profesor suplinitor de botanică la Universitatea din Iaşi. În anul 1900 obţine gradul de agregat, iar în 1904 pe cel de profesor titular. În 1936 (31 octombrie) se retrage la pensie, iar pe 17 iulie 1941 se stinge din viaţă.

Între 1913 şi 1935 profesorul Al. Popovici predă Botanica farmaceutică studenţilor din anul I ai Secţiei de farmacie ce funcţiona pe lângă Facultatea de Ştiinţe din cadrul Universităţii „Al.I. Cuza”.

În timpul celor 41 ani de activitate didactică (1895-1936), profesorul Popovici a depus o muncă neobosită pentru înzestrarea laboratorului prin colecţii de ierbare, material didactic şi aparatură necesară lucrărilor practice, iar biblioteca a fost completată cu cele mai însemnate lucrări ştiinţifice de specialitate.

Cursul de Botanică predat de Prof. Popovici cuprindea citologia, anatomia, organografia, sistematica şi fiziologia. Clasificarea plantelor se

329

face după sistemul filogenetic al ui Adolf Engler, care a dominat sistematica vegetală aproape 50 de ani şi care este punctul de plecare în redactarea „Florei R.P.R.” şi a „Florei U.R.S.S.”. Cursurile au fost litografiate în 5 volume, în câteva ediţii. Ele reprezintă un document preţios oglindind nivelul înalt la care ajunsese învăţământul botanic pe atunci.

Profesorul Al. Popovici se specializează în fiziologie sub îndrumarea marelui fiziolog Pfeffer, studiind influenţa condiţiilor externe asupra lungimii zonei de creştere. În 1907 el introduce pentru prima dată lucrările practice de fiziologie, iar în 1912 aceasta devine disciplină de sine stătătoare.

Pe lângă activitatea didactică, Al. Popovici desfăşoară o bogată activitate de cercetare ştiinţifică concretizată printr-un mare număr de publicaţii ce acoperă diverse arii ale botanicii. Activitatea sa ştiinţifică este variată, abordând probleme de floristică privind Fanerogamele, Mixomycetele, dar mai ales Macromycetele. Între 1900 şi 1918, Al. Popovici publică lucrări micofloristice de mare amploare din care se desprind mai clar aspectele taxonomice. Aceste rezultate sunt consemnate sub titlul de „Contributions a la flore micologique de la Roumanie”, publicate între anii 1900 – 1910, în An. Soc. Univ. Jassy.

În ceea ce priveşte studiile de citologie, A. Popovici aduce o importantă contribuţie la structura şi dezvoltarea unor îngroşări particulare ale membranelor celulare în seminţe şi pericarpul unor angiosperme (1893).

Al. Popovici ocupă funcţia de director al Grădinii Botanice între 1921 şi 1936. Încă de la numirea sa ca profesor suplinitor la Universitatea din Iaşi în anul 1895, Al. Popovici se ocupă de proiectul de amenajare a unei noi grădini botanice pe un teren viran de aproape 6 ha din vecinătatea Palatului Culturii. Chiar dacă această grădină nu s-a finalizat, este meritorie grija şi preocuparea profesorului pentru crearea unei baze materiale care să înlesnească o pregătire temeinică studenţilor.

Concomitent cu demersurile pentru amenajarea grădinii botanice lângă Palat începând cu 1921 s-a început plantarea în jurul actualei clădiri a Universităţii, punându-se astfel bazele unei noi grădini botanice. Această a cincia grădină botanică a avut suprafaţa de 1,5 ha şi dispunea de un mic complex de sere, dintre care una mai înaltă adăpostea plantele de talie mare.

Continuă dotarea gradinii botanice fondată de prof. A. Fătu în 1856, grădină care a fost refăcută treptat şi care constituie sursa materială şi informaţională de bază a noii grădini botanice situată în cartierul

330

Copou, din 1963, pe o suprafaţă de 65 ha şi cu largi posibilităţi de extindere.

Încă din primul an, sub conducerea profesorului Popovici, se cultivă peste 400 de specii de plante ierboase anuale şi perene, de la care s-au obţinut seminţe, oferite spre schimb, în 1923 publicându-se primul „Catalog de seminţe”. În următorul an se trece la plantarea esenţelor tari şi se solicită încă trei compartimente pentru diferenţiere termică. Al Popovici s-a preocupat şi de plantele ornamentale, fiind iniţiatorul „Secţiei ornamentale” a Grădinii Botanice.

Cu scopul de a înfrumuseţa şi completa cât mai atractiv noua sa grădină botanică, profesorul Popovici întreţine legături cu Al. Borza, ctitorul Grădinii Botanice din Cluj. „Al. Popovici face parte din rândul acelor botanişti care au înţeles că o grădină botanică are o funcţie internă şi alta externă. Pe plan intern îndeplineşte o triplă funcţie: ştiinţifică, culturală şi socială, iar pe plan extern îndeplineşte o funcţie de prestigiu şi de afirmare a unui popor”.

Profesorul Al. Popovici se implică activ în ocrotirea naturii din ţara noastră şi în special a speciilor rare, propunând protejarea speciei Ephedra distachya. Face parte din „Comisia monumentelor naturii pentru Moldova”, constituită la 25 mai 1938 şi care reuneşte numeroase personalităţi din viaţa ştiinţifică ieşeană (C. Motaş, P. Bujor, A. Caradja, Th. A. Bădărău, M. Răvăruţ etc.).

Pentru meritele sale deosebite în activitatea didactică şi ştiinţifică, Al. Popovici a fost ale membru onorific al Academiei Române. A fost membru al Societăţii de Medici şi Naturalişti şi al Societăţii Micologice din Franţa.

A. Ionescu

331

VASILE RĂŞCANU1885 - 1978

O viaţă în lumini şi umbre

Vede lumina zilei în satul Ogoeşti de pe valea Racovei din judeţul Vaslui în anul 1885, într-o familie de răzeşi. Tatăl, Costache, care era un om vrednic, înzestrat cu un puternic spirit de dreptate, iar mama, Zoiţa, era o ţărancă originară din satul Vinderei, în apropiere de Bujoru, unde se născuseră poetul Alexandru Vlahuţă şi profesorul universitar ieşean Paul Bujor, fost militant socialist. Face primele clase primare în satul natal, apoi părinţii, cu un efort material demn de luat în seamă, văzând că era bun la învăţătură, îl înscriu la Liceul din Bârlad. Aici cade sub influenţa

militanţilor socialişti şi este exmatriculat din liceu pentru răspândirea de manifeste socialiste în rândul ţăranilor. La aflarea acestei veşti, tatăl său nu dezarmează şi se duce împreună cu fiul său direct la Bucureşti unde sunte primiţi în audienţă de către Ministrul Instrucţiunii, Spiru Haret, care-l remarcase pe Vasile Răşcanu cu prilejul unui inspecţii efectuate la Liceul din Bârlad. Spiru Haret, un clarvăzător şi sprijinitor al elevilor dornici de învăţătură, îi anulează ordinul de eliminare din liceu şi îl îndeamnă să se preocupe intens de studiu.

Absolvă liceul în 1905 şi în toamna aceluiaşi an începe cursurile la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii ieşene, această opţiune fiindu-i influenţată de maestrul său, profesorul Paul Bujor, care îi îndemna pe studenţii săi să se preocupe de cercetare în domeniul ştiinţei şi la rândul lor, cei care vor deveni profesori, să formeze pleiade noi de „elevi distinşi”. Aflat în ultimul an al Facultăţii de Ştiinţe, se află printre studenţii care colindă satele din Moldova pentru a-i îndemna pe ţărani să se răscoale împotriva moşierilor şi arendaşilor. Răsunetul acestei preocupări le vom găsi într-o broşură intitulară „Amintiri şi evocări din marea răscoală din 1907”.

La un an după această „bravură”, înţelegând că pentru a-şi forma o viziune largă a fenomenelor biologice trebuie să urmeze şi medicina, se

332

înscrie la Facultatea din Iaşi în anul 1908, fiind coleg de an cu Nicolae Hortolomei şi Eugen Mironescu. Cei trei colegi se pun în fruntea unei mişcări studenţeşti care avea ca scop îmbunătăţirea condiţiilor de studiu la Facultatea de Medicină din Iaşi şi alcătuiesc un memoriu în acest sens, care ajunge pe masa de lucru a Ministrului Spiru Haret. Acesta, convins de cererea îndreptăţită a studenţilor medicinişti ieşeni, susţinuţi şi de Consiliul Profesoral al facultăţii, va aproba un credit de 800.000 lei cu care se va începe din 1910 proiectarea şi apoi construirea primul tronson al noii clădiri a Facultăţii de Medicină.

Absolvă facultatea în anul 1913. Pe parcursul studiilor devine elevul preferat al profesorului Gabriel Socor, care prin munca şi inteligenţa sa reuşeşte să realizeze o foarte bună dotare a Laboratorului de fiziologie. La terminarea facultăţii este mobilizat şi trimis pe front în campania din Balcani. Are fericitul prilej de a participa la vasta campanie antiholerică iniţiată şi condusă de profesorii Ion Cantacuzino, Alexandru Slătineanu şi Mihai Ciucă.

După intrarea României în război, în anul 1916, este din nou mobilizat şi trimis pe front, fiind direct implicat în combaterea epidemiei de tifos exantematic care se declanşase în iarna dintre anii 1916-1917.

La demobilizare, în 1918, se întoarce la Iaşi şi are fericitul prilej de a se întâlni cu renumitul fiziolog bucureştean Ion Athanasiu, aflat în refugiu la Iaşi, care îi propune să vină la Bucureşti pentru a ocupa funcţia de şef de lucrări la Catedra de Fiziologie a Facultăţii de Ştiinţe. Aici, sub îndrumarea profesorului Athanasiu, face numeroase experienţe de neurofiziologie în scopul de a stabili noi tehnici în studiul în fluxul nervos matur. Are prilejul să-l cunoscă pe savantul Gheorghe Marinescu, care îl invită să participe la sesiunile ştiinţifice organizate de el la domiciliul său. În paralel, Vasile Răşcanu frecventa şi Clinica Neurologică de la Colentina, unde participa la cercetările efectuate de profesorul Gheorghe Marinescu.

În 1922, profesorul Gabriel Socor se retrage de la Catedra de Fiziologie, iar Consiliul Profesoral ia în discuţie propunerea de numire la această catedră a doctorului Vasile Răşcanu.

La revenirea sa la Iaşi, localurile facultăţii, ca urmare a pagubelor provocate de război şi apoi a unui incendiu, arătau în mod deplorabil. Consiliul Profesoral formează o comisie administrativă care avea misiunea de a se ocupa de repararea acestora. Noul profesor se implică în această activitate. Devine membru marcant al P.N.Ţ. şi este propulsat în Parlament ca deputat. În această calitate se zbate şi obţine fonduri de la guvern pentru repararea localurilor vechi şi construirea unui nou tronson

333

la clădirea nouă a facultăţii, în cadrul căreia îşi va găsi un spaţiu adecvat şi Laboratorul de Fiziologie.

În 1928 este numit ca prin epitrop al Casei Spitalelor Sf. Spiridon şi ridică în Parlament situaţia gravă a acestei instituţii provocată de exproprierea terenurilor sale agricole urmare a reformei agrare din anii 1918-1923. Este mobilizat întregul corp profesoral al facultăţii, obţinându-se un credit excepţional de 30 milioane lei cu care se vor construi cele două corpuri ale Palatului Clinicilor Chirurgicale.

După 1933 concepţiile profesorului Vasile Răşcanu aveau să se îndrepte spre stânga comunistă. În acest fel a fost propus să candideze ca deputat pe listele Frontului Plugarilor în judeţul Suceava, în alegerile parţiale din anii 1935-1936. Atitudinea sa de stânga avea să-l coste în 1941 excluderea din învăţământul superior, sub forma „pensionării”, când împlinise 56 de ani.

Cu ocazia evacuării facultăţii la Alba Iulia n-a părăsit Iaşiul, rămânând în localitate, pronunţându-se împotriva acestei operaţii, care era sigura şansa de supravieţuire a instituţiei în condiţiile apropierii frontului la graniţele României şi a bombardamentelor sălbatice ale aviaţiei sovietice, care nu au protejat nici spitale, nici instituţiile de învăţământ şi nici populaţia civilă.

A făcut parte din grupul de intelectuali care a semnat petiţia adresată Mareşalului Ion Antonescu pentru ieşirea României din războiul împotriva U.R.S.S. din anul 1943.

Imediat după 23 August 1944 este numit de către noul guvern al generalului Sănătescu ca prim epitrop şi este însărcinat cu refacerea instituţiilor Epitropiei Sf. Spiridon, grav avariate de război. Între 1946-1948 ocupă funcţia de decan la Facultăţii, iar după Reforma învăţământului din august 1948 va deveni primul rector al noului Institut de Medicină (1949-1953). În această calitate contribuie în mod substanţial la terminarea celui de-al treilea tronson al noii clădiri a facultăţii, la repunerea în funcţionare a vechilor clinici universitare şi la înzestrarea laboratoarelor, dar în timpul rectoratului său nu s-a putut evita desfiinţarea Facultăţii de Farmacie şi nu a fost organizată Facultatea de Stomatologie, aşa cum s-a întâmplat la Bucureşti, Cluj şi Tg. Mureş.

A depus mari stăruinţe pentru reînfiinţarea Societăţii de Medici şi Naturalişti şi la reapariţia Revistei Medico-Chirurgicale în 1956, dar în cei 8 ani de dispariţie a celei mai vechi societăţi ştiinţifice din România, am pierdut valori muzeografice şi bibliofile de o importanţă inestimabilă. A rămas în fruntea Societăţii până în anul 1973.

Unele preocupări ştiinţifice începute la Bucureşti între anii 1918-1922 au fost reluate la Iaşi. Aici a început cercetări noi cu profesorul C.

334

Bacalogu efectuând un studiu de fiziopatologie cardiacă. Face cercetări asupra dinamicii reflexelor în boala Parkinson. N-a părăsit nici cercetările începute cu profesorul Athanasiu în privinţa naturii energiei nervoase şi altele.

A fost preocupat de organizarea cercetării ştiinţifice medicale la Iaşi, înfiinţând primul laborator de electrofiziologie din ţară. Un alt domeniu de cercetare a fost acela al fiziologiei şi fiziopatologiei efortului şi oboselii, în care a antrenat numeroşi colaboratori, ca doctorul Marcel Kapri, doctorul Constantin Rotaru.

Ca o recunoaştere a activităţii sale a fost ales membru al Academiei R.P.R. şi a condus timp de mai mulţi ani filiala ieşeană a Academiei de Ştiinţe Medicale. A publicat şi comunicat peste 200 de lucrări ştiinţifice şi a contribuit la înfiinţarea Uniunii Medicale Balcanice şi a revistei „Archives de l’Union Medicale Balkanique”.

M. Liţu

335

GRIGORE STAVRI1921 – 1994

Unul din promotorii medicinii profilactice ieşene

Prof. dr. Grigore Stavri a fost unul dintre valoroşii promotori ai medicinii profilactice ieşene care, timp de 48 ani, şi-a consacrat toată energia instruirii şi educării a numeroase generaţii de studenţi şi medici, şi care a contribuit în mod neobosit la promovarea sănătăţii oamenilor la locurile lor de muncă.

Născut la 24 decembrie 1921 la Bacău, a urmat cursurile preuniversitare în oraşul natal, şi ale Facultăţii de Medicină între 1941 - 1947 la Bucureşti şi apoi la Iaşi. S-a stins din viaţă la 9 februarie 1994.

Şi-a început activitatea didactică la Catedra de Igienă a Institutului de Medicină din Iaşi. Format la şcoala reputatului profesor D.A. Cornelson, strălucit reprezentat al şcolii de igienă, profesorul Grigore Stavri a parcurs toate treptele ierarhiei universitare. În calitate de conferenţiar şi apoi de profesor, între 1959 – 1991 a fost în mod neîntrerupt şeful Catedrei de Medicina Muncii de la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Iaşi, în 1991 devenind profesor consultant şi conducător de doctorat. Calităţile sale de dascăl au fost apreciate de toţi studenţii şi medicii care, generaţie de generaţie, s-au format şi perfecţionat în această specialitate. Capacitatea de sistematizare a cunoştinţelor şi expunerile sale de o deosebită claritate captivau pe toţi cei care îl ascultau, atât în cadrul prelegerilor, cât şi în cel al lucrărilor practice şi stagiilor.

Cursurile sale erau perfect adaptate cerinţelor activităţii de medicina muncii ce reveneau medicilor generalişti şi, într-o anumită perioadă şi medicilor pediatri şi stomatologi, practica îmbinând activităţi de laborator, clinică şi teren.

Cursurile postuniversitare, organizate atât la Iaşi cât şi în teritoriul Moldovei, au fost frecventate practic de toţi medicii direct implicaţi în asistenţa de medicina muncii: medici de întreprindere, medici secundari (rezidenţi), specialişti şi primari de medicina muncii. Au fost, de

336

asemenea, organizate cursuri şi pentru specialişti şi primari de alte specialităţi, implicaţi direct în rezolvarea problemelor de medicina muncii. Aptitudinile organizatorice în domeniul didactic ale profesorului Stavri s-au reflectat şi în realizarea de multiple colaborări interdisciplinare cu cercetători, cadre didactice şi medici din reţeaua de asistenţă medicală, mai ales de la Policlinica pentru întreprinderi din Iaşi, dispensarele medicale de întreprindere, inspectoratele sanitare şi Institutul de Igienă şi Sănătate Publică.

În cercetarea ştiinţifică, profesorul Grigore Stavri şi-a orientat iniţial preocupările spre domeniul igienei mediului, teza sa de doctorat, susţinută în 1962, aducând importante contribuţii la cunoaşterea problemelor de igienă legate de aprovizionarea cu apă în mediul rural pe teritoriul Moldovei. Reprofilându-şi preocupările odată cu trecerea sa la Catedra de Medicina Muncii, a întreprins, alături de colaboratorii săi, numeroase studii şi cercetări pentru cunoaşterea riscurilor pentru sănătate de la locurile de muncă şi efectelor acestora asupra sănătăţii ocupaţionale din industrie şi agricultură pe teritoriul Moldovei. Rezultatele acestora au stat la baza planurilor de îmbunătăţire a condiţiilor de muncă şi stării de sănătate, precum şi ale serviciilor de medicina muncii şi ale celor de securitate la locurile de muncă.

Tematica de cercetare, deosebit de bogată şi variată, reflectă necesităţile pe linia sănătăţii şi securităţii ocupaţionale din diferite perioade. Dintre cele mai semnificative teme abordate sub conducerea profesorului Stavri, merită a fi menţionate următoarele: intoxicaţiile cu pesticide din Moldova; prevalenţa, formele şi factorii de risc ai BPOC în industria textilă; pulberile de vigonie ca factori de risc pentru aparatul respirator; factorii profesionali de risc şi afecţiunile respiratorii în construcţia de maşini; particularităţi privind apariţia şi evoluţia pneumoconiozelor în turnătoriile de fontă şi oţel; particularităţi privind afecţiunile respiratorii la persoanele expuse profesional la aerosoli de sudură şi tăiere de metale; saturnismul în tipografii, industria ceramică şi cea de prelucrare a maselor plastice; solicitările organismului în munca automatizată de la tablourile de comandă într-o centrală termoelectrică; implicaţiile fiziologice, psihologice, sociale şi familiale ale muncii în schimburi alternante şi de noapte, efectele asupra sănătăţii femeilor şi cerinţele privind îngrijirile de sănătate; accidentele de muncă în industria metalurgică; traumatismele legate de mecanizarea agriculturii.

Între 1977 - 1996, la solicitarea fostei Centrale Industriale de Fibre Sintetice Săvineşti – Neamţ, profesorul Stavri, alături de colaboratori, a realizat o serie de studii pe bază de contract, cu o tematică variată privind factorii de risc şi starea de sănătate a personalului de la

337

diferite locuri de muncă din fosta centrală: instalaţiile de clorură de cianuril, intermediari piele sintetică şi tetracloretan; cord textil; secţia acid sulfuric; instalaţiile de polimerizare din secţia melană. Astfel de studii, la care s-au adăugat şi altele, au avut ca obiective şi fundamentarea încadrării în grupa II de muncă în vederea pensionării, precum şi îmbunătăţirea serviciilor medicale oferite persoanelor din fosta centrală. Pentru realizarea unor astfel de studii, profesorul Stavri a reuşit să realizeze echipe pluridisciplinare formate din specialişti din diferite compartimente ale universităţii: clinicile medicale, ORL, radiologie, oftalmologie, dermatologie, neurologie, psihiatrie, obstetrică-ginecologie, endocrinologie, disciplinele de medicină socială, igienă, toxicologie, biofizică, microbiologie, biochimie, genetică ş.a. Rezultatele acestor studii au fost efectiv valorificate de către factorii de conducere, de protecţia muncii şi cele de servicii de medicina muncii.

Rezultatele şi lucrările elaborate pe baza cercetărilor au intrat în circuitul informaţional prin comunicare şi publicare în România şi alte ţări. Participarea nemijlocită la manifestările ştiinţifice de specialitate din ţară a fost integrală, iar la cele din străinătate condiţionată de situaţia social-politică.

Profesorul Grigore Stavri a fost membru al Societăţii de Igienă, Societăţii de Medici şi Naturalişti Iaşi şi al Uniunii Medicale Balcanice.

Disponibilităţile afective şi aptitudinile sale organizatorice, recunoscute şi apreciate de către toţi cei care l-au cunoscut şi cu care a lucrat, l-au determinat pe profesorul Stavri să se implice neîntrerupt în activităţile de organizare şi conducere ale facultăţii şi universităţii, dovedindu-se un sprijinitor activ în acest domeniu. În anumite perioade a deţinut şi funcţii de conducere.

Calităţile umane ale profesorului Grigore Stavri au fost apreciate unanim. S-a impus prin trăsăturile sale de caracter şi personalitate, prin calităţile spirituale şi morale, spirit de ordine, meticulozitate, răbdare, perseverenţă, dinamism, echilibru sufletesc, toate acestea dublate de o mare delicateţe, blândeţe, omenie şi permanentă disponibilitate pentru înţelegerea şi ajutorarea aproapelui. Era un exemplu de dăruire în muncă, perseverent şi exigent în îndeplinirea misiunilor, drept şi nepărtinitor.

Profesorul Grigore Stavri a înţeles şi promovat educaţia în sensul ei înalt şi multilateral, rămânând pentru urmaşi un demn exemplu de urmat, iar pentru medicina preventivă românească o personalitate marcantă a Universităţii de Medicină şi Farmacie din Iaşi.

Viorica Gavăt

338

CONSTANTIN STRAT1905 – 1982

Ca viaţa să fie nobilă sau dispreţuită, aceasta nu depinde de cariera adoptată, ci de spiritul cu care această carieră este condusă.

(L. Avebury)

Deşi intră în firescul lucrurilor ca timpul, în scurgerea-i implacabilă, să aştearnă uitare peste oameni şi fapte, frânturi de amintiri, gânduri ale celor ce i-au fost pacienţi sau studenţi, lucrări şi cărţi publicate, o şcoală de gastroenterologie cu un trecut cu care se poate mândri, ziduri groase de spital ce ascund în liniştea lor dăruirea celui ce a pus – chiar şi la propriu – umărul la reconstruirea ruinelor după război, toate alcătuiesc din cioburi imaginea unui medic, om şi profesor desăvârşit, model pentru generaţiile viitoare.

Profesorul doctor Constantin Strat s-a născut în comuna Mândreşti, judeţul Galaţi, la 3 iulie 1905, într-o familie modestă de învăţători, adevăraţi apostoli ai neamului, care au ştiut să-i imprime dragostea de oameni şi de carte.

În ciuda greutăţilor materiale a urmat liceul în Iaşi, din 1924 devenind student al Facultăţii de Medicină pe care a absolvit-o în 1930. În anul următor îşi va susţine teza de doctorat având ca temă „Muşchiul mare pronator-studiu de anatomie comparată” sub îndrumarea profesorului Gr. T. Popa, care îl aprecia în mod deosebit pe tânărul învăţăcel.

Anii războiului îl găsesc concentrat în diferite regimente (Mărăşeşti, Odesa, Berezovca), îndeplinindu-şi cu onoare datoria faţă de ţară şi faţă de semenii săi aflaţi în suferinţă.

A parcurs toate etapele desăvârşirii profesionale ca medic (intern-1928, medic secundar – 1932-1940 şi medic primar şef de secţie – 1942-1973) şi ca dascăl (asistent universitar – 1937-1943, şef de lucrări – 1943-1948, conferenţiar – 1948-1953 şi profesor – 1953-1973). Deşi pare o înşiruire plictisitoare de ani, aceste cifre ascund în spatele lor aproape 5 decenii de activitate neîntreruptă pe tărâm medical şi universitar.

339

A fost director atât al Spitalului Parhon, cât şi al Spitalului „Sf. Spiridon”, implicându-se personal în reconstruirea zidurilor dărâmate în urma bombardamentelor, cu sacul de cărămidă pe umăr, construind edificiul pe care-l va sluji cu credinţă şi dăruire întreaga viaţă.

Astăzi, când investigaţiile performante înlocuiesc de multe ori examenul clinic şi comunicarea cu omul bolnav, profesorul Strat rămâne în amintirea celor ce l-au cunoscut ca un mare clinician şi semiolog, plin de compasiune faţă de semenul aflat în suferinţă.

Conştient că devenirea unui medic adevărat înseamnă aplecare spre studiu şi cercetare, a publicat peste 150 de lucrări şi a susţinut numeroase prelegeri în ţară şi în străinătate.

A fost membru al unor foruri ştiinţifice de renume: „Societatea Internaţională de Medicină Internă”, „Asociaţia Europeană pentru Studiul Diabetului” , „Societatea de Medicină Generală”, „Societatea de Gastroenterologie”. La Iaşi a fost preşedinte al Secţiei de Medicină Internă şi a celei de Gastroenterologie. A condus „Iaşul Medical” între anii 1935-1938 şi a făcut parte din comitetul de redacţie al revistei „Viaţa Medicală” şi al „Revistei Medico-Chirurgicale” din Iaşi.

Personalitate complexă, profesorul Strat a fost şi un dascăl desăvârşit, un mare pedagog, apreciat şi iubit de studenţi şi colaboratori. Între anii 1953-1966 a fost decan al Facultăţii de Medicină din Iaşi, rămânând în istoria Universităţii ca unul din cei mai iubiţi decani ai tuturor timpurilor.

Singur sau în colaborare, a editat numeroase manuale şi cursuri, ce îşi păstrează valoarea şi în ziua de azi. A fost conducător de doctorate şi a format numeroase cadre universitare, din care unii au ajuns la rândul lor profesori şi şefi de clinici. „Acolo unde există iubirea artei medicale există şi iubirea de om” spunea Hipocrat.

Profesorul Strat a fost un om care a ştiut să dăruiască dragoste şi pricepere atât către pacienţi, cât şi către colaboratori; iubirea şi devotamentul către această nobilă meserie s-au transmis şi în cadrul familiei sale, fiul devenind un reprezentant de prestigiu al chirurgiei ieşene.

Pentru noi, cei ce lucrăm astăzi în Institutul de Gastroenterologie şi Hepatologie Iaşi, profesorul Strat înseamnă şi întemeietorul şcolii ieşene de gastroenterologie. În 1956 el a preluat de la profesorul C.C.Dimitriu conducerea Clinicii a-II-a Medicală, iar în 1963 a înfiinţat primul nucleu de gastroenterologie, impunându-se pe plan naţional şi internaţional într-o specialitate care, la acea vreme, era la primii paşi. A ştiut să-şi selecteze colaboratorii şi urmaşii exclusiv pe criterii profesionale şi umane, neţinând cont de rudenie, relaţii sau interese

340

materiale meschine. Putem spune că renumele pe care îl are azi gastroenterologia ieşeană se datorează şi eforturilor nemăsurate ale profesorului Constantin Strat.

Deşi în 1982 viaţa sa a fost brusc curmată în urma unei afecţiuni cardiace, imaginea sa, cea a medicului devotat, a omului de ştiinţă perseverent şi riguros, a dascălului ce luminează cu spiritul său drumul spre desăvârşire profesională, a decanului preţuit atât de studenţi, cât şi de cadrele didactice şi, nu în ultimul rând, a omului cinstit, bun, înţelept, sincer va rămâne veşnic vie în sufletul celor ce l-au cunoscut şi, prin ei, a generaţiilor viitoare.

Într-o lume în care scala valorilor pare uneori aleatorie, în care tehnica de vârf îndepărtează medicina de latura ei umană, iar noţiunea de „profesor” şi-a pierdut aura mitică de altă dată, PROFESORUL Constantin Strat reprezintă un exemplu şi un îndemn pentru fiecare din cei ce se străduiesc să-i ducă mai departe munca şi visele.

Uneori, în liniştea târzie a nopţilor de gardă, răsună parcă, dincolo de tăcerea zidurilor groase ale Spiridonului, ecoul paşilor celor ce şi-au pus întreaga viaţă în slujba acestei instituţii. Învăţaţi să-i ascultaţi şi să-i preţuiţi pentru a putea merge mai departe!

C. Stanciu

341

CORNELIU ŞUMULEANU1869 – 1937

Profesor la Catedra de Chimie medicală şi biologică

Născut la Iaşi, la 4 noiembrie 1869, C. Şumuleanu a fost elev al Liceului Naţional. A fost student al Facultăţii de Ştiinţe Fizico-Chimice din Iaşi unde a avut aici ca profesori pe Poni şi Cobălcescu.

În 1891, a fost numit chiar asistent al profesorului P. Poni, iar după 3 ani, în 1894, a trecut licenţa în Ştiinţe fizico-chimice la această facultate. În 1895, Şumuleanu este chemat la conducerea Laboratorului comunal de chimie alimentară, de curând înfiinţat, unde s-a distins ca un bun organizator.

Dornic să-şi mărească raza cunoştinţelor de specialitate, profesorul Şumuleanu pleacă în 1897 la Berlin unde, lucrând în laboratorul lui Emil Fischer şi al profesorului Pschorr, îşi ia în 1901, după studii strălucite, doctoratul în chimie.

Întors în ţară este numit în acelaşi an (1901) Director al Institutului de Chimie din Iaşi, aflat sub dependenţa Ministerului Sănătăţii, unde funcţionează timp de aproape 11 ani.

În acest interval, şi anume pe 1 noiembrie 1907, este numit profesor agregat definitiv la Catedra de Chimie Medicală şi Biologie a Facultăţii de Medicină din Iaşi şi, apoi pe 1 iulie 1913 , profesor titular al aceleaşi catedre, pe care o conduce până la moartea sa.

În tot acest timp, în special în cei 30 ani de profesorat, Şumuleanu a dezvoltat o neobosită activitate.

Ca director al Laboratorului de Chimie Medicală şi Biologică, s-a remarcat ca un excelent organizator, formând chiar o şcoală de tineri chimişti, dintre care mulţi ocupă astăzi poziţii importante.

Ca profesor, Corneliu Şumuleanu, care era şi un om de un deosebit caracter, s-a distins prin numeroase calităţi didactice: lecţiile sale, cele mai adeseori însoţite de demonstraţii, fiind totdeauna clare şi metodic prezentate.

342

Apoi, ca om de ştiinţă, folosind atmosfera de linişte şi demnitate susţinută de nobila sa soţie, profesorul Şumuleanu a publicat un important număr de memorii, mai ales în domeniul chimiei organice. Între acestea vom cita: „Asupra sintezelor dymetylmorfolului şi aminovanilinei”, lucrări publicate la Berlin în 1901. O serie de cercetări analitice asupra apelor noastre minerale (Bălţăteşti, Budachi, Covasna şi Slănic), au fost făcute în parte, prin colaborare cu asistenţii săi şi publicate în „Revista de Hidrologie” şi „Revista Medico-Chirurgicală” din Iaşi.

A imaginat apoi câteva interesante metode micro-analitice, aplicate la studiul vinurilor din România, publicând diverse cercetări atât în „Buletinul Societăţii de Chimie”, cât şi în Analele Ştiinţifice ale Universităţii noastre, în urma cărora, Academia a decernat lui Şumuleanu premiul „Lazăr”.

Profesorul Şumuleanu a fost membru în diverse societăţi ştiinţifice: Societatea de Medici şi Naturalişti din Iaşi, Societatea de Chimie din România, membru de onoare al Societăţii de Hidrologie din România etc.

Corneliu Şumuleanu a fost un eminent profesor al Facultăţii noastre de Medicină, un om de caracter şi un cercetător neobosit, în întreg domeniul chimiei.

M. Liţu

343

PETRE VANCEA1902 – 1988

Profesor de oftalmologie

S-a născut la 27 iunie 1902 în comuna Rudari (azi Izvoarele) din judeţul Dolj. Urmează şcoala primară în satul natal, apoi Liceul „N. Bălcescu” şi Liceul Militar Craiova (1914-1919). În 1919 reuşeşte la Institutul Medico - Militar la Bucureşti, de unde se transferă în primul an la Cluj (1919-1925). Obţine titlul de Doctor în Medicină cu teza: „Contribuţii la studiul biologiei trahomului” (1925), cu menţiunea Magna cum Laudae.

A avut o carieră meteorică încă din anii studenţiei. La Cluj desfăşoară o bogată

activitate ştiinţifică şi didactică la Clinica Oftalmologică sub conducerea Prof. D. Michail, fiind preparator (1923), asistent (1925), şef de lucrări (1929), docent (1929) la vârsta de 27 ani. Temperament efervescent, a avut mereu deviza de a se autodepăşi. În 1938 ţine un curs de neurologie oculară şi tot în acest an obţine titlul didactic de conferenţiar. În dorinţa sa mereu de afirmare intră în conflict cu prof. Michail, fapt cel obligă să plece la o unitate militară din sudul Basarabiei pentru eradicarea unei epidemii de trahom. În 1939 îşi dă demisia din armată şi se prezintă la concursul de profesor la Clinica Oftalmologică Iaşi, post rămas vacant prin pensionarea prof. Elena Puşcariu. Intră iniţial în conflict cu Senatul Facultăţii de Medicină din Iaşi care o promovează ca profesor pe Profira Nicolau. Ulterior, în 1943, se creează o a două clinică: Clinica I Oftalmologică condusă de prof. Nicolau şi Clinica II sub conducerea prof. P. Vancea. Continuând opera ilustrei înaintaşe, Prof. Elena Puşcariu, Petre Vancea a conturat la Iaşi o şcoală de oftalmologie care a dat ţării o pleiadă de elevi distinşi, unii dintre ei fiind la rândul lor făuritori de şcoală: Mihai Bobulescu (Galaţi), Marius Micşa (Piatra Neamţ), prof. Sergiu Buiuc (Iaşi), prof. P. Cernea (Craiova), prof. P.P. Vancea (Iaşi). În sprijinul procesului de învăţământ a editat „Lecţiuni de Oftalmologie” în 5 volume (1952).

344

Iubitor de muzică, literatură şi poezie, invita deseori colaboratorii la audiţii muzicale. Ca om, a acordat prietenie de multe ori şi celor ce nu o meritau, lucru periculos în acea perioadă. Este arestat în iunie 1952 în urma unor acuzaţii calomnioase şi reţinut la Jilava până la 31 decembrie 1953 fără a fi judecat. Este repus în toate drepturile şi-şi continuă activitatea didactică şi ştiinţifică în Clinică.

Publică „Elemente de Oftalmologie” (1957) şi face parte din colectivul de redacţie al „Tratatului de Oftalmologie” editat de prof. D. Manolescu (1958). Cercetările şi publicaţiile sale, cuprinse în peste 500 de lucrări, acoperă practic toate domeniile specialităţii. Ca preocupări ştiinţifice iniţiale au fost cel cu privire la patogenia şi tratamentul trahomului. Eforturile depuse şi rezultatele obţinute prin eradicarea trahomului la noi în ţară au fost recunoscute pe plan internaţional prin acordarea medaliei de aur Chibret (1969) de către Liga Internaţională a Trahomului de la Paris. O serie de preocupări au cuprins traumatismele oculare şi, în special, diagnosticul şi tratamentul corpilor străini metalici intraoculari, patogenia cataractei senile, diagnosticul precoce al glaucomului, operaţii precoce în strabism, diagnosticul şi tratamentul tumorilor oculare şi ale orbitei. Una din primele sale cărţi, publicată la Cluj a fost „Introducere în neurologia oculară” (1938), premiată de Academia Română cu premiul Oroveanu.

Organizează la Iaşi mai multe manifestări ştiinţifice printre care: Glaucomul (1957), Virozele oculare (1959), a căror lucrări au fost publicate în volume. Temperament vulcanic, veşnic agitat şi grăbit, era o apariţie obişnuită la aceste manifestări oftalmologice. Entuziasmat de tot ce era nou în oftalmologie, ancorat mereu în preocupările şi activităţile ştiinţifice, era destul de greu în calitate de colaborator să-l urmezi.

A făcut parte din conducerea mai multor societăţi de oftalmologie din Franţa Italia, Germania, Spania. A fost membru al Academiei Leopoldina din Halle, membru corespondent al Academiei Române (1963), membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale (1969), membru Honoris Causa al Societăţii Internaţionale de Ergoftalmologie (1978). Este pensionat în 1969, la vârsta de 67 ani, dar profesorul P. Vancea şi-a continuat activitatea şi după pensionare printr-o serie de cărţi de memorialistică: „Din nou lumină” (1979), „Permanenţe” (1983), „Călătorii în clar obscur” (1984), „Permanenta reîntoarcere” (1987).

Slujitor credincios la şcolii şi ştiinţei româneşti, P. Vancea a coborât în eternitate la 19 decembrie 1986.

Camelia Bogdănici

345

LEONARD VEXLER 1922– 1996

Chirurg şi urolog de marcă

Născut în târgul Bereştilor, în care Victor Ioan Popa îşi plasează acţiunea celebrei piese “Tache, Ianche şi Cadâr”, prof. Leonard Vexler urmează cursurile prestigiosului liceu “Mihai Roşca Codreanu “ din Bârlad (1933-1939) şi suferind discriminările rasiale ale epocii, susţine bacalaureatul abia în 1944.

Eminent student (1945-1950) şi absolvent cu diplomă de merit al Facultăţii de Medicină din Iaşi, îşi începe cariera didactică şi profesională încă din ultimii ani de facultate ca extern provizoriu şi prin concurs (1947) şi preparator la Laboratorul

de anatomie (1948-1949) şi Clinica a III-a Chirurgie (prof. dr. Gh. Chipail 1949-1951), ulterior devenind asistent la aceeaşi clinică (1951-1955). Între 1955-1962 funcţionează ca asistent la Clinica a II-a Chirurgie (prof. dr. O. Franche) devenind prin concurs şef de lucrări (1962) şi conferenţiar universitar (1972).

Întreaga sa formare şi devenire chirurgicală va fi legată de personalitatea prof. Oscar Franche, cunoscut pentru rigoarea selecţiei, dar şi aprecierea faţă de elevii săi, rezultând o colaborare fructuoasă de aproape două decenii. Elev preferat al acestuia, profesorul L. Vexler s-a pregătit şi dezvoltat atât în chirurgia generală – inclusiv activitatea de urgenţă, cât şi în cea de urologie, devenind după caracterizarea mentorului său « un excelent chirurg general şi urolog ». De remarcat că a făcut parte din echipa de specialişti români condusă de acelaşi profesor Franche care a lucrat la spitalul din Nanpho (Republica Populară Democrată Coreea) între 1955-1956, activitatea profesională desfăşurată cu acest prolej fiind răsplătită cu Ordinul Muncii clasa a III-a (1958).

Devine medic primar chirurgie generală prin concurs – în 1959, fiind clasificat primul pe ţară cu media 19,33, iar în 1966 obţine titlul de doctor în medicină cu lucrarea « Nefroptoza şi tratamentul ei chirurgical », efectuată de asemenea sub îndrumarea prof. dr. O. Franche.

346

În 1973 devine şeful Clinicii IV- a Chirurgicală pe care o va conduce competent şi cu autoritate până la pensionare.

Ca dascăl a instruit 43 promoţii de studenţi, remarcându-se prin prelegeri libere, pline de conţinut, sistematizate, cu exemplificări din bogata experienţă profesională şi prezentate într-o manieră proprie şi umor, ceea ce le oferea un plus de atractivitate.

A redactat un volum de mică chirurgie, iniţial litografiat şi apoi publicat în Editura Junimea Iaşi (1984), documentat şi util atât pentru studenţi cât şi pentru tinerii medici chirurgi.

A fost un chirurg înzestrat, având calităţi naturale în care inteligenţa şi spiritul înnoitor erau completate de o continuă şi neobosită informare, din care a rezultat o serioasă pregătire care i-a permis să abordeze curajos, dar şi cu măsură intervenţii de amploare şi deosebită dificultate atât în chirurgia generală (esofagoplastii, duodenopancreatectomii cefalice, gastrectomii totale), cât şi în cea urologică (chirurgia lărgită a tumorilor aparatului urogenital) dobândind o reputaţie de excelent profesionist.

A constituit pentru colaboratori şi medicii mai tineri pe care i-a format în decursul carierei sale un adevărat mentor, plin de cunoştinţe, echilibru şi coerenţă oferind competent şi cu generozitate soluţii şi idei în cele mai grele situaţii. În diagnostice se baza, de regulă, pe logică şi mai puţin pe intuiţie.

A avut o înclinaţie deosebită pentru activitatea publicistică medicală, însumând o impresionantă listă de 62 publicaţii şi respectiv 100 comunicări. Domnia sa a participat cu regularitate prin comunicări şi intervenţii la şedinţele Secţiei de Chirurgie a Societăţii de Medici şi Naturalişti Iaşi, dar şi la manifestări regionale, simpozioane şi congrese naţionale de chirurgie şi urologie. Colaborator la primele lucrări publicate al profesorului Gh. Chipail (ulcerul perforat, angioamele hepatice, esogastrectomia paleativă în cancerul esofagian) a continuat la Clinica a II-a Chirurgie această activitate cu profesorul Franche (calculoza ureterală, consideraţii pe marginea ureterocistoneostomiei, dar şi cu lucrări privind urmările gastrectomiei în boala ulceroasă sau consideraţii asupra ulcerelor gastroduodenale perforate).

Debutează ca prim autor cu articolul „Abdomenul acut traumatic” în Revista Medico-Chirurgicală Iaşi (1965) şi continuă cu o largă serie de studii clinice – neoplasmul de colon, operaţia Child-Phillips, dar şi ureterovezicoplastia Boari, abordul bazinetului intrasinusal sau calculi moi ai aparatului urinar superior. De asemenea, a publicat cazuistică rară – schwanom al cecului (Lyon Chir., 1967), leiomiom al cecului, osteoza paratiroidiană. Este chirurgul ieşean care a avut cele mai multe publicaţii

347

peste hotare: „Le petit rein unilateral et ses implications urologiques”, L. Wexler, M. Grigoriu, J. Urol. Nephrol., 1970, 10-11, „L`hyperthrophie des papiles renales”, L. Wexler, A. Segal, J. Urol. Nephrol., 1972, 10-11, „Schwannome du caecum”, L. Wexler, Lyon Chir.,1967

Prof. Leonard Vexler a traversat fără compromisuri majore o epocă pustiită de impostură. Bărbat falnic, cuceritor şi cu un farmec aparte cu o temeinică cultură generală pe care nu o etala ostentativ, tolerant dar şfichiuitor cu moravurile universităţii a fost pentru numeroşii săi admiratori – dar şi pentru contestatari, o adevărată personalitate ca medic şi om.

Cu perseverenţă şi dăruire pentru oameni şi chirurgie printr-o excepţională evoluţie rezultată din luciditate şi cultură – nu numai medicală – şi cu eforturi permanente pentru o practică onestă a realizat într-o epocă dificilă pentru profesiunea de medic un adevărat model de existenţă şi vocaţie, ilustrând una din formulele sale favorite une confiance dans une conscience.

M.R. Diaconescu.

348

ERNEST M. UNGUREANU1912 – 2002

O viaţă închinată ştiinţei

Eminent specialist şi pedagog, Om de omenie, creator de şcoală şi modelator de caractere, profesorul dr. doc. Ernest M. Ungureanu s-a născut la 5 iulie l912, în localitatea Bistricioara, judeţul Neamţ, unde şi-a petrecut primii ani ai copilăriei; părinţii s-au stabilit mai târziu la Văculeşti (Botoşani), unde a terminat clasele a patra şi a cincea ale şcolii primare într-un singur an(1923). După trei clase secundare, la Liceul „Laurian” din Botoşani, s-a transferat la Liceul „Gr. Ghica-Voievod” din Dorohoi unde a obţinut şi bacalaureatul.

La Facultatea de Ştiinţe Naturale din Iaşi (seria 1932-1936), a fost discipolul unor magiştri excepţionali: Paul Bujor, Ioan Borcea, Constantin Motaş şi alţii. Încă de la sfârşitul anului I, biologul Vasile Radu (pe atunci şef de lucrări la Catedra de Anatomie comparată a profesorului Paul Bujor) l-a introdus în laboratorul de profil iniţiindu-l în cercetări de histologie şi citologie; ca asistent al mentorului său a publicat prima sa lucrare. La sfârşitul anului III, profesorul Paul Bujor l-a recomandat profesorului Leon Ballif de la Facultatea de Medicină, care intenţiona să efectueze cercetări de citologie privind glandele cu secreţie internă. Astfel studentul Ernest M. Ungureanu înfiinţa în cadrul Spitalului de la Socola, un mic laborator de citologie; a studiat sistematic dinamica secretorie a tiroidei, a suprarenalelor şi a ovarelor sub influenţa hormonului hipofizar; a publicat o parte din rezultate in colaborare cu profesorul Leon Ballif şi cu dr. Gheracovici. În aceeaşi perioadă, ca student, l-a cunoscut pe profesorul Constantin I. Parhon care venea de la Bucureşti la Iaşi, la Spitalul Socola; prestigiosul endocrinolog se interesa de cercetările din cadrul modestului laborator de citologie. În anul 1936 şi-a susţinut teza primind calificativul „Magna cum laude”.

În 1937, profesorul Mihai Ciucă îi încredinţa tânărului absolvent postul de entomolog la Institutul de Igienă din Iaşi; i se deschidea

349

orizontul cercetărilor de teren asupra epidemiologiei malariei, acestea continuate la Laboratorul de Entomologie medicală creat la Osoi, lângă Iaşi. Cercetările efectuate acolo se desfăşurau în cadrul programului de combatere a malariei al Ligii Naţiunilor, sub conducerea profesorului Mihai Ciucă, secretarul Comisiei Internaţionale de Igienă de la Geneva; respectivul program includea colaborarea cu Staţiunea de Malarie „Rockefeller” de la Spitalul Socola şi Staţiunea de Malarioterapie de la Horton- Anglia.

Anul 1946 a fost anul susţinerii doctoratului. Pentru teza sa, „Cercetări asupra anofelismului în regiunea de Nord a României”, a primit calificativul „Magna cum laude”.

Titular al unei burse acordate de Liga Naţiunilor, biologul Ernest M. Ungureanu s-a specializat în malarie la Staţiunea de Malarie de la Horton, unde a cunoscut pe cei mai renumiţi malariologi ai timpului. În 1946 a efectuat un studiu comparativ al caracterelor morfologice care permit recunoaşterea uşoară a speciilor de anofeli transmiţători ai malariei în Europa, caractere până atunci necunoscute, fiind astfel valorificate cercetările originale efectuate în cadrul Staţiunii de la Osoi. Descoperirile în cauză le-a prezentat într-o comunicare la Societatea Regală de Entomologie din Anglia.

Tot în 1946, a lucrat la „Ross Institute of Tropical Medicine and Hygiene” din Londra cu directorul Institutului, profesorul G. MacDonald, şi la „Institutul Moltena” din Cambridge cu Sir Richard Cristofers. A menţinut o strânsă colaborare ştiinţifică cu malariologul de renume mondial P.C. Shute, şeful Laboratorului de Malarie de la Horton, care poseda o tehnică inegalabilă.

În anii 1942-1946 funcţionase şi ca asistent la Catedra de Morfologie a Universităţii Agronomice „Ion Ionescu de la Brad” din Iaşi. Din 1948 până în 1963 a fost director al Secţiei de Malarie şi Parazitologie din cadrul Institutului de Igienă din Iaşi. În anul 1944 şi între anii 1961-1963 a deţinut funcţia de Director al acestui Institut. În 1948 a fost numit profesor la Catedra de Parazitologie a Institului de Medicină şi Farmacie din Iaşi unde a funcţionat până în anul 2002 (cu o întrerupere între 1963-1973 inclusiv, când a lucrat în cadrul O.M.S., Geneva).

În 1954 şi-a luat doctoratul în Ştiinţe biologice.Graţie unei burse acordate de O.M.S., în 1956 a lucrat la Roma, la

Institutul Superior de Sănătate Publică, colaborând cu profesorii Mesana şi Bettini- şi la Institutul de Malariologie cu profesorii MacDonald şi Busvine. În timpul activităţii la O.M.S. a mai activat de două ori la Roma; l-au preocupat insecticidele şi caracterele celui mai important

350

vector al malariei din Africa, Anopheles gambiae, punând la punct o metodă de prelucrare a insectelor conservate prin frig, fixare sau uscare. Această metodă intitulată: „Noi metode de disecţie a insectelor vectoare” a fost cerută de peste 100 de laboratoare din Europa, America, Asia, Australia.

Potrivit propriilor precizări, în formarea sa profesională profesorul dr. doc. Ernest M. Ungureanu a fost considerabil influenţat de către savantul Mihai Ciucă, precum şi de colaborarea cu doctorul Dumitru Cornelson, Director al Institutului de Igienă din Iaşi. Un deceniu, din 1963 până în 1973 inclusiv, a fost expert al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii- Divizia de Malarie- cu sediul la Geneva.

Din 1974 până în 2002, este consultant al OMS, membru al Tabloului de Experţi, membru al Comisiei de Malarie OMS, membru al Comitetului Special pentru cercetări aplicate pe teren în domeniul malariei OMS.

Cercetările sale în domeniul depistării clinice şi tratamentului, al prevenirii şi combaterii bolilor parazitare s-a concretizat în peste 200 de publicaţii şi expuneri, în ţară şi străinătate. Trei lucrări importante privind malaria publicate în Analele Academiei Române, în Archives de Microbiologie et Parazitologie şi în Transaction of the Imperial Society of Entomology –Londra i-au adus premiul Victor Babeş (1949).

O atenţie deosebită a acordat şi cercetărilor în domeniul entomologiei medicale, descriind specii noi de ţânţari pentru ţara noastră şi o specie nouă pentru ştiinţă, Theobaldia glaphiloroptera, Var.Zottai, dedicat profesorului său Ghe. Zotta. În scopul combaterii raţionale a vectorilor malariei prin insecticide moderne, a construit şi o aparatură originală, inclusiv o micro-pipetă, descrisă în „Buletinul O.M.S.” şi citată de către profesorul G. MacDonald în al său „Tratat de malariologie”.

Tot în domeniul entomologiei a descoperit caracterele morfologice ale vectorilor de malarie din Europa; rezultatele au contribuit la eradicarea malariei din România şi au fost citate în tratate străine. La rândul lor, studiile vizând epidemiologia şi combaterea helmintiazelor în Moldova şi în Delta Dunării au permis, pentru prima dată, o apreciere corectă a importanţei problemei parazitozelor în raport cu mediul ambiant; se releva influenţa factorilor de mediu în epidemiologia parazitozelor intestinale în zonele de stepă, de deal şi munte. Concluziile comunicate Comitetului de Experţi O.M.S.. la Rio de Janeiro (1963), au primit o bună apreciere.

Cercetările asupra epidemiologiei botriocefalozei în Delta Dunării aveau în vedere studiul parazitologic al întregii populaţii din Deltă şi tratamentul persoanelor parazitate, ca recomandări pentru evitarea

351

diseminării botriocefalozei în restul ţării. A descris trei maladii parazitare noi pentru ţara noastră: opistorchoza, gongylonemoza, ancylostomia cutanată cu Ancylostoma caninum. Experienţele privind activitatea antihelmintică a unor substanţe naturale şi de sinteză, în prezenţa sau absenţa bilei, au permis clasificarea lor în trei categorii: medicamente activate de bilă, medicamente inactivate de bilă şi medicamente a căror acţiune nu este influenţată de bilă. Observaţiile clinice efectuate în special pe infecţiile cu Bothriocephal au pus în evidenţă crearea de reflexe condiţionate în prezenţa paraziţilor, fapt ce explică manifestări atât de diverse produse de aceeaşi specie de parazit.

I s-au brevetat 10 invenţii şi inovaţii printre care prepararea unui colorant pentru malarie şi hematologie, care în perioada imediat următoare de după război a înlesnit ameliorarea activităţii laboratoarelor de hematologie şi malarie, angajate în depistarea malariei şi febrei recurente, a formulelor leucocitare.

Ca expert al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (Divizia de Malarie), a organizat şi ţinut cursuri asupra epidemiologiei, combaterii malariei şi tehnicii de laborator la Manila (3 cursuri), Kuala-Lumpur, Bangkok (2 cursuri), Lagos (Nigeria), Tunis, câte 2 cursuri, Alger 3 cursuri, simultan în limbile franceză şi engleză, cursuri audiate de medicii din Extremul Orient, Sud-Estul Asiei, Africa. A organizat şi condus 4 călătirii de studii pentru medicii malariologi din cadrul O.M.S. în America, Asia, Extremul Orient, Africa, România, Iugoslavia, Turcia, Grecia, Iran.

Ca membru al Comisiei de Malarie O.M.S. a evaluat stadiul organizării sanitare preventive şi stadiul luptei antimalarice în Australia şi Singapore, în vederea certificării eradicării malariei; recomandările sale au fost aprobate de către Adunarea Generală a O.M.S. şi de Consiliul Executiv al O.M.S. A evaluat, de asemenea, activitatea şi posibilităţile formării de cadre şi programe de învăţământ din centrele de învăţământ ale O.M.S. din: Laknow (Pakistan), Dacca (Bangladesh), New-Delhi (India), Addis-Adeba (Ethiopia), Senar (Sudan), Alexandria (Egipt); a formulat propuneri pentru ameliorarea acestor programe.

Alte demersuri ţinteau activitatea unor institute din cadrul contractelor de cercetare cu O.M.S la: Institutul de Medicină Tropicală (Hamburg), London School of Tropical Medicine and Hygiene (Londra), Istitutto di Parasitologia (Roma), Institutul de Medicină Lyden (Olanda), Alexandria (Egypt), Syngapore. La solicitarea O.M.S. a evaluat (1980), posibilităţile de cercetare în domeniul malariei la Institutul Naţional de Microbiologie şi Parazitologie din New-Delhi (India), Dacca (Bangladesh), Katmandou (Nepal), Burma, Djakarta (Indonezia),

352

Thailanda, Colombo (Sry-Lanka); se preconiza astfel selectarea forţelor care ar putea fi utilizate în centrul de învăţământ O.M.S., creat ulterior, la propunerea sa, la Kuala Lumpur (Malaezia).

Au urmat recomandări în domeniul luptei antimalarice în: Filipine, Thailanda, Malaezia, Bangladesh, India, Pakistan, Indonezia, Iran, Israel, Egipt, Sudan, Etiopia, Tunis, Algeria; de asemenea a realizat proiecte de preeradicare a malariei în Africa de la Sud de Sahara, Insulele Mauricius, America Centrala.

A susţinut conferinţe ştiinţifice de lucru la Oficiile regionale O.M.S. din Washington, Manila, Brazzaville, Copenhaga, Alexandria, New-Delhi, Geneva. La începutul şi sfârşitul fiecărei misiuni pe teren, constatările şi recomandările sale erau concretizate în rapoarte riguroase înaintate Directorului General O.M.S. şi Oficiilor regionale.

Substanţialele rapoarte ştiinţifice şi conferinţe despre eradicarea malariei în ţara noastră au fost prezentate la Ministerul Sănătăţii din Beijing, la Academia de Ştiinţe din Shanghai, la Facultatea de Medicină din Canton, la Facultatea de Medicină şi la Ministerul Sănătăţii din Hanoi, Djakarta, Dacca, Phenian, precum şi la congrese internaţionale.

În planul activităţii didactice, în afară de formarea multor promoţii de studenţi şi medici specialişti, atât în ţară (Institutul de Medicină şi Farmacie, Institutul de Igienă , Universitatea Agronomică Ion Ionescu de la Brad, toate din Iaşi), cât şi în străinătate, a organizat cursuri şi seminarii la Manila, Bangkok, Kuala-Lumpur, Alexandria, Adis-Adeba, Lome, Lagos,Tunis, Alger. S-a implicat în specializarea a numerose serii de malariologi, epidemiologi şi ingineri sanitari din Extremul Orient, Asia, Africa. De asemenea a examinat programele de învăţămînt şi de cercetare ale Centrelor de învăţămînt O.M.S. şi programele de cercetare ale proiectelor de malarie ale O.M.S. de pe toate continentele făcând recomandarile de rigoare pentru ameliorarea activităţii lor.

A introdus, în premieră, sub patronajul Secţiei de Malarie, o nouă metodă: vizitele de studii ghidate, înlocuind astfel vizitele de lucru individuale care nu dădeau rezultate.

Ca membru al Consiliului de Conducere pentru cercetările de teren în domeniul malariei al O.M.S. a avizat proiectele de cercetare şi bursele de studiu şi a estimat critic rezultatele cercetărilor întreprinse de către diverse Institute medicale de pe toate continentele.

Profesorul dr. Ernest M. Ungureanu a expus rezultatele cercetărilor şi realizărilor sale ca invitat de prim-plan la congrese şi conferinţe internaţionale. Putem cita câteva dintre acestea: Congresul de Malariologie şi Parazitologie, Budapesta, l955; Conferinţa O.M.S. pentru

353

eradicarea Malariei în Europa, Belgrad,1955; Conferinţa O.M.S. pentru Malarie, 1956; Conferinţa O.M.S., Bucureşti,1958; Conferinţa Europeană a O.M.S., Tanger, l961; Conferinţă la Ministerul Sănătăţii din Coreea, Phenian, l957; Conferinţă la Ministerul Sănătăţii din Vietnam, Hanoi, l957; Conferinţă la Academia de Medicină din Shanghai (China), 1957; Conferinţă la Academia de Medicină din Peking, 1957; Congresul Naţional de Bacteriologie şi Parazitologie, Sofia (1959); Congresul Naţional de Parazitologie, Berlin (RDG); Conferinţa Naţională de Parazitologie cu participare internaţională, Iaşi (România), 1959-organizator; Congresul Internaţional de Parazitologie, Moscova, Taskent; Congresul Naţional de Parazitologie, Praga (Cehoslovacia); Congresul de Parazitologie, Paris (Franţa); Conferinţa de Parazitologie Medicală şi Veterinară, Gdansk (Polonia); Conferinţa Europeană de Parazitologie, Ismir (Turcia); Congresul Societăţii Mediteraneene de Terapeutică, Istanbul (Turcia); Conferinţa pentru Combaterea Malariei Had-Tai (Thailanda); A III-a Conferinţă de Medicina Călătoriei organizată de Centrul O.M.S. pentru Medicina Călătoriei, Veneţia (Italia).

A obţinut şi distincţii; A fost membru activ şi membru de onoare al următoarelor Societăţi: Royal Society of Tropical Medecine and Hygiene, Londra (Anglia); Société Enthomologique Suisse (Elveţia); National Geographical Society, (U.S.A); La Société Européenne de Parasithologie; Societatea Română de Parazitologie; Societatea Internaţională de Parazitologie; New-York Academy of Science,U.S.A.; Societatea de Medici şi Naturalişti, România; L'Union Médicale Balcanique; a fost, de asemenea, Profesor Emerit al Universităţii de Medicină şi Farmacie Gr.T.Popa Iaşi; Membru în Consiliul de Redacţie al revistei Angemants Parasitology Germania; Preşedinte al Societăţii pentru răspândirea Ştiinţei şi Culturii - judeţul Iaşi;

Trebuie să menţionăm faptul că de-a lungul întregii sale activităţi, a pus accentul cercetărilor în domeniul parazitologiei pe investigaţiile epidemiologice pentru cunoaşterea cât mai reală a cauzelor incidenţelor parazitozelor, pe combatere şi profilaxie.

În privinţa locului parazitologiei în învăţământul medical, profesorul Ungureanu sublinia importanţa unui loc central atât timp cât bolile parazitare sunt foarte răspândite şi ele mimează cele mai diferite simptome ale altor maladii. El arăta necesitatea ca studiul parazitologiei să fie abordat interdisciplinar. Disciplina de parazitologie trebuie dotată cu cadre suficiente, cu ore suficiente şi trebuie să i se acorde timpul necesar pentru a putea realiza o pregătire temeinică a viitorilor medici şi cadrelor de specialitate.

354

Activitatea ştiinţifică, didactică şi organizatorică desfăşurată de către profesorul doctor Ernest M.Ungureanu nu numai în ţară, ci şi pe toate continentele, în acţiunea de combatere a malariei, reprezintă un luminos exemplu apreciat şi astăzi pe plan internaţional, un exemplu de dăruire şi de muncă fecundă dusă cu abnegaţie, în condiţii adesea vitrege, înfruntând riscurile şi pericolele din jungla ecuatorială.

E locul să relevăm rolul doamnei sale, Lucreţia Ungureanu, în stimularea eminentului cercetător. Ea însăşi cercetător ştiinţific principal la Institutul de Igienă din Iaşi i-a fost colaboratoare devotată şi exemplară soţie.

Acum, când se împlinesc doi ani de la plecare dintre noi a profesorului Ernest M. Ungureanu, unul dintre oamenii de ştiinţă români care au făcut cinste ştiinţei şi ţării sale, să ne amintim de cuvintele celebrului savant francez Louis Pasteur „Ştiinţa nu are patrie, dar omul de ştiinţă trebuie să aibă, el trebuie să-i dăruiască prestigiul pe care lucrările sale îl cunosc în lume.”

Profesorul Ernest M. Ungureanu a corespuns pe deplin acestei cugetări situându-se în elita ştiinţei româneşti şi internaţionale.

Viorica E. Ungureanu

355

LAZĂR WASSERMAN1909 – 1974

Un pionier al morfopatologiei moderne

Născut în 1909 la Iaşi, Lazăr Wasserman a absolvit în 1929 Liceul Naţional din Iaşi şi în 1936 Facultatea de Medicină din Iaşi. Obţine în 1937 specialitatea în microbiologie, anatomie patologică şi chimie biologică.

Încă din perioada studenţiei (anul 1932), începe să activeze ca aspirant bugetar la Institutul de Anatomie al facultăţii, unde are privilegiul să lucreze sub conducerea marelui savant Gr.T. Popa, căruia i-a fost colaborator apropiat. De fapt, iniţierea în domeniul morfopatologiei

a debutat la sfârşitul anul I de studii (anul 1930) când a fost admis să lucreze în Laboratorul de Histologie al facultăţii, unde şi-a însuşit cunoştinţele teoretice şi tehnice de bază ale acestei specialităţi.

În perioada când a lucrat la Laboratorul de Anatomie (1932 - 1940) a efectuat cercetări de morfofiziologie, aplicând în lucrările experimentale informaţii din domeniile conexe morfologiei (biologie, fizică, fiziologie, microbiologie, patologie generală). Din această perioadă aş menţiona două lucrări care s-au impus şi au fost citate în literatura de specialitate: „Les meninges, leurs dependances et leurs relations” şi „La cerebrostimuline, telle qu’on la connait aujourd’hui” efectuate sub conducerea profesorului Gr. T. Popa.

După ce între 1940 şi 1944 este pus în disponibilitate din motive rasiale, în 1944 este reintegrat preparator la Institutul de Anatomie, iar din 1945 devine asistent cu titlul de suplinitor (provizoriu) la Laboratorul de Fiziologie şi Fizică Nucleară, sub conducerea academicianului V. Răşcanu.

În acelaşi an este numit asistent cu titlu de suplinitor la Laboratorul de Anatomie Patologică din Clinica Chirurgicală şi Ortopedică, la conducerea căreia era prof. Gh. Chipail, pentru ca în 1948 să devină şef de lucrări definitiv la acelaşi laborator.

356

Din 1949 este numit profesor suplinitor al Catedrei de Anatomie Patologică, pentru ca în 1950 să fie numit conferenţiar la aceeaşi catedră, iar ulterior să devină profesor. A obţinut titlul de Doctor în Medicină în 1967, iar în 1971 pe cel de Doctor Docent în Ştiinţe. Din 1970 a fost numit conducător ştiinţific de doctorat în specialitate Morfopatologie.

Între anii 1950-1962 a fost titular la Disciplina de Istoria Medicinii, organizând această specialitatei la I.M.F. Iaşi. În această calitate a elaborat numeroase lucrări privind tradiţiile vechi ale medicinii din Moldova, precum şi rolul deosebit al şcolii medicale ieşene în ştiinţa medicală românească. A colaborat la redactarea unor manuale de Istoria Medicinii publicate sub redacţia profesorului V. Bologa, în 1963, şi, respectiv, 1970, publicând şi comunicând şi lucrări din acest domeniu.

Lazăr Wasseman a activat şi în reţeaua sanitară, devenind în 1937 prin concurs, medic secundar la Spitalul Israelit din Iaşi, iar în 1942 medic primar; a condus Serviciul de Anatomie Patologică al acestui spital. Devine, în 1965, medic primar de Anatomie Patologică, pentru ca ulterior să desfăşoare o activitate de integrare în Spitalul Orăşenesc de Adulţi (actualmente Spitalul Sf. Spiridon) şi în Spitalul de Neuropsihiatrie.

Odată cu crearea, în 1949, a colectivului de cercetări medicale al Academiei R.P.R. Filiala Iaşi, sub conducerea academicianului Jules Niţulescu, a participat la rezolvarea tematicii abordate prin cercetări experimentale şi investigaţii morfologice, funcţionând ca şef la Laboratorul de Anatomie Patologică şi apoi ca şef de sector, din 1950 până în 1969. În cursul activităţii desfăşurate la Institutul de Cercetări Medicale al Academiei a beneficiat de o serie de schimburi de experienţă, atât în ţară, cât şi în străinătate (R.D.G., U.R.S.S.), având ocazia să cunoască organizarea şi preocupările unor valoroase instituţii, experienţa dobândită fiind ulterior valorificată în activitatea desfăşurată în cadrul Laboratorului de Anatomie Patologică al institutului.

Lucrările elaborate în cadrul acestui laborator, în probleme de vitaminologie, aparat cardiovascular şi ulcer gastro-duodenal experimental, publicate în ţară şi străinătate, au constituit rezultatul unei activităţi de aproape două decenii de cercetări ştiinţifice. Valoarea lor a fost relevată în diverse sesiuni ale Academiei R.S.R. şi în congrese de specialitate.

Prof.dr.doc. Lazăr Wasserman s-a distins prin remarcabile calităţi didactice şi printr-o valoroasă şi vastă operă de cercetare ştiinţifică.

Menţionez principalele domenii în care Lazăr Wasserman a abordat şi a realizat subiecte originale şi de mare noutate pentru acea perioadă. În studiul sistemului nervos s-a remarcat printr-o suită de

357

cercetări experimentale vizând realizarea hidrocefaliei la câini şi reproducerea experimentală a chisturilor epidermoide intrarahidiene, ca şi prin cercetări anatomo-clinice asupra toxoplasmozei congenitale şi a encefalitei toxoplasmice. O pondere importantă au avut-o cercetările privind aparatul cardiovascular, obţinându-se experimental leziuni vasculare şi/sau miocardice, fie prin carenţa unor vitamine (vitamina A), fie prin administrarea excesivă a altora (vitamina D2), asociindu-se un regim alimentar hipercolesterolic sau doze mici de adrenalină. S-au realizat leziuni de miocardodistrofii experimentale prin hidrocortizon şi fosfat de sodiu după metoda Selye. Prin aplicarea metodelor histochimice s-a constatat o depolimerizare a mucopolizaharidelor şi calcificarea ulterioară a zonelor distrofice din vase la animale supuse diferitelor condiţii de calcificări. Mai mult, s-a evidenţiat prin cercetări autohistoradiografice, încorporarea S35 şi Ca45 în leziuni cardiovasculare şi renale. Pentru perioada în care au fost publicate (1971), aceste cercetări reprezentau priorităţi ştiinţifice. Din patologia digestivă semnalăm o serie de cercetări clinico-anatomice, subliniind faptul că, încă din anii 1952-1960, introduce în studiul sistematic al afecţiunilor digestive puncţia biopsie hepatică şi endobiopsia gastrică.

Problemele studiate pe material clinico-anatomic au constituit punctul de plecare al unor cercetări experimentale pentru elucidarea histogenezei şi a patogenezei unor afecţiuni. Din aceste cercetări experimentale semnalăm: ulcerul gastric experimental, boala gelatinoasă de origine apendiculară, hepatologie experimentală, hormono-reacţia epiteliului bucal, producerea leziunilor distrofice şi inflamatorii ale muşchilor striaşi prin inocularea virusului Coxsackie, dezechilibre vitaminice şi alimentare.

Dr. Lazăr Wasserman a realizat şi unele inovaţii care au găsit aplicaţii în practica curentă: port-ac pentru puncţia sternală, agitator electric pentru tehnica histologică, adaptarea unui microtom pentru cercetări de histoenzimologie.

Vorbind despre calităţile organizatorice şi despre orientarea modernă pe care dr. Lazăr Wasseman a dat-o anatomiei patologice trebuie să subliniez introducerea unor metode noi, unele dintre ele în premieră în centrul nostru universitar: puncţia biopsie hepatică, endobiopsia digestivă, metodele de histochimie, autohistoradiografia.

Preocuparea pentru dezvoltarea cercetării experimentale a reprezentat, poate, una din marile pasiuni ale morfopatologului Lazăr Wasserman, experimentul fiind deseori inspirat de fapte clinice, obişnuite, sau din unele deosebite întâlnite în practica medicală. În realizarea experimentelor, dr. Lazăr Wasserman a beneficiat de o cultură

358

medicală multilaterală pe care şi-a însuşit-o în cadrul stagiilor clinice efectuate în etape de formare.

A militat pentru introducerea şi extinderea şedinţelor anatomoclinice pe care le considera un instrument valoros de educare atât pentru clinicieni, cât şi pentru morfologi. A militat pentru o implicare activă a morfopatologului în viaţa de spital, pentru o colaborare strânsă, pentru munca în echipă. Se poate afirma că prin activitatea organizatorică dr. Lazăr Wasserman a reuşit să imprime morfologiei o orientare modernă, integrând-o armonios în specialităţile clinice cu care a colaborat în permanenţă. În acest fel a creat o adevărată şcoală de morfologie, insuflând colaboratorilor şi studenţilor entuziasm şi dragoste pentru cercetarea ştiinţifică şi pentru aplicarea ei în practica de spital.

Era perseverent, tenace, pasionat pentru munca sa, foarte exigent cu cei din jur, dar şi cu sine însuşi. Reuşea să prezinte rezultatele cercetărilor cu atâta elocvenţă, încât anatomia patologică se transforma dintr-o specialitate aridă într-una atrăgătoare, chiar fascinantă. Obişnuia să afirme că noi, anatomopatologii, avem avantajul de a fi cu un pas înainte faţă de clinicieni, pentru că noi „vedem” substratul fenomenelor pe care ceilalţi le presupun sau le intuiesc.

Gioconda Dobrescu

359

NICOLAI ZAHARIA1916 – 1974

Întemeietorul şcolii ieşiene de genetică

Profesorul Nicolai Zaharia s-a născut la Fălticeni, la 11 aprilie 1916, într-o modestă familie de intelectuali, cu vechi tradiţii de omenie şi respect profund al muncii şi dreptăţii. Aceste însuşiri au fost asimilate şi dezvoltate de tânărul Nicolai Zaharia, devenind o parte integrantă şi foarte apreciată a puternicei sale personalităţi.

În 1933, după terminarea studiilor liceale la Fălticeni, N. Zaharia trece bacalaureatul la celebrul Liceu „Aron Pumnul” din Cernăuţi şi apoi devine

student al Facultăţii de Medicină din Iaşi. Din primii ani se remarcă prin capacitatea lui de muncă şi de gândire, devenind unul dintre cei mai străluciţi şi apreciaţi studenţi ai acestei Facultăţi. Încă din anul II este remarcat de profesorul Mârza şi antrenat în activitatea ştiinţifică a Catedrei de Histologie şi a „grupului de la Socola” – condus de Parhon – abordând în special probleme ale structurii şi funcţiei ovarului, care au constituit subiectul unei celebre cărţi despre ovar, publicată de V. Mârza, în Franţa, înainte de război.

După terminarea Facultăţii de Medicină, ocupă prin concurs funcţiile de intern (1939), medic secundar (1941) şi primar (1943) de medicină internă, lucrând în spitalele „Pavel şi Ana Cristea” din Bacău şi „Stamate” din Fălticeni (şef de secţie boli interne, 1944-1949). S-a impus pe plan profesional prin vasta sa cultură medicală, calităţile de practician deosebit şi omenia sa. Surprinzător pentru perioada şi condiţiile existente, dr. Nicolai Zaharia a ştiut să-şi lărgească sfera activităţii şi cunoaşterii realizând, împreună cu colegii săi, o serie de studii clinice şi de laborator originale, publicate în reviste medicale sau făcând subiectul unor teze de licenţă. Poate că cel mai ilustrativ exemplu al preocupărilor şi calităţilor sale ştiinţifice îl reprezintă studiile complexe privind VSH şi eritropoieza în tifosul exantematic, efectuate timp de cinci ani, pe 1000 de cazuri, finalizate prin 6 lucrări publicate şi confirmate ulterior de Entringer, în

360

Germania şi Goytia, în Mexic. Toate acestea, repet, într-un spital modest de provincie şi în perioada dificilă de imediat de după război.

În anul 1948, prin Reforma învăţământului, se înfiinţează la I.M.F. Iaşi o nouă disciplină, numită simplu Biologie; pentru meritele sale profesional-ştiinţifice dr. Nicolai Zaharia este numit, în 1949, conferenţiar la această nouă disciplină, condusă iniţial de acad. Vasile Mârza. A fost o binemeritată recunoaştere a valorii sale, pe care apoi a onorat-o, muncind timp de 25 de ani pentru dezvoltarea şi modernizarea continuă a acestei discipline; în 1952 devine titularul catedrei iar în 1965 profesor. În ciuda unei timpurii şi necruţătoare boli cardiace, cu un admirabil devotament şi simţ al datoriei, profesorul Nicolai Zaharia a desfăşurat o amplă şi complexă activitate didactică şi ştiinţifică. El a reuşit să organizeze un colectiv valoros şi o disciplină dinamică, în permanentă modernizare. Având o temeinică şi multilaterală pregătire medicală, biologică şi filosofică profesorul Nicolai Zaharia a realizat un învăţământ universitar de o incontestabilă valoare, făurindu-şi un drum propriu şi o concepţie personală în interpretarea unor probleme ale biologiei generale şi ale geneticii.

Profesorul Zaharia are meritul deosebit de a fi dezvoltat, în timp, o Biologie medicală direcţionată pe dezvoltarea filogenetică şi ontogenetică a diferitelor sisteme şi funcţii, genetică, originea şi evoluţia omului. Într-o perioadă în care biologia era dominată arbitrar de concepţia miciurinistă, profesorul Zaharia considera că putem să-i criticăm pe „reacţionarii” Mendel şi Morgan dar... după ce ştim ce au făcut ei şi le cunoaştem teoriile lor despre ereditate; astfel, într-o perioadă politică ostilă ştiinţei adevărate, în care conceptele materialist-dialectice şi şcoala sovietică erau impuse şi învăţământului medical, profesorul Zaharia prezenta studenţilor mendelismul şi teoria cromozomială a eredităţii a lui Morgan. Fără a fi „un dizident” declarat, credem că profesorul Zaharia a adoptat faţă de genetică, în condiţiile politice ale deceniului cinci, o poziţie eclectică şi realistă, care după 1964 a fost unanim apreciată pe plan naţional. Astfel, treptat au fost introduse şi dezvoltate progresiv cunoştinţele teoretice şi practice de genetică umană, iar denumirea şi conţinutul disciplinei au devenit Biologie şi genetică medicală. Puţin ştiu sau îşi amintesc că acest lucru se întâmpla pentru prima dată în România la Iaşi şi că o astfel de evoluţie nu ar fi fost posibilă fără realizarea unui program realist de dezvoltare şi cercetare, în care problemele fundamentale, teoretice, şi-au găsit o valorificare practică prin acţiuni concrete de dezvoltare a explorărilor genetice. Este fără îndoială meritul prof. dr. N. Zaharia, eminent om de ştiinţă şi cultură, de a fi impus şi modelat acest program a cărui împlinire a dat satisafacţii

361

şi strălucire activităţii întregului colectiv. Decisiv pentru schimbarea de conţinut a disciplinei, în deplină concordanţă cu evoluţia ştiinţelor bio-medicale pe plan mondial, au fost publicarea primului curs din România dedicat unor „Probleme de genetică”, inclusiv de eredo-patologie (1964), înfiinţarea la Iaşi a unuia din primele laboratoare de citogenetică medicală din România (1965) şi a unui Centru de patologie genetică (1970).

Profesorul Nicolai Zaharia a fost un cercetător „înnăscut”, la care pasiunea se împletea armonios cu spiritul de inovaţie şi rigoare; totdeauna şi-a căutat „temele şi problemele” ce puteau fi abordate în condiţiile pe care le avea la dispoziţie. În spital a abordat cazuistica deosebită sau „dilemele” bolilor frecvente, la catedră s-a ocupat de medicina experimentală, studiind mecanismele neuro-endocrine de integrare împreună cu dinamica activităţii nervoase superioare. Puţini ştiu că teza de doctorat a fost dedicată stărilor intersexuale, problemă veche şi mereu actuală în patologia genetică şi, probabil, mai puţini ştiu că l-au pasionat şi problemele teoretice ale biologiei şi medicinii, din care menţionăm relaţiile temporale în ontogenie, discroniile filo-ontogenetice sau ritmurile nictemerale. A fost un om modest, corect şi intransingent faţă de impostori. Inteligenţa şi cultura sa, dragostea faţă de artă (în special de muzică), erau dublate de multă omenie, înţelegere şi compasiune faţă de cel aflat în nevoie. Boala îl făcea mai taciturn, mai retras, dar dacă reuşeai să depăşeşti această „poziţie de apărare” te aflai în faţa unui interlocutor extraordinar, strălucitor, cu care puteai discuta orice, de la politică la ştiinţă, de la istoria civilizaţiei la filosofie autentică. Probabil că fără handicapul bolii cardiace, cu care s-a luptat din tinereţe, ar fi fost una dintre cele mai remarcabile personalităţi ale medicinii ieşene. Cu toate că forţele fizice îi erau limitate, profesorul Nicolai Zaharia nu a ezitat să se implice în activitatea administrativă şi socială a Facultăţii. În perioada 1950-1953 a fost Decan al Facultăţii de Medicină Generală şi apoi, pentru o scurtă perioadă (februarie 1953 - noiembrie 1954), Rector al Institutului; din nou boala l-a determinat să se retragă din primele rânduri, dar profesorul Zaharia a fost totdeauna „o voce” ascultată şi respectată de studenţi, colaboratori şi colegi, deoarece în multiplele sale activităţi a dat dovadă de tact, răbdare, înţelegere, modestie, corectitudine şi multă omenie.

Profesor de înaltă ţinută şi prestigiu, eminent pedagog şi valoros om de ştiinţă şi cultură, profesorul Nicolai Zaharia a fost preţuit de cei care l-au cunoscut cu adevărat, fiind pe drept cuvânt considerat unul dintre cei mai apreciaţi şi iubiţi membri ai Şcolii de Medicină din Iaşi.

M. Covic

362

IOAN ZUGRĂVESCU1910 – 1989

Academician, primul profesor de chimie organică la Facultatea de Farmacie Iaşi

Născut la Iaşi, la 29 mai 1910, Ioan Zugrăvescu urmează liceul la Braşov, iar studiile universitare la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti. Îşi susţine teza de doctorat în 1934, sub îndrumarea profesorilor Ştefan Minovici şi Nicolae Maxim.

Ocupă, pe rând, funcţia de asistent la Universitatea Bucureşti, director al Secţiei de Biochimie a Institutului V. Babeş, profesor în cadrul Institutului de Chimie Alimentară, Bucureşti.

În anul 1956 este numit profesor de Chimie Organică la Universitatea “Al.I. Cuza” Iaşi. A condus Catedra de chimie organică din Iaşi unde a predat cursurile de Chimie Organică şi Teorii Moderne la Facultatea de Chimie, Universitatea “Al.I. Cuza” (vreme de peste trei decenii) şi la Facultatea de Farmacie, I.M.F. Iaşi (timp de nouă ani).

Era unul din cei mai mari specialişti din ţară şi din Europa în această disciplină şi unul dintre cei mai îndrăgiţi şi respectaţi profesori prin talentul său inegalabil de dascăl, prin mintea sa scăpărătoare, prin limpezimea de cristal a prelegerilor şi prin ţinuta impecabilă a înfăţişării sale. A întrunit alături de calităţi intelectuale remarcabile, şi calităţi morale izvorâte din firea sa generoasă, marea sa capacitate de dăruire şi imensa sa bunătate.

Cu aceeaşi dăruire cu care forma pe studenţi, profesorul Zugrăvescu se ocupa de tinerii asistenţi din laborator, de doctoranzi. Cu răbdare şi perseverenţă stătea de vorbă cu fiecare colaborator, discutând diversele aspecte ale problemelor, dând sfaturi şi idei.

Academicianul Ioan Zugrăvescu a fost primul profesor de chimie organică din Facultatea de Farmacie. A funcţionat în această calitate în perioada 1962-1971.

363

Animat de o adevărată pasiune pentru cercetarea ştiinţifică, receptiv la tot ce era nou şi interesant, prof. Zugrăvescu făcea parte dintre acei oameni pentru care “ştiinţa este partea cea mai însemnată a fericirii”. În cercetările efectuate a obţinut rezultate deosebite în sinteza unei game variate de noi compuşi heterociclici, a urmărit, în special, punerea în evidenţă a unor structuri deosebit de active, care ar putea conduce la medicamente originale. Alături de colaboratori de la Institutul “V.Babeş“, a iniţiat o serie de cercetări privind chimismul celular, îndeosebi în ceea ce priveşte celulele maligne.

Este remarcabilă contribuţia prof.I.Zugrăvescu la dezvoltarea industriei de medicamente din ţara noastră. În acest sens, prof.I.Zugrăvescu a elaborat procedeul industrial de obţinere a PAS (acid para-amino-salicilic) şi a produsului Nepresol (antihipertensiv) la fabrica de medicamente “Terapia” din Cluj; a reuşit punerea la punct a unei metode simple de sinteză a acidului penicilanic la Fabrica de Antibiotice Iaşi. A aplicat cu succes o serie de reacţii organice în domeniul polimerilor heterociclici. Alături de colaboratorii de la Facultatea de Farmacie, a obţinut rezultate deosebite în sinteza unei game variate de noi compuşi heterociclici înzestraţi cu proprietăţi bacteriostatice, analgezice, hipotensoare, în special în clasa diazinelor. Monografiile cunoscute şi apreciate, precum “N-Ylids Chemistry”, “Cicloadiţii 3+2 dipolare”, “Polimeri heterociclici”, stau mărturie zelului său profesional.

Membru al Academiei Române (1964) şi Doctor Honoris Causa al Universităţii din Nantes (Franţa) (1971), profesorul Ioan Zugrăvescu a fost unul dintre cei mai străluciţi ambasadori români în domeniul chimiei organice, care a participat la numeroase congrese, simpozioane de specialitate din ţară şi din străinătate, fiind invitat să predea şi să ţină conferinţe la universităţi şi societăţi academice celebre din Italia (Napoli şi Florenţa), Franţa (Paris, Marsilia, Nantes, Toulouse, Strasbourg, Bordeaux), Belgia (Bruxelles, Louvain), Anglia, China. Până în ultima clipă a vieţii, domnia sa a participat, pe cât i-au îngăduit puterile, la activitatea ştiinţifică academică, ducând viaţa celor care, cufundaţi în munca lor, nu ezită să se intereseze de ce se petrece în jur.

S-a stins din viaţă în ziua de 12 decembrie 1989. Imaginea domniei sale ne-a rămas însă extrem de vie în memorie, imaginea fiind ideea prin care sufletul consideră fiinţele şi lucrurile ca prezente. Ioan Zugrăvescu face parte din categoria acelor oameni care – aşa cum zice André Maurois - încep să trăiască şi prin moarte, aşa cum unele stele stinse de mai multe secole continuă se ne lumineze cu razele lor.


364

continuatorii

365

LEONID ABABEI1930 – 1984

Promotor al biochimiei moderne

Şcoala ieşeană de Biochimie este indisolubil legată de numele profesorului dr. Leonid Ababei, cel ce a ridicat prestigiul disciplinei pe o nouă treaptă şi a format cadre didactice şi de cercetare în domeniul biochimiei moderne.

Prof. Leonid Ababei s-a născut la 23 ianuarie 1930 la Zăpodeni-Vaslui. Studiile de medicină, începute la I.M.F. Iaşi, continuate la Institutul de Medicină „S.M. Kirov” din oraşul Gorki – U.R.S.S., le absolvă cu „Diplomă de merit” în 1954. Revenit în ţară, a ocupat funcţii în învăţământul superior medical şi sectorul

sanitar – asistent la catedra de Organizare Sanitară a I.P.S.M.F. Bucureşti (1954-1957), şef de lucrări la Catedra de Biochimie a I.M.F. Bucureşti (1962), profesor de Epidemiologie la Şcoala Medie Sanitară nr.1 Bucureşti (1954-1957), medic igienist la Sanepid Bucureşti (1954). Pe baza unui concurs instituit de Ministerul Învăţământului este trimis cu o bursă de studii (aspirantură) la Institutul de Biochimie al Universităţii Humboldt din Berlin (ianuarie 1958 – septembrie 1961). Primele şase luni de aspirantură le-a urmat la Institutul de Biochimie al Universităţii Ernst Moritz Arndt, Greifswald, R.D.Germania. În 1961 a urmat un curs privind aplicarea izotopilor radioactivi în biologie (Academia de Ştiinţe a R.D.Germania, Institutul de Fizică Nucleară, Berlin-Buch – 1961). Sub îndrumarea iluştrilor biochimişti Otto Warburg şi S.M. Rapaport, a finalizat stagiu de doctorantură cu teza „Influenţa 2,4-dinitrifenolului asupra oxidării unor substrate în reticulocitele de iepure”, lucrare cu care a obţinut titlul de Doctor în Ştiinţe Medicale, specialitatea Biochimie, la Universitatea Humboldt, Berlin (1963). A funcţionat ca asistent superior la Catedra de Biochimie a Universităţii Humboldt, Berlin (1963-1965), cercetător principal la Institutul de Fiziologie Normală şi Patologică „D.Danielopolu” din Bucureşti (1961-1965), conferenţiar suplinitor la Catedra de Biochimie I.M.F. (1965-1966) şi profesor la aceeaşi disciplină

367

până în 1981. În acelaşi timp a fost şeful Sectorului de Cercetare Ştiinţifică a Institutului de Biologie Generală şi Aplicată, Academia R.S.R., filiala Iaşi.

La conducerea disciplinei de Biochimie, prof.dr. Leonid Ababei s-a preocupat de modernizarea şi înzestrarea laboratorului pentru buna desfăşurare a activităţii didactice şi ştiinţifice, introducând metode noi de investigaţie (enzimologice, spectrofotometrice etc.), realizând o bună corelare a materialului de curs la conţinutul lucrărilor practice. În acest sens, a dezvoltat capitolele de oxidare biologică şi biochimie moleculară strâns legate de patologia moleculară. Cursurile prof.dr. Leonid Ababei, de înaltă ţinută didactică şi ştiinţifică, erau audiate cu egal interes de studenţi şi colaboratori. Este coautor a două monografii intitulate Biochimie – vitamine hidrosolubile cu rol coenzimatic (partea I) şi Biochimie – Respiraţia celulară şi ciclul Krebs (partea II) – Litografia I.M.F. Iaşi, 1974.

Prof.dr. Leonid Ababei a extins temele de cercetare ale disciplinei şi asupra unor probleme privind particularităţile activităţii respiratorii şi glicolitice a reticulocitelor şi eritrocitelor, reuşind să identifice şi să caracterizeze unele enzime cu rol reglator al metabolismului şi în mecanismul de radioprotecţie, sau utilizate în diagnostic – glutaminaza eritrocitară, amidaza amidei acidului nicotinic (drojdia de bere), lactat-dehidrogenaza NADP-dependentă, lactat-oxidoreductaza coenzim-independentă (enzimă flavinică) prezentă în celulele ascitice tumorale Ehrich. Alături de colectivul didactic al Disciplinei de Biochimie de la facultăţile de Medicină, Stomatologie, Farmacie şi colectivul de cercetare a Institutului de Biologie Generală şi Aplicată al Filialei Academiei R.S.R. din Iaşi şi în colaborare cu disciplinele de Anatomie, Biofizică, Fiziologie şi Dermatologie, a întreprins studii comparative ale metabolismului intermediar în boala de iradiere, boala canceroasă şi hipoxia cronică experimentală, oxidarea biologică, procesul de îmbătrânire, permeabilitatea membranelor biologice, purificarea şi caracterizarea unor enzime eritrocitare, cercetări ce au condus la elaborarea a peste 20 de teze de doctorat. Numeroase lucrări publicate de prof. Leonid Ababei au fost recunoscute ca lucrări de referinţă în domeniu şi au fost citate în literatura de specialitate din ţară şi străinătate.

A fost membru a numeroase societăţi ştiinţifice – Societatea de Fiziologie a U.S.S.M., secţia de Biochimie, Societatea de Fiziologie din Berlin, Uniunea Societăţilor Europene de Biochimie (FEBS) etc. A făcut parte din Comitetul de conducere a Consiliului de Radiologie şi Colegiul de redactare a Revistei de Radiobiologie şi Biologie Moleculară (1965).

368

Recunoaşterea contribuţiei prof. L.Ababei la dezvoltarea biochimiei s-a concretizat în medalierea la „Colocviul de proteine” de la Bruges (1972) şi citarea în „Dicţionarul bibliografic” (1970-1971).

Între 1974 şi 1979, în cadrul unui contract de cooperare, Prof. L.Ababei a fost detaşat la Facultatea de Medicină din Oran (Algeria). Revenit în ţară şi-a continuat activitatea cu aceeaşi dăruire de până atunci. A plecat în Germania (1981), unde şi-a continuat activitatea de cercetare până în 1984 când firul vieţii i-a fost curmat prematur, în plină afirmare a capacităţii sale didactice şi ştiinţifice.

Înzestrat cu virtuţi intelectuale deosebite, plin de vitalitate şi mereu activ, a trecut peste vicisitudinile vieţii, a fost mereu deschis către ceilalţi, a împătăşit cunoştinţele sale cu generozitate, creând în colectivul disciplinei o atmosferă de colegialitate şi prietenie, esenţiale pentru activitatea de cercetare.

Prof. dr. L. Ababei, prin întreaga activitate, prin omenia care îl caracteriza, rămâne cea mai luminoasă şi prestigioasă figură a Disciplinei de Biochimie, U.M.F. Iaşi.

Nastasia Gheorghiţă

369

MIRELA ANDREI1920 – 1996

Personalitate de seama a şcolii ieşene de stomatologie

S-a născut în localitatea Hângu, judeţul Neamţ, la 5 septembrie 1920, într-o familie de profesori.

A început şcoala primară în Iaşi, şi a continuat studiile medii la Liceul „Oltea Doamna”, pe care l-a absolvit în anul 1939.

Din 1940 începe studiile universitare la I.M.F. Iaşi, studii absolvite în 1946.

Activitatea didactică a început-o timpuriu, ca preparator şi apoi asistent la Disciplina de Anatomie Patologică.

A devenit medic specialist în stomatologie şi din anul 1949 ocupă postul de asistent universitar la Facultatea de Stomatologie.

Din 1962 ocupă prin concurs postul de şef de lucrări la Disciplina de Propedeutică stomatologică, nou înfiinţată, unde desfăşoară o intensă activitate de organizare şi dotare a disciplinei cu materiale didactice, aparatură şi instrumentar necesar desfăşurării procesului didactic.

Spirit tenace şi perseverent, posedând calităţi organizatorice deosebite, a pus bazele unei discipline nou înfiinţate în condiţiile absenţei unei baze tehnico-materiale adecvate.

S-a remarcat prin aptitudini didactice şi pedagogice deosebite, printr-un efort susţinut, prin ordine şi disciplină, prin pasiune în formarea viitorilor specialişti.

A elaborat şi litografiat cursurile teoretice privind: “Morfologia dinţilor şi arcadelor dentare”, “Proteza mobilă totală”, “Proteza mobilă parţială”, “Proteza fixă”, “Tehnologia materialelor”.

Din anul 1966 ocupă prin concurs postul de conferenţiar la aceeaşi disciplină şi continuă activitatea neobosită de dotare a laboratoarelor disciplinei, activitate materializată prin realizarea unui laborator apropiat de cerinţele instruirii corespunzătoare a studenţilor de la Facultatea de Stomatologie.

370

În activitatea de cercetare ştiinţifică a depus o muncă susţinută, multă pasiune şi exigenţă, fiind preocupată de introducerea a tot ce era nou în tehnologia protezelor dentare, rezultatele fiind materializate printr-un număr apreciabil de lucrări ştiinţifice publicate şi comunicate la diferite manifestări ştiinţifice regionale, naţionale şi internaţionale la care a participat.

În activitatea de cercetare ştiinţifică a avut rezultate deosebite în studiul biologiei şi biomecanicii parodonţiului, în studiul vascularizaţiei parodontale şi în tehnologia protezelor dentare; unele realizări ştiinţifice au constituit premiere naţionale (“Pletismograful electronic pentru pletismografia parodonţiului”; “Aparatul pentru examinarea in vivo a capilarelor gingivale”; “Aparatul de polimerizare sub presiune continuă”) şi constituie materializarea unor preocupări ştiinţifice cu certă aplicabilitate în activitatea practică curentă.

Din anul 1978 ocupă prin concurs postul de profesor la Clinica de Protetică dentară unde şi-a desfăşurat activitatea până la pensionare.

În paralel cu activitatea didactică a desfăşurat o activitate susţinută în perfecţionarea medicilor şi tehnicienilor dentari, în asigurarea asistenţei medicale de specialitate, unde s-a remarcat prin calităţi organizatorice deosebite, ca şef de clinică şi ca director al centrului stomatologic.

În întreaga activitate s-a caracterizat printr-un deosebit simţ de răspundere în ceea ce priveşte instruirea studenţilor şi medicilor, fiind un model de corectitudine, exigenţă şi înţelegere umană în relaţie cu studenţii şi cadrele didactice, un exemplu în tot ceea ce făcea, atât în plan didactic, cât şi în activitatea de cercetare şi îndrumare.

Mirela Andrei rămâne în memoria generaţiilor de medici stomatologi pe care i-a format şi a colaboratorilor săi, ca o personalitate de seamă a Şcolii de Stomatologie din Iaşi.

Şt. Panaite

371

IOAN BACIU1937 – 1998

Un fizician în slujba sănătăţii

Conferenţiar doctor Ioan Baciu s-a născut la 4 septembrie 1937, în Basarabia, la Tighina; la vârsta de 4 ani s-a stabilit la Blaj împreună cu părinţii. A primit în familie o educaţie aleasă, mama sa fiind învăţătoare, iar tatăl inginer agronom. După cursurile primare urmate la Blaj, a frecventat Liceul "Gh. Lazăr" din Sibiu, unde în 1954 a susţinut examenul de bacalaureat.

Sufletul sensibil, înclinat spre visare, cât şi talentul moştenite de la mama sa, îl determină să se înscrie la secţia pictură a Şcolii Populare de Artă din Sibiu, unde se

remarcă mai ales în realizarea portretelor, având şansa de a se instrui sub îndrumarea maestrului Corneliu Baba.

Încă din perioada liceului, Ioan Baciu a fost pasionat de fizică, probând o capacitate inventivă îndeosebi în aplicaţiile din domeniul radiofoniei. Urmându-şi vocaţia pentru ştiinţele exacte, în 1954 a devenit student al Facultăţii de Matematică şi Fizică a Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi. A absolvit secţia de Fizică - specializarea Electroradiofizică, susţinând lucrarea de diplomă cu titlul "Radioreceptoare de unde scurte". S-a format în preajma unor mari profesori ca Ştefan Procopiu şi Alexandru Papp de la care a învăţat să caute şi să respecte adevărul ştiinţific, să fie riguros în cercetare şi în pregătirea profesională.

Studiile universitare au reprezentat o perioadă grea în viaţa studentului Ioan Baciu. Fiind considerat burghez nu avea dreptul să locuiască în căminele studenţeşti; datorită posibilităţilor financiare reduse a fost nevoit să lucreze ca depanator radio la un atelier, iar serile şi le petrecea în bibliotecă unde îi plăcea să studieze, pe lângă lucrări de specialitate, şi lucrări de istoria literaturii şi artei.

Şi-a început activitatea la Laboratorul de Fizică Medicală al Facultăţii de Medicină din Iaşi, în calitate de cercetător. În anul 1963 a devenit asistent universitar la Disciplina de Biofizică Medicală a Facultăţii de Medicină Iaşi. Ca fizician într-o instituţie cu profil medical,

372

Ioan Baciu a avut o contribuţie aparte atât în cercetare, cât şi în învăţământul medico-farmaceutic.

Ioan Baciu a fost, timp de peste două decenii, unul dintre cei mai cunoscuţi radioamatori ai ţării, obţinând performanţe de profesionist şi având responsabilităţi în acest domeniu; monografia “Radioreceptoare de unde scurte” elaborată de Ioan Baciu a avut un mare succes.

În domeniul cercetării ştiinţifice, Ioan Baciu rămâne cel care a iniţiat şi dezvoltat la Iaşi, începând din anul 1970, studii asupra rezonanţei electronice de spin (RES) şi rezonanţei magnetice nucleare (RMN).

În anul 1980 a obţinut titlul de “doctor în Fizică”, la Universitatea Bucureşti, cu teza “Cercetări de rezonanţă magnetică nucleară privind starea apei în muşchi şi nerv”, realizată sub conducerea profesorului Vasile Vasilescu, şeful Laboratorului de Biofizică de la IMF Bucureşti.

A fost prezent în mod constant cu lucrări, îndeosebi din domeniile RES şi RMN, la reuniunile ştiinţifice de biofizică, naţionale sau cu participare internaţională. De asemenea, a colaborat activ la toate temele de cercetare ale laboratorului, reuşind să întreţină interesul unor discipline medicale, fundamentale şi clinice, pentru aplicarea unor metode şi tehnici din domeniul fizicii şi biofizicii.

Ioan Baciu este autor al mai multor invenţii, dintre care pot fi remarcate conceperea unei instalaţii originale de RMN şi contribuţiile în dozimetria radiaţiilor. A fost membru al unor societăţi, federaţii ştiinţifice şi de radioamatorism. A efectuat cinci specializări în RES şi RMN, informatică şi dozimetria radiaţiilor, în ţară şi în străinătate.

Între anii 1974-1977 a lucrat în calitate de cadru didactic la Universitatea Constantine din Algeria, unde şi-a pus în valoare calităţile de cercetător şi dascăl.

În această perioadă a condus teme de cercetare ale Centrului de Cercetare Ştiinţifică a Universităţii Constantine, teme care vizau obţinerea de energie utilizând energia solară, în cadrul unor proiecte finanţate de NASA.

Una din contribuţiile cele mai importante ale lui Ioan Baciu în învăţământul medico-farmaceutic ieşean este cea de “întemeietor al informaticii”. Anticipând evoluţia informaticii, începând cu anul 1980 s-a străduit să dezvolte baza materială pentru Laboratorul de Informatică pe care l-a înfiinţat în universitate; din 1984 a devenit titularul primului curs de Informatică Medicală.

În anul 1992, Ioan Baciu a devenit şef de lucrări la Disciplina de Biofizică Medicală, iar în 1997, mai târziu decât s-ar fi cuvenit, conferenţiar.

373

În paralel cu activitatea didactică desfăşurată la Disciplina de Biofizică Medicală, a funcţionat, ca asistent şi respectiv şef de lucrări, la Facultatea de Farmacie, Disciplinele de Fizică Farmaceutică şi Matematică-Informatică.

Conferenţiar doctor Ioan Baciu a fost cadru didactic la Disciplina de Biofizică Medicală timp de 37 de ani, servind cu devoţiune şi pasiune un domeniu în care specialiştii sunt puţini.

A fost un bun coleg; era caracterizat de un optimism debordant, aproape molipsitor, chiar dacă, uneori, sufletul îi era cufundat în cea mai „agitată mare”. Calităţile umane ale lui Ioan Baciu s-au exprimat pe deplin în martie 1977 când, în străinătate fiind, a contribuit ca radioamator la asigurarea comunicării între oameni, atât de necesară în zilele tragediei provocate de cutremurul devastator din 4 martie.

Conferenţiar doctor Ioan Baciu a trecut în nefiinţă la 5 octombrie 1998.

Prin dispariţia sa prematură, Universitatea de Medicină şi Farmacie “Gr.T. Popa” Iaşi a pierdut un fizician pasionat şi un talentat cadru didactic.

Valeriu Rusu

374

MIRCEA BALAN1925 – 1999

Profesor la disciplina policlinică medicală

Născut într-un sat de munte cu tradiţii româneşti autentice, Tazlău, urmează cursurile Liceului “Petru Rareş” din Piatra Neamţ, când, elev fiind în ultima clasă (1944), Mircea Balan este încorporat în armată şi trimis la o şcoală de ofiţeri în rezervă pentru scurt timp.

Participă apoi pe Frontul din Vest (după 23 August 1944), motiv pentru care i s-a recunoscut titlul de veteran de război cu gradul de colonel.

Între anii 1945–1951 este student la Facultatea de Medicină din Iaşi. Prin concursuri şi examene succesive, cariera

sa parcurge toate treptele ierarhice profesionale (specialist, medic primar) şi didactice (preparator, asistent, şef de lucrări, conferenţiar şi profesor şef de clinică).

Activitatea didactică începe imediat după terminarea facultăţii, ca preparator la Catedra de Fiziologie şi Fizică medicală, condusă de prof. dr. V. Răşcanu. Doi ani mai târziu, odată cu Reforma învăţământului, este numit preparator principal la Clinica II Chirurgie, condusă de prof. dr. Gh. Chipail, de unde în anul şcolar următor este încadrat asistent la Catedra de Fiziologie. Deţine aceasta funcţie până în 1957, când ocupă prin concurs postul de cercetător principal la Filiala Iaşi a Academiei. Tot în 1957, obţine încadrarea ca asistent de tranziţie la Clinica I Medicală, retribuit cu 60% din normă, sub conducerea prof. dr. Strat. În anul 1962, odată cu apariţia serviciului clinic (anexa a clinicii II Medicală) la Spitalul C.F.R., este transferat ca asistent în această secţie. În anul urmator, 1963, secţia devine Clinica a V-a Medicală, condusă de prof. dr. Gh. Creţeanu. În acest timp, participă la redactarea cursului de semiologie şi patologie a aparatului cardiovascular, scriind partea de explorări funcţionale.

În 1964 este promovat şef de lucrări, functie pe care o îndeplineşte până în 1971 când, prin hotărârea Senatului I.M.F. Iaşi, i se

375

încredinţează conducerea Disciplinei Policlinică Medicală şi ocupă apoi prin concurs (1973) postul de conferenţiar universitar la această disciplină. În acelaşi timp este numit medic director al Policlinicii Spitalului Judeţean Iaşi şi Preşedinte al Secţiei de Medicină Generală din cadrul U.S.S.M. Iaşi.

Odată cu preluarea acestei discipline s-a confruntat cu o serie de probleme deosebit de dificile şi încărcate de responsabilitate. Disciplina trebuia organizată, pentru prima dată, de sine stătătoare, într-o unitate de ambulator care trebuia încadrată organic în procesul de învăţământ, având ca temă familiarizarea studenţilor din anul VI Medicină Generală cu problemele practice imediate, ridicate de cazuistica din ambulator ; aceasta a necesitat, pe de o parte, implicarea medicilor specialişti din Policlinică într-o activitate didactică de mare exigenţă şi, pe de altă parte, implicarea cadrelor universitare ale disciplinei în specificul asistenţei medicale din ambulator.

Legat de aceste aspecte şi de programa analitică, editează cursul “Policlinica medicală", organizează staţionarul de 20 paturi, cu o bază clinică de urmărire a cazurilor care necesitau o explorare paraclinică deosebită, precum şi utilizarea maximală a diverselor laboratoare şi cabinete de specialitate din această unitate.

Pentru rezolvarea cazurilor cu diverse manifestări alergice, din ce în ce mai frecvente, organizează un cabinet de alergologie, trimiţând la specializare un medic asistent din cadrul disciplinei. În acelaşi timp efectuează stagii şi cursuri de pregătire în sistem postuniversitar cu toţi medicii din circumscripţiile oraşului Iaşi.

Din 1984 este delegat de conducerea I.M.F. Iaşi să preia conducerea Clinicii a V-a Medicală, post rămas vacant prin pensionare. Aici se găseşte în faţa unei probleme didactice greu de rezolvat datorită lipsei de personal didactic. Practic, disciplina avea un singur asistent şi un cadru de predare. Trebuiau acoperite un număr foarte mare de ore de curs, între 6-12 ore săptămânal, la care se adăugau 20 ore stagiu şi lucrări practice, totul desfaşurându-se pe trei semestre de studiu, pentru studenţii de la stomatologie. La toate acestea, se adăugau problemele unei clinici medicale de 150 paturi.

După o muncă de 7 ani, i se acordă prin concurs titlul de profesor la Clinica a V-a Medicală, dar este pensionat după un an, pentru limită de vârstă (la 68 de ani) şi rămâne profesor consultant până în ziua decesului.

Activitatea ştiinţifică se concretizează în 121 lucrări, din care 78 publicate şi trei manuale – cursuri pentru studenţi. Această activitate este marcată de schimbările profilului didactic şi de cercetare, în care de fiecare dată lucrurile se luau practic de la început.

376

Având la bază cercetările experimentale de electrofiziologie şi chemorecepţie musculară, odată ajuns în clinică se axează pe explorarea mecanică şi electrică în bolile cardiovasculare. Cum balistocardiografia reprezenta, între anii 1965 –1970, o metodă modernă şi obiectivă de apreciere a funcţiilor contractile ale miocardului, întreprinde un studiu amplu pe mecanicii de locomotivă, la intrarea şi ieşirea din ture. Astfel, se concretizează teza de doctorat, apreciată unanim de juriu în anul 1971.

În ambulator, temele de cercetare se axează pe sediul unor boli cu morbiditate crescută (din planul Academiei), ca hepatitele cronice şi bolile alergice. Revenind în clinică, continuă temele legate de patologia personalului din transporturi. Pe aceasta temă, în calitate de preşedinte, organizează un simpozion interregional cu ocazia împlinirii a 30 ani de la înfiinţarea Spitalului C.F.R. Iaşi.

Înzestrat cu mult simţ organizatoric, Profesorul Mircea Balan lasă în urma sa amintirea unui om conştiincios, punctual, consecvent, un bun coleg şi prieten. Profesorul Mircea Balan şi-a urmat cu demnitate destinul, lovindu-se aproape întotdeauna de piedici, dar a reuşit să învingă obstacolele cu preţul sănătaţii sale. Boala nu l-a cruţat. S-a stins din viaţă la 25 Martie 1999.

Georgeta Siniţchi

377

MIRCEA BARNA1940 – 1997

Profesor de chirurgie oro-maxilo-facială

S-a născut la Blaj, în 16 iulie 1940, într-o respectată familie a clasei de mijloc, cu o credinţă neclintită în Dumnezeu, cu părinţi ce au avut dorinţa supremă de a-şi instrui şi educa cei zece copii, între care Mircea a fost mezinul, în spiritul cinstei, dragostei faţă de muncă şi preţuire a echilibrului. Deoarece tatăl s-a pierdut înainte de a-şi vedea rezultatele crezului său, copiii au fost obligaţi să se ajute unul pe altul, sub grija atentă a mamei, pe care toţi au divinizat-o.

A absolvit Liceul „George Bariţiu” din Cluj, în ani de mari de

frământări politice şi sociale, de greutăţi materiale şi îngrădiri spirituale. A urmat apoi cursurile Facultăţii de Stomatologie din acelaşi oraş, primind diploma de medic stomatolog în 1963. În aceeaşi perioadă a devenit intern prin concurs. În 1964 s-a stabilit la Iaşi, pentru a-şi găsi un rost şi pentru a-şi pune în slujba sănătăţii şi a învăţământului medical ceea ce a acumulat cu sârguinţă în şcoala clujeană. În acest scop a obţinut postul de preparator la Clinica de Chirurgie Orală şi Maxilo-Facială .

A parcurs în anii ce au urmat toate treptele ierarhiei medicale şi universitare, de la medic secundar la cel de medic primar în chirurgie orală şi maxilo-facială, de la preparator la cel de profesor.

A slujit neîntrerupt 34 de ani Clinica de Chirurgie Orală şi Maxilo-Facială şi învăţământul stomatologic ieşean cu dăruire, demnitate, devotament şi competenţă.

Dotat cu deosebit simţ clinic, eleganţă şi siguranţă operatorie, a salvat de la suferinţă şi a scos din ghearele morţii mii de bolnavi.

A instruit cu maximă responsabilitate zeci de generaţii de studenţi şi medici stomatologi, rezidenţi în stomatologie generală sau în chirurgie orală şi maxilo-facială.

A transmis fără rezerve celor din jurul său, celor care i-au cerut ajutorul şi celor care nu, toate cunoştinţele strânse cu trudă şi mare

378

zbatere într-o viaţă de om, prea scurtă şi prea zbuciumată. Lăsa discipolilor săi cea mai deplină libertate de a-şi selecta pentru instrucţia şi activitatea lor ce li se potrivea, considerând că singura constrângere eficientă este propria lor exigenţă şi exemplul maestrului. A oferit şanse egale oricărui a dorit să-şi încerce competenţa şi abilitatea în slalomul profesional. Din aceste motive mulţi dintre elevii săi i-au devenit prieteni, iau respectat şi iau urmat povaţa.

A slujit ştiinţa medicală şi a contribuit la dezvoltarea ei. A fost membru activ al diferitelor societăţi medicale din ţară şi din străinătate.

A scris şi publicat peste 150 de lucrări ştiinţifice. A fost o prezenţă remarcabilă la toate întâlnirile cu caracter ştiinţific şi unul din cele mai active cadre ale învăţământului medical ieşean. Deşi ardelean prin structură şi formare, Prof. Dr. Mircea Barna s-a adaptat perfect stilului moldovenesc, păstrându-şi fermitatea şi rigurozitatea ordinii şi respectului faţă de program şi lege.

Şi-a conservat totodată o anume originalitate în comportament şi ţinută. Avea un fizic plăcut şi o anume eleganţă a gestului şi vorbei. Modul său de a folosi umbrela ne ducea undeva pe străzile aristocratice ale Londrei.

Calităţile sale de dascăl erau distribuite cu o anume particularitate, ce-şi avea rădăcini dincolo de Carpaţi. Crea în jurul său o atmosferă de calm, echilibru şi stil curtenitor. Fermitatea în decizii şi intransigenţa se conjugau armonios cu îngăduinţa şi toleranţa. Curajul său de opinie se îmbina cu prudenţa, scopul următor şi instinctul de conservare. Prof. Dr. Mircea Barna şi-a urmat fără abatere ţinta şi a câştigat. Şi-a întemeiat în Iaşi o familie demnă de respect şi preţuire, căreia i-a fost model de dăruire. A urcat Golgota împlinirii profesionale treaptă cu treaptă şi a ajuns în topul chirurgiei maxilo-faciale din ţară.

A plecat dintre noi când, cu ajutorul lui Dumnezeu, în care credea cu neţărmurită pioşenie, se împlinise, putea şi avea vocaţia să se bucure de viaţă şi strădaniile sale. Dar nu a fost să fie aşa. Dumnezeu l-a chemat mult mai devreme alături de el.

Trecerea în nefiinţă a Profesorului dr. Mircea Barna constituie pentru chirurgia oro-maxilo-facială din ţară, pentru clinica şi învăţământul medical ieşean, pentru discipolii şi colaboratorii săi o dureroasă şi ireparabilă pierdere.

Ne-a părăsit pentru totdeauna, într-un decembrie vitreg şi nedrept cu cei drepţi, al anului 1997, cu foarte mult înaintea unei vremi la care vom ajunge cu toţi, cu voia sau fără voia noastră, un om în toată măreţia cuvântului.

D. Gogălniceanu

379

RUBIN BĂRBUŢĂ1909 – 1987

Pediatru şi pedagog desăvârşit

Născut la 13 septembrie 1909 în Poieni, jud. Iaşi, a urmat şcoala primară în satul natal, apoi la Iaşi cursurile Liceului Naţional şi ale Facultăţii de Medicină pe care a absolvit-o în anul 1936.

Încă din anul IV de Medicină a fost atras de viitoare sa specialitate, funcţionând între anii 1934–1938 ca intern şi apoi medic secundar la Clinica Infantilă din Iaşi sub conducerea profesorului Ştefan Graçoski. În anii 1938–1939 a urmat specializarea la Paris în Clinica profesorului Nobecourt.

A funcţionat ca medic consultant în anul 1941 şi apoi medic primar la Spitalul de Copii „Dr. Ghelerter” din Iaşi şi ca profesor de fiziologie la Colegiul pentru pregătirea studenţilor evrei în medicină (1942–1943).

Imediat după terminarea celui de al II-lea Război Mondial, dr. Rubin Bărbuţă a luat iniţiativa creării de urgenţă la Iaşi a unui Spital pentru Copii, înfiinţându-se astfel Spitalul Municipal de Copii pe strada Elena Doamna, pe care l-a condus competent şi cu devotament. În 1946, după reîntoarcerea la Iaşi a Clinicii Infantile, Spitalul Municipal a trecut la această clinică sub conducerea profesorului Ioan Nicolau. Dr. Rubin Bărbuţă a fost numit asistent în această clinică, desăvârşindu-şi pregătirea sa profesională în domeniul pediatriei şi, ca urmare, în anul 1952 a fost promovat şef de lucrări.

În anul 1949 i s-a încredinţat direcţia şi şefia de secţie a Spitalului nr. 3 din Iaşi, nou înfiinţat, la a cărei organizare a contribuit cu toată priceperea şi puterea sa de muncă, luând parte concomitent la combaterea mortalităţii infantile, precum şi la diferite alte acţiuni ale Ministerului Sănătăţii.

În 1961 obţine titlul ştiinţific de Doctor în Medicină, iar în anul 1964, prin concurs, este numit conferenţiar la Clinica de Puericultură a Institutului de Medicină şi Farmacie din Iaşi, pe care a condus-o până la

380

pensionarea sa în anul 1974. Conf.dr. Rubin Bărbuţă a fost animat permanent de un înalt umanism. Clinician de o deosebită valoare, inegalabil prin precizia diagnostică şi eficienţa tratamentelor aplicate, s-a detaşat de predecesori şi contemporani ca o figură reprezentativă a pediatriei româneşti.

Distins cadru didactic şi pedagog desăvârşit, a contribuit la formarea a zeci de generaţii de medici pediatri, precum şi la îndrumarea metodologică a caselor de copii din judeţele Moldovei.

Ca om de ştiinţă a fost de o probitate şi valoare unanim recunoscută. A publicat în reviste de prestigiu din ţară şi de peste hotare, 150 de lucrări ştiinţifice şi a prezentat comunicări la manifestările ştiinţifice naţionale şi internaţionale (Strasbourg, Belgrad, Grenoble). Este autorul unei valoroase lucrări, „Puericultură”, prima de acest gen din ţara noastră, în trei volume, apărute în anii 1975, 1979 şi respectiv 1983, la Editura Junimea din Iaşi. Capitolele cărţii te atrag prin claritatea expunerii, a îmbinării armonioase a datelor clasice cu cele noi, prin forţa lor convingătoare.

Pentru activitatea depusă de-a lungul multor ani, pentru meritele sale deosebite de medic şi om, i-au fost acordate medalii şi distincţii: Medalia „Meritul Sanitar” şi Insigna „Evidenţiat în munca medico-sanitară”.

Conf.dr. Rubin Bărbuţă eminent pediatru ieşean a încetat din viaţă într-un tragic accident de circulaţie la 31 iulie 1987, încă în plină putere de muncă şi viaţă.

Ca urmare a meritelor deosebite, conducerea Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr.T. Popa” Iaşi i-a acordat post-mortem titlul de profesor universitar, iar la 28 aprilie 1994 a fost ales membru post-mortem al Academiei de Ştiinţe Medicale din România, ca o recunoaştere a contribuţiei sale valoroase, adusă învăţământului medical universitar teoretic şi practic, a calităţilor sale morale şi profesionale de excepţie şi a activităţii sale neobosite în alinarea suferinţelor copiilor bolnavi.

Cristiana Dragomir

381

CONSTANTIN CARAMAN1939 – 2003

Profesor de chimie generală şi anorganică

Munca şi realizările înaintaşilor constituie un exemplu pentru tinerele generaţii care trebuie îndreptate spre nobilul făgaş al muncii.

Considerăm că printre aceşti înaintaşi, ce au format distinsul corp didactic de la U.M.F. Iaşi, se încadrează şi fostul titular al Disciplinei de Chimie generală şi anorganică, profesorul dr. Constantin Caraman, care prin munca asiduă a participat la fundamentarea cunoştinţelor de chimie ale numeroaselor generaţii de medici şi farmacişti.

Spirit dinamic, mereu căutător şi adept al noului, propagator al ideilor valoroase şi metodelor înaintate, profesorul universitar dr. Constantin Caraman poate fi încadrat printre personalităţile proeminente şi inconfundabile ale chimiei medicale din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie “Gr.T. Popa” Iaşi.

A fost unul dintre gălăţenii care au părăsit malurile înspumate ale Dunării şi sunetul sirenelor vapoarelor pentru ţinutul molcom al colinelor Iaşilor şi dulcele gust al strugurilor copţi, al parfumului înmiresmat al teilor din dealul Copoului, dar mai ales pentru spiritul ştiinţific şi cultural al Iaşilor promovat de “Junimea” şi de corpul profesoral al Universităţii ieşene.

Astfel, după studiile liceale făcute la Liceul “Vasile Alecsandri” din Galaţi, pe care le absolvă în 1957, intră în acelaşi an ca student la Facultatea de Chimie a Universităţii ieşene, având drept model mari personalităţi în domeniul cercetării chimice: Petru Poni, A. Obregia, N. Costăchescu, Radu Cernătescu, C.V. Gheorghiu, Ion Zugrăvescu, Magda Petrovanu. Pe ultimii doi i-a avut ca profesori la Facultatea de Chimie şi apoi le-a fost discipol în cadrul Facultăţii de Farmacie a proaspătului Institut de Medicină şi Farmacie din Iaşi.

N-a fost din primul moment de la absolvirea facultăţii, în anul 1962, cadru didactic universitar, deşi avea chemare pentru aceasta, fiind nevoit să facă un popas de doi ani la Combinatul de fibre artificiale din

382

Brăila (1962-1964). Nu a perseverat în activitatea inginerească, căci peste doi ani susţine concurs şi obţine postul de Şef de laborator la Chimie Biologică din cadrul I.M.F. Iaşi, unde îndrumă lucrările practice ale studenţilor de la medicină generală, pediatrie şi stomatologie, timp de 5 ani, având ca mentor şi îndrumător pe profesorul Gheorghe Ghimicescu.

Din 1969 începe o nouă activitate fiind numit asistent la Disciplina de Chimie anorganică a Facultăţii de Farmacie. Apreciat pentru activitatea sa didactică şi ştiinţifică este promovat după numai 2 ani, în 1971, ca şef de lucrări. După această dată intervine o perioadă grea pentru învăţământul românesc, din cauza ideologizării sale excesive şi a politicii de nepromovare a cadrelor pe funcţii superioare, indiferent de activitatea desfăşurată. I se recunosc meritele didactice şi ştiinţifice după 20 ani, în 1990, când este promovat, prin concurs, pe postul de conferenţiar universitar. După caţiva ani devine profesor universitar titular la Disciplina de Chimie Generală şi Anorganică.

A avut un domeniu de cercetare predilect: apele minerale şi nămolurile terapeutice din zona Iaşilor - în scopul valorificării superioare a acestora şi a transformării municipiului Iaşi într-un mare centru balneoclimateric. Faptul este dovedit de teza sa de doctorat, elaborată între anii 1969-1974, intitulată “Studiul analitic al nămolulrilor terapeutice de la Nicolina Iaşi şi Izvoarele Sucevei”.

În calitate de conducător de lucrări de licenţă şi-a orientat studenţii să facă cercetări în domeniul apelor minerale şi a nămolurilor terapeutice din diverse zone ale tării dar şi spre studiul analitic al preparatelor medicamentoase cu elemente anorganice.

Este demn de remarcat faptul că, aplecându-se asupra acestui domeniu de mare importanţă economică şi socio-medicală, profesorul Constantin Caraman a urmat un drum deschis de mari savanţi chimişti precum Corneliu Şumuleanu şi Gh. Ghimicescu, care au activat în cadrul Catedrei de Chimie a Facultăţii de Medicină şi Farmacie.

Cercetările întreprinse de profesorul ieşean au pus în evidenţă posibilităţile de dezvoltare a sectorului balnear din judeţele Iaşi şi Vaslui şi au contribuit în mod definitoriu la modernizarea staţiunii balneare Nicolina - Iaşi, recunoscută pe plan naţional şi care, actualmente, funcţionează în regim permanent, utilizând surse de ape minerale şi nămoluri terapeutice sulfuroase.

Studiile fizico-chimice şi microbiologice de peloidogeneză efectuate au făcut obiectul unor brevete de invenţie la care profesorul a fost realizatorul şi coordonatorul documentaţiei. Astfel, peloido-extractul din nămolul de Nicolina - Iaşi este recunoscut şi denumit “PELL-NICOL”, produs utilizat în mai multe studii privind acţiunea sa

383

farmacodinamică. Acest produs este un complex organo-mineral, în stare de pulbere atomizată, cu proprietăţi antiinflamatoare, antiseptice şi anticongestive, care amelioreaza troficitatea locală şi s-a dovedit a fi superior altor peloid – extracte româneşti.

O mare parte din cercetările sale au fost prezentate la congrese internaţionale, precum Congresul al XV-lea de talazoterapie de la Opattjia – Iugoslavia (1975), unde s-a prezentat produsul românesc “PELL - NICOL”. Ulterior, acest produs a fost introdus în diverse forme medicamentoase: unguent antireumatic, supozitoare antihemoroidale, ovule gelatinoase şi pelicule gelatinoase antiseptice şi cicatrizante, toate acestea făcând obiectul unor brevete de invenţie. Astfel, i s-a acordat Diploma – Premiul I pe ţară pentru brevetul nr. 89693 intitulat ”Ovule Gelatinoase cu PELL - NICOL” la Concursul de invenţii de la Râmnicu Vâlcea, 1986. Obţinerea pastei de dinţi cu produsul “PELL - NICOL” a făcut obiectul unui contract de cercetare. Studiul abordat a avut drept scop lansarea pe piaţă a unei paste de dinţi cu efect medicamentos. Cercetările efectuate au demonstrat efectele terapeutice în gingivite şi profilactic în parodontopatii, precum şi asigurarea unei igienizări şi unui confort al cavităţii bucale. Pasta de dinţi medicinală PELL - NICOLL a făcut şi obiectul unei susţineri în cadrul “Simpozionului internaţional de produse aromatice şi cosmetice” din 1993, organizat de Institutul Politehnic Iaşi şi totodată al unor publicaţii.

Studierea surselor de ape minerale din zona Moldovei a condus la valorificarea acestora prin îmbuteliere şi folosirea lor ca ape curative şi de masă: “Doina” din staţiunea Strunga, “Pârcovaci” din apropierea Hârlăului şi “Amfiteatru” din zona Breazu – Copou (analizele efectuate demonstrând că aici se află apele cele mai bogate în sulfat de magneziu din ţară). O altă sursă de apă minerală valorificată de profesorul ieşean a fost cea de la Moara Grecilor – Vaslui, întrebuinţată la prepararea băuturilor răcoritoare şi ca apă de masă ce se livrează în judeţul Vaslui.

Cercetările sale au fost concretizate prin publicarea a trei studii monografice precum “Studii şi materiale documentare privind fondul balneoclimateric din judeţul Iaşi”, lucrare elaborată în colaborare cu dr. V. Bejan (1979), “Locuri balneoclimaterice - nămoluri şi ape minerale din judeţele Iaşi şi Vaslui (1988) şi “Fondul balneoclimateric din judeţele Iaşi şi Vaslui (1999), în colaborare cu acelaşi renumit medic balneolog.

Aceste trei studii se constituie în monografii complexe care includ cercetări fizico-chimice, pedoclimatice, farmacologice, balneologice, geografice şi geologice ale celor două judeţe. Mai mult, lucrările menţionate mai sus constituie o contribuţie de marcă în cercetarea complexă a resurselor balneoclimaterice din Podişul Central

384

Moldovenesc şi servesc la integrarea acestui teritoriu în complexul social, sanitar, ecologic şi economic din România.

Profesorul a desfăşurat o activitate didactică şi ştiinţifică complexă, tradusă prin numeroase lucrări ştiinţifice publicate şi comunicate în reviste sau la diverse manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale, prin obţinerea de medicamente şi produse farmaceutice, prin contracte de cercetare aplicativă, conceperea de inovaţii şi invenţii concretizate în numeroase brevete. A colaborat la elaborarea unor lucrări de anvergură, precum Farmacopeea Română, ediţia IX (1970), a scris cursuri şi îndreptare de lucrări practice pentru studenţii farmacişti, în domeniul Chimiei generale şi Chimiei anorganice.

A participat la numeroase congrese naţionale şi internaţionale de specialitate şi a fost membru al unor prestigioase societăţi din ţară şi din străinătate. Competenţa profesională şi ştiinţifică a prof. dr. Constantin Caraman a fost recunoscută pe plan naţional; a fost membru al Societăţii de Ştiinţe Medicale, filiala Iaşi, din 1964, al Cercului de Recuperare Medicală (1970-1989), al Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă, filiala Iaşi, din 1985, al Comisiei de Inventică a I.M.F. Iaşi (1984-1988), al Societăţii de Ecologie din Moldova, din 1990 şi membru fondator al Societăţii Culturale Ginta Latină din 1990.

Profesorul Constantin Caraman a contribuit la formarea a zeci de generaţii de medici şi farmacişti, remarcându-se printr-un talent pedagogic deosebit, fiind un cadru didactic stimat şi respectat de studenţi atât pentru solida sa pregătire profesională, cât şi pentru firea veselă, deschisă, comunicativă. Avea darul de a transforma lucrările practice de chimie în momente agreabile, antrenante, care declanşau la studenţi curiozitatea şi interesul pentru anumite fenomene şi procese chimice.

A plecat dintre noi la începutul verii anului 2003, în plină putere creatoare, lăsând în urmă numeroase proiecte neterminate, dar şi o operă durabilă şi consistentă care va dăinui pentru generaţiile viitoare.

Mai presus de toate, pentru colegi si colaboratori se păstrează vibrarea unei inimi generoase, a unui om modest, optimist, devotat profesiei şi celor suferinzi.

Alina Ştefanache, Maria Miftode

385

NECULAI CĂRARE1915 – 1990

O viaţă dedicată fiziologiei ieşene

S-a născut în localitatea Cristeşti din judeţul Vaslui, la 1 decembrie 1915, într-o familie de ţărani mijlocaşi. Tatăl său a fost vreme de 7 ani primar al comunei Crasna, judeţul Vaslui, fiind un membru activ al organizaţiei „Frontul Plugarilor”.

Face studiile primare în satul Rădeşti, din comuna Costeşti, iar cele secundare le începe la Liceul din Bârlad, transferându-se apoi la Liceul „Cuza Vodă” din Huşi, unde susţine şi bacalaureatul.

Se înscrie la Facultatea de Medicină din Iaşi în 1939. Începe stagiile de spital din anul III de facultate, optând pentru

secţia de chirurgie a Spitalului „Iorgu Radu” din Bârlad, fiind apoi concentrat în anul al IV-lea de studenţie şi trimis în 1942 în Spitalul nr. 8 de Campanie din oraşul Bălţi.

A fost interesat de lucrările care se făceau în Laboratorul de Fiziologie al facultăţii şi, ca urmare a preocupărilor sale în acest domeniu, este numit preparator în anul al IV-lea de studiu. A urmat facultatea în refugiu la Alba Iulia. S-a reîntors la Iaşi în februarie 1945, însoţind şi o parte din bunurile Laboratorului de fiziologie.

După absolvirea facultăţii fost avansat ca asistent, apoi ca şef de lucrări. Între anii 1953 – 1959 a lucrat şi în cadrul Secţiei de Fiziologie a Filialei Iaşi a Academiei R.P.R., avându-l în permanenţă ca îndrumător pe profesorul Vasile Răşcanu.

În anul 1964 a fost promovat pe funcţia de conferenţiar, având publicate şi comunicate circa 100 de lucrări ştiinţifice. A participat cu lucrări la Congresele de ştiinţe medicale din 1960, la Conferinţa Naţională de Fiziologie din 1962 şi tot în acest an a făcut o comunicare în cadrul Congresului Internaţional de Fiziologie, ţinut la Leyda, în Olanda.

În 1977 este promovat ca profesor universitar, fiind apreciată temeinica pregătire în domeniul fiziologiei umane şi aptitudinea didactică

386

deosebită. A predat cursuri bine documentate însoţite de numeroase experienţe.

I-a fost apreciată şi activitatea ştiinţifică orientată către unele domenii ale neurofiziologiei, fiind preocupat de elucidarea funcţiilor cerebelului şi a mecanismelor de reglare neuroendocrină. A efectuat şi cercetări referitoare la tulburările electrocardiologice în timpul şocului hemoragic experimental şi de tulburările neurodinamice din boala hipertensivă în stadiul neurogen.

Pentru studenţi a publicat unul dintre primele cursuri de fiziologie, bine structurat şi atractiv, care a fost mult apreciat de către cei care trebuie să-şi însuşească cunoştinţele de fiziologie.

A trecut în lumea umbrelor la 24 mai 1990.

Ana Stratone, M. Liţu

387

MIREA CHIFAN1926 – 2000

Unul dintre cei mai mari chirurgi ieşeni

A scrie despre acest mare chirurg, şi încă despre unul dintre acei înrudiţi prin har, conştiinţă profesională sacră şi sigilată de perfecţiune e mai mult decât imposibil.

Energia omului şi a chirurgului se focalizează nesăbuit şi miraculos într-un fel de rază laser care ne străbate şi ne iluminează fiinţa.

S-a născut la 28 martie 1926 la Stănileştii Huşilor. Şcoala primară a urmat-o la Huşi (1933–1937); a absolvit în condiţii foarte grele (anii de război) Liceul teoretic „Cuza Vodă” tot din Huşi, susţinând bacalaureatul în 1945.

A absolvit cu diplomă de merit Facultatea de Medicină din Iaşi în 1951. A lucrat în Laboratorul de anatomie, încă din anul III, ca aspirant şi apoi ca preparator.

După terminarea facultăţii, în 1952 a fost promovat ca asistent la Laboratorul de anatomie topografică. În 1956 este numit asistent la Clinica I Chirurgie, Spitalul „Sf. Spirirdon”.

Teza de doctorat şi-a susţinut-o în 1959 („Tratamentul chirurgical al supuraţiilor pulmonare”). În 1972 devine şef de lucrări.

Condiţiile politice din ţară îi îngreunează promovarea, astfel încât ajunge conferenţiar în 1990 şi profesor în 1995.

Şi-a închinat întreaga viaţă chirurgiei; a format numeroase generaţii de chirurgi.

A fost timp de treizeci de ani la masa de operaţie, salvând peste zece mii de suflete de la alunecarea lot inevitabilă în neant. A fost măsura unui ideal şi, în acelaşi timp, şi idealul întruchipat care ne pune la îndemână etalonul şi, deopotrivă, curajul modificării lui în funcţie de creşterea firească a virtuţilor.

Miraculos îmi apare în lumina ochilor un calendar, care de data aceasta nu măsoară doar timpul, măsoară viaţa. Nu cum am dori noi să ne- o măsurăm, ci aşa cum Domnia sa, omul-chirurg a dorit singur să şi-o

388

măsoare. Şi într-adevăr Mirea Chifan, a murit de mult ori, de prea multe ori pe drumul de sacrificiu al carierei universitare şi profesionale.

Ştia să se extragă durerii şi învia. Ştia să spulbere orgoliile şi se înălţa de fiecare dată, senin şi cu o uşurinţă nebănuită de parcă nu s-ar fi născut pe pământ.

Ca unic omagiu mă simt dator să recunosc că m-am format ca specialist chirurg în uluitoarea crisalidă, ţesută din fibre de aur a fiinţei şi spiritului său. Nu mai poate trăi, dar îi putem retrăi viaţa Domniei sale şi i-o vom retrăi în memorie îmbogăţindu-ne cu măreţie şi adevăr.

E. Târcoveanu

389

MARIA CHIRU MOCANU1917 – 1992

Personaliate remarcabilă a şcolii ieşene de stomatologie

Cadru didactic de elită, practician desăvârşit, prof. univ. dr. Maria Chiru s-a dedicat timp de aproape patru decenii învăţământului stomatologic ieşean. S-a născut la 4 aprilie 1917 în comuna Buda, judeţul Bacău.

A urmat şcoala primară în comuna natală, apoi Liceul „Iorgu Radu” din Bârlad.

Între 1934-1940, a frecventat cursurile Facultăţii de Medicină a Institutului de Medicină şi Farmacie Iaşi. Activitatea didactică a început-o în cadrul

Clinicii de Dermatologie a Facultăţii de Stomatologie, ca preparator, încă din 1939, înaintea terminării studiilor universitare. După absolvirea facultăţii, funcţionează ca medic stomatolog de circumscripţie, iar ulterior în cadrul Spitalului Militar din Alba Iulia. În 1943 s-a înscris la secundariat, iar în 1946 a devenit medic specialist stomatolog.

Între anii 1946-1950 şi-a desfăşurat activitatea la Centrul de Sănătate Iaşi ca medic primar, iar în 1950 şi-a reînceput activitatea didactică la I.M.F. Iaşi ca asistent universitar, până în 1961, ulterior ca şef de lucrări, periodă în care i s-a încredinţat conducerea disciplinei.

În 1966 a fost numit conferenţiar, iar în 1967 a îndeplinit funcţia de Şef Catedră Stomatologie II. În 1968 a obţinut titlul de doctor în ştiinţe medicale. Din 1972 până în 1977, când şi-a încetat activitatea, a funcţionat ca profesor universitar. În activitatea de cercetare, prof. dr. Maria Chiru a avut preocupări variate de chirurgie stomatologică, cariologie, geronto-stomatologie. În teritoriul proteticii dentare şi-a manifestat spiritul novator, realizând coroane din acrilat autopolimerizabil prin metoda proprie, a construit auto-ocluzorul Lande cu rol în determinarea ocluziei, a elaborat un dispozitiv de măsurare a modificărilor masivului osos facial, precum şi un paralelograf de concepţie proprie.

390

Activitatea ştiintifică şi-a găsit concretizarea în litografierea cursurilor: „Leziuni coronare şi terapia lor”, „Clinica şi terapia edentaţiilor totale”, „Edentaţia parţială redusă: clinică şi terapie”, „Edentaţia parţială întinsă: clinică şi terapie”, în colaborarea la conceperea unui manual unic, intitulat „Leziuni odontale coronare şi terapia lor ortopedică”, precum şi în cele două brevete de inovaţie, „Încălzitorul şi spatula electrică pentru încălzit şi modelat ceara” şi „Dispozitiv de înregistrare concomitentă a stereotipului dinamic individual de masticaţie şi pantei tuberculului articular al articulaţiei temporo-mandibulare”.

Spirit ştiinţific, prof. dr. Maria Chiru şi-a subordonat întreaga activitate de asistenţă medicală principiului profilactic şi celui al terapiei individualizate, luptând pentru eliminarea metodelor empirice în practica stomatologică.

A organizat cursuri de recalificare a cadrelor medii, a înfiinţat, organizat şi dotat Spitalul T.B.C. şi de Contagioase Drăgăneşti, a reorganizat serviciul de Ortopedie Stomatologică a Policlincii din Iaşi, a organizat Serviciul de Stomatologie din Spitalul „Sf. Spiridon” Iaşi. Cercetările sale ştiinţifice în probleme de importanţă stringentă pentru domeniul stomatologiei au fost publicate în reviste de specialitate din ţară şi străinătate. Aportul prof. dr. Maria Chiru la afirmarea şcolii româneşti de stomatologie a fost apreciat în ţară şi peste hotare. A fost membră a mai multor societăţi ştiinţifice: Societatea de Medici şi Naturalişti Iaşi, Societatea de Stomatologie, Societatea Ştiinţelor Medicale - filiala Iaşi, Uniunea Medicală Balcanică, Federaţia Dentară Internaţională, Asociaţia Stomatologică Internaţională. A făcut parte din Colegiul de redacţie a “Revistei Stomatologia”

Trecută în lumea umbrelor după o suferinţă îndelungată, în ziua de 6 august 1992, prof. universitar dr. Maria Chiru s-a impus ca o personalitate remarcabilă, ce a marcat hotărâtor destine şi a creat traiectorii de afirmare a şcolii ieşene de stomatologie, imaginea domniei sale rămânând prezentă în sufletele celor ce au cunoscut-o.

V. Burlui, Norina Forna

391

NECULAI COZMA1935 – 1994

Anatomist şi neurochirurg deosebit

Profesorul universitar doctor Neculai Cozma s-a născut la 28 decembrie 1935, în Iaşi. A urmat până în 1953 Liceul de băieţi „D.A. Sturdza” din Tecuci, jud. Galaţi. Pasiunea pentru cunoaşterea fiinţei umane l-a făcut să urmeze cursurile Facultăţii de Medicină şi Farmacie din Iaşi, între anii 1953-1959.

După absolvirea facultăţii, în perioada 1959-1963 a funcţionat ca medic de medicină generală în comunele Cotoroaia şi Nicoreşti din judeţul Galaţi.

La 15 februarie 1963 a reuşit la concursul pentru ocuparea postului de asistent la Catedra de Anatomie a Institutului de Medicină şi Farmacie Iaşi. Aici a lucrat cu dăruire, competenţă şi energie trei decenii, fiind în acelaşi timp cadru didactic în învăţământul medical ieşean, cât şi medic specialist.

În activitatea universitară a parcurs succesiv toate treptele didactice, ocupând funcţiile de şef de lucrări (1972), conferenţiar (1980) şi, în final profesor (1993).

Totdeauna a considerat activitatea didactică prioritară. Deşi adept al concepţiei anatomice funcţionale, iniţiată şi perfecţionată de iluştrii săi înaintaşi (Fr. Rainer, Gr.T. Popa, Ion Iancu), a încercat de tânăr să-şi contureze un stil şi o concepţie pedagogică şi ştiinţifică proprie, introducând metode de studiu originale. În acest sens, a introdus cursuri de Anatomie radiologică şi a actualizat Neuroanatomia, acest segment al anatomiei care prezintă şi în prezent numeroase necunoscute. A urmărit lărgirea viziunii studenţilor asupra ştiinţelor medicale în general şi a însuşirii anatomiei structurale şi funcţionale, în special. În acelaşi timp a orientat şi pregătit studenţii pentru cercetarea ştiinţifică încă din primii ani de facultate.

S-a preocupat de procurarea materialului didactic specific şi de prepararea unor piese anatomice demonstrative, de realizarea unei colecţii de planşe, diapozitive şi radiografii necesare studiului anatomic.

392

Întotdeauna a considerat că Anatomia sistemică reprezintă baza medicinei şi trebuie însuşită foarte bine pentru a trece apoi la Anatomia clinică, aplicată, orientată diferit în funcţie de specialistul căreia i se adresează. Nici o structură, funcţie, tehnică de explorare nu poate fi înţeleasă atâta timp cât nu sunt cunoscute structurile admirabil specializate anatomic.

În paralel cu activitatea didactică, a lucrat nemijlocit cu bolnavul în cadrul Clinicii de Neurochirurgie Iaşi, obţinînd toate gradele medicale: medic secundar (1963), medic specialist (1969) şi medic primar (1972).

La 27 aprilie 1971 a obţinut titlul de doctor în medicină, specialitatea Anatomie, cu teza: “Contribuţii la studiul anatomiei sistemului arterial vertebro-bazilar şi arteriografiei vertebrale normale şi în neuropatologie”.

Activitatea ştiinţifică s-a concretizat în peste 60 de lucrări publicate şi 160 de comunicări la diverse manifestări ştiinţifice, atât în ţară, cât şi în străinătate. A făcut parte din societăţi ştiinţifice de prestigiu: secţiile de Morfologie Normală şi Patologică, Neurologie, Psihiatrie şi Neurochirurgie ale USSM Iaşi, Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă din România, filiala Iaşi etc.

Profesorul universitar doctor Neculai Cozma a fost răpus de o boală necruţătoare, stingându-se din viaţă la 4 aprilie 1994.

Doina Lucia Frâncu

393

ADRIAN CRÂNGU1926 – 1994

Profesor de fiziologie

S-a născut la 5 februarie 1926 în oraşul Focşani într-o familie de meseriaşi, oraş în care urmează şi cursurile liceale.Absolvă Facultatea de Medicină din Iaşi în anul 1956 şi apoi timp de patru ani funcţionează ca medic în reţeaua medico-sanitară a judeţului Vaslui având în această perioadă şi funcţii de conducere pe linie medicală.În anul 1960 este numit asistent prin concurs la Disciplina de Fiziologie a U.M.F. Iaşi parcurgând în continuare toate treptele ierarhiei universitare ca

şef de lucrări (1974), conferenţiar (1981) şi profesor universitar (1992).În 1970 este numit în cadrul Facultăţii de Stomatologie, iar în

1973 i se încredinţează sarcini de predare la anul I de studii.În anul 1980 devine titular Cursului de Fiziologie pentru anii I şi

II Stomatologie şi Şeful Disciplinei de Fiziologie de la aceeaşi Facultate.În întreaga sa activitate de 34 ani în învăţământ s-a caracterizat

printr-un deosebit simţ de răspundere în ceea ce priveşte instruirea şi educaţia studenţilor, fiind un adevărat model de echilibru, corectitudine, exigenţă, exemplu de meticulozitate şi probitate în tot ce făcea, atât în plan didactic cât şi în cercetare.

În calitatea sa de cadru didactic a avut privilegiul de a se forma sub îndrumarea a doi mari maeştri şi creatori de şcoală, Acad. prof. dr. Vasile Răşcanu şi Acad. prof. dr. Ion Hăulică.

Principalele direcţii de cercetare abordate de profesorul Adrian Crângu au fost reprezentate de interrelaţiile nervos - centrale în cadrul reactivităţii vasculare, studii electromiografice ale musculaturii oro-faciale, rolul peptidelor vasoactive în autoreglarea circulaţiei şi secreţiei glandelor salivare şi îndeosebi funcţiile vegetative ale cerebelului, domeniu în care obţine interesante rezultate originale, pe baza cărora i s-a conferit titlul de Doctor în Ştiinţe Medicale (1974).

394

A colaborat, de asemenea, la numeroase studii efectuate în catedră privind implicaţiile funcţionale ale sistemului renină – angiotensină în reglarea cardio-circulatorie şi echilibrului hidro-electrolitic, precum şi, în particular la cercetările legate de biodisponibilitatea ţesutului pulpar dentar de a reţine calciu în diferite condiţii fiziologice.

A fost, de asemenea, medic primar de explorări funcţionale la Policlinica Municipală nr. 1 şi Policlinica pentru Sportivi Iaşi.

În condiţiile sociale şi politice agitate imediat după 1989, când viaţa universitară era caracterizată într-o anumită măsură prin lipsa de autoritate şi stabilitate, a fost ales pentru pe perioadă de timp ca Decan, fiind un factor de echilibru al acelor zile.

În anul 1994, în plină activitate, este răpus de o scurtă, dar grea suferinţă, lăsând impresionaţi şi întristaţi de această prematură dispariţie pe toţi cei care l-au cunoscut ca bun profesor şi de neînlocuit coleg şi prieten.

B. Neamţu

395

GHEORGHE CREŢEANU1922 – 1991

Promotor al geriatriei şi gerontologiei la Iaşi

Un eminent medic, strălucit om de ştiinţă, iubitor al artelor, un adevărat caracter, iată în câteva cuvinte caracterizarea acestui mare înaintaş: domnul profesor Gheorghe Creţeanu. Vom căuta să evocăm această personalitate complexă atât cu precizia datelor şi a faptelor concrete, dar mai ales cu memoria afectivă a celor care l-au cunoscut, l-au preţuit şi l-au iubit.

Îi datorăm în primul rând înfiinţarea Clinicii a V-a Medicală în anul 1960, clinică ce şi-a desfăşurat activitatea, ca şi

acum, în cadrul Spitalului Universitar CFR, pregătind în principal studenţi ai Facultăţii de Stomatologie. Acestei clinici i-a imprimat chiar de la începuturi, prin deosebitul său spirit organizatoric, amprenta profesionalismului, seriozităţii, disciplinei, a dăruirii faţă de omul bolnav şi a muncii în echipă.

Fiind un medic devotat cu toată fiinţa nobilei sale vocaţii, a îngrijit generaţii de bolnavi care-i poartă o vie amintire şi recunoşinţă, astfel că nu sunt puţini cei care evocă şi astăzi, cu multă dragoste, felul în care medicul Gheorghe Creţeanu i-a îngrijit şi le-a redat speranţa.

Printr-o viziune amplă, de perspectivă, profesorul Gheorghe Creţeanu, care era de formaţie specialist în medicină internă, a înfiinţat în anul 1964, în Policlinica nr.1, un cabinet cu profil de Geriatrie-Gerontologie şi unul cu profil de Nutriţie-Diabet zaharat. La aceste cabinete ofereau asistenţă de specialitate atât profesorul, cât şi colaboratori ai acestuia, care îşi bazau activitatea pe înaltul lor profesionalism, dar şi pe o largă colaborare şi schimb de experienţă cu echipe medicale valoroase din alte centre universitare, şi anume cu Institutul Naţional de Geriatrie şi Gerontologie (condus de Academician Ana Aslan) sau cu centrul de Nutriţie şi Diabet (condus de Academician prof. Dr. Ion Pavel).

396

Tot prin iniţiativa, energia şi perseverenţa profesorului Creţeanu au luat fiinţă şi Cercurile de Geriatrie-Gerontologie şi Nutriţie-Diabet în cadrul USSM Iaşi.

În tradiţia aceluiaşi nobil înaintaş şi cu sprijinul celui mai apropiat colaborator al său, profesorul Jan Hurjui (cel care avea să devină ulterior şef al Clinicii a V-a Medicală), Cercul de Geriatrie-Gerontologie a devenit Secţia de Geriatrie-Gerontologie, cu 4-5 şedinţe anuale, ulterior câte una lunar, unde erau expuse atât cercetările ştiinţifice în acest domeniu, cât şi experienţa clinică a unor numeroase cadre didactice din UMF Iaşi sau Bucureşti. Tot în spiritul acestei tradiţii şi pe aceeaşi linie de deschidere către o specialitate pe care profesorul Creţeanu a îndrăgit-o atât de mult, am înfiinţat şi noi la Iaşi o Societate de Geriatrie-Gerontologie, care îşi propune atât o activitate pur ştiinţifică, de cercetare, cât şi una medicală şi filantropică, de ajutor al pacienţilor vârstei a treia.

Prin spiritul său novator, cu o largă viziune de perspectivă şi animat de dăruire pentru nobila artă medicală, domnia sa a contribuit la reorganizarea cercurilor ştiinţifice studenţeşti (în perioada în care a fost prorector al UMF Iaşi), la înfiinţarea Universităţii Populare din Iaşi (unde s-au manifestat prin valoroase prelegeri cadre didactice aparţinând faculăţilor Universităţii “Al.I. Cuza” şi ale Institutului Politehnic) şi la înfiinţarea Universităţii vârstei a treia, care a fost prima de acest fel din România.

Alături de nume cu rezonanţe adânci în cultura şi ştiinţa românească (ca academician Ştefan Milcu, academician Victor Săhleanu, academician Eugen Macovschi) a prezentat prelegeri şi conferinţe deosebit de apreciate de un larg auditoriu în întreaga ţară.

A fost membru în numeroase societăţi ştiinţifice româneşti şi de peste hotare şi un competent organizator de congrese şi simpozioane ştiinţifice. Cităm dintr-o lungă listă participările în Comisiile de la Viena (1966), de la Kiev (1974), la Reuniunea Internaţională de Diabetologie de la Paris (1966) sau la Prima Conferinţă de Bilanţ Energetic de la Paris (1971).

Având atât spirit vizionar, de teoretician al ştiinţei, dar şi un rodnic spirit practic, profesorul Creţeanu a înfiinţat o tipografie unde au văzut lumina tiparului, printre altele, câteva numere ale revistei “Medicina”, prima revistă de acest fel din Iaşi, în care publicau atât studenţi, cât şi profesori ai UMF.

În ceea ce priveşte activitatea publicistică, domnul profesor a susţinut printr-o activitate febrilă apariţiile Revistei Medico-Chirurgicale, făcând parte din Comitetul de redacţie al acesteia. A elaborat capitole

397

numeroase în manuale unice de Semiologie Medicală şi a conceput, alături de colaboratorii săi (cadre didactice, dar şi medici ai reţelei MTTC), cinci cărţi de Semiologie Medicală pentru studenţii Facultăţii de Stomatologie.

Domnia sa a iniţiat de asemenea, alături de colaboratorii din UMF, o serie de manifestări şiinţifice de tip “masă rotundă”, ale căror texte au fost publicate la Iaşi, în Revista „Cronica”, de-a lungul multor ani.

Antrenat pentru o scurtă perioadă în viaţa politică, a reprezentat România ca ambasador în Irak între anii 1961 şi 1963. Tot în virtutea slujirii cu cinste a imaginii ţării peste hotare, a făcut parte din echipa de medici ce a asigurat asistenţă medicală în Coreea.

Abuzurile regimului politic comunist au creat însă treptat o atitudine de frondă în personalitatea complexă a domnului profesor. Animat de un profund spirit justiţiar, profesorul Creţeanu a manifestat în largi cercuri sociale atitudine împotriva dictaturii comuniste şi mai ales a reprezentanţilor săi de atunci.

Domnul profesor şi-a continuat activitatea inclusiv după pensionare, menţinându-şi spiritul netulburat şi limpede, ca o fiinţă care a urmat cu fruntea sus un ideal, indiferent de neplăcerile aduse de acest demers.

Profesorul Creţeanu a fost un suflet ales, ce a imprimat colectivului în care lucra multă seriozitate şi responsabilitate faţă de omul bolnav, cultivând o atmosferă caldă, de respect şi prietenie între toţi colaboratorii, pe care i-a ajutat, de altfel, cu ocrotitoare dragoste părintească, ori de câte ori i-a stat în putinţă şi cu orice fel de problemă.

Deşi fascinat de viitor şi visând la realizarea de numeroase proiecte în ştiinţa românească şi în activitatea clinicii pe care a condus-o, profesorul Creţeanu nu a fost un idealist condamnat la o viaţă utopică, ci un om cu o mare inserţie în vremurile şi societatea cărora le-a aparţinut.

O demonstrează numeroasele proiecte pe care le-a conceput dar le-a şi realizat, iar ca dovadă şi vie mărturie suntem noi, urmaşii săi, care-i continuăm vrerea şi iubirea în aceeaşi clinică şi în acelaşi spirit.

Rodica Ghiuru

398

MIHAIL DIACONESCU1913 – 1998

Şeful Clinicii a III-a Chirurgie în perioada 1973 - 1979

Prof. Dr. Mihai Diaconescu, una din cele mai prestigioase şi iubite personalităţi ale Institutului de Medicină şi Farmacie din Iaşi, a văzut lumina zilei pe plaiuri prahovene, în comuna Aluniş, în familia respectabilului preot Ioan Diaconescu, căruia i-a păstrat o sfântă memorie întreaga viaţă.

După studiile liceale pe care le-a făcut la Galaţi, a terminat Facultatea de Medicină din Iaşi în 1938 şi un an mai târziu a devenit preparator la Institutul de Anatomie. Sub conducerea prof. Gr. T. Popa şi-a desăvârşit cunoştinţele de anatomie, a

deprins tehnica examenelor microscopice, participând efectiv la activitatea de cercetare a marelui profesor. Tot aici a început o strânsă colaborare, continuată şi în practica clinică cu Dr. Lucinescu, recent întors de la Facultatea de Medicină din Strasbourg, format la şcoala chirurgicală a marelui Leriche. Această întâlnire a marcat întreaga evoluţie ulterioară a prof. Diaconescu spre o chirurgie modernă, funcţională, cât mai puţin mutilantă. Concomitent cu activitatea de anatomist şi-a desăvârţit pregatirea chirurgicală în serviciile conduse de profesorii Anghel, Tănăsescu, Franche şi Chipail. După terminarea războiului, la care a participat activ pe ambele fronturi în serviciile medicale, a revenit în Iaşi la Spitalul Asigurărilor Sociale, pentru scurt timp, după care a fost transferat la Clinica a III a Chirurgie, condusă de prof. dr. Gh. Chipail.

Întreaga activitate chirurgicală a prof. dr. Diaconescu s-a bazat pe temeinice baze ştiinţifice de anatomie, anatomo-patologie, fiziologie şi fiziopatologie, îmbinând cu înţelepciune aspectele practice cu cele teoretice. A introdus în clinică achiziţiile cele mai noi în domeniile tehnicilor chirurgicale, reanimării, îngrijirii bolnavilor gravi, având ca bază concepte moderne asupra proceselor inflamatorii, fiziopatologiei reacţiilor post-agresive (promulgate de Laborit) şi şocului. Alături de

399

prof. Chipail şi echipa formată de dr. P. Trosc, dr. Maria Stăniceanu, dr. C. Iordăcheanu, a pus bazele nucleului de chirurgie cardiacă din Iaşi.

Limitele impuse de acele vremuri, au restrâns activităţile la operaţiile pe cord închis (stenoze mitrale, canal arterial, pericardiotomii), dar cu rezultate similare serviciilor specializate şi au contribuit la introducerea explorărilor invazive cardio-vasculare: cateterismul cardiac, angiografia. Atras de chirurgia reconstructivă, a fost creatorul şcolii de chirurgie vasculară din Iaşi. Cu un instrumentar rudimentar, adesea conceput şi realizat personal, a efectuat împreună cu dr. N. Frunzăreanu toata gama intervenţiilor pe arterele periferice, vene şi limfatice. A conceput împreună cu dr. Vasile, de nevoie, un seriograf artizanal, cu care s-au efectuat arteriografii comparabile cu cele obţinute pe aparate speciale.

Activitatea chirurgicală a fost însă mult mai largă în domeniul chirurgiei digestive, pulmonare, ortopedice, întotdeauna caracterizată prin precizia disecţiei, blândeţea manevrelor operatorii şi precizia suturilor, din care cele digestive într-un plan le-a efectuat pentru prima oara la Iaşi.

Prof. Diaconescu a avut o remarcabilă activitate ştiinţifică atât prin abordarea unor teme de mare actualitate, cât şi prin asigurarea şi organizarea metodologiei necesare. A înfiinţat şi a asigurat funcţionarea laboratoarelor de anatomie patologică şi chirurgie experimentală, care au deservit nu numai activitatea curentă, cât şi baza cercetărilor.

Desfiinţarea acestor două laboratoare, după retragerea profesorului, s-a dovedit o pierdere grea şi din păcate, irecuperabilă. Din lucrările ştiinţifice publicate şi comunicate sunt de remarcat cele asupra esofagoplastiilor, pneumonectomiilor, stenozelor mitrale, suprarenalectomiilor, pericardiotomiilor, cancerelor digestive, supuraţiilor bronho-pulmonare, tumorilor mediastinale, arteriopatiilor periferice, simpatectomiilor toracice etc.

A fost coautor la „Tratatul de chirurgie” apărut sub redacţia prof. Hortolomei şi la monografia „Reintervenţii imediate şi precoce în chirurgia abdominala”. După retragerea din clinică, colaboratorii i-au resimţit lipsa sfaturilor înţelepte, date cu bunăvoinţă şi dragoste, grija şi sprijinul acordat generaţiilor tinere.

M. Stoian

400

ALEXANDRU DOBRESCU1923 – 1999

Personalitate de seamă a dermatologiei româneşti

S-a născut la 31 ianuarie 1923 în oraşul Băicoi, jud. Prahova, într-o familie de petrolişti. A rămas însă de la 9 ani orfan de tată.

A urmat cursurile Liceului „Petru şi Pavel” din Ploieşti, iar din 1939 s-a mutat la Liceul „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui, bine cunoscut pentru pregătirea deosebită a elevilor săi.

De atunci profesorul Dobrescu a devenit moldovean,

comportamentul său fiind mult influenţat de tradiţiile moldoveneşti.A absolvit liceul în 1943, susţinând examenul de bacalaureat la

Iaşi, la Liceul „Mihail Sadoveanu” şi a dat admitere la Facultatea de Medicină din Iaşi, pe care a absolvit-o în 1949. Din timpul facultăţii s-a căsătorit cu Gioconda Rotaru, pe care o cunoştea din timpul studiilor liceale de la Vaslui.

În ultimul an de facultate a lucrat ca intern la Clinica Dermatologică şi a devenit preparator după susţinerea examenului de stat.

În activitatea medicală a parcurs etapele obişnuite fiind medic secundar (1951-1952) în Clinica Dermatologică, medic consultant dermatolog cu jumătate de normă (iulie 1952 – septembrie 1956) la Policlinica Studenţească, medic consultant radiolog (iulie 1952 – decembrie 1957) la Clinica Dermatologică, medic specialist dermato-venerolog cu jumătate de normă (1957-1960), medic primar dermato-venerologie prin concurs (din 1960), în Clinica Dermatologică, până la pensionare (1999).

În învăţământul medical, a fost din 1956 asistent universitar, din 1974 şef de lucrări, din 1981 conferenţiar şi din 1991 profesor.

În perioada 1973-1976 a avut şansa deosebită, în calitate de asistent şi apoi şef de lucrări, de a suplini conducerea serviciului, atât pe

401

linie didactică, de cercetare ştiinţifică, cât şi de asistenţă medicală, prof. M. Munteanu fiind plecat în Algeria. A fost astfel solicitat să rezolve cu responsabilitate şi profesionalism problemele disciplinei şi clinicii.

În 1973 şi-a susţinut teza de doctorat „Cercetări în etiologia şi clinica disembrioplaziilor cutanate – genodermatozele”, efectuată sub conducerea Prof. Dr. doc. Gh. Năstase, studiu care a constituit o premieră naţională în acest domeniu de patologie dermatologică.

Prof. Dr. Al. Dobrescu a devenit şeful Disciplinei Dermatologie la 1 septembrie 1980 şi şeful Clinicii Dermatologice, pe care le-a condus până la pensionarea sa în 1994. Din 1994 până la stingerea sa din viaţă, în 1999, a continuat activitatea ca profesor consultant.

Prof. Al. Dobrescu a pregătit numeroase generaţii de studenţi de la Facultăţile de Medicină generală şi Stomatologie fiind iubit pentru calmul, înţelepciunea şi blândeţea sa. A scos un curs de dermatologie şi venerologie în 1982, la litografia IMF Iaşi.

S-a preocupat de asemenea de pregătirea medicilor veniţi la specializare în clinică, efectuând cu aceştia cursuri şi stagii clinice mult apreciate.

Activitatea de cercetare ştiinţifică a prof. Al. Dobrescu a fost prodigioasă, având peste 300 lucrări publicate sau prezentate la reuniuni de specialitate din ţară şi internaţionale. Din temele abordate au fost genodermatozele (tema tezei de doctorat a prof. Dobrescu), micozele cutanate, colagenozele, dermatozele buloase, ulcerul de gambă, tezaurismozele, dermatozele profesionale, cancerul cutanat ş.a.

Prof. Al. Dobrescu a fost membru al Societăţii de Medici şi Naturalişti Iaşi, al Societăţii Române de Dermatologie, al Uniunii Medicale Balcanice, al Societăţii de Imunologie, al Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă. A fost membru al Comitetului de redacţie a Revistei Medico-Chirurgicale Iaşi şi al revistei Dermatovenerologia Bucureşti, secretar şi apoi preşedinte al Secţiei Dermatologie a USSM, Filiala Iaşi, membru în Comitetul de conducere al SRD.

A participat la numeroase congrese din ţară şi din străinătate. A îndrumat teze de doctorat apreciate. A organizat împreună cu prof. M. Munteanu manifestări ştiinţifice locale ca: Centenarul Clinicii Dermatologie, Comemorarea a 100 ani de la naşterea prof. E. Mironescu şi prof. Gh. Năstase. A organizat şi a participat la organizarea Conferinţei „Zilele Gh. Năstase” de la Iaşi.

Prof. Al Dobrescu a beneficiat de o pregătire multilaterală în specialitate formându-se sub îndrumarea unor reputaţi maeştri ca prof. Gh. Năstase, prof. V. Costea, prof. M. Munteanu. A dovedit întotdeauna compasiune pentru cei suferinzi, încercând să-i ajute. A colaborat cu

402

personalul clinicii, realizând o atmosferă de înţelegere şi respect reciproc. A fost apreciat şi solicitat de către colegii din alte specialităţi.

În martie 1992 a fost nevoit să accepte mutarea Clinicii Dermatologice în noul sediu din Tătăraşi, din cauza deteriorării importante a aripei Spitalului Sf. Spiridon, în care clinica a funcţionat din 1908. Numărul de paturi a fost redus la 115, apoi la 90.

Prof. Al. Dobrescu şi colectivul clinicii au reuşit să-şi organizeze activitatea în noile condiţii, asigurându-se în continuare o asistenţă medicală în conformitate cu cerinţele Ministerului Sănătăţii.

Din 1980 prof. Al. Dobrescu a activat ca medic coordonator al Comisiei Judeţene de Combatere a Bolilor Transmisibile pe cale Sexuală şi ca îndrumător metodologic pe Moldova.

Pentru merite deosebite a primit în 1976 Medalia de aur a Crucii Roşii.

Zenaida Petrescu

403

CONSTANTIN DOLINESCU1927 – 2001

Personalitate a chirurgiei ieşene, şeful Clinicii a III-a Chirurgie (1977-1989)

S-a născut la 18 iulie 1927, în Iaşi. A urmat şcoala primară „Carol I” din Iaşi, după care a frecventat cursurile Liceului Internat „Costache Negruzzi” din Iaşi pe care l-a absolvit în 1946, ca şef de promoţie.

În perioada 1946-1952 a fost student al Facultăţii de Medicină din Iaşi pe care o absolvă ca şef de promoţie şi cu Diplomă de Merit. În timpul studiilor universitare (1948-1950) şi-a început activitatea didactică ca aspirant la Laboratorul de Anatomie Umană al

Institutului de Medicină şi Farmacie din Iaşi. După absolvirea Facultăţii a fost reţinut ca asistent la catedra de Anatomie Umană la Facultatea de Medicină şi Farmacie Iaşi.

A parcurs toate treptele ierarhiei didactice universitare: asistent (1952), şef de lucrări (1972), conferenţiar (1977), şi profesor (1990) la Clinica a III-a Chirurgicală U. M. F. Iaşi. A obţinut titlul de doctor în medicină, specialitatea Chirurgie, în anul 1968, cu lucrarea „Diagnosticul şi tratamentul complicaţiei hemoragice în ulcerul gastric şi duodenal”. Din 1989 a fost conducător de doctorat la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa” din Iaşi.

În perioada 1970-1975 a fost director al Spitalului Clinic de Adulţi nr. 1 din Iaşi.

Preocupat de activitatea didactică universitară a contribuit la apariţia multor cursuri (cursuri de Anatomie topografică şi Chirurgie operatorie litografiate, cursuri de Chirurgie generală şi Semiologie chirurgicală, precum şi un Îndreptar de activităţi practice în chirurgie).

A fost prorector cu sarcini didactice şi ştiinţifice (1989-1990).Paralel cu activitatea didactică şi operatorie, prof.univ. dr.

Constantin Dolinescu a desfăşurat o bogată activitate de cercetare ştiinţifică (peste 400 lucrări şi comunicări). A abordat chirurgia digestivă

404

oncologică, a efectuat studii complexe de diagnostic şi tratament multimodal în cancerul gastric, colo-rectal, esofagian, hepao-biliar şi pancreatic, a pancreatitei acute şi cronice, chirurgia endocrină.

A fost membru al numeroase societăţi: The International Society for Diseases of the Esophagus (1993), Uniunea Medicală Balcanică (1997), Societatea de Medici şi Naturalişti din Iaşi, membru fondator al Fundaţiei Epitropia Spitalului „Sf. Spiridon” Iaşi (1992).

Posedând vaste cunoştinţe de specialitate, documentat întotdeauna la zi, înzestrat cu un deosebit talent didactic, având şi o îndelungată şi bogată practică pedagogică, prof. dr. C.Dolinescu a contribuit la formarea a numeroase generaţii de medici.

Activitatea sa ştiinţifică s-a împletit armonios cu cea operatorie, timp de mai bine de patru decenii, asigurându-i o experienţă bogată.

Format la şcoala renumitului profesor Vladimir Buţureanu, prof. dr. C. Dolinescu face parte dintr-o adevărată pleiadă de valoroşi chirurgi, care au dus mai departe tradiţia chirurgiei ieşene.

Prof. univ. dr. Constantin Dolinescu a încetat din viaţă la 4 iulie 2001 şi a fost înhumat la Cimitirul „Eternitatea” din Iaşi.

E. Târcoveanu

405

RENÉ CORNELIU DUDA1935 – 1999

Profesor de medicină socială

Prof. universitar dr. René Corneliu Duda, cel care timp de 40 ani şi-a dedicat întreaga sa activitate pregătirii a numeroase generaţii de studenţi şi medici şi a adus o contribuţie deosebită la promovarea sănătăţii publice şi managementului sanitar s-a născut la Bârlad la 15 noiembrie 1935. A absolvit Colegiul Naţional “Gh.Roşca Codreanu” din Bârlad în 1939, după care urmează cursurile Facultăţii de Medicină din Iaşi pe care o absolvă în 1959; este licenţiat şi al Facultăţii de Filosofie a Universităţii “Al.I.Cuza” Iaşi - secţia fără

frecvenţă 1981.După absolvirea Facultăţii de Medicină, lucrează mai întâi ca

medic la dispensarul comunal Iveşti (1959-1960), apoi ca inspector la secţia sanitară a Spitalului Popular al Raionului Bârlad (1960 – 1965). Devine medic specialist (1965) şi apoi medic primar (1974) în specialitatea sănătate publică şi management, şi doctor în ştiinţe medicale al U.M.F. “Carol Davila” Bucureşti (1974).

În 1965 devine preparator al U.M.F Iaşi, după care urcă treptat treptele ierarhiei didactice, fiind asistent, şef lucrări, conferenţiar suplinitor, conferenţiar atestat (1991-1992), profesor universitar şi şef al Disciplinei de Sănătate publică şi management - U.M.F “Gr.T. Popa” Iaşi (1990 – 1999).

În reţeaua sanitară a funcţionat ca medic specialist şi primar cu jumătate de normă la Institutul de Igienă şi Sănătate Publică Iaşi (1967-1983); din 1992 îndeplineşte funcţia de director al Institutului de Sănătate Publică Iaşi.

Prof. dr. René Corneliu Duda a desfăşurat o activitate ştiinţifică şi didactică extrem de bogată, care cuprinde o problematică largă de preocupări privind studiul unor probleme de igienă şi medicină socială, sănătate publică şi management sanitar, organizarea asistenţei medicale

406

stomatologice, prevenirea şi combaterea bolilor buco-dentare, demografie, matematică şi biostatistică medicală, igiena mediului ambiant, igiena alimentaţiei, igiena şcolară, gerontologie medico-socială, statistică epidemiologică, epidemiologia bolilor netransmisibile, medicina omului sănătos, antropologie şi filosofie medicală, educaţia pentru sănătate şi promovarea sănătăţii, ecologie medicală, sociologie medicală, psihologie medicală, istoria medicinii.

Această extrem de vastă paletă de preocupări ştiinţifice este materializată prin realizarea ca autor sau coautor a unor tratate şi monografii medicale: „Filosofie şi medicină”, „Epidemiologie generală”, „Epidemiologia bolilor netransmisibile”, „Pediatrie preventivă”, „Gerontologie medicală”, „Dimesiuni şi valenţe sociologice ale medicinei”, „Sănătate publică şi management”.

Nestăvilita sa pasiune pentru cercetare, calităţile didactice deosebite, însoţite de grija permanentă de perfecţionare, de a nu scăpa nimic din actualitatea ştiinţifică de specialitate au stat la baza elaborării unui număr impresionant de materiale de uz didactic universitar: „Prelegeri de filosofie medicală”, „Îndreptar metodic pentru elaborarea lucrării de diplomă”, „Ghid pentru lucrări practice de medicină socială şi management sanitar”, „Metode epidemiologice în sănătate publică”.

A elaborat un număr de 231 lucrări ştiinţifice, referate, articole de specialitate publicate în extenso (ca prim autor sau colaborator) în reviste medicale sau volume colective, în ţară şi străinătate (Germania, Franţa, Iugoslavia, Rusia, Cehia, Republica Moldova) precum şi peste 350 articole şi eseuri medicale publicate în diferite volume şi reviste de profile variate.

Forţa sa creatoare l-a impus în mod decisiv ca pe o personalitate ştiinţifică complexă incontestabilă în domeniul sănătăţii publice şi managementului sanitar pe care a slujit-o ca dascăl în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie Iaşi şi ca director al Institutului de Sănătate Publică Iaşi şi şef de disciplină (1990 – 1999).

A participat cu referate şi comunicări la 23 congrese şi manifestări ştiinţifice internaţionale, fiind autor sau coautor la 504 lucrări ştiinţifice comunicate.

Ca o recunoaştere a valorii sale incontestabile a fost membru al următoarelor societăţii ştiinţifice medicale: Societatea de Medici şi Naturalişti Iaşi, Uniunea Medicală Balcanică, Asociaţia Română de Sănătate Publică şi Management, Academia Sanitară de Ştiinţe din România, Academia Ecologică Iaşi, Asociaţia Igieniştilor din Republica Moldova, The Society of Public Health London, Societé Française de Santé Publique Nancy, Membru al Centrului de Coordonare pentru

407

sănătate orală din Iaşi, al Biroului Regional OMS pentru Europa – Copenhaga, membru al Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România.

Probitatea sa ştiinţifică, meticulozitatea extraordinară, uriaşa putere de muncă, dublată de capacitatea aparte de a sintetiza şi organiza corect şi de a aprofunda datele l-au ajutat să desfăşoare o serie de activităţi administrative legate de funcţionarea diferitelor foruri şi organizaţii ştiinţifice.

Astfel a fost secretar al Societăţii de Medici şi Naturalişti Iaşi(1973 - 1981), preşedinte al Secţiei de Gerontologie (1990 - 1994) şi Preşedinte al Secţiei de Medicină Preventivă al Societăţii de Medici şi Naturalişti Iaşi (1994), Preşedinte al Comisiei de Sănătate Publică a secţiei române a Uniunii Medicale Balcanice (1994 - 1998), membru al Biroului executiv al Asociaţiei Române de Sănătate Publică şi Management (1996), Director fondator al revistei “Jurnal de Medicină Preventivă” Iaşi (1993), Membru de onoare al Colectivului de Consultanţi de pe lângă Comitetul de Redacţie al revistei “Romanian Journal of Gerontology and Geriatrics”, Bucureşti (1994).

A participat ca expert la o serie de adunări şi analize privind problemele majore de sănătate pe teritoriul Moldovei, precum şi în diferite comisii pentru examene şi concursuri de medici specialişti în domeniul medicinei preventive.

Activitatea ştiinţifică a prof. univ.dr. René Corneliu Duda a fost strâns legată şi s-a împletit în mod fericit cu activitatea didactică.

Lucrările şi cursurile sale erau agreabile şi plăcute, acestea, împreună cu numeroase discuţii particulare avute cu studenţii şi cadrele didactice mai tinere, rămânând ca momente memorabile care nu se vor şterge niciodată.

Impresiona autoritatea şi probitatea sa ştiinţifică consemnată printr-o excelentă pregătire de specialitate, printr-o inteligenţă sclipitoare, privirea deosebit de ageră; impresiona munca sa stăruitoare desfăşurată zilnic cu o exigenţă necruţătoare faţă de sine, într-un ritm care cu greu putea fi menţinut de ceilalţi colaboratori.

Generaţii după generaţii de studenţi, medici rezidenţi şi specialişti din toată Moldova au beneficiat de sprijinul şi îndrumarea prestigioasă a prof. dr. René Corneliu Duda. În perioada 1978 – 1991 predă un curs de psihologie medicală organizat în cadrul învăţământului universitar medical, iar din 1993 organizează în cadrul U.M.F cursuri de perfecţionare în domeniul sănătăţii publice şi managementului, în Iaşi sau în deplasare, cu participanţi din cele opt judeţe ale Moldovei şi din Republica Moldova.

408

Participă ca expert la o serie de studii şi analize privind problemele majore de sănătate pe teritoriul Moldovei, precum şi la diferite concursuri de medici specialişti în domeniul sănătăţii publice, fiind coordonator al activităţii de promovare a sănătăţii şi educaţiei pentru sănătate pentru cele opt judeţe ale Moldovei. A fost îndrumător ştiinţific a peste 250 lucrări de diplomă ale absolvenţilor din U.M.F. Iaşi.

Paralel cu activitatea ştiinţifică şi didactică, prof.dr. René Corneliu Duda a desfăşurat şi o prestigioasă activitate social-culturală manifestată prin educaţie pentru sănătate sub toate formele: conferinţe, simpozioane, sfatul medicului, concursuri, publicaţii de broşuri şi articole educativ –sanitare, almanahuri medicale etc.

A ţinut rubrica permanentă “Însemnări medicale” în revista “Ateneu” Bacău (din 1993) şi a fost colaborator perment al emisiunii “Educaţie pentru sănătate” a postului de radio Iaşi; s-a impus şi în domeniul creaţiei literare publicând proză scurtă originală în revistele “Cronica”, “Înainte”, Convorbiri literare”, “Ateneu” ş.a.

Aceeaşi distincţie şi acelaşi farmec îl avea şi omul de toate zilele. Fire modestă, deschisă, comunicativă, jovialitatea contaminantă îl relevau pe omul de o rară cinste şi corectitudine şi de o proverbială bunătate; toate acestea se armonizau în fiinţa care a ştiut să modeleze şi pe alţii cu stăruinţa şi rafinamentul unui mare creator de artă.

Imensele sale disponibilităţi creatoare şi afective i-au permis să se implice într-o activitate extrem de vastă de cercetare ştiinţifică, didactică şi social-culturală, calităţile sale fiind de toţi recunoscute şi apreciate.

Trecerea sa în nefiinţă în ziua de 4 noiembrie 1999, după o grea suferinţă, lasă un gol imens în domeniul sănătăţii publice pentru că s-a pierdut un dascăl, un cercetător, un om pe deplin devotat binelui obştesc.

Îi datorăm întreaga noastră recunoştinţă pentru tot ce ne-a dăruit şi pentru vasta sa operă pe care ne-a lăsat-o, exemplu demn pentru noi toţi cei care-i urmăm.

Georgeta Zanoschi

409

CICERONE FILIMON1928 – 1995

Profesor de urologie

Fiu de preot, prof. Dr. Cicerone Filimon s-a născut la 30 ianuarie 1928 în comuna Popeşti, judeţul Iaşi.

În perioada 1938-1946 a urmat cursurile Liceului Internat „Costache Negruzzi” din Iaşi, după care a fost admis la Facultatea de Medicină Generală din Iaşi pe care a absolvit-o în anul 1952.

Activitatea didactică o începe din anul III de facultate ca aspirant-preparator onorific (1948-1950) la Institutul de Anatomie Descriptivă şi Topografică Iaşi, iar apoi ca

preparator la acelaşi institut până în mai 1951. După o perioadă în care lucrează ca medic de medicină generală (1952-1959), devine medic secundar prin concurs la Clinica a II-a Chirurgie, iar începând cu 15 februarie 1964 devine asistent prin concurs la aceeaşi clinica.

Parcurge toate gradele didactice, fiind şef de lucrări la Spitalul Clinic de Urgenţe (1974-1984) după care este transferat pe aceeaşi funcţie în Clinica a II-a Chirurgie, unde devine şef de clinica în anul 1986 după pensionarea conf. Dr. Nicanor Mânecan.

În anul 1990 este numit conferenţiar, iar apoi profesor universitar (1993) la aceeaşi clinică.

A obţinut titlul de doctor în ştiinţe medicale (1970) în urma susţinerii tezei de doctorat intitulata „Enterocistoplastia în vezica mică TBC – indicaţii terapeutice, rezultate”.

Pentru buna desfăşurare a procesului didactic publică, în 1980, cursul de „Patologie chirurgicală şi mică chirurgie” pentru studenţii anului III Medicină Generală şi Pediatrie, iar în anul 1988 „Curs de Urologie” pentru studenţii anului IV Medicină Generală. De asemenea, în 1978 publică la Editura Junimea monografia „Utilizarea grefonului intestinal în urologie”.

Elev al prof. Dr. Oscar Franche, a preluat de la acesta dorinţa de a fi în pas cu tot ce s-a scris în domeniul urologiei şi chirurgiei, iar o mare forţă intelectuală i-a îngăduit să sistematizeze tot ce a studiat şi apoi, în

410

cursuri şi prelegeri, să redea spre o mai bună înţelegere studenţilor şi colaboratorilor.

Continuă preocupările ştiinţifice ale clinicii în domeniul urologiei, dar în mod deosebit insistă asupra chirurgiei uretrei masculine şi asupra chirurgiei plastice a vezicii urinare. Este unul din cei care au pledat pentru rezolvarea în urgenţă a rupturilor de uretră posterioară la bărbat, rezultatul muncii sale concretizându-se prin articole publicate în ţară şi străinătate.

A fost membru al Societăţii de Medici şi Naturalişti Iaşi, al Societăţii Române de Urologiei, al Asociaţiei Franceze de Urologie şi al Societăţii Internaţionale de Urologie.

Clinician desăvârşit, duşman al superficialităţii şi al ideilor preconcepute, dotat cu o mare putere de muncă, a lăsat în inima colectivului pe care l-a condus un gol greu de umplut după ce destinul l-a luat definitiv din rândurile acestuia (decembrie 1995).

Îşi petrece odihna veşnică în cimitirul „Eternitatea” din Iaşi.

C. Novac

411

GHEORGHE FRASIN 1922 – 1989

Profesor de anatomie

S-a născut la 23 aprilie 1922 în oraşul Negreşti, judeţul Vaslui. A făcut studiile superioare la Liceul Naţional din Iaşi, iar în 1942 a susţinut examenul de bacalaureat, obţinând calificativul maxim. Preocupat de studiul fenomenelor biologice, a urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Iaşi, absolvind-o în 1949, ca şef de promoţie. Inclinaţiile sale spre studiul organismului uman şi talentul pedagogic, au determinat numirea sa ca preparator de anatomie în 1945.

A parcurs treptele ierarhiei didactice universitare: asistent –1945, şef de lucrări –1952, conferenţiar – 1972 şi profesor al disciplinei de Anatomie Umană de la Facultatea de Stomatologie Iaşi – 1978.

La 8 iulie 1970 a obţinut titlul de doctor în medicină, specialitatea anatomie, la I.M.F. Iasi, cu teza ,,Studiul anatomic al carotidei externe şi posibilitatea refacerii patului vascular în legătură cu aplicarea ligaturilor şi a tehnicii injectării substanţelor chimioterapice în cancer.” A fost şeful Catedrei de Morfologie Normală şi Patologică, iar între anii 1981 -1984, decanul Facultăţii de Stomatologie Iaşi.

Împreună cu prof. dr. Gh. Adomnicăi şi prof. dr. I. Iancu a efectuat studii de anatomie funcţională ale peretelui abdominal şi diferitelor organe, studii experimentale prin intervenţii pe cord deschis în normo- şi hipotermie, cercetarea unor modalităţi de circulaţie artificială pentru menţinerea organismului în condiţii optime în timpul operaţiei pe cord şi pe pulmon. Au studiat leziunile ce apar la nivelul cordului după masaj şi defibrilare şi leziunile renale după întreruperea circulaţiei, au cercetat modificările histoenzimologice după vagotomie şi au efectuat studii de biometrie.

În funcţiile pe care le-a avut, prof. dr. Gh. Frasin a contribuit la afirmarea şi promovarea a numeroase cadre didactice. Activitatea sa a însemnat o muncă asiduă care a vizat pregătirea profesională, înzestrarea

412

laboratorului de anatomie umană, profilarea disciplinei de anatomie pe interrelaţiile dintre sistemul stomatognat şi celelalte organe şi sisteme ale corpului uman.

În prodigioasa sa activitate ştiinţifică a elaborat peste 20 de cursuri pentru studenţii Facultăţii de Stomatologie şi Medicină generală şi a desfăşurat o intensă activitate de cercetare ştiinţifică, materializată în peste 210 lucrări publicate în ţară şi străinătate.

Membru al Societăţii de Medici şi Naturalişti Iaşi, al U.S.S.M., al Societăţii Române de Crucea Roşie, a fost distins cu numeroase ordine şi medalii.

Prof. univ. dr. Gh. Frasin a încetat din viaţă răpus de o boala necruţătoare, la o luna după ce s-a pensionat, în ziua de 10 aprilie 1989. A fost înhumat în cimitirul „Sf. Treime” din Iaşi.

Claudia Ghibârsină

413

GEORGE T. FURTUNESCU1914 – 1995

Renumit parazitolog şi remarcabil pedagog

S-a născut la 12 iunie 1914, în oraşul Focşani. Absolvent al Şcolii primare nr. 4 şi bacalaureat al Liceului „Unirea” din Focşani este admis în 1940 la Facultatea de Medicină din Iaşi, iar în 1946 obţine diploma de „Doctor în medicină şi chirurgie”.Începe activitatea didactică în anul 1943, ca preparator la Catedra de Fiziologie şi fizică medicală de la Facultatea de Medicină din Iaşi. Între 1943-1946 ţine lucrări practice de fiziologie cu studenţii anilor I şi II Medicină.În anul universitar 1946-1947 a fost transferat la Catedra de Parazitologie, unde

suplinea titularul catedrei la care lucrase (Fiziologie şi fizică medicală), acad. prof. dr. doc. Vasile Răşcanu. Este promovat la gradul de asistent.

La Catedra de Parazitologie medicală, a rămas până la pensionare, în 1979; a parcurs toate gradele didactice până la conferenţiar12. A ţinut lucrări practice cu studenţii anilor I, II şi III de la Facultăţile de Medicină generală, Pediatrie, Igienă şi Stomatologie, stagii cu prezentări de cazuri, cu studenţii anului IV de la Facultatea de medicină generală, în cadrul cursului de Parazitologie clinică, cursuri de perfecţionare cu medicii de laborator de la Secţiile de malarie şi helmintiaze.

Din 1962 a ţinut şi cursurile de parazitologie cu studenţii anilor II şi III de la Facultatea de Medicină generală, Pediatrie şi Stomatologie, în lipsa profesorului titular, Ernest Ungureanu, plecat ca expert OMS la Geneva, iar din 1971 în calitate de conferenţiar universitar titular.

În paralel cu activitatea didactică cu studenţii şi medicii cursanţi de la învăţământul postuniversitar, a avut şi alte sarcini pe linie didactică: membru examinator al candidaţilor la concursurile de admitere în Institutul de Medicină şi Farmacie Iaşi, din 1952 şi până în 1965, secretar al Comisiei Examenului de Stat, membru în Comisia centrală de admitere în Institutul de Medicină şi Farmacie Iaşi, membru în Comisia de Concurs medici primari, concurs internat, concurs de doctorat.

12 Numit profesor emerit post-mortem, în 1995

414

În întreaga activitate didactică s-a străduit să găsească cele mai adecvate metode de predare, selecţionând noţiunile generale strict necesare care au legătură cu practica medicală. La lucrările practice a urmărit să scoată în evidenţă, prin seminarizare, caracterele esenţiale ale paraziţilor implicaţi în patologia umană, şi, mai ales, ale celor întâlniţi în ţara noastră, caractere care vor folosi ulterior medicului sau cadrului sanitar la identificarea lor şi la diagnosticarea diferitelor parazitoze. A redactat numeroase manuale şi lucrări practice pentru studenţii de la facultăţile de medicină, pediatrie sau stomatologie.

Pentru a sprijini activitatea medicală de circumscripţie rurală, a colaborat la redactarea volumului „Îndreptarul medicului de circumscripţie rurală”, editat în 1959, reeditat în acelaşi an şi în 1960 (ediţia III-a).

Concomitent a funcţionat în învăţământul mediu ca profesor de Parazitologie şi micologie la Şcolile medii tehnice sanitare şi Grupul Şcolar Sanitar Iaşi. A redactat pentru cursanţii de la Şcoala de calificare şi recalificare a laboranţilor, ce funcţiona pe lângă Institutul de Medicină din Iaşi, în anul 1952-1953 „Lecţiuni rezumative de parazitologie”. De asemenea pentru personalul Staţiilor antimalarice, la solicitarea Confederaţiei generale a muncii, în anul 1950, a colaborat la întocmirea unui îndreptar privind instrucţiunile de protecţia muncii în aceste unităţi.

A avut o contribuţie deosebită la îmbunătăţirea stării de sănătate prin numeroase acţiuni de ocrotire a sănătăţii publice şi de igienă: acţiuni de depistare a pediculozei, de combatere a tifosului exantematic, a malariei şi a anofelismului, a sifilisului, măsuri de curăţenie, deratizare şi altele.

În campania antiexantematică din iarna anului 1948, din Vaslui, pe care a condus-o personal, a obţinut jugularea epidemiei de tifos exantematic în trei săptămâni. În campania antimalarică, din judeţul Iaşi, pe care de asemenea a condus-o personal încă din vara anului 1948, a înfiinţat Staţia de malarie şi helmintiaze de la Vlădeni Iaşi, înzestrând-o cu tot ce este necesar pentru a corespunde scopului final: eradicarea malariei. După 2 luni de la aplicarea insecticidelor de contact, densitatea anofelină a scăzut foarte mult, fapt confirmat prin reducerea considerabilă a noilor cazuri de îmbolnăviri; în următorii trei ani infecţia antimalarică a dispărut complet în toate localităţile unde s-au întrebuinţat corect insecticidele de contact şi s-a aplicat o terapie susţinută a sursei de parazit. O îmbunătăţire a indicatorilor sanitari s-a obţinut şi în urma campaniilor antihelmintice din Delta Dunării 1954, 1955 şi 1956, ca şi cele din oraşul Iaşi repetate ani de-a rândul în urma depistării şi tratării corecte a numeroase cazuri cu helmintiaze.

415

Prof. dr. G. Furtunescu a desfăşurat şi o activitate ştiinţifică prodigioasă. Studiile sale s-au orientat spre helmintiaze, ce constituiau o problemă majoră de sănătate la noi în ţară, în special asupra tratamentului şi profilaxiei lor; o preocupare majoră a constituit-o şi combaterea elementelor infestante ale geohelminţilor, experimentând pe lângă alte substanţe chimice, una sintetizată la Iaşi (tricloriodpyridina), obţinând rezultate bune în teren. Cercetările făcute în legătură cu poluarea mediului extern au permis să se constate că după contaminarea legumelor, zarzavaturilor şi fructelor cu elemente parazitare, acestea (ouă, larve, chisturi) se menţin în număr mai mic chiar şi după a 7-a spălare la jet de apă. În colaborare cu Clinica dermato-venerologie Iaşi, a încercat tratamentul cu antipaludice de sinteză în două boli grave: lupusul eritematos acut, la care a administrat aralen, şi pemfigusul vulgar, la care a folosit atebrin, cu rezultate încurajatoare.

Prof. G. Furtunescu a fost preocupat şi de găsirea unor metode sau dispozitive care să îmbunătăţească activitatea din laborator şi teren. Din această categorie fac parte unele inovaţii ale sale: un nou dispozitiv pentru prelevarea ouălor de Enterobius vermicularis, ce uşurează recoltarea ouălor din pliurile anale, reducând riscul infectării celui ce execută această operaţie; dispozitiv pentru prelevarea ouălor de Oxyuris vermicularis în colectivitate, Cages pliantes pour le transport des culicides et autres dipteres. Această inovaţie înlesneşte munca entomologului în teren, deoarece cu aceste cutii pliante se pot transporta foarte comod, la distanţă, diferite diptere, de interes medical, fie ca agenţi patogeni, fie ca vectori13.

Prof. G. Furtunescu se stinge din viaşă în 1995, lăsând amintirea unei personalităţi perseverente, devatate învăţământului şi cercetării medicale, dublate de modestie şi sobrietate.

Mariana Luca

13 A fost admisă şi de OMS „Cages Furtunescu”, şi după multiplicare, le-a trimis la unităţile de specialitate din diverse ţări, pentru a fi folosite în teren (WHO)

416

CORNELIU GAVRILESCU1921 – 2004

Personalitate a şcolii de obstetrică-ginecologie din Iaşi

Născut pe 3 ianuarie 1921 în oraşul Roman, este una din marile personalităţi a unor generaţii de mari profesori de obstetrică şi ginecologie ai Universităţii de Medicină „Gr.T. Popa” Iaşi.

A studiat la Facultatea de Medicină din Iaşi din 1939 până în martie 1944 când Facultatea s-a refugiat la Alba Iulia. A absolvit facultatea în 1945, iar Diploma de Doctor în Medicină şi Chirurgie a obţinut-o în mai 1946.

A parcurs prin concurs toate etapele ierarhiei didactice şi medicale, demonstrând

competenţă şi corectitudine. A fost un cadru didactic recunoscut pe plan naţional, relaţiile sale de prietenie cu profesorii Panait Sârbu, Alexe Cristea şi Ion Chiricuţă fiind arhicunoscute.

Elev eminent al marelui Profesor Vasile Dobrovici, a ilustrat ca profesor, medic ginecolog, preşedinte al Secţiei de Obstetrică şi Ginecologie a Societăţii de Medici şi Naturalişti Iaşi, nivelul elevat al Şcolii Medicale din vechea capitală a Moldovei.

Înzestrat de natură cu un fizic plăcut, cu maniere parcă din alt secol, Profesorul Gavrilescu a fost sfătuitorul şi ocrotitorul generaţiilor de externi, interni, secundari, rezidenţi şi chiar medici specialişti şi primari ai Maternităţilor din Iaşi. Profesorul Gavrilescu a consolidat tradiţia şcolii obstetricale ieşene, a fost un şef de şcoală, un autentic dascăl, toţi actualii profesori fiind elevi ai domniei sale. Prin directa sa implicare a realizat rezolvarea unor mari urgenţe obstericale mai ales, dar şi ginecologice, salvând numeroase femei internate în maternităţile ieşene.

Profesorul Gavrilescu Corneliu, om de o vastă cultură, a fost înzestrat cu un talent didactic deosebit. Prelegerile sale erau de o înaltă claritate şi actualitate. „Cursul de Obstetrică” editat în anul 1980 la realizarea căruia a atras mulţi colaboratori tineri şi „Îndrumarul de Obstetrică şi Ginecologie” editat în anul 1987 au fost decenii de-a rândul

417

carţi de căpătâi ale studenţilor, internilor şi specialiştilor de obstetrică şi ginecologie. A fost primul cadru didactic de predare din învăţământul postuniversitar din Iaşi, generaţiile de ginecologi amintindu-şi cu respect de prelegerile, prezentările de cazuri sau de operaţii ginecologice. A colaborat la „Tratatul de Patologie Chirurgicală”, apărut sub redacţia profesorului Eugen Proca la Editura Medicală Bucureşti, 1983.

În colectivul clinicilor pe care le-a condus a atras oameni de un înalt profesionalism, preocupaţi tot timpul să cunoască noutăţile din specialitate, să-şi îmbogăţească mereu cunoştinţele. Îi erau străine intrigile, discreditarea colegilor, emfaza, fiind un bun coleg şi un adevărat exemplu de deontologie medicală.

Profesorul Corneliu Gavrilescu a desfăşurat o intensă activitate ştiinţifică aducând contribuţii originale în prevenirea şi combaterea cauzelor de naştere prematură, declanşarea travaliului, diagnosticul şi tratamentul hipertensiunii induse de sarcină, tratamentul amenoreei şi hipomenoreei traumatice, tratamentul infertilităţii. S-a impus ca un organizator al reţelei de ginecologie oncologică în Moldova şi ca un chirurg desăvârşit, mai ales în tratamentul cancerului mamar şi de col uterin. Lucrările ştiinţifice publicate şi prezentate în ţară şi străinătate (Franţa, Ungaria, Iran, Bulgaria, Iugoslavia) au relevat experienţa colectivului pe care l-a condus. A fost membru în colegiul de redacţie al unor reviste medicale din Iaşi şi Bucureşti.

Foarte bun organizator, profesorul Corneliu Gavrilescu a contribuit la modernizarea şi extinderea Maternităţii Cuza-Vodă Iaşi prin inaugurarea, în 1984, a unui pavilion nou de 300 de paturi, cu dotare şi aparatură modernă, cu circuite medicale funcţionale. A fost organizatorul a numeroase congrese şi conferinţe naţionale unde a impus o atmosferă academică şi s-a remarcat prin atitudinea şi aprecierea corectă a problemelor reţelei obstetricale care erau de multe ori dirijate incorect de la nivel central. Profesorul Corneliu Gavrilescu a subliniat caracterul particular al obstetricii şi ginecologiei, care se deosebesc clar de alte specialităţi prin faptul că veghează activ la crearea de generaţii noi.

A trecut în lumea umbrelor la 22 august 2004 fiind regretat de toţi cei care l-au cunoscut şi pentru care a constituit un model. A ştiut ca nimeni altul să îmbine arta de a fi medic, dascăl şi cercetător cu arta de a fi OM.

M. Onofriescu

418

LORICA GAVRILIŢĂ1928 – 2003

Profesor de morfopatologie

Născută pe meleagurile Bârladului, doamna prof.dr. Lorica Gavriliţă a absolvit în 1947 prestigiosul Liceu „Iorgu Radu” şi în 1953 Facultate de Medicină din Iaşi.

Formarea ca anatomo-patolog a început imediat după terminarea facultăţii, mai întâi în Laboratorul Institutului de Cercetări Medicale al Academiei R.S.R. – Filiala Iaşi, apoi la Catedra de Anatomie–Patologică a Facultăţii de Medicină, sub îndrumarea prof. S. Brătianu şi prof. L. Wesserman, de a căror experienţă didactică şi ştiinţifică a beneficiat în mare măsură.

Din 1958 parcurge toate treptete ierarhiei didactice până la titlul de profesor de Morfopatologie (1975), şef de disciplină.

Prof.dr. Lorica Gavriliţă s-a distins prin remarcabile calităţi didactice, astfel că în activitatea de predare a urmărit în permanenţă introducerea concepţiilor şi achiziţiilor noi ale medicinii contemporane, corelarea noţiunilor teoretice şi practice de morfopatologie cu patologia clinică, iar prin prezentarea sistematică a acestor noţiuni complexe şi-a câştigat renumele printre studenţi şi rezidenţi pentru cele mai bune cursuri.

În anul 1969, a lucrat ca bursier OMS la Facultatea de Medicină din Paris, Laboratorul de Anatomie Patologică (Prof. J. Delarue) şi Institutul de Histochimie (Prof. R.J. Wegmann) unde a dobândit multă experienţă ce a fost ulterior valorificată în activitatea laboratorului din cadrul Disciplinei Morfopatologie.

În peste 35 ani de activitate didactică şi ştiinţifică a format specialişti şi doctori în ştiinţele medicale care au abordat teme de cercetare cu mare impact în domeniul patologiei.

În tematica de cercetare, d-na prof.dr Lorica Gavriliţă a abordat probleme de morfopatologie cu caracter fundamental, dezvoltate prin studii experimentale şi morfo-clinice, studii anatomo - clinice axate pe unele aspecte mai importante ale morfopatologiei întâlnite în practică având implicaţii în elucidarea unor probleme de diagnostic sau conduită terapeutică, cazuistica de interes practic pentru raritate sau dificultăţi de diagnostic patologic. Ca metodologie de cercetare a utilizat metode

419

experimentale de histochimie, de microscopie cu fluorescenţă, tehnici de citochimie şi microscopie electronică.

A fost pasionată de problemele majore ale morfopatologiei aducându-şi aportul mai ales în patologia digestivă prin studii de microscopie electronică a sistemului endocrin difuz gastrointestinal, dar şi în patologia obstetricală şi ginecologică, în morfopatologia timusului şi în patologia stomatologică. Toate activităţile didactice şi de cercetare au fost în strânsă legătură cu activitatea practică de diagnostic, prin care au fost formate şi cadrele didactice din colectivul actual al Disciplinei de Morfopatologie

Ca o recunoaştere a întregii activităţi a primit medalii şi Ordinul Muncii clasa a III-a conferit de Consiliul de Stat. Eforturile didactice şi ştiinţifice au fost completate de cele privind organizarea şi îndrumarea activităţii Institutului de Medicină şi Farmacie în calitate de rector.

Viaţa prof.dr. Lorica Gavriliţă rămâne o pildă de angajare activă în rezolvarea problemelor profesionale, ştiinţifice şi organizatorice. A trecut în lumea umbrelor la data de 7 august 2003 lăsând amintirea unui distins profesor, remarcabil specialist şi organizator deosebit.

Maria Sultana Mihailovici

420

MIRCEA HURDUC1911 – 1997

Profesor de histologie

Născut la Iaşi, în anul 1911, într-o familie cu numeroşi copii, a absolvit Liceul Internat în 1930 şi Facultatea de Medicină din Iaşi în 1937 când a obţinut şi titlul de Doctor în Medicină şi Chirurgie.

Încă din timpul facultăţii a efectuat stagii de extern şi intern la Spitalul Sf. Spiridon din Iaşi, funcţionând apoi ca medic secundar la Spitalul Socola şi la Spitalul Sf. Spiridon, unde a obţinut prin concurs titlul de medic secundar la Clinica Infantilă. A continuat să activeze ca medic pediatru, devenind în 1945 medic primar, lucrând în

serviciul de consultaţii pentru copii până în 1948.Începând din 1959 este numit cu ½ de normă medic specialist în

Serviciul de Prosectură şi Oncologie al Spitalului nr. 1 Iaşi (Sf. Spiridon), iar din 1961 devine medic primar la acelaşi serviciu.

În activitate didactică, pe care şi-a desfăşurat-o neîntrerupt timp de aproape 40 de ani, debutează din 1938 ca preparator şi asistent suplinitor şi provizoriu, pentru ca în 1950 să fie numit şef de lucrări, iar ulterior să fie titularizat conferenţiar şi apoi profesor.

Încă din perioada de studenţie frecventează Laboratorul de Histologie unde îşi însuşeşte noţiunea de tehnică microscopică, participă la redactarea unor cursuri, efectuează planşe microscopice, este antrenat la lucrările practice cu studenţii.

Este atras de munca de cercetare ştiinţifică pe care o începe înainte de război şi o continuă după aceea, fiind colaboratorul prof.dr. M. Ciucă şi L. Ballif şi ulterior al Acad. prof.dr. doc V.D. Mârza, pentru ca apoi să efectueze personal o serie de lucrări în domeniul histofiziologiei.

Lucrările ştiinţifice numeroase s-au concretizat asupra studiilor de microscopie legate de clinică şi, mai ales, asupra problemelor de histofiziologie, histochimie şi tehnică microscopică.

Aş menţiona în mod special suita de lucrări privind autoreînnoirea sau înmulţirea celulară, domeniu în care prof. Dr. M. Hurduc a avut

421

prioritate, ca şi cercetările referitoare la adenohipofiză, metoda de colorare propusă fiind inclusă între tehnicile de rutină utilizate şi astăzi.

Tehnician desăvârşit, lucrând cu o mare rigurozitate, exigent cu ceilalţi, dar şi cu el însuşi, prof.dr. M. Hurduc şi-a onorat cu prisosinţă şi latura didactică a muncii sale, prezentând studenţilor cursuri de o mare precizie şi claritate care se păstrează şi astăzi în mintea generaţiilor de studenţi la formarea cărora a contribuit.

A condus în acelaşi timp Cercul Ştiinţific înfiinţat la Catedra de Histologie încă din 1958. A fost antrenat în comitetele de conducere a societăţilor ştiinţifice de specialitate, fiind o prezenţă activă la consfătuirile, simpozioanele şi congresele periodice.

A fost membru în Consiliul de Conducere, ca şi membru în Consiliul Ştiinţific al Institutului de Medicină Iaşi.

În toată perioada cât a activat la disciplina de Histologie, Prof.dr. M. Hurduc s-a confundat cu cerinţele acestei specialităţi spre care a atras cât mai mulţi studenţi.

Gioconda Dobrescu

422

FLORIN ILARION1922 – 1999

O viaţă închinată celor suferinzi

Profesor doctor Florin Ilarion s-a născut la 12 aprilie 1922, în Comuna Copou, Iaşi, fiind fiul profesorului Athanasie Ilarion şi al Elvirei Mehedinţi, nepoata binecunoscutului geograf Simion Mehedinţi.

A absolvit Liceul Internat din Iaşi, în anul 1942, ca şef de promoţie şi, tot ca şef de promoţie, a absolvit Facultatea de Medicină Iaşi, seria 1948. A devenit “doctor în Medicină” în anul 1969.

Profesorul Florin Ilarion a desfăşurat o activitate didactică şi de asistenţă medicală neîntreruptă, timp de 42 de ani, în cadrul

Universităţii de Medicină şi Farmacie “Gr.T. Popa” Iaşi.A parcurs toate treptele ierarhiei didactice şi ale profesiei de

medic, de la preparator (1949) până la conferenţiar (1972) şi apoi profesor onorific (1991), de la extern (1945) până la medic primar boli interne (1959) şi apoi medic primar gradul I (1976).

Având o bună pregătire profesională în specialitatea Medicină Internă, Florin Ilarion se dedică bolilor de nutriţie, domeniu în care s-a perfecţionat la Clinica de Nutriţie din Bucureşti, şi ulterior, la Clinica de Diabet şi Nutriţie de la Spitalul “Hotel Dieu” din Paris, în anii 1968 şi 1971.

În paralel cu activitatea desfăşurată ca asistent, şef de lucrări şi conferenţiar la disciplinele de Semiologie Medicală, Dietoterapie, Boli de Nutriţie, Fiziopatologie la Facultatea de Medicină Iaşi, profesorul Florin Ilarion are meritul de a fi organizat la Iaşi, în anul 1958, un Centru Antidiabetic care funcţionează şi astăzi. Activitatea desfăşurată în domeniul diagnosticării şi tratamentului diabetului şi bolilor de nutriţie în zona Moldovei a fost recunoscută prin numirea ca membru corespondent al Asociaţiei Diabetologilor de Limbă Franceză, în anul 1969.

În cadrul activităţii de cooperant tehnic la Spitalul Universitar din Constantine – Algeria, din perioada 1974-1976, profesorul Florin Ilarion a organizat o secţie de Diabetologie, foarte utilă bolnavilor din regiunea

423

respectivă, şi a specializat cadre medicale necesare acestui serviciu medical. În paralel cu activitatea de asistenţă medicală, a susţinut cursuri de specialitate la universitatea din acest oraş.

Activitatea universitară a profesorului Florin Ilarion a debutat în anul 1949, ca preparator, apoi asistent la Disciplina de Medicină Internă - Clinica II Medicală şi şef lucrări la Disciplina de Nutriţie şi Dietetică. În perioada 1965-1969 a predat cursul de Urgenţe Medico-Chirurgicale la Facultatea de Stomatologie. Profesorul Florin Ilarion şi-a continuat activitatea didactică la Facultatea de Farmacie, în calitate de conferenţiar la Disciplina de Patologie şi Urgenţe Medico-Chirurgicale. În scopul ridicării nivelului de cunoştinţe medicale ale studenţilor farmacişti, începând cu anul universitar 1969-1970 a introdus în programa didactică cursul de Anatomie, Fiziologie şi Patologie Umană pentru anul II Farmacie, curs a cărui utilitate a fost foarte apreciată de studenţi.

În anul 1991, Consiliul Profesoral al Facultăţii de Farmacie Iaşi i-a acordat titlul de “profesor onorific”, ca o recunoaştere a întregii sale activităţi didactice.

În activitatea de cercetare ştiinţifică (totalizând 103 lucrări) a abordat prioritar teme pe probleme de alimentaţie, patologie digestivă şi diabetologie. Profesorul Florin Ilarion îşi iniţia cercetările ştiinţifice în teren, cu investigaţii pentru depistarea activă şi dispensarizarea bolnavilor de diabet zaharat (acestea au fost primele investigaţii din ţară, privind incidenţa diabetului, efectuate în colectivităţi rurale). În cadrul acestor cercetări a stabilit o metodologie proprie de investigare, finalizată prin elaborarea unei “scrisori metodologice” pentru medicii de circumscripţie cu titlul “Posibilitatea şi necesitatea depistării precoce a diabetului zaharat”. Un alt domeniu de cercetare, efectuat în colaborare interdisciplinară cu specialiştii din Facultatea de Farmacie Iaşi, a constat în studii pentru realizarea de noi medicamente antidiabetice prin valorificarea plantelor medicinale indigene.

Faţă de omul bolnav a avut multă compasiune, înţelegere, răbdare; era convins că nici un efort nu este prea mare pentru a-i ajuta pe cei în suferinţă. Mulţi dintre foştii pacienţi îi păstrează o frumoasă amintire. În munca didactică a dovedit reale calităţi de dascăl. În cei 42 de ani de activitate neîntreruptă la catedră s-a ocupat cu multă dăruire şi pasiune de tot atâtea serii de studenţii, care l-au apreciat şi îndrăgit, considerându-l un model.

Profesorul doctor Florin Ilarion s-a stins din viaţă la data de 3 aprilie 1999.

Maria Vasilescu

424

CONSTANTIN IONESCU1924 – 1996

Personalitate remarcabilă a pneumoftiziologiei româneşti

S-a născut la 27 septembrie 1924 în comuna Helegiu, judeţul Bacău, dintr-o familie cu mai multe generaţii de preoţi în structura genealogiei sale. Şcoala primară a absolvit-o în localitatea de naştere, a fost urmată de studii la Liceul „George Bacovia” din Bacău (1935–1943) şi de Facultatea de Medicină din Iaşi (1943–1948).

Urmare a calităţii pregătirii la absolvire, este reţinut în învăţământul superior ca preparator la Laboratorul de Fiziopatologie (J. Nitzulescu) a Institutului

de Medicină, recent înfiinţat la Iaşi, pentru ca în februarie 1949 să-l regăsim ca preparator la Clinica Ftiziologică şi ea nou înfiinţată.

Întreaga activitate de medic şi cadru didactic s-a derulat în această clinică, urcând treaptă cu treaptă la statutul de medic primar (1952), şef de secţie (1972), director şi creator al Spitalului de Pneumoftiziologie din Iaşi (1971) dar şi la funcţia de asistent (1957), şef de lucrări (1972), conferenţiar (1973), profesor (1990), profesor consultant (1994).

Munca Prof. C. Ionescu, privită prin prisma grijii faţă de pregătirea profesională complexă şi progresivă, surprinde un aspect mai puţin întâlnit la alte personalităţi şi anume, aceea că a lucrat efectiv în toate compartimentele spitalului. Prin aceasta a reuşit şi a demonstrat că o temeinică, organizată şi solidă pregătire nu se poate deţine decât lucrând concret în diversele domenii ale unei specialităţi care apoi cumulate duc la construirea unui tot valoros. Altfel poate fi regăsit lucrând în ambulator, în laboratorul de microbiologie sau de anatomie patologică, în laboratorul de explorări funcţionale, de bronhologie sau radiologie. Mai surprinzător este că a lucrat 10 ani şi în secţia de chirurgie toracică. In acest fel, putem înţelege efortul permanent de perfecţionare profesională ceea ce demonstrează şi convingerea lui că

425

patologia unui organ desprins din ansamblul organismului ca întreg nu poate fi înţeleasă decât procedându-se în acest mod.

Fiind deţinătorul unei experienţe profesionale atât de complexe, a „construit” de fapt şi a fost şi organizatorul luptei antituberculoase din Moldova pentru o perioadă de mai multe decenii şi a unui puternic centru de referinţă pentru întreaga ţară.

Inţelegând anticipat direcţia de dezvoltare a specialităţii, prof.dr. C.Ionescu s-a implicat puternic într-o luptă ce a durat ani de zile, pentru recunoaşterea şi statuarea oficială a disciplinei de pneumoftiziologie aşa cum este recunoscută ea astăzi. Pentru aceasta prof. Ionescu a purtat cu răbdare şi tact o luptă a motivaţiilor şi argumentelor, cu forurile de decizie de la toate nivelurile. Abia în 1986, Ministrul Sănătăţii a acceptat că patologia respiratorie este dificilă şi laborioasă şi că nu poate fi deservită mai bine decât de o echipă pluridisciplinară formată special în acest sens. Rezultatul a fost că pacienţii au căpătat un plus de competenţă în abordarea patologiei lor, iar generaţii de medici o specialitate bine definită şi recunoscută cu respect. Pentru aceasta, după 1980, când formarea de noi specialişti a fost ca şi sistată pentru aproximativ 10 ani, eforturile prof. Ionescu au fost de o tenacitate neobosită, uneori riscantă şi a reuşit, uneori pe căi ocolite, să asigure continuitatea cadrelor cu pregătire în specialitate. A reuşit în acest mod să acopere necesarul de cadre pentru lupta antituberculoasă menţinând astfel unitatea şi continuitatea unei reţele bine organizate. Astfel, tinerii medici intraţi în specialitatea depneumoftiziologie, instruiţi şi călăuziţi permanent, au făcut ca profesorul care s-a dăruit permanent pe sine însuşi, să trăiască în continuare prin numeroşii lui elevi. Spirit atemporal a sesizat puterea tinereţii de a privi în viitor şi de a înţelege realităţile sociale, ceea ce a dus la o atitudine de încurajare în vederea preluării de responsabilităţi de către tinerii specialişti. Aceştia – şi nu numai – au fost permanent adunaţi în jurul său, permanent încurajaţi, sfătuiţi, dinamizaţi, direcţionaţi pe culoarul fierbinte al profesiunii, generat de realităţile sociale şi atât de corelate, din păcate în sens negativ, direct şi specific cu disciplina pe care o deservea.

Astfel se explică fermitatea acţiunilor teoretice şi practice de combatere a tuberculozei, de întreţinere a reţelei de specialişti pentru menţinerea frontului medical combativ, într-o perioadă în care oficialităţile considerau că tuberculoza era ca şi eradicată în ţara noastră. Evoluţia bolii după aproximativ 20 de ani de la acest moment avea să dea dreptate profesorului, care n-a slăbit nici o clipă intensitatea eforturilor de combatere a bolii începând cu pregătirea studenţilor în cercurile studenţeşti, continuând cu pregătirea secundarilor şi specialiştilor în

426

pneumoftiziologie, având cursuri în deplasare la Vaslui şi Bacău, pentru permanenta analiză a situaţiei din Moldova şi pentru permanenta împrospătare a cunoştinţelor medicilor din zonă, toate dovedind o mare grijă şi implicare în problemele ftiziologiei din acea etapă şi a formării cadrelor de specialitate.

Această convingere avea să-l conducă şi la efectuarea unei laborioase munci de cercetare ştiinţifică, concretizată în elaborarea de aproximativ 120 de lucrări publicate, dintre care remarcabilă este lucrarea de doctorat „Chimioterapia în tuberculoza pulmonară netratată”, de mare valoare ştiinţifică, care i-a adus şi titlul de Doctor în medicină. Simpozioanele care au abordat „Sarcoidoza – în căutarea unei soluţii”, „Probleme actuale de diagnostic, tratament şi organizare în tuberculoza extrarespiratorie”, „Actualităţi în patologia pleurei”, „Criterii de luare în evidenţă a tuberculozei pulmonare cu baciloscopie negativă”, „Semnificaţia clinică şi epidemiologică a cazurilor noi de tuberculoză”, „Diagnosticul pneumologic azi”, „Stadiul actual al chirurgiei pulmonare”, „Astmul bronşic în practica medicală”, „Cancerul bronho pulmonar; probleme actuale de diagnostic, tratament şi prevenire”, „Supuraţiile bronho pulmonare”, „Empiemul pleural”, „Tumorile mediastinale”, demonstrează preocuparea continuă de îmbogăţire şi actualizare permanentă a pneumoftiziologiei.

În afară de lucrări şi simpozioane, întreaga experienţă a lăsat-o urmaşilor prin elaborarea şi colaborarea la unele cărţi: „Bolile pleurei” (1982), „Tratat de ftiziologie” – sub redacţia prof. Virgil Moisescu (1975), „Pneumoftiziologia clinică” sub redacţia prof. dr. C. Anastasatu (1989) „Tratat de medicină internă” sub redacţia prof.dr. R. Păun şi C. Anastasatu.

A fost membru al Uniunii Internaţionale Contra Tuberculozei, cea mai veche organizaţie medicală din lume, în cadrul căreia a militat pentru menţinerea unităţii, viabilităţii şi rolului său de for metodologic ştiinţific şi tehnic.

Şi această muncă l-a situat printre personalităţile remarcabile, recunoscut în ţara noastră, dar şi în Europa, pentru valoarea sa profesională ca director de spital, caracterizat ca un remarcabil spirit organizator, care nu i-a oferit linişte decât după ce, în 1971, la foarte numeroasele lui insistenţe, a modernizat Spitalul de Ftiziologie, transformându-l într-o unitate tehnicizată şi structurată complex, cu ambulatoriu, secţie de tuberculoză, secţie de boli netuberculoase, secţie de chirurgie toracică, cu laboratoratoare de radiologie, cu laborator clinic de biochimie, microbiologie, bacteriologie pentru BK şi floră microbiană banală, de anatomie patologică, de endoscopie, de explorări funcţionale,

427

sala de cultură fizică medicală. S-a dovedit a fi un conducător de spital cu atitudine fermă, cu talent în munca organizatorică, un model de disciplină, punctualitate, conştiinciozitate, de înaltă ţinută şi etică medicală şi umană.

Din foarte bogata sa activitate profesională, putem desprinde medicul preocupat obsesiv de pregătirea profesională dedicată exclusiv unei tot mai performante îngrijiri a bolnavilor, dascălul plin de grijă faţă de soarta şcolii de pneumoftiziologie şi a discipolilor săi, epidemiologul „constructor” al plămânilor de combatere a tuberculozei, cât şi organizatorul de sănătate, atent în mod permanent cu problemele din teren.

Structurat genetic ca un intelectual de vocaţie, poate el însuşi a exprimat în modul cel mai fericit esenţa personalităţii sale atunci când a afirmat la modul principial: „Pentru om, cea mai grea situaţie ar fi să creadă că nu poate progresa. Pasivitatea intelectuală este sinonimă cu desfiinţarea. Biologicul este maleabil, mediul social este conservator... Intelectual este cineva care este fidel unui ansamblu politic şi social, dar care nu încetează să-l conteste” („Personalităţi ieşene”)

S-a „predat” eternităţii la 5 august 1996. În semn de omagiu faţă de meritele sale, s-a ridicat în faţa Spitalului de Pneumoftiziologie un bust de bronz (sculptor Lucian Smău) pe un soclu ce simbolizează Crucea de Lorena, semn al credinţei creştine, dar şi al Uniunii Internaţionale Contra Tuberculozei şi a Bolilor Respiratorii.

Tr. Mihaescu

428

IOAN JITARU1920 – 1990

Profesor de chirurgie la Spitalul de Urgenţe Iaşi

A absolvit cursurile Facultăţii de Medicină din Iaşi în iunie 1946, obţinând diploma de doctor în medicină şi chirurgie; începe activitatea în învăţământul medical superior încă din studenţie (anul V) fiind numit preparator suplinitor la Laboratorul de Anatomie Umană şi Embriologie al Facultăţii de Medicină Iaşi (1945- 1949), trecând apoi ierarhic prin toate gradele până la cel de profesor şi în continuare, pe aceeaşi funcţie, la Clinica Chirurgicală Semiologică. Este

numit apoi preparator provizoriu la aceeaşi clinică, funcţionând între l ianuarie 1948 şi l februarie 1949. Devine asistent (1949-1960), şef de lucrări (1960-1966), conferenţiar (1968 - 1984) şi profesor (1984-1986). A fost prodecan al Facultăţii de Medicină Generală în anul 1962 şi membru al Consiliului ştiinţific al I.M.F. (1962 -1967).

În perioada l noiembrie 1948 - 9 septembrie 1950 funcţionează şi ca profesor de anatomie umană şi patologie chirurgicală la Şcoala tehnică sanitară din Iaşi.

Ca preparator la anatomie a condus lucrările practice cu studenţiidin anul I şi II, activitate reluată în calitate de asistent cu jumătate denormă la Disciplina de Anatomie Topografică şi Chirurgie Operatorie peperioada l septembrie 1951 -1 octombrie 1957 când a ţinut unele cursuri şi a efectuat aplicaţiile la lucrările practice cu studenţii.

In funcţiile de preparator, asistent şi şef de lucrări la Clinica I-a Chirurgicală a ţinut lucrări practice şi stagii clinice cu studenţii anilor III şi IV medicină generală. Atât ca asistent, dar mai ales ca şef de lucrări a condus proba practică a studenţilor la examenul de sfârşit de an, încredinţându-i-se şi expunerea unor cursuri. Ca şef de lucrări, a predat integral partea din programă privind patologia aparatului urinar.

În calitate de conferenţiar a fost normat, în anii 1966-1970 la Clinica I-a Chirurgicală predând cursuri de perfecţionare pentru medici

429

primari şi specialişti în chirurgie generală; începând din anul 1970-1971 a predat cursuri de perfecţionare în urgenţe chirurgicale la Clinica de Urgenţe Chirurgicale pentru medici primari şi specialişti, un curs de specializare pentru medici secundari de chirurgie generală şi cursuri de chirurgie generală şi mică chirurgie la studenţii din anul III (pediatrie şi medicină generală)

A redactat două cursuri: "Curs de patologie chirurgicală" (1978) şi, în colaborare cu Dr. C. Filimon şi Dr. Şt. Mihalache "Curs de chirurgie generală şi mică chirurgie" (1980).

A fost, timp îndelungat, aproape în fiecare an, membru sau preşedinte al comisiei de anatomie şi fiziologie pentru examenele de admitere în I.M.F. Iaşi, sau pentru concursul de internat clinic, secundariat, asistenţi, doctorat precum şi ca referent al tezelor de doctorat.

Activitatea medicală a început-o în anul III în calitate de extern prin concurs (1943-1945) şi apoi ca intern prin concurs (1945-1948), efectuând stagiile la Clinica I-a chirurgicală (prof. dr. Vladimir Butureanu), stagii care au constituit baza formării sale ca chirurg. S-au adăugat apoi titlul de medic consultant (1949-1957), specialist şi primar. A fost medic primar la Clinica I-a Chirurgicală din 1970 şi apoi la Clinica Urgenţe Chirurgicale pe care o conduce până la pensionare (30 septembrie 1986).

De menţionat că beneficiind de excelenta şcoală de chirurgie a prof. dr. doc. Vladimir Butureanu, al cărui elev s-a considerat, a avut posibilitatea formării şi perfecţionării sale de chirurg, abordând cu succes domeniul vast al chirurgiei generale. Preocuparea predilectă a fost chirurgia abdominală, iar în cadrul acesteia, cea a ulcerului gastro-duodenal unde, în pas cu vremea, a efectuat gastrectomii tip Reichel-Polya, preferând în continuare pe cele tip Pean-Billroth I. Pentru localizarea duodenală a adoptat atitudinea tratamentului chirurgical diferenţiat, executând gastro-piloro-duodenectomii clasice cu anastomoză Pean, vagotomii tronculare cu piloroplastii, vagotomii tronculare cu antrectomii, vagotomii hiperselective. Fără a mai trece în revistă alte domenii de care a fost preocupat, vom sublinia doar pasiunea depusă în rezolvarea urgenţelor chirurgicale din domeniul traumatologiei, cât şi a afecţiunilor spontane, în particular urgenţe abdominale precum hemoragii digestive şi intraperitoneale, peritonite şi ocluzii intestinale, pancreatite acute, infarcte intestino-mezenterice şi altele rezolvate în Clinica I-a Chirurgicală şi în continuare în Clinica Urgenţe Chirurgicale.

A contribuit la formarea a numeroşi chirurgi în specialitatea chirurgie generală, îndrumându-le şi supraveghindu-le pregătirea

430

teoretică şi practică, multiple serii de externi şi interni, medici din reţeaua sanitară şi cadre didactice. A fost, de asemenea, îndrumător al medicilor secundari. O contribuţie importantă pentru calificarea şi perfecţionarea chirurgilor a adus-o prin numeroase cursuri pe care le-a ţinut acestora.

Paralel, a desfăşurat o activitate amplă extraspitalicească, în alte domenii ale ocrotirii sănătăţii publice.

În perioada anilor 1962-1967 a îndeplinit funcţia de medic şef al Secţiunii sanitare şi de prevederi sociale a Regiunii Iaşi, contribuind la îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei din această regiune.

La l iulie 1970 a fost numit director al Spitalului Clinic de Urgenţe şi şeful secţiei de chirurgie, funcţii deţinute până la pensionare şi pe care le-a onorat.

A avut o activitate ştiinţifică bogată şi permanentă, concretizată prin 135 lucrări ştiinţifice, dintre care 52 publicate, la acestea adăugându-se şi o monografie. Preocuparea ştiinţifică cu cea mai mare pondere a constituit-o tematica referitoare la boala ulceroasă gastro-duodenală şi, în particular, localizarea duodenală, concretizată în 34 lucrări. Urmează chirurgia abdominală şi digestivă care se referă la patologia intestinului subţire (precum ocluzii şi fistule intestinale), a cancerului de colon complicat, peritonitelor, dar şi la chirurgia ficatului şi căilor biliare, pancreasului şi splinei, traumatismelor şi arsurilor cutanate, ca şi alte preocupări.

De precizat că Profesorul Ioan Jitaru a fost doctor în ştiinţe medicale începând cu data de 24 martie 1961.

Cele relatate mai sus îl situează pe profesorul Ioan Jitaru în rândul celor mai de seamă personalităţi ale Universităţii de Medicină şi Farmacie "Gr.T. Popa" din Iaşi.

Şt. Mihalache

431

MAX LEIBOVICI 1919 – 2000

Conferenţiar de morfopatologie

Născut la 31 octombrie 1919, la Botoşani, Max Leibovici a urmat cursurile primare si liceale în localitatea natală. Studiile le-a continuat la Institutul de Medicină şi Farmacie din Iaşi, pe care le-a absolvit în 1950.

Activitatea didactică a început-o din anii studenţiei (1949) ca preparator la Catedra de Anatomie Patologică. A parcurs treptele ierarhiei didactice: asistent (1950), şef de lucrări (1957), conferenţiar (1977) la Disciplina de Morfopatologie. În 1973 a obţinut titlul de doctor în ştiinţe medicale, specialitatea anatomie patologică, cu teza „Locul osteomielosclerozei în cadrul relaţiilor os-măduvă. Cercetări morfoclinice şi experimentale asupra osteomielosclerozei”.

A predat la Disciplina de Morfopatologie la Facultatea de Stomatologie (1961-1962) şi la Secţia de Pediatrie. Din anul 1959 a fost normat cu activitate de predare în învăţământului postuniversitar pentru disciplinele de anatomie patologică şi medicină judiciară.

A avut o bogată activitate de redactare a unor tratate, monografii şi caiete de lucrări practice. A fost coautor la manualele de anatomie patologică, sub redacţia prof. A. Mureşanu (1962) şi C. Crăciun (1964). A editat manualul „Necropsia şi semiologia anatomoclinică” la Editura Medicală, Bucureşti (1967).

Activitatea ştiinţifică s-a concretizat în 125 de lucrări comunicate la diverse congrese şi manifestări ştiinţifice din ţară şi străinătate şi în 59 de lucrări publicate în diverse reviste de specialitate. A abordat în lucrările sale cele mai importante domenii de morfopatologie vizând aspecte teoretice şi practice din patologia pulmonară, cardiacă, digestivă, renală şi osteomedulară.

În colaborare, a obţinut realizări în direcţia integrării disciplinei de morfopatologie cu asistenţa medicală şi a colaborărilor pluridisciplinare în cercetarea ştiinţifică. S-a remarcat prin realizarea de multiple modele experimentale pentru studiul unor afecţiuni întâlnite în patologia umană. A stimulat interesul colaboratorilor şi al studenţilor pentru ce este nou şi a trezit entuziasmul pentru cercetarea ştiinţifică.

A lucrat ca bursier la Catedra de Anatomie Patologică şi Clinica Medicală a Facultăţii de Medicină din Strasbourg, unde s-a instruit şi perfecţionat în probleme de osteoscleroză medulară. In paralel a

432

desfăşurat o intensă activitate de asistenţă medicală în calitate de medic primar anatomopatolog la diverse spitale şi clinici universitare din Iaşi.

În perioada 1952-1972 a îndeplinit funcţii ca director şi decan la Institutul de Învăţământ Postuniversitar, filiala Iaşi şi de prodecan la I.M.F. Iaşi, Secţia de Învăţământ Postuniversitar.

A fost membru în consiliul de conducere al Societăţii de Morfologie Normală şi Patologică şi în colectivul de redacţie al publicaţiilor „Revue Roumaine de Morphologie et Embryologie” şi „Revista Medico-Chirurgicală” Iaşi. Prin activitatea de cercetare şi asistenţă medicală a contribuit la instruirea multor generaţii de medici. Conf. Dr. Max Leibovici a încetat din viaţă la 24 august 2000 şi a fost înmormântat în Cimitirul Evreiesc din Botoşani.

I. Timofte

433

IOAN V. LUNGU1924 – 1988

Profesor de medicină internă, continuator al învăţământului de semiologie medicală

S-a născut la 14 decembie 1924, la Dumbrăviţa Mare, comuna Fântâna Mare, judeţul Suceava, dintr-o familie de învăţători, bunicul său fiind primul învăţător al satului.

A urmat Liceul Internat „Costache Negruzzi” (1935-1943) şi apoi Facultatea de Medicină din Iaşi (1943-1949).

Din 1949 până în 1977 a fost medic primar la Clinica a II-a Medicală a Spitalului Sf. Spiridon, sub îndrumarea prof. Dr. C.C. Dimitriu, al cărui discipol a fost şi ulterior sub conducerea prof. Dr.

Constantin Strat.În 1949 a fost numit preparator la Clinica a II-a Medicală

Semiologică condusă de prof. dr. C.C. Dimitriu – primul profesor de semiologie medicală la Iaşi. A urcat apoi toate treptele ierarhiei didactice: asistent universitar (1951–1960), şef de lucrări (1960–1973), conferenţiar (1973–1981), profesor şef de catedră (1981–1988).

A fost şef al Clinicii Medicale a Spitalului de Recuperareîn perioada martie 1978–martie 1988.

Format la şcoala de semiologie medicală ieşeană, sub conducerea iniţiatorului ei, prof. Dr. C.C. Dimitriu, alături de alţi distinşi colegi ca prof. dr. Gheorghe Creţeanu, dr. George Rusu, dr. Gheorghe Mardare, dr. Nicu Popescu, dr. Agripina Boingeanu, dr. Natalia Triandaf, dr. Monel Solomon, dr. Iulian Cobeţ, prof. dr. docent Ioan V. Lungu a fost pe parcursul întregii sale cariere didactice şi profesional ştiinţifice un exemplu de probitate profesională, de competenţă, de şef de şcoală şi educator de excepţie pentru colaboratorii săi.

Prof. dr. Ioan V. Lungu a obţinut titlul de doctor în ştiinţe medicale cu teza „Contribuţii la studiul hepatitei cronice postvirotice” (1963) şi titlul de docent în specialitatea semiologie, în 1975.

434

Timp de aproape trei decenii, cât a lucrat şi condus Clinica a II-a Medicală şi Clinica de Gastroenterologie de la Spitalul Sf. Spiridon, prof. dr. docent Ioan V. Lungu a efectuat cercetări majore în domeniul medicinii interne cu predilecţie în specialitatea gastroenterologie în care a realizat lucrări valoroase. O menţiune specială se cuvine a fi făcută asupra studiilor privind problema hepatitei cronice.

În anul 1978 a fost numit profesor şi şef al Clinicii de boli interne la Spitalul Clinic de Recuperare, clinică pe care a condus-o până în anul 1988 când s-a stins din viaţă.

Aici a pus bazele ştiinţifice ale clinicii în învăţământul de semiologie medicală şi a stabilit principiile directoare în recuperarea bolilor cardiovasculare, respiratorii şi digestive.

La Clinica Medicală a Spitalului Recuperare a condus colectivul de medici, în majoritate proveniţi de la Clinica a II-a Medicală: şef. lucrări dr. Agripina Boingeanu, şef. lucrări Dr. Nicu Popescu, asist. univ. Cobeţ Iulian, asist. univ. Untu Alexandru, asist. univ. Mihai Botezatu (venit de la Clinica I-a Medicală), dr. Anton Dănăiţă, dr. Rucinschi Viaceslav, dr. Romila Maria şi dr. Lăcatâş Maria.

Ulterior, în 1986, colectivul s-a întregit prin transferul de la Clinica a II-a Medicală a şef lucrări dr. George Ioan Pandele şi asist. dr. Pancu Dan.

În sprijinul procesului de învăţământ, a editat o serie de cursuri de semiologie, în mai multe ediţii şi a contribuit la redactarea „Îndrumarului terapeutic”.

Prof. dr. docent Ioan V. Lungu a fost un cadru didactic de mare valoare, continuator al învăţământului de semiologie medicală, fidel principiilor şi practicii medicale însuşite de la marii săi maeştri prof. dr. C.C. Dimitriu şi prof. dr. C. Strat.

Pe lângă cele două îndreptare terapeutice şi patru volume de semiologie, prof. dr. docent Ioan Lungu a elaborat aproape 300 de lucrări ştiinţifice publicate sau prezentate la diverse congrese şi manifestări medicale naţionale şi internaţionale.

Activitatea sa ştiinţifică a fost variată, cuprinzând multiple domenii ale medicinii interne, axată cu preponderenţă pe problemele gastroenterologiei şi, în special, ale hepatologiei moderne.

A fost ales membru al Uniunii Societăţilor de Ştiinţe din România, membru al Societăţii de Medicină Internă (1949), membru al Societăţii de Gastroenterologie (1963).

Prof. Dr. Docent Ioan V. Lungu îi revine meritul de fi realizat prin demersuri repetate şi efort financiar personal amfiteatrul mare al Spitalului de Recuperare (care astăzi îi poartă numele), ca una din cele

435

mai mari şi moderne săli de curs ale Universităţii de Medicină din Iaşi. Amfiteatrul era dotat iniţial cu un hol în care existau plante exotice şi un spaţiu adecvat expoziţiilor de artă

Pe lângă o susţinută muncă didactică, prof. dr. docent Ioan Lungu a depus o rodnică activitate de trei decenii în colectivul de redacţie al Revistei Medico–Chirurgicale şi ca membru activ al Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi.

Distinsă personalitate a medicinii ieşene, prof. dr. docent Ioan V. Lungu a trecut la cele veşnice în ziua de 21 martie 1988.

Figura sa luminoasă a rămas pe vecie întipărită în conştiinţa colaboratorilor săi care îi aduc şi cu acest prilej prinosul de recunoştinţă pentru ceea ce le-a oferit cu generozitate şi competenţă în formarea lor profesională.

G. Pandele

436

GHEORGHE LUPAŞCU1922 – 1999

Personalitate remarcabilă a şcolii ieşene de obstetrică-ginecologie

„A trăi pentru muncă” poate fi motto-ul vieţii celui care a fost profesorul Gheorghe Lupaşcu.

În obstetrica şi ginecologia românească, cel care era numit de colaboratori simplu, „Profesorul”, a fost un specialist şi un dascăl de excepţie. Dotat cu o fortă de muncă uriaşă, modest si blând, a constituit un model şi un sprijin pentru generaţii întregi de studenţi şi medici.

S-a născut la 7 aprilie 1922 la Griviţa-Galaţi, într-o familie de ţarani înstăriţi. La dorinţa mamei, a plecat, la 11 ani, să urmeze

liceul la Tecuci. În 1941 a intrat la Facultatea de Medicină din Iaşi. Pe parcursul studiilor a legat prietenii care au durat o viaţă, înscriindu-se în generaţia de aur a medicinii ieşene alaturi de cei care au devenit profesorii Negoiţă , Duca, Stavri, Mânecan.

A manifestat înclinaţii spre chirurgie încă din studenţie, astfel încât a devenit unul din preferaţii profesorului Chipail care i-a apreciat, primul, talentul chirurgical.

Domeniul care, însă , avea să-l pasioneze pentru următorii aproape 60 de ani a fost obstetrica si ginecologia. Incepând din 1952, ca asistent, apoi ca şef de lucrări, conferenţiar şi, din 1978, profesor, avea să-şi dedice viaţa acestei specialităţi.

Ca practician, a abordat cu seriozitate şi dăruire întreaga gamă a aspectelor complexe ale activităţii de asistenţă medicală.

A fost un chirurg desăvârsit. Talentul chirurgical a fost dublat de un altruism rar întâlnit. A învăţat generaţii întregi de tineri tainele meseriei, de la diagnosticul clinic până la intervenţiile cele mai complexe. Vizita, contravizita şi raportul de gardă care aveau loc zilnic, constituiau tot atâtea ocazii pentru cei mai tineri de a învăţa. Sever, dar drept, a instituit în clinica pe care a condus-o timp de 15 ani un spirit de emulaţie care a creat pentru toţi cei cu care lucra ocazia de a se perfecţiona.

437

A creat o şcoală a specialităţii în cadrul căreia, cei care au avut şansa de a-i fi alături, au învăţat ce înseamnă cinstea, dăruirea si nobleţea în meseria de medic şi în cea de dascăl. De multe ori a fost solicitat şi a rezolvat în teren, în condiţii vitrege, urgenţe, salvând astfel vieţile unor mame şi ale copiilor lor.

Cercetarea ştiinţifică a constituit un alt aspect al activităţii profesorului Lupaşcu. Tema lucrării sale de doctorat a constituit o premieră în România. Astfel printre primii din lume, a studiat şi a prezentat, în 1966, rezultatele cercetărilor asupra factorului imunologic în patogenia disgravidiilor tardive.

În 1970, după un stagiu de perfecţionare în Franţa, a efectuat pentru prima dată în ţară transfuzia intrauterină în izoimunizarea feto-maternă în sistemul Rh.

A publicat un număr de 144 lucrări stiinţifice, în ţară şi în străinătate şi a coordonat şi a participat la publicarea a două cursuri pentru studenţi. A elaborat capitolul „Hemoragiile disfuncţionale” în „Tratatul de chirurgie” apărut, în 1984, sub redacţia Acad. E. Proca.

Stagiile succesive efectuate la Paris în perioada 1969-1974 l-au pus în contact cu cele mai noi achiziţii din specialitate şi, totodată, i-au dat ocazia să facă cunoscută scoala românească de ginecologie în faţa unora dintre cei mai reputaţi specialişti europeni.

A fost deosebit de apreciat astfel încât, la sfârşitul stagiului din 1974, i s-a propus să ramînă ca medic practician la Spitalul „Saint-Antoine” din Paris. S-a întors, însă, în România, convins fiind că locul lui este pe pamântul unde s-a născut şi a crescut.

Ca director al Spitalului de Obstetrică si Ginecologie ’’Cuza-Vodă’’ din Iaşi (1964-1977) a fost un bun manager, respectat şi îndrăgit de întreg personalul.

Ca profesor şi şef al Clinicii a II-a Obstetrică-Ginecologie, a contribuit decisiv la consolidarea şcolii ieşene şi a celei româneşti de obstetrică-ginecologie.

Din 1991 pină în 1999 a funcţionat ca profesor consultant. A fost activ pînă în ultimele zile ale vieţii, desfăşurând o susţinută activitate chirurgicală şi didactică, ca îndrumător de doctorate.

A dispărut la 18 decembrie 1999, răpus de o boală nemiloasă cu care a luptat, cu demnitate, pînă în ultima clipă.

Un om moare atunci cînd nu mai dăinuie în amintirea celor în mijlocul cărora a trăit. Pentru tot ceea ce a construit pentru oameni în timpul vieţii, profesorul Lupaşcu continuă să fie printre noi.

G. Costachescu

438

NICANOR MÂNECAN1921 – 1988

Reprezentant de seamă al urologiei ieşene

Devotat slujitor al medicinii şi învăţământului ieşean, conf. dr. Nicanor Mânecan s-a născut la 2 iunie 1921 în localitatea Reuseni-Udeşti, judeţul Suceava.

Între anii 1942-1948 a urmat Facultatea de Medicină din Iaşi, unde a beneficiat de îndrumarea unor mari profesori: Ion Enescu, Gr. T. Popa, Vl. Buţureanu, Ghe. Tudoranu, Al. Ţupa, Gh. Chipail, Oscar Franche şi alţii. După obţinerea titlului de doctor în medicină şi chirurgie (1948) a urcat toate treptele

ierarhiei didactice şi spitaliceşti în centrul universitar Iaşi.În calitate de extern şi intern a lucrat cu precădere în clinicile

chirurgicale ca cea de Neurochirurgie condusă de prof. Dr. Al. Moruzzi, Clinica Chirurgicală a Spitalului de Asigurări Sociale şi apoi la Clinica a II-a Chirurgie condusă de prof. Dr. Oscar Franche. În acelaşi timp a fost asistent la Catedra de Anatomie Topografică şi Medicină Operatorie.

Din anul 1950 a fost numit preparator la Clinica a II-a Chirurgie condusă de prof. Dr. Oscar Franche, clinică în care a parcurs toate gradele ierarhiei spitaliceşti (medic secundar, medic specialist şi medic primar), cât şi pe linie didactică (preparator, asistent, şef de lucrări şi conferenţiar).

În anul 1976 a fost numit şeful Clinicii a II-a Chirurgie-Urologie, coordonând activitatea medicală, didactică şi ştiinţifică.

În sprijinul procesului de învăţământ a redactat un curs de urologie (1980) şi a colaborat la realizarea cursului de Anatomie descriptivă şi topografică. A redactat în colaborare două monografii: „Tumorile gonadei masculine” (1983) şi „Implicaţiile urologice în obstetrică şi ginecologie” (1985); a colaborat la redactarea volumului VIII al „Patologiei chirurgicale”, sub conducerea prof. Dr. Doc. Eugen Proca.

439

În domeniul activităţii ştiinţifice a continuat direcţiile de cercetare ale maestrului său, prof. Dr. Oscar Franche (tulburări de dinamică pielo-ureterală după secţiunile sau implantările de ureter în intestin sau reimplantările ureterovezicale; diagnosticul şi tratamentul tuberculozei urogenitale, ale tumorilor şi traumatismelor aparatului urogenital, ale hidronefrozei, ale tumorilor vezicale).

S-a preocupat de studierea şi aprofundarea altor capitole de patologie urologică sau de chirurgie generală cum sunt: diagnosticul şi tratamentul supuraţiilor renale parenchimatoase, tumorile aparatului excretor superior, imunoterapia şi citostaticele în unele cancere ale aparatului urogenital, insuficienţa renală acută în politraumatisme, peritonite şi angiocolite, indicaţiile de tratament în litiaza renală coraliformă.

Preocupările de chirurgie generală au fost axate, printre altele, pe evaluarea splenomegaliei în sindromul de hipertensiune portală, patologia traumatică osteoarticulară, studiul pancreatitei acute şi altele.

A contribuit la demararea deschiderii Centrului de Dializă de la Spitalul „C.I. Parhon” necesar bolnavilor cu insuficienţă renală cronică.

A moştenit şi apoi a format un colectiv valoros cu care a colaborat în permanenţă. A fost ales membru al Societăţii de Medici şi Naturalişti Iaşi, al Uniunii Medicale Balcanice, al Societăţii Române de Urologie, al Societăţii Internaţionale de Urologie.

Deşi aflat în plină activitate didactică şi chirurgicală, în iunie 1986 a fost pensionat la minimul vârstei prevăzute de lege. Mâhnit peste măsură, s-a stins fulgerător din viaţă la 14 martie 1988. Şi-a găsit liniştea şi odihna de veci în cimitirul „Eternitatea” din Iaşi.

Ca o reparaţie morală, la 22 decembrie 1994, Senatul Universităţii de Medicină şi Farmacie Iaşi i-a acordat post mortem titlul de profesor universitar.

C. Novac

440

LUCIA MOISĂ1919 – 1989

Personalitate remarcabilă a şcolii de Farmacodinamie

S-a născut la 29 decembrie 1919 în oraşul Iaşi; tatăl său, Dimitrie Băncescu (decedat în 1929), a fost profesor secundar la Şcoala Normală "Vasile Lupu" Iaşi.

A urmat învăţământul primar la Şcoala "Petru Poni" din Iaşi (1926-1930), apoi Liceul "Oltea Doamna" Iaşi (1930-1938).

În toamna anului 1938 susţine examenul de admitere la Facultatea de Medicină Iaşi, pe care o urmează între anii 1938-1944, obţinând diploma de doctor în medicină şi chirurgie la data de 5 mai

1944. Îşi începe activitatea încă din timpul studiilor, la data de 15 iunie 1942, ca extern la Spitalul "Sf. Spiridon" Iaşi.

La 1 octombrie 1943 este numită preparator la Disciplina de Farmacologie a Facultăţii de Medicină Iaşi.

În anul 1944, la 1 aprilie, este mobilizată la spitalul Z.I. 238 Radna - Arad, până la 1 iunie 1945, ca medic sublocotenent asimilat. Este demobilizată în iunie 1945 şi îşi reia activitatea de preparator la Disciplina de Farmacologie. Este promovată asistent suplinitor (1947), asistent provizoriu (1948) şi şef de lucrări (1949).

La 1 octombrie 1952, în urma reorganizării şi normării învăţământului superior, neexistând post de şef de lucrări la Catedra de Farmacologie, a fost încadrată ca asistent până la 1 octombrie 1957 când se reînfiinţează postul de şef de lucrări. În octombrie 1964 se transferă ca şef de lucrări la Disciplina de Farmacodinamie a Facultăţii de Farmacie Iaşi.

În februarie 1971 devine conferenţiar şi, din 1973, profesor titular la această disciplină. A condus Disciplina de Farmacodinamie a Facultăţii de Farmacie până în 1979, când s-a pensionat, devenind profesor consultant.

De menţionat că în urma decesului regretatului profesor Gh.Gh. Popovici, şeful Catedrei de Farmacologie, de la 1 decembrie 1971 şi până

441

la venirea profesorului Sava Dumitrescu a condus şi activitatea Disciplinei de Farmacologie de la Facultatea de Medicină Generală Iaşi.

Concomitent cu funcţionarea la Institutul de Medicină şi Farmacie, activează ca medic şcolar şi profesor de igienă şi puericultură la mai multe şcoli din Iaşi. În perioada 1958-1969 a lucrat şi ca cercetător principal şi, respectiv, specialist în probleme de control biologic al medicamentelor, la Catedra de Farmacologie şi la Clinicile de Pediatrie din Iaşi.

A îndeplinit numeroase activităţi pe linie profesională şi obştească, printre care se remarcă participarea la campaniile antiexantematică şi antipelagroasă şi la cursurile de calificare profesională organizate de Direcţiile Sanitare din Moldova. În cadrul Facultăţii de Farmacie a avut diferite funcţii: şef de catedră (1972-1978), decan al Facultăţii de Farmacie (1976–1979), secretar ştiinţific (1967-1968, 1972-1978).

Profesor Lucia Moisă a desfăşurat o intensă activitate în cadrul Comisiei Medicamentului şi pentru Farmacovigilenţă a Ministerului Sănătăţii.

Activitatea didactică a început odată cu încadrarea ca preparator la Disciplina de Farmacologie a Facultăţii de Medicină Iaşi. În perioada primilor ani (1943-1948), pregătirea profesională s-a efectuat sub directa îndrumare a profesorilor Troteanu şi Brănişteanu. După o meticuloasă documentare, în anul 1948 întocmeşte un caiet cu expuneri de lucrări practice de farmacologie astfel încât, odată cu promovarea la şef de lucrări, se preocupă de îmbunătăţirea conţinutului lucrărilor practice cu studenţii. Antrenată în procesul complex de organizare şi modernizare a lucrărilor practice cu studenţii, a elaborat, în colaborare cu ceilalţi colegi de la disciplină, două materiale didactice: “Lucrări practice de farmacologie" (1964) şi "Farmacografie şi farmacodinamie" (1970).

În calitate de titular al cursului de farmacodinamie predat studenţilor de la Farmacie, profesor Lucia Moisă a ţinut cont de profilul specialităţii şi de cerinţele profesiei de farmacist, actualizându-l în permanenţă. Activitatea în această direcţie s-a concretizat în redactarea, în colaborare, a cursului "Farmacodinamie" vol. I (Farmacodinamie generală), publicat în 1975.

Disciplina de Farmacodinamie fiind nou înfiinţată, profesor Lucia Moisă a depus eforturi susţinute pentru dotarea şi organizarea acesteia şi a participat efectiv alături de întreg colectivul la toate activităţile.

Ca îndrumător de cerc ştiinţific, profesor Lucia Moisă s-a preocupat de însuşirea de către studenţi a tehnicilor de laborator, a metodologiei de documentare, îndrumând personal un număr de lucrări.

442

Profesor Lucia Moisă a activat şi în învăţământul postuniversitar; a organizat cursul "Efecte secundare ale medicamentelor" (1973) şi a predat diferite cursuri de perfecţionare pentru farmaciştii din Moldova.

În anii următori, a participat la toate activităţile ştiinţifice ale colectivului Disciplinei de Farmacologie din care făcea parte. Din anul 1964 activitatea ştiinţifică s-a desfăşurat, în special, în cadrul Disciplinei de Farmacodinamie a Facultăţii de Farmacie.

Activitatea ştiinţifică se concretizează în peste 100 de lucrări ştiinţifice publicate sau comunicate, participări la manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale. Principalele domenii de cercetare sunt: studiul eficacităţii, toleranţei şi toxicităţii medicamentelor; studiul mecanismului de acţiune a antimalaricelor, antibioticelor şi a unor toxine microbiene asupra macroorganismului; studiul farmacodinamic al unor medicamente noi.

În 1969 obţine titlul de “doctor în Medicină”, în urma susţinerii valoroasei teze de doctorat "Studiul farmacodinamic al unor substanţe anticonvulsivante noi de sinteză din clasa diacil-metilen-diaminelor", elaborată sub îndrumarea profesorului Gh.Gh. Popovici. Din februarie 1973 a devenit conducător de doctorat, specialitatea Farmacologie.

Sub îndrumarea domniei sale au fost realizate, în colaborare cu alte discipline ale facultăţii, lucrări ştiinţifice valoroase, contracte de cercetare, brevete. Exemple de acest fel sunt: studiile privind realizarea "Unguentului cu indometacin" (produs în prezent de Fabrica de Antibiotice Iaşi), cercetarea proprietăţilor farmacologice ale apei şi peloidului de Nicolina, screeningul farmacodinamic al unor produse originale, naturale sau de sinteză, realizate în cadrul facultăţii.

În semn de recunoaştere a întregii sale activităţii, profesorului doctor Lucia Moisă i-au fost acordate numeroase distincţii de stat (“Evidenţiată în munca medico-sanitară”, medalia "25 de ani de la Proclamarea Republicii", medalia "30 de ani de la eliberarea României de sub jugul fascist").

Pentru toţi cei care au cunoscut-o, profesor Lucia Moisă a fost un exemplu de cadru didactic, de om de ştiinţă, dar şi un mare om, care a contribuit decisiv la formarea multor cadre din Disciplina de Famacodinamie, din Facultatea de Farmacie din Iaşi.

M. Pavelescu, Anişoara Hriscu

443

MIRCEA MUNTEANU1913 – 2002

Personalitate marcantă a şcolii de dermatologie din Iaşi

Profesorul Mircea Munteanu s-a născut la 12 iulie 1913 la Păstrăveni jud. Neamţ, pe valea Topliţei. Tatăl fiind însă pe front şi mama suferindă, a petrecut primii 6 ani din viaţă în Tg. Neamţ, la bunicii după tată.

După sfârşitul Primului Război Mondial şi întoarcerea din a 2-a mobilizare pe front a tatălui său, prof. Munteanu a venit şi el în casa părintească din Războieni, unde părinţii erau învăţători.

Urmează şcoala primară la Războieni, părinţii fiind cei care îi îndrumă

primii paşi „în ale învăţăturii”. Este înscris la Liceul „Petru Rareş” din Piatra Neamţ şi apoi la Liceul „Costache Negruzzi” din Iaşi, unde obţine o bursă prin concurs. Educaţia pe care o va primi la Liceul Internat, în spirit „internatist” spune prof. Munteanu, îl va ajuta mai târziu.

Absolvă liceul în 1931 şi se înscrie apoi la Facultatea de Medicină a Universităţii Mihăilene din Iaşi, având consimţământul tatălui, mama sfătuindu-l să facă mai degrabă o facultate mai uşoară, ca agronomia. Alegerea profesiei de medic a fost însă legată de devotamentul cu care a fost îngrijit iniţial la Clinica a III-a Medicală (Prof. Enescu) şi apoi la Spitalul Izolarea, unde a fost transferat cu diagnosticul de scarlatină şi nefrită, în comă uremică. Aici i-a văzut pe Prof. M. Curcă, Prof. Al. Slătineanu, Prof. I. Bălteanu, Dr. Maria Franche, pe atunci medic secundar şi alţi medici şi surori de ocrotire, ocupându-se zi de zi de cei suferinzi, cu profesionalism şi multă dăruire şi şi-a propus să ajungă şi el medic.

În cursul facultăţii, din anul III (1934) a fost extern prin concurs, iar din anul V (1936) intern prin concurs la Clinica Dermatologică, unde a locuit la etajul II. Aici i-a cunoscut pe Prof. Mironescu, şeful de lucrări Gh. Năstase, asistentul V. Costea şi alţii, ataşându-se de această specialitate.

444

A făcut apoi cursuri de specializare în igienă şi medicină preventivă (1942), dermato-venerologie (1945) şi balneologie (1947), dând examenele de specialitate la Bucureşti. A dat concurs de medic de circumscripţie CFR şi a lucrat la Policlinica CFR în perioada 1941-1957; a dat concurs de medic secundar la Epitropia Spitalelor Sf. Spiridon (1941) şi examen de specialitate în dermatologie, ambele încununate de succes.

În activitatea didactică profesorul Munteanu a parcurs etapele obişnuite, fiind preparator de la sfârşitul stagiului de secundariat, la propunerea profesorului Năstase, care îl remarcase în mod deosebi pentru activitatea desfăşurată. După 1 an a devenit asistent (1944), după alţi 5 ani şef de lucrări (1949), lector (1957), conferenţiar (1966) şi profesor (1967).

Prof. Munteanu a avut ocazia să facă un stagiu de 6 luni (1965) la clinici de dermatologie din RDG (Jena, Berlin, Rostock, Dresda) şi a funcţionat ca profesor timp de 4 ani la Clinica Dermatologică a Facultăţii de Medicină de la Universitatea din Alger (1972-1976), fiind şi şeful Clinicii Dermatologice a Spitalului „Mustapha” din Alger.

A pregătit multe generaţii de studenţi şi medici veniţi pentru specializări sau perfecţionări, impresionând prin minuţiozitatea şi corectitudinea sa în tot ceea ce făcea.

Prof. M. Munteanu s-a preocupat continuu de activitatea didactică redactând capitolul de terapie dermato-venerică din „Îndreptarul terapeutic” tipărit în editura IMF Iaşi. A scos un volum de dermato-venerologie pentru pediatrie şi un curs prescurtat de dermatologie, redactat în limba franceză şi multiplicat la Universitatea din Alger.

Activitatea sa ştiinţifică s-a concretizat în peste 300 lucrări, din care mai mult de 200 publicate, efectuate singur sau în colaborare. Din temele abordate, care cuprind un vast câmp din dermatologie, menţionez:

- fotodermatozele - împreună cu prof. Năstase şi conf. Maria Trandafirescu a colaborat la descrierea unei noi entităţi, fotonecroza cutanată acută, care poartă numele prof. Năstase; lucrarea a fost prezentată şi publicată mai târziu, cu ocazia Congresului Naţional German de Dermatologie, din 1981, de la Berlin; a continuat cercetările imunologice în această dermatoză în Alger, prezentând datele la Săptămâna Medicală Balcanică, Istanbul (1976) şi Congresul Academiei Europene de Alergologie şi Imunologie Clinică de la Praga (1977);- dermatozele - investigaţiile au fost efectuate la Întreprinderea Antibiotice Iaşi, Combinatul de Fibre Sintetice Săvineşti, Fabrica de pielărie din Alger, etc.

445

- dermatozele parazitare (micoze, scabie, ş.a.);- cancerul cutanat;- sifilisul - subiectul tezei de doctorat a prof. Munteanu a fost „Serozitatea în sifilis” (1961);- uretritele negonococice;- psoriazisul: rolul factorilor genetici, psihologici;- mastocitozele cutanate - a introdus o metodă originală de diagnostic prin injecţia intradermică de albastru de toluidină;- sindromul seboreic: introducerea unor preparate originale în tratamentul acestuia (împreună cu farmacistul Oiţă) şi multe altele.

A obţinut un certificat de inovator împreună cu farm. Anita Verbuţă, ing. Const. Filipovici şi ing. Didina Hurduc pentru un unguent antiparazitar, antimicrobian şi fungicid.

În 1971 a devenit doctor docent în ştiinţe medicale.A fost colaborator al Grupului Internaţional de cercetare a

dermatozelor de contact şi al Grupului Internaţional de cercetare a psoriazisului. A fost membru al Academiei de Ştiinţe Medicale, al Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi, al Societăţii Române de Dermatologie, al Uniunii Medicale Balcanice, membru de onoare al Societăţii Germane de Dermatologie (RDG), membru al Academiei Europene de Alergologie şi Imunologie clinică, al altor societăţi ştiinţifice medicale din străinătate.

A fost secretar şi apoi preşedinte a Secţiei dermatologie a SMN Iaşi, secretar de redacţie la Revista Medico-Chirurgicală, desfăşurând o activitate intensă în realizarea schimburilor cu reviste din străinătate.

A fost membru al Comitetului Societăţii Române de Dermatologie şi membru al Colegiului Ştiinţific al Revistei Dermato-Venerologia. A contribuit la organizarea Congreselor Naţionale de Dermatologie, a Conferinţelor anuale de dermatologie, a unor consfătuiri regionale şi simpozioane. A fost alături de colectivul de organizare a Conferinţei regionale de dermatologie „Zilele Gh. Năstase”, care s-a desfăşurat la Iaşi din 1996 în fiecare an, fiind preşedinte de onoare.

Profesorul Munteanu a avut o contribuţie importantă la organizarea Centenarului UMF şi a Centenarului Clinicii Dermatologice din Iaşi (1979 şi 1982). De asemenea, a fost organizatorul unui simpozion pentru a sărbătorirea a 100 ani de la naşterea Prof. Mironescu, apoi un alt simpozion cu ocazia aniversării a 100 ani de la naşterea profesorului Năstase, în colaborare cu Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă, Filiala Iaşi.

A primit mai multe distincţii, printre acestea aceea de cadru didactic de onoare al UMF Iaşi, membru de onoare al Societăţii Române

446

de Dermatologie, distincţii militare (Meritul Sanitar clasa a III-a şi a II-a, Crucea Regina Maria clasa a II-a şi Steaua României clasa a V-a, pentru activitatea desfăşurată pe front în cel de al II-lea război mondial, ca medic de batalion şi regiment), fiind veteran de război.

Date referitoare la activitatea profesorului Munteanu au apărut în 5 publicaţii ale Centrului Internaţional Biografic de la Cambridge.

A participat la diverse congrese şi alte reuniuni din străinătate.Profesorul Munteanu a fost un exigent coordonator de doctorat.S-a preocupat de dezvoltarea activităţii de asistenţă medicală în

clinică, numărul de paturi fiind mărit la 150, prin amenajarea mansardei, iar saloanele mari au fost compartimentate. S-a extins serviciul de radiologie, instalându-se un aparat de radiodiagnostic, s-a înfiinţat un serviciu de sterilizare modern.

Prof. Munteanu s-a preocupat de educaţia sanitară şi antiveneriană a populaţiei scriind broşuri şi foi volante. A fost preşedinte al subcomisiei de educaţie sanitară antiveneriană a Comisiei de specialitate a Ministerului Sănătăţii. A fost numit membru de onoare al SRD în 2001.

Profesorul Munteanu a avut şi preocupări literare, scriind sonete, epigrame, poeme, instantanee africane. Nu a publicat nimic din acestea, păstrându-le la dosar „aşa cum cineva ar dezlega pentru satisfacţia proprie cuvinte încrucişate, fără să le trimită nicăieri” (spunea autorul).

Profesorul Munteanu a fost un om deosebit, acţionând cu înţelepciune şi discernământ, conştiincios, modest, exigent cu sine însuşi şi colaboratorii, un bun creştin, un soţ, tată şi bunic de excepţie. A fost apropiat de cei suferinzi, făcând tot ce-i stătea în putinţă pentru a-i ajuta.

A iubit locurile natale, Iaşiul, rămânând ataşat de acest oraş, care, cum declara profesorul Munteanu într-un interviu, „te leagă sufleteşte, te transpune la fiecare pas, te inspiră în gândire şi acţiune şi-ţi umple sufletul de dragoste pentru om şi pentru frumos”.

Mulţi dintre noi ne-am format sub îndrumarea acestui mare profesor, care a fost prezent în clinică timp de peste 60 ani, de la începuturile carierei şi până înainte de a se stinge din viaţă.

Zenaida Petrescu

447

IOSIF NICULESCU1914 – 1985

Profesor de urologie

Prof. dr. Iosif Niculescu s-a născut în 1914 la Cernavodă. A fost absolvent al Facultăţii de Medicină din Iaşi - promoţia 1937, doctor în medicină şi chirurgie în 1939 cu lucrarea « Les erithrosomes et leur condition de production » (diploma fiind semnată de prof. I. Tănăsescu – rector şi prof. Gr.T. Popa – decan).

A fost succesiv extern (1934) şi intern (1936) prin concurs, aspirant bugetar (1936), preparator (1939) şi asistent suplinitor la Institutul de Anatomie, asistent (1942), şef de lucrări suplinitor

(1944) şi definitiv (1947) la Clinica Chirurgicală şi Urologică – ulterior Clinica a II-a Chirurgicală.

A fost conferenţiar de urologie la această clinică (1950), redevine prin desfiinţarea conferinţei, lector (şef de lucrări) între 1955-1962 când obţine, din nou, prin concurs titlul de conferenţiar pe care îl va deţine până la pensionare (1976).

Medic secundar provizoriu (1939) apoi prin concurs (1941), a lucrat în serviciul de primire al Spitalului “Sf. Spiridon”.

S-a format în şcoala profesorului O. Franche, fiind printre primii discipoli ai acestuia.

Ca medic primar chirurg (titlu echivalat în 1959) a lucrat în serviciul de consultaţii al Spitalului “Sf. Spiridon” (1946) şi respectiv Policlinica CFR Iaşi (1950). A urmat apoi un periplu în Dobrogea de baştină ca medic primar şi şef de secţie la spitalele din Megidia, ca medic primar la Cernavodă, în servicii destinate asistenţei medicale a celor care construiau canalul Dunăre-Marea Neagră (“drumul fără pulbere”).

Revine la Iaşi în Clinica a II-a Chirurgie între 1954-1960 fiind, prin rotaţie, desemnat şef de secţie.

A condus clinica a IV-a chirurgie între 1960-1973, când s-a retransferat la Spitalul Parhon. Între 1969-1973 a fost şeful ambelor servicii chirurgicale nehotărându-se pentru un regat de mijloc.

448

Activitatea sa chirurgicală a cuprins numeroase intervenţii de chirurgie generală, dar şi de urologie de vârf pentru epocă, profesorul I. Niculescu având o foarte bună reputaţie profesională. A efectuat cu succes intervenţii pentru boala ulceroasă şi complicaţiile acesteia, cu repuneri ale duodenului în circuitul digestiv, tumori intestinale şi glandele anexe ale tubului digestiv (practicând, se pare, prima dudodenopancretectomie cefalică în Iaşi), ca şi operaţii de mare complexitate pentru tuberculoză, litiază şi tumori ale aparatului urinar. Îndemânatic şi elegant, impresiona asistenţa prin soluţiile rapide şi eficace pe care le aplica în situaţiile dificile sau complicate.

S-a impus într-un colectiv nou şi heterogen în care s-a bazat în primul rând pe asistentul (ulterior şeful de lucrări) Nicolae Dănilă, împreună cu care a întemeiat nucleul didactic şi chirurgical de la spitalul feroviar. In echipa sa mai figurau medicul primar I. Beşchea şi, integraţi din policlinică, medicii specialişti ulterior primari I. Brănişteanu şi Gh. Popovici. Numeroşi studenţi, externi şi interni, ca şi medicii secundari în stagiu au rămas impresionaţi de disciplina şi curăţenia proverbială din mica clinică (30 paturi) improvizată într-un fost liceu-cămin al CFR.

Comunicările si publicaţiile însumeaza 188 titluri. Din cele 53 articole publicate, din care 15 ca prim autor, reţinem colaborările cu profesorii I. Tănăsescu, Gr.T Popa, A. Cosăcescu (patologie de război), E. Lucinescu şi majoritatea cu O. Franche, găzduite de Revista Medico-Chirurgicală Iaşi, Revista de Chirurgie, Revista română de urologie, dar şi în Journal d’Urologie (Paris-1960) – “Rare anomalie réno-ureterale”.

Tematica, de asemenea împărţită între chirurgie şi urologie, a cuprins observaţii clinice deosebite (chistul hidatic sau abcesul renal, complicaţiile digestive ale ascaridiozei şi un celebru caz de plagă penetrantă transfixiantă toracomediastinală), dar şi studii asupra volvulusului sigmoidian şi complicaţiilor bolii ulceroase. S-au adăugat publicaţii şi comunicări asupra rinichiului polichistic, cancerului de prostată şi terapiei tumorilor papilare pieloureterale. A susţinut conferinţe pe variate teme medicale la filialele USSM din Moldova: calculoza urinară, tuberculoza urogenitală sau anuria, dar şi cu subiecte specifice epocii: «Pavlovismul în chirurgie» sau “Contribuţiile şcolii sovietice (sic!) în chirurgia cardiovasculară”.

A condus lucrări de doctorat (diplome), între care cele ale d-nei doctor docent Georgeta Tărăbuţă (1947), prof. N. Mânecan (1948), doctor Gh. Balcu (1949), doctor Eliza Marinescu (1949).

Dotat cu inteligenţă şi calităţi profesionale deosebite a incomodat atât grupurile de nelipsiţii lachei medicali, cât şi autorităţile epocii prin

449

nonconformismul său proverbial, toate conducând la cabale îndreptate împotriva devenirii sale.

De înălţime medie şi cu o neglijenţă vestimentară căutată, impresiona printr-o calviţie de senator roman şi mai ales o privire vioaie căutătoare, graseind cu graţie, dar ironic, conştient de superioritatea sa intelectuală drapată într-o falsă umilinţă. Se putea spune că juca teatru pentru propriul său deliciu.

În activitatea didactică a susţinut cursurile de urologie pentru studenţii anului V, primite cu multă simpatie de către aceştia. Vorbea liber şi detaşat, expunerile didactice fiind atractive, documentate şi concise.

A fost o personalitate barocă situată la intersecţia între profesiune şi spirit ludic trăind sau fiind obligat să trăiască mai mult în spatele cortinei universitare, dar temut pentru agerimea minţii şi incisivitatea vorbelor sale.

Legenda sa s-a substituit activităţii chirurgicale şi didactice şi s-a pierdut discret şi îngrijit cu fidelitate de soţia sa dr. Maria Niculescu (fiica marelui prof. I. Tănăsescu) în 1985. În 1990 a fost propus şi i s-a acordat postmortem titlul de profesor universitar.

M.R. Diaconescu

450

NICOLAE NICULESCU1924 – 1985

Personalitate a chirurgiei şi ortopediei pediatrice

Născut în anul 1924, a lucrat cu Prof.Dr.Th.Economu, la început ca asistent al acestuia, apoi ca şef de lucrări, pentru ca în anul 1964, după trecerea profesorului Economu în nefiinţă, să devină şef al Clinicii de Chirurgie Infantilă şi Ortopedie de la Spitalul „Caritatea”.

A continuat tradiţia clinicii de a se ţine la curent cu noutăţile apărute în chirurgia şi ortopedia copilului, fiind la fel ca şi profesorul Economu un foarte bun ortoped. Manualitatea sa şi viteza de execuţie a actului chirurgical au rămas

proverbiale. A dezvoltat chirurgia toracică la copil efectuând lobectomii şi pneumonectomii pentru bronşiectazie, afecţiune frecventă în acea perioadă.

Teza sa de doctorat a avut drept subiect artrografia şoldului ca mijloc de investigaţie şi orientare terapeutică în luxaţia congenitală a şoldului la copil, subiect de mare actualitate în acea vreme.

A întocmit un număr de 40 lucrări ştiinţifice care au fost publicate în reviste de specialitate din ţară şi 68 lucrări comunicate la diferite manifestări ştiinţifice regionale şi naţionale.

A contribuit ca şi coautor la două cărţi, iar ca prim autor a întocmit un curs pentru studenţi în 2 volume publicat de către Litografia IMF Iaşi şi o carte referitoare la „Elemente de chirurgie infantilă” publicată în 1976 în Editura Junimea.

Calităţile sale de bun manager au fost puse în evidenţă în decursul celor 5 ani cât a funcţionat ca Director al noului Spital clinic de copii din Iaşi, începând din 1970.

A condus Clinica de Chirurgie Infantilă şi Ortopedie până în anul 1985 când s-a stins din viaţă în mod brutal în urma unei afecţiuni cardiace.

D. G. Goţia

451

TADEUSZ PIROZYNSKI1928 – 1999

Profesor de psihiatrie

Pentru profesorul dr. T. Pirozynski psihiatria a fost o medicină a sufletului slujită de vocaţia sa antropologic-culturală, o cale de protejare a libertăţii omului, o luptă cu etichetarea psihiatrică în care a adus geniul său tămăduitor în dezordinile gândirii şi afectivităţii.

A fost un observator cu spirit cartezian ascuţit, un specialist pentru care îndoiala rezonabilă a devenit o metodă euristică, un promotor al unei subiectivităţi orientată permanent către compasiune umană.

Dominând timpul său psihiatric a conferit specialităţii o matrice şi o armătură filozofico-umană şi ştiinţifică probată de activitatea sa ştiinţifică (fiecare congres anual a fost însoţit de publicaţii ample sub redacţia sa aşa cum sunt: Psihiatria azi, Ecosistemul relaţiei familiale şi asistenţa psihiatrică, Interferenţele psihiatrice, Asistenţa cazurilor cu risc comportamental patologic, Introducere în psihopatologia relaţională, Convergenţe interdisciplinare în psihiatrie, Psihopatologia conduitelor agresive etc). A elaborat, singur sau în colaborare, noi concepte în monografii precum: psihiatrie şi victimologie, psihopatologie relaţională, ataşamentul în protecţia sa comportamentală, epistemologia în psihopatologia relaţională etc.

A plecat dintre colaboratorii săi în plin elan creator de elaborare a unui „Tratat de psihiatrie” în cinci volume.

În activitatea didactică, elaborează manuale de psihiatrie clinică şi reintroduce spiritul publicitar în psihiatrie prin reînfiinţarea, din 1955, a Buletinul integrativ de psihiatrie.

Concepţia sa ştiinţifică se află, deasemeni, în cele 500 articole ştiinţifice publicate în ţară şi străinătate consacrată şi prin alegerea sa ca membru a cinci societăţi ştiinţifice internaţionale.

Oricât de greu ar fi de cuprins această activitate conceptuală în psihiatrie este de remarcat progresul firesc realizat în perioada cât timp a

452

slujit-o, impunându-se astfel ca un demn continuator al lui A. Brăescu, C.I. Parhon, L. Ballif şi P. Brânzei.

Studiind competent şi cu umanism destructurarea fiinţei psihice, a descifrat deviaţia ca un joc cu natura umană ce-i zădărniceşte esenţa, a fundamentat abaterile de la traiectoria axiologică a eu-lui, de la internaţionalitatea şi reprezentarea corectă a normelor interumane. Credinţa în puterea psihiatriei i-a dat aura unui adevărat maestru din care decurg dreptul ca propria sa unicitate.

Psihiatria i-a aparţinut total pentru că i-a dat sensul uman şi ştiinţific deplin. Perceperea empatică a naturii umane este astăzi, după dispariţia sa, o profesiune de credinţă cu valoare de transcendenţă ştiinţifică şi umană.

Spirit viu şi ascuţit, care cu greu te confirmă, rămâne pentru posteritate ca o meta-deschidere permanentă de măiestrie, caracter şi inteligenţă ce-i asigură transcendenţa operei, un moment luminos în asceza cunoaşterii psihiatrice şi mântuire prin conştiinţa de sine şi manifestarea ei prin creaţie. Metafizica sa drept credinţă în valorile psihiatriei rămâne ca o pildă a exemplarităţii uman-ştiinţifice printre noi.

V. Chiriţă

453

VALERIU RUGINĂ1926 – 2003

Distins profesor la Disciplina de Sănătate Publică (1967 – 1990)

S-a născut la 17 august 1926, în localitatea Hermeziu-Trifeşti, judeţul Iaşi, a absolvit liceul teoretic din Bârlad în 1945 şi Facultatea de Igienă a Institutului de Medicină şi Farmacie Iaşi, în anul 1951.

În ierarhia didactică, prof. dr. Valeriu Rugină a parcurs prin concurs toate etapele, fiind preparator la Catedra de Biostatistică si Demografie a Institutului de Medicină şi Farmacie Iaşi (1950 - 1955), asistent universitar, şef de lucrări, conferenţiar titular prin concurs la

Disciplina de Medicină Socială (1974), profesor universitar şi şef al Disciplinei de Sănătate Publică şi Management - Universitatea de Medicină şi Farmacie "Gr.T. Popa" Iaşi (1967 – 1990). În reţeaua sanitară a funcţionat ca medic specialist boli infecţioase (1959), medic specialist sănătate publică (1960), medic primar sănătate publică (1963), medic primar boli infecţioase (1965), medic primar gr. I - sănătate publică (1976). Din anul 1980 până în anul 1992, a condus cu deosebită competenţă Institutul de Sănătate Publică Iaşi. Sub conducerea domniei sale s-au pus bazele epidemiologiei de mediu şi s-au desfăşurat studii epidemiologice populaţionale de referinţă nu numai pentru zona Moldovei, ambele domenii completând şi continuând activităţi de tradiţie ale institutului.

Ca om de sănătate publică şi cadru didactic, prof. dr. Valeriu Rugină a desfăşurat o activitate ştiinţifică extrem de bogată, cuprinzând preocupări privind studiul unor probleme de igienă şi medicină socială, sănătate publică şi management sanitar, igiena mediului ambiant, igiena şcolară, statistică epidemiologică, epidemiologia bolilor netransmisibile, economie sanitară, conducerea serviciilor de sănătate, educaţie pentru sănătate, introducând metodologii moderne de prelucrare a datelor statistice pe care le-a împartăşit cu dăruire tuturor, colegi sau studenţi.

454

Pasiunea sa pentru cercetare, calităţile didactice deosebite, însoţite de grija permanentă pentru perfecţionare au stat la baza elaborarii unui număr impresionant de materiale didactice: ghid pentru lucrări practice de medicină socială ce se adresează studenţilor şi tinerilor specialişti de sănătate publică, curs de medicină socială, elaborarea de tehnici de examinare a studenţilor, realizată cu ajutorul unui chestionar cu 150 întrebări cu răspunsuri multiple, metoda obiectivă şi unitară de apreciere a cunoştinţelor studenţilor.

Prof. dr. Valeriu Rugină s-a impus în mod decisiv ca o personalitate complexă în domeniul sănătăţii publice şi managementului sanitar, atât ca dascăl în cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie Iaşi, cât şi ca director al Direcţiei Sanitare şi a Institutului de Sănătate Publică Iaşi. A participat cu referate şi comunicări la numeroase congrese şi manifestări ştiinţifice internaţionale. Ca o recunoaştere a valorii sale incontestabile a fost membru al numeroase societăţi ştiinţifice medicale.

În anul 1990 a devenit membru al Academiei de Ştiinte Medicale. Probitatea sa ştiinţifică, uriaşa putere de muncă dublată de capacitatea de a sintetiza, organiza şi aprofunda datele 1-au ajutat să desfăşoare o serie de activităţi administrative legate de funcţionarea diferitelor foruri şi organizaţii ştiinţifice. Astfel, a fost secretar al Secţiei de Igienă a S.S.M. Iaşi (1953-1965), membru în colegiul Editurii Medicale Bucureşti (1964 - 1966), vicepreşedinte al Societăţii de Medici şi Naturalişti Iaşi (1968-1974), membru în Comitetul Secţiei de Igienă a filialei U.S.S.M.Iaşi (1968-1975), membru în colectivul de redacţie a Revistei Medico-Chirurgicale Iaşi (1968-1975), membru în Colegiul Ministerului Sănătăţii (1967-1973), preşedintele Comisiei Judeţene de Cruce Roşie (1967-1972), membru în Comisia judeţeană de sistematizare a localităţilor rurale şi urbane (1970-1975), membru în comisia de specialişti a Ministerului Sănătăţii pentru prognoză, organizare şi evaluare (1970-1974). A participat ca expert privind problemele majore de sănătate pe teritoriul Moldovei, fiind coordonator al activităţii de promovare a sănătăţii şi educaţiei pentru sănătate pentru cele opt judeţe ale Moldovei, precum şi în diverse comisii pentru examene şi concursuri în domeniul medicinei preventive.

Disponibilităţile sale creatoare i-au permis să se implice într-o activitate vastă de cercetare ştiinţifică, didactică şi social-culturală, calităţile sale fiindu-i recunoscute şi apreciate. A condus realizarea a numeroase teze de doctorat, cu o mare varietate tematică.

S-a stins din viaţă la Iaşi la 14 ianuarie 2003.

Georgeta Zanoschi

455

GHEORGHE TELEMAN1922 – 1992

Şeful Clinicii a III-a Obstetrică-Ginecologie

Profesorul Gheorghe Teleman s-a născut la data de 22 aprilie 1922 în oraşul Paşcani, judeţul Iaşi.

A urmat şcoala primară în oraşul natal, ulterior studiile secundare la Fălticeni, în cadrul reputatului Liceu „Nicu Gane” (1929 – 1941).

După obţinerea bacalaureatului se înscrie la Facultatea de Medicină din Iaşi pe care a absolvit-o în anul 1947. Încă din timpul facultăţii s-a remarcat prin seriozitate şi bună pregătire profesională, fapt ce l-a determinat pe profesorul

Alexandru Ţupa, şeful Catedrei de Histologie, să-l încadreze din anul IV de studii, ca preparator la aceasta catedră.

La terminarea studiilor universitare (1947), este promovat asistent universitar. Dornic să-şi completeze pregătirea profesională Gheorghe Teleman, participă şi la activitatea Clinicii I Chirurgie, condusă de Vl. Buţureanu, integrându-se în întreaga activitate a clinicii.

Ulterior cunoştinţele sale de chirurgie generală şi de histologie l-au ajutat în mod deosebit în practicarea specialităţii de Obstetrică Ginecologie, specialitate căreia i s-a dedicat în totalitate. Astfel, în 1949 este numit asistent la Clinica II Obstetrică Ginecologie, şef de lucrări în anul 1966 la Clinica I Obstetrică Ginecologie, iar din anul 1974 Conferenţiar universitar şi ulterior Profesor la Clinica a III-a Obstetrică Ginecologie „Elena Doamna” Iaşi pe care a înfiinţat-o şi a condus-o aproape două decenii.

Titlul de Doctor în Ştiinţe Medicale l-a obţinut în anul 1951, după susţinerea tezei având ca subiect „Diagnosticul cancerului uterin prin metoda citologică”. Calitatea de doctor Docent i s-a atribuit în anul 1972.

Profesorul Gheorghe Teleman a demonstrat o vocaţie deosebită în pregătirea a numeroase generaţii de medici şi studenţi. A avut certe calităţi de „FORMATOR”, colectivul său din clinica pe care a condus-o beneficiind din plin de această însuşire.

456

Activitatea ştiinţifică s-a concretizat în cele peste 100 de lucrări ştiinţifice, prin editarea unui curs de obstetrică ginecologie pentru studenţi în anul 1984, a două monografii: „Abdomenul acut chirurgical în obstetrică şi ginecologie” şi „Implicaţii urologice în obstetrică şi ginecologie” ambele apărute în Editura Junimea Iaşi. A colaborat fructuos la revistele „Obstetrică şi Ginecologie”, Bucureşti, Revista Medico-Chirurgicală Iaşi.

Pentru activitate didactică deosebită a primit în anul 1965 Diploma de onoare a Facultăţii de Medicină Iaşi. Uniunea Societăţii de Ştiinţe Medicale din România l-a ales în conducerea acesteia din anul 1978.

Un accident vascular grav întrerupe, în 1992, viaţa profesorului Dr. Docent Gheorghe Teleman. Se odihneşte în veci în Cimitirul „Eternitatea” Iaşi.

În semn de dragoste şi preţuire colectivul Clinicii a III-a Obstetrică Ginecologie „Elena Doamna” Iaşi, i-a dedicat o placă omagială care a fost fixată la intrarea în Pavilionul I al unităţii, iar Amfiteatrul clinicii a primit numele de „Prof. Dr. Gh. Teleman”.

E. Gheorghiţă, Florentina Pricop

457

LEONID TEODORESCU1918 – 1992

Figură proeminentă a şcolii ieşene de otorinolaringologie

Născut la 3 septembrie 1918, a urmat Facultatea de Medicină din Iaşi pe care a absolvit-o în anul 1944.A urcat treaptă cu treaptă în ierarhia didactică, din anul 1974 fiind numit profesor la Disciplina de O.R.L., Clinica II O.R.L.; a fost prezent în viaţa universitară aproape 40 de ani, timp în care a depus o activitate deosebită atât pe tărâm didactic şi ştiinţific, cât şi pe tărâm profesional de specialitate .Până în anul 1960 a lucrat ca asistent şi apoi ca şef de lucrări la clinica O.R.L. a

Spitalului „Sf. Spiridon”, fiind colaborator al prof.dr. Nicolae Costinescu, iar din anul 1960, când s-a înfiinţat Spitalul Reg. C.F.R. Iaşi, ca şef al secţiei O.R.L.. Prin tenacitatea care îl caracteriza a reuşit să extindă treptat secţia O.R.L. de la 15 paturi la 60 paturi ridicând-o la statut de clinică, în acest mod luând fiinţa cea de-a II-a Clinică de O.R.L. Iaşi contribuind astfel la consolidarea şcolii de otorinolaringologie din Moldova.

În perioada celor peste 25 ani cât a condus clinica a reuşit să formeze un corp medical de înaltă ţinută profesională care a acordat asistenţă medicală de specialitate la nivel ridicat nu numai personalului aferent ministerului transporturilor, ci şi multor bolnavi din Moldova sau din colţurile cele mai îndepărtate ale ţării. A efectuat aproape toată gama de intervenţii chirurgicale de specialitate, unele de o deosebită dificultate, fiind pasionat în primul rând de microchirurgia otică.

În îndelungata sa activitate didactică a reuşit să insufle multor generaţii de studenţi sau medici veniţi la specializare rigurozitatea în acumularea noţiunilor de bază ale specialităţii de otorinolaringologie.

Fiind recunoscut ca o personalitate a specialităţii de otorinolaringologie, a fost numit membru în Consiliul Medical al Ministerului Transporturilor şi membru în Comitetul Medical al C.A.E.R. pentru Transporturi.

458

O parte consistentă a activităţii prof. Leonid Teodorescu a constituit-o cea adresată cercetării ştiinţifice, elaborând peste 200 lucrări, dintre care multe publicate în Anglia, Franţa, Germania, Elveţia, Japonia, S.U.A., Italia, Belgia, Polonia, fiind autor sau coautor la 7 manuale adresate medicilor specialişti sau studenţilor şi coautor la 5 invenţii.

A fost preşedinte al Secţiei de O.R.L. a Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi în perioada 1974-1988, membru în Comitetul Uniunii Medicale Balcanice, vicepreşedinte al Comitetului de redacţie al Revistei de otorinolaringologie din România. Este înregistrat în „Book of Honor” a Institutului Biografic American, în volumul „Personalităţi ştiinţifice din antichitate până în prezent” publicat la Cambridge.

Prin toată activitatea didactică, ştiinţifică la patul bolnavului desfăşurată pe parcursul a peste 4 decenii, prof. Leonid Teodorescu rămâne un exemplu de cadru didactic, om de ştiinţă şi medic demn de urmat, pentru ca şcoala de medicină din Iaşi să fie cât mai mult recunoscută pe plan internaţional.

Costinescu V.

459

IOAN TRIANDAF 1926 – 1991

Profesor de medicină internă

Prof. Dr. Ioan Triandaf se numără printre oamenii de seamă care şi-au închinat energia şi talentul lor învăţământului şi medicinii ieşene. Personalitate complexă, cu preocupări multilaterale, a avut, pe lângă calităţile dascălului, clinicianului şi cercetătorului, o vastă şi aleasă cultură umanistă. Legat de Iaşi prin familie, studii, activitate didactică şi medicală, Ioan Triandaf s-a înscris ca una din figurile de seamă ale oraşului nostru.

S-a născut la 28 mai 1926, în Iaşi, într-o familie de intelectuali: tatăl său, Alexandru Triandaf, reputat matematician şi profesor universitar, mama medic oftalmolog. Unic copil, a fost crescut cu multă dragoste dar şi cu aleasă grijă pentru educatia sa, a făcut sport, a cântat la pian, a citit marea literatură a lumii.

Absolvent al Liceului Naţional (1944) şi al Facultăţii de Medicină (1950), a parcurs întreaga ierarhie didactică şi medicală la Iaşi, formându-se la şcoala unor mari profesori, printre care menţionăm: Ion Enescu, Gh. Bădărău, Gh. Tudoranu şi alţii. Preparator la Laboratorul de Fiziologie şi Fizică medicală (1948), devine apoi preparator la Clinica I Medicală (1950), asistent la Clinica a IV-a Medicală (1951), şef de laborator (1952), asistent (1954), medic primar (1962) şi şef de lucrări (1962) la Clinica a III-a Medicală.

In 1966 a obţinut titlul de doctor în ştiinţe medicale, cu teza: „Studiul factorilor hemodinamici pulmonari în emfizemul cronic ideopatic”, iar din 1969 până în 1975 a funcţionat ca şi conferenţiar la Clinica a III-a Medicală, clinică cu profil cardiologic. În această perioadă este iniţiatorul şi primul profesor care a predat un curs de urgenţe în medicina internă, curs cerut şi foarte audiat de studenţi. Acestă apreciere era corolarul firesc al vastei experienţe de clinician a profesoruluui Triandaf, a spiritului său sintetic şi, nu în ultimul rândl, a carismei deosebite.

460

Din 1975 s-a transferat ca profesor la Clinica a II-a Medicală de la Spitalul “Sf.Spiridon”, unde a funcţionat până la pensionare, în 1988.

Într-o carieră didactică şi medicală de patru decenii, aproape 30 de ani i-a dedicat Clinicii a III-a Medicale şi peste 10 ani Clinicii a II-a Medicale din Iaşi. In anul 1975 obţine gradul de doctor docent.

Pedagog talentat, care a format numeroase generaţii de specialişti, prof.dr.doc. Ioan Triandaf a manifestat, ca distins medic, un desăvârşit respect şi înţelegere faţă de omul aflat în suferinţă.

Paralel cu munca depusă la catedră şi la patul bolnavului, a desfăşurat o valoroasă activitate ştiinţifică, materializată în peste 200 lucrări originale în domenii variate ale medicinii interne, cardiologia şi bolile digestive având prioritate în preocupările sale.

In cadrul Clinicii a III-a Medicale, profilată, mai ales, pe boli cardiovasculare, prof.dr.doc. Ioan Triandaf a întreprins cercetări aprofundate în: bronhopneumonia cronică obstructivă şi cordul pulmonar cronic, timpii sistolici, volumul inimii determinat radiologic, hipertensiunea arterială esenţială şi aterosclerotică, cardiopatia ischemică cronică dureroasă, insuficienţa cardiacă latentă.

Din 1975, la Clinica a II-a Medicală unde i-a succedat profesorului dr. C. Strat, a apreciat şi susţinut profilul de gastroenterologie al clinicii şi a realizat cercetări privind patologia digestivă (ulcer gastric şi duodenal, malabsorbţie, explorarea şi patologia pancreatică, rectocolite ulcero- hemoragice şi studiu asupra bolii Crohn, hepatopatiile cronice, probleme de diabet şi nutriţie, probleme de implicaţii psihosomatice în medicina internă şi în domeniul nevrozelor). A efectuat de asemenea, cercetări hematologice şi de farmacologie clinică.

Este printre primii profesori care au înţeles importanţa studiilor populaţionale şi a celor pe bază de contract şi şi-a antrenat colaboratorii în studii privind hipertensiunea arterială şi alţi factori de risc cardio-vascalari în relaţie cu stressul în comunităţi industriale şi rurale, majoritatea in contract cu Academia de Stiinte Medicale.

A colaborat la realizarea monografiilor: „Relaţiile interdisciplinare ale psihiatriei” (1975), „Alcoolismul, implicaţii bio-psiho-sociale” (1976) şi „Aspecte actuale de clinică şi terapeutică farmacologică” (1982). Scrierile sale, datorită valorii ştiinţifice, au fost publicate în reviste de specialitate din ţară şi străinătate.

În mod deosebit menţionăm publicarea de către prof.dr.doc. Ioan Triandaf a unor lucrări care sintetizează cercetări îndelungate, cu metodologii moderne în domeniul bolilor cardiovasculare apărute în „Archives des maladies du coeur” din Paris.

461

A participat la numeroase reuniuni ştiinţifice naţionale şi internaţionale, la care a prezentat rapoarte şi comunicări dintre care menţionăm: Congresul Internaţional de Igienă şi Medicină Preventivă (Roma 1968), Congresul European de Cardiologie (Madrid, 1972), Congresul de Medicină Legală (Edinburg, 1972), Congresul Mondial de Gastroenterologie (Madrid, 1978), Congresul Mondial de Endoscopie Digestivă (Madrid, 1978), Congresul Internaţional de Gastroenterologie (Hamburg, 1980) etc.

Datorită prestigiului său ştiinţific, a fost ales membru al Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi, al Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă, al Societăţii Uniunii Balcanice, al Societăţii de limbă franceză pentru studiul diabetului şi bolilor metabolice şi altele.

A îndeplinit funcţiile de decan al Facultăţii de Medicină (1976-1981) şi prodecan al Institutului de Medicină şi Farmacie Iaşi (1981-1983).

A avut parte de susţinerea unei familii minunate: soţia Natalia Triandaf, medic internist renumit, cele două fiice Ioana (matematician) şi Irina (medic) şi cei doi nepoţi. Realizările deosebite ale fiicelor au fost totdeauna cea mai mare bucurie a sa şi prinos al iubirii şi grijii responsabile cu care le-a educat.

Eminent dascăl şi om de ştiinţă, slujitor de prestigiu al învăţământului medical ieşean, prof. dr. doc. Ioan Triandaf a trecut în nefiinţă la 29 iulie 1991, după o lungă şi grea suferinţă, şi a fost înmormântat la cimitirul „Eternitatea” din Iaşi.

Mariana Graur

462

GHEORGHE ZAMFIR1914 – 2004

Personalitate marcantă a şcolii medicale ieşene

Născut pe 4 septembrie 1914, la Târgu Ocna, judeţul Bacău, a absolvit Liceul de băieţi din Roman în anul 1933 şi Facultatea de Medicină a Institutului de Medicină şi Farmacie Iaşi în anul 1940.

Şi-a început activitatea profesională ca medic intern la Spitalul Izolarea Iaşi (1939-1940), medic secundar la Spitalul Bacău, medic şef al judeţului Fălciu (1948-1949), director al Policlinicii Huşi (1949-1950). Activitatea în cadrul Institutului de Igienă Iaşi a debutat în anul 1950, ca medic şef laborator (1950-1952), medic şef de

secţie (1952-1956). Ulterior, a fost numit director adjunct al Institutului de Igienă Iaşi (1956-1957), iar în anul 1958 medic inspector la Secţia Sanitară a Regiunii Iaşi şi ulterior director al Institutului de Igienă Iaşi, funcţie pe care a îndeplinit-o între anii 1963-1969 şi 1975-1980.

Începând din anul 1954 şi-a început activitatea de cadru didactic la I.M.F. Iaşi, parcurgând prin concurs toate etapele: lector la Catedra de Igienă a I.M.F. Iaşi (1954-1960), conferenţiar (1960-1966), profesor universitar şi şef al Disciplinei de Igienă (1966-1984).

Un aspect deosebit al activităţii prof. dr. Gheorghe Zamfir a fost participarea în cadrul Ministerului Sănătăţii la misiunea sanitară română din R. D. Vietnam (1959-1960), unde a desfăşurat o activitate de combatere a malariei, a lucrat în cadrul leprozeriei Kin-Lap şi de asemenea a participat la prevenirea şi tratarea bolilor parazitare. A făcut parte din diverse delegaţii ministeriale printre care şi în S.U.A.

Din 1967 a devenit membru al Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţe din R.S.R., membru al Colegiului de redacţie al Revistei „Igiena”, iar din 1968 preşedinte al Filialei USSM Iaşi Secţia Igienă; în anul 1967 a obţinut titlul de doctor docent.

Prof. dr. doc. Gheorghe Zamfir a continuat în mod meritoriu tradiţia jalonată de către întemeietorii igienei din Iaşi: Acad. M. Ciucă, prof. dr. N. Slătineanu, prof. dr. Ion Bălteanu, prof. dr. Ion Alexa, prof.

463

dr. J. Niţulescu. Alături de toţi aceşti venerabili profesori, întemeietori şi conducători ai Şcolii de Igienă şi Medicină Preventivă, cu laboratoarele ei de profil de Microbiologie, Virusologie şi Parazitologie, prof.dr.doc. Gheorghe Zamfir a imprimat de-a lungul timpului cercetătorilor din aceste domenii exigenţă, acurateţe, obiectivitate, şi nu în ultimul rând, pasiune în cercetarea ştiinţifică.

Sub directa sa îndrumare, activitatea de cercetare ştiinţifică desfăşurată de laboratoarele Catedrei şi ale Institutului de Igienă (Comunală, Alimentaţie, Muncă, Epidemiologie, Laboratorul de Radiaţii, Igienă Şcolară, Igienă Socială), s-a intensificat şi diversificat, abordând variate teme, legate de problemele pe care le-a ridicat punerea în funcţiune a marilor întreprinderi şi combinate industriale ale Moldovei dintre care cităm:

- poluarea mediului cu reziduuri petroliere rezultate de la Zemeş-Moineşti şi rafinăriile Dărmăneşti şi Oneşti–Borzeşti şi, în particular, poluarea cu petrol a apelor de pe teritoriul Moldovei;- poluarea mediului cu pesticide fabricate la Combinatul Chimic Oneşti – Borzeşti;- poluarea mediului cu fertilizante, prezenţa lor în sol, sursele de apă, alimente, morbiditatea declanşată etc.;- poluarea radioactivă a mediului, studiată în cadrul Laboratorului de radiaţii al Institutului;- poluarea biologică a mediului cu germeni, virusuri, paraziţi vegetali şi animali, studiată în laboratoarele de Epidemiologie, Microbiologie, Virusologie şi Parazitologie;- epidemiile de febră tifoidă, dizenterie, hepatită, febră Q ş.a. cercetate în laboratoarele de profil ale Secţiei de Epidemiologie din Institutul de Igienă şi Catedra de Epidemiologie.

Numeroasele consfătuiri organizate de Catedră şi de Institutul de Igienă sub îndrumarea Domniei Sale, publicaţiile în diverse reviste de specialitate din ţară şi străinătate, au contribuit la creşterea prestigiului Şcolii de Igienă de la Iaşi. Activitatea de cercetare şi valorificarea ei pe plan ştiinţific, social şi practic, în beneficiul sănătăţii publice a fost bogată şi diversă, ceea ce a făcut ca prof.dr.doc. Gheorghe Zamfir să aibă o contribuţie deosebită în dezvoltarea Medicinii Preventive din România.

Ca o recunoaştere a valorii sale incontestabile a fost ales membru al numeroase societăţi ştiinţifice medicale, în anul 1990 devenind Membru Emerit al Academiei de Ştiinţe Medicale.

Toate aceste activităţi de cercetare ştiinţifică, ca şi de aplicare a rezultatelor cercetării în beneficiul sănătăţii populaţiei, au făcut ca Şcoala

464

de Igienă ieşeană să-şi menţină valoarea ei de promotor ştiinţific, aşa cum a fost direcţionată de înaintaşi.

Pasiunea Domniei sale pentru cercetare, calităţile didactice deosebite, însoţite de grija permanentă pentru perfecţionare, au stat la baza elaborării unui număr impresionant de materiale didactice printre care aş aminti „Ghidul pentru lucrări practice de Igienă” adresate studenţilor şi tinerilor specialişti în igienă şi „Tratatul de Igienă” (1986) volumele I, II, III, care a fost elaborat împreună cu cele mai mari personalităţi din domeniu.

Probitatea sa ştiinţifică, uriaşa putere de muncă dublată de o capacitate remarcabilă de a sintetiza şi sistematiza datele, ca şi puterea sa organizatorică deosebită, l-au ajutat să desfăşoare o serie de activităţi administrative legate de funcţionarea diferitelor foruri şi organizaţii ştiinţifice. A participat ca expert privind problemele majore de sănătate pe teritoriul Moldovei, fiind coordonator al activităţii de promovare a sănătăţii şi educaţiei pentru sănătate în cele 8 judeţe ale Moldovei.

Numeroase generaţii de studenţi şi specialişti în domeniul Medicinii Preventive au beneficiat de sprijinul şi îndrumarea prestigioasă a prof. dr.doc. Gheorghe Zamfir. A condus realizarea a numeroase teze de doctorat, care au abordat o mare varietate tematică.

Personalitate de prestigiu, de o mobilitate intelectuală uimitoare, a scris monografia “Viaţa unui medic nonagenar” ce cuprinde aspecte deosebite din viaţa şi activitatea Domniei sale, redând totodată într-un mod foarte pitoresc atmosfera din perioada respectivă.

Viorica Gavăt

465

BIBLIOGRAFIE

1. * * * : Anuarul Academiei

2. * * * : Anuarul Universităţii

3. * * * : Revista Medico-Chirurgicală 1945 – 2004

4. * * * : Centenar I.M.F. Iaşi, Litografia I.M.F. Iaşi, 1979

5. Angelescu N., Târcoveanu E.: Istoricul chirurgiei româneşti în Tratat de patologie chirurgicală, vol. I., Ed. Medicală, Bucureşti 2001, 29-39

6. Ionescu Cristina: Indexul bibliografic al Revistei Medico-Chirurgicale 1887 – 1944, Rev Clinica, 1(6): 2001

7. Maftei I., Timofte I.: Personalităţi ieşene, vol. I – IX, Ed. Întrepinderii Poligrafice Iaşi, 1972

8. Marinescu Gh. C.: Un secol de învăţământ medical superior la Iaşi, vol. II, Litografia I.M.F. Iaşi, 1979

9. Romanescu C.: Un secol de învăţământ medical superior la Iaşi, vol. I, Litografia I.M.F. Iaşi, 1979

10. Romanescu C.: Facultatea de Medicină din Iaşi, 1879 - 1948, Litografia I.M.F. Iaşi, 1969

11. Romanescu C.: Institutul de Medicină şi Farmacie din Iaşi, 1879 – 1969, Litografia I.M.F. Iaşi, 1969

12. Sârbu V.: Pagini din istoria chirurgiei româneşti, Ed. Academiei Române, Bucureşti 2002

13. Setlacec D.: Medicina românească – medicină europeană, vol. I, Ed. Medicală Bucureşti 1995

14. Setlacec D.: Medicina românească – medicină europeană, vol. II, Ed. Humanitas Bucureşti 1998

15. Stavri Gr., Mariciuc P.: Anuar centenar I.M.F. Iaşi, 1879 – 1979, Litografia I.M.F. Iaşi, 1979

16. Târcoveanu E, Chiriac I., Liţu M., Epure Oana: Epitropia Sf. Spiridon Iaşi, Ed. Danaster Iaşi, 2000

17. Timofte I.: Personalităţi ieşene, vol. X, Ed. Pim Iaşi, 2004;

467

INDEX DE AUTORI

AAgoroaei Luminiţa, 106Aldea H., 142, 240Aldea Marie-Jeanne, 186, 210Alexa Lucia, 208BBogdănici Camelia, 345Braha Steliana Lucia, 320Buiuc S., 147Burlui V., 391Butnaru Elena, 106CCaraman C., 217Chiriac Rodica, 88Chiriţă V., 190, 191, 264, 453Colev Luca Veronica, 238Cosovanu A., 213, 214, 267Costachescu G., 438Costinescu V., 151, 294, 459Cotea Valeriu D., 103, 216, 220Covic M., 362Cuciureanu Rodica, 75, 108DDatcu M.D., 51, 60, 70, 85, 145,

230, 255Dănilă Gheorghe, 252, 279Diaconescu. M.R., 348, 450Dobrescu Gioconda, 149, 305,

359, 422Dorneanu V., 303Dragomir Cr., 201Dragomir Cristiana, 381FForna Norina, 391Fotea V., 152, 204Frâncu Lucia Doina, 393

gGavăt Viorica, 208, 285, 338,

465Gheorghiţă E., 457Gheorghiţă Nastasia, 369Ghibîrsină Claudia, 413Ghiuru Rodica, 398Gogălniceanu D., 119, 379Goţia D., 121, 451Graur Mariana, 462Grosu Daniela, 137hHăulică I., 74, 322Hînganu M., 157Hriscu Anişoara, 443iIancu D.T., 63Iancu Roxana, 63Ionescu A., 316, 331Ivan A., 176lLiţu M., 25, 28, 31, 34, 39, 45,

49, 65, 108, 326, 335, 343, 387

Luca Mariana, 58, 312, 416Luca V., 124mMândreci I., 96Melinte C., 67Miftode Maria, 217, 385Mihalache Şt., 431Mihăescu Tr., 182, 273, 428Mogoş Voichiţa, 93Mungiu Ostin C., 246nNeamţu B., 395

469

Negru D., 152, 204Novac C., 171, 296, 411, 440oOnofriescu M., 418pPanaite Şt., 371Pandele G., 436Pavelescu M., 443Petrescu Zenaida, 110, 228, 289,

307, 403, 447Petrovanu I., 19Popovici Iuliana, 320Pricop Florentina, 457Proca Maria, 106rRomanescu C., 37, 112, 131,

159, 178, 257Rusu Georgeta, 129, 252, 279Rusu Valeriu, 374sSârbu V., 47Scripcaru Gh., 51, 90Siniţchi Georgeta, 377Stan Maria, 303Stanciu C., 341Stoian M., 400

Strat V., 198Sultana Maria, 420şŞtefanache Alina, 217, 385Ştefanache Felicia, 98, 322Ştefănescu Eugenia, 100, 300,

364tTansanu I., 125, 127, 139, 232,

275Târcoveanu E., 9, 37, 47, 51, 54,

72, 74, 81, 90, 137, 174, 198, 223, 287, 389, 405

Timofte I., 269, 433uUngureanu E.Viorica, 355vVarlam H., 313Vasilescu Maria, 424Vâţă Alla, 124, 176Velişcu - Tighici I., 226zZanoschi Georgeta, 328, 409,

455Zbranca E., 93, 244

470

ctitorii prestigiului : 125 de ani de învăţământ medical superior la iaşi / eugen târcoveanu...

Documents