curs 02 - curelaru - metode de cercetare

42

Metode ºi tehnicide cercetare în psihologia socialã

Mihai Curelaru

Scopul redactãrii acestui capitol este acela de a familiariza cititorul cu câtevaelemente ale cercetãrii ºtiinþifice � desigur, într-o formã introductivã, generalã. Întrucâtpe parcursul manualului sunt numeroase referiri la termeni specifici cercetãrii, amurmãrit în primul rând definirea ºi clarificarea celor mai cunoscuþi dintre ei. Amfurnizat apoi câteva clasificãri, mai frecvent utilizate în manuale, precum ºi exemplecare sã faciliteze înþelegerea sau sã facã lectura mai atractivã.

În ansamblu, materialul este organizat pe patru secþiuni. În prima dintre ele s-aîncercat, într-o manierã sumarã, surprinderea relaþiilor complexe dintre teorii, ipotezeºi metode. A doua secþiune a fost dedicatã anchetei ºi s-au dezvoltat cele douã tehniciale acesteia, chestionarea ºi intervievarea subiecþilor. Prezentarea experimentului,variabile ºi planuri experimentale, ocupã cea de-a treia parte a capitolului. Amconsiderat potrivit ca în încheiere sã prezentãm câteva noþiuni privind etica cercetãrii.Am dorit, de asemenea, ca atât modul de prezentare, cât ºi conþinutul sã nu fie strictlegate de psihologia socialã, ci sã aibã un caracter cât mai general, interdisciplinar.

Agresivitatea ºi expunerea la violenþã

Cercetarea ºtiinþificã din domeniul psihologiei sociale are ca scopuri principaleobservarea ºi explicarea comportamentelor individuale ºi colective. Practic, un psi-holog social se întreabã de ce o persoanã reacþioneazã într-un mod ºi nu în altul atuncicând este în contact cu o altã persoanã, cu o situaþie sau un fenomen social; caresunt factorii care influenþeazã acþiunile umane; cum se formeazã ºi se comportãgrupurile etc.

În rândurile urmãtoare se va descrie, în linii mari, o asemenea cercetare careîncearcã se rãspundã la întrebarea: contactul oamenilor cu evenimentele agresiveconduce la creºterea agresivitãþii lor � cu alte cuvinte, violenþa frecvent întâlnitã înmass-media are vreo influenþã asupra publicului? În 1967, Berkowitz ºi Geen aurealizat un experiment în scopul verificãrii acestei ipoteze. Participanþii la cercetare au

PREFA}|

43

fost 90 de studenþi de sex masculin de la Universitatea Wisconsin cãrora li s-a spus cãtema era rezolvarea de probleme în condiþii de stres, iar stresul va fi provocat prinaplicarea de ºocuri electrice slabe, în funcþie de natura soluþiei oferite (1 ºoc pentrusoluþia bunã ºi 10 ºocuri pentru cea greºitã). Printr-un chestionar aplicat la început, secolectau date cu privire la opiniile subiecþilor faþã de agresivitate. Aceste rãspunsurivor fi comparate cu cele obþinute la un chestionar final, aplicat dupã derulareaexperimentului.

Unii participanþi la experiment erau introduºi într-o camerã unde li se dãdeaproblema spre rezolvare (aceºtia erau de fapt complici ai experimentatorilor). Colegiicare trebuiau sã aplice ºocurile (subiecþii experimentului) aºteptau pe rând într-ocamerã alãturatã. Acestora din urmã li se prezentau scene din filme. La o treime dintreei li s-au prezentat scene din filme în care agresivitatea apãrea ca justificatã, la a douatreime agresivitatea apãrea ca fiind mai puþin justificatã, în timp ce în a treia nu existanici un fel de agresivitate. Dupã vizionarea scenelor, complicele intra ºi subiectulevalua soluþia sa prin aplicarea de ºocuri electrice. Cercetãtorii au fost interesaþi sãvadã cât de mult a alterat opiniile subiecþilor vizionarea scenelor ºi ºi-au bazat analizape prelucrarea numãrului de ºocuri aplicate ºi pe rãspunsurile date la cel de-al doileachestionar. Rezultatele au arãtat clar nu numai cã opiniile subiecþilor au fost modificate,ci chiar comportamentul lor a suferit schimbãri în sensul creºterii agresivitãþii (au aplicatmai multe ºocuri). Astfel, s-a arãtat cã expunerea la violenþã conduce la practicareaviolenþei, iar opiniile cu privire la acest subiect pot fi uºor convertite în acþiuni.

(Sursa: Baker, T.L., Doing Social Research, McGraw Hill, 1999)

1. Teorii, ipoteze ºi metode

A observa ºi a înþelege ce se petrece în lumea înconjurãtoare este o tendinþã umanãînnãscutã ºi un act de supravieþuire. Se vorbeºte, în acest caz, de cunoaºtereacomunã, accesibilã tuturor, care nu necesitã o pregãtire specialã sau instrumentepotrivite unui scop anume. Pe de altã parte, se poate identifica o cunoaºtere ºtiinþificã,acþiune deliberatã supusã unor reguli precise ºi soldatã cu finalitãþi clare. Cercetareapsihologicã este un proces de cunoaºtere ºtiinþificã ce-ºi propune observarea ºimãsurarea comportamentelor umane în scopul descrierii, explicãrii ºi predicþiei lor.Verificarea ºi validarea sunt cuvintele-cheie ale acestei activitãþi umane.

ªtiinþã ºi pseudoºtiinþã

Eticheta �pseudoºtiinþã� a fost aplicatã mai multor tentative ale cunoaºterii asociatepsihologiei care pãstreazã aparenþa unei ºtiinþe: parapsihologia (de exemplu, telepatia,psihokinezia), astrologia, chiromanþia etc. �Descoperirile� promovate de acestea nuau putut fi supuse unor verificãri riguroase sau, dacã au fost supuse, au eºuat ºideseori au fost implicate în obþinerea unor profituri prin înºelarea naivilor.

METODE ªI TEHNICI DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIA SOCIALÃ

44

Una dintre cele mai cunoscute �psedopsihologii� a fost frenologia, cu o maredezvoltare la începutul secolului al XIX-lea. Frenologii au susþinut cã pot evaluapersonalitatea interpretând conformaþia craniului, adicã þinând seamã de umflãturile ºidepresiunile sale. Teoria se bazeazã pe teza conform cãreia trãsãturile de personalitatesunt localizate în zone specifice ale creierului ºi dezvoltarea sau nedezvoltarea lordeterminã conformaþia cranianã. În epocã s-au editat hãrþi frenologice ºi s-a pretinsposibilitatea predicþiei evoluþiei personalitãþii. Toate aceste lucrãri au fost catalogateca nefondate ºtiinþific, deoarece cercetarea ulterioarã a arãtat cã nu existã nici ocorespondenþã între relieful cerebral ºi cel cranian, ca ºi între ariile corticale ºitrãsãturile de personalitate.

(Sursa: Myers, A.; Hensen, C.H., Experimental Psychology,Brooks/Cole Publishing Co., 1997)

De cele mai multe ori, cercetãrile pornesc de la observaþii individuale ale naturiisau comportamentului uman, de la teorii ale simþului comun sau de la alte teoriiºtiinþifice deja elaborate. Indiferent de sursa sa, procesul cercetãrii implicã gãsireaºi urmãrirea unor idei, testarea acestora ºi interpretarea semnificaþiei rezultatelorobþinute. Tot acest ansamblu de observaþii ºi idei este sistematizat, filtrat ºi adus laforma standardizatã a unor ipoteze. În esenþã, ipoteza este un enunþ explicit ºi testabilcu privire la condiþiile în care un eveniment va surveni (Brehm ºi Kassin, 1996). Eaexprimã una sau mai multe relaþii de tip cauzã-efect pe care cercetarea ºtiinþificã îºipropune sã le verifice. Rezultatele obþinute prin aceste testãri sunt grupate ºisistematizate în teorii ºtiinþifice, adicã în modele care le pot cuprinde într-un planmai general. Teoriile au putere explicativã ºi predictivã, propun legi cu un grad maimare sau mai mic de generalitate ºi metode de cercetare. Dupã formularea lor,teoriile pot fi ele însele surse pentru noi ipoteze.

Un rol major în procesul cercetãrii este deþinut de metode. Metodele de cercetaresunt cele care sugereazã cãile cele mai bune pentru testarea ipotezelor teoretice,furnizând un sistem de norme prin care teoria este testatã, verificatã ºi dezvoltatãempiric (Vlãsceanu, 1982). Metodele sunt ansambluri de operaþii intelectuale princare o disciplinã ºtiinþificã încearcã sã descopere adevãrul, ceea ce este esenþial,real, dincolo de aparenþe, circumstanþe. Orice metodã are un caracter operaþional,deoarece furnizeazã un set de reguli, etape, tehnici sau instrumente ºi organizeazãmunca de cercetare pentru a atinge cu siguranþã scopul propus.

Principalele metode utilizate în ºtiinþele sociale sunt observaþia, ancheta, experi-mentul, studiul de caz ºi metoda documentarã. Psihologia socialã utilizeazã toateaceste metode, însã se poate remarca o predilecþie pentru cercetarea experimentalã.Aºa cum ancheta este metoda centralã în sociologie, în psihologia socialã ºi înpsihologie, în general, majoritatea studiilor publicate raporteazã experimentul cametodã principalã. De cele mai multe ori, celelalte metode sunt utilizate fie pentrucompletarea datelor, fie în scop explorator, în vederea identificãrii unor ipoteze sauconstrucþiei instrumentelor de cercetare. În raport cu importanþa lor pentru psihologiasocialã, în acest capitol vor fi dezvoltate doar douã dintre metodele enumerate maisus: ancheta ºi experimentul.

INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA SOCIAL|

45

2. Ancheta

2.1. Noþiuni generale

2.1.1. Aspecte introductive

Ancheta este o metodã de cercetare psihosociologicã bazatã pe colectarea datelor dela un eºantion extras dintr-o populaþie mai largã, în scopul prelucrãrii lor ºi genera-lizãrii rezultatelor. Unitãþile de analizã pot fi persoane, grupuri, organizaþii, zonegeografice sau culturale, instituþii etc. (Vlãsceanu, 1986). Ancheta este un tip decercetare care presupune utilizarea unor instrumente de investigaþie standardizate.De asemenea, forma, numãrul ºi ordinea întrebãrilor, ca ºi volumul eºantionului ºicosturile sunt de la bun început stabilite, alcãtuind ceea ce se numeºte �schemaanchetei� (Rotariu ºi Iluþ, 1997). Modalitãþile principale de culegere a datelor într-oanchetã sunt chestionarea ºi intervievarea subiecþilor (Chelcea, Mãrginean ºi Cauc,1998; Chelcea, 2001). O formã particularã a anchetei este sondajul de opinie.

�Votul de paie�

Originea sondajului de opinie se poate identifica în prima jumãtate a secolului alXIX-lea, în SUA. Începând cu aceastã perioadã, cu ocazia alegerilor prezidenþiale, seorganizeazã un �vot de paie�, adicã un vot fictiv, pentru a se prezice rezultatulalegerilor. De regulã, organizatorii aºezau urne fictive la intersecþii. Trecãtorii erausolicitaþi sã completeze buletine de vot. Se contabilizau modo grosso rezultatele.Tehnica nu avea nimic ºtiinþific ºi deseori dãdea greº. Cu toate acestea, nu existaualegeri prezidenþiale în SUA care sã nu fie însoþite de aceste �voturi de paie�. Spreexemplu, în 1920, erau nu mai puþin de 85 de anchete de acest tip, din care 6 erau deamploare naþionalã.

Sfârºitul epocii �voturilor de paie� a survenit în 1936, când în Statele Unite s-audesfãºurat alegeri prezidenþiale. Unul dintre candidaþii la preºedinþie era Franklin D.Roosevelt, care cerea alegãtorilor un al doilea mandat. O revistã la modã pe atunci,Literary Digest, a publicat rezultatul unui �vot de paie� a nu mai puþin de 10 milioanede persoane, care arãta clar înfrângerea lui Roosevelt în faþa contracandidatului sãu,republicanul Alfred M. Landon. În acelaºi timp, s-au fãcut douã sondaje de opiniepublicã: unul semnat de Archibald Crossley ºi Elmo Roper, iar celãlalt de GeorgeGallup, fiecare pe un numãr restrâns de persoane, utilizând o eºantionare pe cote.Aceste sondaje au arãtat, dimpotrivã, victoria lui Roosevelt. Alegerile au fost câºtigatede acesta din urmã ºi faptul a consacrat sondajul de opinie ºtiinþific. Explicaþiaîntâmplãrii este cã revista a interogat abonaþii telefonici care în marea lor majoritateerau din clasa superioarã a societãþii, clasã defavorabilã lui Roosevelt.

(Sursa: Stoetzel, J.; Girard, A., Sondajele de opinie publicã, Bucureºti: Editura ªtiinþificãºi Enciclopedicã, 1975)


46

Anchetele sunt realizate de laboratoarele de cercetare ale unor universitãþi, curesurse proprii sau provenind din granturi de cercetare (în general anchete dedimensiuni mici); de institute specializate, private sau publice, periodic sau lacomandã, pe bazã de contract (de regulã anchete de mari dimensiuni, cu reþeleconstante de operatori ºi cu toatã logistica necesarã); ºi, mai rar, pe baza unorproiecte individuale sau de grup, finanþate de diverse fundaþii sau fonduri specializateîn finanþarea cercetãrilor de profil.

O anchetã se poate constitui într-o cercetare de sine stãtãtoare sau poate fi comple-mentarã într-un studiu experimental sau de caz. Deseori, în psihologia socialã, ocercetare experimentalã este prefaþatã de o anchetã în scopul identificãrii ºi clarificãriiipotezelor, precizãrii cadrului adecvat experimentãrii sau controlãrii variabilelor.

Ancheta, în forma sa clasicã, este un demers complex de cercetare care sederuleazã în mai multe faze. Teoreticienii anchetei au identificat de la 4-5 etape pânãla câteva zeci (Mãrginean, 2000). Mai jos sunt dezvoltate cale mai reprezentativemomente ale unei anchete.

2.1.2. Identificarea problemei ºi formularea ipotezelor de cercetare

În principal, aceastã etapã presupune localizarea domeniului, precizarea liniilor mariale cercetãrii, identificarea paradigmei teoretice (a teoriei în cadrul cãreia ne situãm),urmând o serie de constrângeri de ordin epistemic, metodologic ºi practic. Constrân-gerile sunt date de cunoaºterea din domeniu (nivelul cunoaºterii), finanþarea anchetei,posibilitãþile practice etc. De regulã, considerã Grawitz (1996), o anchetã rãspundeunei necesitãþi de ordin practic, cum ar fi gãsirea unei soluþii la o problemã socialã,obþinerea unor informaþii necesare unei campanii electorale sau promovãrii unuiprodus comercial etc.

Dupã ce au fost stabilite liniile mari ale cercetãrii, se elaboreazã ipotezele.O ipotezã de studiu este ideea fundamentalã a oricãrei cercetãri, o relaþie cauzalãîntre douã sau mai multe fapte, o prezumþie care va fi supusã ulterior verificãrii.Trebuie sã se respecte caracteristicile fundamentale ale ipotezei: sã fie verificabilã,verosimilã, sã permitã selectarea faptelor sociale semnificative, sã justifice metodafolositã etc. Alegerea ipotezei se poate face prin dezvoltarea sau combaterea con-cluziilor unor cercetãri anterioare, dar poate proveni ºi dintr-o teorie generalãexplicativã sau dintr-o cercetare exploratorie.


47

2.1.3. Operaþionalizarea conceptelor

Este una dintre cele mai importante etape ale cercetãrii. De ea depinde direct con-strucþia instrumentelor de cercetare, aºadar ºi rezultatele. În esenþã, operaþionalizareapresupune transformarea unui concept în indicatori direct observabili ºi mãsurabilitrecând printr-un set de constructe intermediare numite dimensiuni.

Nu este necesar ca într-o cercetare sã fie reþinuþi toþi indicatorii rezultaþi dinoperaþionalizare, ci trebuie sã se opreascã un numãr optim de indicatori. Alegereadoar a indicatorilor principali sau chiar a unora dintre ei reprezintã partea cea maidificilã în a descrie sau mãsura fenomenele sociale. Produsele finale ale operaþiona-lizãrii sunt chestionare, ghiduri de interviu, teste, grile de observaþie etc., instrumentecu care cercetãtorul lucreazã pe teren sau în laborator. Acestea vor fi supuse uneipretestãri obligatorii înainte de aplicarea finalã.

2.1.4. Eºantionarea

Instrumentele construite vor fi aplicate unui eºantion din populaþia-þintã a studiului.Prin eºantionare se înþelege operaþia de selecþie ºi construcþie a unui volum redus desubiecþi care reflectã la scarã proprietãþile populaþiei din care a fost extras. Eºantio-narea este o etapã indispensabilã oricãrei anchete. Existã mai multe proceduri, cla-sificate de regulã în douã mari categorii: metode probabilistice ºi neprobabilistice.

Prin metodele probabilistice, alegerea subiectului se face absolut întâmplãtor. Oprocedurã de eºantionare este aleatorie atunci când pentru fiecare individ dinpopulaþie existã o ºansã calculabilã ºi non-nulã de a fi ales în eºantion. Cercetãtorulare posibilitatea determinãrii ºansei sau probabilitãþii de includere a fiecãrui element(subiect). Eºantionarea simplã aleatorie este cea mai utilizatã procedurã probabi-listicã ºi este indicatã pentru populaþii relativ omogene. Tehnica este de tipul loteriei,


48

adicã tragere la sorþi în conformitate cu anumite reguli. Practic, cercetãtorulnumeroteazã indivizii din populaþie de la 1 la n, apoi recurge la selecþia unor numereapelând fie la volume mari de pagini care au ºiruri de coloane de numere de 4 sau6 cifre generate aleatoriu, fie la un program computerizat de generare aleatorie aacestor cifre. Se extrag numere pânã la n, talia eºantionului.

În cazul eºantionãrii neprobabilistice, alegerea se face în baza unor tehnici carenu þin cont de reprezentativitate. Cercetãtorul nu cunoaºte probabilitatea statisticã aunui element de a fi inclus în eºantion. Cea mai utilizatã modalitate neprobabilisticãeste eºantionarea pe cote ºi se bazeazã pe calcularea unor cote, adicã a unorfrecvenþe ale indivizilor care prezintã anumite caracteristici. Sã presupunem cã avemo populaþie ºi ne intereseazã caracteristica �sex�. Avem, în populaþia generalã, 51%femei ºi 49% bãrbaþi. Dacã eºantionul propus are 1.000 de persoane, atunci vomalege în eºantion 510 femei ºi 490 de bãrbaþi. La rândul lor, cele douã grupuriobþinute pot fi descompuse procentual, pe acelaºi principiu, al proporþiilor, în funcþiede nivelul de studii, zona de rezidenþã º.a.m.d.

2.1.5. Desfãºurarea propriu-zisã a cercetãrii (colectarea datelor)

Pe baza premiselor anterioare, se aplicã instrumentul de cercetare (conform cuprocedurile sau tehnicile respective) la toþi subiecþii eºantionului. Se au în vedereregulile de cercetare specifice fiecãrei tehnici. Cercetãtorul trebuie sã þinã seama ºide eventualele biasuri (erori) ale cercetãrii. Regula cea mai importantã este atenþia larecoltarea ºi conservarea datelor. În aceastã fazã a cercetãrii, un rol importantrevine, fãrã îndoialã, operatorilor. Ei trebuie sã parcurgã un întreg instructaj subîndrumarea coordonatorilor cercetãrii. Iniþial se distribuie fiecãrui operator unrezumat al proiectului de cercetare, un exemplar al chestionarului ºi o listã precisãde instrucþiuni. Se acordã timp pentru studierea prealabilã a chestionarului ºi acelorlalte materiale primite. Urmeazã apoi ºedinþe de discuþii ºi clarificãri, dupãcare se recomandã operatorilor memorarea întrebãrilor ºi a instrucþiunilor. În finalse merge pe teren (Moser, 1967).

Cine este operatorul de teren?

Dupã rãzboi, în 1948, Centrul Naþional de Cercetare a Opiniei Publice(Universitatea din Chicago) a decis desfãºurarea unor ample cercetãri în scopul izolãriiºi controlãrii efectului de intervievator asupra opiniilor colectate prin interviu. HerbertH. Hyman a condus acest proiect care a avut ca efect, în plan metodologic, creºtereaeficienþei tehnicii interviului, sistematizarea tendinþelor existente, precum ºi evaluareaprincipalelor limite ºi artefacte. Hyman a evidenþiat în studiile sale profilul intervie-vatorului ideal. Acesta ar trebui sã aibã studii superioare, o experienþã importantã îndomeniul intervievãrii (minim 25 de interviuri), sã fie o femeie cu vârsta între 35 ºi44 de ani, cu o personalitate uºor introvertitã, de orientare culturalã mai asociatãvalorilor estetice ºi teoretice ºi mai puþin celor economice ºi politice, cu interese maidegrabã literare decât comerciale etc.(Sursa: Blanchet, A. et al., L�entretien dans les sciences sociales, Paris: Bordas, 1985)


49

2.1.6. Analiza ºi interpretarea datelor

Analiza datelor presupune transferul bazelor de date în baze proprii programelorstatistice. Se stabileºte nivelul mãsurãrii (nominal, ordinal, de interval sau de raport)ºi se realizeazã analizele statistice propriu-zise (teste de verificare, procedee decorelaþie, procedee de grupare a datelor etc.).

Interpretarea rezultatelor se face recurgând din nou la teorie (la cadrul teoretic dela care s-a plecat). Calitatea interpretãrii depinde în primul rând de concepþia deansamblu a cercetãrii ºi de acurateþea colectãrii datelor. Factori precum pregãtireacercetãtorului ºi experienþa sa nu sunt, de asemenea, de neglijat.

2.1.7. Redactarea raportului de cercetare

Scopul principal al raportului este comunicarea rezultatelor cercetãrii, popularizareaacestora în rândul altor cercetãtori sau al publicului larg. Raportul trebuie redactatîntr-un stil ºtiinþific. Aceasta presupune utilizarea unor specificaþii aparte, a unuilimbaj caracteristic ºtiinþei, care sã fie puternic structurat ºi concis comparativ cualte tipuri de redactare. Raportul trebuie sã propunã a informare obiectivã, stilultrebuie sã fie simplu, lipsit de ambiguitate, cu fraze conþinând în jur de douã-treipropoziþii, accentul sã cadã pe maniera ºtiinþificã ºi mai puþin pe coloritul personalal autorului. Este bine sã se evite abundenþa citãrilor în text, trecându-se doarnumele de importanþã pentru ilustrarea unei teorii ºi, acolo unde este cazul, sursabibliograficã (se evitã astfel aglomerarea de nume ºi se uºureazã lectura). În general,textul trebuie sã fie accesibil, fluid, adecvat lecturii, dar fãrã a cãdea în simplitate,sã ofere un maximum de informaþii cu un minimum de cuvinte (McBurney, 1994).

2.2. Chestionarul

2.2.1. Definire

Cea mai importantã tehnicã folositã în anchetã este chestionarea. Un chestionar este,simplu vorbind, un ansamblu de întrebãri, structurat ºi standardizat, care permiteobþinerea unor date utile pentru cercetare. Dupã Chelcea (1975), chestionarul�reprezintã o tehnicã ºi, corespunzãtor, un instrument de investigare constânddintr-un ansamblu de întrebãri scrise ºi, eventual, imagini grafice, ordonate logic ºipsihologic, care, prin administrarea de cãtre operatorii de anchetã sau prin auto-administrare, determinã din partea persoanelor anchetate rãspunsuri ce urmeazã a fiînregistrate în scris�.

2.2.2. Tipuri de chestionar

Dupã modul de administrare, chestionarele se împart în douã mari categorii:autoadministrate ºi administrate de operatorii de anchetã.


50

În cazul chestionarelor autoadministrate, înºiºi subiecþii înregistreazã rãspunsurilela întrebãri. Se presupune cã în absenþa operatorului subiecþii sunt mai dispuºi sãrãspundã la întrebãri personale. În acelaºi timp, se considerã cã pot sã formulezerãspunsuri mai elaborate, sã consulte documente personale atunci când este indicatacest lucru etc. În realitate, s-a constatat cã, nu de puþine ori, subiecþii evitã deliberatrãspunsul la anumite întrebãri ºi formuleazã într-o mãsurã mai mare rãspunsuri defaþadã. Deseori, subiecþii se inspirã din întrebãrile urmãtoare ºi nu respectã succe-siunea lor din chestionar. Aceste chestionare colecteazã cel mai mare numãr de eroriîn culegerea datelor.

Chestionarele autoadministrate sunt de trei tipuri: poºtale, publicate în presã sauîn prospectul unor mãrfuri ºi administrate colectiv. Aceastã ultimã categorie estedestul de utilizatã în cercetãrile mici sau cu slabã reprezentativitate. Chestionarelesunt aplicate în situaþii de lucru cu colectivitãþi umane cum ar fi armata, ºcoala,universitatea, fabrica (Grawitz, 1996). Subiecþii sunt adunaþi în încãperi mari, li sedistribuie formularele ºi li se prezintã consemnul. Prezintã marele avantaj al econo-miei de timp, de fonduri, dar ºi neajunsul influenþãrii rezultatelor între subiecþi.

Chestionarele administrate de operatorii de anchetã, în varianta lor faþã în faþã,reprezintã modalitatea cea mai frecventã de culegere a datelor psihosociologice. Eapermite aplicarea chestionarelor mai lungi, observaþii detaliate asupra subiectului,utilizarea întrebãrilor-filtru (care opresc trecerea spre un calup de întrebãri), posibi-litatea precizãrii rãspunsului etc. (Combessie, 1996). A doua variantã este chestio-narul administrat telefonic. Aceastã modalitate câºtigã teren în faþa cercetãrii clasicedatoritã uºurinþei în aplicare (Dussaix ºi Grosbras, 1993). Subiecþii sunt contactaþitelefonic, dupã o procedurã prealabilã de eºantionare, li se citesc întrebãrile ºi suntnotate rãspunsurile de cãtre operator. În final, se solicitã ºi caracteristicile socio--demografice. Costurile sunt mai mici, dar se pierd date care ar fi putut fi obþinuteprin observaþii directe. Alte dezavantaje sunt date de erorile de eºantionare atuncicând se foloseºte ca bazã lista abonaþilor telefonici (unii nu figureazã acolo), faptulcã o persoanã poate rãspunde în locul alteia fãrã ca acest lucru sã poatã fi controlatºi repartiþia inegalã a accesului la telefon pe clase sociale (May, 1997).

2.2.3. Tipuri de întrebãri cuprinse în chestionar

Sunt trei categorii de întrebãri posibile într-un chestionar: întrebãri închise, deschiseºi semiînchise (sau semideschise). Întrebãrile închise nu permit decât alegerearãspunsurilor fixate dinainte. Gradul de libertate al subiectului este redus ºi uneorirãspunsul la asemenea întrebãri este dificil. Existã mai multe variante de construcþiea întrebãrilor închise. Astfel, unele pot solicita rãspunsuri unice (�Care este religiadvs.?�, �În ce an v-aþi nãscut?�), iar altele, rãspunsuri pe scale dihotomice (cuvariante de rãspuns da/nu, fals/adevãrat). Rãspunsuri mai nuanþate pot fi obþinuteutilizând scale cu rãspunsuri multiple. Cel mai frecvent se utilizeazã scalele Likert,care se prezintã ca un continuum între un pol foarte favorabil ºi unul foarte nefavorabil(de exemplu, �2_____�1_____0_____�1_____+2, în care �2 este poziþia cea maidefavorabilã, iar +2, cea mai favorabilã). Utilizarea întrebãrilor închise oferã un


51

grad sporit de siguranþã ºi încredere respondentului ºi puncte de sprijin mnezic. Elepermit construcþia unor chestionare lungi, cu mulþi itemi (efortul subiectului este maimic decât în cazul întrebãrilor deschise), ºi o prelucrare mai uºoarã a rãspunsurilor.Din nefericire, cu astfel de întrebãri este mai greu de surprins un fenomen social înprofunzimea sa. De asemenea, se manifestã o sugestibilitate ridicatã pentru respon-dent ca urmare a prezentãrii precodificate a rãspunsurilor.

Întrebãrile deschise permit formularea liberã a rãspunsurilor. Astfel de întrebãrisunt redactate grafic cu un set de linii între ele, loc unde vine plasat rãspunsulsubiectului. În timpul redactãrii rãspunsului, operatorul are datoria sã nu intervinãdeloc, pentru a nu influenþa în vreun fel datele culese. Întrebãrile deschise aduc unplus în cunoaºterea particularitãþilor unei populaþii privind coerenþa logicã, formu-larea ºi capacitatea de justificare a opþiunilor exprimate ºi permit culegerea unorinformaþii mai bogate asupra tuturor temelor, fãrã riscul sugestibilitãþii. Pe de altãparte, utilizarea acestui tip de întrebãri îngreuneazã codificarea ºi prelucrareastatisticã. Se recurge la tehnici ale analizei de conþinut care, prin excelenþã, presupuno mare subiectivitate.

Întrebãrile semideschise, corespunzãtoare celei de-a treia categorii, au princi-palele rãspunsuri codificate, redactate deja, dar se lasã posibilitatea adãugãrii rãspun-surilor libere.

2.2.4. Construcþia chestionarului

Construcþia unui chestionar este, de regulã, o muncã colectivã. Astfel, se aprofundeazãînþelegerea unor probleme, se unificã anumite puncte de vedere ºi existã o stimularementalã propice creãrii unui bun instrument. Participarea mai multor cercetãtoriconduce la o mai bunã operaþionalizare ºi la emiterea mai multor întrebãri ºi la o maimare varietate a lor. De asemenea, acest fapt dã posibilitatea eliminãrii întrebãrilornepotrivite, a celor puþin productive sau greºit formulate.

Chestionarul trebuie sã aibã o ordine logicã a întrebãrilor, sã permitã reþinereauºoarã din partea operatorului, sã fie mai puþin obositor pentru intervievat etc.Întrebãrile trebuie sã se succeadã natural, fiecare sã aibã o relativã legãturã cuprecedenta, fãrã rupturã bruscã. În ceea ce priveºte redactarea întrebãrii din chestio-nar, cercetãtorul trebuie sã þinã seama de greutãþile populaþiei de a înþelege unanumit nivel al limbajului. De asemenea, trebuie sã se verifice dacã este obositoaresub aspectul formulãrii, dacã întrebarea genereazã reacþii de protejare a imaginiipersonale, dacã este plicticoasã sau naºte teamã la subiect etc. (Berthier, 1998).

Reguli în formularea întrebãrilor

1. Din întrebare sã nu fie omise formulele de politeþe: �vã rugãm�� dvs.�.2. Întrebarea sã nu fie complicatã, cu termeni preþioºi sau nefamiliari subiectului, sã

fie gramatical corectã ºi sã respecte topica normalã a frazei.3. Sã nu se punã douã întrebãri odatã sau sã se introducã în întrebare negaþii sau

duble negaþii.


52

4. Sã nu se punã o întrebare tendenþioasã sau orientatã care sugereazã un rãspunsîntr-o direcþie mai degrabã decât în alta. De exemplu: �Nu credeþi cã��, �Nugãsiþi cã��, �Nu ar trebui sã��.

5. Sã se evite introducerea unor cuvinte încãrcate emoþional sau valoric care riscã sãcreeze prejudecãþi participanþilor.

6. Sã nu se formuleze întrebãri imprecise, vagi, ambigui. De exemplu: �De cât timplocuiþi aici?�, în loc de �De cât timp locuiþi în acest imobil, cartier, oraº?�.

7. Evitarea introducerii în întrebare a cuvintelor extreme. Cuvinte ca �tot�, �nimeni�,�nici unul�, �totdeauna�, �niciodatã� au un sens restrictiv.

8. Întrebãrile sã nu fie repetitive, ºablonate. Creeazã senzaþia de rutinã, scade atenþia,se pierde din profunzimea judecãþii. Existã formule care sã exprime acelaºi lucru,dar în termeni diferiþi.

(Sursa: Berthier, N., Les techniques d�enquête, Armand Colin, Paris, 1998)

2.2.5. Aplicarea chestionarului

Operatorul primeºte din partea coordonatorilor anchetei lista adreselor unde voridentifica subiecþii cuprinºi în anchetã. Primul contact cu subiectul este foarteimportant. Operatorul este dator sã se legitimeze, sã-ºi prezinte calitatea de colabo-rator al unei instituþii ºi rolul sãu în cercetare. Se precizeazã în câteva cuvinte temacercetãrii ºi se insistã asupra caracterului anonim al chestionarului ºi a confiden-þialitãþii datelor obþinute. Trebuie sã se precizeze din start durata chestionãrii ºi sã sefurnizeze absolut orice fel de date care ar duce la acceptarea sau refuzul în cunoºtinþãde cauzã a anchetei (Ghiglione ºi Matalon, 1991). Atunci când chestionarul esteaplicat într-un laborator, este necesarã o atenþie sporitã din partea cercetãtoruluipentru a diminua tensiunea subiectului confruntat cu un mediu nefamiliar.

Rãspunsurile vor fi elaborate numai de cãtre subiect (se evitã participarea celorlalþimembri ai familiei în cazul chestionarelor aplicate la domiciliu) ºi vor fi notate înformular numai de cãtre operatorul de interviu. Eventualele observaþii vor fi con-semnate imediat dupã despãrþirea de subiect, în conformitate cu grila de colectare aacestora precizatã în prealabil. De regulã, se noteazã reacþii semnificative alesubiecþilor, explicaþii suplimentare, eventualele ambiguitãþi, dar ºi elemente precumîmbrãcãmintea, interiorul locuinþei etc.

2.3. Interviul

2.3.1. Definire

Alain Blanchet defineºte interviul drept �o convorbire între douã persoane, unintervievator ºi un intervievat, condusã ºi înregistratã de intervievator. Scopul acesteiconvorbiri este de a favoriza producerea unui discurs pe o temã definitã de un cadrude cercetare� (Blanchet et al., 1985). Interviul de cercetare este o tehnicã deobþinere, prin întrebãri ºi rãspunsuri, a informaþiilor verbale de la indivizi ºi grupuri


53

umane în vederea verificãrii ipotezelor sau pentru descrierea ºtiinþificã a fenomenelorsocioumane. El presupune formularea unui consemn, construirea unui ghid tematicºi planificarea unor strategii de ascultare ºi de intervenþie.

Douã tipuri de discurs care pot fi consemnate în interviuri: secvenþe narative(relatãri ale evenimentelor stimulate de intervenþii, completãri ale operatorului ºi desolicitarea unor precizãri) ºi secvenþe informative (opinii, sentimente, stimulate derelansãri mai interpretative). Un rol important îl deþin relansãrile, adicã aceleintervenþii ale operatorului de interviu care îmbracã forma unei parafraze sau a unuicomentariu la enunþul precedent al celui intervievat (Blanchet et al., 1985; Blanchet,Ghiglione, Massonnat ºi Trognon, 1987).

2.3.2. Tipuri de interviuri

Existã mai multe clasificãri ale interviului, în funcþie de structurare, scop, direc-tivitate, profunzime, domeniul aplicãrii, conþinutul comunicãrii etc. (vezi Chelcea,Mãrginean ºi Cauc, 1998). Combinând criteriul profunzimii cu cel al directivitãþii,Grawitz (1996) sugereazã urmãtoarea tipologie:

Tip de interviu Caracteristici principale

Interviul clinic (utilizat înpsihanalizã, psihoterapie)

Se caracterizeazã prin non-directivitate (numãr redus deîntrebãri, formulare spontanã a întrebãrilor, volum mare deinformaþii). Are rol terapeutic, rol explorator în cercetare ºiexistã posibilitatea creãrii unui cadru propice pentru mani-festarea subiectului.

Interviul în profunzime (utilizatîn studiile de motivaþie)

Vizeazã doar un aspect al persoanei ºi nu persoana înansamblul ei, are în vedere profunzimea unui fapt ºi permiteexprimarea liberã a personalitãþii respondentului.

Interviul cu rãspunsuri libere

Tema este mai bine conturatã, interesul pentru persoanã tindesã scadã în favoarea celui pentru o temã anume (socialã, deexemplu), însã se pãstreazã un grad ridicat de non-directivitate.

Interviul centrat (sau focalizat �focused interview)

Tema este foarte bine conturatã, întreaga discuþie se desfã-ºoarã în jurul temei, non-directivitatea tinde sã se schimbespre directivitate.

Interviul cu întrebãri deschiseDeja este un interviu structurat, directivitatea este destul demare, libertatea respondentului rãmâne numai la nivelulformulãrii rãspunsului ºi nu la ansamblul discuþiei.

Interviul cu întrebãri închise Se apropie de structura chestionarului ºi unii autori considerãacest tip de interviu ca fiind chiar sinonim cu chestionarul.

2.3.3. Ghidul de interviu

Elementul crucial în aceastã tehnicã a intervievãrii este ghidul de interviu. Dealcãtuirea sa depinde cea mai mare parte a succesului interviului. Ghidul este unansamblu structurat de teme ºi întrebãri care organizeazã activitatea de ascultare ºide intervenþie a operatorului.


54

Ghidurile de interviu sunt foarte diverse ca formã. Cele mai simple au indicatenumai câteva teme, în timp ce altele, mai complexe, conþin liste lungi de subiecte,teme sau întrebãri specifice. Mãrimea ºi forma ghidului sunt dictate de tipul cerce-tãrii. Ghidul poate fi mai elaborat, uneori standardizat, pentru cercetãrile cu tentãcantitativistã sau unde domeniul este relativ cunoscut de cercetãtor. Dimpotrivã, elpoate fi mai puþin elaborat pentru cercetãrile exploratorii sau cele în care aspectulcantitativ conteazã mai puþin (Iluþ, 1997).

Câteva precauþii trebuie avute în vedere în alcãtuirea ghidului de interviu. Înprimul rând, temele sau întrebãrile cuprinse în interviu trebuie sã acopere pe câtposibil întregul domeniu sau obiect cercetat. Trebuie, de asemenea, sã urmãrim ostructurã simplã, cu o logicã internã care sã asigure o derulare optimã a discuþiei ºio memorare facilã. Este indicatã evitarea întrebãrilor lungi sau a celor duble care potderuta subiectul. De asemenea, este bine sã alegem cuvinte uzuale ºi lipsite deambiguitate.

2.3.4. Focus-grupul

Focus-grupul este o formã a interviului de grup care are ca principalã caracteristicãfocalizarea, deci concentrarea discuþiilor asupra unei teme precizate dinainte. Avanta-jele acestei tehnici constau în obþinerea rapidã a unui volum mare de informaþii de laparticipanþi, precum ºi la surprinderea interacþiunilor dintre aceºtia (Morgan, 1997).

Grupurile sunt organizate, conduse de un moderator ºi cuprind subiecþi selecþio-naþi dupã o procedurã de eºantionare. Uneori este nevoie de un eºantion omogen subaspectul unei anumite caracteristici sociologice (spre exemplu, dacã am studiaadaptabilitatea ºcolarã la primul an de liceu, subiecþii ar fi omogeni sub aspectulvârstei). Alteori, omogenitatea eºantionului poate fi o piedicã în calea obþinerii unorrezultate valide. Spre exemplu, ne propunem sã cercetãm opinia asupra unui produsnou lansat pe piaþã. Dacã consumatorii aparþin tuturor categoriilor de vârstã, precumºi ambelor sexe, atunci va trebui, obligatoriu, sã avem reprezentanþi proporþional dintoate segmentele populaþionale implicate. Din eºantion se extrag grupurile partici-pante la ºedinþã. În general, se recomandã ca un grup sã conþinã în medie 8 parti-cipanþi, dar se admit variaþii între limitele extreme de 4 ºi 12, în funcþie de scopurilecercetãrii (Greenbaum, 1998). Locul de derulare a interviului poate fi chiar instituþiaîn care îºi desfãºoarã participanþii activitatea (o firmã sau un spital, de exemplu) sau,frecvent în cazul grupurilor eterogene, un loc neutru (institut, ºcoalã, universitate).

Etapa cea mai importantã este derularea propriu-zisã a focusului. În acest cazconteazã stilul moderatorului. Acesta va trebui sã se pregãteascã dinainte, sã sefamiliarizeze cu tema cercetãrii ºi sã-ºi formuleze un ghid orientativ. Ghidul are rolulde a furniza stimuli de discuþie în cazul în care aceasta lâncezeºte. Moderatorultrebuie sã gestioneze cu mult tact discuþia, sã fie permanent atent la ce se întâmplãºi sã intervinã numai când este necesar. Intervenþiile sale sunt indicate în cazul încare trebuie sã potoleascã tendinþa de monopolizare a discuþiei de cãtre un participant,când trebuie sã stimuleze un membru al grupului care este mai timid ºi nu reuºeºtesã-ºi expunã punctul de vedere sau când discuþia se îndepãrteazã de subiect ºi este


55

necesarã readucerea ei spre stimulul focal, adicã menþinerea focalizãrii (Stewart ºiShamdasani, 1990). Colectarea datelor se face prin intermediul aparatelor audio sauvideo. Indiferent de modalitatea de înregistrare, este necesarã obþinerea consimþã-mântului persoanelor intervievate.

2.3.5. Analiza datelor obþinute prin interviuri

Materialul obþinut prin intervievare poate fi prelucrat utilizând tehnici ale analizei deconþinut. Prin analizele de conþinut se descompune ansamblul unui discurs în elementemai simple, apoi acestea sunt cuantificate în vederea clasificãrii, mãsurãrii sau ierar-hizãrii lor. Practic, astfel de tehnici convertesc un material calitativ într-unul cantitativ.

Prepararea materialului presupune transcrierea integralã a discursului, în formãdactilografiatã, în douã sau trei exemplare, cu spaþii marginale pe stânga ºi pe dreaptapentru diverse notaþii. Transcrierea trebuie sã cuprindã atât elemente lingvistice, câtºi paralingvistice (notarea tãcerilor, onomatopeelor, tulburãrilor de vorbire, aspec-telor emoþionale ca râsul sau tonul ironic). Uneori, la un volum mare de informaþii,transcrierea trebuie, obligatoriu, sã fie selectivã. Se reþin pasajele reprezentative ºise transcriu cu o etichetã la început (un nume, un titlu sugestiv, o propoziþie dindiscursul subiectului).

Ghiglione et al. (1980) considerã cã existã trei elemente care pot fi luate înanalizã: categoria tematicã, tema ºi specificaþia. Categoria tematicã are un gradmare de generalitate ºi se referã la aspectele fundamentale, centrale ale discursului.Într-o categorie tematicã sunt cuprinse mai multe teme, asociate ideii centrale, carefundamenteazã categoria. Tema are un grad de generalitate mai mic decât categoria,fiind subsumatã acesteia. În fapt, ea este o idee, o unitate de sens, o remarcã, uncuvânt, propoziþie, frazã, o situaþie de un anumit tip care strãbate un text, cu micivariaþii. Caracteristica temei este aceea de a putea fi recunoscutã ca atare, indiferentde variaþia, fluctuaþia ºi, în general, individualitatea discursului. În sfârºit, speci-ficaþia este aspectul particular al temei, variaþia de care aminteam mai sus.

Prin analiza de conþinut se contabilizeazã frecvenþe, se stabilesc ponderi, repetiþiitematice, recurenþe ideatice, contingenþe tematice etc. Aceste date, coroborate cualte informaþii, stau la baza interpretãrii întregului corpus discursiv al subiecþilor.

3. Experimentul

3.1. Definire

Cercetarea experimentalã este o abordare ºtiinþificã a realitãþii cu scopul stabiliriiunei relaþii de tip cauzã-efect între douã fenomene observabile ºi mãsurabile. Cercetã-torul îºi propune sã stabileascã aceastã relaþie pãstrând unele condiþii constante,controlate, ºi variind altele, în funcþie de ipotezele formulate. Datoritã rigurozitãþiisale, experimentul este considerat prototipul metodelor de cercetare ºtiinþificã (Deauxºi Wrightsman, 1988; Christensen, 2001).


56

Cea mai importantã caracteristicã a experimentãrii este aceea de a fi o metodãpredictivã. Prin aceasta, cercetãtorul poate indica cu siguranþã cã, în anumitecondiþii, un anume fenomen se va întâmpla cu regularitate. Pentru atingerea acestuiscop, predicþia respectivã trebuie sã fie testabilã, adicã sã existe posibilitatea practicãde manipulare a condiþiilor de derulare a fenomenelor studiate ºi de observare a lor(Myers ºi Hensen, 1997).

În esenþã, experimentul psihologic presupune mãsurarea comportamentului umanîn cel puþin douã situaþii în care s-au montat condiþii diferite de manifestare. Schim-barea comportamentalã observatã, aºadar diferenþa dintre cele douã mãsurãri, stã labaza confirmãrii sau infirmãrii ipotezelor formulate. Noþiunile �variabilã� ºi �planexperimental�, ca ºi distincþia experiment � cvasiexperiment, sunt fundamentale înacest tip de cercetare.

3.2. Variabile experimentale

În psihologie, prin termenul variabilã se desemneazã o anumitã proprietate (caracte-risticã fizicã sau socialã) mãsurabilã a unui obiect sau fenomen care poate lua douãsau mai multe valori situate de-a lungul unui continuum psihologic (McBurney,1994; Frankfort-Nachmias ºi Nachmias, 1996; Nation, 1997). În general, treitipuri de variabile sunt invocate în cercetarea ºtiinþificã: independente, dependenteºi de control.

3.2.1. Variabile independente

Variabila independentã este un factor experimental considerat responsabil de varia-þiile unui comportament ºi care este manipulat de experimentator. Manipulareavariabilei independente permite sã se studieze impactul acesteia asupra unor compor-tamente ale subiecþilor. În practica cercetãrii se vorbeºte despre nivelul variabilei,adicã valoarea pe care experimentatorul o dã acestei variabile.

Dupã Myers ºi Hensen (1997), variabilele independente sunt de trei categorii: demediu, de sarcinã ºi de personalitate. Variabilele de mediu se referã la aspecte alemediului fizic care sunt modificate de cercetãtor în cadrul experimentului. Deexemplu, iluminarea (puternicã, medie, slabã), zgomotul (intens, redus), temperaturacamerei (ridicatã, medie, scãzutã) etc. sunt variabile de mediu. Variabilele de sarcinãsunt cele care corespund unor variaþii ale sarcinilor experimentale. De exemplu, sepoate varia complexitatea sarcinii (simplã, complexã), nivelul înþelegerii (silabe cusens, silabe fãrã sens), prezentarea materialului (auditiv, vizual) etc. Variabilele depersonalitate sunt cele referitoare la vârstã, personalitate, sex, apartenenþã socialã,etnicã, religioasã etc. Acest tip de variabilã este specificã studiilor cvasiexperi-mentale. Practic, cercetãtorul nu manipuleazã variabila, ci selecteazã anumite valoriale acesteia care vor fi utilizate în cercetare. În strânsã legãturã cu variabileleindependente se aflã noþiunea de condiþie experimentalã. Condiþia experimentalãeste modul particular în care este tratat un grup de subiecþi.


57

3.2.2. Variabile dependente

Variabila dependentã este rezultatul manipulãrii variabilei independente. Dinperspectiva relaþiei stimul � rãspuns, variabila independentã ar fi stimulul, iar ceadependentã, rãspunsul (Nation, 1997). Ea este ceea ce de fapt observã ºi mãsoarãcercetãtorul ºi exprimã, în mod matematic, comportamentele subiecþilor.

Dupã Nation (1997), existã mai multe tipuri de variabile dependente: compor-tamentale, cognitive ºi biologice. Variabilele dependente biologice se referã lamãsurãri obþinute prin înregistrãri fiziologice cu privire la morfologia sau fiziologiaorganismului. Pot fi date referitoare la presiunea sanguinã, undele cerebrale, ritmulcardiac, rezistenþa galvanicã a pielii, temperatura corpului etc. Variabilele dependentecomportamentale sunt observabile empiric ºi direct mãsurabile. Ele se referã la celemai variate comportamente ale subiecþilor, cum ar fi viteza de reacþie la anumiþistimuli, recunoaºterea unor semne sau silabe, aprecierea unor distanþe etc. Princolectarea acestor rãspunsuri, experimentatorul poate stabili o legãturã directã întremanipularea experimentalã ºi manifestarea unui comportament. Variabilele depen-dente cognitive au în vedere manifestãri ale subiectului care pot fi doar indirectmãsurate, cum ar fi cele legate de gândire, rezolvare de probleme, raþionament etc.Prin mãsurarea acestor variabile se pot infera explicaþii privitoare la proceselecognitive neobservabile în mod direct.

3.2.3. Variabile de control

În cercetarea experimentalã se utilizeazã termenul variabilã de control pentru adesemna variabila al cãrei efect vrem sã-l controlãm sau sã-l eliminãm (Punch,1998). Se verificã astfel certitudinea relaþiei dintre variabila independentã ºi ceadependentã � altfel spus, efectul obþinut sã nu fie explicat prin prezenþa altei variabiledecât cea independentã (Frankfort-Nachmias ºi Nachmias, 1996). Practic, dacãinfluenþa altor variabile este controlatã sau eliminatã, iar valoarea variabilei depen-dente se menþine, atunci relaþia cauzã � efect (variabilã independentã � variabilãdependentã) este una adevãratã. În general, ne propunem sã controlãm acele variabilepentru care existã suspiciunea cã ar influenþa rezultatele cercetãrii.

Variabilele pot fi clasificate ºi dupã alte criterii. O distincþie se face între varia-bilele discrete ºi cele continue (Christensen, 2001). Variabilele discrete se prezintãîn unitãþi sau categorii. De exemplu, sexul, numãrul de copii din familie, prezenþasau absenþa unui stimul etc. Variabilele continue sunt cele ale cãror valori se exprimãde-a lungul unui continuum de numere întregi ºi fracþionate, teoretic fãrã posibilitateastopãrii fracþionãrii. De exemplu, putem mãsura timpul de latenþã în secunde, daraparate mai perfecþionate pot mãsura în zecimi de secundã, sutimi, miimi etc. Practic,nu existã decât o limitare a percepþiei ºi a aparatelor noastre.

Din perspectiva nivelurilor mãsurãrii, se disting douã tipuri de variabile depen-dente: calitative (categoriale) ºi cantitative (numerice). Cele categoriale variazã catip ºi corespund nivelului nominal de mãsurare: sex (masculin ºi feminin), religie


58

(ortodox, catolic, protestant), mediu de provenienþã (rural, urban) etc. Variabilelecantitative aparþin nivelurilor ordinal ºi de interval de mãsurare. Astfel, atitudineafaþã de un partid politic (mãsurare pe o scalã în mai multe trepte, de la acord totalpânã la dezacord total), timpul de latenþã, temperatura, numãrul de silabe reproduse,distanþa apreciatã etc. sunt câteva exemple de astfel de variabile. În practicã, existão suprapunere a înþelesului variabilelor calitative peste cel al variabilelor discrete,precum ºi a celor cantitative peste cele continue. De aceea, unii autori le trateazã casimilare (Punch, 1998).

Punch (1998) considerã cã adesea, în terminologia metodologicã, se întâlnescsubstitute ale denumirilor celor douã tipuri de variabile. Astfel, pentru variabilaindependentã, se mai utilizeazã termeni precum factor, cauzã, variabilã explicativãsau predictivã. Pentru variabila dependentã se mai folosesc ºi termenii efect, mãsu-rare sau rezultat experimental. Însã cele mai rãspândite sunt denumirile de variabilãindependentã ºi dependentã, valabile pentru oricare tip de cercetare, experimentalãsau non-experimentalã.

3.3. Experimente ºi cvasiexperimente

Din perspectiva controlului variabilelor ºi deci a preciziei datelor obþinute, se facedistincþia între experimente ºi cvasiexperimente. Experimentele sunt proceduri decercetare în care experimentatorul are un control ridicat asupra tuturor aspectelorimplicate ºi, prin urmare, posibilitatea tragerii unor concluzii indubitabile asupracauzelor unui fenomen psihologic (McBurney, 1994). Aceasta presupune manipulareavariabilelor independente în conformitate cu ipotezele cercetãrii, repartizarea rando-mizatã a subiecþilor în condiþiile experimentale ºi controlul deplin al variabilelorimplicate în studiu.

Cvasiexperimentele sunt proceduri ºtiinþifice în care cercetãtorul exercitã uncontrol mai slab asupra derulãrii cercetãrii. Dacã în experimente se manipuleazãvariabila, în cvasiexperimente se observã manifestarea variabilei. Dacã într-unexperiment putem creºte sau scãdea gradul de manifestare al unei variabile, obþinândastfel diverse variaþii, într-un cvasiexperiment trebuie sã ne mulþumim cu ceeace natura ne poate pune la dispoziþie. De asemenea, pentru cvasiexperimente seselecteazã subiecþii din grupuri preexistente. Cvasiexperimentele mai sunt denumiteºi ex post facto, tocmai datoritã faptului cã dispunem de grupuri deja formate(McBurney, 1994).

De exemplu, dacã ne propunem sã studiem efectele recompensei în învãþare lacopiii de o anumitã vârstã, vom organiza un experiment în care vom putea varia tipulde recompensã (mare, micã), materialul învãþãrii (scris, imagistic) ºi vom repartizasubiecþii într-o manierã randomizatã. Dar dacã ne intereseazã diferenþele de sex înpercepþia culorilor, vom organiza un cvasiexperiment, deoarece nu putem crea noiînºine categoriile de sex, ci trebuie sã selectãm subiecþii din grupurile preexistente.


59

3.4. Planuri experimentale

Un plan experimental reflectã structura generalã a unui experiment (variabile, condiþiiexperimentale) ºi nu dã detalii despre modul de desfãºurare, ipoteze etc. Sunt maimulte elemente implicate în clasificarea planurilor experimentale: numãrul variabi-lelor independente, numãrul condiþiilor experimentale date de nivelurile variabilelorindependente ºi utilizarea unui singur grup (comparaþii în cadrul aceluiaºi grup) saua mai multor grupuri (comparaþii între ele) (Christensen, 2001).

În forma sa cea mai simplã, experimentul presupune efectuarea a douã mãsurãri:una înaintea manipulãrii experimentale, iar cealaltã dupã aceasta. Diferenþa dintreprima mãsurare (pretestare) ºi a doua mãsurare (posttestare) reflectã efectul variabileiindependente (Frankfort-Nachmias ºi Nachmias, 1996).

3.4.1. Experimente cu un sigur grup

Sunt acele planuri experimentale în care aceiaºi subiecþi trec prin diferite condiþiiexperimentale sau niveluri ale variabilei independente (Nation, 1997). Se mai numescºi planuri experimentale cu mãsurãri repetate. Avantajele acestui tip de experimentsunt date de controlul mai ridicat al variabilelor ºi costul redus (numãr mai mic departicipanþi per ansamblu). Dezavantajele se referã la imposibilitatea eliminãriiipotezelor rivale ºi la transferul unor elemente de la o mãsurare la alta (influenþenedorite). Astfel de planuri pot fi clasificate în cel puþin trei categorii: cu o singurãmãsurare (dupã intervenþia experimentalã), cu douã mãsurãri (una înainte ºi altadupã intervenþie) ºi cu mãsurãri multiple.

a. Un singur grup cu mãsurare dupã intervenþia experimentalã(plan posttest)

Este un plan experimental foarte simplu, în care rãspunsurile subiecþilor unui grupsunt colectate dupã o intervenþie a cercetãtorului. De exemplu, niºte subiecþi poturma un curs de perfecþionare a unei deprinderi ºi apoi se mãsoarã performanþa,pentru a se vedea eficienþa metodei ºi nivelul atins de participanþi. Aceastã modalitateeste imprecisã, deoarece nu permite o comparaþie între nivelul de plecare al subiec-þilor ºi cel atins dupã intervenþia experimentalã.

b. Un singur grup cu mãsurare înainte ºi dupã intervenþia experimentalã(plan pretest � posttest)

Pentru a înlãtura neajunsul de mai sus, se impune o mãsurare înainte ºi una dupãintervenþia experimentalã. În aceastã situaþie, comparaþia este posibilã. De exemplu,efectele unui nou medicament pot fi evaluate dacã se realizeazã o mãsurare a funcþiilorbiologice ale unui grup de subiecþi înainte ºi dupã administrarea respectivului medi-cament. Diferenþa dintre cele douã mãsurãri indicã efectul intervenþiei experimentale.


60

c. Un singur grup cu mãsurãri multipleGrupul experimental trece prin mai multe mãsurãri, iar comparaþia rezultatelor oferão imagine asupra efectului manipulãrii variabilei independente. Putem avea douãsituaþii. Prima se referã la existenþa unei singure variabile independente ºi mai multemãsurãri, la trecerea aceloraºi subiecþi prin condiþiile A, B, C etc. Existã ºi a douaposibilitate, mai rarã în cercetarea experimentalã, în care sunt implicate douã saumai multe variabile independente. În cazul a douã variabile independente, planulexperimental are patru condiþii prin care trec aceiaºi subiecþi.

3.4.2. Experimente cu douã sau mai multe grupuri

În acest tip de experiment, principala sarcinã a experimentatorului este repartizarearandomizatã a subiecþilor în grupuri, astfel încât sã existe o bunã echivalare a lor. Deregulã, planurile experimentale cu douã sau mai multe grupuri sunt clasificate îndouã categorii: planuri cu o singurã variabilã independentã ºi planuri cu douã saumai multe variabile independente (factoriale).

a. Planuri experimentale cu o singurã variabilã independentãPlanuri cu un grup experimental ºi un grup de controlAcestea presupun existenþa unui grup experimental (subiecþii aflaþi în condiþia expe-rimentalã, supuºi manipulãrii, tratamentului experimental) ºi a unui grup de control(subiecþi aflaþi în condiþia de control, care nu trec prin manipularea experimentalã).Practic, pentru aceºtia din urmã, variabila independentã rãmâne neschimbatã ºi cercetã-torul mãsoarã variabila dependentã, în afara oricãrei influenþe. Grupul de control ser-veºte la atingerea a douã obiective. Pe de o parte, el este utilizat ca sursã de comparare,iar pe de altã parte, ca modalitate de control pentru variabilele implicate în experiment.În forma sa clasicã, un astfel de plan experimental aratã ca în schema de mai jos.


61

Planuri cu douã grupuri sau mai multe grupuri experimentale

În forma sa cea mai simplã, acest tip de plan presupune utilizarea a douã grupuriexperimentale obþinute prin repartizarea randomizatã a subiecþilor. Uneori nu estenevoie de o condiþie de control ºi atunci subiecþii sunt repartizaþi în douã grupuri,fiecare grup corespunzând unui nivel diferit al variabilei independente.

ªtiri bune, ºtiri rele

Holloway ºi Hornstein (1976) au realizat o cercetare cu douã grupuri experimentaleprin care au vrut sã testeze influenþa ºtirilor difuzate de mass-media asupra percepþieinaturii umane. Subiecþilor li se spunea cã trebuie sã aºtepte începerea experimentuluiîntr-o salã alãturatã, dar în realitate experimentarea se derula chiar de la intrarea lor.În timp ce aºteptau, ascultau muzicã la radio. La un moment dat, muzica se întrerupeaºi urma prezentarea unei ºtiri. La un grup ºtirea era �pozitivã�: un om a fost salvatdatoritã gestului altruist al unei persoane care i-a donat un rinichi. La celãlalt grupºtirea era �negativã�: se anunþa omorârea unei femei în vârstã de cãtre vecinul ei, uncleric respectabil. Dupã difuzarea ºtirii, revenea muzica, iar la câteva momente dupãaceea cercetãtorii anunþau începerea experimentului. Subiecþii îºi exprimau opinia cuprivire la natura umanã pe diverse scale. Rezultatele au confirmat ipoteza: expunereala ºtiri pozitive conduce la formarea unor opinii favorabile despre moralã, umanitate etc.,în timp ce expunerea la ºtiri negative influenþeazã în sens invers aceste opinii.

(Sursa: Myers, A.; Hensen, C.H., Experimental Psychology,Brooks/Cole Publishing Co., 1997)

Mai existã ºi posibilitatea utilizãrii a douã grupuri experimentale ºi a unui grupde control. De exemplu, în experimentul lui Aronson ºi Mills din 1959 privindparadigma iniþierii severe în disonanþa cognitivã, s-au utilizat trei grupuri. Un grupnu a primit testarea experimentalã (condiþia de control), iar celelalte douã au trecutprin intervenþia experimentalã. În unul dintre acestea din urmã, subiecþii au trebuitsã citeascã texte jenante (iniþierea severã), în celãlalt, texte nejenante (iniþiereauºoarã) (pentru detalii, vezi Doise, Mugny ºi Deshamps, 1996).

Pe acelaºi principiu pot fi mobilizate mai mult de douã grupuri experimen-tale, corespunzãtoare, desigur, mai multor niveluri ale uneia ºi aceleaºi variabileindependente.

b. Planuri cu douã sau mai multe variabile independente(planuri factoriale)

Aceste planuri sunt mult mai complexe, teoretic putând fi luate în calcul o mulþimede variabile independente, dar practic rar depãºindu-se cifra de trei variabile.Planurile factoriale de tip 2 × 2 sunt cele mai simple ºi mai frecvent utilizate înpractica experimentalã.

Sã luãm un exemplu, dupã Martin (1996), privind atingerea consensului în cadruldiscuþiilor de grup. Una dintre variabilele independente poate fi �lider�, cu douã


62

niveluri: prezenþa sau absenþa din grup a unui lider desemnat. A doua variabilã arputea fi �mãrimea grupului�, având ºi ea douã valori: 3 ºi 6 membri. Acest planexperimental este unul de forma 2 × 2, cu patru grupuri.

3 membri 6 membri

Cu lider Grup 1 Grup 2

Fãrã lider Grup 3 Grup 4

Planul poate fi transformat uºor în unul de tip 2 × 4, dacã ne propunem sãsurprindem manifestarea a încã douã niveluri ale variabilei �mãrimea grupului�(10 ºi 20 de membri). În experimentul astfel modificat este nevoie de 8 grupuri.

3 membri 6 membri 10 membri 20 membri

Cu lider Grup 1 Grup 2 Grup 3 Grup 4

Fãrã lider Grup 5 Grup 6 Grup 7 Grup 8

Dupã cum se observã, pânã acum am dispus de douã variabile independente. Maiputem introduce ºi o a treia variabilã independentã, �sexul participanþilor�. Dacã neintereseazã trei categorii de grupuri din perspectiva acestei variabile (feminin, mixtºi masculin), atunci vom concepe un plan experimental de tip 2 × 3 × 4 (24 degrupuri), ca în schema de mai jos.

Desigur, cu cât mãrim numãrul de variabile, cu atât avem nevoie de mai mulþisubiecþi ºi de modele tot mai complexe de prelucrare a datelor. Studiul interacþiuniidintre variabile este avantajul major al montãrii experimentelor cu planuri factoriale.


63

4. Etica cercetãrii

În ultimii ani, psihologii au devenit tot mai conºtienþi de diversele probleme etice carepot fi asociate practicii cercetãrii sociale. APA (American Psychological Association)a redactat în mai multe rânduri manuale privind aspectele etice ale cercetãriiimplicând subiecþi umani ºi animali.

Una dintre principalele griji ale psihologului este aceea de a nu induce subiectuluiun stres psihologic excesiv. Mai multe comportamente pot fi incluse în aceastãcategorie a stresului psihologic: invazia intimitãþii, situaþii umilitoare pentru naturaumanã, situaþii penibile etc. Psihologul social doritor sã înþeleagã mai bine fenomenesociale îºi propune sã le studieze într-un context cât mai real posibil. Astfel de abor-dãri pot determina cercetãtorul sã �monteze� aspecte negative ale comportamentuluisocial ºi sã creeze experimental anumite situaþii care riscã sã fie mai mult sau maipuþin defavorabile psihic subiectului.

Alt aspect etic este înºelarea subiecþilor, o practicã curentã ºi discutabilã. Deseori,subiecþii nu trebuie sã afle de la început scopurile experimentului, deoarece cunoaº-terea lor ar compromite întreaga cercetare. De aceea, o strategie utilizatã de psihologipentru a contracara aceastã influenþã asupra derulãrii studiului este de a prezentacercetarea în aºa fel încât sã ascundã scopul sãu real. Prin urmare, cercetãtorulomite sã ofere anumite informaþii subiectului sau chiar prezintã un alt scop, evidentfals, al studiului respectiv.

De asemenea, etica cercetãrii cere ca subiecþii participanþi la experiment sã fiesuficient de bine informaþi pentru a alege între participarea sau neparticiparea laacesta. Mai mult decât atât, subiecþii trebuie sã aibã dreptul de a înceta participareala experiment atunci când li se pare cã situaþia impune acest lucru (acest aspect i seexplicã subiectului chiar de la începutul derulãrii experimentului ºi deseori apare înconsimþãmântul scris � acordul în cunoºtinþã de cauzã � pe care acesta îl dã laînceperea experimentului).

Acord în cunoºtinþã de cauzãpentru participarea la un proiect de cercetare

Numele participantului _____________________________________Titlul proiectului _____________________________________Numele cercetãtorului _____________________________________

Sunt de acord sã particip de bunã voie la acest studiu. Am înþeles cã pot sã-mi încetezparticiparea în orice moment al cercetãrii, fãrã ca acest lucru sã-mi pericliteze situaþiamea la Universitatea_________________ (numele universitãþii). Cercetarea mi-a fostdescrisã de cãtre experimentator, care mi-a rãspuns la toate întrebãrile legate deaceasta. Drept care autorizez aceastã persoanã sã mãsoare anumite comportamente alemele. Am înþeles cã cercetarea presupune ca eu sã______________________________(se numesc procedurile experimentale). Rezultatele acestei cercetãri pot fi prezentate


64

la întruniri profesionale sau publicate în reviste de specialitate. Dupã terminareacercetãrii, rezultatele îmi vor fi comunicate personal. Participarea mea este condiþionatãde urmãtoarele aspecte:1. Luarea tuturor mãsurilor pentru menþinerea confidenþialitãþii rãspunsurilor mele.2. Numele meu sau al familiei mele nu vor fi folosite ºi nici nu vor fi create condiþii

de identificare în materialele finale.3. Rezultatele mele individuale nu vor fi raportate, ci numai cele comune tuturor

subiecþilor sau ale unui grup.

(Semnãtura participantului) (Semnãtura cercetãtorului)____________________ ____________________

O altã obligaþie a experimentatorului este aceea de a organiza un debriefing. Încercetare, acest termen se referã la o serie de proceduri postexperimentale cum ar firelaxarea subiecþilor, reconfortarea psihicã a participanþilor la experiment; explicareascopurilor adevãrate ale cercetãrii (dacã s-a folosit procedura înºelãrii subiecþilor);explicarea planurilor experimentale, a procedurilor ºi semnificaþiei acestora; anula-rea efectelor modificãrilor de opinie, atitudinale sau ale învãþãrii anumitor comporta-mente; prezentarea rezultatelor individuale ºi colective, dacã acest lucru este posibilimediat dupã experiment etc.

În psihologia socialã, cercetarea îºi propune observarea, descrierea, explicarea ºipredicþia comportamentelor individuale sau colective în raport cu diverºi stimulisociali. Elementele fundamentale ale acestui proces sunt ipoteza (o presupunere acercetãtorului privitoare la legãtura de tip cauzã-efect dintre douã fapte), teoria (unmodel capabil sã integreze rezultatele ºi sã schiþeze legi de funcþionare a comportamen-telor) ºi metoda (calea prin care ipotezele pot fi verificate). Ancheta ºi experimentulsunt metodele cele mai utilizate în psihologia socialã.

În ceea ce priveºte ancheta, principalele sale etape sunt: identificarea temeicercetãrii, formularea ipotezelor, operaþionalizarea conceptelor, eºantionarea, aplicareainstrumentului de cercetare, analiza datelor ºi redactarea raportului de cercetare.Chestionarea ºi intervievarea sunt tehnicile de bazã în realizarea unei anchete.

Elementele de bazã ale unui experiment sunt: variabila independentã (un factor careeste manipulat de experimentator), variabila dependentã (efectul intervenþiei variabileiindependente) ºi variabila de control (un factor constant menþinut pe parcursul cerce-tãrii). Prezentarea unui experiment se poate face printr-un plan experimental, care esteun tablou sintetic al cercetãrii cuprinzând numãrul, tipul ºi poziþia variabilelor impli-cate ºi a grupurilor de subiecþi.

REZUMAT


65

Întrebãri ºi teme de reflecþie

1. Definiþi teoria, ipoteza ºi metoda ºi arãtaþi care sunt relaþiile dintre ele.2. Arãtaþi ce este ancheta ºi care sunt etapele principale ale acesteia.3. Pentru o cercetare pe tema �Integrarea europeanã a României�, faceþi operaþiona-

lizarea necesarã utilizând modelul furnizat în acest capitol.4. Arãtaþi deosebirile dintre cele trei tipuri de întrebãri utilizate într-un chestionar,

avantajele ºi dezavantajele lor. Daþi exemple corespunzãtoare.5. Construiþi un ghid de interviu pentru o cercetare pe tema copiatului la examene.6. Definiþi variabilele utilizate într-un experiment ºi clasificaþi-le în funcþie de tipul lor.7. Arãtaþi diferenþele dintre experimente ºi cvasiexperimente. Daþi exemple.8. Explicaþi rostul unui plan experimental ºi indicaþi tipurile principale în funcþie de

numãrul de grupuri ºi numãrul de variabile utilizate.9. Construiþi un plan experimental de tip 2 × 2 în care cele douã variabile indepen-

dente sã fie �stima de sine� ºi �tipul de lider în grup�. Utilizaþi pentru aceastainformaþiile teoretice furnizate de celelalte capitole din acest manual. Precizaþi, deasemenea, cum aþi colecta variabila dependentã.

10. Arãtaþi în ce mãsurã procedeul înºelãrii subiecþilor este o tehnicã ce respectã eticacercetãrii.

Lecturi recomandate

Chelcea, S. (2001). Metodologia cercetãrii sociologice: metode cantitative ºi calitative.Bucureºti: Editura Economicã.

Havârneanu, C. (2000). Metodologia cercetãrii în ºtiinþele sociale. Iaºi: Erota.Mãrginean, I. (2000). Proiectarea cercetãrii ºtiinþifice. Iaºi: Polirom.Moser, C.A. (1967). Metodele de anchetã în investigarea fenomenelor sociale. Bucureºti:

Editura ªtiinþificã.Rotariu, T.; Iluþ, P. (1997). Ancheta sociologicã ºi sondajul de opinie. Iaºi: Polirom.

Bibliografie

Babbie, E. (2001). The Practice of Social Research. Wadsworth/Thomson Learning.Baker, T.L. (1999). Doing Social Research. McGraw Hill.Berthier, N. (1998). Les techniques d�enquête. Paris: Armand Colin.Blanchet, A. et al. (1985). L�entretien dans les sciences sociales. Paris: Bordas.Blanchet, A.; Ghiglione, R.; Massonnat, J.; Trognon, A. (1987). Les techniques d�enquête

en sciences sociales. Paris: Bordas.Bordeleau, Y. (1997). Méthodes d�analyse et d�intervention en milieu organisationnel.

Montréal: Éditions Nouvelles.Brehm, S.S.; Kassin, S.M. (1996). Social Psychology. New Jersey: Houghton Mifflin Co.Chelcea, S. (1975). Chestionarul în investigaþia sociologicã. Bucureºti: Editura ªtiinþificã ºi

Enciclopedicã.


66

Chelcea, S. (2001). Metodologia cercetãrii sociologice: metode cantitative ºi calitative.Bucureºti: Editura Economicã.

Chelcea, S.; Mãrginean, I.; Cauc, I. (1998). Cercetarea sociologicã � metode ºi tehnici.Deva: Editura �Destin�.

Christensen, L.B. (2001). Experimental Methodology. Allyn and Bacon.Combessie, J.C. (1996). La méthode en sociologie. Paris: Éditions La Découverte.Deaux, K.; Wrightsman, L.S. (1988). Social Psychology. Brooks/Cole Publishing Co.Doise, W.; Mugny, G.; Deschamps, J.C. (1996). Psihologie socialã experimentalã. Iaºi:

Polirom.Dussaix, A.-M.; Grosbras, J.-M. (1993). Les sondages: Principes et méthodes. Paris:

PUF.Flick, U. (1998). An Introduction to Qualitative Research. Sage Publications.Frankfort-Nachmias, C.; Nachmias, D. (1996). Research Methods in Social Sciences.

London: Arnold.Ghiglione, R.; Beauvois, J.-L.; Chabrol, C.; Trognon, A. (1980). Manuel d�analyse de

contenu. Paris: Armand Colin.Ghiglione, R.; Matalon, B. (1991). Les enquêtes sociologiques. Théories et pratique. Paris:

Armand Colin.Grawitz, M. (1996). Méthodes des sciences sociales. Paris: Dalloz.Greenbaum, T.L. (1998). The Handbook of Focus Group Research. Sage Publications.Havârneanu, C. (2000). Metodologia cercetãrii în ºtiinþele sociale. Iaºi: Erota.Iluþ, P. (1997). Abordarea calitativã a socioumanului. Iaºi: Polirom.May, T. (1997). Social Research. Issues, Methods and Process. Open University Press.Mãrginean, I. (2000). Proiectarea cercetãrii ºtiinþifice. Iaºi: Polirom.McBurney, D.H. (1994). Research Methods. Brooks/Cole Publishing Co.Morgan, D. (1997). Focus Groups as Qualitative Research. Sage Publications.Moser, C.A. (1967). Metodele de anchetã în investigarea fenomenelor sociale. Bucureºti:

Editura ªtiinþificã.Myers, A.; Hensen, C.H. (1997). Experimental Psychology. Brooks/Cole Publishing Co.Nation, J.R. (1997). Research Methods. Prentice Hall.Punch, K.F. (1998). Introduction to Social Research. Quantitative and Qualitative Approaches.

Sage Publications.Rotariu, T.; Iluþ, P. (1997). Ancheta sociologicã ºi sondajul de opinie. Iaºi: Polirom.Stewart, D.W.; Shamdasani, P.N. (1990). Focus Groups. Theory and Practice. Sage Publications.Stoetzel, J.; Girard, A. (1975). Sondajele de opinie publicã. Bucureºti: Editura ªtiinþificã

ºi Enciclopedicã.Vlãsceanu, L. (1982). Metodologia cercetãrii sociologice. Bucureºti: Editura ªtiinþificã ºi

Enciclopedicã.Vlãsceanu, L. (1986). Metodologia cercetãrii sociale. Bucureºti: Editura ªtiinþificã ºi

Enciclopedicã.


67

Concepte-cheie

Acord în cunoºtinþã de cauzã � un act privitor la o cercetare experimentalã, semnatde cercetãtor ºi subiect, în care sunt prevãzute drepturile ºi obligaþiile fiecãruia.

Analizã de conþinut � o tehnicã de descompunere a ansamblului unui discurs înelemente simple ºi cuantificarea lor cu scopul clasificãrii, mãsurãrii sauierarhizãrii acestora.

Anchetã � ancheta psihosociologicã este o metodã de cercetare prin intermediulcãreia se colecteazã date de la un eºantion de subiecþi, de obicei prin interviuriºi/sau chestionare.

Chestionar � un instrument de anchetã (având de regulã forma unei liste de întrebãri)prin intermediul cãruia se obþin rãspunsuri în scris de la subiecþii unei cercetãri.

Cvasiexperiment � o formã a metodei experimentale în care condiþiile cercetãriisunt mai puþin controlate ºi subiecþii provin din grupuri preexistente.

Debriefing � procedurã postexperimentalã care constã, în principal, în anulareaefectelor induse în cadrul cercetãrii asupra subiecþilor.

Eºantionare � o procedurã de construcþie a unui ansamblu restrâns de indivizi, maimult sau mai puþin reprezentativ pentru o populaþie, care se constituie înobiect de cercetare ºtiinþificã.

Eticã în cercetare � un ansamblu de principii ºi reguli care ghideazã muncaºtiinþificã, atât cu referire la calitatea acesteia, cât ºi la tratamentul subiecþilor.

Experiment � o metodã de cercetare ºtiinþificã a relaþiilor dintre diverse fenomeneîntr-un cadru strict controlat, bazatã pe modificarea unor factori ºi menþinereaconstantã a altora.

Focus-grup � o formã a interviului de grup în care discuþiile se deruleazã dupãanumite reguli ºi sunt concentrate pe o temã stabilitã în prealabil.

Grup de control � ansamblul indivizilor situaþi în afara manipulãrii experimentaleºi care sunt utilizaþi ca lot martor.

Grup experimental � ansamblul indivizilor supuºi manipulãrii experimentale.Interviu � o tehnicã a anchetei bazatã pe întrebãri ºi rãspunsuri, cu ajutorul cãreia

se obþin informaþii verbale de la subiecþii cercetãrii.Ipotezã � un enunþ supus verificãrii ºtiinþifice, care exprimã relaþiile posibile dintre

douã sau mai multe fenomene mãsurabile.Metodã � un ansamblu standardizat de reguli, operaþii ºi mijloace tehnice prin care

se atinge, în cercetarea ºtiinþificã, un scop dinainte precizat.Operaþionalizare � o etapã a cercetãrii ºtiinþifice prin care conceptele sunt trans-

formate în indicatori direct mãsurabili.Plan experimental � un tablou sintetic al cercetãrii cuprinzând numãrul, tipul ºi

poziþia variabilelor implicate ºi a grupurilor de subiecþi.Plan factorial � un plan experimental care cuprinde douã sau mai multe variabile

independente.Teorie � un sistem informaþional complex, ipotetico-deductiv ºi explicativ, aplicabil

unui domeniu al cunoaºterii.Variabilã � caracteristicã sau proprietate a unui obiect sau fenomen care poate lua,

într-o cercetare, douã sau mai multe valori.


curs 02 - curelaru - metode de cercetare

Documents