Cuprins

CAPITOLUL I DOMENIUL DE STUDIU AL

SOCIOLOGIEI RURALE

3

CAPITOLUL II

COMUNITĂŢILE UMANE TERITORIALE

19

CAPITOLUL III

ȘCOALA MONOGRAFICĂ DE LA BUCUREȘTI

31

CAPITOLUL IV

MOBILITATEA SOCIALĂ

41

CAPITOLUL V

PROCESUL DE MODERNIZARE

CAPITOLUL VI

GRUPUL SOCIAL

CAPITOLUL VII

REPERE METODOLOGICE

51

60

71

CAPITOLUL VIII

ORGANIZAREA UNEI CERCETĂRI SOCIOLOGICE

82

CAPITOLUL IX

METODELE SOCIOLOGIEI

97

CAPITOLUL X

TEHNICILE INVESTIGAŢIEI SOCIALE

111

2

CAPITOLUL I

DOMENIUL DE STUDIU AL SOCIOLOGIEI

RURALE

Concepte – cheie:

- comportamentul social

- modelele de interacţiune

- domeniul teoretic şi domeniul empiric

1. Locul sociologiei în sistemul ştiinţelor

Sociologia ca ştiinţă s-a constituit relativ târziu, prima

clasificare în care va fi inclusă ca ştiinţă autonomă a fost elaborată de

filosoful francez Auguste Comte (1798-1857). El împarte întregul

domeniu al cunoaşterii în şase sectoare mai importante, cărora le

corespunde un număr egal de ştiinţe fundamentale: 1) Matematica; 2)

Astronomia; 3) Fizica; 4) Chimia; 5) Biologia; 6) Sociologia. Ordinea

în care se succed aceste ştiinţe are o serie de semnificaţii. La baza

acestei clasificări publicate în 1839 (când A. Comte dă denumirea de

sociologie ştiinţei pe care tot el o numise anterior fizică socială) stau

următoarele principii:

a) principiul dependenţei liniare fiecare ştiinţă depinzând de

cele precedente, dar nu şi de cele următoare (astronomia depinde de

matematică, fizica depinde de astronomie şi matematică ş.a.m.d.;

sociologia la rândul ei depinzând de biologie);

b) principiul generalităţii descrescânde şi, implicit, al

particularităţilor crescânde; matematica se ocupă de fenomenele

generale, iar sociologia de cele particulare;

c) principiul complexităţii crescânde care vrea să releve faptul

că matematica studiază fenomenele cele mai simple, mai abstracte, în

3

timp ce sociologia are de studiat fenomenele cele mai complexe

(biologia este mai complexă decât chimia, aceasta fiind mai complexă

decât fizica ş.a.m.d.);

d) principiul specificităţii ştiinţelor, adică criteriul după care o

ştiinţă să nu poată fi redusă la alta.

Auguste Comte susţine ideea justă a ireductibilităţii sociologiei

la vreo altă ştiinţă, ea având un obiect de studiu distinct.

Clasificarea lui Auguste Comte este, în acelaşi timp, o

ierarhizare, pentru că îi asigură sociologiei un loc privilegiat în

sistemul ştiinţelor (sociologia ar fi, după sociologul francez, treapta

cea mai înaltă pe scara cunoaşterii ştiinţifice).

Obiectul sociologiei

Există numeroase modalităţi de definire a obiectului unei

ştiinţe. Astfel, pentru a defini obiectul sociologiei, putem să pornim de

la unele fapte curente şi direct observabile, pentru că le întâlnim în

viaţa socială cotidiană şi suntem părtaşi la ele. În cadrul convieţuirii

sociale, noi intrăm în nenumărate interacţiuni, adică comunicăm la

actele celorlalţi, colaborăm şi ne asociem, facem şi desfacem prietenii,

ne constituim în grupuri ş.a.m.d.

Prinşi într-o astfel de reţea de relaţii, nu numai că ne comportăm

într-un anumit fel, dar aşteptăm anumite comportamente din partea

altora. În mod analog, ceilalţi indivizi cu care intrăm în interacţiune

aşteaptă şi ei un anumit răspuns la comportamentul lor.

Astfel de fapte de interacţiune pot fi observate şi descrise nu

numai la nivelul cunoaşterii comune, contingente. În ciuda marii lor

diversităţi, ele pot fi observate şi descrise, analizate şi interpretate din

punct de vedere ştiinţific, deoarece există anumite elemente esenţiale,

o anumită regularitate în comportamentul oamenilor.

Sociologia studiază tocmai comportamentul uman. Există însă

situaţii pe care sociologia nu-şi propune să le studieze, de

4

comportamentul uman ocupându-se şi alte ştiinţe ca biologia şi

psihologia, care abordează comportamentul uman fie la nivelul

biologiei, fie la nivelul psihologiei. Prin ce se deosebeşte atunci

sociologia de celelalte ştiinţe comportamentale?

Studiind comportamentul uman, sociologia identifică înainte de

toate modele ale interacţiunii şi felul cum acestea îşi spun cuvântul

asupra comportamentului uman, asupra organizării şi funcţionării

grupurilor şi a societăţii. Într-un cuvânt, sociologia studiază schemele

de comportament care modelează interacţiunile umane.

Sociologia nu se ocupă de orice fel de acţiuni şi deci nu se

interesează de orice fel de scheme sau modele de comportament.

Din punct de vedere sociologic, nu prezintă interes decât

schemele nomotetice, adică:

1) regularităţile generale, care sunt împărtăşite de către un mare

număr de membrii ai societăţii. Astfel de modele (patterns) nu sunt

altceva decât moduri uniforme şi constante de a acţiona şi a gândi,

socialmente relevante, întâlnite la un număr relativ mare de oameni;

2) ca orice fapt social, aceste modele sunt exterioare şi exercită

asupra noastră o anumită presiune, în sensul că ne oferă un ghid mai

mult sau mai puţin obligatoriu pentru comportamentul nostru social.

Caracterul exterior al individului al acestor patternuri şi totodată

convingător, ne arată că prin intermediul acestor modele de

comportament, societatea exercită controlul asupra membrilor săi

(Controlul social este constituit din totalitatea comportamentelor

motivate, care se opun devierii de la normele sociale, inclusiv de

comportamentele socialmente sancţionate).

Studiul schemelor nomotetice oferă posibilitatea:

1) generalizărilor ştiinţifice;

2) descoperirii de legi, corelaţii etc.;

3) predicţiilor în materie de comportament social.

5

Într-un trecut nu prea îndepărtat, când mai existau voci care să

nege posibilitatea constituirii sociologiei ca ştiinţă, se susţineau

următoarele teze dogmatice:

1) comportamentul uman este prea schimbător şi instabil în

timp pentru ca să se poată face previziuni ştiinţifice exacte asupra lui;

2) comportamentul uman este prea complex şi prea nesesizabil

pentru a putea fi cuprins în categorii de către instrumentele imperfecte

ale ştiinţei;

3) comportamentul uman, fiind studiat de către alte fiinţe

umane, care denaturează faptele observate, nu pot să existe proceduri

obiective pentru cunoaşterea adevărului;

4) fiinţele umane, făcând obiectul unor previziuni, ele pot să le

infirme, deoarece au capacitatea de a eluda astfel de previziuni.

Dacă afirmaţiile de mai sus ar fi adevărate, desigur că

sociologia ar avea un fundament ştiinţific foarte şubred. Atunci,

sociologia nu ar fi decât studiul unor situaţii schimbătoare la nesfârşit,

al unor fapte unice şi nemăsurabile, în loc să fie investigarea

comportamentului uman repetitiv, constant, uniform şi observabil cu

metode ştiinţifice.

Ajunşi la acest nivel al precizărilor, putem să dăm o definiţie

mai pertinentă.

Sociologia este studiul ştiinţific al comportamentului uman

modelat şi socialmente împărtăşit. Comportamentul uman

socialmente modelat şi împărtăşit este sinonim cu comportamentul

social.

Comportamentul social se realizează concret, el se întâlneşte la

oameni reali, dar pentru a-l analiza şi explica ştiinţific trebuie să-l

conceptualizăm, adică să creăm concepte care să exprime, prin

abstractizare efectuată pe seama faptelor concrete generalizări

esenţiale.

6

Sociologia, fiind o ştiinţă socială, are multe puncte de contact

cu celelalte ştiinţe sociale. În ultimă instanţă, toate ştiinţele sociale

particulare studiază într-un mod mai cuprinzător sau mai restrâns, o

latură sau alta a societăţii, un sistem parţial component al societăţii,

într-un cuvânt – societatea.

Sociologia se deosebeşte de ştiinţele sociale particulare prin

faptul că studiază societatea ca întreg, societatea ca atare, în toată

complexitatea şi generalitatea ei, în timp ce ştiinţele particulare

studiază doar una din “părţile” integrante ale societăţii. Cu alte

cuvinte, sociologia nu fragmentează societatea, ci o studiază în

ansamblul său.

Modul specific de investigare a realităţii sociale apare şi atunci

când sociologia – prin una sau alta dintre ramurile ei – studiază un

aspect sau altul al sistemului social global sau un anumit subsistem al

societăţii. Şi în aceste situaţii, sociologia retuşează diferitele aspecte

parţiale sau segmentare la totalitate, integrându-le în funcţionalitatea

generală. Aşa cum a relevat-o sociologul francez Georges Gurvitch

“… nimic nu poate ilustra mai bine diferenţa dintre sociologie şi

ştiinţele sociale particulare, decât însăşi ramurile speciale ale

sociologiei, cum ar fi sociologia economică, sociologia morfologică

sau demografică, sociologia industrială, sociologia dreptului, a

limbajului, a cunoaşterii, a religiei, a psihologiei colective etc. Căci

dacă, asemenea ştiinţelor sociale particulare, pleacă de la unul din

palierele sau sectoarele realităţii sociale pe care îl accentuează, atunci

fac totul pentru a nu rămâne pe loc şi termină întotdeauna prin a lega

punctul lor de plecare cu toate celelalte etajări şi sectoare, ceea ce

înseamnă că îl integrează în fenomenul social total, în cadrele şi în

mişcarea sa”.

Sistemul ştiinţelor sociologice constă la ora actuală din peste

50 de ramuri. Ar fi greşit să se tragă de aici concluzia că există 50 de

7

“obiecte” ale sociologiei. Datorită lărgirii continue a problematicii cu

care este confruntată sociologia, ea şi-a lărgit mereu câmpul de

investigare, aplicându-se asupra noi domenii sau extinzându-şi studiul

asupra unor noi paliere sau orizonturi ale realităţii sociale. În felul

acesta, au apărut numeroase ramuri ale sociologiei, organic legate

între ele, care alcătuiesc sistemul ştiinţelor sociologice. Acest sistem

este unitar, atât datorită obiectului unic pe care îl posedă toate

“sociologiile”, cât şi prin aparatul conceptual comun şi unitatea

existentă pe plan metodologic.

Realitatea socială se manifestă multiform, cu aspecte variate,

fiecare dintre acestea putând oferi un domeniu specific cercetării

sociologice. În afară de Sociologia generală, există numeroase

sociologii speciale, care se pot grupa după diferite criterii. O serie de

ramuri ale sociologiei şi-au fixat drept domeniu de studiu instituţii,

apărând astfel: sociologia familiei, sociologia învăţământului,

sociologia organizaţiilor. Necesitatea studierii cadrelor naturale şi

sociale ale societăţii a dus la constituirea unor ramuri ca: sociologia

geografică, sociologia juridică etc. Ca urmare a diviziunii interne, în

cadrul sistemelor sociologice au mai apărut: sociologia moralei,

sociologia culturii, sociologia ştiinţei, sociologia cunoaşterii,

sociologia educaţiei, sociologia medicinei, sociologia rurală,

sociologia urbană, sociologia sportului, sociologia militară, sociologia

relaţiilor internaţionale, sociologia economică etc.

2.Structura sociologiei ca ştiinţă

Ştiinţa – formă a cunoaşterii

Ştiinţa este o formă a cunoaşterii care îşi propune o acumulare

sistematică de cunoştinţe cu privire la un anumit domeniu al realităţii.

Dar nu orice cunoaştere este ştiinţifică. Ştiinţa se deosebeşte de

orice altă formă a cunoaşterii prin caractere bine determinate de

rigoare şi organicitate:

8

a) mod specific de abordare a realităţii studiate;

b) cunoaştere obiectivă;

c) recurgerea la metoda ştiinţifică;

d) precizie şi metodicitate în recoltarea şi elaborarea datelor;

e) existenţa unor tehnici care să facă rezultatele valide.

Structura sociologiei ca ştiinţă

Natura ştiinţifică a sociologiei (fie că este vorba de sociologia

rurală, sociologia industrială, sociologia familiei, sociologia urbană,

sociologia mass-mediei etc.), va ieşi mai bine în esenţă dacă vom

analiza structura acesteia. După cum se ştie, la baza ştiinţei moderne

stă o complicată relaţiei între teorie şi fapt, între teoretic şi empiric. Şi

în cadrul sociologiei distingem două domenii: teoria sociologică şi

domeniul faptelor.

Teoria unei ştiinţe este un ansamblu sau un sistem de propoziţii

logic integrate, al căror scop este să explice o anumită arie a realităţii,

care i se oferă sociologului sub formă de fapte.

Din această definiţie reiese că teoria nu se confundă cu

speculaţia.

Faptele constituie baza cunoştinţelor sociologice, căci ele ne

furnizează datele, informaţiile etc. Faptele nu vorbesc de la sine şi nici

nu există ca atare în realitate. Orice fapt social este un elaborat, un

rezultat al unor operaţii speciale, un produs. Faptele sunt un produs al

observaţiilor neîntâmplătoare, semnificative (adică teoreticeşte

relevante) şi verificabile în mod empiric.

Rolul teoriei

Teoria îndeplineşte roluri multiple, cel esenţial fiind acela de

organizare al ştiinţei în vederea explicării obiectului său.

Teoria este instrumentul de organizare a ştiinţei în următoarele

moduri:

9

1) Teoria defineşte orientarea principală a unei ştiinţe,

odată cu definirea tipului de date de observat. Funcţia principală a

unui sistem teoretic este aceea de a restrânge seria faptelor de studiat.

Căci orice ştiinţe face abstracţie de realitate, în sensul că îşi

concentrează atenţia asupra unui număr redus de aspecte ale unui

fenomen dat, asupra unui câmp limitat de fapte, în timp ce le

neglijează pe toate celelalte sau face, cu privire la ele, doar afirmaţii

nedemonstrate. Cu alte cuvinte, teoria ajută să se definească care

anume tipuri de fapte sunt importante.

2) Teoria oferă o schemă conceptuală prin intermediul

căreia fenomenele importante sunt sistematizate, clasificate şi

puse în reciprocă relaţie. Orice ştiinţă este organizată de o structură

de concepte, care se referă la principalele procese, fenomene. Relaţiile

dintre aceste concepte trebuie să-şi găsească confirmarea în aşa-

numitele “fapte ale ştiinţei”. Pentru ca o cunoaştere să fie organizată şi

pentru a organiza cunoştinţele deja acumulate, trebuie ca faptele

observabile să fie încadrate într-un sistem clasificatoriu.

Sarcina cea mai importantă a sociologiei este dezvoltarea unor

sisteme de clasificare a unei structuri conceptuale şi a unui ansamblu

de definiţii din ce în ce mai exacte.

3) Teoria rezumă în mod concis, în expresii sintetice, ceea ce

ştie despre obiectul studiat. Aceste expresii sintetice îmbracă, de

obicei, forma unor enunţuri de felul: “grupurile coezive muncesc mai

bine şi realizează mai uşor integrarea profesională a membrilor”;

“motivaţia individuală este influenţată de motivaţia de grup”. Dacă

analizăm astfel de enunţuri în aparenţă atât de simple, vom constata că

în spatele fiecăruia dintre ele se află o serie complexă de observaţii, un

ansamblu de teze cu privire la efectul factorilor sociali asupra modului

în care acţionează grupurile de muncă. Ceea ce conferă sens

sociologic asupra acestor enunţuri este o teorie implicită sau explicită.

10

4) Teoria prevede faptele, prezice producerea anumitor

fapte. Această previziune are variate aspecte. Cea mai evidentă este

extrapolarea de la cunoscut la necunoscut. De asemenea, teoriile ne

permit să prevedem că în anumite condiţii va deveni observabil un

anumit fenomen.

5) Teoria pune în evidenţă lacunele cunoaşterii noastre.

Întrucât teoria rezumă faptele cunoscute şi le prevede şi pe acelea care

nu au fost observate, ea trebuie să semnaleze zonele neexplorate încă

şi în care cunoaşterea noastră este deficitară. Prin această funcţie,

teoria devine fecundă, sugerând în ce noi direcţii trebuie îndreptat

efortul cunoaşterii ştiinţifice.

Rolul faptelor

Cercetării empirice i se atribuie uneori doar rolul de a testa sau

verifica ipotezele pe care le confirmă sau respinge. În felul acesta, nu

numai că se minimalizează rolul faptelor în ştiinţă, dar se pierde din

vedere interacţiunea dintre teorie şi fapt. Robert King Merton –

sociolog american – a demonstrat importantul rol al cercetării

empirice asupra dezvoltării teoriei sociologice, cercetarea empirică

nelimitându-se la rolul pasiv de a verifica sau testa teoria, de a

confirma sau respinge ipotezele. Dimpotrivă, ea joacă un rol activ

îndeplinind cel puţin patru funcţii majore care ajută la dezvoltarea

teoriei.

Prima dintre aceste funcţii pe care o abordează R.K. Merton

într-un mod original, este serendipitatea. Serendipitatea se raportează

la experienţa destul de comună de a observa un fapt neaşteptat,

aberant şi capital, care dă ocazia dezvoltării unei noi teorii sau lărgirii

unei noi teorii existente.

Explicitând această definiţie, R.K. Merton descrie fiecare dintre

cele trei elemente ale serendipităţii:

11

a) faptul este înainte de toate neaşteptat. Cercetarea destinată

verificării unei ipoteze dă naştere unei observaţii neaşteptate care ţine

de altă teorie decât cea de la începutul cercetării (R.K. Merton o

numeşte produs secundar fortuit);

b) observaţia este aberantă, surprinzătoare pentru că pare

inconsistentă fie cu teoria dominantă fie cu alte fapte cunoscute

(această inconştienţă aparentă provoacă curiozitatea, stimulând pe

cercetător să dea un sens faptului observat şi să-l integreze într-un

cadru de referinţă mai larg);

c) faptul neaşteptat este capital, adică poate să conducă la

consecinţe care influenţează teoria generală (R.K. Merton face

precizarea că este vorba mai mult de ceea ce observatorul smulge

faptului decât de faptul însuşi).

Aceste fapte neaşteptate, observate şi capitale, exercită presiune

asupra elaborării teoriei, dând naştere la noi ipoteze, la noi teorii sau la

extinderea unei teorii existente.

În al doilea rând, faptele duc la revizuirea teoriilor existente,

la reconstituirea unei teorii şi implicit la elaborarea unei noi scheme

conceptuale. Atunci când o schemă conceptuală aplicată la anumite

fapte nu reuşeşte să le explice adecvat, cercetarea reclamă

reformularea schemei , includerea de noi variabile, luarea în

considerare a unor fapte neglijate anterior. R.K. Merton arată că în

timp ce serendipitatea se contrează pe o contradicţie aparentă care

trebuie rezolvată, reconstituirea teoriei se centrează pe un fapt

relevant, dar neglijat mai înainte, care reclamă lărgirea schemei

conceptuale.

În al treilea rând faptele duc la reorientarea interesului teoretic.

Acest lucru se întâmplă mai ales ca urmare a inventării unor noi

procedee de cercetare, care pot duce la noi direcţii de interes teoretic

în investigaţia sociologică. Astfel, interesul crescând pentru teoria

12

formării caracterului şi a personalităţii în funcţie de structura socială

au devenit evidente după introducerea noilor metode proiective (testul

Rorschach, tehnicile jocului şi completării unor poveşti, aflându-se

printre cele mai familiare). La fel, adaugă Merton, tehnicile

sociometrice şi progresele recente în ceea ce priveşte tehnica

interviului pasiv. Tot pe seama unor astfel de tehnici poate fi pusă

descoperirea grupului primar, în special sub forma preocupării

teoretice privind structurile sociale informale, în calitate de

intermediar între individ şi marile organizaţii formale.

În fine, în al patrulea rând, cercetarea empirică joacă şi rolul

de clasificare al conceptelor. Căci cercetarea empirică are nevoie de

concepte clare ceea ce se realizează prin stabilirea unor indicatori ai

variabilelor sociale.

Concluzii

Cele două domenii structurale ale sociologiei - domeniul

teoretic şi domeniul faptelor - conferă sociologiei un dublu caracter,

ea fiind atât o ştiinţă teoretică cât şi una empirică.

Sociologia este o ştiinţă empirică pentru că se bazează pe

observaţii şi demonstraţii riguros ştiinţifice, nu pe speculaţii; este o

ştiinţă teoretică pentru că adună observaţii complexe în propoziţii

abstracte, organizate în conexiuni logice, care să permită explicitarea

unor raporturi cauzale. Cele două domenii trebuie să fie concepute

într-o continuă relaţie, ele influenţându-se reciproc, progresele unuia

fecundându-l pe celălalt, asigurând în ultimă instanţă progresul

cunoaşterii ştiinţifice.

3. Cadrul conceptual al sociologiei

În structura teoretică a oricărei ştiinţe intră şi un număr mai

mult sau mai puţin ridicat de concepte. Conceptele sunt construcţii

teoretice, care fac parte din orice teorie ştiinţifică, alături de celelalte

13

componente ale teoriei: ipoteze şi propoziţii. Aşa cum am văzut, teoria

oferă o schemă conceptuală prin intermediul căreia procesele şi

fenomenele sunt sistematizate, clasificate şi puse în relaţii reciproce.

Necesitatea conceptelor

Câmpul asupra căruia sociologia îşi aplică studiul trebuie să fie

acoperit şi luat în stăpânire prin cunoaştere. Ele ne permit să acoperim

arii mai mari sau mai restrânse, să cuprindem clase de fenomene şi tot

prin concepte ne orientăm în lumea faptelor, selecţionându-le pe cele

mai relevante, semnificative din punct de vedere ştiinţific.

Sociologia face abstracţie de realitate în sensul că se limitează

la anumite aspecte ale fenomenelor, la anumite dimensiuni sau

segmente ale realităţii. Astfel de observaţii sunt acte de abstractizare

care duc la crearea de termeni pe care îi folosim în locul fenomenelor,

adică la făurirea de concepte. Cu alte cuvinte, folosim conceptele ca

simboluri ale fenomenelor pe care le studiem. Nu trebuie să

confundăm conceptul cu fenomenul pe care îl simbolizează.

În consecinţă, conceptul apare ca un simbol abstract şi general,

care înmănunchiază suma tuturor cunoştinţelor pe care le posedăm

despre o clasă de fenomene. Fiind abstracţiuni, conceptele au sens

numai într-un anumit cadru de referinţă, un anumit sistem teoretic.

Conceptele se fixează în cuvinte, prin termeni specializaţi. Fiecare

ştiinţă îşi va dezvolta un sistem de concepte.

Sociologia, nelimitându-se la o singură dimensiune a realităţii

sociale, având un obiect mai vast şi mai diversificat, va avea de

urmărit un efort conceptual mai complex structurat şi mai bogat.

Fireşte că nu toate conceptele au aceeaşi importanţă euristică,

contribuţia lor la cunoaşterea realităţii nefiind aceeaşi.

Valoarea unui concept se apreciază atât din punct de vedere

teoretic, cât şi din punct de vedere empiric. Importanţa teoretică a

unui concept este determinată de relaţiile sau conexiunile sale cu

14

celelalte elemente ale sistemului teoretic din care fac parte. Importanţa

empirică este determinată de regulile de corespondenţă sau de

definiţiile operaţionale, care pun conceptul în relaţie cu fapte

observabile.

O definiţie operaţională defineşte un concept în termeni de

proceduri după care să se opereze observaţiile specifice care constituie

fundamentul empiric al folosirii sale.

Definirea operaţională a unui concept nu este uşoară, deoarece o

definiţie completă trebuie să cuprindă expunerea inter-relaţiilor sale cu

sistemul de concepte din care face parte. De exemplu, pentru a defini

conceptul de “scop”, trebuie să definim nu numai o serie de alte

concepte (“mobil”, “intenţie”, “expectativă”, “atracţie”, “succes”,

“eşec”) ci şi enunţul procedurilor utilizate în observarea fenomenelor

care se leagă de acest concept.

Clasificarea conceptelor

Nu toate conceptele au o însemnătate empirică directă. Unele nu

pot fi folosite decât în legătură cu alte concepte, cu condiţia că acestea

din urmă să aibă însă un referent empiric direct. Având în vedere acest

lucru, conceptele se pot clasifica: 1) operaţionale; 2) neoperaţionale.

Conceptele operaţionale sunt acelea care pot servi nemijlocit

în cercetarea empirică a realităţii, în timp ce conceptele

neoperaţionale exprimă sau reflectă dimensiuni de relaţii care nu sunt

direct observabile şi nici măsurabile.

Dacă avem în vedere aria de aplicare şi cuprindere a realităţii şi

implicit cadrul teoretic de referinţă, putem distinge:

1) concepte de largă aplicare, cum sunt conceptele generale şi,

corespunzător, teorii mai ample, teorii generale;

2) concepte care se aplică la un cadru mai restrâns, ţinând de

teorii de rază medie;

15

3) concepte care se aplică la un cadru mai circumscris, cum este

cazul conceptelor mai speciale.

Sistemul conceptul al sociologiei cuprinde concepte din cele

mai variate, care pot fi clasificate în următoarele tipuri:

1) concepte societale (grup, comunitate, situaţia socială);

2) concepte culturale (aculturaţie, patternuri, obiceiuri etc.);

3) concepte procesuale (socializare, desocializare, conflict,

acomodare, asimilare, integrare etc.);

4) concepte structurale (status sociometric, funcţie, disfuncţie,

structurală informală);

5) concepte relaţionale (expansiune socială, interacţiune, status

social, rol social, leader etc.);

6) concepte comportamentale (model de comportament,

expectativă socială, jucarea rolului, comportament deviant etc.);

7) concepte organizaţionale (organizare informală, birocraţie

etc.);

8) concepte ecologice (mediu social, arie naturală, migraţie,

navetism etc.);

9) concepte metodologice (serendipitatea, observaţie

participantă, interviul sociologic, monografie sociologică, sociograma,

sociometria, testul sociometric etc.).

Limbajul ştiinţei. Am văzut că fiecare ştiinţă îşi dezvoltă o

terminologie proprie, un limbaj specific. Limbajul sociologic, ca şi a

celorlalte ştiinţe teoretice şi empirice, în acelaşi timp, este de două

feluri:

a) limbajul teoretic cuprinde conceptele care nu se raportează

direct la stări de lucruri observabile în realitate, astfel de concepte

trebuie să fie operaţionalizate în vederea testării;

16

b) limbajul de observaţie, în opoziţie cu cel teoretic,

raportează predicatele care îi sunt proprii la stări de lucruri

observabile, accesibile experienţei.

Conceptele se pot traduce în instrumente de clasificare numite

variabile. În sensul cel mai general al termenului, variabila poate:

1) desemna un atribut dicotomic (sexul);

2) indica împărţirea unui ansamblu de elemente nonordonate

(judeţele ţării);

3) să se refere la un atribut cantitativ (vârstă);

4) înseamnă un fenomen (absenteismul, fluctuaţia în muncă

etc.).

În cursul cercetării are loc manipularea şi controlul asupra unor

variabile, pentru a determina legăturile dintre ele. Astfel de legături

pot fi:

a) corelaţii;

b) relaţii cauză-efect/legături cauzale;

c) legături constante, adică legi.

În general, în sociologie se operează cu două feluri de variabile:

1) variabile independente, denumire dată oricărui fenomen care

joacă rolul de cauză, adică provoacă efecte;

2) variabile dependente, sinonim cu efectul variabilei

independente.

Mijlocul de abordare a variabilelor îl constituie indicatorii.

Ne rezumăm în această parte a cursului la aceste aspecte

generale ale teoriei sociologice, dezvoltarea şi concretizarea lor

urmând a fi urmărită în cadrul Metodologiei sociologice.

Rezumat

Sociologia, ca ştiinţă, s-a constituit relativ târziu. Prima

clasificare în care a fost inclusă ca ştiinţă autonomă a fost elaborată de

sociologul francez Auguste Comte în 1839.

17

Sociologia este studiul ştiinţific al comportamentului uman,

modelat şi socialmente împărtăşit. Acest comportament este sinonim

cu comportamentul social.

Sociologia, ca ştiinţă, reprezintă unitatea dintre domeniul

teoretic şi cel empiric (al faptelor sociale), fiecare dintre ele

îndeplinind funcţii specifice. Unitatea dintre cele două domenii se

realizează prin Metodologia sociologică.

Sociologia generală reprezintă fundamentul teoretic şi

metodologic pentru sociologiile de ramură.

Bibliografie

1. Constantinescu, V. şi colaboratorii – Sociologie, EDP, Bucureşti,

1991

2. Mihăilescu, I. – Sociologie generală, Editura Universităţii din

Bucureşti, 2000

18

CAPITOLUL II

COMUNITĂŢILE UMANE TERITORIALE

Concepte – cheie:

- comunitatea teritorială

- comunitatea rurală – comunitatea urbană

- ruralul tradiţional

- modernizare ruralului

- comportament tradiţional – comportament inovator

1. Comunităţile umane teritoriale

Viaţa socială se desfăşoară într-un anumit spaţiu şi într-o arie

geografică. Acestea circumscriu elementele definitorii pentru

comunităţile umane teritoriale.

Comunitatea umană “teritorială” este definită ca

macrogrupul sau colectivitatea umană care trăieşte într-o anumită arie

geografică şi care dispune de o cultură comună, de un anumit sistem

social, cu anumită organizare a activităţilor (în cadrul diviziunii

sociale a muncii) şi care este conştientă de apartenenţa sa la acea

comunitate.

Comunitatea teritorială include anumite elemente unitare:

locul de muncă – care prin schimbarea sa provoacă

schimbări la nivelul locului de rezidenţă (în cazul migraţiei rural-

urban);

locul de rezidenţă – locuinţele sunt o premisă pentru

continuarea unui mod de existenţă, de comunicare interumană, de

operaţia unor relaţii psihosociale de tipul coeziunii;

traseul care permite relaţionarea dintre primele două.

19

Specificul condiţiilor de viaţă şi activitate, condiţiile comune de

trai (de aprovizionare, de satisfacere a nevoilor materiale şi culturale)

generează şi un profit specific a componentelor individuale şi de grup,

o comuniune spirituală.

În definirea comunităţilor teritoriale, un element central îl ocupă

habitatul uman, care presupune nu numai simpla configurare a unui

spaţiu social-uman, a unei anumite ambianţe sociale cu particularităţi

specifice, dar şi configurarea unor structuri socio-spaţiale cu

caracteristici proprii, grade diferite de concentrare (densitate

demografică); fenomene de centralizare, descentralizare a habitatului;

specializare funcţională a unor părţi sau a comunităţii teritoriale;

mobilitate teritorială diferită etc. Comunităţile umane teritoriale au

cunoscut o evoluţie istorică, mutaţii şi transformări care depăşesc

clasificarea tradiţională în comunităţi rurale şi urbane, apărând o

problematică legată de conţinutul rural-urban.

Comunităţile rurale se definesc printr-un ansamblu de

gospodării care posedă un teritoriu şi anumite instituţii comune şi care

intră în anumite relaţii, conform unor norme şi reguli proprii.

Comunitatea rurală se prezintă ca un grup social cu anumită

organizare bazată pe legăturile relativ stabile ale familiilor de

pământul din acea zonă, cu un mod propriu de comunicare socială, de

transmitere a experienţei istorice şi a valorilor culturale perene.

Satul se prezintă ca o entitate socială specifică, cu o constelaţie

de elemente structurale proprii care alcătuiesc un tot unitar de ordin

socio-uman (un “tot uman”, o formă specifică de habitat).

Comunităţile urbane. Comunitatea teritorială – oraşul – se

caracterizează, după V.Constantinescu:

printr-un habitat construit (habitat “împotriva naturii”,

realizat prin “edificii din piatră şi fier”);

20

prin extensiunea volumului demografic (densitate

demografică mare);

prin preponderenţa activităţilor de profil industrial şi prin

diversitatea ocupaţiilor specializate;

prin relaţii sociale reglementate formal, instituţionalizate;

prin restrângerea ponderii relaţiilor de rudenie şi prin

reducerea relaţiilor de intercunoaştere şi intercomunicare.

Mediul urban prezintă următoarele caracteristici:

viaţa socială se desfăşoară într-un ritm mai alert, mai

tensionat;

eterogenitate ocupaţională, socio-profesională şi culturală;

relaţiile interpersonale sunt mai restrânse şi mai puţin

intense sub aspect socio-afectiv;

diversitatea rolurilor şi predominarea relaţiilor formale în

cadrul grupurilor de muncă;

relaţiile de vecinătate spaţială nu determină sistemul de

interrelaţionare umană etc.

2. Ruralul tradiţional

Constituirea şi evoluţia societăţii omeneşti pune în lumină

apariţia succesivă a ruralului şi a urbanului, a satelor şi a oraşelor (în

funcţie de succesiunea istorică a revoluţiilor agricole şi industriale),

ceea ce impune sociologului o dublă abordare a originii şi evoluţiei

comunităţilor umane:

din punct de vedere al apariţiei şi evoluţiei lor independente

prin care ruralul, satul , apar ca “societăţi” specifice, cu o dezvoltare

îndreptată spre interior, fără influenţe externe;

din punct de vedere al raporturilor rural-urban, al satului cu

oraşul, al continuum-ului rural-urban, al ruralului modernizat.

21

T.Herseni scria “pentru sociologie este foarte important să se

ştie ce se întâmplă cu realităţile sociale de un anumit gen (cazul

agriculturii, al satelor, al oraşelor etc.) după apariţia altor realităţi, deci

a altor contexte şi structuri, care le încadrează şi deci le restructurează

uneori până la completa lor revoluţionare. Trecerea de la societăţile

preistorice la cele istorice sau “civilizate” începe cu trecerea de la

subzistenţa de “pradă” la economia de producţie, ceea ce a însemnat o

primă revoluţie agricolă, care a făcut posibilă prin plusurile de

subzistenţă, alte două mari revoluţii: revoluţia agrară şi revoluţia

metalurgică, iar în continuare un şir întreg de revoluţii socio-

culturale”.

Constituirea mediului rural se identifică în esenţă cu

constituirea societăţii şi a civilizaţiei umane. Apariţia mediului urban

este legată de o anumită etapă a dezvoltării sociale şi umane în care se

diversifică tipurile de activitate umană, se delimitează domenii

administrative, comerciale, culturale, se maturizează condiţiile vieţii

sociale. Satul a existat însă înainte şi independent de apariţia oraşului,

iar unele elemente ale ruralului au preexistat constituirii mediului

urban. “Mai înainte de a împărţi societăţile în forme preindustriale şi

forme industriale, se impune – scrie T.Herseni – având în vedere

evoluţia lor istorică, împărţirea în societăţi preagricole şi societăţi

agricole de diferite trepte, apoi în societăţi agricole preurbane şi

societăţi agricole cu centre urbane, iar în zilele noastre în societăţi

industriale care practică în continuare, dar în forme din ce în ce mai

tehnicizate, atât agricultura cât şi zoocultura, care dezvoltă odată cu

industrializarea, urbanizarea”.

Deci, agricultura şi satele agricole au reprezentat în primele

epoci istorice formele cele mai evoluate de viaţă socială, forme

concret-autonome care, după apariţia oraşelor au început să fie nu

numai dominate economic şi politic de acestea, ci şi organizate,

22

stimulate, propulsate adeseori spre forme noi de viaţă, spre inovaţie şi

progres.

Agricultura a determinat apariţia ţărănimii – o pătură socială

profund diferită de cea a vânătorilor, pescarilor din epocile

precedente; a unor aşezări umane stabile – satele agricole.

Dezvoltarea, maturizarea acestor realităţi socio-economice au

permis, prin funcţionarea hinterlandului agricol, a zonelor agricole şi

periurbane – formarea şi funcţionarea oraşelor şi a societăţilor

urbanizate. Oraşele de pretutindeni au fost amplasate – arată

T.Herseni – astfel încât să poată “domina o anumită zonă agricolă, pe

baza căreia să se hrănească”.

Comunităţile rurale tradiţionale se caracterizează prin câteva

trăsături care le conferă o fizionomie specifică şi în jurul căreia se

situează principalele direcţii de cercetare ale sociologiei rurale.

Modelul comunităţii rurale tradiţionale – după H.Mendros –

cuprinde următoarele trăsături fundamentale: 1) autarhia; 2)

omogenitatea culturală; 3) diversitatea socială.

1) Autarhia era în acelaşi timp demografică, economică şi

socială. Omul trăia printre ai săi fără multe relaţii cu lumea dinafară şi

toţi se cunoşteau între ei. Nimeni nu-şi căuta soţie în afară.

Endogamia nu era absolută, dar un grup de sate apărea ca un grup

endogan.

Autarhia demografică era legată de cea economică:

gospodărie agricolă familială (ruralul era alcătuit dintr-un număr de

gospodării familiale – largi) “îşi era suficientă sieşi”. Acoperirea

nevoilor se realiza în şi prin producţia proprie. Toate activităţile

artizanale tradiţionale necesare funcţionării gospodăriei agricole şi

vieţii familiilor rurale erau prezente în comunitatea locală. Nevoile

fiind satisfăcute, contactele cu lumea dinafară erau extrem de

restrânse.

23

Autarhia economică determina o coincidenţă între familie şi

gospodăria agricolă, ceea ce îl determina pe agricultor să ia hotărâri în

funcţie de motivaţiile de ordin familial dar şi economic.

Din această situaţie apar alte trăsături ale ruralului tradiţional:

confuzia rolurilor . Tatăl era şef de întreprindere şi maistru

de ucenicie pentru copiii săi. Mama era aceea care în majoritatea

timpului ţinea contabilitatea. Nu era posibilă deosebirea între munca

direct productivă, grijile gospodăreşti, tot felul de activităţi mărunte şi

timpul de răgaz;

comunitatea rurală întemeiată pe confuzia rolurilor era un

grup de relaţii de intercunoaştere (intermentală) în care fiecare avea o

percepţie globală şi nu funcţională a personalităţii celuilalt (“fiecare

ştie totul despre ceilalţi”);

sistemul de intercunoaştere limitează relaţiile sociale într-o

arie geografică sau familială restrânsă, bazată pe “proximitatea

geografică”. La ţară nu existau prieteni, existau numai vecini şi

rudenii. Se trăia într-o intimitate colectivă bazată pe o apropiere

geografică sau familială, pe o afinitate de interese economice sau de

preocupări politice sau religioase.

2) Omogenitatea culturală decurgea din autarhia demografică

şi economică, trăind izolaţi, relativ rupţi de lumea din afară, sătenii îşi

creau şi păstrau o civilizaţie particulară. Putem vorbi, în acest sens, şi

de o autarhie socio-culturală;

Comunitatea tradiţională se baza pe omogenitate în credinţe, în

tradiţii, reprezentări, valori morale şi comportamentale pe “acordul

colectiv” (acceptarea de către toţi) faţă de principiile şi modelele

culturale.

3) Diversitatea socială a ruralului tradiţional rezulta din

existenţa mai multor categorii socio-profesionale, clase şi pături,

fiecare cu un statut precis, din care decurgeau funcţii bine precizate –

24

specifice şi riguros respectate: “mai întâi erau bărbaţii şi femeile,

tinerii şi copii. În structura societăţii tradiţionale, anumite funcţii erau

îndeplinite de către tineri, altele de către adulţi iar altele de către

bătrâni. Astfel, tinerii întreţineau viaţa socială, organizau serbările,

adulţii asigurau viaţa economică, iar bătrânii transmiteau moştenirea

culturală, asigurau respectarea tradiţiilor şi a “regulilor de bună

purtare”. Satul reunea grupuri şi categorii foarte diverse.

Într-o analiză asupra satului, în diversele momente ale evoluţiei

sale (“orizonturile săteşti”), I.Bădescu subliniază rolul determinant al

ariei săteşti sau al întinderii (al spaţiului) în caracterizarea ruralului

tradiţional:

1) Mediul natural activa constrângător şi limitativ asupra

ţăranului (depindea de regimul ploilor, al condiţiilor geografice:

regimul apelor etc.).

2) Ţăranul lucrează în şi sub robia “întinderii” (încercând să

reducă distanţa care îl separa de pământul său, se îndepărtează de

vecinii săi şi distrugând legăturile cu câmpul său le slăbeşte pe cele

care îl leagă de ceilalţi oameni).

3) Întinderea agricolă era decupată pe sate, în sate – pe loturi

(gospodării), iar în gospodării – pe cicluri de muncă.

4) Satul era închis în hotarul său (autarhie), iar în această

închidere se ataşează autosubzistenţa (ţăranul produce cât îi trebuie

pentru nevoile familiei).

5) Gradul de stăpânire al întinderii depindea de numărul

atelajelor de tracţiune şi de muncă.

6) Delimitarea ariei era o problemă a dreptului local,

obişnuielnic.

Ruralul tradiţional, ca tip de comunitate umană,

“sintetizează”:

25

procesul trecerii de la munca şi viaţa vânătorilor,

culegătorilor şi pescarilor la viaţa agricultorilor şi păstorilor

sedentari;

procesul de formare şi generalizare a aşezărilor stabile, de

tip teritorial (în primul rând a satelor agricole);

procesul de înlocuire a tipului familial, bazat pe relaţii de

rudenie, cu tipul relaţiilor de vecinătate;

procesul de înlocuire a relaţiilor de rudenie, de natură

preponderentă afectivă, printr-o reglementare a raporturilor, printr-o

normă nouă de coexistenţă şi colaborare, transmisă prin educaţie, prin

tradiţii, obiceiuri, iar mai târziu prin instituţii.

În condiţiile revoluţiei industriale, în apropierea zonelor rurale

apar centre industriale şi urbane, care “focalizează” interesul

indivizilor din aceste zone, provocând mutaţii în colectivităţile săteşti.

Apare exodul rural sau migraţia alternantă, prin care populaţia rurală

iese din autarhia economică şi demografică (ţăranul local iese de sub

robia “întinderii locale”, a hotarului satului) şi se îndreaptă spre alte

regiuni, spre oraşe. Este o deschidere a comunităţilor locale săteşti

spre societatea globală, spre comunităţile urbane, care duce la apariţia

unei interdependenţe rural-urbane. La baza acestui proces au stat doi

factori:

a)diviziunea muncii a modificat destinaţia producţiei agricole şi

rurale;

b)sistemul nevoilor şi aspiraţiilor individuale s-a lărgit sub

influenţa urbanului şi a noilor valori sociale.

Integrându-şi aceste noi elemente, societăţile rurale continuă să-

şi păstreze specificitatea în raport cu societăţile urbane, fapt

demonstrat de evoluţia raporturilor dintre sat şi oraş, după prima

revoluţie industrială (este cazul Franţei, al României etc.).

26

3. Repere ale satului românesc

Rădăcinile satului românesc trebuie căutate într-un trecut istoric

în care vom întâlni particularităţile constituirii sale, elementele de

permanenţă ale evoluţiei sale prin care se înscrie în civilizaţia şi

cultura universală. Pornind de la “matricea” tradiţională a satului

românesc, ne vom putea explica mutaţiile petrecute în istoria satului

contemporan, vom putea găsi răspunsuri la imperativele cu care se

confruntă ţăranii satelor româneşti după 1989.

O contribuţie deosebită şi originală în explicarea comunităţilor

tradiţionale româneşti o are H.H.Stahl, prin teoria satelor

devălmaşe, care reprezintă totodată un moment important în

dezvoltarea sociologiei rurale româneşti, dar şi a sociologiei

universale.

În organizarea socio-economică a ruralului românesc apar

următoarele “momente” semnificative:

a) Devălmăşia care precede familismul, care la rândul său a

precedat apariţia organizaţiilor (cooperatiste) în agricultură şi în viaţa

satelor.

Obştile ţărăneşti sunt o realitate tipică ţării noastre şi ele au

fost cercetate de istorici, sociologi şi etnografi.

Satul devălmaş – reprezintă o asociaţie de gospodării familiale

pe baza unui teritoriu stăpânit în comun, în care colectivitatea ca atare

are drepturi anterioare şi superioare drepturilor gospodăriilor

alcătuitoare, drepturi exercitate printr-un organ de conducere numit

obşte.

Reglementarea vieţii sociale a comunităţii ţărăneşti se baza pe

norme tradiţionale “obişnuielnice” (“obiceiul pământului”) şi pe datini

(“ceremonii de trecere”). Obştea avea pe lângă rosturi economice şi

27

administrative şi funcţii judecătoreşti, de control social şi de pedepsire

a încălcării unor norme sociale;

b) Familismul – formă de organizare din perioada următoare

devălmăşiei şi până între cele două războaie mondiale. Familia, ca

grup primar, a reprezentat matricea fundamentală de organizare a

muncii în agricultură şi a vieţii rurale în ansamblul ei. Satul tradiţional

românesc bazat pe acest tip de organizare se caracteriza prin aceleaşi

particularităţi enumerate ca fiind ale ruralului tradiţional;

c) Satul etapei cooperatiste prezintă următoarele caracteristici:

în structura populaţiei, apariţia lucrătorilor agricoli, a unei

categorii legată de serviciile din mediul rural, precum şi a navetiştilor

– populaţia pendulatoare între sat şi oraş;

familiile au ocupaţii mixte: soţul în industrie, soţia în

agricultură;

sistemul de intercunoaştere între toţi membrii colectivităţii

locale este înlocuit printr-un sistem de relaţionare formalizată,

instituţionalizată. Solidaritatea prin asemănare şi vecinătate a cedat

locul solidarizării prin diferenţiere şi activităţi productive;

mentalitatea ţărănească axată pe aspiraţia pentru pământ este

înlocuită cu aspiraţia pentru utilizarea lui raţională;

este accentuată trecerea de la autosubzistenţă la producţia

pentru societate (de la “a avea” la “a obţine”, “a realiza”);

diversificarea structurilor instituţionale pe plan local şi a

celor prin care satul comunică cu oraşul.

După 1989, în satul românesc a avut loc procesul de privatizare

a agriculturii, de redobândire de către foştii proprietari a terenurilor

cooperativizate forţat. În esenţă, satul actualei etape prezintă câteva

note distincte:

1) populaţia rurală, agrară şi silvică este de trei-patru ori mai

mare decât în alte ţări;

28

2) proprietatea rurală este extrem de pulverizată (are circa 2/3

dimensiuni de numai 0,5–2 ha), iar gospodăriile respective nu sunt

capabile să asigure existenţa familiilor;

3) procesul de diferenţiere va ruina multe din aceste mini-

gospodării;

4) din aceste aspecte economice, decurg profunde mutaţii

sociale, în componentele mentalităţile ţăranilor.

4. Tradiţii ale cercetătorilor asupra colectivităţilor rurale

Studiile rurale au în România o tradiţie bogată de peste un

secol. Valoarea acestor studii depăşeşte frontierele naţionale, şcoala

românească de sociologie rurală influenţând cercetările rurale din alte

ţări. Cercetările rurale au fost legate de problemele societăţii, iar o

reevaluare a lor are atât o importanţă teoretico-metodologică, cât şi de

orientare a studiilor rurale actuale. Sociologia rurală a fost legată de

transformările agriculturii şi ale lumii rurale, ceea ce a permis

utilizarea unor rezultate ale cercetărilor în deciziile privind

comunităţile rurale.

Încă de la începutul secolului al XIX-lea, se întreprind cercetări

concrete asupra agriculturii şi colectivităţilor rurale, din perspective

teoretice diferite: statistică, agronomie, etnografie, folclor, istorie,

geografie. Dintre aceste studii un interes sociologic deosebit îl

prezintă:

lucrările lui Ion Ionescu de la Brad, care în monografiile

asupra judeţelor Dorohoi, Mehedinţi şi Putna, realizează o analiză

socio-economică a satelor. Aceste monografii de judeţe au avut un

caracter practic, întrucât vizau relaţiile de producţie din agricultură şi

situaţia socială a ţăranului român;

“Monografia unui sat de câmpie – Bragadiru” - elaborată de

A.V. Gâdei. Monografia cuprinde un program metodologic al

29

cercetărilor monografice locale, prin care se stabilesc o serie de

principii privind tehnicile şi procedeele de investigaţie: analiza

istorică, documentară, analiza bugetelor de familie, interviul etc.

Această monografie se înscrie printre primele analize ştiinţifice asupra

colectivităţilor rurale elaborate în Europa.

Bibliografie

1. Bădescu, I. – Satul contemporan şi evoluţia lui istorică, Ed.

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981

2. Constantinescu, V. – Sociologie, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1991

3. Mihăilescu, I. – Sociologie generală, Editura Universităţii din

Bucureşti, 2000

30

CAPITOLUL III

ȘCOALA MONOGRAFICĂ DE LA

BUCUREȘTI

În România interbelică, în sânul sociologiei se conturează o

serie întreagă de curente, de diferite orientări. Dar cel mai important

curent al sociologiei din acea perioadă, este cel promovat de aşa-

numita ŞCOALA DE LA BUCUREŞTI, întemeiată şi condusă de

profesorul Dimitrie Gusti (1880-1955). Şcoala iniţiată de profesorul

Gusti, cunoscută şi sub numele de ŞCOALA MONOGRAFICĂ DE

LA BUCUREŞTI, este cea dintâi şcoală sociologică românească.

Sistemul de sociologie al profesorului Gusti se va închega după

1920, în perioada “bucureşteană”. În această perioadă se vor iniţia

“campaniile monografice”, care prin amploarea şi originalitatea lor

vor avea un mare ecou pe plan mondial. În fine, în aceeaşi perioadă, se

constituie ŞCOALA SOCIOLOGICĂ DE LA BUCUREŞTI care a

dominat timp de 25 de ani întreaga viaţă ştiinţifică şi culturală a ţării.

Componentele şcolii, catedra, seminar sociologic, publicaţiile

trebuie privite ca părţi ale unui întreg ştiinţific şi funcţional,

subordonate unei acţiuni social-culturale la scara întregii ţări (în

concepţia Şcolii de la Bucureşti, activitatea culturală de masă este o

parte integrată a sistemului de ştiinţe sociale preconizat, care

culminează în pedagogia acţiunii sociale).

ŞCOALA MONOGRAFICĂ DE LA BUCUREŞTI presupune,

ca orice altă şcoală sociologică, o doctrină, un corpus de teorii şi

principii călăuzitoare, o anumită abordare a problemelor şi un punct

de vedere metodologic. Profesorul Dimitrie Gusti a elaborat un sistem

de sociologie, etică şi politică, care reprezintă prima încercare de acest

gen din istoria gândirii sociologice româneşti. Noi ne vom ocupa

numai de contribuţia lui Gusti pe tărâm sociologic, făcând abstracţie

31

de sistemul său de etică şi politică. În sistemul de sociologie al

conducătorului ŞCOLII DE LA BUCUREŞTI, putem distinge două

mari părţi:

1. teoria sociologică;

2. metoda monografică (de la care şcoala îşi va primi numele).

Profesorul Gusti îşi construieşte teoria sociologică pornind de

la definirea obiectului sociologiei şi, implicit, a raporturilor

sociologiei cu celelalte ştiinţe sociale. Sociologia este un sistem de

cunoaştere a realităţii sociale prezente, singura realitate adevărată. De

aceea, sociologia nu reconstruieşte realitatea, aşa cum face istoria cu

societăţile dispărute. Sociologia nu trebuie confundată cu filosofia

socială. Gusti respinge filosofia socială speculativă, care abordează în

mod abstract esenţa societăţii, pe cale deductivă, opunându-i acesteia

necesitatea cercetării fenomenelor vii ale realităţii sociale (această

idee de bază, importantă în sistemul său, o va pune Gusti la baza

cercetărilor monografice).

Sociologia, nefiind singura ştiinţă socială, se impune o

clasificare a ştiinţelor sociale. Gusti împarte aceste ştiinţe în două

categorii: statice şi dinamice. Cele statice se ocupă cu analiza unor

fenomene sociale înfăptuite, existente, iar cele dinamice (etica şi

politica) cercetează fenomenele sociale în devenire. În timp ce

ştiinţele sociale statice sunt ştiinţe de constatare, explicative, cele

dinamice au un caracter normativ, de apreciere şi valorificare.

Ştiinţele sociale statice, la rândul lor, pot fi:

1) ştiinţe care studiază unele fenomene sociale parţiale,

aspectele parţiale ale realităţii sociale, cum sunt fenomenele juridice,

economice, lingvistice etc. Toate acestea sunt ştiinţe sociale

particulare (economia, politica, ştiinţa juridică, lingvistică etc.);

32

2) întreaga realitate socială însă, în toată complexitatea ei, ca

totalitate, constituie obiectul de cercetare al sociologiei. Pentru Gusti

sociologia este ştiinţa “societăţii ca totalitate”.

Prin acest punct de vedere, sociologul român depăşeşte pe mulţi

dintre predecesorii şi contemporanii săi, care explicau viaţa socială

prin “factori” biologici, economici, psihologici, juridici, culturali etc.

Idea “matcă” a lui Gusti este aceea a unei sinteze sociologice a

tuturor disciplinelor sociale particulare, stăruind asupra unităţii

cunoaşterii. “Între sociologie şi ştiinţele sociale particulare există un

raport de intimă reciprocitate. Sociologia se întemeiază pe rezultatele

ştiinţifice sociale particulare, căci numai în cunoaşterea analitică

progresivă a părţilor stă condiţia de suverană cunoaştere şi stăpânire a

tot-ului. Ştiinţele sociale la rândul lor au nevoie de reflecţiile

sociologiei, căci fiecare din ele are imperioasă nevoie de cunoaşterea

generală a legăturii problemelor lor cu problemele celorlalte ştiinţe

sociale …”.

Realitatea socială constă dintr-o “îmbinare de nenumărate

mănunchiuri de oameni, de nenumărate unităţi sociale, foarte variate

şi împrăştiate pe întreg globul”. De aceea, afirmă Gusti, sociologia ca

ştiinţă a realităţii sociale va trebui să fie o ştiinţă a unităţilor

sociale”. Folosind mai multe criterii (gradul de consistenţă,

obiectivare şi durată), Gusti distinge trei feluri de unităţi sociale:

1) Comunităţi sociale, acele unităţi sociale care au păstrat ceva

din autonomia unităţilor sociale elementare, adică sunt forme

organice, aproape complete de viaţă socială, cu o puternică legătură

interioară şi cu o durată mare. Comunităţile sociale constrâng aproape

până la anihilare pe membrii componenţi, căci aceştia n-au libertatea

să aleagă şi nici să le părăsească după voie (o astfel de comunitate este

familia);

33

2) Instituţiile sociale sunt unităţi sociale apărute mai târziu,

prin cristalizarea şi obiectivarea deprinderilor sociale astfel încât să se

poate desprinde de anumiţi indivizi, putând să-i înlocuiască pe unii cu

alţii. Instituţiile nu mai au membri, ci funcţionari, slujitori, care au

libertatea de a intra sau ieşi din instituţie, iar înlăuntrul ei trebuie să-şi

respecte normele. Cea mai mare instituţie este statul cu organele lui

administrative;

3) Grupurile sociale sunt unităţi sociale libere, create prin

voinţa părţilor, care se constituie uşor şi se desfac uşor, iar înlăuntrul

lor asigură membrilor o iniţiativă personală relativ mare. Acest gen de

unităţi sociale, cum sunt cluburile, asociaţiile sportive, literare etc., se

bazează fie pe simpatia pură, fie pe diferite interese.

Unităţile sociale, precizează Gusti, înseamnă întotdeauna un

plus faţă de indivizii componenţi “dar plusul acesta se obţine prin

sinteză şi nu poate dăinui în afară de indivizi”.

Unitatea socială are caracterul de totalitate, numai atât cât o

totalitate nu înseamnă nimic dacă nu ţinem seama de toate părţile

organice sau funcţionale din care este alcătuită.

În continuare, sistemul sociologic gustian îşi pune problema

esenţei realităţii sociale. Situându-se pe o poziţie voluntaristă, şeful

Şcolii de la Bucureşti afirmă că esenţa realităţii sociale este voinţa

socială, atribuindu-i acesteia un rol determinat în dezvoltarea socială.

Viaţa socială ar fi elementul primordial şi esenţial al tuturor

manifestărilor sociale (activităţilor: economice, morale, faptelor

politice, obiceiurilor juridice şi religioase).

Unităţile sociale, indiferent sub ce formă se prezintă ele (sat,

oraş, familie, şcoală, gospodărie, club, breaslă, stână, biserică etc.), se

prezintă ca manifestări: economice, spirituale, politice şi juridice.

Manifestările economice şi spirituale alcătuiesc categoria

manifestărilor constitutive (pentru că sunt însăşi substanţa sau materia

34

vieţii sociale). Activităţile sau manifestările constitutive ale societăţii

nu se pot dezvolta fără o reglementare a lor, fără existenţa unor

manifestări care să le coordoneze, să le conducă, să le administreze şi

să le reglementeze. Acest rol de natură regulativă sau funcţională

revine manifestărilor politice şi juridice.

Manifestările, al căror ansamblu alcătuieşte realitatea socială, se

realizează sub influenţa cadrelor vieţii sociale. Manifestările sunt

condiţionate de acţiunea simultană a mai multor cadre (sau factori):

cosmic (sau cosmologic), biologic, psihologic şi istoric. Cadrele vieţii

sociale sunt reduse de Gusti la două tipuri de categorii:

1) cadre naturale (cosmic şi biologie);

2) cadre sociale (psihic şi istoric).

Cadrele sau mediul reprezintă condiţii ale genezei realităţii

sociale (concepute ca ansamblul celor patru manifestări) şi nu sunt

altceva decât “virtualităţi”, “potenţialităţi”.

Deci, realitatea socială este un ansamblu de manifestări

(economice, spirituale, juridice şi politice) a căror realizare are loc sub

influenţa celor patru factori sau cadre ale vieţii sociale, înlăuntrul unor

unităţi sociale (satul, oraşul, familia, şcoala etc.), esenţa unităţilor

sociale este voinţa socială. După formula lui Gusti, manifestările

sociale sunt determinate de suma voinţei şi a cadrelor:

M = V+C

Existenţa acestor elemente (cadre, voinţă socială, manifestări)

ridică problema raporturilor dintre ele. Care este raportul dintre voinţă

şi cadre? Care este raportul dintre voinţă şi manifestări; care este

raportul dintre cadre şi manifestări; care este, în fine, raportul dintre

diferitele cadre între ele, precum şi între manifestări între ele? La

aceste întrebări, Gusti încearcă să răspundă prin ceea ce el numea

Legea paralelismului sociologic. De fapt, este vorba de cinci

raporturi de paralelism.

35

Rezumând, elementele fundamentale ale teoriei gustiene sunt:

1) teza după care sociologia este ştiinţa societăţii ca totalitate;

2) rolul sociologiei de a realiza sinteza tuturor ştiinţelor sociale

particulare (raporturile sociologiei cu celelalte ştiinţe sociale);

3) societatea concepută ca fiind compusă din unităţi sociale

(adică din grupuri de oameni);

4) conceptul de voinţă socială (esenţa unităţilor sociale);

5) manifestările, ca desfăşurare de voinţă, a căror totalitate

reprezintă realitatea socială;

6) cadrele, adică factorii care condiţionează manifestările;

7) paralelismul sociologic, care ar guverna manifestările şi

cadrele.

Alături de teoria sociologică, un loc important în cadrul

sistemului gustian de sociologie îl deţine metoda monografică. De

altfel, Dimitrie Gusti îşi va denumi sistemul său sociologic, sociologie

demografică, iar şcoala întemeiată de el se va numi monografică

(“Şcoala monografică de la Bucureşti”). Cele mai valoroase şi

originale contribuţii ale şcolii se înscriu tocmai pe tărâm metodologic,

investigaţiile monografice fiind apreciate ca fiind contribuţia

românească cea mai cunoscută pe plan naţional şi internaţional.

Profesorul Gusti va ajunge la precizarea metodei sale în urma

unei analize critice a situaţiei sociologiei pe plan mondial, identificând

două tendinţe: una – pe care el o numeşte de “speculaţie pură” şi alta –

de “strângere neordonată de material”. Această stare de fapt impunea

cu necesitate “îmbinarea sociologiei cu metoda monografică”.

“Sociologia monografică îmbină într-o nouă sinteză teoria cu faptele,

dând celei dintâi un conţinut şi o fundamentare, iar celei din urmă o

formă raţională şi o structură ştiinţifică”.

Unul din cele mai mari merite ale întemeietorului Şcolii de la

Bucureşti este faptul că, spre deosebire de sociologia vremii (mai ales

36

cea europeană), care practica o sociologie “de cabinet şi de salon”, el a

înţeles necesitatea ca sociologia să coboare pe teren, să cerceteze

direct realitatea socială: “sociologia trebuie să părăsească metoda

indirectă de interpretare a faptelor culese de alţii şi să devină o ştiinţă

vie de observaţie nemijlocită. În locul omului şi al societăţii abstracte,

sociologia va cunoaşte realitatea lor concretă”.

Gusti ia atitudine critică nu numai faţă de metoda indirectă a

sociologiei speculative (metoda “speculativă”), ci şi faţă de metodele

folosite de sociologii timpului în cercetarea empirică a realităţii

sociale:

a) metoda anchetelor;

b) metodele statice;

c) metoda impresionistă;

d) sociografia;

e) procedeele matematice;

f) metoda monografiilor de familie ale lui L. Play.

Singura metodă – conchide Gusti – capabilă să asigure

observaţia directă este monografia sociologică.

Esenţa metodei sale monografice este, după definiţia dată de

Gusti, observaţia directă, înţelegând prin această metodă cercetarea,

investigarea, culegerea de fapte. Observaţia directă – componenta

principală a metodei monografice gustiene – trebuie să se îmbine cu

experimentul (observaţia provocată), cu intuiţia obiectivă şi cu metoda

statistică. Rezultă că metoda monografică este o metodă complexă,

care îşi încorporează mai multe metode: “întrucât socotit monografiile

sociologice ca mijloace perfecţionate de observaţie, care îmbină

intuiţia, trăirea şi înţelegerea cu măsurarea, cu statistica şi

reconstituirea trecutului, nu ne-am gândit să înlăturăm prin ele nici

una din metodele existente, ci trebuie să legăm pe acestea mai strâns

de realitate şi să dăm întâietate observaţiei directe, cât mai amănunţită

37

şi cât mai precisă într-o nouă ordine metodologică pentru scopurile

cele mai înalte ale cunoaşterii omeneşti”.

O altă trăsătură caracteristică a metodei monografice constă

în realizarea ei ca cercetare integrală a unei unităţi sociale. În

conformitate cu paradigma teoretică a lui Gusti, oraşul sau satul

trebuie abordate cu toate manifestările şi cadrele care le condiţionează.

În acelaşi timp, avem de-a face cu o metodă colectivă. Gusti

a înţeles că însăşi complexitatea realităţii sociale reclamă abordarea

interdisciplinară a acesteia. În consecinţă, se alcătuiau echipe

monografice interdisciplinare, ceea ce a constituit o noutate în materie

de organizare a muncii ştiinţifice în sociologie. Pentru efectuarea

monografiei unui sat, se alcătuia o adevărată brigadă ştiinţifică

complexă, alcătuită dintr-un număr de specialişti, variind de la 40-50

până la 80-90 de persoane. Pe baza principiului diviziunii muncii, în

cadrul unor astfel de brigăzi se cereau nouă echipe de lucru care

grupau specialişti pentru fiecare cadru şi pentru fiecare manifestare,

precum şi o echipă numită a unităţilor şi proceselor sociale.

În componenţa fiecăreia dintre cele nouă echipe intrau – alături

de profesori, cercetători sau reprezentanţi ai diferitelor specialităţi

profesionale – studenţi încadraţi în funcţie de profilul facultăţii, într-o

echipă sau alta (studenţii care urmau sociologia lucrau în echipa

unităţilor sociale).

În cercetările sociologice actuale sunt din ce în ce mai frecvent

folosite echipe interdisciplinare, socotite a fi cea mai eficientă formă

de organizare a muncii de cercetare, chiar dacă – aşa cum remarca

profesorul Henri H. Stahl – “nu se ştie însă de către toţi practicienii, că

cel dintâi în lume care a gândit şi realizat asemenea cercetări prin

echipe complexe a fost profesorul Dimitrie Gusti”.

În concepţia Şcolii de la Bucureşti, monografia sociologică nu

era numai o modalitate de cercetare a realităţii sociale, ci o

38

întreprindere cu multiple valori şi roluri. Aşa cum ţinea profesorul D.

Gusti să sublinieze atât la cursurile predate, cât şi în diversele sale

lucrări publicate, monografia are:

1) O misiune ştiinţifică;

2) O misiune educativă;

3) O misiune administrativ-politică .

D. Gusti susţinea ideea că o bună administraţie şi o politică

ştiinţifică au nevoie de material de informaţie şi de documentare

asupra realităţii prin intermediul monografiilor sociologice.

4) O misiune culturală şi etică.

O cercetare monografică se desfăşura în trei etape

principale:

1) pregătirea preliminară;

2) munca de teren (adică culegerea datelor);

3) utilizarea ştiinţifică a datelor strânse.

Ceea ce servea drept ghid metodologic era tocmai schema

sistemului de sociologie a lui D.Gusti.

În ceea ce priveşte ordinea în care trebuiau investigate

componentele unei unităţi sociale, Gusti făcea recomandarea

metodologică ca cercetarea să înceapă cu cadrele, apoi să se treacă la

manifestări şi, totodată, să se insiste în mod egal asupra tuturor

acestora.

Monografia sociologică ca metodă a cunoscut o serie de

tehnici, pe care Şcoala de la Bucureşti le-a folosit la investigarea

directă a realităţii sociale. Unele tehnici de culegere şi păstrare a

datelor reprezintă contribuţii originale ale Şcolii şi pot fi folosite şi azi

într-o cercetare sociologică. Punerea la punct a unui sistem de fişe

(fişe de informatori, fişe de răspândire, fişe de frecvenţă, fişe de

circulaţie etc.) permitea echipelor de monografişti să exploreze

exhuasiv un fenomen sau altul şi, în acelaşi timp, să ordoneze

39

materialul cules. Pentru înregistrarea manifestărilor cultural-artistice

se folosea fonograma (mai ales pentru cântece, povestiri etc.). Merită

a fi subliniat faptul că filmul sociologic a fost realizat pentru prima

oară în ţara noastră, aşa după cum primele expoziţii sociologice se vor

organiza de către Catedra de sociologie condusă de profesorul

Dimitrie Gusti. Dintre tehnicile observaţiei directe, cele mai des

folosite erau observaţia participantă şi interviul în formele sale mai

puţin structurate (cel mai adesea folosindu-se “convorbirea”), precum

şi forme ale observaţiei indirecte, dar întotdeauna ca subordonate

observaţiei directe.

Prin intermediul monografiilor sociologice, Dimitrie Gusti îşi

propuse să cerceteze – conform unui vast program – satul românesc,

astfel încât, după ce ar fi fost monografiate toate localităţile rurale, să

se ajungă la ceea ce el numise “ştiinţa naţiunii”. Cu alte cuvinte,

sociologul român aspira la o cunoaştere a naţiunii noastre prin

monografii sociologice. În acest scop, începând cu anul 1925 au

început “campaniile” monografice, ele continuând până în 1946.

În circa două decenii numai, au fost monografiate 626 de sate,

la care se adaugă monografii de oraşe, de zone.

Monografiile au dus la acumularea unor date deosebit de

valoroase pentru cunoaşterea obiectivă a satului românesc interbelic.

Amploarea fără precedent a cercetărilor monografice din ţara

noastră a permis câştigarea unei experienţe ştiinţifice bogate pe plan

metodologic care au fost sintetizate într-o serie de îndrumări

metodologice.

Pe linia realizărilor Şcolii, se înscrie şi crearea Muzeului Satului

şi editarea celor patru volume din Enciclopedia României.

Realizările şi experienţa Şcolii de la Bucureşti nu numai că au

avut un ecou internaţional, atrăgând atenţia asupra mişcării ştiinţifice

40

din ţara noastră, dar ele au exercitat o influenţă asupra sociologiei

dintr-o serie de ţări.

CAPITOLUL IV

MOBILITATEA SOCIALĂ

Concepte – cheie:

- mobilitate socială

- migraţiile

- navetismul

- reconversia forţei de muncă

- gospodăria ţărănească

1. Mobilitatea socială . Proces social complex – în care se

reunesc toate modificările parţiale sau totale ale poziţiilor oamenilor

în societate. Mobilitatea socială cunoaşte modificări diferite datorită

aplicării unor modele de creştere economică, diferenţiate de la o ţară

la alta, devenind unul dintre indicatorii şi factorii importanţi ai

progresului economic şi social. Astfel, se explică interesul major faţă

de fenomenele de mobilitate sociale, interes manifestat atât de factorii

politici, cât şi de diferiţi specialişti: sociologi, economişti, demografi,

urbanişti etc.

Conceptul de mobilitate socială a fost definit, în 1927, de

către sociologul american P. Sorokin ca fiind “deplasarea indivizilor

în spaţiul social”. Spaţiul social este determinat de câteva

coordonate: statusul familial, poziţia socială, naţionalitatea, cetăţenia,

religia, grupul ocupaţional, partidul politic, statusul economic etc.

În sociologia contemporană, deşi nu există o accepţie unanimă

şi univocă a termenului de mobilitate socială, totuşi se menţine un

element invariant: mobilitatea socială înseamnă schimbare,

41

deplasarea persoanelor într-un spaţiu social dat, în urma cărora îşi

schimbă pe componente sau în totalitate poziţia lor socială.

Tipologia mobilităţii sociale. După următoarele criterii de

tipologizare, apar şi formele corespunzătoare de mobilitate socială:

1) după componentele poziţiei sociale care se modifică,

modificarea poate fi geografică, profesională, instrucţională, a

rolului sau statusului social;

2) după diferenţa în ierarhia socială dintre poziţia socială

însuşită şi cea anterioară, mobilitatea este ascendentă, când noua

poziţie este superioară, şi este descendentă, când se coboară în

ierarhia socială. Mobilitatea socială ascendentă se exprimă (fie pe

parcursul vieţii unei generaţii, fie de la o generaţie la alta) prin

trecerea de la un anumit tip de muncă la alt tip (de la muncă de ţăran

în agricultură la munca de tip industrial, de la munca fizică la cea

intelectuală) şi este însoţită, de regulă, de creşterea nivelului

instrucţiei şcolare, de schimbarea calificării. Mobilitatea socială

descendentă apare, mai ales, în mişcarea intergeneraţii, dar nu sunt

excluse cazurile în care se manifestă pe parcursul vieţii aceleiaşi

persoane;

3) după momentul generaţional sau biografia la care se

raportează schimbarea, mobilitatea este intrageneraţională (sau

biologică) atunci când noua poziţie socială este raportată la poziţia

anterioară, şi respectiv intergeneraţională dacă raportarea se face

între poziţiile sociale la un moment dat al vieţii (de exemplu,

momentul căsătoriei sau al apariţiei primului copil în familie) a doi

sau mai mulţi agenţi sociali înrudiţi din două sau mai multe generaţii

succesive (de obicei tată-fiu sau bunic-tată-fiu);

4) după caracteristica de timp a procesului, mobilitatea socială

poate fi temporală, când se realizează pe durate limitate, sau

definitivă;

42

5) după componenta agentului social (criteriu mai puţin utilizat

în analizele concrete, mobilitatea poate fi individuală sau de grup.

Sociologii disting următoarele tipuri de mobilitate:

1) Mobilitatea orizontală, care se produce după deplasarea de

la un status (poziţie) spre un alt status de acelaşi nivel (schimbarea

doar a locului de muncă) având un prestigiu asemănător şi deci fără

schimbarea poziţiei sociale;

2) Mobilitatea verticală prin care indivizii trec de la un status

social la altul, spre nivele superioare, cât şi spre nivele inferioare,

după diferite grade ale ierarhiei, adică schimbarea poziţiei sociale de

la un strat de altul (ex.: mobilitatea intergeneraţională sau

interageneraţională).

O formă specifică de manifestare a mobilităţii, cu implicaţii în

comunităţile rurale o reprezintă mobilitatea spaţială, geografică sau

teritorială.

Acestea se manifestă:

sub forma unor migraţii ale unei părţi a populaţiei din

mediul rural spre cel urban, sau prin trecerea unei persoane dintr-o

localitate urbană în alta, tot urbană, prin schimbarea locului de muncă,

sau dintr-o localitate rurală în alta, tot rurală; sau din mediul urban în

cel rural, prin reconversia forţei de muncă;

mobilitatea dintre localităţile în care sunt situate locurile de

muncă spre localităţile rezidenţiale, în cazul mişcărilor pendulatorii

sau navetismului.

Mişcarea teritorială este o mobilitate de creştere, determinată

de procesul de dezvoltare industrială, de modernizarea structurilor

economice productive.

În ţara noastră această mişcare s-a manifestat prin migraţia

masivă a populaţiei rurale către oraşe, proces ce a determinat

43

feminizarea forţei de muncă din agricultură şi îmbătrânirea

demografică a populaţiei ocupate în agricultură.

Navetismul este o formă specifică de mobilitate teritorială, care

se manifestă prin pendularea unor persoane între localităţile de

domiciliu şi cele de muncă (de regulă din localităţile rurale aflate în

apropierea oraşelor, a unor zone industrializate etc.).

Investigarea fenomenului migraţional impune abordarea

următoarelor probleme:

1) raportul migraţiilor cu celelalte fenomene şi procese sociale;

2) cauzele şi factorii care determină migraţia (aspectele

economice la care se adaugă şi alţi factori: tradiţiile, mentalităţile;

rolul jucat de unele instituţii culturale etc.;

3) consecinţele socio-economice, culturale şi psihologice ale

migraţiei, atât în zonele de plecare cât şi în zonele de primire.

Cercetările socio-demografice ne permit să reţinem câteva

caracteristici asupra procesului de mobilitate socială:

mobilitatea profesională, precedată de mobilitatea pe linie

instructiv-educativă, caracterizează într-o măsură prioritară populaţia

rurală, în special componenta sa principală, populaţia activă;

întregul ruralul se caracterizează printr-o accentuată

mobilitate profesională şi educaţională la nivelul grupelor de vârstă în

general, mai tineri, şi care îşi desfăşoară activitatea preponderent în

ramuri cu profil neagricol;

schimbările survenite în structura socială a comunităţilor

rurale (în perioada de referinţă) sunt determinate de creşterea tipurilor

de familii mixte şi nonagrare, de sporirea categoriilor sociale cu status

“muncitoresc”;

schimburi petrecute în dimensiunea demografică şi social-

economică a familiilor din rural, le apropie tot mai mult de

coordonatele demografice ale familiei urbane;

44

existenţa unor diferenţe între mediul social rural şi cel urban

a unor decalaje între veniturile populaţiei rurale, în nivelul de cultură,

în psihologia ruralilor etc.

2. Perspectiva comunităţilor rurale

În societatea contemporană, ruralul dobândeşte dimensiuni noi,

cunoaşte profunde transformări şi mutaţii prin care se manifestă ca o

realitate complexă, uneori contradictorie, care nu-şi pierde însă

identitatea, nu dispare şi nici nu este asimilat de urban. Profilul actual

al ruralului este răspunsul la acel “sfârşit al ţăranilor” lansat de Henri

Mendras sau de “urbanizare a ruralului” preconizat de către Placide

Rambaud. Comunităţile rurale nu dispar, ele au o dinamică proprie

care permite pătrunderea noului, stabilirea unor relaţii de

interdependenţă cu urbanul. Are loc un proces de constituire a

continuum-ului rural-urban, şi în primul rând al unor zone suburbane

şi periurbane.

“Conceptul de continuu rural-urban – subliniază V. Mitrofan –

este operaţional – în plan metodologic şi tehnic, sintetizând

complexitatea funcţională, specificitatea şi diversitatea acestor tipuri

de comunităţi umane.

În acest sens au apărut o serie de concepte: “spaţiu semiurban

sau suburban, periurban, satele de vacanţă, satele dormitor, care

întâresc ideea existenţei unei zone rurale modernizate sau pe cale de

modernizare şi dezvoltare.

Din datele cu privire la evoluţia ponderii ruralului în ansamblul

societăţii şi din tendinţele actuale ale raporturilor dintre oraşe şi sate

se desprind două concluzii:

a) ruralul tinde spre stabilitate în jurul unei anumite mărimi din

spaţiul social, nu mai mic de 15% şi nu mai mare de 25% în ţările deja

45

urbanizate sau 40% în ţările “cu tradiţie rurală care-şi pot conserva o

asemenea pondere”.

De exemplu, în Anglia, ruralul reprezenta 22% în 1970 şi 25%

în 1990; în SUA – 26% în 1970, şi 25% în 1990;

b)”ofensiva” spontană a urbanului în condiţiile ţărilor dezvoltate

– continuă până la limita “maximei asimilării” a ruralului după care

urmează o perioadă de “reflux” (de descreştere urbană) şi chiar de

reconstrucţie rurală.

Modelul japonez ilustrează posibilitatea unităţii tradiţiei şi

inovaţiei şi a continuităţii existenţei satului tradiţional alături de oraşul

(ultra) modern, dovedind că satul şi oraşul pot coexista în sânul

aceleiaşi societăţi industrializate. Mai mult, satul poate oferi oraşului

modern, modele culturale viabile (mai ales comportamentale şi

atitudinale) izvorâte din normele anterioare, săteşti, tradiţii

arhitecturale şi alte semne specifice naţionale, care conferă

originalitate şi o largă coloratură întregii societăţi.

Sociologul Henri Mendras preconiza următorul “model ideal al

unei colectivităţi rurale de mâine”; - un “orăşel” numărând în jur a

5000 de locuitori, 10000 maximum; înconjurat de cătune şi ferme

agricole, având o populaţie rezidenţială risipită la ţară. Societatea

rurală, în contextul regiunii, şi-ar găsi caracteristicile rurale în altă

dată (care au fost răsturnate de industrializare şi exodul rural):

1) omogenitate culturală, datorită participării la civilizaţia

dominantă la societăţii globale şi nu la particularităţile locale,

tradiţionale;

2) diversitate socială datorită prezenţei a numeroase activităţi,

de servicii şi a unei populaţii rezidenţiale numeroase;

3) coeziunea raporturilor sociale, care se vor organiza în jurul

activităţilor culturale, sportive, politice, religioase etc.;

46

4) caracterul minoritar al activităţii agricole, ca fiind

producătoare pentru piaţă, pentru întreţinere sau artizanală;

5) împletirea strânsă a activităţilor agricole cu cele neagricole,

aceeaşi persoană îndeplinind mai multe sarcini (muncitori-ţărani);

6) rolul însemnat al migraţiilor sezoniere cu elemente de contact

cu exteriorul (numărul agricultorilor scade mai rapid decât cel al

ruralilor). Acest model teoretic poate să sugereze unele ipoteze în

investigaţiile sociologice rural-urbane, care însă, vor cuprinde şi alte

dimensiuni, variabile, în funcţie de contextul concret al realităţilor

studiate.

Tot mai numeroşi sunt specialiştii care consideră că

modernizarea satelor constituie “soluţia de echilibru a fluxurilor

migratorii între rural şi urban şi a rezolvării unor probleme economice,

demografice şi sociale implicate de dezvoltarea rurală.

A vorbi despre perspectiva ruralului în ţara noastră, în această

perioadă în care societatea românească a trecut la economia de piaţă,

iar satele trebuie să-şi regăsească formele proprietăţii private asupra

pământului, înseamnă a redescoperii elementele “viabile” ale ruralului

tradiţional care pot fi aduse în actualitate, fără a fi “rupte” de urban şi

lipsite de calităţile “modernizării”.

Investigaţiile sociologiei actuale pot valorifica experienţa Şcolii

sociologice de la Bucureşti, în preluarea tradiţiei, a valorificării

culturale, inclusiv a “experienţei de muncă”, de producţie materială, în

procesul dezvoltării satului. Aşa cum scria T. Herseni tradiţia este “

ca o bogăţie de deprinderi şi experienţe de viaţă, din care omul alege

după nevoile lui pe cele pe care le socoteşte cele mai potrivite.

Satul actual se transformă, se restructurează, renaşte, “îşi

schimbă faţa” dar, rămâne sat. Ţăranul român este sensibil la nou şi

disponibil pentru orice progres, în orice domeniu al vieţii, rămânând

47

însă prudent faţă de acele schimbări care ating sentimentele, valorile,

normele care şi-au dovedit trăinicia în cultura şi civilizaţia rurală.

Modelul de perspectivă al satului românesc nu poate “copia”,

repeta, “împrumută” practică sau experienţa din alte părţi. Satul nostru

a dezvoltat o civilizaţie proprie, originală, anterioară istoric şi

independentă faţă de “civilizaţia urbană” sau de alte comunităţi săteşti

din alte zone. Viitorul satului românesc vine din trecutul său, satul

actual fiind o creaţie a trecutului, care oglindeşte în structura lui, pe

lângă creaţiile actuale, părţi însemnate, semnificative din istoria

proprie.

Cercetările sociologice de teren din perioada anilor1980-1990,

vin să confirme ipoteza teoretică enunţată – satele acceptă valorile

urbane, le integrează modelelor rurale, dar în aceeaşi măsură sunt

refuzate acele elemente care perturbă tradiţia – fiind semnificative în

acest sens comportamentul ruralilor faţă de acele proiecte de

sistematizarea habitatului sau proiecte de locuinţe săteşti care nu

ţineau seama de specificul local şi semnificau un alt mediu de viaţă,

de schimbare nu numai al habitatului, ci şi a activităţilor specifice.

Devenirea ruralului depinde de:

rolul şi locul ocupat de gospodăria individuală ca formă

dominantă în structura de proprietate din agricultură;

găsirea unor forme funcţionale asociative de proprietari şi

gospodării;

natura activităţilor agro-zootehnice specifice diverselor zone

ale ţării;

revitalizarea unor activităţi rurale “tradiţionale”;

dezvoltarea unor zone turistice şi agroturistice prin

valorificarea unor factori economici, geografici, culturali;

48

revitalizarea tradiţiilor săteşti şi a unor ocupaţii sau

îndeletnicire specifice: meşteşugurile, cioplitul în lemn, ţesături,

produse artizanale;

schimbarea mentalităţilor, mai ales ale tinerilor, faţă de rural,

de ocupaţiile agricole, de “statusul de ţăran” etc.;

găsirea celor mai adecvate mecanisme de difuzare a

noutăţilor tehnice, economice, manageriale în agricultură şi în

comunităţile rurale;

modernizarea ruralului pe linia unei complementarităţi

funcţionale cu urbanul.

Numai cercetările interdisciplinare de teren vor putea oferi

răspunsuri (soluţii) practice la problemele ruralului. Viitorul ruralului

este într-un raport de interdependenţă cu viitorul urbanului şi a

societăţii în ansamblu.

Mai mult ca oricând, sociologia rurală va trebui să acopere

problematica legată de ruralul economiei de piaţă, să ofere soluţii

practice viabile.

Rezumat

Mobilitatea socială este un produs social complex în care se

reunesc toate modificările parţiale sau totale ale situaţiei sociale ale

unei populaţii.

Conceptul de mobilitate socială desemnează deplasările

(mişcările) indigenilor într-un spaţiu social.

Mobilitatea socială poate fi geografică, profesională,

situaţională, ascendentă sau descendentă, temporară sau permanentă.

Sociologii disting:

a) mobilitatea orizontală care se produce prin deplasarea de la

un status social (poziţie socială) la alt status de acelaşi nivel

(schimbarea doar a locului de muncă) având un prestigiu asemănător;

49

b) mobilitatea verticală prin care indivizii trec de la un statul

social la altul, spre nivele superioare sau inferioare (ascendentă,

descendentă).

O formă specifică de mobilitate socială o reprezintă mobilitatea

spaţială, geografică sau teritorială. Aceasta se manifestă sub forma

migraţiilor (de la rural-urban, urban-rural) şi a navetismului.

Mobilitatea socială determină o serie de mutaţii în structura şi

funcţiile gospodăriilor rurale

Devenirea ruralului depinde de rolul şi locul ocupat de

gospodăriile individuale ca formă dominantă în structura de

proprietate din agricultură, de natura activităţilor agrozootehnice

specifice diverselor zone, de “revitalizarea” unor activităţi

“tradiţionale”, de dezvoltarea unor zone agroturistice şi ecoturistice.

Bibliografie

1. Constantinescu, V. – Sociologie, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1991

2. Fulea, M., Tamaş, G. – Schimbări şi tendinţe în structura socio-

demografică rurală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1991

3. Fulea, Maria – Coordonate economice şi socio-demografice ale

satului românesc în tranziţie, Editura Academiei Române,

Bucureşti, 1996

50

CAPITOLUL V

PROCESUL DE MODERNIZARE

În sociologie modernizarea implică:

1) o creştere economică (producţia pe locuitor) relativ continuă;

2) o participare intensă la viaţa politică;

3) o difuziune raţională a culturii;

4) o mobilitate socială mai mult sau mai puţin intensă între

diferitele pături sau clase sociale;

5) o transformare a personalităţii.

Conceptul de modernizare este mai întâi de ordin istoric, apoi

cultural şi economic, iar pentru a deveni operaţional trebuie raportat la

specificitatea dezvoltării fiecărei societăţi.

Modernizarea unei societăţi este determinată în mod firesc de

politica economică, socială şi culturală aplicată în viaţă, prin care se

stabileşte sensul şi ritmul dezvoltării. Ceilalţi factori sau celelalte

variabile sau condiţii implicate, joacă un rol secundar în procesul de

modernizare a unei societăţi sau mai exact, rolul de mijloace în

sprijinul politicii respective. Procesul modernizării după

V.Miftode (la orice nivel: sat, zonă, societate) trebuie îndelung

pregătit şi fundamentat din punct de vedere ştiinţific pentru a se putea

elabora modele de dezvoltare, strategii şi mai ales decizii.

Interesul sociologilor şi al altor specialişti pentru problemele

modernizării (definire, stabilirea indicatorilor, investigarea concretă a

unor “realităţi” modernizate etc.) a apărut ca o replică la teoretizarea

excesivă a orăşenizării şi urbanizării satelor după modelul propus de

sociologul francez Placide Rombaud. Acesta considera că “explozia

urbană este o mişcare continuă şi univocă de simboluri şi caracteristici

51

dinspre oraş spre sat, care va determina un câmp uniform de factură

citadină şi un sistem unic de existenţă comunitară”.

Ruralul modern este rezultatul unui proces complex, cu

continuităţi şi discontinuităţi, care a început cu multe decenii în urmă

şi continuă şi astăzi. Modelele noi de viaţă iau locul celor tradiţionale

iar modernizarea satelor, a societăţilor rurale înseamnă transformarea

tuturor componentelor acestui spaţiu social.

Sub ochii noştri se petrece o transformare tumultoasă a

ruralului, un fenomen de restructurare economică şi socială care

trebuie să devină terenul unor investigaţii interdisciplinare – în cadrul

cărora sociologia rurală trebuie să-şi îndeplinească vocaţia sa practică.

Ţărănimea gospodăriilor tradiţionale, după ce a parcurs etapa

ţărănimii “cooperativizate” se “reîntoarce” spre gospodăriile ţărăneşti.

Este un proces care are loc în contextul unui “rural” modernizat, aflat

sub influenţa “urbanizării” şi a civilizaţiei industriale.

Astfel, satul apărea ca un simplu obiect pasiv, ca o comunitate

umană închisă, predispusă conservării temporal nedefinite şi care se

contemporaneizează prin actul asimilării mecanice de valori sociale

provenite din exteriorul său, urbanizându-se.

Menţinându-şi, în schimb, procesul de modernizare prin

caracteristicile sale, are o serie de implicaţii pozitive:

a) nu suprimă cadrul tradiţional, nu elimină valorile şi, în

general “semnele” distinctive, individualizante ale aşezărilor rurale, ci

le valorifică, le integrează “noului mediu” ecologic şi socio-cultural;

b) presupune un schimb echilibrat de elemente între sat şi oraş,

un “metabolism” optim pentru cele două tipuri de societate, o

aculturaţie, o confruntare sau o “construcţie culturală” în măsură să

favorizeze dezvoltarea specifică a celor două medii sociale;

c) vizează mai mult aspectele calitative ale vieţii sociale

(habitatul, modelele culturale etc.);

52

d) modernizarea ruralului operează o delimitare relativ exactă

dintre tradiţie şi tradiţionalism, între experienţă şi rutină, reuşind să

surprindă acea supleţe lăuntrică a satului de a accepta inovaţia,

raportând-o la tradiţie;

e)modernizarea permite ritmuri de dezvoltare apropiate în toate

domeniile şi palierele societăţii (economic, social, cultural);

f) modernizarea tinde să devină “universală” şi permanentă

afectând atât satul, cât şi oraşul, atât ruralul din zona de influenţă

urbană cât şi “ ruralul profund, adică din afara zonelor suburbane sau

periurbane”.

Sociologii români prin investigaţiile efectuate în diferite zone

(Buzău, Câmpina, în zona montană Vrancea) au constatat

“deschiderea” către nou a ruralului, acceptarea modelelor

modernizării. Ca punct de referinţă pentru caracterizarea ruralului

modern, putem recurge la “schema operaţională” elaborată de V.

Miftode, care este structurată astfel:

I. Dimensiunea ecologică

1. tipul de localitate (liniar, adunat, compact, stelar, risipit);

2. funcţia dominantă (agricolă, turistică etc.);

3. tipul de locuinţe;

4. distanţa medie dintre locuinţe;

5. număr de camere dintr-o locuinţă;

6. distanţa până la primul oraş sau zonă industrială;

7. distanţa până la prima cale ferată.

II. Dimensiunea economică

8. structura culturilor agricole;

9. ponderea producţiei agricole în totalul producţiei;

10.distribuţia populaţiei pe sectoare (I, II, III);

11. ponderea lucrărilor mecanizate;

12. numărul de rurali activi în medie la 100 ha teren agricol;

53

13. numărul de utilaje în medie la 10 ha suprafaţă utilă;

14. ponderea suprafeţelor irigate;

15. ponderea veniturilor din agricultură;

16. ponderea veniturilor din alte sectoare.

III. Dimensiunea demografică

17. numărul de gospodării ţărăneşti;

18. numărul de locuitori;

19. densitate (număr de locuitori pe km2);

20. structura pe sexe şi vârste a populaţiei rurale;

21. structura pe sexe şi vârstă a activităţilor agricole;

22. număr de naşteri anual la mia de locuitori;

23. număr de decese la mia de locuitori;

24. indicele de nupţialitate;

25. indicele de fecunditate;

26. indicele de îmbătrânire a populaţiei;

27. indicele de feminizare a forţei de muncă agricole.

IV. Dimensiunea cultural afectivă

28.nivel de instrucţie (număr de clase absolvite);

29. număr de elevi în licee la mia de locuitori;

30. număr de studenţi la mia de locuitori;

31. număr de formaţii cultural-statistice şi sportive;

32. număr de spectacole organizate anual;

33. număr de biblioteci personale (minimum 100 volume);

34. număr de aparate radio, TV;

35. număr de abonamente la ziare şi reviste;

36.frecvenţa şi durata relaţiilor interindividuale pentru munca

din gospodării;

37.căile de menţinere şi transmitere a valorilor, normelor,

mentalităţilor, tradiţiilor etc.

54

În comunităţile rurale moderne, tradiţiile şi modelele culturale

se confruntă cu pătrunderea noului, cu difuzarea inovaţiilor.

Prin inovaţie se desemnează orice idee, comportament sau

lucru care este nou, pentru că diferă calitativ de formele deja existente:

1) noi materii prime sau echipamente care nu cer nici o

schimbare în tehnicile sau operaţiile agricole (de exemplu,

introducerea unei noi varietăţi de seminţe sau a unui nou tip de

îngrăşăminte);

2) inovaţiile care privesc noi operaţii, implicând, fie materii

prime noi, fie echipamente noi (schimbări în rotaţia culturilor sau

folosirea diferită a unor îngrăşăminte deja cunoscute);

3) introducerea unor noi tehnici (ex. echipamentele pentru

utilizarea unor îngrăşăminte);

4) inovaţii în organizarea generală şi funcţionalitatea

gospodăriilor agricole (agricultorul decide să se ocupe de creşterea

animalelor, organizarea de pensiuni agroturistice etc.).

Prin difuzarea inovaţiilor se înţelege procesul prin care

inovaţia se răspândeşte din laboratorul de cercetare la publicul larg,

fiind acceptată de către beneficiarii finali.

Pentru sociologii rurali, ca şi pentru specialiştii agronomi,

prezintă interes cunoaşterea, prin investigaţii concrete

(interdisciplinare), a mecanismelor şi motivaţiilor care stau la baza

procesului de adaptare (sau respingere) a inovaţiilor agricole, se

“apariţie a noului” în colectivităţile rurale (la nivelul gospodăriilor

ţărăneşti din satul actual, confruntat cu problemele economiei de piaţă.

Procesul de acceptare al inovaţiilor cunoaşte mai multe stadii:

1) cunoaşterea – subiectul aude vorbindu-se prima oară de

inovaţie;

2) preocuparea – începe să se intereseze şi caută deliberat

informaţii specifice asupra acestuia;

55

3) evaluarea – măsoară avantajele/dezavantajele;

4) experimentarea – subiectul efectuează verificarea,

experimentând inovaţia la scară limitată (când este posibil);

5) adaptarea – subiectul acceptă inovaţia şi extinde utilizarea şi

la întreaga fermă.

Un rol deosebit în difuzarea inovaţiilor în mediul rural îl joacă

sursele de informaţie. Acestea pot fi:

1) surse neoficiale, personale:

a) grupuri de prieteni sau vecini;

b) grupurile familiale;

c) liderii de opinie;

2) surse obiective personale: experţii, specialiştii, reprezentanţi

unor organizaţii specializate în consultanţă agricolă. Specialişti

agricoli trebuie să fie cei care comunică inovaţiile, interpreţii şi

creditorii inovaţiilor; în interiorul grupurilor de referinţă să joace rolul

de lideri în dirijarea comportamentului inovator;

3) sursele comerciale: achizitorii, vânzătorii, reprezentanţii

firmelor comerciale;

56

4) mass-media: radio, TV, cotidiene şi reviste, jurnale agricole

şi publicaţii specializate.

Fig 1. Etape ale pătrunderii noului

Influenţa acestora este în funcţie de :

caracteristicile colectivităţilor rurale;

caracteristicile personale şi situaţionale ale agricultorilor şi

ale familiilor (relaţia sat-oraş, raportul tradiţie/tradiţionalism; vârsta

agricultorilor, structura familiei, educaţie);

caracteristici ale activităţilor agricole, precum şi de factorii

psihologici (atitudinea agricultorilor, modul în care percep “noul”

etc.).

57

Probleme Nevoi resimţite

Interes sau preocupare

Luare la cunoştinţă Întâmplare

Interes Căutare de informare

Evaluare Convingeri şi decizii

Evaluare

Adoptare

Probă

Cercetările realizate de către sociologi (mai ales de cei

americani) au conturat un model al procesului de difuzare a

inovaţiilor în mediul rural, care ar putea fi avut în vedere în

cercetările vizând modernizarea gospodăriilor rurale din satul

românesc.

Fig 2. Model de difuzare a inovațiilor

Rezumat

Comunitatea uman teritorială este definită ca macrogrupul sau

colectivitatea umană care trăieşte într-o anumită arie geografică şi care

dispune de o anumită cultură comună, de un anumit sistem social, cu o

anumită organizare a activităţilor şi care este conştientă de apartenenţa

la acea colectivitate.

Comunităţile uman-teritoriale au cunoscut o evoluţie istorică,

mutaţii şi transformări care depăşesc clasificările tradiţionale în

comunităţile rurale şi comunităţile urbane, prin apariţia unei

problematici legate de continuum-ul social-urban.

Satul şi oraşele sunt cei doi poli ai comunităţilor umane

teritoriale, fiecare având caracteristici specifice, dar şi o serie de

dimensiuni complementare.

58

Norme comunitare

Caracteristici situaţionale (ca-racteristici ale gospodăriei şi muncii agricole)

Caracteristici personale (vârstă, educaţie)

Caracteristici sociologice (status social şi participare socială)

Caracteristici psihologice

Valori Atitudini Trăsături de personalitate

Scopuri Motivaţii

COMPORTAMENT DE ADOPTARE

INOVATIVITATEA

Ruralul tradiţional românesc se caracterizează prin autarhie

(demografică, economică, culturală); omogenitate culturală şi

diversitate socială.

Teoria “satelor devălmaşe” bazată pe obştea sătească permite

înţelegerea specificului satelor tradiţionale româneşti.

Cercetările sociologice cele mai semnificative şi originale

asupra ruralului tradiţional românesc au fost realizate de către Şcoala

Monografică de la Bucureşti condusă de Dimitrie Gusti. Concepţia sa

sociologică fundamentată pe un sistem teoretic şi pe metoda

monografică au permis realizarea unor cercetări interdisciplinare

asupra comunităţilor rurale, concretizate şi peste 630 de monografii

sociologice.

Modernizarea ruralului este rezultatul unui proces complex, cu

continuităţi şi discontinuităţi, care a început cu multe decenii în urmă

şi continuă şi astăzi.

Modernizarea nu suprimă cadrul tradiţional, semnele distinctive

individualizate ale comunităţilor rurale, ci le integrează într-un nou

mediu ecologic, economic şi socio-cultural.

Un aspect esenţial al acestui proces îl reprezintă difuzarea

inovaţiilor prin mecanisme specifice (de tipul mass-media, specialişti

agricoli, consultanţă agricolă, grupurile informale etc.) care determină

apariţia unor mutaţii în comportamentul tradiţional de percepere şi

acceptare a noului de către rurali.

Bibliografie

1. Constantinescu, V. – Sociologie, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1991

2. Mihăilescu, I. – Sociologie generală, Editura Universităţii din

Bucureşti, 2000

59

CAPITOLUL VI

GRUPUL SOCIAL

Concepte – cheie:

- interactiune socială

- grup formal

- grup informal

1. Abordarea sociologica a structurii grupale

Caracterul eminamente colectiv al vietii sociale, în totalitatea

componentelor si diversitatii sale îsi gasesc expresia în structura

grupala a societatii. Aceasta structura grupala a fost, este si va fi o

permanenta a vietii sociale ca rezultat al existentei, actiunii si

interactiunii umane.

Emile Durkheim, în lucrarea sa intitulata "Diviziunea muncii

sociale", a cercetat procese si fenomene la nivelul grupurilor mici. A

sustinut ca nasterea grupurilor este determinata de "solidaritatea

organica" specifica activitatii umane. În cadrul grupurilor apar relatii

care trebuie institutionalizate pentru a înlatura conflictele intragrupale

ce pot sa apara. Relatiile se clasifica în relatii informale (bazate pe

solidaritatea organica) si relatii formale (constituite în principal de

regulile organizarii sociale). Potrivit conceptiei sale, în organizarea

grupurilor, un rol esential îl joaca diviziunea muncii mai ales în

distribuirea de roluri.

Dezvoltarea industriala a influentat comportamentul uman si

social deoarece organizarea muncii cerea în mod necesar activitatile în

echipa, deci în grupuri de munca. De aceea au cerut cercetarii sociale

60

o investigare psihologica si sociala a aspiratiilor, optiunilor si

interesului lucratorului.

2.Notiunea de grup social

Având în vedere diversitatea gruparilor umane, se considera de

catre sociologi ca esential pentru definirea grupului social este nu

apropierea fizica si constiinta unei interactiuni, care poate fi prezenta

chiar atunci când nu exista interactiune personala între indivizi. Exista

mai multe definitii asupra conceptului de grup social, unele dintre ele

fiind legate de anumite orientari teoretice. În general notiunea de grup

social desemneaza diferite ansambluri de indivizi constituite în

anumite contexte situationale si de timp între care exista unul sau mai

multe tipuri de interactiune.

Definim grupul social ca fiind un ansamblu de mai multe

persoane aflate în relatie de interactiune si dependenta reciproca,

mijlocita de o activitate comuna si care dezvolta norme si valori

comune pentru componentii grupului.

Conditii pe care trebuie sa le îndeplineasca un numar de

persoane pentru a constitui un grup social:

- existenta unui numar mai sau mai mare de persoane ce constituie

membrii grupului;

- existenta unei interactiuni între membrii grupului, care nu este

obligatoriu de a fi o relatie directa; interactiunea poate avea loc si

printr-un document scris sau al unei comunicari verbale;

- perceperea calitatii de membru, o anumita constiinta de sine,

adica persoanele din grup sa se vada ele însele ca membri ai acestuia;

nu orice reuniune de persoane formeaza un grup( de exemplu calatorii

din statia de metrou); uneori calitatea este atribuita, chiar si atunci

61

când indivizii însisi nu exprima calitatea de membru al unui grup (de

exemplu grupurile etnice, religioase, rasiale);

- existenta unei structuri specifice de statusuri si roluri si a unui

anumit nivel de organizare; o ierarhie interna, efectiv existenta, chiar

daca incomplet constientizata;

- existenta unui set de norme si scopuri împartasite de membrii

grupului; caracteristic este ca normelor si regulile de comportament

sunt acceptate si sustinute de membrii lor;

- existenta unor actiuni comune în care sunt implicati, într-un fel

sau altul toti membrii grupului;

- existenta si manifestarea unor forme de control si presiune a

grupului ca întreg asupra membrilor sai, durabilitate în timp;

- una dintre cauzele pentru care oamenii se reunesc în grupuri este

un scop a carui realizare este posibila doar având conditia de membru

a acelui grup.

- interdependenta de destin, adica implicarea tuturor persoanelor ce

alcatuiesc grupul la evenimentele care îi afecteaza.

3. Motivele asocierii în grup

Orice persoana aspira sa devina membru al unui grup indiferent de

comunitatea nationala, statusul social etc. ceea ce constituie o

constanta universala a oricarei culturi. S-a evaluat ca circa 80% din

activitatile pe care oamenii le fac în grup pot fi facute de unul singur si

totusi oamenii se asociaza mereu si extrem de divers, aceasta fiind o

caracteristica a societatii contemporane. Se apreciaza ca principalele

motive ale asocierii în grup sunt urmatoarele: atractia pentru

activitatile grupului, simpatia pentru membrii grupului si satisfacerea

nevoilor personale.

62

Atractia pentru activitatile grupului este considerat ca fiind

unul din principalele motive de constituire a grupurilor sociale. Acest

motiv este sustinut de dorinta omului de a participa la activitati de

grup si mai ales de faptul ca atingerea unui obiectiv este mai usor de

realizat în grup decât singur. Pot fi evidentiate mai multe tipuri de

grupuri de aceasta natura precum:

- grupurile de munca - formate pentru a realiza o sarcina mai

eficient si mai rapid.

- grupurile de solutionare - mai ales atunci când apar probleme

legate de activitati civile si sociale.

- grupuri legislative - grupurile constituite în vederea elaborarii

legilor, regulamentelor etc.

Simpatia pentru membrii grupului reprezinta un alt motiv

care sta la baza constituirii grupurilor sociale. S-a pornit de la

observatia ca adeseori oamenii adera la un grup nu pentru ca sunt

interesati de scopurile sau activitatile grupului, ci pentru ca membrii

grupului respectiv sunt atractivi din punct de vedere interpersonal.

Grupurile care se formeaza pe baza atractiei interpersonale apar în

mod spontan. Ex: clicile, bandele de strada, grupurile de prieteni,

cluburile sociale apar si se si se dezvolta ca o alternativa la

interactiunea inadecvata social.

Grupurile astfel constituite au mai multe moduri formale de

sustinere a activitatii din partea membrilor sai.

Experimentul lui Festinger a fost elaborat pentru a evidentia

acest motiv al asocierii în grup. S-a bazat pe trasaturi ale spatiului de

locuit: zona, sistem stradal, forma cladirilor, trotuare, holurile, scarile

etc., trasaturi care au provocat simpatia individului pentru locuitorii

zonei. Aceasta simpatie l-a determinat pe individ sa-si aleaga prietenii

63

din spatiul respectiv. Odata ce prietenia s-a stabilit, grupurile s-au

nascut spontan si un mare numar de oameni se simt atrase de acestea.

Satisfacerea nevoilor emotionale personale

Oamenii devin membri ai unui grup pentru ca numai în cadrul

unei colectivitati le sunt îndeplinite nevoile emotionale de comparare,

de evaluare sociala. Omul în stare izolata nu are posibilitatea de a se

autoevalua corect, de a-si compara abilitatile în raport cu ceilalti

oameni. De aceea omul cauta oameni asemanatori pentru a-si evalua

calitatile, abilitatile, pentru a maximaliza vizibilitatea sociala a

acestora.

4. Clasificarea grupurilor

O preocupare constanta a sociologiei a constituit-o gasirea unor

modalitati de clasificare tipologica a grupurilor sociale. De-a lungul

timpului au fost elaborate mai multe "scheme clasificatorii", având la

baza o diversitate de criterii. Literatura sociologica a înregistrat ca

cele mai des utilizate urmatoarele proprietati: marimea grupului,

cantitatea de interactiune fizica dintre membrii grupului, gradul de

intimitate, nivelul de solidaritate, extensiunea formalizarii regulilor ce

guverneaza relatiile dintre membri, locul controlului activitatilor în

grup etc.

- Grupul primar- grup secundar

Grupul primar - este un grup format dintr-un numar mic de

membri, aflati într-o relatie directa, coeziva si de lunga durata:

- fiecare membru se simte angajat în viata si activitatea grupului, îi

percepe pe ceilalti ca membri de familie sau prieteni.

- grupul reprezinta pentru membri acestuia un scop si nu un mijloc

în vederea realizarii unor scopuri.

64

În cadrul acestui grup individul traieste sentimentul propriei

identitati direct si totodata îsi afirma specificitatea pe care ceilalti

membri o accepta ca atare.

Tipuri de grupuri primare:

- familie

- grupul de joc al copiilor

- grupul de vecinatate

- comunitatea de batrâni.

Functiile grupului primar:

- Functia de socializare reprezinta o functie fundamentala a

grupului primar.

Grupurile primare au rol esential în socializare. Primele procese

de socializare copilul le învata în familie. În cadrul familial copilul

achizitioneaza normele si valorile prin intermediul carora descifreaza

mecanismele vietii sociale. Grupurile primare sunt punti între individ

si societate pentru ca ele transmit si ofera modele culturale ale

societatii dupa care individul îsi organizeaza propria viata. Orice

individ de formeaza ca om între-un grup primar, de aceea grupurile

primare sunt fundamentale pentru individ si societate. În cadrul

acestora oamenii experimenteaza prietenia, iubirea, securitatea si

sensul global al existentei.

- Functia de control social.

Prin intermediul acestei functii grupurile primare se manifesta

ca puternice instrumente de control asupra comportamentului

individului. Comportamentul individului trebuie sa se conformeze

normelor grupului. În acest sens grupul impune individului un

65

comportament care sa se conformeze atât la valorile si normele sale

interne cât si la cerintele societatii.

Grupul secundar

Dezvoltarea generala a societatii, îndeosebi în epoca actuala,

este marcata de o tendinta accelerata de trecere spre o societate bazata,

în principal, pe grupuri secundare, în care relatiile sunt impersonale,

contractuale, specializate, orientate spre obiective si interese. Rezulta

ca grupul secundar este acel grup format din doua sau mai multe

persoane implicate într-o relatie impersonala si care au un scop practic

specific. În grupul secundar oamenii coopereaza pentru atingerea unui

tel, iar relatiile interumane se stabilesc pe baza unor regulamente pe

care, fie ca le accepta sau nu, trebuie sa le respecte. În acest tip de

grup, oamenii se reunesc dincolo de diferentele ce-i marcheaza pentru

ca nu au alta cale de înfaptuire a intereselor lor. În cadrul grupurilor

secundare individul fiinteaza ca realitate sociala. Grupul primar

actioneaza pentru insul concret, în timp ce grupul secundar activeaza

individul prin status-urile sale. De pilda în grupul primar poti fi

prieten ceea ce este o conditie suficienta în timp ce în grupul secundar

apartenenta este dictata în special de status-ul social, de profesiune, de

cultura, religie etc. Grupurile secundare au un rol esential în

afirmarea sociala si profesionala a individului.

Raportul grup secundar/grup primar

Trebuie retinut ca în societatea contemporana grupul secundar,

desi a pus în umbra grupul primar, nu l-a eliminat si nu-l va putea

înlatura. Grupurile primare persista si vor persista într-o lume

dominata de grupul secundar, deoarece nevoia umana de asociere

intima simpatetica este o nevoie permanenta. Omul nu poate trai bine

fara sa apartina unui grup mic de oameni carora realmente sa le pese

66

ce se întâmpla cu ei. Asa se explica de ce în cadrul grupului secundar

apar si se dezvolta relatii interumane care duc la formarea grupurilor

primare.

- Grupul de apartenență- grup de referință

Grupul de apartenență

Grupul de apartenență este acel tip de grup de care apartin

membrii sai si cu care se identifica. La membrii acestui tip de grup

exista constiinta de NOI, adica ei realizeaza ca fac parte din acel grup

si sunt implicati în tot ceea ce se întâmpla în grup. Prin constiinta de

NOI, membrii grupului realizeaza ca, simultan, existenta lor se

situeaza si în afara altor grupuri.

Deci, constiinta de NOI se afirma în raport cu constiinta de EI.

Aceasta diferenta a constiintei de NOI si de EI, confera membrilor

unui grup identitatea lor.

Grupul de referintă

Conceptul si teoria aferenta au fost elaborate de Robert Merton,

care l-a definit ca fiind un numar de oameni care interactioneaza unii

cu altii, în conformitate cu modelele stabilite anterior. Asadar grupul

de referinta reprezinta o unitate sociala utilizata pentru evaluarea,

compararea si modelarea atitudinilor, trairilor si actiunilor individului.

Grupul de referinta poate fi grupul din care face parte individul sau

unul exterior lui. Grupul de referinta este baza din care individul vede

lumina.

Functiile grupului de referinta:

Functia normativa - prin intermediul acestei functii grupul de

referinta influenteaza direct criteriile si standardele individului.

Individul în tendinta sa fireasca, pentru o pozitie mai buna întru-un

67

grup, în societate, adera la valorile si normele grupului de referinta.

Aceasta se face prin adaptarea stilului de viata, atitudinilor politice,

preferintelor muzicale, alimentatiei specifice grupului de referinta.

Functia comparativa - conform acestei functii individul face o

evaluarea propriei activitati si comportament prin comparatie cu

standardele grupului de referinta. În acest fel, oamenii judeca viata,

comportamentul, valorile proprii precum sanatatea, inteligenta, nivelul

de trai, pozitia sociala etc. Uneori individul constientizeaza ca exista o

diferenta între ceea ce reprezinta grupul de apartenenta si ceea ce

crede el ca ar putea fi, prin comparare cu grupul de referinta. În aceste

situatii apare sentimentul de deprimare relativa care contribuie la

alienarea sociala.

Functia asociativa - are în vedere posibilitatea preluarii status-

ului membrilor grupului de referinta de catre o persoana din afara lui.

În îndeplinirea acestei functii se porneste de la teza conform careia un

grup poate influenta comportamentul unui individ din afara sa.

- Grup formal-grup informal

Grupurile formale sunt constituite, în mod deliberat, de catre

societate pentru îndeplinirea unor sarcini sau atingerea unor obiective.

Ceea ce caracterizeaza, atât structura, cât si relatiile dintre membrii

grupurilor formale este faptul ca sunt reglementate oficial,

institutionalizat, prin acte normative, decizii etc.

Caracteristici:

- structura, atât pe orizontala, cât si cea ierarhica, este

determinata de specificul sarcinii grupului(de exemplu: formatii de

munca, clase de elevi, pluton de soldati);

68

- relatiile dintre componentii grupului, conduita membrilor

acestuia, sunt precis reglementate si obligatorii, fiind menite sa

asigure functionalitatea optima a grupului;

- liderul grupului este desemnat sau ales în conformitate cu

anumite reglementari legale sau statutare;

- nerespectarea regulilor de conduita, a raporturilor de lucru, a

regulamentelor specifice grupului atrage sanctiuni

De subliniat ca în cadrul grupurilor formale, dincolo de relatiile

formale, obligatorii dintre membrii acestora pot exista si relatii

interpersonale foarte variate, de la relatii afective, prietenesti, pâna la

relatii deschis conflictuale.

Grupurile informale apar fie în cadrul grupurilor formale

(echipa de munca, clasa de elevi, grupa de studenti), fie în afara

acestora, independent de grupurile formale.

Grupurile informale sunt grupuri mici si primare, care nu creaza

institutii formalizate. Se constituie în mod spontan bazându-se

preponderent pe afinitati si contacte personale. Atât structura, cât si

relatiile interpersonale, sunt informale în sensul ca nu sunt oficial

reglementate. Liderii sunt recunoscuti spontan, nu beneficiaza de un

status oficial. Caracterul informal nu înseamna lipsa organizarii.

Dimpotriva, uneori grupurile informale au o organizare interna foarte

bine pusa la punct, o structura ierarhica proprie, anumite norme de

conduita si valori proprii bine conturate.

Rezumat

Grupul social este un ansamblu de mai multe persoane aflate în

relatie de interactiune si dependenta reciproca, mijlocita de o activitate

69

comuna si care dezvolta norme si valori comune pentru componentii

grupului.

Se apreciaza ca principalele motive ale asocierii în grup sunt

urmatoarele: atractia pentru activitatile grupului, simpatia pentru

membrii grupului si satisfacerea nevoilor personale.

Tipuri de grupuri: primar-secundar; grup de apartenență -grup

de referință, grup formal-grup informal

Bibliografie

1. Radu , Ioan (coord.).  Psihologie socială, Editura Exe,

Cluj – Napoca, 1994

2. Neculau , Adrian Psihologie socială, Editura Polirom, Iaşi,

2006

70

CAPITOLUL VII

REPERE METODOLOGICE

Concepte – cheie:

- metodologie

- metode de cercetare

- tehnici de investigaţie

1. Metodologia sociologiei

Sociologia – ştiinţă atât teoretică, cât şi empirică presupune două

domenii: acela al teoriei şi pe acela al faptelor (adică domeniul empiric).

Cele două domenii nu pot fi concepute separat şi independent unul de

altul, ele fiind legate prin anumite activităţi. Principala activitate care

uneşte cele două domenii fiind ea însăşi o parte componentă a ştiinţei -

este Metodologia. Ea asigură unitatea dintre teorie şi fapte, progresele

sociologiei şi creativitatea ei depinzând în ultimă instanţă de relaţiile

dintre cele două domenii.

Structura metodologiei. Dacă metodologia realizează unitatea

dintre teorie şi empiric, trebuie să respingem acele definiţii după care

metodologia ar fi totalitatea metodelor de care dispune o ştiinţă.

În structura metodologică a ştiinţei, metodele şi metodologia intră

ca părţi componente distincte, dar nu rupte una de alta. Dar să vedem în

ce constă structura metodologică a unei ştiinţe empirico-ştiinţifice, aşa

cum este şi sociologia.

În primul rând , locul central în structura metodologică este

deţinut de metodologie în sensul său cel mai general de teorie a

metodelor (şi implicit teorie a tehnicilor) şi de reflexie metodologică

(adică de activitate specializată care îşi propune să elaboreze principii,

criterii, concepte metodologice).

71

În al doilea rând, structura metodologica presupune existenţa

unor metode euristice, fără de care nu este posibilă nici o cercetare

empirică. Din punct de vedere metodologic trebuie să existe o instanţă

ultimă de testare a ipotezelor prin recursul la

observaţie şi experiment. În această ipostază, metodele joacă rolul de

bază empirică a ştiinţei.

O a treia componentă a structurii metodologiei o constituie aşa-

numita rezervă de fapte, adică totalitatea stărilor de fapt empirice

transpuse în limbaj de observaţie care urmează a fi testate, oferind astfel

baza cunoaşterii ştiinţifice.

Definiţia metodologiei. Ca punct de plecare am putea să luăm în

considerare etimologia, după care am avea de-a face cu studiul sau

teoria metodelor. În acest caz metodologia nu este altceva decât studiul

sistemic şi logic al metodelor. Dar un astfel de studiu comportă:

1) analiza logică a procesului de cercetare;

2) evaluarea critică a fundamentelor de cercetare;

3) condiţiile muncii ştiinţifice, ca proces de cunoaştere.

Metodologia îşi va propune deci studierea sistematică şi

logică a muncii ştiinţifice ca proces de cunoaştere.

Metodologia îşi concentrează însă atenţia mai mult asupra

condiţiilor ştiinţifice care duc la dobândirea de noi cunoştinţe decât

asupra produselor cercetării.

Într-o formulare mai concisă, putem defini metodologia ca studiul

cercetării empirice în sociologie. Cum rolul activ, esenţial în procesul

muncii ştiinţifice îl are cercetătorul, metodologia se referă în primul

rând la COMPORTAMENTUL ŞTIINŢIFIC AL

CERCETĂTORULUI.

72

Printr-o formulare fericită, s-a spus că sociologul îl studiază pe om

în societate, în timp ce metodologia îl studiază pe sociolog în muncă,

adică în procesul de cercetare empirică.

Fireşte că cercetătorul în acţiune, aplică anumite metode (în

acest sens, metodologia este studiul metodelor). Odată cu metoda,

cercetătorul manipulează anumite tehnici şi alte unelte ale muncii

ştiinţifice, asupra cărora metodologia emite anumite norme formalizate

conform unei teorii a tehnicilor.

ROLUL METODOLOGIEI

În primul rând metodologia oferă principiile cele mai

generale care ghidează orice cercetare sociologică.

În al doilea rând , ca teorie ştiinţifică a metodei, metodologia

trebuie să îndeplinească cerinţa de a furniza reguli sistematice de

operaţii care să ducă la rezultate identice din punct de vedere

intersubiectiv.

În al treilea rând , metodologia este aceea care determină

normele de folosire a tehnicilor de investigaţie aferente metodelor, în

procesul de cercetare ştiinţifică.

Din punct de vedere metodologic, cercetătorul trebuie să ştie când

şi cum să folosească o metodă sau alta, cum să folosească cumulativ

metodele, când să recurgă la o tehnică sau alta.

În al patrulea rând , metodologia are de îndeplinit şi funcţii

critice, interferându-se astfel cu epistemologia.

Funcţiile critice mai importante ar putea fi rezumate astfel:

1)metodologia stabileşte valoarea şi limitele fiecărui tip de

metode (această funcţie decurge din faptul că este o teorie a metodelor);

2)metodologia oferă criterii de evaluare a validităţii şi rigurozităţii

tehnicilor de investigaţii (funcţia de teoria tehnicilor);

73

3)metodologia recomandă cercetătorului să supună interogării

epistemologice toate faptele culese, pentru a aprecia valoarea lor

ştiinţifică (adică să constate dacă aceste fapte aduc un spor de

cunoaştere, cât adevăr ne furnizează ele, etc.). Metodologia îşi

îndeplineşte funcţiile care-i revin nu numai înaintea efectuării unei

cercetări, ci şi în timpul desfăşurării ei, precum şi după fiecare cercetare

empirică în parte.

B. METODE DE CERCETARE

În general se pot distinge următoarele metode :

l) Metode didactice, procedeuri sau căi de transmitere altor

persoane a unor adevăruri deja descoperite.

2) Metode logice sau ale gândirii, cum sunt: inducţia, deducţia,

interferenţa, demonstraţia, axiomele ş.a.; ele sunt implicate în orice

activitate mentală, fie ea ştiinţifică sau nu, dar folosirea lor ca atare nu

echivalează cu cercetarea ştiinţifică.

3) Metode euristice sau de investigaţie ştiinţifică care sunt folosite

de oamenii de ştiinţă în căutarea şi descoperirea de noi adevăruri

(Etimologic, din greceşte: meta = adevăr; odos = cale, drum).

Vorbim de metodele sociologice ca metode euristice, folosite în

orice cercetare ştiinţifică şi sociologică pentru descoperirea de noi

adevăruri.

O metodă sau alta, în cursul cercetării sociologice, profită de toate

elementele şi procedurile logice (definiţie, axiome, inducţie, deducţie,

etc.), dar nu se confundă ci metodele logice.

Necesitatea metodei. Câmpul cunoaşterii sociologice, alcătuit

din fapte, este vast şi deosebit de complex. Dacă se merge la întâmplare

în acest domeniu al faptelor, nu vom descoperi decât lucruri

nesemnificative din punct de vedere ştiinţific. De aici, necesitatea

explorării sistematice şi ordonate, cu mijloace adecvate a realităţii, ceea

ce se realizează, în primul rând, tocmai prin metode.

74

Mişcarea cercetării empirice în sociologie are loc de la ipoteza de

lucru la constituirea modelului şi la elaborarea unei teorii. Acesta este

demersul general, ideal, abstract. Datorită însă extremei complexităţi a

fenomenelor sociale, demersul se realizează urmând căi particulare

denumite metode iar acestea, la rândul lor utilizează tehnici adecvate

care să le poată ancora în realitatea faptelor, precum şi rigoarea

cuvenită.

Definiţie. Metodele sociologiei corespund diverselor căi de

abordare a realităţii sociale, a faptelor sociale şi, ca urmare, se

folosesc: metoda observaţiei , metoda anchetei sociologice, metoda

experimentală ş.a.m.d. Aceste căi particulare pe care se

angajează cercetătorul reclamă respectarea anumitor principii

metodologice, care să asigure o mişcare ordonată şi progresivă spre

obiectul cercetat în vederea cunoaşterii sau dezlegării unor probleme

teoretice de ordin practic. De aceea, metoda este uneori

definită ca fiind aplicată principiilor fundamentale ale metodologiei într-

o cercetare empirică dată.

În afara principiilor metodologiei generale, cărora li se supune

orice metodă, există şi norme cu privire la folosirea fiecărei metode în

parte.

Prin aplicarea ei, o metodă devine parte componentă a procesului

de cercetare. Implicarea unei metode într-o cercetare face ca adesea

cercetarea însăşi să fie denumită prin metodă (în acest sens se vorbeşte

de anchete sociologice, adică de acel tip de cercetare care foloseşte

metoda anchetei, de experiment; adică o cercetare bazată pe metoda

experimentală ş.a.m.d.).

Elasticitatea metodei . Metoda nu este rigidă, pentru că ea se

referă la o lume de fapte în continuă mişcare şi, în consecinţă, are

nevoie de adaptări adecvate nu numai la obiecte diferite ale

75

cunoaşterii, dar în chiar procesul investigaţiei, în momente şi faze

diferite ale acestui proces.

O metodă posedă o plasticitate cu atât mai mare cu cât ea se

poate adapta la un câmp mai variat de fapte, ceea ce depinde nu numai

de plasticitatea metodei ca atare, ci şi de felul cum se folosesc tehnicile

în mod adecvat, în funcţie de obiectul cercetării, de nivelul cercetării

(macro sau micro) etc. Plasticitatea unei metode şi implicit eficienţa

ei, pot creşte şi prin utilizarea unor tehnici adecvate, tot mai rafinate,

ca şi prin îmbinarea unor metode.

Elementele unei metode. Nici o metodă nu poate fi concepută şi

definită independent de procesul de cercetare, ea implicând nu numai

o succesiune de operaţiuni procedurale, dar şi folosirea unor unelte

teoretice şi tehnice pe care să le încorporeze.

Principalele elemente ale metodei devin astfel:

1) Schema conceptuală . Este indispensabil ca sociologul să

cunoască instrumentele conceptuale ale domeniului său, pentru a le

folosi adecvat fiecărui tip de cercetare.

2) Definiţia operaţională. Fără definirea operaţională a

conceptelor cu care urmează să opereze metoda în cursul cercetării, nu

se va şti ce date să se culeagă.

3) Ipotezele. În cadrul metodei, ipoteza are o dublă funcţie:

a) să indice cercetătorului care anumite aspecte ale unui

fenomen trebuie să fie luate în considerare;

b) să extindă teoria existentă, permiţând achiziţionarea unor

noi propoziţii verificate din punct de vedere empiric.

4) Tehnicile împreună cu procedeele aferente. Într-o metodă

intră ca elemente utilizarea uneia sau mai multor tehnici determinate,

convergând spre măsurări. Metoda devine astfel înlănţuirea ordonată a

unor tehnici care vizează căutarea anumitor legi.

76

Cerinţele metodei . O metodă constă dintr-un ansamblu de

proceduri sau operaţii procedurale. Dar nu orice proceduri sunt şi

metode. Există anumite condiţii care trebuie să fie îndeplinite:

1) să nu se aplice la întâmplare, adică demersul să fie planificat;

2) coerenţă logică şi continuitate;

3) să se aplice unei dezvoltări cât mai largi posibile de ipoteze;

4) să corespundă aşa-numitului criteriu al intersubiectivităţii;

5) metoda ştiinţifică cere ca problema ştiinţifica supusă

studiului să fie bine

definită şi să fie relevantă pentru domeniul mai cuprinzător căruia îi

aparţine;

6) în fine, datele înseşi alese în vederea studiului trebuie să fie

relevante pentru

problemă.

3. TEORIA TEHNICILOR DE INVESTIGAŢIE.

Dezvoltarea sociologiei a avut loc nu numai prin progresul

teoriei, ci şi prin acumularea de fapte din ce în ce mai numeroase, dar

mai ales tot mai semnificative. Aceasta s-a realizat prin înmulţirea şi

progresul tehnicilor sociologice de investigaţie. Dacă metodele au

rămas aceleaşi (cel puţin cele fundamentale), tehnicile de cercetare

sociologică au crescut ca număr prin crearea unora noi şi în acelaşi timp

au cunoscut o perfecţionare continuă pe linia formalizării şi a

rigurozităţii. Unele tehnici, asociate unei metode sau alteia, au dus la

apariţia de noi tipuri de metode. De exemplu, tehnica participării

practicată de observator, dă naştere observaţiei participante, unul din

tipurile de observaţie. La fel, unele tehnici experimentale au generat, pe

lângă metoda clasică a observaţiei, un nou tip de observaţie – observaţia

experimentală.

77

Diversificarea metodelor deja existente, ca urmare a îmbogăţirii

setului de tehnici în sociologie, a permis verificarea unui număr mereu

crescând de ipoteze şi teorii sociologice, prin confruntarea lor cu

faptele, a extins aria cercetărilor sociologice şi a mărit eficienţa

ştiinţifică a cercetărilor empirice.

Teoria tehnicilor de cercetare. Metodologia sociologică nu

înseamnă numai reflecţie teoretică asupra metodelor. Ea cuprinde şi o

teorie a tehnicilor strâns legată de teoria metodelor.

Tehnicile de investigaţie fiind subordonate metodelor, rezultă că

trebuie să existe anumite norme de folosire, în cadrul aplicării unei

metode, a tehnicilor, fără de care nu se pot obţine informaţii asupra

obiectului cercetat.

Teoria tehnicilor de cercetare este acel compartiment al

metodologiei sociologice care prescrie şi teoretizează utilizarea

anumitor unelte ştiinţifice de investigaţie în procesul culegerii datelor.

Tehnicile ca unelte ale muncii ştiinţifice au o serie de funcţii:

1) de a standardiza informaţii empirice asupra calităţilor nemijlocit

observabile ale obiectelor, evenimentelor şi situaţiilor (sistemele

studiate);

2) de a sistematiza şi formaliza unele mecanisme, ca acela al

formării anumitor tipuri de concepte;

3) de a asigura obiectivitatea şi de a face transmisibile proceduri

care, altfel, ar trebui să fie redescoperite de fiecare cercetător în parte

şi ar depinde mai mult de intuiţie sau de “fler”;

4) de a măsura (tehnicile sunt şi instrumente de măsurare de

exemplu: scale sau scările de atitudine).

Definiţie . Tehnicile sunt acele proceduri sau operaţii prin care

sociologul îşi adună şi sistematizează datele. Prin tehnici se recoltează

date, informaţii asupra faptelor şi tot prin tehnici (sau procedee

78

speciale) se face analiza, interpretarea şi analiza statică sau matematică

a datelor.

Tehnicile de investigaţie sunt unelte folosite în procesul de

cercetare de către sociologi, fiind puse în slujba unei metode empirice.

Ca unelte ale muncii ştiinţifice de cercetare, tehnicile trebuie

să răspundă anumitor exigenţe:

1) să fie riguros definite;

2) să poată fi standardizate;

3) să fie transmisibile altor cercetători şi susceptibile a fi

aplicate exact în acelaşi mod, în condiţii identice, la acelaşi gen de

probleme, la acelaşi tip de fapte sociale.

Tehnicile nu sunt neutre. Tehnicile nu pot fi calificate drept

neutre, în măsura în care ele selecţionează un anumit conţinut şi o

anumită manieră a le aborda. Alegerea unei tehnici şi modul ei de

utilizare nu sunt independente, ca şi definiţiilor (explicite sau implicite)

pe care le dă cercetătorul obiectului pe care îl studiază. De aici, caracterul

relativ al validităţii unei tehnici de investigaţie.

Folosirea tehnicilor. Tehnicile sunt puse la îndemâna cercetării şi

organizate prin metodă. Tocmai prin tehnici aplicăm metoda la obiectul

ales spre studiere. Ca atare, tehnicile nu înseamnă nimic, ele trebuie să

fie subordonate uneia sau alteia dintre metode şi ghidate de metodă.

Altfel se ajunge la diletantism sociologic.

O metodă poate folosi tehnici specifice ei sau împrumutate de la

alte metode.

Tehnicile nu se exclud, ele fiind corelative sau complementare în

funcţie de obiectul cercetat, de natura faptelor care fac obiectul cercetării.

În cursul unei cercetări empirice, tehnicile se folosesc cumulativ (fie

concomitent, fie succesiv).

79

Clasificări posibile. Întrucât fiecare metodă posedă tehnici

specifice, acestea ar putea fi clasificate astfel:

1. Tehnici ale observaţiei sociologice

a) participarea;

b) tehnica observatorului non-participant;

c) interviul;

d) categoriile lui BALES.

2. Tehnici experimentale

a) testele psihologice;

b) testele sociometrice;

c) cercetarea activă (dinamica grupului).

3. Tehnicile monografice

a) sociografie;

b) bugetele de familie;

c) tehnica informatorului privilegiat.

4. Tehnici ale anchetei sociologice

a) eşantionare;

b) tehnicile sondajului;

c) chestionarul autoadministrat.

Unele tehnici sunt mai extensive (tehnicile sociografice, tehnicile

monografice) sau mai intensive (interviul). Unele sunt descriptive, altele

sunt explicative. Prin unele tehnici reperăm faptele ca apoi să le adunăm;

prin alte tehnici vom măsura şi interpreta faptele ş.a.m.d. Sunt, deci,

posibile clasificări şi din acest punct de vedere.

Rezumat

Metodologia asigură unitatea dintre domeniul teoretic şi

domeniul empiric (cel al faptelor sociale).

80

Metodologia îşi propune studierea sistematică şi logică a muncii

ştiinţifice ca proces de cunoaştere sociologică. Ea se referă în primul

rând la comportamentul ştiinţific al cercetătorului.

Rolul metodologiei constă în:

stabilirea principiilor generale care ghidează orice cercetare

sociologică;

determinarea normelor de alegere şi folosire a metodelor şi

tehnicilor aferente acestora;

prescrierea principiilor care “ghidează” comportamentul

ştiinţific al sociologului (“deontologia” sociologului în actul

investigaţiei).

Metodele sociologiei corespund diverselor căi de abordare a

realităţii sociale. Reţinem metoda observaţiei sociologică, anchetei

sociologice, monografia, metoda experimentală etc.

Tehnicile sunt acele unelte (operaţii, procedee) prin care

sociologul pregăteşte cercetarea empirică, adună, sintetizează şi

interpretează datele obţinute prin investigaţiile concrete.

Bibliografie

1. Durkheim, E. – Regulile metodei sociologice, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1974

2. Goodman, N. – Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti,

1992

81

Modelconceptual

Fenomene sociale concrete

CAPITOLUL VIII

ORGANIZAREA UNEI CERCETĂRI SOCIOLOGICE

Concepte – cheie:

- cercetare empirică

- scop, obiective

- ipoteze de lucru

- operaţionalizarea conceptelor

Definiţie. Din punct de vedere metodologic, cercetarea sociologică

o definim ca un proces cognitiv formalizat, în cadrul căruia cercetătorul

adună, sistematizează şi interpretează fapte, călăuzindu-se după

principiile metodologiei generale, aplicând o metodă sau alta şi folosind

tehnici standardizate adecvate, în scopul cunoaşterii societăţii.

Procesul cercetării ştiinţifice cuprinde în esenţă alternanţa a

două faze principale, aşa cum sunt prezentate în diagrama de mai jos.

Fig.5 Relatia teoretic-empiric în științele sociale

Se disting:

82

Metode empirice

Proiectare

Obiectiv Fază empirică

Fază interpretativă

Teoria Sociologică

Rezultatele

cercetăriiFapte ordonate

Metode de cercetare

Faza empirică, în care cercetătorul, ghidat de teorie şi

metodologie, adună sistematic date despre fapte.

Faza interpretativă, cercetătorul compară aceste fapte cu teoria

iniţială, testează ipotezele şi caută semnificaţia datelor. Fiecare fază

implică adaptări ale metodei, folosirea anumitor tehnici (de recoltare sau

analiză). De asemenea, fiecărei faze îi sunt proprii anumite reguli

procedurale.

Aceste reguli metodologice care ghidează orice cercetare empirică

sunt:

1) Regula concretului. Sociologul porneşte de la concret, de la

observarea directă sau indirectă (prin istorie, documente oficiale sau

personale) a realităţii sociale putând ajunge până la participarea la

fenomenul studiat.

2) Regula ignoranţei conştiente. Sociologul trebuie să se

detaşeze de noţiunile şi prejudecăţile cu privire la faptele sociale, trebuie

să aibă “sentimentul propriei ignoranţe faţă de obiectul studiat”, pentru a

realiza cunoaşterea ştiinţifică.

3) Regula obiectivităţii. Sociologul trebuie să adopte o atitudine

obiectivă faţă de un domeniu încă neexplorat (întocmai ca în orice

ştiinţă).

4) Regula delimitării faptului. De la începutul cercetării unei

anumite categorii de fapte trebuie delimitată sfera de cuprindere a acestui

domeniu.

5) Regula totalităţii solidare. Pentru înţelegerea fenomenului

studiat, acesta trebuie raportat la întreg, la întreaga colectivitate, deoarece

nu există nici un fenomen social care să nu fie parte integrantă dintr-un

tot social.

O particularitate a cercetării sociologice derivă din specificul

faptelor sociale, din însuşi obiectul de studiu al sociologiei şi este

conferită de implicarea cercetătorului în procesul cunoaşterii, el făcând

83

parte atât din sistemul-obiect, cât şi din sistemul-s ubiect , care se

suprapun parţial.

1. Etapa pregătitoare

În această etapă proiectanţii cercetării trebuie să ia o serie de

măsuri şi decizii de planificare, de organizare şi chiar de ordin

administrativ, astfel ca să se poată elabora un Proiect de cercetare pe

baza căruia se va desfăşura cea de-a doua etapă.

Proiectul de cercetare începe cu o expunere preliminară a temei de

cercetare şi a obiectivelor sale însoţită de o prezentare-studiu al lucrărilor

anterioare atât empirice, cât şi teoretice.

În fazele următoare se vor efectua unele operaţii indispensabile

oricărei cercetări:

a) formularea ipotezelor;

b) elaborarea modelului conceptual;

c) traducerea conceptelor în indicatori;

d) stabilirea instrumentelor de lucru;

e) verificarea prealabilă a uneltelor muncii de cercetare;

f) instruirea observatorilor, a operatorilor de interviu etc.;

g) definitivarea proiectului de cercetare, care va deveni planul

de lucru după care se va desfăşura întreaga cercetare în etapele

următoare, începând cu etapa de culegere a datelor.

a) Formularea ipotezelor

Ipoteza ştiinţifică este o propoziţie admisă cu titlu provizoriu,

care trebuie să fie verificată (confirmată sau infirmată) de către fapte.

Pe lângă ipoteza ştiinţifică, cercetarea implică aşa-numita

ipoteză de lucru . Prin ipoteză de lucru se înţelege o previziune

asupra rezultatelor respectivei cercetări empirice. Ipotezele trebuie să

fie cercetate, bine definite urmând ca faptele să le testeze empiric, să le

valideze sau invalideze.

84

Ipoteza ca o consecinţă prevăzută îmbracă de obicei forma:

“majoritatea celor observaţi sau interogaţi vor reacţiona aşa ...ori aşa”.

Exemple: în cazul studierii migraţiei forţei de muncă, ipotezele

posibile sunt de tipul:

direcţia migraţiei este determinată de intensitatea

procesului de industrializare asupra satului (zonei rurale);

în localităţile rurale în care se asigură condiţii

asemănătoare oraşului, migraţia tinde să scadă;

gradul de integrare al tinerilor în muncă creşte în funcţie de

modalităţile realizării raportului dintre orientarea şi selecţia profesională.

b) Elaborarea modelului conceptual.

Modelul conceptual este cel care determină la ce chestiuni trebuie

să se răspundă prin cercetare şi cum vor fi utilizate procedurile empirice

ca unelte în găsirea răspunsurilor la aceste chestiuni.

Exemplu. În diagrama de mai jos avem modelul unui grup mic.

Sociologul completează detaliat un astfel de model, descriind

proprietăţile de tipul:

cum interacţionează membrii;

cum se adaptează fiecare individ la ceilalţi membri;

cum se adaptează sistemul la mediul din afara cadrului

grupului însuşi.

85

Toate aceste proprietăţi sunt legate la un loc într-o reţea de

inter-relaţii, întocmai ca şi “benzile elastice” din diagrama modelului

unui grup mic.

Fig.6 Modelul unui grup mic

c) Traducerea conceptului din indicii

Definiţie. Conceptul reuneşte proprietăţile comune ale constelaţiei

de fapte, distingând-o de celelalte constelaţii de fapte.

Trecerea de la concept la indici se face în general, în trei etape:

1) Reprezentarea conceptului în imagini sau altfel spus

reprezentarea

figurată a conceptului.

2) Specificarea conceptului. Din analiza conceptului originar

desprindem componentele sale pe care teoria măsurării le desemnează

prin dimensiuni. Acestea pot fi deduse în mod analitic din conceptul

general care le înglobează sau în mod empiric din structura

intercorelaţiilor lor.

86

A

C D

B

Med

iul î

ncon

jură

tor

Limită

Exemplu. Să ne referim la conceptul de integrare socio-

profesională.

În orice întreprindere există muncitori buni şi unii mai

puţin buni sau, altfel spus, din masa cea mare a tinerilor de

recentă provenienţă rurală sunt unii care se încadrează mai uşor

decât alţii în ritmul de muncă al întreprinderilor moderne, adică

se integrează profesional.

Dar ce este integrarea socio-profesională?

Se poate spune că un individ este integrat în munca sa atunci când:

“Este bun profesionist”

“Este statornic în munca sa”

“Este disciplinat”

Aceste trei caracteristici sunt dimensiuni ale conceptului de

integrare în muncă alcătuind un spaţiu dimensional, care poate fi lărgit

sau restrâns de către cercetător. Astfel, pe lângă un spaţiu dimensional,

s-ar putea adăuga şi alte dimensiuni, care definesc intrarea în grupul de

muncă:

este integrat dacă îşi perfecţionează capacitatea profesională;

manifestă creativitate;

dacă are simţul solidarităţii sociale.

În rezumat am specificat conceptul de integrare în muncă prin

următoarele dimensiuni:

a) profesionalizare;

b) statornicie;

c) disciplină;

d) creativitate.

3. Alegerea indicatorilor .

87

Faza a treia constă în alegerea indicatorilor pentru

dimensiunile fenomenului ce urmează a fi studiat.

Prima dimensiune - profesionalizarea. Ce înseamnă a fi un bun

profesionist? Trebuie să stabilim anumiţi “indicatori” concreţi ai

acestei dimensiuni.

Indicatorul I a: este “bun profesionist” muncitorul care lucrează

mereu la normă şi peste normă.

Indicatorul II b: este “bun profesionist cel care nu dă rebuturi în

muncă”.

La fel se procedează şi pentru celelalte dimensiuni, spaţiul

de indicatori (numărul mai mare sau mai mic de indicatori) pentru o

dimensiune sau alta, stabilindu-se de cercetător în funcţie de obiectivul

cercetării, de amplasarea şi tipul cercetării ş.a.m.d.

d) Stabilirea instrumentelor de lucru .

În funcţie de metoda sau metodele asupra cărora s-a fixat

cercetătorul, de obiectivul cercetării, de natura datelor urmărite, deciziile

vizează:

1. Stabilirea situaţiilor standard de observat sau a variabilelor

care vor fi izolate şi manipulate.

2. Stabilirea unor scheme de clasificare a materialului (scări de

apreciere,

tipologii etc.).

3. Alegerea unor tehnici adecvate pentru culegerea unor date cât

mai semnificative şi cu minim de erori posibile.

Astfel, prin chestionar vom recolta date referitoare la atitudini,

motivaţii, opinii prin:

Testele sociometrice date cu privire la structura preferenţial-

afectivă a grupului;

88

Tehnicile experimentale prin care urmărim corelaţiile între

variabile ş.a.m.d.

e) Verificarea prealabilă a uneltelor muncii ştiinţifice

Proceduri obligatorii:

1. Investigaţia exploratorie care implică contactul direct cu

ambianţa fizică şi socială a unităţii în care urmează a se efectua

cercetarea, pentru a se culege impresii, informaţii, elemente, date – chiar

şi dispersate şi nesistematizate – referitoare la situaţia concretă

studiată, care devin utile în proiectarea cercetării, în definitivarea

ipotezei, a planului de muncă etc.

2. Proba chestionarului (pretesting-ul). Dacă s-a recurs la

chestionarul de interviu sau de anchetă pentru a se culege datele, atunci

se impune verificarea acestuia. Înainte de a fi aplicat, chestionarul va fi

verificat:

a) o dată, înainte de a fi definitivat, prin analiza detaliată şi

critică a fiecărui item (întrebări);

b) a doua oară în cadrul cercetării-pilot.

Evaluarea rezultatelor preliminare va permite

reexaminarea instrumentului însuşi, reducerea ambiguităţii, adăugarea

de întrebări utile şi eliminarea celor inutile, modificarea uneori a

succesiunii întrebărilor ş.a.m.d.

3. Studiul-pilot (faza pilot) este de fapt repetiţia generală a

oricărei cercetări la scară redusă, parcurgându-se toate etapele

cercetării (recoltarea datelor, analiza şi interpretarea lor, întocmirea

unui protocol sau a unei dări de seamă asupra cercetării).

Cercetarea-pilot se realizează prin:

a) aplicarea metodei şi tehnicilor stabilite în vederea culegerii

datelor;

89

b) efectuarea întregii cercetări pe un eşantion mai redus decât cel

fixat prin proiect;

c) punerea în acţiune a operatorilor pentru a-i selecţiona pe cei mai

buni;

d) concentrarea atenţiei asupra ipotezei emise pentru eventuala

precizare sau chiar revizuire a ei;

e) descoperirea surselor de erori.

4. Evaluarea erorilor

Verificarea fiecărei unelte de muncă (chestionar, tip de scară, tip

de eşantion, test etc.), ca şi studiul-pilot, permit să se evite pe de o parte

unele erori şi să se evalueze, pe de alta parte acele erori care se vor

menţine în ciuda tuturor testărilor şi verificărilor, dar care pot fi

controlate şi deci măsurate.

5. După verificarea uneltelor, ocazie cu care au fost verificaţi

şi observatorii (ei înşişi jucând rolul de instrumente de măsurare), are loc

instruirea observatorilo r, operatorilor şi a tuturor celorlalţi participanţi

la cercetare.

După aceea, se definitivează proiectul de cercetare, care devine

planul de lucru pe baza căruia se va organiza şi desfăşura întreaga

cercetare.

Lucrări de seminar

Pe baza etapelor cercetării sociologice vi se cere să stabiliţi

condiţiile concrete ale unor investigaţii ce vizează probleme sociale de

tipul:

a) mobilitatea forţei de muncă;

b) mutaţii în structura şi funcţiile gospodăriilor ţărăneşti.

1) Să se stabilească câteva dimensiuni ale conceptelor de timp

liber, de integrare socio-profesională.

90

2) Stabiliţi conceptul care subîntinde faptele relatate mai jos

(fragmente de interviu).

a) “Lucrătorii acestor fâneţe sunt de prin sate aflate la distanţe

foarte mari";

b) “Spre sfârşitul lunii, după ce sfârşesc lucrările se întorc în

satele lor de origine”;

c) “După munca din întreprindere, sătenii îşi lucrează grădinile

în jurul gospodăriilor”.

2. Etapa recoltării datelor

Definirea etapei. Este etapa contactului direct cu faptele, care

conferă demersului cercetării un caracter empiric. Cercetătorul va aplica

metodă sau alta (ori va folosi cumulativ mai multe metode), va recurge la

tehnicile adecvate de culegere a datelor.

Specificul etapei. În această etapă de căutare şi adunare a datelor

are loc contactul cu grupurile şi sunt înregistrate fapte de comportament

uman. De aici decurg câteva precauţii necesare referitoare la:

a) raporturile dintre cercetător şi obiectul său de cercetare

(oameni) provoacă printre altele fenomenul de feed-back;

b) posibilitatea ca unii subiecţi să nu fie dispuşi să furnizeze

anumite informaţii;

c) pentru depăşirea unor “bariere” psihologice şi a redistribuţiei

unor subiecţi, cercetătorul recurge la anumite “strategii”

comportamentale, anumite abilităţi (tact, răbdare, o conduită amicală,

caldă);

d) respectarea anonimatului (secretul profesional);

e) notarea informaţiilor (implicit înmagazinarea şi codificarea lor);

f) controlul informaţiilor şi menţinerea calităţii datelor.

91

Dacă în etapa anterioară a cercetării principala sursă de erori

putea proveni dintr-o greşită eşantionare, în cea de-a doua etapă erorile

pot fi mult mai numeroase ca şi cauzele care le generează:

a) erori de înregistrare;

b) erori de numărare (recenzare);

c) erori de transcriere;

d) erori de codificare;

e) erori de clasificare.

Rezultatele etapei . Rezultatele imediate ale cercetării care a

parcurs această etapă se prezintă sub forma unei “recolte” de fapte care

vor dobândi o valoare ştiinţifică în etapa următoare când vor fi supuse

unui şir întreg de proceduri şi procedee prin care vor fi corelate,

comparate, analizate, interpretate etc.

3. Analiza datelor

Principalele operaţii care se cer întreprinse în scopul analizei sunt:

codificarea;

construirea de tabele;

interpretarea datelor.

Codificarea înseamnă reducerea sub o formă standardizată a

informaţiilor culese. Codificarea poate îmbracă una din următoarele

forme:

a) convertirea unor date calitative în date cantitative;

b) clasificarea unor date calitative într-un număr limitat de

categorii;

c) reducerea unor date cantitative la o formă mai simplă.

Codificarea, întocmai ca şi colectarea datelor, ridică dubla

problemă a fidelităţii şi validităţii.

Un cod nu este valid atunci când el plasează în aceeaşi

categorie fenomene diferite, eterogene sau dacă el atribuie aceeaşi

92

valoare unor atitudini sau acţiuni care se deosebesc în mod semnificativ

înlăuntrul cadrului de referinţă al cercetării.

De exemplu, dacă se calculează “vârsta profesională” după

numărul de ani scurşi de la terminarea instrucţiei profesionale, acesta

va fi valabil pentru bărbaţi (a căror carieră se desfăşoară de obicei în

mod continuu), dar nu şi pentru femei (ale căror activităţi profesionale

sunt adesea intermitente).

Un cod este infidel atunci când codificatori diferiţi, transcriind

aceleaşi date nu ajung la rezultate identice (sau apropiate).

Tabularea (construirea de tabele). În cadrul oricărei investigaţii,

datele se cer prelucrate şi pregătite în vederea analizei. În acest scop

codificarea nu este suficientă impunându-se reunirea datelor în variate

tabele.

Tabularea înseamnă din punct de vedere statistic totalitatea

numărului de cazuri care intră în fiecare din clasele fixate dinainte.

Tabelele sunt grupate în general în serii (sortatorul, ordinatorul,

tabulatorul şi alte maşini de prelucrare rapidă a datelor permit serii

lungi şi foarte lungi). Un tabel poate cuprinde de la două până la trei

variabile şi chiar mai multe, dar se recomandă alcătuirea de tabele

încrucişate cu numai două variabile (una independentă şi alta

dependentă).

Variabila independentă este aceea care ajută la gruparea

populaţiei în aşa fel încât efectele acestei grupări asupra variabilei

dependente să poată fi studiate cu atenţie. Ceea ce face ca o variabilă să

fie independentă într-un tabel încrucişat este faptul că noi dorim să

cunoaştem cum anume acţionează ea asupra variabilei dependente.

Importanţa operaţiilor de identificare şi deosebire a celor două feluri de

variabile reiese mai bine din tabelul alăturat.

93

Distincţia dintre variabile independente şi dependente ne permite:

Să clasăm tabelele după “tabulator”

Să înscriem întâi variabilele independente

Şi apoi variabilele dependente

Să le punem în maşină Să facem întâi o triere după variabilele independente

Şi apoi după variabilele dependente

Să prezentăm tabelele Să plasăm valorile variabilelor independente pe orizontală

Să plasăm valorile pe verticală

Să stabilim procentaje Să calculăm cotele pe verticală pe baza valorilor variabilei independente

Să citim pe orizontală pornind de la valorile variabilei dependente

Să facem diagrama Să clasăm valorile variabilei independente de-a lungul axei orizontale

Să înscriem frecvenţa de-a lungul axei verticale, să facem o curbă pentru fiecare valoare dependentă vrednică de interes

Analiza datelor.

Datele acumulate, după ce au fost supuse unor elaborări si

prelucrări (codificare, tabulare, stabilirea variabilelor), urmează a fi

analizate.

A analiza un corp de date înseamnă a găsi un răspuns la următoarele

întrebări:

1) Care sunt relaţiile care se pot stabili între variabilele înscrise în

tabele

sau între clasificările calitative dacă le comparăm între ele?

1) Ce încredere putem avea în aceste relaţii?

2) Relaţiile cauzale relevate de cazul particular al respectivului

studiu pot fi generalizate?

Exemple.

1. Codificarea unor răspunsuri la anumite întrebări:

ISex

IIVârsta

IIIProfesia

IVetc.

M-1 -20 1 Muncitor calificat

F-2

21-25 2 Muncitor necalificat26-30 3 Inginer

peste 30 4 Funcţionar5 Alte situaţii

94

2. Tabularea

a)

Muncitori Motivaţia alegerii meserieiTotal eşantion

Pasiunea Prestigiul Întâmplător Influenţa şcolii

Influenţa familiei

M F M F M F M F M Fb)

Vechimea în întreprindere Sexul Doresc să plece din întreprindere

Până la 5 aniMF

5-10 aniMF

Peste 10 aniMF

4. Etapa finală a cercetării

Specificul etapei. O cercetare sociologică se consideră încheiată,

atunci când permite o interpretare globală, adică dacă oferă o privire de

ansamblu asupra întregii cercetări, asupra problemelor ivite şi a

eventualelor rezultate obţinute în scopul de a prefigura în mod critic

direcţiile către care se deschid ipotezele verificate.

Etapa se încheie prin redactarea unui raport detaliat şi complex.

Redactarea raportului final. De obicei, acest raport se prezintă

ca un document relativ lung, care cuprinde:

a) o introducere în problemă;

b) un istoric al proiectului;

a) un rezumat al cercetărilor anterioare (ceea ce presupune o

documentare cât mai amplă asupra lucrărilor similare anterioare);

b) reformularea problemei cercetării în lumina datelor

prezente şi a concluziilor desprinse din studii anterioare;

c) prezentarea şi descrierea amănunţită a tuturor tehnicilor şi

procedeelor utilizate pentru colectarea, codificarea şi analiza datelor;

c) prezentarea concluziilor şi interpretarea rezultatelor.

95

Are loc punerea în legătură a întrebărilor de la care a pornit

cercetarea cu răspunsurile sugerate de date. Aceste răspunsuri trebuie să

fie precise, obiective şi utile din punct de vedere ştiinţific.

Rezumat

Organizarea unei cercetări sociologice presupune parcurgerea

următoarelor etape:

etapa pregătitoare:

stabilirea scopului şi obiectivelor cercetării;

formularea ipotezelor;

traducerea conceptelor în variabile şi indicatori;

stabilirea instrumentelor de investigaţie;

verificarea prealabilă a tehnicilor de culegere a datelor

empirice;

definitivarea proiectului de cercetare;

etapa recoltării datelor:

presupune contactul direct cu faptele, fenomenele

sociale. Este faza cercetării empirice, concrete;

etapa de analiză şi interpretare a datelor

Prin analiza calitativă şi prin cea statistico-matematică, prin

corelaţii şi interpretări, se elaborează Raportul final de cercetare.

Bibliografie

1. Cazacu, A., Bădescu, I. – Metode şi tehnici de cercetare sociologice,

Universitatea Bucureşti, 1981

2. Vlăsceanu, L. – Metodologia cercetării sociologice, Editura Ştiinţifică

şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982

96

CAPITOLUL IX

METODELE SOCIOLOGIEI

Concepte – cheie:

- ancheta sociologică

- monografia

- observaţia sociologică

- experimentul sociologic

În cadrul acestui capitol ne vom opri numai asupra

metodelor fundamentale care pot fi aplicate în cadrul unor investigaţii

sociologice asupra comunităţilor rurale mai ales atunci când este vorba

de studierea dinamicii ruralului, a funcţiilor gospodăriilor ţărăneşti, a

relaţiilor interumane, comportamentului specialistului din agricultură.

1. Metoda anchetei sociologice

Definiţie. Ancheta sociologică este acel tip de cercetare

sociologică care îşi alege drept obiect specific, fie un mediu determinat,

fie o unitate funcţională sau o comunitate etnico-teritorială omogenă,

în scopul de a analiza comportamentul şi acţiunile unor grupuri

umane aşa cum acţionează în ambitusul lor de a fixa structurile formale

şi informale care le definesc, precum şi de a prevedea liniile tendenţiale

ale dezvoltării lor.

CUM SE ORGANIZEAZĂ O CERCETARE

BAZATĂ PE ANCHETA SOCIOLOGICĂ?

Punctul de pornire al unei anchete sociologice este în general o

întrebare de tipul “de ce?”. Sociologul se poate, de exemplu, întreba:

“de ce gusturile consumatorilor variază în timp şi spaţiu?”, “de ce

climatul unei întreprinderi este mai mult sau mai puţin satisfăcător?”, “de

ce creşte într-o întreprindere rata absenteismului?” ş.a.m.d. Fireşte că o

97

anchetă sociologică poate fi generată şi de alte întrebări asemănătoare

(“cum influenţează navetismul asupra comportamentului social?”,

“care sunt factorii integrării tinerilor în muncă?” etc.).

În funcţie de astfel de întrebări se determină obiectivul unei

anchete, după care se vor stabili măsurile tehnico-organizatorice ale

fazei pregătitoare ale anchetei.

Faza pregătitoare va consta din:

1. Stabilirea tipului de informaţii (ce anume informaţii se vor

căuta);

2. Alegerea tehnicilor de recoltare a informaţiilor (cum se va

proceda la recoltarea datelor);

3. Elaborarea ipotezei de lucru;

4. Alegerea şi instruirea operatorilor;

5. Cuprinderea anchetei care constituie cel mai important, dar şi

cel mai dificil moment al fazei premergătoare anchetei propriu-zise. De

la început va trebui să se determine populaţia (numărul de unităţi

sociale, familii, gospodării, grupuri mari etc.), care va fi cercetată,

precum şi limitele sale geografice (întregul teritoriu al ţării, o

regiune sau o zonă, un judeţ, un anumit număr de comune, limitele

demografice etc.).

Cercetătorii vor trebui apoi să hotărască dacă populaţia urmează

să fie cuprinsă în întregime sau numai parţial. În cazul cuprinderii

parţiale – aşa cum obişnuiesc sociologii să procedeze – trebuie

determinată tehnica de selecţie a celor anchetaţi, ceea ce înseamnă

din punct de vedere statistic eşantionare. Eşantionarea ridică o serie

de întrebări:

a) care este unitatea de eşantionare adecvată;

b) cât de mare sa fie eşantionul;

c) care tip de eşantion urmează a fi folosit (eşantionul aleator

sau pe cote).

98

Se trece apoi la etapa a doua a anchetei în care se culeg datele

utilizându-se tehnici specifice recoltării acestora, ceea ce reclamă

deplasarea cercetătorilor pe teren. Există numeroase tehnici de culegere a

informaţiilor la care se poate recurge într-o anchetă sociologică: izvoare

documentare, interviuri, chestionare prin corespondenţă, observaţia

participantă etc.

Faza a treia a anchetei.

După ce s-a încheiat partea de teren a anchetei, începe

prelucrarea materialului recoltat şi sarcina extrem de specializată a

analizării lui în vederea exploatării ştiinţifice a rezultatelor. În această

fază au loc următoarele acţiuni:

1. verificarea chestionărilor;

2. masa detaliilor trebuie să fie redusă la proporţii manipulabile,

astfel încât dincolo de amănunte să poată fi sesizate ansambluri,

categorii, totalităţi;

3. acolo unde se urmăreşte analiza statistică, materialul trebuie

sintetizat sub formă tabulară;

4. materialul trebuie să fie astfel analizat încât să fie bine scoase

în relief caracteristicile sale;

5. să se aprecieze pierderea de informaţii (de exemplu datorită

codificării).

Faza a patra

În sfârşit, rezultatele trebuie interpretate şi prezentate într-o

dare de seamă. Fără această fază, ancheta rămâne fără finalitate şi toată

munca se materializează doar dintr-o masă de chestionare şi o simplă

îngrămădire de date.

99

Lucrări de seminar.

1. Alcătuiţi planul unei anchete având drept temă mobilitatea

socială în mediul rural şi consecinţele sale;

2. Precizaţi când anume este mai indicat să se recurgă la metoda

anchetei, având în vedere specificul comunităţilor rurale;

3. Enumeraţi câteva tehnici de investigare pe care le socotiţi a fi

mai adecvate în cazul unei anchete care ar avea drept obiect rolul

specialistului agronom în satul românesc.

2. Metoda monografică

Definiţie . Metoda monografică poate fi definită ca o metodă

specific acelui tip de cercetare empirică de teren care presupune

observarea directă a unei unităţi social-teritoriale sau a unui sistem

social de alt tip fără a recurge la eşantionare, dar propunându-şi să

studieze exhaustiv obiectul într-o perspectiv sintetico-totalizatoare, fără

să manipuleze variabile.

Uneori, această metodă este definită prin raportare Ia metoda

anchetei. Ceea ce au în comun ambele metode este faptul că permit

cercetări la scară mare, îmbrăţişând arii de mare extindere. Totuşi,

metoda monografică este mai puţin extensivă (îşi fixează drept obiect un

domeniu al realităţii mai circumscris: o întreprindere, un sat, un oraş, o

instituţie etc.), decât metoda anchetei care se aplică de obicei asupra

unor ansambluri sociale mai mult sau mai puţin vaste.

Dacă o investigaţie de tipul anchetei nu abordează obiectul ca

atare, ci îl reduce la eşantion prin metoda monografică, “obiectul”

cercetării este supus observaţiei directe în totalitatea manifestărilor

sale. Ancheta generează studii cantitative, în timp ce monografia

permite studii calitative.

Specificul metodei este conferit de câteva particularităţi:

a) nu se poate aplica în laborator, ci doar pe teren;

100

b) nu poate manipula variabile, dar poate să le surprindă spre a le

studia;

c) datorită plasticităţii sale îşi poate asocia orice tehnică de

recoltare informaţiilor;

d) datorită caracterului multiform al realităţii sociale studiate şi

necesitatea abordării multilaterale a acesteia, este necesară implicarea

unor echipe interdisciplinare.

Tipuri de monografii.

Varietatea monografiilor decurge din disponibilitatea aplicării

acestei metode asupra unui larg evantai de “obiecte”:

1. Instituţii sociale (monografii de familie, monografii şcolare

etc.);

2. Mari colectivităţi teritoriale (monografii urbane, monografii de

sate etc).

3. Categorii profesionale (monografii de meserii sau profesiuni);

4. Sisteme şi subsisteme sociale (monografii de ramuri ale

industriei monografii de întreprinderi industriale etc.);

5. Procese sociale (procesul de urbanizare, migraţia şi

mobilitatea socială etc.).

Contribuţii româneşti

Sociologia românească a contribuit la dezvoltarea acestei

metode, valorificând în primul rând experienţa atât de bogată pe care

i-a oferit-o mişcarea monografică autohtonă, care a culminat cu Ion

Ionescu de la Brad (1818-1891), autor al cunoscutelor monografii de

judeţe: “Agricultura română din judeţul Dorohoi” (1866); “Agricultura

română din judeţul Mehedinţi”(1868); “Agricultura română din judeţul

Putna”(1869).

Inspirându-se din achiziţiile pozitive ale şcolii lui Le Play, precum

şi din bogata tradiţie autohtonă, profesorul român Dimitrie Gusti (l

101

880-1955) a întemeiat Şcoala Monografică de la Bucureşti , care a dat

un deosebit impuls cercetărilor de sociologie rurală. Sociologul român a

conceput un vast program de cercetare a satului pe baza metodei

monografice, acţiune începută în 1925 şi continuată cu remarcabile

rezultate până în 1946.

Dimitrie Gusti concepea realitatea socială ca fiind un sistem

complex de cadre şi manifestări. Cele patru cadre – cosmic, biologic,

istoric si psihic –constituie mediul în care au loc manifestările:

economice, spirituale, politice şi juridice. Formele concrete în care

acţionează aceşti factori sunt unităţile sociale (satul, oraşul, şcoala,

fabrica etc.).

Pentru cercetarea concretă a tuturor acestor aspecte, metoda

monografică a fost concepută ca o metodă colectivă , adică o metodă

care, datorită complexităţii ei, nu poate fi aplicată decât de mai mulţi

cercetători organizaţi în echipe.

Dimitrie Gusti a pus aceste cerinţe la baza cercetărilor sale de

teren, alcătuind echipe monografice, compuse dintr-un anumit număr de

specialişti (variind între minimum 40-50 şi maximum 80-90 de

persoane).

În cadrul unor astfel de echipe mari se organizau 9 echipe de

lucru formate din specialişti pentru cele patru cadre şi patru

manifestări, precum şi o echipă numită a unităţilor şi proceselor

sociale.

De exemplu: echipa cadrului cosmologic se compunea dintr-un

geolog, un geograf, un agro-chimist, un botanist, un zoolog şi un

sociolog; echipa cadrului psihic era constituită dintr-un psiholog

experimental şi un psiholog social; echipa pentru manifestările

economice era alcătuită dintr-un economist social, un economist agrar,

un economist silvic şi un specialist în industria casnică. Cea de-a doua

102

echipă – echipa unităţilor şi proceselor sociale – se compunea numai

din sociologi.

Cercetarea prin echipe interdisciplinare şi abordarea

multilaterală a realităţii sociale studiate, constituie contribuţii

originale ale Şcolii monografice de la Bucureşti.

Regulile unei cercetări monografice

Aceste principii elaborate de Dimitrie Gusti îşi păstrează

valabilitatea şi astăzi:

1. pregătirea teoretică;

2. sinceritatea şi obiectivitatea faţă de fapte;

3. observaţia să fie exactă şi completă;

4. observaţia să fie controlată şi verificată;

5. cercetătorul să fie documentat şi informat asupra fenomenului

pe care îl cercetează;

6. cercetarea să fie făcută de echipe de specialişti, deci să fie

colectivă;

7. fenomenele cercetate să fie comparate cu alte fenomene.

Metoda monografică poate folosi cele mai variate tehnici:

tehnicile observaţiei, tehnici taxonomice (adică stabilirea de tipologii),

tehnica interviului.

În cercetările concrete realizate mai recent şi care au recurs la

studiul de caz (metoda monografică), s-a folosit următoarea schemă

cu valoare operaţională.

Lucrări de seminar

1. Pe baza schemelor de mai jos, să se alcătuiască un

model de monografie, la unul din următoarele nivele:

a) o instituţie;

b) o comună;

c) un sat;

d) o gospodărie ţărănească.

103

2. În cazul că aţi organiza o cercetare bazată pe metoda

monografică,

enumeraţi ce categorii de specialişti aţi include în echipa de cercetare,

pentru a

asigura aşa-numita interdisciplinaritate.

104

DIMITRIE GUSTI

SISTEM DE SOCIOLOGIE, ETICĂ ŞI POLITICĂ

SOCIOLOGIA(Sistem de cunoaştere a realităţii sociale prezente)

REALITATE SOCIALĂ PREZENTĂ

GENEZA(Condiţii, Potenţialitate)

ACTUALITATE(Valori obiective)ESENŢA

(Voinţa socială, motivarea activităţii sociale creatoare)

COSMIC

BIOLOGIC

PSIHIC

ISTORIC

soci

ale

natu

rale CA

DR

E

MA

NIF

ES

TĂ

RI

CA

TE

GO

RII

cons

titu

tive

regu

lati

ve

ECONOMICE

SPIRITUALE

POLITICE

JURIDICE

EXISTENŢA FENOMENOLOGICĂ

(Unităţi, Relaţii, Procese sociale)

LEGEAPARALELISMUL SOCIOLOGIC

Raport Voinţă şi cadre; cadre între ele între: manifestări între ele

TENDINŢE ŞI PERSPECTIVE DE

EVOLUŢIE SOCIALĂ

REALITATE SOCIALĂ VIITOARE

POLITICA(Sistemul mijloacelor pentru realizarea

valorilor şi normelor sociale şi etice ale realităţii sociale viitoare)

ETICA(Sistemul scopurilor;

idealul etic; Realitatea socială viitoare)

3. Metoda observaţiei sociologice

Definiţie. Observaţia ştiinţifică desemnează perceperea şi

înregistrarea atentă şi planificată a fenomenelor, a obiectelor sau

comportamentelor membrilor unui grup (atitudini, gesturi, cuvinte),

observarea fiind ghidată de o ipoteză de lucru ce urmează a fi

verificată. Totodată rămâne deschisă posibilitatea de a descoperi date

neprevăzute, care pot să contribuie la progresul cunoaşterii

fenomenului studiat.

Clasificări

După criteriul “mediului înconjurător”, observaţia poate fi de

laborator (când subiecţii sunt observaţi în mediul lor obişnuit).

După gradul de structurare putem distinge:

1. Observaţia structurată – care cuprinde cele mai

formalizate tipuri de observaţie. Se caracterizează prin:

existenţa unui plan de observaţii bine structurat;

formularea unor ipoteze precise;

comportamentul observatorului este mult mai receptiv.

2. Observaţia non-structurată – asigură observatorului o

mai mare libertate de a decide în chiar decursul cercetării.

Dacă folosim drept criteriu gradul de libertate lăsat

observatorului, vom deosebi observaţia liberă şi observaţia controlată.

După poziţia cercetătorului faţă de sistemul studiat există două

tipuri:

1. Observaţia obiectivă (denumită şi observaţia non-

participantă):

presupune un observator obiectiv care efectuează observaţia “din

afară” adoptând un rol de spectator (ca urmare, lipseşte interacţiunea

dintre observator şi membrii grupului studiat).

105

2. Observaţia participantă obligă pe observator să adopte

rolul de actor

social înlăuntrul sistemului studiat.

Cele două tipuri de observare sunt complementare.

Instrumentele de lucru specifice metodei observaţiei:

1) Scheme de clasificare (Categoriile lui F.Bales, măsurători,

tipologii);

2) Tehnici de observaţie: interviul, participarea etc.;

3) Stabilirea situaţiilor standard de observat (ce studiem, în ce

condiţii, ce dovadă avem că observăm un proces semnificativ, care

este validitatea sa).

În etapa de recoltare a datelor, observatorul poate să se

prezinte într-una din următoarele trei ipostaze:

1) Observatorul – spectator;

2) Observatorul – participant;

3) Observatorul – experimentator.

Observatorul - spectator. În acest caz sociologul foloseşte

unul din tipurile observaţiei obiective (non-participante). În ipostaza

de spectator, observatorul are o poziţie externă faţă de grupul studiat,

nu se angajează în relaţii de interacţiune cu membrii grupului; poate

opta fie pentru observaţia mărturisită, fie pentru observaţia disimulată.

Observatorul – participant adoptă un rol în grupul pe care îl

studiază. Alegerea şi jucarea unui rol social în sistemul studiat

impune ca observatorul să cunoască câteva reguli ale observaţiei

participante (norme de comportament).

106

Regulile metodologice ale observaţiei participante .

1) Explicaţia pe care o daţi despre rolul vostru trebuie să fie

scurtă şi simplă; declaraţi totuşi că aţi fi bucuros să daţi mai multe

detalii oricui interesat.

2) Explicaţia trebuie să fie îndeajuns de generală pentru a

acoperi

toate categoriile de muncă pe care doriţi să le efectuaţi. În

felul acesta, activităţile ulterioare vor părea rezonabile fără a mai fi

nevoie de noi explicaţii.

3) Căutaţi întâi sprijinul personajelor-cheie; ceilalţi îşi vor

modela atitudinea după aceste personaje.

4) Căutaţi printre persoanele studiate pe aceia care sunt ei

înşişi observatori abili şi care sunt bine plasaţi pentru a observa.

Dacă veţi reuşi să-i interesaţi în cercetarea voastră, ei vă vor

fi de un ajutor inestimabil atât pentru colectarea faptelor, cât şi pentru

interpretarea observaţiilor.

5) Nu urmăriţi o “asimilare” totală. Acest lucru nu este nici

posibil, nici de dorit.

6) Nu este necesar să luaţi parte la toate acţiunile grupului (sau

să vă comportaţi identic cu membrii acestuia), ci este suficient să

daţi dovadă de interes faţă de activităţile grupului.

7) Nu fiţi zgârcit cu timpul dvs. şi întreţineţi contacte

frecvente. Observaţia nu va releva prea multe lucruri, atâta timp cât

nu vei fi “trăit” cu oamenii un anumit timp. Evitaţi însă să luaţi

parte la vreun conflict care scindează grupul.

Observatorul experimentator adoptă atitudinea cercetătorului

din fizică, chimie, biologie, organizând experimente.

4. Metoda experimentală

Şi în sociologie experimentul este conceput ca un mod de

cunoaştere ştiinţifică, prin care provocăm un proces (schimbându-i

107

unele din condiţiile în care se manifestă de obicei), îl

descompunem în elementele sale, controlând una sau mai

variabile, pe care le manipulăm, determinând legăturile dintre

variabile (pentru a descoperi cauze şi efecte, raporturi constante, legi

etc.).

Pe lângă verificarea relaţiilor, experimentul sociologic

îndeplineşte următoarele funcţii:

1) verifică ipotezele enunţate pe baza unor observaţii

anterioare;

2) validează autenticitatea datelor obţinute prin alte metode;

3) permite să fundamentăm teoretic noile date înregistrate.

În desfăşurarea unor experimente se disting trei etape:

1) observarea unei situaţii iniţiale;

2) modificarea acestei situaţii de către experimentator;

3) observarea consecinţelor.

Experimentul, în termeni de variabile poate fi definit ca

observarea variaţiei uneia sau mai multor variabile. În sectorul

agricol realitatea

.

108

Experiment

Provocat Invocat

De laborator

De teren Natural Ex. Post

Facto

Tehnica grupurilor artificiale

Socio-drama

Modificare de variabile

Diferenţa de variabile Retrospectiv Proiectiv

Obiectul experimentării

socio-economică care prezintă trăsături specifice faţă de celelalte

sectoare ale economiei – posibilitatea folosirii experimentului este

mai limitată, dar nu imposibilă, deoarece grupurile mici mai ale, se

pretează cum nu se poate mai bine cercetărilor experimentale

Rezumat

Ancheta sociologică este acel tip de cercetare sociologică care

îşi alege drept obiect specific fie un mediu determinat, fie o unitate

funcţională sau o comunitate etnico-teritorială omogenă, cu scopul de

a analiza comportamentul şi activităţile unor grupuri sociale, de a fixa

structurile formale şi informale care le definesc, precum şi a prevedea

liniile tendenţiale ale dezvoltării lor.

Metoda monografică este o metodă specifică cercetării

empirice, care presupune observaţia directă, participantă în cadrul

unei unităţi sociale (sat, oraş, comunitate rurală etc.) fără a recurge la

eşantionare. Prin această metodă, cercetarea este exhaustivă,

sintetico-integratoare.

Observaţia sociologică desemnează perceperea şi înregistrarea

atentă şi planificată a fenomenelor, a obiectelor sau

comportamentelor membrilor unui grup, pornind de la ipoteze de

lucru ce urmează să fie verificate.

Metoda experimentală reprezintă un mod de cunoaştere

ştiinţifică prin care provocăm un proces, îl descompunem în

elementele sale, controlând una sau mai multe variabile pe care le

manipulăm, determinând legăturile dintre aceste variabile (pentru a

descoperi cauze şi efecte, raporturi constante, legi).

Bibliografie

1. Chelcea, S. – Experimentul psiho-social, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1982

2. Gusti, D. – Pagini alese, Editura Academiei, Bucureşti, 1965

109

3. Miftode, V. – Introducere în metodologia investigaţiei

sociologice; Editura Junimea, Iaşi, 1982

4. Stahl, H.H. – Teoria şi practica investigaţiei sociale, vol.I, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1974

110

CAPITOLUL X

TEHNICILE INVESTIGAŢIEI SOCIALE

Concepte-cheie:

- tehnici, procedee

- interviul sociologic

- testul sociometric

- chestionarul

- observaţia participantă

Pentru interesul nostru didactico-metodologic, vom prefera

clasificarea după criteriul funcţiei îndeplinite în procesul cercetării legat

de o etapă sau alta a acestui proces.

1)Tehnici de proiectare a cercetării:

eşantionarea;

operaţionalizarea conceptelor;

traducerea conceptelor în indicatori, etc.;

2)Tehnici de recoltare a datelor:

interviul;

testul

sociometric;

chestionarul;

observaţia participantă etc.

3) Tehnici de analiză şi interpretare:

scalarea;

analiza factorială;

analiza de conţinut etc.

1. Eşantionarea

Este o metodă statistică, pe care sociologia şi-a integrat-o în

sistemul său de tehnici.

111

Definiţie. Se numeşte eşantionare ansamblul de operaţiuni care

permit să obţină un eşantion şi, deci, să se extragă dintr-o populaţie

statistică un anumit număr de unităţi, astfel încât alegerea – în limite date

de eroare – să fie reprezentativă pentru ansamblu (totalitate) şi să fie într-

o oarecare măsură modelul la scară redusă al ansamblului.

Prin populaţie desemnăm un număr de unităţi de cercetare sau

un număr fenomene care prezintă o anumită caracteristică (sau o serie de

caracteristici).

Când nu este posibilă studierea întregii populaţii, se ia un eşantion

şi acesta va fi folosit pentru a studia populaţia. Un eşantion este o

parte a populaţiei sau universului, adică o parte a numărului total de

unităţi sau fenomene.

Procedee de eşantionare. Cele două tipuri fundamentale de

eşantionare sunt:

a) Eşantionarea cu alegere liberă sau nealeatoare. Alegerea

eşantionului este lăsată la voia cercetătorului.

Principala variantă a acestui tip este eşantionarea pe cote, care este

şi cel mai des utilizată. În eşantion stabilim ce anumite caracteristici

(vârsta, sexul, profesiunea etc.) să fie în acelaşi raport cantitativ (cote),

cu cele existente în populaţia totală. Intervievatorii pot să aleagă liber

persoanele ce urmează să fie observate sau interogate în limitele acestor

cote prestabilite.

Prin avantajele eşantionării pe cote se enumeră rapiditatea şi

costurile reduse. Dar arbitrariul la alegerea eşantionului diminuează

fidelitatea acestui procedeu.

b) Eşantionarea probabilistică se bazează pe selecţia aleatoare.

În acest caz fiecare membru al unei populaţii are o probabilitate

cunoscută de a fi selecţionat într-un eşantion. Procedeele

probabilistice, în afară de faptul că permit să se controleze acţiunile

umane arbitrare, prezintă avantajul că îngăduie folosirea calculului

112

probabilităţilor şi deci să se estimeze erorile de eşantionare. Există o

multitudine de metode de selecţie.

Exemple

1. Dacă numărăm N membri din populaţie şi alegem n dintre ei

prin numere extrase la întâmplare, sau dacă luăm o listă de N membri ai

populaţiei, aranjaţi într-o ordine aleatoare şi socotim fiecare al N-lea

nume, vor rezulta în ambele situaţii eşantioane aleatoare.

Ca procedee putem recurge la :

“metoda loteriei”: fiecare membru al populaţiei este

reprezentat printr-un disc, discurile sunt plasate într-o urnă şi bine

amestecate, iar un eşantion de mărimea cerută este selecţionat;

sau calculăm cunoscând totalul populaţiei funcţie de

eşantionare, fie K= şi selecţionăm fiecare a k-a persoană din întreaga

listă, pornind de la un număr ales la întâmplare între 1 şi k inclusiv.

Dacă avem 5.000 de persoane şi o listă corespunzătoare lor, dacă

trebuie selecţionate 250 de persoane , k = 20. Selectăm la întâmplare un

număr mai mic decât 20 şi acesta va determina primul membru al

eşantionului. Dacă acest număr este 6, eşantionul este compus din

numerele 6 ,26, 46.

Într-o întreprindere avem 10.000 de angajaţi. Vrem să studiem

această populaţie sub aspectul comportamentului ei în materie de cultură

şi educaţie (generală şi profesională).

Teoretic, presupunem că acest comportament va depinde de

sexul persoanelor, de vârsta lor, de calificarea lor profesională, adică de

un număr de indicatori.

Reprezentăm cu: M = bărbaţii; F = femeile

I = vârstele între 18 - 30 ani

II = vârstele între 31- 40 ani

113

III = vârstele de 41 ani şi peste

A = muncitori necalificaţi

B = muncitori calificaţi

C = personal tehnic-administrativ

Cei 10.000 de angajaţi se pot reprezenta astfel:

7000 M70%

I – 30%A – 5 %B – 80%C – 15 %

II – 50%A – 10 %B – 75%C – 15 %

III – 20%A – 15 %B – 70%C – 15 %

3000 F30%

I – 20%A – 10 %B – 70%C – 20 %

II – 50%A – 10 %B* – 75%C – 15 %

III – 30%A – 15 %B – 75%C – 10 %

Admitem că vom avea un eşantion cu un procent probabil de

eroare cam de 6%. Ne fixăm asupra unui eşantion de 600 cazuri.

Acest eşantion va trebui să reproducă, la scară redusă, dar cât

mai exact, proporţiile de mai sus.

Calculând, rezultă următoarea structură a eşantionului:

M = 420

I – 126A – 6 persoaneB – 101 persoaneC – 19 persoane

II – 210A – 21 persoaneB – 157 persoaneC – 32 persoane

III – 24A – 13 persoaneB – 58 persoaneC – 13 persoane

F = 180I – 36

A – 11 persoaneB – 25 persoaneC – 7 persoane

II – 90 A – 9 persoaneB – 68 persoaneC – 13 persoane

114

III – 54A – 8 persoaneB – 41 persoaneC – 5 persoane

Trecem apoi la nominalizarea la hazard a persoanelor care vor

intra în eşantion, dar aceste persoane nominalizate nu trebuie “alese”, ci

scoase tot la întâmplare, pentru a da fiecăreia şanse egale de a fi alese.

Lucrări de seminar

Să se calculeze eşantionul reprezentativ pentru o populaţie de

2000 de angajaţi, din care 600 bărbaţi şi 1400 femei, cuprinşi între 18

şi 45 ani, iar distribuţia pe vârste fiind:

între 18-25 ani - 50 M şi 70 F

între 26-30 ani - 100 M şi 350 F

între 31-40 ani - 250 M şi 500 F

peste 40 ani - 200 M şi 475 F

2. Interviul sociologic

Definiţie. Interviul este o tehnică de culegere a datelor care se

bazează pe un raport de comunicare verbală între două persoane –

cercetător şi subiect – cu scopul de a obţine anumite informaţii cu

privire la un anumit obiectiv, precis definit în cadrul procesului de

comunicaţie informaţia circulă într-un singur sens.

Clasificarea interviurilor. Majoritatea clasificărilor se sprijină

pe un criteriu esenţial, şi anume gradul de structurare al

instrumentului pe care îl foloseşte interviul. Gradul de structurare se

referă la:

1) nivelul de formalizare al instrumentului în funcţie de care

vom avea : un simplu îndrumător de interviu, un ghid de interviu sau

un chestionar de interviu, potrivit cărora interviul poate fi mai mult sau

mai puţin structurat;

115

2) gradul de libertate oferit, pe de o parte cercetătorului în

ceea ce priveşte mânuirea stimulilor verbali şi intervenţia în timpul

desfăşurării interviului şi, pe de altă parte, libertatea lăsată subiectului în

ce priveşte evantaiul răspunsurilor; gradul de spontaneitate al acestora;

posibilitatea comentării răspunsurilor.

Conform acestui criteriu se pot stabili trei tipuri fundamentale de

interviu:

1. interviul liber;

2. interviul semistructurat;

3. interviul structurat.

Cel mai adesea se recurge la interviul de tip structurat sau

standardizat. Acesta este cel mai formalizat dintre toate tipurile. Se

deosebeşte de toate celelalte prin modalitatea culegerii datelor, care

este strâns legată de instrumentul conceptual al unui chestionar. Într-un

chestionar, toate întrebările, ca şi ceilalţi stimuli verbali, adresate

subiecţilor, au:

1. aceeaşi formulare;

2. aceeaşi formă interogativă;

3. aceeaşi succesiune.

Interviul de tip structurat se bazează pe un chestionar, care poate

avea el însuşi un caracter mai structurat sau mai puţin structurat.

Exemple

1. Un ghid de interviu pentru cunoaşterea structurii

activităţilor desfăşurate de o grupă de studenţi timp de o săptămână.

116

GHID DE INTERVIU

Facultatea _______________________

Anul de studii _____

Nr. crt.

Tipul de activitateVolum ore

pe săptămână

1Activităţi obligatorii (cursuri, lucrări practice şi delaborator, seminarii şi proiecte)

2 Activităţi facultative (cursuri, seminarii, etc.)3 Studiu individual

4Activitatea de documentare (pentru cercetările ştiinţifice studenţeşti, etc.)

5Participarea la manifestări culturale şi educativeorganizate de institut

6 Activităţi gospodăreşti7 Activităţi distractive, sportive şi de turism8 Alte activităţi profesionale

9Descrierea principalelor activităţi pe care le desfăşoară sâmbăta şi duminica

Lucrări de seminar

1. Alcătuiţi un ghid de interviu compus din cinci itemuri în

vederea studii structurii de proprietate dintr-o comună.

2. Alcătuiţi un chestionar de interviu, pornind de la un “ghid”

care se adresează intelectualilor dintr-o comună şi vizează

următoarele probleme:

1) activitatea desfăşurată;

2) condiţii de viaţă;

3) aspiraţii şi împliniri.

3. Chestionarul

Definiţie . Chestionarul este un instrument de observare şi

colectare a datelor prin intermediul unei liste de întrebări.

Modalităţile de colectare răspunsurilor (datelor, informaţiilor)

diferă în funcţie de natura chestionarului . Din acest punct de

vedere distingem:

a) chestionarul de interviu;

117

b)chestionarul autoadministrat.

Chestionarul de interviu . Nota sa distinctă constă în faptul că

administrarea lui se face în prezenţa şi de către cercetător. Sarcina

acestuia este aceea de a pune subiecţilor întrebări din chestionar şi

de a nota răspunsurile pe foaia de răspuns dinainte pregătită (Foaia

de răspuns nu comportă nici o identificare a subiectului, interviul

fiind în acest caz anonim şi privat).

Chestionarul autoadministrat . Nota caracteristică constă în

faptul că subiectul însuşi răspunde în scris, completând un buletin

(foaie de răspuns) care i-a fost trimis pe diferite căi:

1. Chestionarul prin poştă . Subiectul primeşte prin poştă

chestionarul şi este invitat să răspundă la întrebări şi să-l trimită

înapoi pe aceeaşi cale.

Inconvenientele acestui procedeu constau în inerţia la răspuns

a subiecţilor, calităţii răspunsurilor, a incertitudinii privind

persoana care 1-a completat şi efectului de contaminare.

2. C hestionarele remise colectiv . Atunci când există

posibilitatea de a reuni subiecţii, acestora li se poate administra

în colectiv chestionarul. Acest procedeu este utilizat în unităţile

economice, şcoli, armată, etc.

Chestionarul – instrument conceptual . Vom trata

chestionarul dintr-o perspectivă generală, care să releve

caracteristicile sale fundamentale, indiferent de faptul că el poate fi

subordonat fie interviului, fie direct anchetei (situaţie în care

funcţionează ca tehnică autonomă), fie cu alte tehnici .

Chestionarul este în primul rând, un instrument conceptual ,

ce se raportează o anumită temă sociologică. Cercetătorul nu

acţionează la întâmplare, ci pe baza unor ipoteze de cercetare , el

elaborează un sistem de indici operaţionali.

118

Fiecare întrebare inclusă în chestionar este destinată să acopere

un concept, analizat în dimensiuni, caracteristici, atribute, proprietăţi

şi indicatori.

Etapele elaborării chestionarului sunt:

I- Stabilirea conţinutului întrebărilor;

II - Alegerea tipurilor de întrebări;

III - Redactarea întrebărilor;

IV - Succesiunea întrebărilor.

Conţinutul întrebărilor. În această privinţă trebuie să se ţină

seama de următoarele reguli:

1. Această întrebare este necesară? În ce chip va fi utilă?

1. Posedă subiecţii datele şi informaţiile necesare ca să poată

răspundă la întrebare?

2. Întrebarea este îndeajuns de concretă, de specifică, de

apropiată, de experienţa personală a indivizilor?

4. Sunt necesare întrebări separate pentru a acoperi în mod

adecvat

conţinutul unei întrebări?

5. Conţinutul întrebării înclină cumva într-o singură direcţie,

adică accentuează unilateral sensul întrebării astfel încât să-i schimbe

echilibrul?

6. Subiecţii vor da informaţiile cerute?

Reguli metodologice referitoare la formarea (frazarea)

întrebărilor

1. Descompunând fiecare întrebare în parte trebuie verificat dacă :

a) fiecare cuvânt înseamnă într-adevăr ceea ce vrem să

spunem;

b) dacă nu are cumva şi un alt înţeles;

c) dacă nu poate fi confundat cu un alt cuvânt;

119

d) dacă nu poate fi înlocuit cu un alt cuvânt sau o

exprimare mai clară.

2. Alegerea cuvintelor se face ţinându-se seama de:

a) a nu se folosi construcţiile sintactice şi gramaticale

complicate sau savante;

a) să se înlăture cuvintele cu frecvenţa statistică redusă.

Exemple: ipotetic, peiorativ, exhaustiv, circumstanţe,

incongruenţa, incompatibil, conjunctura ş.a.m.d.

c) să se evite termenii tehnici sau specializaţi;

d) să se evite cuvintele (mai ales verbe şi adverbe)

ambigue;

Exemple

“Îl cunoaşteţi pe X?”

“Ce faceţi în concediu?”, “Unde aţi citit

această ştire?”

“Ce faceţi acum? “ (dublă ambiguitate)

“Mergeţi adesea la cinema?”

Alte cuvinte ambigue: mult, cât, puţin.

e) să se evite cuvinte vagi, ca: nişte, cam, cam la fel,

oarecum,

un fel de etc.

Exemple

În loc de Se recomandă

a acorda asistenţă a ajuta

a iniţia a începe

a achiziţiona a cumpăra

indulgent îngăduitor

opinie părere

120

suficient destul

3. În formularea întrebărilor să se evite numele proprii ale unor

personalităţi, superlativele şi cuvintele cu o încărcătură emoţional-

afectivă sau de valorizare (fie negativă: imoral, minciună, condamnabil,

inadmisibil, etc., fie pozitivă: echitabil, minunat, admirabil, bun, înţelept,

salutar, binefăcător, etc.)

Exemple

“Sunteţi şi dvs. de aceeaşi părere cu profesorul X......................?”

”Aţi citit celebra carte a lui X ... ?” etc.

Tipuri de întrebări

A. După conţinut,

întrebările pot fi:

1) Întrebări factuale. Prin întrebări factuale obţinem date

faptice, subiectul urmând să ne dea informaţii în legătură cu:

a) Interlocutorul însuşi (compoziţia familiei sale, profesia,

venitul, folosirea timpului liber, etc.);

b) Oamenii sau grupările sociale pe care le cunoaşte subiectul

(prieteni, vecini, colegi de muncă, de sport, etc.);

c) Evenimente pe care subiectul le-a trăit, la care a asistat sau la

care a fost participant activ.

2) Întrebările de opinie. Acest tip de întrebări se pot reduce la

schema:

“Ce credeţi.... ?”. Prin natura lor, ele furnizează răspunsuri accentuat

subiective. Ele sunt frecvent utilizate în cadrul anchetelor de opinie.

3) Î ntrebări cu privire la comportament . Ele sunt menite să

aducă informaţii privitoare la comportamentul prezent, trecut şi chiar cel

ipotetic.

121

Apar dificultăţi de sinceritate atunci când este vorba de

comportamente deviante.

4) Î ntrebări referitoare la atitudini . Definirea acestui tip de

întrebare nu este totdeauna uşoară, deoarece atitudinile se interferează

uneori cu opinia şi motivaţiile.

5) Întrebări referitoare la motivaţii. Ele se bazează de

obicei pe schema “De ce .... ?”

B. După formă, întrebările pot fi cu răspuns deschis sau liber

sau răspunsuri închise (limitate, fixate dinainte).

1. Întrebări cu răspuns deschis. La o întrebare cu răspuns

deschis sau liber, problema care este pusă subiectului este structurată,

dar răspunsul nu a fost în prealabil structurat prin chestionar.

Subiectului i se lasă libertatea de a-şi structura răspunsul, adică

să se exprime în limbajul său propriu, să dea amănunte şi chiar să-şi

comenteze răspunsul. Răspunsul subiectului nu este limitat în timp.

Iată câteva exemple de întrebări care atrag după sine răspunsuri

deschise sau libere:

“După părerea Dvs. căror activităţi ar trebui să i se consacre un

tânăr în timpul său liber?”

“M-ar interesa să ştiu cum apreciaţi activitatea culturală din

facultatea Dvs.?” În formularea întrebărilor deschise se recurge destul de

des la locuţiunea interogativă “ce fel de?”

2. Î ntrebări cu răspuns închis . În acest caz, nu numai

întrebarea, ci şi răspunsul este structurat prin chestionarul de interviu.

Posibilităţile de răspuns sunt astfel limitate la categoriile prestabilite şi

precizate în scris prin formularul de interviu şi, ca urmare, reacţiile la

stimulul verbal sunt îngrădite.

122

Întrebările “deschise” se codifică în majoritatea cazurilor în birou,

după terminarea administrării chestionarului, în timp ce la întrebările

“închise” răspunsurile sunt codificate chiar în momentul înregistrării.

Subiectului i se poate oferi spre alegere fie o singură variantă

de răspuns, fie două sau mai multe alternative. Din acest punct de

vedere, întrebările închise pot fi:

a) cu o singură variantă de răspuns;

b) cu două variante de răspuns (răspunsuri dicotomice);

c) cu răspunsuri policotomice sau selective (cu mai mult de două

variante de răspuns).

a) O singură variantă de răspuns : se oferă subiectului o

singură posibilitate de răspuns prin întrebări factuale de felul:

“În ce an v-aţi încadrat în câmpul muncii?”

“Când aţi fost ultima oară la cinema?”

b) Două variante de răspuns. I se oferă celui interogat prin

întrebările cu răspunsuri închise dicotomice. Avem de-a face cu

răspunsuri dicotomice atunci când subiectul este obligat la reacţia de

răspuns “da” sau “nu”. Uneori această alternativă fixă poate îmbrăca

forma: “de acord” – “nu sunt de acord”. Indiferent de forma

alternativei prestabilite, subiectul nu are posibilitatea să-şi comenteze

răspunsul.

Se recurge la astfel de întrebări când dorim să obţinem

informaţii factuale sau cu privire la comportamentul viitor (intenţii),

dar cel mai adesea folosim întrebări dicotomice în cercetarea

opiniilor.

Să luăm câteva exemple:

Întrebarea factuală:

“Citiţi revista Forum?” l.-Da 2.-Nu

Întrebare asupra intenţiei:

123

“Aveţi de gând să cumpăraţi un televizor?” 1.-Da 2.-

Nu

Întrebare de opinie:

“Sunteţi de părere că X lucrează bine sau rău?”

Întrebările dicotomice prezintă avantajul clarităţii, dar ele

prezintă inconvenientul de a pune în faţa subiectului două alternative

extreme (“Da” – “Nu”), care se poate să nu corespundă opiniei acestuia,

scăpând înregistrării răspunsuri ca:

“Da, dar....” , “Nu, dar....“, “Nu, exceptând faptul...”, “În unele

privinţe da, în altele nu”.

c) Întrebări cu răspunsuri policotomice sau selective.

În acest caz, subiectul are posibilitatea să aleagă răspunsul dintr-o

gamă mai largă de alternative (mai mult de două).

Să presupunem că vrem să clasificăm subiecţii după statutul lor de

stare civilă. Existând un număr determinant de situaţii, întrebarea

“închisă” va prevedea toate răspunsurile posibile:

În prezent sunteţi:

celibatar?

căsătorit?

divorţat?

despărţit?

văduv?

Această întrebare închisă cu răspunsuri policotomice ar fi putut fi

pusă şi sub formă deschisă: “Care este situaţia dvs. familiară ?”.

Dar aşa cum o a rată practica interviului – se pot obţine răspunsuri

confuze sau insignifiante, ca: “bună”, “aşa şi aşa”, “în general bună”, “dar

uneori...”

În exemplul de mai sus întrebarea urmărea obţinerea unor

informaţii factuale. La fel, se pot obţine date cu privire la opinii,

sentimente, atitudini etc.

124

C. După funcţia instrumentală. Din punct de vedere

instrumental, astfel de întrebări sunt menite să:

a) capteze interesul subiecţilor;

b)faciliteze trecerea de la o temă la alta în cursul interviului;

c) împiedice contaminarea unor răspunsuri, datorită aşa-numitului

efec de iradiere .

Principalele tipuri de întrebări instrumentale sunt:

a) Întrebările introductive , care au ca scop să trezească

interesul celor interogaţi şi să-i determine să răspundă cu

bunăvoinţă de-a lungul desfăşurării interviului. Varianta mai des

întâlnită o constituie întrebările de contact.

b) Întrebările de trecere (sau de pasaj) se folosesc atunci

când vrem să evităm trecerea bruscă de la o temă la alta, de la o baterie

de întrebări la alta. În acelaşi timp, prin întrebările de pasaj pregătim

cadrul de referinţă pentru o nouă problemă sau temă.

c) Întrebările tampon au rolul de a împiedica influenţa unor

întrebări puse anterior asupra celor care vor urma (efect sau iradiere)

sau influenţa datorită grupării alăturate a întrebărilor (efect de plasare).

d)Întrebările de filtraj îndeplinesc funcţia de a diviza

colectivitatea de subiecţi în sub-grupuri, delimitate după caracteristici

sau însuşiri comune, urmând ca fiecărui sub-grup în parte să i se pună

întrebări diferite, sau – după s-a făcut filtrajul – să oprim trecerea sub-

grupului la întrebările următoare.

e) Întrebările capcană sunt folosite pentru a depista subiecţii

nesinceri sau incapabili să furnizeze un anumit gen de informaţii,

urmând ca aceştia să fie excluşi din interviu.

Întrebările de identificare plasate foarte frecvent de către

cercetători neexperimentaţi la începutul interviului, nu sunt

introductive, căci nu numai că nu îndeplinesc funcţia aceasta, dar pot să

împiedice chiar realizarea situaţiei interviu (de aceea, întrebările de

125

identificare care îmbracă forma de “casetă” trebuie să fie plasate la

sfârşitul chestionarului.

3. Întrebările directe şi indirecte. În timp ce întrebarea directă

nu ascunde subiectului intenţia întrebării, cea indirectă nu permite

subiectului să-şi dea seama de intenţia întrebării. De exemplu, dacă vrem

să studiem comportamentul “educaţional” al unor părinţi, nu este indicat

să întrebăm:

“Pedepsiţi copiii dumneavoastră cu bătaia dacă....” (aceasta

fiind o întrebare directă) ci: “Ar trebui pedepsiţi cu bătaia copiii dacă....

?” (întrebare indirectă).

Recurgem la asemenea întrebări când dorim să studiem

motivaţii, opiniile subiectului despre ceilalţi membri ai grupului süu

primar, despre relaţiile interpersonale etc.

Lucrări de seminar

1. Vi se prezintă o serie de întrebări şi vi se cere să semnalaţi care

reguli metodologice au fost încălcate:

“Care consideraţi că este concepţia tineretului despre viaţă?”

“Ce părere aveţi despre opinia şi atitudinea navetiştilor faţă de

munca industrială?”

“Ce părere aveţi despre rolul stimulenţilor morali în activitatea

Dvs.?”

“Nu consideraţi necesar că nu s-a făcut suficient pentru ... ?”

2. Dacă aţi cerceta motivaţia alegerii profesiunii, cum aţi

formula întrebările adresate subiecţilor (3-5 exemple).

3. Vi se dau următoarele întrebări. Vi se cere să specificaţi în ce

categorie se încadrează:

“Ce v-a determinat să vă alegeţi această profesie?”

126

“Care sunt activităţile care se organizează în facultate şi pe

care

apreciaţi cel mai mult?” (indicaţi trei dintre acestea):

1. ________________

2. ________________

3. ________________

a) “Citiţi ziarele?” l. Da 2. Nu 3. Uneori

b) Dacă răspunde “Da”:

“Ce urmăriţi în mod deosebit în ziare?”:

1. probleme economice;

2. probleme ale vieţii cotidiene;

3. probleme de politică externă;

4. probleme culturale;

5. sport;

6. alte probleme.

4. Precizaţi care este succesiunea cea mai potrivită pentru diverse

tipuri de întrebări într-un chestionar (întrebări factuale, întrebări de

identificare, întrebări de motivaţie, etc.). Explicaţi de ce este necesar să

se asigure anonimatul în cadrul unui interviu.

4.Tehnicile sociometrice

Prin intermediul tehnicilor sociometrice investigăm latura

preferenţială-afectivă a grupurilor mici – structura informală. Structura

afectivă este rezultatul unor relaţii interindividuale de simpatie, antipatie

şi indiferenţă.

Pentru cunoaşterea acestei structuri au fost elaborate o serie de

tehnici speciale de măsurare a relaţiilor afectiv-preferenţiale.

Aceste tehnici pot fi grupate astfel:

1. Tehnici de recoltare a datelor:

a) observaţia participantă;

127

b)

testul sociometric propriu-zis;

testul autopercepţiei selective;

testul configuraţiei sociale ş.a.

2. Procedee de analiză a datelor:

a) Sociogra

ma individuală;

b)

c)

d)

Testul sociometric

Testul sociometric este un instrument de măsurare a preferinţelor.

El se aplică fiecărui subiect în parte, solicitându-i acestuia, confidenţial,

opţiunile afective faţă de ceilalţi. Principalele elemente ale unui test

sociometric sunt:

a) delimitarea ariei preferenţiale (precizarea grupului faţă de

care va fi exprimată opţiunea: echipa, brigada, secţia, clasa de elevi).

b) precizarea criteriilor în funcţie de care se face alegerea. De

regulă criteriile se referă la muncă (producţie) de exemplu “cu cine

preferaţi să lucraţi în echipă?” sau “la îndeplinirea unor sarcini în

afara întreprinderii” sau în timpul liber etc.

c) indicarea direcţiilor de opţiune care pot fi exprimate prin:

alegere (prefer, doresc, accept, primesc), respingere (antipatie),

indiferenţă (neutralitate).

d) existenţa unei scări preferenţiale .

Pentru măsurarea intensităţii relaţiilor afective, fiecărui subiect i se

cere să indice subiecţii pe care-i alege într-o anumită ordine, după gradul

de preferinţă (în primul rând, în al doilea etc.).

128

Numărul de alegeri (limitat sau nelimitat) pe care le pot emite

subiecţii sunt precizate de la început.

Testul cuprinde întrebări de tipul:

“Dacă aveţi de rezolvat o sarcină de producţie – cu cine

aţi dori să colaboraţi?”

“Cu cine nu aţi dori să colaboraţi?”

“Cine credeţi că v-ar prefera?”

“Cine credeţi că v-ar respinge?”

După aplicarea testului, se trece la analiza datelor recoltate. Se

recurge, fie la sociograme, fie la sociomatrice, fie la analiza prin indicii.

Sociogramele sunt reprezentări grafice ale relaţiilor existente

între membrii unui microgrup.

Subiecţii sunt reprezentaţi grafic prin cercuri sau dreptunghiuri,

iar relaţiile interpersonale prin linii continue sau întrerupte, terminate

prin săgeţi care indică sensul curentului empatic şi, deci, tele-elementul

pozitiv, negativ sau neutru.

Sociograma individuală este oglinda atomului social, cu toate

legăturile, reţeaua de inter-relaţii care se structurează în jurul unui

individ.

Sociograma colectivă redă structura tuturor atomilor sociali dintr-

un micro-grup (formaţiune de muncă, grupă de studenţi, etc.).

Într-un micro-grup întâlnim relaţii variate care-i unesc pe

indivizi (atomi sociali), constituind o reţea sociometrică mai mult sau

mai puţin densă, în care pot să apară nuclee sau configuraţii tipice:

diade, triade, izolaţii, respinşii sau, când aceste relaţii sunt mai

complexe, apar stele, cercuri, lanţuri etc. Aceste configuraţii pot să

coexiste înlăuntrul aceluiaşi grup.

Reţeaua sociometrică cuprinde ca nuclee tipice:

129

1. izolaţii – subiecţii care nu primesc decât puţine alegeri sau

deloc;

2. perechea – diada când apar atracţii sau respingeri reciproce

între doi subiecţi

A B

A B

3. incompatibilitatea preferenţială: un subiect îl preferă pe un

alt subiect, care la rândul său nu împărtăşeşte aceeaşi preferinţă:

A B

A B

4. lanţurile – apar ca o suită de alegeri sau respingeri

unilaterale şi reciproce:

A B C D E

A B C D E

5. triada, pătratul, cercul şi steaua sociometrică

Pentru analiza sociometrică au fost elaborate câteva noţiuni

standardizate:

130

C B

A

D E

F

a) “statusul sociometric” al subiectului – care indică poziţia sa în

grup, determinată de numărul de alegeri sau respingeri (cineva poate

avea astfel un status sociometric ridicat, coborât etc.);

b) “leader-ul sociometric” – subiectul care întruneşte alegeri

(preferinţe) majoritare în cadrul grupului;

c) “izolatul sociometric” – subiectul care nu este nici ales, nici

respins,

sau care obţine un număr relativ mic de alegeri sau respingeri;

d) “climatul de grup ” – care rezultă din preponderenţa

anumitor tipuri de legături preferenţiale (alegeri sau respingeri), fapt

ce denotă starea afectivă grupului (coeziunea sau dimpotrivă);

e) “subgrupul sociometric” a cărui apariţie e pusă în evidenţa de

frecvenţa reciprocă a alegerilor dintre anumiţi subiecţi din cadrul

grupului (indică prezenţa unor tensiuni, pericol de scindare etc.).

131

132