{PAGE  }

Constantin Huşanu        

Istoric şi evocări la capăt de veacuri şi milenii  

Cu o postfață de Ioan Mancaş 

  {PAGE  }

De acelaşi autor:  Pe fluviu la deal – roman, Editura Moldova, Iaşi,1992 Vitrina cu fantasme – roman, Editura Moldova Iaşi,1998 Pastile  contra morții  – povestiri, Editura TipoMoldova, 

Iaşi, 2001 Erotica – 2 romane: Clubul Megasexe  şi  Prețul  vieții  ca  de  câine,  Editura 

TipoMoldova, Iaşi 2002. Ademenirea – roman, Editura Moldova, 1996 Jurnal  tardiv  început  şi  fără  sfârşit  2000  –  2006, vol  I., 

Editura PIM Iaşi, 2006. Lucrări nepublicate: Facerea – roman, 1988 Cronică de familie, 2004  

  {PAGE  }

Constantin Huşanu        

Istoric şi evocări la capăt de veacuri şi milenii Cu o postfață de Ioan Mancaş 

  {PAGE  }

Autorul  aduce  calde  mulțumiri  coautorilor  la  această  carte, 

pentru  contribuția  lor  documentară,  fără  de  care  lucrarea  ar  fi  fost mult mai săracă: 

Bica  Ionesi,  Ion  Cehan,  Costică  Lucache,  Iulia  Mardare, Picioroagă Valentina,  Lică Huşanu,  Ion N. Oprea  şi  nu  în  ultimul rând mama  mea, centenară, Ecaterina Huşanu. 

*  Culegere, tehnoredactare: autorul Coperta: autorul, cu imaginea Curseştilor Cap limpede: Ion N. Oprea 

  {PAGE  }

 

Prefaţă Curseşti  –  un  sat  pierdut  printre  dealurile  județului 

Vaslui, un  sat  format din două  sate: Curseşti Vale  şi Curseşti Deal – după toponimia oficială de astăzi. Fac precizarea pentru că, mai de mult, Curseşti Vale se mai numea şi Cursăşti Răzeşi, şi Curseşti Mănăstire, şi Curseşti Corbeasca, şi Curseşti Sofroni deşi nu era vorba despre chiar acelaşi sat, şi Cursec la 1437. De ce  Cursăşti‐Răzeşi?  Urmează  să  explicăm  în    paginile următoare.  Şi  de  ce  este  important  să  explicăm  originea denumirii de  sat  răzăşesc a Curseştiului din Vale? Rămâne  ca cititorul  să  judece  singur  pe  măsură  ce  vom  înainta  cu cercetarea  sub  faldurile  istoriei,  unde  se  ascund  începuturile poporului român şi unde răzeşii au fost pionerii acestui proces îndelungat şi dramatic. 

Personal,  ca unul  ce provin din  arealul  acestei  localități uitate  de  Dumnezeu,  ferită  de  ochii  lumii,  ascunsă  între înălțimile colinare ce curg  la vale, spre sud, aşa cum  le‐a  lăsat fundul de mare  ce  le‐a udat  cândva până  ce apele  s‐au  retras spre Pontul Euxin, zic personal,  sunt cuprins de un  sentiment de mândrie  că  provin  dintr‐un  neam  care  a  făcut  istorie  şi  a dus‐o pe umerii  săi, printre hoarde năvălitoare  (în  căutare de pământ cu iarbă) şi imperii care mai de care mai hapsâne.  

Istoricii  au  încercat  să  dea  de  urma  începuturilor răzăşeşti  scotocind  printre  vechi  documente,  fie  din  țările vecine, fie din Țările Româneşti, au pus cap la cap informațiile şi  au  emis  ipoteze.  Nu  s‐a  realizat  o  concordie  între  ei  şi misterul    apariției  răzeşilor  a  rămas  tot  în  ipoteze. Dar  de‐a lungul  anilor  istoria  răzeşilor  începe  să  se  contureze  şi  să  se lumineze  prin  noi  cercetări.  Le  vom  expune  în  continuare  şi dacă  un  dram  de  adevăr  va  ieşi  la  lumină,  vom  rămâne  cu 

  {PAGE  }

sufletul  împăcat  şi  cu  acelaşi  sentiment  de mulțumire  pentru trecutul nostru transmis genetic din generație în generație până la noi. 

Deschidem  aşadar  incursiunea  noastră  în  arborele genealogic  răzăşesc  cu  urme  adânci  în  cimitire  şi  depozite arheologice, aruncând mai întâi o privire generală asupra unui spațiu mai  larg  al  istoriei, pentru  a  coborî mai  apoi  şi  asupra răzeşilor din Curseşti – obiectul acestei tentative de studiu. 

Vom  încerca  în  această  lucrare,  rod  al  scormonelii  prin scrieri  istorice,  dar  şi  al  unor  amintiri  personale  şi  mărturii diverse, să  reconstituim o  imagine,  fie  şi aproximativă, a unui sat  uitat  de  lume  din  județul Vaslui  – Curseşti,  să  descifrăm pentru noi şi pentru urmaşii noştri, în ce context istoric a apărut această localitate,  de când  datează, de unde i se trage numele, cum  au  trăit  strămoşii  noştri  şi  tot  ce  se  poate  spune  despre începuturi,  continuitate  şi  actualitate.  Voi  începe,  chiar  din prefață,  cu  o  istorioară  dramatică,  de  care  lumea  este suprasaturată încă de la începutul începuturilor. 

Era pe la 1432. La Curtea domnească a Moldovei fusese zile  de  doliu.  Alexandru  cel  Bun  decedase  şi  lăsase  încă  din timpul vieții succesori  la tron pe  fiul său Iliaş care se urcă  în scaunul  domnesc  împreună  cu  fratele  său  Ştefan  al  II‐lea  la 1432, dar aşa cum s‐a întâmplat cu frații biblici Cain şi Abel şi în cazul de față, fratele său, Ştefan al II‐lea, se ridică împotriva lui Iliaş cu mai mulți partizani moldoveni, şi cu ajutor primit de  la Vlad Dracul din Muntenia,  şi de  la  turci,  îl detronează. Iliaş  I  este  bătut  de  fratele  său  Ştefan,    fugărit  din  țară  în Polonia unde Vladislav – regele ‐  îl închide. 

Dar  vânturile  istoriei  îşi  mai  schimbă  direcția  şi  pe tronul Poloniei se urcă Vladislav al III‐lea. O dată cu venirea  acestuia pe tronul  țării de  la nord, vecină cu Moldova, soarta lui Iliaş I se schimbă. Deşi noul rege polonez urmează tactica 

  {PAGE  }

defunctului său predecesor, partizanii leşi ai lui Iliaş I îl scapă din  închisoare  şi  acesta  trece  în Moldova  cu  ceva  oaste,  iar Vladislav  al  III‐lea  se  vede  silit  să  îl  ajute  într‐o  oarecare  măsură. Are  loc o  luptă nehotărâtoare    la Podraga  (1435),  în locul  numit  ʺCâmpia  războiuluiʺ,  dar  Vladislav  al  III‐lea intervine  şi    îi  împacă  pe  cei  doi  frați,  care  de  acum  înainte domnesc  iarăşi  împreună,  având  întâietate  Iliaş  I.  Ştefan  în schimb ia veniturile Țării de Jos, pe unde se aflau şi Curseştii. De data aceasta, pentru a‐şi întări poziția, Iliaş I se obligă să dea tribut anual Poloniei. 

Dar nici a II‐a domnie a lui Iliaş nu este de prea lungă durată. El domneşte din nou cu fratele său Ştefan al II‐lea între anii 1436‐1442.  Şi cum protectorul său polon Vladislav al  III‐lea,  devenit  şi  rege  al  Ungariei,  este  omorât  într‐o  luptă  cu turcii la Varna în 1444, Ştefan al II‐lea, fratele său, împreună cu partizanii săi, îl detronează din nou pe Iliaş I., îi scoate ochii şi îl fugăreşte  în Polonia, de unde era  şi soția lui Maria, soră cu soția regelui Polonoiei Vladislav, unde a şi murit. 

Crude timpuri, cruzi înaintaşi! Vremurile erau crude cu oamenii şi oamenii cu vremurile. 

Am  introdus acest  fragment de    istorie moldovenească pentru  a  arăta  că  în  timpurile  acelea  tulburi, undeva, pe  firul   Văii Racovei vasluiene, exista un sat pe nume (Cursec) Curseşti, atestat  documentar  la  1437.  El  exista mult mai  înainte,  după cum  vom  vedea  în  continuare, dar  istoricii  îți  socotesc  vârsta după atestarea documentară. 

Cu acestea fiind scrise, vom pleca  într‐o  lungă călătorie documentară, cu speranța să scoatem la iveală nevăzutul şi din noianul de informații ce le vom îngrămădi, să facem un portret robot,  cum  se  spune  astăzi,  satului  şi  oamenilor  în  mijlocul cărora am văzut lumina zilei. 

Autorul 

  {PAGE  }

CAPITOLUL I

Înapoi spre începuturi1

1.1. Atestări arheologice Viața  Curseştiului  nu  se  deosebeşte  de  cea  a  altor 

localități  vasluiene,  românii  au  aceeaşi  istorie,  aceeaşi  limbă, aceleaşi  obiceiuri  şi  de  aceea  vom  aşeza  Curseştiul  într‐un spațiu mai  larg  până  ce  ne  vom  apropia  de  hotarele  sale.  Să încercăm,  deci,  să  pătrundem  cu  mintea  în  timpurile îndepărtate  ce  şi‐au  lăsat  urmele  în  documente  şi  în pământurile pe care călcăm,  fără să  ştim ce  lăcaşuri de suflete zac pe dedesubt. 

Un  lucru  este  dovedit:  pământurile  vasluiene  au  fost locuite  din  cele  mai  vechi  timpuri,  începând  din  comuna primitivă.  Urmele    materiale  lăsate  ilustrează  existența  unei comunității omeneşti stabile. 

Comuna  primitivă,  pe  teritoriile  Vasluiului  începe  cu etapa  de  sfârşit  a  epocii  paleoliticului  superior  şi  se  continuă până la închegarea formațiunilor politice geto‐dace, constituind formațiunea social‐economică cu cea mai îndelungată durată. În sânul  comunei  primitive,  pe  aceste meleaguri,  se  succed  de‐a lungul  vremurilor  fenomene  istorico‐sociale  asemănătoare  cu cele  din  restul  teritoriului  patriei,  având  la  bază  proprietatea colectivă  asupra  pământului.  Progresele  înregistrate  în  perfecționarea  uneltelor  de  producție,  metalurgia  aramei,  a bronzului  şi  a  fierului,  în  final,  au  determinat  modificări 

                                                      1  Aurel  Zugravu,  Petre  Iosub,  Ion  Al.  Angheluş,  „Județul 

Vaslui  ‐  File  de  monografie”,  Întreprinderea  poligrafică  Iaşi,  1972, filele:    „Momente din  istoricul  județului Vaslui” de Aurel Zugravu, pag. 38‐51. 

  {PAGE  }

continue în structura socială a comunităților primitive, astfel că la  capătul  acestei  perioade  îşi  fac  apariția  germenii  noii orânduiri care vor conduce la procesul de formare a poporului român, la închegarea primelor forme  statale feudale. 

Spre  sfârşitul  paleoliticului  superior,  pe  teritoriul județului  Vaslui  au  loc  importante  transformări  climatice, fizico‐geografice, faunistice, floristice, înregistrate cu 35 – 40.000 de  ani  în  urmă,  care  au  favorizat  răspândirea  comunităților primitive pe  spații geografice  tot mai  largi. Omul,  în continuă evoluție,  reuşeşte  în  acest  răstimp,  să‐şi  făurească  unelte  de piatră  prin  cioplire  şi  şlefuire,  atingând  o  treaptă  avansată  a stadiului încă rudimentar al economiei de vânător şi culegător. 

Pe  teritoriul  județului  Vaslui  sunt  cunoscute  până  în prezent  urmele  a  38  locații  unde  au  viețuit  comunități  de oameni  la  sfârşitul  paleoliticului  superior.  Dar  arheologii vasluieni pun în evidență mult mai multe urme. Iată o succintă enumerare  făcută de  istoricul Coman Ghenuță,    în  recenta  sa lucrare „Statornicie, continuitate…”: 

  Tumuli (movile) – 136.    Este  vorba  de mormintele  unei populații  care  avea  obiceiul  să‐şi  aşeze morții, mai  ales membrii marcanți,  sub movile. 

Prima  epocă  a  fierului (Hallstatt) 

Cercetările de până acum au scos la  iveală  pe  teritoriul  județului  Vaslui 262  puncte,  repartizate  după  cum 

urmează: Hallstatt timpuriu 26 puncte; Hallstatt mijlociu 10 puncte; Hallstatt târziu 226 puncte (81). 

  {PAGE  }

Cultura  hallstattiană  timpurie  se  caracterizează  prin ceramica  neagră  cu  luciu metalic,  decorată  cu  caneluri,  prin vase bitronconice, străchini cu marginea arcuită spre interior şi ceşti scunde, tronconice. 

Aşezările hallstattiene  timpurii ocupă,  în general, poziții de terasă medie şi  joase şi, de multe ori,  locuințele au aspectul de ,,cenuşareʺ . 

A doua epocă a fierului (La Tène) La  Tène  III  se  caracterizează  prin    anumite  forme 

ceramice: cană cu toartă, fructiere, ceaşcă, vasul borcan, vase de provizii, străchini şi ceramică de lux, fie pictată, fie cu motive în relief.  Este  perioada  de  înflorire  a  culturii  geto‐dace. Această perioadă corespunde  în  timp provinciei Dacia, secolele  II  şi  III era noastră. 

Din această perioadă s‐au identificat 89 puncte. Majoritatea formelor ceramicei reflectă tradiția dacică. În  aşezări  şi  necropole  se  găsesc  incinerați  (foarte  rar 

copii  înhumați),  amfore,  străchini,  căni,  unelte  obiecte  de podoabă,  perle  de  calcedoniu  şi  coral  provenind  din  părțile Golfului Persic. 

Cultura materială din secolul al IV‐lea e.n. Pe  teritoriul  județului  s‐au  identificat  348  puncte  (‐

aşezări,  necropole‐birituale),  situate  pe  terase  joase  şi  medii, însorite şi aproape de izvoare  şi ape. 

Ținând  seama  de  elementele  de  cultură  materială  şi spirituală  romanice  întâlnite  în  aşezările  şi  necropolele  din secolele  II —  III  e.n.,  precum  şi  din  secolul  al  IV‐lea  e.n.,  în contextul civilizației de bază caracteristică populației autohtone, arheologic  se  poate  vorbi  că  este  daco‐romanică  sau,  mai simplu, romanică. 

  {PAGE  }

Harta  descoperirilor  arheologice  pe  teritoriul  județului Vaslui2 

                                                      2  Aurel  Zugravu,  Petre  Iosub,  Ion  Al.  Angheluş,”Județul 

Vaslui , „File de monografie”, 1972. 

  {PAGE  }

   Cultura materiala din secolele V — VI e.n. Din secolele V — VI e.n. (mai bine zis sfârşitul sec. IV — 

V — VI) s‐au descoperit 111 puncte arheologice. Descoperirea a numeroase obiecte de inventar, precum şi 

monede, podoabe etc., atestă, în continuare, strânse legături cu lumea romano‐bizantină. 

Cultura materiala din secolele VI — VII Din secolele VI— VII s‐au descoperit 68 aşezări. Cultura materială din secolele VIII – XVIII Descoperirile se repartizează astfel : Secolele XII – XIII ‐ 85 aşezări Secolele XIV –XV – 40 de aşezări Secolele XVI – XVII – 64 aşezări Secolele XVII ‐  XVIII – 92 aşezări  De  reținut  că  în  multe  aşezări  există  continuitate  de 

locuire  începând de  la aşezările din  epoca La Tène  şi până  în satele libere răzăşeşti din feudalism dezvoltat. 

 Descoperiri monetare  Greceşti – 7 puncte Geto Dace – 5 puncte Romane ‐ 30 puncte Bizantine ‐21 de puncte Feudale ‐10 puncte Diverse ‐7 puncte.  Cartea  istoricului  Coman  Ghenuță,  „Statornicie, 

continuitate…”rod  al  unor  îndelungate  cercetări,  ar  putea  fi asemuită  cu un adevărat  certificat de naştere al  localităților  şi 

  {PAGE  }

oamenilor de pe teritoriul județului Vaslui. Lucrarea îți permite să vezi nevăzutul, să pătrunzi cu mintea în ținuturi imemoriale unde au viețuit înaintaşii noştri şi să simți cordonul ombilical ce ne leagă invizibil, dar spiritual, de aceşti trăitori care ne‐au lăsat moştenire  un  mormânt  cu  movilă,  un  topor,  o  strachină,  o fusaiolă, suficiente să ne facem o idee despre existența şi modul de viață al străbunilor stră‐străbunilor, răs‐străbunilor din vecii vecilor trecuți. 

 Privind  harta  descoperirilor  arheologice  din  județul Vaslui, unde aproape că nu există localitate fără vechi urme de viețuire  omenească,  realizezi  că  ne  aflăm  într‐o  zonă  a Moldovei  locuită  de  dacii  liberi  încă  de  pe  timpul  când  în Dobrogea  ‐  fosta  Scytia  Minor  ‐  Cuvântul  Evangheliei  era propovăduit, de către Sfântul Apostol Andrei  (în cea de a doua jumătate  a  secolului  I  d.H.).  Populația  Curseştiului  exista  în momentul când prin simbioza populației autohtone traco‐geto‐dace cu cea romană s‐a plămădit poporul român. 

Susținem  că  exista,  pentru  că  la  Pungeşti,  de  exemplu, localitate  situată  la  4  kilometri  V.  de  Curseşti,  au  fost descoperite urme arheologice din secolele I‐III e.n., secolele IV‐XI e.n. şi din epoca metalelor;  la Gârceni –  localitate aşezată  la nord de Curseşti la aproximativ 4 kilometri, au fost descoperite urme  de  locuire  omenească  din  epoca  metalelor,  la  Oşeşti, localitate vecină cu Curseşti, situată  la est,  la circa 4 kilometri, au fost descoperite urme din secolele I‐III e.n., iar la Vultureşti, cca. 15 kilometri N.E de Curseşti – urme din epoca de piatră. 

Dar  nici  Curseştiul    nu  rămâne  în  afara  dovezilor  de vechime. 

Iată  rodul  cercetărilor  amintite  în  lucrarea  de mai  sus aparținând istoricului Coman Ghenuță. 

  {PAGE  }

                    

Din  acest  cadru  istoric  al  Moldovei  se  desprinde  şi poziția  satelor  Curseşti‐Vale  şi  Curseşti‐Deal.  Documentele vremii îi stabilesc atestarea documentară şi aşezarea geografică astfel:  

Curseşti Deal    Pe dealul Zbierea, în punctul numit  ,,La Standoalăʺ, pe 

locul  lui C. Antohi,  s‐a  descoperit  un  tezaur  compus  din  608 denari  imperiali  romani  din  perioada  Vespasianus‐Septimius Severus. Este semnalată aici o aşezare La Tène şi alta din secolul al III‐lea e.n. 

Am încercat să dau de urma acestui tezaur prin muzeele Iaşilor  şi  nu  am  reuşit.  Am  cerut  informații  la  dl  Ernest

  {PAGE  }

Oberlander  Târnoveanu  de  la  Muzeul  Național  de  Istorie Bucureşti şi nu mi s‐a răspuns. Doream să‐i fac o fotografie.Dar personal, am posedat o monedă din acest tezaur recuperat de la sătenii  satului de către  învățătorul Nicolae Ganceruc  şi predat apoi Muzeului din Iaşi. 

La  circa  3  km  VNV  de  sat,  pe  terasa  medie  a  văii Dumbrăvenilor,  în punctul numit  ,,Haragojaʺ, s‐a descoperit o aşezare La Tène de tradiție hallstattiana10. 

Pe  panta  de  vest  şi  sud‐vest  a  Dealului  Haragoja,  loc denumit  şi Dealul Bogdana,  s‐au descoperit vestigii din epoca migrațiilor şi din feudalism. 

 Curseşti Vale În partea de NNV a satului, la punctul numit  ,,Cordaşa” 

pe  stânga  râpei  cu  acelaşi  nume,  s‐au  descoperit  vestigii caracteristice  epocii migrațiilor3.  

Cercetările arheologice pun în evidență, în această formă variată  a  terenului  care  predomină  ținuturile  Vasluiului, condiții  de  viață  asigurate  de  o  vegetație  bogată,  o  faună numeroasă  atestată  prin  fosile  de  mamifere,  descoperite  pe lacul  Raței,  comuna  Măluşteni,  şi  la  Mânzați,  comuna Alexandru Vlahuță – unde s‐a descoperit scheletul unui mamut aflat acum la Muzeul de istorie naturală „Grigore Antipa” de la Bucureşti,  o  rețea  hidrografică  densă,  ceea  ce  a  atras comunitățile primitive aici încă din perioada neoliticului. 

Apoi  evoluția  uneltelor  şi  a  omului  în  primul  rând,  a transformat populația  care  se hrănea din vânat  şi  cules,  într‐o 

                                                      3  (Ghenuță  Coman,  « Statornicie,  continuitate »  Repertoriul 

arheologic al județului Vaslui, Bucureşti, 1980, pag. 218)  

  {PAGE  }

societate  cultivatoare  de  plante  şi  crescătoare  de  animale, trecând‐o astfel din stadiul paleolitic în cel neolitic.4 

Epoca  neolitică,  consideră  istoricii,  a  însemnat  pentru trecutul județului Vaslui un răstimp cuprins între mileniul V şi mileniul II î.e.n. perioadă populată dens şi bazată pe cultivarea plantelor  şi  creşterea  animalelor domestice,  care  au  impus  tot mai  mult  modul  de  viață  sedentar.  Concomitent  are  loc dezvoltarea  culturii  materiale,  cunoscută  în  Moldova  sub denumirea  de  cultura  Criş,  prima  cultură  neolitică  din  acest spațiu.  Locuitorii  acelor  vremuri  sunt  primii  care  descoperă meşteşugul  olăritului,  în  care  se  întâlneşte  şi  ceramică pictată (Trestiana – Grivița), dar şi unele figurine (idoli) antropomorfe şi  zoomorfe.  Numărul  aşezărilor  omeneşti  aparținând neoliticului de început se ridică la peste 30. Muzeul de istorie al Vasluiului deține vase din neolitic, vase de  tip Cucuteni  şi un mare număr de figurine găsite  în comunele Blăgeşti, Chetreşti, Bălteni,  Bogdăneşti,  Puieşti  ş.a.  care  vorbesc  despre preocupările  spirituale  şi  intensa  viață  magico‐religioasă  a acestei populații, ce ținea de domeniul culturii fertilității, foarte răspândit  şi  în  alte  comunități.  Au  fost  apoi  descoperite  la Băceşti, aşezare neolitică  (  la circa 20 de kilometri de Curseşti) topoare din  aramă, mărturie  a pătrunderii  şi utilizării  acestor unelte‐arme  din metal  în  neoliticul  târziu,  precum  şi  a  unei strânse  legături  între  populația  neoliticului  târziu  de    aici  şi 

                                                      4 Wikipedia,  enciclopedia  liberă, Neoliticul  se  caracterizează 

prin apariția agriculturii, ceea ce a dus  la sedentarizarea  locuitorilor. Aşezările  cresc  ca  urmare  a  nevoii  de  forță  de  muncă  pentru cultivarea terenurilor, locuințele devin mult mai solide şi cresc uneori în dimensiuni. Această tendință se va menține şi în epocile următoare prin apariția oraşelor  şi a statelor unde o mare parte a populației se află implicată în producția agricolă. 

 

  {PAGE  }

lumea  orientală.  Din  amestecul  populației  autohtone  şi conviețuirea  acesteia  cu  triburile  de  păstori  din  stepele  nord‐pontice  a  rezultat  o  nouă  sinteză  lingvistică  şi  culturală,  bine reprezentată  pe  teritoriul  județului  Vaslui,  respectiv  triburile trace. 

O dată cu  răspândirea  tipului de  topor celt pe  teritoriul actual  al  țării noastre,  în  zonele de  la  est de Carpați, pe baza elementelor  locale carpato‐dunărene ajunse  în contact cu noile grupuri venite din răsărit, se  formează noul aspect cultural de la  sfârşitul  epocii  bronzului,  specific  Moldovei  şi  masiv reprezentat pe  raza  județului  cunoscut  sub numele de  cultura ,,Nouaʺ.  Această  perioadă  de  sfârşit  a  bronzului,  se caracterizează,  economic, prin precumpănirea din nou  a vieții păstoreşti, dar fără ca agricultura să dispară cu totul, aşa cum o ilustrează secerile de la Bârlad, Fabrica de cărămidă şi râşnițele de  piatră  de  la  Unțeşti.  Păstorii  care‐şi  duceau  turmele  pe  luncile  râurilor  şi pâraielor din aceste  locuri,  îşi durau aşezări mai mult sau mai puțin pasagere, constând din colibe din stuf grupate  câte  8  până  la  20,  construite  pe  boturile  de  deal,  în apropierea apelor  şi  luncilor.5 Stratul gros de cenuşă, numărul mare de fragmente ceramice dovedesc o sălăşluire  îndelungată in aceleaşi  locuri.   Resturile osteologice deosebit de bogate din aceste aşezări  (cenuşare) ne  îngăduie  să  stabilim animalele  lor preferate, din care, pe lângă cornutele mari, nu lipsesc ovinele, caprinele şi porcinele. 6 

                                                      5  Wikipedia,  enciclopedia  liberă,  „În  Europa  locuințele  sunt 

construite  în  general  din  lut  amestecat  cu  materii  organice  pe structuri solide din lemn.” 

6  Wikipedia,  enciclopedia  liberă,  „{  HYPERLINK ʺhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Domesticirea_animalelorʺ  \o ʺDomesticirea animalelorʺ } :ca animale folosite la muncă sau ca sursă de hrană  este o altă  inovație a  societății neolitice. Animalele au  fost 

  {PAGE  }

Fără  a  intra  în  amănunte,  tratate  pe  larg  în  lucrări  de specialitate, mai subliniem că arheologii au stabilit o ghirlandă de  peste  45  de  aşezări  şi  sălaşuri  păstoreşti  în  luncile  râului Bârlad, ceea ce vorbeşte despre densitatea populației existente în aceste ținuturi la sfârşitul epocii bronzului şi începutul epocii fierului  (Sec.  XII  –  IX    î.e.n.).  De  asemenea mai  punctăm  că prima  epocă  a  fierului  este  cunoscută  sub  denumirea  de Hallstatt, ce se caracterizează prin viața mai mult păstorească şi mobilă  a  populației,  probabil  transhumante,  ce  prefera vegetația  câmpiilor  în  locul  celei  din  regiunile  deluroase acoperite  cu păduri. Din această epocă a bronzului  şi  fierului, adică  Hallstatt‐ul  timpuriu,  avem  mărturii  ale  comunităților omeneşti  de  pe  văile  Bârladului,  dar  şi  din  aşezările hallstattiene timpurii de  la Arsura, Bârzeşti, Dăneşti, Olteneşti, Zăpodeni  etc.,  (localități  ce  gravitează  în  aria  geografică  a Curseştiului)  care  atestă o continuare de viețuire a populațiilor păstoreşti pe aceste meleaguri. 

Pe fondul Hallstattului târziu se formează  şi pe teritoriul județului Vaslui uniuni tribale geto‐dace. Cultura lor e specifică celei de a doua epoci a fierului – Latène, când fondul autohton cade sub influențele mediteraneene transmise de greci. 

                                                                                                                  folosite ca o importantă sursă de hrană dar şi la schimbul de produse. Dejecțiile  animale  s‐au  folosit  ca  îngrăşământ  natural,  combustibil solid sau material de construcții. Pentru comunitățile în care creşterea animalelor  a  devenit  ocupația  preponderentă  apar  noi  schimbări sociale ca urmare a păstoritului. Unele comunități se află în continuă mişcare  cu  turmele  de  animale,  nu  sunt  atât  de  sedentare  precum comunitățile  a  căror  subzistență  se  bazează  pe  agricultură.  Acest sistem  de  creştere  a  animalelor  este  cunoscut  sub  numele  de  { HYPERLINK ʺhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Transhuman%C5%A3%C4%83ʺ  \o ʺTranshumanțăʺ }. 

  {PAGE  }

  Am  inclus  în  sumara  noastră  incursiune  prin  epocile istorice  şi  aceasta  a Hallstattului,  deoarece  istoricii  apreciază existența  satului  CURSEŞTI  (comuna  Pungeşti)  situat  pe versantul  drept  al  Văii  pârâului  Curseşti,  pe  un  teritoriu  cu urme  de  locuire  din  epoca  fierului  (perioada Hallstatt)  după care  a  urmat  trecerea  la  cultura  nouă de  tip Latène,  specifică dacică.   Această  populație  autohtonă  traco‐getică  adoptă  o agricultură  evoluată,  prin  separarea  olăritului  şi  a  altor meşteşuguri  de  agricultură  şi  creşterea  animalelor  şi  îşi consolidează o aristocrație din care se vor trage regii daci.   Această  cultură  geto‐dacă  şi‐a  cultivat  şi  păstrat  un caracter  original,  mărturie  stând  depozitele  ceramice descoperite  în aşezările getice de  la Măluşteni, Moşna, Popeni, Berezeni,  Oşeşti,  Ivăneşti,  Pungeşti  (centrul  de  comună  al satului Curseşti), Bârzeşti, Lupeşti etc.   Au  urmat  evenimente  istorice  cunoscute:  migrațiile popoarelor ce veneau din nordul Mării Negre, vizigoții (având ca  federați  pe  romani)  din  secolul  IV  e.n.  şi  terminând  cu ultimele năvăliri tătărăşti, care nu fac obiectul studiului nostru, ceea  ce  am  vrut  noi  să  semnalăm  fiind  doar  vechimea localităților  vasluiene  în  acest  spațiu  în  care  se  află  şi  satul Curseşti, cu o populație strămoşească foarte veche, participantă la plămădirea poporului român. 

După  cum  se poate  observa pe  harta de mai  sus, mai toate comunele din  județul Vaslui  sunt vechi aşezări omeneşti datând din cele mai vechi timpuri şi ca atare nici satul Curseşti nu putea face excepție de la acest proces istoric. 

Putem astfel afirma că satul Curseşti se numără printre cele  mai  vechi  localități  din  Moldova,  ca  şi  suratele  lui,  şi locuitorii de aici au fost martorii formării   simbiozei populației autohtone traco‐geto‐dace cu cea romană şi a asimilării treptate 

  {PAGE  }

a altor neamuri stabilite vremelnic pe  întinsa vatră pe care s‐a plămădit poporul român. 

  {PAGE  }

1.2. Atestare documentară CURSEŞTII ÎN DOCUMENTE:  Grație  cercetătorului  vasluian  Dan  Răvaru,  am  avut 

fericitul  prilej  să  citesc  în  valoroasa  lucrare  a  domniei  sale „Cartea  întâi  a  Racovei”  actul  de  naştere  atestară  a  satului Curseşti. Transcriu textul absolut emoționant: 

 1437 (6345) mai 15 Vaslui7 Din mila lui Dumnezeu, noi Ilie Voievod, fratele domniei 

mele  Ştefan Voievod, domnii  Țării Moldovei,  facem  cunoscut, că această carte a noastră,  tuturor celor care o vor vedea sau vor auzi citindu‐se că această adevărată slugă a noastră, pan Tofan, ne‐a  slujit  cu dreaptă  şi  credincioasă  slujbă. De aceea noi, văzând dreapta  şi  credincioasa  lui  slujbă  către noi,  l‐am miluit  cu  deosebita  noastră  milă  şi  i‐am  întărit  drept credincioasa  lui  vislujenie,  cinci  sate  pe  Racova,  anume: Pungeşti,  unde  este  casa  lui,  alt  sat  mai  sus,  Gârcineşti,  al treilea  sat  Lusceşti,  al  patrulea  sat,  unde  este  Cursec,  al cincilea  sat,  unde  este  văratecul  lor  vechi  din  veac.  Toate acestea  să  fie  lui  uric,  cu  tot  venitul,  lui,  şi  copiilor  lui,  şi nepoților  lui,  şi  răstrănepoților,  şi  întregului  neam,  neclintit niciodată în veci. 

Iar hotarul acestor cinci sate să fie cu toate hotarele lor vechi, pe unde au folosit din veac, însă începând de la cei patru stejari,  apoi  drept  la  Dealul  Racovei,  până  la  Dealul Stemnicului, apoi la Dealul Lipovei, la deal, drept la cei patru stejari numiți mai înainte, la Racova. 

                                                      7 Dan Răvaru, Cartea întâi a Racovei, pag. 112-113.  

  {PAGE  }

Acesta  le  este  tot  hotarul.  Iar  la  acesta  este  credința domniei  noastre,  a  mai  sus  scrişilor  Ilie  Voievod  şi  Ştefan Voievod şi credința boierilor noştri: credința panului Vâlcea şi a  copiilor  lui,  credința  Panului  Giurgiu  de  la  Frătăuți  şi  a copiilor lui,  credința panului Cristea şi a copiilor lui, credința panului Isaia şi a copiilor lui, credința panului Hudici vornic şi a copiilor lui, credința panului Neagoe logofăt şi a copiilor lui, credința  panului  Negrilă  şi  a  copiilor  lui,  credința  panului Giurgiu  Piatră,  credința  panului  Duma,  vornic,  credința panului Simeon Turcul şi a copiilor lui, credința panului Pătru Ştefan, credința panului Costea a lui Dragoş, credința panului Şteful al  lui  Jumătate  şi a  fratelui său pan Mândrea, credința panului Lazăr şi a panului Stanciu postelnic, credința panului Dumă  a  lui  Limbădulce,  credința  panului  Bogdan  stolnic, credința  panului  Beloşceasnic,  credința  panului  Dumă  a  lui Isaia,  credința  panului  Costici    postelnic,  credința  panului Costea ceaşnic, credința panului Albu, credința panului Stanciu comis,  credința  panului  Dienici  spătar  şi  credința  tuturor boierilor noştri mari şi mici. Iar după viața noastră, cine va fi domn al țării noastre, Moldova, din copiii ori frații noştri, sau din neamul nostru, oricine, pe cine îl va alege Dumnezeu să fie, acela să nu clintească dania noastră, ci să o întărească, pentru că le‐am dat pentru credincioasa lor slujbă. 

Iar pentru mai mare  întărire a  tuturor  celor de mai  sus scrise,  am  poruncit  slugii  noastre  credincioase,  pan  Oancea logofăt să atârne pecetea noastră la această carte a noastră. 

A  scris  Sima,  în  târgul  Vasluiului,  în  anul  6345  ‐1437 luna mai. 15. 

 Reşedința  dobânditorului  acestei  danii  domneşti,  pan 

Tofan,   pentru   serviciile sale credincioase aduse celor doi frați Ilieş şi Ştefan, în a doua lor domnie comună, fiii lui Alexandru 

  {PAGE  }

cel Bun, desemnați să domnească  încă din  timpul vieții  tatălui lor, se  afla la Pungeşti, actualul centru de comună din care face parte şi satul Curseşti –Vale de astăzi. 

*  Dar iată un alt document – de data aceasta  de la Ştefan 

cel Mare ‐ care vorbeşte despre Curseşti: 1491 (6999) octombrie 15, Suceava 15 Cu mila lui Dumnezeu, Io Ştefan Voievod, Domn al Țării 

Moldovei, înştiințare facem cu această carte a noastră tuturor, că  a  venit  în  fața  noastră  chiar  popa  Grigore,  egumenul Mânăstirii Bistrița    , unde  iaşte hramul Adormirii Preasfintei de Dumnezeu Născătoare,  şi  cu  toții  cei  întru Hristos  frați  ce sunt petrecători acolo, de nimeni silit, nici învăluiți, ci de a lor bunăvoie au vândut din drept uricul mânăstirii  trei sate, care aceste  trei  sate  fostau  date  acestei  sfinte mânăstiri  de  către jupânul  Negrea  din  al  său  drept  uric  şi  din  ispisoc  ce  l‐au avutul el de  la bunul nostru, de  la Alexandru Voievod, anume Crăstoaie, pre Racova, unde au fost Pătru, feciorul Crâstei, alt sat anume Bălcarii,  tij pre Racova unde au  fost Oană,  fratele lui Pătru, şi al treilea sat anume Curteştii tij pre Racova, unde au  fost  feciorul  lui  Nameş.  Şi  acele  trei  sate  le‐au  vândut Domniei  mele,  dirept  două  sute  de  zloți  tătărăşti,  cum  şi ispisocul ce l‐au avut această sfântă mănăstire a Bistriței prea acestea de mai sus arătatele trei sate de la bunul nostru, de la Alexandru Voievod, numitul popa Grigore arhimandritul, şi cu toții cei întru Hristos frați de la această sfântă mănăstire, încă l‐au datu în mâinile domniei mele.” 

………………………………………………………….. P.S.Am  reținut  din  document  doar  partea  cu  citarea 

Curteştii tij pre Racova. 

  {PAGE  }

Deci, Mânăstirea  Bistrița  fusese  înzestrată  în  1415  de panul  Negru,  pe  care  apoi  Ştefan  cel  Mare  le  cumpără proprietatea  la  1491,  spre  bătrânețe,  pentru  a  înzestra Ocolul Vaslui. 

* Un  alt  document  semnalat  de  Sergiu  Ştefănescu 

cunoscător  al  locurilor  şi documentelor  istorice  şi arheologice, din zona Racovei    (Elanul nr.45/2005) notează că   Gârcenii  (un sat la 11 kilometri de Curseşti)  îşi începe veacul scris prin actul întocmit de Sima, în ținutul Vasluiului, la 15 mai 1437, când cei doi  voievozi,  Ilie  şi  Ştefan,  fii  lui  Alexandru  cel  Bun,  în momentul lor de împăcare frățească, dau lui Pan Tofan, din țara lor a Moldovei,  cele cinci sate, enumerate în documentul din 15 mai 1437 şi adaugă  că exista şi un altul, emis la Huşi, în timpul lui Petru Rareş,    la  15 martie  1527,  care  se    referă  aproape  la aceleaşi aşezări. Acum, la 90 de ani distanță, urmaşii lui Tofan – acum Bătrânul – îşi împărțeau moşia moştenitorilor, unul din ei Petrică Telea, preluând atât Gârcenii cât şi Cursăcii, cu locuri de moară  în  Racova.  Deci  proprietatea  neamului  Tofan  se divizează, ajungându‐se, poate, la răzăşiile de mai târziu. 

* Un  alt  document  din  9  iulie  1636  semnalează  că  „mai 

mulți răzeşi din Gârceni  iau parte  la  împărțiri de pământuri  la Oşeşti, unde iau parte şi răzeşi din Curseşti. 

A  se observa  că,  în document, Curseştiul de atunci este denumit  Cursec.  Dar  în  contextul  vecinilor  amintiți  şi  a topografiei  enunțate,  el nu poate  fi  altul decât Curseşti, după cum se va observa mai departe.  

De  asemenea,  în  Catalogul  documentelor moldoveneşti  din arhiva  istorică  centrală  a  statului,  Bucureşti  1957‐1970,  volumul III,  la  Indice  de nume  (pag.567), Curseşti  – moşie,   pagina  614,   este  numit Curteşti. 

  {PAGE  }

* Cursăştiul mai  este  semnalat  în  documente  din  secolul 

XVII. Iată textul: În decembrie 1612, Ştefan Vodă Tomşa  întăreşte un nou 

act de vânzare‐cumpărare. Grăilă şi cu  frații  lui,  fii  lui Toader, nepoții  lui Coste, vând din ocina  lor a  şaptea parte din  întreg satul Gârceni, cu  loc de moară şi prisacă  lui Mihăile Murmure din Mărmureni,  aprod,  cu  300  zloți  tătărăşti. Mărmureni  era satul  de  origine  al  diacilor Marmure,  situat  lângă  Băceştii  de astăzi,  deci  această  familie  intrase  între  cei  originari  din Gârceni.  Răzeşii  din  Gârceni  participă  la  9  iulie  1636  la  o împărțire  de  pământuri  care  are  loc  la Oşeşti  (nu  departe  de Curseşti,  la  Est  de  sat  n.n.),  alături  de  ei  fiind  semnalați  şi răzeşii din Curseşti.8 

* La 1638 un alt document   consemnează din nou numele 

Curseştiului. Iată textul:9  „Adică  eu,  Cazacul,  feciorul  popii Mihăilă  de  Curseci, 

însumi  mărturisesc  cu  acest  zapis  al  meu,  cum  am  vândut prisaca cea bătrână de pe valea pomilor cu zămnic în prisacă şi cu pomi pregiurul viei, aşişderea  în valea pomilor şi un  loc de zămnic în valea pomilor să fie de udat grădina, în vatra satului, în CURSĂŞI unde se va găsi loc de hrană, să aibă a se hrăni, şi am  vândut  lui Constantin Cehan  drept  un  cal  bun  şi  biciulit calul  cu  omen  bun  drept  20  ughi,  de  nime  nevoit,  nici împresurat,  de  bună  voie  postav  2  ughi  denaintea  popii  lui Bosie  de  Fereşti  şi  denaintea  lui  Lepădat  ottam  şi  denaintea Moisei ottam, şi denaintea lui Sirian sân Rogojan şi a lui Maria sân Guzuc ot Codăieşti, şi denaintea lui Andronic de Părtănoş,                                                       

8 Dan Răvaru, Cartea întâi a Racovei , pag.130. 9 Ibidem, pag. 132. 

  {PAGE  }

şi denaintea oameni buni şi nime din frații miei de oameni să n‐aibă ase amesteca  întru acea parte ce am vândut, nici dănioară în veac peste scrisoarea mea. 

Scrisă de Gligorie Vraghie  P.S. Ughi = bani de aur ungureşti Zămnic = mic  iaz pentru peşte. Dar  în vorbirea sătenilor 

din anii 1940 – zămnic însemna şi un beci în care se cobora cu o scară.  

* Recensământul din 1772 consemnează: Curseşti răzeşi – 23 de case, 1 preot, o biserică, 3 aprozi, 1 

slujitor al armăşiei, 9 scutelnici.10  Condica Visteriei Moldova din anul 1816 prezintă 9 sate 

cu  191  birnici  care  au  plătit  875  de  lei  cifertul. Reținem  doar Curseştiul: 

Curseştii:  4  birnici,  6  lei  suma  cifertului.  Satul  era proprietatea  răzeşilor  şi  al Mânăstirii  Fâstâci, un  locuitor  fără bir al dumisale vornicul Costachi Canta. 

* În această enumerare de atestări a existenței Curseştiului 

de‐a  lungul veacurilor,    includem  şi  informația despre Schitul Fâstâci,  aflat  la  cca.  4  km.  Est  de  Curseşti,  deoarece  alte documente consemnează că această mănăstire a stăpânit o parte din moşia Curseşti. 

Iată istoricul ei: Mânăstirea Fâstâci11 

                                                      10 Ibidem, pag. 154 11  N.  Stoicescu,    Repertoriul  monumentelor  medievale  din 

Moldova, pag.296. 

  {PAGE  }

Ansamblul Mânăstirii Fâstâci, sec. XVII‐XIX: Biserica „Sf. Nicolae”,  turnul‐clopotniță,  casa  egumenească  şi  zidul  de incintă.    Mânăstirea Fâstâci, a fost întemeiată de familia Palade în secolul  al  XVII‐lea.  A  fost  reclădită  de  domnitorul  Mihai Racoviță  Cehan  în  secolul  al  XVIII‐lea,  de  la  care  se  mai păstrează  numai  biserica  ‐ monument  deosebit  de  important pentru  evoluția  arhitecturii  din Moldova.  Atestă  o  puternică influență  venită  din  Țara  Românească  în  domeniul  plasticii arhitecturale.  

Biserica  a  fost  zidită  în  1721,  în  stil baroc monumental, este  de  plan  triconc,  cu  pronaos  supralărgit  şi  pridvor  inițial deschis  cu  arcade  trilobate  susținute de  coloane de  cărămidă, turle octogonale pe naos şi pronaos. 

Impresionează  prin  plastica  decorativă  a  fațadelor, împărțite în doua registre şi ornamentate cu panouri, arcaturi în acoladă şi medalioane adâncite în zidărie. 

Ca  structură  internă  şi  forma de plan,  cât  şi  ca plastică arhitectonică  şi decorativă,  lăcaşul  se numără printre puținele edificii  realizate  în Moldova  în  prima  jumătate  a  secolului  al XVIII‐lea,  alături  de  bisericile  Precista  şi  Prorocul  Samoil  din Focşani.  

Secularizată  în  anul 1862,  a  funcționat  ca biserică de mir până în anul 1992,  când  s‐a  redeschis mânăstirea.  În  urma  cutremurului  din 1990, monumentul a  suferit grave  avarii,  fisuri  la  bolți, pereți  şi  turle,  necesitând 

lucrări de consolidare‐restaurare.  

  {PAGE  }

Textul  din  „Repertoriu  monumentelor  medievale…” consemnează astfel  istoricul ei: „ M. Shitul Fâstâci  (Sf. Nicolae al  familiei  Palade,  sec.  XVII,  reclădită  ?  1721;  casele  şi  zidul înconjurător  construite  de  arhimandritul  Iosif  Gându,  1834; reparații  din  1851,  când  biserica  este  pictată;  fost  metoh  la Mânăstirea Sfânta Ecaterina de  la muntele Sinai  şi Mânăstirea Frumoasa de la Iaşi), comuna Deleşti, județul Vaslui. 

Dintr‐un document din 1750, reiese că mânăstirea fusese închinată  parohilor  de  la  Muntele  Sinai,  fenomen  frecvent înlesnit  de  domnitorii  Țărilor  Româneşti  pentru  susținerea creştinismului  într‐o  perioadă  de  dominație  turcească  peste estul Europei. 

Informația este importantă pentru că îşi leagă numele de istoria  Curseştiului  dar  precizez,  mânăstirea  stăpânea pământurile  din  partea  stângă  a  râului  Curseşti,  neafectând terenurile răzeşilor din partea dreaptă a râului. 

Despre această mânăstire scrie şi Hurmuzaki, şi N. Iorga iar  în  Uricarul  VI,  pag.211,  într‐un  document  din  1814  se vorbeşte  despre  moşiile  mânăstirii.  În  alte  documente  se vorbeşte şi despre moşiile mânăstirii la 1812, 1851. 

Din cele ce urmează vom afla în parte cât timp a stăpânit această mănăstire parte din moşia Curseşti. 

*  CCII 1803 Mart 1 (Vaslui) Egumenul de Fâstâci schimbă 

cu C. Ghica, hatman, luând Curseşti şi dând locul din Vaslui.12 Precum  să  se  ştie  că  în moşia Cursăştilor de  la  ținutul 

Tutoveii care se hotărăşti cu moşia Făstâcii a sfintei mânăstiri Fâstâcilor, având Dumnealui giumatete luată cu schimbu şi cu                                                       

12  Gh.Ghibănescu,  Surete  şi  izvoade  (Vasluiul)  vol.XV, pag. 204, 205. 

 

  {PAGE  }

cumpărături  din  părăul  ce  vine  din  fundul  Văii  mari  spre răsărit, fiindul mărime ei de una mie opt sute doua zeci şi şase stânjeni,  doua  palme  şi  şapte  parmace,  în  care  jiumătate  în capătul  de  gios  dinspre  Grosăşti  au  mai  rămas  răzăşilor Mîțăşti  o  bucățică.  Aşijderea  şi  din  cealaltă  giumătate  spre apus mai având una sută noao zeci şi cinci stânjeni cu scrisori şi dovezi  şi hotarnice de  la Dumnealui Sardarul Neculai Linți din  let 1799 Septembrie 6  încredințate  şi de kir Dionisle ce au fost la acea vreme Egumen numitei mânăstiri şi de alți răzeşi şi împregiuraşi. 

Asemenea şi sfânta mânăstire Fâstâcilor având din locul târgului  Vasluiului  o  bucată  de  loc  cu  scrisori  arătătoare  în semne  ce  se  numeşte Delia. Pentru  aceasta  volnic  fiind  de  la sfânta mănăstire  Sina  a  face  pentru  folosul  Sfintei mânăstiri socotituniam  şi  învoindune  am  schimbat  adică  fiind  acea bucată  de  loc  din  locul  târgului Vasluiului  aproape  de  vatra târgului  dumisali,  am  dat  dumisali  şi  dumnealui  mʹau  dat toate părțile din Cursăşti ce se hotârăsc cu  însuşi mânăstirea fiind  mai  cu  apropiere  şi  mai  cu  folos  sfintei  mânăstiri, aşijderea  se  îndatoreşte dumnealui  şi pentru un hrisov  ce  are sfânta mănăstire de  ridicătură  ca orişicând va  cere  trebuința, de a se înnoi, să‐i înoiască cu a dumisale cheltuială  precum şi acum sau înoit, care aceasta întocmai să se urmeze şi de către urmaşii  dumisale  clironomi  târgului Vasluiului  şi  osebit mai agiutorează pe sfânta mânăstirei şi cu doao sute cinci zăci lei fiind stricată de cutremurul trecut pe care bani iau şi dat. Drept aceasta  de  astăzi  înainte  să  aibă  dumnealui  şi  cucoana dumisale,  fii,  nepoții  şi  strănepoții  dumisale  a  stăpâni  acea bucată  de  loc  din  locul  târgului  Vasluiului  întocmai  ca  o  a dumisale moşie după tăria a patru scrisori ce am dat Dumisale şi  oricând  va  naşte  vreo  pricină,  datoare  să  fie  sfânta mănăstire a răspunde, asemenea şi sfânta mănăstire să aibă a 

  {PAGE  }

stăpâni  toate  părțile  din  Curseşti  întocmai  după  hotarnica arătată  ca  o  dreaptă  moşie  a  sfinte  mânăstiri,  dându‐mi Dumnealui  şi una  sută  şapte  scrisori,  care  fiind  că au  fost al dumnealui  banul  Matei  Costache,  sunt  toate  iscălite  de Dumnealui  şi  orişice  pricini  vor  naşte  dumnealui  să  aibă  a răspunde. Şi asămine să se urmeze şi pentru înoire. Şi după cum ne‐am  învoit  şi  ne‐am  aşezat  am  dat  eu  această  scrisoare Dumisale  întărită  şi  cu  pecete  şi  asemene  ne  au  dat  şi dumnealui, în care sau iscălit şi alte obrază ce sau întâmplat.13 

1803 Marte 1 I. p. în fum   

    După cum se vede din acest hrisov, la anul 1803, o parte 

din  moşia  Cursăştilor  aparținând    hatmanului  de  Vaslui  C. Ghica,  (şi după  cum  scrie  în document  e vorba de partea din stânga  râului Curseşti  ce  vine din  fundul Văii Mari),  intră  în posesia Mânăstirii  Fâstâci,  prin  schimb  cu  alte  terenuri  ce  le avea pe  lângă Vaslui    la  locul numit Delia  (probabil pe  lângă râul numit  astăzi Delia  ce  traversează oraşul Vaslui. Dintr‐un document  de  la  1768  ‐  publicat„Alegerea  hotarelor  moşiei Fâstâci, danie a  lui Mihai Vodă Racoviță, din hotarul moşiei târgului Vaslui, velet 1768, 5”– semnat de Bel vel stolnic Ioniță Cuze se desprinde informația că Mânăstirea Fâstâci avea mari şi numeroase proprietăți pe  lângă Vaslui  şi  în  ținutul Vasluiului. De unde a existat posibilitatea de schimb cu moşiile hatmanului C. Ghica, după cum reiese din documentul de mai sus. 

* 

                                                      13  Gh.Ghibănescu,  Surete  şi  izvoade  (Vasluiul)  vol.XV,  pag. 

204, 205, 206.  

  {PAGE  }

Un  alt  document  publicat  în  lucrarea  istoricului  Dan Răvaru „Cartea întâi a Racovei”: 

 „La  11  februarie  181614  are  loc  o  împărțeală  a  moşiei 

Curseşti,  un  exemplu  edificator  pentru  evoluția    proprietății răzăşeşti.  

Preotul Timofte Ardare declară că moşia răzeşilor este de 1860 stânjeni  lățime,  lungimea fiind de 1200 stânjeni,15 care se continuau însă cu pădurea numită „Codrul cel mereu” 

Prin  stânjen  se  înțelegea  o  unitate  de  lungime  având aproximativ  2,24  m.  Stânjenul  avea  8  palme  domneşti, aproximativ 28 de cm.  Şi care se măsura prin aplicarea mâinii unui bărbat matur pe o bucată de  lemn, stabilindu‐se distanța de  la  vârful degetului mijlociu până  la  vârful degetului mare plus montul de la rădăcina acestuia. 

Proprietățile plecau de  la firul unei ape şi continuau pe coasta  dealurilor,  astfel  ca  fiecare  răzeş  să  aibă  loc  de grădinărie,  de  fâneață,  de  cultura  cerealelor  şi  de  plantatul viilor şi livezilor şi pădure. 

Tot  pământul  Curseştilor  a  fost  împărțit  inițial  pe  5 bătrâni,  apoi  numai pe doi: Petrileştii, partea  care  a  rămas  în stăpânirea  răzeşilor  şi Mâțeştii  care  au  trecut  în  proprietatea logofătului Costache Ghica.  Între răzeşii din Curseşti vom mai întâlni  familii  care  au  apărut  în  documente  referitoare  la  alte localități  de  pe  Valea  Racovei,  tot  ca  proprietari  de  pământ (Ciurlan şi Suflet). 

                                                      14 Dan Răvaru, Cartea întâi a Racovei , pag.157 15 DEX, Stânjen = Unitate de măsură pentru lungime, folosită 

înaintea  introducerii  sistemului metric,  care  a  variat,  după  epocă  şi regiune, de  la 1,96 m.  la 2,23 m.  (De unde se poate deduce că moşia răzeşilor din Curseşti, atunci, la 1816 rămasă la cei doi răzeşi Petrileştii şi Mâțeştii era 48, 38 ha. 

  {PAGE  }

Informația ne dă de înțeles că şi în urma schimbului de terenuri cu mânăstirea Fâstâci, logofătul de Vaslui C. Ghica mai rămâne încă proprietar după 13 ani, la 1816, pe o parte a moşiei Curseştilor, luată cumva de la Mâțeşti. 

* Aşadar,  la  anul  1816,  în  Curseşti  viețuia  familia Mâță. 

Familie de  răzeşi, cu proprietăți  funciare  importante. Pe  lângă această   informație din documente de arhivă, aş vrea să adaug încă una relevantă: familia Mâță s‐a perpetuat peste ani până în zilele noastre. Iată dovada: monumentul funerar al familiei aflat în curte bisericii: 

 Şi  dacă  urmaşii  urmaşilor  din  1922,  când moare  Constantin 

Mâță, au avut posibilități să finanțeze o asemenea placă comemorativă (în  anii  2000),  se  poate  intui  că  ocupau  încă  în  ierarhia  socială  (ca aproape toți urmaşii răzeşilor) funcții onorabile.  

Capacitatea  de  rezistență  a  acestei  clase  țărăneşti  de sorginte răzăşeacă, în fața tuturor agresiunilor exercitate asupra 

  {PAGE  }

ei, nu se dezminte. În capitolele care urmează, această idee se va contura şi mai bine.  

*  În  secolul  XIX  Parohia  Curseşti  avea  282  de  familii  cu 

1198 de suflete şi era formată din satele: Curseşti‐Mănăstire, 112 familii şi 516 suflete şi Curseşti Răzeşi cu 170 de familii   şi 682 suflete.  Posedau  15  hectare  de  pământ  prin  legea  de  la  1864 semnată  de  domnitorul Alexandru  Ioan Cuza,  12  din  acestea fiind în folosul clerului. 

Pe  cuprinsul  parohiei  erau  două  biserici:  la  Curseşti Mănăstire (Curseştii din Deal de astăzi n.n.), unde Constantin şi Ecaterina  Sofronie,  proprietarii  moşiei,  ridicaseră  din  zid  la 1853  un  locaş  cu  hramul  „Sfântul  Nicolae”,  dar  care  fusese dărmat  cu  totul de  cutremurul din 1940.  În  curtea bisericii pe 1.148  m.p.  se  afla  şi  cimitirul  satului.  La  Curseşti  –  Răzeşi, biserica  din  vălătuci  cu  hramul  „Sfinții  Voievozi”  fusese ridicată în 1830. Suferise şi ea în urma cutremurului, dar fusese reparată  în  1943.  Preotul  paroh  Ion  Sârbu  era  seminarist  iar cântărețul Pavel Potorac „asimilat” Biserica avea o bibliotecă de 120 de volume.16 

Întreaga  Vale  a  Racovei  cunoştea  o  organizare bisericească  unitară.  În  anul  1934  existau două  circumscripții; Armăşoaia  condusă  de  preoții  I.  Cehan  şi  N.  Sârbu  şi Dumbrăveni  condusă  de  preotul  Ion  Ştefănescu.  În  adunarea eparhială a eparhiei Huşilor, Valea Racovei era reprezentată de preotul Ioan Cehan din Armăşoaia.17 

*  

                                                      16 Dan Răvaru, Ibidem, pag.180, 181. 17 Ibidem, pag. „Din trecutul bisericii” pag. 188. 

  {PAGE  }

La 1774 –  scrie  istoricul Dan Răvaru18,  foarte puțini din locuitorii  satelor plăteau  biruri  către Domnie.  În  general  erau scutiți de Domnesc, dar prestau în schimb diverse servicii. Iată situația impunerilor din 1774: 

Curseşti răzeşi – 23 case; 1 preot; 9 birnici; 3 aprozi 1 slujitor al armăşiei 9  scutelnici  ai  maiorului  Kirikovici  prin  Hotărârea 

Divanului din 1 iulie 1772. * 

 În  Dicționarul  geografic  al  județului  Vaslui19    aflăm 

următoarea scurtă consemnare:   CURSESTI, pârâu cu curgere temporară   (  8 km lungime),   format din pâraiele Cordaşa   şi Valea Mare. Este afluent pe stânga pârâului Racova, în care se varsă în dreptul satului Armăşoaia, comuna Pungeşti. 

*  CURSEŞTI  DEAL,  sat  (comuna  Pungeşti)  situat  pe 

versantul  stâng  al  Văii  pârâului  Curseşti,  pârâu  cu  curgere temporară  (lung de 8 kilometri),  format din pârâurile Cordăşa şi Valea Mare, pârâu  ce  se varsă pe partea  stângă a   pârâului Racova  în  dreptul  satului  Armăşoaia.  Satul  se  află  pe  un teritoriu  cu  urme  de  locuire  omenească  din  epoca  fierului (Perioada La Téne).  În  trecut s‐a numit Sofronie, după numele proprietarului  moşiei  pe  care  s‐a  clădit  satul  de  către  acest 

                                                      18 Dan Răvaru, „Cartea întâi a Racovei, pag.154 şi 155. 19  I.Gugiuman, V. Cârcotă, V. Băican, Dicționarul  geografic  al 

județului Vaslui, Iaşi 1980, pag.92 

  {PAGE  }

boier, care aduce clăcaşi să‐i lucreze moşia. Le construieşte case modeste, le dă loturi de grădină şi‐i stabilizează . 

  În anul 1966 număra 483  locuitori  iar  în 1977 avea 368 locuitori.   

  Economia  are  caracter  agricol.  În  sat  există:  o  şcoală primară o unitate de prestări de  servicii, un magazin mixt  (la data  întocmirii  lucrării  „Dicționarul  geografic  al  județului Vaslui de către I. Gugiuman, V. Cârcotă şi V. Băican, Iaşi, 1988). 

*  CURSEŞTI    VALE,  sat  (comuna  Pungeşti)  situat  pe 

versantul  drept  al  Văii  pârâului  Curseşti,  pe  un  teritoriu  cu urme de locuire din epoca fierului (perioada Hallstatt). 

 Documentar este atestat din anul 1437.   În anul 1966 număra 543 locuitori, iar în 1977   avea 405 

locuitori.   Economia are caracter agricol.   În  sat  există:  o  grădiniță  de  copii,  o  şcoală  primară,  o 

bibliotecă şcolară, un magazin mixt al Cooperației de consum.20 * 

 Din  documentele  prezentate  până  aici,  urmare  a  unor 

vrednici  cercetători,  care  de‐a  lungul  timpului  şi‐au  dedicat întreaga viață pentru aflarea  trecutului nostru  istoric, am dorit să  punem  în  evidență  existența  satului Curseşti  din  cele mai vechi timpuri, sat de răzeşi, consemnat ca atare şi despre a cărui origine vom vorbi  în alt capitol. Este, ceea ce se poate numi o atestare documentară, după  ce,  în prealabil,  am vorbit despre una arheologică. 

* 

                                                      20 I. Gugiuman, V. Cârcotă, V. Băican, Dicționarul geografic al 

județului Vaslui, Iaşi 1988 

  {PAGE  }

Mai  descopăr  un  document21  care  atestă  nu  numai existența unei  forțe  țărăneşti  în acest sat, dar  şi  forța ei de a‐şi apăra  interesele. Cuprinsul  dosarului  se  referea  la  „cauza  lui Th.Sion  şi  ai  săi  răzeşi  de  moşie  din  Curseşti,  împotriva Arhimandritului mânăstirii Fâstâci, pentru  împresurarea acelei moşii.” 

Reproducem  şi  o  filă din  conținutul dosarului. La  1842 documentele administrative se scriau încă cu litere kirilice: 

                  Tot  din  Arhivele  statului  Iaşi,  Dosar 

nr.5/1932, aflăm  că  la biserica din Curseşti,  construită  în 1830, slujea preotul Constantin Andone. El se adresa Tribunalului din Vaslui cu o petiție  împotriva  locuitorului Vasile Parascan, care îi pricinuise o pagubă.22 

                                                      21 Arhivele Statului Iaşi, Dosar 128 din 12.01 1842 aflat pe rol 

la Tribunalul din Vaslui (Fondul Tribunalului Vaslui) 22  Tribunalul  județului  Vaslui  ‐Tr.726,  op.813,  Dosar  5  din 

1832. 

  {PAGE  }

1.3.Toponimie Toponimia  păstrează  ca  o  memorie  vie  a  omenirii 

aproape tot ce s‐a întâmplat mai important în viața unei țări, a unui  popor,  a  unor  locuri. Acolo  unde  documentele  necesare lipsesc, istoricul apelează, la numele care de multe ori, dau indicații prețioase despre  trecerea unui popor, sau a unei populații care n‐au lăsat alte urme decât numele lor etnic, păstrat de populația cu care a venit în contact. Din fericire, numele satului Curseşti este citat  în multe documente pe care le vom enumera mai jos: 

 În lucrarea  editată de Academia Română la Institutul de 

filologie  „Alexandru  Philippide”  din  Iaşi,  intitulată  Tezaur toponimic al României – Moldova, vol.I. Repertoriu  istoric al unităților  administrativ‐teritoriale  1772‐1988,  Partea  I, Localități  şi  moşii,  Bucureşti,  1991,  la  litera  C  găsim următoarele informații despre Curseşti: 

Curseşti‐Deal,  sat  în  comuna  Pungeşti,  județul  Vaslui (Curseştii) Ocolul Tutova (1772) şi 

Curseşti‐Vale,  sat  comuna  Pungeşti,  Vaslui  (Curseştii răzeşi), Ocolul Racovei, desprins din Curseşti în anul 1859. 

Istoria  acestor  două  sate  se  intersectează,  de‐a  lungul veacurilor,  fiind  împreună  ca  unitate  administrativ‐teritorială, purtând acelaşi nume sau fiind separate, cu nume diferite. Şi nu numai atât. La recensământul din 1774 apare contopit cu satele Gârceni, Dumbrăveni, Fundul Racovei şi Pungeşti. Pentru ca în 1775  să  apară  separat de  satele Gârceni, Dumbrăveni, Fundul Racovei  şi Pungeşti.  Iar  la  sfârşitul  secolului  al XVIII‐lea  să  îl găsim înglobat în satul Pungeşti. O seamă de documente atestă aici trupurile de moşie Mățeşti şi Petrileşti la 1816. 

Din alte documente aflăm că Petrileşti dețin o parte din moşia  răzăşească,  iar  partea  luată  de  Mățeşti  va  intra  în 

  {PAGE  }

proprietatea  logofătului  de  Vaslui  C.Ghica,  parte  ce  o  va schimba  cu  Mânăstirea  Fâstâci,  aceasta  cedând  în  loc  nişte pământuri de pe lângă Vaslui. 

Nu  vrem  să  îngreunăm  lectura  cititorilor  cu  date numeroase  reținute de  autorii  lucrării  amintite mai  sus,  şi de aceea  vom  puncta  doar  câteva  etape.  O  statistică  din  1854 include aici trupul de moşie Scorțeasca. 

O  dată  cu  cedarea  unei  părți  însemnate  din  Moşia Curseştilor la 1803 Mânăstirii Fâstâci, ce se afla în partea stângă a răului Curseşti, satul Curseşti începe să poarte denumirea de Curseşti Mănăstire. 

Dar  din  pământul  răzăşesc  rămas  pe  partea  dreaptă  a râului  Curseşti  se  constituie  toponimic  satul  Curseşti‐răzeşi, aşa  cum  va  fi  găsit  în  lucrările  statistice  de  la  1859.  La  1865 Curseştii devin comună. Şi va fi numită în 1871 Curseşti‐răzeşi. 

În 1887,  sau poate mai  înainte, un boier Sofroni,  fiu de grădinar  ridicat  pe  lângă  hatmanul Buhuş, devenit  sulger    în 1846, arendează moşia Mânăstirii Făstâci cu 40 de galbeni pe an. Astfel  că  în  1877,  satul  Curseşti  se  va  numi  şi  Sofroni  (  dar precizăm:  este  vorba  doar  de  partea  din  actualul  Curseşti  – Deal). Poate e bine să punctez aici, acest boier fiind în preajma unui  sat  de  răzeşi,  nu  avea mână  de  lucru  pentru moşia  sa arendată, astfel că îşi aduce  clăcaşi şi le construieşte case, le dă grădini şi îi stabilizează pe locul numit astăzi Curseşti‐Deal, la 1 kilometri spre SE de satul Curseşti‐Vale. De aceea documentele vremii vor oscila  în a da nume diferite Curseştiului,  în  funcție de  tipul  proprietății  şi  de  oscilațiile  organizării  admnistrativ‐teritoriale. Un  lucru este clar: Curseştii‐răzeşi sunt cei care vin din negura  timpului,  aşa  cum probează  arheologia. Va mai  fi numit Curseştii în documente   şi Curseştii Mânăstirii, la 1892, dar  eu  consider  că  este  vorba  tot  de    Curseşti  din  Deal,  sat înființat  de  Sofroni,  pe  partea  de moşie  a Mânăstirii  Fâstâci, 

  {PAGE  }

schimbată  cu  proprietăți  ale  hatmanului  C.  Ghica,  luând Curseşti şi dând locul din Vaslui la 1803. 

O  altă  Lege  din  1904,  vine  să  recunoască  realitatea  şi împarte Curseştiul în două sate: Curseşti şi Sofronia. 

În  1906  cele  două  sate  se  unifică,  iar  în  1909    Legea înglobează satul Curseşti ‐  răzeşi în Curseşti unificat. 

Transformările    toponimice  ale  Curseştiului,  ca  unitate administrativ‐teritorială  continuă:  în  1917  se  formează administrativ  Curseştii  Mari.  Dar  în  1924  cătunul  Curseşti răzeşi  este din nou desprins din Curseştii Mari, pentru  ca  în 1925  satul  Curseşti‐răzeşi  să  fie  înglobat  printr‐un  decret  la Curseşti şi să facă parte din comuna Pungeşti. El va deveni  în 1951  Curseşti‐Vale  şi  va  fi  integrat  comunei  Pungeşti  prin Reforma administrativ‐teritorială din 1968. 

După minuțioasa cercetare în dinamica sa, Curseşti va fi găsit în documente sub următoarele denumiri şi ani: 

Cursec  (1437), Căriaşti  (1837), Cârseşti  (1772), Corsăşti (1840), Curseşti  (1913), Curseştii Monostirii  (1861, 1865, 1871, 1873,  1876,  1892,1896),  Curseşti  Sofronie  şi  Cusăştii  (1857), Kurscheschti (1771), Scorțasca (B.Of. din 1857). 

Curseşti‐Vale –  scriu documentele  ‐ va mai  fi: Curseşti răzeşti, Ocolul Racovei, desprins din Curseşti  la 1859; comună în 1865, 1871, 1873, 1876, 1887 şi 1889 (Lege din 1892); 

Răzeşii zan Bereasa (1904); Sat Curseşti în 1909; Curseşti‐ răzeşi în 1921; Curseşti din Vale în 1954. În  1924  era denumit Curseşti‐răzeşi  ca  şi  în  1873,  1889, 

1904. În lucrarea „ Tezaurul toponimic al Românieiʺ, Moldova, 

vol. I, editat de Academia română în anul 1991 se face referire şi la  Curseştii  de  la  anul  1775  pentru  că  aşezarea  în  cauză 

  {PAGE  }

aparținea  unor  locuitori  care,  prin  strămoşii  lor,  vin  din străfundurile  istoriei.  Pe  la  anul  1857  aici  se  vorbea  despre moşia  Scorțeasca,  iar  apoi,  pe  la  1896,  de  Curseşti‐Sofronie. Boierul  acesta  Sofronie  şi‐a  adus  forță  de muncă  în Curseşti‐Deal, unde  le‐a dat noilor veniți  şi ceva pământ, dar  i‐a ajutat să‐şi  clădească  şi  case. De  fapt,  aduşii  se  numeau  clăcaşi,  cei care  la  reforma  agrară,  la  exproprierea  moşiei  boierului Sofronie, aveau să şi‐o împartă. 

Oamenii  din  Curseşti‐Deal  sau  Curseşti  Clăcaşi,  cum avea  să  i  se  spună mai  des  aşezării,  au  continuat  să  rămână săraci  pentru  că  aveau  pământ  puțin  şi  au  fost  nevoiți  să‐şi câştige  existența  pe  la  răzeşii  din  Vale  sau  pe  moşia  de  la Pungeşti  a  boierului  Jack  Marcopol,  grec  de  origine. Ascendenții  lui  au  lăsat  în Pungeşti un  cavou pe  frontispiciul căruia scrie: „Marco‐Poloʺ. Îl redăm mai jos. 

               Obositoare bibliografie cuprinsă  în „Tezaurul  toponimic 

al  României”  dar  necesară  pentru  stabilirea  adevărului  unui 

  {PAGE  }

trecut  rămas  doar  în  documente  de  arhivă.  Desigur,  cei interesați pot accesa documentele enunțate cu scrupulozitate în lucrarea de mai sus pentru o mai detaliată informare. 

Şi  chiar  dăm  o  evoluție  a  numelui  satului,  aşa  cum  a decurs ea de‐a lungul anilor: 

Curseşti,  comună  în  plasa  Racova,  este  evidențiată  la aplicarea  legii  lui Cuza din  1884,  formată din  satele Curseştii Mănăstirii  şi  Curseştii  Răzeşi  în  1865;  din  satele  Bleşca, Curseştii  Mănăstirii,  Curseştii  Răzeşi,  Hordila,  Rapşa, Toporăştii Mânăstirii, Toporăştii Răzeşi, Ursoaia şi Valea Oanei în  1875;  din  satele  Curseştii  Mănăstirii,  Curseştii  Răzeşi, Hordila, Rapşa, Toporăştii Mânăstirii, Toporăştii Răzeşi şi Valea Oanei  în  1878;  din  Curseştii  Răzeşi,  Curseştii‐Sofroni  şi Toporăşti în 1887; comună în plasa Pungeşti, formată din satele Curseşti, Hordila, Rapşa, Răzeşi, Sofronia  şi Toporăşti  în 1904; comună  în  plasa  Racova,  formată  din  satul  Curseşti  în  1925; comună  în raionul Vaslui, formată din satele Curseşti, Hordila şi Toporăşti în 1950; include şi satele Curseştii din Vale şi Rapşa în  1954;  formată  din  satele  Curseştii  Deal,  Curseştii  Vale, Hordila, Rapşa  şi  Toporăşti  în  1965  şi  desființată  la  aplicarea legii nr. 2 din 1968. 

 După  1968,  satul  Curseşti  Vale,  ca  şi  Curseşti‐Deal aparțin de comuna Pungeşti, situate pe versantul stâng al Văii pârâului Curseşti, cu urme de locuire din epoca fierului, care în trecut s‐a numit Sofronie, număra  în 1966  ‐ 483  locuitori  iar  în 1977 – 368 locuitori – scriu I. Gugiuman, V. Cârcotă şi V. Baican în  „Dicționarul geografic  al  județului Vaslui  1988”, notând  că satul avea o şcoală primară, o unitate de prestări servicii şi un magazin mixt. 

Despre  sat  face  aprecierea  M.  Costăchescu  în „Documente moldoveneşti  înainte de  Ştefan  cel Mare”, p.519, 

  {PAGE  }

iar Gh. Ghibănescu în „Surete şi izvoade, vol.VII, p. 271 găseşte la 1721 că ¼ din sat era a lui Sandu Silion. 

 * 

La est de Curseşti, în secolele XVI‐XVII se întindea moşia Oşeşti stăpânită de boierănaşi şi răzeşi, suprafața sa întinzându‐se peste  tot bazinul  superior al  râului Stemnic, pe o  suprafața de  12‐14  km.  O  singură moşie mai  avea  în  vremea  aceea  o suprafață  asemănătoare,  anume moşia  Pungeşti,  ce  ocupa  în secolul al XV‐lea  tot bazinul superior al  râului Racova  şi avea pe ea 5 sate, printre care şi Curseşti23 

Aşadar, moşia Curseşti avea ca vecini moşiile din Oşeşti‐ Fâstâci, la est, moşiile Dumbrăveni şi Gârceni la nord, cele de la Vest ale Pungeştilor. 

Curseştiul  de  astăzi  încă  mai  este  vecinul  „Pădurii statului”, care se întindea în secolul XV pe 2200 de hectare.24 

            

                                                      23  Sergiu  Ştefănescu,  „Contribuții  la  istoricul  Mânăstirii 

Rafaila”, în revista Elanul nr.69 din noiembrie 2007. 24 Ibidem 

  {PAGE  }

Plopul de la Rafaila (Populus alba)‐varsta peste 550 ani Locul unde  este  amplasat Curseştiul,  este un  loc  izolat, 

cândva  înconjurat  de  păduri,  din  care mai  persistă  şi  astăzi „Pădurea  statului”  ce duce până  la  „Plopul de  la Rafaila    (în fotografia de mai sus, distrus cca 70% într‐un incendiu în cursul anului  1997),  spre N.E.,  iar pe drumul  ce  leagă Curseştiul de Pungeşti exista la jumătatea distanței, un loc numit „La stejari”, eu însumi apucând în copilărie unul dintre aceşti copaci uriaşi, cu coaja crăpată din care curgea tanin. De altfel, de patru stejari se aminteşte  şi  în actul de danie a  lui  Ilie Voievod  şi a  fratelui său Ştefan, de la 1437, care ar fi existat ca un punct de reper pe dealul Racovei. Ceea ce ne îndreptățeşte să credem că regiunea era acoperită de codri, ferită de căile principale pe care circulau armatele  turceşti, năvălitorii  tătari  şi astfel existau aici condiții de stabilitate şi viețuire netulburată. Aşa se şi explică existența a numeroase urme arheologice în această zonă. 

Dar iată şi alte documente care se ocupă de Curseşti, ceva mai apropiate secolului nostru: 

Recensământul  general  al  populațiunii  din  19 Decembrie 191225 

Curseştiul  se  afla  în  plasa  Pungeşti  şi  avea  ca  Act  de înființare  anul  1864,  cu  prilejul  reformei  administrativ teritoriale  efectuate  de  domnitorul  Alexandru  Ioan  Cuza. Distanța  de  capitala  Județului  –  Vaslui  –  36  kilometri,  cum mergi pe Valea Racovei  în  jos: Armaşoaia, Ivăneşti, Hârşoveni, Laza, apoi Poeneşti în dreapta, Brodoc, Vaslui. 

Se  afla  pe  dealurile:  Bogdana,  Morilor,  Goruni,  Boca, Hordila, Bătrânei, Toporăşti şi era străbătut de pâraiele Prisaca,                                                       

25 Dicționar statistic al României întocmit pe baza rezultatelor definitive  ale  recensământului  general  al  populațiunii  din  19 Decembrie  1912, vol.II,  editat de  Institutul de Arte Grafice C.Sfetea, Bucureşti, 1915, Calea Moşilor 62‐64. 

  {PAGE  }

Cordăşa,  Arămoasa,  în  zona  pădurilor  Fâstâci,  Curseşti, Scorțasca. 

Ce este important de reținut, Curseştiul era socotit sat de reşedință  al  comunei,  în  care  se  mai  integrau:  Toporăşti, Hordila şi Rapşa. 

Curseştiul  făcea parte din  cele  53  comune  rurale  şi din cele  223  sate  cuprinse  în  județul  Vaslui,  județ  care  avea  pe atunci o populație de 128.804 locuitori din care 64.896 bărbați şi 63.909  femei. Considerăm  că  nu  întâmplător  administrația  de atunci l‐a decretat comună pe Curseşti, pentru că el avea 258 de locuințe locuite, 39 nelocuite, 262 gospodării şi 937 de locuitori stabili – zice recensământul. Din care 495 bărbați şi 442 femei. 

Despre  proprietăți  recensământul  nu  vorbeşte,  dar  se cunoaşte că o parte din moşia Curseştilor aparținea răzeşilor şi o parte boierului Sofronie, despre care am mai amintit. O obşte de arendare era la Toporăşti. 

În schimb  informațiile furnizate de recensământ arată că în comună exista o primărie, aceea din Curseşti Deal, un post de jandarmi  rurali,  ,  2  şcoli  primare,  câte  o  biserică  ortodoxă  în Curseşti Vale,  Curseşti Deal  şi  Toporăşti,  agenți  poştali,  post telefonic  la  primărie,  2  cârciumi  şi  pe  total  comună  1820 locuitori. 

* La  1889,  C.  Chiriță,  revizor  şcolar,  scria  despre 

Curseşti:26  CURSEŞTI:  comună  rurală,  la mijlocul plăşei Racova,  la 

distanță de  27 km. De  la  oraşul Vaslui,  aşezată pe mai multe dealuri şi văi.                                                       

26  C.  Chiriță,  „Dicționarul  geografic  al  județului  Vaslui”, Editat la Stabilimentul grafic SOCEC & TECLU, 1889, str. Berzii nr.96 Bucureşti. 

  {PAGE  }

Comuna  era  formată  din  satele:  Curseşti‐Răzeşi, Curseşti ‐ Sofroni, Toporăşti, Hordila şi Rapşa şi se întinde pe o suprafață de 2.462 hectare din care: 1.033 hectare pădure şi 151 hectare  loc  de  cultură,  fânaț,  imaş  –  de  proprietăți,  iar  1.728 hectare  ale  locuitorilor.  Via  se  cultiva  pe  28  hectare;  cu  o populație de  400  familii  sau  1599  suflete, parte  răzeşi  şi parte clăcaşi  împroprietăriți  după  legea  din  1864,  ocupându‐se  cu agricultura şi creşterea vitelor, apoi cu cultura viilor şi livezilor. 

În comună ( este vorba de satele Curseşti Vale, Curseşti Deal şi Toporăşti) sunt trei biserici, cu trei preoți  şi 4 cântăreți; 2 crâşme; comerțul se face de 4 români. 

Bugetul e de 2.034 lei şi 80 de bani la venituri şi de 2.017 lei şi 80 de bani la cheltuieli. 

Statul încasează 1.194 lei de la contribuabili. Numărul vitelor e de: 667 vite mari cornute, 93 cai, 913 

oi şi 195 râmători. Locuitorii posedă: 53 pluguri şi 116 care cu boi, 11 căruțe 

cu cai şi 80 stupi de albine.  Datele de mai sus se referă  la comuna Curseşti. Iar cele 

ce urmează doar la: CURSEŞTI‐RĂZEŞI. Sat din comuna Curseşti, plasa Racova,  şi‐a  luat numele 

de  la  pârâul  CURASASCA  CE  TRECE  PRIN  SATU;  are  o poziție frumoasă, fiind aşezat pe Dealul Curseşti. 

Satul  e despărțit  în două de pârâul CURSASCA, partea din dreapta pârâului se numeşte CURSEŞTI‐ RĂZEŞI, iar partea din stânga CURSEŞTI‐ SOFRONIE, ambele părți deşi sunt  la o depărtare de  cam  1  km una de  alta,  formează  însă un  singur trup numit Curseşti. 

Este  reşedința  comunei, are o  suprafață de 514 hectare din  care  357  hectare  pădure  şi  21  hectare  acoperite  cu  vii  şi 

  {PAGE  }

livezi – proprietatea răzeşilor – şi o populație de 136 familii sau 536 suflete locuitori români. 

În sat se află o biserică cu un preot şi un cântăreț, făcută la 1839 de obştea locuitorilor. 

Numărul vitelor mari cornute – 231; oi – 100 ; cai – 35 şi 75 de râmători. 

Locuitorii posedă: 16 pluguri  şi 36 care cu boi, 8 căruțe cu cai şi 50 de stupi. 

 CURSEŞTI SOFRONI: Sat despărțit de Curseşti‐Răzeşi prin pârâul   Curseasca 

(vezi Curseşti Răzeşi) pe o  suprafață de   617 hectare, din care 125 hectare pădure şi 343 hectare loc de cultură, fânaț, imaş, ale proprietății, iar 145 hectare ale locuitorilor, cu 2 hectare vie şi cu o populație de 80 familii şi 338 locuitori. 

P.S.  Informațiile  cuprinse  în  această  sursă  cuprind perioada de după reforma de la 1864 şi până la data tipăririi, ca şi  cele  ce  urmează  din  „Indicatorul  comunelor  urbane  şi rurale…” tipărit la 1887. 

* O altă lucrare de Dimitrie A. Sturza27 reține următoarele 

informații despre Curseşti: COMUNA  CURSEŞTI  –  cu  cătunele:  Curseşti‐Răzeşi, 

Curseşti  Sofroni,  Toporăşti.  Numărul  contribuabililor  din întreaga comună 234; venit 1.996 lei; cheltuieli – 2.447 lei. 

* O  altă  sursă:  Repertoriul  bibliografic  al  localităților  şi 

monumentelor medievale din România28: 

                                                      27  Indicator  al  comunelor  urbane  şi  rurale  din  Regatul 

României, Imprimeria statului, Bucureşti, 1887. 28  Nic.  Stoicescu,  „Repertoriul  bibliografic  al  localităților  şi 

monumentelor medievale din România”, Bucureşti, 1974, pag.232. 

  {PAGE  }

CURSEŞTI  (fost  Cursaci)  comuna  Pungeşti,  județul Vaslui  (Biserica  „Sfântul  Nicolae”  construită  în  1850  (!)).  În continuare  se  mai  dau  informații  despre  sat:  Biserica  a  fost ruinată de  cutremurul din  noiembrie  1940  (dar  este  vorba de biserica din Curseşti Deal. Şi cea din Curseşti vale a fost afectată dar  nu  ruinată  n.n.);  într‐un  alt  document  al  prof.  Gh. Ghibănescu „Surete şi  izvoade”, vol VII, p.271,  la anul 1724, ¼ din  sat  era  a  lui  Sandu  Silion;  Revista  Societății  de  istorie  şi arheologie  bisericească,  1933,  la  pag.  315,  vorbeşte  despre moşiile mânăstirii Fâstâci la 1812, mănăstire închinată la vremea aceea  bisericilor  creştine  de  la Muntele  Sinai  (Document  din 1750);  despre  moşiile  Mânăstirii  Fâstâci  se  vorbeşte  şi  în „Uricarul”  vol.VI,  p.211  (Document din  1814,  la  paginile  105‐106) şi în „Uricarul” vol. VIII, pagina 232 ( cu mențiune datând din 1834). 

Şi încă o menționare documentară:29 Colecția documente, 599, Nr.de ordine 733 din anul 1833, 

iunie 2: „Jurnalul Divanului Apelativ  al  Țării  de  Jos,  în  pricina 

dintre  Vasile  Bugan  şi  neamurile  soției  sale  –  Bâcşăneştii, pentru moşiile Curseşti  şi Dumbrăveni,  ținutul Tutova,  făcute danie  de  Ioana,  soția  lui  Vasile  Bugan,  Bisericii  din Dumbrăveni.  Se  hotărăşte  ca  moşiile  amintite  să  rămână  în stăpânirea bisericii.” 

 Mai găsim referiri la Curseşti: În Condica liuzilor din 180330 

                                                      29  Din  tezaurul  arhivistic  vasluian,  Catalog  de  documente 

1399‐1877, Bucureşti 1986, nr.733 30  Th.  Codrescu,  „Uricarul”,  vol.VII,  pg.241;  Liuzi,  oameni 

aduşi de peste hotare, de proprietarii de moşii, boieri şi mânăstiri, care se foloseau de munca lor pe un timp oarecare. 

  {PAGE  }

 „Numărul oamenilor/liuzilor – 2 Banii unui sfert nou de 3 luni – 8 Suma peste tot anul a birului ‐32 Totul cu dreptul „Liudiĭ ot Cursăşti”. 

* De  remarcat  totuşi numărul mare de  locuitori pe care  îl 

avea  satul  la vremea aceea. 262 de gospodării  e un număr de băgat în seamă, cât şi cele 937 de suflete. Lucrul acesta se datora şi unei natalități  ridicate, despre  care  vom  exemplifica  în  altă parte, dar în rezumat femeile năşteau câte 10‐12 copii. Obiceiul venea  mai  din  trecut  şi  el  a  dus  la  fărâmițarea  proprietății răzăşeşti  şi  la  o  criză  agrară  ce  culminează    cu  răscoala de  la  1907  şi  se  mai  rezolvă  parțial  cu  secularizarea  averilor mânăstireşti  şi  împroprietăririle  făcute  de  Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cu reformele din  1921, 1945 şi în final cu cooperativizarea  agriculturii  din  anii  1950,  ce  va  distruge proprietatea  privată  țărănească  şi  va  împrăştia  în  industrie populația tânără de la sate. 

Fenomenul  îl  vom  ilustra  cu  alte date  statistice privind populația Curseştiului. 

* Mai  inserăm o  informație documentară mai  recentă din 

anii 1939 a unui învățător din Pungeşti, care situează Curseştiul într‐o ghirlandă de localități aşezate pe Valea Racovei: 

„Valea  Racovei  este  vestită  în  istoria  românilor. Învățătorul  pensionar  C.  Obreja  într‐o  „Notă  monografică”, publicată în Învățătorimea Vasluiană nr.2/februarie 1939 îi acordă destulă atenție, publicând „Schiță de hartă a Văii Racova”: 

  

  {PAGE  }

  ʺValea Racovei este aşezată în partea de apus şi miază‐zi 

a  județului Vaslui,  făcând hotar  la  apus  cu  județul Roman,  la miază‐zi  cu  județul  Tutova,  la  răsărit  cu  valea  mai  largă  a Bârladului şi spre miază‐noapte culmea dealurilor laterale spre valea  Stemnicului,  având  o  lungime  de  la  fundul  Racovei  şi până la Vaslui de circa 52 Km.; iar ca suprafață are 753 Km. p., ocupând  cam  o  treime  din  totalul  suprafeței  județului Vaslui din 2260 Km. p. (După anuarul statistic al României pe  1925). 

Căi ferate valea nu posedă, este străbătută de‐a lungul de şoseaua națională Nr. 54 Vaslui‐Roman, în care dau toate micile rețele de drumuri  din dreapta şi din stânga văii. 

Putem  remarca,  că mai  înainte  cu multă  vreme,  fundul văii  Racova,  cu  denumirea  „Ocolul  Racoveiʺ  a  aparținut  de ținutul  Tutovei.                                                                                  

Aceasta  reiese din actele dresate de organele oficiale de pe acele timpuri, în diferite anchete. 

Cu  ocaziunea  aşezămintelor  mai  noi  administrative, valea  Racovei  o  găsim  aparținând  județului  Vaslui,  purtând denumirea respectivă şi a plăşii. Astfel dintr‐un dosar ce găsim la  subprefectura plăşii Racova,  cuprinzând  listele de mişcarea 

  {PAGE  }

populațiunei  şi  obicinuita mortalitate  a  vitelor  pe  întreg  anul 1870, se constată că la acel an plasa Racova cuprindea în raza sa 18  comune  dintre  care  două: Obârşenii  şi  Floreşti  azi  sunt  în județul  Tutova,  iar  restul  de  16  sunt  cele  de  pe  întinsul  văii Racova  şi  anume:  Deleni,  Lipovăț,  Laza,  Hârsova,  Poeneşti, Ivăneşti, Coşeşti, Stângaci (Bleşca de azi) Toporăşti, Armăşoaia, Curseşti,  Pungeşti,  Dumbrăveni,  Gârceni,  Doagele  şi  Lipova, purtând acest nume până la 1 Mai 1904. 

De atunci până azi plasa Racova a mai suferit următoa‐rele transformări şi schimbări de  nume precum urmează : 

De  la 1 Mai 1904,  conform  cu noua  lege pentru organi‐zarea  comunelor  rurale  (M. Of. Nr.  26/904)  îşi  schimbă denu‐mirea  în  Plasa  Pungeşti,  purtând  acest  nume  până  la  31 De‐cembrie 1925 şi având 18 comune în cuprinsul său: Armăşoaia, : Băleşti,  Coşea,  Cozmeşti,  Curseşti,  Doagele,  Dumbrăveni, Fâstâci,  Fundătura,  Gârceni,  Hârsova,  Hârsoveni,  Ivăneşti, Laza,  Lipova,  Oprişița,  Poeneşti  şi  Pungeşti,  unde  era  şi reşedința (vezi M. Of. Nr. 128/1925). 

De  la 1 Ianuarie 1926—1 Ianuarie 1930, poartă  iarăşi de‐numirea de plasa Racova. 

La 1 Ianuarie 1930, prin reducerea numărului plăşilor din județ, plasa Racova se uneşte  la această dată cu plasa Negreşti sub  o  nouă denumire de  Ştefan  cel Mare, dăinuind  sub  acest nume, până la 31 Decembrie 1932. 

De la 1 Ianuarie 1933 dezunindu‐se de plasa Negreşti, i se dă denumirea de astăzi „Peneş‐Curcanulʺ, rămânând nu numai cu comunele din  lungul Văii Racova, ci mai adăugându‐i‐se  şi  altele,  completându‐i‐se  raza  cu  un  număr  de  32  comune: Mânjeşti, Deleni, Chițoc, Lipovăț, Tanacu, Beneşti, Muntenii de Sus, Muntenii  de  Jos, Moara  Domnească,  Zăpodenii,  Portari, Ştefan cel Mare, Brodoc, Hârsova, Laza, Puşcaşi, Oprişița, Poc‐neşti, Hârsoveni,  Ivăneşti, Coşeşti, Armăşoaia, Ursoaia, Topo‐

  {PAGE  }

răşti,  Curseşti,  Pungeşti,  Gârceni,  Trohan,  Lipova,  Doagele, Valea Hogei  şi Valea Caselor  cu  reşedința  în  comuna  urbană Vaslui (vezi M. Of. Nr. 291 din 12 Decembrie 1932 pag. 7707). 

Natural  că  şi  comunele  de  pe  vale  şi  din  plasă,  în decursul vremurilor, au suferit  şi ele schimbări de adăugiri de sate,  sau  reduceri  în  numărul  lor,  după  dispozițiunile făuritorilor  legii administrative,  lucru de care  trebuie să  ținem cont, pentru a nu căpăta rezultate eronate, atunci când e vorba să  stabilim  criterii  statistice  de  comparații,  asupra  mişcării populațiunei  dintr‐o  comună,  în  lucrarea  unei  monografii comunale. Altfel, credem, că culegerile noastre statistice anuale, din 5 sau din 10  în 10 ani, nu ne‐ar da aparența realității unei comune  în ce priveşte mişcarea populației care  între  timpuri a fost alcătuită mai  întâi din unul sau din două  sate, apoi din 4 sau din 5 şi la urmă iar din două sau din trei sate precum sunt cazuri. 

Pungeşti, 9 februarie 1939 C. OBREJA, învățător pensionar.  Şi încă două informații din sursele arătate: Localitatea  Curseşti  a  aparținut  de  fostul  ținut  şi  apoi 

județ  Tutova  ne‐o  spune  şi  părintele  Iacob Antonovici:  „La  8 noiembrie 1712, Ion Solomon dă şi dăruieşte  lui Ion Paladi vel visternic a sa parte ce s‐ar alege din sat din Cursăci (Cursăşti) ce este  în  ținutul Totovii, din vatra  satului  şi  cu  tot  locul din  tot vinitul cu vad de moară, cu loc de prisacă, cu fânaț şi cu țarinăʺ. (Doc. Bârlădene, vol III, p. 193) . 

„Curseşti, astăzi (1924) în județul Vaslui, atunci (1634) în ținutul Tutoveiʺ (Documente Bârlădene, vol. IV, p. 86). 

 

  {PAGE  }

1.4. Etimologia cuvântului Curseşti Iorgu Iordan, în partea I – ONOMASIOLOGIE‐ 31 clasifică 

modurile  cum  au  luat  naştere  toponimicile  româneşti  şi  ne referim  numai  la  grupa  care  ne  interesează(1)  Nume  care descriu poziția, aspectul sau altă particularitate a locului. 

„Foarte  multe  numiri  topice  au,  ca  punct  de  plecare forma, aşezarea, culoarea şi alte însuşiri ale locurilor respective, adică înfățişarea sau natura lor topografică (pag.18) 

Când  un  sat  sau  un  pârâu  poartă  acelaşi  nume,  avem dreptul  să  admitem,  până  la  proba  contrară,  că  pârâul  a  fost denumit  înaintea  satului  (el  purtând  acelaşi  nume  şi  pentru locuitorii satelor  învecinate pe care  le traversează). Satul putea dispare, de‐a lungul vremurilor, dar numele pârâului rămânea. Deci, nomenclatura apelor s‐a dovedit foarte rezistentă. 

Reținem  această  precizare  pentru  că,  după  cum  vom vedea, numele satului Curseşti derivă de la numele unui pârâu ce‐l traversează (Cursasca). 

După cum a reieşit din documentele prezentate  mai sus, în cel de atestare, de la 1437,  Curseştiul este denumit: Cursec.‐ la  1437;  Curteştii  –  la  1491;  Curseşti  –  la  1612;  Cursăşi  şi Curseci – la 1638; Cârseşti – la 1772; Curseşti‐Răzeşi – la 1774; Cursăşti  –  la  1803;  Căriaşti  –  la  1837);  Curseştii  –  la  1816; Cusăştii – la 1857; Curseşti – la 1913. 

Evoluția  toponimică  în  timp  de  aproape  476  de  ani  o putem  pune  pe  seama  erorilor  de  înscriere  ale  administrației sau  cum  spunea N.  Drăganu,  în  „Românii  în  sec.  IX  –XIV”, pag.39, ‐ „că numele au fost tocite de vreme”. 

Dar  să  revenim  la  etimologie,  la  toponimia  geografică căreia presupunem noi că s‐ar datora numele Curseştiului. Prin 

                                                      31 Iorgu Iordan, „Toponimia românească” Editura Academiei 

R.P.R., 1963 

  {PAGE  }

mijlocul  satului  Curseşti‐răzeşi  curge  un  pârâu  numit  astăzi Curseşti. Dar în documentele vechi el s‐a numit Curasasca.  

C. Chiriță, în „Dicționarul geografic al județului Vaslui”, Editat la Stabilimentul grafic SOCEC & TECLU, 1889, str. Berzii nr.96  Bucureşti,  scria  despre Curseşti‐răzeşi:  „sat  din  comuna Curseşti, plasa Racova, şi‐a luat numele de la pârâul Curasasca, ce trece prin satu, are o poziție frumoasă, fiind aşezat pe Dealul Curseşti…” 

Până  la  alte  atestări  toponimice,  înclinăm  să  dăm crezare  informației  din  lucrarea  amintită.  Presupunem  că denumirea  Cursac.  de  la  1437,  probabil  o  prescurtare  a denumirii pârâului Curasasca, (dar şi Cursasca) a primit  în timp sufixul eşti, aşa cum s‐a întâmplat şi cu alte localități din județul Vaslui: din   Bogdan – Bogdăneşti, din Toader – Todereşti, din Țiban – Țibăneşti. 

Aşadar Curseştiul are o origine  toponimică geografică, ceea ce întăreşte ideea că aici au locuit din veac răzeşii. Numele Curseştiului  nu  derivă  din  numele  unui  proprietar  feudal,  ci din  cel  al  unui  pârâu  ce‐l  traversează.  Curseşti‐Sofroni,  da, respectiv  Curseşti‐Deal  de  astăzi,  a  fost  un  sat  de  clăcaşi, proprietatea boierului Sofroni, dar  în Curseşti‐Răzeşi  a  existat un  nucleu  răzăşesc  ce  s‐a menținut  până  la  cooperativizarea agriculturii, nucleu ce a fost decimat, din el mai supraviețuind doar urmaşii lui care au migrat în diferite oraşe din țară şi prin vrednicia  lor  şi moştenirea  genetică  dobândită,  au  devenit  în ultimii  40  de  ani  purtătorii  unor  profesii  ce  fac  cinste strămoşilor lor. 

Alt document: Cursec  sau Curseşti, aşezat pe Racova,  este pomenit  ca 

Curseci  la  1638,  dar  la  1803  într‐un  document  este  numit Cursăşti,  în  ținutul  Vasluiului.  Îşi  are  numele  de  la  Cursec, existent din veacul al XIV‐lea. 

  {PAGE  }

Ilie şi Ştefan voievozi întăresc lui Ioan Stângaciu satul lui de pe Racova, o silişte  şi partea  lui Lungaciu,  la 15  iulie 1439: „…  i‐am  dat  şi  i‐am  întărit  lui  de  la  noi  uricu,  în  pământul nostru al Moldovei, pe un sat a lui, anume unde‐i este casa lui, pe Racova, care singur el din pustiu şi din pădure s‐au făcut lui şi  silişte  pe  deamândouă  părțile  hotarului  şi  partea  lui Lungaciu, care iaste pe din gios de moşia lui şi parte pre hotarul său, care  iarăşi el sângur au muncit de au curățit de pădure  şi au  făcut  silişte,  adică  satul  şi  cu  morile  ce  sunt  acolo  – document  foarte  important,  spune M. Costăchescu,  pentru  că arată  cum  se  întemeiau  satele,  prin  tăierea  pădurilor („Documente Moldoveneşti  înainte de Ştefan cel Mare, vol.II,” p.51). 

 

1.5. De ce Curseşti-răzeşi?  Pentru  țăranul român  identitatea de răzeş a constituit  şi 

constituie  încă  un    fel  de  blazon  nobiliar,  chiar  dacă vicisitudinile  vremurilor  de  restrişte  l‐au  detronat  din  poziția lui  socială  şi de multe ori  l‐au  adus  la  sapă de  lemn.  Şi  chiar dacă  nu  mai  posedă  nici  un    zapis  care  să‐i  ateste  obârşia, originea  sa  răzăşească,  care  înseamnă  multe,  a  rămas  în toponimia  locului  şi  localității. De unde  se  trage denumirea  şi cum de a ajuns până  în zilele noastre – s‐au preocupat să afle numeroase personalități,  frământate  şi ele de dorința să‐şi afle originea.  

În prefață la lucrarea Statistica răzeşilor, Petru Poni scrie printre  altele:”Istoricii  au  căutat  prin  urice  şi  hrisoave  să  afle care este originea răzeşilor. Dar cercetările nu au dus la lumina completă  asupra  acestei  clase  atât  de  interesante  a  populației noastre rurale. 

  {PAGE  }

La  1812  în  județul  Vaslui  statistica  arată  că  satele răzăşeşti aveau 10.040 locuitori. 

Ținutul  Vasluiului  dădea  cei  mai  mulți  oameni,  în comparație cu alte  județe,  în serviciile publice. Astfel  între anii 1803‐1833  Condica  liuzilor  consemnează  promovarea  din rândul  locuitorilor  a  117  slujitori  ai  isprăvniciei,  96  seimeni hătmăneşti,  88  seimeni  ai  Curții,  22  seimeni  în  agie  şi  lista continuă  cu  darabani,  călăruşi,  lipcani,  aprozi,  copii  de  casă, fustaşi de Divan. În perioada anilor 1803 Vasluiul  avea 6 ocoale (unitate  administrativ‐teritorială),  205  sate  şi  5  târguri,  iar  în Catagrafia locuitorilor din Moldova se reține la recensământul din 1864, că  în satul Curseşti  ‐ de care ne ocupăm –   erau 137 capi de familie răzeşi cu pământ, 39 fără pământ şi 937 suflete. 

Din păcate această clasă socială, de‐a lungul timpurilor, a fost  jefuită  de  pământuri  de  către  boierii  lacomi  de  avere, folosind  forța,  viclenia  etc.  Toate  aceste  nelegiuiri  se  găsesc  date pe  față  în documentele Divanului ad‐hoc al Moldovei.  În vremea  aceea  răzeşii  aveau  un  reprezentant  în  Divanul Moldovei şi la 21 XII 1857, C. Sturza – reprezentantul ‐  susține o  Propunere  intitulată  Atingătoare  de  procesele  nelegiuit hotărâte …‐  în motivarea căreia subliniază: „Că clasa răzeşilor nu  numai  că  reprezentează  pe  locuitorii  băştinaşi  ai României, dar  mulți  dintre  ei  sunt  şi  coborâtori  din  familiile  cele  mai ilustre ale nației, care făceau odată fala şi apărarea țării. 

Hrisoavele şi uricile vechi arată că proprietatea răzeşilor a  fost câştigată de  suitorii  lor cu prețul  sângelui pe câmpurile de luptă, ori prin slujbe însemnătoare.” 

În  lucrarea  sa  „Originea  răzeşilor  şi moşnenilor”  32,  Ion Nicolae Angelescu  încearcă, pe baza documentelor  istorice,  să stabilească  totuşi  de  unde  vin  răzeşii,  ajunşi  până  în  zilele                                                       

32  Ion Nicolae Angelescu, „Originea răzeşilor  şi moşnenilor”, Tipografia Transilvania, Piteşti, 1909. 

  {PAGE  }

noastre. „Găsim astăzi, scria el la 1909, ca o rămăşiță a timpului trecut, dar schimbată după nevoile vremii de acum, o clasă de oameni  purtând  numele  foarte  cunoscut  în  graiul  poporului nostru  de  răzeş  în  Moldova  şi  de  moşneni  în  Țara Românească.”  Autorul  îşi  culege  informațiile  din  cronicile vecinilor  unguri,  poloni,  slavi  şi  subliniază  asemănarea organizării sociale din Principatele Române cu cea a popoarelor înconjurătoare. „Pentru prima dată  se pomeneşte despre  cnejii români    în  cronicile  ruseşti.  La  1235,  se  spune  acolo,  Daniel Romanovici învinse şi prinse pe cnejii de la Bolochov, tributari ai Haliciului, aliați atunci cu regele Bella al Ungariei33. Apoi  în documentele de  la 124734 Bella al  IV‐lea al Ungurilor hotărăşte Ioaniților,  Țara  Românească,  făcând  mențiune  de  „acel  al voievodului Litvon”. 

Şi  încă  de  pe  la  129135  se  găseşte  un  document  de  la Andrei,  regele Ungariei,  în  care  se  aminteşte de  nobilii  olahi, care  nu  puteau  fi  decât  cnejii  înnobilați  şi  apoi  în  tot  timpul secolului al XIV‐lea36 şi al XV‐lea. 

Regii  unguri  găsiseră  pe  teritoriul  actual  al  României instituția cnejilor  şi o  întăreau cu documente  recunoscând‐o  şi păstrându‐i  drepturile.  Într‐un  document  de  la  136637  regele Ludovic  zice:  „fiecare  chenez  întărit  în  chenezatul  său  prin scrisorile  noastre  regale,  să  fie  socotit  nobil  adevărat.  De asemenea,  într‐un  document  de  la  137738  spune  Ludovic:  „Pe care  chenez  în  toate  ținuturile  valache  am  obişnuit  ai  lăsa  la cheneziaturile  lor şi a  le  întări pentru fii fiilor.”Sau: „Pentru că 

                                                      33 R.Roseti, op. cit. după Miklosish. 34 I.Nădejde, „Din dreptul românesc vechiu” 35 I. Nădejde, op. cit. pg.32 din „Transilvania” IV pag. 93 36 I. Bogdan, „Despre cnejii români” 37 I. Nădejde, op, cit. p. 32. 38 Magazin istoric, p. D.II p.297, de I. Nădejde, op. cit. p.38 

  {PAGE  }

s‐au  făcut  plăcuți  şi  iubiți  nouă  şi  predecesorilor  noştri  prin paza şi privigherea  vadurilor Dunării în contra deselor năvăliri ale  Turcilor  –  cum  se  zice  într‐un  document  rămas  de  la Ladislau  din 1457.39 

Şi ca atare, unii cercetători spun că străbunii răzeşilor  şi moşnenilor ar fi cnejii. 

Ion N. Angelescu nu neagă afirmația dar se  îndoieşte că numai cnejii ar  fi  străbunii  răzeşilor. Fiindcă nu e posibil ca o clasă  relativ  redusă  a  cnejilor  să  fi  dat  naştere  la  o  întreagă populație  de  răzeşi.  El  susține  că  odată  cu  apariția Domnitorilor, satele cnezeşti se prefac. O parte din cneji intră în masa sătenilor, fără ai scoate din stăpânirile lor, şi în urma unei prefaceri continue, unii cneji devin boieri, clasă dominantă,  iar sătenii  băştinaşi,  printr‐o  diferențiere  naturală,  dau  împreună cu cnejii rămaşi  între ei, satele răzăşeşti care s‐au păstrat până astăzi. 

Prefacerile  vremurilor  după  înființarea  Domniilor,  a frământărilor  suferite,  au  dus  la  apariția  comunității  săteşti, având stăpânire peste răzăşie. 

„Dar  aceşti  stăpâni  de  moşii  nu  mai  sunt  întru  nimic asemenea  vechilor  cneji.  În  acest  timp  care  s‐a  scurs  de  la întemeierea Domniilor în Principate şi până la sfârşitul veacului al  XVIII‐lea,  în  urma  unor  frământări,  de  care  de  abia  avem slabe urme, clasele sociale se transformă şi se deosibesc radical, aşa că le găsim în secolul al XVIII şi XIX, în cel mai înverşunat antagonism.  La  lumina  documentelor      de mai  târziu,  putem reconstitui  întreaga  viață  a  satelor  cu  prefacerile  lor,  chiar  în acele      timpuri  în  care  ne  lipsesc  documentele  amănunțite. Studiul  acesta  ne  va  aduce  să  vedem    geneza  acelor   comunități, pe  care  le găsim      la  ori  ce popor,  la un  oarecare 

                                                      39 Ov.Densuşianu 

  {PAGE  }

stadiu al dezvoltării  lui agricole. Cu modul acesta ajungem  la epoca, în care o anumită formă a vieți sociale se cristalizează în urma  tuturor  frământărilor  suferite.  Acea  formă,  este comunitatea  sătească,  având  stăpânire  peste  răzeşie  sau proprietate moşnenească.    

Până acum câtva  timp, era răspândită părerea că sătenii liberi erau proprietari pe «baştina» lor, care constituia un fel de alod. 

Părerea e susținută de Bălcescu  în Magazin  istoric pentru Dacia. 

Din aceştia au ieşit răzeşii şi moşnenii de mai târziu.    În   contra  acestei   păreri   s‐a   spus, că nu e posibil ca acei  țărani   liberi   ai   vechilor sate să fi dat pe răzeşi şi moşneni; căci dacă această  mică  proprietate  ar  data  de  prin  veacul  al  XIV‐lea, atunci de mult ar  fi  fost sfărâmată  în bucățele prin  împărțirile săvârşite de  22 de  generații. Apoi  nu  se      găseşte      nici     un  singur  act,  din  care  să  se  vază    că    într‐adevăr  a    existat,  pe vremea întemeieri Domniilor, sate de mici proprietari, nesupuşi vreo  unui  stăpân,  Domn, mănăstire  sau  județ.  În  sfârşit,  din toate  documentele  privitoare  la  moşiile  răzăşeşti  se  vede  la origine,  că  satul  a  fost  stăpânit de un moş. Copii  acestui moş stăpâneau  sau    aveau      drept  să  stăpânească  partea  ce  li  se cuvenea din foloasele  ce   avusese   moşul lor,   şi se  numeau bairam. Fiecare  bătrân  avea o parte  egală  în hotarul  satului;  în partea fiecărui   se   afla   un număr de case de  săteni cu jiriabiile lor.   El era județul acelor oameni, cari erau datori să‐i dea dijma, şi  să‐i  lucreze  numărul  de  zile  stabilit  de  obiceiul  țării. Apoi aveau  moara,  crâşma  şi  toate  celelalte  foloase,  pe    cari  le  cunoaştem deja. Părtaşii      la      stăpânirea     unei      judecii  erau desemnați   prin denumirea de răzeş. 

Radu Rosetti susține la rândul lui, că  cnejii erau  poate o  clasă  stăpânitoare,  care  avea  ființă  de  veacuri,  poate  că  era   

  {PAGE  }

chiar anterioară     naşterii neamului. Deoarece   ea   constituia o clasă privilegiată ereditară şi de aceea  trebuie să o considerăm   ca o nobilime. 

Pe  de  altă  parte,  cei  care  nu  ajungeau  şi  nu  aveau chemare  la  boeria  înaltă,  numiți  mazili,  atunci  când  fuseseră odată boen, sau simpli  judecii, din ei se     nasc,   de     asemenea,   sate     răzăşeşti. Aceşti   cneji sau  juzi şi mazili     îşi întăresc şi‐şi individualizează stăpânirea pe hotarul neocupat al satului, cum şi pe jireabiile rămase pustii ale celor   robiți în desele   războaie. Prin      împărțiri succesive, partea  fiecăruia se micşorează şi ur‐maşul     cneazului      începe a o  lucra singur      şi cu oamenii, pe   cari îi   adusese  ca vecini   pe pământul lui. 

Aşa dar,   două sunt originile satelor   răzăşeşti şi aceasta reiese     din documentele  vremii,  care  ne  arată  lămurit  câteva urme pentru  a putea    întregi  toată  formațiunea. Totuşi,  satele nu  rămân aşa,  ci printr‐o  frământare  şi prefacere din  cele mai grabnice,  în  timpul  veacului  al XVII  şi XVIII,  sate  întregi,  de răzeşi devin sate de vecino sau rumâni, înmulțind astfel numărul vecinilor (care   la  început   era  foarte mic), şi care   ajunge la începutul  veacului  al  XVIII  să  întreacă  pe  sătenii  liberi, meghieşii,  sau  țăranii    slobozi. Din  cauza  grelelor  dări  ce  se cereau de slujitorii domnului, țăranii liberi sărăcesc de tot şi mai ales  când erau  chemați  şi  la armată  (  şi  ştim  că  se echipau pe socoteala  lor)  ,  îndatorându‐se  la  vreun  boier  vecin,    care  le înghițea încet părțile lor de moşie.  

Metodele de deposedare a  răzeşilor de ocinile40  lor  sunt numeroase,  ele  întunecă  istoria  secolelor  al XVI‐XVIII, dar nu de  acestea ne vom ocupa aici. Trebuie încă să mai adăugăm şi alte  izvoare ale genezei  răzăşeşti, clasă socială  rezistentă peste veacuri,  şi  care  constituie  „talpa  țării”,  sufletul  ei  ce  vine din 

                                                      40 Ocină = proprietate moştenită din moşi‐strămoşi. 

  {PAGE  }

adâncurile  vremilor,  suportul  tuturor  vicisitudinilor  istoriei, mândria  poporului  român  şi  izvorul  tuturor  oamenilor  de seamă ce ne‐au condus destinele până în zilele noastre. 

Țăranii    liberi  dispuneau  de  o  proprietate  pe  care  o moşteneau  din moşi‐strămoşi  în  devălmăşie,  din  care  puteau ieşi cerând partea  lor. Pământul devălmaş constituia  la origine o  proprietate  alodială,  moştenită  din  moşi‐strămoşi  sau  una donativă, pe care urmaşii donatarului urmau să o stăpânească în indiviziune, asemenea proprietăților lor moştenite. 

Numele  sub  care  țăranii  liberi      sunt  cunoscuți  în documente  este  variat: moşneni,  răzeşi,  judeci, megieşi,  cnezi etc.,  dar  originea  lor  este  unitară,  explicându‐se  prin transformările obştilor săteşti care în parte au reuşit să‐şi câştige  independența  de  sub  tutela  stăpânitorilor  feudali  într‐o continuă ascensiune. Dacă  în perioada  feudalismului  timpuriu țăranii liberi din obştiile răzăşeşti erau majoritari, în perioada ce urmează  a  feudalismului  dezvoltat,  raportul  se  inversează, numărul țăranilor dependenți de feudal creşte şi ei devin vecini, rumâni, slugi, şerbi, jeleri, poslujici, coloni. 

După  modelul  cavalerilor  {  HYPERLINK ʺhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Cruciadaʺ \o  ʺCruciadaʺ  }, Răzeşii din  Moldova  erau  acea  parte  a  populației  care  participa  la războaie fără a fi susținuți sau instruiți pe cheltuiala publică sau a domnitorului. Motivația participării era credința, apartenența confesională  la  ortodoxie.  Susținerea  morală  pornea  din convingerea  că  murind  în  războiul  împotriva  „păgânilor” sufletul  lor va fi mântuit. Ca o răsplată pentru solidaritatea lor în  luptă, domnitorul  le  acorda drepturi de proprietate  asupra unor terenuri sau slujbe în stat.41   

                                                      41   Vezi: Sadoveanu, Mihail.  (1961) Romane  şi povestiri  istorice  . 

(volumul I). Bucureşti: Editura pentru literatură. 

  {PAGE  }

În  perioada  medievală  în  Țările  Româneşti  era  aplicat principiul milițiilor  populare,  adică  se  practica  obligativitatea militară generală a tuturor bărbaților (cu excepția robilor țigani şi  tătari)  în  stare  să  poarte  arma  pe  timp  de  război. Echipamentul  şi  înarmarea  se  făcea  pe  cont  propriu.  Forțele armate  erau  alcătuite  din  “oastea mică”  (alcătuită  din  boieri, curteni şi lefegii străini) şi “oastea mare” (țărani şi meşteşugari). Oastea mare era convocată numai în cazuri extraordinare când țara  era  amenințată de  invazii de mari proporții.  Serviciul de hotar era prestat de către țăranii‐ostaşi (în Moldova – răzeşii, în Ardeal – vlaşinii, iar în Muntenia – plăieşii). 

O altă situație din care se pot  intui origini răzăşeşti este starea  socială  din  timpul  domniei  lui  Ştefan  cel  Mare.  În vremurile  acelea,  boierii  ridicau mereu  pretendenți  la  tronul domnesc şi aveau pentru aceasta sprijin din afară.   De unde şi lupta de întărire socială a temeliilor domniei, prin marea operă de colonizare a „curtenilor”, răzeşi de oaste, în sate domneşti de țară, ce trebuiau să fie sprijinul pe care să se poată bizui Ştefan în lupta lui cu boierimea. 

Moldova lui Ştefan avea 2 milioane de oameni la vremea respectivă  ‐  era  deci  bine  populată  după  standardele  epocii. Plus de asta Ştefan a fost un genial organizator în multe aspecte ‐ şi ʺarma lui secretăʺ au reprezentat‐o răzeşii. Aceşti țărani liberi, care primiseră pământuri ( adesea chiar în zonele de frontieră ), aveau în schimb datoria să se prezinte la arme în caz de pericol. Ştefan Voievod, numit mai târziu cel Mare şi Sfânt, s‐a arătat a fi  conducătorul  iscusit  care  a  reorganizat  oastea  domnească, dotând‐o cu arme de foc, a înălțat cetăți noi şi le‐a întărit pe cele vechi, a pus  frâu ambițiilor nesănătoase ale boierilor nesățioşi, lacomi  de  mărire  şi  avere,  care  se  arătau  nemulțumiți  de urcarea  sa  pe  tronul  Moldovei,  a  limitat  privilegiile  celor înavuțiți  şi  a  acționat  energic  împotriva  tendințelor  vădite de 

  {PAGE  }

dezbinare,  luând  apărarea  țăranilor  exploatați  fără nici o mila de  marii  feudali.  A  contat  ‐  în  mod  deosebit  şi  la  sigur  pe dragostea de țară a răzeşilor, pe care i‐a chemat la oaste de câte ori a fost nevoie, răsplătindu‐i cu pământ şi prețuindu‐i pentru virtuțile şi curajul lor de apărători ai țarinei strămoşeşti. 

Ştefan  cel  Mare  duce  o  politică  de  întărire  socială  a temeliilor  domniei,  prin  marea  operă  de  colonizare  a „curtenilor”,  răzeşi  de  oaste,  în  sate  domneşti  de  țară,  ce trebuiau să fie sprijinul pe care să se poată bizui Ştefan în lupta lui cu boierimea.42 

Răzeşii  şi  moşnenii  erau  oameni  liberi,  deținători  de întinderi  de  pământ  în  devălmăşie,  adică  în  comun  în  sânul unei  familii  întinse  care‐şi  organizează  lucrările  împărțind pământul  în  fiecare  an  între  membrii  ei.  E  o  instituție  tipic româneasca, deosebită de zadruga sârbeasca sau de alte  forme de  organizare  întâlnite  la  popoarele  slave,  într‐o  seamă  de documente vechi de răzeşie apare că primul strămoş dovedit al acestei  comunități  avea  statut  de  boier.  Cu  vremea  însă moşnenii  şi  răzeşii  au  decăzut  la  rangul  de  țărani  liberi, posesori de pământ.  

Pe măsură ce a crescut tributul țării către turcii otomani, deci  şi  apăsarea  fiscală  (dările,  azi  zicem:  impozitele)  asupra țărănimii, soarta lor s‐a înrăutățit şi mai mult; în secolele XVI şi XVII mulți  dintre  ei  s‐au  văzut  siliți  să‐şi  vândă moşia  unui boier, ajungând astfel în aceeaşi stare cu țăranul şerb. 

Condiția  socială  de  răzeş  este  descrisă  şi  de  Dimitrie Cantemir în „Descrierea Moldovei”: 

Lucrarea  vorbeşte  despre  transformarea  răzeşilor  în țărani,  prin  contopirea  pământurilor  de  către marii  boieri.  La sfârşitul  lucrării  Cantemir  anexează  prima  hartă  a Moldovei.                                                       

42  P. P. Panaitescu .  

  {PAGE  }

Descrierea Moldovei este cea mai complexă lucrare despre stadiul de dezvoltare al Moldovei  la sfârşitul secolului al XVIII‐lea.  În opera  lui Dimitri Cantemir găsim valoroase referiri  la viața de toate  zilele  a  locuitorilor  din  acele  vremuri.  Locuitorii  satelor duceau o viață modestă,  locuind în case de chirpici sau uneori lemn.  Deci,  principalul  cadru  de  locuire  în  evul  mediu  era obştea  sătească.  Principalele  ocupații  practicate  erau agricultura,  păstoritul,  viticultura,  pescuitul,  apicultura  şi meşteşugurile  casnice.  Cresc  recoltele  prin  îmbunătățirea calității  solului  cu  ajutorul  asolamentelor  bi  şi  trienale, înhămarea şi înjugarea animalelor. Treptat înfloresc târgurile şi oraşele. Suzeranul era conducătorul suprem ce avea în serviciu nobili,  pentru  care  lucrau  țăranii.  Țărănimea  putea  fi  liberă (răzeşi‐Moldova, moşneni  ‐Țara Românească)  sau dependentă (iobagi, rumâni, vecini). Întreaga societate medievală se baza pe relații şi multiple dependențe reciproce  sau interdependente. 

La   1600,   Mihai Viteazul va  intra  în Moldova  şi după o bătălie de  la Bacău, unde  înfrânge pe  Ieremia Movilă, domnul Moldovei de atunci, aliat cu polonii, el se va adresa nobilimii, târgoveților  şi  răzeşilor  explicându‐le  „pohta  ce  a pohtit”,  iar moşiile boierilor care au fugit cu Ieremia Movilă în Polonia, vor fi împărțite răzeşilor. Deci la sfârşitul secolului XVI, răzeşii erau prezenți în Moldova ca oameni liberi. 

Dar  înainte  lui  Mihai  Viteazul,  {  HYPERLINK ʺhttp://ro.wikipedia.org/wiki/%C5%9Etefan_cel_Mareʺ  \o ʺŞtefan cel Mareʺ }, împreună cu armata sa de boieri şi răzeşi a luptat  împotriva  invaziilor  {  HYPERLINK ʺhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Otomanʺ  \o  ʺImperiul Otomanʺ  },  Regatelor  ungar  şi  {  HYPERLINK ʺhttp://ro.wikipedia.org/wiki/Poloniaʺ \o ʺPoloniaʺ }, ca şi celor {  HYPERLINK  ʺhttp://ro.wikipedia.org/wiki/T%C4%83tariʺ  \o ʺTătariʺ }. 

  {PAGE  }

Vechimea  răzeşilor  în Moldova  este prezentată  în  toată istoria medievală, de  la Dragoş,  întemeietorul  şi până  în zilele noastre. 

Şi poate nu este lipsit de interes, ba chiar emoționant, să amintim că răzeşii Curseştilor, conform actului de atestare din 1437,  existau  în momentul marii  bătălii  cu  turcii  de  la  Podul Înalt  Vaslui,  la  10  ianuarie  1475!  Ținând  seamă  că  oastea măritului  domn  se  compunea  şi  din  luptători  răzeşi  (oastea mare),  pe  care  apoi  îi  înzestra  cu moşii  după meritele  de  pe câmpurile de luptă.   S‐or fi luptat oamenii acestui sat Cursasca cu  turcii? Nu avem  informații, dar moldovenii  şi‐au apărat cu mari  sacrificii moşia  strămoşească  şi  tindem  să credem că nici curseştenii nu au  lipsit de  la marea confruntare. Unele  izvoare vorbesc  că  morții  din  acest  măcel  ar  fi  fost  înmormântați undeva, la Pungeşti, la 4 kilometri apus de Curseşti (!). 

Din  acest  cadru  istoric  al  Moldovei  se  desprinde  şi poziția  satului Curseşti‐Vale  în  contextul  geografic  stabilit  de   documentele vremii, sat  răzăşesc, cu un nucleu nu prea mare, sufocat  de  marea  proprietate  feudală  din  juru‐i,  dar supraviețuitor  tuturor vicisitudinilor  istoriei. Dacă  la 1816 mai găsim  pe  Petrileşti  şi  Mâțeşti  viețuind  acolo  şi  a  căror proprietăți, prin urmaşii lor,  vor rezista tot secolul XIX dar şi în XX  –  putem  vorbi  de  o  clasă  socială  românească  venită  din străfundurile timpului numită în ultimii 600 de ani ‐ răzeşi. 

Ceea ce am dorit să demonstrăm „de ce Curseşti‐răzeşi”, cât  şi    dorința  noastră  legitimă  de  a  afla  câte  ceva  despre originile cuvântului atribuit unei părți din țărănimea Moldovei, în  limita  cercetărilor  făcute de  înaintaşii noştri,  considerăm  că am  imaginat o sumară şi probabilă  fotografie peste generațiile pierdute în neagra veşnicie şi că ştim acum, că acest sat îşi trage obârşia dintre fostele sate răzăşeşti. Răzeşi care au  jucat un rol însemnat  în  evoluția  țării  noastre  prin  poziția  lor  economică, 

  {PAGE  }

poziție  care  determină  în  ultimă  instanță  şi    capacitatea intelectuală  de  a  se  situa  în  fruntea  tuturor  transformărilor sociale. Cât de mândri se simt locuitorii din Curseşti de numele lor vom încerca să aflăm în continuare. 

 

  {PAGE  }

CAPITOLUL 2

Curseştiul- rezervaţie naturală de istorie şi cultură românească

2.1. Pe urmele răzeşilor În  această  parte  a  monografiei  voi  înmănunchea 

informație lângă informație, pe cât mi‐a permis norocul să aflu, din  surse  diferite,  câte  ceva  despre  răzeşii mei  din  Curseşti, oameni  care au  făcut  cândva  fala  satului  sau au  îndurat  toate câte  le‐a  pus  în  spate  istoria  şi  acum  fie  că  sunt  plecați  în pământ, fie că sălăşluiesc pe alte pământuri o vreme, dar viața lor  a  ars  pe  Dealul  Sghera,  pe  Cordăşa,  Dealul Matei,  pe  la Arbori, pe Valea Mică, prin lunca râului Curseşti şi pe malurile lui străjuite de răchiți şi salcâmi şi o cât de cât rememorare ar fi de datoria noastră să facem, pentru ca trecutul lui să nu rămână chiar  o  necunoscută. Nu  ne  tragem  din  neant.  Cimitirul  din Curseşti a fost cândva viu… 

Despre  acest  sat  mai  aminteşte  M.  Costăchescu  în „Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare”, p.519, şi Gh. Ghibănescu  în „Surete şi  izvoade, vol.VII, arătând că pe  la 1721  ‐ ¼  din  cătun  era  a  lui  Sandu  Silion.  Şi mai  departe  e tăcere… Documentele de natură  administrativă  sau de  circuit imobiliar scot la iveală nume de proprietari, de moştenitori, de cumpărători şi vânzători de moşii şi atât. 

Un alt cercetător contemporan, cunoscător al  locurilor şi documentelor  istorice  şi  arheologice,  Sergiu  Ştefănescu, aminteşte în revista (Elanul nr.45/2005): „despre uricul dat la 15 mai 1437 de voievozii Moldovei Ilie şi Ştefan lui Tofan prin care 

  {PAGE  }

îi „întăreau” cinci sate, printre care şi Gârcenii şi Dumbrăvenii, moşie pe  care  se găseau  şi afluenții pârâului Racova: Vornița, Gârcineanca, Recea, Dumbrăvița, Curiasca etc. 

Din moşia  întinsă de pe  „vârful Racovei”  s‐au desprins de‐a  lungul vremurilor, o dată cu  înființarea altor sate, moşiile Pungeşti,  Gârceni,  Trohan,  Recea,  Slobozia,  Racovița, Dumbrăvenii, Curseştii Deal şi Vale, Toporăştii.” 

Cum au trăit  însă, cum a gândit viața marea gloată, mai înstărită sau mai nevoiaşă, rămâne în umbra uitării şi memoriei topită  sub  țărână  a  celor  plecați  pe  drum  fără  întoarcere. Or Curseştiul a fost o localitate plină de viață, de bucurii şi tristeți, o oază de spiritualitate românească ce a rezistat  timpului hain sau însorit. Ceva din aceste timpuri aş dori să aduc în  paginile ce urmează. Adică mici portrete şi un pic de atmosferă trăită de cei ce au dăinuit  la Curseşti – sat răzăşesc prin excelență, bine ascuns  între dealurile de  la stânga pârâului Racova,  în condiții naturale  prielnice  păstrării  moştenirii  culturale  ce  vine  din adâncimea veacurilor şi mileniilor. 

Prea departe nu voi putea merge  în adâncimea vremii – îmi  lipsesc documentele  ‐     dar  voi  încerca  să descopăr  omul simplu trăitor, țăranul mai prost sau mai luminat dar destul de îndemânatic  la  lucrul  pământului,  facerea  copiilor  şi supraviețuirea nației care astăzi se cheamă România. Răsfoind pagini de monografii, de  la unul  şi de  la  altul,  toți  autorii,  în capitolul  intitulat „Fii satului” au ales crema universitară şi au neglijat cu  totul prostimea din care au răsărit deştepții cu care să ne mândrim. 

Nici eu nu voi putea coborî prea mult în „talpa țării”, ea nelăsând  urme  scrise  prin  hrisoavele  academice,  ci  doar sudoarea  scursă  în  pământul de unde  se  scotea  hrana  cea de toate zilele şi crucile din cimitir cu nişte nume şterse de ploaie, şi abandonate prin buruieni de urmaşii care nici ei nu mai sunt. 

  {PAGE  }

De  cei  care  şi‐au  săpat  în  piatră  identitatea  şi  şi‐au  adăpostit osemintele  în  cavouri  arătoase  s‐au  ocupat  istoricii,  fiindu‐le mai la îndemână, dar aşa muritori nu a avut Curseştiul. A fost cândva un boier grec  la Pungeşti, unul  Jak Marcopolo,  care  a făcut avere  în România,  împreună cu toată grecimea Fanarului ce  invadase Moldova noastră  roditoare  şi  aducătoare de mari venituri şi trai de huzur, dar el nu era răzeş. Şi l‐am citat pentru că  mulți  din  oamenii  Curseştiului  (până  la  colectivizare)  au mâncat  o  bucată  de  pâine  pe moşia  acestuia.  Să‐i  fie  țărâna uşoară  şi  lui  şi  a  lor  noştri  confrați. Că  nu mi‐am  propus  să comentez  istoria,  ci  doar  să  vorbesc  despre  oamenii  unui  sat răzăşesc atestat documentar  la 1437,  înfloritor peste  timpuri  şi acum aproape  în prag de dispariție. Pentru că aşa cum boierul Sofronie, prin secolul XVIII a adus clăcaşi  în Curseşti Deal să‐i lucreze  pământurile,  tot  aşa  în  zilele  noastre,  socialismul  a absorbit populația  sătească  la oraşe  iar  schimbările  structurale ale proprietății după 1989, au fugărit tinerețea curseştenilor pe meleaguri  străine,  lăsându‐şi  de  nevoie  satul  în  părăsire  şi suferință,  alte  neamuri  profitând  de  fiii  acestui  sat  căruia  eu încerc  acum  să‐i  schițez  o  palidă  fotografie  socială,  spre cunoaşterea viitorimii şi a neuitării rădăcinii din care ne tragem. 

Din nefericire şi din neputință, structura acestei cărți va fi foarte  eterogenă,  formată  din  „țăndări”,  ca  nişte  cioburi  de urcior sau strachină scoase din țărână şi recompuse cu ajutorul ghipsului  şi  a  formelor  lor  geometrice  în  ceea  ce  au  fost  ele cândva  pe măsuța  românului,  cu  trei  picioare,  în  jurul  căreia stătea  numeroasa  lui  familie  în  fața  castronului  cu  borş  de buruieni şi mămăliga tăiată cu sfoara în părți egale. 

Mai  întâi  aş  consemna  că  natura  vegetală  a  locurilor  a mai păstrat ceva din codrii milenari  şi  înălțimile deluroase ale peisajului  curseştean.  Contemporanii  din  județul  Vaslui  ies duminica  la umbra  secularilor  şi  frig  fleici pe grătare,  iar unii 

  {PAGE  }

încearcă chiar să imite pe străbuni, cu miei la proțap, sau peşte la  proțap,  sau miel  copt  în  groapa  cu  jar  unde  este  vârât  cu blană  cu  tot.  Să  ne  imaginăm  că  şi  în  trecutul  îndepărtat  se întâmpla  la fel? Poate, că obiceiurile casnice se moştenesc şi se transmit din generație în generație ca şi moştenirea genetică.  O fi!  Dar  gândirea,  dar  caracterul,  dar  comportamentul,  dar răutatea  sau  bunătatea  trec  din  generație  în  generație  şi  se perpetuează  la  nesfârşit? Dar  frica  omului  de  necunoscut,  de viața de Dincolo, de ziua de mâine? Dar prăpastia hormonală ce leagă  şi dezleagă,  înnebuneşte  şi  scote  omul din  țâțâni, de  se trezeşte, când se  trezeşte cu o claie de copii  în cârcă, care‐i cer de mâncare, sau cu un proces de viol şi o  încarcerare sedativă, sau şi mai rău atârnând de creanga unui nuc pentru că draga lui sau dragul ei nu i‐a împărtăşit iubirea? Că au fost în Curseşti şi asemenea cazuri. 

Sunt  fațete ale omului date de natura  lui sofisticată, aşa cum îi este şi anatomia cu procesele ei biologice. Ceva din toate acestea mi‐aşi fi dorit să aflu despre înaintaşii mei ce şi‐au trăit traiul pe malul râului Cursasca. Dar puține am aflat din sursele documentare scrise. De aceea voi încerca să reconstitui viața cea de  toate  zilele  din  Curseşti  după  mărturii,  după  biografii succinte sau mai pe larg, după convorbiri cu fiii satului care mai au ceva amintiri despre trecut, din  jurnale vechi şi mai noi.   Şi nu în ultimul rând, voi folosi pagini din Jurnalul meu personal, care atunci când notam  în el una sau alta, cu vreo 50 de ani  în urmă,  nu  m‐am  gândit  că  va  putea  constitui  vreodată  o cărămidă  din  istoria  satului Curseşti  şi  a  oamenilor  săi. Abia acum  când  tăvălucul  timpului  a  acoperit  totul  sub  pulberea uitării, el a devenit o comoară, o flăcăruie ce răzbate din țărâna trecutului,  aşa  cum  izbucneau  pe  dealurile  Curseştilor pâlpâirile miraculoase ale unor comori ascunse de înaintaşi. 

  {PAGE  }

Iar  după  puținele  informații  documentare  aflate  prin arhive,  voi  încerca  mai  întâi  să  creionez  câte  ceva  despre oamenii  luminători  de  conştiințe  ce  au  sălăşluit  o  vreme  la Curseşti,  cât  şi  despre  condițiile  sociale  şi  spirituale  ce  au evoluat în timp o dată cu înaintarea generală. 

Momentele  ce  urmează  în  aceste  file,  cu  excepția  celor dinainte de anii 1944, s‐au desfăşurat  sub  teroarea unei poliții politice menită să înspăimânte şi să anihileze orice rezistență. 

Dar mai  înainte de a porni  la defrişarea necunoscutului în  care  este  cufundat  Curseştiul,  aş  porni  incursiunea monografică  prin  câteva  figuri  de  săteni  ce  au  trăit  pe  acest meleag,  au  visat  ca  tot  omul  la  cele  ale  vieții  nevoi,  şi  au dispărut  apoi  în  coşul  de  gunoi  al  istoriei,  pe  unde  rar  se întâmplă să mai răscolească cineva. 

Intenția mea este să vorbesc mai mult de răzeşi, de aceşti români  coborâtori  din  proprietari  de  pământ,  la  început  de mărimea moşiilor  şi apoi din  ce  în  ce mai mici până  la  limita unei existențe de subzistență, spre sfârşitul secolului al XIX‐lea şi începutul secolului al XX‐lea. 

Până  la  instaurarea orânduirii  socialiste  şi chiar  şi după aceea, o vreme, viața oamenilor, cea de toate zilele, se strecura printr‐o  cultură materială  simplă dar  suficientă,  ca  şi  gândire lor, de altfel. 

Pe vremea când învățătorul Ioan Adam, despre care vom vorbi  în  alt  context,  învăța  copiii  Curseştilor,  şi‐şi  culegea materia  primă  pentru  viitoarele  lui  cărți,  din    cultura  orală locală, România ieşise învingătoare la Mărăşeşti şi fii satului se întorseseră acasă pentru a  lua din nou plugul de coarne. Viața la Curseşti  îşi continua curgerea ei, alături de pârul cu acelaşi nume  ce‐l  traversează. Răzeşii  şi  frații  lor mai  săraci,  (victime ale  vitregiilor  istoriei  şi  gândirii  ce  se  scălda  în  moştenirea culturală a condiției de iobag analfabet) se îndeletniceau cu ce îi 

  {PAGE  }

învățaseră  străbunii  din  totdeauna  –  arătură  pe  petecul  de pământ,  cu  plăvanii,  semănătura,  lupta  cu  buruienele, recoltarea,  cât  dădea  Dumnezeu,  şi  respectarea  cu  evlavie  a tuturor sărbătorilor mari şi mici, udate după puteri. 

După 1864 însă, în acest bazin de neaoşitate românească, se iveau zorii unei evoluții spre modernitate capitalistă – şcoală obligatorie pentru toți copii satului –  însemnând o treaptă mai sus  față  de  învățăturile  biblice  ce  guvernau  din  îndepărtatele veacuri nevoia de a  şti de unde venim, ce rost avem pe aici  şi încotro ne îndreptăm. Şcoala lumina căi neumblate prin mintea oamenilor  şi era ceva mai grea decât explicațiile  religioase, pe înțelesul  tuturor  vorbitorilor,  şi  care  rezolvau  toate nedumeririle vieții  în care omul  intra fără să ştie şi fără să  i se ceară  acordul:  Dumnezeu  făcuse  lumea,  suflase  peste  nişte modele omeneşti din lut, din start cu unele defecte ce trebuiau reparate prin penitență desăvârşită, şi tot ce ni se întâmplă, voia Domnului este, în fața căruia nu e loc de împotrivire, ci doar de smerită  supunere.  Învățăturile  evanghelice  răspândite  în permanență  de  preoți  îndemnau  la  iubirea  aproapelui,  la abstinență,  modestie,  milă,  cumpătare,  bună  înțelegere  între enoriaşi, comportament ce  le asigura  în  final o viață veşnică şi fericită  în  ceruri.  Omul  încă  nu  spărsese  cerurile  cu  rachete cosmice  şi  nave  interplanetare,  promisiunile  creştinismului fiind întru totul credibile. Şi toată această învățătură auzită din amvonul  bisericii,  ținuse  loc, multă  vreme,  codului penal  sau codului  civil.  Regulile  de  bună  cuviință  şi  bună  comportare fiind  în  concepția  vremii    de  esență  divină.  Cerințele  lor guvernau  eficient  mintea  omului  simplu  care  se  simțea supravegheat  în permanență din  înălțimea  cerului. Fereala de cele rele era dictată dinăuntru lui, ceea ce nu ar fi putut realiza niciodată păzitorii legilor civile. Şi astfel în colectivitatea satului existau  reguli  după  cele  10  Porunci,  exista  ruşine  şi  căință, 

  {PAGE  }

posturi ținute cu strictețe şi sărbători memorate de toată obştea. „De  când  te  doare  capul,  mătuşă,  întreba  doctorul  sau „doctoroaia”  satului.  Şi  mătuşa  nu  avansa  o  anumită  dată calendaristică,  greu  de memorat,  ci  răspundea  cu  precizie:  ‐ După  Sfânta Maria  sau:  ‐ Din  postul Mare,  iracă Doamne,  pi semne că m‐am spurcat di frupt… 

Tot aşa, starea vremii, subiect de prim rang şi interes, nu avea  nici  o  legătură  cu  ştiința meteorologiei  de  care  se  face astăzi atâta caz.   Ploaia şi rodul pământului erau orânduite de Dumnezeu. S‐a trăit şi s‐a murit cu frica de Dumnezeu. Religia a ajutat oamenii să  fie mai buni  şi să viseze  la o viață veşnică, după  ce  scapă  de  Marea  Judecată.  Li  se  oferea,  deci,  o perspectivă, o alternativă de speranță menită să atenueze  frica şi tristețea morții. 

Odată  rezolvată  problema  filosofică  a  existenței,  ce  le asigura  o  linişte  sufletească,  curseştenii  îşi  căutau  liniştiți  de cele pământeşti. Cei mai mulți dintre ei aveau cam ce le trebuie pe  lângă casă: boi, car   cu  jug  şi  tânjeală, ba  şi corlatie pentru încărcături  mai  voluminoase,  plug,  boroană,  sape,  hârlețe, chitonag, săpăligă, râşniță, meliță, vârtelniță, sape, hârlețe etc. 

Gospodarii de  rând  care dețineau  cai  ori  boi  aveau, de obicei, o  şură,  care  la unul din  capete avea amenajat un grajd unde  țineau animalele  şi un  loc pentru adăpostit carul, căruța sau sania. Aceşti gospodari, posesori de vite de muncă, aveau şi pământ şi, deci, şi inventar agricol: plug, boroană (grapă), apoi: coasă simplă ori cu hreapcă, sape, seceri – pentru toți membrii familiei, precum şi hârleț, lopată, furcă, greblă, târnacop, topor, secure, chitonag, cleşte de cuie, bardă, toaipă, ferăstrău de tăiat lemne,  ferăstrău  de  curățat  pomii,  beschie  (joagăr),  batcă, ciocan, cocârțală, ghin, scăunoaie şi cobâlă. 

  {PAGE  }

De  asemenea,  nu  era  gospodar  căruia  să‐i  lipsească suvacul  de  făcut  opinci  şi  băbuşca  pentru  băgat  ața  în  bata izmenelor. 

Cei  care  dețineau  vie,  aveau  în  inventarul  lor  şi  un foarfece  sau  două  pentru  tăierile  viței  de  primăvară,  un vermorel, butoaie, căzi, dejuțe, zdrobitor, teasc, ciubere, precum şi  scule mici ca: păpuşă, ciocan, priboi, cangă pentru  înfundat butoaie şi pus cercuri. 

În  casa  unui  cioban  se mai  găseau:  hârdăul  în  care  se punea  laptele  la  închegat, mai multe donițe pentru muls oile, hârzobul  şi  strecurătorile pentru  strâns  caşul  şi urda,  tăujerul pentru mestecat  în  jintiță,  câteva  cupe  care  serveau  la muls, leasa din mlajă subțire, unde se zvânta caşul  şi  răbojul pentru însemnările privind activitatea stânei. 

Nici unui   cioban nu‐i  lipsea un ceaun mare pentru fiert zerul , o cadă pentru apă, o putină pentru făcut dubala necesară tăbăcitului pieilor, culmea de ras şi uscat pieile, bățul ciobănesc cu cața   pentru prins oile  şi  fluierul  la brâu. Meseriaşii din sat aveau  inventarul  lor,  după  meseria  pe  care  o  practicau. Lemnarul  (tâmplar  dar  şi  dulgher)  avea  în  atelierul  lui fierăstraie  de  diferite  mărimi,  rindele,  gealăie,  tejgheaua  de tâmplărie,  barda,  toaipa,  bărdița,  toporul,  tesla,  cumpăna  de apă, vinclul, compasul, cuțitoaiele, ciocane de fier şi de lemn de diferite mărimi, coarbă, burghie, rangă, picior de capră, cleşti de cuie, cleşti „patent”, diamant pentru  tăiat sticla de geam, dălți diferite,  metru,  ruletă,  şurubelnițe,  chei  fixe,  chei  mobile  şi altele. Industria uşoară a vremii oferea toate aceste scule. 

În  atelierul  unui  dogar,  cum  era  prietenul meu  Victor Burcă,  în afară de o parte din sculele pe care  le găsim  la orice lucrător  în  lemn, se mai putea afla: ciocan   de dogărie, păpuşa cangă,  şurubul de  tras doage, masa de  tras doage, modele sau şabloane, dornuri sau priboaie, compasul de dogărie şi altele. 

  {PAGE  }

La  gospodarul  din  sat  de  meserie  fierar  se  găseau  în atelier:  foale, nicovală  (ilău),  ciocan mare  (baros),  ciocane mai mici, ciocan şi cleşte pentru potcovit, cleşte pentru foc, cuțitoaie de potcovărie, raşpile şi altele. 

Cizmarul  mai  avea:  draifus,  scule  de  diferite  mărimi, ciocan  cizmăresc,  calapoade,  capsator,  preducele  de  găurit  şi alte scule mărunte. 

Din gospodăria unui sătean nu  lipseau niciodată sculele ce se foloseau în gospodăria casei la lucrurile aşa‐zise femeieşti, care  formau  un  inventar  apreciabil.  În  primul  rând  furca  şi fusele, cărora le urmau: melița şi melițoiul pentru bătut cânepa şi  inul, pieptenii cu un  rând  şi două  rânduri de dinți,  fuşalăii, ragila, urzitoarea, vârtelnița,  răşchitorul,  letca  şi  altele. Pentru țesut, gospodinele aveau stative sau războaie, mai multe suluri de  dinapoi  şi  de  dinainte,  vatale,  scripete,  spată,  ițe,  fucei, lopățică, slobozitor, suveică, tălpigi, speteze, tindeche, chingi şi mai multe pene de fixat stativele (războaiele). 

Erau curseştenii oameni aşezați la casa lor, chiar dacă era făcută în grabă, cu ajutorul rudelor, din chirpici presați printre pari  şi  lipită pe deasupra  cu  „tencuială” din  lut  amestecat  cu balegă  de  cal,  „tencuială”  ce  acoperea  nu  numai  pereții,  ci  şi pardoseala,  care  căpăta  o  culoare  spre galben  şi peste  care  se aruncau țolice din codițe. Apoi varul, fie alb, fie siniliu, dădea o prospețime de ou de Paşti acestor case cu două camere laterale şi hol la mijloc, plus un chiler lateral, ca bucătărie şi dormitor de vară şi de iarnă, pentru că spațiul era mai mic şi mai călduros, după soba cu cuptor şi vatră, dormind copiii laolaltă cu mâțele. În  aceste  case  s‐a  trăit  şi  s‐au  petrecut  viețile  curseştenilor  în chipul  cel  mai  natural,  neviciat  de  toate  viiturile  nefaste  ce aveau  să  inunde  țara  noastră mai  târziu.  Găsesc  că  oamenii acelor  ani  s‐au  simțit  bine,  concluzii  ce  le  trag după  tendința 

  {PAGE  }

clasei mijlocii de astăzi ce‐şi caută  refugii  în casele de vacanță din afara oraşelor.  

2.2. Figuri de răzeşi din Curseşti  Şi acum să citim amintirile şi părerile personale ale unor 

urmaşi de  răzeşi, ce se  întind cam pe 100 de ani,  între 1900  şi 2000,  ce  cuprind  informații  despre  perioada  vremurilor  mai bune şi mai rele, în care Curseştiul şi oamenii lui au trecut de la răzeşie  la ceapism  şi de  la  rigorile  cooperativizării, din nou  la proprietatea răzăşească. 

 

2. 2. 1. Mărturiile Ecaterinei Huşanu date în ziua de 15 decembrie 2007 la vârsta de 100 de ani (mai puţin 40 de zile, cât şi mai târziu, până în toamnă – noiembrie 2008).

 

2.2.2. Mai întâi câteva date despre Ecaterina Huşanu, a treia fată a bunicii, mama mea.

 La  24  ianuarie,  1908,  apare  pe  lume  în  familia  Petrilă 

Ioan,  tatăl  şi Petrilă Zoița  (fostă   Zota), mama, o  fată pe nume Ecaterina. Şi tatăl ei şi mama ei aveau 35 de ani.  

Aşadar,  Ecaterina  Huşanu  se  trage  din  familia Petrileştilor  pomenită  de  Dan  Răvaru  în  „Cartea  întâi  a Racovei”. În Curseşti mai existau, cel puțin  în  timpul de după 1900, încă trei Petrilă.  

În cartea istoricului vasluian se menționează: 

  {PAGE  }

La  11  februarie  181643  are  loc  o  împărțeală  a  moşiei Curseşti,  un  exemplu  edificator  pentru  evoluția    proprietății răzăşeşti.  

Tot  pământul  Curseştilor  a  fost  împărțit  inițial  pe  5 bătrâni,  apoi  numai pe doi: Petrileştii, partea  care  a  rămas  în stăpânirea  răzeşilor  şi Mâțeştii  care  au  trecut  în  proprietatea logofătului Costache Ghica.  

Apoi  în  familia bunicului meu, răzeş get‐beget,   vin zile grele.  Bunicul  moare,  copii  rămân  mici,  nu  ştiu  cum  s‐o  fi descurcat bunica. Dar  statul  român acordă, după  războiul din 1918,  burse  pentru  copii  veteranilor.  Şi  astfel  sunt  trimise  la şcoli  secundare,  pe  cheltuiala  statului,  două  fete  ale  bunicii: Elena  şi Maria. Două, Natalia  şi Ecaterina  rămân  la nivel de 4 clase. După ce mai cresc, şi îşi termină studiile, fetele mai mari realizează căsătorii onorabile şi la treburile gospodăriei rămâne bunica, văduvă, cu Ecaterina, o fată de 13 ani, un fel de „fetița cu chibrituri”. Învârte pământurile, praşilă, secere, mulsul vacii, mâncare  la porci  şi  toate  celelalte. Bunica  rămasă  şocată după pierderea soțului, se poartă crunt cu dânsa. Abia  îi cumpăra o rochiță de  stambă pe  an, persecuțiile  la  care  era  supusă  fiind atât de nedrepte,  încât mama mea  şi  le aminteşte  şi astăzi  şi o blestemă. Îi reproşează, de exemplu, că de ce pe surorile ei le‐a dat să urmeze  şcoli gimnaziale  iar pe dânsa a  ținut‐o  la coada vacii? Că ar  fi avut  şi  ea altă  soartă. Mi‐a povestit odată  cum bunica a făcut plăcinte cu brânză, pe ea trimițând‐o să rânească în  grajd  şi  când  s‐a  întors  n‐a mai  găsit  nimic.  Totul  fusese mâncat  şi  încuiat  într‐o  ladă.  Presupun  că  viața  tinerei mele mame a  fost dură, ceea ce a determinat‐o  să plece de acasă  la Gheorghe Petrilă (apoi Huşanu) la o vârstă foarte tânără. Am în față Certificatul  ei de  căsătorie:  Soțul: Gheorghe Petrilă,  soția: 

                                                      43 Dan Răvaru, Cartea întâi a Racovei , pag.157 

  {PAGE  }

Ecaterina Petrilă. (De ce îl chema pe tata Petrilă – voi explica în altă parte. El vine, de fapt din familia Huşanilor, care presupun, se  trag din satul Huşeni, altă  localitate răzăşească, despre care voi vorbi în altă parte). 

 Căsătoria are loc la 13 ianuarie 1929. Tata avea 43 de ani 

iar mama  21.  În  fapt  însă  ei  se  luaseră mai  de mult.  La data căsătoriei eu eram deja în luna a 6‐a!  

Bunica, Zoița  Petrilă,  rămasă  singură,  doar  cu  un  băiat minor, Constantin,  are  parte  de  o  viață  grea,  despre  care  voi mai  aminti.    Sărăceşte,  îmbătrâneşte,  o  duce  greu,  Ecaterina, mama mea,  îşi  face  o  gospodărie  înfloritoare.  Începe  periplu unei vieți de muncă, de speranțe, de satisfacții. Unele secvențe se  găsesc  în  romanul  meu  „Vitrina  cu  fantasme”.  Oricum, părinții mei au avut de  luptat cu administrația socialistă, sunt trecuți  la chiaburi,  li se  impun cote mari, când au vrut să  intre în CAP nu  i‐au primit,  fiind  socotiți duşmani de  clasă  care ar putea  să „saboteze” C.A.P.‐ul pe dinăuntru. Au  intrat până  la urmă.  Îndată  după  1945,  tata  şi  dl.  Gh.  Gemene,  învățătorul satului, duc o campanie prin sat de  înscriere  în Partidul Social 

  {PAGE  }

Democrat  iar  la  unificarea  cu  Partidul  Muncitoresc  Român devine, fără să vrea, membru al Partidului Comunist Român, de unde, mai târziu avea să fie exclus. 

Mai  sus  câteva  fotografii  de  la  începuturile  căsniciei mamei. 

În prima cred că este de la căsătoria civilă, iar a doua, de când aveam eu, cred, vreo patru ani, pe ghizdele la fântâna din grădină,  în spatele şurii, cu mătuşa Maria  în mijloc (lovită mai târziu de un tren la trecerea barierei în gara Rafaila şi ucisă).  

În  câteva  cuvinte  aş  vrea  să  notez  că  după  anul  1946, viața satului se schimbă, oamenii consăteni până atunci, devin deodată diferențiați: unii sunt țărani săraci, alții țărani mijlocaşi iar  alții,  cei mai  năpăstuiți,  chiaburi.  Lupta  de  clasă  ia  forme absurde  în  satul  românesc.  Țăranul  român,  aşa  cum  a  ieşit  el din  istorie,  deodată  nu  mai  încape  în  satul  său  din  cauza originii  sociale „nesănătoase”. Cel din ultima categorie devine ciumat, copii lui nu vor încăpea în nici o şcoală superioară. Tata care  făcuse România Mare, ajunsese  în  rândul  ciumaților.  I  se suspendă toate drepturile. Este chemat la organizația de bază şi i  se  ridică  carnetul  de  partid,  chiar  de  către  unul  din  familia Petrileştilor, Chiricuță, care ajunsese secretar de partid. Nu i se mai  dă  carnet  de  veteran  de  război  cu  bilete  de  călătorie  pe CFR, este izolat de comunitate ca un străin, în propria lui vatră. 

Sunt vremuri pe care Ecaterina Huşanu nu le uită. Dar a trecut cu bine prin aceste vremi, a fost supusă, şi‐a 

achitat cotele la timp, deşi cu mari sacrificii. Sădesc părinții mei o vie pe lotul de folosință, respectiv grădina de lângă casă, care până la urmă avea să‐i fie împărțită la 3 consăteni, lor lăsându‐li‐se numai  15  ari. Fac vreo  25 de  stupi  şi  cu mierea vândută dovedesc datoriilor. Stupi aveai voie să ții cât mai mulți, fiindcă mierea mergea la export pe valută. Şi țara avea nevoie de multă 

  {PAGE  }

valută  pentru  a‐şi  achita  datoriile  externe  făcute  cu industrializarea. 

Trauma  lor  a  fost mai mult  de  natură  sufletească.  Au 

suferit pentru faptul că sunt scoşi din rândul oamenilor, fără să aibă vreo vină. 

În fotografiile de mai sus, părinții mei la vârsta senectuții. Fotografia mamei este realizată la mulți ani de la moartea tatei, pe  când  locuia  de  acum  la  Vaslui.  Când  şi‐a  făcut‐o  (eram împreună) mi‐a  şi spus, cu spiritul ei de a‐şi măsura conştient drumul prin viață: „Asta‐i ultima fotografie pe care o mai fac!„ După  realizarea ei a mai  trăit mulți ani,  trăieşte chiar  şi acum când scriu… şi când aş putea să‐i mai fac încă o fotografie, şi i‐am  şi  făcut  la aproape 101 ani!, dar este  foarte bătrână, merge prin casă sprijinindu‐se de masă,  îi amorțesc picioarele, spune că nu  le simte, sunt ca nişte butuci, amețeşte… Doar mintea  îi este  foarte  limpede  şi  memoria  anilor  tineri.  Drept  dovadă, mărturiile  pe  care  le  voi  însuma  mai  jos.  Şi  o  concluzie  a senectuții: 

„E neplăcut să fii foarte bătrân! Poți însă să‐ți iei singur viața? Nu…!” – îmi spunea ea. 

Iată şi mărturiile: În secolul XIX şi până la Reforma agrară din 

1921  o  parte  din  suprafața  arabilă  a  satului Curseşti‐răzeşi  era  ocupată  de  moşia  boierului 

  {PAGE  }

Sofronie,  ea  fiind  situată  la  est  de  pârâul  ce  curge  pe  Valea Mare, până sus, pe Dealul Sghera şi de la liziera Pădurii statului (N) până  spre hotarul  localității Toporăşti dincolo de Curseşti clăcaşi  (actualmente  Curseşti  Deal  (sat  înființat  de  boierul Sofronie,  care  neavând mână  de  lucru,  deoarece  oamenii  din Curseşti vale  erau  răzeşi  cu pământ mult,  a  adus  țigani  şi  i‐a localizat  în Cuseşti Deal,  făcându‐le case  şi  împroprietărindu‐i cu mici loturi de pământ şi grădini). 

După reforma agrară din 1921 moşierul Sofronie dispare şi pământurile  lui  sunt  împărțite  luptătorilor din Războiul de reîntregire a neamului din 1916‐1918 şi văduvelor de război. 

În  1875  se  naşte  tatăl  Ecaterinei Huşanu  –  Petrilă  care primeşte de la înaintaşii săi o suprafață de teren de 12 hectare. El  participă  la  războiul  din  1916‐1918  nu  în  calitate  de combatant, ci de mobilizat la tăierea de lemne în pădure pentru nevoile statului  şi  frontului. Nu mai primeşte pământ  în 1921, fiindcă avea. 

V              eVedere generală a amplasamentului satului Curseşti 

 

  {PAGE  }

În  satul  Curseşti‐răzeşi,  fiind  amplasat  pe  versanții  a două dealuri şi două văi orientate spre sud, spre Valea Racovei, pământurile răzeşilor, înainte de dividerea lor prin moşteniri de la o generație  la alta, erau  loturi compacte  întinzându‐se de  la răsărit spre apus şi traversând de‐a curmezişul cele două văi şi două  dealuri  (Dealul  Matei  şi  Dealul  situat  spre  hotarul comunei Pungeşti). 

Ecaterina  Huşanu,  cu memoria  din  tinerețe  intactă,  îşi aminteşte de  numele  răzeşilor din  sat: Nicu  Stamate, Neculai Stamate  şi  Alecu  Stamate  –  trei  frați  –  familia  Cehan (considerați boierănaşi), doi  frați Dumitrache Cehan  şi     Nicu Cehan,  ultimul  deținând  până  prin  anii  1945  şi  o  moară țărănească.  Şi  enumerarea  continuă:  Mihalcea,  cu  o  fată căsătorită  la  Gârceni  cu    Gavrilă,  o  localitate  la  Nord  de Pungeşti, mare  gospodar,  deținând maşini  agricole  şi  o  casă arătoasă  cu  multe  anexe,  care  după  deposedarea  făcută  de comunişti  îşi pierde uzul  rațiunii  şi moare după decesul soției lui,  soră  cu  soția  lui Cehan din Curseşti;  Familia Pitaru,  cu  5 copii: trei băieți (Dumitru Nica, Costică Nica, Gheorghe Nica şi două fete). 

Mama Ecaterinei Huşanu, Zoița Zota, nu se trăgea dintr‐o  familie  prea  înstărită dar  la  căsătorie  vine  cu  o  zestre  de  1 hectar  de  vie  indigenă,  vechea  vie  românească  de  mare productivitate,  pierită  apoi  în  toată  țara  din  cauza  filoxerei. Acest Zota avea 2 fete din care una s‐a pierdut timpuriu. 

O altă familie cu mult pământ (media răzăşească era cam de  12  hectare)  era  cea  a  lui Mironescu  (oamenii  din  sat  i  se adresau cu „Cucoane Ioane”, ca şi celor din familia Cehan). 

Alte  familii  de  răzeşi:  Palade,  Leon,  Ghe.  Pădure  (de profesie pădurar) cu o proprietate cam de 10‐12 hectare, cu doi copii, unul Visarie şi altul care moare în cel de al doilea război mondial,  iar  primul  în  anul  2006;  apoi  îşi mai  aminteşte  de 

  {PAGE  }

„coana Tinca, fata lui Gh. Nica, din neam Cehănesc, tot bogată. Spre bătrânețe scotea de   undeva bănuți de argint şi‐i schimba pentru  nevoile  zilnice;  familia  David,  tot  bogată,  dar  cu  10 copii! Avea casa pe coasta unui deal, cu grădină mare plină de pomi  roditori, cu pere mari,  roşii, ce se coceau mai  târziu  şi‐ți făcea cu ochiul de peste gard când treceai pe drum. Apoi avea vreo 50 de  stupi primitivi  (în buduroaie) din care  recolta prin luna  iulie  fagurii  plini  cu  miere  ce‐i  reteza  din  stup  cu  o cusutură, un fel de tijă lungă cu un cuțit  la capăt, aplecat  la 45 de grade,  şi‐i punea  în coveți unde  se  scurgeau  sau  îi  storcea, făcând din ei nişte boțuri pe care apoi le transforma în calupuri de ceară. În mijlocul curții avea plantat un stâlp înalt ce susținea casa  porumbeilor.  Şi  toți  aceşti  copii,  zece  la  număr,  care  au supraviețuit,  fete mai mult,  au  învățat  carte pe  la Cernăuți  la nişte şcoli sanitare, iar două nepoate au ajuns doctorițe. 

Alți  răzeşi  erau  mai  puțin  înstăriți  (mijlocii),  precum Andone  Vasile,  cu  casa  lângă  gârla  ce  traversa  satul,  Gh. Picioroagă, cu casa în capul satului pe un vârf de deal şi lângă drumul  ce  duce  spre  târgul  Pungeşti,  ironizat  de  consăteni pentru  zgârcenia  lui,  nici  bogat,  nici  sărac,  creştea  vite  pe puținul  lui pământ, dar reuşeşte să‐şi  trimită  la o facultate din Iaşi pe una din fetele sale, Valentina. 

Apoi în sat viețuiesc de‐a lungul timpului doi învățători, inițial mai săraci dar cu timpul se înstăresc; primul Dabija care se căsătoreşte cu o fată din neamul Cehăneştilor şi al doilea Gh. Gemene,  ajuns  directorul  şcolii,  care  îşi  reconstruieşte    casa părintească pe o pantă  abruptă  şi  se  căsătoreşte  cu o  fată din neamul Pălădeştilor. Mai  târziu va  avea  cinci  copii: doi băieți Costică (devenit  învățător  în  județul Iaşi şi Maricel, economist, spre pensie contabilul şef al Întreprinderii de locuințe din Iaşi şi fetele Georgeta, Iulia şi  Livia 

  {PAGE  }

Apoi  răzeşi  scăpătați,  cu puțin pământ: Toader Potorac, țărănist  înfocat,  cu  casa pe ulița din vale  a  satului, megieş  cu grădina preotului Sârbu, Lupul  lui Culache, Costică Naşcu, cu câte  o  casă  de  copii,  Bârzoagă,  doi  frați:  Ştefan  şi  Costică împroprietăriți la 1821 cu câte 1 hectar de teren dar pe care l‐au vândut, fiindcă erau leneşi. Trăiau doar cu legume din grădină şi munceau pe la alții din sat. Casele lor erau nişte bordeie din vălătuci de pământ. 

Băisan,  cu  o  fată  ce  s‐a  măritat  cu  unul  Trofin  din Gârceni; avea o grădină de 20 de prăjini lângă casă şi un ogor cu vie: profesa şi meseria de lemnar dar era bețiv. 

Din  familia Huşanu,  era  unul Vasile Huşanu,  vecin  cu casa preotului, dintr‐o familie mai scăpătată, cu 7 copii pe care îi bătea cu ciomagul. Doar o fată şi doi băieți (Gică şi Vasile) au rămas  în sat după moartea bătrânului, care  la bătrânețe stătea cu brațele rezemate de poartă, cu barba sprijinită pe ea, privind la nesfârşit drumul satului,  trecătorii pe drum  şi mişcările din casa preotului Sârbu de vis a vis. Ceilalți  i‐a  înghițit  şantierele socialismului de prin țară. 

Starea materială  a  fiecărui  sătean  a  depins mult  şi  de hărnicia lui. Cine se străduia – răzbătea, chiar sărac fiind. 

Ecaterina Huşanu  îşi aminteşte  că  în  sat  încă  înainte de 1900, slujea un preot   ‐  Popa Chirilă – care a trăit aproape 100 de  ani  şi  a decedat  în  anul  1927,  în Postul Mare. El  venea  în vizită  la familia Petrilă, familia mamei, şi  învăța fetele să cânte melodii  noi  (erau  patru  surori:  Natalia,  Maria,  Elena  şi Ecaterina  (povestitoarea,  mai  avea  şi  doi  frați:  Mitriță,  care moare la 27 de ani (întins pe o laviță, neputincios – şi cânta:  

„Moarte, moarte, unde eşti, În ce parte locuieşti, Ce tot faci de nu mai vii Să mă iei dintre cei vii?”) 

  {PAGE  }

 şi Costică,  care moare  la peste  60 de  ani  (de un  cancer pulmonar) şi despre care voi mai vorbi. 

Locul preotului Chirilă este luat apoi de Popa Stamate şi după  acesta  i‐a  urmat  preotul  Sârbu  care  a  păstorit  vreme îndelungată, până prin anii  ʹ80  când  sfârşeşte  într‐un accident groaznic: răstoarnă peste el un vas mare cu miere de albine, ce tocmai  îl  topise pe o plită. Decedează după 3 zile de suferință, după ce slujise o viață întreagă pe Dumnezeu… 

Exista în sat şi alte categorii de oameni: Hordilă – fusese prin Basarabia brigadier silvic, apoi se stabileşte în Curseşti şi se căsătoreşte cu o fată a Eleonorei. Simpatizase cu legionarii, dar la  venirea  comuniştilor  la  putere  se  transformă  imediat  în agitator roşu! Nu era prea înstărit, avea o casă pe malul gârlei şi o vie, departe lângă pădurea statului. 

Alte profesii  în  sat: o moaşă Moroşanu,  înaintea Mariei Pricop,    un mic  negustor  cu  prăvălie  – Chitic  şi Ghiță Cucu, Victor Burcă, Petrilă Gh., butnari, Neculai Băisan, fierar, David Vasile,  cizmar,  Pavel Dumitru,  comerciant,  Lucachi Dumitru, perceptor, Popa Gh. – dascăl.  

Relațiile  dintre  oameni  nu  erau  întotdeauna  dintre  cele mai bune. Existau multe bătăi  şi procese care aveau ca subiect încălcarea  haturilor. 

Existau şi drame ce zguduiau satul: Huşanu Gh.Costică, un Mironescu  şi Aneta Pavel  (născută Mihalcea)  îşi pun capăt vieții  prin  spânzurare,  neputând  depăşi  anumite  stări depresive. 

Exista  şi  generozitate pentru  obştea  satului:  Ion Petrilă, tatăl Ecaterinei Huşanu, donează o bucată de  teren  în mijlocul satului, unde  învățătorul Gh. Gemene construieşte o  şcoală cu două  săli  de  clasă  şi  cancelarie,  unde  învață  şi  povestitoarea. Pentru că până în 1916 şcoala se afla în casa lui Dumitru Nica, cu chirie, casă care a devenit, mai târziu, proprietatea Ecaterinei 

  {PAGE  }

Huşanu şi unde în anii ʹ50 găzduieşte din nou şcoala satului, de data asta gratis.  

În  timpul  primului  război mondial,  şcoala  îşi  întrerupe activitatea  şi  din  cauza  aceasta,  când  îşi  reia  cursurile,  copii veniți în primele clase erau mari, de 10 ani. Aici veneau şi copiii clăcaşilor din Curseşti‐Deal, de la o distanță de 1 km. 

La  1907,  îşi  aminteşte  Ecaterina  Huşanu,  din  spusele soțului  ei  Gh.P.Huşanu,  participant  la  răscoală,  țăranii  mai săraci  din  Curseşti  s‐au  dus  să  atace  conacul  boierului  Jak Marcopol din Pungeşti, dar aici au fost întâmpinați de puşcaşii boierului şi atunci răsculații au atacat şi jefuit prăvăliile evreilor şi  chiar  i‐au  bătut.  Gh.P.Huşanu  şi‐a  legat  cu  o  sfoară  cracii pantalonilor şi i‐a umplut cu nasturi… Asta e tot ce a putut lua! După  înăbuşirea  răscoalei,  au  fost  duşi  şi  întemnițați  la prefectura  din  Vaslui  săptămâni  de‐a  rândul,  bătuți  şi  ținuți flămânzi,  apoi  dați  în  judecată  de  evreii  Pungeştiului  – negustori bogați, angrosişti de cereale  şi alte produse agricole, alții meşteşugari şi care practicau un comerț pe credit. Evreii au fost  despăgubiți  şi  de  oameni  şi  de  stat  şi  au  întreținut  viața economică a Pungeştiului până la venirea legionarilor la putere, când sunt evacuați  şi duşi  la Vaslui, apoi supuşi  regimului de muncă forțată sub guvernarea  lui Ion Antonescu. Erau scoşi  la repararea drumului județean de la Vaslui până la Ferma regală de la Laza. 

Din  Curseşti  Vale  au  plecat  mulți  copii  din  rândul răzeşilor  la  şcoli secundare  şi  facultăți, de exemplu din cadrul familiilor: Nicu  Stamate, Gemene Gh.,  Pricop Gh., Cehan D., Piciorogă  Gh.,  preotului  Sârbu,  Dănăilă  N.,  Dvid  I.,  Gh.  P. Huşanu, Victor Burcă, Nicolae Ganceruc. 

Sătenii Curseştilor şi‐au dat şi jertfa de sânge în cel de al doilea  război mondial,  pierind  pe  câmpurile  de  luptă:  Buzilă Ilie Aurel, Andone V. Petru, Lăzanu D. Dumitru, Stamate Nicu 

  {PAGE  }

Petru,  Dănăilă  Petrică,  Dabija  C.  Gh.  (învățător),  Palade I.Valentin,  Palade  N.Constantin,  Nică  Naşcu  ş.a.  Unii  s‐au întors schilodiți, ca I. Ghironti fără un ochi. 

Casele  oamenilor,  după  puterea  economică  a  fiecăruia, păstrau cam aceeaşi arhitectură: două camere cu un antreu între ele  şi  separat  sau  lipit de  casă o bucătărie  (chiler). Materialele folosite erau  fie bârne,  fie pari  împletiți  cu nuiele,  fie  chirpici, peste  care  se adăuga un  strat de pământ argilos,  iar pe  jos  se fețuia o duşumea din pământ amestecat cu bălegar de cal care asigura  locuinței  o  bună  izolare  termică.  Acoperişurile  erau făcute din longeroane şi acoperite cu paie sau cu răgoz (trestie). În casă se intra pe o uşă la mijlocul peretelui din față, o cameră era  pentru  locuit  iar  una  de  curat,  în  care  se  păstra  zestrea fetelor. Dar o parte din familie viețuia  în chiler, unde cuptorul le asigura un confort termic. 

În curte erau amplasate grajdul, coşerul pentru păstrarea porumbului  şi pivnița cu gârlici  şi pereți căptuşiți cu piatră  şi tavan din bârne şi scânduri groase, unde se țineau butoaiele cu vin, cu murături, cartofii, sfecla şi oalele cu  lapte puse  la prins vara, pe căldură, în gârlici. 

Gardurile,  la  casele  mai  vechi,  din  secolul  XIX,  erau făcute din împletituri artistice din nuiele lungi şi prevăzute cu o streşină care le proteja de ploi. La casele mai noi, gardurile erau din  scândură, din  zăluzele, prinse din  loc  în  loc de  copaci  în creştere,  frasini,  fagi  sau  pomi  fructiferi.    Grădinile  erau împrejmuite adesea cu garduri din cătină şi măcieşi, din nuiele, din pari şi sârmă ghimpată. 

Casele  răzeşilor  bogați  aveau  şi  4  camere  şi  erau acoperite  cu  țiglă  de  la  Fabrica  boierului Mavrocordat  de  la Vaslui sau cu tablă galvanizată. Altele cu şindrilă. 

Dar  era  şi  cazul  răzeşului Dumitru Nica,  trăitor  înainte de 1900, care  îşi săpase un bordei  într‐un mal de pe cele 20 de 

  {PAGE  }

hectare de pământ pe care le poseda. În el a şi murit şi de unde oamenii l‐au scos şi l‐au îngropat. Un fiu de al lui, Petrică Nica, trăieşte o vreme cu o nemțoaică, are  trei copii, două  fete  şi un băiat, care ajunge în anii socialismului procuror pe la Bacău, iar fetele cu şcoală înaltă pe la Iaşi.  

Şi acum o întâmplare din perioada socialistă: Ecaterina Huşanu ținea râşnița în spatele casei. O folosea 

pentru  realizarea păsatului,  respectiv o urluială,  adică o  făină cu bobul maşcat, care se amesteca cu apă şi se dădea ca hrană la puii mici  de  găină  sau  la  rațe,  amestecat  cu  frunze  fierte  de urzică şi tocate cu barda. 

Într‐o noapte piatra  râşniței  (adică aceea  care  se  învârte pe  altă  piatră  în  vederea  zdrobirii  grăunțelor)  a  fost  furată. După câteva zile, află de la o prietenă, a cărui soț era secretarul de partid din sat, Petrilă Chiricuță, că în una din camerele casei ei  sunt  depozitate mai multe  pietre  de  râşniță. Aceste  pietre erau  furate  anume  pentru  ca  oamenii  să  nu mai  poată  să‐şi macine făină acasă şi să meargă la moară, la Pungeşti, unde nu‐ți  măcina  grâul  sau  porumbul  dacă  nu  erai  înscris  în cooperativa  agricolă  de  producție.  Era,  deci,  un  mijloc  de presiune,  pe  lângă  multe  altele  folosite  în  socializarea agriculturii. Din motive  încă neexplicabile, a doua zi, piatra de râşniță a  fost găsită  în drum,  lângă grădina Ecaterinei Huşanu şi recuperată. E posibil să fi fost adusă chiar de Petrilă, unul din neamul ei (Chiricuță), ajuns secretar de partid. 

Masa rotundă şi  joasă era folosită în familiile numeroase la masa comună. 

Aici, fiecare membru al familiei avea locul lui, lingura lui, bucata  lui  de  mămăligă  răsturnată  pe  un  fund  din  lemn  şi  tăiată calupuri cu o sfoară. La mijloc era pus vasul cu mâncare din care fiecare servea cu lingura lui, oarecum măsurat, pentru a nu nedreptăți pe  cei  care mâncau mai  încet  („He, he,  spune 

  {PAGE  }

Adriana Hristea, fata familiei Munteanu cu 12 copii, câte linguri am luat eu în cap de la mama! Eram, probabil mai flămândă!”; restricțiile mergeau până  acolo,  încât  se numărau  fasolele din lingură, să nu fie mai multe de trei‐patru!). 

Starea socială: oamenii din sat erau diferențiați în funcție de mărimea pământului pe care îl dețineau dar şi în funcție de hărnicie.  Cei  leneşi  şi‐au  vândut  pământul  cu  care  fuseseră împroprietăriți la 1921, dar un capăt de vie – aveau toți şi pomi pe lângă casă: nuci, vişini, aguzi, meri, peri, gutui, goldani. 

Printre  alți  răzeşi mai bogați  se  afla  şi Costică Nica,  cu băiat învățător şi fată învățătoare. 

Înrudirile se făceau foarte simplu. Unii țărani aveau fete, alții  băieți,  egalitatea  se  păstra  în  mod  natural  şi  nunțile  se făceau. La nuntă, cu fanfară de la Fâstâci, Buda sau Valea Mare, se servea: borş cu carne, sarmale, friptură de porc, pasăre, vițel şi pilaf din orez şi cozonac. Ca băutură,  țuică şi vin. Cadourile se  făceau  în bani. Se dădea 50 de  lei de o persoană, 100 de  lei pentru o pereche – soț şi soție (prin anii 1930‐1940). 

Familia  Gh.  P.  Huşanu  cumpără  două  buduroaie  cu albine  de la un Alxandroaie din satul Buda, la 4 kilometri spre est, peste pădurea statului în anul 1942. Alți doi stupi primitivi îi cumpărase mai înainte de la familia David, contra unei bucăți de pământ, câteva prăjini, pe Dealul Matei, lipite de grădina lui. 

Am  avut  şi  ani  frumoşi  în  viața mea  şi  a  lui  taică‐tău, mărturiseşte Ecaterina Huşanu. Ni se puneau cote mari (800 kg. de grâu), carne,  (800 de  litri de vin), stupăritul era  liber, nu se legau  de  el,  vindeam  mierea  la  cooperative  de  consum,  ne plăteam impozitele la timp. Se purtau frumos cu noi şi noi cu ei. Când ne‐au primit în CAP am lucrat câteva zile, taică‐tău ajuta la vinificație şi iată că astăzi primesc pensie nu ştiu pentru ce? 

Pensie  de  fost  ceapist.  Cred  că  este  un  fel  de  arendă pentru pământul ce ne‐a fost luat atunci…   

  {PAGE  }

Învățătorul  Ecaterinei  Huşanu,  a  fost  Dabija.  El  s‐a căsătorit cu sora lui Nicu Cehan  cu care a făcut 12 copii. Toți au murit de cancer sau alte maladii ce s‐au lăsat cu picioare tăiate. El însuşi avea un chist după cap de mărimea unei gutui. 

Dar toți aceşti copii erau foarte frumoşi. Una  din  fete, Aneta,  a  fost  văzută  de  un  învățător,  i‐a 

plăcut  foarte mult  şi a cerut‐o  în căsătorie. Fata  l‐a  refuzat, cu sinceritate  şi  regrete,  pentru  că  suferea  de  o  durere  de  cap insuportabilă. Băiatul nu şi‐a dat seama de gravitatea bolii şi i‐a spus: „Lasă că o să‐ți  treacă…!” Apoi pleacă  la nişte cursuri  şi când se întoarce în sat, Aneta era moartă. A stat lângă sicriul ei până  la cimitir şi acolo,  înainte de a o băga  în groapă,  îi spune preotului:  „Părinte, nu poți  să mă  cununi  cu Aneta?”  „Nu  se poate, fiule să cunun un om viu cu o moartă…!” 

Atât de mult o iubise. Altă  fată  a  acestui Dabija, Margareta,  învățătoare  şi  ea, 

căsătorită  cu  doctorul  Sepeniuc,  o  femeie  foarte  frumoasă, blondă,  operată  de  cancer  la  sân,  sfârşeşte,  de  asemenea,  în plină tinerețe. 

„Vai,  dom  doctor,  ce  ați  făcut  din  sânul  meu?  L‐ați ciopârțit! – spunea după operație chirurgului din Bucureşti. 

„Lasă, duduie, că ți‐l facem tot noi la loc…” Dar  după  puțin  timp  cancerul  intră  în  metastază  şi 

moare. Era cea mai frumoasă femeie din Curseşti, dispărută  în plină tinerețe. 

Mița, ultimul copil a  lui Dabija, căsătorită cu  învățătorul Ganceriuc, sfârşeşte, de asemenea, după o lungă suferință, care a dus‐o la amputarea unui picior. 

Tatăl  ei  a  fost  învățătorul Dabija,  cu  care mama mea  a făcut primele două clase primare  la  şcoala din Curseşti. Ea  îşi aminteşte. Dabija muncea foarte mult, avea atâția copii şi venea la  şcoală  aşa  obosit,  încât  după  intrarea  în  clasă,  şi  câteva 

  {PAGE  }

schimburi de cuvinte cu copii,  le dădea ceva de  lucru  şi cădea cu  capul pe catedră adormind. Copii, considerându‐l adormit, se  apucau  de  făcut  gălăgie,  de  joacă,  de  vorbă,  fapt  care‐l deranja pe învățător. Ridica capul înfuriat şi striga la ei: 

‐ Băă!, lua‐var, dracu să vă ieie! Tăceți odată din gură! Şi liniştea se lăsa din nou peste copii speriați. Un alt copil al învățătorului Dabija, Vasile Dabija, ia parte 

la războiul din 1916‐1918 unde se întoarce de pe front rănit. O  altă  fată,  Mița,  şi  ea  învățătoare,  se  mărită  cu  un 

învățător  Nicolae Ganceriuc din Basarabia. În 1944 se refugiază la  casa părintească din Curseşti, unde  şi profesează  amândoi. Au doi copii: o fată, Lenuța, care se naşte cu disfuncționalități şi abia  reuşeşte  să  învețe  câteva  cuvinte,  în  timp  ce‐şi  balansa corpul  şi mâinile.  Şi un băiat: Cornel,  care urmează  Institutul politehnic  din  Iaşi  ieşind  inginer  specialist  în  topografie.  Şi povestea vieții  lui este  tragică, dar a surorii  lui, Lenuța,  şi mai tragică. Iato: 

După instaurarea regimului socialist, satele erau bântuite de  activiştii  partidului  comunist.  Unul  dintre  aceştia  era  şi Neculai  Bolea  din  Curseşti.  Un  om  tânăr  care  încearcă  o apropiere  de  învățătorul  Ganceriuc,  până  la  a‐i  face  vizite. Lenuța, ajunsese de acum fată mare. Într‐o zi, pe când părinții ei erau la şcolile din Curseşti‐Deal şi Curseşti Vale unde profesau, Neculai Bolea se strecoară în casa învățătorilor şi siluieşte fata. 

Întors  acasă,  învățătorul  Ganceriuc  îşi  găseşte  copila plângând. 

‐ Dar ce s‐a întâmplat, Lenuțo? ‐ Doare burta, tata, doare burta… Lucrurile  se  lămuresc,  urmează  un  consult  medical  şi 

acționarea în  judecată a activistului Neculai Bolea. Primeşte un an de închisoare corecțională şi este exclus din P.C.R. 

Asta se întâmpla cu 60 de ani în urmă, prin 1946 

  {PAGE  }

În luna aprilie a anului 2008, Lenuța încă trăia şi avea 80 de ani. Avea grijă de dânsa  soția  lui Cornel Ganceruc. Cornel murise după o grea  suferință de 2 ani,  în urma unui accident vascular  cranian,  în  oraşul  Iaşi,  unde  se  stabilise  după absolvirea facultății. 

Tragică a fost şi viața părinților lui. Tatăl moare în urma unui atac de  cord  iar mama, după  ce  i  se  imputase un picior, urmând să i se amputeze şi al doilea. 

Aceşti membrii ai familiei Dabija şi ceilalți neamintiți aici provin din vechi vițe răzăşeşti de pe teritoriul satului Curseşti. 

 Familia Stamate Veche familie răzăşească din satul Curseşti: Din memoriile mamei mele reținem: Un înaintaş Stamate, din secolul XIX, a avut mai mulți fii, 

toți cu dragoste de muncă şi carte: 1. Vasile Stamate, inspector de finanțe; 2. Dumitru Stamate – avocat; 3. Nicolae Stamate – gospodar;  Constantin  Stamate,  preot  la  biserica  din  Pungeşti,  se 

trăgea dintr‐o veche familie a Cehăneştilor, altă spiță răzăşească care mergea  înapoi  până  la  un  domnitor  al Moldovei.  Într‐o duminică, acesta pleacă, ca de obicei la Pungeşti, unde păstorea parohia  târgului,  reşedință  de  plasă.  Spre  ora  14,  cu  brațele sprijinite de poartă, coana Tinca, o altă femeie ce se trăgea din aceeaşi spiță, cu o casă frumoasă într‐o curte umbrită de arbori seculari  şi  deşi,  cam  în  vârstă,  dar  îndrăgostită  de  părintele Stamate, îl aştepta să se întoarcă. 

Întâmplător,  Gheorghe  P.  Huşanu  se  întorcea  din Pungeşti unde umblase să cumpere ceva pentru gospodărie, şi 

  {PAGE  }

se întâlneşte cu coana Tinca, o femeie zdravănă, înaltă cu o voce sonoră de neimitat. 

‐ N‐ai văzut pe părintele Stamate, dacă vii din Pungeşti, că văd că întârzâie… 

‐  D‐apoi  coană  Tinca,  părintele  a murit  subit  în  casa parohială… 

Preotul  Stamate  a  avut  doi  fii,  din  care  unul  a  ajuns colonel.  Deținea  o  vie  nobilă  în  localitatea  Brodoc  de  lângă Vaslui. 

 GHEORGHE GEMENE un  alt  fiu  al Curseştiului  (vom 

mai  scrie  despre  dânsul)  după  ce  termină  Şcoala  normală funcționează  ca  învățător  şi  director  al  şcolii  primare  din Curseşti, el însuşi participând la construirea ei, cu fonduri de la Ministerul Instrucțiunii Publice. 

Se  căsătoreşte  cu  o  fată  din  familia  Palade  şi  are  cinci copii:  trei  fete: Georgeta,  Iulia  şi Livia  şi doi băieți: Costică  şi Maricel. Costică devine învățător iar Maricel economist la Iaşi. 

Gemene  a  mai  avut  un  frate  mai  mare  la  cărui înmormântare,  la  Iaşi,  am participat  şi  eu  împreună  cu  fostul colonel de  jandarmi Darie, vecinul meu cu casa  lui părintească de la Curseşti. 

Atunci mi‐a povestit următoarea întâmplare:  Îl dăduse afară din jandarmerie după anii 1946 şi acum

căuta o slujbă. Prezentându-se la un oficiu de plasarea forţei de muncă, unde prezida un evreu, este chestionat:

- Ce doreşti? - O slujbă oarecare… - Ce-ai lucrat până acum? - Ofiţer militar… - Ofiţer, ofiţer, dar ce fel de ofiţer? - Ofiţer de jandarmi… - Ieşi afarăăă!

  {PAGE  }

După  persecuțiile  la  care  fuseseră  supuşi  în  timpul regimului  lui  Ion  Antonescu,  evreii  ajunşi  în  diferite  slujbe administrative  şi  politice,  ca  oameni  de  încredere  ai comuniştilor, de încredere fiindcă fuseseră batjocoriți şi umiliți, erau  foarte  porniți  împotriva  celor  care  fuseseră  în  rândul organelor represive.

Mai  târziu am auzit că a murit  şi colonelul, care  lucrase ca  gestionar  la  IAS  Bucium  până  la  vârsta  de  80  de  ani. Mergând în cortegiu spre cimitir mi‐a mărturisit că are un caiet cu însemnări. Tare aş vrea să‐l văd! 

 Despre  biserica  din  Curseşti‐Vale,  cu  hramul  „Sfinții 

Voievozi”documentele vorbesc despre fundarea ei în anul 1830, deservită  de  un  preot  şi  un,  cântăreț,  făcută    de  obştea locuitorilor. După  anii  1920  funcționau  ca dascăli  Ion Popa  şi Nică Potorac,  ambii  cu  case pe  aceeaşi uliță  a  satului,  iar  Ion Popa vecin cu casa bunicii mele Zoița Petrilă. Şi‐a crescut copii cu grijă, unul din ei, Petrică Popa ajungând jurist. 

 La un inventar al bisericii din Curseşti întocmit la 1894 şi publicat  de  Costin  Clit  în  revista  „Elanul”  nr.25/2003,  după arhivele Episcopiei Huşi se consemna: „Una biserică făcută din vălătuci,  în  stare  bună,  acoperită  cu  şindrilă,  fondată  în  anul 1841 de enoriaşi, cu o clopotniță la poarta  bisericii, făcută pe 4 furci, având o turlă acoperită cu şindrilă. 

Biserica  are  ca  proprietate  11  prăjini  loc  împrejurul  ei, ograda  bisericii  este  îngrădită  cu  gard  de  scânduri,  în  stare bună. 

Cărți:  Evanghelie  (1855),  Liturghier  (1840),  Liturghier (1845),  Triod  (1743),  Minei  pe    12  luni  (1776),  Octoih  mare (vechi),  Apostol  (1835),  Penticostar  (1834),  Panahidă  (1887), Agheasmatar,  Orologiu  (1887),  Te  Deum  (1879),  Prohodul Mântuitorului (1847). 

  {PAGE  }

Din  amintirile Ecaterinei Huşanu,  care  a  fost  vecină de casă cu preotul Ion Sârbu, care vine  în Curseşti Vale prin anul 1927‐1928  reținem că până  la preluarea parohiei de către el,  la biserică  au  slujit  diferiți  călugări.  În  copilăria  ei  slujea  un călugăr Ursulescu şi prin anii 1920‐1928 slujbele  la biserica din Curseşti  vale  le  făcea  preotul  Chirilă,  care  avea  parohie  în Curseşti Deal. El a murit  la peste 90 de ani,  în Postu Mare al Paştelui. 

Ajuns  în  Curseşti,  tânărul  preot  Ion  Sârbu  îşi  ia  de preoteasă pe tânăra Aneta Mironescu, cu care are 4 copii, două fete  – Maricica  şi  Țuca  şi doi băieți: Genu  şi Neculai  (Culiță). Mama preotesei se  trăgea dintr‐o  familie Ouatu, bântuită şi ea de  tragediile  vremii.  Într‐o  noapte,  cineva  strigă  din  curte  la Ouatu, (unul Vasile Stamate, cumătru), să iasă puțin până afară să‐i spună ceva. 

Omul  deschide  uşa  şi  pe  dată  este  pus  jos  de  doi  hoți care‐i cer banii. Este chinuit, este bătut, este înjunghiat, pe soția lui  la  fel  o  înjunghie  cu  cuțitul  şi  o  aruncă  sub  pat,  de  unde striga  la  soțul  ei  să  le  dea  banii  că  altfel  îi  omoară. Omul  le spune unde sunt ascunşi, sub o piatră din  fundația casei, hoții descoperă  „comoara”  şi  îl  omoară pe Ouatu  ca  să nu‐i  spună cine  sunt.  Hoții  erau  din  Gârceni.  Ei  amenință  pe  cumătrul Stamate că dacă îi va divulga va avea aceeaşi soartă. 

Mama  viitoarei  preotese  a mai  trăit multă  vreme  după aceea dar  înnebuneşte şi restul vieții şi‐l trăieşte încuiată  într‐o cameră cu zăbrele la ferestre unde într‐o zi se spânzură. 

Aneta Ouatu, respectiv Aneta Mironescu cu care mama ei fusese căsătorită doar 6 luni şi murise spânzurată, devine Aneta Sârbu, preoteasa Curseştilor. 

Dar lanțul nenorocirilor se țin lanț de această familie. 

  {PAGE  }

Preotul  Ion  Sârbu  este  arestat  de  către  securitatea comunistă şi condamnat  la 1 an  închisoare pentru propagandă din amvon împotriva orânduirii socialiste. 

                          Aneta Sârbu (preuteasa)  Primul  lui  copil,  coleg  de  şcoală  cu  autorul  acestor 

rânduri  până  la  bacalaureat,  pe  nume  Genu,  după  absolvire rămâne  pe  lângă  casă,  face  un  copil  cu  o  fată,  Tincuța,  din familia  Lucache,  merge  în  pădure  să  aducă  lemne,  la  tăiere copacul cade peste dânsul, după care rămâne imobilizat la pat, plin de escare, până ce se stinge. 

Al doilea  copil, Maricica,  se mărită  cu un preot bețiv  şi dezechilibrat, care sfârşeşte prin a  se spânzura. 

Al  treilea  fiu, Nicolae,  (Culiță)  ajunge maistru  oțelar  la Combinatul Siderurgic de  la Galați, căsătorit cu o  învățătoare. Are doi copii, două fete, dar are neplăcerea să o  țină pe mama sa, Aneta Sârbu, 4 ani de zile imobilizată la pat, până ce moare. 

Al patrulea copil – Elena (Țuca). 

  {PAGE  }

Dar  soții  Sârbu  au  mai  avut  un  copil.  Încă  nu‐şi construise casa care există şi astăzi. Preotul şi preoteasa locuiau într‐o cameră cu socrul lor, cameră despărțită în două printr‐un țol,  o  cuvertură.  Făcuseră  un  copil,  avea  6  luni  şi  îl  puseseră într‐un  leagăn  lângă pat. Noaptea popa se ceartă cu preoteasa în pat. Socrul lui nu‐i poate linişti cu vorba. Copilul se apucă de țipat, ca un copil mic. Dar nici unul din părinți nu întinde mâna să  legene  căruțul.  Fiecare  credea  că  lucrul  acesta  trebuie  să‐l facă celălalt. Dimineața  l‐au găsit mort. Se  întorsese cu  fața  în jos şi se înăduşise! 

Şi pentru ca paharul suferințelor să  fie plin, preotul  Ion Sârbu,  care  păstorise  timp  de  peste  60  de  ani  enoriaşii Curseştilor,  şi  se  rugase  lui  Dumnezeu  toată  viața,  într‐o  zi, topind  un  căzănel  cu miere  de  albine  granulată,  ridică  vasul clocotind de pe plita încinsă, îl scapă din mâini peste trupul său şi moare după câteva zile în chinuri cu arsuri de gradul III. Era trecut de 85 de ani. 

 Familia Cehăneştilor Preotul  Cehan,  cu  parohia  la Armăşoaia,  sădeşte  o  vie 

nobilă pe o  suprafață de 5 hectare  şi  se  îmbogățeşte. De  la el, Gh. P. Huşanu avea să cumpere butaşi pentru a‐i planta pe 30 de ari în grădina de lângă casă. 

Preotul Cehan va avea un fiu, devenit şi el preot şi care se căsătoreşte cu fata din casă. 

 Familia David (erau acolo două fete care au ajuns cadre 

medicale,  după  anumite  informații  lucrând  la  Bucureşti,  în servicii importante de cadre). 

Familia  Dănăilă  cu  trei  copii,  doi  băieți  –  Valentin, Costică şi o fată (Profira) care ajunge învățătoare la Armăşoaia. 

 

  {PAGE  }

La  împroprietărirea  din  1921, mulți  curseşteni  primesc pământ între 2 şi 5 hectare. Gheorghe P.Huşanu primeşte doar 2 hectare dar locuitorul Bârzoagă, mai sărac ‐ primeşte 3 hectare. Se  întărea  proprietatea  răzăşească. Cei mai mulți  au  adăugat hectarele la cele pe care le‐aveau. Dar cei care fuseseră săraci nu şi le‐au păstrat. Pământul era la mare căutare şi l‐au vândut, aşa cum a făcut Bârzoagă. Se spunea că din lene, să nu muncească. Apoi  trăiau  muncind  pe  la  alți  răzeşi  sau  la  moşia  Jac Marcopolo din Pungeşti  (după  cum  am mai menționat)  cât  şi din alte expediente. 

Astfel  apare  discrepanța  de  avere  dintre  săteni,  ura  de clasă,  care  a  favorizat  mai  târziu  acceptarea  cooperativizării socialiste şi clasificarea țărănimii în săraci, mijlocaşi şi chiaburi. 

 Alte întâmplări din anii represiunii comuniste: Era în vara anului 1947. Curseştenii îşi treierau grâul la o 

arie de pe Dealul Matei şi  în pauze mai stăteau de vorbă  între ei.  Învățătorul Alexandru Nica, care  făcuse războiul pe  frontul de  răsărit,  şi  avea  o  casă mare  în  centrul  satului,  scoate  din buzunar un ziar al opoziției, probabil „Dreptatea”,  şi citeşte o informație  din  acelea  care  dădeau  speranță  oamenilor  că  vor scăpa de comunişti – „că o să vină americanii…”. De față erau sătenii:  Vasile  Cocuz,  din  Curseşti‐Deal,  Dumitru  Popa  (zis Pârlici  care  apoi  devenise  unul  din  oamenii  „puterii  locale”), Gheorghe  Andrieşanu  şi  Gh.P.Huşanu,  care  n‐a  intrat  în discuție,  ci  stătea  tăcut  doar  şi  asculta.  Unul  din  cei  trei ascultători au informat postul de miliție că Alexandru Nica face propagandă anticomunistă. Miliția îl şi ridică de la domiciliu iar justiția îl condamnă la 1 an închisoare. 

Ca  să  se  apere  la  proces,  soția  învățătorului Alexandru Nica,  vine  la  Ecaterina  Huşanu  şi  o  roagă  ca  Gh.P.Huşanu, martor, care asistase la discuția de pe arie, să nege întâmplarea 

  {PAGE  }

şi va primi în schimb o căruță cu lemne de foc. Gh.P.Huşanu nu primeşte propunerea, care l‐ar fi dus şi pe dânsul la închisoare şi a trebuit să declare în instanță că inculpatul a citit un ziar al opoziției. 

La  Canalul  Dunărea‐Marea  Neagră  au  mai  executat pedepse  şi  alți  răzeşi  din  Curseşti:  Costică  Dabija,  Manole Palade,  Costică  Lăzanu,  Gheorghe  Gemene,  Leon  Ecaterina, Alexandru  Nica,  preotul  Ion  Sârbu,  Nicu  Cehan,  Pavel Dumitru. 

O fată a Ecaterinei Leon, care era învățătoare la Vaslui, a fost dată afară din serviciu şi a stat apoi la Curseşti vreun an de zile.  

La  cooperativa  din  sat,  care  îşi  aflase  sediu  în  locuința familiei Gh.P.Huşanu,   se aducea rația de zahăr pentru săteni, câte 100 grame de fiecare membru de familie. Preotul Ion Sârbu era  preşedintele  cooperativei,  Gh.  Gemene,  secretar,  iar Ecaterina  Huşanu,  vânzătoare  şi  care  întocmea  tabelul  cu sătenii care îşi luau rația. În urma unei distribuții au mai rămas 4 kg. de zahăr. Ce facem cu el? „Hai să‐l împărțim între noi!” – a  fost  răspunsul  preotului  Ion  Sârbu  şi  învățătorului  Gh. Gemene.  Şi  aşa  s‐a  întâmplat.  Ordinea  socialistă  fusese încălcată. Interesul privat fusese mai puternic. 

După  cum  se  cunoaşte,  fiecare  sătean  primea  de  la primărie  un  plan  de  cultură  şi  unul  cu  cotele  obligatorii  de predat  statului.  Gh.  P.Huşanu  avea  de  dat  800  litri  de  vin, carne,  cereale.  Într‐un  an  executorii  le‐a  luat  toate  găinile din poiată,  vreo  7  la  număr.  În  alt  an  le‐a  confiscat  o  scroafă  în gestație. 

Închei  aici  amintirile  Ecaterinei Huşanu, mama mea,  şi sunt  fericit  că  am  apucat  să  mai  capăt  asemenea  informații despre oamenii Curseştilor, din perioada 1900 – 1980. 

  {PAGE  }

În continuare, din biografiile unor personaje ale cărții, se vor mai repeta din informațiile cuprinse în memoriile Ecaterina Huşanu, dar  lucrul acesta ar  însemna o autentificare a faptelor descrise şi nu un lucru în plus. 

Conştientă până în ultimele zile ale existenței pământeşti, izvorul meu natural de  informații asupra colectivității unui sat moldovenesc,  şi‐a  încetat  firul  amintirilor  în  ziua  de  8  iulie 2009, la orele 7,30 dimineața. 

  {PAGE  }

2.2.3. Gheorghe P. Huşanu  Recent,  cu  ajutorul  memoriei 

din  tinerețe  a  mamei,  am  reuşit  să cobor  pe  tulpina  genealogică  a Huşanilor  cu  încă  o  generație.  Şi anume  pe  ramura  tatălui,  cunoscut fiind  că  se  trage  dintr‐o  alianță naturală a bunicii mele Huşanu cu un răzeş  bogat  –  Petrilă.  De  unde  şi numele  lui  din  documentele  oficiale de: Gh. Petrilă Huşanu. 

În  realitate  însă  bunica  mea trăia  cu acest Petrilă,  răzeş  cu multe 

hectare,  din motive  numai  de  ea  ştiute,  dar  în  particular  se iubea  cu un  alt  răzeş  – David  –  cam  în vârstă  ( după  câte  îşi aminteşte mama), cam în vârstă dar viguros şi capabil să‐i facă un  fiu. Şi  i  l‐a  făcut, punându‐i‐l – ca pasărea cucu –  în curtea lui Petrilă. 

Aşadar,  Gh.  P. Huşanu  se  trage  dintr‐o mamă,  fiică  a unui Huşan  şi  un  răzeş David. Acest  răzeş,  după  ani  şi  ani, când  Gh.P.Huşanu  se  căsătorise  a  doua  oară  cu  Ecaterina Petrilă,  îl  vizita  şi mama  (Ecaterina Huşanu)  îşi  aminteşte  că exista o mare asemănare fizică între cei doi. Aveau, de exemplu, conformația  picioarelor  identică,  ca  şi  unele  gesturi  care  se transmit  genetic. Acest David  îşi  ținea  palmele  încrucişate  în clipele de răgaz, exact cum o făcea şi Gh.P.Huşanu. 

Că  unele  gesturi  se  transmit  genetic  o  ştiu  după mine. Tata avea obiceiul în clipele când cădea într‐o meditație, să țină buza  superioară  căzută  peste  cea  inferioară  –  fapt  care  îl moştenisem şi eu, până când mi‐am dat seama de asemănare şi am luptat apoi să evit acest gest. 

  {PAGE  }

La vârsta de 4 ani, mama Huşanu, ce  trăia nelegitim cu răzeşul Petrilă, moare  şi  copilul va  fi  crescut  în  continuare de bunicul său – un Huşan. 

Întrebarea  ce  mi‐am  pus  a  fost:  de  unde  au  apărut Huşanii în Curseşti? 

 « Satul Huşeni44  este  reşedința  comunei  Ivăneşti,  situat la  capătul de  nord‐vest  a dealului  Ivăneştilor, prelungindu‐se pe sub poalele dealului, spre sud, pe o întindere de 1090 ha, cu o populație de 45 familii sau 282 suflete. 

Un alt document care vorbeşte despre satul Huşeni:45 „Ivăneşti  sat,  numit  mai  în  vechime  şi  Buburuzul,  e 

aşezat  în  centrul  comunei,  pe  valea  pârâului Chietrosul,  care curge de la nord la sud, prin mijlocul satului. Partea satului din dreapta pârâului  se numeşte Arghiroaia,  formând un  trup de moşie aparte, fostă cândva proprietatea Arghiroaia de la care îşi poartă  numele;  partea  din  stânga  pârâului  se  numeşte Vlădiceni,  formează  alt  trup  de  moşie  ‐  fostă  proprietatea episcopiei  de  Huşi,  căpătată  prin  danii  făcute  mânăstirii  de către  creştini  pioşi,  răzeşi,  ori  prin  cumpărare  de  către  episcopie de la răzeşii care au voit să‐şi vândă pământul ori să‐şi izbăvească păcatele. Această parte a satului este înființată de Inochentie,  episcopul de Huşi, unde  a pus  străini  aduşi din alte părți în perioada anilor 1752 ‐ 1782.” 

Din  acest  document  aflăm  că  episcopul  de  Huşi Inochentie  aduce  aici,  la  Ivăneşti,  între  anii  1752‐1782  oameni care  să  lucreze moşia Episcopiei. Era  şi  firesc  ca  în  toponimia locală  aceşti  veniți  pe  moşia  Episcopiei  Huşi  să  fie  numiți huşeni iar partea din stânga pârâului Chetrosul să se numească 

                                                      44 Marele dicționar geografic de la anul 1900 : 45 Ion N. Oprea ,”Vaslui”,, Editura PIM, 2009, pag. 

  {PAGE  }

Huşeni. Asta  nu  înseamnă  că  proprietatea  Episcopiei Huşilor începe să curgă de la 1752. 

Aşadar Episcopia Huşilor, după cum se înscrie în Cronica lui Grigore Ureche, era atestată prin mențiunea că „în timpul lui Ştefan cel Mare,  la 1495, voievodul a zidit Episcopia Huşilor şi i‐a  stabilit  hramul  „Sfinților  apstoli  Petru  şi  Pavel,  lucru  ce rezultă  şi din  ceea  ce  stă  scris  în  slavoneşte deasupra uşii din interior a lăcaşului clădit…” în Huso pe Drăslăvăț şi săvârşit în anul 7003, iar al domniei 38 leat, luna noiembrie 30”. 

Existau deci 257 de ani la mijloc de la înființare şi până la a  căpăta  prin  danii  şi  cumpărături  pământuri  la  Ivăneşti,  cu centru de  localitate Huşeni. Timp destul pentru ca  localnicii să se  afirme  ca  mari  gospodari  răzeşi,  pe  lângă  proprietatea Episcopiei, aşa cum scrie şi  în  informația de mai sus că răzeşii au vândut din părțile lor Episcopiei. 

Prin urmare, Huşanii de la Ivăneşti, cu timpul, au migrat şi la Curseşti (16 km nord de Ivăneşti) unde îl găsim pe bunicul lui  Gh.P.Huşanu  care  îşi  va  creşte    nepotul,  după  moartea mamei sale. 

Că există o relație de familie între Huşanii din Curseşti şi cei din Huşeni (Ivăneşti) o demonstrează următoarea situație : 

Cam  prin  anii  1924,  drumul  central  al  Curseştilor  este traversat de o caravană de care şi căruțe. Sătenii  ies  la porți să privească  cum  Gheorghe  P.Huşanu,  împreună  cu  Vasile Huşanu  (alt  curseştean)  se  întorceau  de  la  Huşeni  (azi Hârsoveni)  cu  o  moştenire  de  la  Toderaş  Huşanu  (frate  cu bunicul lui Gh.P.Huşanu). Deci, Vasile Huşanu şi Gh.P.Huşanu erau  nepoții  lui  Toderaş  Huşanu  decedat  la  Huşeni (Hârsoveni), om cu multă avere şi fără copii. 

De acolo, unde s‐a făcut  împărțeala moştenirii (şi erau 3 nepoți, unul chiar din Huşeni, Câşu – pe nume), Gh.P.Huşanu se întoarce cu mulți bani, butoaie, teasc, zdrobitoare de struguri  

  {PAGE  }

pentru via sa sădită pe Dealul Matei. Întâmplarea a fost un fel de  compensare  pentru  el,  care  la  moartea  bunicului  său  nu moşteneşte  mai  nimic,  deşi  fusese  şi  el  bogat.  Avusese  o suprafață mare de pădure şi de pământ. 

Dar  bunicul  lui,  om  şi  el  cu  slăbiciuni  omeneşti  care  te îndeamnă  la acte supreme, rămas fără soția dintâi decedată, se îndrăgosteşte de o  femeie  foarte  frumoasă, care nu aceptă să‐i fie nevastă decât cu o condiție: să‐i facă acte pe întreaga pădure. Şi  ce nu  face omul pentru marea  iubire?  Îşi dă  şi haina de pe dânsul!  Şi  aşa  se  face  că nepotul  său, Gh.P.Huşanu,  fiul  fiicei sale, a rămas sărac şi după moartea bunicului va fi întreținut de un unchi din Chetreşti. 

Am  înserat  aceste  informații  pentru  a  demonstra  că răzeşii Huşenii din Curseşti sunt veniți de la Huşeni (Ivăneşti), de vreme ce erau rude cu cei de acolo. 

Oameni, care din diferite motive părăseau  localitatea  lor de baştină, purtau apoi   cu ei numele  locului de unde veneau. Ceea  ce  trebuie  însă  să  reținem,  migratorii  nu  erau  oameni săraci, ci dimpotrivă. Exemplul moştenirii nepoților lui Toderaş Huşanu din Huşeni sau averea bunicului  lui Gh.P.Huşanu, din Curseşti este edificator.  

Într‐un alt document semnalat în lucrarea domnului Dan Răvaru din Vaslui „Cartea întâi a Racovei”, la pagina 131 există o  informație  care  arată  că  la  5  iunie  1698  Antioh  Constantin Voievod Cantemir porunceşte lui Vasile Huşanu, aprod, să meargă în satul Gârceni, ținutul Tutova, şi împreună cu oameni buni megieşi să să aleagă dintre răzeşi toate părțile lui Ilie, mare spătar, după zapisele ce le are acesta şi să facă mărturia. 

Aşadar,  secolului  XVII  îi  găseşte  pe  Huşeni  în  zona Racovei,  iar  unii  dintre  ei  aveau  funcții  de  administrație domnească.  Se  poate  deci  deduce,  că  Episcopia Huşilor  avea proprietăți la Ivăneşti cu mai mult de 60 de ani în urmă. 

  {PAGE  }

Întorcându‐mă la portretul lui Gh. P. Huşanu rezum că el provine  dintr‐un  neam  de  răzeşi  stabiliți  la  Curseşti,  ramură diferită de cea a Petrileştilor, de unde el îşi luase inițial numele de  Petrilă,  grație  conviețuirii mamei  lui  cu  acest  răzeş  bogat, frate cu Ion Petrilă, tatăl mamei mele ( care mai târziu   devine cea de a doua lui soție). Şi care faptele au dovedit că nici măcar nu era  fiul natural al acestui Petrilă,  ci al altui  răzeş pe nume David  şi  al  unei  mame  de  răzeş  bogat,  cu  multă  pădure, pierdută  la  ruleta  unde  zarurile  sunt  aruncate  de  Eros atotputernic. 

Pare  o  poveste  puțin  întortocheată  înscrisă  în  această monografie  mai  mult  pentru  a  ilustra  existența  unei  clase sociale strecurată cu greu printre nedreptățile societății feudale româneşti,  clasă  care  avea  să  fie  decapitată  şi mai  violent  de orânduirea comunistă. 

Dar  să  continui  povestea  vieții  lui  Gh.P.Huşanu,  care apare  în curtea unui  răzeş Petrilă, din mama Huşanu,  fiică de răzeş. 

Familia acestui Petrilă,  răzeş  cu mult pământ – spune o nepoată  după  frate,  Ecaterina  Petrilă  –  o  descoperim  într‐un document din 7 aprilie 1827 – un –Zapis prin care Pavel, Elina, Acsânel  şi  Vasile,  copii  lui  Gavrilă  Petrilă,  vând  lui Constandache  – preot,  30 de  stânjeni din partea  lor de moşie din  Dumbrava,  ținutul  Tutova,  pe  care  o  moşteniseră  de  la strămoşul lor Stahi Petrilă, cu 55 de parale stânjenul. Martori. Scrie Costache, vornic de poartă.46 

Şi încă o mențiune: 728 – 1833, martie 9, Zapis prin  care Pavel Petrilă,  fiul 

lui Gavrilă Petrilă, împreună cu surorile sale Ilinca şi cu fratele său  Vasile,  vând  preotului  Costandache  60  de  stânjeni  din                                                       

46  Din  tezaurul  arhivistic  vasluian,  Catalog  de  documente 1399‐1877, 1986, pag.608 

  {PAGE  }

capul moşiei Zărincuț, cu prețul de 3 lei şi 20 parale stânjenul. Martori.47 

Dar documentele mă duc şi mai în adâncul vremurilor. La  pagina  157  a  valoroasei  lucrări  „Cartea  întâi  a 

Racovei”  scrisă  de  reputatul  cercetător  vasluian Dan  Răvaru, descopăr un nou fir ce  mă duce pe urmele Petrileştilor. 

„La  11  februarie  1816  are  loc  o  împărțeală  a  moşiei Curseşti,  un  exemplu  edificator  pentru  evoluția    proprietății răzăşeşti. Preotul Timofte Ardare declară că moşia răzeşilor este de 1860 stânjeni lățime, lungimea fiind de 1200 stânjeni, care se continuau însă cu pădurea numită „Codrul cel mereu”48 

Proprietățile plecau de  la firul unei ape şi continuau pe coasta  dealurilor,  astfel  ca  fiecare  răzeş  să  aibă  loc  de grădinărie,  de  fâneață,  de  cultura  cerealelor  şi  de  plantatul viilor şi livezilor şi pădure. 

Tot pământul Curseştilor a fost împărțit atunci  inițial pe 5 bătrâni, apoi numai pe doi: Petrileştii, partea care a rămas  în stăpânirea  răzeşilor,  şi Mâțeştii  care  au  trecut  în  proprietatea logofătului Costache Ghica.  Între răzeşii din Curseşti vom mai întâlni  familii  care  au  apărut  în  documente  referitoare  la  alte localități  de  pe  Valea  Racovei,  tot  ca  proprietari  de  pământ (Ciurlan şi Suflet).”49 

                                                      47 Ibidem, nr.728 48  Prin  stânjen  se  înțelegea  o  unitate  de  lungime  având 

aproximativ  1,  95  ‐2,24  m.  Stânjenul  avea  8  palme  domneşti, aproximativ  28 de  cm.  Şi  care  se măsura prin  aplicarea mâinii unui bărbat matur pe o bucată de lemn, stabilindu‐se distanța de la vârful degetului mijlociu până  la vârful degetului mare plus montul de  la rădăcina acestuia. 

49 Ibidem, pag. 157 

  {PAGE  }

Iar în vremea lui Gh.P.Huşanu (sfârşitul secolului XIX şi începutul  secolului XX)  existau  în Curseşti  cel puțin 3 Petrilă: Petrilă Chiricuță, Petrilă Chirica şi Petrilă Ioan, frați. 

Petrilă  Chiricuță  avea  proprietăți  în  centrul  satului, Petrilă Chirica  înspre  localitatea  Pungeşti  şi  este  omul  ciudat care se căsătorise cu o nemțoaică care‐i face trei copii: două fete, actualmente  domiciliate  în  Iaşi  şi  un  băiat: Dorel  Petrilă,  fost procuror la Bacău (în prezent decedat). 

Mai spre bătrânețe, Petrilă Chirica, părăsit de nemțoaică din motive  numai  de  ei  ştiute,  decade  şi  se  căsătoreşte  cu  o țigancă, face 4 copii şi locuiau într‐un bordei la capătul de vest al Curseştilor, pe drumul ce duce la Pungeşti. Când după anul 1989,  fetele  lui  vin  la  preluarea  pământului  ce  se  restituia proprietarilor  sau  urmaşilor  acestora,  se  trezesc  nemulțumite pentru  că  cele vreo  8 ha,  se pare,  trebuiau  acum  împărțite  cu urmaşii țigăncii şi a tatălui lor decedat. 

Iar  cel  de  al  treilea  Petrilă  Ion,  bunicul  meu  dinspre mamă, va moşteni averea fratelui său mai mare (în gospodăria căruia trăise mama lui Gh.P. Huşanu) şi o va împărți între cei 5 copii ai săi. 

În această arie răzăşească,  logofătul Costache Ghica, va schimba    terenurile  din  Curseşti  cu  altele  din  preajma Vasluiului, aparținând mânăstirii din Fâstâci  şi astfel călugării de  peste  deal  vor  deveni  proprietarii  a  jumătate  din  moşia Curseştilor (aşa cum am arătat într‐un capitol anterior). 

Iată  şi documentul:  în  volumul  III  „Surete  şi  izvoade” scris de marele Gh. Ghibănescu, care notează: 

„CCII  1803,  Mart  I  (Vaslui)  Egumenul  de  Fâstâci schimbă cu C.Ghica, hatman, luând Cursăşti şi dând locul din Vaslui. 

Precum  să  se  ştie  că  în moşia Curseştilor de  la  ținutul Tutovei,  care  se hotărăşti  cu moşia Fâstâcii  a  sfintei mânăstiri 

  {PAGE  }

Fâstâcilor, având dumnealui giumătate  luată cu schimbu  şi cu cumpărături  din  pârâul  ce  vine    din  Fundul  Văii Mari  spre răsărit  fiindul măria  ei de una mie opt  sute doua  zăci  şi  şase stânjeni,  doua  palme  şi  şapte  parmace,  în  care  giumătate  în capătul de gios dinspre Grosăşti au mai rămas răzăşilor Mâțeşti o  bucățică. Aşijderea  şi  din  cealaltă  giumătate  spre  apus mai având una sută nouă zeci şi cinci stânjeni cu scrisori şi dovezi şi hotarnice de la Dumnealui Sardarul Neculai Lințu din let 1799, septembrie 6,  încredințate  şi de Kir Dionisie ce au  fost  la acea vreme  egumen  numitei  mânăstiri  şi  de  alți  răzăşi  şi înpregiurați. 

Asemenea  şi  Sfânta Mănăstire  a  Fâstâcilor  având  din locul târgului Vasluiului o bucată de loc cu scrisori arătătoare în semne  ce  se  numeşte Delia.  Pentru  aceasta  volnic  fiind  de  la sfânta  mănăstire  Sina  a  face  pentru  folosul  sfintei  mânăstiri socotituneam  şi  învoindune  am  schimbat,  adică  fiind  acea bucată  de  loc  din  locul  târgului  Vaslui  aproape  de  vatra târgului dumisali, am dat dumisali şi dumnealui mʹau dat toate părțile din Cursăşti  ce  se  hotărăsc  cu  însuşi mânăstirea,  fiind mai cu apropiere  şi mai de  folos sfintei mânăstiri, aşijderea se îndatoreşte  dumnealui  şi  pentru  un  hrisov  ce  are  sfânta mănăstire de ridicătură, ca ori şi când va cere trebuința de a se înnoi, să‐i înnoiască cu a dumisale cheltuială precum şi acum s‐au înnoit, care aceasta întocmai să se urmeze şi de către urmaşii dumisali  clironomi  târgului  Vasluiului,  şi  osebit  mai agiutorează pe sfânta mănăstire şi cu doua o sută cinci zăci  lei fiind stricată de cutremurul trecut pe care bani i‐a şi dat, Drept aceasta  de  astăzi  înainte  să  aibă  dumnealui  şi  cucoana dumisale,  fiii,  nepoții  şi  strănepoții  dumisale  a  stăpâni  acea bucată de loc din locul târgului Vasluiul întocmai ca a dumisale moşie după tăria a patru scrisori ce am dat Dumisale şi oricând va  naşte  vreo  pricină,  datoare  să  fie  sfânta  mănăstire  de  a 

  {PAGE  }

răspunde, asemenea şi sfânta mănăstire să aibă a stăpâni  toate părțile  din  Cursăşti  întocmai  după  hotarnica  arătată  ca  o dreaptă moşie  a  Sfinte mânăstiri,  dândumi  dumnealui  şi  una sută şapte scrisori, care fiind c‐au fost al dumnealui banul Matei Costache – sunt  toate  iscălite de Dumnealui  şi ori  şi ce pricini vor  naşte  dumnealui  să  aibă  a  răspunde.  Şi  asemenea  să  se urmeze  şi  pentru  înnoire.  Şi după  cum  ne‐am  învoit  şi  neam aşezat am dat cu această scrisoare dumisale întărită şi cu pecete şi  asemene ne‐au dat  şi dumnealui,  în  care  s‐au  iscălit  şi  alte obrază ce sau întâmplat. 

1803, martie 1.”  Din  această  familie  a  Petrileştilor  semnalată  la  1803  şi 

1816, urmează să apară un bunic care va avea doi fii. Unul din ei, Ion Petrilă,   se naşte  la 1875  în satul Cursăşti‐răzeşi. Fratele său mai mare, spun contemporanii, era  foarte bogat. El va  trăi nelegitim alături de o femeie născută Huşanu,   care‐i   va naşte copilul Gheorghe (după cum am arătat mai sus, conceput cu un consătean David).  

Acest  copil,  devenit matur,  participă  în  primul  război mondial  la  luptele de  la Oituz, Mărăşti, Mărăşeşti cu o unitate de  obuziere.  Şi după  război  se  va  căsători  a doua  oară,  la  13 ianuarie 1921  cu Ecaterina Petrilă, fiica lui Ion Petrilă, unul din cei doi  frați Petrilă,  fiii unui urmaş Petrilă de  la  1816,  citat  în cartea  domnului  Dan  Răvaru,  ca  stăpân  al  părții  de  moşie răzăşească din Curseşti, împărțită între răzeşi. 

Unul  din  aceşti  doi  Petrilă,  cel mai mic,  a  fost  bunicul meu   despre care ştiu că era un om blând şi după ce zăcuse  la pat  mult  timp,  din  cauza  suferințelor  din  timpul  primului războiului mondial, bunica l‐a mutat pe o laviță să stea până ce schimbă  ea  aşternuturile.  În  timpul  acesta,  bunicul  are  o revenire  misterioasă,  se  ridică  perfect  întremat  de  pe  laviță, 

  {PAGE  }

declară că nu‐l mai doare nimic, că se simte foarte bine, nespus de bine, se preumblă prin bucătărie încolo şi în coace, face chiar câțiva paşi săltați, aproape dansați, şi‐i spune bunicii, pe atunci încă  femeie  tânără,  la  al  9‐lea  copil,  că de  acum  a  scutit‐o de munca  îngrijirilor. Bunica  termină de schimbat aşternuturile,  îl roagă să se urce în pat, bunicul se urcă liniştit, se aşează cu fața în sus şi moare… 

Rămasă văduvă, bunica, Zoița, născută Zota, va duce o viață grea cu cei 5 copii  rămaşi  în viață  să‐i crească. Oarecum dezechilibrată psihic de pierderea suferită, se va purta sever cu copii  ei,  îndeosebi  cu  Ecaterina  pe  care  o  va  „duşmăni” realmente timp de 17 ani şi o va supune la cele mai grele munci ale  gospodăriei.  De  unde  şi  disperarea  la  care  ajunsese  fata, motiv  pentru  care  va  fugi  de  acasă,  într‐o  zi  de  ianuarie geroasă,  la  casa  lui  Gheorge  Petrilă,  devenit  Gheorghe  P. Huşanu.  

Devenit Huşanu – pentru că la moartea tatălui său vitreg – Petrilă – Gheorghe va căuta să moştenească ceva pământ, dar 

Judecătoria  din  Pungeşti  îi  va refuza  dreptul  la  succesiune, părinții  săi  nefiind  căsătoriți legal. Faptul acesta  întărâtă pe Gheorghe  Petrilă,  lovit  în aşteptările  sale,  şi‐l  determină să  ceară  organelor  de  atunci schimbarea  numelui  din Petrilă  în  Huşanu.  Astfel,  în continuare  se  va  numi Gheorghe  Petrilă  Huşanu, după  numele  mamei  sale  şi după cea a susținătorului lui. 

  {PAGE  }

Pentru că luase parte ca soldat la războiul de reîntregire a neamului, unde a pus  şi el o  cărămidă  la  temelia ei  (putea  să moară,  dar  a  scăpat  şi  nimeni  în  perioada  socialistă  nu  i‐a recunoscut vreun merit), statul democrat  îl  împroprietăreşte  în 1921 cu 2 hectare de teren pe care îşi înalță o casă iar mai la vale de curte sădeşte o vie producătoare, soiul „Noham”  (0, 75 ha) pe Dealul Matei (via se poate deosebi în fotografia de mai sus).  

La  împroprietărirea  din  1921, mulți  curseşteni  primesc pământ între 2 şi 5 hectare. Gheorghe P.Huşanu primeşte doar 2 hectare dar locuitorul Bârzoagă, mai sărac ‐ primeşte 3 hectare. Se  întărea  proprietatea  răzăşească. Cei mai mulți  au  adăugat hectarele la cele pe care le‐aveau. Dar cei care fuseseră săraci nu şi le‐au păstrat. Pământul era la mare căutare şi l‐au vândut, aşa cum a făcut Bârzoagă. Se spunea că din lene, să nu muncească. Apoi  trăiau  muncind  pe  la  alți  răzeşi  sau  la  moşia  Jac Marcopolo din Pungeşti, cât şi din alte expediente. 

Astfel  apare  discrepanța  de  avere  dintre  săteni,  ura  de clasă,  care  a  favorizat  mai  târziu  acceptarea  cooperativizării socialiste şi clasificarea țărănimii în săraci, mijlocaşi şi chiaburi. 

* Nu‐i greu de ghicit politica  celor  care  trăgeau  sforile  în 

marile  lupte  electorale  ce  zugrăveau  democrația  românească ieşită din  feudalism doar de  cca.  jumătate de  secol dar vrând  să‐i dea substanță populară recrutau țărani mai răsăriți (de felul lui  „Moş  Ion Roată”  care  se  grozăvise  cu  înțelepciunea  lui  în fața  lui Alexandru  Ioan Cuza)  şi de unde  să‐i  ia decât dintre răzeşi,  care  aveau  o  motivație  economică  –  prosperitatea propriei gospodării. Nu  ştiu cum ajunsese  tatăl meu  în atenția politicienilor de la Vaslui, dar l‐am găsit pe o listă a unui partid ce se recomanda drept al țăranilor, deşi era condus de boieri sau urmaşi de boier, în lupta lor pentru căpătuială. 

Aşadar  Gh.  P.  Huşanu  devenise  un  exponent  al intereselor țărănimii. 

  {PAGE  }

Viața  țăranului  era  însă  zguduită  de  toate  relele.  Între anii  1898‐1907 bântuia prin gospodării  febra  aftoasă, vărsatul, pneocuterita infecțioasă,  brânca infecțioasă la boi, cai, oi, porci. Iar  înainte  de  1890  filoxera  distrusese  toate  viile  care  mai dădeau  țăranului  oleacă  de  euforie,  peste  gloaba  la  care  îl supunea viața grea. Sigur,  statul venise  în ajutor  în 1891  cu o lege  care  prevedea  înlesniri  pentru  reconstituirea  viilor  şi livezilor de pruni. Aşa că  județul Vaslui  în 1905 avea deja 976 hectare de vie şi 20 hectare de pruni. 

În această vie a tatălui meu de pe Dealul Matei, am văzut cuiburi  cu ouă de  şarpe, pui de prepeliță  şi pui de  iepure.  În această  vie  se muncea  toamna  în  genunchi,  pe  ploaie  şi  frig, pentru a culege din noroi şi ultimele bobițe căzute din struguri. Noham‐ul era un  soi  care  se  scutura  repede, dar  făcea un vin alb, înăsprit şi cu o aromă specifică. 

Vremurile erau însă grele, scriu contemporanii.  „S‐ar  părea  că  ne  urmăreşte  un  blestem  greu”  ‐    scria 

Ioan  Adam,  fost  învățător  în  Curseşti,  într‐un  articol  din ziarul „Tribuna Română”  II 1908, autor despre  care voi  scrie mai încolo: 

 „O mână diabolică a aruncat  între noi sămânța urii  şi‐a discordiei. Azi nu se mai respectă nimica. Dintr‐un popor sărac şi  înstrăinat,  care  n‐are  alt  ocrotitor  decât  încrederea  în  el  şi apropierea  dintre  cetățeni,  ne‐am  trezit  c‐o  țară  de  desperați, care se urmăresc cu înverşunare şi cu ură, care se lovesc în de ei fără  nici  o  cruțare,  unde  se  râde  de  nenorocire  şi  nu  se mai iubeşte fără interes. 

Şi tot jocul acesta periculos, înseamnă... a face politică!... Ce  suflete  sterpe  şi  rele,  condamnate  parcă  la  pierzare, 

toată  lumea aceasta pătimaşă, care nu se schimbă  la putere, de cât  pentru  ca  să  poată  lovi  şi  compromite  pe...  adversari. Puținul timp de guvernare, abia dacă le ajunge să îndeplinească 

  {PAGE  }

această operă de distrugere şi goană. Când să mai iubească şi să mai  ierte, când  să  se mai  înalțe  la un gând bun pentru  țară  şi pentru  oameni,  când  ei  n‐au  timp  să  se  dezmeticească măcar din vârtejul primei nebunii.  În nişte  suflete atât de  întinate  în rele e şi greu să mai înflorească şi alte sentimente, iar când e să plece din capul treburilor, nu le pare rău că n‐au făcut şi bine, ci se gândesc cu  răzbunare,  la ce  le‐a scăpat neîncălcat.  Şi care e fundamentul  acestor  frământări?  Ce  sentimente  rănite,  sau înfruntări  criminale,  au pus  față  în  față,  cu gândul de moarte pe... adversarii noştri? Nu cred că în împrejurările de la noi, se vor mai găsi naivi care să creadă că duşmănia aceasta crâncenă, e hotărâtă pentru lupta de idei. 

Ş‐atunci  ce noimă mai au adversarii  la noi? Totuşi  însă, duşmănia aceasta neînțeleasă, pentru noi a  fost  fatală. Alături de  acest  germene  blestemat,  n‐a  mai  putut  încolți  alte sentimente. Prietenii din copilărie, colegii de muncă, rudele, nu s‐au mai recunoscut în învălmăşeala urei. Recunoştința şi mila, singurele  daruri  care  ridică  pe  om  deasupra  animalelor,  s‐au veştejit  parcă  pe  pământ.  Azi  se  insultă  binefăcătorii  şi  se distrug  casele  unde  sunt  copilaşi  şi  nevoi. Omul‐bestie  nu‐şi mai preamăreşte mintea şi puterea la care ajunge, cu gândul că va  fi de  folos  țării  şi oamenilor, ci cu bucuria acea satanică, că va putea lovi şi strica armonia dimprejur.” 

Astfel  caracteriza  clasa politică din preajma  anilor  1900 scriitorul de mai târziu Ioan Adam, fost institutor la Curseşti. 

Dar  după  1944  n‐au  venit  vremuri  mai  bune  pentru țăranul  român.  Regimul  socialist  îl  desproprietăreşte  şi‐l condamnă la 2 ani de închisoare pe Gh. Petrilă Huşanu, pentru că ieşise să‐şi are ogorul în loc să se înscrie în CAP. 

Nu a ajuns să fie închis, fiindcă a fugit de acasă la o soră a  soției sale, Elena Gordinschi   din Bucureşti  (fata bunicii).  Între timp,  inițiatorii  unei  politici  represive  antițărăneşti:  Ana 

  {PAGE  }

Pauker, Vasile Lupu, Teohari Georgescu,  toți evrei veniți de  la Moscova să conducă Partidul Comunist Român, sunt înlăturați din C.C. de către Gheorghe Gheorghiu Dej şi după care se dă un Decret  de  amnistiere  (Decretul  155  din  4  aprilie  1953)  sub incidența căruia s‐a aflat şi Gh.P. Huşanu. Mai târziu a intrat şi el în CAP unde a lucrat o vreme. 

Copil  fiind, eu, am auzit de  la dânsul că ar  fi  făcut vreo două clase primare cu un  învățător Constantin Tanase, marele actor de mai târziu, (recomandat să vină la Curseşti ca învățător de  Ion Adam,  învățătorul  şi  scriitorul despre  care  am    vorbit mai sus). Completarea acestor studii primare le‐a făcut după ce s‐a  întors  de  pe  front,  şi  le  va  continua  apoi  cu  învățătorul Gheorghe Gemene, pe care l‐am avut apoi şi eu institutor până în clasa a IV‐a. 

Adesea  îl  vedeam    citind  o  carte  în  cerdacul  casei.  Îi plăcea  să  ştie,  să  afle.  A  făcut  şi  ceva  politică  la  Partidul Național Țărănesc (amănunte voi da mai jos), dar când acesta a venit  la  guvernare  şi  a  ieftinit  grâul,  lovind  în  interesele țărănimii,  a  demisionat  (lucru  întâmplat  în  timpul  crizei mondiale din 1929‐1933). În timpul războiului antisovietic a fost vreo  şase  luni de zile  şi ajutor de primar,  la Primăria comunei Curseşti ce se afla  în Curseşti Deal  ‐  fără retribuție, până când   i‐a hotărât mama  să  se  lase de primărie că are  treabă acasă  la dânsul. 

În  legătură cu politica  lui  țărănistă, de  lider sătesc, dețin nişte  informații din  lucrarea domnului  Ion N. Oprea Vaslui  – Capitala  „Țării de  Jos”  în presa vremii  –  1875‐2005. pag.288‐289.    În  ziarul vasluian  „Izbânda”  sub  titlul mare  Înfăptuirea fuziunei Partidelor Țărănesc şi Național din județul Vaslui – se dădea următorul text, unde descopăr numele tatălui meu Gh. P. Huşanu: 

  {PAGE  }

În  „Programul  nostru”  se  arăta  că  „Partidul  Național Țărănesc  se  întemeiază  pe  tovărăşia  claselor  muncitoare  şi producătoare cu țărănimea care este temelia Statului nostru.” 

Se  sublinia  în  continuare,  că  partidul  luptă  pentru respectarea tuturor drepturilor şi libertăților cetățeneşti, pentru înzestrarea satelor cu bănci populare care să perceapă dobânzi mici, pentru desființarea taxelor de export, pentru ca plugarii să poată  încasa  întreg  prețul  muncii  lor,  pentru  reducerea serviciului militar la un an, dar prin întărirea puterii de apărare a armatei, ca soldații să fie bine hrăniți şi bine îmbrăcați, pentru scoaterea  administrației,  jandarmeriei,  armatei,  a  judecătorilor din  luptele  dintre  partidele  politice,  pentru  viață  cinstită  şi demnă,  pentru  asigurarea  unui  trai  omenesc  invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război. 

Foaia  avea  ca  editorial  articolul  intitulat  „Înfăptuirea fuziunei  Partidelor  Țărănesc  şi Național  din  județul  Vaslui”‐ realizată  la  20  octombrie  1927  când  „au  avut  loc  în  Capitală Congresele  generale  ale  celor  două  partide  şi  au  hotărât alcătuirea  unui  singur  partid:  Partidul  Național  Țărănesc, aclamând ca preşedinte pe marele român Iuliu Maniu.” 

„Organizațiile din  județul Vaslui ale celor două partide, se  adună  în  casele  lui  Gh.Gh.  Mironescu,  fost  ministru  al şcoalelor,  profesor  universitar  şi  senator,  în  ziua  de  28 noiembrie  1927,  unde  iau  parte:  Mihai  Nicoleanu,  avocat, doctor Gh. Scarlat, C. Rizescu, inginer agronom, Vasile Pavlov, avocat,  T.  Cărare,  învățător,  Ioan  Zaharia,  institutor,  Virgil Mironescu,  avocat,  Cezar  Popovici,  farmacist,  Grig.  Pavlov, învățător, Victor Gertler, avocat, Marcel Râmniceanu,  student, D.Munteanu,  învățători, preot Lapteş, I. Romaşcanu,  învățător, I.Gh.  Tiron,  proprietar,  Dumitru  Nica,  agricultor,  Neculai Marta,  agricultor,  fost  primar  la  Deleni, N.  Chiratcu,  plugar, George Negrea,  cooperator,  Iorgu Boț, agricultor –  Ştioborăni, 

  {PAGE  }

Gh.  Păsărică,  agricultor  –  Hârşova,  Gh.  Bortă,  agricultor  – Muntenii  de  Jos,  Lazăr  Ponea,  agricultor  – Muntenii  de  Sus, Ghiță  Manea,  agricultor  –  Moara  Grecilor,  Gh.  Mandache, agricultor – Cozmeşti, Vasile Popovici,  I.Gh. Munteanu,  Iancu Agapi,  agricultori  –  Borăşti,  Gh.  Flueraru,  Țibana,  Gh.  Tocu, agricultor – Tungujeni, Alexandru Marinciu, avocat, Gh. Popa, Gh.  Burghelea,  Bălțați,  Neculai  Vartolomei,  comerciant Codăeşti, D. Voduță, Teofil Huncu, agricultori – Chițoc, Gh. P. Huşanu, proprietar – Curseşti, C. Cehan, morar – Curseşti din Deal,  I. Cehan, morar  –  Pungeşti, Nică  Potorac,  agricultor  – Curseşti,  I.  Diaconescu,  cântăreț  –  Toporăşti,  I.  Molocea  – Armăşoaia,  I.  C.  a  Chiricioaiei,  Laza,  I.  Petrovici,  Chetreşti, Vasile  Gheorghiu,  meseriaş,  Neculai  Filoti,  meseriaş,  Gh. Scraba,  Cănțălăreşti,  I.  Corogeanu  şi  Gh.  Cazacu,  Mărăşeni, Nec.  Tudusciuc,  Brăhăşoaia,  I.  Gh.  Maftei,V.  Cozma,  N. Burghelea,  C.  Bichir  şi  Petre  Mihai,  Ciorteşti,  Emil  Lapteş, Bereasa, T. Polcovnicu, agricultor – Tanacu etc. 

Adunarea  este  condusă  de  avocatul  Mihai  Nicoleanu, preşedinte de vârstă. Secretarii asistenți sunt aleşi: Ion Zaharia, institutor şi Eugen Gheorghinescu, învățător. 

Actul politic al  fuzionării celor două partide  în Partidul Național  Țărănesc  este  salutat  de  dr.  Gheorghe  Scarlat,  fost primar  al  Vasluiului,  care  îl  propune  ca  preşedinte  pe  prof. univ. Gh. Gh. Mironescu. 

În  urma  votului  dat  de  Congres,  Comitetul  executiv județean  Vaslui  al  PNȚ  se  compune  din:  prof.  univ.  G.G. Mironescu, preşedinte; Mihail Nicoleanu, avocat, Vasile Pavlov, avocat,  C.  Rizescu,  ing.  agronom  şi  Gh.D.  David,  învățător vicepreşedinți;  Ion Zaharia,  învățător, secretar; ca membrii: dr. Gh.  Scarlat,  Virgil  Mironescu,  avocat,  Ion  Rotaru,  învățător, Victor  Gertler,  avocat,  Eugen  Gheorginescu,  învățător,  Cezar Popovici,  farmacist,  Grigore  Pavlov,  învățător,  Toader 

  {PAGE  }

Vasilache,  profesor,  Marcel  Râmniceanu,  student,  George Negrea,  cooperator,  Neculai  Manta,  agricultor,  Necula Chiratcu, agricultor,  Iorgu Boț, agricultor, Nicu C. Gheorghiu, Gh. Păsărică, agricultori, Dumitru Nica, proprietar, Gh. Bortă, agricultor şi I. Gh. Munteanu, agricultor. 

Masa s‐a servit la Restaurantul „Europa” din Vaslui.” Am reținut această informație în întregime pentru a pune 

în evidență activitatea politică din acea vreme dar  şi pentru a publica  o  fotografie  a  răzeşului  Gh.  P.  Huşanu  cu  lideri  ai P.N.Ț. citați în articolul de mai sus.  

Iar în cutia cu fotografii de familie am dat şi peste această poză – nevăzută de organele  comuniste,  care  l‐ar  fi arestat pe Gh.P.Huşanu pentru colaborare apropiată cu marea moşierime. 

Iat‐o: 

 În primul rând de la stânga la dreapta:     avocatul Rădescu, V. 

Pavlov, prefectul Vasluiului, avocatul Alexandru Popescu, Mihăilescu 

  {PAGE  }

– pretor  la Pungeşti…  În  rândul de  sus: Gh. P. Huşanu, comerciant, avocatul Popa din Pungeşti şi   un moşier Râmniceanu. 

 Aşadar,  răzeşul  Gheorghe  Petrilă  Huşanu,  om  cu 

războiul făcut, cu o decorație pe care o ținea deasupra uşii într‐o  vitrină,  proprietarul  unei  vii  de  0,75  ha  de  dânsul  sădită, începe  să  se  afirme  ca  exponent  al  unor  idealuri  politice țărăneşti şi îi găsim numele în presa vremii. 

Era  un  om  luminat, Ghe.  P. Huşanu,  deşi  avea  puțină ştiință de carte, purta discuții îndelungate cu consătenii pe teme politice, în gospodăria sa muncea din zori şi până în noapte. Cu ce avea el de la mama sa şi cu cele 2 hectare de pământ date la împroprietărirea  din 1921 şi cu ce a mai adus Ecaterina Petrilă în  căsnicia  lor,  aveau  acum  în  total  6,4  ha. Creşteau  animale, păsări, câte un porc, doi, dar principalele venituri curgeau din via  de  pe  Dealul Matei.  Devenise  un  țăran mijlocaş,  cum  îl numise  o  vreme  orânduirea  socialistă. Cu  banii  proveniți  din vânzarea vinului şi‐a cumpărat o casă cu „bucluc”. Vânzătorul (din  familia Nica) moare  înainte de a primi  întreaga sumă,  iar urmaşii  lui cer  restituirea casei. Are  loc un proces care a  ținut vreo  10  ani  de  zile,  secătuind  toate  resursele  părinților mei. Acest proces m‐a marcat şi pe mine, dacă  îl  țin minte şi acum. Îmi amintesc cum stăteam la fereastră privind spre fundul curții să‐l văd pe  tata venind de  la Vaslui, de  la proces. Drumul era greu, îl făcea pe jos, dus şi întors, pe atunci neexistând autobuze iar mijloacele hipo erau foarte scumpe. Drumul acesta de 40 de kilometri  pe  Valea  Racovei  l‐am  făcut  şi  eu  pe  jos,  pe  când învățam  la Vaslui  şi  ştiu ce  înseamnă  să mergi  în continuu 10 ore! 

Mergând în continuare pe firul vieții răzeşului Gheorghe P. Huşanu pe care dl. Ion N. Oprea, autorul  lucrării   „Vaslui – 

  {PAGE  }

Capitala „Țării de Jos” în presa vremii ‐1875‐2005, le descoperă în cercetările sale şi mi le împrumută, redau un fragment: 

În  publicația  „Lupta  plugarului,  foae  de  propagandă  a opoziției  unite  (partidul  național  şi  partidul  țărănesc)  din județul Vaslui”, din  23 august 1925, duminică, se arăta care este drumul  țărănimii  pentru  întărirea  şi  înstărirea  gospodăriilor țărăneşti” şi purta acest titlu „pentru că acum începe adevărata luptă a plugarilor, pentru a se găsi mijloacele de valorificare a produselor  muncitorului,”  care  „stă  tocma  în  înființarea Camerelor agricole”,  îşi dădea  cu părerea preotul Gheorghe  I. Florea în articolul publicat pe dosul foii. 

În  prima  pagină,  Lupta…  se  adresa  către  „Cinstiții plugari”  cărora  le  spunea  că  în  ziua  de  marți  25  august  să voteze  cu  toții  lista  cu  semnul  Secera  şi  Coasa  Național‐Țărănistă pe care se aflau înscrişi: 

1.Preotul Gheorghe Florea, agricultor, viticultor, Vaslui; 2. Ion Gh. Titron, mare agricultor – Ivăneşti; 3.Ion  Cărare,  căpitan,  invalid  de  război,  agricultor, 

Țibana; 4.Ion Antohi, învățător, agricultor, Scânteia; 5.D.Munteanu,  învățător,  agricultor,  Buhăieşti  ‐

Vultureşti; 6.Gheorghe P. Huşanu, agricultor, Curseşti; 7.Ştefan Damian, agricultor, Pungeşti; 8.Constantin D. Cehan, agricultor, Pungeşti; 9.Zaharia Scutariu, agricultor, Zăpodeni; 10.Vasile Dărăscu, agricultor, Tanacu, Beneşti; 11.Constantin  Rizescu,  agricultor,  viticultor,  directorul 

sindicatului agricol şi viticol Vaslui; 12.Neculaie P. Carp, mare agricultor, Țibăneşti; 13. Gheorghe David, învățător, agricultor, Dumeşti; 14.Eugen Gheorghiescu, învățător, agricultor, Negreşti; 

  {PAGE  }

15. Grigore Pavlov, învățător, agricultor, Moara Grecilor; 16.Ion C. Gheorghiu, agricultor, Ştioboreni; 17.V.H.  Serdili,  inginer  agricol,  agricultor,  Scânteia‐

Rediu. Comitetul opoziției unite Național‐Țărăniste îi sfătuia pe 

agricultori „să nu‐şi strice votul cu liberalii şi averescanii – care‐s numai o căptuşeală a partidului  liberal –  şi să voteze numai Partidul Național de sub conducerea domnului profesor  Iorga şi Iuliu Maniu, şi Partidul Țărănesc de sub conducerea dlor Ion Mihalache şi dr. Lupu (cărora le publicau fotografiile în ziar), în dorința  comună  de  a  înlătura  de  la  putere,  cu  un  ceas  mai devreme,  un  partid  care  s‐a  dovedit  acaparator,  incapabil  şi tiranic…” 

Aşadar, Gheorghe P. Huşanu  ajunge  să  candideze pe o listă  a  „Opoziției  Unite  Național‐Țărănistă    a  organizației județene  Vaslui.  Evident,  nu  trebuie  să  ne  îmbătăm  cu  apă chioară că ar fi fost o mare personalitate politică țărănească şi că a  intrat  în  acest  partid  ce  se  recomanda  țărănesc,  pentru  a schimba  viața  grea  a  țărănimii.  În  fruntea partidelor din  acea vreme  se  aflau  moşieri,  dacă  nu  iluminişti,  măcar  sigur interesați  să‐şi  consolideze  propriile  poziții  într‐o  societate  ce tocmai  ieşise  de  vreo  jumătate  de  secol  din  feudalism.  Şi reformele ce avuseseră  loc, după model apusean, care chemau la  vot  țărănimea,  trebuiau  cumva  însoțite  de  o  mimare democratică  de  reprezentare,  care  să  asigure,  până  la  urmă, stăpânirea  puterii  dătătoare  de  venituri  tot  de  către  fruntaşii aparținând marilor proprietari. 

Gheorghe  P.  Huşanu,  şi  alții  ca  el,  totuşi  țărani  mai răsăriți, ceva mai  înstăriți şi cu  inițiativă gospodărească, figura pe locul 6 al listei de mai sus, deci nici un pericol de apucare a vreunui  os  de  ros,  dar  se  cheamă  că  prezența  lui  pe  listă susținea  o  idee de democrație, de  reprezentare democratică  a 

  {PAGE  }

tuturor  claselor  sociale.  Intrase  într‐o  capcană  care  folosea, de fapt, altora, de care îşi va da seama singur şi va demisiona mai târziu din partidul țărăniştilor. 

Politica  lui  însemna  munca  şi  prosperitatea  propriei gospodării. După ce îi intrase via pe rod şi realiza în medie vreo 5‐6  mii  de  litri  de  vin  anual,  închirie  o  prăvălie  în  centrul Pungeştilor,  târg de o seamă cu Curseştii ca existență pe acele meleaguri,  în  scopul  distribuirii  producției  direct  la consumator.  Aici  avea  să  vadă  lumina  zilei  şi  semnatarul acestor rânduri. 

* Dar să ne întoarcem puțin în timp. Acest copil, Gheorghe 

P. Huşanu, rămas orfan de mamă la vârsta de 4 ani şi crescut în continuare  de  bunicul  său,  mărişor  fiind,  ajunge  să  lucreze portar şi factor la Universitate „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Nişte  profesori,  văzându‐l  dezghețat,  îl  îndemnară  spre învățătură. Dar  nu  a  avut  posibilități. N‐a  fost  să  fie  şi  iată‐l soldat  la un  escadron de  artilerie,  recrutat probabil din  cauza staturii lui înalte şi voinice. Cică ridica un sac de 100 kg. ca ceva de nimic. 

Mai aflu de  la mama mea, că bunicul  Ion Petrilă a avut mult pământ şi grădinile lui din inima satului, ce se țineau lanț pe două dealuri, atestă bogăția  lui moştenită de  la străbunicul, care  a  avut  doi  fii.  Unul  a  murit  şi  totul  a  rămas supraviețuitorului. O dusese bine bunica în tinerețea ei! Dincolo de această  informație, mama nu mai  ştia nimic. Să  fi provenit răzeşii  curseşteni  din  oastea  măritului  Ştefan?  Sau  s‐au îmbogățit  prin  reforma  lui  Cuza?  Istoria  satului  tace.  Doar ulcica aceea plină cu arginți romani  descoperită de un văcar pe islazul  comunal,  vorbeşte  prin  prezența  ei  acolo  despre  un trecut foarte îndepărtat. 

  {PAGE  }

Aşadar  satul,  deşi  răzăşesc,  avea  oameni  gospodari,  cu mulți  copii,  care  de‐a  lungul  generațiilor  îşi  vor  fărâmița moşiile, şi urmaşii lor vor deveni mai săraci. Unii şi deveniseră. Femeile  anilor  1900  şi  mai  încoace  mult,  păstrau  o  datină strămoşească.  „Anul  şi  cârlanul!ʺ  Cei  care  supraviețuiau, deveneau oastea țării, oaste care a fost decimată de ruşi la Cotul Donului şi de nemți în Munții Tatra. 

La ce a  folosit sacrificiul  tinerimii române? La sacrificiu! Basarabia  a  rămas  tot  a  ruşilor  după  1944. De  unde  se  poate trage  o  concluzie  că  eroismul  exagerat,  propriu  tinerilor, provocat  de  o  ideologie  susținută,  nu  îşi merită  însuflețirea. Marile  ideologii  ale  lumii  stau  la  baza  tuturor  războaielor  şi luptelor fratricide. 

Nişte săteni, oameni simpli, doar cu învățătura transmisă din Amvon de preotul satului şi din când în când şi de agenții electorali,  nu  se  puteau  sustrage  retorismului  guvernamental. Întors de pe  front, cu o decorație ce a  stat mulți ani deasupra uşii din holul casei,  împreună cu o carte de cântece bisericeşti tipărită  cu  litere  chirilice,  pe  care  tata  le  cunoştea,  Gh.  P. Huşanu se pune pe gospodărit. În 1921 toți cei care au luptat pe front  au  primit  pământ  dar  puțini  l‐au  păstrat.  Părinții  mei spuneau că cei leneşi l‐au vândut şi câteva luni de zile au ținut‐o  într‐o veselie, cu plăcinte udate din belşug cu vin, că o viață are  omul,  după  care  au  devenit  țărani  săraci.  E  posibil,  deşi cercetări mai noi şi comparații cu situația proprietăților agricole de astăzi, duc  la  concluzia  că acei  țărani nu aveau  cu  ce  să‐şi lucreze pământul şi de aceea l‐au vândut. 

‐  De ce, mamă, unii oameni sunt bogați şi alții săraci? ‐ o întrebam  eu,  scormonitorul,  la  vârsta  când  a  început  să  mă preocupe diferențierile sociale. 

‐ Aşa  a  lăsat Dumnezeu!  ‐  răspundea  ea  invariabil.  Iar tata venea cu o altă variantă, un fel de parabolă: 

  {PAGE  }

‐ Păi dacă tu boier, eu boier, cine trage cizmele? O  logică  de  ierarhizare  a  societății  venită  tocmai  din 

epoca  sclavagistă  pentru  că  societatea  a  avut  întotdeauna  o turmă  pălmaşă  şi  o  elită  beneficiară,  pe măsura  pregătirii  ei culturale,  profesionale  etc.  Se  ştie  doar  că  sclavia  nu  era considerată  la  timpul ei ca ceva  imoral. Societatea  împărțită  în clase sau caste părea normală, de necondamnat (Există şi astăzi în numeroase țări asiatice). Şi de ce aş cere eu părinților mei să gândească ca   utopicii ce şi‐au concretizat teoriile în marxism? 

Tata, bărbat cu armata  făcută, cu  războiul  făcut, cu casă cu vie (0,75 ha), liber ca pasărea după ce se despărțise de Tina, prima  lui consoartă, mama o fetiță chinuită de bunica, dornică să scape de calvar. Alege libertatea şi independența şi pleacă de acasă  fără  a mai  schimba  vreodată  vreo  vorbă  cu mama  ei. Bunica  sărăceşte,  îmbătrâneşte,  o  duce  greu, mama  îşi  face  o gospodărie  înfloritoare,  începe periplu unei vieți de muncă, de speranțe,  de  satisfacții.  Unele  secvențe  se  găsesc  în  romanul meu  „Vitrina  cu  fantasmeʺ. Oricum,  părinții mei  au  avut  de luptat  cu administrația  socialistă,  sunt  trecuți  la  chiaburi,  li  se impun cote mari, când au vrut să  intre  în CAP nu  i‐au primit, fiind socotiți duşmani de clasă care ar putea să „sabotezeʺ CAP‐ul pe dinăuntru. Au  intrat până  la urmă. Tata  şi dl. Gemene, învățătorul  satului,  duc  o  campanie  prin  sat  de  înscriere  în Partidul  Social  Democrat  iar  la  unificarea  cu  Partidul Muncitoresc  Român  devine  membru  al  Partidului  Comunist Român, de unde, mai târziu avea să fie exclus, ca chiabur. 

După  anul  1946,  viața  satului  se  schimbă,  oamenii consăteni  până  atunci,  devin  deodată  diferențiați:  unii  sunt țărani  săraci,  alții  țărani mijlocaşi  iar  alții,  cei mai  năpăstuiți, chiaburi.  Lupta  de  clasă  ia  forme  absurde  în  satul  românesc. Țăranul  român, aşa  cum a  ieşit el din  istorie, deodată nu mai încape în satul său din cauza originii sociale „nesănătoaseʺ. Cel 

  {PAGE  }

din ultima categorie devine ciumat, copii lui nu vor  încăpea în nici  o  şcoală  superioară.  Tata  care  făcuse  România  Mare, ajunsese  în  rândul  ciumaților.  I  se  suspendă  toate  drepturile. Este  chemat  la  organizația  de  bază  şi  i  se  ridică  carnetul  de partid. Nu  i se mai dă carnet de veteran de război cu bilete de călătorie  pe  CFR,  este  izolat  de  comunitate  ca  un  străin,  în propria lui vatră. 

                Gheorghe Petrilă Huşanu împreună cu fiul său Constantin, 

autorul acestei cărți,  pe când era elev de liceu.  Dar  a  trecut  cu  bine  prin  aceste  vremi  şi  vămi,  a  fost 

supus, şi‐a achitat cotele  la timp, deşi cu mari sacrificii. Sădesc părinții mei  o  vie  pe  lotul  de  folosință,  respectiv  grădina  de lângă  casă,  care  până  la  urmă  avea  să‐i  fie  împărțită  la  3 consăteni, lui lăsându‐i‐se numai 15 ari. Fac vreo 25 de stupi şi cu mierea vândută fac față datoriilor. Stupi aveai voie să ții cât mai mulți,  fiindcă mierea mergea  la  export  pe  valută.  Şi  țara 

  {PAGE  }

avea nevoie de multă valută pentru  a‐şi achita datoriile externe făcute cu industrializarea. 

Trauma  lor  a  fost mai mult  de  natură  sufletească.  Au suferit  pentru  faptul  că  sunt  scoşi  din  rândul  oamenilor,  fără nici  o  vină.  Starea  lor  socială,  socotită  după  alte  criterii  de măsurare  a  oamenilor,  a  lovit  apoi departe,  tocmai  la Braşov, unde mă aflam eu, ofițer  în  cadrul  forțelor armate  şi de unde am fost trecut în rezervă. 

În 1963, 1 decembrie, Gheorghe P. Huşanu, după o viață zbuciumată,  cocoțat  şi  pe  listele  politice  ale  țărăniştilor, nedreptățit şi pe listele cu „dezmoşteniți ai soartei” întocmite de 

comunişti,  încheie  veacul după  o  boală  incurabilă. Rămâneam  noi,  urmaşii răzeşilor,  să  înălțăm  hale industriale  uriaşe,  cu  mari sacrificii  şi  de  care  astăzi  nu mai are nimeni nevoie… 

Gh.  P.  Huşanu,  care trecuse  printr‐o  viață zbuciumată,  este  răpus de un cancer de prostată. Iată‐l într‐o ultimă  fotografie,  cu  cancerul 

rozându‐l  pe  dinăuntru,  privindu‐şi  din  cerdacul  casei  sale zările dealului Zghera şi pământurile lui de   dincolo de Dealul Matei.  Roata  istoriei  îi  schimbase  rosturile.  Încă  un  răzeş părăsea Curseştiul pentru  a‐l  lăsa din  ce  în  ce mai gol  şi mai sărac. 

  {PAGE  }

  

2.2.4. Familia Ion Cehan50  La  întocmirea acestei  lucrări care  încearcă să deconspire 

câte ceva din zbuciumata istorie a răzeşilor – studiată de multe personalități interesate în desluişirea originii acestei clase – am făcut  apel  la  urmaşii  ce mai  supraviețuiesc  cruntei  prigoane comuniste. 

În Curseşti,  sat numit  cândva  şi Curseşti  ‐ Răzeşi,  erau multe  familii  din  această  categorie  socială;  unele mai  bogate, altele scăpătate sub loviturile sorții. Nu voi putea să le includ pe toate în acest capitol. Ştiu, din mărturiile Ecaterinei Huşanu, că în ziua “deschiaburirii” stăteau în jurul primăriei reprezentanții a  14  familii.  Erau  oropsiții  orânduirii  socialiste  convocați  de partidul  comunist  pentru  a  li  se  da  o  veste  umanitară,  de clemență:  “Începând  de  astăzi  nu mai  sunteți  chiaburi!  Cu  o condiție:  mâine  să  aduceți  toți  cererea  de  înscriere  în gopspodăria colectivă!” 

Da,  nu  mai  erau  chiaburi,  o  denumire  care  ştirbea demnitatea  săteanului,  în  loc  să  o  încununeze  cu  aura  unei calități de bun gospodar, dar  ei  rămâneau  răzeşi,  aşa  cum  au fost dintotdeauna,  veniți de departe, din îndepărtatele veacuri, scotocite  prin  arhive  de  numeroşi  cercetătători. Nu  am  putut nici eu merge prea departe, doar până prin secolul XIX. 

De unde vine familia CEHAN? 

                                                      50 Relatările  aparțin profesoarei  emerite Bica  Ionesi  (născută 

Cehan) şi fratelui ei Ion Cehan 

  {PAGE  }

Sufixul  han mă  duce  cu  gândul  la  titlu  purtat,  în  evul mediu, de conducătorii mongoli şi preluat de suveranii multor țări din Orient. Istoriografia medievală este plină de Cehani: 

« Iaşi,  1756,  în  zilele  lui  Constantin Mihai  Cehan  Racoviță voievod... » 

În Buhăeşti, Racoviță Cehan, logofăt doi, cumpără la 1647 o prisacă  cu  livezi,  iar  în noiembrie  acelaşi  an, Vasile Vodă  îi întăreşte zapisul prin hrisov domnesc.   

  La 14 aprilie 1695, fără a fi  indicată  localitatea unde s‐a întocmit, am reținut din „Surete şi izvoadeʺ zapisul de vânzare prin  care  „Ghiorghie  feciorul  lui Apostul Cehan  împreună  cu fecioriiʺ vând  lui  „Gheorghe Grec  călăraş de  Țarigardʺ părțile lor din Chetreşti pe Stemnic cu 83 lei... 

Ilieş Alexandru V.V. Moldovei întărea lui Apostol Cehan părțile de moşie din Cucoşeri, ce acum  se  cheamă Chetrăşti…  cumpărate de la Burghele şi frații săi, precum şi de la Andone, Vasile şi alți urmaşi ai lui Stan şi One Petrescul. » 

În Consistoriul  superior bisericesc din 1909 este ales Pr. Ioan Cehan, din parohia şi comuna Deleni‐de‐Sus. 

Şi  prezența  acestei  familii  prin  ultimele  patru  secole poate  fi continuată  şi cu alte multe exemple. Genealogia ne‐ar îndemna  să  urmărim  filiația  între  membrii  acestei  familii (marcante), pentru  a  stabili originea  şi gradul  lor de  înrudire, până  la  cehăneştii din  secolul XX. Dar  în  aproximativ  400 de ani,  arborele  genealogic  al  Cehanilor  este  atât  de  stufos,  şi mijloacele  arhivistice  atât  de  sărace,  încât  aventura  stabilirii unei  relații  între  Ion Cehan  trăitor  în Curseştii  anilor  1900  şi fostul  domnitor  al Moldovei,  ar  fi  sortită  unui  eşec  dinainte admis. 

Şi  totuşi, medităm  în  întunericul  tăcut  al  istoriei.  Şi  ne gândim  la  varianta  romanității  –  că  de  la  „Râm  ne  tragem”  – adică Numele  Cehan  vine  totuşi  de  la  un  Cehan!  Un  Cehan 

  {PAGE  }

foarte  îndepărtat,  dar  deştept  şi  bogat  ‐  dacă  scribii  l‐au imortalizat prin documente de cancelarie! 

Şi mă mai îndeamnă instinctul să cred în dorința naturală a omului de a se perpetua prin vremea  trecătoare, măcar prin numele urmaşilor – dacă altfel nu se poate! Sau prin opere de artă.  De  ce  credeți  că  domnitorii  zideau  biserici  şi‐şi  pictau tabloul votiv pe peretele de  la  intrare? Din aceeaşi dorință de perpetuare a celui care ai fost – spre ştiința viitorimii.  

Vine, deci, numele de undeva, de la cineva, şi el este actul tău necunoscut   de naştere pământească.  Şi aş mai adăuga un argument, care să  îndreptățească originea nobiliară a răzeşilor: argumentul genetic! Majoritatea  zdrobitoare  a  elitei  româneşti provine  din  familii  bogate.  Intelectualitatea  românească, dincolo de susținerea materială de care a beneficiat, moşteneşte o înaltă capacitate culturală. Chiar în timpul prigoanei de clasă, specialiştii  industriei,  agriculturii,  ştiinței,  culturii  proveneau din  rândurile  foştilor  înzestrați  genetic.  Politrucii  nu  le‐au permis  funcții de  conducere, dar  le‐au  exploatat  la maximum ştiința lor de carte. 

Răzeşii  anilor  1900  intră  în  era  socialistă  o  dată  cu decapitarea  intelectualității  româneşti  şi  cu  scufundarea  lor  în anonimatul  social  şi  purgatoriul  persecuțiilor.  Şi  totuşi,  din arborele  genealogic  tăiat  cu  „drujba”  rusească,  au  înmugurit mlădițele neamului lor făuritor de istorie pe aceste meleaguri. 

Rândurile  ce urmează vor  îmbogăți  istoriografic  galeria răzăşească a Curseştiului  şi vremurile  în care  trăim acum sunt propice realizării unei DREPTĂȚI – fie şi postmortem! 

După istoria lui Gheorghe Petrilă Huşanu, înserăm acum pe  cea  a  familiei  Cehan  –  scrisă  de  o  ilustră  urmaşă,  la rugămintea mea: Bica Ionesi (născută Cehan) 

Rădăcinile acestei familii sunt greu de reconstituit, după dispariția celor mai mulți reprezentanți, cât şi datorită faptului 

  {PAGE  }

că  urmaşii  s‐au  împrăştiat  prin  țară  şi  adresele  lor  nu  le mai cunosc. Pentru asemănările dintre numele Cehan aflate  în alte localități (Armăşoaia, Ivăneşti, Pugeşti, Buhăeşti, Iaşi etc.) şi cel al familiei mele din Curseşti, nu dispun de  informații pentru a putea afirma că între ele ar exista diferite grade de rudenie. 

Majoritatea  mărturiilor  asupra  familiei  Cehan  (din Curseşti‐Vale) aparțin celor trei urmaşi în viață ai lui Ion Cehan: două fete – Bica şi Margareta – care locuiesc în Iaşi – şi un băiat (Ion) domiciliat  în Piatra Neamț,  toți  în vârstă de peste 70 de ani.  În  sat mai  trăieşte  fiica  (Tinca)  lui  Constantin  Cehan,  în vârstă de 80 de ani. 

 Bunicii paterni şi frații lui Ion Cehan, tatăl meu.51  Bunicii: Dumitru  şi  Eufrosina Cehan  au  locuit  în  satul 

Curseşti Vale şi s‐au ocupat cu agricultura, făcând parte dintre gospodarii fruntaşi ai satului. Am cunoscut‐o numai pe bunica, fiind văduvă când ne‐am născut noi. Casa lor era compusă din două camere, separate printr‐un hol şi o bucătărie. În jurul casei aveau o  livadă cu mulți pomi  şi vie. Au avut 8 copii: Natalia, Ecaterina,  Eufrosina,  Elena, Neculai,  Constantin, Gheorghe  şi Ion (tatăl meu). 

Bunica a  locuit  cu  fata ei cea mai mică  (Elena)  şi a  trăit până la vârsta de 90 de ani. 

 Frații. Natalia Cehan s‐a căsătorit cu Constantin Dabija, 

învățător  la  şcoala  din  Curseşti  Vale.  Nu  cunosc  dacă  era originar din acest sat sau provenea din altă  localitate. Aveau o casă  destul  de  frumoasă,  pentru  acea  vreme,  cu  cerdac,  trei camere cu hol între ele şi o bucătărie mare. Gospodăria era bine                                                       

51  Scurtă  reconstituire  genealogică  întocmită de Bica  Ionesii (născută Cehan), în 2009. 

  {PAGE  }

organizată,  cu  toate  anexele  necesare.  În  jurul  casei,  situată chiar  în  centrul  satului, aveau  livada  şi via. Au avut 9  sau 10 copii, decedați de multă vreme, din pricina unor maladii  care bântuiau pe atunci. Îmi amintesc câte ceva numai despre câțiva dintre ei: 

Constantin Dabija (fost jandarm) a trăit în Curseşti Vale şi a avut 5 copii (4 băieți şi o fată), care au făcut ceva şcoală (pe la începutul secolului XX), după care s‐au împrăştiat prin țară. 

Neculai  Dabija  (Culiță)  a  studiat  dreptul  şi  a  ajuns avocat. 

Mița  (probabil Maria)  a  fost  învățătoare,  căsătorită  cu Neculai Ganceruc, tot învățător. Au trăit mai întâi în Basarabia, iar  după  război  au  revenit  în  Curseşti,  locuind  în  casa părintească până  la pensie, după care  şi‐au construit o casă  în Iaşi, unde s‐au mutat cu cei doi copii ai  lor: Corneliu  (inginer) decedat în 2007 şi Lenuța (născută cu un handicap irecuperabil. Trăieşte şi astăzi, 2008, la peste 80 de ani). 

Dumitru Dabija  (Mitrea), despre  care nu  ştiu nimic,  în afară de prenume. 

Margareta Dabija  a  fost  ultimul  copil. A  urmat  şcoala normală  şi a devenit educatoare  la o grădiniță din oraşul  Iaşi. Era o  fată  foarte  frumoasă. S‐a  căsătorit  cu medicul ginecolog Vasile Sepeniuc, care a lucrat la Maternitatea din Iaşi. N‐au avut copii. Margareta  a  decedat  la  vârsta  de  35  ani,  răpusă  de  un cancer mamar. 

Ecaterina Cehan (Leon) a trăit în Curseşti. Pe soțul ei nu l‐am  cunoscut,  rămânând  văduvă  destul  de  tânără. A  avut  o fată,  Eugenia,  care  a  urmat  Şcoala  normală  şi  a  funcționat  ca învățătoare în oraşul Vaslui. Mătuşa Tinca, cum îi spuneam noi, avea  o  căsuță  modestă  şi  se  gospodărea  singură.  În  fiecare duminică  se  oprea  la  fratele  ei  (Ion  Cehan)  şi  luau  masa împreună. 

  {PAGE  }

Eufrosina Cehan  (Nica) a  trăit  tot  în Curseşti Vale.  Îmi amintesc numai de fiul ei Alexandru, care a devenit învățător în sat  şi  a  avut  5  copii  (4 băieți  şi o  fată). Toți  au urmat diferite şcoli şi au plecat prin țară. 

Elena Cehan a fost ultimul copil al bunicilor paterni şi a locuit  permanent  cu  bunica.  S‐a  căsătorit  destul  de  târziu  cu Neculai Cracea  (mecanic)  şi au avut un copil care a decedat  la vârsta de 9 ani. 

Neculai Cehan a fost singurul intelectual din familie – şi a  lucrat  ca  notar  la  primăria  din  Curseşti.  Avea  un  scris caligrafic excepțional. Era un om cu  suflet bun  şi ajuta pe  toți consătenii în problemele lor cu instituțiile statului. Duminica se adunau  mulți  oameni  în  ograda  casei  sale  pentru  a  asculta radioul  (singurul  din  sat;  mai  ales  că  se  apropia  sau  se desfăşura cel de al II‐lea război mondial). A fost căsătorit dar a divorțat. A avut o fată (Florica), care a locuit cu mama, iar după căsătorie s‐a mutat în Bacău. 

Constantin Cehan a trăit în Curseşti Vale, s‐a căsătorit cu Lucreția şi s‐a ocupat de agricultură. Pentru un timp, destul de scurt, a fost asociatul tatei la o moară țărănească. A avut o fată – Tinca – care trăieşte în sat, şi astăzi, 2008, în vârstă de 80 de ani. 

Gheorghe Cehan  (Ghiță) a  fost  surdo‐mut  şi a  locuit  în casa părintească  împreună  cu  bunica  şi  sora Elena. Era  o  fire veselă  şi  comunica  cu  cei  din  jur,  prin  semne  speciale. Interesant era faptul că ştia toate evenimentele care aveau loc în sat. Copii se împăcau foarte bine cu el. Nu mai ştiu la ce vârstă a decedat. 

Ion Cehan (tata).  Bunicii materni şi surorile mamei  

  {PAGE  }

Bunicii:  Ion  şi Maria Mihalcea au  trăit  în Curseşti Vale, bunicul  fiind  originar  din  acest  sat  iar  bunica  provenea  din satul Rădueşti  (județul Vaslui). S‐au ocupat  tot cu agricultura. Casa lor era foarte veche şi modestă: o cameră destul de mică şi bucătăria  cu  horn  (nu  exista  plită  pentru  gătit,  bucatele  se pregăteau   puse direct pe vatră, lângă foc), la care se adăuga o verandă  închisă cu pereți din scândură,  în care se adăpostea o mică  prăvălie  sătească.  În  curte  exista  un  hambar    destul  de mare,  iar  în  spatele  casei  –  grajdul.  Pe  bunicul meu  nu  l‐am cunoscut,  decedând  destul  de  tânăr.  Au  avut  4  fete:  Maria, Ioana, Elena şi Aneta. Bunica nu s‐a mai căsătorit, a muncit din greu  toată  viața,  făcând mari  economii  pentru  a  putea  creşte cele 4 fete, pe care le‐a întreținut în şcoală, încercând să le facă un rost în viață. 

După  căsătoria  fetelor  a  locuit  cu  ultima  fată  (Aneta). Dar, spre sfârşitul vieții, se crease  între ele o  tensiune greu de suportat, încât s‐a mutat la mama noastră (Maria), fiind îngrijită până  la deces  (probabil peste  80 de  ani).  În ultimele    luni de viață – paralizase… 

Surorile mamei Ioana Mihalcea (1898‐1988) era al doilea copil al familiei 

Mihalcea. După terminarea şcolii primare, a urmat câțiva ani la o  şcoală  profesională,  dar  nu  a  terminat‐o.  S‐a  căsătorit  cu brigadierul silvic Ion Zmeu, din satul Rafaila (județul Vaslui) şi a devenit o bună gospodină. Aveau o casă mare şi frumoasă cu 4  camere,  bucătărie  şi  o  verandă  spațioasă  închisă  cu  un glasvand. Înainte de cel de al II‐lea război mondial, gospodăria era bine organizată.  În afară de  lucrarea pământului,  creşteau multe vite şi oi (peste 100). Părinții noştri mergeau destul de des în  vizită  la  familia  Zmeu  de  la  Rafaila,  străbătând  pădurea statului  pe  un  drum  umbrit  şi  mărginit  cu  tufe  de  fragi. Petrecerile mult aşteptate la Rafaila, erau de Sfântul Ion, când se 

  {PAGE  }

adunau mulți  invitați, muzica  angajată  fiind  o  fanfară  de  la Fâstâci, un sat apropiat cu mulți țigani. 

Au  avut  4  copii  (Aurel, Florentin,  Ion  şi Mihai. Toți  au fost înscrişi la liceu, iar primii doi la facultate; dar după 1944 au fost  înlăturați  din  şcoli,  părinții  fiind  declarați  chiaburi. Mai târziu,  trei  dintre  ei,  au  reuşit  să‐şi  termine  studiile  la  fără frecvență.  Aurel  a  devenit  profesor  de  biologie  în  oraşul Roman, s‐a căsătorit şi a avut doi copii. A decedat la vârsta de peste 70 de ani. Ion a ajuns inginer, iar Mihai subinginer, ambii căsătoriți (cu 1‐2 copii) sunt în viață şi locuiesc în Iaşi. Florentin nu a mai terminat studiile, a lucrat la mina Petrila (ca muncitor şi maistru) până  la deces  (apărut  la o vârstă destul de  tânără). Era căsătorit şi a avut o fată (Florentina). 

 Elena Mihalcea  (Lenuța)  (1900‐1988).  După  terminarea 

şcolii  primare  din  satul  natal,  a  urmat şcoala  profesională,  pe  care  nu  a terminat‐o  şi  a  funcționat  un  timp  ca suplinitoare.  Ulterior  şi‐a  completat studiile  şi  a  devenit  învățătoare.  S‐a căsători  cu  Ion  Gavril  (învățător) originar  din  satul  Doagele  (județul Vaslui)  şi  au  locuit  în  satul  Gârceni, județul  Vaslui,  unde  au  funcționat amândoi ca învățători.  

Prin muncă cinstită şi economii şi‐au  întemeiat  o  gospodărie  frumoasă.  Înainte  de  război  îşi construiseră o moară, aveau maşină de treier şi tractor, cu care participau la muncile agricole de pe moşia lui Jac Marcopol din Pungeşti.  Casa  era  destul  de modestă,  cu  2  camere,  separate printr‐un hol şi o bucătărie de dimensiuni mici. Ca învățători, s‐au  ocupat  foarte  serios  de  educația  copiilor  din  sat,  cât  şi  de 

  {PAGE  }

întreținerea  şcolii,  fiind apreciați  şi respectați de superiorii  lor, cât şi de sătenii din sat. După război, orânduirea comunistă i‐a deposedat de toată averea şi i‐a scos din învățământ. Mai târziu au  fost primiți  în unele posturi dar departe de Gârceni – pe  la Țibăneşti  (județul Roman), unde mătuşa Lenuța a continuat să lucreze până  la pensionare. Soțul ei, Ion Gavril, s‐a  îmbolnăvit de  stresul  produs  de  deposedarea  comunistă  şi  a  decedat  la vârsta de 52 ani. 

Au  avut  2  copii: Viorel  şi  Silvia  care  au  fost  înscrişi  la liceul  din  Vaslui.  Viorel  a  urmat  ultimele  clase  la  Şcoala normală, devenind învățător.  

Sora  lui,  Silvia,  după  terminarea  liceului  s‐a  înscris  la Facultatea de Zootehnie din  Iaşi. Pentru a nu  fi  exmatriculată din  facultate,  din  cauza  originii  sociale  („nesănătoase”)  a părinților, s‐a căsătorit încă din timpul studenției, cu colegul ei Ion  Lăbuşcă  (ai  căror  părinți  nu    erau  chiaburi).  Au  lucrat împreună  2‐3  ani  în  producție,  după  care  au  devenit  cadre didactice  la  Facultatea  de  Zootehnie,  Iaşi.  În  prezent  sunt pensionari  şi  locuiesc  în  Iaşi pe strada  I.L. Caragiale nr.18. Au doi copii din care o fată doctoriță pediatră, lector universitar, şi un băiat inginer. 

Mătuşa Lenuța  (cum  îi  spuneam noi, nepoții) a  fost  cea mai bună dintre surorile mamei şi la care țineam foarte mult. În momentele cele mai grele din viața familiei noastre, ne‐a ajutat şi  pe  noi  în  copilărie.  Dumnezeu  să  o  odihnească  în  pace! Pentru tot binele făcut, atât nouă cât şi altor semeni. 

 Aneta Mihalcea (născută în 1902, decedată în 1946) a fost 

ultimul  copil  al  familiei  Mihalcea.  A  urmat  numai  4  clase primare  şi  a  rămas  în  gospodărie,  locuind  cu  bunica.  S‐a căsătorit destul de târziu cu Dumitru Pavel, care provenea din altă  localitate. După  război a  început  să‐şi  construiască o  casă 

  {PAGE  }

nouă din  cărămidă,  cu  3  camere, bucătărie  şi alte dependințe, dar  au  rămas  neterminate.  Din  cauza  unei  boli  incurabile, unchiul Pavel a decedat la vârsta de 50 de ani. După dispariția lui, mătuşa Aneta a devenit alcoolică şi nu a mai fost în stare să se  ocupe  de  gospodărie.  Avea  permanent  şi  unele  stări depresive, încât în cele din urmă s‐a spânzurat! 

Au avut un copil, Marcel, care a rămas orfan la vârsta de 9 ani,  fiind  luat  în grija părinților mei. După  şcoala primară a urmat Şcoala medie energetică din Iaşi (unde a  locuit  în gazdă cu Bica Cehan). După 2 ani, şcoala s‐a desființat şi s‐a înscris la Şcoala  profesională  auto  din  Piatra  Neamț,  după  care  s‐a încadrat muncitor pe Şantierul Hidrocentralei de la Bicaz, unde a urmat nişte cursuri, calificându‐se ca electrician. După câțiva ani  s‐a  mutat  la  Suceava,  ocupându‐se  de  pregătirea muncitorilor  din  cadrul  Întreprinderii  de  electricitate.  I‐a  fost repartizată  o  locuință  la  bloc  şi  s‐a  căsătorit  cu  o  asistentă medicală  (Saveta),  cu  care  are  doi  copii  (Doru  şi  Adela).  În prezent  (2009)  este  pensionar  şi  locuieşte  în  oraşul  Suceava. Moştenirea  sa  de  la Curseşti  (grădina,  casa)  a  vândut‐o  unui consătean şi astfel a mai dispărut un răzeş din sat! 

 Părinții Ion  Cehan  (tata)  născut  în 

1888  în  satul  Curseşti  Vale  şi decedat  în  1972.  A  urmat  şcoala primară (4 clase) în satul natal, după care  a  lucrat  în  agricultură împreună  cu  părinții.  După executarea  serviciului  militar  s‐a angajat  în armată şi a ajuns până  la gradul de plutonier. A participat  la războiul  din  1916‐1918.  După 

  {PAGE  }

eliberare  din  armată  s‐a  căsătorit  cu  Eufrosina  Tăbăcaru  din Pungeşti  şi  au  locuit  mai  întâi  în  Hălăuceşti,  unde  aveau  o moară  țărănească. Ulterior  s‐au mutat  în  târguşorul  Pungeşti, deschizând  şi un mic magazin de manufactură. Nu  ştiu după câți ani, soția  l‐a părăsit  (pentru un alt bărbat),  luând,  în  lipsa lui, toate lucrurile de valoare din casă. Au avut o fată (Bica) care a decedat la vârsta de 9 ani. După divorț, tata a vândut o parte din  bunurile  rămase  şi  s‐a  întors  în  Curseşti  Vale,  unde  s‐a apucat de agricultură şi a organizat moara din sat, împreună cu fratele  său  Constantin  Cehan,  iar  după moartea  acestuia  s‐a asociat cu cumnatul Neculai Cracea; tata dispunând de local şi instalația pietrelor de moară, iar cumnatul de un motor. 

Maria Cehan  (mama) născută  tot  în satul Curseşti Vale, în 1896 şi decedată în 1958. După şcoala primară a urmat şcoala profesională,  dar  nu  a  terminat‐o. A  funcționat  câțiva  ani  ca suplinitoare,  predând  lucrul  manual  la  şcoala  din  sat.  S‐a 

căsătorit  cu  agentul  sanitar Petrilă,  tot  din  Curseşti,  care  a fost  repartizat  la  spitalul  din comuna  Floreşti,  județul  Tutova, în  prezent  județul  Vaslui.  Nu aveau casă  şi au  locuit  în  incinta spitalului. Din această căsătorie s‐a născut o fată (Lucica). Soțul s‐a îmbolnăvit de  tuberculoză  (boală incurabilă  la  timpul  respectiv)  şi a  decedat  la  o  vârstă  destul  de tânără.  După  decesul  soțului, mama  a  revenit  cu  Lucica  în Curseşti. 

Prin  anii  1925‐1926  se recăsătoreşte  cu  Ion Cehan  şi au  început  să  se gospodărească, 

  {PAGE  }

deoarece amândoi pierduseră majoritatea bunurilor din prima căsătorie. La  început au  locuit  în  localul morii,  situat pe  şesul unde  curge  râul  Cursasca  şi  care  confluiează  cu  pârul  Valea Mare,  vărsându‐se  apoi  în  pârul  Racova  ce  vine  dinspre Pungeşti de pe valea cu acelaşi nume. Conviețuiau în cele două anexe  ale  morii  (bucătăria  în  stânga  şi  o  cameră  mică  în dreapta), construite provizoriu. În bucătărie se intra prin localul morii, iar camera din dreapta avea intrarea direct din afară. Aici s‐au născut cei 4 copii (Bica, Dumitru, Maricica şi Ion), la care se adăuga  Lucica  (din  prima  căsătorie  a  mamei).  Maricica  a decedat  la vârsta de câteva  luni. Ca atare,  în spațiul respectiv, practic  în  bucătărie,  locuiau  6  persoane.  Părinții  începuseră construcția  unei  case  noi  pe  Dealul  Matei,  dar  din  cauza greutăților  financiare n‐au reuşit să o mai  termine, mai ales  în condițiile  orânduirii  comuniste.  Proiectul  inițial  era  destul  de bun:  3  camere,  un  hol mare,  o  bucătărie mai mică  (mai mult pentru vară), cerdac  în  jur şi acoperiş din tablă. Prin anul 1937 familia mea se mută în noua casă de pe Dealul Matei, deşi erau locuibile doar 2 camere  (una  fiind  folosită ca bucătărie), dar  şi acestea  au  rămas  cu  pământ  pe  jos.  În  acest  an  s‐a  născut  şi ultimul  copil  (Margareta)  al  familiei  Cehan,  iar  în  1939  a decedat Lucica, fiind bolnavă de tuberculoză. 

Ion Cehan (tatăl meu)a făcut politică liberală şi a fost ales de  câteva  ori  primar,  funcționând  mai  mulți  ani,  dar  nu  a beneficiat de venituri de pe urma acestei funcții. Era prea bun, prea corect, ajuta pe toată lumea şi mulți profitau de omenia lui. La începutul celui de al II‐lea război mondial a fost concentrat 2 ani de zile (la vârsta de 52 de ani), ocupându‐se de lagărele cu prizonieri din Transnistria. 

Înainte de 1944  (când a  intervenit  refugiul), părinții mei intenționau  să  mai  facă  ceva  pentru  finalizarea  casei. Procuraseră  scânduri  pentru  podele  şi  alte  materiale  pentru 

  {PAGE  }

cerdac, dar în timpul refugiului li s‐a furat totul din  jurul casei şi  din  interior,    de  către  cei  rămaşi  în  sat.  Prin  zona  satului Curseşti nu existau drumuri bune pentru deplasarea armatelor în  conflict,  şi  nu  ar  fi  trebuit  să  fugim din  fața  frontului, dar românii auziseră ce înseamnă armata roşie! 

Tata  era  comandant  de  premilitari  şi  a  fost  obligat  să evacueze  tineretul. Nu  ştiam ce se va  întâmpla  şi părinții s‐au temut  să  nu  rămânem  despărțiți,  încât  pe  4  aprilie  1944  am plecat  în pribegie  (împreună cu premilitarii) cu carul cu boi, o vacă şi 4 copii. Deasupra carului se improvizase un coviltir, pe care tata îl acoperise cu tablă. Am călători o lună de zile până la destinație (satul Stoeneşti,  județul Vâlcea. Noaptea eram cazați prin  sate, dar de  cele mai multe ori,  sătenii nu ne primeau  şi dormeam la marginea satelor (copii în cort şi părinții pe o saltea sub cerul liber). 

La  Stoeneşti,  viața  noastră  a  fost,  de  asemenea,  foarte grea. După multe  insistențe ni s‐a repartizat, pentru  locuit, un bordei  (cu  o  cameră  şi  o mică  bucătărie),  fără  nici  un  fel  de ajutoare. Am avut noroc de vaca luată cu noi, care ne‐a ajutat să supraviețuim. Boii  i‐am vândut, căci nu aveam condiții pentru întreținerea lor. 

Întoarcerea  acasă  după  terminarea  războiului,  s‐a desfăşurat cu dificultăți foarte mari. Mai întâi s‐a întors tata cu premilitarii şi cu fratele Dumitru, apoi tata a revenit la Stoeneşti şi m‐a  luat pe mine  (Bica),  căci  începuse  să  funcționeze  liceul din Vaslui. După aproape un an a venit şi mama cu cei doi copii (Ion  şi Margareta),  care  fuseseră  înscrişi  la  şcoala primară din Stoeneşti. 

După  întoarcerea  din  refugiu,  localul  morii  a  fost dezafectat  şi  pietrele  vândute.  Probabil  că  nu  prea  avea  vad (numărul  locuitorilor  din  sat  fiind  destul  de  redus),  motiv 

  {PAGE  }

pentru  care  circula  vorba  „la moara  lui  Cehan,  care macină odată pe an!” 

După  ce  pierdusem  totul  din  gospodărie,  necazurile părinților au continuat cu alte probleme, impuse de noua stare social‐politică  (impozite  şi  cote  agricole  foarte mari,  care  nu puteau  fi  achitate). După  anul  1948,  părinții  au  fost  declarați chiaburi  şi  tata  a  fost  condamnat  la  închisoare  pentru neachitarea  cotelor.  A  muncit  un  an  de  zile  pe  şantierul Canalului  Dunărea‐Marea  Neagră  (Un  fel  de  Siberie românească destinată    lichidării  fizice a elitei  româneşti). Abia în 1957  reuşeşte  să  se  înscrie  în gospodăria  colectivă pentru a scăpa  de  pământul moştenit  de  la  părinți  şi  de  cotele  ce  se cereau pe el. Mama era grav bolnavă de inimă, nu avea voie să facă nici un   efort şi nimeni nu a ajutat‐o. În 1958 decedează în urma unui infarct, la vârsta de 62 de ani. 

După  dispariția  mamei,  tata  nu  mai  reuşea  să  se gospodărească singur şi mergea pe  la copii, mai ales  în timpul iernii.  Spre  sfârşitul  vieții  (fiind  bolnav)  s‐a  recăsătorit  cu Culina  Palade  ca  să  aibă  cine  să‐l  îngrijească. N‐a  durat  însă mult  această  căsătorie,  pentru  că  a  intervenit  un  accident cerebral şi după 6 luni de paralizie a decedat în ianuarie 1972, la vârsta de 84 de ani. În casă a rămas Culina, dar după dispariția 

ei, casa a fost vândută unui cetățean sărac,  care  a  încercat  să  facă  unele reparații, dar a modificat‐o complet, încât  astăzi  nu  mai  poate  fi recunoscută. 

 Bica Cehan (căsătorită Ionesi) 

născută  în  satul  Curseşti  Vale, județul Vaslui,  la data de  29 martie 1928,  fiind  primul  copil  din  a  doua 

  {PAGE  }

căsătorie a părinților. De fapt, din mărturiile  lor, reiese că ziua de naştere este 25 martie,  în acea mare  sărbătoare  religioasă – Buna  Vestire.  În  certificatul  de  naştere  este  trecut,  însă,  28 martie, probabil ziua când s‐a făcut declarația la primărie. Iar în ultimul  buletin  (eliberat  în  1978),  s‐a  scris  29  martie,  zi  de naştere considerată oficială. 

Locuința  noastră  era  în  localul morii,  aşa  cum  s‐a mai arătat,  unde  au  mai  apărut  încă  trei  copii  (Dumitru,  Ion  şi Maricica  (  care  a  decedat,  probabil  după  câteva  luni).  Mi‐o amintesc  pe Maricica  dormind  în  leagăn  lângă  sobă  (aveam circa  5  ani).  Fără  să‐mi  dau  seama m‐am  aşezat  pe marginea leagănului şi l‐am răsturnat. Mama s‐a speriat, dar copilul nu a pățit nimic. Datorită aşternutului din  leagăn, nici măcar nu s‐a trezit din somn… 

Prenumele  de  Bica  (ales  de  tata)  l‐am  moştenit  în amintirea fiicei lui, din prima căsătorie, decedată la vârsta de 9 ani. Nu am fost şi nici nu sunt încântată de acest nume (utilizat de  copii  pentru  bunica).  Atât  în  liceu  cât  şi  în  facultate, profesorii mă întrebau dacă acesta este adevăratul prenume sau reprezintă doar o dezmierdătură părintească.  Şi  în prezent,  în relațiile  cu  diferite  persoane, mi  se  pun  frecvent  întrebări  în legătură cu numele Bica. 

Primele  amintiri  din  locuința  de  la moară,  le  am  de  la vârsta de  6‐7  ani.  Îmi plăceau mult musafirii  (unele  rude din partea  părinților)  şi  mai  ales  sărbătorile.  Aşteptam,  cu  mari emoții, pe Moş Crăciun (un frate a lui tata) cu un pom modest, provenit din ramura unui copac (prin zona noastră neexistând brazi),  împodobit  cu  diverse  hârtii    colorate,  fructe  şi bomboane.  De  jucării  nu  putea  fi  vorba,  deoarece  starea financiară  a părinților  nu  le permitea  acest  lux. O  întâmplare neplăcută  a  avut  loc  în  prima  zi  de  Paşti.  În  timp  ce  părinții erau plecați  la biserică, eu  şi cu  fratele Mitică  (mai mic cu doi 

  {PAGE  }

ani)  am  ciocnit  toate  oule  vopsite,  am mâncat  albuşurile,  iar gălbenuşurile    (care  nu  ne plăceau)  le‐am  înşirat pe pervazul ferestrei  şi  ne‐am  jucat  cu  ele.  Nu‐mi mai  amintesc  cum  au reacționat  părinții  când  s‐au  întors  acasă.  Cred  că  nu  ne‐au felicitat pentru ispravă. În aceeaşi perioadă (preşcolară) am luat prima bătaie de la tata, pe care trebuie să recunosc că o meritam pe deplin.  În  timp  ce mă  jucam  cu  copii  în  luncă,  a  trecut pe lângă  noi  o  bătrână  îngheboşată,  care  abia mergea,  iar  pe  la spate o imitam. Întâmplător a apărut tata, s‐a supărat de gestul făcut şi mi‐a aplicat câteva palme. M‐am speriat cumplit, m‐am învinețit, îmi pierdusem respirația, încât greu mi‐am revenit. A fost însă ultima bătaie; altă ocazie nu s‐a mai ivit. 

Înscrierea la şcoală am aşteptat‐o cu nerăbdare. Învățător mi‐a fost Gheorghe Gemene, care era şi un gospodar desăvârşit. În clasa I (1935‐1936) locuiam tot la moară, dar în anul următor ne‐am mutat în noua casă de pe Dealul Matei, deşi nu era încă terminată.  Îmi  plăcea  la  şcoală,  îmi  dădeam  interesul  la învățătură,  obținând  în  fiecare  an  premiul  I.  În  puținul  timp liber (după pregătirea lecțiilor) şi mai ales în vacanțe, în măsura posibilităților,  participam  şi  la  diferite  treburi  gospodăreşti. Găseam  însă  şi momente  pentru  joacă  cu  prietenele.  În  lipsa jucăriilor  (de  care nu  am  avut parte)  jocul nostru preferat  era urcarea  în pomi (mai ales  în nuci)  în care simulam construirea unor  case,  pe  diverse  ramuri.  După  ce  s‐a  născut  sora  mea Margareta (mai mică cu 9 ani şi 3 luni), mi s‐a trasat sarcina să am  grijă  de  dânsa,  mama  fiind  foarte  ocupată  cu  restul treburilor  din  gospodărie. Nu  puteam  să  renunț  însă  nici  la joaca cu copiii, încât o luam peste tot cu mine. Şi cu păpuşile m‐am jucat, dar acestea erau confecționate din cârpe sau, în timpul verii, foloseam ştiuleții tineri de porumb,    la care  le  împleteam mătasea  în  codițe.  Mingea  era  făcută  din  părul  adunat  la 

  {PAGE  }

țesălatul  vitelor.  Prin  umezire,  presare  şi  rotiri  repetate  în palme, se obținea o minge de dimensiunea unui pumn de copil. 

  Elevă în liceu şi studentă 

După  absolvirea  şcolii  primare (cu  rezultate  foarte  bune),  la  sugestia învățătorului  Gheorghe  Gemene, părinții  au  vrut  să mă  înscrie  la  Şcoala Pedagogică din Iaşi, dar în acel an (1940) nu  s‐a  mai  dat  admitere,  motivat  de faptul  că  existau  suficiente  cadre didactice (respectiv învățători). 

De  la  Iaşi am plecat  la Vaslui  să‐mi  încerc norocul  la Liceul Ortodox de fete.  Atunci  am  mers  prima  oară  cu trenul  şi  am  rămas  impresionată  de 

acest mijloc de transport. Admiterea a decurs foarte bine, fiind prima  pe  lista  celor  reuşiți.  Tata  nu  prea  avea  speranțe  (cu pregătirea  de  la  Curseşti),  dar  s‐a  bucurat  foarte  mult  de rezultatul  obținut.  În  curtea  liceului  erau  mulți  părinți,  care aşteptau afişarea  listei,  încât au rămas surprinşi când au văzut pe primul loc numele meu – Cehan Bica! Toți se întrebau: „cine o  fi?” Deşi mă  aflam  printre  ei, modestia  şi  timiditatea m‐au determinat să nu‐mi declar identitatea. 

Liceul Ortodox (singurul liceu de fete din Vaslui), era un liceu  particular,  de  elită,  patronat  de  „Societatea  Ortodoxă  a Femeilor din România.” Nu se acordau burse, taxele erau foarte mari iar pentru locuirea în internat se cerea un trusou exagerat. Din acest motiv copiii  țăranilor nu aveau posibilități materiale ca să urmeze acest liceu. Părinții mei, înainte de război, nu erau săraci,  aveau  pământ  destul,  dar  nu‐l  puteau  lucra  singuri  şi 

  {PAGE  }

muncile  agricole  costau mult,  iar produsele  obținute  (chiar  în anii buni) nu aveau cumpărători. Nu exista export, piețele din oraşe  erau  la  distanțe  foarte mari  iar  transportul  se  făcea  în condiții foarte grele, încât nu aveau pe ce face bani. 

Un eveniment de care  îmi aduc aminte cu groază, de  la începutul  liceului  (clasa  I) a  fost  cutremurul din 10 noiembrie 1940.  Stăteam  la  gazdă  cu  două  fete  din  Curseşti  (Profira Dănăilă  şi  Valentina  Picioroagă,  care  urmau  şcoala profesională).  Şcolile  s‐au  închis  pentru  circa două  săptămâni (pentru reparațiile necesare),  încât noi am plecat, pe  jos, acasă, deşi distanța de  la Vaslui  la Curseşti  era de  40  kilometri. Nu exista  nici  un mijloc  de  transport  pe  acel  drum  de  pe  valea Racovei, deplasările făcându‐se, de obicei, cu carul cu boi. Deşi era spre începuturile lui noiembrie (când ziua este foarte mică), noi am pornit pe  la prânz, sperând că vom ajunge acasă până seara. Ne‐a  prins  noaptea  pe  la  jumătatea  distanței  Vaslui  – Curseşti. Frica de întuneric ne‐a determinat să cerem adăpost la un  gospodar.  Am  ajuns  acasă  abia  a  doua  zi,  spre  prânz. Credeam că părinții se vor bucura la apariția mea. Dimpotrivă, m‐au certat  (şi aveau dreptate), pentru că  întoarcerea  la  şcoală era foarte dificilă în condițiile unei toamne ploioase. 

La începutul primei clase de liceu, despărțirea de părinți şi  noile  condiții  de  viață  au  contribuit  la  vărsarea  multor lacrimi.  În clasă eram 35 de  fete, din care doar două erau  fiice de  țărani. Majoritatea proveneau din oraş; unele  se  cunoşteau deja, încât s‐au aşezat în bănci după preferințe, iar eu şi cealaltă colegă  de  la  țară,  am  ocupat  ultima  bancă  rămasă  liberă.  La început, nici profesorii nu erau prea binevoitori cu noi, originea țărănească  fiind  desconsiderată.  După  ce  m‐am  afirmat  la învățătură  (luând  chiar  premiul  I),  atmosfera  din  clasă  s‐a schimbat,  colegele  au  început  să mă  accepte  şi  să‐mi  curteze prietenia,  încât  din  clasa  a  II‐a  şi  până  într‐a VI‐a  am  stat  în 

  {PAGE  }

primele bănci cu colega Gaiu Eugenia (Jenica), fiica profesorului de matematică, devenind şi prietene şi fiind  invitată deseori  în familia ei. Premiul I nu mi s‐a mai acordat în clasele respective, fiind  clasificată,  în  fiecare  an,  pe  locul  doi,  la  câteva  sutimi diferență. 

Pe parcursul  celor  6  clase m‐am  împăcat  foarte bine  cu toate colegele  şi mi‐am  făcut multe prietene. Nu eram egoistă, îmi  făceam  repede  temele  şi  apoi  caietele mele  circulau  pe  la diferite  colege,  care  îmi  solicitau  ajutorul.  În  vacanța  de  vară primeam multe scrisori de la colege şi prietene. Unele doreau să mă  viziteze,  dar  nu  am  putu  primi  pe  nimeni  din  cauza condițiilor foarte modeste din casa părintească. 

O  componentă  importantă  a  Liceului Ortodox  a  fost  şi educația  religioasă.  În  afara  orelor  săptămânale  de  religie,  în fiecare  an  se  organiza  un  concurs  (la  nivelul  țării)  pe  teme religioase,  acordându‐se  premii.  De  asemenea,  în  fiecare duminică ne adunam la şcoală şi mergeam, în grup, la biserica din apropiere (ctitorie domnească). 

În afara procesului de învățământ, am participat şi la alte activități organizate în cadrul liceului: dansuri naționale, echipă de  volei  şi  chiar  piese  de  teatru,  cu  ocazia  sărbătorilor desfăşurate pe scena teatrului din Vaslui. 

Aş vrea  să  subliniez un  lucru demn de  luat  în  seamă a timpului  respectiv:  uniforma  obligatorie  a  elevilor,  fapt  ce elimina diferențierea discriminatorie dintre elevi. Uniforma de la  Liceul  Ortodox  de  fete  din  Vaslui  era  foarte  frumoasă:  o rochie de  culoare  albastră, un  şorț negru  cu bretele  şi guleraş alb. La  gât purtam  o  cruce metalică pe  care  scria:  „Societatea Ortodoxă  a  Femeilor  din  România”,  legată  cu  o  panglică tricolor, pe cap o bască bleumarin, iar părul trebuia introdus în fileu. Materialul pentru uniforme se cumpăra de la şcoală, care avea şi atelier de croitorie. Nu era permisă folosirea altui tip de 

  {PAGE  }

material  şi  nici  confecționarea  unui  model  diferit;  lungimea uniformei trebuia să fie cu câțiva centimetri sub genunchi. Mi‐a fost foarte dragă această uniformă, cu care, în lipsa altei toalete, mergeam şi la „balurile” din satul natal sau din împrejurimi. Ca să‐mi fac şi eu o rochie, în timpul vacanței, meditam unii elevi (rămaşi  corigenți). Eram  cochetă  şi doream  foarte mult  să  fiu bine  îmbrăcată     dar  înțelegeam  că părinții mei nu dispun de posibilități materiale, încât niciodată nu le‐am cerut nimic. 

Pe tot parcursul anilor de liceu, pentru că nu puteam face față  taxelor  la  internat,  am  locuit  la  gazde  foarte  modeste. Părinții  aduceau  alimente,  lemne  pentru  foc  şi  plăteau  chiria camerei. Deşi gazdele solicitau o cantitate mare de alimente, pe lună (30 kg. făină de porumb, 10 kg. făină de grâu, 4 kg. carne, brânză de oi, ouă şi diferite legume) pentru hrana unui copil, de cele mai multe ori am răbdat de foame şi am suportat frigul din diferite  cocioabe  (mai  ales  după  refugiu),  fondul  de  locuințe fiind distrus, în mare parte, din cauza războiului. 

În 1946, după terminarea clasei a V‐a (a IX‐a în prezent), părinții mi‐au spus că nu mai au posibilități să mă  întrețină  la şcoală,  încât  trebuie  să  rămân  acasă  şi  să  continui  liceul  la cursurile  fără  frecvență.  Pentru mine  a  fost  o  lovitură  foarte grea. Mă obişnuisem  la  şcoală, unde aveam colege  şi prietene, încât nu aş fi putut suporta izolarea în acest sat pustiu, pentru a merge  la Vaslui  numai  să  susțin  examenele.  În disperare,  am luat  hotărârea,  şi  am  promis  părinților  că,  dacă  mă  duc  la şcoală,  în  vacanțe  mă  voi  pregăti  (în  particular)  pentru examenele din clasa a VII‐a. M‐am  ținut de cuvânt  şi, cu mari eforturi,  am  reuşit  să promovez  această  clasă,  în  sesiunea din  toamnă  (la  Liceul  de  băieți  „Mihail  Kogălniceanu”)  şi m‐am înscris  în clasa a VIII‐a la Liceul teoretic de fete (nou  înființat). Aici am obținut bursă, fiind liceu de stat. 

  {PAGE  }

Nici  ultimul  an  de  liceu  nu  a  fost  uşor  pentru  mine. Domnea  încă  o  foamete  cumplită  peste  Moldova,  seceta prelungită  din  anii  precedenți  producând  pagube  foarte mari agricultorilor.  Dacă  pentru  întreținerea  familiei  noastre,  mai puteam  dispune  de  unele  produse,  pentru  vânzarea  nu mai rămăsese  nimic.  Gazdele  cereau  aceleaşi  cantități  mari  de alimente,  încât  părinții  nu  mai  puteau  face  față.  În  plus, ajunsese  la  liceu  (clasa a  II‐a)  şi  fratele  Ion  (căruia  îi  spuneam Nicu)  şi  care  se pregătea  în particular,  stând acasă.  În această situație am găsit o cameră foarte modestă, de închiriat, şi m‐am mutat împreună cu Nicu. În camera respectivă se afla un fel de sobă improvizată, cu plită, un pat de fier, o masă, 2 taburete şi o ladă  în care  țineam alimentele.  În aceste condiții  învățam  (mai ales  că  la  sfârşitul  anului  aveam de  susținut bacalaureatul).  Îl meditam  pe  Nicu  pentru  examene,  găteam  ce  se  putea  din alimentele aduse de acasă,  spălam  rufele,  făceam  curățenie  şi, evident, învățam. 

În afară de şcoală, nu mai ieşeam nicăieri; nu dispuneam nici de timp liber, dar nici nu aveam cu ce să mă îmbrac cu ceva frumos  la  cei  18  ani  ai  mei.  Pentru  sezonul  rece  aveam  un paltonaş  făcut dintr‐o manta militară de pe  timpuri a  lui  tata. Vopsisem  stofa  în negru, dar operația nu  reuşise prea bine  şi nici  nu  bănuisem  că  nu  mai  poate  fi  călcată  (materialul rămăsese şifonat). Paltonul meu era foarte urât, dar pentru a nu degera, trebuia să‐l îmbrac! Unele colege doreau să mă viziteze, dar  am  ezitat  să  le  dau  adresa,  pentru  a  nu  vedea  condițiile mizerabile în care trăiam. 

După  absolvirea  liceului  (1947)  am  susținut bacalaureatul,  care  se  desfăşura  în  condiții  foarte  grele.  La secțiunea  literară (la care eram  înscrisă) examenul consta din 3 probe  scrise  (cele  3  limbi,  Istoria, Geografia României,  Ştiințe Naturale,  Filosofia  şi Dreptul),  la  care  trebuia  să  răspunzi  în 

  {PAGE  }

aceeaşi zi, fără pauză între cele 7 discipline. Am fost clasificată a doua,  cu media  8,60,  dintre  cei  65  de  candidați  reuşiți,  care proveneau din 4  licee (Liceul „Mihail Kogălniceanu” de băieți, Liceul Ordodox de  fete, Liceul Teoretic de  fete  (din Vaslui)  şi Liceul  de  băieți  din Huşi). Cu  această  ocazie,  simt  nevoia  să amintesc că, atât în liceu cât şi la bacalaureat , se obțineau foarte rar  note maxime,  profesorii  fiind  extremi  de  exigenți,  dar  în general  corecți  în  privința  aprecierilor.  Existau  însă  şi  unele excepții. Pe mine nu mă  interesau notele, dar  îmi era ruşine să mă prezint la şcoală cu lecțiile neînvățate. Totuşi, în clasa a II‐a sau a IV‐a (Nu‐mi mai amintesc) mi s‐a pus nota 4 la istorie de către  profesorul  Mărculescu,  deşi  răspunsesem  la  toate întrebările  puse. A  fost  o mare  surpriză,  atât  pentru  colegele mele, cât şi pentru toți profesorii. La sfârşitul anului am făcut o teză  foarte  bună,  care,  fără  nici  un  fel  de  comentarii,  a  fost notată cu 7! Învățasem foarte mult la această disciplină, dar am dedus că era vorba de o persecuție  (nejustificată), determinată de  faptul că  în  timpul unei ore de  istorie,  împreună cu colega mea de bancă  (Jenica Gaiu)  am pufnit  în  râs  (nu‐mi  amintesc motivul).  Profesorul  a  întrerupt  explicațiile,  ne‐a  făcut observații,  însoțite  şi  de  unele  amenințări,  dar  s‐a  răzbunat numai pe mine,  Jenica  fiind  fiica profesorului de matematică. N‐am uitat toată viața acest incident incorect tratat de profesor. 

Înainte  de  a  termina  cu  prezentarea  vieții  de  elevă, consider necesar  să mai adaug  câte  ceva  şi despre vacanțe.  În primul rând mărturisesc că, mai ales  în  timpul verii, vacanțele nu erau zile de odihnă, ci de muncă  intensă pentru ajutorarea părinților  în  gospodărie.  De  altfel,  în  opinia  lui  tata,  şcoala reprezenta  un  loc  de  odihnă,  învățatul  nefiind  considerat muncă. Pentru că doream să mai citesc câte o carte, pentru a‐mi completa  cunoştințele  (în  afara  celor  din manuale),  în  timpul 

  {PAGE  }

pauzei de prânz mă ascundeam  în  lanul de porumb de  lângă casă, unde era greu de rezistat din cauza căldurii. 

Fiecare  dintre  copii,  în  funcție  de  vârstă,  avea  de îndeplinit  anumite  treburi.  Dimineața,  scularea  nu  era  după ceas  (care  nici  nu  exista  la  noi  în  casă),  ci  după  răsăritul soarelui,  iar  culcarea,  destul  de  târziu,  după  lăsarea întunericului, ceea ce însemna în lunile de vară, circa 14‐15 ore de muncă. Fratele Dumitru  (Mitică) era  trezit primul pentru a pleca  cu  vitele  la  păscut,  locul  de  păşunat  fiind  destul  de departe (circa 1,5‐2 km). Eu rămâneam acasă să o ajut pe mama la treburile gospodăreşti, iar tata (singur sau cu unele ajutoare) pleca la ogoare pentru diferite munci agricole. 

Obligațiile mele  erau multiple: pregătirea hranei pentru diferite categorii de păsări  (gâşte, rațe, curci  şi găini)  şi pentru porci, fiecare cu meniul lui! Gâştele trebuiau scoase la păscut în zona pârâului Cursasca şi păzite pentru a nu face stricăciuni în gospodăria noastră şi a vecinilor. Pentru rațe şi curci strângeam şi tocam diverse frunze (de sfeclă, bostan, urzici etc.) pe care le amestecam cu tărâțe din boabe de porumb. La porci, în timpul verii, li se dădea tot felul de buruieni (ştiriță, lobodă, frunze de bostan  etc.)  în  afara  resturilor menajere,  adunate  în bucătărie. Aceste operații se repetau de trei ori pe zi sau, uneori, mai des, dacă protejații mei manifestau nelinişte produsă de  foame. Se înțelege  că  şi duminica păsările  şi  animalele  trebuiau hrănite. Pentru a avea o zi mai liberă, le pregăteam hrana de sâmbătă şi o lăsam în beci, ca să nu se încălzească. 

O  problemă  foarte  importantă  era  apa,  consumul  fiind foarte mare în timpul verii, pentru toate operațiile gospodăreşti, iar fântâna noastră era în valea pârâului Cursasca, diferența de nivel față de casă, fiind de cca. 15‐20 metri. Pe panta respectivă, căram  mereu  2  căldări  (fiecare  având  10  litri).  În  plus  îmi plăceau  florile  (care  trebuiau  udate  zilnic)  şi  organizasem  o 

  {PAGE  }

mică grădiniță  în  fața  casei. Tot  eu mă ocupam de  spălatul  şi călcatul  rufelor  (pentru cei 6 membrii ai  familiei), curățenia  în casă  şi  în  ogradă.  Mama  muncea  foarte  mult  în  bucătărie, pregătind hrana pentru membrii familiei, cât şi pentru oamenii angajați  la  lucrările agricole. Dimineața  şi seara mâncau acasă, dar  la prânz, hrana  trebuia dusă pe ogor.  Îmi amintesc de un episod  nefericit,  când  pe  o  căldură  toridă  de  iulie,  cu  o mămăligă  fierbinte  în  traista  din  spate  şi  cu  2  oale  mari  în mâini,  am  fost  trimisă  pe  Dealul  Sghera,  unde  tata  lucra  cu câțiva oameni. Am ajuns  cu bine, dar  când am pus oalele  jos, cea  cu  borş  s‐a  răsturnat. A  fost  o mare  supărare  şi  tata m‐a trimis acasă să aduc altceva! 

În  timpul  vacanțelor  mă  preocupa  foarte  mult  şi problema croitoriei. Doream să cos la maşină, dar mama nu mă lăsa, de  teamă  să nu‐i  stric  ceva.  În  lipsa ei,  însă am  reuşit  să învăț,  iar  primele  încercări  le‐am  făcut  pe  surioara  mea, Margareta, confecționându‐i unele rochițe, cu modele inventate de mine. 

În  unele  vacanțe  şcolare,  din  timpul  verii,  au  existat  şi momente  plăcute,  pentru  că  în  Curseşti  erau mulți  elevi,  de vârste  apropiate,  organizam  serbări  (cu  dansuri  naționale, coruri şi pese de teatru), urmate de „baluri”, cu celebra fanfară de la Valea Mare, bine cunoscută şi în prezent în județul Vaslui şi  nu  numai.  Repetițiile  se  făceau  duminica,  iar  în  timpul săptămânii  numai  noaptea  (între  orele  21‐24),  după  ce  se rezolvau  toate  obligațiile  din  gospodăria  părinților.  Aceste serbări  şi baluri  erau  forte mult  aşteptate de  consătenii noştri cât şi cei din satele vecine. 

 Studenția În anul 1947 am devenit studentă la Facultatea de Ştiințe 

Naturale din Iaşi, pe care am absolvit‐o în 1951. Amintirile mele 

  {PAGE  }

din  perioada  studenției,  care  ar  fi  trebuit  să  fie  cea  mai frumoasă  din  viață,  sunt  foarte  triste,  încât  aş  fi  dorit  să  fie îngropate  undeva  pentru  totdeauna.  Necazurile  îndurate, împreună cu părinții, au produs profunde modificări  în starea mea psihică, pe care nu le‐am putut depăşi în cursul ulterior al vieții. Nedreptatea  socială  instaurată de  regimul  comunist  nu mi‐a permis să beneficiez de o bursă, care să‐mi asigure cazarea în  cămin  şi masa  la  cantină,  încât  am  stat numai  la gazde,  în camere  cu  chirie,  foarte  greu  de  găsit  pe  vremea  aceea,  din cauza  distrugerii  fondului  de  locuințe  de  către bombardamentele ruseşti asupra oraşului. 

În  toți  cei  4  ani  de  studenție,  am  locuit  cu  prietena  şi consăteanca mea, Valentina Picioroagă,  studentă  la Geografie, cu care am împărțit toate greutățile. În anii I şi II am închiriat o încăpere mică (folosită de proprietari înainte de război ca debit de tutun), cu intrarea direct din stradă, fără sobă, cu un pat de fier pentru o singură persoană, o masă şi 2  taburete. Am avut noroc de o  cunoştință,  care ne‐a adus o  sobă  cu plită  (dată  la reformă din cauza uzurii!), la care mai puteam pregăti câte ceva de mâncare, când aveam lemne, foarte greu de procurat în lipsa banilor  necesari. Nici  cu  lumina  nu  stăteam  bine.  La  ora  21, gazda ne stingea becul şi trebuia să aprindem lampa cu gaz. 

În aceste condiții am îndurat mult frig şi foame. În timpul zilei,  după  terminarea  programului  la  facultate,  mergeam  la Biblioteca centrală, unde învățam până la închidere (ora 22). În cămăruța noastră,  temperatura  cobora noapte  frecvent  sub  0°, încât apa îngheța în paharul lăsat pe masă. 

La  începutul  anului  III,  am  început  să  căutăm  o  gazdă care să ne ofere condiții mai omeneşti. După mai multe zile de căutări pe  la diferite porți, am găsit o cameră de  închiriat  la o doamnă  pe  nume  Olaru  (văduvă  şi  fără  copii)  în  strada Fundacul Dochia nr.3 (cartierul Țicău). Casa era destul de bună 

  {PAGE  }

pentru perioada respectivă, cu cerdac închis cu sticlă, 2 camere în  față, separate printr‐un hol  şi alte două camere mai mici,  în spate,  închiriate  la o familie cu 2 persoane. Gazda  locuia  într‐o cameră din față, iar cealaltă utilizată ca bucătărie ne‐a închiriat‐o  nouă,  cu  condiția  să  gătească  în  continuare  acolo,  la  plita existentă. 

Am acceptat această propunere, deoarece se mai produce şi ceva căldură, noi nedispunând de lemne pentru foc. În afară de plita  respectivă,  în  cameră  era un pat de  fier  (tot pentru o persoană), o masă şi 2 taburete. Existau şi alte inconvienente, pe care, în lipsa altei soluții, a trebuit să le acceptăm. Casa nu avea instalație electrică,  încât am  învățat numai  la  lampa  cu petrol, iar apa o căram de  la pompa din stradă  (la distanță de cca. 50 metri),  care  iarna, uneori,  îngheța! Chiria nu  era prea mare  şi gazda  s‐a  dovedit  a  fi  o  femeie  cu  suflet  bun,  cu  care  ne‐am înțeles foarte bine, încât am rămas la dânsa până la terminarea facultății. 

Cu mâncarea  ne  descurcam  destul  de  greu,  numai  cu alimentele  aduse  de  acasă  şi  cu  pâinea  dată  pe  cartelă  (250 grame pe zi). Îmi amintesc că în sesiunea de examene, din vara anului  II,  am mâncat  (de  3  ori  pe  zi)  numai  brânză  de  oi  cu mămăligă. Unii colegi care  ştiau că o ducem greu  (deşi nu mă plângeam  nimănui),  când  renunțau  să meargă  la  cantină,  îmi ofereau cartela. Mă bucuram de acest get şi mi se părea că merg la  cel mai mare  restaurant. Gazda  noastră  (doamna Olaru)  la care am locuit în anii III şi IV, ne făcea uneori o mare surpriză. Când  gătea  ceva mai  bun  (mai  ales  duminica)  ne  aştepta  să servim  masa  împreună.  Dumnezeu  s‐o  odihnească  în  pace pentru bunătatea ei nemărginită. 

Transportul  la  Iaşi  era, de  asemenea, o problemă  foarte dificilă. Mergeam pe  jos  (circa 10‐12 km) până  la gara Rafaila, pe  un  drum  de  țară,  nepietruit,  şi  printr‐o  pădure  mare 

  {PAGE  }

(Pădurea  statului  îi  spuneam  noi),  traversând  două  dealuri (destul  de  înalte)  şi  două  văi. Când  ploua,  pe  drumul  dintre ogoare,  intrai  în  noroi  până  la  glezne  iar  iarna  era  destul  de mare.  Prin  pădure  nu  exista  drum  amenajat,  încât  cu  căruța riscai să te răstorni într‐o râpă, terenul fiind foarte accidentat. În această  situație,  bagajul  meu  era  transportat  în  spate,  cu ajutorul unui însoțitor sau numai împreună cu Valentina. Mari emoții  am  avut  în  timpul  vacanței  de  iarnă,  când  traversam această pădure, riscând să fim atacate de răufăcători. 

În anul III, pentru a ne proteja de frig măcar  în sesiunea de  examene  (din  ianuarie),  ca  să  câştigăm  nişte  bani  pentru procurarea  lemnelor  de  foc,  am  lucrat  în  luna  decembrie, împreună  cu  Valentina  Picioroagă,  pentru  şantierul  de construcții a Corpului B al Universității (în care funcționează şi Facultatea de Geologie‐Geografie). Ziua mergeam la cursuri, iar noaptea  (între  orele  20  şi  4)  lucram  pe  acest  şantier  la  cărat scânduri,  cărămizi  şi  alte materiale.  Pentru  că  era  frig  şi  nu aveam  alte  haine  de  rezervă,  întorceam  paltonul  pe  dos,  îl protejam cu un halat, încălțam nişte pâslari şi şosete de lână, iar pe  cap  puneam  un  fes. Am  rezistat  în  aceste  condiții  numai două săptămâni. 

Pregătirea examenelor era o problemă  foarte serioasă,  la baza  ei  stând notele  luate  în  amfiteatru, pentru  că nu  existau cursuri  publicate.  La  unele  discipline  nu  se  puteau  lua  note, oricât interes ai fi depus, din cauza ritmului alert de predare şi a unor  divagații  care  întrerupeau  urmărirea  temei  respective. Unii profesori prezentau la cursuri numai câteva capitole, iar la examen  se  cerea  întreaga materie. Din  aceste motive,  pentru promovarea examenelor  trebuia să apelezi  la  tratatele  în  limbi străine existente în biblioteci. 

Absolvirea  facultății  se  încheia  cu  susținerea  licenței, care,  în  vechea  formă,  se  rezuma  la  elaborarea  unei  lucrări. 

  {PAGE  }

Reforma învățământului din anul 1948 a înlocuit licența cu aşa numitul  „Examen  de  stat”,  creându‐se  condiții  foarte  grele pentru obținerea diplomei. În afară de lucrare s‐au introdus mai multe examene: 5‐6 discipline principale  (obligatorii) susținute în aceeaşi zi,  fără pauze  între ele,  şi o disciplină  secundară,  la alegere, după  care urma Pedagogia, pentru  secția pedagogică (la  care optasem  în  timpul ultimilor  ani de  studiu). Cu  foarte mari  eforturi  am  susținut  acest  examen  în  februarie  1952, obținând  o  diplomă  de  merit  (cu  media  9,16);  ulterior    s‐a revenit la vechea susținere a licenței, valabilă şi astăzi. 

În  continuare,  menționez,  că  şi  pentru  susținerea doctoratului am avut parte de examene foarte grele. În afară de elaborarea  tezei  (cum  era  înainte  de  război)  s‐au  introdus  5 examene,  fiecare  fiind  eliminatoriu.  Primul  examen  era materialismul dialectic şi istoric, pentru care am învățat timp de 6 luni de zile. Au urmat examenele la două limbi străine (scris şi oral),  limba  rusă  fiind  obligatorie  şi  a  doua  la  alegere.  Am pierdut mult  timp  cu  pregătirea  la  limba  rusă,  pentru  că  nu făcusem în şcoala medie. Cele două examene de specialitate le‐am susținut la Universitatea din Bucureşti (unde eram înscrisă), cu  o  comisie  formată  din  cei mai  severi  profesori  (la  vremea respectivă).  Pe  parcursul  anilor,  examenele  s‐au  redus  treptat numai la specialitate, în prezent înlocuindu‐se cu unele referate, care fac parte din teză. 

Îmbrăcămintea din  timpul studenției a  fost redusă  la un nivel  incredibil  (două  fuste  şi 2 bluze). Chiar dacă aveai bani, nu exista nimic de cumpărat prin magazine. Totul era pe cartelă (  o  pereche  de  încălțăminte  şi  10 m.  de metraj  pentru  toate necesitățile (pentru 1 an). Paltonul mi l‐am cumpărat de ocazie (de  la un evreu) pe care  tata a dat mulți saci de grâu, deşi era destul de uzat. L‐am păstrat cu mare grijă şi l‐am purtat toți cei 4 ani din facultate. 

  {PAGE  }

După  terminarea  facultății  şi  încadrarea  pe  postul  de preparator, am început să cred că în viața mea a răsărit soarele, putând  să mă  întrețin  singură,  dar  necazurile  din  familie  nu dispăruseră.  Tata  fusese  condamnat  la  închisoare,  mama rămăsese  singură  cu  copiii:  cu  sora Margareta,  şi  cei doi  frați excluşi din şcoli şi plecați la muncă pe şantierele patriei (cum se spunea atunci). 

Eu  am  rămas  în  continuare  la  aceeaşi  gazdă,  dar  în camera mea s‐au adunat  încă 3 persoane care aveau nevoie de ajutorul meu:  sora Margareta, un verişor, Pavel Marcel, orfan, elev  în  clasa  a  II‐a  a  şcolii  medii  energetice,  şi  o  verişoară (Gavril Silvia). Iată‐ne în fotografia de mai jos. 

             Era studentă la Facultatea de Zootehnie (în anul I), şi nu 

era primită  în  cămin, părinții ei  fiind  considerați  chiaburi. Mă străduiam  să  fac  față  problemelor  de  la  serviciu,  cât  şi menajului  pentru  cele  4  persoane. După  2  ani,  cei  2  elevi  au părăsit  şcoala  şi  au  plecat  pe  şantierul  Hidrocentralei  de  la Bicaz, unde  s‐au angajat  ca muncitori  şi au  continuat  liceul  la fără frecvență. 

 

  {PAGE  }

Căsătoria În 1953 m‐am căsătorit cu Liviu Ionesi, asistent la Catedra 

de Geologie‐Paleontologie. Cununia civilă a avut  loc  în Iaşi (la 15  ianuarie),  iar  aşa  zisa  nuntă  (pe  1  februarie)  în  casa părintească  a  lui  Liviu,  din  comuna  Frătăuții  Vechi,  județul Suceava. 

Pregătirile  au  fost  foarte  modeste,  toate  alimentele  de bază fiind raționalizate pe cartelă. A fost o petrecere în familie, cu  circa  20  de  persoane.  Toaleta  miresei  era  în  totalitate împrumutată  de  la  diferite  prietene.  Un  episod  nostim  care merită  amintit,  se  referă  la  venirea  părinților mei.  Ei  nu  l‐au cunoscut pe soțul meu  înainte de căsătorie şi nici nu‐i reținuse numele  de  familie. Au  fost  aşteptați  la  gara  din  Rădăuți,  cu sania,  de  cumnatul  lui  Liviu,  care  nu‐i  cunoştea.  Nu  s‐au întâlnit, deoarece părinții mei au coborât pe partea opusă gării şi au plecat să se  intereseze cu ce pot ajunge  în Frătăuții Vechi (situat la 10 km distanță). Au găsit o sanie şi pe drum i‐au spus cetățeanului  că  merg  la  o  nuntă  (mirele  fiind  unul  Liviu). Întâmplător,  în  aceeaşi  zi, mai  era  o nuntă  în  sat  a  ing. Liviu Panciuc. Când  au  ajuns  la  familia  respectivă,  au  constatat  că mireasa nu este fiica lor! În cele din urmă li s‐a explicat că este vorba de fiul domnului învățător Ionesi. 

Întâlnirea cu ei a fost foarte emoționantă. După  căsătorie m‐am mutat  într‐o  cameră  închiriată de 

Liviu  în strada Dumbrava Roşie nr.1, Mutarea n‐a constituit o problemă;  zestrea mea  foarte  sumară,  fiind  transportată  cu  o săniuță. Camera avea  intrare  separată printr‐un hol  (4 m2  ) pe care  l‐am amenajat ca bucătărie  şi unde găteam  la o  lampă cu gaz. Nu  aveam baie, W.C.‐ul  era  în  curte  şi  apa  la pompă,  în grădină,  care  îngheța  iarna  şi  căram  apă  de  la  o  fântână  din cartierul apropiat. 

  {PAGE  }

  Am început să facem economii pentru a ne procura cele necesare, dar  totul era  foarte scump  şi se găsea greu.  În câțiva ani am reuşit să cumpărăm: un şifonier, un „studio” (executat la comandă  la Vaslui) şi, printr‐o ocazie, un reşou cu 2 ochiuri şi butelie  (de  la Braşov). După  9  ani ne‐am mutat  într‐o  cameră repartizată  de  Universitate,  într‐o  casă  naționalizată  de  pe strada  Sărărie nr.154. Aici  aveam  apă  în  casă,  acces  la  baie  şi bucătărie  (împreună cu un alt chiriaş). Blocuri pentru  locuințe se  construiau  foarte  încet  şi  de  repartiția  apartamentelor beneficiau,  în  primul  rând,  activiştii  de  partid  şi  clasa muncitoare. 

În 1960 am născut un copil (Călin) care a decedat după o lună  de  zile,  în Maternitatea  Spitalului  „Parhon”,  din  cauza unei epidemii de dizenterie. 

Abia  în 1965 am reuşit să ne mutăm  într‐un apartament cu 2 camere (confort 3) în blocul de pe strada Arcu nr.25, printr‐un schimb (condiționat de o sumă destul de importantă) cu un muncitor  care nu‐şi putea plăti  întreținerea. Pentru asigurarea unor condiții mai bune, am continuat să  facem economii  şi,  în anul 1974,   am cumpărat un apartament cu 3 camere, în strada Lascăr Catargi nr.46, unde locuiesc şi în prezent. Pentru a putea plăti acest apartament, am fost ajutați cu împrumuturi de către toate rudele apropiate. 

     

Soții Ionesi  

   

  {PAGE  }

Grija pentru economisirea veniturilor noastre  (destul de modeste) a fost în continuare un obiectiv permanent. Trebuia să ne  ajutăm  părinții,  care  deveniseră  colectivişti  şi  de  pe  lotul lăsat  în  folosință  nu  se  puteau  întreține.  Le  trimiteam mereu pachete cu alimente, îmbrăcăminte şi medicamente (mama fiind bolnavă  de  inimă).  Aveam  nevoie  şi  de  o  îmbrăcăminte corespunzătoare statutului de cadre didactice universitare, fiind destul de greu de procurat. Pentru a face față onorabil, am  

 Profesoara emerită Bica Ionesi în mijlocul unei promoții de 

geologi din anul 1984  

apelat  la  pasiunea  mea  pentru  croitorie,  m‐am  perfecționat treptat,  reuşind  să‐mi  cos  aproape  toate  „toaletele”  confecționate  din materiale  cât mai  ieftine,  dar  de  efect  prin inventarea  unor modele  originale. Nu  aveam  însă maşină  de cusut şi apelam la diferite cunoştințe. Abia în 1965 am reuşit să cumpăr o maşină electrică, pe care o folosesc şi în prezent. 

  {PAGE  }

În  1966  am  cumpărat  un  autoturism  (Moskvici  408), înlocuit în 1975 cu „Lada”(tot marcă rusească), care ne‐au ajutat foarte  mult  în  deplasările  noastre  pe  teren  pentru  cercetări geologice. 

Ne‐a  plăcut  foarte mult  să  călătorim  pentru  a  vedea  şi alte meleaguri. Din păcate, excursiile în Occident erau interzise pentru  cei  fără  copii.  Am  reuşit  însă  să  vizităm  majoritatea țărilor socialiste, în grupuri organizate şi pe cont propriu. N‐am beneficiat de nici o deplasare oficială pentru că nu îndeplineam anumite criterii politice. Cu unii specialişti de peste hotare am intrat  în  contact numai  cu ocazia organizării unor manifestări ştiințifice în țara noastră. 

După  evenimentele  din  1989  am  reuşit  să  facem  unele excursii în majoritatea țărilor din Uniunea Europeană. 

Soțul  meu  a  lucrat  numai  în  cadrul  Universității „Alexandru Ioan Cuza”, trecând prin toate treptele universitare (preparator, asistent, şef de lucrări, conferențiar, profesor titular şi în final profesor emerit. După anul 1989 a devenit membru al Academiei Române. A fost membru al partidului comunist dar nu i s‐a încredințat nici o funcție politică şi nici administrativă. A decedat după o boală necruțătoare şi o suferință îndelungată, pe 16 decembrie 2006. 

           

  {PAGE  }

Victorie! Răzeşii au învins! – pare să spună Bica Ionesi (născută Cehan).  Ajunsă  pe  culmile  cele  mai  înalte  ale  intelectualității româneşti, ea lasă în urmă un model de cadru didactic şi de urmaş al unei familii care a răzbit prin toate vremurile. 

 Dumitru Cehan (Mitică)  

 Era  cel  de  al  doilea  copil  al familiei  Cehan,  născut  în  1930  şi decedat  în  1995.  A  urmat  şcoala primară  în satul natal, după care s‐a înscris  la  liceul  „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui. În clasa I a stat  la o gazdă cu Bica, sora  lui, apoi a  intrat  la  internat. Ne‐am  despărțit pentru  că  nu  ne  împăcam.  Era  tare poznaş,  nu mă  asculta  şi  nici  nu  se 

străduia cu învățătura. După  4  ani  de  liceu,  s‐a  transferat  la  Şcoala  Normală 

„Vasile Lupu” din Iaşi, dar după doi ani de studii nu a mai fost primit  pe  clasicul  motiv  al  originii  sociale  nesănătoase.  S‐a încadrat  ca  învățător  suplinitor  în  satul  Valea  Caselor  din județul Vaslui, unde a funcționat doi ani de zile, după care nu a mai fost acceptat. A plecat pe şantierul de la Canalul Medgidia, unde a lucrat un an şi s‐a calificat normator constructor. 

În această meserie a  lucrat,  în continuare,  la Bârlad  (doi ani), după care a plecat în Transilvania (ca maistru constructor), mai întâi la Câmpia Turzii şi apoi la Bistrița, unde se stabileşte definitiv până la pensionare. 

Se căsătoreşte în 1958 cu Eugenia (muncitoare, în foto) şi obțin prin repartiție un apartament foarte bun (cu 3 camere, hol, bucătărie  şi  alte dependințe)  într‐un  bloc din  centrul  oraşului Bistrița. Au avut o fată (Mirela), devenită  ingineră şi căsătorită 

  {PAGE  }

tot  cu  un  inginer.  Locuiesc  şi  acum (2009)  în  Bistrița  într‐o  casă individuală, construită în ultimii ani. Fetița lor, Alina, este în prezent elevă de liceu. 

Fiind fiu de chiabur, Mitică şi‐a satisfăcut serviciul militar (3 ani) pe şantierele  de  muncă    de  la  Işalnița (Oltenia).  Aceşti  soldați  „nedemni” să  fie  militari  români,  purtau  o uniformă albastră. 

După  pensionare  are  un accident cerebral,  la vârsta de 63 ani, paralizează şi după 2 ani decedează  (în  1995),  în urma unui  infarct.  Soția  lui  trăieşte  şi locuieşte singură în apartamentul din bloc. 

   Ioan Cehan (fiul) 

 Curseşti  Vale  este  satul  în  care 

m‐am  născut  (  scrie  astăzi,  în  2009, urmaşul  răzeşului  Ion  Cehan,  despre care fiica sa Bica, relata mai sus). 

Pe  timpuri,  adică  înainte de  cel de  al  II‐a  război  mondial,  Curseştiul era  un  sat  prosper,  sat  de  răzeşi,  cu oameni  gospodari  care‐şi  cultivau pământul  şi  creşteau  animale. Dealurile  din  jurul  satului,  cât  şi 

grădinile  oamenilor,  erau  acoperite  cu  vii  şi  livezi. Vechimea acestor  preocupări  şi  bogății  se  putea  vedea  după  grosimea 

  {PAGE  }

tulpinilor  de  nuc  şi  a  coroanelor  lor  uriaşe.  Răzeşii  dețineau suprafețe întinse de teren agricol şi pădure. 

Dar  frontul  de  răsărit  s‐a  apropiat  de  Iaşi  şi  tinerii premilitari din Curseşti, între 16 şi 18 ani au plecat în refugiu în Oltenia,  localitatea  Stoeneşti,  sub  comanda  căpitanului Gheorghe Gemene şi a tatălui meu Ion Cehan. 

Când ne‐am întors din refugiu, Curseştiul nu mai arăta la fel de prosper. O tristețe se lăsase peste sat şi o sărăcie. Şi cum un necaz nu vine niciodată singur, s‐a abătut asupra noastră şi o  secetă  cumplită  timp  de  doi  ani,  1946‐1947.  Majoritatea sătenilor  au  reuşit  să  supraviețuiască  foametei,  deoarece fuseseră  mai  prevăzători  şi‐şi  păstraseră  unele  rezerve  de cereale.  Peste  curseşteni  veneau  însă  oameni mai    săraci  din satele vecine şi cerşeau de mâncare. Le dădeam din puținul ce‐l aveam şi noi. 

În  acea  perioadă  urmam  clasele  I  şi  a  II‐a  la  Liceul „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui. Stăteam  la o gazdă  săracă, împreună cu sora mea Bica, care era  în ultimul an de  liceu. O duceam foarte greu. Ne trimiteau părinții câte o traistă de făină de porumb, din care preparam un  fel de  terci subțire pentru a ne ajunge cât mai mult.  

După reforma învățământului, făcută după model rusesc în 1968, a trebuit să fac clasa a VII‐a la Negreşti, un târg aflat la 17 kilometri de Curseşti. Acolo exista cea mai apropiată şcoală de 7 clase. Locuiam la o gazdă săracă şi săptămânal veneam la Curseşti,  împreună  cu  un  coleg  –  Lăzanu Aurel  pentru  a  ne aduce  hrană. Veneam  pe  jos,  traversând  trei  păduri  şi  câteva dealuri.  Apoi  am  urmat  încă  trei  ani  de  liceu  la  Vaslui  în condiții asemănător de grele. Eram uneori nevoit  să vin acasă pe jos de la Vaslui, cale de 36 kilometri. 

După  anul  1948  încep  necazurile  pentru  răzeşii  din Curseşti; se introduc cote obligatorii, peste puterea oamenilor şi 

  {PAGE  }

se  declanşează  prigoana  comunistă  împotriva  gospodarilor înstăriți.  Apare  ticăloasa  împărțire  a  țăranilor  în  3  categorii sociale:  săraci, mijlocaşi  şi  chiaburi.  Curseştiul,  sat  de  răzeşi, unde mai fiecare deținea între 5 şi 20 hectare de teren agricol a fost  lovit crunt de această  legiuire bolşevică. Cotele obligatorii fixate  pentru  fiecare  sătean,  erau  uneori  mai  mari  decât producția  agricolă  ce  se  obținea  şi  cei  care  nu  reuşeau  să‐şi achite cotele erau declarați „sabotori” şi condamnați la ani grei de închisoare. Şi tatăl meu a fost o victimă a represiunii din acei ani. Mulți  din  copii  acestor  familii,  elevi  la  diverse  licee,  au trebuit  să‐şi  întrerupă  studiile  şi  să plece  la muncă pe diverse şantiere pentru a supraviețui. În acea perioadă satul Curseşti se depopulează iar familiile mai înstărite sărăcesc. 

A  început  apoi  acțiunea  de  colectivizare  forțată,  greu acceptată  de  răzeşi  până  la  urmă.  Un  rol  important  în distrugerea multor familii de gospodari l‐au avut câțiva indivizi proveniți şi recrutați de partidul comunist din rândul „leneşilor satului”  puşi  să  reprezinte  puterea  locală  discreționară  şi  să reprime  orice  împotrivire.  Aş  putea  aminti  de  unul  Baltag, poreclit Gâlcă, Dumitru Popa, poreclit Pârlici  şi Neculai Bolea, despre care şi acum după 50 de ani îmi amintesc cu neplăcere! 

Ne luaseră tot din gospodărie: animale, produse agricole, obiecte  casnice,  astfel  că  dintr‐o  familie  înstărită  şi  onorabilă, rămăsesem  săraci  „lipiți  pământului”.  Tata  era  la  închisoare pentru neachitarea cotelor obligatorii, mama se îmbolnăvise de inimă,  iar  noi,  copiii,  nu  am  mai  putut  continua  studiile, deoarece eram etichetați „copii de  chiaburi”. Astfel  că  în anul 1952,  când  trecusem  în  ultimul  an  la  Liceul  „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui,  am  fost nevoit  să  întrerup  studiile. Aceeaşi  soartă  au  avut  şi  alți  doi  frați  ai  mei  Mitică  şi Margareta.  Doar  sora  mea  mai  mare,  Bica,  reuşeşte  să  se strecoare prin cenzura comunistă, fiind studentă la Iaşi. 

  {PAGE  }

La numai 17 ani sunt nevoit să părăsesc Curseştiul, casa părintească şi să plec  în necunoscut pentru a scăpa de situația grea în care ajunsese familia mea. Era prin luna iulie 1952, când în zonă a venit un camion de la Bicaz, însoțit de un delegat, care angaja muncitori pentru şantierul hidrocentralei. Am urcat şi eu în  camionul  acela  cu prelată prăfuită  şi  am debarcat  la Bicaz. Am fost cazați într‐o baracă cu paturi de fier şi saltele umplute cu  paie.  Două  luni  am  lucrat  la  construcția  de  case  pentru locuitorii  strămutați  din  bazinul  viitorului  lac  de  acumulare. Am  avut  şansa  să  întâlnesc  aici  un  consătean,  Constantin Palade, om de omenie, care lucra la uzina electrică şi m‐a ajutat să mă  angajez  pentru  calificare  în meseria de  electrician. Am urmat  apoi  şcoli  de  calificare  de  diferite  grade,  am  absolvit liceul la seral şi şcoala de maiştri. 

Prin perseverență  şi  seriozitate  în muncă m‐am  realizat profesional  şi  familial. Mă  pot mândri  că  am  făcut  parte  din echipa  care  a  pus  în  funcțiune  prima mare  hidrocentrală  din țară, „Dimitrie Leonida” de  la Bicaz  şi unde am  lucrat până  la pensionarea din anul 1997. 

Deşi am părăsit   Curseşti Vale,  în urmă cu 57 de ani, n‐am uitat şi nu pot să uit  satul meu natal. Acolo sunt amintirile copilăriei mele, mormintele părinților şi bunicilor,  întâmplările plăcute  şi  mai  puțin  plăcute.  De‐a  lungul  anilor  am  vizitat mereu  satul. Mai des  când  îmi  trăiau părinții  şi mai  rar după dispariție lor. Considerându‐mă fiu al Curseştiului, apreciez că acest sătuc a cunoscut trei perioade distincte: perioada  liniştită şi prosperă, până la război şi refugiu din fața puhoiului rusesc, care s‐a prelungit până în anul 1947. Atunci, în sat, exista mult tineret,  gospodăriile  erau  bine  îngrijite  iar  proprietatea  era respectată, oamenii erau prieteni şi se ajutau între ei. La şcoală eram mulți copii, unde se organizau serbări de către  învățători foarte buni. 

  {PAGE  }

A  urmat  apoi  perioada  cea mai  grea  din  viața  acestei localități,  respectiv  între  1948‐1989:  cotele  obligatorii, represiunea  comunistă,  distrugerea  familiilor  de  oameni gospodari  şi  a  intelectualilor  din  sat,  plecarea  majorității tinerilor  şi  în special elevi, colectivizarea  forțată. Toate acestea au adus satul acela prosper, aşezat la locul lui de secole, în stare de ruină. Drumurile de acces erau  impracticabile, gospodăriile nu  mai  aveau  garduri,  casele  erau  părăsite  sau  degradate, falnicii  nuci  pe  care  îi  ştiam  din  copilărie  nu  mai  existau.  Fuseseră  tăiați  şi puşi pe  foc,  în  lipsa pădurilor personale  ale răzeşilor  care  fuseseră  expropriate.  Pe  dealuri,  altădată  o grădină de  rai,    viile  şi  livezile dispăruseră. Pe ulițele  satului întâlneai doar oameni în vârstă, care supraviețuiau muncind la colectivă. 

Pozitiv  era  faptul  că  terenurile  erau  acum  lucrate mecanizat, producțiile erau mai mari, dar ce  folos dacă  în cea mai mare parte a lor mergeau în magaziile statului! 

A treia perioadă în existența satului Curseşti Vale, începe după  1989  şi  cuprinde  două  etape:  desființarea  cooperativei agricole de producție, restituirea terenurilor foştilor proprietari, puşi în situația de a nu le mai putea lucra, fie din cauza vârstei, fie  din  lipsa  mijloacelor  de  producție  cu  care  se  procesează pământul.  Doar  în  ultimii  ani,  respectiv  o  a  doua  etapă  au apărut  semne  de  înviorare. A  fost  construit  un  drum  asfaltat care  leagă satul de  şoseaua Vaslui‐Bacău, s‐au pietruit o parte din ulițe, au apărut case noi, familii tinere şi mai mulți copii la şcoala din sat. 

Trist mi  se  pare  că  vechile  familii  fruntaşe  cândva,  au dispărut  complet. Nu mai există acolo nici un descendent din familiile  foştilor  fruntaşi  ai  satului:  Cehan,  Nica,  Gemene, Dabija,  Huşanu,  Lăzanu,  Pavel,  Dănăilă,  Picioroagă,  Pricop, 

  {PAGE  }

Lucache şi alții! Numele lor mai pot fi găsite doar pe crucile din cimitir şi acelea năpădite de buruieni! 

În continuare, Ion Cehan, fiul lui Ion Cehan din

Curseşti Vale, face completări la biografia familiei: M‐am născut la 7 ianuarie 1935 dar în acte figurez la data 

de 9 ianuarie 1935, deoarece, fiind o iarnă grea, tata nu a putut merge la primărie, care era în Curseşti Deal,  să mă declare. 

Tatăl meu,  Ion D.  Cehan,  născut  în  1888  şi  decedat  în 1972  provenea dintr‐o  familie de  răzeşi  înstăriți  – Dumitru  şi Eufrosina Cehan, cu rădăcini în istoria județului Vaslui până la Ştefan  cel  Mare.  El  s‐a  ocupat  cu  agricultura,  deținând  15 hectare  de  teren,  dar  a  avut  şi  o moară  până  la  refugiul  din 1944. În tinerețe a fost militar şi a participat la războiul mondial din 1916‐1918, cu gradul de plutonier. A făcut politică liberală şi a fost de mai multe ori primar. În cel de al II‐lea război mondial a  fost concentrat  timp de doi ani, deşi avea vârsta de peste 55 ani. Iar în vara anului 1944 s‐a ocupat împreună cu învățătorul Gh.  Gemene  de  pregătirea  premilitarilor  din  sat.  După  1948 execută o detenție  la Canal pentru neachitarea cotelor  impuse, cât şi pentru faptul că a făcut politică  liberală şi a fost declarat chiabur. 

Despre frații mei a tratat mai sus sora mea Bica. Copilăria, până la plecarea în refugiu, în 1944, pot spune 

că a  fost  fericită. Aveam hrană  suficientă, părinții ne  îngrijeau cu mult devotament, în familie exista armonie deplină. Şi totuşi, viața  nu  era  aşa  uşoară.  Vara  umblam  desculți  iar  iarna  cu opinci  pe  care  le  confecționam  singur  din  piele  de  porc.  În gospodărie aveam animale, boi, vaci cu lapte, porci, gâşte, rațe, găini  şi  fiecare  dintre  copii  aveam  sarcini  precise  de  cine  să avem grijă. 

În  anul  1942  intru  la  şcoală  şi  am  avut  învățătoare  pe Profira  Dănăilă,  fiica  unui  răzeş  din  Curseşti,  astăzi  (2009) 

  {PAGE  }

pensionară  la Armăşoaia unde  s‐a căsătorit.  În  clasa a doua  l‐am avut învățător pe dl. Gh. Gemene. Îmi plăcea cartea şi luam mereu premiul  I. La  întoarcerea din  refugiul  anului  1944,  am urmat clasa a IV‐a la Curseşti, tot cu dl. Gemene iar clasele I şi II de  liceu  la  „Mihail  Kogălniceanu”  Vaslui  le‐am  făcut  în particular,  unde  mă  prezentam  numai  la  examene. Modificându‐se  legea  învățământului, am urmat clasa a VII  la Negreşti, aşa cum am arătat mai sus. Clasele a 8‐10 le‐am făcut tot  la Liceul „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui. Ultimii ani de liceu  i‐am  făcut  în condiții  foarte grele. Părinții sărăciseră. Am stat pe  la gazde  sărace  şi uneori mai  răbdam de  foame. Când timpul era favorabil, mai trăgeam câte o fugă acasă, la Curseşti, cale de 36 kilometri pe Valea Racovei, pe  jos, pentru a procura ceva  provizii  de  hrană.  Uneori  veneam  cu  trenul  până  la Buhăieşti  sau  Rafaila  şi  de  acolo  pe  jos,  cale  de  17  km,  prin păduri seculare şi dealuri înalte. Odată, pe un asemenea drum, aveam  15  ani,  traversând  singur  pădurea  dintre  Curseşti  şi Fâstâci,  în  drum  spre  gara  Bârzeşti  lung  de  15  km.,  mă descălțasem de bocanci pentru a‐i proteja, şi a‐mi fi mai uşor la mers, şi făcusem un popas. Deodată, de după un copac a apărut un țigan, mi‐a luat bocancii şi a rupt‐o la fugă. Am alergat după dânsul şi când l‐am ajuns şi am apucat de bocanci, m‐a lovit cu cuțitul în piept, în zona inimii. Am reuşit să ies din pădure şi să ajung  în  sat,  cu  ajutorul  unor  femei  care  prăşeau  prin apropriere. Acolo, din întâmplare, se afla o maşină a securității, care m‐a dus la cel  mai apropiat dispensat din Deleşti, unde am fost pansat, iar de acolo la spitalul din Vaslui. 

Am lipsit o  lună de zile de la şcoală. Necazul cel mare a fost că nu mi‐am mai recuperat bocancii…  Țiganul a fost prins şi  judecat. Dar nu a  fost condamnat decât  la 6  luni  închisoare, deoarece  instanța de  judecată a apreciat că victima era copilul unui chiabur…iar atacatorul era un țigan sărac!  

  {PAGE  }

             În  toamna anului 1952 copiii de chiaburi nu au mai  fost 

primiți  în  liceu, unde  trebuia să  termin clasa a 10‐a, aşa că am plecat la Bicaz, pe şantier, la vârsta de 17 ani. Ce am făcut aici, am relatat mai sus. Dar a trebuit să‐mi ascund originea socială de  chiabur,  care  în  acea  vreme  nu‐ți  permitea  să  promovezi după merit. Dar am avut şi o satisfacție spirituală. În luna mai a anului  1960,  când  au  început  pregătirile  de  punerea  în funcțiune  a  primei  mari  hidrocentrale  din  țara  noastră „V.I.Lenin”, de la Stejarul Bicaz, am fost cooptat în echipa care urma  să  pornească  hidrocentrala.  Am  lucrat  cu  specialişti cehoslovaci  timp de un an de zile, după care am rămas numai noi, românii, majoritatea tineri, să deservim instalațiile. Aici am lucrat  apoi  până  în  anul  1997  când  am  ieşit  la  pensie, parcurgând  toate  treptele  pregătirii  profesionale  în  domeniu: maistru, maistru principal, maistru principal specialist. 

În perioada anilor 1963‐1966 am participat  şi  la punerea în  funcțiune  a  celorlalte  12  hidrocentrale  de  pe  Bistrița,  între Piatra  Neamț  şi  Bacău,  ocupându‐mă  şi  de  pregătirea electricienilor  care  urmau  să  deservească  aceste  centrale. 

  {PAGE  }

Devenit  specialist,  am  fost  trimis  să  particip  şi  la  alte hidrocentrale din țară: Corbeni, de pe râul Argeş, Mărişelul – de  pe  râul  Someş,  Porțile  de  fier  –  de  pe  Dunăre,  Râul  Mare‐Retezat, de pe râul Maxe. 

Mă  specializasem  şi  în  activitatea  de  protocol,  fiind desemnat  să  primesc  şi  să  dau  explicații  delegațiilor  oficiale care vizitau uzina, grupurilor de turişti, studenți şi elevi.  

Şi am primit pe preşedintele Poloniei, pe primul ministru al  Cehoslovaciei,  pe  şahul  Iranului  Rez  Pahlavi,  însoțit  de Nicolae  Ceauşescu  şi  soția  sa,  primii  secretari  de  județ  şi miniştri. 

Ținând  oarecum,  în  umbră  originea mea,  dar mai  ales performanțelor mele  în  profesie,  în  anul  1962  sunt  primit  în partidul  comunist  român,  după  care  am  îndeplinit  diferite funcții politice şi obşteşti. Timp de 20 de ani am fost preşedinte de  sindicat,  străduindu‐mă  să  ajut  cât  mai  bine  salariații. Organizam excursii, programe artistice, vizionări de spectacole şi filme în colectiv. Luam atitudine împotriva abuzurilor făcute de şefi şi de administrație, atât cât era posibil în acea perioadă, ca să nu fie considerate „revendicări” nepermise de autoritățile comuniste. 

Am  lucrat  în Sistemul Energetic timp de  45 de  ani  şi  am  satisfacția  că am onorat cu cinste satul în care m‐am născut în urmă cu 74 de ani! Indiferent de regimul politic care mi‐a persecutat familia, eu,  ca  român,  ca  fiu de  răzeş, mi‐am servit țara cu devotament. 

Familia:  m‐am  căsători  la  15 octombrie  1958  cu  Manea  Profira, originară din comuna Coarnele Caprei, județul Iaşi. Căsătoria civilă a avut  loc 

  {PAGE  }

la Bicaz  iar  cea  religioasă  la Curseşti,  săvârşită de preotul  Ion Sârbu. M‐am  căsătorit  religios  o  dată  cu  fratele  meu Mitică (acum, decedat), având ca naşi pe învățătorul Neculai Ganceruc şi pe  sora mamei  – Elena Gavril. Aveam  atunci  23 de  ani  iar soția 20. La 15 octombrie 2008 am sărbătorit „nunta de aur” – 50 de ani de căsătorie! 

Acum, spre senectute, evaluez bilanțul vieții mele: o viață de  familie  bine  organizată  şi  realizată  material.  Am  fost proprietar de automobil încă din anul 1970, pe când erau puțin posesori de  autoturisme  în România,  am  un  apartament  cu  3 camere  în  oraşul Piatra Neamț  şi  o  casă  cu  etaj  în  apropierea hidrocentralei,  unde  am  lucrat  37  de  ani  (construită  cu  unul dintre  copii  şi  unde  locuim  vara).  Avem  2  băieți  ingineri: Daniel,  în  vârstă  de  48  ani,  inginer  exploatări  forestiere, căsătorit, are un copil de 14 ani; şi Cristian, în vârstă de 40 ani, inginer electronist, căsătorit, cu doi copii, de 7 şi 5 ani. Locuieşte în America, unde a plecat  legal  în anul 1995, soția sa  fiind  tot româncă. A obținut cetățenia americană şi lucrează la o firmă în apropiere de capitala Washinkton. 

 Margareta Cehan (Vacariu) 

  Se naşte  în 1937,  fiind ultimul 

copil al  familiei Cehan. După  şcoala primară  urmată  în  satul  natal,  se înscrie la Şcoala pedagogică din Iaşi, unde  a  urmat  2  ani  şi  a  stat  la  o gazdă  împreună  cu  sora  ei  Bica,  în strada  Fundacul  Dochiei  nr.3. Ulterior, şcoala şi‐a schimbat profilul şi  ea  a  fost  nevoită  să  plece 

  {PAGE  }

muncitoare pe şantierul Hidrocentralei de la Bicaz, unde se afla şi fratele ei Nicu. Continuă să frecventeze  liceul  la seral. După absolvire  se  înscrie  la  unele  cursuri  de  specializare  în contabilitate, după  care  lucrează pe post de  contabilă  la unele bănci din Huşi şi Iaşi, precum şi  la Uzina metalurgică din Iaşi, de  unde  şi  iese  la  pensie.  Are  o  fiică,  Ionela,  profesoară  de psihologie şi un nepot, Andrei, elev în clasa a VIII. 

*  

  {PAGE  }

2.2.5. Gheorghe Gemene  Învățătorul  Gheorghe 

Gemene  (n.1  august  1897‐  d.1983) apare  într‐o  familie  răzăşească mai modestă,  din  părinții  Costache  şi mama Zoița. În cursurile primare se situează printre premianți. 

 Observând  la  copil  calități deosebite, învățătorul său sfătuieşte părinții  să‐l  dea  mai  departe. Aceştia vând o bucată de pământ şi îşi înscriu băiatul la şcoala Normală din  Vaslui.  Astfel  Gheorghe Gemene,  tânărul  din  Curseşti,  se 

întoarce în satul natal pus pe fapte mari. Acordă cea mai mare atenție pregătirii copiilor, care  învățau prin case particulare,  şi începe  cu  sprijinul  județului  construirea  unei  şcoli,  unde munceşte  ca  un  salahor,  alături  de  alți  curseşteni  până  ce clădirea  a  fost  terminată.  Ea  există  şi  astăzi  şi  încă  mai adăposteşte  în  cele  două  săli  de  clasă  ale  sale  elevii  satului, până  ce  o  nouă  şcoală  construită  în  ultimii  ani,  va  fi  dată  în folosință.  Prin mâinile  sale  au  trecut multe  generații  de  copii (printre care şi autorul acestei lucrări), mulți dintre ei ajungând pe trepte înalte ale ierarhiei sociale. 

În  subcapitolul  „Şcoala”    am  inserat  câteva  lucrări  ale directorului şcolii din Curseşti, Gheorghe Gemene, descoperite în  Arhivele  statului  de  la  Vaslui,  din  care  se  poate  deduce minuțiozitatea cu care  îşi  îndeplinea misiunea de  luminător al satului. 

  {PAGE  }

Din  armată  capătă  gradul  de  căpitan  iar  pe  traseul activității sale a fost şi inspector şcolar. 

La timpul potrivit realizează o căsătorie cu una din fetele familiei Palade, veche familie răzăşească, pe nume Elena, după ce prima soție îi moare la naşterea unui fiu mort. 

Familia Palade Neculai  şi Palade Maria,  părinții  soției  lui,  erau  doi gospodari  vrednici,  cu  14  copii,  toți crescuți mari şi ajunşi la casa lor. Aveau peste  20  hectare  de  teren  arabil,  7‐8 hectare  pădure,  creşteau  vite,  posedau vie,  livadă  pe  la Haragoja,  undeva  în nordul  satului,  unde  munceau    zi  şi noapte  pentru a susține  creşterea celor  14 copii. Palade Neculai  participă  şi  la  războiul 

din 1916‐1918 şi scapă cu viață.    De  la  dânşii,  nepoții  de  mai 

târziu,  află  că  pe  acele  locuri  unde bunicii  lor  îşi  aveau  proprietățile, existau  urme  vechi  de  locuire,  iar denumirile  locurilor  încă  se  mai transmiteau  generațiilor  următoare  ca: „La  casă”,  unde  avuseseră  străbunicii  case,  „La  stupi”,  „La fabrică” – unde străbunicii prelucrau în zonă țesăturile din lână şi realizau aşa zisa stofă de şiac. 

Bătrânii  povesteau  că  pe  acele  locuri,  pe  Cordăşa,  au existat grajdurile domneşti cu cai de cursă, de unde ar fi devenit şi denumirea  satului de Cursăşti!!!  Şi  că  albia  râului denumit 

Elena Gemene (n. Palade)

Ghiță  Palade,  unul  din  cei  14  frați  ai Elenei Palade 

  {PAGE  }

Cursasca mai târziu, s‐ar fi trasat prima oară cu plugurile, acolo pe Cordăşa, iar cu timpul albia s‐a lărgit şi traversează satul pe unele  locuri  la  câțiva metri  adâncime.  Urmele  temeliilor  din piatră a grajdurilor se mai pot vedea şi astăzi. Tot aici se spune că ar fi fost şi beciurile domneşti aparținând domniei lui Ştefan cel Mare – de unde a rămas şi denumirea „La beci,” aşa cum e posibil  să  fi  fost vorba  chiar de beciurile  răzeşului Palade,  cu fabrică de şiac. 

Sunt  informații venite de  la străbuni,  transmise oral din generație  în  generație  şi  ajunse  până  la  învățătorul Gheorghe Gemene, care le‐a împărtăşit copiilor săi. 

 Cu zestrea substanțială a soției primită la căsătorie, de la pământ  şi  până  la  mobila  din  casă,  atunci  cumpărată  de  la Vaslui,    şi  cu  ce  a mai  cumpărat după  aceea   din  salariul de învățător,  destul  de  ridicat  pe  atunci,  Gheorghe  şi  Elena Gemene ajung să stăpânească 20 hectare teren arabil, 4 hectare de  pădure,  livadă,  vie,  fânaț,  izlaz,  păduriş,  devenind  un gospodar fruntaş al satului, alături de ceilalți răzeşi. 

Până  în  anul  1944,  când  lucrurile  se  schimbă  radical  în România,  în  familia  Gheorghe  Gemene  se  nasc  5  copii: Georgeta, Costică, Marcel, Iulia şi Livia. 

Ei au avut nenorocul să învețe carte în condiții extrem de grele,  când  copii de  chiaburi nu mai  încăpeau nicăieri  şi  când institutorul Gheorghe Gemene,  care  pregătise multe  generații de  elevi  ajunşi  oameni de  nădejde  în  societate,  este  trimis  pe şantierul de exterminare a clasei mijlocii româneşti de la canalul Dunărea  –  Marea  Neagră  (un  fel  de  Siberie  românească sugerată de Stalin)  şi gospodăria  rămâne de  izbelişte  sufocată de cote imposibil de achitat. Într‐un an, îşi aminteşte Iulia, le‐a fost  confiscată  întreaga  recoltă  şi  tot  nu‐şi  acoperiseră  cotele fixate! 

Primul copil a fost: 

  {PAGE  }

Gemene Georgeta, născută  în 1928,  reuşeşte  cu greu  să înfrângă obstacolele ridicate în calea fiilor de chiaburi, aşa cum fusese  categorisită  familia Gemene  şi ajunge  învățătoare,  ca  şi tatăl  său,  în oraşul Piteşti, unde  se căsătoreşte  şi dă naştere  la două fete, ajunse amândouă profesoare de fizică în acelaşi oraş. Din nefericire, mama lor moare înainte de vreme. 

             

Georgeta Gemene împreună cu soțul său.  Gemene Costică  (n.1930 –  I. 2006) ajunge, de asemenea 

învățător,  şi construieşte ca  şi  tatăl său, pe vremuri,  şcoala din satul Mădârjac, județul Iaşi, de unde iese la pensie în funcția de director,  ca  un  institutor  eminent,  şi  care  ajunsese  acolo  un gospodar de frunte, cu o dragoste nemărginită față de profesia sa de modelator de conştiințe şi profesiuni. 

El  reuşeşte  să  devină  un  exemplu  de muncă  şi  dăruire pentru  colectivitatea  sătească  şi  să  reediteze  hărnicia  şi priceperea  tatălui  său.  Se  stinge  din  viață  în  anii  de  după evenimentele  din  1989,  şi  are  măcar  satisfacția  că  neamul 

  {PAGE  }

răzeşilor, atâția câți au mai rămas după opresiunea comunistă, a fost eliberat dintr‐o penitență nemeritată. 

                  

Costică Gemene  Gemene Maricel,(n.1931) după multe peripeții  legate de 

strecurarea  printre  „cânii  de  pază  ai  regimului  proletar”,  şi după  trecerea  prin  mai  multe  profesii  de  ocazie,  ajunge  să termine  Institutul  de  ştiințe  economice  din  Iaşi  şi  să  iasă  la pensie după evenimentele din 1989, din funcția de contabil şef la Întreprinderea Locuința din Iaşi. 

Prin pricepere şi hărnicie moştenite de la părinții săi şi de la  această  clasă  de  țărani  răzeşi  care  au  răzbit  prin  toate timpurile de oprimare, fie de către clasa boierească, fie de către arendaşii ei, fie mai apoi de un regim sângeros de tip bolşevic, 

  {PAGE  }

el  reuşeşte,  spre maturitatea  vieții,  să‐şi  facă  o  casă pe  strada Ion Luca Caragiale din Iaşi. Pe măsura suferințelor nedrepte şi a meritelor profesionale. 

  I              Iată‐l mai sus într‐o fotografie realizată la 14 martie 1983, împreună cu 

soția  şi fiul său ajuns inginer agronom.  

Gemenea  Livia  (n.1935)  (căsătorită  Giurgiu)  la Bacău, ajunge profesoară de biologie.  Are  doi  copii  ajunşi  amândoi ingineri.  Ea  şi  cu  Iulia  (sora  ei  despre care  vom  vorbi mai  jos),  sunt  cele mai legate de satul natal, de casa părintească pe care, deşi devastată după ce  tatăl  lor a  fost  condamnat  la  5  ani de muncă  la Canalul  Dunărea  Marea  Neagră,  au 

continuă să meargă acolo, la Curseşti, să repare ce a fost distrus, să întrețină culturi agricole şi livezi, luptându‐se cu autoritățile pentru  intrarea  în posesie  a  averii părinteşti  „Ne‐au  rămas  în sufletele noastre  acele locuri unde ne‐am născut şi am copilărit, 

  {PAGE  }

pădurea din apropiere, sătenii apropiați, casele de răzeşi, care la Paşti îmbracă haine albe de sărbătoare,” mărturiseşte Iulia. 

 Gemene Iulia ( căsătorită Mardare) (n.1933) gândeşte şi 

vorbeşte astfel, fiindcă dincolo de profesia ei de economistă la o societate din Iaşi, unde a lucrat ca şefă de birou, este şi o artistă 

plastică. A  atras‐o  pictura  şi  a urmat,  pe  lângă  studiile  de liceu comercial şi Şcoala de arte din Iaşi, clasa de pictură în ulei, cu profesoara Viorica Balan. Ea spune  că  această  pasiune  a moştenit‐o  de  la  tatăl  ei,  care era  şi un bun viorist. Le  cânta copiilor  seara  în  cerdac.  În dezastrul care a urmat, cineva a furat  această  vioară  veche, valoroasă… 

Camerele  casei  ei  din Iaşi,  Strada Sărăriei nr.160 sunt 

încărcate cu  tablouri,  în care – spune ea –  îşi găseşte  liniştea – mai ales după pierderea soțului. Şi după o copilărie zbuciumată şi  chinuită. După  ce  terminase  cursurile unei  şcoli  comerciale din Vaslui,  în condiții de austeritate dusă  la extrem, cu zile  în care nu avea ce mânca, i se dă repartiție la Iaşi. Dar aici, biroul de plasare, observându‐i originea,  îi refuză repartiția  în oraşul Iaşi  şi‐i oferă Paşcanii  sau Hârlăul. A  ales Hârlăul  că  era mai aproape şi nici nu avea bani de tren. A plecat în necunoscut cu mama ei după dânsa, fugită din sat ca să scape de arestare. S‐au strecurat în grabă în localitate, unde şi‐au găsit o gazdă şi unde a  ținut‐o pe mama ei  timp de  trei ani.  În urmă,  casa părăsită, 

  {PAGE  }

copii fugiți  în  lume, Gheorghe Gemene  la canal, este devastată şi gospodăria făcută cu atâta trudă rămâne realmente goală. 

Sunt  traume  care  lasă  urme  de  neşters  în  conştiința oamenilor.  Iulia,  acum  la  cei  75  de  ani  ai  ei,    încearcă  să  le vindece într‐o ambianță florală ce‐i împodobesc pereții. 

             

   

Iulia Mardare (n.Gemene) Natură cu flori  Aş  vrea  să  subliniez  că  în  ciuda  tuturor  opreliştilor, 

abuzurilor,  luptei de  clasă,  exterminărilor prin muncă  forțată, din  toți  aceşti  „oropsiți  ai  soartei”  –  răzeşii,  faima Moldovei, sufletul națiunii române – vrednicia şi competența, capacitatea intelectuală, s‐a perpetuat prin urmaşi. Mugurii intelectualității româneşti s‐au înălțat din cioata unui arbore falnic ce venea din străfundurile  timpului  şi  răufăcătorii  l‐au  tăiat  şi  l‐au  pus  pe focul  revoluției  comuniste.  Ce  a  fost  la  suprafață  a  ars  prin lagăre şi închisori, dar ce a fost în subsolul moştenirii genetice a rămas intact. În România de astăzi, în marele oraşe, priceperea şi  lumina  este  răspândită  în  mare  parte  de  urmaşii  foştilor țărani răzeşi. 

  {PAGE  }

Iată  de  exemplu  urmaşii  Iuliei  Mardare  (născută Gemene): 

                Rodica                                  Sorin‐Ionel Ambii  titrați.  Sorin  inginer  electrotehnic,  Rodica 

profesoară la Bacău (căsătorită Crețu).  

 Rădăcinile  lor  se  trag  de  după  zarea  dealului  din 

fotografie. 

  {PAGE  }

Dincolo de ea, spre răsărit, se află Curseştiul, locul unde au  chinuit  părinții  şi  bunicii  lor.  Pe  acest  drum  curseştenii veneau  la Pungeşti,  la  târg, după  cumpărături  sau pentru a‐şi vinde  la  negustorii  evrei  produsele.  Şi  astăzi,  fotografia  este realizată în 2005, doamna Iulia se întoarce în satul natal, cum dă primăvara, pentru  că  spunea ea: „Satul meu este pentru mine cel mai  frumos  sat  din  câte  am  văzut,  pentru  că  eu  aici  am deschis  ochii  şi  pe  măsură  ce  creşteam  mă  bucuram  de priveliştea  dealurilor  pline  de  recolte,  de  vii  şi  livezi,  de pădurea seculară ce‐l străjuieşte şi de unde luam lemne  pentru construirea caselor, sau pentru foc, fiindcă pe atunci erau  ierni grele, zăpada se înălța cât gardurile, tata mă ducea la şcoală, nu pe o pârtie, ci prin vârful copacilor. Vara drumurile erau pline de praf, de vite  şi  turme de oi, de oameni cu bun simț, care‐şi dădeau bună ziua, atunci când se întâlneau. În mijlocul satului se înşirau case construite în stil moldovenesc, cu două camere şi antreu  la mijloc,  cu  chiler  alături pentru bucătărie,  întreținute cu grijă şi văruite în prejma Paştelor.” 

           Ideologia  comunistă  a  făcut  praf  din  tot  farmecul 

priveliştii  prin  represiune  şi  colectivizare  forțată,  prin schimbarea  stilului  de  viață,  impropriu  țăranului  român. 

  {PAGE  }

Fruntaşii  satului  au  fost  arestați,  umiliți,  întemnițați, dezumanizați. 

Iată cum mai arăta  tata  şi mama  Iuliei după  întoarcerea lui, după 5 ani de detenție la Canal (foto de mai sus). 

 Astfel  au  fost  tratați  luminătorii din  străbuni  ai  satului românesc.  În  Curseşti  nici  măcar  nu  s‐au  răsculat,  nu  s‐au împotrivit, ca să dea un motiv de arestare. Ci pur şi simplu nu puteau să‐şi achite cotele obligatorii de cereale şi carne – fixate peste puterile lor – motiv legal pentru întemnițare, dar mai ales pentru faptul că erau răzeşi!  

Privind  în  trecutul  istoric,  am  putea  spune  că proprietatea răzăşească ce a subzistat alături de cea boierească, feudală, a primit cea mai grea lovitură nu de la boieri, nu de la grecimea ce invadase Moldova, nu de la arendaşii veroşi, nu de la criza economică din 1929‐1933, ci de la orânduirea socialistă, care a lovit nu numai în proprietate, ci în oameni. 

Că spune Iulia Gemene ce‐i povestea tatăl ei: „mulți ani, acolo la Canal,  li s‐au dat ca hrană copite de cal, sărate şi nu li se dădea  apă  să potolească  sărătura;  au  fost  ținuți  în  condiții inumane,  special  administrate  pentru  exterminare; supraviețuirea  era  o  chestiune  de  rezistență.  Şi  în  paralel  se teroriza  şi  familia  rămasă  acasă. Noi  am  primit  înştiințare  că tata  a murit,  pentru  ca  după  un  an  de  zile  să  ne  trezim  cu dânsul acasă!  (asta s‐a  întâmplat după ce  în 1953 primisem pe peronul gării Hârlău vestea că Stalin a murit. O umbră de om, aşa cum arată în poza de mai sus, dar s‐a întors viu! S‐a întors pentru a face apoi zilnic 14 km. pe zi până la un sat vecin unde i s‐a dat un post de învățător, departe de Curseşti, de consătenii lui pe care îi învățase carte… 

Copilăria mea a  fost o  copilărie persecutată pe nedrept, umilită,  îndepărtată  din  şcoli,  supusă  tuturor  lipsurilor 

  {PAGE  }

degradante  ale  ființei umane. Mi‐au  fost  furați  anii  copilăriei, anii adolescenții şi acest lucru mi‐a marcat întreaga viață. 

De  dincolo  de  mormânt,  părinții  mei  care  au  îndurat toate persecuțiile posibile, doar pentru că erau răzeşi, pot dormi acum  liniştiți. Sacrificiul  lor nu a  fost zădarnic. Am  învățat  ce înseamnă lipsirea de libertate a omului, tot aşa cum urmaşii lor şi‐au reluat în societatea românească locul ce li se cuvine. 

            

Iată casa din Iaşi în care locuieşte fiica lor ‐ Iulia: Şi iat‐o cu nepotul lor, fiul ei, la capătul unei ere negre şi 

începutul  alteia  care  promite  eliberarea  omului  şi  restabilirea valorilor naturale ale omenirii: 

          

  {PAGE  }

„Să  ne  despărțim  de  trecut  râzând”  –  spunea  cineva  –râzând  pentru  că  trecutul  a  fost  înfrânt!  Se  citeşte  şi  pe  fața urmaşilor  învățătorului  Gheorghe  Gemene:  Iulia  şi    fiului  ei Sorin‐Ionel (în fotografia de mai sus). 

Dumnezeu dă „Cezarului ce este a Cezarului!”   

2.2.6. Familia de răzeşi Stamate Cu ajutorul Ecaterinei Huşanu,  la vârsta de 101 ani  şi 2 

luni,  cu  o  memorie  impecabilă  a  anilor  din  tinerețe,  am reconstituit şi un trunchi de genealogie a familiei Stamate, mai ales că mama ei (respectiv bunica mea) a fost soră cu soția unui Mihai Stamate, vecin cu învățătorul Gh. Gemene. 

Familia  Stamate  este  o  familie  răzăşească numeroasă  în Curseşti şi nu aş vrea să lipsească din  enumerarea pe care o fac în cartea mea despre Curseşti. Iată un trunchi din genealogia ei: 

Înainte de 1900, se nasc şi îşi continuă viața în Curseşti 4 frați: 

Alecu Stamate, Neculai Stamate, Nicu  (Micu) Stamate  şi Gh.Stamate: 

1. ALECU  STAMATE  a  avut  4  copii  – două  fete  şi doi băieți 

    Pe unul din  copii  l‐a  chemat Dumitru,  care  la  rândul lui a avut 10 copii, ce viețuiesc în secolul XX. 

2. NECULAI STAMATE a avut 12 copii: Maria, Viorica, Natalia, Ileana Caliopia; Viorica, Natalia şi Caliopia se stabilesc în Bucureşti. Maria şi Ileana rămân în Curseşti. Restul băieților, 7 la număr, nu le cunoaştem numele. 

3. NICU (i se spunea MICU) STAMATE a avut următorii copii: Aristia, Natalia, Adela, Jenică şi Neculai. 

  {PAGE  }

4. GHEORGHE STAMATE se pare că a avut doi fii: o fată şi  un băiat Mihai. Mihai a devenit preot.  Gheorghe Stamate, pe lângă mult pământ avea şi stupină. 

 

2.2.7. Familia de răzeşi Nica. Înainte  de  1900    vin  în  Curseşti,  din  alți  înaintaşi,  doi 

frați: 1.COASTICĂ  NICA,  cu  soția  sa  Maria,  o  femeie  din 

localitatea Tohan, şi DUMITRU NICA. Ei  au  împreună  trei  copii:  Alexandru,  care  ajunge 

învățător şi Aristia, de asemenea normalistă. Aristia s‐a măritat cu un pictor din Toporăşti, pe nume Victor Tabacaru. Pe lângă pictură,  el  avea  un  ha.  de  vie  altoită  şi  o  mare  cultură  de trandafiri  pentru  dulceață,  a  căror  petale  aromitoare  le distribuia pe piața Bucureştilor. 

Cel de  al doilea  băiat, pe nume Benone, nu  face  studii secundare,  dar  după  1944  îl  întâlnesc  ca  felcer  la  Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iaşi. Moare în Curseşti şi casa lui, vecină cu a învățătorului Nicolae Ganceruc, rămâne pustie. 

ALEXANDRU NICA,  învățătorul, cu catedră  în Curseşti Deal,  unde  şcoala  funcționa  în  localul  primăriei,  clădire  care mai există şi astăzi,  are 5 copii: 4 băieți şi o fată Sanda. 

Biografia lui este tragică. Trimis pe frontul de Răsărit, în grad  de  căpitan,  se  întoarce  în  sat  după  1944,  unde  este categorisit  chiabur,  ca  toți  răzeşii  mai  gospodari.  Pârât  de comunişti că  face propagandă reacționară este condamnat  la 2 ani  închisoare.  Numeroasa  lui  familie  rămâne  în  suferință. După ispăşirea pedepsei, părăseşte casa construită aici, în inima satului,  casă  încă  nefinisată,  şi  se mută  la  Bacău  cu  întreaga familie, unde trăia o soră a soției sale, pentru a i se pierde urma. Regimul socialist face din casa lui sediul Cooperativei. 

  {PAGE  }

După  informații  întâmplătoare,  toți  copiii  lui  fac  studii superioare. 

Părinții  lui Alexandru Nica aveau vreo 20 hectare  teren agricol. 

2.DUMITRU NICA, răzeş cu 7 copii, 4 fete şi 3 băieți. Pe una din fete o chema Dorica şi face clasele primare împreună cu Ecaterina  Huşanu.  Prin  anii  1918,  după  război,  copii  din Curseşti învățau într‐o casă închiriată de la Dumitru Nica. Satul nu  avea  încă  şcoală.  Ea  avea  să  fie  construită  de  către institutorul Gheorghe Gemene mai târziu. 

Dorind  să‐şi  învețe  copiii  carte,  Dumitru  Nica  vinde această  casă din Curseşti  şi  se mută  la Vaslui. După o vreme, neputând să achite casa cumpărată la Vaslui, revine în Curseşti, locuieşte  într‐un bordei  săpat  la  capătul unui  ogor, unde  este găsit mort. A fost îngropat de un consătean Negruş. 

Dumitru Nica era frate cu unul din părinții cehăneştilor.  

2.2.8. Familia de răzeşi Gheorghe Lăzanu O  altă  familie  răzăşească,  cu  grădini  şi  proprietăți  în 

partea de Apus a satului. Consătenii îl porecleau pe Gh. Lăzanu „Brânză” pentru  că  era  lăudăros. Creştea  vite,  oi, păsări  şi  se lăuda că vacile lui dau lapte şi din coarne! 

A avut 2 fete, dintre care una Maria va naşte o altă Marie ce  se va  căsători  cu un băiat Culiță  a  răzeşului Chiricuță, din familia Petrilă (Chiricuță care în timpul socialismului va deveni secretarul  organizației de  bază  a P.C.R.,  va  veni  la  poarta  lui Gh.P.Huşanu devenit membru  al PCR prin unificarea PSD  cu PMR,  şi  deşi  îi  botezase  copilul,  pe  acest Culiță,  îi  va  spune: „Naşule, dă‐mi carnetul cela de partid, că te‐am dat afară! Iartă‐mă, dar n‐am ce să fac, aista‐i ordinul…” 

  {PAGE  }

Acest Gh. Lăzanu  a mai  avut  o  soră,  care  se mărită  cu unul Gherasim din Dumbrăveni, un sat alăturat. Aceştia au un copil,  se  îmbolnăvesc  şi mor  amândoi,  copilul  urmând  să  fie crescut de Gh. Lăzanu. Doar îi era nepot de soră. Cu o condiție: averea  copilului  să‐i  revină.  Şi  l‐a  purtat  la  şcoală,  l‐a  făcut învățător  şi  îl  căsătoreşte  cu  o  fată  Natalița,  învățătoare,  de asemenea. 

Amândoi  vor  profesa  o  vreme  la  şcoala  din  Curseşti Răzeşi. 

Dar  şi copiii  lui Gh. Lăzanu vor  face  şcoli mai  înalte. O fată  soră medicală, băiatul agent sanitar, iar fratele său ajunge colonel în armata populară română.  

* 

2.2.9. Vasile V. Huşanu

   Vasile V. Huşanu, născut în 14 octombrie 1885, cu casa în 

centrul  satului, şi cu locul de naştere tot acolo, unde mai aveau locuințe preotul Ion Sârbu, răzeşul  Burcă, răzeşul Gh.P.Huşanu  

  {PAGE  }

se  trăgea dintr‐o  familie huşănească  ce venea din  secolul XIX. Bunicul  lui,  tot  Vasile  Huşanu,    fusese  frate  cu  bunicul  lui Gh.P.Huşanu, despre care vorbim mai sus, cel care  şi‐a predat averea  în mâna  unei  femei  frumoase,  numai  că  să‐i  accepte propunerea de căsătorie. 

Vasile V. Huşanu    ‐ după  cum  îl  cunosc  contemporanii lui  mai  tineri,  era  un  răzeş  harnic  cu  casa  bine  îngrijită, muncitor din zori şi până‐n noapte pe cele 14 hectare de teren în proprietate,  car  cu  boi,  2  vaci,  20  de  oi,  plug  şi  alte  unelte agricole pentru  a‐şi  ridica  în  rândul  oamenilor pe  cei  7  copii: Tinca, Gheorghe, Agripina, Adela, Vasile, Costică şi Maria. 

Vecina lui, Ecaterina Huşanu, mama mea, îmi mărturisea ieri 19 martie 2009, cât de sever era cu copiii săi. Pentru cea mai mică nesupunere îi bătea crunt. Unul din copii săi, Vasile, tatăl lui Lică Huşanu de mai  târziu  (semnatarul acestor  informații) şi‐a cerut îngăduința de a se duce seara la bal şi nu i‐a dat voie. Dar Vasile,  tânăr  dornic  de  plăcerile  ce  se  aflau  la  asemenea petreceri săteşti, noaptea a fugit totuşi  la bal de unde goarnele fanfarei de la Valea Mare umpleau satul cu celebrele melodii ce mai persistă  şi astăzi  în  repertoriul acestei  formații. A doua zi dimineață a mâncat o bătaie soră cu moartea, fiind  lovit cu un par pe unde se nimerea. A murit înainte de vreme (la vârsta de 55 de ani) din cauza unei peritonite biliare netratată şi dusă „pe picioare” pentru 4 lei/zi muncă. 

Cuvântul lui pater familias trebuia respectat cu strictețe. El se  impunea  prin  violență  şi modela  pe  urmaşii  răzeşului  în oameni  de  nădejde,  muncitori,  drepți,  păstrători  ai  moralei cerută  de  societate.  Şi  toți  aceşti  copii  ai  răzeşului  Vasile  V. Huşanu au avut gospodării de frunte, după moartea bătrânului sau alte profesii ce le‐a oferit societatea socialistă. 

  {PAGE  }

Ne  vom  ocupa mai  întâi  de  acest Vasile Huşanu,  care îndrăznise  să  calce porunca  tatălui  şi  să  fugă  la Bal.  Iată  cum arăta în anul 1945, pe vremea când îşi făcea stagiul militar. 

 Apoi  se  căsătoreşte  cu  Elena 

Chirica Petrilă, altă familie răzăşească din care se trăgea şi mama mea, şi pe care  am  tratat‐o  pe  larg  în  această lucrare.  Ca  şi  tatăl  său  îşi  face  o gospodărie  frumoasă:  6  hectare  de teren  arabil,  1 hectar de pădure, doi boi, o vacă, car, căruță cu 2 cai şi toate uneltele  agricole  necesare.  După înființarea  Gospodăriei  Agricole Colective,  care  schimbă  radical viața oamenilor  din  acest  sat  răzăşesc, 

urmează o şcoală de specialitate şi devine tractorist rutierist. A profesat această meserie până  în anul 1978, când  în urma unei boli, căreia nu  i‐a dat  importanță, a  tot amânat‐o, moare după operație,  la  vârsta  de  55  ani.  A  avut  un  singur  fiu,  pe Constantin, cunoscut mai mult sub diminutivul de Lică. 

Huşanu V. Constantin – Lică   Se  naşte  în  luna martie  a  anul 

1949  în  satul  Curseşti‐Vale,  comuna Pungeşti,  județul  Vaslui,  urmează şcoala primară de 4 clase în satul natal şi continuarea claselor 5‐8  în Cuseşti‐Deal;  urmează  apoi  Şcoala profesională  de mecanici  auto  la  Iaşi (Arte şi meserii – Copou), 5 ani Liceul Mihail Kogălniceanu din Vaslui, 3 ani 

  {PAGE  }

Şcoala medie  tehnică  de maiştri,  la  Liceul  „I.Mincu”  Vaslui, Şcoala  de  management  şi  comerț  internațional  la  CEMAT Bucureşti  pentru  a  putea    concura  la  postul  de  director  al Întreprinderii   pe  care deja o  conducea,  şi  rămâne pe post. A fost  15  ani  de  zile  Director  general  şi  Manager  general  al S.C.VASCON  S.A.  Vaslui  (unitate  auto‐utilaje  prestatoare  de servicii în construcții), din strada Ceramicii nr.40, unde lucrase timp de 15 ani ca muncitor,  revizor  tehnic,  şef de coloană,  şef autobază, şi în final director general. Iese la pensie la vârsta de 52 de ani, ca urmare a încadrării activității sale în grupele I şi II de muncă.  

În prezent  (2009) este  consilier  comunal  la primăria din Pungeşti  şi mai  lucrează  încă  în  construcții,  pentru  a‐şi  spori vechimea în muncă şi respectiv pensia cuvenită. 

Se  căsătoreşte  în  1971  cu  Veronica,  din  Tanacu  Vaslui, născută în anul 1950. Reținem de la acest eveniment o fotografie semnificativă  pentru  obiceiurile  satului  –  alaiul  de  nuntă  la întoarcerea  de  la  oficiul  stării  civile  ce  se  afla  la  primăria comunei din Curseşti‐Deal: 

 

 Ceremonia oficierii căsătoriei, cu fanfară şi căldări de apă 

aruncate  în  fața mirilor  şi  răsplătirea  celor  care  o  făceau  cu 

  {PAGE  }

bomboane  şi bănuți,  ca  să  le  fie viața dulce  şi bogată  tinerilor însurăței,  erau obiceiuri venite din  străbuni  şi  ele nu au  lipsit nici de la nunta lui Lică Huşanu.  

La un an după nuntă – Veronica şi Lică Din  căsătoria  lor  au  rezultat  4  copii  (două  fete  şi  doi 

băieți): Florentina  (căsătorită  cu  Florin  Axinte,  căpitan  de 

jandarmi).  Născută  în  1973,  a  absolvit 

Institutul  Politehnic  Iaşi  şi Management,  actualmente  inginer şi  profesor  la  Corpul  tehnic  al Liceului „I.Mincu” din Vaslui. Are o fetiță. 

 

  {PAGE  }

Iulian – Dragoş   Se  naşte  în  1974  şi 

absolvă  Institutul  politehnic Iaşi  şi  Management.  În prezent  are  o  societate comercială  în  Iaşi,  „Urvas”. Este  căsători  cu  Vlonga Gabriela  absolventă  a Facultății  de  drept;  şi  are  2  băieți. 

     

 Bogdan  

  Se  naşte  în  anul  1976. 

Absolvă  cursurile  Institutului  de Artă, Teatru  şi Cinematografie  şi activează  la  Târgul  Mureş  ca regizor şi actor. 

Este  căsătorit  cu  Angela, actriță şi ea. 

   

 

  {PAGE  }

Anca      Născută  în  anul  1988, 

era  studentă  în  anul  II,  în 2009,  la  Facultatea  de  ştiințe economice Bucureşti. 

   

 Aceştia  sunt  urmaşii  unei  familii  de  răzeşi  din  satul 

Curseşti  –  Vale.  Părinții  lor  au  scăpat  de  etichetarea  de „chiabur”  pentru  că  au  fost mulți  copii,  şi  le  revenea  puțin pământ de persoană. Dar Lică V.Huşanu  îşi aminteşte prin  ce au trecut consătenii lui. Iată câteva aspecte din memoriile lui: 

Opresiunea activiştilor de partid a fost foarte puternică în acest sat răzăşesc pentru determinarea oamenilor să renunțe  la proprietatea  lor,  la  animalele  lor de povară,  la utilaje  şi  să  se înscrie  în  „colectivă”,  trâmbițată  că  va  fi  „raiul  pe  pământ”. Când grupele numeroase de activişti formate din muncitori de prin  fabrici  intrau  în  sat  şi  băteau  în  fiecare  poartă,  oamenii dispăreau prin pădurea Haragojei, prin podurile  caselor, prin anexele gospodăriei, pe  sub paturi numai  şi numai  să nu dea față cu echipele de „lămuritori” şi să nu răspundă la solicitarea de  a  se  înscrie  în  G.A.P.,  fiindcă  după  fiecare  „Nu”  urma bătaia… 

Din  aceste  echipe  au  făcut  parte:  secretarul  de  partid comunal  (de  altfel,  fiu  de  răzeş  şi  el  şi  bun  meseriaş  în 

  {PAGE  }

dulgherie)  însoțit  de  miliție,  Nicolae  Bolea,  Măciucă  (din Curseşti  Deal)  şi  unul  Ciornei,  de  loc  din  Buda,  securist  la Vaslui şi alții (găşti de temut ce făceau presiuni asupra sătenilor să renunțe  la starea  lor de milenii pentru una nouă,  importată din URSS). 

Primilor care s‐au înscris  mai întâi în „Întovărăşire” apoi în Gospodăria  agricolă  colectivă  li  s‐au  făcut mari  înlesniri  în scopuri de propagandă, pentru a se demonstra cât de bine este în  „colectivă”.  Li  s‐au  umplut  podurile  cu  cereale,  de  le‐au ajuns  trei  ani  de  zile,  li  s‐au  dat  brânzeturi,  vin,  țuică. Apoi, după  întregirea  colectivei  cu  majoritatea  curseştenilor,  şi sărăcirea gospodăriilor prin sistemul  împovărător de contracte cu  statul,  retribuirea  colectiviştilor  după  zile muncă  şi  după puținul ce mai rămânea în hambare  după predarea obligațiilor către stat – ajunsese la nivel de subzistență. 

A  fost  sistemul  cooperatist  de  tip  rusesc,  care  a compromis  ideea  de  cooperativizare,  de  altfel  generoasă  şi capabilă să rezolve nevoile sporului de populație  la sate, cât şi diviziunea  succesorală  a  proprietății  răzăşeşti  de‐a  lungul timpului. O distribuție echitabilă pe baza aportului la realizarea producției agricole ar fi însemnat împărțirea întregii producției realizate la numărul de zile realizate şi nu împărțirea producției rămase  după  ce  cooperativa  îşi  preda  obligațiile;  obligații exagerate, fixate după o producție planificată care nu se realiza mai niciodată! 

În astfel de condiții precare pentru sătenii Curseştilor, a început migrația lor în toate oraşele şi şantierele țării. 

Bieții  răzeşi,  ajunşi  cooperatori  săraci,  se  bucurau  şi  de aducerea  în sân, seara, după  întoarcerea de  la câmp, a câtorva ştiuleți,  cu  care  să hrănească păsările. Dar  controlul era  sever. Au  fost prinşi cu  trei  ştiuleți ascunşi Maria Stamate  (Turtoaia) de  către paznicul de  câmp Melinte din Curseşti‐Deal  şi  a  fost 

  {PAGE  }

condamnată la 3 luni de închisoare! Spaima satului era şi Vasile Dediu  (perceptor),   din Curseşti‐Deal  (  a  se  observa  că  fidelii regimului erau oameni din Curseşti‐Deal, sat de clăcaşi), cât şi Ghiță  Mihai,  tot  din  Curseşti‐Deal,  colector  de  carne  şi  alte produse,  sau  Melinte  Constantin,  din  acelaşi  sat,  veneau  în echipă  şi  luau  hainele  din  cufere,  covoarele  de  pe  pereți, cerealele  puține  din  poduri  şi  hambare,  de mătura  bietul  om după ei! 

Puterea  locală  comunistă  era  dură  şi  dezumanizată pentru că era promovată din oameni calici, fără inimă, cu ciudă şi  răzbunare  pe  gospodarii  satului,  pe  cei  ce  aveau  sau începuseră să agonisească ceva  în  jurul casei. Câini de pază ai noii  orânduiri,  analfabeți  sau  semianalfabeți  –  gata  să‐şi servească stăpânul în schimbul unui biet os de ros, ‐ s‐au pretat la  toate  josniciile. Aceşti  oameni  – produs  al unei  societăți  cu dezvoltare  naturală,  cu  inechitățile  ei  sociale,  cea  dinaintea invaziei  sovietice din  1944,    care nu  reuşiseră  să  se  ridice din condiția  lor  semifeudală,  de  zilieri  pe  moşiile  boiereşti  sau ogoarele  răzăşeşti – au  fost unealta dictaturii proletariatului  şi pilonii  luptei de  clasă pe  care  s‐a  sprijinit  comunismul. Ei  au avut o vreme senzația că a venit şi vremea lor…Dar dincolo de mici  avantaje  materiale,  obținute  pentru  fidelitate,  şi  de  pe urma violenței asupra concetățenilor lor – nu au avut altceva de câştigat!  În schimb, au  rămas  în amintirea obştii cu o  imagine asemănătoare celor care l‐au crucificat pe Hristos! 

După  evenimentele din  1989,  care pun  capăt  orânduirii comuniste, viața curseştenilor a luat alt curs. Oamenii mai tineri au devenit  constructori  la oraşe,  în  sate  şi  comune  învecinate, fermieri  agricoli  cu mai mult  pământ,  fermieri  zootehnişti  cu mai multe oi şi vite. Obştea satului, atât cât a rămas, încearcă să devină ceea ce a fost. 

  {PAGE  }

Tot în aceşti ani, în acest sat destinat dezafectării, de către stăpânirea  comunistă,  au  loc  câteva  îmbunătățiri  edilitare:  se asfaltează  drumul  ce  duce  la  drumul  județean  spre  centrul județului  ‐  Pungeşti  –  Vaslui,  drum  ce  porneşte  de  la  podul Andrieşanu, prin Curseşti‐Deal şi de acolo, prin Toporăşti, până la Moara Sima din  şoseaua amintită mai sus. Din sat porneşte acum şi un  drum pietruit spre Pungeşti, făcut cu fonduri FRDS obținute  la  inițiativa  fiului  de  răzeş  Huşanu  V.Constantin, ordonator  de credite, şi preşedinte al Consiliului de coordonare al proiectului, persoana de care ne ocupăm acum, împreună cu alți consăteni: David Mihai şi Apostol Ion, secretar.  

Tot în aceşti ultimi 10 ani, a fost construită o şcoală nouă pe  amplasamentul  vechii  şcoli  construită  de  învățătorul Gheorghe Gemene, despre  care  am  amintit  în  această  lucrare. Şcoala  a  fost  proiectată  pentru  4  clase  (spre  deosebirea  celei vechi, care avea doar 2 clase), o sală pentru grădiniță de copii, cu apă curentă, încălzire centrală, grup sanitar, cancelarie etc. 

Construită  din  cărămidă,  cu  ferestre  din  termopan  şi după  toate  regulile  sanitare  de  rigoare,  toate  aceste  realizări edilitare (respectiv şi un drum comunal 113 şi un altul asfaltat ce leagă Curseştiul de Moara Sima) s‐au înălțat sub primariatul dlui Mircea Vlase, de  loc din Armăşoaia, el  însuşi  trăgându‐se dintr‐o veche  familie  răzăşească,  şi conducând acum destinele comunei Pungeşti într‐o a doua legislatură. 

În noua  şcoală  lucrează acum  (2009)  învățătoarea Maria Ştefârcă,  fiica  lui Trandafira Manole  Popa, din Curseşti,  tot  o veche  familie  răzăşească,  alături  de  domnişoara  Popescu,  iar grădinița este condusă de  doamna Iacob . 

Viața spirituală este condusă de preotul Floareş Marius.     

  {PAGE  }

2.2.10. Ion Sârbu, preot Preotul  Ion  Sârbu  s‐a  născut  la  4  septembrie  1903  în 

comuna Zăpodeni Vaslui,  şi  este hirotonit preot  în decembrie 1928, pentru parohia Curseşti‐Vaslui.  

Ajuns  în  Curseşti,  tânărul  preot  Ion  Sârbu  îşi  ia  de preoteasă pe tânăra Aneta Mironescu, cu care are 4 copii, două fete – Maricica şi Țuca şi doi băieți: Genu şi Neculai (Culiță). 

Mama  preotesei  se  trăgea  dintr‐o  familie  Ouatu,  şi  se măritase  cu unul Hulubaş,  familie bântuită  şi  ea de  tragediile vremii.  Într‐o  noapte,  cineva  strigă  din  curte  la  fereastra  lor (unul Vasile  Stamate,  cumătru),  să  iasă  puțin  până  afară  să‐i spună ceva. 

Omul  deschide  uşa  şi  pe  dată  este  pus  jos  de  doi  hoți care‐i cer banii. Este chinuit, este bătut, este înjunghiat, pe soția lui  la  fel  o  înjunghie  cu  cuțitul  şi  o  aruncă  sub  pat,  de  unde striga  la  soțul  ei  să  le  dea  banii  că  altfel  îi  omoară. Omul  le spune unde sunt ascunşi, sub o piatră din  fundația casei, hoții descoperă  „comoara”  şi  îl  omoară pe Ouatu  ca  să nu‐i  spună cine  sunt.  Hoții  erau  din  Gârceni.  Ei  amenință  pe  cumătrul Stamate că dacă îi va divulga va avea aceeaşi soartă. 

Mama  viitoarei  preotese  a mai  trăit multă  vreme  după aceea dar  înnebuneşte şi restul vieții şi‐l trăieşte încuiată  într‐o cameră cu zăbrele la ferestre unde într‐o zi se spânzură. 

(Alte amănunte biografice şi de altă natură despre mama preotesei Aneta Sârbu, voi da mai jos, pentru ca cititorii acestei cărți  să  aibă  un  tablou  cât mai  fidel  al  acelor  vremuri,  deloc fericite). 

Primul  copil  al  preotului  Ion  Sârbu,  coleg  de  şcoală  cu autorul  acestor  rânduri  până  la  bacalaureat,  pe  nume  Genu, după absolvire rămâne pe lângă casă, face un copil cu o fată din familia Lucache (Tincuța), merge  în pădure să aducă  lemne,  la 

  {PAGE  }

tăiere copacul cade peste dânsul, după care rămâne  imobilizat la pat, plin de escare, până ce se stinge. 

Al doilea  copil, Maricica,  se mărită  cu un preot bețiv  şi dezechilibrat, care sfârşeşte prin a  se spânzura. 

Al  treilea  fiu, Nicolae,  (Culiță)  ajunge maistru  oțelar  la Combinatul Siderurgic de  la Galați, căsătorit cu o  învățătoare. Are doi copii, două fete, dar are neplăcerea să o  țină pe mama sa, Aneta Sârbu, 4 ani de zile imobilizată la pat, până ce moare. 

Al patrulea copil – Elena (Țuca). Preotul  Ion Sârbu, care  fugise din  fața  invaziei sovietice 

în 1944, aşa cum am arătat într‐un capitol anterior, împărtăşeşte aceeaşi  soartă  vitregă  alături  de  gospodarii  satului,  adică arestarea.  Despre  acest  fapt  povesteşte  Ecaterina  Huşanu,  ca vecină şi care văzuse şi auzise totul: 

„Încă  din  noapte  o  dubă  a  securității  stătea  la  poarta preotului Ion Sârbu, venită să‐l ridice pentru a fi întemnițat, în  baza unei Sentințe a Tribunalului Militar Iaşi. Dar preotul  cam naiv, mizând pe un şiretlic inspirat din teamă, reuşeşte să fugă prin  uşa  din  spatele  casei,  se  ascunde  la  un  țăran,  apoi  prin pădure se refugiază  în satul Rafaila. Văzând că este de negăsit sunt arestate preoteasa şi mama ei,  împreună cu  încă 15 răzeşi din Curseşti,  sunt duşi  la Pungeşti  şi de acolo  la Vaslui, pe  la moşii  de  iarnă,  deci  prin  decembrie. Nevestele  lor  se  duc  la Pungeşti  să  le  ducă  haine  groase.  Arestații  erau  ținuți  într‐o clasă a  şcolii. „Ce doriți –  întreabă milițianul. „Am adus nişte haine de  iarnă pentru bărbații noştri aduşi aici azi dimineață”. „Nu avem pe nimeni aici, femeilor. Plecați acasă”. Dar soții lor se uitau pe ferestrele şcolii la dânsele…  

Atunci au fost arestați fără nici un motiv şi Gh. Gemene, învățătorul, Gh. P. Huşanu, Ghiță Lăzanu, Pavel şi alții duşi  la Vaslui într‐un camion, ca pe vite, şi maltratați. 

  {PAGE  }

După o vreme, preotul din Curseşti  Ion Sârbu, pe acolo pe unde stătea ascuns, primeşte un mesaj de la preoteasă: „Vino şi te predă, că altfel nu ne dă drumul nouă acasă!” S‐a predat şi a executat un an de detenție la canalul Dunărea‐Marea Neagră. 

Şi pentru ca paharul suferințelor să  fie plin, preotul  Ion Sârbu,  care  păstorise  timp  de  peste  60  de  ani  enoriaşii Curseştilor,  şi  se  rugase  lui  Dumnezeu  toată  viața,  într‐o  zi, topind  un  căzănel  cu miere  de  albine  granulată,  ridică  vasul clocotind de pe plita încinsă, îl scapă din mâini peste trupul său şi moare după câteva zile în chinuri cu arsuri de gradul III. Era trecut de 85 de ani. 

A avut casa în centrul satului, o grădină mare moştenire de  la soacra sa, plină cu nuci seculari, era  foarte harnic, preda religia la şcoala din sat, predica din amvon învățăturile creştine şi critica sever abaterile enoriaşilor. 

L‐am avut şi eu  învățător  la orele de religie, unde aplica vergi la palmă pentru copiii leneşi sau nedotați, care nu învățau rugăciunile. 

Şi acum povestirea cu Hulubaşa, mama preotesei Aneta Sârbu auzită de la mama mea: 

-  Ştii    tu  că  grădina  noastră  dinspre  soare‐răsare  se mărginea  cu  gospodăria  lui  Hulubaş.  Ei,  nevasta  ăstuia căpătase pe noi o ură pornită de  la cumpărarea unei case, deşi nu avea motive să ne țină de rău, dacă vânzătorul ne‐a preferat pe noi. Şi aşa se face că am început să ne trezim cu fel de fel de necazuri.  Ba  vaca  înțărca  înainte  de  termen,  ba  porcul  ni  se îmbolnăvea, ba mă certam cu  taică‐tău din  te miri ce! Şi  tot  în timpul acela găseam pe lângă casă tot felul de prostii... 

‐ Adică? ‐ Ei, nişte ghemotoace din cârpă cu gheare de păsări, cu 

picioare de broască, păr de pisică,  lipitori, mă  rog, prostii din 

  {PAGE  }

ăstea. Acu’, tu o să zici şi ce‐i cu asta? Ce  legătură are o coadă de motan negru şi cu înțărcatul vacii? 

‐ Păi da, mă cam întreb... ‐ Cum tot aşa şi eu aş putea întreba cum se face că după 

ce descântam vaca cu cărbuni aprinşi şi stinşi în apă neîncepută, şi‐i  treceam  țâşnitura de  lapte prin gaura unei  fibule găsite pe islaz  lângă  o  ulcică  de  arginți  romani,  vaca  îşi  revenea  şi  ne îndestula! Dar asta nu‐i totul. Şi nici nu mai caut vreo explicație. Hai  să  zicem  că  a  avut  animalul  ceva  beteşug  trecător. De  la vreo buruiană  rea,  ceva, aşa  cum dă  laptele amar atunci  când paşte pelin. Altceva şi mai şi nu înțelegeam eu şi nu voi înțelege niciodată. Când mă duceam dimineața la poiată să dau drumul la  păsări,  parcă‐l  vedeau  pe Ucigă‐l  Toaca!  Zburau  pe  lângă mine  cotcodăcind  speriate  şi  nu  se  mai  opreau  decât  în buruienele  de  lângă  gardul  Huluboaiei,  unde  se  afla  o  şură acoperită cu paie şi unde găinile mele îşi făceau cuibare, ouau şi scoteau pui. Abia spre sfârşitul zilei se întorceau acasă, cu mare fereală şi cotcodăceală, privindu‐mă  întrebătoare şi bănuitoare, când cu un ochi, când cu celălalt şi neîndrăznind să se apropie de covata cu grăunțe, pusă anume ca să le îmblânzesc. Doar de foame prea mare mai ciupeau câte o boabă, mai scoteau câte un cotcodac, câte un cârâit, ştii, aşa cum fac ele când văd hultanul în  înaltul cerului. Cum oi  fi apărut eu  în ochii  lor, Dumnezeu ştie! Dar prea frumoasă, nu cred! 

‐ Şi cum s‐a sfârşit toată povestea asta? ‐ Dacă tu îi spui aşa, fie! Dar să ştii că nu‐i poveste! Cum 

tot  aşa  nu  e  basm  ce  am  să‐ți  spun  eu mai  departe.  Era  pe vremea  aceea  la  Valea  Ursului,  un  sat  dinspre  părțile Romanului, un vrăjitor vestit. Se ia al meu cu mai mulți oameni din sat, fiecare cu necazurile lui, şi se duce la dânsul, că tocmai ne  furase  într‐o  noapte  zdrobitoarea  de  struguri  lăsată  pe  un butoi  în curte, şi voiam să aflăm cine‐i hoțul. La vrăjitor,  lume 

  {PAGE  }

multă, se stătea la rând câte două zile. Pe unii îi primea, pe alții nu,  că  le  spunea  de  la  uşă:  tu  ce mai  cauți  la mine,  dacă  te îndoieşti? Sau: nu ți‐i ruşine să mai calci pe la mine, după ce m‐ai  înjurat pe drum venind  încoace? Rămânea omul  înlemnit  şi pleca  ruşinat,  iar  faima  vrăjitorului  creştea  şi mai mult. Pe  al meu  însă  l‐a primit. „Ce vrei  să  ştii, măi Gheorghe?” –  îi zice țiganul  de  la  început  pe  nume,  de  parcă  ar  fi  fost  din  sat  cu dânsul.  Păi  uite  aşa  şi  uite  aşa,  şi‐i  spune  necazul.  Zice vrăjitorul: „Te  întorci acasă,  te duci  la Costachi Lupu  şi‐i  spui să‐ți dea  zdrobitoarea. O  ține  ascunsă  într‐o glugă  cu  strujeni din  spatele  casei”. Că  până  la  urmă  ne‐o  şi dat‐o.  Se duce  al meu la omul ista, bate la poartă şi‐i zice: „Măi Costache, scoate zdrobitoarea din stog şi adu‐mi‐o acasă, aşa mai pe înnoptate şi o aşezi exact în locul de unde ai luat‐o!” „Ce zdrobitoare, don’ Gheorghe?”  „Eu  atâta  îți  spun!”  „Da  de  unde  ştii,  don’ Gheorghe, aşa ezact?” „Am fost la Valea Ursului. Ştiu şi unde o ții! Uite colo, în gluga ceea de strujeni!...” Omul se făcu galben la față şi amuți. C‐apoi dimineață, când ne‐am trezit şi am ieşit în curte, zdrobitoarea era la locul ei... Da, am uitat să‐ți spun. La plecare, Vrăjitorul  îi spune  la al meu: „Vezi că ai o vecină care nu prea  îți vrea binele! Şi  încă ceva: ai grijă cu puşca aceea de vânătoare  ascunsă  în  streşina  de  stuf  a  beciului!  Scoate‐ți autorizație, că‐i mai bine!” 

‐ Şi aşa era, mamă? ‐ Aşa  era!... Cum de  ştia, de unde  ştia despre  fiece  om 

care intra la el, a rămas pentru noi o minune. Taică‐tău a murit şi  nu  a  aflat,  eu,  ca mâine mă  duc  după  dânsul,  fără  să  aflu nimic. De asta îți şi povestesc ție, care ştiu că scormoneşti peste tot  pentru  a  afla  ce  rost  avem  noi  pe  pământ.  Suntem  într‐adevăr  singuri, aruncați pe planeta asta  să ne  trăim  în neştire necazurile sau cineva, de undeva, dirijează totul? 

  {PAGE  }

Întrebarea  rămâne  suspendată  în  aer,  ca  un  clopot  de biserică ce se  trage  la mort.  Şi ca  în  fața oricărei  întrebări  fără răspuns, rămasă pe limbă arzând, amândoi cuprindem paharele de mijloc  şi  le  răsturnăm  în gură,  rostogolind‐o pe gât  la vale odată cu vinul,  în baia de acid clorhidric dizolvant.  Şi ca prin minune,  curiozitatea  obsedantei  interogații  se  domoleşte,  se diluează, până ce dispare cu totul într‐o stare de prostație. 

‐  Am  căutat  să  nu  bag  în  seamă  toate  prostiile  ei, continuă mama, mai  ales  că  eu nu prea  sunt dusă  la biserică. Când  găseam  porcăriile  celea  prin  curte,  i  le  aruncam  înapoi peste gard. Dar într‐o seară bag de seamă că‐mi lipsesc 9 găini, dar ştii, cele mai frumoase. Roşii şi porumbace, cu pieptul mare şi picioarele cărnoase. Să‐mi vină rău şi mai mult nimic! Ei, zic, aşa  nu  se  mai  poate!  Dimineața  următoare  vine  la  mine  o femeie, avea ea casa pe malul gârlei, una de‐a  lui Cioată, şi‐mi spune, aşa ca să nu tacă, adică iaca îmi aduce şi ea o noutate, ştii cum vorbesc femeile vrute şi nevrute, tot ce le trece prin cap, că a  fost  seara  trecută  la  coana  Hulubaia,  mama  preotesei,  să cumpere nişte rachiu, că ea avea cazan de țuică,  şi în tinda casei avea  o  covată  plină  cu  găini  cenătuite,  frecate  cu  făină  de porumb,  cu  pielea  galbenă  ca  ceara,  de‐ți  lăsa  gura  apă!  Le pregătise să le ducă la Iaşi, la fecioru‐său. Am tăcut, nu am spus nimic, ce să mai întind vorba în tot satul? Dar m‐a cuprins aşa o scârbă de pagubă şi aşa o ciudă că n‐am mai putut răbda. Vine al meu de la câmp, îi spun unde sunt găinile noastre dispărute, că  cine  putea  să  le  atragă  în  capcană  decât  Hulubaia,  cu prostiile ei? El zice: „Tinco, cui cu cui se scoate! Pe  lumea asta toate  au  un  leac.  Am  să  mă  duc  la  Pungeşti,  la  baba Marghiolița”.  O  ştiam  foarte  bine,  că  noi  ținusem  cârciumă acolo un  an de  zile. Găsisem de  cuviință  că  ne  vindem  vinul mai repede şi mai cu preț, că de, acolo‐i oleacă de târg. Parcă o văd şi acum pe baba asta, deşi nu era chiar babă. Să fi avut vreo 

  {PAGE  }

cincizeci de ani. Purta pe cap un batic înflorat, legat cu nodul pe frunte  şi  numai  ce  o  vedeam  că  apare  în  pragul  uşii  de  la cârciumă,  punea  mâinile  în  şoldurile  ei  înalte  şi  late  şi  cu zâmbetul pe buze întreba cu glas tare: „Daa, ce mai faceți boierii dumneavoastră şi oameni buni?” Atât  şi era de ajuns. Păi cine nu o cunoştea? Pe câți nu ajutase ea? Care mai de care o invita la masă  şi o  cinstea  cu un pahar  cu vin. Din primăvară până toamna  târziu umbla pe dealuri, prin păduri  şi strângea  fel de fel de buruieni numai de ea ştiute la ce‐s bune. Şi vindeca când pe  unul  de  lingoare,  când  pe  alta, mai  făcea  şi  de  urât, mai stingea o durere de cap cu cărbuni aprinşi, o pântecăraie, mai repara o urticarie cu zeamă de varză, mai bine ca un doctor, ce să‐ți spun? Erau foarte pricepute babele ăstea doftoroaie! Aveau ele o ştiință anume moştenită de la cei din vechime, că pe atunci doctorii nu‐i  găseai pe  toate drumurile. Acu’,  socialismul  le‐a stârpit,  acuzându‐le  de  şarlatanie,  de misticism  şi  le‐o  pierit neamul,  iar oamenii  se  intoxică  cu  chimicale!  Şi  cât  costă acu’ medicamentele! Dar să nu uit vorba. Se duce al meu la dânsa şi‐i povesteşte: „Uite aşa, măt’şă Marghioliță, vaca îmi înțarcă din senin, în plină roadă, găinile fug de acasă speriate când ne văd, prin  ocolul  vitelor  şi prin  curte găsim dimineața  fel de  fel de porcării  şi  toată  tărăşenia ni se  trage de  la coana Hulubaia, că mata trebuie să o cunoşti!” „He, he, don’ Gheorghe – face baba într‐un fel anume, cum să nu ştiu eu ce‐i poate chelea! Dar dacă nu i‐o plăcea ce i‐oi face, să nu‐mi zici mie Marghiolița. Iaca ce trebuie. Să‐mi aduci patru pâini şi vii pe urmă la mine după trei zile. Seara  le  îngropi  în  cele patru  colțuri  ale grădinii dinspre Huluibaia. Asta‐i tot. Pe urmă stați şi aşteptați”. 

‐ Aşa, şi? – întreab nerăbdător. ‐ Daʹ mai serveşte ceva! – zice bătrâna în loc să continue. 

Uite că vinul se răsuflă şi‐i păcat. 

  {PAGE  }

Sorbim amândoi câteva  înghițituri. Sorbim  şi ne   privim îndelung.  

‐  Aşa!  –  reia  în  sfârşit  firul  întrerupt.  Zis  şi  făcut. Îngroapă al meu cele patru pâini, cum i se spusese şi ne punem pe aşteptat. Luată cu  treburile  şi uitasem de ele. Dar  într‐o zi, aşa pe la amiază, vine la mine o nevastă a lui Ghironti. Cred că‐l ştii şi tu. Acela care s‐a întors de pe frontul rusesc fără un ochi, cu un bandaj negru de‐a curmezişul frunții, vecin de ogradă cu bunica ta. 

‐ Da,  îi  ştiu pe amândoi... Se spunea că unchiul Costică, cât fusese Ghironte pe front, vecin fiind cu... 

‐ Ei, dar  să  revenim  la  găinile noastre!  Într‐o  zi  vine  la mine Ileana, nevasta fierarului. Era acu’, aşa, mai pe toamnă. Se răcise  vremea  binişor.  „Ştii  ceva,  coană  Tinca?  –  că  aşa  îmi ziceau mie  femeile din Curseşti, huieşte  satul! Ai  auzit  ce  s‐a întâmplat? Ieri, aşa mai după scăpătatul soarelui, Hulubaia, cu chelea goală, numai  în chiloți, să chiorăsc, na, dacă  te mint, c‐am văzut‐o  şi eu,  fugea pe drumul mare, de  lătrau  toți  câinii! Au prins‐o vreo doi oameni, au aruncat pe dânsa un cojoc, şi i‐au dus‐o acasă  lui Hulubaş!” „Ducă‐se pe pustii,  Ileană! – zic eu.  Şi  acum  ce  face?”  „Stă  închisă  în  camera  asta  dinspre grădina matale. I‐au pus şi zăbrele la ferestre!...” 

Bătrâna mea mamă nu enunță nici o concluzie. Tăcea  şi aştepta părerile  fiului, dar  acesta  era  căzut  în  retorta unde  se amestecau fantasticul cu credibilitatea. 

‐  Seara  –  reluă  ea,  totuşi,  după  o  pauză  ce  se  lasă întotdeauna  acolo  unde  judecata  omenească  nu  are  soluții  şi nici  explicații  –  stăteam  în  cerdac  cu  taică‐tău,  fie‐i  țărâna uşoară,  şi  ascultam  cântecul  cristeilor.  Dinspre  camera Hulubaiei răzbăteau fel de fel de urlete animalice: „Văleu, săriți oameni  buni, uitați‐vă  cum  stau dracii deasupra  ferestrelor  şi aruncă pe mine smoală clocotită!” 

  {PAGE  }

‐ Astea erau semne de nebunie, mamă! Femeia intrase în lumea discordiei, cum îi zice un amic de al meu, doctorul Mihai Şelaru, într‐o carte despre nebuni. 

‐ Hâm, vrei să spui că Hulubaia înnebunise, aşa cum li se mai întâmplă unor oameni şi că între pâinile babei Marghiolița şi  spânzurarea Hulubaiei, că până  la urmă au găsit‐o atârnată de  un  drug  de  la  fereastră,  n‐ar  fi  nici  o  legătură! Ci  doar  o întâmplare! 

‐  Ştiu  eu, mamă,  ce  să  zic?  –    în  sinea mea nu puteam accepta relații între diferite fenomene neverificabile şi fără nici o contingență. Nu mă puteam împăca cu ideea că acolo unde nu pot fi găsite explicații palpabile este mâna lui Dumnezeu sau a Satanei! 

 ‐ Nu ştii ce să zici, aşa‐i? Atunci poate îți dai cu părerea cum  se  face  că  aşa,  deodată,  din  senin,  găinile  mele  s‐au îmblânzit? Le‐o pierit  sperietura! Cum  le dădeam drumul din poiată dimineața, stăteau ciotcă  în  jurul meu  şi mă conduceau cu  cântece  cârâite  până  în  fața  bucătăriei,  unde  le  aruncam grăunțe  de  porumb  şi  ele  îmi  ciuguleau  boabe  din  căuşul palmei?  Hâm,  spune!  Cum  de  s‐au  domesticit  cu  nepus  în masă?” 

  Tac. Din zidul necredinței  şi îndoielilor mele se scosese o  cărămidă  şi prin  spărtură  îşi  fac  loc  semne de  întrebare,  iar după ele, o  luminiță mi se strecoară  în suflet, o  luminiță mică, incapabilă să lumineze atâtea semne de întrebare, dar suficiente să‐mi  alimenteze  o  îndoială,  să  mă  arunce  într‐o  stare  de confuzie, să‐mi scapere un pui de speranță într‐o altă înfățişare posibilă...  

A mai  spus multe mama, dar  eu  închei  aici povestirea, doar  cu  partea  legată  de  soacra  preotului  Ion  Sârbu,  care  a menținut  spiritualitatea  satului  o  vreme  îndelungată.  El  a împrăştiat în jurul lui morala creştină,  dar viața lui şi a familiei 

  {PAGE  }

sale a fost o dramă continuă, pe care am ținut să o inserez aici, în rând cu alte drame răzăşeşti din Curseşti Vale. 

   

  {PAGE  }

CAPITOLUL 3

Drumeţii documentare prin urmele trecutului

3.1.Politica Pentru că această practică socială numită politică a prins 

în mrejele  ei  întreaga  suflare  omenească  a  satelor  şi  oraşelor,  mai ales după ce mujicul a avut acces la votul universal, mi‐aşi începe  investigația  cu manifestările  ei,  chiar dacă de mai bine de 100 de ani nu şi‐a schimbat cu nimic caracterul demagogic ce stăpâneşte  şi astăzi discursul electoral. Spre exemplificare,  iată şi ideologia partidului din care făcuse parte Gh. P. Huşanu, un răzeş  din  Curseşti,  evocată  într‐un  ziar  vasluian,  destul  de combativă  şi de  convingătoare. Este vorba despre  relatări din ziarul vasluian Voința Vasluiului, organ al Partidului Național, şeful  partidului  Gh.  Mironescu;  director  politic  Bosnief Paraschivescu; ce apărea  la Vaslui  în 1922. În numărul său din  19 iulie 1925 avea înscris deasupra frontispiciului anul III de la înființare; purta acum numărul 1, cu redacția şi administrația în strada  Peneş Curcanul  nr.4;  se  tipărea  la  Tipografiile  române unite, Calea Racovei nr.42, Bucureşti. 

În  „Cuvânt  înainte”  se  sublinia  că  „de  la  apariția ultimului număr din Voința Vasluiului  şi până  azi  s‐a petrecut un  eveniment  de  o  importanță  covârşitoare  pentru  țară: contopirea  Partidului  Național  al  Poporului,  adică  partidul marelui  român  Iuliu  Maniu,  cu  partidul  marelui  învățat  şi patriot Nicolae Iorga”, unire care „a zdruncinat până la temelie barca  guvernamentală”,  guvernarea  liberală  având  zilele „aproape numărate”… 

  {PAGE  }

În  articolul  „Veniți”  erau  chemați  „toți  cei  crescuți  în cultul  cinstei  şi  legalității”  să  dărâme  „un  guvern  abuziv  la exces,  care  a  transformat  țara  în  moşie  proprie  pentru îmbogățirea  partizanilor  lor”,  pentru  că  „nu  este  partizan  al guvernului să nu se  fi  ridicat de  la o situație materială  la care nici nu ar fi îndrăznit să se gândească”… 

Era publicat „Cuvântul dlui Nicolae Iorga la „Revizuirea împroprietăririi”, deoarece „se impune o revizuire a condițiilor în care s‐a aplicat legea şi întemeierea unui regim agrar care să ocrotească munca, s‐o  îndrepte, s‐o stăpânească şi să puie frâu lenei,  în  vederea  neaparatei  intensificări  şi  selecțiuni  a producției.” 

„Ce  zic  țărăniştii despre  liberalii vasluieni”  era  intitulat alt articol în pagina întâia, cu asterisc expres –„redacția nu‐şi ia răspunderea acestui manifest” – şi în care era combătută vizita unui ales la Ivăneşti şi Coşeşti cu astfel de argumente: 

„…Şi  acum  fraților  să  ne  adunăm  în  număr mare  să‐l întrebăm din cât ne‐a făgăduit ce a făcut? 

Ne‐a mințit că ne face francul, franc. Că sapa va fi iarăşi 80 de bani. Că plugul nu va costa mai mult de 80 de lei. Că  pământ  va  fi  dat  la  toate  categoriile  de mobilizați, 

orfani şi văduve de război. Că şoseaua se va ieftini iarăşi la 40 de lei. Că straja se va face din dări puse pe bogații de război şi 

multe altele. Şi  să‐i  aducem,  fraților,  aminte  că pe  atunci,  anul  1922, 

luna martie, francul era 27 de bani, iar azi (1925 n.n.) 7 parale. Sapa de la 15 lei au adus‐o la sapă de lemn şi că costă 80 

de lei, cât cumpărai altădată două pluguri. Că plugul pe atunci costa 400 lei iar astăzi 2500 lei. 

  {PAGE  }

…Că a dat ordin de  rechiziție    cu preț de 7  lei  şi 50 de bani kilogramul de grâu, pentru ca acum, după 8 luni, tot grâul muncit de noi să‐l cumpărăm cu 24 lei kilogramul de pâine… 

…Veniți  fraților  în  număr  mare  ca  să  vedeți  pe  acest diavol îmbrăcat în haină nemțească, cu chip de țap, şi cu ceilalți aghiotanți ai lui mai mici, ce minciuni ne vor mai spune. Iar la plecare  să  le  spuneți  scuipând  după  ei,  Cruce  de  aur,  pieriți satanelor!”… 

Tot  „Voința  Vasluiului”,  organ  al  Partidului  Național (Anul  III  nr.1,  scria  la  10  iulie  1925,  despre  o  adunare  la Pungeşti: 

„La Pungeşti, pe lângă sătenii din localitate a luat parte şi o  delegație  din  Curseşti,  sub  conducerea  invalidului  D. Moruşanu.  Aici  au  luat  cuvântul  dnii  Cihodariu  Bosnief Paraschivescu,  dnii Moruşanu, Nica  Popa, Const. Maftiuc, C. Vizitiu, Gh.  Seniu, Nicu Gherasim,  Pica  –  avocat  din  Vaslui, David – învățător din Dumeşti şi Gh. Şoroagă din Gârceni. 

S‐a anunțat pentru 23 august o mare întrunire la Pungeşti în vederea alegerilor pentru camerele agricole, ce vor avea loc la 25 august 1925. Cu această ocazie s‐au subscris mai multe sume de bani, în vederea alegerilor de către dnii Cihodariu şi Bosnief Paraschivescu pentru care fruntaşii noştri au fost obiectul unor însuflețite manifestațiuni. 

Mai  jos  era  şi  o  informație:  Duminică  23  august,  la Pungeşti va avea loc la ora 11 dimineața o întrunirea publică a Partidului Național,  unde  vor  lua  cuvântul  C.Cihodariu,  fost ministru,  avocatul  Bosnief  Paraschivescu,  avocatul  Pica  D. Rizescu, Ion Săndulescu, învățătorul David. 

Prietenii  din  comunele  alăturate  sunt  rugați  să  nu lipsească. Şi la adunarea respectivă vor fi prezenți preşedintele de onoare al Partidului Național  ‐ C.Cihodariu  şi preşedintele activ Gh. Gh. Mironescu, fost ministru.  

  {PAGE  }

„Când  doar  avem  în  conducerea  partidului  nostru  doi oameni ca dl Iorga şi dl Maniu, dovedit prin tot trecutul lor a fi simbolul  țărănimii  române,  când  alături  de  acesta  se  găseşte omul de energie şi de experiență de guvernare care se numeşte Constantin Argentoianu,  când  partidul mai  are  atâția  distinşi membri,  dl.  Alexandru  Vaida‐  Voievod,  Ştefan  Ciceo  Pop, Mihai Popovici, noi socotim că putem să ne îndreptăm cu toată încrederea către dv.  şi să vă rugăm ca  la rândul dv. să ne dați tot sprijinul şi încrederea dv. Numai astfel se poate închega acel partid puternic de guvernare care va aduce îndreptarea țării.” 

Şi  la  8  septembrie  1925  „Voința  Vasluiului”  dădea rezultatul alegerilor: 

Opoziția  unită:  Partidul Național  Țărănist  –  530.000  de voturi; 

Partidul Liberal – 215.000 voturi; Partidul averescan – 28.000 voturi. „Partidul  Național,  conştient  de  rolul  său  în  stat, 

mulțumeşte  celor  2500  de  alegători  ai  Vasluiului,  căci înfruntând  urgia  liberală  au  dat  votul  lor  opoziției  unite (Partidul Național şi Țărănesc). 

Mulțumeşte  alegătorilor  flămânzi  şi  biciuiți  de  către administrația  unui  regim muribund  că  au  răbdat  în  tăcere  şi cuminte să le vie rândul şi ei totuşi ne‐au  votat. 

În 43 de județe, din 70, opoziția a triumfat. Mai  jos,  în  pagină,  liberalii  erau  acuzați  de:  furarea 

urnelor,  bătăi  la  sânge,  capete  sparte  şi  cucuiete,  înjurături, amenințări,  insulte provocate de bătăuşi  şi bețivani, alungarea alegătorilor  acasă,  locuitorii  comunelor  neliberale  erau  strânşi grămadă,  la bariere  şi  ținuți până seara, când erau anunțați că  s‐a închis urna. 

Pe  de  altă  parte,  în  sinteză,  programul  politic  al partidului  Liberal  îşi  propunea:  „Îndrumarea  treptată  a 

  {PAGE  }

economiei noastre naționale pe baza cooperației şi cea mai largă protecție  în  dezvoltarea  proprietății  țărăneşti  pe  temeiul utilității naționale  şi  sociale,  ca mijloc de  ridicare a producției naționale şi ca asigurare a țărănimii împotriva exploatării.” 

Gazeta insera şi un articol semnat de Nicolae Iorga: „Zile de călcare în picioare şi de jignire în toate chipurile, 

ca acelea pe  care  le  trăieşte  țara astăzi, de mult nu  le‐am mai pomenit! O ceată de oameni care  se cred cu  stea  în  frunte, au pus stăpânire pe lucruri şi pe oameni şi mâna pe cetățenii țării ca  pe  vitele  lor  de  jug,  în  vorbe  de  ocară  şi  în  bice  şi împunsături. Ce s‐a  făcut cu alegerea pentru biserici e vrednic de  timpurile  cele  mai  sălbatece.  Primarii  de  ieri  bătuți  în biserică, preoții umpluți de  sânge  înaintea altarului, alegătorii dați afară de jandarmi, zădărnicirea de două ori în şir a alegerii, numai pentru că oamenii nu vor ipochimene liberale, care n‐au nici în clin nici în mânecă cu cele bisericeşti. 

Acum pentru comună, batjocura  şi mai mare! Listele de alegători  se ascund. Nimeni nu poate  şti dacă   este ori ba  (pe listă)  până  nu  se  pune  pe  luptă  împotriva  înşelătorilor nemernici. Iar când cer cu drept să fie trecuți  în  liste,  li se cere dovadă de la tribunale că n‐au suferit nici o osândă. De unde şi în cât timp să o capete? 

Şi ticăloşii care iscodesc astfel de netrebnicii râd în pumni de umilirea țării lor pe care vor să o ție ca în laț… Numai când cetățeanul de  la  sate va  şti  care‐i este dreptul  şi‐l va apăra  cu toată tăria, atunci zilele robiei lui şi robiei noastre va înceta. 

Nicolae Iorga („Voința Vasluiului”, Anul III, nr.9, 5 XI 1925).  Iar mai  jos, ziarul publica  şi un  fel de  reportaj pe care‐l 

redau  în  întregime  pentru  că  el  desenează  o  preocupare  a omului de  la  țară – viața  lui, pe  care vreau  să o dezvelesc de 

  {PAGE  }

praful timpului ce înmormântează totul. Citindu‐l, e uşor să ne imaginăm ce făceau oameni  din Curseşti la începutul secolului XX. 

„În  luna  noiembrie  sătenii  încep  a  se  linişti.  Pe  ici,  pe acolo, mai vezi câte un om, doi, zorind să‐şi aducă acasă restul de  porumb  necules  sau  cocenii.  Câte  un  plug  răzleț mai  ară pentru grâu de  toamnă  sau  face  ogor pentru  semănăturile de primăvară. 

Pândeşte  vremea  frumoasă  să  n‐o  lase  să  treacă nefolosită. Cară gunoiul pe  câmp  şi‐l  lasă  în grămadă până  la primăvară. 

Dacă pământul îşi începe odihna, omului nu‐i prea îi este îngăduit răgazul. Are destule de făcut. În grădina de legume se strânge  ce  a  mai  rămas,  se  curăță  bine  locul  şi  se  sapă.  Se acoperă  cu  paie,  sau  frunze  locurile  unde  sunt  îngropate legume sau verdețuri care vor răsări devreme în primăvară. 

În livadă se mai pun pomi. Cei rămaşi se pun în şanțuri. Se  cercetează pometurile puse  la păstrare. Via  se  îngroapă,  se strâng haragii. Se primeneşte vinul nou,  iar  cel vechi  se poate pune în sticle înfundate. 

Se  aduc  lemne  de  la  pădure,  se  repară  gardurile,  se îngrijesc vitele  toată  iarna. Plugarul se gândeşte de acum  şi  la sufletul său. În serile lungi de iarnă sunt clăcile, şezătorile.” 

 Şi încă o informație care nu strică nimănui: „În anul 1924 s‐au scos din pământul țării: Aur – 1311 kilograme; Argint – 2245 kilograme; Cupru – 89633 kilograme; Plumb şi antimoniu – 433.118 kilograme.  Era bogată țărişoara noastră, era! 

  {PAGE  }

Şi acum  informații din ziarul „Lumina”, anul  II, nr.8, 26 mai 1931 din Vaslui: 

Emil  Gafiu  înființează  la  Toporăşti  (sat  aparținând  de comuna  Curseşti)  Societatea  culturală  cu  numele  „A.C.Cuza” (cunoscut lider antievreiesc de la Iaşi). 

Se promovează Legea conversiunii; Salariile şi pensiile se reduc iarăşi sub guvernul Național 

Țărănesc; Se promulgă Legea controlului averilor pentru că: „Sub  toate  guvernele  s‐a  furat  ca  în  codru  din  averea 

țării;  ce  rost  are  această  lege  a  controlului  averilor?  Să  fim drepți: niciodată nu s‐a furat mai mult şi nu a fost mai mare jaf ca sub trecuta guvernare țărănistă!” 

La  17  noiembrie  a  avut  loc  înhumarea  cunoscutului veteran care a luptat vitejeşte în cele trei războaie: 1877 – 1913‐1916 de întregire a neamului ‐ Peneş Curcanu. 

* Eram copil, elev de  şcoală primară, când  într‐o zi ni s‐a 

dat o uniformă nouă, de sărbătoare, cămaşă albă de mătase sau bumbac,  cravată  albastră,  centură  de  piele  şi  denumirea  de „străjer”. De  la şcoală primim pliante colorate pentru a fi duse acasă  la părinți din care citim că Majestatea sa Regele Carol al II‐a a desființat toate partidele istorice ale României şi a înființat „Frontul Renaşterii Naționale, unicul partid  care  avea dreptul „să‐şi depună candidați pentru guvernare”. 

Se instalase dictatura regală a regelui Carol al II‐lea. Țara trecuse prin efectele crizei economice din 1929‐1933 

care au compromis toate guvernările de austeritate, astfel că  la alegerile din decembrie 1937 nici un partid nu a atins  cota de 40% de voturi pentru a i se încredința puterea. 

A  fost momentul  când  regele  îşi  instaurează  dictatura personală şi parlamentul devine practic o anexă a regalității. 

  {PAGE  }

Nu  voi  ține  aici  un  curs  de  istorie,  ci  doar  voi  puncta principalele  evenimente  ce  țineau  trează  atenția  curseştenilor deveniți  participanți  activi  la  viața  politică  a  țării,  ceea  ce demonstrează  că  se  făcuse  un  pas  important  spre conştientizarea  oamenilor  ca  făcând  parte  dintr‐un  organism național numit țară şi că îi durea tot ce se întâmpla cu patria lor. 

52Seara, de prin unele părți ale satului, răzbăteau până departe cântece  legionare,  apanajul  unei  mişcări  politice  cu  caracter naționalist,  de  orientare  fascistă,  importată  din  Italia  şi  Germania, numită Garda de fier şi condusă de un profesor Zelea Codreanu, ce se intitula  căpitan. Mişcarea  legionară  pornise  în  1929  de  la  1000  de membri,  ajunsese  în  1930  la  6000  şi  totaliza  în  final  272.000  de membrii.  Mişcarea  prinsese  în  rândurile  tineretului  pentru  că membrii  ei  purtau  cămaşă  verde,  centură  cu  diagonală  şi  pistol  şi promova  idei  naționaliste  care  au  fost  împărtăşite  de  românii  din totdeauna. 

În curtea  lui Gh. Petrilă Huşanu, unde oamenii veneau  la un pahar de vin, sau în jurul fântânii din fața casei preotului Ion Sârbu, se făcea politică. Aici mi‐a fost dat să aud isprăvile legionarilor: are loc un  atentat  împotriva  rectorului  Universității  din  Cluj,  profesorul Florin Ştefănescu – Goangă. Regele Carol întors din Germania, unde purtase  convorbiri  cu  Hitler,  ordonă  măsuri  drastice  împotriva conducătorilor legionari. Corneliu Zelea Codreanu este executat la 30 noiembrie  1938  şi  la  16  decembrie  1938  decretează    înființarea Frontului  Renaşterii  Naționale  despre  care  aminteam  mai  sus,  cu scopul „mobilizării conştiinței naționale în vederea întreprinderii unei acțiuni solidare şi unitare româneşti de apărare şi propăşire a patriei şi consolidare a statului.” 

                                                      52 Pagini de jurnal 

  {PAGE  }

Tot în decembrie 1938 se aud amenințări grave la adresa României.  Horty,  regentul  Ungariei,  vorbeşte  de  un  atac împotriva României; 

În 1939 Bulgaria emite pretenții revizioniste din teritoriul Dobrogei; 

La  8  martie  1939  regele  Carol  al  II‐lea  numeşte  la preşedinția  Consiliului  de Miniştri  pe  Armand  Călinescu,  în locul decedatului Miron Cristea. Îl amintesc pentru că nu mult după  aceasta,  curseştenii  vor  citi  în  ziare  că  a  fost  asasinat; urmaşii lui Zelea Codreanu loveau fără cruțare în potrivnici. În 1934  împuşcase  pe  peronul  gării  Sinaia  pe  I.G.Duca,  prim ministru liberal. Şi la 27 noiembrie 1940 este ucis  marele om de cultură Nicolae Iorga;     

Prin  sat  se  cânta  o  melodie  „Când  a  fost moartea  lui Duca”,  exact  aşa  cum  poporul  îşi    slăvise  eroii  prin  legende despre haiduci; 

În 1940, țara românească întregită cu atâtea jertfe în 1918, avea să fie sfârtecată din nou, răpindu‐ne o treime din teritoriu prin  cedare  forțată  a  Basarabiei  şi  Bucovinei  către  URSS, precum  şi  partea  de  nord  a  Transilvaniei  revendicată  de Ungaria; 

Germania  hitleristă  ocupă  Austria,  Cehoslovacia  şi Polonia şi doar în trei săptămâni de război învinge Franța; 

În fața agresiunii fascismului german şi a noii situații ce se  crea  în  Europa,  regele  Carol  al  II‐lea  abdică  şi  aduce  la conducerea țării pe generalul Ion Antonescu, care formează un guvern numai din militari, pregăteşte o alianță cu Germania şi cooptează în guvern şi pe legionari; 

Aceştia încep prigoana împotriva evreilor. Toți evreii din Pungeşti  sunt  ridicați  într‐o  noapte  cu  cât  aveau  pe  dânşii  şi duşi  la  Vaslui.  Averile  lor  din  prăvăliile  care  întrețineau 

  {PAGE  }

comerțul,    sunt  împărțite  între  legionari,  de  care  boierul  Jak Marcopol şi subordonații lui nu au fost străini; 

Antonescu  nu  este  de  acord  cu    actele  de  teroare legionară şi‐i  înlătură de  la guvernare printr‐un atac  frontal ce s‐a desfăşurat la Bucureşti; 

În  barierele  Vasluiului  se  postaseră  militari  cu mitralierele puse pe afet, gata de luptă. Nimeni nu avea voie să intre  în  oraş  fără  treburi  precise.  Mişcarea  legionară  este înăbuşită şi mareşalul Antonescu, împreună cu trupele germane care  staționau  în  România,  pregăteşte  țara  pentru  recucerirea Basarabiei; 

A  urmat  „Vă  ordon  treceți  Prutul!”  din  iunie  1941, înaintarea dincolo de Nistru a armatei române, ajunsă până  la Cotul  Donului  unde  are  loc  marea  încercuire  rusească, retragerea  dezastruoasă  şi  ocuparea  țării  de  către  trupele sovietice. 

Pe  scurt, aceste evenimente majore au predominat viața politică a curseştenilor, care şi‐au dat tributul lor de sânge prin fii  lor  căzuți  pe  frontul  de  răsărit  şi  apoi  pe  cel  din  Apus împotriva nemților. 

Viața  din  Curseşti  este  grav  zdruncinată  şi  de  marea secetă ce a urmat după  invazia sovietică, secetă care a  ținut  în anii 1944, 1945 şi 1946 după care vremea  începe să‐şi facă milă de flămânzi.  

Consider că aceste câteva  informații din primul  sfert de secol al XX‐lea formau subiectele politice  la ordinea zilei, citite şi  comentate duminica pe ulițele  satului  în grupuri de  țărani. Erau informații incitante, creau opinii şi atitudini, formau sarea discuțiilor,  aşa  cum  astăzi  se  comentează meciurile  de  fotbal. Promisiunile  liderilor  politici  năşteau  prozeliți  în  satele vasluiene  şi  țăranii  (ca  şi  astăzi  alegătorii)  credeau  ce  li  se spune, îşi făceau iluzii şi îşi dădeau votul. 

  {PAGE  }

Gh. P. Huşanu, un răzeş pe care‐l voi portretiza alături de alți  răzeşi,  nu  a  făcut  nici  el  excepție  de  la  această mirabilă aşteptare  generală  şi  de  fiecare  dată  a  eşuat,  pentru  că  însăşi viața  este  un  eşec  programat.  Zugrăvesc  câmpul  ideatic  din acea vreme de după 1944, prin redarea unor pagini din Jurnalul meu.  Venisem  la  Curseşti  să  culeg  „recomandări”  pentru dezmințirea  unor  informări  frauduloase  întocmite  de  puterea locală, ce au condus la scoaterea mea din armată, unde lucram ca ofițer: 

„Drumul  spre  Curseşti,53  alb  de  praf,  trecea  peste  un  pod aruncat peste râul Racova, apoi urca în pantă pe lângă un lan uriaş de soia. Nemții  aduseseră  în  țară  fasolea  aceasta  uleioasă,  o  cereau  în cantități mari,  industriale  şi  acum  prinsese  rădăcini,  o  cultivau  şi fermierii  statului. Soarele  bătea  dogoritor  şi  el urca, urca. Ajung  la locul numit „La stejariʺ, acolo unde mulți scăpaseră de colții haitelor de  lupi,  cățărându‐se  în  arborii  seculari,  de  pe marginea  drumului, dar cineva îi tăiase, nemairămânând acolo decât trei cioate infestate de bureți  mici  şi  uscați.  Pe  dealuri,  până  sus,  în  zarea  cealaltă  a Curseştiului, nu se zărea nici un om. Roiuri de muşte mici îmi zburau deasupra capului, ținându‐se de mine, ca un „la major” scos dintr‐un diapazon  nevăzut.  Anii  copilăriei  mi  se  derulau  ca  un  film  prin mintea  asaltată  de  amintiri.  Serbările    de  vară  cu  vădit  caracter democratic,  întâlnirile  cu  Bica  pe  hudița  aceea  ferită,  sărutările noastre  nevinovate,  apoi  politica,  politica  care  ne  îngheață sentimentele  şi  ne  despart  pentru  totdeauna.  Copilăria,  sfânta copilărie! Parcă nici nu a fost! La mine, cel puțin, a fost foarte scurtă. La  şaisprezece  ani  eram  deja  membru  al  partidului,  cu  griji,  cu probleme,  cu  sarcini...  Politica  îmi  mâncase  copilăria  şi  tot  ea  îmi mâncase acum tinerețea; Cui îmi dăruisem viața? Şi de ce? Cum va fi revederea cu părinții? Cum mă vor primi? Ca pe  fiul rătăcitor? Nu, 

                                                      53 Pagini de jurnal 

  {PAGE  }

ehh, nu eram un rătăcit, ci un explorator, un căutător fără noroc. Mă întorceam să‐mi vărs în curtea părintească cutia Pandorei primită  în dar de la Zeus, fără relele răspândite în lume, încă de la crearea primei femei  şi  a  primilor  stăpâni? Aduceam  o  cutie  în  care mai  rămăsese doar Speranța! 

Ajunsesem  sus,  în  vârful  dealului.  De  acolo,  Curseştii  îmi apăreau în față aşa cum îi păstrasem în memorie în toți aceşti ani de bejenie pe drumurile revoluției. Tabla ruginită de pe casa bătrânească se  ştergea pe  față cu crengile nucilor sădiți cândva de mine  şi ajunşi acum  nişte  uriaşi;  dincolo,  pe  dealul Matei,  casa  domnului  Cehan rămăsese  neterminată,  cu  tocurile  ferestrelor  pline  de  ochii  negri  ai golului dinăuntru, ceva mai  jos ardea  țigla  roşie a copilărie  cu Paul Pricop, lunca verde a jurămintelor față de cauza comunismului, făcute la vremea când se  leagă prietenii de cruce; spre nord, sub povârnişul lutului galben, casele acoperite de vegetația densă, a primului nostru învățător Gheorghe Gemene, iar peste drum de ele, şindrila cenuşie şi ciuperca  de  paie  a  şurii  prăvălite  într‐o  rână, unde  copilărise Ghiță Lucache. 

La vale,  spre  casa părintească,  încetinii paşii,  îmi doream un drum mai  lung  dar  acesta  se  scurtase  inevitabil  până  ce mâna  îmi atinse clanța porții. Aleea de lilieci era la locul ei, numai gardurile se prăvăliseră  pe  ici,  pe  colo,  a  paragină  şi  a  bătrânețe. Sub mărul  cel mălăieț din  colțul  casei, un  câine  florean  începu  să  bată  la  om. Din antret apăru mama. Părul îi era sur, fața mirată, sub ochi îi apăruseră pungile timpului scurs, pentru că el nu trece, ci ni se adună în obraji. Din  spatele  casei apăru  şi  statura  înaltă  a  tatei,  cu o  sapă  în mână, purtând  un  pantalon  dintr‐o  stofă  groasă,  cu  nuanțe  nedefinite  de cenuşiu, peticiți pe la genunchi, zdrențuiți pe la manşete. Se aştepta să fie  vreun  client  la  un  pahar  de  vin,  când  colo...  Tăceau  amândoi, nevenindu‐le a crede ochilor.  

— Sărut mâna, mamă! Bine te‐am găsit, tată!  

  {PAGE  }

— Bine ai vinit, băiete! ‐ îmi răspunse Gheorghe Petrilă, cu un glas spart. O dat Dumnezeu sî mai vii şî pi acasî? 

— O dat, de nu vi‐i cu supărare! — Iaca vorbă, urcă sus în cerdac! ‐ după care mama se repezi 

spre soba cu plită de bucătărie, cocoțată pe patru picioare de  lemn  în fața chilerului, suflă  în tăciunii stinşi, aruncă peste ei un gât de gaz dintr‐un  şâp  cu  buza  plesnită,  scapără  un  chibrit  şi  îl  aruncă înăuntru. Flacăra produsă bubui în afară un nor de şperlă. Mama îşi feri ochii  într‐o parte  şi  şi‐i  şterse cu un colț al pestelcii. Visul ei de astă‐noapte...  Mama  credea  în  vise  pentru  că  întotdeauna  i  se adeveriseră. Când ruşii sparseră  frontul  la  Iaşi, ea văzuse  în somn o pată mare, luminoasă, pe cerul răsăritului, cu o inscripție roşie pe ea, şi pe care nu o putuse descifra, deoarece nu era scrisă cu litere latine. Apoi, înainte de a muri Stalin, văzuse clar un soare mare, portocaliu, înălțat  cam  la  o  postată  de  dealul Zghera  şi  apoi  căzând  brusc,  cu mare zgomot, înapoi, după orizont, ceea ce nu se mai auzise şi văzuse niciodată. În noaptea trecută, se făcea că era la fântână şi scotea apă să ude  chiperii,  când  din  oglinda  cerului  ascunsă  pe  fundul  fântânii, apăru chipul meu... Cică să nu crezi în vise! 

— Îndată fac mămăliguța, ți‐o fi foame de pe drum! Apoi către Gheorghe  Petrilă:  da  du‐te,  bre,  şi‐ți  schimbă  pantalonii  iştea!  Ce umbli ca Sutachili! ( personaj reprezentând prostul satului). 

Bătrânul  intră  în  casă  cu  paşi  mari  dar  înceți,  tăcut  la observația femeii şi ieşi mai târziu schimbat. Purta o cămaşă albă. Îşi dăduse  cu  pieptenul  prin  părul  rar  şi  înălbit. Mama  îl măsură  din priviri  mulțumită,  în  timp  ce  melestuia  mămăliguța  galbenă  şi aburindă. 

— Ce stai şi te uiți la mine? Du‐te în beci! Şi  în timp ce Gheorghe Petrilă se executa cuminte, eu coborâi 

din  cerdac  şi mă  lipii  de  gardul  grădiniței  din  fața  casei.  Simții  o căldură  în  piept  cum  îmi  apasă  plămânii  şi  îi  urcă  în  sus  vibrând. Visul meu  din  copilărie  era  acolo.  Zumzăia  a  hărnicie  şi  a  belşug. 

  {PAGE  }

Galbenul  polenului  adus  cine  ştie  de  unde,  de  pe  ce  câmp  înflorit, strălucea pe picioruşele albinelor ce aterizau una după alta pe punțile din fața ordinişurilor lor. Număr lăzile: douăzeci şi patru. Le recunosc şi  pe  cele  construite  în  nut  şi  feder  chiar  de mine,  pe  vremea  când visam  să  ajung un Constantin Hristea,  autorul  cărții  „Stupăritulʺ. De ce nu am rămas aici să fac 100 de bucăți, aşa cum visam împreună cu  Gheorghe  Petrilă,  aici  lângă  gărduț,  pe  vremuri,  colo  pe  banca neschimbată  de  sub  nucul  ce  cuprindea  cu  brațele  lui  aproape jumătate din stupină! De ce am plecat  în lume? De ce m‐am pierdut în  valurile  ei  tulburi  şi  furtunoase,  când  aici  era  atâta  linişte? Am făcut‐o mai bună, mai fericită? Ce am primit în schimb de la ea? Sau viața se confundă cu un vis, în timp ce fiecare dintre noi poartă cu el o durere? Mă  întorc  în  cerdac. Mama  încă  întindea masa, Gheorghe Petrilă umplea paharele. Nohamul chilimbariu le aburea pereții, mâța mieuna  după  portiță,  neîndrăznind  să  se  apropie,  câinele  luase  o poziție  de  popândău,  trântindu‐şi  coada  de  pământ  nerăbdător  în aşteptarea  porției  de  oase.  În  cerdac  era  umbră  dar  zăpuşeală, zăpuşeală şi un fel de aşteptare. Nu ne văzuserăm de doisprezece ani! Plecasem  să  mi  se  şteargă  urma,  dar  urma  m‐a  ajuns  tocmai  la Braşov. Gheorghe Petrilă îşi frecă cu dosul palmei peria bărbii nerase de  o  săptămână,  apoi  apucă  paharul  şi  închină,  deşi  nu‐i  stătea  în obicei: 

— Apăi, sî fim sănătoşi cu tății! Duserăm paharele  la gură,  sorbirăm  fără grabă,  le  lăsarăm  la 

loc şi ne  băgarăm lingurile grele de alpaca în farfuriile cu borş de pui. —  Am  auzit  că  v‐ați  îmbogățit,  spusei  eu  între  două 

înghițituri. — Adicătili, cum? ‐ se miră mama. — Cică ați avea 10 hectare arabil, unul de vie, 100 de stupi, 50 

de oi şi câte altele! 

  {PAGE  }

—  Cine  o  mai  scornit  şi  prăpastia  asta?  Noi  nu  suntem bucuroşi de cât avem! Aghe dovidim cu cotele!  ‐ se  intrigă Gheorghe Petrilă. 

—  Sfatul  popular!  Am  văzut  cu  ochii  mei  hârtia  venită  la unitatea militară unde lucram. 

— D‐apăi, numai din minciuni şi din furat trăiesc unii, cât le‐o  merge!  Îl  ştii  pe  Hordilă.  Cânta  cu  legionarii:  „Ştefan  Vodă  al Moldovei!ʺ  ş‐acuʹ  umblă  cu  bentița  roşie  în  chept  ş‐o  face  pi comunistuʹ. S‐o vârât  în  întovărăşire. L‐au pus acolo  şăf mare… au scăpat cu toții di cote şi îşi umplu podurile caselor cu bucate de o sî le‐ajungă  trii  ani! Ci  sî mai  vorghim! Un  hoț,  ci  sî mai  vorghim! O sâmțât din ci parti bati vântul şî din verdi s‐o făcut roşu! 

— Tu, tată, de ce nu te‐ai făcut? —  Nu  era  nevoie.  Eu  am  fost  de  la  unificare  cu  voi,  cu 

comuniştii. Aşa  o  hotărât  domnuʹ  Ştefan  Voitec.  Am  votat  pentru ..soareʺ. . . 

— Şi? — Maică‐ta s‐o amestecat în tărâță şi ne‐o mâncat porcii... — Doar nu era să las pe unul ca Pârlici să‐şi bată joc de noi ‐ 

sări mama cu gura. — Ai şi mata dreptate, mamă, numai că... eu m‐am făcut ofițer,  

ofițer politic de gradul unu. Îl ştiu pe Marx, pe Engels, pe Lenin, pe Stalin din  scoarță  în  scoarță! Ce vină am  eu  că mata  te‐ai  certat cu puterea locală?  

Gheorghe Petrilă nu mai zise nimic. El ştia că  fusese băgat  în categoria chiaburilor doar pentru cele cinci hectare ale lui şi eu trebuia să  ispăşesc...  Să  renunțe  la  ogorul  strămoşesc?  Alianța  cu  clasa muncitoare  fusese  aşadar  cinstită  atâta  vreme  cât  a  urmărit desființarea marii  proprietăți.  Când  a  început  însă marea  bătălie  a colectivizării, pentru mulți țărani, chiar de bună credință, din alianță nu  a mai  rămas  decât  o  lozincă  goală,  greu  de mistuit. Socialismul înseamnă proprietate socială, ca la începutul începuturilor, singura în 

  {PAGE  }

măsură să rezolve o mie de contradicții proprii proprietății private, dar pentru  a  o  accepta  se  cere  țăranului  să  vadă  dincolo  de  sine  şi  de simțămintele sale înrădăcinate de veacuri. Era el pregătit să jertfească pământul moştenit de la părinți interesului general? Să înjunghie pe altarul colectivității  juncanul cel gras şi să  împartă bucățile  fripte  în mod  egal  la  toate  gurile  flămânde?  Cum  să‐i  explice  lui  Gheorghe Petrilă  lucrul acesta? Aici era un sat de răzeşi. Nici un sătean nu se ridicase mai  sus  de  condiția  lui  de  lucrător  cu  sapa,  dar  pământul, jurubița lui de pământ ce se întindea pe dealuri, însemna totul. Cu ce cuvinte  îl  puteam  îndupleca    pe  Gheorghe  Petrilă  să‐şi  dăruiască pământul pe care era stăpân, pentru a deveni apoi un  fel de slugă  la colectivă? 

— Bre! ‐ interveni mama, de când te ştiu eu, tot pui țara la cale şi cu ce te‐ai ales din toată vorbăria asta? Numai cu necazuri! Tu îți închipui că  te  ia cineva  în seamă? Tu numai trăieşti cu  ideea că  faci politică,  dar  asta  o  fac  în  realitate  alții,  acolo,  la  Bucureşti,  la Moscova,  poate  şi  mai  departe,  dar  nu  în  râpa  asta  uitată  şi  de Dumnezeu şi de dracul. Mai bine luați şi mâncați, beți un păhărel şi să vorbim de‐ale noastre, că de colhoz tot nu scăpăm cât or fi ruşii aici, la noi! 

—  Ei. mamă,  şi mata! Da  ce,  colectivizarea  o  fac  ruşii? O facem  noi,  românii,  că  altfel  nu  se mai  poate  trăi,  nu  se mai  poate merge aşa  înainte cu pământul hăcuit  în  feliuțe. El trebuie  lucrat cu maşinile, trebuie silit să dea mai mult la hectar. Războiul s‐a terminat, lumea se va  înmulți din nou... După mata, câte hectare de arabil are Curseştiul? 

— Ştiu şi eu, vreo cinci‐şase sute. — Şi câte familii? — Cam vreo sută şaptezeci! — Deci,  în medie,  cât  pământ  revine  de  gospodărie? Câteva  

hectare, nu? Ei, şi câți copii sunt în sat? — Păi, dacă stau şi mă gândesc, vreo trei‐patru sute. 

  {PAGE  }

— Toată generația aceasta, peste zece‐cincisprezece ani,  îşi va cere partea ei, nu? Cât de mare va fi o parte? De un hectar, de două, şi chiar  de  trei,  dacă  se  căsătoresc  între  ei. Ce  vor  scoate  de  pe  aceste lotuşoare,  abia  o  să  le  ajungă  pentru  liota  lor  de  copii,  dacă  vom continua  să  recoltăm  500  kilograme  de  grâu  la  hectar.  Şi  restul populației  care  lucrează  în  industrie,  cu  ce  o  să  se  hrănească? Vom importa pâine, noi țară exportatoare de când ne ştim? Şi ce o să dăm în schimb? 

De data aceasta răspunsul nu mai putea fi servit pe farfurie, ca un desert după felul doi. Mama tăcu, tata îşi făcea de lucru cu un cap de  pui,  sugându‐i  creierul  printr‐o  găurică  făcută  cu  un  dinte  de furculiță.  Prins de discuție, abia atunci observ că mi se dăduse rânza şi târtița cu o bumbărează galbenă şi mare cât o nucă, aşa cum mi se dădea întotdeauna în anii copilăriei petrecute acasă. 

— Daa, până acuʹ, cum o trăit lumea, că doar pământul aista‐i! Nici n‐a crescut, nici nu s‐o mai închircit! 

— A trăit şi ea cum o putut, mamă, că de aceea nu mai încăpeți în  sat unii de alții. Cei  care nu au  avut după  ce bea o  cană de apă, visează acum să ia totul de la cei care au avut şi   să‐i lase în sapă de lemn. 

— Apoi îi drept? — Am  spus  că visează! Socialismul va da  însă deopotrivă  şi 

unuia şi altuia, după muncă. Aici e tot secretul. Se modifică sistemul de împărțire a bucatelor. Nu după cât pământ ai sau ai avut, ci după câte zile ai muncit în gospodărie. Mai drept nici că se poate! 

Din nou, o vreme, nu se auziră decât sorbiturile din linguri şi mieunatul nu  prea  tare  al  pisicii,  care‐şi  ştergea  coada  de  picioarele fiecăruia, doar, doar se va îndura cineva şi de sufletul ei. Lângă cuşca lui umplută cu paie şi purici, Grivei scheuna  în surdină, disciplinat, cerşind un os. Scheuna politicos, condiție esențială  învățată pe blana lui.  Orice  exces  de  lătrat  putându‐i  fi  fatală,  mama    nesuportând zgomotele enervante. Şi într‐adevăr, mai mult pentru a acoperi un gol 

  {PAGE  }

în conversație şi în argumentație, mama se întoarse şi aruncă câinelui două oase fragede, spre disperarea pisicii, care se milogea în van. 

— Măi Costache, măi Costache! ‐ cuvântă tata, ca o concluzie, cum vrei tu să ne sărăceşti? Păi țăranul fără pământ, ce mai poate fi decât un salariat pe moşia statului. 

‐ Da,  şi  totuşi  aici  s‐a  făcut  o  întovărăşire  şi  o  Gospodărie colectivă. Aşa au vrut oamenii mai săraci… 

—  De,  au  cam  vrut.  La  început  s‐au  înscris  cei  din întovărăşire,  vreo  douăzeci  şi  cinci,  care  ți‐am  spus.  Îşi  umpluseră podurile  cu  de  toate,  pe  urmă,  la  ceilalți  li  s‐au  făcut  fel  de  fel  de promisiuni şi mai ales una cu copiii... 

— Ce fel de promisiuni? — Umblau  din  casă  în  casă, mângâiau  copii  pe  creştet  şi  îi 

întrebau:  Anicuță,  tu  ce  vrei  să  te  faci?  Doctoriță,  nene!  Da,  tu. Vasilică? Inginer, nene! Tu, Ştefănică? Apoi eu,  judecător! Omul cu femeia  lui se uitau  la dânşii cum stau numai  în cămăşuțe de cânepă, cu  durligele  goale,  cu  degetele  în  nas  şi  parcă,  parcă  le  venea  să îndrăznească a visa. Mai ştii ce poate socialismul! Că ei au muncit o viață şi tot nu au de nici unele! Îi bine, copii! ‐ le spuneau ăia. Tot ce vreți, aceea o să vă  faceți. Statul vă asigură şcoală gratuită, internat, uniforme,  numai  dacă mămica  şi  tăticiuʹ  semnează  cererea  asta  de intrare  în  colectivă.  Şi oamenii o  semnau. Ce nu  fac părinții pentru viitorul copiilor? 

— Şi acum mai sunt mulți care au rămas pe dinafară? — Doar noi,  chipurile  chiaburii,  vreo  paisprezece  gospodării, 

pentru că nu ne primeşte. Acuʹ măcar am scăpat de cote, de când cu revoluția asta a ungurilor. Ei au murit,  săracii,  iar noi am câştigat! Ne‐au  desființat  sistemul  de  cote  obligatorii.  Dar  am  rămas  cu impozite  mari.  Cei  care  au  intrat  în  colectivă  li  s‐o  iertat  orice datorie... 

— Ce ați făcut cu via? 

  {PAGE  }

— Ne‐o luat‐o. Intra în perimetru colectivei. Au vrut să ne dea o bucată de pământ undeva, la o margine, dar am refuzat. Ce ne mai trebuie? Nu folosim nimic de pe urma pământului. Nu scoatem cât ni se cere să dăm! De‐acuʹ îmbătrânim, tu n‐ai nevoie de pământ, ce să facem cu el? Ne mulțumim cu puțin. Da, de când au băgat plugurile în vie n‐am mai fost pe acolo, îmi face rău... 

Îmi  aminteam  ce‐mi  spusese  odată,  prin  1946,  unchiul meu, Costică: „ Ție îți convine să ne vorbeşti de colhoz, tu n‐ai să lucrezi în el,  tu  ai  învățat  carte, dar noi, pălmaşii, noi  cum  o  s‐o ducem?ʺ  Şi unchiul Costică nu a rezistat şocului, a dat bir cu fugiții, s‐a travestit în muncitor  betonist.  A  fugit  dintr‐o  pătură  tracasată  într‐o  clasă conducătoare. Numai că firea lui revoltată în permanență, datorită, se vede,  unei malformație  de  vorbire,  care  i‐a  închis  toate  porțile  spre accepțiunea  femeilor născătoare de echilibru, nu s‐a  împăcat cu viața de  şantier  şi  după  vreo  doi  ani  s‐a  întors  în  bătătura  lui  pustie. Oamenii l‐au primit, l‐au băgat în drepturi. Era de‐a lor! 

La sfârşitul mesei, Gheorghe Petrilă clipi şiret, dând a înțelege că nu se lasă el cu una cu două. Comuniştii i‐au luat o vie, dar el va planta alta, în grădina de lângă casă, pentru că omul sfințeşte locul. 

— Vezi  tu, măi Costache  grădina  aiasta  din  deal  de  ogradă? Pisti trii ani ai sî mânânci dintrânsa struguri americani! Cu triizăci di arii di nobilî, o scoatim noi la capât! Nu ni mai trebuieşti nici un fel di pământ! Am vorbit cu popa Cehan şî  în primăvarî  îmi dă butaşii. Aşa  am  socotit  noi  câ‐i  ghini.  Am  donat  trii  hectare  di  pământ statului, cu celi doua ci ne‐o mai rămas, o scoatem la capăt! Şi dacâ‐o fi, când o fi, ʹom intră şî noi în colectivă, daa, pânî atunci... 

Inițiativa  privată  nu  dormea  şi  nu  avea  să  doarmă  nici mai târziu,  când  din marile  şi micile  proprietăți  nu mai  rămăsese  nici măcar amintirile.” 

* Dar Gh. P. Huşanu, țăran mijlocaş, cu sorginte răzăşească 

n‐a murit  „chiabur”. Când  a  închis  ochii,  avea deja  alt  statut, 

  {PAGE  }

acela  de  membru  al  C.A.P.  Curseşti.  Iată  momentul deschiaburirii povestit de mama mea, Ecaterina Huşanu: 

 „Era  o  zi  ca  toate  altele,  colectiviştii  ridicați  în  slavă munceau  pe  ogoarele  CAP‐ului,  noi,  ciumații,  chiaburii, lipitorile satului, duşmanii poporului, trebăluiam pe lângă casa care ne mai rămăsese cu grădina ei, transformată în parte în vie nobilă, prin strădania lui taică‐tău.  

Din poartă striga cineva la noi. Era un om de la primărie, un guard. 

‐ Donʹ Huşanu, eşti chemat astăzi la primărie pentru nişte comunicări. 

‐ Du‐te, tu – îmi zice taică‐tău, că eu m‐am săturat tot să mă duc acolo… 

Şi m‐am  dus.  Veniseră  toți  chiaburii:  popa  Ion  Sârbu, Neculai Palade, Nică Stamate, Nică Darie, Gheorghe Gemene, învățătorul,  Costică  Lăzanu,  Tinca  lui  Gh. Nica,  Tinca  Leon, Nică Buzilă, Costică Nica, Dumitru Nica, N. Dabija, Ilie Buzilă, Gheorghe  Pădure,  Nicu  Cehan,  Gheorghe  Picioroagă, Alexandru  Nica,  învățătorul,  Tinca  Lucachi,  Manole  Palade, douăzeci de curseşteni, fruntaşii satului cândva. 

Orele treceau, soarele ajunsese în creştetul cerului, iar noi aşteptam  în fața primăriei, fără să ne spună nimeni nimic, fără măcar  să  fim  priviți  de  activiştii  care  se  foiau  prin  birouri, printre care se aflau şi Ghiță Mihai, Ion Dediu,   fiind tratați ca nişte oameni străini, de prisos, buni de exterminat. 

Discutam şi noi între noi. Ce‐or fi mai vrând de la sufletul nostru?  Puterile  ne  slăbeau  de  aşteptat  în  picioare,  foamea începuse  să  ne mistuie  şi  timpul  se  scurgea  din  ce  în  ce mai greu,  dar  răbdam.  Ne  supuneam  cu  capul  plecat.  Cu  capul plecat am traversat toată perioada aceea grea. 

Abia când soarele scăpătase după dealurile apusului, iese unul afară şi ne cheamă  înăuntru. Stăteam  îngrămădiți  într‐un 

  {PAGE  }

colț  de  birou,  iar  activistul  raionului  aştepta  cu  telefonul  la ureche ceva de la Vaslui. În sfârşit, cineva îi vorbea, în timp ce el aştepta respectuos. Apoi întrebă: 

‐ Toți, tovarăşe prim secretar? Toți, toți, toți? ‐ Da, probabil că i se răspunse. Şi  deodată,  lipitorile  satului,  duşmanii  poporului 

deveniseră  oameni  egali  cu  ceilalți  curseşteni.  Instructorul raional puse  receptorul  jos, ne aruncă o privire binevoitoare – de  unde  până  atunci  se  uitase  la  noi  ca  la  nişte  câini  jigăriți, chiar ne invită să luăm loc pe scaune, apoi ne vorbi ca de la egal la egal: 

‐  Începând din acest moment sunteți scoşi din categoria „chiaburilor”. Dispoziție de la raion. 

Vestea ne muțise. Tăceam şi‐l priveam. ‐  Dar,  cu  o  condiție  –  completă  el.  Vă  înscrieți  în 

gospodăria  colectivă.  Mâine  dimineață  veniți  să  depuneți cererile. 

Am plecat  în  linişte, apoi  spiritele  s‐au aprins pe drum, spre casele noastre din Curseşti Vale: 

‐ Să‐mi dau pământul meu de la tata? – răbufni doamna Gemene, fiică din neamul Pălădeştilor. Niciodată! 

‐  Ba  o  să‐l  dai,  madam  Gemene,  că  altfel,  domnul Gemene zboară din postul de învățător! 

A urmat o noapte sfătuitoare şi a doua zi am dus cu toții cererile la primărie. Intrasem într‐o categorie privilegiată, aliata clasei muncitoare. Am  lucrat  şi noi câteva zile  la CAP. Eu mai puține, taică‐tău mai multe. Ştiu că ajuta la tras vinul CAP‐ului la teasc, ca unul care se pricepea. 

După munca noastră de atunci, primesc acum 100 de  lei pensie pe lună! 

Şi pentru completarea  tabloului social din acei ani  ʹ60 ai secolului  trecut,  în  sat  existau  şi  mulți  țărani  cu  gospodării 

  {PAGE  }

mijlocii, nu sărace: Vasile Huşanu, Victor Burcă, care  fusese  şi secretarul  organizației  de  bază  al  P.C.R.,  butnar  de  profesie, Huşanu  Neculai,  Stelian  Palde,  Naşcu  Constantin,  Andone Vasile,  Strat  Gh.,  şi  mulți  alții  dar  şi  mai  săraci  ca  Jenică Ghervan, Valeria Ghervan, Nică Lupu, trei frați Bârzoagă, unul Anton, Costache Palade, Gheorghe Morariu. Ei erau săraci, dar aveau o grădină, puțin pământ, un capăt de vie, unul de livadă, vite, păsări, pădure. Şi ar fi fost şi mai bogați dacă nu‐şi vindeau pământul  primit  la  reforma  agrară  din  1921.  Poate  se mulțumeau cu puțin, poate nu le plăcea munca grea, poate nu‐i ducea capul, dar ei erau  totuşi sătenii unui sat răzăşesc  şi s‐ar putea să fi fost urmaşii unui proces de fărâmițare a proprietății răzăşeşti  de‐a  lungul  secolelor,  fărâmițare  prin  succesiuni patrimoniale. 

 * 

3.2. Din presa vremii Curseştiul nu era un sat izolat de ceea ce se întâmpla în 

țară. El făcea parte din cele 53 de comune rurale şi din cele 223 de sate ale  județului Vaslui,  județ care avea  în timpul domniei lui Cuza 128.804 locuitori – 64.896 bărbați şi 63.908 femei. 

Legiuirile  adoptate  după  1864  operau,  evident,  şi  la Curseşti  şi  formau  acolo  o  opinie  sătească  ce  se manifesta  în zilele de sărbătoare, când sătenii se adunau prin locuri centrale, pe la poarta cuiva, unde era un loc de umbră şi le comentau, la nivelul  lor  de  analfabeți  sau  semianalfabeți  dar  destul  de pricepuți a deosebi răul de bine, nevoia lor de nevoia altora. 

Considerând că aceste reforme  legiuitoare,  într‐o vreme când  se  ieşea  din  feudalismul  românesc,  preocupau  obştimea curseşteană şi erau dezbătute, am înțeles să redau câteva din ele 

  {PAGE  }

pentru  a  ne  face  o  idee  cât  de  cât  apropiată  de  adevăr    a atmosferei spirituale din acea vreme a secolului al XIX‐lea. 

Şi  culegem  câteva  reforme  din    Monitorulu  –  Jurnalu Oficialu  Alu  Principatelor  Unite  Române,  luni  21  septembrie,3 0ctombrie 1864 : 

‐  Legea  electorală  a  deputaților  Camerei  Elective promulgată la 2 iulie 1864 pentru prima oară „spre o mai bună luminare a tutulor celor în dreptu a lua parte la alegeri… 

Şi Legea consiliilor județene fixa: III. Au  dreptul  de  a  fi  aleşi  ca  alegători  direcți  atât  în 

comunele rurale sau urbane toți românii născuți care au vârsta de  25  ani  împliniți  şi  vor  poseda un  venit  anual de  una  sută galbeni minimum sau sunt preoți, profesori ai academiilor şi ai colegiilor,  doctori  şi  licențiați  de  facultate,  avocați,  ingineri, arhitecți,  învățători  cu  diplome  recunoscute  de  guvern, funcționari civili, militari atraşi din activitate, cu o pensie de cel puțin 3000 de lei pe an.” 

Listele se întocmesc de primari şi se afişează. Art.VI‐9 din Legea electorală prevedea: „Orice  comună  numărând  până  la  50  de  alegători 

primari, alege câte un alegător direct. De la 50‐100 alegători – 2 delegați direcți. Se  făceau  alegeri  la  sate  pe  circumscripții  de  50  de 

alegători, prin vot pe  față, conf. Art.15  şi  se alegeau alegătorii direcți. 

III În general sunt clăcaşi toți acei locuitori care se aflau domiciliați pe o proprietate la 14 august 1804, afară de: văduve fără  copii,  nevolnici,  au  numai  loc  de  casă  şi  grădină,  fără pogoane legiuite. 

Legea  rurală  a  despăgubit  pe  proprietarii  de  moşii pentru  pământul  împărțit  țăranilor  (Art.22‐23),  aceştia  fiind obligați să renunțe la 2/3 din proprietate. 

  {PAGE  }

Proprietarul  primea  titlul  de  despăgubire  din  partea clăcaşilor  împroprietăriți,  iar  aceştia  optau:  să  primească pământ  conform  legii  sau  să  rămână doar  cu  casa  şi grădina, sau se mută pe o proprietate a statului. 

Cu  ce  se  ocupau  oamenii  din  anii  1864  aflăm  dintr‐o statistică  a  exporturilor.  Pe  atunci  România  exporta  şi  nu importa până  şi pâinea  cea de  toate  zilele,  ca  în prezent.  Iată lista: 

‐ grâu, porumb, meiu, orz, secară, tărâță; ‐  boi,  tauri,  viței,  vaci,  bivoli,  cai,  catâri,  asini, mânji, 

porci, țapi, iezi, ede, capre, oi, berbeci, miei; ‐ lipitori; ‐ gâşte, găini, pui de găină, rațe, curcani, melci; ‐ pene, puf; ‐ brânză de oi, de vaci, caş proaspăt, brânză  la burduf, 

urdă  la  burduf,  lapte  gros  de  oaie  la  putină,  unt  de  vacă proaspăt sau topit, ouă; 

‐  carne  de:  boi,  vaci,  viței,  porci  (râmători),  oi,  miei, băşică de boi, mațe de boi şi vaci curățate, țiple pentru ferestre, mațe de oaie şi capră, slănină, untură de porc, de gâscă, cârnaț, carne  de  bou  şi  vaci murată,  carne  de  capră,  limbă  de  bivol afumată,  limbă  de  bou  şi  vacă,  muşchi  afumați,  pastramă, şuncă; 

‐  piei  de  toate  animalele,  carne,  oase,  păr,  lână  țigaie. Stogoşă, Bârsană, Merinos de Spania, alpaca (lână de capră din Tibet); 

‐ Miere şi ceară; ‐ gogoşi de mătase; ‐  peşte  (morun,  nisetru,  cegă,  şalău,  crap,  untură  de 

peşte, raci, lapți de peşte; ‐  legume, bob uscat,  linte, mazăre, năut,  fasole verde  şi 

uscată; 

  {PAGE  }

‐ zarzavaturi; ‐  semințe:  ghindă,  caliandru,  nufăr, muştar,  rapiță,  in, 

cânepă,  castraveți,  arpagic,  mac,  flori  de  grădină,  gogoşi  de mătase (semințe); 

‐  fructe:  aguridă,  struguri,  alune,  nuci,  vişine,  cireşe, gutui, zarzăre, coarne, mere, pere, prune; 

‐ lemnărie de tot felul: de foc, bețe de corn, nuiele pentru garduri, drugi, pari, putini de stejar, haragi pentru vie; 

‐ băuturi: vin,  rachiu de prune  şi  tescovină, de drojdie, spirt, oțet. 

Desigur,  curseştenii  nu  cultivau  şi  nu  vindeau  toate aceste produse, dar o parte din ele le valorificau prin colectori, de  regulă  angrosişti  evrei,  care  asigurau  exportul  țării. Le‐am trecut aici doar pentru o comparație cu produsele de astăzi ce merg la export şi în condiții de dispariție a agenților achizitori. Nu  se  mai  ocupă  nimeni  cu  comerțul  acesta.  Ei  ştiau  să valorifice orice bogăție naturală şi să găsească consumatori. 

* Anuarul statistic al României, Bucureşti, 190954 dezvăluia 

o serie de date privind diferiți factori care influențau în bine sau în  rău  viața  satului.  Cele  arătate  au  avut  caracter  general  şi sigur ele au afectat viața cea de toate zilele a curseştenilor. 

Iată,  de  exemplu,  numărul  de  zile  de  ploaie  în  județul Vaslui, pe ani: 

1900 – 74 zile; 1901 – 66 zile; 1902 – 53 zile; 1903 – 63 zile; 1904 – 48 zile; 1905 ‐63 zile; 1906 – 65 zile; 1907 – 68 zile. 

Cu  toată  ploaia  relativ medie  din  1906,  curseştenii  au atacat  totuşi  Pungeştii  şi  prăvăliile  evreieşti  în  primăvara  lui 1907. Şi cele 85 de parohii rurale din județul Vaslui nu au putut opri necreştinescul act de a atenta la bunul altuia…                                                       

54 Anuarul Statistic al României, Bucureşti, 1909,  Imprimeria Statului. 

  {PAGE  }

După anul 1898, zestrea bunicii mele de 1 hectar de vie cu  care  venise  în  curtea  bunicului  Petrilă,  este  distrusă  de filoxeră,  ca de  altfel  în  întreaga Moldovă.  Şi pe deasupra mai bântuia şi  febra aftoasă, vărsatul, pneuterita infecțioasă, brânca infecțioasă la boi, oi, porci şi cai. 

Guvernul  de  atunci  emite  o  lege  pentru  reconstituirea podgoriilor  țării, astfel  că  în 1905  județul Vaslui plantase deja 976  ha  cu  vie  producătoare,  iar  mulți  săteni,  în  locul  viilor pierite, sădiseră pomi fructiferi. 

Starea  proprietății  se  prezenta  astfel: marea  proprietate cu  peste  100  hectare  deținea  86.635  ha  (care  aparțineau  unui număr de 148 proprietari – din cei 557 câți avea județul Vaslui). Totalul proprietății pe  județ de 20.477 ha aparținea proprietății mici până la 10 ha şi reprezenta 38%. Proprietatea între 10 şi 100 hectare reprezenta 8,21%. Astfel, în anul 1902 în  județul Vaslui exista o medie de 3,10 hectare pe cap de contribuabil. 

Acelaşi Anuar  statistic  arăta  că  54  la  sută din  suprafața arabilă  a  județului  aparținea  marilor  proprietari,  care,  din comoditate nu‐şi administrau singuri pământul, ci îl arendau în proporție de 54 %. 

În  acelaşi  timp,  urmare  a  legii  rurale  din  1868  au  loc vânzări de moşii în loturi mari şi mici, adică: 5‐10 şi 25 ha. 

526.233  ha  s‐au  vândut,  de  exemplu,  în  loturi  de  5 hectare,  pentru  care  proprietarii  au  încasat  188.817.194  lei  (în medie costa 359 lei hectarul de teren arabil. 

Avea loc o mare mobilitate în domeniul funciar. România păşea masiv pe calea capitalistă. Iată statistica: 

Numărul sătenilor  împroprietăriți  în perioada 1864‐1906 din  domeniile  statului  şi  proprietatea  particulară  se  prezenta astfel: 

  {PAGE  }

La 1864 – 11.888 de clăcaşi; la însurăței – 1356. Suprafața cu care au fost împroprietăriți clăcaşii şi însurățeii s‐a ridicat la 40.183 ha (din cei care au luat mai puțin de 10 hectare). 

Dar nu numai marii proprietari, ci  şi  țăranii  îşi arendau pământul din diverse motive : aveau servicii, domiciliau în altă localitate, erau în vârstă sau bolnavi. 

La  4  aprilie  1908  ia  ființă  Casa  Rurală  –  o  bancă  care înlesnea țăranilor să cumpere pământ. 

Dacă  în  1893  se  înființează  primele  bănci  populare,  în 1907  existau  deja  2.217  bănci  populare  săteşti  (din  care  38  la Vaslui). O  bancă  avea  în medie  133 de membri  cu un  capital social depus de 93,25 lei.. 

În  județul Vaslui erau 734 membrii ai băncilor populare. Din ei, 384 erau neştiutori de carte. 

Orice calcule se pot face, dar sigur răzeşii dețineau încă o bună  parte  din  terenul  arabil,  diferențiați  şi  ei  în  funcție  de mărimea  familiilor,  de  priceperea  de  administrare  a proprietății. 

Aveau o orientare bună  spre  cultura prunului  existentă în  fiecare  grădină  sătească,  prune  folosite  ca  hrană  în gospodărie  sau  pentru  transformare  în  rachiu,  de  care  nu  se puteau  lipsi.  În 1905, de exemplu, existau  în  județul Vaslui 20 ha numai de pruni, alături, de sigur, de alte specii. 

Societatea  românească  care  se  îndrepta  grăbit  spre  una capitalistă  dezvoltată  avea  însă  şi  numeroase  tare,  pentru  ca lucrurile să nu pară roz în imaginația cititorilor – le enumerăm: fapte penale: furt, fals  în acte false,  lovire, tăinuire, escrocherii, violare de domiciliu, ultraj, atentat  la bunele moravuri,  fals  în acte  private,  contrabandă,  rănire,  corupere  de  minori, complicitate la fals, înstrăinare de avere, omor din imprudență, mituire,  delict  silvic,  rupere  de  sigiliu,  insolvabilitate, denunțare  calomnioasă,  adulter,  delapidare  de  bani  publici, 

  {PAGE  }

distrugere,  insultă,  abuz  de  încredere,  furt  de  efecte militare, dezertare, fals de monede, instigare la revoltă, bigamie. 

Gama  infracțiunilor era destul de asortată, ca de altfel şi cea de profesiuni pe care o dăm în continuare: 

‐  agricultori,  brutari,  bărbieri,  birjari,  bucătari,  blănari, ceasornicari,  cizmari,  comercianți,  căldărari,  căruțaşi,  croitori, cafegii,  ciurari,  coşari,  cântăreți,  cărămidari,  ciobani, funcționari, fierari, focari, florari, farmacişti, geambaşi, lotrinari, logofeți, fotografi, lăutari, grădinari, legători de cărți, lingurari, mecanici,  măcelari,  menajere,  modiste,  lemnari,  puțari, marinari,  lăptari,  pălărieri,  pietrari,  pescari,  preoți,  plugari, precupeți,  rotari,  strungari,  plăpumari,  tăbăcari,  tâmplari, tapițeri,  servitori,  tinichigii,  zidari,  vânzători  de  ziare,  zarafi, spoitori,  zugravi,  vizitii,  samsari,  dogari,  chelnări,  morari, arhitecți,  sacagii,  hamali,  curelari, medici,  lăcătuşi,  frânghieri, prostituate. 

Existau,  deci,  profesii  pentru  toată  lumea  acum  100  de ani  în  urmă.  Ele  reflectă  gradul  de  ocupație  al  populației,  de manifestare  în  funcție  de  dotare,  de  asigurare  a  existenței cotidiene. În Curseşti existau, dincolo de agricultori cam tot ce are omul nevoie: moaşă, dascăli, preot, notar, dulgher, butnar, fierar,  croitor,  lemnar,  agent  sanitar,  agent  veterinar, comerciant, morar, pădurar, învățător. 

* Grațierea osândiților în veacurile trecute55 Domnitorii Moldovei aveau următorul obicei de a grația 

pe osândiți. La Lăsatul secului din Postul Paştelui, Vodă primea o  vizită  solemnă,  oprea  la masă  pe  boieri,  pe  episcopi  şi  pe rudele  sale.  Punându‐se  la  masă,  înainte  de  a  începe  să  se mănânce, mitropolitul zicea „Tatăl nostru”  şi boierii stăteau  în 

                                                      55 Ziarul Vasluiul, 5 XI 1895 

  {PAGE  }

picioare. Când ajungea mitropolitul  la: „şi  iartă nouă greşelile noastre, cum  iertăm şi noi greşiților noştri” – se făcea  tăcere şi logofătul dreptății (ministrul  justiției) începea să citească de pe o listă numele osândiților şi ruga pe Vodă să le ierte osânda ori să‐i  uşureze. Atunci Vodă  se  întorcea  spre  logofăt  şi  spunea: „Iertați  să  fie  din  partea mea,  ca  să mă  ierte  Dumnezeu”  şi întorcându‐se către mitropolit  şi spre boieri:”Prea Sfinte  şi Voi cinstiți boieri, rog pe Dumnezeu să vă  ție, ca să am  totdeauna ajutor la asemenea facere de bine.” 

Apoi se puneau la masă. A doua zi, logofătul înştiința pe osândiții care erau iertați.” 

* Lozinca oamenilor politici56: „Scoală‐te tu, să mă pun eu!” 

* 

3.3. Natalitatea Din  cele  mai  vechi  timpuri,  fie  din  motive  religioase 

temeinic  înstăpânite  printre  femeile  Curseştiului  (dacă  faci avort,  îl mănânci pe Ceea Lume),  fie din  ignoranță şi dragoste necontrolată,  fie  din  rațiuni  economice  –  să  aibă  cine  lucra pământul – obicei încurajat de statul care avea nevoie de „carne de tun” la nevoie, şi nevoie era mai tot timpul, mai toate femeile năşteau copii cât le ținea perioada de fertilitate. 

Obiceiul  asigura menținerea  unei  populații  numeroase, ținând  seama  că mulți  din  nou  născuți mureau  înainte  de  a ajunge  la maturitate.  Dar  în  acelaşi  timp  grăbea  fărâmițarea proprietății  țărăneşti,  şi  aşa  cu  greu menținută  sub  presiunea rapace a marii proprietăți. 

Iată  doar  câteva  exemple  de  familii  cu  mulți  copii  amintite de mama mea Ecaterina Huşanu, care şi‐a trăit viața 60 

                                                      56 Vaslui, 12 XI 1895 

  {PAGE  }

de  ani  printre  femeile  satului:  Popa  Ion  (dascălul  satului), Dabija  (învățătorul  satului),  familia  Ilie  Buzilă,  familia Pălădeştilor,  Mihălcioaia  (bunica  Silviei  Gavrilă  din  familia Cehăneştilor.). 

Dar  am  descoperit  în  Arhivele  statului  de  la  Vaslui  şi exemple mai concrete:

La recensământul populației din 1955 descoperim o  listă a femeilor din Curseşti cu mulți copii57 

 Nr.crt  Numele  şi 

prenumele Data naşterii  Nr.copiilor 

născuți 1  Calenciuc F.Anica  14.07.1924 10 2  Palade Elena  18.05.1933 6 3  Huşanu D. Victoria  13.02.1922 6 4  Andone A.Tinca  1.04.1925  5 5  Irimia Gr. Elena  17.07.1934 5 6  Popescu A. Elena  18.05.1933 6 7  Potorac Gh. Maria  22.06.1930 7 8  Bordeianu Victoria  4.09.1925  6 9  Andone N. Maria  12.11,1924 5 10  Leon C.Tinca  6.08.1922  6 11  Stamate  Gh. 

Catinca 1.07.1931  5 

12  Stamate  N. Agripina 

30.09.1918 11 

13  David Catinca  23.03.1934 5 14  Bolia C. Zoița  15.12.1937 6 15  Gâfei Eugenia  3.04.1937  5 16  Dănăilă Maria  29.03.1937 6 17  Biciuşcă Elena  24.01.1929 5 

                                                      57 Arhivele Statului Vaslui, Fond 762 – 1951‐1968 

  {PAGE  }

 Desigur  listă  foarte  sumară.  Cândva  satul  avea  170  de 

familii şi aici sunt doar 17 femei. În  timpul socialismului, când se  interzisese  întreruperea 

sarcinii, prin Decretul 195/1951 se acorda titluri de onoare astfel intitulate: 

A. Mamă eroină – pentru naşterea şi creşterea a 10 copii B. Gloria maternă clasa I pentru naşterea şi creşterea a 

9 copii; Gloria  maternă  clasa  a  II‐a  pentru  naşterea  şi 

creşterea a 8 copii; Gloria  maternă  clasa  a  III‐a  pentru  naşterea  şi 

creşterea a 7 copii. Medalia  maternității  clasa  I  pentru  naşterea  şi 

creşterea a 6 copii; Medalia maternității  clasa  a  II‐a  pentru  naşterea  şi 

creşterea a 5 copii.  Aceste  stimulente  morale  grefate  pe  obiceiul  local  al 

Curseştilor, şi nu numai, de a zămisli cât mai mulți copii, fără a li se asigura şi o bază materială, respectiv o proprietate privată unde  aceşti  copii  să  crească  în  curtea  părintească  şi  să îmbrățişeze îndeletnicirile de țăran, au contribuit la un spor de populație  înghițit  de  industria  socialistă  şi  care,  după evenimentele din 1989, o dată cu  decăderea economiei etatiste, a  migrat  în  Occident,  unde  se  căpătuieşte  din  ofranda capitalismului dezvoltat. 

 

  {PAGE  }

3.4. Începuturile Epocii socialiste Era într‐o dimineață de 22 august 1944.58 

3.4.1 Invazia „Gheorghe  Petrilă Huşanu  rămăsese  pe  lângă  gospodărie  în 

ziua aceea tulbure, cuprins de o presimțire rea. Ostoi gura porcului cu câteva troace de sfeclă hăcuită mărunt cu barda pe lemnar, smulse din grădină  o  sarcină  bună  de  ştiriță  şi  o  aşeză  în  fața  celor  două  vaci legate  de  iaslă  în  grajd. Se  spălă  pe mâini  cu  apă  încălzită  la  soare într‐o  putină  ce  o  ținea  lângă  fântână  pentru  udatul  verzei,  apoi aruncă o privire iscoditoare peste gardurile vecinilor. Oamenii umblau aiurea prin curți, de colo până colo, uitându‐se din când în când spre cerul gol şi siniliu, de parcă ar  fi aşteptat să  le vină din partea aceea un  răspuns.  Doar  albinele  îşi  continuau  nestingherite  activitatea începută  o  dată  cu  ivirea  zorilor,  complet  străine  şi  indiferente  la rivalitățile omeneşti. Gâştele cu gâtul  lor de girafă,  încercau câte un concert pe şapte voci, căci atâtea erau de toate. Țipetele lor stridente şi afone nu reuşeau însă nici pe departe să acopere vacarmul ce răzbătea mai puternic ca niciodată dinspre Iaşi. 

— S‐alegi şăfuʹ ‐ gândea cu voce tare Gheorghe Petrilă. Mult nu mai poate țâni! Pi ruşi nu‐i întreci nici dracii în artilerie! 

Alături,  în curte  la părintele Sârbu, se gândea alte cele. Dacă soldații mărşăluiesc cu capul în pământ, pe o direcție opusă frontului, nu‐i a bună! Prin  fața casei parohiale, căruțe hodorogite, trase de cai slăbănogi  şi  obosiți,  cu  coastele  rănite de  frecătura harnaşamentelor, pline  de  soldați  bandajați  pe  unde  gloanțele  şi  schijele  le  muşcase carnea,  curgeau  de  dimineață  fără  oprire,  spulberându‐i  sfinției  sale orice  nădejde  de  izbândă  asupra  diavolului  roşu.  Bunul  stăpân  al cerului  îl  punea  la  grea  încercare  şi  el  trebuia  să  îndure,  ca  un mucenic  de  pe  muntele  Atos,  toate  caznele  aduse  de  Necurații  pe 

                                                      58 C.H., Jurnal 

  {PAGE  }

pământ. Noaptea  întreagă urmărise  buza  dealurilor  dinspre Rafaila, aprinse  ca  în  preajma  unui  apus  de  soare,  iar  dimineața,  când bubuitul  tunurilor  fără  de  sfârşit  începuse  să  hâțâne  şi mai  cu  duh scoarța  asta  păcătoasă  pe  care  ne  târâm  ca  omizile,  părintele  Sârbu înțelese că nu mai e nimic de  făcut. Cucoana preoteasă, buchisea sub coviltirul  carului  cu boii gata  înjugați,  fel de  fel de boccele,  că omul strânge toată viața şi când pleacă nu se îndură a lăsa nimic în mâna străinilor.  ..Dacă  apuc  să  dau  după Carpați  ‐  îşi  depăna  în  neştire gândurile părintele Sârbu,  scap  cu barba nezmulsă de bolşevici. Cât despre acareturile aistea, mare‐i Dumnezeu! Fac eu altele, atâta vreme cât nu mi‐o lua nimeni patrafirul de pe piept!ʺ 

Pe  la poarta  lui Gheorghe Petrilă se auzi scârțâind un convoi nou. O căruță  cazonă  trăgea după dânsa, ca un magnet, un cârd de soldați români, cu hainele jerpelite şi albe de praf, ce se agățau când de o mănuşă  a  vehiculului,  când  de  o  scândură  a  coşului,  trăgându‐şi după  dânşii  bocancii  grei  şi  scofâlciți.  Fețele  lor  reflectau  urma epuizantă a oboselii şi parcă amărăciunea unei înfrângeri ştiute numai de ei. Popa Sârbu  țâşni  în drum  şi opri un sergent  înalt, ce‐şi purta capela într‐o mână. 

— Spune‐mi, fiule, ce se aude cu frontul? — Ce‐auzi şi dumneata, părințele ‐ răspunse militarul, făcând 

un semn cu capul înapoi, ca şi cum ar fi alungat o muscă. — Doar nu vin ruşii, sergentule! — O să vadă sfințiia sa şi singură...! Părintele  Sârbu  se  întunecă  la  față,  ca  pocnit  peste  mir  de 

Ucigă‐1 Toaca  şi  se năpusti  în  ogradă  să  împlinească  voia Celui  de Sus, ca unul dintre cei de pe urmă păcătoşi. 

—Preuteasăă!  Lasă  bulendrele  şi  suie  în  căruță,  că  fără  de margini este mânia lui Dumnezeu! 

Cucoana preoteasă mai cuprinse o dată cu privirile înlăcrimate bunătatea de casă  lăsată vraişte,  îndemnă copiii să urce sus,  îşi    făcu 

  {PAGE  }

semnul crucii şi‐i mai spuse unei bătrâne ce‐şi ştergea nasul cu cotul pestelcii, mama ei: 

— Ai grijă de toate, mamaie! Preotul făcu şi el trei cruci mari, întors cu fața spre răsărit, şi 

îndemnă boii la drum.  Gheorghe  Petrilă  asista  tulburat  din  spatele  porții  înalte, 

prinsă  în  doi  stâlpi  de  stejar,  la  fuga  popii,  la  scurgerea  coloanei militare  în  retragere, care  însemna  tot un  fel de  fugă. Citise undeva un  aforism  sau un  fapt  real, nu‐şi mai  amintea  bine,  despre  simțul primejdiei  la  şobolani. Când  vaporul  începe  să  ia  apă,  primii  care‐l părăsesc  sunt  aceste  ființe  preventive.  În  cazul  de  față,  popa  Sârbu păcătuia nu numai că‐şi părăsea enoriaşii, învățați să nu ia în seamă caznele  cele  rele  date  de  Dumnezeu  anume  pentru  verificarea loialității  față  de  dânsul  şi  împărăția  sa  de  Dincolo,  ci  şi  prin încercarea sa de a se da la fund, de unde până acum stătuse numai în cabina de comandă a parohiei. 

Citise mult Gheorghe Petrilă în orele lui de răgaz. Colinda prin alte  lumi,  pe  alte  meleaguri  şi  prin  multe  sunete,  cătând  apoi asemănări  prin  jurul  său.  Îi  plăcea  să  afle  rosturile  lumii,  că  din şcoală,  făcută  abia  după  întoarcerea  din  război,  apucase  doar  patru clase.  Tânărul  învățător,  care  avea  să  fie  mai  târziu  marele  actor Constantin Tanase, în loc să‐l strige aşa cum îi era numele în catalog, îi spunea „bădi Ghițăʺ. Lecturile îi luminase mintea şi îl încurajaseră spre gânduri mai înalte, spre critică socială. În discuțiile interminabile cu  notabilitățile  satului,  susținea  cu  tărie  interesele  poporului înțelegând prin această noțiune de popor, oamenii de  felul  lui,  talpa țării, cei ce duc greul. Acum însă la poarta vremii băteau alte clopote. Spectacolul din uliță  stârnise  în  inima  sa  simțăminte  contradictorii. Fuga, se ştie, e sănătoasă, dar provoacă panică, contaminează gloata, o îngrozeşte  şi o aduce  în situația turmei pornită cu capul  în  jos după sunetul tălăngii legată de gâtul oii celei mai destoinice, dar încolțită de data aceasta de haită. Gheorghe Petrilă era pus  în situația de a  lupta 

  {PAGE  }

împotriva  acestui  curent,  cântărind  în mintea  sa,  fără  grabă,  toate şansele.  Pe  neobservate,  dispăru  de  pe  locul  de  veghe  şi  se  trezi întrebând un ostaş ce urma căruța ținându‐se de ea:  

— Cam pi undi‐s, camaradi? — Stai în noaptea asta treaz, auzi? Să nu dormi! — Crezi că ne‐or termina? — Nu ştiu, moşule, nu ştiu. Fă ce ți‐am zis! Gheorghe Petrilă 

muie pasul şi rămase în urma  ostaşilor, apoi se întoarse în curte. Gheorghe Petrilă auzi zgomot prin casă şi apăru de după colțul 

bucătăriei, privindu‐şi nevasta întrebător, adică „te‐ai sculat?ʺ — Auzi, bre? Mi se pare că Maria a plecat la drum din nou de 

pomană! — Țî sî pare, ți sî pare! ‐ răspunse Gheorghe Petrilă misterios. — Cică a fost prăpăd la Armăşoaia, mai spuse ea! 

O  trecut  o  coloană  germană  şi  o  luat  tot  di  prin  casîli  oamenilor: covoare, plapumi, coverturi, păsări, porci, tot! Apăi dacă nemții ni fac aşa, carili ,chipurile, doamne, ni‐s aliați, atunci ci‐om pățî cu ruşii? 

Noaptea  se  lăsă  peste  Curseşti  fără  să  întrebe  pe  nimeni, ascunzând  fața pământului,  înspăimântat de cele ce vedea, sub vălul întunericului. Natura punea, astfel, punct unei zile pline de tensiune, de  aşteptare  a  necunoscutului  de mâine.  Ce  va  fi mâine? Unde  şi unde, se auzea câte un lătrat de câine fără somn. Oamenii îngrijorați se strecurau probabil pe sub garduri. Luna, pe bolta cerului,  târa cu dânsa umbra Terrei. 

Pe Gheorghe Petrilă,  îl  prinse  zorile  cu  fruntea  în  palme,  cu coatele pe genunchi 

Peste creasta Dealului Zghera, soarele îşi   deschise ochii   calzi  şi strălucitori, inundând cu lumina lui orbitoare cotloanele întunecate ale Curseştilor. Deodată, un   urlet  sinistru   de avioane umplu zarea Zgherei. Sub protecția lor, o coloană fără sfârşit şerpuia în linişte spre Curseştii  din  Deal.  —  Ruşii!  ‐  exclamă  coana  Tinca  cu  glasul zugrumat de teamă. Iaca, ruşii! Vin ruşii! 

  {PAGE  }

‐ Mamă eu mă duc să‐i văd. Când  am  ajuns  în  Curseşti  Deal,  ruşii  intraseră  în  sat  şi 

ajunseseră  la  o  răspântie  în  dreptul  primăriei.  Primul  detaşament stricase formația şi se răsfirase pe  maidanul  de la răscruce,  pe  lângă primărie,  pe  lângă  poarta cimitirului. Câțiva soldați scoteau apă din  fântâna  cu  roată  şi  îşi  umpleau  bidoanele.  Doi  ofițeri  încercau  să culeagă  informații  despre  nemți.  În  întâmpinarea  trupelor  veniseră din  sat  câțiva  bătrâni  bărboşi  şi  cocârjiți,  copii  goluți,  numai  în cămeşuțe de cânepă şi desculți,  femei  îmbrăcate  în rochii slinoase, de culoarea pământului, pentru a părea, gândeau ele, sărace şi urâte. Şi arătau într‐adevăr, demne de toată mila. Soldații le întindeau mâinile în  semn de „nu vă  speriați,  că nu vă mâncăm!ʺ Se purtau  ca nişte dresori,  care  vor  să  convingă  animalul  de  bunele  lor  intenții. Detaşamentul următor  care  se  apropia,  era  format numai din  femei. Nu mai văzusem până atunci femei soldat. Erau foarte tinere, blonde, brunete, cu fuste cachi ce le acopereau genunchii, cu  cizme  strânse pe  pulpe,    cu  bonetele  aşezate  cochet peste părul  tăiat  scurt.    Țineau  o cadență corectă, ritmică,   de drum    lung sub   arşița   unui   soare   de  august, sprijinindu‐şi palmele pe silueta zveltă a pistoalelor automate, ce  le  atârnau  pe  piepturi  pline  de  feminitate.  Compania    opri,  de asemenea,  în  preajma  fântânii    şi    se  dispersă  prin  bătătură.   Un  moşneag se apropie de un ofițer cu trei stele pe epolet, arătându‐i prin semne o movilită de pământ proaspăt lângă gardul bisericii, străjuită de o cruce din lemn de salcâm. 

— Ruschi aviator! Noi îngropat...! Mâna dreaptă a moşneagului, uscată  şi zbârcită,  făcu un ocol 

larg prin aer, închipuind ceva mişcător pe cer, care coboară apoi brusc şi explodează. 

—  Ta,ta,ta,ta!  ‐  imită  el  o  mitralieră.  Apoi  cu  o  mască deznădăjduită  şi  îmbunată  de  evlavie,  scoase  un  sunet  surd, aruncându‐şi mâinile amândouă spre înălțimi:ʺBuuum!ʺ 

— Aviator? 

  {PAGE  }

Ofițerul se apropie de mormânt, citi  inscripția de pe cruce,  îşi scoase cascheta şi rămase nemişcat câteva clipe, apoi se întoarse lângă soldați, spuse ceva şi ordonă încolonarea.  

Când m‐am întors  acasă, în sat casele  păreau pustii. Oamenii se ascunseseră prin pivnițe, prin poduri, fetele mari îşi făcuseră culcuş prin grămezile de câlț, prin glugile de strujeni.  

— Spune cum sunt ruşii? I‐ai văzut? Cum arată? — Ca  toți oamenii. Doar că au puşti. Spre seară, din coloana 

principală,  se desprinse un  batalion de  ostaşi  şi Gheorghe Petrilă  se trezi  cu  ruşii  în  grădina  din  vale  de  casă.  Câțiva  dintre  ei  ştiau româneşte. 

— Moşule, noi o să dormim în grădină pe tufele de hrean. O să mai  punem  pe  jos  nişte  brațe  de  paie,  ofițerii  însă  roagă  găzduire undeva sub acoperiş. 

— Cum să nu? Se poate! ‐ sări coana Tinca ospitalieră. Poftiți în casă! 

— Nu,  ‐  traduse  soldatul  ‐  ofițerii  vor  să  doarmă  afară,  în cerdac, să fie mai aproape de trupă. 

Mama aduse din casă o saltea mare, umplută cu  lână, o aşeză pe  duşumea,  aruncă  peste  ea  un  cearşaf  curat  şi  două  perne  uriaşe umplute cu puf de pasăre, o plapumă special păstrată pentru musafiri, cu  față  din  mătase  roză  şi  lângă  acest  pat  improvizat  aşeză  două scaune cu spătar pentru sprijinirea hainelor. 

În mijlocul  ogrăzii  ruşii  instalară  bucătăria. Un  cazan  uriaş sprijinit pe nişte chirostii adecvate. De undeva se aduse o oaie. Ostaşii frânți de oboseala unui marş ce ținea probabil de câteva zile se trântiră pe  jos  oblojându‐şi  rănile  de  pe  tălpi. Un miros  cazon  plutea  peste tufele de hrean. Când soldatul acela ce ştia româneşte mai apăru prin fața casei, Gheorghe Petrilă îşi luă inima în dinți şi‐l întrebă în şoaptă: 

— Da cu noi, tovarăş, cum rămâni? Ci sî faci cu România?    

  {PAGE  }

—  România  rămâne  aşa  cum  este.  Doar  Basarabia  o  luăm înapoi. În schimb, voi primiți Ardealul. O să aveți guvernul vostru, ca şi până acum. Nimic nu se schimbă. 

Lui Gheorghe Petrilă parcă îi mai veni sufletul la loc. Mai ştii? Poate o să fie ghine! Văzduhul începu să ardă din nou, ca un cuptor plin cu plăcinte 

poale‐n brâu, aşa cum „împuşca” mama în zilele ei bune.  Ruşii  curgeau  fără număr   pe    culmea   dealului   Zghera,    îi   

vedeau     cu     ochii      lor,     dar capacitatea     de     a     percepe     această   realitate      încă      nu‐şi      slobozise  resorturile  ei  intime,  rămânând undeva  în urmă. Mai  aveau nevoie de  timp,  schimbarea  fusese  prea neaşteptată  şi  timpul  îi  completa  fără  grabă  piesele  lipsă  pentru  a putea privi  lucizi  în dosarul  istoriei. Treceau pe nesimțite minutele, orele  şi  ei  continuau    să  trăiască    o  aventură,  deşi  nu  se  întâmpla nimic deosebit. Gheorghe P. Huşanu   umbla  aiurea prin  curte, prin grădină, făcându‐şi de lucru cu te miri ce. Într‐un târziu se adunară cu  toții  în  cerdac  pentru  a  supraveghea  drumurile,  zările,  coloana aceea  cenuşie,  aidoma  unui miriapod  cu mii  de  picioare.  Ce  s‐o  fi ascunzând  dincolo  de  zare?  În meditațiile  lui  prelungi,    Gheorghe  Petrilă    confunda  orizontul   dinspre    răsărit    cu viitorul, pentru  că oamenii,  împreună  cu    pământul    lor  rotund,    se  rostogolesc  în permanență înspre zarea răsăritului, acolo unde ni se pare că cerul se uneşte cu piatra, cu pădurea, zare mereu aceeaşi şi totuşi mereu alta. Niciodată nu  a  putut  pătrunde  în  taina  acestei  gene  înşelătoare,  de lumină şi speranță. 

— Apoi, măi băiete, eu ț‐oi spuni una şi tu sî țâi minti! Pi ruşi nu‐i poati bati nimini, câ‐s câtî frunzî şî iarbî. N‐o reuşât el Napolion, cum era sî reuşască Hitler? Eu  îi cunosc pi ruşi. Am  luptat cu ei  la Oituz. Dacă mănâncî o bătaie, ştii ci zâc? Nicivo! Ei bat anuʹ ista la noi, noi batim anu ci vine la ei! Şî iaca acuʹ ne‐o prins la mânî. . . ! 

Din casă se auzi deodată vocea neliniştită a mamei: — Măi, nʹauʹ! Ia veniți în coa! 

  {PAGE  }

Ne mişcarăm repede până în antret. Mama ne arătă aparatul de radio şi ne făcu semn să ascultăm. Din difuzoare izbucni vocea gravă a crainicului: 

ʺAtențiune, atențiune, ascultați cu maximă atenție emisiunile postului  nostru  de  radio.  Peste  puțin  timp  se  va  transmite  un comunicat important pentru țară! 

Urmă o scurtă pauză şi anunțul se repetă, aşa cum avea să se mai  repete  până  spre  seară. O muzică  de  fanfară  umplu  camera  şi antreul. Acest anunț produse o stare de suspans, mai puternică parcă decât cu o zi înainte, când curseştenii descoperiră drumul Zgherei plin cu coloane ruseşti. Frontul era spart, Armata Roşie trebuie să fi ajuns pe  la  Vaslui,  sau  dincolo  de  el.  Ce  ar  fi  putut  să  mai  spună Bucureştiul?  

O  linişte  solemnă  puse  stăpânire  câteva  clipe  pe  aparatul  de radio dar şi pe cei din jurul lui. Ne vorbea regele.  

—ʺRomâni! După ani de grele  împilări şi suferințe, dictatura militară  a  lui  Antonescu  a  fost  răsturnată.  România  a  ieşit  din războiul purtat de Hitler împotriva Uniunii Sovietice. Un nou guvern de uniune națională  a  fost  însărcinat  să  aducă  la  îndeplinire voința hotărâtă a țării de a încheia pacea cu Națiunile Unite. . . ʺ 

Vestea căzu ca un trăsnet peste cei trei din  fața aparatului de radio. Gândurile li se învălmăşeau în cap fără nici o noimă, pe măsura ce     Majestatea      Sa      înainta      în      conținutul      Proclamației.   România  împotriva  Germaniei?  Din  aliați  de  nădejde  împotriva bolşevismului  ‐ duşmani de moarte? Sfârşim un  război dar  începem altul?  De  eliberare?  Țevile  armelor  nu  mai  sunt  îndreptate  spre răsărit,  ci  spre  apus?  Duşmanul  se  transformase  peste  noapte  în prieten  şi  prietenul  în  duşman?  Ce  întorsătură,  Doamne,  ce întorsătură! 

— Adicătili, măi fimeie, sparse tăcerea Gheorghe Petrilă, ce se lăsase după  citirea Proclamației,  cum  s‐ar  zâci, nu mai  suntem  țarî ocupatî, fărî învinşî, ci aliați cu aliații! Apoi cel cari o făcut trebuşoara 

  {PAGE  }

aiasta, or n‐o avut încotro, or sî varsî diplomațâia din el, aşa cum dă laptili în foc. . . ! 

—  Ruşii  erau  trecuți  de  Vaslui,  tată,  când  îşi  citea  regele Proclamația. 

—  Dacî  o  făcea  înainte  di  ruperea  frontului,  măi  băiete,  îl mâncau nemții fript, cu toate cî‐i de‐a lor! Şî aşa nu sî ştii încî cini‐i şăful! 

Ziua se scurse  în  ipoteze  şi  în speranțe. Noaptea trecu relativ liniştită. Glasul tunurilor nu se mai auzea. Dar a doua zi, dimineață, când  soarele  urcase  pe  bolta  cerului  până  la  chindie,  în  marginea satului  dinspre Armăşoaia,  câteva  care  încărcate  cu  calabalâcuri,  se strecurau hoțeşte prin lunca cu sălcii gălbui. Pe lângă unul din ele îşi târa picioarele, ca un mucenic dintr‐o icoană veche, popa Sârbu. 

Se întorcea din scurtul lui refugiu… Se  întorceau  fugarii acasă din  scurta  lor bejenie,  se  întorceau 

decepționați  şi  contrariați  de  comportarea  ruşilor. Nu‐i  spânzurase, nu‐i  împuşcase! Ce  fel de  bolşevici mâncători de  oameni  cruzi,  erau ăştia? Le luase doar câte o vacă, două şi pentru ele primiseră o zapiscă, un fel de liberă trecere prin fața altor vameşi. Nu înțelegeau o iotă din ce  scriau  acolo  ruşii,  dar  ostaşii  care  o  citeau,  făceau  din mână  un semn anume şi‐i îndemnau să plece: …Vpiriod! Damoi! 

Spatele  armatei  sovietice  era  inconmesurabil.  Refugiații  se strecurau cu greu printre coloanele ei, atunci când nu le puteau ocoli. Statul major  sovietic  pompa  prin  spărtura  largă  a  frontului  zeci  de divizii,  ocolind  cu  dibăcie  întăriturile  şi  închizând  definitiv  cleştele ofensivei în zona Galațiului. Douăsprezece divizii germane masate în Basarabia, îşi făceau ultima rugăciune către un ...”Gotʺ ce refuza să‐i mai  ajute.  Fronturile  alunecaseră  ca  un  şarpe  pe  lângă  nemți, lăsându‐i în urmă să mediteze la nemurirea sufletului. 

Curseştenii     aveau     să    descopere     acest     adevăr     abia     la   vreo săptămână  de   la  proclamația  regală,   când,   pe   neaşteptate, într‐o  noapte,  grupuri  numeroase  de  nemți  năvăliră  pe  la  casele 

  {PAGE  }

mărginaşe după o bucată de pâine sau o cană cu lapte. Se strecurau în ascuns  prin  păduri,  prin  lanuri  de  porumb  pipernicit  din  cauza secetei,  numai  noaptea,  la  adăpostul  întunericului.  Mărşăluiau neobosiți în speranța deşartă că se vor putea regrupa undeva, dincolo de munți,  că  se  vor  regăsi  cu  restul  armatei  germane  în  retragere. Iluzii  de  oameni  sortiți  pieirii,  desigur. Ei nu  aveau  de unde  şti  că drumul  le  era  tăiat  cu  fierăstrăul de un  front  care  fugea  acum  spre apus prea  repede  ca  să mai  fie ajuns,  spart  şi depăşit. Aceşti  soldați împrăştiați  prin  toată  Moldova,  împresurați  din  toate  părțile, zdruncinați  grav  în  crezul  lor  despre  mitul  supremației  germane, semănau cu nişte haite încolțite, cu nişte turme de cerşetori flămânzi. Radio  Londra  transmitea  în  ziua  de  24  august,  1944,    la  ora  cinci dimineața: „Prin  ieşirea din  luptă a României, Germania pierde mult mai mult decât petrolul românesc, întregul edificiu nazist din Balcani începe să se năruie. Consecințele pentru viitorul   mers al   războiului  sunt   incalculabileʺ.     La ora     10, acelaşi post comenta: „În ultimele 24  de  ore  s‐au  petrecut  evenimente  uimitoare:  Parisul  a  căzut. România  a  ieşit  din  război,  germanii  sunt  în  fața  distrugerii  totale. Pentru germani,  efectele militare ale    ieşirii României     din      război   sunt      incalculabile!     Armatele      germane      din  România  se  văd nevoite să se retragă sau să dea o luptă dublă: una împotriva ruşilor, alta împotriva românilor!ʺ 

Nu! Deocamdată, aici  în zona Vasluiului, nemții nu mai puteau visa  la nici un  fel de  rezistență. Personal aveam  să  fiu martorul  decăderii  lor  spirituale,  numită  în  armată  stare morală. 

Într‐o  zi  m‐am  dus  la  vie  să  alung  ciorile  atrase  de dulceața strugurilor dați  în pârg. Împreună cu Paulică, un bun prieten de al meu şi alți colegi de liceu, tocmai puneam la cale o incursiune până pe şesul Rafailei, la plopul lui Ştefan cel Mare, unde  se  spunea  de  către  cei  ce  trecuseră  pe  acolo,  că  nemții lăsaseră grămezi de cartuşe, arme, grenade. Când, dintr‐un lan 

  {PAGE  }

de  cânepă,  îşi  făcu  apariția pe neaşteptate un grup de  soldați germani. 

— Ruscki sind in dorf? ‐ întrebă unul dintre ei. — Nein! ‐ îi răspunsei. ‐   Soo, gut! Pe  fețe  li  se  citea dezolarea,  înfrângerea,  revolta  față de 

eroarea  în  care‐i  mânase  Hitler.  Acum  erau  nişte  soldați  de plumb,  inofensivi,  aproape  prizonieri.  Pentru  ei,  războiul  se sfârşise lamentabil şi înțelegeau foarte bine lucrul acesta. Strânşi grămadă în spatele unui gard stufos de râpcă şi spini, nemții au schimbat între ei câteva vorbe neînțelese de noi, apoi ca şi cum ar  fi  fost  în  fața  unui  tribunal  căruia  ei  trebuiau  să  dea socoteală,  şi‐au  tras  armele  de  pe  umeri,  le‐au  scos închizătoarele  şi  le‐au  aruncat  într‐un  pâlc  de  cucută  iar carabinele  le‐au  izbit  demonstrativ  cu  paturile  de  pământul înierbat,  sfărmându‐le  în  bucăți;  îndeplineau  această  operație distructivă  ca  pe  un  ritual  în  fața  unor  copii mari,  pentru  ca aceştia  să  transmită  generației  viitoare  imaginea  înfrângerii,  a renunțării  la  o  luptă  fără  sens,  a  urii  unor  soldați  germani împotriva  stupidului  război  hitlerist  plin  de  promisiuni  şi deşert ca orice deşertăciune. De câte suferințe ar  fi  fost scutită omenirea dacă aceşti  soldați germani, ajunşi acum o  firmitură de epavă  în mijlocul unei Europe ostile,  şi‐ar  fi distrus puştile înainte  de  a  fi  curmat  nevinovata  existență  a  unui  singur francez sau polon, sau rus! Dar nu au putut să o facă sau nu au vrut  să  o  facă.  Gestul  lor  voluntarist  le‐ar  fi  adus  negreşit moartea.  Au  preferat  să  omoare.  Destinul  lor  a  fost  legat indisolubil de cel al Germaniei, pentru că omul este condamnat să rămână robul societății în care a apărut şi l‐a creat şi trebuie să‐i  împărtăşească  soarta  bună  sau  rea.  De  aceea,  gestul soldaților marelui Reich devenise acum tardiv. Istoria nu le mai accepta nici un fel de pocăință.  

  {PAGE  }

—  Deutschland  kaput!  ‐  strigă  către  băieți  unul  dintre nemți. 

Copiii marelui Reich îşi renegau patria, se lepădau de ea, ca de satana. Dar cine mai putea să‐i creadă, cine putea să‐i mai ierte în toiul marii încleştări pe viață şi pe moarte, care a fost cel de  al  doilea  Război Mondial!  Cine mai  lua  în  seamă  o  biată manifestare pacifistă a unor soldați  trădători  în  fața  fuhrerului şi duşmani de neuitat în fața ruşilor? Actul lor şi probabil şi al altora nu era decât o biată picătură de apă dulce  într‐un ocean înroşit de sângele Europei, sărat de lacrimile femeilor vădane şi copiilor orfani, amărât de jalea şi durerea unei lumi trecută prin focul  şi  sabia  unui  nebun  flămând  de  spațiul  vital.  Iertarea, îndurarea,  umanismul  erau  acum  de  competența  lui Dumnezeu.  Omul  înrăit  de  umezeala  tranşeelor,  cătrănit  de pierderea  ființelor dragi, abdicase de  la condiția sa  şi coborâse în rând cu fiarele. Homo hominis lupus! 

Fără  arme,  teribilii  soldați  germani  deveniseră  nişte paşnici turişti în căutare de peisaje frumoase. Căci ce puteau fi acei oameni fără mitraliere, înlocuite cu câte un harag smuls din viile pe unde  treceau  şi  în  care‐şi  sprijineau  balastul  trupului vlăguit de putere  şi  îngreunat de păcate? Doar uniformele  lor verzi le mai deconspira identitatea. 

Auf wiedersehen, auf wiedersehen! ‐ şi grupul fugarilor se urni, ca  la o comandă, spre creasta dealului, printre butucii de  vie,  printre  colibele  de  pază,  ferindu‐se  de  luminişuri, amestecându‐se cu umbra pomilor, cu desişul tufelor înalte, cu culoarea pământului ce da  în galben roşcat. Dincolo de creastă trebuiau să coboare pe lângă sat, să‐l depăşească prudenți prin lanurile  de  porumb,  pentru  a  se  afunda  apoi  în  pădurea Rădionului şi tot aşa mai departe cu „Got mit uns‐ulʺ lor aşezat pe  catarama  centironului, un „Got” nerăbdător  să‐şi  cheme  la 

  {PAGE  }

dânsul fii săi rătăcitori, amplificat de sufletul nevăzut al văilor şi hățişurilor apropiate din pădurea Rădionului.  

* 

Situația numerică a abuzurilor săvârşite de unele  elemente  ale  armatei  sovietice  în  dauna populației pe teritoriul județului Vaslui 

În război, soldatul cu viața în mână, şi moartea în față, îşi pierde omenia  şi devine o  ființă  represivă. Nu  reproşez nimic ostaşilor  sovietici  pentru  fărădelegile  săvârşite  în  trecere  prin Moldova. Ei erau instrumentul unei propagande bolşevice, erau buzduganul  care  trebuia  să  lovească  în  duşman,  pentru  că  şi ostaşii  români  în  ofensiva  lor  spre  inima  Rusiei  au  săvârşit abuzuri. Vreau doar să semnalez ce a însemnat pentru locuitorii județului Vaslui „ruperea frontului” la Iaşi. 

Am  găsit  în  Arhivele  Statului  de  la  Iaşi  un  dosar  cu rapoarte  ale  Legiunilor  de  jandarmi  din  Moldova.  Aici  îl descopăr  pe  curseşteanul Darie Constantin, maior, mai  târziu ajunge colonel, comandantul Legiunii de jandarmi Bacău.59 

Dar  nu  voi  reține  raportul  lui,  ci  al  comandantului Jandarmeriei  de  la Vaslui,  care  semnează  următoarea  situație statistică  a  abuzurile  săvârşite  de  ostaşii  sovietici  între  22 august 1944 – 31 decembrie 1944: 

Devastări de clădiri ale autorităților    78 Devastări de magazii          30 Devastări de locuințe      297 Devastări de ferme şi conace      49 Devastări de biserici        45 Vehicule  confiscate:  5  auto,  1609  căruțe,  2034  care,  111 

trăsuri, 50 docare. 

                                                      59  Arhivele  statului  Iaşi,  Fondul  Regiunii  de  Jandarmi  Iaşi, 

Dosar nr.128. 

  {PAGE  }

Cereale confiscate: Grâu        1325322 kg Orz          594200 kg Porumb       1893850 kg Ovăs         451970 kg Făină de grâu       129800 kg Făină de porumb     132500 kg Cartofi          969350 kg Mazăre         270000 kg Fasole          30800 kg Animale: Cai           2344 Boi           3228 Oi          16679 Porci           2822 Tauri              57 Vaci          1096 Junci           285 Băuturi: Vin        183360 litri Țuică         19460 litri Valori în lei            23544100 Femei siluite         148 Cetățeni jefuiți        1605 Împuşcați           27 Răniți             20 Semna comandantul Legiunii de Jandarmi Vaslui 

Maior Tofan Dosarul amintit conținea  listele nominale cu păgubiții  şi 

pierderile suferite. Curseştii nu figura printre ele. Dar eu cunosc că cele câteva zile cât trupele sovietice au stat prin Curseşti şi‐au procurat hrana de  la săteni. Personal, eu şi părinții mei, am 

  {PAGE  }

fost serviți cu o excelentă  tocăniță cu carne de oaie  luată de  la cineva. Apoi  toți  refugiații din  sat  ajunşi pe drum de  trupele sovietice  şi  întorşi  acasă,  au  fost  păgubiți  de  o  parte  din animale. Lucru firesc, trupele trebuiau hrănite. 

Ce  se  lua  de  prin  casele  oamenilor?  Înşir  o  seamă  de obiecte  care  în mod  normal  nu  foloseau  pentru  hrana  trupei: broboade,  căciuli,  ceasuri,  şervete,  stupi  de  albine  (chiar părinților  mei  li  s‐a  devastat  un  stup),  haine,  covoare,  lână, pielicele de miel,  lenjerie, rochii, bani,  lăicere,  lemne, scânduri, frânghii,  untură  de  porc, maşini  de  cusut,  căldări,  plapome, țesături,  haine,  încălțăminte,  săpun,  fețe  de masă,  aparate  de radio,  ceară, gaz,  tutun, maşini de  tocat  carne,  fiare de  călcat, coveți, brice,  lămpi, prostiri de pat,  tacâmuri, valize, dulceață, tablă, cazane de țuică, butoaie, maşini de tuns, foarfece, aparate foto etc. 

Aşa au fost primele zile ale invaziei sovietice. Am reținut acest fragment de jurnal, evenimentul trăit de curseşteni având o  mare  încărcătură  istorică,  cât  şi  rapoartele  organelor româneşti  în  legătură  cu  pierderile  suferite  de  oameni.  Dar nenorocirile  nu  se  opreau  aici.  Ele  abia  începeau…Viața răzeşilor din acest sat ascuns  între dealuri, avea să  treacă prin transformări şi întâmplări dramatice ce merită să fie cunoscute. În  consecință  voi  transcrie mai  jos  un  raport  –  bilanț  ținut  în  Şedința  Camerei  Deputaților  din  7  martie  2000,  respectiv  ‐ discursul    {  HYPERLINK ʺhttp://www.cdep.ro/pls/parlam/structura.mp?idm=83&cam=2&leg=1996ʺ \t ʺPARLAMENTARIʺ } 

Domnule preşedinte,  Domnilor deputați,  În declarația mea politică de astăzi, 7 martie 2000, încerc 

să scot  în evidență două momente fatale pentru viața şi  istoria politică a României, pentru destinele ei până în zilele noastre.  

  {PAGE  }

Cel dintâi moment se leagă de formarea primului Guvern comunist din România,  la  6 martie  1945, acum  55 de  ani,  sub conducerea fostului proprietar de moşii şi proprietar de bancă, duplicitarul Petru Groza.  

Guvernul  condus  de  acesta  din  urmă  se  proclamă  de ʺlargă concentrare democraticăʺ. În realitate, încă de la formarea sa,  Guvernul  Groza  a  suprimat  treptat  tradiția  democrației româneşti, răsturnată în Decembrie 1989, deschizând calea spre dictatura comunistă.  

Scenariul  instaurării  unui  guvern  comunist  începe  încă din  noiembrie  1944,  când  comisarul  sovietic  Vâşinski,  numit ʺşarpele cu ochelariʺ, soseşte la Bucureşti, unde schițează planul de  transformare  a  României  într‐o  gubernie  rusească.  Dacă până  la  12  septembrie  1944,  comuniştii  aveau  un  singur ministru  în  Guvern,  în  persoana  intelectualului  comunist Lucrețiu  Pătrăşcanu,  la  Justiție,  ucis mai  târziu  de  colegii  lui comunişti, acum intră al doilea ministru în Guvern, în persoana lui Taşcovici, devenit Teohari Georgescu. La 28 februarie 1945, Vâşinski revine  în România, de data aceasta cu ordinul expres de  a  instala un  nou Guvern,  în  numai  8  sau  4  zile. El  cere  o audiență  la Majestatea Sa Regele Mihai I, care se opune cererii sale.  În  fața acestei situații,  încep amenințările. Vâşinski, după vechiul  obicei  al  casei,  bate  cu  pumnul  în  masă  şi  strigă amenințător  către  rege:  ʺOri  dizolvi  imediat  Guvernul,  ori România va înceta să mai existe ca țară!ʺ  

Acesta  a  fost  dialogul,  de  fapt  ultimatumul  rostit  de Vâşinski  la  5 martie  1945, din  care,  a  rezultat primul Guvern comunist  din  România,  cum  arată  cu  multă  profunzime  şi acribie  Aurel  Sergiu  Marinescu,  în  dramatica  sa  carte  ʺPrizonier  în  propria  țarăʺ,  care  ar  trebui  declarată  ʺCarte Testamentʺ pentru generații.  

  {PAGE  }

Măsurile  represive  ale Guvernului Groza  au  început  cu incitarea maselor,  chemarea  lor  în  stradă,  incitare  la  violență, avansând ʺmineriadeleʺ, cu răfuieli de moment, prin pedepsirea ʺduşmanilor poporuluiʺ. În Guvernul Groza  intră Ghiță Dej,  la Comunicații, avându‐l  ca  subsecretar de  stat pe  Ion Gheorghe Maurer,  slujitor  fidel  al  acestuia  şi  lui  Ceauşescu,  apoi  R. Zăroni, fost administrator la moşiile lui Groza, Constantinescu‐Iaşi, Lothar Rădăceanu şi alții.  

Presa a declanşat o campanie furibundă, de intimidare şi acuzații  la  adresa  oamenilor  de  valoare,  sub  conducerea malefică  şi  dură  a  falşilor  intelectuali Miron  Constantinescu, Leonte Răutu şi Silviu Brucan, cei care au introdus în ideologia zilei  lupta  cu  ʺtrădătorii  de  țarăʺ,  cu  ʺuneltele  anglo‐americanilorʺ,  cu  ʺvânzătorii  de  patrieʺ,  cu  ʺduşmanii poporuluiʺ,  într‐un  cuvânt.  În  acele  momente  s‐au  născut ʺTribunalele  poporuluiʺ,  cu  acuzatori  publici,  declanşând teroarea împotriva tuturor duşmanilor de clasă.  

Decretul  comunist  nr.207 din  1945  chema  la  violență  şi ură împotriva semenului. De atunci s‐au moştenit aceste valori ale  răului  comunist,  până  în  zilele  în  care  trăim,  intrând  în conştientul şi subconştientul oamenilor unei generații oprimate. În  consecință,  în  câțiva  ani,  Guvernul  Groza  a  desființat partidele  istorice,  a  desființat  monarhia  tradițională  în România, a distrus valorile culturii româneşti, înlăturându‐le şi înlocuindu‐le  cu  anacronicul  percept  comunist  al  omului  cu ʺorigine socială sănătoasăʺ, deschizând calea selecției artificiale, nu cea naturală, a valorilor.  

Cel de‐al doilea moment  la  care vreau  să mă  refer  este legat de ucazul dat de către Plenara C.C. al P.M.R. (nu devenise încă  P.C.R.)  din  3‐5  martie  1949,  prin  care  s‐a  început cooperativizarea agriculturii româneşti, de fapt comunizarea ei, prin  distrugerea  sistematică,  pe  etape,  a  proprietății  şi  a 

  {PAGE  }

sentimentului  de  proprietate  la  români,  distrugere  care  s‐a încheiat în anul 1962, deci pe un traseu de numai 13 ani. Cum a fost posibil?, ne putem  întreba astăzi,  în anul 2000. Răspunsul trebuie  căutat  în  obiectivele  satanicei  Plenare  din  3‐5 martie 1949,  care  a  deschis  drumul  terorii  fizice  şi  psihice,  a schingiuirilor de  tot  felul, a deportărilor  şi arestărilor  în masă, fără nici o judecată, silind țărănimea să renunțe la moştenirile ei strămoşeşti. 

 Într‐un  timp  record,  au  fost  arestați  şi  deposedați  de restul de 50 de hectare de pământ moşierii  şi  fruntaşii satelor, numiți  cu  nume  de  împrumut,  ʺchiaburiʺ.  Peste  100.000  de familii  au  fost  arestate,  adică  280.000  de  ființe  omeneşti, umplând  gările,  pentru  a  fi  duşi  la  peste  200  de  km.  de domiciliul lor, fiind considerați ʺpericuloşiʺ. ʺPericuloşiʺ pentru cine? De fapt, se încerca intimidarea celorlalți, prin frică.  

Decretul  155  din  4  aprilie  195360  (n.n.)de  grațiere  a țăranilor condamnați în sectorul agricol între anii 1950‐1953, cu pedepse  de  până  la  doi  ani  (sub  incidența  căruia  scapă  de închisoare şi tatăl meu, Gh.P.Huşanu n.n.) scotea din închisorile comuniste  89401  țărani  încarcerați  pentru  vina  neîndeplinirii planului de  cultură  sau  însămânțări  şi nepredarea  cotelor,  iar 80.077  țărani  pentru  infracțiuni  încadrate  în  art.183/1949 (nedesmiriştiri,  nestropitul  pomilor  şi  viilor,  nevăruitul pomilor,  netransportarea  lemnelor,  încălcarea  circulației băuturilor alcoolice, specula, exercitarea clandestină a meseriei şi comerțului ). 

Între  1  septembrie  şi  7  noiembrie  1949  Securitatea reținuse 23597 persoane, 10152 fiind țărani (4518 mijlocaşi, 2976 săraci, 2655 chiaburi. 

                                                      60 Comisia  prezidențială  pentru  analiza  dictaturii  comuniste 

din România, Raport final 2006. 

  {PAGE  }

Într‐un raport al MAI din 1951‐1952 se menționa situația arestărilor:  34738  persoane  (22088  fiind  țărani  chiaburi,  7226 mijlocaşi şi 498 cu gospodărie mică.61 

 Toate  au  pornit  de  la  Plenara  din  3‐5  martie  1949, 

declarată ʺistoricăʺ, pentru că i‐a  jefuit pe oameni de avuția lor ʺde‐o viațăʺ. Se uita că țăranul român a cultivat pământul şi am fost,  ca  țară,  ʺgrânarul  Europeiʺ,  fără  să  fi  cunoscut  socialista gospodărire a pământului, prin ʺcuiburi  în pătratʺ, aduse de  la sovietici.  

Declar,  în  Parlamentul  României,  că  există  un  lucru inadmisibil, anume că nici până astăzi comuniştii români n‐au recunoscut  public,  în  fața  țării,  că  colectivizarea  satelor româneşti s‐a  făcut prin  forță, peste voința  țărănimii, aplicând regimul  fricii, al  terorii, al violenței  şi al urii celuilalt de  lângă noi.  

Va  trebui  să  vină  o  zi  în  care  să  se  deschisă  procesul colectivizării satelor româneşti, început cu surle ideologice, în 3‐5 martie 1949, acum 51 de ani, şi terminat cu crime de nedescris în 1962.  

Iată de ce am pus în atenția Parlamentului României cele două momente  fatale pentru  viața  țării  şi  a  oamenilor  acestei țări.  

Vă mulţumesc. (Aplauze în partea dreaptă a sălii de şedinţă.)

 * 

 

                                                      61 Comisia prezidențială citată. 

  {PAGE  }

3.4.2. Debutul cooperativizării forţate După  14  ani  de  frământări  politice  şi  activitate 

propagandistică  a  guvernării  comuniste,  la  Curseşti  ia  ființă Gospodăria Agricolă Colectivă,  formată din 38 de  familii  şi 89 de hectare teren – pentru început. Pe traseu li se mai adaugă 52 de familii, fie din Întovărăşirea agricolă  înființată cu câțiva ani înaintea colectivei, fie prin venirea altor membrii, aducând cu ei 6 vite de muncă, un tăvăluc de netezit arătura, 16 pluguri şi un fond de 1010 lei. 

În fruntea campaniei agricole din primăvara anului 1961 erau: 

Lupu Gh. Gheorghe, preşedintele cooperativei Neamțu Titus, tehnician agronom Lăzanu Petru – agent veterinar Stamate Gheorghe, preşedintele G.A.C. Curseşti Huşanu C. Vasile, preşedintele întovărăşirii agricole Măciucă Mihai, agent colector Apostol Petru, referent principal  

 Dintr‐un  document  al  Sfatului  popular  al  comunei 

Curseşti din 196162 aflăm că la 6 martie s‐a ieşit la câmp cu mic cu  mare  şi  s‐au  făcut  primele  semănături:  12  ha  orz,  15  ha mazăre, 7 ha borceag; s‐au mai arat 26 ha, s‐au desfundat 4 ha pentru  plantarea  unei  vii.  Planul  de  cultură  din  acel  an  era următorul:  Floarea  soarelui  –  100 ha,  sfeclă de  zahăr  –  15 ha, ovăz – 15 ha, lucernă – 15 ha, borceag – 11 ha, porumb boabe – 265 ha, porumb siloz – 30 ha, cartofi – 5 ha, cânepă – 5 ha, fasole de cultură pură – 10 ha, fasole intercalată 150 ha. 

                                                      62  Arhivele  Statului  Vaslui,  Fondul  arhivistic  al  comunei 

Curseşti. 

  {PAGE  }

Şi acum un mic episod vorbitor de la sine: Organele  locale  ale  puterii  de  stat  aveau  probleme  cu 

conducerea GAC.  Le  trebuiau  un  preşedinte  destoinic  şi  s‐au oprit  asupra  lui  Gh.  Stamate,  un  tânăr  destoinic,  din  familia Stămăteştilor,  răzeşi  vechi  în  sat.  Gheorghe  însă  refuză  să primească această însărcinare. 

Organele  puterii  locale  se  retrag  strategic  şi  se  pun  la pândă. Nu aveau un om mai bun de pus în fruntea colectivei. Şi într‐o  seară,  pe  când  Gh.  Stamate  se  întorcea  de  la  pădure, sfătuit de pădurar, cu un car cu lemne de foc, la intrarea în sat îi ies înainte primarul, milițianul şi o trupă întreagă de activişti. 

Întrebarea  a  fost  scurtă:  Gheorghe,  ce  alegi?  O condamnare  la  închisoare  pentru  furt  din  avutul  statului  sau preşedintele colectivei noastre? 

Oricine ar fi optat pentru preşedinție.63  Şi după câte s‐a auzit, Gheorghe Stamate a fost un bun 

organizator. Să  aruncăm  o  privire  şi  asupra  conducerii 

administrative  a  comunei.  La  29  octombrie  1967  are  loc adunarea  pentru  Darea  de  seamă  a  Comitetului  executiv  al Sfatului Popular al comunei Curseşti.  În raport se preaslăvesc, cum era obiceiul, realizările, respectiv electrificarea satului, dar se subliniază neachitarea contribuției băneşti (în medie câte 180 lei de familie). La sfârşitul anului 1966 restanța datoriilor față de Întreprinderea Electro‐montaj Vaslui  era de  44.841  lei, printre răi  platnici  numărându‐se  Cocuz  I.  Nicolae,  Pădure  Irimia, Bolea  Gheorghe,  Neculai  Palade,  Andone  Alexandru,  Niță Gheorghe, Huşanu P. Gh (tata), Petrilă I. Gh., Stamate Dumitru, Nica D. Petru, Petrilă I. Gh., Caliniuc I. Ioan, Moroşanu Jănică, Gheorghe Molocea. 

                                                      63 Din mărturisirile Ecaterinei Huşanu 

  {PAGE  }

O  altă  „gloabă”  pe  spatele  sătenilor  era  „contribuția voluntară  în muncă”,  instituită prin H.C.M 1793/17 decembrie 1965. Bărbații şi femeile  între 18 şi 45 de ani aveau obligația să depună 6 zile muncă neplătită pe an la lucrări obşteşti; în cazul Curseştiului  –  întreținerea  drumului  comunal  Armăşoaia  –Curseşti.  Şi  sfatul  popular  fixează  în  sesiune  o  listă  de  301 persoane.  Din  Curseşti  Vale  sunt  trecute  pe  tabel  52  de persoane – cu 312 zile muncă. 

Înainte de a  transcrie  tabelul m‐aşi  întreba  care mai era diferența între socialism şi feudalism, unde țăranii erau obligați față de boier  să presteze muncă gratuită pe partea de pământ rezervată  stăpânului  ‐  la  arat,  semănat,  strângerea  recoltei, cositul şi strânsul fânului etc. (În afară de o zecime din recolta obținută datorată feudalului şi cadourile de ziua lui). Obligațiile în muncă vor creşte cu timpul, pe măsură ce se va mări rezerva agricola  a  stăpânului  de  pământ  (sec.XVI‐XVII).  Pe  lângă muncile agricole, țăranii mai erau obligați la diferite alte munci: să taie lemne pentru stăpâni, sa transporte cu vitele lor la curtea stăpânului  produsele  agricole  şi  materiale  de  construcție,  să repare iazurile şi morile etc. 

Din toate timpurile s‐a stors vlaga din țăran cât s‐a putut. Şi astăzi țăranul este exploatat indirect prin foarfeca prețurilor, intermediarii  de  la  tejghea  câştigând  mai  mult  decât producătorul. Mi‐am pus întrebarea însă pentru a ilustra că nici socialismului nu i‐a fost milă de țărani. 

Şi  iată  şi  numele  celor  impuşi  la  corvadă.  I‐am nominalizat pe toți, fiindcă au fost fiii Curseştiului şi au îndurat toate  vitregiile vremurilor:64 Număr curent 

Numele şi prenumele  Numărul  zilelor de prestat voluntar 

                                                      64 Arhivele Statului Vaslui, Fd.comunei Curseşti 

  {PAGE  }

1  Iacob Vasile  6 2  Pădure Irimia  6 3  Pădure Elena  6 4  Hordilă Maria  6 5  Naşcu Elena  6 6  Gâfei Ioan  6 7  Bolea Neculai  6 8  Palade Elena  6 9  Epuraş Valerica  6 10  Stamate Margareta  6 11  Juverdeanu Petru  6 12  Epuraş V. Vasile  6 13  Epuraş V. Ecaterina  6 14  Ciobanu Costică  6 15  Ciobanu C. Maria  6 16  Munteanu C. Tinca  6 17  Popa C. Valentina  6 18  Bolea V. Tinca  6 19  Huşanu Neculai  6 20  Huşanu Maria  6 21  Bordeianu C. Ghe.  6 22  Băisan Sandală  6 23  Stamate Alexandru  6 24  Stamate Constantin  6 25  Huşanu V. Elena  6 26  Nica B. Maria  6 27  Pădure Constantin  6 28  Apostol Adela  6 29  Apostol Veronica  6 30  Palade V. Natalia   6 31  Bolera Gh. Constantin  6 

  {PAGE  }

32  Moraru I. Gheorghe  6 33  Irimia Grigore  6 34  Irimia Gr. Elena   6 35  Apostol V. Neculai  6 36  Focşa Alexandru  6 37  Palade Aurel  6 38  Dănăilă Olga  6 39  Munteanu C. Maria  6 40  Ciumandru Augustina  6 41  Băisan Eugenia  6 42  Corduneanu Elena  6 43  Băisan I. Margareta  6 44  Huşanu Gh. Dumitru  6 45  Palade V. Tinca  6 46  Bolea Gh. Constantin  6 47  Huşanu V.Vasile  6 48  Stamate Gh. Mihai  6 49  Palade A. Elena  6 50  Dănăilă V. Vasile  6 51  Negoiță Tinca  6 52  Ileşiu Elena  6 Preşedintele Comitetului executiv Petrilă Constantin       

Secretar P.Motaş 

 Din  tabelul de mai sus,  în care sunt obligați  la prestare 

de  muncă  voluntară  doar  52  de  persoane,  reiese  că  restul viețuitorilor din Curseşti până la peste 680 de suflete  erau fie în vârstă de peste 45 de ani, fie copii până în 18 ani. 

 

  {PAGE  }

Înscriem mai  jos  şi un  tabel cu deputații aleşi  în Sfatul popular  al  comunei  Curseşti  în  anul  1961  –  în  total  23  de deputați din care din Curseşti‐Vale: 

1. Gâza D. Elena, Popa  I.N.Dumitru  (care  îndeplinea  şi funcția  de  vicepreşedinte  al  Comitetului  executiv  al  Sfatului popular), Botez Tr. Gheorghe, Munteanu C. Constantin, Pricop T.Gheorghe,  Lazanu  P. Maria,  Lăcătuş N. Maria,  Andone  V. Alexandru.65 

Din  acelaşi  raport  al  Comitetului  executiv  al  Sfatului popular al comunei Curseşti mai aflăm că organele de la raionul Vaslui  forțau,  ca  de  obicei,  obligațiile  de  a  contracta  produse agricole  pentru  fondul  centralizat  al  statului,  impunând  cifre mult mai mari față de recoltele ce se obțineau. 

Cu toate presiunile ce se făceau, la Curseşti s‐au găsit şi oameni  care  nu  s‐au  supus  mecanic.  Deputații,  precum  şi preşedintele Întovărăşirii agricole (prima formă de socializare a agriculturii româneşti de după 1944) Huşanu C. Vasile şi Naşcu Constantin – secretar, nu sunt de acord cu cifrele impuse. Lor li se alătură şi Perju Zaharia din satul Toporăşti. 

Şi la sfârşitul anului agricol din 1961 realizarea planului de  contractări  a  produselor  agricole  la  fondul  centralizat  al statului arăta astfel: 

Nr.crt  Denumirea produsului 

Plan kg.  Realizat kg. 

1  Grâu  6750  5300 2  Porumb boabe  13200  4300 3  Floarea soarelui  3300  4350 4  Fasole  500  375   TOTAL  23750  14325 Predat mai puțin cu 9425 kilograme. 

                                                      65 Arhivele Statului Vaslui, Fd.comunei Curseşti, Ds.4, vol I. 

  {PAGE  }

 Situația pe comuna Curseşti era asemănător de negativă: Nr.crt.  Denumirea 

produsului Plan Kg. 

Realizat Kg 

1  Grâu  26250  18.050 2  Porumb  43250  16050 3  Floarea soarelui  11900  12750 4  Fasole  2545  920   TOTAL  83945  47770 

 Situația  este  semnată  de  Margaş  Gh.,  preşedintele 

Sfatului popular Curseşti şi secretarul lui, Hanganu Constantin. Cifrele de  plan  nerealiste  impuse de  activiştii  raionului 

Vaslui nu se îndeplinesc cu 36175 kg. Aici ar  trebui să adăugăm  şi  faptul că  fertilitatea solului 

comunei Curseşti  (categoria  III‐a) nu asigura producții mari  la ha  chiar  dacă  agrotehnica  aplicată  în  perioada  socialistă  se îmbunătățise  radical  față de perioada privată. O  statistică din anul  1958,  anul  înființării  G.A.C.,    arată  că  s‐au  obținut următoarele recolte la ha: la grâu: 295 kg.; la porumb: 800 kg.; la floarea soarelui‐ 200 kg./.!!! 

După cum se poate observa – la grâu nu se obținuse nici sămânța băgată în pământ! 

Cei  care  au  luat  cuvântul  la  Raportul  Comitetului executiv al Sfatului popular, dau vina neîndeplinirii planului de predare  la  fondul  centralizat  al  statului, pe desfăşurarea unei slabe  munci  politice.  De  fapt,  era  tot  ce  se  putea  spune  în apărarea  lor.  Autocritica  era  singurul  mijloc  ce  te  apăra  de consecințe mai grave. 

Secția  agricolă  a  raionului  se  preocupa  de  creşterea pregătirii profesionale a colectiviştilor, ceea ce nu era un  lucru 

  {PAGE  }

rău. În anul 1964 erau organizate la Curseşti aşa zise cursuri de mase.  

La Cursul „Creşterea animalelor” participau 14 persoane – profesor ing. Bălănescu Silvia; 

La alt curs, unde elevii ajunseseră  în anul  III, participau 19 persoane, instruite de învățătorul Nicolae Ganceruc. 

În acel an 1964 la Curseşti se semănaseră 520 ha cu grâu din  care  56  de  hectare  au  fost  întoarse  din  cauza  timpului nefavorabil şi grâul s‐a recoltat doar de pe 464 hectare.66 

Tot în acest dosar mai găsim şi alte informații interesante. În Curseşti‐Vale se aflau 25 de fântâni. Şi încă una: 

„Vă  rugăm  să  verificați  dacă  pentru  toate  aparatele  de radio ce le dețineți posedați autorizație legală de folosire. În caz contrariu vă invităm ca în termen de 24 de ore să vă prezentați la Oficiul PTTR de pe raza căreia funcționați pentru intrarea în legalitate, în conformitate cu HCM nr.925.” 

Membrilor  colectivişti  din Curseşti  li  s‐au  dat  loturi  în folosință,  care  nu  trebuiau  să  depăşească  0,30  ha.,  unde ceapistul cultiva de‐ale mâncării pentru consumul casei. 

Iată  şi  o  situație  precisă.  O  publicăm  pentru  că  ea vorbeşte despre un exces al planificării socialiste până la ultima celulă a societății, ceea ce s‐a dovedit în practică o utopie. 

 Din care Comuna  Număr 

colectivişti cap de familie 

Total Teren ha 

Curți  Vie  Livadă  Arabil 

Curseşti  625  203,75  18,59  31,16  0,12  153,88 *Situația  include  şi  satele  Toporăşti,  Curseşti  Deal  şi 

Rapşa.  

                                                      66  Arhivele  statului  Vaslui,  Ds.  Nr.10,  vol.1  din  Fondul 

comunei Curseşti. 

  {PAGE  }

Pe ternul arabil s‐au cultivat: Furaje pentru animale –   41,25 hectare Porumb pentru hrană –   95 hectare Fasole –     1 hectar Pătrunjel –     1 hectar Ceapă –     6 hectare Morcov –     1 hectar Cartofi ‐     8,63 ha TOTAL –     153,88 hectare    Fiecare membru  colectivist  primea  un  plan  de  cultură 

pentru lotul său de 0,30 ha, foarte detaliat şi pentru care trebuia să răspundă cu recolta. Dacă nu‐l respecta  trebuia să cumpere respectivele  produse  şi  să  le  predea  la  fondul  centralizat  al statului. Se mai operau şi compensări între produse. 

Situația de mai  sus  este din  aprilie  1964  şi mai  conține informația că se contractase cu Întreprinderea de comercializare a laptelui Ursoaia 70.000 litri de lapte de vacă, contract realizat în întregime. 

Cifrele vorbesc despre o crescătorie de vaci la Curseşti în acea  perioadă,  cât  şi  despre  o  producție  de  lapte corespunzătoare. 

Prea multe date despre  situația economică a Curseştilor din  timpul socializării agriculturii nu am putut obține, Fondul Direcției Agricole Vaslui  depus    la Arhivele  Statului,  fiind  în curs  de  prelucrare.  Dar  nici  nu  consider  că  ar  fi  necesar  să umplu  această  carte  cu  cifre.  Istoria  perioadei  socialiste  este vastă şi   bunele şi relele ei sunt cunoscute. Astăzi,  în condițiile creării unei clase capitaliste  în România, a unei clase de mijloc care  să  susțină  politic  şi  motivat  orânduirea,  apar,  desigur vechile  recile  care  au  condus  la  lozinca  „Proletari  din  toate țările  , uniți‐vă”!  şi orânduirea  socialistă  începe  să ni  se pară, 

  {PAGE  }

totuşi, justificată pe undeva. Rețin doar o părere a mamei mele, ce‐şi  trăia  viața  într‐un  sat  plin  de  oameni,  cărora  nu  le mai ajungea pământul: „Nu ştiu ce s‐ar fi întâmplat dacă nu veneau comuniştii să bage țăranii în fabrici, să le dea o bucată de pâine, o locuință modernă şi un trai mai bun decât în cocioabele lor!” 

Timpul  va  țese  pânză  de  păianjen  peste  o  epocă contestată. Deja  supraviețuitorii hulitei orânduiri  îi numeri pe degete,  în  timp  ce  de  la  înaltele  tribune  parlamentare  se condamnă comunismul, de nişte oameni care o duc foarte bine, care  s‐au  îmbogățit  pescuind  în  apele  tulburi  ale  aşa  zisei Revoluții. 

Şi dacă din relatările mele despre oamenii Curseştilor va reieşi că au suferit, aşa să fie, deşi, fiii de răzeşi, au urcat totuşi în  ierarhii  administrative,  ştiințifice  şi  culturale,  aşa  cum  va reieşi din cele ce va cuprinde cartea. 

* România  încă  nu  fusese  atacată  de  trupele  germane  şi 

avea o dezvoltare care‐i permitea să evalueze  leul  în perioada antebelica  la  cele  mai  înalte  cote  la  Bursele  internaționale, clasându‐se  printre cele mai puternice monede de pe continent.   Primele  semne  monetare  care  au  apărut  pe  teritoriul  țării noastre datează de peste 2.500 de ani. Erau bani din metal, din bronz  şi  argint,  aduşi  îndeosebi  de  negustori. Cea mai  veche emisiune  monetară  de  pe  teritoriul  țării  este  cunoscută  sub numele de drahma de la Istros (circa 480 a.Chr), care alături de emisiunile drahmei de argint de Callatis (sec. IV a.Chr) si Tomis (sec. III a.Chr) sau monedele de bronz (sec. VI a.Chr) au circulat local, fiind copiate de triburile geto‐dacice. 

În  secolul  al  II‐lea  a.Chr  a  pătruns  în  Dacia  denarul republican  roman.  După  cucerirea  Daciei,  denarul  imperial monetar  a  devenit  moneda  oficială,  care  a  continuat  să  se mențină  în circulație şi după retragerea administrației romane. 

  {PAGE  }

Pe măsura dezvoltării comerțului, pe  teritoriul  țării noastre  şi‐au  făcut  apariția  numeroase monede.  La  aproape  200,  indică istoricii, numărul monedelor care ar  fi circulat  în  țara noastră.  După  înființarea  statelor  româneşti,  domnitorii  şi‐au  rezervat dreptul de a bate monedă. Primele monede ale Țarii Româneşti datează  din  timpul  lui  Vladislav  I  ‐  ducații  din  argint.  În Moldova,  s‐au bătut monede purtând  însemnele heraldice  ale lui Petru Muşat  (1378‐1391), acestea  fiind o  imitație a groşilor din Galiția. Sub domnia  lui Alexandru Lăpuşneanu s‐au bătut dinari, asemănători celor ungureşti. 

Am  strecurat  aceste  informații67  nu  numai  pentru  a demonstra excedentul bugetar al comunei Curseşti în 1914, dar şi  pentru  a  „lumina”  prezența  comorilor  pe  teritoriul  satului Curseşti. 

Despre  depozitul  de  monede  romane  descoperit  pe dealurile Curseştilor am scris  în capitolul I. Dar aici aş vrea să vorbesc despre mirajul comorilor ce pâlpâiau, din când în când, pe pământurile  acestui  sat  şi  care  au pus  la grele  săpături pe mulți dintre  localnici. Mulți au săpat degeaba dar unii au avut noroc. Iată ce ne mărturiseşte Ecaterina Huşanu, mama mea: 

„Un  curseştian  norocos  a  fost  Gheorghe  Pricop,  de profesie  croitor.  Locuia  într‐o  casă  cu  chirie,  proprietatea  lui Visarie Pădure. Soția lui era moaşa satului. Într‐o noapte, foarte târziu,  cam prin  anii  1935,  stând  el  aplecat  asupra maşinii de cusut, zăreşte pe  fereastră cum mai sus de casă  ieşea o  flacără din pământ. Aleargă până la „minune”, vede focul misterios, se întoarce  în casă,  ia o haină  şi o aruncă pe  locul de unde  ieşea flacăra,  ca  să‐l  însemne.  Îi  spune  moaşei  ce  şi  cum  şi  lasă săpăturile pentru a doua zi, tot pe întuneric, să nu fie văzuți de cineva. Descoperă un vas din ceramică plin cu monezi de aur şi 

                                                      67 Revista Capital, 1‐3.01.2004 

  {PAGE  }

argint. Secretul „răsuflă”  totuşi  şi Visarie Pădure, proprietarul casei,  află  despre  comoară.  Vine  la  chiriaş  şi‐i  cere  să‐i  dea monedele, pe motiv  că  ele  ar  aparține  bunicului  lui. Evident, Pricop refuză şi în anii următori schimbă monedă cu monedă la evreii din Pungeşti. Se  lasă de croitorie, coana moaşă, soția sa, consideră că nu este demn de rangul ei un croitor, îl trimite la o şcoală  de  agenți  sanitari,  după  care  cumpără  o  grădină  şi‐şi construieşte  o  casă.  Se  ocupă  şi  de  apicultură,  reuşind  să înmulțească  peste  40  de  stupi  sistematici.  Recolta  sute  de kilograme de miere şi o depozita în nişte marmide mari. A avut doi copii: Paul, care ajunge ofițer de  securitate  şi o  fată, Liica, care se mărită şi trăieşte la Vaslui. 

Chiar şi eu, povesteşte Ecaterina Huşanu, am văzut într‐o dimineață o comoară arzând dincolo de pământul bisericii, spre miază  zi.  Era  lângă  un  pom.  Am  fugit  cu  soțul  meu, Gh.P.Huşanu  până  acolo,  am  însemnat  zona,  locul,  apoi  am împrumutat o  sondă de  la Gh. Pădure, am sondat  terenul dar nu am găsit nimic. Am presupus că presupusa comoară trebuie să fie la o adâncime mare. 

De altfel, patima căutării de comori prinsese pe mulți. Au fost unii care şi‐au săpat curțile bucățică cu bucățică dar nu s‐au ales  cu nimic. Doar un  cioban, prin anii  ʹ60‐ʹ70,  în urma unor ploi  care  decopertase  islazul,  dă  peste  o  ulcică  cu  bani  din argint de pe  timpul  lui Traian.  Îi  împrăştie pe  la oameni prin sat,  dar  învățătorul  Nicolae  Ganceruc  află,  cere  sătenilor înapoierea banilor şi‐i duce la Muzeul din Iaşi.68 

Prezența  acestor  comori  în  vatra  satului Curseşti‐răzeşi vorbeşte de  la sine despre starea materială a  locuitorilor acelor meleaguri,  despre  vechimea    aşezării,    cu  mult  înainte  de atestarea ei documentară, 1473! 

                                                      68 Mărturiile Ecaterinei Huşanu, n. la 24 ianuarie 1908 

  {PAGE  }

*  

3.4.3. Administraţia Prezint  din  documente  de  arhivă  un  document  de  pe 

când Curseştiul era  comună  şi avea o  situație  care mi  se pare echilibrată economic. Iată Contul de gestiune al anului financiar 1914‐191569 

Balanța: Venituri       7185,31 lei Cheltuieli      4895, 75 lei Excedent bugetar    2349,56 lei Încasări efectuate    6962,58 lei Plăți efectuate      4006,99 lei Excedent bănesc    2955,59 lei Veniturile se realizau din: Taxă fond comunal    1074,00 lei Verificarea măsurilor      131,5   lei Taxă vânzări vite      250,00 lei   Amenzi judecătoreşti      400,00 lei Amenzi cârciumi      696,75 lei Şi se cheltuia pe: Subvenționarea administrației plăşii    619,00 lei Subvenționarea serviciului sanitar    495,00 lei Poşta rurală          124,00 lei Retribuția primarului        480,00 lei Retribuția secretarului primăriei    600,00 lei Retribuția vătăjelului        240,00 lei Iluminat, încălzit        100,00 lei Indemnizație pentru locuința notarului  180,00 lei 

                                                      69 Fondul Arhivei Prefecturii județului Vaslui – 1862‐1950. 

  {PAGE  }

Subvenție pentru monumentul „Peneş Curcanul” ce s‐a realizat la Vaslui    10,00 lei  Semnează ca primar – Constantin Leon    Dar cum se ocupa un post la primărie?70 Secretarul comunei Curseşti, Plasa „Peneş Curcanul” era 

absolvent  a  6  clase  de  liceu,  dăduse  examen  pentru  post, obținuse media  7,25  şi  terminase  serviciul militar  în  1933,  cu gradul de sergent. Iată ce scria în cererea sa: 

„Sunt de naționalitate român, născut în acest sat, locuiesc cu mama mea şi încă 4 frați mai mici ce sunt sub îngrijirea mea, căci tatăl nostru a murit. 

Sunt numit ca secretar al acestei comune de la data de 15 aprilie 1936. 

1939, aprilie 20 Textul  de  mai  sus  era  al  unei  cereri  către  Prefectura 

Vaslui  pentru  definitivare  pe  post.  La  ea  mai  erau  anexate următoarele  acte  pe  care  le‐am  copiat  pentru  a  ilustra seriozitatea întocmirii unui dosar de personal pe vremea aceea: 

„Extract din Registrul actelor de naştere pe anul 1911. Copilul Petru Mihail Nica  s‐a născut  la 23  septembrie  ora  6 

antemeridian în casa părinților săi din satul Răzăşi, comuna Curseşti, fiu legitim a lui Dumitru Nica în etate de 34 de ani, ambii de religie ortodoxă, de profesie agricolă. 

La înregistrare au fost martori: 

                                                      70 Arhivele  Statului  Vaslui,  Fondul  documentar  al  comunei 

Curseşti, Dosar nr.31 din 1939. 

  {PAGE  }

Neculai Huşanu  în etate de 55 ani  şi Neculai Gh. Stamate  în etate  de  45  de  ani,  ambii  de  profesie  agricultori  şi  domiciliați  în comună. 

Primarul  comunei  şi Ofițerul Stării  civile  era Dumitru Nica, din plasa Pungeşti, județul Vaslui. 

Martorii neştiind carte au semnat prin punerea de deget. Declarant: Dimitrie Nica Primar: Dimitrie Nica Notar: Neculai D.Cehan.  Dosarul mai cuprindea un document:  Regimentul 53 infanterie Galați      Certificat de bună purtare Noi colonel Anghelescu  Ion, comandantul Regimentului 

53  Infanterie,  în  puterea  art.93  din  „Regulamentul  serviciului interior”, 

Certificăm  că  sergentul Nica D.Petru, născut  în  comuna Curseşti, județul Vaslui, din mama Aneta, tata Dumitru, având talia  1,72/92,  părul  castaniu,  sprâncenele  potrivite,  gura potrivită,  ochii  căprui,  fruntea  potrivită,  nasul  potrivit,  gura potrivită, bărbia potrivită – semne particulare nu are – a avut o bună conduită pe timpul aflării sale sub drapel şi a servit ostaş cu onoare şi credință. 

Prezentul  certificat  s‐a  dat  prin Ordin  de  zi  nr.80/1934, după  propunerea  comandantului  companiei  specialități  şi comandantul Batalionului  I/53  infanterie  şi numai după ce  s‐a examinat foaia de pedeapsă a solicitantului. 

Făcut la Ungheni în 30 octombrie 1934  Comandantul Regimentului 53 Infanterie Lt. Colonel Anghelescu 

  {PAGE  }

      Şeful Biroului mobilizări       Căpitan I.Carp  PS. Actul este timbrat cu  timbre cu efigia regelui Carol al 

II‐lea, de 2 lei şi un timbru al aviației de 10 lei. La dosar se afla şi: Certificatul 7536/8 mai 1939 cu rezultatele examenului pe 

post, fiind clasificat al 10‐lea din 36 de candidați înscrişi. Şi încă un document:  Foaie de jurământ Jur  credință  Regelui  Carol  al  II‐lea,  jur  să  respect 

constituția  şi  legile  Țării,  jur  să  îndeplinesc  cu  onoare  şi conştiință  funcția ce‐mi este  încredințată şi să păstrez secretele serviciului. 

Aşa să‐mi ajute Dumnezeu. Secretar casier P. Nica  Proces‐verbal Prezentul  jurământ  s‐a  depus  în  fața  noastră  astăzi  3 

martie 1938. Primar      Preot Ss indescifrabil   Ioan Sârbu  Încă un document la dosar:  Certificat nr.941 Anul 1937, octombrie 23  Noi primarul comunei Curseşti,  județul Vaslui, având în 

vedere petițiunea înregistrată sub numărul 941 din 23 X 1937, 

  {PAGE  }

Certificăm că dl. Petru D. Nica din această comună este de naționalitate română, născut din părinți români Dumitru  şi Ana şi nu a fost supus niciodată la vreo confesiune străină. 

Drept pentru care am eliberat prezentul certificat spre ai servi la trebuință. 

Primar      Notar Ss indescif.      Ss indescifr.  Alt act la dosar:  Liceul  „Mihail  Kogălniceanu”  Vaslui  prin  adeverința 

Nr.124/8 III  arată că tânărul Nica Petru a absolvit clasa a VI‐a în anul şcolar 1932‐1933. 

 Şi un penultim act, un certificat dat de primăria Curseşti prin care se precizează că dl. Nica Petru îndeplineşte funcția de secretar şi casier de la 1 aprilie 1936. 

Şi ultimul din dosar: un certificat de sănătate eliberat de către medicul de circumscripție Pungeşti, pe nume Spiridon. 

* Continuând galeria curseştenilor care s‐au remarcat prin 

ceva, m‐am oprit  şi  la biografia  lui Emil Andone, a cărui  frate Alexandru, a  fost  lider comunist  în perioada socialistă, deşi se trăgea  dintr‐o  familie  de  răzeş.71  Iată  conținutul  dosarului  cu Decizia privitoare la numire în funcția amintită: 

Mai întâi un document al primarului de necesitate: Noi,  Gheorghe  Chirilă,  primarul  comunei  Curseşti, 

județul Vaslui, Având în vedere că la comuna Curseşti postul de secretar 

comunal a devenit vacant prin numirea domnului Petru Nica ca notar pe data de 1 august 1945.                                                       

71  Arhivele  statului  Vaslui,  Fondul  Prefecturii  județului Vaslui,  Ds.nr.39/1946 

  {PAGE  }

( Deci Petru Nica a  funcționat  ca  secretar din 15 aprilie 1936 şi până în 1945 când avansează în funcția de notar n.n.) 

Având  în  vedere  cererea dlui Emil Andone  înregistrată sub nr.1252/13 septembrie 1945, prin care solicită a ocupa acest post, 

Având  în  vedere  că  susnumitul  fiind  un  element destoinic, priceput, cu garanții materială  şi morală, având  şi 4 clase secundare 

Având  în vedere ordinul nr.10252 din 12 aprilie 1946 al Prefecturii Vaslui prin care ne comunică că, comisiunea pentru propuneri,  numiri,  înaintări  şi  transferări  a  funcționarilor comunali,  în şedința din 30 III 1946 a avizat favorabil numirea dlui Emil Andone ca secretar al comunei Curseşti 

În virtutea dispozițiilor Art.15 din Legea Administrativă DECIDEM: Art.I. Domnul Emil Andone se numeşte de pe data de 1 

aprilie 1946 în funcția de secretar comunal al comunei Curseşti, județul  Vaslui,  care  este  obligat  a  exercita  serviciu  conform prezentei decizii. 

La Curseşti, 15 maiu 1946 Primar – Gheorghe Chirilă  Notar ‐P.Nica  Emil Andone absolvise 4 clase de Gimnaziu comercial la 

Vaslui în anii 1944‐1945. Directorul gimnaziului era Tr. Brânzei. Interesant  de  reținut  este  Extrasul  din  Registrul  stării 

civile pentru anul 1926: Nr.29 Actul de naştere din anul una mie nouă sute douăzeci şi 

şase, luna iunie, ziua douăzeci, orele zece dimineața În ziua de 19 ale prezentei luni, orele zece dimineața, s‐a 

născut  la  casa  părintească  din  satul  Curseşti  un  copil  de  sex bărbătesc, căruia i s‐a dat prenumele de Emil, numele de familie 

  {PAGE  }

fiind Andone,  fiu  legitim  a  lui Vasile Andone de  ani  38  şi  al Mariei  Andone,  născută  Oancea,  de  ani  patruzeci,  ambii  de profesiune  agricultori, domiciliați  în  comuna Curseşti,  județul Vaslui. 

Naşterea ne‐a fost declarată de către Marioara Moroşanu în calitate de moaşă, care ne‐a înfățişat copilul şi care a fost față la  naştere.  Această  declarațiune  ne‐a  fost  făcută  în  prezența martorilor Neculai M.Petrilă de ani 55 şi Neculai Huşanu de ani 65,  ambii  de  profesiune  agricultori,  domiciliați  în  comuna Curseşti, județul Vaslui. 

Care  după  ce  li  s‐a  citit,  l‐au  subscris  prin  punerea  de deget neştiind  carte,  împreună  cu declaranta  şi  cu noi Costică Leon. 

Ofițer al Stării Civile      Declarantă Costică Leon      Mărioara Moroşanu Notar : Cehan  Prezenta copie  fiind conformă cu originalul certificat de 

noi Primar        Notar Gh. Chirilă        Petru Nica A se observa că pe lângă oameni de condiție minoră din 

punct de vedere cultural şi material, care sunt puşi să conducă destinele  obştiilor  săteşti,  urmaşii  răzeşilor,  acum  căzuți  în desuetitudine, grație politicii bolşevice bazată pe lupta de clasă, reuşesc  totuşi,  grație  pregătirii  lor  (şi  aceasta  ca  urmare  a moştenirii  genetice)  să  ocupe  funcții  administrative  şi  de  tot felul, aşa cum vom vedea şi în continuare. 

Şi  iată  şi  salarizarea  personalului  primăriei  Curseşti copiată din „Bugetul de cheltuieli al comunei Curseşti pe 1950, care avea următorii salariați, deci la 6 ani după invazia rusească din 1944: 

  {PAGE  }

Nr.curent  Funcția  Salariu  Necesar 1950 1  Preşedinte  7700  92400 2  Vicepreşedinte  5600  67200 3  Secretar  7000  84000 4  Referent  4888  58656 5  Dactilografă  4888  58656 6  Agent agricol  3328  39936 7  Guarzi 2  2500  60000 8  Îngrijitor taur  3328  39936 9  Cantonier 

comunal 3328  39936 

10  Paznic izlaz  2500  30000  Primăria  avea  3  tauri  de  prăsilă  pentru  care  cheltuiau 

62190 lei/an în 1950. După cum reiese din buget, totalul cheltuielilor primăriei 

se ridica în 1950 la 950.080 lei. * 

  {PAGE  }

3.4.4. Biserica

Biserica din Curseşti construită în anii 1830 şi reparată în ultimii ani de obştea satului. 

 În  secolul  al  XIV‐lea,  după  formarea  statelor  feudale 

româneşti  de  la  sud  şi  est  de  Carpați  ‐  Țara  Românească  şi Moldova  ‐ ca o probă a deplinei  lor  independențe politice, s‐a păşit şi la organizarea lor bisericească. În anul 1359 a luat ființă în Țara Românească o mitropolie cu sediul la Curtea de Argeş, iar în anul 1401, în Moldova, a fost confirmată de Patriarhia de la Constantinopol mitropolia cu sediul la Suceava. 

 În anul 1370,  în Țara Românească se  înființează o nouă mitropolie la Severin, iar la începutul secolului al XVI‐lea câte o episcopie  la  Râmnicu  ‐Vâlcea  şi  Buzău.  La  est  de Carpați,  în secolul  al  XV‐lea  s‐au  înființat  episcopiile  de  la  Roman  şi Rădăuți, iar în secolul al XVI‐lea episcopia de la Huşi şi în 1864 episcopia Dunării de Jos. 

  {PAGE  }

Urmare  a  continui  organizări  şi  întăriri  a  Bisericii ortodoxe române, religia creştină făcea parte din viața spirituală a  sătenilor,  constituind un  factor primordial de  educație  şi de modelare  a  conştiințelor oamenilor  simpli, neştiutori de  carte, dar  plecați  cu  smerenie  să  respecte  cu  strictețe  semnificația fiecărei  sărbători,  morala  creştină,  care‐i  scotea  din primitivismul  mileniilor  şi‐i  călăuzea  spre  o  disciplină  de comportament  în  colectivitate. Nu avem  informații dincolo de secolul XIX, dar ştim din documentele Episcopiei Huşilor că  la Curseşti exista o Parohie cu  282 de familii cu 1198 de suflete şi era  formată  din  satele:  Curseşti‐Mănăstire,  112  familii  şi  516 suflete  şi  Curseşti‐Răzeşi  cu  170  de  familii    şi  682  suflete. Bisericile posedau 15 hectare de pământ date prin Legea rurală de la 1864, semnată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, 12 ha. din acestea fiind în folosul clerului. 

Iar  la  Pungeşti,  Nicolae  Şuțu,  cunoscut  ca  statistician, economist, memorialist,  om  de  litere,  este  fondator  al  satului Pungeşti‐Vaslui  (1838‐1840),  şi  ctitorul  bisericii  „Sfântul Alexandru” de la Pungeşti‐Vaslui (1845), unul dintre fondatorii Jockey Clubului din Iaşi (1875). 

Pe  cuprinsul  parohiei  Curseşti  erau  două  biserici:  la Curseşti  Mănăstire  (Curseştii  din  Deal  de  astăzi  n.n.),  unde Constantin şi Ecaterina Sofronie, proprietarii moşiei, ridicaseră din zid  la 1853 un  locaş cu hramul „Sfântul Nicolae”, dar care fusese  dărmat  cu  totul  de  cutremurul  din  1940.  În  curtea bisericii pe 1.148 m.p. se afla  şi cimitirul satului. La Curseşti – Răzeşi, biserica din vălătuci cu hramul „Sfinții Voievozi” fusese ridicată în 1830. Suferise şi ea în urma cutremurului, dar fusese reparată  în  1943.  Preotul  paroh  Ion  Sârbu  era  seminarist  iar 

  {PAGE  }

cântărețul Pavel Potorac „asimilat” Biserica avea o bibliotecă de 120 de volume.72 

În  Monitorul  Oficial  nr.69  din  25  iunie  1909,  pag.285, găsim  o  listă  cu  numele  preoților  şi  diaconilor  care  formau colegiul  electoral  pentru  alegerea  reprezentanților  clerului mirean  din  județul  Vaslui,  în  consistoriul  superior  bisericesc, listă  în care  figurau pentru parohia  şi comuna Curseşti preoții Chiril Nanu  şi Constantin  Tăbăcariu.  Se  pare  că Chiril Nanu slujea la biserica din Curseşti Deal!  

Acest consistoriu avea menirea să execute legile votate de Sinodul național şi judeca, în materie de disciplină bisericească, în primă instanță. 

Alte  informație  despre  bisericile  din  Curseşti:  „Parohia Cursăşti avea în 1936 un număr de 218 familii şi 1089 suflete din satele: Curseşti Mănăstire  cu 88  familii  şi 469  suflete; Curseşti Răzeşi cu 130  familii  şi 620 suflete. Era  la 38 km. depărtare de gara Vaslui  şi  la 4 km. de oficiul poştal din Pungeşti. Biserica parohială  „Sf.Nicolae”  era  construită  în  1832 din  cărămidă de Constantin  şi Ecaterina  Sofronie,  reparată  în  1925, deteriorată de  cutremurul  din  1940;  biserica  filială  „Sf.  Voievozi”, construită  în 1830,  rezidită  în 1842, din  lemn  şi vălătuci era  în stare bunişoară. Avea 22 ha pământ din 1864. Paroh era preotul Ioan  Sârbu,  studii  seminarul  gr.II,  născut  în  1903,  numit  la  1 ianuarie 1929. Cântăreț I, Gh. I.Popa, şcoala de cântăreți, născut în 1886, numit în 1918; cântăreț II, C.Loghin, şcoala de cântăreți, născut 1910, numit în 1934. 

Despre  biserica  „Sfinții  Voievozi”  face  referiri  şi „Anuarul  Episcopiei  Huşilor”,  pe  anul  1938  (p.172),  când notează  că  biserica  din  Curseşti‐Răzeşi,  la  1842‐1843,  era  o construcție din vălătuci. 

                                                      72 Dan Răvaru, Ibidem, pag.180, 181. 

  {PAGE  }

 Întreaga  Vale  a  Racovei  cunoştea  o  organizare 

bisericească  unitară.  În  anul  1934  existau două  circumscripții; Armăşoaia  condusă  de  preoții  I.  Cehan  şi  I.  Sârbu  şi Dumbrăveni  condusă  de  preotul  Ion  Ştefănescu.  În  adunarea eparhială a eparhiei Huşilor, Valea Racovei era reprezentată de preotul Ioan Cehan din Armăşoaia.73  

 Ecaterina Huşanu  îşi aminteşte  că  în  sat  încă  înainte de 

1900,  slujea un preot    ‐   Popa Chirilă. Locul preotului Chirilă este luat apoi de preotul Ion Sârbu. 

Din  amintirile Ecaterinei Huşanu,  care  a  fost  vecină de casă cu preotul Ion Sârbu, care vine  în Curseşti Vale prin anul 1928  reținem  că  până  la  preluarea  parohiei  de  către  el,  la biserică  au  slujit  diferiți  călugări.  În  copilăria  ei  slujea  un călugăr Ursulescu şi prin anii 1920‐1928 slujbele  la biserica din Curseşti  Vale  le  făcea  preotul  Chirilă,  care  avea  parohie  în Curseşti Deal. El a murit  la peste 90 de ani,  în Postu Mare al Paştelui. 

Despre  biserica  din  Curseşti‐Vale,  cu  hramul  „Sfinții Voievozi”,  documentele  vorbesc  despre  fundarea  ei  în  anul 1830,  deservită  de  un  preot  şi  un  cântăreț,  făcută    de  obştea locuitorilor. După  anii  1920  funcționau  ca dascăli  Ion Popa  şi Nică Potorac,  ambii  cu  case pe  aceeaşi uliță  a  satului,  iar  Ion Popa vecin cu casa bunicii mele Zoița Petrilă. Ion Popa (numit de săteni Dascălul) şi‐a crescut copii cu grijă, unul din ei, Petrică Popa ajungând jurist. 

 La un inventar al bisericii din Curseşti întocmit la 1894 şi publicat  de  Costin  Clit  în  revista  „Elanul”  nr.25/2003,  după arhivele Episcopiei Huşi se consemna: „Una biserică făcută din 

                                                      73 Ibidem, pag. „Din trecutul bisericii” pag. 188. 

  {PAGE  }

vălătuci,  în  stare  bună,  acoperită  cu  şindrilă,  fondată  în  anul 1841 (alte surse indică anul fundării bisericii de către de enoriaşi în  1830),  cu o  clopotniță  la poarta   bisericii,  făcută pe  4  furci, având o turlă acoperită cu şindrilă. 

Biserica  are  ca  proprietate  11  prăjini  loc  împrejurul  ei, ograda  bisericii  este  îngrădită  cu  gard  de  scânduri,  în  stare bună. 

Cărți:  Evanghelie  (1855),  Liturghier  (1840),  Liturghier (1845),  Triod  (1743),  Minei  pe    12  luni  (1776),  Octoih  mare (vechi),  Apostol  (1835),  Penticostar  (1834),  Panahidă  (1887), Agheasmatar,  Orologiu  (1887),  Te  Deum  (1879),  Prohodul Mântuitorului (1847). 

La Curseşti Răzeşi biserica de vălătuci cu hramul „Sfinții Voievozi”  fusese  ridicată  în  1830,  suferise  şi  ea  la  cutremurul din decembrie 1940, dar fusese reparată în 1943, preot paroh era Ioan  Sârbu,  seminarist  iar  cântăreț  Pavel  Potorac  ”asimilat”, completează  informațiile  Dan  Răvaru  care  ne  vorbeşte  că  la această biserică era  şi o bibliotecă parohială de 120 de volume (Cartea întâia a Racovei p.181). 

 Dar încă o informație cu numele şi prenumele preoților şi 

diaconilor  urbani  şi  rurali  din  județul  Vaslui,  care  urmau  a forma  colegiul  electoral  pentru  alegerea  reprezentanților clerului  mirean  din  acest  județ,  în  consistoriul  superior bisericesc, publicată în Monitorul oficial nr. 69 din 25 iunie 1909 (p. 2895) la poziția 23: 

23. Pr. Chiril Nanu, parohia şi comuna Cursăşti. Deci în anul 1909 – la Curseşti era preot Chiril Nanu, aşa 

cum  îşi  aminteşte  Ecaterina  Huşanu,  numai  că  sătenii  îi spuneau popa Chirilă şi parohia lui era în Curseşti Deal. 

* 

  {PAGE  }

Am  reținut  în  acest  subcapitol  referitor  la  biserica  din Curseşti  toate  informațiile găsite  în diferite  surse. Dar  în  final consemnez,  după  părerea  mea,  cea  mai  autentică  informație obținută de  la preotul Marius  Floareş  ce păstoreşte    în  aceste zilele ale anului 2009 enoriaşii celor două sate: Curseşti Deal şi Curseşti Vale: 

Biserica Curseşti Vale – a  fost construită  în anul 1821, din  scândură, de  către  Ioan  şi Catinca Lucache  şi păstorită de părintele Chirilă Hanu (să fie Nanu?)74 

   Satele Curseşti Deal şi Curseşti Vale, sunt sate mici şi au fiecare biserica lor, însă sunt păstorite de acelaşi preot. 

Biserica a fost restaurată pe timpul preotului Ioan Sârbu, când  au  fost  făcute  şi  mici  modificări.  Catapeteasma  este originală,  dar  a  suferit  mici  modificări  şi  din  această  cauză biserica nu este declarată monument istoric. 

 Hramul  bisericii  este  pe  data  de  8  noiembrie,  de  Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril. 

După  tragica moarte a preotului  Ion Sârbu,  la cele două biserici  din  Curseşti  Deal  şi  Curseşti‐Vale  slujeşte  preotul Floareş Marius. 

* Din Curseşti  însă pleca  la Pungeşti  să  slujească preotul 

Constantin Stamate (Pungeşti era reşedință de plasă pe atunci).  Preoteasa  –  Coana  Tinca,  cum  îi  spuneau  oamenii  din  sat,  o femeie înaltă, vorbăreață, tot din neamul Cehăneştilor, spre ora 14,  îl aştepta cu mâinile sprijinite de poartă. În spatele ei o casă arătoasă, cu prispă două camere şi antreu, aşa cum se făceau pe 

                                                      74  Dşoara    Albăstroiu  Simona,  Doamna  Iordăchiță  Veronica, 

directoarea  căminului  cultural din Pungeşti  şi paroh Floareş Marius Ioan – informații asupra ctitorilor bisericii din Curseşti Vale. 

 

  {PAGE  }

atunci. O curte mare umbrită de copaci seculari şi în față gârla Cursasca  susurând  molcom  pe  sub  păduricea  de  salcâmi  şi sălcii ce o însoțea. 

Dar timpul trecea şi părintele nu se arăta. Într‐un târziu, trece pe acolo Gh. P. Huşanu, care fusese la Pungeşti, la târg, să cumpere de ale casei. 

- Da ce faceți, coană Tinca? - Iaca îl aştept pe Stamate.75 - D‐apoi  coană  Tinca,  părintele  o  murit  în  biserică 

dimineață… Preotul  Stamate  a  avut  doi  fii,  din  care  unul  ajunge 

colonel şi avea o vie nobilă la Brodoc, lângă Vaslui. Coana  Tinca  era  prietenă  cu  mama  mea,  Ecaterina 

Huşanu,  tăifăsuiau  împreună ceasuri  întregi  în  fața unei mese pline cu plăcinte poale în brâu. 

Peste ani, bătrână de acum, chema  la poartă vreun băiat din vecini, scotea de undeva numai de ea ştiut, câțiva bănuți de argint, şi‐l trimitea după cumpărături pe  la evreii din Pungeşti care  schimbau  banii  de  argint  şi  de  aur  ce  le mai  cădeau  în mână. 

  

                                                      75  Preotul  Stamate  se  trăgea  dintr‐o  veche  familie  răzăşească 

din satul Curseşti: Din memoriile mamei mele reținem: Un înaintaş Stamate, din secolul XIX, a avut mai mulți fii, toți 

cu dragoste de muncă şi carte: 1. Vasile Stamate, inspector de finanțe; 2. Dumitru Stamate – avocat; 3. Nicolae Stamate – gospodar; 4. Constantin Stamate ‐ preot  

  {PAGE  }

3.4.5. Şcoala Primele  încercări de  alfabetizare  încep după  1831,  când 

Regulamentul  Organic76  conținea  prescripții  de  ordin  şcolar care s‐au aplicat până în 1849. Regulamentul şcolar se aplică în Moldova  de  la  1834.  Cele  două  regulamente  prevedeau organizarea  în  teritoriu a unei rețele şcolare complete  în  limba română  şi  deschisă  tuturor  copiilor  de  vârstă  şcolară  şi cuprindea şcoli primare, secundare, profesionale şi universitare. 

Abia  în  1864  se  înființează  Ministerul  Cultelor  şi Instrucțiunii şi domnitorul Alexandru Ioan Cuza promulgă cea dintâi  lege organică  şcolară modernă  românească  ce prevedea un  singur  sistem  de  învățământ  la  nivelul  întregii  țări,  lege promulgată într‐o perioadă când majoritatea populației trăia în mediul rural,  în condiții de sărăcie, promiscuitate,  ignoranță şi analfabetism. 

Poate ar trebui să strecor câteva informații despre ceea ce a  însemnat ocuparea Moldovei de către  trupele ruseşti, fiindcă sigur au fost afectați şi curseştenii: 

„Țăranii români urmau să îndeplinească corvezile legate de  repararea  drumurilor,  podurilor  şi  cetăților  (desigur  că gratis). 

                                                      76  În  urma  războiului  ruso‐turc  din  1828‐1829,  Turcia  este 

învinsă  şi  i  se  pretinde  prin  Pacea  de  la  Adrianopole,  plata  unei despăgubiri  de  1.500.000  galbeni.  Până  la  achitarea  acestei  sume uriaşe,  Turcia  ca  suzerană  a  Țărilor  Româneşti,  le  cedează  Rusiei. Țărilor  Româneşti  le‐a  fost  impus  un  regim  de  ocupație  militară rusească care urma să se prelungească până la plata de către Istambul a acestei uriaşe contribuții de război. Generalul rus Kiselef ocupă Țara Românească şi instituie un Regulament Organic, un fel de constituție, care, printre altele conținea şi reforme ale învățământului. 

 

  {PAGE  }

 Administrația  militară  de  ocupație  a  rechiziționat  în Țările  Româneşti  numai  pe  parcursul  primului  an  de  război peste 36.000 de boi şi zeci de mii de tone de produse cerealiere, ceea ce a dus la foamete şi pieirea a 113 mii de vite. Situația s‐a agravat şi din cauza abuzurilor şi fărădelegilor la care s‐a dedat armata rusă.  

  La  toate  acestea  s‐a  mai  adăugat  şi  o  epidemie combinată de  ciumă  şi holeră provocată de numărul mare de cadavre  rămase  neîngropate  pe  numeroasele  câmpuri  de  luptă. Contemporanii vorbesc despre 200 de morți pe zi  la Iaşi şi 50‐60 –  la Galați  şi  Brăila.  Şi,  fiindcă  o  nenorocire  nu  vine  niciodată  singură, Țările Româneşti au mai fost  lovite de  invazia  lăcustelor, cutremurul de pământ din noiembrie 1829, ploile abundente şi inundațiile care au urmat după o secetă îndelungată. Zeci de mii de locuitori s‐au refugiat în munți, păduri  şi  în  regiunile populate de  români  care  aparțineau țărilor învecinate şi nu au fost atinse de război: Austria (Transilvania, Banat şi Bucovina) şi Imperiul Rus (Basarabia şi Bugo‐Nistria)”.77 

Că ostaşii ruşi ai ocupației din 1829 au fost prezenți şi la Curseşti se probează cu faptul că înaintaşii bunicilor noştri ştiau ceva  limbă  rusă…Aşa  am  auzit  eu  în  copilăria mea,  vorbind bătrânii. 

Ce  să  scriu  despre  oamenii  de  atunci?  Cred  că  am rezumat mai sus, deşi viața lor a fost bogată în sentimente şi în întâmplări  de  tot  felul.  Să  amintesc  doar  de  cadrul  juridic apărut ca o mare revoluție culturală. 

Legea prevedea printre altele:  separarea  învățământului de biserică, constituirea unui învățământ primar public de 4 ani general, gratuit şi obligatoriu pentru copii  între 7 ani şi 12 ani, locuitori ai tuturor satelor şi oraşelor. 

                                                      77 A.Savin, Regulamentul Organic – apogeu al influenței Rusiei în 

Țările Româneşti, „Altermedia info. 10.12.2007” 

  {PAGE  }

Au urmat apoi reformele Lui Spiru Haret în 1889 pentru învățământul  secundar  şi  universitar,  profesional  rămase  în vigoare  până  între  cele  două  războaie  mondiale.  Legile  se votaseră dar lipsa localurilor de şcoli şi a personalului didactic mențineau  un  procent  ridicat  de  analfabetism.  În  anul  1899 aproape  84  la  sută  din  populația  țării  era  analfabetă,  atunci când 80% din populația României locuia la țară. 

Alte  surse78  în  legătură  cu  învățământul primar  şi  rural îndeosebi,  care  ne  interesează  arată  că  în  urma  recunoaşterii regatului României de către marile puteri ale Europei,  la 1881, se  porneşte  un  avânt  spre  cultură  cu  reforme  pe  toate tărâmurile de activitate socială. 

Pe tărâmul şcolii, începutul reformei începe cu anul 1884, când marele cărturar Spiru Haret, ajungând  inspector general, mai târziu ministrul Instrucțiunii Publice, legiferează o reformă pentru  toate  şcolile  de  toate  gradele.  Astfel,  se  porneşte  o campanie  de    construire  de  şcoli  primare  pentru  ridicarea țărănimii din starea de mizerie economică şi incultură în care se găsea. În 1888 avea să apară Legea lui Haret.  

Nu  am  avut  acces  la  arhivele  şcolare  de  la  Vaslui, documentele  fiind  în  stadiu  de  prelucrare  şi  arhivare  dar presupunem că învățământul primar începuse şi la Curseşti, în case particulare, dacă  tatăl meu, Gh.P.Huşanu merge  la  şcoală la Toporăşti în 1892 (deci la Toporăşti, nu la Curseşti). 

La  Pungeşti,  în  1861,  se  înființează  o  şcoală,  care  era frecventată de 46 elevi. 

În 1914‐1915 – spun statisticile, în județul Vaslui erau 126 de şcoli, 112 învățători şi 49 învățătoare, 7197 băieți şi 4068 fete înscrişi  la  şcoli din care promovaseră doar 4588 băieți  şi   1983                                                       

78 Anuarul Liceului „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui pe anul şcolar 1935‐1936 întocmit de Gheorghe Stănescu, director (Tipografia, librăria şi legătoria de cărți Al.Onceanu – 1936). 

  {PAGE  }

fete.  Sătenii  aveau  nevoie  de  brațe  de  muncă  la  câmp  şi‐şi opreau  copii mai mărişori  să  ajute  la  păscutul  animalelor,  la hrănitul  păsărilor  de  curte  şi  la  tot  ce  era  nevoie  într‐o gospodărie  dependentă  de  munca  sa.  Învățătorii  duceau  o activitate grea de  lămurire a  țăranilor să‐şi  lase copii  la  şcoală. La insistențele lor li se răspundea clasic: „Lasă domʹ  învățător, că  doar  n‐am  să‐l  fac  popă!  Părinții  şi  bunicii mei  n‐au  ştiut carte şi au trăit…!” 

Am  detaliat  puțin  din  istoria  învățământului  românesc pentru a proiecta, cât de cât, o  lumină asupra stării populației din satul Curseşti‐Răzeşi unde  la 1912  trăiau 170 de  familii cu 682 suflete. 

Învățământul obligatoriu a pătruns totuşi şi la Curseşti şi el se desfăşoară  în case particulare, după cum avem  informații de  la martori  oculari,  până  ce  obştea  sătească  construieşte  o şcoală primară cu două clase pe un  loc donat de bunicul meu Ion Petrilă, născut la 1875. 

Cine au fost dascălii din zorile învățământului românesc la Curseşti? 

3.4.6.1.Înaintaşii Înainte de 1900, nu cu mult timp înainte de introducerea 

învățământului  obligatoriu,  la  Curseşti  a  făcut  muncă  de cărturar Ion Adam. Timp de doi ani, „un  tinerel blond, roşcat, cu  părul  creț,  îngrijit  îmbrăcat,  cu  privirea  vieʺ      Ion  Adam (1875‐1911 n.n.) a funcționat ca învățător în satul Curseşti.  

 Era de  loc, prin părinți, din  satul Muntenii de Sus, dar născut în târgul Vaslui la 26 noiembrie 1875. Deci de o seamă cu bunicul meu! Fiu de  țăran,  tatăl său „avusese puțină stare  şi o pierduseʺ. Face patru clase primare la Vaslui, apoi se înscrie ca elev  bursier  la  Şcoala Normală  „Vasile  Lupuʺ  din  Iaşi,  iar  în 1894,  la  absolvire,  este  numit  învățător  în  comuna  Curseşti. 

  {PAGE  }

Aici,  „în  mijlocul  poporului  şi  al  copiilor,  am  trăit  cei  mai frumoşi ani. Atunci am sperat şi am muncit cu drag. Atunci am cules  volumul  „Pe  lângă  vatră”,  am  scris multe  din  nuvelele mele  țărăneşti”  ‐      declara  el mai  târziu.  Cât  a  funcționat  la Curseşti  s‐a  identificat  cu  viața  satului,  cu  copiii  şi  sătenii împilați. S‐a ocupat de alfabetizarea şi culturalizarea lor. Dorea să creeze „o  şcoală  liberăʺ unde pe  lângă precepte  seci...  să  se învețe a iubi omenirea. 

A  fost nu numai  învățător,  ci  şi bibliotecar, organizator de  serbări  cultural‐literare.  El  l‐a  ajutat  pe marele Constantin Tănase  (1880‐1945) ca,  la 19 ani, să ajungă  învățător suplinitor în comuna Curseşti, apoi  în satul Hârsoveni  (fost Huşeni), din comuna Poieneşti...                                                                   

N‐a  rămas  la  Curseşti  decât  cu  sufletul.  A  plecat  la Bruxelles,  unde  a  obținut  doctoratul  în  ştiințe  juridice,  iar  la Paris,  la  Institutul „Hautes Etudesʺ a  făcut alte  studii. Gândul însă i‐a rămas în țară. 

A fost profesor de limba română la Constanța, magistrat la Călăraşi  şi Tulcea,  secretar de primărie  la Constanța,  iar  în 1909  când  Emil  Gârleanu,  D. Nanu  şi  Corneliu Moldoveanu scot  la  Bârlad  „Paloda  literarăʺ  iar  apoi  „Făt‐Frumosʺ,  Ion Adam este alături de ei. Emil Gârleanu, îndeosebi, îl aprecia în mod special. Volumele „Pe lângă vatrăʺ (1900), „Flori de câmpʺ (1900), „Din viațăʺ  (1910), „Vorbe de clacăʺ  (1910), „Constanța pitoreascăʺ, romanele „Rătăcireʺ şi „Sybarisʺ ‐ dedicat lui Spiru Haret întru „apărarea cadrelor didacticeʺ îl săltau în ochii celui care se ocupase de „Lumea celor care nu cuvântăʺ. 

Ion Adam, însă, avea şi alte scrieri: „Aripi tăiateʺ, nuvele, „De Crăciunʺ în colinde şi povestiri de Crăciun, „Glume şi pilde țărăneştiʺ,  „Glume  şi  taclale  țărăneştiʺ,  „Înstrăinatʺ,  schițe, „Învingătorulʺ, nuvele, „Mărire şi cădereʺ, „Năzuințeʺ povestiri, „Planetariuʺ, „Sub arşițăʺ, „Voia măriiʺ, dar şi antologii (Despre 

  {PAGE  }

Duiuliu  Zamfirescu),  un  studiu  „Introducere  în  opera  lui  D. Zamfirescu. O întreagă operă! 

Împreună    cu    Cincinat    Pavelescu,      Emil  Gârleanu,  Ilarie  Chendi,    Şt.    O.    Iosif,  Dimitrie  Anghel,      Mihail  Sadoveanu,   G.   Tutoveanu  ş.a. Ion Adam participă în 1908, la 28 aprilie, 1a crearea Societății Scriitorilor Români, care avea să devină Uniunea Scriitorilor.  

După ce în anul 1909, Academia Română îi acordă parte din Marele  Premiu  „Adamachi”,  în  1910,  deşi  afectat  psihic, creierul  său  dând  semne  de  oboseală,  iar  tratamentul  în spitalele  de  psihiatrie  din  Bucureşti  şi  Iaşi  nedovedindu‐şi eficacitatea  aşteptată,  înşelătoarea  însănătoşire  generală  îl îndeamnă  să  scrie    romanul  „Din  umbră”  şi    o  triologie,  cu „Rătăcire”  şi  „Sybaris.”  Reinternat  în  spital  la  Socola‐Iaşi  îi ajunge  în  mână  dosarul  bolii,  din  care  i  se  dezvăluie diagnosticul  care‐i  greva  precaritatea  intelectuală  şi,  într‐un acces al neputinței, pe 11 mai 1911 se sinucide. 

Avea doar vârsta de 36 de ani. Presa avea să consemneze: „Într‐un ospiciu din Iaşi s‐a stins pe neaşteptate scriitorul Ioan Adam. Cu moartea  lui Adam,  literatura românească pierde un talent productiv şi original. Încrezător peste măsură la început, el a fost mai târziu cuprins de o mare îndoială care a înstăpânit tot mai mult  pe  sufletul  său  extrem  de  sensibil,”  „un  scriitor iubit şi popular dispărut în floarea vârstei şi a operei lui menită a‐şi  lua  un  zbor  nou.  Cea mai mare  parte  a  operelor  sale  a apărut  în  Editura  „Minerva”,  în  care  regretatul  literat  stă  şi personal  în  relații  amicale.”;  s‐a  stins  un  suflet  idealist  şi  un talent  original.  Viața  lui  a  fost  o  continuă  zbuciumare,  o alergare continuă după idealuri.  

Iată ce fel de om lumina copiii Curseştilor! După ani şi ani, unul dintre elevii săi (O. Tăsloanu) avea 

să‐şi  amintească:  „Vorbea  cald,  clar,  avea  o  fire  veselă  şi 

  {PAGE  }

entuziastă, stăruia în lecții asupra frumuseților limbii române, a valorilor  poeziei  noastre.  Profesor  de  română  prețuia  pe Creangă,  Coşbuc,  Vlahuță,  Sadoveanu,  Eminescu  pe  care  îi considera  însă deasupra  capacității de  înțelegere  a unor  copii din  clasa  a  II‐a.  Fire  deschisă,  optimistă,  apreciat  de  elevi  şi iubindu‐şi meseria, literatura română. Se zice că spunea elevilor săi: „Nu vă pierdeți, băieți,  timpul  cu necazuri  inutile; citiți  şi citiți  cât mai mult  artă;  luați‐l pe Creangă  şi  la  fiecare pagină veți  găsi  prospețime    de  suflet  şi  de  cuget  curat  românesc. Acestea or să rămâie, pe când sterpele amănunte ale socotelilor dispar şi lasă decât amintirea unei vremi pierdute…” 

Alte  laturi ale personalității pedagogului ni  le dezvăluie şi Al. Hanță: „Tânăr,  frumos, plin de vigoare  şi de  entuziasm sănătos, parcă‐l văd cum din cursul său de  literatură  făcea un curs  de  anatomie  socială,  atacând  subiectul  cu  curajul medicului  celui mai  stăpân pe  instrumentul  său  şi  cunoscător deplin al pacientului. 

Cuvintele lui Ioan Adam, încărcate de o largă moralitate, au o prospețime deplină şi astăzi, susținerea lor publică ar fi pe placul multor intelectuali, studenți şi elevi. 

Sunt şi motivele pentru care portretizez pe Ioan Adam, ca trecător prin Curseşti, pentru că vorbele sale,  îndemnurile sale rămase  prin  scrieri  au  fost  auzite  şi  de  copiii  satului  meu Curseşti şi au încolțit acolo, sper, conştiințe morale. 

Însărcinat de Ministerul Instrucțiunii Publice să cerceteze unele  cazuri    de  „mare  indisciplină  socială  şi  politică”,(unele cadre didactice ținuseră cu răsculații din 1907) Ioan Adam nu se repede  cu  acuzările,  ci,  calm,  pedagogic,  cum  ar  fi  făcut  şi părinții săi  în problemele serioase ale vieții, el radiografiază şi interpretează  corect  împrejurările,  scoțând  în  evidență adevărata  cauză  a  răscoalelor,  răsculaților  şi  simpatizanților, explicând‐o prin mizeria economică şi nedreptățile sociale care 

  {PAGE  }

porneau  de  la  boieri  şi  arendaşi,  de  la  conducătorii administrației  locale.  În  interpretarea  lui,  el  nu  numai  că justifica  revolta  țăranilor,  dar  găsea  poziția  învățătorilor  şi  a preoților  pe  deplin  firească,  pentru  că  viața  lor  era asemănătoare. 

Scriitorul  Ioan  Adam  a  lăsat  multe  amintiri,  dar  şi  o operă. El face cinste satului Curseşti, pentru că în vremuri când lumina  culturii  şi  a  ştiinței  de  carte  pătrundea  în  casele țăranilor, Adam se numără printre cei mai importanți învățători din  acea vreme. Ca  scriitor, nu numai pedagog,  el  îşi  culegea glumele țărăneşti de la sătenii cu care coabita. 

Am  lecturat  şi eu câteva din  lucrările sale,  fiind convins că ele au fost inspirate din viața cea de toate zilele a Curseştilor din  secolul al XIX‐lea  şi printre  rândurile povestirilor  sale voi afla cum gândeau şi cum trăiau oamenii din acea vreme. 

Iată un  singur  exemplu:  „Scrisoarea  țiganului”  – glumă pe care eu, copil fiind, o ştiam de la tata şi din cauza aceasta îi atribui  lui  Ioan Adam sursa de  inspirație –  țăranii printre care trăia: 

„Un țigan roagă pe un camarad să‐i scrie şi lui acasă: ‐ Ei, ce să pun aici? ‐ Hapoi scrie acolo: Mamo şi teteo… hof… ‐ Şi apoi? ‐ Mai pune încă un hof… ‐ Şi pe urmă? ‐ Încă un hof… ‐ Şi ce o să fie toate astea, măi țigane? ‐ Ajunge atât, că înțeleg ei din asta   cum o duc eu pe 

aici… Glumele  acestea  circulau  printre  săteni mult  înainte  de 

anul  1900  şi  ele  vorbesc  despre  o  spiritualitate  nativă  a țăranului  român.  Era  vremea  poveştilor  glumețe  cu  țigani, 

  {PAGE  }

leneşi,  Păcală  şi  Tândală,  popi  şi  chiar  ofițeri  cu  ordonanțe. Sătenii se amuzau râzând de evrei, de zgârciți, de călugări, de împărați. 

Când  se  săvârşea  din  viață,  după  ce  mai  întâi  i  se întunecă gândul, Nicolae Iorga avea să scrie despre Ioan Adam că „Literatura română pierde una din cele mai originale naturi de  artistʺ  şi  continuă:  „Când  va  vrea  cineva  să  alcătuiască  o carte  de  citire  cu  ce  se  găseşte  mai  serios  şi  egal  în  scrisul românesc nu  va  culege nimic poate din  Ion Adam, dar,  când originalitatea  fiecăruia  se  va  desemna  îndeajuns,  nu  ştiu  zău câți vor putea sta alături cu dânsulʺ („Fundația pentru literatură şi artăʺ, 1934, p. 455‐456),  iar Emil Gârleanu  socotea  că „de  la genialul Eminescu  încoace, Ioan Adam e singurul scriitor care, mai  înainte de a părăsi această  lume, a  trăit  în amăgirile unui miraj...  între pereții goi  ai  celulei,  care  îl despărțea de  tot  ce‐i fusese drag şi scump pe pământʺ. 

Scriitorul Ioan Adam şi învățătorul copiilor din Curseşti, care  se  adăpau din primele  izvoare  ale  culturii,  a  lăsat multe amintiri, dar şi o operă.  

După Ion Adam urmează:  VASILE MITRU,  născut  la  6  februarie  1887  la  Tăcuta, 

după    absolvirea  Şcolii Normale  „Vasile  Lupu”  din  Iaşi,  din 1906  a  funcționat  învățător  la Curseşti Răzeşi,  unde,  existând prima  bibliotecă  rurală  din  județ,  înființată  de  Ion Adam,  i‐a luat preocupările înaintaşului. 

Pentru că dulapul cu cărți lăsat de Ion Adam arsese într‐un incendiu şi o dată cu el şi cărțile, tânărul sosit, cu „figura lui blândă,  cu  părul  în  bucle mari,  abătut  pe  spate”  s‐a  alăturat sătenilor şi copiilor, i‐a completat cu interesul şi frumusețea lui fizică  şi  i‐a  făcut  copărtaşi  la  refacerea  noii  biblioteci,  încât 

  {PAGE  }

„mătuşa Sultana şi moş Ştefan Vidru”, în casa în care funcționa şcoala, i‐au fost şi ei alături. 

Din  mica  lui  leafă  de  învățător  începător  cumpăra pachete  cu  bomboane  şi  zahăr,  organiza  excursii,  întreceri  pe teme diferite,  inclusiv adunări  şi donări de cărți, premiindu‐şi evidențiații. 

Ca şi Ion Adam altădată, el organiza acțiuni de culegere a folclorului  local,  iar  împreună  cu  avocatul Vasile  Polcovnicul din  Pungeşti  a  tipărit  o  culegere  la  Vălenii  de  Munte,  cu sprijinul şi îndrumarea lui Nicolae Iorga. 

Căzut pe câmpul de luptă la Caşin, la 23 octombrie 1916, la 28 martie 1937, când s‐a organizat o comemorare a sa, elevul său Gheorghe Gemene, în prezența asistenței, din care n‐a lipsit dna Ecaterina Mitru,  soția  şi  cei  4  copii  ai  lor,  a dezvăluit  că Vasile  Mitru  a  avut  şi  preocupări  de  ordin  poetic:  …”Sunt obosit/  Mă  cheamă  zarea/  Şi‐acasă  inima  mă  cere/  De  ce‐s cărările închise / De cea mai grea nemângâiere?”. 

* A urmat la catedra învățătorilor ce au semănat lumină la 

Curseşti – institutorul DABIJA…despre care a povestit ceva mai sus, mama mea, care l‐a avut institutor. Mai multe amănunte nu cunoaştem… 

3.4.6.2. Analfabetism genial!* Să nu lăsăm istoria să treacă peste noi ca un țuname, fără 

să‐i  luăm  amprentele.  Pe  vremea  când  Ioan  Adam  lumina țăranii  din  Curseşti  nu  exista  o  populație  sătească  prea alfabetizată  şi  culturalizată,  aşa  cum  se  poate  vedea  şi  din statisticele  întocmite de  învățătorul Gheorghe Gemene  la anul 1947,  care,  de  fapt,  cuprindeau  o  întreagă  generație  ce‐şi pierdea  începuturile  în  secolul XIX,  dar moldovenii  județului Vaslui  aveau  o  detaşare  netă  față  de  alte  etnii,  un  grad  de 

  {PAGE  }

noblețe,  în  frunte  cu  aristocrația  ei  țărănească,  răzeşii,  de superioritate, de istețime față de personajele ironizate provenite din  țigani,  evrei,  turci,  greci, dar  şi un umor,  care,  se pare,  a însoțit întotdeauna pe români. 

Ei stigmatizau  şi pe boieri  şi pe popă,  şi pe militarul cu grade  înalte,  căruia  îi  lustruise  cizmele,  creându‐şi  eroi legendari de o  istețime proverbială, aşa cum a  fost Păcală  sau haiducii, aşa cum a fost Coroi, sau, de ce nu, Burcelul lui Ştefan cel Mare. Din acest climat  Ion Adam  îşi culegea subiectele din lucrarea  „Pilde  şi glume  țărăneşti”,  într‐o vreme  când  erau  la modă  culegerile  de  folclor,  care  au  tezaurizat  atunci  toată înțelepciunea  românească  expusă  oral,  şi  care  s‐ar  fi  pierdut irecuperabil  sub  năvala mass‐mediei moderne mondiale  şi  a valului înnoirilor sociale. 

Săteanul era analfabet dar asta nu însemna că era şi prost. El  avea  o  cultură  orală moştenită  din  generație  în  generație, cultură de natură  religioasă dar  şi de natură  etică  însuşită  cu mult înainte de a învăța buchile abecedarului. 

Pe vremea când Ion Adam făcea culturalizare la Curseşti şi îşi culegea subiectele cărților sale din folclorul local, România ieşise învingătoare la Mărăşeşti, mai recuperase şi Basarabia, şi Ardealul, viața în acest sat izolat de lume ‐ şi din cauza aceasta eu l‐aşi numi rezervație istorică‐ curgea pe aceleaşi făgaşuri ale grijii pentru ziua de mâine, o dată cu gârla sa ce dădea să  iasă din matcă la ploile mari. Răzeşii şi frații lor mai săraci din varii motive,  victime  ale  istoriei  medievale  dar  şi  a  propriilor neputințe  şi  gândiri  ce  se  scălda  în  moştenirea  culturală  a condiției de iobag analfabet, se îndeletniceau cu ce‐i învățaseră străbunii  din  totdeauna:  arătură  pe  petecul  de  pământ,  cu plăvanii,  semănătură  de  speranță  sub  brazdă,  lupta  cu buruienele  şi  arşița  soarelui  de  iulie,  ce  le  storcea  şi  ultima picătură de sudoare, apoi recoltarea şi respectarea cu evlavie a 

  {PAGE  }

tuturor  sărbătorilor  din  calendarul  bisericesc,  udate întotdeauna, după puteri, sărbători ştiute pe de rost şi devenite repere de timp. Nu se spunea la data de 29 iunie, ci la „Sfântul Petru”  când  se  făceau  şi  serbările  şcolare de  sfârşit de  an,  iar obştea  satului  aşezată  pe  băncile  din  curtea  şcolii  asculta numele  premianților  şi  absolvenților  citite  de  învățătorul Gheorghe Gemene. 

În  acest bazin de neaoşitate  românească  se  zăreau  zorii unei  evoluții  spre  modernitatea  capitalistă  importată  din Occident de către odraslele marilor boieri, venite de la Paris să lumineze  poporul  şi  să‐i  vindece  rănile:  şcoală  obligatorie pentru  toți copii satului, o  treaptă mai sus  față de  învățăturile biblice  ce  guvernau  întreaga  conştiință  sătească  din îndepărtatele  veacuri,  nevoia  de  a  şti  de  unde  am  apărut  şi încotro  ne  îndreptăm.  În  această  masă  de  analfabetism, învățătura  era  simplă  dar  suficientă  şi  pe  înțelesul  tuturor vorbitorilor,  rezolvându‐le  toate  nedumeririle  vieții  în  care omul intra fără să ştie şi fără să fie întrebat. Curseştenii ştiau că Dumnezeu a făcut lumea, cu unele defecte ce trebuiau reparate prin penitență desăvârşită şi mătănii şi tot ce li se întâmpla (rele sau bune) voia lui era şi în fața căreia nu era loc de împotrivire, ci doar de smerenie şi supunere netocmită. 

În limbajul curent al curseştenilor, tot ce li se întâmpla şi urma să li se întâmple erau însoțite de leit‐motivul: „Dacă o să mă  ajute  Dumnezeu”,  „Aşa  a  vrut  Dumnezeu”,  „Are Dumnezeu  grijă  de  noi”  „Dacă  o  să  vrea  Dumnezeu  o  să plouă”, „Ne‐a pedepsit Dumnezeu” etc. 

Învățăturile evanghelice îndemnau la iubirea aproapelui, la  abstinență,  credință  în  puterea  Tatălui  Ceresc,  pentru asigurarea în final a unei vieți veşnice şi fericite Dincolo. 

Dar pe  lângă  aceste  învățăminte predominante  şi  sacre, suficiente pentru  liniştea sufletească a  țăranului, se adunase  în 

  {PAGE  }

conştiința lui o cultură orală – pe care eu am auzit‐o la Curseşti, cultură strânsă în tomuri voluminoase ce a uimit Europa, când trimişii  țării  la  Pacea  de  la  Paris  (  1920)  le‐au  pus  pe masa Marilor Puteri. 

Consătenii  mei  nu  prea  ştiau  carte.  Problemele  cu autoritățile,  cu  administrația,  cu  hârțoagele  de  naştere,  de moarte, moşteniri,  învoieli şi tot ce  ține de  învățătura buchii  le rezolvau prin  „punerea degetului”, un  fel de  sigiliu personal, inconfundabil,  de  natură  biologică, moştenit  pe  cale  naturală din comoara genetică a naturii. 

Dar  asta  nu  înseamnă  că  erau  proşti,  reduşi  mintal, handicapați,  cum  am  spune  astăzi. Nu! Ei dețineau  o  cultură aşa de mare,  încât aproape 100 de ani  s‐au  străduit  etnografii veacurilor XIX şi XX să culeagă bogăția minții poporului român şi  să  o  pună  în  zeci  de  tomuri  ce  fac  astăzi mândria  culturii noastre. 

Şcoala  deşteptăciunii  prin  alfabetizare  apare  după introducerea Regulamentului organic în Principatele Române şi mai  cu  seamă  după  1864  prin  reformele  lui  Alexandru  Ioan Cuza,  dar,  înaintea  acestor măsuri,  în  sat  existau  preoți  care predicau din amvon  în fiecare duminică  înțelepciunile moralei creştine  atotcuprinzătoare  pentru  ducerea  unei  vieți corespunzătoare în colectivitatea sătească. Şi mai târziu când au apărut  învățătorii, manualele  şi  ştiința  lor de  carte  îşi  trăgeau seva  tot  din  tezaurul  lingvistic  şi  idiomatic  venit  din străfundurile plămădirii neamului românesc. 

Viața spirituală a săteanului nu era searbădă, ci plină de o seamă de cuvinte  încărcate   de semnificații, cu  îndemnuri  la curățenie  sufletească,  la  hărnicie,  la  cinste,  la  onoare,  de  cele mai multe  ori  trădând  un  ascuțit  spirit  critic  şi  umoristic.  Se făcea adică educație prin arma  cuvântului nescris  şi omului  îi 

  {PAGE  }

era de‐ajuns  să poată purta o  conversație plină de miez  şi de satisfacții spirituale. 

Personal, petrecându‐mi  copilăria  în  satul Curseşti din Vale am auzit şi învățat următoarele expresii metaforice: 

„A bate câmpii, a visa cai verzi pe pereți, a vorbi în dodii, a vorbi duşilor de pe lume, i‐a făcut capul calendar, să n‐ai nici în clin nici  în mânecă cu cineva, de omul dracului să dai  şi să scapi,  parcă‐i  ninge  şi‐i  plouă,  n‐o  mai  ținea  pământul  de bucurie, nu‐l mai prindea somnul de bucurie, nu‐şi mai încăpea în piele, de n‐avea după ce bea apă, nu is toți boii acasă, a freca ridichea (menta), i‐a pus pirostiile pe cap, se frământa cu firea, bătea şaua să priceapă iapa, s‐a dat la brazdă, i se scurgea ochii după…,  se  topea  den  picioarele,  îi  lăsa  gura  apă,  dormea  ca buşteanul, l‐a prins cu mâța‐n sac, l‐a prins cu rața‐n traistă, l‐a prins  cu ocaua mică,  şi‐a dat  în petic,  spune vrute  şi nevrute, câte‐n lună şi‐n stele, vorbea verzi şi uscate, îi îndruga o vorbă şi‐o  lua  la  sănătoasa,  îşi  lua  picioarele  pe  umeri,  a  rupt‐o  la fugă, a zbuchit‐o,  îşi  lua  inima  în dinți, a da sfoară  în  țară,  l‐a dus de nas, i‐a venit de hac, îl mânca din ochi, îl sorbea cu ochii, se uita la ea ca la un cireş copt, se dădea de ceasul morții, a dat ortul popii, să‐i cânte popa, să faci ce zice popa nu ce face popa, s‐a făcut oale şi ulcioare, îi făcea zile fripte, îi făcea sânge rău, se potrivea  ca nuca  în perete,  încet‐încet, departe ajungi,  l‐a  scos din pepeni, mă scoți din sărite, i‐a ajuns cuțitul la os, îi căzu cu tronc, a înghițit găluşca, înghițea cu noduri, s‐a şters pe bot, nu‐i ajungeai la nas cu prăjina, îi purta sâmbetele, îi prost de pute, i se  făcu părul măciucă, a băgat‐o pe mânecă,  când mi‐o vedea ceafa, ca un câine de pripas, ce ție nu‐ți place, altuia nu face, era zgârâie  brânză,  s‐a  dat  la  brazdă,  a  nimerit  cu  oiştea‐n  gard. Apoi  diavolul  mai  era  numit:  Aghiuță,  Michiduță,  Sarsailă, Benga  (l‐a  luat  Benga),  Lucifer,  Tartor,  Talpa  Iadului,  Dracu împelițat,  Smolitu, Ducă‐se pe pustii,  s‐a  făcut  frate  cu dracuʹ 

  {PAGE  }

până  ce  a  trecut  puntea;  calul  bun  se  vinde  din  grajd;  acum vorbeşte  un  om  nu  rage  un măgar;  boii  ară  şi  caii mănâncă; greu la deal cu boii mici; când îi dai, îi fată vaca, când îi ceri îi moare vițelul; din coadă de câine nu se face sită de mătase; s‐a făcut oul mai deştept decât găina; câinele care latră nu te muşcă niciodată; a căzut ca musca‐n  lapte; a muncit ca musca  la arat; nu da vrabia din mână pe cioara din par; nu  îngraşi porcul  în ziua de Ignat; cine fură azi un ou, mâine va fura un bou; tace ca peştele; munceşte ca un  tată de albine; vrabia mălai visează  şi calicul praznic; s‐a suit scroafa‐n răchită; ursul nu joacă de voie; Mâța  cu  clopoței  nu  prinde  şoareci;  cum  îi  turcul  şi  pistolul; mâța blândă zgârâie rău; satul fără bătrâni să‐i cumpere; e gură spartă; surdul n‐aude dar o nimereşte; nu te amesteca în tărâță că te mănâncă porcii; râde hârbul de oale sparte; nu vede bârna din ochiul său, vede paiul din ochiul altuia;     Şi  acestea  nu  sunt  decât  o  mică  parte  din  lexicul curseştenilor, care era mult mai bogat ( în porecle sau îndeosebi în obscenități de mare plasticitate –  care, mai bine,  să  rămână acolo, în secolul trecut odată cu purtătorii lor). 

Analfabetismul  satelor  venea  din  trecutul  primitiv  şi tinde să supraviețuiască până în zilele noastre ultra moderne. Îl vom întâlni la generația mai vârstnică din anii 40‐50 ai secolului trecut,  aşa  cum  se va vedea  şi din unele documente  ce vor  fi înscrise în această carte.  

Oamenii  Curseştiului,  deşi  în mare  parte  analfabeți  în secolul  XVIII,  XIX,  XX  dar  cunoscători  ai  unui  limbaj  de înțelepciuni  ce nu  lipsea din vorbirea  lor  curentă,  luat nu din cărți  şcolare,  ci  de  la mama  lor,   mă  îndeamnă  instinctual  să numesc  această  stare  de  neştiință  de  carte,  dar  de  ştiință pilduitoare – drept un analfabetism genial! 

Nu  ştiau  buchile  cărții  dar  aveau  ziceri  înțelepte,  cu trimiteri  în plan moral şi acestea nu erau singurele manifestări 

  {PAGE  }

spirituale  ce  guvernau  conştiința  curseştenilor  şi  le  ghidau comportamentul în familie, în colectivitate. Ei stăpâneau pentru toate  împrejurările  vieții  de  toate  zilele  învățătura  potrivită moştenită de  la generațiile anterioare. Învățătură numită obicei. Juriştii  îi spun cutumă. Cutumă care  în anumite cazuri a  ținut loc de lege secole de‐a rândul. 

Aşadar conviețuirea sătească nu a avut un caracter haotic dictat de  interesele  şi pornirile  individuale ale omului aruncat în  vâltoarea  vieții mai mult  sau mai  puțin  prietenoasă.  El  se trezea într‐un areal cu reguli, cu credințe ce se manifestau pe un substrat metafizic cu puteri discreționare, de temut. Credințe ce s‐au  perpetuat  din  generație  în  generație  până  în  vremurile moderne  de  astăzi,  când  curentele  materialiste  şi  ştiința  au început  să  pună  sub  semnul  întrebării  legătura  dintre  o întâmplare şi efectul ei. 

Nu am să mă  lansez  într‐o dispută milenară ce desparte gândirea  filosofică  în  două  părți:  una  idealistă  şi  alta materialistă şi nu am să  țin parte nici uneia dintre ele, ci doar am  să  punctez  avantajele  credințelor  despre  care  voi  aminti. Pentru că a admite o relație apriori între o manifestare aleatorie şi  urmările  ei  concrete  asupra  vieții  omului  a  fost  şi  a  rămas benefică, chiar dacă scepticii zâmbesc superior! Aceste credințe au  însuflețit  omul  aflat  în  stare  naturală  (aşi  spune  omul ecologic) neintoxicat cu ce s‐a mai descoperit  în  ştiință  (care a dat atâtea răspunsuri la întrebări neelucidate). L‐au pus față în față  cu  necunoscutul  ce  îl  domina  şi  a  încercat  să  găsească mijloace,  căi de  atenuare  a  forțelor  răului.  Şi  astfel  au  apărut remediile transmise apoi oral. Cum au fost descoperite, cum au fost  testate  –  rămâne  o  enigmă. Dar  ele  au  prins  rădăcini  pe pământul dacic  şi au devenit un  fel de carte de  învățătură, de reguli de necălcat pentru o perioadă  foarte  îndelungată. Nu  în Curseşti, ci în toată Moldova rurală. Nu am să prezint un tablou 

  {PAGE  }

exhaustiv  al  credințelor  şi  obiceiurile  străbune,  au  făcut‐o  alți confrați  ce  şi‐au  dedicat  ani  lungi  de  viață  acestei  cercetări folclorice, ci am să mă  rezum  la câteva credințe pe care  le‐am auzit  spuse  în  jurul  meu,  în  timpul  copilăriei  petrecute  la Curseşti. Iată câteva dintre acestea: 

De natură religioasă: Sfântul  Foca din  calendarul  ortodox  se  serbează pentru 

pază de  foc  la  case  şi  la  semănături.  Şi  femeile  şi  bărbații  nu lucrează în ziua aceea; 

Sfântul  Dumitru  se  serbează    pentru  pază  contra cutremurelor.  Este  şi  ziua  când  ciobanii  fac  socoteala  pentru paza oilor. 

Sfântul Andrei este  sărbătorit pentru  ca  lupii  să nu dea iama  în  animalele  gospodăriei,  iar  seara  se  ung  cu  usturoi ferestrele şi uşorii uşilor pentru a nu veni strigoii. 

De Sfântul Ilie se mănâncă castraveți cu miere de albine. Credințe despre fenomene cosmice: Eclipsele de  lună  şi de  soare  se  explicau prin mâncarea 

lor  de  către  vârcolaci;  adică  a  eclipsei  de  soare  sau  de  lună, soarele şi luna sunt mâncate de „vârcolaciʺşi înseamnă că vor fi războaie, revoluții, epidemii, cutremure etc. 

Tot  Luna  este  socotită  ca  „sora  soareluiʺ  sau  ca „logodnica soareluiʺ pe care a cerut‐o cândva  în căsătorie şi ea  l‐a  refuzat.  Dar  pentru  că  soarele  insistă  în  continuare  cu cererea  în  căsătorie,  Luna  s‐a  distanțat  de  el  şi  astfel  când soarele apune ea răsare, şi invers, pentru a nu se mai întâlni… 

Petele  de  pe  lună,  care  se  deosebesc  îndeosebi  când aceasta  este  „plină”    reprezintă  pe  Cain,  biblicul,  stând  în picioare  şi pe  fratele  său Abel  stând  jos,  fără viață, omorât de acesta. 

Fiecare om are o stea pe cer, iar când omul moare, steaua lui se desprinde de pe cer şi cade. 

  {PAGE  }

Constelațiile  au  legătură  cu  zodiile,  şi  hotărăsc  soarta omului. 

Ploaia  şi  toate  celelalte  câte  ni  se  întâmplă  sunt  de  la Dumnezeu. 

Fulgerele şi trăsnetele sunt opera Sfântului Ilie care tună după Diavol până ce‐l bagă în pământ.  

Dacă porcul din curte aleargă cu un pai sau un gătej  în gură  înseamnă  că  se  schimbă  vremea  bună  şi  urmează precipitații. La fel când ciorile zboară în cârduri croncănind, sau luna are cearcăne, soarele este roşu împrejur la asfințit,  vrăbiile se scaldă    în  țarină.  Iar  în cele primele 10 zile ale  lunii martie, „Baba îşi scutură cojoacele.”   

Credințe legate de  viața casnică  de fiecare zi: Dacă  ai plecat undeva de  acasă  şi  te  întorci  să  iei  ceva 

uitat, poți să nu te mai duci, că nu‐ți va merge bine. Iar când pleci, fă‐o începând cu piciorul drept!  De  asemenea,  dacă  îți  iese  în  cale  cineva  cu  căldarea 

goală,  nu‐i  semn  de  bine.  Dacă  vasul  era  plin,  se  schimbă situația. 

Rău  îți merge dacă  te  întâlneşti cu popa, deşi el este un om a lui Dumnezeu! Dar s‐a găsit şi leacul: scuipi de trei ori în sân şi nefasta întâlnire îşi pierde efectul. 

Primăvara,  la  începutul  lunii mai,  dacă  ai  norocul  să‐ți cânte cucu pentru prima oară drept în față şi mai ai în buzunar şi  nişte  bani  –  eşti  un  om  fericit  pentru  tot  anul! Dacă  îți  va cânta în spate sau în partea stângă te poți aştepta la orice! 

La masă se stă cu capul descoperit  şi  începi să mănânci după ce ai mulțumit Domnului că te‐a ajutat să pui ceva pe ea. 

Nici un lucru de căpătâi nu se începe de marțea! Iar dacă dai ceva de luni, vei da toată săptămâna şi sărac vei rămâne. 

Duminica lucrează numai păgânii. 

  {PAGE  }

Ploaia va veni de îndată şi dacă ies furnicile din muşuroi  şi se înşiră de‐a curmezişul drumului. 

Ploaia cu piatră poate  fi abătută din drumul ei spre alte sate, dacă se trage clopotul la biserică sau dacă se înfige toporul în pământ. Îmi amintesc bine acest obicei pe care‐l practica tatăl meu.  Punea  mâna  pe  o  secure,  ieşea  în  mijlocul  curții,  o învingea în pământ cu putere şi rostea nişte cuvinte numai de el ştiute.  Şi  adesea,  norii  treceau  peste  pădurea  statului  şi  se duceau spre Fâstâci. 

Dacă  tună,  fă‐ți  cruce  să nu  te  trăsnească, deşi  fulgerul putea să o facă înainte de a‐i auzi detunătura. Dar ajută pentru următoarea descărcare cerească.  

Dacă  ți  se  bate  geana  ochiului drept,  este prevestire de bucurie, iar dacă ți se bate geana ochiului stâng, este prevestire de scârbă. Exista o cărticică cu semne pentru clătinări şi zbateri pe  corpul  omenesc,  în  care mama mea  a  crezut  cu  sfințenie, pentru  că  prezicerile  i  se  adevereau  şi  nimeni  nu  o  putea convinge de contrar. 

Existau  şi  numeroase  descântece  pe  care  le  cunoşteau câteva  femei  din  sat,  pentru  diferite  boli  pe  care  nu  le  mai înşirui aici, deşi ar fi interesante denumirile lor populare.79 Cert e că existau, că fiecare afecțiune sau vătămătură avea un nume şi țăranii aveau şi cunoştințe medicale şi leacuri, fie descântece, fie diferite ceaiuri şi preparate vegetale. 

                                                      79  Din  bagajul medical  al  „doftoroaielor”:  „gâlca”  (angina), 

„săgetătura”  (apoplexie),  „blânda”  (urticaria),  „buba  neagră” (antraxul),  „buba  dulce”  (exema),  „pântecăria”  (diaree),  „boala copiilor”  (epilepsia),  „”oftica”  (tuberculoza),  „troahna”  (guturaiul), „vătămătura”  (colici),  „sfrențele”  (sifilisul),  „sugelul”, „gălbinarea”,”obrinteala”, sau „făcătura”, „de deochi”(care  țineau de descântece şi vrăji). 

  {PAGE  }

Dar descântecul reuşea numai cu anumite condiții: apa să fie  luată de  la  o  fântână  neîncepută dintr‐o  fântână  nouă  sau dintr‐o fântână proaspăt curățată. Despre celelalte componente ale  „rețetelor”  nu  mai  amintesc.  Fie  că  acționa  asupra bolnavului  efectul  curativ  al  plantelor  medicinale,  fie  că încrederea  în  „tratament”  era  deplină  şi  atunci  se  declanşa efectul    „  placebo”    prezent  şi  astăzi  în  practica medicală,  şi bolnavul se simțea mai bine sau chiar se vindeca. Personal am fost descântat în copilărie pentru „dureri de cap.”   

De numărul 13 este bine să te fereşti. Nu‐ți va fi benefic.    Sughițatul  sau  strănutul,  însemna  că  cineva  te 

pomeneşte. De bine sau de rău. Iar  dacă  îți  muşti  limba  din  greşeală,  sigur  cineva  de 

vorbeşte de rău. Ai  uitat  să  pui  sare  în  mămăligă?  Nu‐i  cu  supărare! 

Înseamnă că  te aşteaptă o bucurie. Dar dacă din  întâmplare ai vărsat solnița pe masă – ceartă în familie însemnează.  

Când  te mănâncă  palma  dreaptă  dai  bani,  iar  când  te mănâncă palma stângă primeşti bani. 

Dacă vorbeşti de rău pe un mort, îi iei păcatele. De aceea curseştenii spuneau: „Despre morți – numai de bine!” 

Cel mai mare păcat  este  să  strici  cuiburile  rândunelelor sau al berzelor. Îți va merge rău,  iar berzele  îți vor pune foc  la casă…! 

La fiecare vânzare sau cumpărare de ceva important – se bea „adălmaşul”. Altfel, cumpărătorului nu i‐ar merge bine. 

Dacă  o  găina  cântă  cocoşeşte,  nu‐i  a  bine!  E  împotriva naturii şi galina trebuie sacrificată imediat.  

Dacă  cocoşul  cântă  dimineața  în  fața  uşii,  dacă  uşa  se deschide  singură  sau  dacă  coboară  un  păianjen  pe  firul  său agățat de podul casei, îi semn că vin musafiri. 

  {PAGE  }

Dacă  câinele  urlă  la  casă,  va  muri  cineva  sau  se  va întâmpla o nenorocire. 

Dacă  câinele are  cerul gurii negru,  înseamnă  că  este un câine rău. 

Atunci când unii meri înfloresc a doua oară, înseamnă că va fi toamnă lungă. 

Nu mânca din oală că‐ți va ploua la nuntă… Mărțişorul  se  poartă  până  înfloreşte  zarzărul  şi  apoi  se 

atârnă în zarzăr, pentru a avea fața curată şi albă ca florile lui. Bate  în cuie o potcoavă ruginită de poarta  ta  şi vei avea 

noroc în toate! A existat  în sat şi poate mai există şi  în prezent credința 

în puterea vrăjilor: vrăji pentru aducerea iubitului  la draga lui,  vrajă de  luat „mana vacilorʺ,, vrajă de adus  înapoi mana vacii, vrajă pentru măritat, vrajă pentru desfacerea căsătoriei etc. 

Nu exemplific, pentru că aceste descântece erau secretul vrăjitoarelor,  ci  doar  amintesc  că  ele  au  făcut  parte  din spiritualitatea sătească. Povestesc cu  lux de amănunte   efectele unor asemenea vrăji în altă parte a acestei cărți.  

Toate aceste manifestări ale spiritului în satul vasluian, şi în  Curseşti,  bineînțeles,  au marcat  o  etapă  în  evoluția  sa,  au „ținut  de  cald”  sufletului  omenesc  şi  refuz  să  le  categorisesc într‐un fel sau altul, dacă ele au fost o „şcoală a vieții”, la fel de importantă ca şi cea promovată oficial în secolul XIX. 

*  Îi  adevărat,  în  anul  1947,  când  societatea  socialistă  îşi 

propunea  alfabetizarea  generală,  indiferent  de  vârstă,  un recensământ  întocmit  de  directorul  Şcolii  din  Curseşti  – Gheorghe Gemene – arăta astfel: 

 TABEL 

  {PAGE  }

Cu adulți anul II care au întrerupt clasele III şi IV  

Număr curent 

Numele şi prenumele  Vârsta 

1  Potorac Gh. Gheorghe  23 2  Epure V.Constantin  23 3  Florea Vasile  34 4  Palade C.Vasile  25 5  Băisan Gh. Maria  26 6  Potorac N.Tinca  32 7  Popa C.Costache  23 8  Popa I.Petru  18 9  Vieriu A. Maria  23 10  David Natalița  37 11  Gâza D.Dumitru  18 12  Ciobanu Constantin  21 13  Dănăilă M. Neculai  21 14  Moraru Eleonora  37 15  Nichita Maria  17 16  Mâță Anica  22 17  Băisan I.Maria  27 18  Huşanu P.Gheorghe  36 

TOTAL 18 – din care 10 bărbați şi 8 femei  RECENSĂMÂNTUL 

  {PAGE  }

Neştiutorilor de  carte  şi  cu  şcoala neterminată  în vârstă de 16‐40 de ani întocmit la data de 9 august 1947 

Tot  la  acel  recensământ  realizat  de  directorul  şcolii primare Gheorghe Gemene    în  anul  1947–  s‐a  întocmit  şi  un tabel  cu  adulții  din  sat  care  au  părăsit  cursul  supra‐primar (complementar) clasele V,VI,VII (adulți anul III): Nr. curent  Numele şi prenumele  Vârsta la care au 

părăsit  cursurile complementare 

1  Niță Gh. Ioan  19 2  Epure Gh. Elena  25 3  Chiurdu Elena  18 4  Popa Gh.I. Elena  22 5  Leon Gh. Constantin  32 6  Potorac V. Neculai  34 

  {PAGE  }

7  Petrilă P. Ecaterina  20 8  Dănăilă Adela  32 9  Andieşanu Emil  20 10  Buzilă Frevonia  26 11  Popescu Aurel  18 12  Buzilă Veronica  22 13  Buzilă Teodora  20 14  Popa Gh.Culache Jenița  20 15  Popa Gh. Culache Mihai  19 16             Popa Gh. Culache Vasile  19 17  Popa C. Neculai  19 18  Picioroagă Gh. Vasile  19 19  Cocuz Ioan  30 20  Apostol V. Neculai  22 21  Andone Gh. Maria  24 22  Buzilă C. Maria  24 23  Sahulu R. Victoria  22 

Total 11 băieți şi 12 fete 

  {PAGE  }

80  Dosar 43, Fd. Inspectoratul Şcolar Vaslui 

                                                       

  {PAGE  }

Recensământul întocmit de directorul şcolii primare din Curseşti  –  Gheorghe Gemene  –  este    întocmit  la  3  ani  de  la terminarea celui de al II‐lea război mondial, sub guvernarea dr. Petru Groza, de largă concentrare democratică (cum i se spunea şi lumea credea). 

El  pune  în  evidență  o  situație  precară  a  frecventării şcolii.  Din  cele  170  de  familii  ale  satului,  cu  682  de  suflete, populația activă avea un mare număr de analfabeți,  în deosebi din  rândul sătenilor mai săraci, sau cu cursurile  întrerupte. 18 săteni  care  sau  lăsat de  şcoală  încă de  la  început, 18  săteni  cu clasele primare neterminate şi 23 care nu au mai urmat clasele V‐VII. 

Românii  ieşeau  din  întunericul  neştiinței  de  carte  cu greu. Lucru constatat la timpul respectiv şi de ziarul „Vasluiul” din 5 noiembrie 1895. Iată ce îşi propunea Programul Partidului Liberal de pe atunci: 

„Îmbunătățirea  sinceră  şi  reală  a  condițiilor de  trai  şi  a stării morale a țăranilor; 

Țăranii neîmproprietăriți vor  căpăta pământ  şi  li  se vor face  înlesniri  pentru  cumpărarea  de  proprietăți  rurale particulare; 

Împiedecarea invaziei evreilor în România; Mai  toți  bărbații  politici  văd  răul  numai  când  sunt  în 

opoziție,  toți  promit  îmbunătățiri,  însă  odată  ajunşi  la  cârma statului, totul e uitat, ca şi cum ar fi un făcut; 

Care să fie cauza că în timp de 30 de ani de când s‐a pus în aplicare Legea Instrucțiunii Publice, cu  învățământul gratuit şi  obligatoriu,  nu  avem  măcar  jumătate  din  generațiunea actuală cu ştiință de carte.” 

                                                                                                                   

  {PAGE  }

Ceea  ce  se  poate  vedea  şi  în  statistica  de  mai  sus întocmită de Gheorghe Gemene ‐52 de ani mai târziu. 

Tot „Vasluiul” din 12 noiembrie 1895 scria: „Partidul  conservator  impune  Legea  Maximului  care 

stabileşte  plata  unor  impozite  pe  obiectele  de  consumațiune: făină, carne, peşte, brânză, unt,ulei, băcănii,  legume, ceară apă minerală, materiale  de  construcții  şi  pe  deasupra  4%  asupra venitului net” (Un fel de TVA din zilele noastre). 

Nimic mai  crud  şi mai  dureros  nu  este  pe  lume,  decât când  săracul  nu  poate  să‐şi  cumpere  pâinea  îndestulătoare pentru familia sa.” 

Şi ziarul continua: „Lipsa de  instrucțiune a  țăranului  ignoră căsătoria civilă 

cerută de lege în Constituția țării. Se  făcea: pețitul,  logodna  religioasă  în  fața  familiei  şi  a 

prietenilor, făcând mese, jucând, săvârşind într‐un cuvânt toate formele care ar fi ca o nuntă şi apoi  cu mult alai îşi duc zestrea şi mireasa acasă. 

Nici după o aplicare de 30 de ani a Codului Civil – care consacră căsătoria ‐ ea n‐a intrat în moravurile țăranului român. 

Se spune că din cauza taxelor. Dar  ne  aducem  aminte  că  țăranul  cu  câteva  decenii  în 

urmă era religios şi nu se considera însurat dacă nu trecea prin fața altarului unde  i  se  cânta „Isaia dănțuieşte”. Concubinajul era necunoscut între țărani, chiar între vârstnici şi văduvi. 

Astăzi părinții îşi consideră fetele măritate după o simplă logodnă  sau  după  un  joc,  o  masă  şi  îndeplinirea  unor formalități  rămase de  la vechii străbuni. Preoții  rareori mai au ocazia de a celebra căsătorii. 

În  timpurile  străvechi  boierimea,  țăranii  şi  preoții  se interesau  şi  stăruiau  ca  țăranii  să  fie  căsătoriți,  dându‐le 

  {PAGE  }

ogrăzile boiereşti pentru joc, care se umpleau cu nuntaşi, jucând şi veselindu‐se cu vinul de la curte. 

Unde se mai aude astăzi de colacii ce se dădeau nunilor? Înainte  de  aplicarea  legii  noi  era  o  adevărată  crimă  ca 

fetele  să  aibă  copii.  Erau  hulite  de  tot  satul  şi  li  se  aplicau pedepse: să stea ore întregi cu un copil de fier în brațe. 

Astăzi  din  aceste  fete  se  recrutează  damele  cu  dare  de mână  la  localurile de prostituție. Multe sunt  împinse  la păcate din  cauza mizeriei.  Societatea  nu  se  ocupă  de  soarta  lor. Nu există  nişte  şcoli  unde  să  le  învețe:  bucătăria,  spălătoria, cusutăria,  creşterea  copiilor,  menajul  unei  case  şi  atunci  ar putea  servi  în  casele  –  astăzi  nevoite  să  angajeze  străine  –  o tortură pentru gospodinele noastre!”81 

Am redat aceste articole din ziarul Vasluiul scrise înainte de 1900, pentru a pune în evidență o stare de lucruri din satele județului Vaslui, de care nici Curseştiul nu era străin. Dovada cea mai  concretă  fiind  naşterea  tatălui meu  Ghe.  P. Huşanu dintr‐un  părinte  Petrilă  şi  o mamă  Huşanu,  despre  care  voi vorbi în altă parte (paternitate contestată mai târziu). 

Aşa  cum poate  e bine  să  înscriem  şi  alte  informații din acelaşi  ziar  vasluian,  ca  să  se  ştie  că,  în  trecutul  nu  prea îndepărtat, prin  satele vasluiene nu  a  curs miere  şi  lapte prin albia  râurilor  secate  vara  de  secetă.  Secetă  despre  care  voi aminti mai jos. 

Dar iată textul cu pricina: „În primăvara anului 1888,  conservatorii  şi‐au  însemnat 

guvernarea  împuşcând  sate de  țărani,  care  îşi  cereau  cu o oră mai devreme să li se vândă pământ, lege adoptată apoi. 

În alegeri au întrebuințat bătaia şi schilodirea cetățenilor. Au  căpătuit  țara  cu  toate  stârpiturile unei  clase decăzute. Au 

                                                      81 Ziarul „Vaslui”, 12 XI 1895. 

  {PAGE  }

micşorat tariful vamal pentru a înlesni străinilor să păgubească economia națională. 

Când  s‐a  protestat  Legea maximului,  plătită  numai  de săteni,  li  s‐a  răspuns  cu  gloanțe,  bătăi  şi  schingiuiri,  lăsând femei vădane şi copii orfani. 

Ei doreau robirea țării complet, făcută în 1875, dând țara în  arendă  Austriei,  nimicind  marea  operă  a  unei  generații întregi.” 

Să  fie  vreo  asemănare  între  politica  guvernanților  de atunci  şi  cei  de  astăzi,  care  au  vândut  societățile  de  gaz  şi electricitate  tot  austriecilor  (E‐ON),  ce  ne  scumpesc  energia odată la 6 luni? 

Sau  dictonul  „istoria  se  repetă”  îşi  demonstrează  încă odată perenitatea? 

 * 

Apoi în sat vin de‐a lungul timpului doi învățători, inițial săraci  dar  cu  timpul  se  înstăresc;  primul  Dabija  care  se căsătoreşte  cu o  fată din neamul Cehăneştilor  şi  al doilea Gh. Gemene, ajuns directorul şcolii, care îşi construieşte o casă pe o pantă  abruptă  şi  se  căsătoreşte  cu  o  fată  din  neamul Pălădeştilor. Mai  târziu va avea patru copii: doi băieți Costică (devenit  învățător  în  județul  Iaşi)  şi Maricel,  economist,  spre pensie  contabilul  şef  al  Întreprinderii  de  locuințe  din  Iaşi  şi fetele Georgeta şi Iulia. Despre familia  învățătorului Dabija, cu mulți  copii,  voi  lăsa  să  vorbească  mărturiile  mamei  mele Ecaterina Huşanu. 

* La capitolul  învățământ nu pot  trece mai departe  fără a 

nota  că  la  Curseşti  a  funcționat  un  timp  scurt  ca  învățător suplinitor  şi  marele  actor  de  comedie  de  mai  târziu  – Constantin Tănase. 

  {PAGE  }

CONSTANTIN TĂNASE (1880‐l945) 

S‐a născut  la Vaslui, pe strada Huşului, la 5 iulie 1880, dintr‐o  familie  de  oameni muncitori  şi de  treabă. A  fost unicul  fiu  al  lui  Ion  Tănase laborant  într‐o  farmacie,  iar înclinațiile  artistice  îi  veneau dinspre  mamă.  În  şcoala primară şi în cursul inferior al gimnaziului,  era  „tare  la gimnastică  şi  la  muzicăʺ, frecventa  reprezentațiile trupelor      ambulante  care   

poposeau   din când în când în Vaslui. La  Curseşti  s‐a  desăvârşit  ca  personalitate  Constantin 

Tănase,  când  a  funcționat  aici  ca  învățător,  adus de prietenul său, Ion Adam. 

Actor  comic  de  o  puternică  personalitate  şi  excepțional talent,  de  mare  popularitate,  Constantin  Tănase,  cel  care  „a înveselit o țarăʺ, este unul din întemeietorii teatrului de revistă la noi  în  țară, făcând din acest gen popular o armă artistică de prim ordin. Artist‐cetățean multilateral dotat, regizor cu multă fantezie,  inspirator  de  texte,  organizator meticulos  şi  grijuliu, om delicat,  îndatoritor,  sensibil, Tănase  avea un  comic   nativ, stârnea  prin  simpla  prezență  pe  scenă  simpatia  spontană  a publicului,  impresiona  şi convingea de  la primele cuvinte prin vocea, mimica, gesturile caracteristice şi  inimitabile, prin darul de  a  „trece  rampaʺ  fără  efort,  calități  care  l‐au  singularizat  în istoria  teatrului  românesc,  înscriindu‐l  între  vestiții  comici  ai lumii. 

  {PAGE  }

La  Curseşti,  atras  de  viața  satului,  fiind  şi  de  vârsta flăcăilor  care  jucau  rolul  principal  în  păstrarea  obiceiurilor strămoşeşti, este de acord să fie conocar  la o nuntă  în care fata unui  răzeş  din  Curseşti  urma  să  se  căsătorească  într‐un  sat vecin, la Dumbrăveni. Problema mai delicată în acest caz consta în plata “vulpii”. După cum se ştie, ea consta în acordarea unei răsplăți, de regula o cantitate de băutura dată flăcăilor din satul de unde era luată fata, fiindcă au jucat‐o la horă, şi poate au mai avut  şi  alte  osteneli.  Demnitatea  de  conocar,  conducător  al întregului alai de nuntă, pe care o obținuse Tănase, presupunea şi  rezolvarea  acestei  probleme  care  uneori  prezenta  mari dificultăți.  Aşa  s‐a  întâmplat  şi  acum.  Mirele,  fiind  foarte zgârcit, a refuzat să plătească “vulpea”, ceea ce a stârnit sfânta mânie  a  flăcăilor  din  Curseşti,  furioşi  că  nu  se mai  respectă datinile  din  bătrâni,  că  ei  dau  o  fata  frumoasa  şi  bogată,  şi, culmea, rămân înşelați... Mândru, calare pe un cal cam nărăvaş, învârtind  cu  fală  un  bici  în mână, Tănase  a  pornit  în  fruntea mărețului  alai  care  conducea  un  car  plin  de  zestre  spre  satul mirelui. Abia au depăşit hotarul satului, când flăcăii localnici i‐au  dat  un  nou  ultimatum  conocarului  Tanase  în  problema spinoasa a ʺvulpiiʺ, dar mirele cel zgârcit nici nu a vrut să audă despre ce este vorba, înconjurat strâns de susținătorii lui.82 

A  urmat  o  încăierare  dură  între  flăcăi,  sub  comanda conăcarului Tănase. Vestea s‐a dus până  la Vaslui  şi mai mari învățământului au considerat că Tănase nu mai poate funcționa la Curseşti ca învățător, deoarece încălcase deontologia corpului didactic. 

Tot cu ajutorul lui Ion Adam, întors de la Bruxelles, i se aranjează un post de  învățător  la Poeneşti,  lângă Vaslui, unde 

                                                      82 Dan Răvaru, episod din presa vasluiană 

  {PAGE  }

printr‐o  activitate  pedagogică  inovatoare  reuşeşte  să‐şi reabiliteze imaginea  şifonată la Curseşti. 

Deşi  nu  a  stat  mult  în  Curseşti  şi  nu  este  fiu  al Curseştilor,  am  reținut mica notiță despre Constantin Tănase, fiindcă  în copilăria mea  l‐am auzit pe  tata spunând că a  făcut carte cu renumitul viitor actor. Tănase avea doar 5 ani mai mult decât Gh. P. Huşanu ce‐şi completa studiile primare întrerupte în  clasa  a  III‐a,  respectiv  pe  la  vârsta  de  10  ani,  dintr‐o întâmplare  nefericită.  În  Curseşti  încă  nu  era  şcoală  şi  copiii mergeau, prin 1895 la o şcoală în Toporăşti, un sat vecin situat la sud‐est de Curseşti Clăcaşi. Într‐o recreație, se  ia  la harță cu un coleg, aşa cum se întâmplă între copii, şi‐i trage o mamă de bătaie.  Cum  şi  învățătorul  folosea  aceleaşi  mijloace  pentru întronarea disciplinei, Gh. P. Huşanu, de  frica  lui,  îşi  ia  traista cu cărți şi căciula şi o ține tot într‐o fugă până acasă la un moş al lui care‐l creştea. Aşa se face că studiile de completare a 4 clase primare le‐a făcut mai târziu, şi cu Constantin Tănase dar şi cu un călugăr, care, pe lângă buchea cărții îi învăța şi cântece. 

În  completarea  acestui subcapitol am dori să ilustrăm totuşi cu  câteva  documente  scăpate  de intemperiile  vremurilor  tulburi nivelul  învățământului din perioada anilor  1936.  Iată,  de  exemplu  o fotografie  a  Abecedarului  pentru clasa  I  şi  coperta  unui  caiet  de dictando,  a  cărui  ilustrații  inocula copiilor  ideea de regalitate. De unde şi constatarea că în toate vremurile s‐a practicat cultul personalității. 

Iar după această fotografie de la  sine  vorbitoare,  vom prezenta un 

  {PAGE  }

fascicol din caietul ilustrat mai jos, nu pentru a‐mi arăta lipsa de talent  la  scris  frumos  sau  la  desen,  ci  pentru  a  prezenta semnătura  învățătorului Gheorghe Gemene pe  tema de acasă, învățător  care  a  luminat atâtea  generații  de  copii  din Curseşti  şi  drept  răsplată  a fost  supus  la  suferințe indescriptibile  din  partea regimului  comunism,  aşa cum  arăt  în  capitolele anterioare. 

 Prețul unui abecedar era 

de 32 lei, în timp ce prețul unei zile muncă  la  câmp  era  de  20 lei. Aşadar, cărțile nu erau prea ieftine.  Şi  acum  câte  ceva despre  conținutul  manualelor şcolare  din  acea  vreme. Aritmetica  de  clasa  III‐a  trata: 

Numărarea şi scrierea cifrelor până la 100.000; cele 4 operațiuni cu numere până la 1 milion; unitățile de  măsură: metrul, litrul, gramul,  leul;  fracții  zecimale,  înmulțirea  şi  împărțirea numerelor  zecimale;  fracții ordinare.  Iar  la gramatica de  clasa IV‐a,  elevii  învățau  despre:  Trimestrul  I:Un  băiat  cinstit (analiză), Toamna  (analiză), Hora  (propozițiune  simplă), Hora 

  {PAGE  }

(propozițiune dezvoltată), Câinele şi pasărea (atributul), Ce mi‐a povestit o scântee (atribut dezvoltat). 

Trimestrul II Excursiunea de  Joi      (analiză), Da 1016  (complementul), 

Luptele  lui  Mihai      (complementul),  Pământul  românesc   (complementul), Năvălirea popoarelor barbare  (complementul; Intrarea  lui  Mihai  de  Alba  Iulia  (complementul).  În  pădure (ʹverbe  nepredicative),  Pățania  lui  Gheorghiță  (verbe nepredicative),  Micul  cântăreț  (verbul  nepredicativ),  Mihai Viteazul  (frază),  La  fierărie  (propozițiuni  principale  şi secundare). 

Trimestrul III Proverbe  (propozițiuni  subiective), O  binefacere  se  uită 

(propozițiuni  atributive),  Povestea  vorbei  (propozițiuni complimentare),  Proverbe  (propozițiuni  complimentare), Analize, Românca şi Tătarii (analize). 

  {PAGE  }

CAPITOLUL 4

Fii satului

4.1.Costică Lucache  

La  începutul  secolului  XIX exista  în  Curseşti  o  familie  răzăşească  Ioan şi Catinca Lucache, care  sunt  considerați,  drept  ctitori ai bisericii din Curseşti Răzeşi pe la 1829.  Acest  Ion  Lucache  se căsătoreşte    cu  o  fată  orfană crescută  de  o  familie  răzăşească  ‐Darie.  Din  această  căsătorie  au rezultat mai mulți copii, dar noi ne vom opri la Dumitru Lucache, care ajunge  agent  fiscal  în  Curseşti. Moşteneşte şi cumpără  4,5 ha teren agricol,  îşi  face  o  casă  ca  tot 

românul şi aduce pe lume împreună cu soția sa Tinca ‐ 5 copii: Costică,  Gheorghe,  Maria,  Elena  şi  Tinca  (ultima  având  să devină soția fiului preotului Ion Sârbu, pe nume Genu). 

Cu multă  trudă  şi sacrificii ei  încearcă să  facă din copiii lor  oameni  cu  carte.  Unul  din  aceşti  copii  –  Costică  (din fotografie)‐  cu  dotare  spre  ştiințele  exacte  intră  în  atenția învățătorilor  Gherasim  Gheorghe  şi  Gemene  Gheorghe  şi  în 1937,  când  termină  cele  4  clase primare,  recomandă părinților să‐l dea la o şcoală militară, iar preotul Ion Sârbu, cu care făcea ore de religie, dimpotrivă – să‐l dea la seminarul teologic. 

(De  reținut  câteva  informații  despre  învățătorul Gherasim  Gheorghe,  care  a  inoculat  copiilor  din  Curseşti 

  {PAGE  }

dragostea  de  țară  până  la  sacrificiu,  ceea  ce‐l  determină  pe Costică  Lucache  să  plece  voluntar  pe  frontul  de  răsărit. Mobilizat fiind, probabil în fruntea unui pluton, cum se puneau învățătorii, cade prizonier  şi se  întoarce  în  țară  în  fruntea unei mari  unități  de  soldați  români  constituiți  în  Divizia  „Tudor Vladimirescu”,  ca  luptători  împotriva  nemților,  se  întoarce, spun cunoscuții, cu grad de general, după care va ocupa mari funcții în aparatul central comunist de la Bucureşti). 

N‐a fost să fie nici pe‐a preotului, nici pe a învățătorilor. Costică Lucahe dă examen la Liceul „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui unde reuşeşte cu brio. Pentru buna pregătire  însuşită  la şcoala din Curseşti, fostul elev îşi aminteşte şi astăzi la cei 84 de ani  ai  săi  de  foştii  lui  învățători  care  l‐au  educat  în  spiritul muncii cinstite, al credinței ortodoxe şi patriotismului național, al  respectului  față  de  semenii  săi  şi  față  de  înaintaşi.  Cât  a contat  această  învățătură  pentru  tânărul  Lucache  vom  vedea mai încolo. 

Dar  iată  şi  recomandarea directorului  Gh.  Gemene  din Curseşti  dată  absolventului  de  4 clase  primare:  note mari,  peste  9  şi aprecierea  că  este  capabil  de  mai mult. 

În  1941,  din  cauza  începerii celui de al doilea război mondial, şi a lipsurilor de posibilități materiale ale părinților  îşi  întrerupe  cursurile  la Liceul  „Mihail  Kogălniceanu”  din Vaslui,  dar  nu  şi  dragostea  de  țară. 

Împreună cu alți tineri intră în armată ca premilitar, după care cere să fie trimis voluntar pe frontul de răsărit. Astfel ia parte la luptele de la Tiraspol şi Odesa, remarcându‐se prin calități  

  {PAGE  }

 Acest brevet vorbeşte de la sine despre spiritul de sacrificiu al 

tineretului român pentru apărarea ființei naționale  patriotice  şi organizatorice,  fapt ce‐l  înalță  în grad  la  intervale foarte scurte de  timp, de  la  fruntaş, caporal, sergent  şi sergent major,  fiind  eliberat  apoi  în  1943,  când  frontul  de  răsărit începuse să se prăbuşească. 

Pentru  meritele  sale  patriotice  de  a  lupta  pentru reîntregirea  țării  sfârtecate  de  Rusia  bolşevică,  prin  ocuparea Basarabiei,  fostul  luptător  voluntar  primeşte  din  partea Preşedintelui României Medalia Crucea  comemorativă a  celui de al II‐lea război mondial 1941‐1945  

Apoi,  în condițiile grele de după război, secetă, foamete, țara  practic  stăpânită  o  vreme  de  puterea  sovietică,  tânărul Costică  Lucache  trece  printr‐o  serie  de  activități:  învățător  în satul natal, Curseşti‐Vale  şi Toporăşti, ambele  sate aparținând administrativ de comuna Curseşti, funcții încredințate pe atunci fără  prea multe  condiții,  deoarece  învățătorii  erau  plecați  pe front,  apoi  pedagog  la  Căminul  de  ucenici  Vaslui,  unde  i  se 

  {PAGE  }

oferă  şi  posibilitatea  de  a‐şi  completa  studiile  liceale,  tot  la Liceul „Mihail Kogălniceanu”. 

În  1946,  seceta  şi  foametea  face  ravagii  în Moldova  şi Căminul de ucenici unde lucra ca pedagog este mutat cu tot cu personal  la  un  Cămin  de  ucenici  din  Sibiu.  Şi  aici  găseşte aceeaşi  înțelegere din  partea  conducerii  căminului de  a  urma cursurile  Liceului  teoretic  „Gheorghe  Lazăr”  absolvindu‐şi astfel cursurile liceale în iunie 1948. 

După  care,  fiind moldovean,  i  se  permite  transferul  la Căminul de ucenici din Iaşi pe un post de secretar‐contabil şi de aici  Ministerul  Muncii  şi  Prevederilor  Sociale  îl  numeşte director  la  o  casă  de  copii  pentru  orfanii  de  război,  unde lucrează până  în  anul  1955,  când  se  transferă  la Universitatea „Alexandru  Ioan Cuza”  Iaşi pe un post de  contabil principal, unde activează până în 1957, perioadă în care datorită meritelor sale profesionale este promovat în funcții şi remunerat frecvent cu numeroase premii  în bani,  fapt ce  i‐a dat posibilitatea să‐şi continue studiile universitare. Şi conducerea Universității Iaşi îi obține  din  partea  Ministerului  Învățământului  aprobarea  de înscriere  pe  bază  de  examen  la  admiterea  şi  frecventarea Institutului de Ştiințe Economice, fără scoaterea din producție. 

Dar  aspirațiile  lui  spre perfecționare  aveau  să  întâmpine restricțiile  politice  ale  vremii.  În anul  II  este  chemat  la  serviciul  de cadre al Universității unde i se arată o  hârtie  venită  de  la  primăria Curseşti  prin  care  părinții  erau categorisiți  chiaburi.  Cu  toate performanțele lui de student fruntaş –  trebuia  să  abandoneze  forțat facultatea. S‐au găsit  însă şi oameni 

  {PAGE  }

de omenie care l‐au îndrumat spre ocolişuri. Astfel face rost de o  declarație  trecută  prin  tribunal  şi  autentificată,  prin  care numiții Ungureanu Gh. şi Gugui Constantin din Iaşi, precum şi Neculai Lăcătuşu din Curseşti declară pe „conştiința şi onoarea lor şi pe propria răspundere că îl cunosc foarte bine pe Lucache Costică,  fiul  lui Dumitru  şi  Tinca  Lucache,  căsătorit  din  anul 1949 şi că din anul 1945 este funcționar şi se întreține singur, an din care nu a mai primit nici un ajutor de la părinții săi. Şi că în afară de salariu nu mai are nici un venit.” 

Hârtia  obținută  (şi  cu  ştirea  secretarului  de  partid  din Curseşti, Victor Burcă,  un  om  înțelegător,  care  a  ajutat multă lume  să  scape  de  rigorile  proletare)  îi  permite  să  urmează  în continuare  cursurile  institutului  în  perioada  1951‐1954,  îşi  dă examenul  de  stat  şi  este  declarat  „diplomat  în  ştiințe economice”,  după  care  este  promovat  succesiv  pe  post  de economist,  economist  principal,  şef  de  serviciu  şi  în  final contabil şef. 

Lucrează  în mai multe servicii ale  Institutului Politehnic „Gheorghe Asachi”, apoi  la Casa de cultură a studenților până în anul 1967, când se transferă la Direcția regională de drumuri şi  poduri  Iaşi,  cu  activitate  răspândită  în  toate  județele Moldovei. 

Tot pe post de  şef  contabil  şi apoi director  economic  în perioada  1972‐1973    urmează  cursuri  post‐universitare  în domeniul financiar‐contabil, absolvindu‐le cu merite deosebite, pentru care Ministerul de Finanțe îl declară expert‐contabil. 

Se pensionează în anul 1989 la vârsta de 65 de ani, după o activitate de 46 de ani. 

Lucachi Costică, aş putea spune veteranul generației sale, a  fost  şi este  căsătorit  cu doamna Paraschiva,  fostă profesoară emerită de matematică la Liceul „Negruzzi” din Iaşi. 

  {PAGE  }

În  timpul  menajului  lor  şi‐au  construit  o  casă  cu împrumut de la statul socialist pe strada Gh.Coşbuc nr.45, Iaşi, dar  realizarea  cea  mai  de  seamă,  dincolo  de  meritele  lor profesionale, a fost aducerea pe lume a doi urmaşi – astăzi unul inginer şi altul arhitect. 

* Curseştiul se poate mândri cu asemenea oameni dați țării 

şi este o cinste pentru părinții care au trimis spre şcoli înalte şi funcții  de  răspundere  copii  ca  cei  din  acest  capitol  al  cărții intitulat „Fii satului”. Am rămânea datori istoriei dacă nu le‐am  publica şi fotografiile lor. Iată părinții lui Costică Luache: 

  

 Aceşti oameni din Curseşti, cu asemenea urmaşi care au 

condus întreprinderi, instituții, în perioada socialistă au trebuit să  îndure  persecuțiile  comuniste  în  închisori,  pentru  simplu motiv că nu mai erau săteni români, ci duşmani ai poporului. 

Şi dacă pronia m‐ar fi ajutat, aş fi putut prezenta în aceste pagini un document al vremii: un ziar din Vaslui în care sub un 

  {PAGE  }

titlu mare  se  anunța  pompos:  Chiaburii  din  Curseşti  în  fața Tribunalului  Poporului,  condamnați  pentru  nesupunere. Printre acele nume se afla şi cel al părintelui lui Costică Lucache – Dumitru Lucache. Fiul dă peste acest ziar,  îl  împătureşte  cu grijă, îl pune între două scânduri şi le bate în cuie… Nimeni nu trebuia  să  afle  ceva  despre  părinții  lui!  Şi‐l  aruncă  în  podul casei. Acum, după mai bine de 50 de ani  l‐a căutat să mi‐l dea pentru a‐l fotografia. Nu a mai dat peste acele scânduri bătute în  cuie  care  ascundeau  o  dramă.  Le  dăduse  fratelui  său împreună  cu  alte materiale:  Ghiță  Lucache  despre  care  scriu 

mai  jos. Dar Ghiță Lucache a părăsit  lumea aceasta strâmbă şi odată  cu  el  şi  Tribunalul  Poporului  bătut  în  cuiele  istoriei. Pentru  că  nimic  nu  este  veşnic,  nici  chiar  imperiile.  Rămâne doar gustul amar al ideologiilor totalitare, total opuse firescului, prin care natura l‐a făcut pe om liber.  

Şi mai rămân răzeşii, aşa cum îi vedeți în fotografie. Răzeşii, cu mic cu mare, petrec. Şi la urmă, spre aducere 

aminte,  fac  o  fotografie.  Iată  aici  un  asemenea moment. A  se observa  ținuta  fotografiaților,  ținută  de  răzeşi,  nu  de  țărani 

  {PAGE  }

săraci,  şi  fețele  lor,  fețe    mândre  adunate  în  bătătura gospodăriei  să  rămână  în  eternitate.  Şi  au  rămas. Ultimii  doi răzeşi  din  dreapta  fotografiei  sunt  înaintaşii  lui  Costică Lucache: bunicul şi tatăl său pe la începutul secolului XX. 

* 

4.2. Ghiţă Lucache, Aşa‐i  spuneam    noi, 

curseştenii;  făcea  parte  din pleiada  de  tineri  proveniți  din familii  răzeşe  viețuitoare  în preajma  invaziei  sovietice  din 1944,  cam  vreo  14  la  număr,  ce reprezentau  în  acea  vreme viitorii  intelectuali  ai  satului. El se trăgea dintr‐o familie – mama casnică,  tatăl agent  fiscal,  cu un frate  mai  mare,  şi  mai  multe surori  mai  mici.  Prin  1944  am locuit  împreună  la  o  familie Rață, din crucea gării   Vaslui  (o intersecție  aşa  numită),  într‐o 

cămăruță  mică  la  parter,  în  timp  ce  proprietarii  stăteau deasupra, la un nivel de clădire ce se unea cu strada Traian. Era în clasa a V‐a, eu  într‐a IV‐a, a Liceului comercial. Se descurca de minune la matematică. Apoi viața ne‐a despărțit şi l‐am mai întâlnit  peste  ani  în  funcția  de  inginer  la  Întreprinderea Electromontaj Moldova din Iaşi, unde l‐am vizitat. Mi‐a   arătat cu mândrie  nişte  invenții  brevetate  de  ale  sale.  Era  vorba  de elemente  prefabricate  în  şantier  şi  transportate  pe  terenul stâlpilor  de  înaltă  tensiune,  evitându‐se  astfel  manoperarea acestora  la  locul  implantării  şi  câştigând  astfel  timp  în 

  {PAGE  }

realizarea  rețelelor  de mare  tensiune  ce  împânzeau Moldova.  L‐am mai întâlnit şi pe şoseaua Crasna‐Bârlad într‐o maşină de teren.  Am  intrat  la  un  bufet.  Avea  un  melancolism  ce‐i transforma  fața  într‐o mască  plină  de  duioşie  şi  împăcare  cu soarta  ce  nu‐i  prevestea  nimic  vesel.  „Ei, măi Costică,    –  îmi mărturisea  el  pe  un  ton  plin  de  regrete  –  deja  am  trecut  de jumătatea vieții!” Se pare că suferea de o afecțiune la stomac. 

A  venit  căderea  comunismului  şi  nu  l‐am mai  întâlnit, pentru  ca  într‐o  zi  să‐mi  cadă  sub priviri  cartea unei doamne ieşene, Olga Rusu,  intitulată „Cimitirul Eternitatea”   un  fel de dicționar de personalități ce  trecuseră Styxul, unde am citit cu stupoare rândurile de mai jos: 

Lucache, Gheorghe n. 17.02.1928, comuna Curseşti, județul Vaslui m. 27.02.1991, Iaşi Cursuri  la  Liceul  Comercial  din  Vaslui  (până  în  1944), 

continuate şi terminate în 1948, la Liceul Comercial din Iaşi. În 1949  absolvă  Şcoala  Militară  de  Ofițeri  de  artilerie,  Sibiu. Lt.major  până  în  1954,  timp  în  care  a  fost  profesor,  şef  de laborator  şi  şef  de  atelier  la  Şcoala  de  ofițeri  tehnici  din Institutul Militar de învățământ din Sibiu. Din 1954, contabil la diverse  instituții din  Iaşi. Absolvă,  în 1959, cursurile Facultății de Electrotehnică,  secția electrificarea  industriei  şi agriculturii.  Inginer  la  IRIC  Iaşi  (1960).  Şef  de  şantier  la  Şantierul Electromontaj  Suceva  (1961‐1965).  Revine  la  Iaşi  la Întreprinderea  Electromontaj Moldova,  şef  al  Şantierului  Iaşi timp de 33 de ani până  la  ieşirea  la pensie,  în 1990. A obținut două  brevete  de  invenții  şi  trei  de  inovații.  A  realizat indicatorul de intrare în municipiul Iaşi de la Bucium (în 1976) şi de  la  Întreprinderea de Antibiotice  (1977). A murit  în urma unui stop cardiac. 

(Parcela 21 I, 5,12)   

  {PAGE  }

Şi  înainte de aflarea acestei veşti  funebre,  şi după aceea, pentru mine Ghiță Lucache nu a murit. Sufletul  lui, statura  lui înaltă  şi bine  făcută, o  regăsesc  în  stâlpii de  înaltă  tensiune ce umplu  dealurile  Moldovei.  De  câte  ori  trec  pe  lângă  aceste rețele,  unele  sub  forma  unui  cap  de  pisică,  cugetul  meu pronunță aproape sonor numele prietenului meu din copilărie: Ghiță  Lucache!.  Sub  conducerea  lui,  localitățile  Moldovei primeau lumină prin aceste construcții metalice. 

Locuia  într‐un  bloc  cu  10  etaje  din  spatele Cinematografului  „Victoria”  din  Piața Unirii  din  Iaşi.  Ştiu  că avea un fiu… Apoi cu o fiică a surorii sale Maria, căsătorită  în Iaşi,  m‐am  întâlnit  la  Combinatul  de  Utilaj  Greu.  Era economistă.  Şi  mai  ştiu  că  părinții  lui  au  fost  categorisiți chiaburi de orânduirea comunistă. 

Şi  în ultimă  instanță, descoperindu‐i fratele Costică, aflu că  fiul  său  Dorin  Lucache,  moştenitor  al  înclinațiilor  spre ştiințele  exacte  este  conf.dr.universitar  la  Institutul  Politehnic „Gh.Asachi”  din  Iaşi,  la  Facultatea  de  Matematică  şi Electrotehnică. 

Ce  aş  mai  putea  adăuga  la  aceşti  „fii  ai  satului”  cu baştina  în  Curseşti  de  unde‐şi  trag  vigoarea  pământului miraculos?  Decât  :  ruşine  orânduirii  sociale  care  a  prigonit asemenea oameni – o mândrie a neamului românesc! 

  {PAGE  }

4.3. Prof. emerit dr. Bica Ionesi (Cehan)   

S‐a  născut  la  29  martie 1928,  în  familia  țăranilor  Ion  şi Maria  Cehan  (al  doilea  din  6 copii  ‐  trei  fiind  în  prezent  în viață), în satul Curseşti, comuna Pungeşti,  jud.  Vaslui).  După şcoala  primară,  a  urmat  liceul Ortodox  de  fete  din  Vaslui (unde s‐a remarcat ca o elevă de excepție) şi Facultatea de Ştiințe Naturale  a  Universității  „Al. Ioan Cuzaʺ  (1947‐1951), pe care a  absolvit‐o  cu  diplomă  de merit. 

A  dorit  să  devină  profesoară  de  liceu,  dar  destinul  a hotărât să devină paleontolog, misiune pe care a dus‐o cu cinste până  în  prezent.  După  absolvirea  anului  III  (1950),  fără  s‐o consulte, prof. N. Macarovici a propus‐o preparator. În vacanță, a  primit  o  înştiințare  să  se  prezinte  de  urgență  la  Serviciul personal.  Speriată,  crezând  că  este  îndepărtată  din  facultate (fiind fiică de chiabur), a aflat că este numită preparator. 

Se  pare  că  învățământul  liceal  a  pierdut  o  bună profesoară, dar paleontologia  ieşeană  şi  românească a  câştigat cu siguranță un specialist de valoare. Drumul parcurs   n‐a fost  uşor, ci plin de greutăți, generate de situația socio‐politică (comunistă), dar şi de invidia omenească. 

La l mai 1951 a fost avansată asistentă. Prin introducerea normelor  în  învățământul  superior  (model  sovietic),  în 

  {PAGE  }

noiembrie 1952 a fost transferată la Muzeul de Istorie Naturală a Universității  (director  fiind N. Macarovici),  unde  a  condus secția de Geologie  (asistent,  iar din 1964  şef de  secție). Practic însă n‐a părăsit catedra, 3 zile pe săptămână  fiind prezentă  în laborator.  Mai  mulți  ani  a  predat  lucrări  practice  de Paleontologie şi Stratigrafie. La Muzeu a pus în ordine colecțiile existente  (de  geologie‐paleontologie),  pe  care  le‐a  îmbunătățit substanțial  (625  eşantioane  de  minerale  şi  roci  şi  11.400 exemplare de fosile). 

În  1966,  a  susținut  doctoratul  la  Universitatea  din Bucureşti, sub conducerea acad. M. Filipescu, cu o temă asupra Sarmațianului  dintre  valea  Siretului  şi  valea Moldovei. După înființarea Secției de geologie din cadrul Facultății de Geologie ‐ Geografie a revenit la catedră, prin concurs (în 1971), pe post de  şef de lucrări.  În   1972, s‐a solicitat  transformarea  postului  în „conferențiarʺ,    cerere    reluată    şi    în     1973.   Universitatea   a selecționat  doar  3    dosare  din  peste  12  propuneri  făcute  de solicitanți,  care  au  fost  trimise  la Minister. Aprobarea  nu  s‐a finalizat  datorită  introducerii  unor  criterii  noi  în  promovarea cadrelor, prioritate având criteriul politic 

Semnificativă  este  rezoluția  pusă  de  decanul  facultății (Pierre  Jeanrenaud)  pe  un  memoriu  prin  care  Bica  Ionesi contesta propunerea de  avansare  a  lui Aurel  Saraiman:  „Tov. Ionesi  Bica  nu  are  nici  pe  departe  activitatea  politică  a  tov. Saraiman Aurel. Tov.  Ionesi Bica nu este   membru de partidʺ. Comentariile  sunt  inutile,  în 1982,  s‐a  scos din nou  la  concurs un  post  de  conferențiar,  îndeplinindu‐se  toate  formalitățile, inclusiv  referatele membrilor  comisiei, dar promovarea nu  s‐a finalizat, din motive bine cunoscute (la nivelul țării).În 1984 i s‐a  acordat  de  către  M.E.Î.  diploma  de  „Lector  universitar evidențiat”.  În    1985  a  fost pensionată  forțat pentru  limită de vârstă, la numai 57 de ani! A continuat să lucreze ştiințific, fiind 

  {PAGE  }

zilnic prezentă la catedră.   Mai   târziu   i‐au   fost   recunoscute   meritele,      încât      în      1997 Universitatea  i‐a  acordat  titlul de „profesor  emeritusʺ,  iar  în  1999,  prin  Ordinul    Ministerului   Învățământului,    a    fost   promovată   prin    concurs  „profesor onorificʺ, ca o recompensă morală. 

Până    la    pensionare,    şi    după     1990,    a    predat    cursuri    de Micropaleontologie şi  Stratigrafie (acesta din urmă la  Secția  de  Biologie),Metode  moderne  de  investigație  în geologie,  Resurse  de  ape  minerale  şi  termale  iar  la  Master, Probleme speciale de Microbiostratigrafie, la secția de Geologie şi    Geologie  Generală,  la  secția  de  Pedologie.    A  desfăşurat activitatea  didactică  cu  pasiune,  seriozitate  şi  competență, impunându‐se    în    fața    studenților    printr‐o    foarte    bună  pregătire.    S‐a  preocupat  de  inițierea  în  cercetare  a  unor studenți  (în  cadrul  cercurilor  ştiințifice),  masteranzi  şi doctoranzi cu teme de Sarmațian. A îndrumat 42 de proiecte de diplomă. N‐a acceptat compromisul sub nici o formă. 

Şi‐a  început  activitatea de  cercetare  în  cadrul Muzeului Universității,  cu  bivalvele  actuale  din  apele  curgătoare  şi lacurile  din  Moldova.  În  colaborare  cu  N.  Macarovici,  s‐a ocupat  şi  de  studiul  foraminiferelor  actuale,  de  pe  şelțul românesc al Mării Negre, urmărind atât aportul lor în biomasă, cât  şi  variabilitatea  speciei  Ammonia  beccarii,  care  este dominantă. 

Puțin  mai  târziu,  la  sugestia  prof.  N.  Macarovici,  s‐a ocupat  cu  studiul  Sarmațianului  de  pe  Platforma Moldovenească. Treptat  şi‐a  extins  cercetările  în Dobrogea de Sud, partea de SE a Depresiunii Transilvaniei,  în unele bazine intramontane (Oaş, Zarand şi Soceni), Molasa Pericarpatică   şi   în      R.      Moldova      (după  1990).  A  adus  contribuții paleontologice      (micro  Şi  macrofaunistice)  lito  şi 

  {PAGE  }

biostratigrafice,    biozonare,  tectonice,  paleoecologice  şi paleogeografice dar şi asupra resurselor utile. 

Paleontologic,  a  îmbogățit  inventarul  fosil, din  unitățile cercetate cu sute de  taxoni:    foraminifere, ostracode, bivalve  şi gastropode.  A  urmărit  taxonomic  şi  filogenetic  mactridele sarmațiene  (pe  care  le‐a  grupat  în  4  subgenuri),  a  studiat variabilitatea  speciei Mactra  (Podolimactra)  podolica  (precizarea neotipului  şi  separarea  a  3  subspecii  noi)  şi  a  unor  taxoni de ceriți.  A  creat  unele  specii  şi  subspecii  noi  de  Obsoletiforma, Musculus,  Anodonta  şi  Potamides  şi  a  validat  unii  taxoni  de cardiide şi foraminifere. 

Litostratigrafic,  a  separat  unități  noi  pentru  intervalul Buglovian‐Basarabian  din  Platforma  Moldovenească  şi Dobrogea de Sud, care au devenit clasice. 

Biostratigrafic, a urmărit delimitarea etajului Sarmațian şi a subetajelor sale, pe criterii micro‐ şi macrofaunistice. A militat pentru menținerea Sarmațianului unitar sens Suess şi Barbot de Marny (cei doi autori având merite similare) şi a fost împotriva separării Sarmațianului în s.s. (Suess) şi s.l. (Barbot de Marny), care  contravine  principiilor  stratigrafice.  De  asemenea,  a susținut  că  menținerea  Buglovianului,  ca  prim  subetaj  al Sarmațianului,  este  necesară,  având  particularități  micro‐  şi macrofaunistice  distincte. A  demonstrat  că  între Kossovian  şi Buglovian, cât  şi  între Basarabian şi Hersonian, pe unitățile de platformă,  au  existat  întreruperi  de  sedimentare. A  semnalat existența  Volinianului  superior  în  Dobrogea  de  Sud,  a Buglovianului  la Viişoara (Molasa Pericarpatică), a depozitelor cu mactre mici  şi congerii pe  stânga Prutului  (în Basarabianul superior)  şi  a  demonstrat  că  Basarabianul  inferior  lipseşte  în Depresiunea Transilvaniei, dar este prezent  in Bazinul Zarand. A  revizuit  fauna  cu  Cryptomactra  şi  a  studiat  conținutul 

  {PAGE  }

microfaunistic  din  argilele  de  Ungheni  (colecția  Th. Văscăuțanu). 

A    demonstrat,    după    conținutul      faunistic,    că  „nisipurile  de    Văleniʺ  (Platforma  Moldovenească)  aparțin Hersonianului şi nu unui „orizontʺ de tranziție între Basarabian si Hersonian. 

Dispunând de o mare experiență, a  realizat o biozonare integrată pentru depozitele    sarmațiene     de     pe     Platforma   Moldovenească,      pe      baza    bivalvelor,  gastropodelor, foraminiferelor  şi  ostracodelor.  De  asemenea,  s‐a  ocupat  de unele aspecte principale legate de Sarmațian şi subetajele sale. 

Prin activitatea desfăşurată, s‐a afirmat ca unul dintre cei mai  valoroşi  specialişti  în  Sarmațian,  pe  plan  național  şi internațional. 

În  afară  de  Sarmațian,  a  adus  contribuții  valoroase asupra Badenianului de       pe       Platforma       Moldovenească,    Dobrogea     de       Sud     şi       Molasa Pericarpatică  (Crivineni   şi   regiunea Depresiunea Horezu dintre  Luncavăț   şi   Bistrița).  A îmbogățit  inventarul  micro ‐ şi  macrofaunistic pe baza căruia  

 a  tras  concluzii  biostratigrafice  şi  a  efectuat  corelări  cu 

Tethysul. A  apreciat  că  prezența    Langhianului  în  Paratethys 

  {PAGE  }

reduce  volumul  biostratigrafic  al Badenianului  la Wielician  şi Kossovian. 

Sintetizând, activitatea  ştiințifică a prof. Bica  Ionesi  este concretizată în l65 de lucrări publicate, 12 rapoarte geologice, 5 granturi  (în  intervalul  1996‐2001).    Autor  al  volumelor: Stratigrafîa depozitelor miocene de platformă dintre valea Siretului şi valea  Moldovei  (Ed.  Acad.  1968,  395  pagini,41  planşe), Paleontologie,  (Ed. Univers  „Alexandru  Ioan Cuza”  1973,    288 pagini, 492 fig.), Micropaleontologie    (Ed. Univ. „Al.Ioan. Cuzaʺ, 1982.  236  p.,  568  fig.)  şi  coautor  al  monografiei  Sarmațianul mediu  şi  superior  de  pe  Platforma  Moldovenească  (Editura Academiei Române, 2005 – 558 p., 100 figuri în text şi 24 planşe cu moluşte – 584 figuri). 

A participat la numeroase manifestări ştiințifice naționale şi internaționale. 

În  1972,  Academia  Română  i‐a  acordat  premiul „Gheorghe Murgoci ʺ. Este membră a Academiei Oamenilor de Ştiință din România, Societatea Internațională de Paleontologie, Societatea Paleontologilor din România, Societatea Geologică a României şi Societatea Geologilor din R. Moldova. 

            

  {PAGE  }

Deşi  nu  s‐a  bucurat  de  o  evoluție  didactică  normală, corespunzătoare  valorii  activității  desfăşurate,  s‐a  refugiat  în muncă, contribuind la prestigiul geologici ieşene şi româneşti. 

Apelativul de „Doamnă a geologiei  ieşeneʺ este meritat, deoarece  ea  a  slujit mai bine de  50 de  ani geologia  ieşeană  şi românească,  fără  să‐şi  întrerupă  nici  o  clipă  activitatea,  fiind prezentă zilnic la lucru. Este un exemplu demn de urmat pentru tineri. 

„Pentru mine, cel cu care s‐a căsătorit  în anul 1953, Bica mi‐a fost un sprijin permanent, atât acasă cât şi în activitatea de cercetare. Primul  critic  şi, deseori,  cel mai  avizat pentru  orice lucrare  ştiințifică pe  care am  scris‐o, a  fost  ea.  Iar acum,  când problemele de sănătate m‐au pus la grea încercare, cel mai mare sprijin a venit tot de la ea. Pentru toate acestea îi mulțumesc din suflet”  –  spune  undeva  soțul  ei,  prof.dr.  Liviu  Ionesi,  fost membru al Academiei Române. 

 Fragment  din  planşe  aflate  în  lucrarea  premiată  de  Academia 

Română: Stratigrafia depozitelor miocene de platformă dintre valea Siretului şi valea Moldovei. 

  {PAGE  }

  (             

Text preluat din „Sculptori în piatra timpului”, de Liviu Ionesi, membru al Academiei Române, redată mai sus. 

De  asemenea,  lucrarea  „Sarmațianul mediu  şi  superior de pe platforma moldovenească” în care Bica Ionesi (Cehan) este coautoare. 

* 4.4. Înaintaşii descoperiţi în arhive „Anuarul Episcopiei Huşilor”, pe anul 1938 (p.172), nota  

că biserica din Curseşti‐Răzeşi,  la  1842‐1843,  era  o  construcție din  lemn  şi  vălătuci,  paroh  era  preotul  Ioan  Sârbu,  seminar, gradul  II, născut  în 1903, numit  la 1  ianuarie 1929. Cântăreț  I, era Gh. Popa, şcoala de cântăreți, născut 1886, numit 1918. 

Intelectuali ridicați din parohie erau notați: Elena Prosie, profesor  secundar, Dumitru  Stamate  şi N.C.Dabija,  avocați, lt.col.  I.V.Stamate,  locotenent  Ion  Darie  (ajuns  mai  târziu colonel), inginer Vasile Secară, 18 învățători şi 12 funcționari. 

Acest Gh. Popa  (oamenii  îi  spuneau Dascălu)  era  vecin de  curte  cu  bunica mea Zoița  Petrilă  şi  avea  o  casă  de  copii. Unul dintre ei a ajuns jurist. 

* 

  {PAGE  }

4.4. Nicolae Viziteu, Născut la 3 iulie 1945 în Curseşti‐Deal. După studii făcute 

în  Fundătura  Mică  –  Ivăneşti,  absolvă  Liceul  Mihail Kogălniceanu  din  Vaslui  şi  Şcoala  Populară  de  Artă,  este cunoscut  cu  un  debut  de  caricaturi  în  1968  la  „Urzica”  şi „Amfiteatru”,  cu  multe  aforisme  în  reviste,  colaborând  în expoziții  diverse  şi  primind  numeroase  premii  şi  titluri  de creație meritorii. 

Volumul  său  „Viziteisme”  cu  aforisme  şi  caricaturi  i‐a creat  faima meritată  în  1998  când  a  primit  şi  premiul  III  la concursul  de  literatură  umoristică  la  Bienala  „Constantin Tănase,  informându‐ne:  „Clovnul  a  fost  îngropat  în  cimitirul vesel.” 

 

4.5. Elena Simona Albăstroiu Într‐o  zi  de  toamnă 

târzie,(4  noiembrie  2008) într‐o  aulă  a  Universității „Alexandru  Ioan  Cuza,  din Iaşi, Catedra de Geografie, o tânără  cu  mamă  din Curseşti,  ce  se  trăgea  din familiei  Stamate,  veche familie  răzăşească  şi producătoare  de  oameni  cu carte,  îşi  susținea  teza  de doctorat:  Evoluția funcțională,  teritorială  şi urbanistică  a  municipiului 

Bârlad. 

  {PAGE  }

Impresionase  juriul  şi  asistența  prin  complexitatea lucrării de 320 pagini. Candidata, Elena Simona Albăstroiu s‐a născut la Vaslui în 30 iunie 1979 dintr‐o mamă Viorica Stamate (căsătorită  cu  prof.  de  istorie  Albăstroiu,  fiica  lui  Nicolae Stamate  din Curseşti  familie ce dăduse țării oameni de valoare, de‐a lungul timpurilor. Un înaintaş Stamate, din secolul XIX, a avusese mai mulți fii, toți cu dragoste de muncă şi carte: Vasile Stamate,  inspector  de  finanțe;  Dumitru  Stamate  –  avocat; Nicolae  Stamate  –  bun  gospodar.  Tot  din  această  ramură stamatească  se  trăgea  şi Constantin  Stamate,  preot  la  biserica din Pungeşti. Şi enumerarea ar putea continua. 

În timpul socialismului oraşele absorb tineretul satelor şi una din cele două fete ale lui Nicolae Stamate – Viorica, pleacă în  lume,  dar  nu  singură,  ci  cu  zestrea  genetică  a  familiei. Munceşte şi studiază, ajunge  învățătoare şi aduce pe  lumea pe Elena‐Simona.  Se  naşte  la  Vaslui,  dar  rădăcinile  se  trag  din Curseşti. Este  o  verigă din  lanțul  Stămăteştilor. Tot  ce  a  avut Curseştiul  mai  bun  a  umplut  oraşele  țării.  Generație  după generație din acest cătun  îşi propulsează odraslele  tot mai sus în  ierarhia  socială.  O  rămurică  curseşteană  este  şi  Elena  – Simona Albăstroiu, fiica Vioricăi Albăstroiu (născută Stamate). 

Şi ce a fost în stare să realizeze o urmaşă a acestei familii până la vârsta de  numai 29 de ani, îi redăm sintetic curiculum vitae: 

Experiență profesională   Septembrie 2008  Grup Şcolar Tehnic Tg.Frumos ‐ Postul ocupat : profesor titular de geografie Februarie 2006‐august 2006   Scoala cu clasele I‐VIII, Voineşti ‐ Postul ocupat : profesor suplinitior de geografie   Septembrie 2005‐februarie 2006 

  {PAGE  }

  Scoala generala Larga Jijia, Potingeni, Epureni   ‐ Postul ocupat : profesor suplinitor de geografie   2003/2004:  Colegiul National ˝Costache Negruzzi˝, Iaşi ; 

Colegiul Național ˝ Emil Racoviță˝, Iaşi‐secția seral   ‐ Postul ocupat : profesor de geografie – detaşat   2001/2003 : Şcoala generală Focuri nr. 1 şi nr.2   ‐Postul ocupat : profesor titualar de geografie Educație şi formare didactică 2005/2008‐   Universitatea  “Al.  I. Cuza”  Iaşi, doctorand‐

geografie, domeniul  Ştiințele Naturii,  subdomeniul “Geografie Umanaʺ  

2001/2003  –  Universitatea  “Al.  I.  Cuza”  Iaşi,  Studii apofundate,  Specializarea  “Geografie Umanaʺ  (în  semestrul  al doilea, în perioada martie‐iunie 2002, a beneficiat de o bursă de studii Erasmus la Universitatea Paris 1‐Franța); 

1997/2001 – Universitatea “Al. I. Cuza“ Iaşi, Facultatea de Geografie  şi Geologie,  specializarea Geografie,  finalizată  prin examen de licență şi Diplomă de licență ; 

1993/1997  –  Liceul  teoretic  ”Mihail  Kogalniceanu “ Vaslui,  specializarea  Filologie,  finalizat  cu  examen  de Bacalaureat. 

Cursuri:  2003/2004‐ Curs de  calificare profesională,  specializarea 

Ghid  de  turism  național  şi  Agent  de  turism,  organizat  de Tourism, Hotel and Restaurant Consulting Group‐Bucureşti ;  

2003  (15  februarie‐8  martie)  ‐  Stagiu  de  perfecționare “Cultură  şi  civilizație  europeană”,  organizat  de Casa Corpului Didactic‐Iaşi ; 

2003 (martie –aprilie ) ‐ Curs de operator PC, organizat de SC ˝Irpeco Impex ˝ SRL, Craiova‐avizat de Ministerul Educației şi Cercetării ; 

  {PAGE  }

2000 ‐ Curs de Limba engleză, nivel mediu, organizat de  Camera de Comerț şi Industrie, Iaşi 

 Activitate ştiințifică   a) Comunicări susținute :   ‐  participare  la  simpozionul  regional  Euroregiunea 

“Prutul   Sus”, 26‐27 mai 2006, ‐ Liceul Pedagogic “Nicolae Iorga” Botoşani, cu comunicarea Evoluția şomajului în Romania 

  ‐  participare  la  simpozionul  regional  Euroregiunea “Prutul   Sus”, 8‐9  iunie 2007,  ‐ Liceul Pedagogic “Nicolae  Iorga” Botoşani; 

  ‐  participare  la  simpozionul Dimitrie Cantemir,  19‐21 octombrie  2007,  Facultatea  de  Geografie‐Geologie,  din  cadrul Universității Al. I. Cuza, Iaşi, cu comunicarea Dinamica funcției industriale  şi  rolul  său  privind  tipologia  funcțională    a municipiului Bârlad 

 ‐  participare  la  simpozionul    internațional  “Cultura  – formă de  identitate națională”, 15‐16 decembrie 2007, Tg.  Jiu, cu comunicarile Personalități bârlădene şi Rolul polarizator al învățământului liceal din Bârlad; 

‐  participare  la  simpozionul  internațional  “Natura‐ prietena  mea”‐  18‐19  aprilie  2008,  Deva,  cu  comunicarea Impactul  industriei  asupra mediului  geografic  din municipiul Bârlad 

‐  participare  la  Congresul  național  al  Societății  de Geografie  din  România,  23‐25  mai  2008,  Botoşani,  cu comunicarea  Particularități  ale  structurii  economice  şi profesionale  a  populației municipiului Bârlad  în  perioada  de tranziție; 

‐  participare  la  simpozionul Dimitrie Cantemir,  17‐19 octombrie  2008,  Facultatea  de  Geografie‐Geologie,  din  cadrul Universității  Al.  I.  Cuza,  Iaşi,  cu  comunicarea  Aspecte  ale 

  {PAGE  }

structurii economice şi profesionale a populației active ocupate din  municipiul Bârlad; 

Articole publicate 1. Evoluția  numerică  a  populației  municipiului  Bârlad‐ 

Analele simpozionului Eurorugiunea “Prutul   Sus”, nr.4,  Botosani,  2007,  ISBN  (10)973‐87011‐7‐1;  ISBN 978‐973‐87011‐7‐6 

2. Changements dans le comportement demographique de la population  du  municipe  Bârlad  apres  1990,  Analele Universității  “Al.  I.  Cuza”,  Tom  LIII,  s.  II  C,  Ed. Universității “Al. I. Cuza”, Iasi, 2007 

3. Rolul polarizator al învățământului liceal din Bârlad CD‐ISBN 978‐973‐7717‐41‐2, Ed. Rhabon, Tg. Jiu 

4. Impactul  industriei  asupra  mediului  geografic  din municipiul Bârlad, CD‐ISBN 973‐753‐092‐9, Ed. Emia, Deva, 2008 

5. Bârlad  2008  ‐  repere  monografice,  coord.  Constantin Teodorescu, Ed. Opera Magna, Iaşi, 2008, ISBN 978‐973‐88777‐3‐3 

6. La  dynamique  de  la  fonction  industrielle  et  son  role concernant  la  typologie  de  la  ville  de Bârlad, Lucrările Seminarului  “D.  Cantemir”  nr.  28,  Iaşi,  2007,  pag. 159‐168 

7. L’evolution  territoriale  de  la  ville  de  Bârlad,  Analele Universității  “Al. I. Cuza”, Iasi 2008 

Limbi străine cunoscute Limba franceză‐ nivel avansat Limba engleză  ‐ nivel mediu Limba olandeză‐ nivel începator Aptitudini şi competențe tehnice  Cunoştințe operare PC‐Word, Excel, Internet  Permis de conducere‐cat. B 

  {PAGE  }

            Mama Elenei Simona Albăstroiu, Viorica Albăstroiu din 

Curseşti,  învățătoare acum  la Pungeşti, care  face cinste satului său răzăşesc şi familiei Stamate din care se trage, prin ceea ce a dăruit societății româneşti. 

4.6. Pricop Paul

          Când  scriu  aceste    rânduri,  tânărul  din  fotografie  este 

mort  de  mult,  dar  el  a  fost  produsul  Curseştilor,  născut 

  {PAGE  }

aproximativ prin anul 1928, studii primare în satul natal, studii secundare la Vaslui, undeva! 

Era  fiul  agentului  sanitar Pricop  şi  al moaşei  comunale despre care vorbeşte Ecaterina Huşanu în memoriile ei. Da, acel Pricop croitor care descoperă o comoară ce‐l îmbogățeşte peste noapte. 

A mai  avut  o  soră mai mică,  Liica, măritată  la Vaslui, decedată  şi  ea  acum,  ca  ultimă  sursă  de  informație.  Nu‐mi rămâne decât să apelez la memoria mea, pentru că mi‐a fost cel mai bun prieten. El a rămas în memoria tuturor colegilor săi de generație prin talentul extraordinar de comic înnăscut. Aşa cum Constantin Tănase  stârnea hohote  la  simpla apariție pe  scenă, tot aşa Pricop Paul purta cu dânsul mimica şi cuvântul care să provoace  instantaneu râsul. La o serbare organizată de Sfântul Ilie,  pregătisem  o  scenetă  cu  un  text  imaginat  de  dânsul  şi interpretat magistral. După ce colega noastră Bica Cehan cântă în  fața  publicului  curseştean  adunat  în  fața  şcolii  „Mama‐i dusă‐n sat cu dorul  /Azi e singur puişorul…  (La oglindă), din spatele unui cearşaf alb apăru Pricop Paul, uns pe față cu noroi şi cu un băț în mână, mimând un păzitor de gâşte. 

Textul interpretat era atât de absurd, încât stârni o veselie fără margini  în  rândul  sătenilor.  Şi  era  atât de  comic,  încât  a rămas  în memoria  tuturor.  Zilele  trecute  am  avut  prilejul  să vizitez  o  distinsă  doamnă,  Silvia  Lăbuşcă,  verişoară  cu  Bica Cehan,  care  la  cuvântul  Pricop,  a  început  să  recite  după mai bine de 50 de ani de la acea serbare, monologul „Despre gâscă”: 

„Dacă ne uităm în zare, Vedem două bețe lungi şi moi, Ce le numim chicioare… Şi un ou cât zilele de mare Cărui gâscă‐i zicem noi… Gâsca e periculoasă cu gânsacul la un loc 

  {PAGE  }

Că te muşcă de chicioare De vrei să‐i furi un boboc! Gâsca e folositoare pe lângă casă, Fiindcă ea ne dă nouă brânză lapte unt şi ouă…  Şi absurditățile continuau. Apoi toți am crescut, am plecat din Curseşti care încotro, 

ne‐am pierdut urma,  cu  excepția  „puterii populare”  care ne‐a găsit  oriunde  ne‐am  fi  aflat,  aşa  cum  se  poate  vedea  din mărturiile de mai sus. 

Pricop Paul a ajuns în rândul ofițerilor de securitate. Era un curseştean de orientare socialistă. Visase, şi nu numai el, la o societate  egalitară,  lipsită  de  sărăcie,  în  care,  vorba  lui Caragiale, tot românul să prospere! N‐a fost să fie aşa. Nobilele idei folosite în propaganda de rigoare nu s‐au adeverit decât în mică  parte.  Societatea  socialistă  „nemuritoare”  imbatabilă  la crize  economice,  s‐a  prăbuşit  tocmai  din  cauza  unei  crize economice. Dar asta‐i altă problemă. 

Pricop Paul activează deci  în poliția secretă a securității. Nu  cunoaştem dacă  a  făcut  vreun  rău  oamenilor  sau  nu, dar vița lui personală a fost o tragedie. Nu e bine să vorbeşti morții de rău şi nici nu vreau să‐i critic viața – dar el a moştenit genetic alcoolismul. Alcoolismul nu este doar o euforie, ci mai curând o grea boală de netratat fără o voință extraordinară. 

Nu a rezistat în cadrul Securității, fiindcă odată cineva i‐a furat calul din dotare iar altă dată geanta cu documente secrete şi pistolul, fiindcă adormise în tren. 

Întâmplător,  m‐am  întâlnit  cu  dânsul  în  acceleratul Bucureşti‐Iaşi. Nu  ne  văzusem  de mulți  ani.  L‐am  invitat  la vagonul restaurant  la o bere şi m‐a refuzat. Atunci am realizat că se lăsase de alcool, că făcea eforturi mari să nu cadă din nou în  ispită. Avea un serviciu nou  la    întreprindere minieră de  la 

  {PAGE  }

Câmpulung Moldovenesc  (probabil  pe  la  documente  secrete, unde erau plasați, de obicei, securiştii scoşi din cadrele active). 

Se căsătorise cu o evreică, Fulga, şi avea un băiat. Peste  ani  şi  ani,  fiul  lui Pricop Paul, vine  la Curseşti  şi 

lichidează  moştenirea  prin  vânzare.  Aflasem  că  celebrul interpret al monologului „Despre gâscă” ‐ murise… 

Fie‐i țărâna uşoară, lui şi celor ai lui. 

4.7. Ungureanu Valentina (născută Picioroagă)

La  17  decembrie  2008,  când  lucram  la  această  carte, primesc din partea Valentinei Picioroagă  o  scrisoare  solicitată de mine pentru a  întregi galeria curseştenilor plecați din sat  şi ajunşi ceva în viața lor. 

Printre altele, ea spunea că nu se află în stare să‐mi fie de folos pentru că „în prag de primăvară a acestui an, soțul meu Ungureanu  Ion, profesor de matematică, pensionar, a decedat în  urma  unui  atac  cerebral  acut.  În  timpul  procesiunii  de înmormântare  am  avut  un  şoc  nervos  tradus  prin  plâns nesfârşit.  Tristețea,  deprimarea  şi  plânsul  mă  însoțesc  de atunci”. 

Episod  trist  din  viața  unei  femei  a  cărui  psihic  nu  a rezistat  nenorocirilor  pe  care  viața  le  oferă  omului,  dar Valentina este fiica unui răzeş din Curseşti, care face Facultatea de Geografie la Iaşi, împreună cu Bica Cehan (care aminteşte de dânsa  în  memoriile  sale),  profesează  în  învățământ  la Curtineşti, aproape de Botoşani (prin numire guvernamentală – scrie  ea),  apoi  timp de  18  ani  lucrează  la  Şcoala generală nr.7 din  Botoşani,  alături  de  soțul  ei,  profesor  de  matematică  la Liceul agroindustrial. 

„Acum  am  trecut  în  al  83‐lea  an  de  viață”  –  scrie Valentina mai departe, dar  în  spatele  acestui  timp,  ea  lasă  în 

  {PAGE  }

urmă  doi  copii:  un  băiat  abslovent  al  facultății  de  fizică  din Bucureşti, în vârstă de 57 de ani şi o fată, Viorica, în vârstă de 54 de  ani,  absolventă  a  unui  liceu  economic  şi  care  a  lucrat  ca operatoare  pe  calculatoare  vreme  de  18  ani.  Acum  este pensionară, gradul 3, şi locuieşte cu mama ei – Valentina. 

Legată sufleteşte de casa părintească din Curseşti, aşezată pe un pisc de deal  la  ieşirea din  sat  spre Pungeşti,  cu o  curte mare,  împrejmuită  cu un gard din  scânduri,  ce  sfârşea mai  la vale  într‐o  livadă  cu  pomi  fructiferi, Valentina  care  a muncit  din  răsputeri  să  ajungă  ceea  ce  a  ajuns,  lasă  să  se  întrevadă accepțiunea  ei  pentru  întreprinderea  mea  de  a  scoate  din anonimat  un  cuib  de  răzeşi  bătuți  de  toate  vânturile  rele  ale istoriei  şi‐mi  sugerează  un motto  din  „Amintirile…”  lui  Ion Creangă:  „Nu  ştiu  alții  cum  sunt, dar  eu  când mă gândesc  la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului,  unde mama  lega  o  sfoară  cu motocei  la  capăt,  de crăpau  mâțele  jucându‐se  cu  ei,  la  prichiciul  vetrei  cel humuit…parcă‐mi saltă şi mie inima de bucurie.” 

Îndemnul  acesta  trădează  la  Valentina  aceeaşi  bucurie, când  cineva  îi  aminteşte  de  satul  ei  Curseşti.  Amintirile  ei despre vatra strămoşească şi oamenii ei, sunt încă vii: „Ați fost singur la părinți şi ceva mai mic de cât mine. Ați avut o mătuşă tânără,  frumoasă, chipeşă, căsătorită cu administratorul moşiei boierului Jak Marcopol – Andrieş. Erați un copil – îmi stăruie în minte – zvelt, curat îmbrăcat, cu o înfățişare nu tocmai de copil de  țăran,  iar  părinții  erau  oameni  chipeşi,  deosebiți,  probabil agricultori.” 

Valentina  a  fost  fata  lui Gheorghe  Picioroagă,  un  răzeş deosebit  de  harnic,  habotnic  am  putea  spune,  renumit  în  sat pentru  munca  lui  neobosită  de  a‐şi  creşte    copiii  (Vasile (decedat), Catinca (acum decedată), căsătorită  în Armăşoaia cu 

  {PAGE  }

Ştefan Chiriac şi care a avut 4 copii; şi Gheorghe (Ghiță), acum în vârstă de 62 de ani, cu 6 copii. 

„Cât mi‐a fost în putință – scrie Valentina – mi‐am ajutat nepoții, care s‐au tras spre învățătură. Am încercat să‐mi ajut şi pe fratele Ghiță, care era cel mai mic, adus de mama la mine la Curtineşti  pentru  clasa  a V‐a,  dar  într‐o  zi  a  dispărut  fără  să spună ceva, cuiva…” 

4.8. Picioroagă Mihai-Ciprian (un poet anonim)

Strigăt de ajutor!   de  {  HYPERLINK ʺhttp://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=1700ʺ \l ʺ#ʺ } (Material propus pentru publicare la data de: 19‐09‐2005) 

 Spuneam undeva  în această  carte  că pământul  comunei 

Pungeşti,  din  care  face  parte  şi  fosta  comună  Curseşti  – înmugureşte talente de toată natura. Şi reamintesc aici, în afară de cele incluse în acest capitol, doar câteva din secolele trecute: 

« O  personalitate  importantă  a  comunei  a  fost  prințul Nicolae  Şuțu,  stăpânul  moşiei  Pungeşti  şi  autor  al  unor memorii  precum  şi  al  lucrării  „Privire  asupra  cauzelor încetinirii şi stagnării comerțului şi a necesităților comerciale ale Moldovei“, publicată  în  limba  franceză,  la  1838. El  a mai scris  o  lucrare,  în  1849,  în  limba  română  de  aceasta  dată, intitulată „Notițe statistice asupra Moldovei“. 

  În  satul  Curseşti,  şi‐a  desfăşurat  activitatea  scriitorul Ioan Adam, unul dintre primii prozatori  români  (despre  care scriu mai pe larg în capitolele anterioare). La Pungeşti, a locuit o  vreme  scriitorul  Alexandru  Vlahuță,  care  a  lucrat  la 

  {PAGE  }

judecatoria  din  comună.  Acea  perioada  este  reflectată  în romanul „Dan“,  în care vorbeşte şi despre familia Marco Polo, boierul local. 

O alta personalitate a comunei a fost scriitorul şi pictorul George Talaz, pe numele  său adevarat Gheorghe Antonescu, nascut  la 15 octombrie 1898,  la Toporăşti. El a avut mai multe expoziții de pictură  şi  a  fost premiat de  Societatea  scriitorilor români.  A  fost  unul  dintre  cei mai  prolifici  ziarişti  ai  acelor vremuri. 

Mihai  Falcoianu,  născut  în  Pungeşti,  este  profesor universitar de medicină veterinară.  

Silviu  Sanie,  unul  dintre  cei  mai  mari  arheologi contemporani,  şi  Corneliu  Istrate,  specialist  în  istorie medievală. 

Şi  nu sunt singurii ! Am făcut această scurtă şi incompletă enumerare pentru 

a  întări  ideea că  izvoarele acestui colț de pământ este născător de oameni luminați, cu înclinații intelectuale deosebite. 

Din când în când mai înmugureşte un nume şi despre el vreau să amintesc în continuare şi să‐l pun în rând cu fii satului. 

Alergând  prin  imensitatea  de  informații  a  internetului, descopăr un „Strigăt de ajutor” dat la lumină de ziaristul sau de virtualul posibil binefăcător Ghiță Petruş care  înşiră o poveste impresionantă a unui tânăr din Curseşti Vale. Iat‐o: 

 „Am  primit  zilele  acestea  un  strigăt  de  ajutor  de–a 

dreptul  alarmant  din  partea  unui  băiat.  Pe mine m‐a marcat profund. Nu ştiu cu ce e vinovat, nu ştiu de ce există astfel de cazuri în România. Ştiu doar că nu pot sta cu brațele încrucişate. Aşa că primul pas e să încerc să fac cunoscută povestea lui. Sunt sigur că mai sunt sute de cazuri în societatea noastră. Dar hai să încercăm  să  le  rezolvam  pe  rând.  Redau  în  cele  ce  urmează 

  {PAGE  }

mesajul  pe  care  l‐am  primit.  Inițial  vroiam  să  însoțesc  acest mesaj cu un comentariu mai acid la adresa autorităților care nu fac mare lucru pentru ajutorarea cazurilor sociale. Dar mă abțin. Las mesajul să vorbească de la sine: 

„Iarăşi mă vad  în fața foii goale pe care din ce  în ce mai greu îmi vine să scriu, pentru că mi se pare fără sens. Şi totuşi, pentru a nu fi acuzat de laşitate, lupt împotriva lehamitei şi am să încerc să mă exprim cât de clar pot. Aş putea să închei aici, să rup foaia asta şi nimeni să nu ştie nimic despre hotărârea de a pune în practică gândul ce mi‐a venit cam acum un an. Apoi aş încerca să adorm, pentru că este noapte, dar înainte de a adormi m‐ar bântui gândurile negre şi reproşurile adresate mie pentru faptul ca nu sunt în stare să schimb nimic. 

De  fapt delăsarea vine din  frică, din  frica de a nu  reuşi, de a nu fi destul de convingător, şi cea mai mare frică e aceea de a  nu  fi  luat  în  râs. Pe de  altă parte  nu  ştiu dacă merit  să  fiu ajutat. Mă simt ca un cerşetor, dar am nevoie de ajutor pentru că prin propriile  forțe nu aş  reuşi  să‐mi  construiesc un  trai  la limita decenței. Poate că nici nu cerşesc (asta îmi dă curajul de a continua)  pentru  că  vreau  să  mă  ajuți  prin  a‐mi  oferi  cât consideri şi cât poți pe poeziile mele. Nu mă cred poet, am scris ceea  ce  am  simțit,  aşa  cum m‐am  priceput  eu mai  bine. Am încercat  să  mă  exprim  cât  de  artistic  am  putut,  rămâne  la aprecierea  ta  dacă  am  reuşit  sau  nu  să  îmbrac  gândurile, sentimentele, observațiile sau senzațiile în versuri bine spuse în sensul  de  a  mişca  mintea  cititorului.  Sunt  sigur  că  acum  ai întrebări care țin de detalii, întrebări la care nu pot să răspund pentru  că,  spărgând  tăcerea,  furia  împotriva  neputinței mele creşte şi mai mult, dar am să preîntâmpin unele întrebări. 

Locuiesc la țară în condiții de sărăcie, fără curent electric, într‐un spațiu mic, împreună cu părinții şi cu doi frați mai mici. Mai am un frate mai mare surdo‐mut care ajută la treabă un om 

  {PAGE  }

din sat şi locuieşte la el; şi mai am o soră la Bucureşti, mai mică (18 ani),  în pragul măritişului, dar care nu prea  se  înțelege cu viitorul soț şi vrea să se întoarcă acasă. Părinții nu pot face față cerințelor,  tata nici nu  cred  că mai vrea.  Întotdeauna a avut o ură pentru noi, copiii, ură care s‐ar stinge doar atunci când noi l‐am întreține pe el. Asta este ideea lui despre viață, iar pentru noi nu a făcut mai nimic. Mama face cât poate pentru casă, dar nu  reuşeşte  mare  lucru.  Oricât  ne‐am  zbate,  nu  am  reuşi aproape nimic. 

Sigur m‐ai  întreba  cu  ce mă ocup. Am  terminat acum 5 ani  liceul,  la profilul  informatică, dar nu  ştiu prea multe. Am lipsit mult de la şcoală din cauza problemelor legate de situația materială.  Trebuie  să  precizez  că  oraşul  e  la  o  distanță  de aproximativ 40 Km de satul în care locuiesc, iar până la stația de autobuz sunt 3 Km, deci nu se pune problema navetei. După ce am  terminat  liceul  şi  am  luat  bacul,  m‐am  întors  aici...  Am lucrat 5 luni, până pe 15 mai, în Vaslui, la pază, dar salariul nu îmi ajungea pentru toate cheltuielile, cum să mai ajut şi familia? Nu  ştiu să  fac prea multe  şi nu am  îndemânare, nici  forță; mă enervez când văd că se aşteaptă mult de la mine, dar nimeni nu are răbdare să mă învețe, nu mai zic de faptul că nu ştiu ce‐mi place sau nu, adică parcă n‐aş mai vrea nimic, nu mă pot pierde în vreo activitate, nu mai visez nimic în sensul să devin aviator, de exemplu. 

 Din  ce  trăiesc?  Pensia  de  handicapat  de  gradul  II,  a fratelui mai mare, e principalul venit în casă, în rest, ocazional, mai  muncesc  ca  zilier  la  ce  pot...  Ce  vreau?  Să‐mi  cumperi poeziile (mai am şi altele  în afara celor publicate aici). În cazul în care, să zicem, ai fi dispus să mă ajuți, îmi trimiți cât vrei, iar eu îți trimit scrise de mână poeziile mele. 

Înainte de a termina, vreau să spun că am mai încercat o dată să îmi vând poeziile prin intermediul câtorva prieteni. Am 

  {PAGE  }

făcut  o  poezie mesaj  pe  care  prietenii mei  au multiplicat‐o  şi ştiu  (din cele spuse de ei) că mesajul meu a ajuns  la cel puțin 150 de persoane, dar nici o reacție; oare toți simt că nu mă pot ajuta? Sau poate... nu merit să fiu ajutat. E o ruşine ceea ce fac? Stârnesc dezgust?  

Iată poezia aceea:  „Gândurile mele te‐nconjoară  De unde oare am mândria pe care încă o port  Ca pe o haina scumpă ce‐acoperă un mort?  Am dreptul s‐o arunc şi să rămână zdreanță  Sa tragi în mine ca la țintă pentru că mi‐eşti speranță? De fapt întreb hârtia; tu oare‐mi poți răspunde?  Dar ea‐i mai goală decât mine şi nici măcar nu se ascunde Mă ascultă când am în dreapta un pix sau un stilou,  Dacă tac eu, tace şi ea, ca un neobosit ecou.  Azi îmi rostogolesc gândurile pe ea prin Valea Rugăminților  Să te ajungă, să‐mi dezgropi visele sau să mă îngropi cu ele‐n 

cor.  Şi dacă tu‐mi răspunzi sau nu, dă mai departe această foaie  Sa  mă  ridice  lumea  bună,  curioasă,  gata  să  mă  despoaie.”   Se pare că răspunsul lor ar fi fost:  „Refuz inimi slabe, eu lovesc  Ca să simt puterea: Vise prăbuşesc, nu construiesc  Şi‐aprind durerea. Eu sunt refuzul în persoană,  Dar ochii mei te cheamă  Ceri şi nu‐ți dau pomană,  Lacrima ta n‐o bag în seamă.  Mă bucur când te zbați  Şi moartea te miroase  La toți le spun ‐ Nimănui nu dau şanse.  

  {PAGE  }

Agață‐te de mine  Să te târâi în abis  S‐aud multe suspine  E singurul meu vis.”   

Oare  tu  mă  vei  ajuta?  Adresa  mea  poştală  este:  Picioroagă Mihai‐Ciprian  Loc.  Curseşti‐Vale  Com.  Pungeşti,  Jud.  Vaslui, Cod 737448. 

* Pe dealurile Curseştilor se nasc în continuare poeți!  

 

  {PAGE  }

CAPITOLUL 5

Violenţa – moştenire genetică sau scut de apărare a fiinţei { HYPERLINK \l

"_FIGURI_DE_RĂZEŞI_DIN CURSEŞTI" } de toate intemperiile abătute peste

Moldova? Citeam  într‐o carte a amicului meu Ion N. Oprea despre 

patimile  domnitorilor  moldoveni,  mai  toți  decapitați  într‐o vreme  când  Scaunul  țării  se  cumpăra  cu  multe  pungi  de galbeni,  despre  chinurile  la  care  fusese  supus  Antonie  Vodă mazilit în urma intrigilor lui Duca, ajutat de Miron Costin şi de Buhuşeşti.  Dus  în  lanțuri  la  Constantinopol  a  fost  căznit  cu tulpare ce i se dădeau să le înghită, apoi se trăgeau înapoi ca să‐i scoată mațele la gură, spre a‐l sili să arate unde‐i sunt ascunşi banii  şi,  cum  zice  şi Neculai Costin,  „el  bani nu  strânsese,  că lacom  nu  era…  iar  cât  avea,  i‐au  luat  turcii  tot,  astfel  că rămăsese sărac cu desăvârşire.” 

Să mai amintim de nelegiuirile turcilor, tătarilor, ruşilor, nemților de‐a  lungul  istoriei  acestui  colț de  țară  al Moldovei? Toate  grozăviile  prăvălite  peste  strămoşii  noştri  le‐au  ascuțit înclinația spre violență, spre apărare, spre răzbunare. O luptă‐i viața  şi,  deci,  oamenii  trebuiau  să  lupte,  dacă  doreau  să supraviețuiască. Rană  lângă  rană  au  sădit  în  sufletul  lor  şi  în programul  lor genetic spiritul de ripostă. Era plină  judecătoria de  la  Pungeşti  cu  împricinați de  la Curseşti,  care  îşi  spărsese capetele de la o palmă de hotar încălcat, de la o înjurătură, de la un atentat la fata altuia, de la o intoxicație alcoolică ce face din om  fiară.  Nu  era  pace  în  Curseşti,  nici  între  familii,  nici  în familii.  Țin  să  pun  în  evidență  această  apucătură  barbară, pentru  a  nu  crede  cineva  în  idilicul  unor  vremuri  apuse. 

  {PAGE  }

Întotdeauna  au  fost  conflicte, de  la  cele politice, de  la  cele de moştenire, de  la cele de hotar, de  la hoții  şi de  la diferențe de stare  socială  sau pur  şi  simplu din  orice nu‐i  convenea unuia sau altuia. Şi acestea se manifestau şi la scară națională. Numai eu am prins câteva execuții de miniştri  şi prim‐miniştri: Duca, Arman  Călinescu,  Iorga,  Antonescu  ,  Lucrețiu  Pătrăşcanu,  şi sfârşind cu Nicolae Ceauşescu. 

Lumea a  fost  într‐o  frământare violentă,  într‐o altercație continuă,  într‐o  răfuială  fără margini,  într‐o  asuprire  dusă  în spate  până  în  mormânt  de  către  asupriți.  Iată  cum  arăta societatea  românească  în  secolul  XIX,  excelent  creionată  de marele nostru Vasile Alecsandri,  într‐o  introducere  la  scrierile lui Constantin Negruzzi: 

„Poporul  (e  vorba  de  cel  umilit,  nu  de  boierimea latifundiară)  se  pierdea  în  umbră,  în  părăsire,  în  ignoranță!, poporul  şerbit  boierescului, poporul pe  capul  căruia  toți  erau stăpâni,  toți:  vătavi,  arendaşi,  proprietari,  slujitori,  cenuşeri, țârcovnici,  revizori,  sameşi,  ispravnici,  judecători,  directori, miniştri, domn, sultan  şi  împărat!... poporul supus  la beilicuri, supus la biruri, supus la dare de flăcăi la oaste, supus la bătaie cu biciul, supus la supliciul fumului prin temnițe, expus la toate capriciile  crude  ale  soartei,  la  toate mizeriile morale  şi  fizice, plecat la toți, fie indigeni sau străini, sărăcit, înjosit, cuprins de groază  din  copilărie  până  la moarte  şi  neapărat  de  lege  nici măcar în contra crimelor! 

Iar după acel popor  român,  în  fundul  tabloului,  rătăcea un  neam  de  origine  străină,  căzut  în  robie,  gol,  nomad, batjocorit,  disprețuit:  țiganii  numărați  pe  suflete,  proprietate monstruoasă  a  statului,  a  boierilor  şi  chiar  a  sfintei  Biserici, îngenuncheați  sub  biciul  plumbuit  al  nazârului,  vânduți  la mezat ca pe vite, despărțiți cu violență de părinții  şi de  copiii lor, schingiuiți crunt de unii proprietari ce se  intitulau creştini 

  {PAGE  }

cu  frica  lui  Dumnezeu,  puşi  în  obezi,  în  zgarde  de  fier  cu coarne, purtând zurgălăi!... Țiganii asupra cărora puternicii zilei exercitau  dreptul  arbitrar  de  viață  şi  de moarte;  țiganii  care reprezentau  spectacolul  înfiorător  al  sclaviei  negre,  precum țăranii  români  reprezentau  şerbirea  albă!  Şi  între  clasele privilegiate şi acele dezmoştenite, un cler ignorant, superstițios, îngrăşat  cu  mana  averilor  mănăstireşti,  aplecat  mai  mult  la plăcerile lumeşti decât la smerenia apostolească; un cler care, în loc de a căuta să apropie turmele între ele prin cuvinte de frăție, în loc de a exercita un sacerdoțiu sacru şi mângâietor, conform moralei lui Cristos, prefăcuse sfântul potir în cupă de plăcere, şi talgerul de naforă în disc de parale. 

Aşadar,  în  vârful  scării  sociale  un  domn  cu  topuzul  în mână şi cu legea sub picioare; pe treptele acelei scări o boierime ghiftuită de privilegiuri, bucurându‐se de toate drepturile, până şi de ilegalități, şi scutită de orice îndatorire către țară; alături cu acea  boierime  un  cler  ai  cărui  şefi,  veniți  de  la  Fanar  şi  din bizuniile  muntelui  Athos,  se  desfătau  într‐o  viață  de  lux trândavă şi scandaloasă; iar jos, în pulbere, o gloată cu cerbicea plecată sub  toate sarcinile! sus, puterea egoistă,  jos,  şerbirea  şi mizeria  fără  protecție,  şi  totul  mişcându‐se  într‐o  atmosferă neguroasă de  ignoranță, de superstiții, de pretenții, de  lăcomie şi de frică. 

Schingiuirea  țăranilor  şi  a  țiganilor  făcea  parte  din obiceiurile  zilnice  şi  era  o prerogativă  a proprietarilor  atât de absolută,  încât dacă s‐ar  trezi din morminte  toate nenorocitele victime  care  au  pierit  în  schingiuri  aplicate  lor  fățiş,  ne‐am înspăimânta  de  acel  nour  de  umbre  sinistre  ce  au  rămas nerăzbunate! 

Şi  însă... oamenii care comiteau acele delicte  şi crime nu erau răi la suflet, nu erau cruzi în natura lor, ci, din contra, erau blânzi,  generoşi,  iubitori  de  săraci;  dar  aveau  dreptul  de 

  {PAGE  }

cruzime  şi  îl  exercitau  fără  a  avea  conştiință  de  fapta  lor criminală,  fără  grijă  de  răspundere,  fără  teamă  de  pedeapsă. Astfel  era  timpul,  astfel  era  starea morală  a  societății.  Inimi bune,  fapte  crude!...  Şi  cum  putea  fi  altfel,  când  pe  străzile oraşelor se petrecea adeseori un spectacol ce era de natură a le împietri:  un  nenorocit,  gol  până  la  şale,  legat  cu  o  frânghie lungă  şi  mânat  din  urmă  de  Gavril  călăul,  precedat  de  un slujitor  ce  bătea  darabanele,  înconjurat  de  slujitori  cu  săbiile scoase,  tremurând,  şovăind, oprit  la  toate  răspântiile  străzilor, lungit  la  pământ,  bătut  de  Gavril  cu  un  harapnic,  apoi  iară sculat pe picioare cu sila şi iară pornit pe străzi, pentru ca să fie iară bătut mai departe! 

Laissez  passer  la  justice  du  roi! Lăsați  să  treacă dreptatea domnească! 

Desproprietărirea răzeşilor ajunsese o manie încurajată şi ajutată  chiar de  brațele puternice  ale  administrației  şi  justiției (?).  Mulțime  de  procese  se  iscau  din  senin  în  contra  acelor nenorociți  moşneni,  se  aduceau  la  împlinire  prin  măsuri arbitrare, caliceau mii de familii, pentru ca să  îngraşe un vecin căftănit, şi produceau uneori scene foarte dramatice. 

Un  proprietar  mare  şi  atotputernic  avea  alăturea  cu moşia  lui  nişte  răzeşi  întețiți,  care  țineau  la  pământurile  lor, dreaptă  avere  întemeiată  pe  hrisoave  domneşti.  Orice propunere din parte‐i pentru schimb sau vânzare rămăsese fără rezultat. Ce se  întâmplă?  într‐o zi,  ispravnicul  ținutului,  însoțit de o ceată de slujitori, aduse un plug şi, urmând poruncilor ce primise  de  la  Iaşi,  ordonă  a  trage  brazdă  prin  mijlocul pământului răzeşesc. Boii pornesc, fierul plugului începe a lăsa o  brazdă  neagră  în  urmă‐i,  când  dintr‐un  rediu  apropiat  se iveşte  o  româncă  naltă,  ce  purta  un  copilaş  la  sân.  Ea  vine sumeață în fața ispravnicului, depune copilul dinaintea boilor şi zice:  „De  vreme  ce  ați  venit  hoțeşte,  ca  să  ne  luați  moşia 

  {PAGE  }

strămoşească, na! trageți brazda peste copilul meu, pentru ca să nu  rămână pe  lume pieritor de  foame  la uşile  străinilor!ʺ Toți statură  încremeniți!...  afară de  ispravnic,  care  răcni  înfuriat  la slujitori să deie copilul în lături: 

— Nu vă atingeți de el, că‐i amar de capul vostru! strigă românca,  şi  în  adevăr  deodată  se  văd  ieşind  din  rediu  vreo două  sute  de  țărani  înarmați  cu  topoare  şi  coase.  Ei  veneau repede  şi  amenințători  către  părintele  ispravnic;  dar  acesta, negăsind de cuviință a‐i aştepta, îşi luă ceata şi se făcu nevăzut: „La  oarba!  la  oarba!ʺ  strigau  românii  din  urmă,  râzând  de spaima  lui,  şi astfel ei rămaseră stăpâni pe moşia  lor... până  la anul viitor. 

De pe  atunci  s‐a  răspândit  în  țară  cântecul  răzeşilor,  ca un semn caracteristic al timpului: 

Frunză  verde  de  scumpie,  Ard‐o  focul  răzeşie!  Eu chiteam că‐i boierie, Şi‐i numai o sărăcie! Etc., etc.” 

Ura  împotriva  umilințelor,  nedreptăților,  bătăilor  sădea genetic  în comportamentul  românului, sentimentul de apărare prin  violență.  Să  dăm  un  exemplu  de  lângă  Curseşti,  de  la Toporăşti, găsit în Uricarul, vol. IX, p.124‐125.: 

„Paşnicii  şi  vornicii  satului  Toporăşti  am  făcut  arături stăpânului  nostru,  de  câte  clăci  am  dat  privighitorului  din ocolul Racova pe anul 1836 şi anul 1837, anume: „6 zile pluguri la arat, 27 zile la prăşit şi la plivit în anul trecut; 7 zile pluguri la arat  în două  rânduri, pe  anul  acesta;  14  zile  la prăşit,  10  zile, oameni  la desfăcut popuşoi; 10 zile,  care   au  încărcat popuşoi din satul Armăşoaia  şi  i‐am dus  la satul Huşenii, pentru ca să nu ducem cinci stânjeni de lemne la Vaslui, la giudecătorie. 

Al  doilea,  eu  vornicul  am  suferit  o  bătaie  de  la  dl. privighetorul  zicând  că  suntem  nesupuşi;  de  ce  nu  i‐am  dat zapisu ca să‐i facem clacă. Iar când am mers cu cisla satului, ca să o iscălească, am dat câte un sarcovăț pe cislă, pe anul trecut; 

  {PAGE  }

una  după  ce  s‐au  slobozit  țarina  moşiei  Toporăştii  şi  de privighetoriu. 

Iar fiind ridicat tot şi la dlui şi‐au prins cinci boi, care doi boi  i‐au  ținut o  săptămână de  zile  şi  au  rămas omul  lipsit de arătura de toamnă. 

Acestea de mai sus le‐am dat privighetorului şi am arătat adevărat  pentru  aceasta,  am  pus  numele,  degetele  şi  pecetea sătească.” 

Mărturia  poartă  data  de  20  octombrie  1837,  este certificată de Handoa ca întocmai cu originalul şi poartă numele celor ce o „iscălesc”: Dumitru Lazureanu, pasnic,  Ştefan  Şălar, pasnic, Manole Chiper, pasnic şi Ion Rotariu, vornic. 

Deci,  dacă  privighetorul  nu  primea  ce  cerea,  aplica pedeapsa  cu  bătaia.  Şi  o  bătaie  încasată  pentru  o  vină recunoscută,  altfel  se  răsfrânge  în  sufletul  omului,  pe  când  o bătaie  pe  nedrept  –  e  otravă  curată  ce  va  infesta comportamentul maltratatului  şi va face din el un virtual rebel. 

Nici  bătăile  din  copilărie  nu  se  uită,  bătăi  din  partea părinților, şi copiii se vor răzbuna.  

Ideea  creştină  care  a  încercat  să  coboare  bunătatea  în sufletul  oamenilor  a  eşuat  lamentabil.  Cine  mai  întoarce  şi celălalt  obraz  când  i  se  trage  o  palmă? Dimpotrivă,  astăzi  îți trimite  nu  numai  un  pumn  în  nas,  ci  o  rachetă  în  cap.  Evul mediu a cunoscut monştri rațiunii. Epoca modernă l‐a copiat şi a perfecționat măcelul în masă, cu arme mai primitive, ca focul din  cuptoare,  glonțul  în  tâmplă  şi  mai  nou  bomba  atomică. Există  pe  pământ  din  totdeauna,  cred,  o  determinare  dirijată spre violență, spre răzbunare şi îndemnurile lor  s‐au manifestat şi se manifestă. Am făcut această mică introducere pentru a face loc  unui  exemplu  concret,  autentic,  de  terorism  familial  dus până la extremele lui. Iată‐l: 

  {PAGE  }

Socialismul, la sate, se instaurase bine de acum, prin anii ʹ70.  Potrivnicii,  aproape  îşi  terminase  stagiul  pe  la  Canalul Dunărea Marea Neagră. Se întorseseră la vatra strămoşească, în frunte cu  învățătorul, Gheorghe Gemene, cu preotul Sârbu, cu Nicu Cehan  şi  în diminețile  lucrătoare,  se  adunau  cu  sapa pe umăr la poarta colectivei să facă prezența. Socialismul învinsese definitiv  îndărătnicia spiritului răzăşesc din Curseşti‐Vale şi se credea că aşa va fi în vecii vecilor. Satul acela dintre trei dealuri cu un pârâu ce‐i spăla poalele,  şi şerpuia prin grădina  bunicii mele Zoița Petrilă, îşi trăia drama întregii țări. 

Asta  era  atmosfera  generală  în    acele  vremuri,  când primesc  un  telefon  de  la  o  mătuşă  din  Bucureşti,  Elena Gordinschi, că să mă duc la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iaşi, la pavilionul canceroşilor, unde este  internat  fratele ei Costică, unchiul meu  dinspre mamă.  Să  întreb  de Chirică Constantin. M‐am dus, am  întrebat de el  la  triaj; nu, nu era  internat acolo nici un Chirică Constantin. Mai  târziu  am  aflat  că, de  fapt,  îl chema Petrilă,  că  îi mai  spunea  şi Chirică.  Şi din  cauza  cestei nepotriviri nu l‐am găsit atunci ca să‐i mai pot alina durerile şi nevoile, deşi era acolo, în pavilionul canceroşilor. Şi acum parcă îmi pare  rău de  întâmplarea aceasta nefericită  şi de naivitatea mea, care, plecat de mulți ani din satul natal, nici nu mai ştiam exact cum se numesc rudele mele. 

Peste o vreme am aflat că murise în chinuri groaznice, de unul  singur,  într‐o  căsuță  înălțată  la  revenirea  în  sat, pe  locul fostelor    locuințe părinteşti, dărmate de el,  înainte de a părăsi, cu  ani  în  urmă,  Curseştii;  zic  la  revenirea  în  sat  pentru  că unchiul  Costică  avea  o  fire  independentă;  el  nu  se  temea  de nimeni şi se bucura de o stare fizică puternică. Nici nu voia să audă de înscrierea lui în colectivă. El ținea o pereche de cai şi o căruță cu care făcea chirie;  îşi câştiga astfel pâinea cea de toate zilele, fără se dea socoteală la nimeni. Din născare, avea o „gură 

  {PAGE  }

de  lup”  operată  stângaci,  fapt  ce‐i  afectase  bolta  palatină  şi‐i deformase  vocea. Oamenii  îi  înțelegeau  greu  cuvintele  şi  din cauza acestui defect  îl porecleau Onania. Nu îngăduia să‐i stea cineva  în  cale  şi  era  vai de  acela  care  i  se  opunea. Dar  într‐o noapte, vreo şapte „lămuritori” îl prinse pe câmp şi‐l uciseră în bătaie. A doua zi dărâmă toate acaretele rămase de la bunica şi spuse  că mai  bine  se  duce  să  se  arunce  într‐o  baltă,  decât  să intre în colectivă. Lăsă în urmă un morman de ruine şi plecă la Bucureşti pe un şantier de construcție, adăpostindu‐se seara  la sora  lui Elena Gordinschi.        Într‐o „Cronică de  familie” scrisă cu câțiva  ani în urmă, notam despre unchiul meu Costică doar câteva  informații nesemnificative:  că  trăia din  chirii,  că odată, într‐o noapte,  în drum  spre Vaslui, din coşul căruței unde mă făceam  că dorm,  l‐am zărit  sărutându‐se pe  scândura din  față cu  o  femeie,  Mihălcioaia,  cu  prăvălie  în  sat,  că  în  timpul războiului  avusese  de‐a  face  cu  nevasta  lui  Ghironti,  o femeiuşcă frumuşică, durdulie, vecină de curte, bărbatul ei fiind plecat pe front, şi întors de acolo fără un ochi, că mai practicase amorul  liber  cu  nevasta  învățătorului,  încă  bună de dragoste, fiind doar  la al treilea copil, şi  institutorul plecat de asemenea, pe frontul de răsărit, şi că pe vremea când aveam doar şase ani, ieşea  cu mine  în mijlocul  satului,  la  fântâna din  fața parohiei, pentru  a  uimi  consătenii  cu  ştiința  mea  de  carte,  citindu‐le ziarul „Universul”. 

Cam  atât. Nimic  senzațional.  Adevărul  despre  unchiul meu Costică l‐am aflat abia după circa 40 de ani de la moartea lui,  de  la  mama  mea,  căruia  tocmai  îi  sărbătorisem  la  24 ianuarie,  99  ani  de  existență,  cu  tort,  şampanie,  ziarişti  şi primarul oraşului Vaslui,  la  fața  locului, Victor Cristea. Am să mai  amân  puțin  incursiunea  aceasta  în  arborele  genealogic pentru a nota câteva idei dintr‐o lucrare a marelui filolog român Alexandru  Philipide,  descoperită  în  Biblioteca  universitară 

  {PAGE  }

„Mihai Eminescu”  zilele  trecute.  Profesorul  ieşean  sublinia  în prefața  cărții  că  toți  istoricii  s‐au  limitat  la  a  descrie  viața regilor,  domnitorilor  de  tot  felul  şi  nu  şi‐au  aplecat  pana  şi asupra poporului, asupra caracterului său, asupra vieții  lui de familie, asupra proprietății lui unde‐şi consuma zilele, pentru a şti şi noi, după secole înghițite de vreme, cum arătau românii. Şi domnul  Philippide  caută  să  deducă  sufletul  țăranului  din literatura  sa orală,  sau  scrisă apoi, de Vasile Alecsandri  şi alți mari culegători de folclor. 

Ideea,  tentantă  şi  chiar  generatoare  de  responsabilitate pentru  înfățişarea  lumii  prin  care  trecem, m‐a  prins. Unchiul meu Costică  a  fost  un  țăran  român  care  s‐a manifestat  după felul  lui de  a  fi,  cu  50 de  ani  în urmă  sau poate  şi mai mult. Acum,  literatura română este plină de portrete  țărăneşti şi una în plus, complementară, nu mai înseamnă nimic. Țăranul a fost „pictat”  fie „mort după avantajele colectivei”,  fie  împotriva ei, fie avar după pământ sau  incendiator de conace  şi violator de boieroaice, ca în „Ion” şi „1907”, fie mioritic mânând turmele de oi  prin  obcinile  carpatine,  fie  apărător  al  credinței  şi  legii strămoşeşti,  fie haiduc  sau păunaş,  fie  împărțind  sfaturile  sale în stânga şi în dreapta, ca un bătrân înțelept ce era etc. 

Unchiul  meu  Constantin  Petrilă  nu  încape    în  aceste tipare.  El  sare  din  blândețea  şi  ospitalitatea  zugrăvită  în literatură. Şi mă  întreb de unde a moştenit, ceea ce voi  încerca să transcriu mai departe, ce l‐a determinat,  să aibă o fire atât de sălbatică, de nemiloasă, să se manifeste ca un schizofrenic greu de imaginat. Pentru că tatăl său, un răzeş cu vreo 20 de hectare de  pământ,  şi  vreo    şapte  copii,  fuse  un  om  pâinea  lui Dumnezeu, până ce într‐o zi şi‐a dat sufletul neantului. 

 Poate acesta să fi fost momentul când în bunica intră un fel de descumpăneală, de agitație, de  spaimă  ce  făcuse din ea apoi un fel de zgripțuroaică cu copiii rămaşi orfani. Dar unchiul 

  {PAGE  }

Costică era născut şi nu putea  să devină un neadaptat, cum se va  dovedi mai  târziu  din  cauza  pierderii  tatălui  din  fragedă copilărie. Surorile  lui: Elena, Natalia, Ecaterina  (mama mea)  şi Maria, care au mai rămas în viață,  au fost femei la locul lor. Au ținut  gospodării  frumoase  sau  slujbe  şi  nu  s‐au  manifestat precum fratele lor Costică. Şi, slavă Domnului, nici eu, ca nepot al Zoiței Petrilă nu m‐am ales cu o asemenea prăpastie de fire. Dar  cine  mai  ştie  cum  împarte  genetica  moştenirea  daco‐romană!? 

Dar  să  revin  la  întrebarea  domnului  Alexandru Philippide:  cum  arăta  poporul  român?  D‐apoi,  din  trunchiul său  mai  sare  şi  câte  o  surcică,  ca  o  sfârlează  cu  fofează zbârnâind prin atmosfera încărcată a vremurilor şi prăbuşindu‐se până la urmă în pământul încăpător pentru toți, ce înghite şi  buni  şi    răi. O  astfel  de  surcică  rebelă  a  fost  şi  unchiul meu Costică, fie‐i țărâna uşoară! 

În primul  rând, oameni buni,  trebuie  să vă mărturisesc, că mama mea, Ecaterina, acum  la 100 de ani,  îmi  spune  că ea încă nu poate pronunța numele mamei ei, atât de rău s‐a purtat cu dânsa, de  a  trebuit  să  împungă  fuga de  acasă,  la  o  vârstă când  alte  fete  se  joacă  cu  păpuşile  şi  nu  o  va  ierta  nici  în mormânt. N‐aş vrea să încarc textul acestei poveşti adevărate cu toate  şicanele  pe  care  Zoița  Petrilă  le‐a  făcut  copiilor  ei: Ecaterina şi Costică, pentru că celelalte fete  îşi găsiseră un rost prin  lume  şi  scăpaseră  de  nebuniile  mamei  lor.  Din  cauza persecuției  şi  comportamentului  duşmănos,  nu  mai  dau exemple, Ecaterina, mama mea,  a  fost  silită  să  fugă din  vatra părintească  la casa unui bărbat căruia  îi devine soție. Şi  închei aici  referirile  la  surorile  lui Constantin  Petrilă,  urmând  a mă ocupa numai de dânsul. 

Odată rămas pe lângă mama Zoița, doar el, pe la 13 ani, într‐o  gospodărie  fără  bărbat  şi  cu  nevoile  câmpului  o  sută, 

  {PAGE  }

copilul  devine  gazda  bătăilor  şi  tuturor  persecuțiilor imaginabile  şi  inimaginabile. Nici  nu  era  lăsat  să  doarmă  în casă, sau măcar în bucătărie, ci îşi făcuse culcuşul în paiele din podul şurii. Nici mâncare nu‐i dădea, ci numai ocări, blesteme. Cică, bunica mea, spune mama, avea un bagaj de cuvinte foarte urâte,  jignitoare, porcoase, umilitoare, moştenite din  străbuni, care nu se mai aud în zilele noastre. Era de ajuns să primeşti în obraz o astfel de ocară că nimeni nu‐ți mai putea spăla sufletul de  ură  câte  zile mai  aveai. Cică  odată,  după  o  alungare  prin curte cu sapa după copil ca să‐l omoare şi după o ciomăgială ca la bătut fasole, Costică unchiul meu ar fi strigat: „Lasă, mamă, n‐am să mă fac eu mare! 

Şi copilul acela urât de maică‐sa, crescuse de acum mare şi învârtea toată gospodăria, că treburile cine să le facă? Bunica mea  se  ținea de mare  cucoană  şi  îşi menaja văduvia,  stând  la taifas cu prietene la o cafeluță şi un pahar de vin, că beciul era plin, dar pusese  la butoi o canea cu cheie  şi  trudnicul Costică, care  îngrijise  via  de  la  tăiatul  viței  primăvara  şi  punerea trăscăului  în  butoaie  toamna, nu  avea  cale de  gustare. Coana Zoița, că aşa‐i zicea oamenii mai  săraci din  sat,  se  respecta cu câte  un  cuptor  de  plăcinte  poale‐n  brâu,  unse  cu  unt  sau  cu smântâna,  dar  nu  dădea  măcar  una  de  poftă  „hoțului”  de Costică,  alungat  în  podul  grajdului.  Hrana  lui  era  bătaia, batjocura, spurcarea cu cele mai abjecte cuvinte. Până într‐o zi, când  flăcăul  acela  urât  şi  poreclit  Onania,  nu  mai  suportă ciomăgiala  şi o  trânti pe  coana Zoița de pământ,  rupându‐i o mână.  Din  clipa  aceea  femeia  căpătă  o  spaimă  şi  nu  mai îndrăznea  să  ridice  sapa  asupra  lui,  dar  urla  cât  o  țineau puterile: „Săriți, oameni buni, hoțul mă omoară!” de se auzea în tot satul. Eram copilandru pe atunci şi pot depune mărturie că am auzit‐o şi eu țipând ca în gură de şarpe, de mai mare râsul, pentru că oamenii, de acum, o socoteau nebună. 

  {PAGE  }

Timpurile  bune  şi  rele  au  trecut,  că  singurul  lucru  care trece  şi  nu  se  termină  niciodată  pe  lumea  asta  sunt  ele, vremurile. Trec, dar  lasă  în urmă prin documente, prin scrieri, prin  vestigii  acoperite  de  cernoziomul  ce  ne  hrăneşte  şi  ne perpetuează, oseminte calcinate, cioburi de foste bogății, comori ascunse  de  cei  fugiți  pentru  a  se  reîntoarce  cândva  să  le dezgroape, iar unii norocoşi ca mine dau şi peste comori vii, cu trecutul  în buzunarul minții, aşa cum este mama, fata chinuită de acea femeie pe care încă nu o poate numi mamă… 

La  cei  100  de  ani  ai  ei,  are  în  spate  cel  puțin  90  de amintiri. De câte ori o vizitez, odată la două săptămâni, că stă în alt oraş decât mine,  luăm mai  întâi un prânz,  sorbim o  țuică, bem o  cafea,  ea  simte  că memoria o  lasă  şi  comoara aceea de amintiri se poate pierde pentru totdeauna, fără ca lumea să ştie ce  şi  cum  a  fost.  Şi  atunci,  fără  să  o  rog  eu,  începe  să‐mi povestească.  Ultima  oară  am  adus  vorba  de  unchiul  meu Costică,  cu  care  ea  a  avut multe necazuri  şi  abia  acum, după atât amar de vreme, aflu adevărata  lui față.   

Pentru  că  avea  crestătura  aceea  pe  buza  superioară  şi glăsuirea  aceea  fornăită,  ceva  în  genul  vorbirii  regelui Mihai, dar  mult  mai  confuză,  nimeni  nu‐l  putea  îndrăgi.  Nici pomeneală  să  se  poată  lipi  de  vreo  fetişcană.  Şi  atunci, blestemul lui a fost să‐şi caute un suflet printre femeile măritate sau fost măritate. 

‐ D‐apoi prima oară – începe mama să‐şi reamintească – a trăit din dragoste, adică neînsurat, cu o  femeie a  lui Pârlici cu care făcuse doi copii.  

‐ Cum, adică a trăit cu nevasta lui Pârlici? ‐ Apoi ei erau sfădiți şi ea trăia în casa ei, pe pământul ei, 

alături de casa lui Pârlici. ‐  Ăsta  nu‐i  acela  care  ajunsese mare  şi  tare  în  timpul 

comunismului şi vă persecuta? 

  {PAGE  }

‐ Da,  el  îi.  Şi  o  făcut Costică  cu  femeia  aceea doi  copii. Adică unul,  că  celălalt  l‐o  făcut  cu un  jidan, unul Mendel,  că trăia şi cu jidanul. Era tare frumuşel băiețelul acela. Sigur că era a  lui Mendel,  că din Costică  n‐avea  cum  să  iasă  chiar  aşa de drăgălaş. Cu  părul  blond  şi  o  față    luminoasă  şi  zâmbitoare. Poate trăieşte şi acum, cine ştie! 

‐ Ei, asta nu am ştiut până acum. I‐auzi acolo! ‐ Păi nu aveai de unde că tu erai plecat din sat. Şi cum îți 

spuneam.  Lui  Pârlci  nu‐i  convenea  situația.  Rămăsese  cu  doi copii pe capul lui şi îi era greu şi îi era şi ciudă. Ce se gândeşte el, cum să o aducă  înapoi?  Într‐o zi, pe când ei erau plecați  la muncă pe câmp, cu câțiva  tovarăşi de‐ai  lui, s‐a apucat  şi  le‐a stricat casa. Adică  i‐au aruncat pe  jos acoperişul,  i‐au dărâmat pereții,  au  lăsat  în  curte  o movilă  de  chirpici  şi  de  țăruşi,  cu gândul să nu mai aibă unde sta  împreună. Când s‐au  întors ei pe înserat, nu mai era casa. Femeia ceea a lui Pârlici s‐a mutat la o soră de‐a ei, în alt sat şi aşa Costică a rămas singur. 

Nu mai  auzisem  aşa  ceva până  acum. Deci,  violența  în comportament nu puteam să  i‐o atribui numai unchiului meu. Ea  zăcea  şi  în  alți  români  porniți  să‐şi  facă  dreptate  de  unul singur  sau  să  se  răzbune. Consăteanul meu din Curseşti‐Vale nu  era  deloc  un  ortodox.  Mama  se  oprise  şi  aştepta  să  mă termin eu de  mirat. 

‐ După  aceea, nu peste mult  timp,  s‐o dus  la  o  femeie, fată de‐a lui Ghiță Popa, care îi murise bărbatul. După o vreme, într‐o noapte, o spânzurat‐o de două ori. O scotea din  laț  şi o bătea şi iar i‐l punea de gât. Biata femeie, dimineață era vânătă toată de lovituri. O rugat o vecină să o cheme pe coana moaşă, madam Pricop. Când o văzut‐o,  i‐a  căutat o căruță cu  cai  şi o trimis‐o  la Băceşti unde era un dispensar medical, că  la Vaslui era mai departe. Dar n‐au avut ce să‐i mai  facă. Peste vrei  trei zile a murit.  

  {PAGE  }

‐ Şi n‐a pățit nimic, Costică ? ‐ Ce  să pățească, că moaşa mi‐a  spus numai mie cum o 

găsit‐o pe femeie şi ce i‐a povestit şi m‐a sfătuit să nu cumva să mai spun la cineva, că ne omoară Costică. 

‐ Era un om aşa de rău? ‐  Vai  de  mine,  bea  şi  fuma,  bea  şi  fuma.  Era  foarte 

periculos. Se ferea tot satul de dânsul. Cad  într‐o meditație sterilă. Mama mai pune un  lemn  în 

sobă  şi  mă  îndeamnă  să  mai  servesc  ceva.  Apoi,  din îndepărtatele vremi ce‐şi puseseră amprenta pe creierul ei, mai scoate câteva fotografii ale unchiului Costică. 

‐ Ne‐o chinuit ea pe noi, dar până la urmă şi‐o luat plata. Ea,  era  bunica  mea,  pe  care  nu  putea  să‐i  pronunțe 

numele. Întotdeauna se fereşte şi face doar nişte trimiteri, ca să pricep eu; „cea bătrână” sau „cea din vale”, că avea casa pe şes, lângă pârâu. 

‐ Adică? ‐ O jucat‐o el bine. Îi plătea polițele. Îmbătrânise de acum, 

nu se mai putea servi şi nici nu avea cum, că el strângea  toate alimentele  sub  cheia. O  ținea  flămândă. Câte  o  femeie  îi mai aducea câte ceva de mâncare. Şi în timpul cât o conducea până la poartă, Costica o lua şi o dădea la câine. Când se întorcea nu mai găsea nimic. 

El  se  aşeza  la masă,  că‐şi  pregătea  singur mâncare,  ea stătea  pe  o  laviță  şi  se  ruga  de  dânsul:  „Dă‐mi, măi Costică, măcar o bucățică de mămăligă!” Tăcea  şi‐şi vedea de mâncat. Ce mai rămânea, arunca la câine şi‐şi aprindea o țigară.  

Bunica a murit de mult. Nu‐i mai poate face nimeni nici un rău, dar pe mine mă potopeşte o milă, ce‐mi cuprinde parcă tot trupul. Răstorn pe gât ultima gură de țuică făcută de mama cu  zahăr  ars  şi  aştept  să‐şi  mai  amintească  ceva.  Stătea  pe 

  {PAGE  }

marginea patului cu o păturică pe genunchi, cu capul plecat în față, căzută pe gânduri. 

‐  Apoi  odată,  într‐o  iarnă  geroasă  ‐  reia  ea  firul amintirilor, nu fără oarecare satisfacție  în glas, ca şi cum frate‐său Costică i‐ar fi răzbunat şi suferințele ei – o luat‐o de spate şi o  împins‐o afară.  În  fața bucătăriei mai era un spațiu, aşa ca o jumătate de  cameră, dar  fără o  închidere,  ci  ca o prelungire a pereților, unde se  țineau nişte hârdaie, banița, piua. Chiler  i se spunea.  Spre  locul  aista  era  o  ferăstruică  prin  care  ea  privea înăuntru şi se ruga: „Dă‐mi, măi Costică, măcar berta ceea să o pun pe mine că  îngheț de  frig!  Şi atuncea, el  s‐o  ridicat de pe băncuța ceea cu  trei picioare, o  luat căldarea de apă, o deschis uşa şi o aruncat‐o pe dânsa… 

Dar bunica avea atâta  forță  în  trupul acela numai pielea şi oasele, că a rezistat acestui calvar până la vârsta de 84 de ani. 

Acesta  a  fost  românul  Constantin  Petrilă,  domnule Alexandru  Philippide,  dacă  ați  dorit  să  se  scrie  despre  omul simplu, despre  țăranul  român  cu  toate  cele  ale  lui. Nu dedus din  balade,  doine  şi  cimilituri,  ci  din  mărturii  tardive  şi autentice. 

Am  transcris  aceste  amintiri  tragice,  nu  pentru  a  face istorie  sau  literatură,  ci  pentru  a  pune  oleacă  de  blândețe  în sufletul meu  speriat de ororile unui  înaintaş din  spița bunicii. Pe  tot drumul,  la  întoarcere  spre casă de  la Vaslui, mereu  îmi răsuna  în cap  întrebarea‐mirare: „Doamne, din cine mă trag!?” O  fi  fost  o  simplă  întâmplare,  că  unchiul Costică  a murit  de cancer pulmonar? 

ADAGIO Acum,  după  ce  am  terminat,  „dintr‐o  răsuflare”,  mai 

degrabă  relatarea decât povestire de mai  sus, mi  se pare mai mult o compunere cuminte decât o lucrare literară. Cred însă că nu  trebuie  să  arate  nicicum,  decât  ca  o  aberație 

  {PAGE  }

comportamentală  şi eroii ei adevărați: bunica  şi  fiul ei Costică sunt  produsul  aceleaşi  devieri  de  la  normalitate.  Şi  astăzi cunosc persoane care mimează sănătatea, cu mari eforturi, dar sunt la un pas de schizofrenie. 

Problema  se  pune  dacă  ei  sunt  o  parte  componentă  a poporului, o caracteristică a lui psihică. Atâta vreme însă cât nu li se pune un diagnostic de om bolnav, pentru a  fi scăzuți din totalitatea  colectivului  în  care  trăiesc,  privindu‐i  de  departe cum se manifestă, cum gândesc, cum acționează în confruntare cu  viața,  nu‐i  poți  exclude din diurna manifestare  ce  intră  în definiția spirituală a unui popor. 

Pentru  a  ameliora  imaginea unei definiții  care nu ne‐ar face  cinste,  ca  membrii,  acum  a  unei  mari  conglomerații  de popoare, Uniunea Europeană,  tot  românii,  şi nu  sunt  sigur de exclusivitate, au proverbul: „Nu se poate pădure fără uscătură!”   Şi de ce să ne punem cenuşă în cap, când istoria lumii este plină de bestialități, de cruzimi, devenite chiar norme de drept? Fără a mai pune  la socoteală  legile războiului  şi chiar a conviețuirii în societate pe baza principiului natural: „care pe care!”. 

Aşa  că  să  lăsăm memoria  unchiului  şi  bunicii mele  în liniştea mormintelor în care repauzează, că nimeni nu‐i cheie de biserică  şi  nici  nu  abundă  într‐o  bunătate  cristică  demnă  de pictat pe icoane la care să te închini. 

* Vecinii mei, Gică şi Maria Huşanu  Peste drum de  casa  părinților mei,  locuia  un  sătean  pe 

nume Gică Huşanu, unul din  fii  lui Vasile Huşanu, nici bogat dar nici sărac. În schimb de o cruzime nemaipomenită cu copii lui.  Îi  bătea  cu  ciomagul  de  la  orice. Dar  timpul  trece,  copiii cresc şi vine vremea să‐şi imite părinții sau să‐şi pună în operă moştenire genetică de  la ei. Gică ajunge  flăcău de  însurat  şi  ia 

  {PAGE  }

de nevastă o fată din familia Stamate, care mai fusese măritată odată. Cât a  trăit cu acest Gică, a  fost gazda bătăilor cu motiv sau fără motiv. Într‐o dimineață îşi aruncă mama mea privirile peste drum şi zăreşte urcând printre pomi, la deal, spre drumul Pungeştilor,  pe Gică  şi Maria,  cărând  cu  ei  nişte  valize mari, grele. Unde s‐or fi ducând şi ce cărau în bagaje? 

După un timp, se întâlneşte mama mea cu Maria, vecina şi  o  întreabă:  „Da  unde  vă  duceați  cu  atâta  calabalâc  – săptămâna trecută?” 

‐ D‐apoi nunaşă (că‐i cununase şi le botezase şi un copil) ne duceam şi noi la schit, la Mălineşti cu ceva daruri la măicuțe şi să ne rugăm lui Dumnezeu, şi să se roage şi ele pentru noi, ca să nu  ne mai batem toată ziua ca chiorii… 

 Oamenii nu au fost îngeri niciodată! Şi aşa au rămas şi în Curseştiul meu  drag.  Violența  şi  degradarea morală  –  surori bune  cu  alcoolismul  –  fac  casă  bună  şi  în  zilele  noastre  ale anului  2009. Nu pot  trece  sub  tăcere  fapte  reprobabile  numai pentru  a  ridica  în  slăvi  numele  localității  mele  de  baştină. „Lumea  –  ca  lumea”  –  zdrăngănea  un  dicton  în  gura  unui scriitor şi lumea a arătat şi arată aşa: 

 

Un vasluian şi‐a violat soacra!  de Alexandru CROITORU 

COŞMAR Clipe de groazã pentru o bãtrânã de 78 de ani din  localitatea  Cursesti  Vale,  comuna  Pungesti.  În  urmã  cu câteva nopti Elena Nițã  a  fost bătută  şi violatã,  timp de două ore, chiar de ginerele sãu. Ioan Vizitiu a băut un pahar în plus, a venit supãrat acasã şi şi‐a luat nevasta la bătaie. Dupã ce aceasta a  fugit prin vecini, bãrbatul  şi‐a  îndreptat  furia asupra soacrei sale. 

  {PAGE  }

VIOLATOR. Toatã suflarea din Curseşti Vale comenteazã pe la porți tragedia prin care a trecut Elena Nițã, o bãtrânã de 78 de ani din localitate. În urmã cu patru nopți femeia a fost bãtutã şi violatã chiar de ginerele ei, „un bețiv şi un nenorocit”, cum îl caracterizeazã  sãtenii. Parcã  nu  le  vine  a  crede  că  ceea  ce  s‐a întâmplat este adevãrat  şi  fiecare  îşi aratã  indignarea aşa cum ştie mai bine. „Un nenorocit  care ar  trebui  sã  stea dupã gratii pânã la sfârşitul zilelor.  

Sã trimitã doar telegramã sã ne spunã cã a murit şi sã nu mai auzim de el pânã atunci”, spun soții Petru şi Viorica  Popescu.  Pe  bãtrânã  am gãsit‐o la poartã împreunã cu fiica ei şi  cei  5  nepoți  care  au  rãmas  acasã. Alți  doi,  majori  acum,  au  plecat  la muncã prin țarã. Am întrebat‐o ce s‐a 

întâmplat  şi  povestea  bãtrânei  ne‐a  lãsat  fãrã  replicã.  „Mi‐a bãtut fata întâi cu pumnii în cap. Eu stãteam la mine în camerã pe pat şi lângã mine aveam doi dintre nepoți. Am adormit şi m‐am  trezit cu ginerele peste mine  în  toiul nopții. Copiii nu mai erau nici unul. Mi‐a pus mâna în gât, m‐a luat de umeri şi m‐a sucit  cu  fața  în  sus. Nu  ştiu  ce nu  i‐o  convenit  cã m‐a  tras  la marginea patului şi a profitat de mine. Am strigat tot timpul la el sã mã  lase sã nu mã omoare dar nu auzea. Şi‐a bãtut  joc de mine  şi m‐a amenințat cã dacã spun cuiva ceva, mã omoarã  şi pe mine şi pe fatã. M‐o chinuit vreo douã ore şi dupã aceea m‐o lãsat. Am  fugi  la  un  vecin  care m‐a  primit  sã  dorm  la  el,  cã acasã  nu mai  aveam  curaj  sã mã  întorc.  Tot  el  a  anunțat  şi poliția”, povesteşte bătrâna. 

  {PAGE  }

   RECIDIVIST.  Ioan Vizitiu nu este la prima faptã  de  acest  gen. Anul  trecut  soacra  lui, Elena Nitã,  a  scãpat  ca prin  urechile  acului  sã nu  fie  violatã  chiar  de cel  care  îi  este  ginere. „Se  face un an de când a  mai  vrut  o  datã  sã profite  de  mine. Fãceam mâncare si m‐a strigat în casã. Când am dat sã intru m‐a împins înãuntru  şi  mi‐a  dat toate  hainele  jos  de  pe 

mine.  Nu  ştiu  ce  a  pãțit  atunci  cã  dupã  ce  m‐a  dezbrãcat moşmondea ceva cu mâna între picioarele lui. Am scãpat atunci cã  l‐a vãzut pe geam nepotul Sorin  şi a  început sã urle  la el  şi  m‐a  lãsat  în pace”, povesteşte Elena Nițã. Atunci povestea  s‐a terminat, de fapt, rãu pentru agresor. Cei doi fii mai mari ai sãi erau acasã şi, dupã ce au auzit ce era sã pãțeascã bunica lor, l‐au bãtut  bine  pe  Ioan Vizitiu,  l‐au  legat  şi  l‐au dus  cu  cãruța  în satul  Toporãşti,  de  unde  este  originar.  Poliția  din  Pungeşti  a auzit întreaga poveste şi, în loc sã ia mãsuri împotriva celui care a vrut sã‐şi violeze soacra, i‐a amendat pe bãieți pentru cã l‐au bãtut pe agresor. „De atunci nu au mai venit bãieții pe acasã. Nici nu mai ştii în cine sã te încrezi, cã poliția de la noi nu face nimic şi nu ia mãsuri. Ne şi este fricã de el, cã e nebun, mai ales când bea. E  în  stare  sã ne dea  foc  la  casã. Mãcar de data asta poate  va  sta mai mulți  ani  închis  cã  ne‐am  sãturat  de  el.  A terorizat pe toatã lumea de pe aici cu felul în care vorbeşte când 

  {PAGE  }

e  beat.  Ba mai  şi  aruncã  cu  bolovani  dupã  noi”,  povesteşte Ionela Biciuşcã. 

Politia Pungeşti are partea ei de vină 

VINOVAȚI. Din ceea ce povestesc cei din Curseşti Vale, se  pare  cã  şi  poliția  localã  are  partea  ei  de  vină.  La  prima tentativã de viol, Ioan Vizitiu a scãpat uşor fãrã sã fie  închis şi cei care au primit amenzi au fost bãieții mai mari ai violatorului care l‐au bãtut dupã ce au aflat ce a vrut sã facã. Abia dupã ce Vizitiu  a  reuşit  sã‐şi  violeze  soacra,  o  bãtrânã  de  78  de  ani, poliția  l‐a  arestat pentru  cercetãri. Toatã  suflarea din Curseşti sperã ca bãrbatul sã primeascã cât mai mulți ani de puşcãrie şi nimeni sã nu mai audã nimic de el. 

„M‐a bătut şi a profitat de mama” 

„A  venit  peste  mine  în  casã  şi  m‐a  luat  la  bãtaie  cu pumnii  în cap. Am fugit şi m‐am ascuns  la mama  în camerã şi fata sub masã. A venit şi aici dupã noi şi iar m‐a luat la pumni. Dupã ce s‐a sãturat, a ieşit pe afarã şi atunci am luat copiii şi am fugit. S‐a întors şi atunci a profitat de mama. De 20 de ani sunt cu el  şi de 20 de ani mã bate. Nu mai  ştiu ce sã  fac. Mãcar de data asta poate l‐a lua la puşcãrie sã scãpãm de el, cã ne omoarã pe  toți.  E  nebun.  A  trimis  fata  dupã  mine  sã  mã  aducã.  A amenințat‐o cã dacã nu mã duc eu acasă, sare pe ea. Fata a venit speriatã  şi mi‐a  spus. Nu mai  ştiu  cum  sã  fac,  dar  sã‐l  ia  la puşcãrie  sã  scãpãm  de  el”,  povesteşte  soția  lui  Ioan  Vizitiu, Daniela. 

(Adevărul de Vaslui, Luni, 11‐08‐2008, Nr. Ediție: 527 ).  

  {PAGE  }

CAPITOLUL 6

Curseştii de azi

6.1. Primarul comunei despre oamenii ei Aş începe acest capitol de sfârşit, după ce ne‐am plimbat 

prin  pulberea  veacurilor,  prin  declarațiile  unui  primar  al comunei  Pungeşti,  din  care  acum  face  parte  fosta  comună Curseşti Răzeşi – domul Mircea Vlasă, date la 21 februarie 2008 unei reportere de la „Evenimentul de Vaslui, Simona Pop. 

Pungeşti, comuna unde UE e doar o fantasmă!  La peste 36  km de Vaslui, într‐o zonă săracă a județului, 

îşi duc traiul de zi cu zi 3.600 de persoane. Sunt oameni săraci, cărora  viitorul  nu  le  oferă  prea  multe.  Pentru  ei,  Uniunea Europeană nu reprezintă decît o fantasmă şi nici nu se gîndesc că vor ajunge vreodată la nivelul de trai al celor de acolo.  

ʺSărăcia, oricît ai acoperi‐o, tot se vede"

Aceasta este părerea primarului comunei, Mircea Vlase şi el  ştie  ce  spune... Din bugetul pe  care  îl are,  face  cu greu  față problemelor  de  zi  cu  zi.  E  greu  să  drămuieşti  câteva  sute  de milioane de lei, cînd nevoile comunității ar fi de cîteva zeci sau poate sute de miliarde. Banii vin doar de la Consiliul Județean. Din  fonduri proprii nu ai ce să aduni pentru că  în comună nu sunt investitori, ci doar câteva asociații familiale care trăiesc din ce  vând  zilnic,  adică  ceva  produse  alimentare  şi  mai  multă băutură. ʺAici oamenii sunt săraci de când se ştiu! Nu e o zonă care  să  permită  să  se  dezvolte  agricultura  şi  nici  zootehnia. Oamenii țin câte o vacă pe lângă casă, doar ca să le dea oleacă de lapte. Ca să înțelegeți cât de săraci sunt oamenii vă spun că 

  {PAGE  }

majoritatea trăiesc din ajutorul social şi din alocațiile copiilor. Dacă nu ar avea aceste două venituri, ar fi muritori de foame. Mai  lucrează cu ziua pe unde apucă, dar banii  le ajung doar de pe o zi pe altaʺ, ne‐a spus primarul. Câteva sute de tineri au plecat peste hotare  şi bruma de bani pe care o câştigă o  trimit acasă,  unde  cei  rămaşi  să  poată  ridica  o  casă.  De  propriile afaceri nici nu poate  fi vorba.  ʺNu au avut atît de multă carte încât  să aibă acolo  cine  ştie  ce  locuri de muncă bine plătite. Stau şi ei câte jumătate de an, mai vin acasă, pleacă din nou. Nu e uşor printre străini şi doar sărăcia lucie i‐a îndemnat să plece. Am vorbit cu mulți dintre ei: toți spun acelaşi lucru, că stau cât să‐şi adune ceva bănuți să ridice o casă, să îşi ia cîteva animale şi se întorc. Nu au nevoie de mai multʺ. 

Trai ca  în Uniunea Europeană nu  speră cei din comuna Pungeşti să aibă prea curând! Vor însă pentru copiii lor o viață mai bună, iar autoritățile locale încearcă să facă acest lucru. 

* 

Pentru  memoria  hârtiei,  redau  în  continuare  un  tabel nominal  cu  populația  satului  Curseşti‐Vale  la  data  de  30 decembrie 2008. 

 Nr.crt.  Numele şi prenumele  Nr.membrilor 

de familie 1  Melian Vasile  5 persoane 2  Mmelian Constantin  5 persoane 3  Gâza Corina  1 persoană 4  Dănăilă Gheorghe  5 persoane 5  Şulca Gheorghe  5 persoane 6  Apostu Petrică  4 persoane 7  Apostu Vasile  4 persoane 

  {PAGE  }

8  Picioroagă Alexandru  6 persoane 9  Bolea Elena  1 persoană 10  Picioroagă Lucica  1 persoană 11  Bosiu Ion  3 persoane 12  Bouaru Lucian  1 persoană 13  Ştefârcă Neculai  3 persoane 14  Picioroagă Neculai  1 persoană 15  Apostu Mihai  2 persoane 16  Focşa Maria  2 persoane 17  Focşa Alexandru  4 persoane 18  Palade Natalia  1 persoană 19  Gheronte Ion  2 persoane 20  Gheronte Cristi  4 persoane 21  Buzilă Maria  1 persoană 22  Gâza Valeriu  4 persoane 23  Cărare Vasile  7 persoane 24  Focşa Vasile  5 persoane 25   Buzilă Maria  1 persoană 26  Mihai Vasile  2 persoane 27  Mihai Irinel  2 persoane 28  Cojoc Adrian   29   Pintilie Ion  6 persoane 30  Dănăilă Vasile  5 persoane 31  Focşa Mihai  2 persoane 32  Picioroagă Gheorghe  4 persoane 33  Palade Ghoerghe  5 persoane 34  Ciobanu Georgeta  2 persoane 35  Parinică Gheorghe  4 persoane 36  Mihai Neculai  3 persoane 37  David Mihai  4 persoane 38  Ciobanu Gheorghe  6 persoane 39  Palade Neculai  4 persoane 

  {PAGE  }

40  David Constantin  3 persoane 41  Stamate Mihai  2 persoane 42  Moraru Vasile  4 persoane 43  Huşanu Mihai  1 persoană 44  Niță Elena  1 persoană 45  Vizitiu Daniela  5 persoane 46  Biciuşcă Neculai  3 persoane 47  Pintilie Neculai  2 persoane 48  Palade Vasile  1 persoană 49  Melinze Gheorghe  4 persoane 50  Apostu  Ion  6 persoane 51  Moraru Ion  4 persoane 52  Moraru Elena  1 persoană 53  Bolea Constantin  1 persoană 54  Ciumandru Constantin  2 persoane 55  Gâfei Ioan  2 persoane 56  Andone Alexandru  1 persoană 57  Huşanu Elena  1 persoană 58  Pădure Elena  1 persoană 59  Braşoveanu Dumitru  4 persoană 60  Leon Tinca  1 persoană 61  Adam Aneta  1 persoană 62  Pădure Maria  2 persoane 63  Gâza Adela  1 persoană 64  Bojoagă Florin  4 persoane 65  Pandele Adela  1 persoană 66  Cojocaru Florin  2 persoane 67  Vizitiu Ion  3 persoane 68  Hanu Maria  2 persoane 69  Cărare Ion  1 persoană 70  Nica Mihail  3 persoane 71  Ciobanu Elena  4 persoane 

  {PAGE  }

72  Băisan Vasile  3 persoane 73  Juverdeanu Cornel  1 persoană 74  Juverdeanu Floricel  5 persoane 75  Juverdeanu Remus  2 persoane 76  Bordeianu Victor  4 persoane 77  Andone Neculai  1 persoană 78  Palade radu  3 persoane 79  Palade Stelian  1 persoană 80  Palade Teodoru  1 persoană 81  Focşa Ion  1 persoană 82  Focşa Constantin  4 persoane 83  Bordeianu Gheorghe  3 persoane 84  Huşanu Neculai  2 persoane 85  Gâfei Viorica  3 persoane 86  Picioroagă Gheorghe  3 persoane 87  Epure Vasile  1 persoană 88  Nica Gavrilă  3 persoane 89  Popescu Petrică  2 persoane 90  Acsinte Mihau  2 persoane 91  Popescu Dinu   2 persoane 92  Gâfei Ionela  2 persoane 93  Munteanu Maria  1 persoană 94  Sion Mihai  2 persoane 95  Buzilă Ilie  2 persoane 96  Huşanu Vasile  1 persoană 97  Huşanu  Constantin 

(Lică) 2 persoane 

98  Popa Gheorghe  2 persoane 99  Popa Ion  1 persoană 100  Potorac Constantin  2 persoane 101  Gâza Romică  2 persoane 102  Gemene Iulia  2 persoane 

  {PAGE  }

103  Ghervan Constantin  2 persoane 104  Bolea Vasile  2 persoane 105  Oprică Cocuz Ion  2 persoane 106  Chirilă Dumitru  2 persoane 107  Botez Corina  1 persoană 108  Palade Natalia  1 persoană   Total 277 locuitori    După  urcarea  pe  tron  a  domnitorului  Alexandru  Ioan 

Cuza, satul Curseşti Răzeşi  170 de familii  şi 682 suflete;   În anul 1966 număra 543 locuitori, iar în 1977   avea 405 

locuitori. Deci,  numai  după  11  ani  de  cooperativizare  –  148  de 

oameni  părăsiseră  Curseştiul  pentru  a  scăpa  de  sărăcia cooperativizării. Este însă adevărat că cei mai mulți dintre ei au devenit orăşeni activând în profesii diferite şi obținând un nivel de trai mult mai ridicat decât în satul propus pentru desființare. 

Astăzi, cu populația lui de 277 locuitori, cu o structură de baştină mult îmbogățită cu venetici nu se mai poate vorbi de o preponderență  răzăşească,  adevărații  răzeşi  au  trecut  la  cele veşnice,  sau  sunt  în vârstă, ei  rămânând  în  istoria  şi memoria satului prin urmaşii  lor,  care, după  cum  se vede din puținele exemple  date  în  lucrare,  au  urcat  în  ierarhii  de  frunte  ale administrației româneşti. 

Curseştiul, acest sat milenar, lasă în urmă mii de suflete. Dealurile de astăzi, aceleaşi dealuri dintotdeauna, acoperite cu o bogată vegetație, riscă să intre în anonimat, cum de altfel i se şi  pregătise  o  astfel  de  perspectivă,  fiind  pus  pe  lista dezafectărilor încă înainte de anii '90. 

Timpul,  generațiile  plecate  în  vecie,  toate  plângerile, supinele,  şi  relele  ce  s‐au  abătut  peste  acest  meleag  neaoş românesc,  zac  astăzi  în  cimitir.  Cei  41  de  copii  pe  care  i‐am 

  {PAGE  }

întâlnit  la  şcoala  din  sat,  tot  în  cea  veche,  (cea  nouă  fiind  în construcție), respectiv 26 de elevi  în primele 4 clase primare  şi 15 preşcolari, nu mai ştiu nimic despre milenarul sat, şi aproape că nu mai are cine să le povestească istorioare despre bunicii şi străbunicii lor. 

Sunt  toți  sub  pământ. O  parte  în  cimitirul  bisericii  din anii  1930,  alții,  cei  mai  mulți,  prin  toate  colțurile  țării,  pe pământurile  străine  dinspre  răsărit  şi  apus,  cu  prilejul războaielor.  Câțiva  contemporani  vrednici  au  reținut  câteva nume  din  cele  dispărute  şi  le‐au  încrustat  pe  o  placă  de marmură din cimitirul satului pe care o redăm mai jos: 

  

 

         

  Iată şi numele lor:   

 LISTA EROILOR DIN CURSEŞTI CĂZUȚI ÎN RĂZBOIUL DE ÎNTREGIRE A PATRIEI DIN 1916‐1918 

Darie Ion     plutonier Buzilă C.    sergent 

  {PAGE  }

Niță I.      ‐ Lazanu N.    caporal Strat I.    caporal Stamate I.    caporal Leon C.    caporal Pădure V.    soldat Dănăilă V.    soldat Naşcu I.    soldat Onu Şt.    soldat Mironescu D.  soldat Epure N.    soldat Niță V.    soldat Băisan V.     soldat Lazau I.    soldat Huşanu C.    soldat Petrilă V.    soldat Stamate A.Gh.  soldat Sandu I.    soldat Băisan C.    soldat Picioroagă V.  soldat Chirica I.    soldat Dănă I.     soldat   Cucu C.    soldat Popa I.    soldat Manolache V.  soldat Popa Chirica  soldat Ghervan I.    soldat Epuraş C.    soldat Păduraru S. Gh.  soldat  EROII CĂZUȚI ÎN CEL DE AL II‐LEA 

RĂZBOI MONDIAL 1941‐1945 

  {PAGE  }

Stamate P.    soldat Stamate V.    ‐ Buzilă A.    student Nica Mr.    locotenent Epure V.     soldat  Dănăilă V.    soldat Dănăilă V.Gh  soldat Băisan V.     învățător Băisan Gh.    sergent Dănăilă I.C.   soldat Dănăilă I.P.    soldat Olaru I.    soldat 

                  Epure Iorgu V.  soldat Epure Gh.    soldat Strat V.C.    soldat Palade C.    caporal Popa Şt.    plutonier Munteanu D.  soldat 

Mulți dintre aceşti eroi se trag din familii răzăşeşti care în epoca  socialistă  au  fost  categorisite  de  comunişti  „chiabure”, „duşmane ale poporului”. Ei au murit pentru România, pentru ca ea să existe, pentru ca acest sat Curseşti să fie liber. 

Persecutarea  familiilor  lor  în  perioada  comunistă  nu poate fi decât o impietate! 

* 

  {PAGE  }

6.2. Ce s-a schimbat în Curseşti în ultimii 20 de ani de după evenimentele din 1989?

În  primul  rând  au  dispărut  toți  răzeşii  care  au supraviețuit orânduirii socialiste. 

În  sat  au  rămas  urmaşii  ieşiți  săraci  din  cooperativa agricolă de  producție,  fără  posibilități majore  să  administreze terenurile  restituite. Recoltele de  subzistență,  insuficiente  să  le asigure un  trai cît de cât decent,  i‐au determinat să migreze  în Europa, care abia aştepta mână ieftină de lucru. 

Acum Curseştiul, aşa, după cum reiese dintr‐un tabel ce cuprinde sătenii cu drept de vot  (şi copiii  lor) mai are  teoretic 108 familii cu 277 suflete. 

Pentru aceştia, din fonduri comunitare, s‐a clădit o şcoală nouă (încă nefinalizată din lipsă de fonduri).Iată construcția: 

Dar  cei  26 de  elevi  ai  satului  învață  tot  în vechiul  local construit în urmă cu 100 de ani! 

  {PAGE  }

Va mai  acorda  cineva  fonduri  pentru  finalizarea  şcolii, dacă numărul copiilor de vârstă şcolară era în anul 2009 de 26? Iar din urma acestora veneau doar 15 preşcolari? 

Gloria răzăşească a Curseştilor a apus sau a răsărit în altă parte, aşa cum s‐a văzut din capitolul „Fii satului”? 

Şi s‐a mai făcut ceva în anii din urmă: s‐a asfaltat drumul ce  leagă Curseşti Vale  cu Curseşti Deal  şi Toporăşti, drum  ce face  legătura  cu  şoseaua  Pungeşti‐Vaslui.  Iar  prin  străduința unui curseştean – Lică Huşanu – despre care vorbim mai  sus,   s‐a pietruit drumul  ce  leagă Curseşti‐Vale de  centrul  comunei Pungeşti. 

Cam atât în 20 de ani! Mult, puțin? Vremurile  se  revarsă  peste  oameni  şi  satul Curseşti  stă 

sub  ele! Ca  şi  sătenii  lui  ce  zac  acum  în  cimitirul bisericii, pe care  îl mai  redăm odată,  cu  lăcaşul  lor de  închinăciune, unde     s‐au şoptit atâtea rugăciuni! 

               

În  ziua  „Înălțării Domnului”,  când  am vizitat‐o, pe uşă era un  lacăt mare. Nu mai slujeşte nimeni  la Curseşti. Ultimul 

  {PAGE  }

preot  tânăr  repartizat  aici  să  păstorească,  n‐a  rezistat „pustietății” şi a plecat din sat!   

Despre Curseşti Vale se poate vorbi cu „a  fost odată, ca niciodată…” Doar dealurile dinspre Pungeşti (fosta moşie a  lui Jak Marcopolo şi în ultimii 50 de ani a I.A.S.) administrate acum de o fermă privată,  promiteau o recoltă bună.  

   Se  va  concentra  în  viitor  proprietatea  funciară?  Se  va 

milita din nou pentru cooperativizare pe alte baze distribuitive? Nu  ştim ce ne rezervă viitorul. Puținii curseşteni ce mai 

trăiesc  aici  se  limitează  la  o  agricultură  pentru  casă,  pentru hrana  cea  de  toate  zilele. Nu  au mijloace  nici  financiare,  nici tehnice, să producă pentru piață. Şi nici nu este rentabil. Chiar cu  cei 50 de  euro/la ha  cultivat, acordați de guvern,  tot nu  se acoperă  cheltuielile,  pentru  că  „foarfeca”  prețurilor funcționează  şi  acum,  ca  întotdeauna!  Basta  dependența  de ploaie!  Anii  secetoşi  întrec  la  număr  cu  mult  pe  cei  cu precipitații suficiente. 

  {PAGE  }

Şi  nici  terenurile  cultivabile  nu  strălucesc  aici,  ele încadrându‐se în categoriile III şi IV de fertilitate. Cernoziomul descoperit,  atunci  când  s‐au  tăiat  pădurile,  s‐a  dus  la  vale,  o dată cu oamenii ce l‐au întors pe o parte şi pe alta sute de ani! 

Se poate vorbi de o stagnare, combinată cu recesiunea ce bântuie  lumea. Dar oamenii  supraviețuiesc. Noile generații au voie  să  călătorească prin  toată Europa  şi  să  se  oprească unde vor!  

Vremea răzeşilor a trecut? Poate va răspunde la această întrebare un alt curseştean, 

peste vreo sută de ani! Eu las arhivelor tot ce am putut afla despre o localitate cu 

oameni ce vin din negura vremilor. Desigur,  foarte puțin. Dar până  acum  nimeni  nu  a  strâns  într‐o  carte  informații  despre Curseşti. Las umila mea contribuție la istoriografia acestui sătuc pentru ca „viitorimea” să ştie de unde se trage şi cât de adânci îi sunt rădăcinile… 

  

  {PAGE  }

 Postfaţă

Un gând despre o carte şi un om   Cea  mai  frumoasă 

aducere  aminte despre  ce‐ai  fost,  ce  eşti  şi  ce  vei  fi este  momentul  în  care ajuns  la  vârsta  înțelep‐ ciunii  încerci  să  reme‐ morezi,  să‐ți  aminteşti  pe 

bază  de  documente  obârşia,  împlinirile  şi  tot  ce   s‐a  întâmplat  de‐a  lungul  sutelor  de  ani  într‐un spațiu în care te‐ai simțit fericit şi poate că nu vei putea trăi niciodată fără el. 

 Într‐un  fel  de  fundătură  de  pe  văile  şi spațiul  Racovei,  există  o  oază  de  lumină, câteodată mai  strălucitoare,  câteodată mai  puțin strălucitoare  dar  care  creează  un  spațiu inconfundabil cu multe bogății perene ‐ Curseşti.  

Lucrarea  la  care  ne  referim  este  dedicată localității Curseşti Vale,  ea  vine  să  întregească  o zonă  încărcată  de  istoria  veche,  modernă  şi 

  {PAGE  }

contemporană a unei aşezări, a unei  localități din comuna  Pungeşti,  localitate  care  este  scoasă  din anonimat  astăzi,  prin  hărnicia  şi  îndreptarea lucrurilor de către un autor care ar trebui să nu ne fie necunoscut. 

 El  este  Constantin  Huşanu,  iar  demersul care  azi  vede  lumina  tiparului  nu  este întâmplător. Autorul are o bogată activitate de om al  literelor  aplecându‐se  cu  inspirație  şi  foarte mult  bun  simț  asupra  literelor,  cu  romane  şi povestiri care dăinuiesc şi creează acelora care le‐au  parcurs  sentimentul  unei  împliniri,  a  unei activități de peste un sfert de veac. 

 Lucrarea asupra căruia ne‐a fost îngăduit să ne oprim, o monografie într‐un stil aproape de cel corespunzător,  este o  apariție  editorială  a  anului 2009  la o  cunoscută  editură din  Iaşi, PIM,  cartea cuprinde  şase  capitole  diversificate  într‐un  sens personal  şi  care  dau  la  iveală  preocupările autorului CONSTANTIN HUŞANU. 

 Atestări  arheologice  şi  documentare, etimologia  denumirii  localității,  toponimia, conturează  un  amplu  capitol  I,  documentat  şi argumentat  atât  pe  baza  cercetărilor  arheologice 

  {PAGE  }

sistematizate  cât  şi  pe  baza  documentelor  de arhivă.  

 Acelaşi lucru îl regăsim în capitolul al II‐lea al  lucrării  în  care  sunt  referiri  cu  totul  speciale privind  existența  acestei  aşezări  răzeşeşti, rezervație  naturală  de  istorie  şi  cultură românească  dar  şi  cu  exemplificări  pe  bază  de interviuri  asupra  unor  familii  de  răzeşi  din localitate  cărora  le  atribuim  în  sensul  nou chestionare  sociologice  sau  interviuri  dacă  vreți, într‐un alt sens. 

 Capitolul  al  III‐lea  este  de  natură  să  ne aducă  la  cunoştință  elemente  privind  presa  şi politica  sfârşitului  de  sec  al  XIX‐lea  dar  şi perioade  interesante din punct de vedere    istoric pe  care  le‐am  străbătut  mai  ales  în  a  doua jumătate a secolului al XX‐lea, autorul venind cu sentimente  interesante  despre  ce  au  însemnat  şcoala, administrația, biserica  în perioada  la  care am  fost  unii  dintre  noi  contemporani.  Ultimele trei  capitole  sunt  legate    de  personalități  fii  ai satului Curseşti,  istoria ultimilor 20 de ani,  toate fiind  înmănuncheate  şi prezentate  într‐un  spațiu generos şi cu dovezi de necontestat. 

  {PAGE  }

 Venind  în  sensul  bunei  tradiții  al monografiilor  județului Vaslui dintre care putem enumera autorii,  iar dacă din  întâmplare omitem pe cine va rugăm să  fim  iertați, Ghenuță Coman, Ştefan  Ciudin,  Ioan Diaconu, Dan  Ravaru,  prof. Horia Stamatin, lucrarea de față trezeşte interesul cititorului dar şi al specialistului pentru cercetarea în  continuare  a  zonelor  județului  Vaslui,  ele continuând  firesc  cel mai  important  omagiu  pe care îl putem aduce acelor mulți învățători care au avut  preocupări  serioase,  monografice,  în  mai toate comunele  județului Vaslui, dar  şi celor care din  motive  lesne  de  înțeles  se  apleacă  asupra cercetării  monografice,  asupra  localităților  din care provin,  sentimentul de  respect  fiind  cu  atât mai mare față de acest autor, care redă azi istoriei locale  un  volum  ce  trebuie  citit  cu  atenție,  cu onestitate  şi  foarte mare  sinceritate  ‐ Constantin Huşanu. 

  Ioan Mancaş Directorul  Muzeului  Județean  ʺŞtefan  cel 

Mareʺ Vaslui 

  {PAGE  }

BIBLIOGRAFIE 1.Catagrafia  ținuturilor Moldovei; visteria Moldovei din 

anii 1831‐1833 2. Decizie privind repartizarea pe plăşi a comunelor din 

județul Vaslui, în Monitorul Oficial nr.78, aprilie 1932 3.  Dicționarul  statistic  al  României  întocmit  pe  baza 

rezultatelor definitive ale recensământului general al populației din 19 XII 1912, I‐II, Bucureşti – 1914‐1915 

4.Dimitrie  Frunzescu, Dicționar  topografic  şi  statistic  al României, Bucureşti 1887 

5.  Indicator  al  comunelor  urbane  şi  rurale  din  Regatul României, Bucureşti 1887 

6.  Academia  Română,  Institutul  de  Filologie  Română „Alexandru  Philipide”  Iaşi,  Tezaur  toponimic  al  României  – Moldova,  vol.I.  Repertoriul  istoric  al  unităților  administrativ‐teritoriale  1772‐1988,  Partea  I,  Localități  şi  moşii,  Editura Academiei Române, Bucureşti 1991 

7. Constantin N. Tomescu, Tablou de 40 de mânăstiri  şi schituri  din Moldova  şi  cu  arătarea moşiilor  ce  aveau  ele  în 1812, Chişinău, 1933 

8. Din  tezaur arhivistic vasluian, Catalog de documente, 1399‐1877,  întocmit de Grigore Găneț şi Costică‐Ioan Gârneață, Bucureşti 1986 

9. C.Chiriță, Dicționar geografic al județului Vaslui, Socec şi Teclu, Bucureşti, 1889, str. Berzii 96 

10.  Nicolae  Stoicescu,  Repertoriul  bibliografic  al localităților  şi  monumentelor  medievale  din  România, Bucureşti, 1974 

11. Mihai Costăchescu, prof.  la Liceul Național din  Iaşi Documente  înainte  de  Ştefan  cel  Mare,  vol  I,  Iaşi,  Viața Românească S.A., 1931 

12. Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade vol. VII 13. Nicolae Iorga, Studii şi documente XXI 

  {PAGE  }

14. Uricarul  sau colecție de diferite acte care pot servi la istoria  românilor,  vol  III, VI de Th. Codrescu,  Iaşi, Tipografia Buciumului român, Strada Codrescu 9, 1886 

15.  I.Gugiuman,  V.  Cârcotă,  V.  Băican,  Dicționarul geografic al județului Vaslui, Iaşi, 1980 

16.  Iorgu  Iordan,  Toponimia  românească,  Editura Academiei R.P.R., 1963 

17. N. Drăganu, Românii în secolele IX‐XIV 18.  Monitorulu  –  Jurnalu  Oficialu  Alu  Principatelor  – 

Unite Române, luni 21 septembrie, 3 octombrie 1864 19.  Direcția  Generală  a  Arhivelor  Statului,  Catalogul 

documentelor  moldoveneşti  din  Direcția  Arhivelor  Centrale, vol.V, 1701‐1720, Bucureşti, 1975 

20.  Constantin  C.  Giurăscu,  Principatele  Române  la începutul secolului XIX, Editura Ştiințifică, Bucureşti, 1957 

21. Revista „Cronica” nr.631/1978 22. Cronica Episcopiei Romanului şi Huşilor, I. 1989 23.  Anuarul  Statistic  al  României,  Bucureşti,  1909, 

Imprimeria Statului. 24. Ziarul Vasluiul din 5 XI 1895 25.  Ghinea  Eliza,  Ghinea  Dan,  Localitățile  României, 

Dicționar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000 26. Dan Răvaru, Cartea întâi a Racovei, Editura… 27. Dan Răvaru,  Folclor,  etnografie,  istorie  locală,  vol.I, 

Ed. Cutia Pandorei, Vaslui, 1998 28.Simionică Elena, Județul Vaslui – elemente de istorie şi 

geografie locală, Editura Macarie, Târgovişte, 1999 29. Ziarul Voința Vasluiului, organ al Partidului Național 

(Anul III, vineri 10 iulie 1925). 30. Ziarul Lumină, anul II, nr.8, 26 V 1931 31. Arhivele Statului Vaslui: Dosar 10/1964; Fond 70/1955; 

Dosar  nr.4,  vol.I  1959; Dosar  64/1959;   Dosar  27/1960;  Fondul 

  {PAGE  }

arhivistic  al  prefecturii  Vaslui  1862‐1950;  Dosar  cu  acte  al comunei  Curseşti‐Vale  nr.31/1939;    Dosar  43  Fondul inspectoratul  şcolar  Vaslui;  Bugetul  de  cheltuieli  al  comunei Curseşti pe anul 1950 

32.  Liviu  Ionesi,  Sculptori  în  piatra  timpului,  Geologia ieşeană şi alți geologi români, Editura 

33. Ion N.Oprea, Vaslui, vol.2, Editura PIM Iaşi, 2009 34. Ziarul Evenimentul de Vaslui din 21 februarie 2008 35. Arhivele Statului Iaşi, Dosar 128 din 12.01 1842 şi nr.5 

din  1832  aflate  pe  rol  la  Tribunalul  din  Vaslui  (Fondul Tribunalului Vaslui). 

36. Anuarul Liceului „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui pe  anul  şcolar  1935‐1936  întocmit  de  Gheorghe  Stănescu, director  (Tipografia,  librăria  şi  legătoria de cărți Al.Onceanu – 1936). 

37.  Dşoara    Albăstroiu  Simona,  Doamna  Iordăchiță Veronica, directoarea căminului cultural din Pungeşti  şi paroh Floareş Marius  Ioan  –  informații  asupra  ctitorilor bisericii din Curseşti vale.  

 

   

  {PAGE  }

Cuprins: { TOC \o ʺ1‐3ʺ \h \z \u } 

Nume fişier:  CURSEŞTI Director:  F:\CURSEŞTI Şablon:  C:\Documents and Settings\Administrator\Application 

Data\Microsoft\Şabloane\Normal.dot Titlu:  Constantin Huşanu Subiect:   Autor:  husanu Cuvinte cheie:   Comentarii:   Data creării:  7/6/2009 7:22 PM Număr de revizie:  21 Ultima salvare :  10/3/2009 9:18 PM Ultima salvare făcută de:  tata Timp total de editare: 141 Minute Ultima imprimare pe: 10/3/2009 9:23 PM Ca la ultima imprimare completă   Număr de pagini: 390   Număr de cuvinte:  87.923 (aprox.)   Număr de caractere:  501.163 (aprox.)