O pagină compactă (mai „neagră”) este obositoare, inestetică, una cu textul rar (prea „albă”) este facilă, dar dă senzaţia de superficialitate, in extremis, chiar de frivolitate. Dacă prima exagerare este acceptabilă pentru textele tehnice, iar a doua pentru romanele de dragoste, inversarea destinaţiei este catastrofală. O lucrare tehnică, rărită exagerat, sugerează goliciune, sărăcie de informaţie, mărirea grandomană a numărului de pagini, în plus, este scumpă. Un roman cules fără interlinie este neatractiv, greu de citit, lipsit de cursivitatea caracteristică lucrărilor de acest tip. Reducerea volumului cu o coliţă ori două, aparent economică, prejudiciază lucrarea de principalul atribut, atractivitatea. De aceea, experienţa şi simţul artistic sunt determinante pentru culegere. Experienţa s-a decantat de-a lungul secolelor şi s-a cristalizat în regulile şi normele de culegere, cel mai adesea neglijate (din neştiinţă, comoditate sau uitare). Textul unei lucrări se culege diferit, funcţie de tipul de lucrare (carte, ziar, accidenţă). Chiar cărţile se culeg diferit funcţie de conţinut şi destinaţie, beletristica diferit de manuale şi diferit de cartea tehnică / ştiinţifică. Numeroasele tipuri de text se pot clasifica funcţie de ponderea şi destinaţia în lucrare şi funcţie de natura textului. Ele sunt diferite prin formă şi reguli de culegere.

Destinaţia face o segregare a textelor unei lucrări în trei grupe : de bază, complementare şi auxiliare-informative [1]. Textul de bază este cel cu care se culege textul principal al lucrării. Rar, dar posibil, se aleg două texte de bază, ca la ediţiile bilingve ori textele comparate. Funcţie de acesta, se alege tipul de literă (familia) şi corpul. Textul de bază are pondere majoră în culegere, iar la lucrările literare este singurul folosit. Textele complementare se folosesc pentru comentarii, explicaţii, citate, toate inserate în textul principal. Fiecare are individualitatea sa, propriul corp, stil, aliniere şi indentare, propriile reguli de culegere. Se culeg, de regulă, cu un corp mai mic cu două puncte decât corpul de bază, dar din aceeaşi familie, eventual cu cursive. Textele auxiliare apar la lucrările de mari dimensiuni, de regulă, la cele ştiinţifice. Se folosesc pentru notele de subsol, pentru indexurile de autori ori de subiecte, pentru tabelele din anexe. Se culeg cu un corp diminuat cu patru puncte faţă de corpul de bază. Faptul că sunt folosite doar pentru comentarii, explicaţii, anexe, care sunt de mică întindere şi incidenţă neregulată, face ca textele complementare şi auxiliare să mai fie denumite şi suplimentare. De respectat strict regula conform căreia

LUCRAREA FOLOSEŞTE O SINGURĂ FAMILIE DE LITERE. Diferite pot fi doar corpurile şi stilurile. Abaterile de la această regulă trebuie bine justificate.Textul simplu este cel format doar din paragrafe, cules cu un singur corp al unei unice familii de litere. Se foloseşte de obicei, de unde caracteristica de curent. Permite folosirea evidenţierilor cu aldine sau cursive, când devine un text complex. Textul normal (standard) este un text simplu, curent, eventual cu evidenţieri de altă tăietură.

Textul normal (curent, simplu) este cel mai folosit. De la roman la carte politică, de la manual la dicţionar, de la tratat la carte de rugăciuni, de la adresă oficială la scrisoare particulară, de la prospect la ziar ori revistă, toate tipurile de lucrări folosesc textul normal, standard al limbii respective. Pentru acesta se formulează regulile, setările şi formatările curente. Este format doar din paragrafe, de aici caracterizarea ca simplu. Toate celelalte elemente, ca titluri, note, coloncifră, se adaugă prin prelucrare ulterioară a textului simplu. Este caracterizat de caracter şi paragraf, care sunt impuse prin caietul de sarcini şi sunt alese conform regulilor, experienţei sau stilului casei.

Alegerea caracterelor (familie/tip, corp şi interlinie) este esenţială pentru o lucrare. Se are în vedere destinaţia şi lizibilitatea (tab.3.1). Corpul de literă al textului de bază scade cu vârsta cititorilor (14-16 pentru copii, 10-12 pentru adulţi) şi cu gradul de instruire (14 pentru cei mai puţin instruiţi, 8-11 pentru cei instruiţi), cu esenţializarea informaţiei (10-12 pentru romane, 10-11 pentru lucrările tehnice şi 6 sau 8 pentru anuarele statistice). Literele aldine sunt potrivite pentru şcolarii anilor mici, cele cursive doar pentru cititori experimentaţi. Lizibilitatea  creşte odată cu interlinia: 11/11,5 doar pentru o revistă tehnică, cu cititori experimentaţi, 11/12 pentru o revistă-magazin, pentru toată lumea şi 11/13 pentru una de divertisment, citită în tren. Astfel, este potrivit

Tabelul 3.1. Recomandări de alegere a caracterelor

Natura şi destinaţia lucrării Grupa Tăietură Corp

Abecedar, carte de colorat liniare fără serife aldină > 14/16

Romane de dragoste (uşoare) anticve baroce dreaptă, aldină 12/14Carte de artă anticvele Renaşterii dreaptă, cursivă 12/14Romanele scriitorilor clasici anticve clasice dreaptă 10/11, 10/12Memorii, corespondenţă anticve clasice cursivă 10/12Lucrări bibliografice anticve clasice dreaptă 8/10Plachete de versuri anticve baroce dreaptă, cursivă 10/12Cotidian liniare fără serife toate stilurile 8/10Magazin de divertisment anticve baroce toate stilurile 8/10Revistă ştiinţifică liniare fără serife dreaptă 8/10, 6/8

10/12 pentru o gazetă sătească, 10/11 pentru un cotidian şi 10/10,5 pentru un buletin tehnic. Familia (tipul) de literă se alege pe criterii de cultură şi nivel intelectual : anticvele clasice pentru lucrările de artă, anticvele moderne cu serife pentru beletristică, anticvele fără serife pentru gazete mici, lucrări ştiinţifice şi tehnice. Indicaţii cu caracter general se dau în tabelul 3.1.

Paragraful este unitatea de idei a unui text. Este format din cuvinte, din propoziţii ori din una sau mai multe fraze, ce exprimă, în esenţă, o singură idee. Se individualizează în diverse moduri, prin : alineat, spaţiu de separare, semn de paragraf (§), semne de demarcare diverse, numerotare etc.

În limba română, paragraful se individualizează prin alineat, în engleză prin încadrare între rânduri albe, în germană prin rând neîmplinit (fig.3.1). Pe plan mondial, astăzi, aproape că s-a generalizat maniera latină de marcare a paragrafelor, pe care o găsim în mai toate lucrările moderne internaţionale.

Fig.3.1. Marcarea paragrafelor în română, engleză şi germană

Din punct de vedere grafic, în română, paragraful este porţiunea de text cuprinsă între două alineate. Rândul de început de paragraf începe cu alineat, el este mai scurt, se numeşte „rând nou”. Paragraful este porţiunea de text dintre două rânduri noi succesive.

Paragraful este caracterizat de : aliniere, alineat, poziţionare, izolare, spaţiere şi marcare. Dintre acestea doar ultima caracteristică poate fi neglijată, în lucrările obişnuite. Unele intră în obişnuinţă şi există tendinţa de a le neglija. Chiar dacă se primeşte un text gata cules, profesionistul trebuie să verifice şi să corecteze, conform normelor sale profesionale, culegerea făcută de un alt operator.

Alinierea este operaţia de ordonare a rândurilor, inegale ca lungime, după o linie verticală aleasă. Se poate face după marginea stângă sau dreaptă a formatului de text sau de coloană, după ambele sau după centru geometric al rândului. Aspectul textului este net diferit (fig.3.2).

Alinierea stânga (fig.3.2a) este cea folosită predilect în ţările anglo-saxone şi este cea naturală scrierii dextrograde. Spaţiile dintre cuvinte sunt egale, ochiul se întoarce la începutul rândului în mod instinctiv, astfel că textul astfel aliniat este cel mai uşor de citit [8, 53, 56]. Estetica paginii nu suferă. Se foloseşte în cea mai mare măsură de amatori. Prezintă un aspect puţin neglijent din cauza rândurilor inegale, aspect ce se corijează în bună măsură prin despărţirea în silabe (fig.3.2b).

Alinierea dreapta (fig.3.2c) este neuzuală, nepotrivită pentru un text mai mare, obositoare prin căutarea începutului de rând, mereu în altă poziţie. Spaţiul alb, de formă neregulată din stânga textului, derutează. Se foloseşte doar pentru texte foarte scurte (două-trei rânduri), mai ales cu caracter publicitar. Se exclude folosirea cursivelor, care fac textul încă mai greu lizibil. Este utilă pentru alinierea coloanelor de cifre în tabele după valoarea aritmetică (unităţi sub unităţi, zeci sub zeci ş.a.m.d.). Se foloseşte predilect în spaţiul anglofon şi în reviste.

Alinierea stânga este cea folosită predilect în ţările anglo-saxone, fiind cea naturală scrierii dextrograde. Spaţiile dintre cuvinte sunt egale, ochiul se întoarce la începutul

Alinierea stânga este cea folosită predilect în ţările anglo-saxone, fiind cea naturală scri-erii dextrograde. Spaţiile dintre cuvinte sunt egale, ochiul se întoarce la începutul rândului

rândului în mod instinctiv, astfel că textul astfel aliniat este cel mai uşor de citit [13 - 15]. Estetica paginii nu suferă.

în mod instinctiv, astfel că textul astfel aliniat este cel mai uşor de citit [11-15]. Estetica pa-ginii nu suferă.

a b

Alinierea stânga este cea folosită predilect în ţările anglo-saxone, fiind cea naturală

scrierii dextrograde. Spaţiile dintre cuvinte sunt egale, ochiul se întoarce la începutul rândului în mod instinctiv, astfel că textul

astfel aliniat este cel mai uşor de citit [11 - 15]. Estetica paginii nu suferă.

Alinierea stânga este cea folosită predilect în ţările anglo-saxone, fiind cea naturală

scrierii dextrograde. Spaţiile dintre cuvinte sunt egale, ochiul se întoarce la începutul rândului în mod instinctiv, astfel că textul

astfel aliniat este cel mai uşor de citit [11-15]. Estetica paginii nu suferă.

c d

Alinierea stânga este cea folosită predilect în ţările anglo-saxone, fiind cea naturală scrierii dextrograde. Spaţiile dintre cuvinte sunt egale, ochiul se întoarce la începutul rândului în mod instinctiv, astfel că textul astfel aliniat este cel mai uşor de citit [11-15]. Estetica paginii nu suferă.

Alinierea stânga este cea folosită predilect în ţările anglo-saxone, fiind cea naturală scri-erii dextrograde. Spaţiile dintre cuvinte sunt egale, ochiul se întoarce la începutul rândului în mod instinctiv, astfel că textul astfel aliniat este cel mai uşor de citit [11-15]. Estetica paginii nu suferă.

e f

Fig.3.2. Variante de aliniere a textului :a - aliniat stânga ; b - aliniat stânga cu despărţire în silabe ; c - aliniat dreapta ; d - centrat ;

e - aliniat stânga-dreapta ; f - aliniat stânga-dreapta cu despărţire în silabe

Împlinirea rândului o face automat alinierea stânga-dreapta sau aliniere bloc (Alignment justified), prin care se modifică spaţiile dintre cuvintele fiecărui rând pentru a obţine margini drepte ale ambelor laturi verticale ale paragrafului. Este folosit foarte mult datorită regularităţii formei textului. Este aproape normă generală în culegerea textelor pentru cărţi şi ziare. Este mai puţin estetic decât alinierea stânga din cauza spaţiilor neregulate (uneori mult diferite) dintre cuvinte (fig.3.2e). Prin despărţire în silabe se egalizează, mult, blancurile dintre cuvinte (fig.3.2f). Este varianta optimă pentru carte/ziar.

Variante ale alinierii bloc, diferite prin plasarea ultimului rând al paragrafului (neterminat) sunt alinierea bloc-forţată şi cea bloc-simetrică. În cea forţată, ultimul rând este spaţionat exagerat (neelegant) pentru a avea formatul celorlalte. În cealaltă variantă ultimul rând se plasează centrat. Se folosesc doar în lucrările publicitare şi în coloanele de format redus ale ziarelor şi revistelor.

Centrarea textului (fig.3.2d) este maniera de aliniere după axa de simetrie a rândului. Pare stranie. Este potrivită doar pentru titluri şi pentru textul publicitar de mici dimensiuni. Este mai obositor chiar decât alinierea dreapta. Nu se recomandă pentru text cules cu cursive, pe care-l face şi mai greu lizibil. Se pretează la un text cu aldine sau bold, dar numai dacă textul este format doar din puţine cuvinte (recomandabil unul sau două rânduri).

Alineatul este spaţiul alb de retragere a primului rând al paragrafului. În tipografie se mai folosesc termenii de abzaţ şi stare, pentru a sublinia semnificaţia de albitură (element netipăritor) şi de spaţiu. Incorect, din cauza impreciziei limbii române, noţiunea de alineat (spaţiu tipografic) se confundă cu cea de paragraf (porţiune de text). Termenul de „stare” se mai foloseşte şi pentru porţiunea albă de la sfârşitul paragrafului, cu care se termină ultimul său rând, şi pentru albitura ce încadrează titlurile din capul de tabel sau titlul de capitol [2, 3]. Rolul alineatului este ca, împreună cu albul rândului final neterminat, să sublinieze unitatea de idei a informaţiei din paragraful de text.

MĂRIMEA ALINEATULUI ESTE FIXĂ într-o lucrare. Nu este permisă o diferenţiere cu mai mult de un punct tipografic a aliniatului corpului de bază şi al celui / celor suplimentar(e). Corpul suplimentar se foloseşte pentru note, referinţe, comentarii la text şi este cu două puncte mai mic decât al celui de bază. Se pot folosi chiar trei corpuri : unul pentru textul de bază, altul pentru comentarii şi notele finale, al treilea pentru notele de subsol. Corpurile scad în seria : 12-10-8 sau 10-8-6 puncte. Chiar dacă, pentru corpurile mai mici, folosite la textele suplimentare, alineatul este mai mare (proporţional la corp), el rămâne de aceeaşi mărime ce cea a alineatului corpului de bază (fig.3.3g).

Transpusă în condiţii didactice rigide, la lucrările dactilografiate, alineatul trebuie să fie de cinci blancuri la un text pe A4, ca cel pentru lucrările de licenţă şi doctorat din Franţa [20,  21]. Regula este adoptată în Franţa şi pentru computer [22, 23].

În vastul spaţiu anglofon se aplică regulile britanice : alineatul recomandat este de 1 ½ em pentru rândul mai scurt decât 25 em, respectiv de 2 em pentru cele mai lungi de 30 em [53, 56].

Dacă se corelează cele trei informaţii, pentru corpul de 12 puncte şi formatul de text de lăţime de 135 mm (ca cel de faţă), alineatul este de doi pătrişori sau doi em, adică de 2·12·0,376 9 mm. Cele cinci blancuri măsoară cinci en, adică 512/2 0,376 11 mm. Se pare că toate regulile sunt la fel de bune şi conduc la rezultate apropiate, aşa că se poate adopta valoarea de un centimetru. De fapt, un calcul foarte exact nu foloseşte mai mult, oricum se va adopta o valoare comodă de operat, de 0,5 sau 1 cm în ţările cu sistem metric, de 0,5 sau 1″ în ţările anglofone. Cel mai adesea, alineatul are 12,7 mm (cca. ½  ″), prima diviziune de pe rigla orizontală a ferestrei din Word marcată în inch. Este o dimensiune exagerată, de evitat.

Din analiza regulilor trecute şi actuale se desprinde necesitatea adaptării alineatului la formatul de text şi caracter. În figura 3.3 se dau alineatele pentru trei corpuri standard, adaptate la lungimea rândului şi corp (fig.3.3.a-c) şi alineate de mărime egală, de 5 mm (fig.3.3d-f). Rezultatele sunt evidente.

Dimensiunea alineatului este corelată cu corpul de literă şi cu lungimea rândului. Regula clasică din tipografia românească impunea alineatul de un pătrişor pentru rândurile scurte (sub 5 cv = 90 mm), 1 ½ pentru cele medii (5 ¼ ÷ 6 ½ cv, adică 95÷117mm) şi de 2 pătrişori pentru cele mai lungi (>120 mm) [11].

Dimensiunea alineatului este corelată cu corpul de literă şi cu lungimea rândului. Regula clasică din tipografia românească impunea alineatul de un pătrişor pentru rândurile scurte (sub 5 cv = 90 mm),

Dimensiunea alineatului este corelată cu corpul de literă şi cu lungimea rându-lui. Regula clasică din tipo-grafia românească impunea

a b c

Dimensiunea alineatului este corelată cu corpul de literă şi cu lungimea rândului. Regula clasică din tipografia românească impunea alineatul de un pătrişor pentru rândurile scurte (sub 5 cv = 90 mm), 1 ½ pentru cele medii (5 ¼ ÷ 6 ½ cv, adică 95÷117mm) şi de 2 pătrişori pentru cele mai lungi (>120 mm) [11].

Dimensiunea alineatului este corelată cu corpul de literă şi cu lungimea rândului. Regula clasică din tipografia românească impunea alineatul de un pătrişor pentru rândurile scurte (sub 5 cv = 90 mm),

Dimensiunea alineatului este corelată cu corpul de literă şi cu lungimea rându-lui. Regula clasică din tipo-grafia românească impunea

d e f

Dimensiunea alineatului trebuie corelată cu corpul de literă şi cu lungimea rândului *. Regula clasică din tipografia românească impunea aliniatul de un pătrişor pentru rândurile scurte (sub 5 cv = 90 mm), 1½ pentru cele medii (5 ¼ ÷ 6 ½ cv sau 95 ÷ 117mm) şi de 2 pătrişori pentru rândurile încă mai lungi (>120 mm) [3, 4].

Transpusă în condiţii didactice rigide, la lucrările dactilografiate, alineatul trebuie să fie de cinci blancuri la un text pe A4, ca cel pentru lucrările de licenţă şi doctorat din Franţa [12,13]. Regula este adoptată în Franţa şi pentru computer [14].

______________* În Anglia, alineatul recomandat este de 1 ½ em pentru rândul mai scurt decât 25 em, respectiv de 2 em pentru

cele mai lungi de 30 em [15].g

Fig.3.3. Alineate :a, b, c - alineat de 1 em la corpurile de 6, 8 şi 10 p ; d, e, f - alineat de 5 mm la corpurile de 6, 8 şi 10 p ;

g - alineate egale la text complex

Dimensiunea alineatului trebuie însă corelată cu corpul de literă şi cu lungimea rândului (tab.3.2). Regula clasică din tipografia românească impu-nea aliniatul de un pătrişor pentru rândurile scurte (sub 5 cv = 90 mm), 1½ pentru cele medii (5 ¼ ÷ 6 ½ cv sau 95 ÷  117mm) şi de 2 pătrişori pentru cele mai lungi (>120 mm) [3, 4].

Tabelul 3.2. Alegerea alineatului

Alineat, em Lăţimea formatului de text

em Corp 10, mm Corp 11, mm Corp 12, mm1 < 20 < 75 < 85 < 90

1½ 21 30 80 115 90 125 95 1352 > 31 > 117 > 130 >140

ALEGEREA MĂRIMII ALINEATULUI SE FACE FUNCŢIE DE CORP ŞI FORMAT. Alţi factori importanţi pentru estetica paginii, de care trebuie să se ţină cont în alegerea mărimii alineatului sunt familia, tipul de text şi spaţierea. Dar acestea sunt excepţii. Alineatul se ia la limita superioară sau mai mare decât valorile din tabel la textul rărit sau spaţiat, când pagina este mai albă şi albul alineatului de mici dimensiuni se pierde în compoziţia paginii. De asemenea, mărimea alineatului creşte la textele cu litere înclinate şi caligrafice, unde altfel este greu de sesizat. Mărimea aleasă creşte în seria de caractere drepte < cursive < scrise.

Problema este acută la coloanele scurte de ziar, care, adesea, nu depăşesc 5 cm. Caracterele sunt mici, dar nu se prea poate reduce mai mult mărimea alineatului fără pierderea rolului său de evidenţiere. Alineatul se păstrează de un em, doar la textele rărite şi spaţiate pentru evidenţiere (la anunţuri) se măreşte la doi em.

Izolarea prin spaţiul de separare este a doua posibilitate de individualizare a paragrafului, folosită mai ales în spaţiul tipografic anglofon. Cea mai simplă (şi rudimentară) posibilitate este de tastarea unui rând alb înainte şi după paragraf. Aceste rânduri joacă acelaşi rol de atragerea atenţiei ca alineatul, respectiv rândul final neterminat (fig.3.1). Procedeul este inestetic şi neeconomic. Este suficientă separarea printr-o interlinie de câteva puncte, cel mai bine, de o jumătate de rând (corp).

Combinarea celor două modalităţi de individualizare a paragrafului se face în cărţile moderne, unde se îmbină maniera de lucru cu alineate şi cea cu rând alb de separare. Aşa se face că paragraful începutului de capitol ori subcapitol, separat de titlu prin cel puţin un rând, începe fără alineat (v.3.1.1). Procedeul este justificat de faptul că alineatul ar dubla (nejustificat) efectul de atragere a atenţiei asupra unităţii de idei a paragrafului.O adaptare subtilă a acestei variante este folosirea unor separări de mărime minimă, de unul sau două puncte, la paragrafele cu alineat, când se aeriseşte pagina cu îmbunătăţirea esteticii. Varianta este foarte potrivită la textele lipsite de suficiente subtitluri, atunci când se subliniază trecerea la un nou obiect de discuţie, aşa cum le-am folosit la următoarele trei paragrafe, ce tratează semnele de paragraf, semnele de marcare şi numerotareaFormatele sunt dimensiunile (mărimile) suprafeţelor dreptunghiulare utilizate în poligrafie. Sunt date sub formă literală (A5, X4) sau sub forma produsului lăţime × înălţime (l×h).

Colile de tipar se livrează astăzi în anumite formate, din necesităţi tehnice, de standardizare. Producătorul de hârtie (fabrica) şi beneficiarul (tipografia) se înţeleg uşor şi conlucrează bine doar dacă operează cu dimensiunile normale (standard). Acestea sunt, cel mai adesea, acceptate internaţional. Bineînţeles că, la cerere specială, se pot livra şi alte dimensiuni de coală, la libera înţelegere furnizor-beneficiar. În tabelul 1.1 se dau formatele colilor de tipar folosite în România anului 2003, chiar dacă dimensiunile au doar valoare de recomandare (STAS 8271-79). Piaţa liberă a impus o serie de dimensiuni, mai mult sau mai puţin de circulaţie internaţională. Dintre acestea, cele mai folosite în tipografie sunt: 700×1000, 600×900, 610×860, 540×840 şi 840×1080 mm.

Tabelul 1.1. Formatele colilor de tipar şi sulurilor (STAS 8271-79*) [16]

Formate de coli Lăţimi de suluri

430×610 500×700 540×840 600 610 640 650 670600×800 610×860 700×900 700 720 760 840 960

700×1000 800×1000 840×1080 1000 1050 1080 1280

1.2. Formatul de pagină

Formatul de pagină este mărimea paginii de carte, ziar sau revistă exprimată cifric ori literal (170×240 sau X5). Este un format finit. Tot finite sunt formatele de cărţi de vizită, etichete sau mărci poştale. Dimensiunile se dau în ordinea l×h, cel mai adesea în milimetri. Rezultă prin împărţirea judicioasă a formatelor de coală ori a sulurilor. Formatul paginii este caracterizat prin formă, proporţii şi mărime, în această prioritate.

Forma (orientarea) este dată de dimensiunile relative ale laturilor. Cea mai folosită pentru lucrările curente este cea a formatului înalt (format francez, portrait, tall), cu l < h, ca la majoritatea cărţilor. A doua alternativă este cea a formatului culcat (format italian, landscape,

wide), cu l > h, ca la albume (fig.1.5) [19, 28, 29]. Pentru acesta din urmă este folosită şi denumirea franceză, de tipărire oblong (lat.-oblongus, mai mult lung decât lat).

xxx

TTTTT

vv

l

h

.

h

l

xxx

TTTTTT

vv

a b

Fig.1.5. Forma (orientarea) formatului de pagină :a - format francez (portrait) ; b - format italian (landscape)

Fig.1.7. Formate brute de pagină, montajul formatelor şi falţuirea colii [24]Tabelul 1.6. Formatele uzuale brute şi finite de carte (mm)

Coală FracţieFormat principalbrut finit Fracţie

Format secundar brut finit

1/8 225×300 220×290 1/6 300×300 295×290

600×900*1/16 150×225 145×215 1/12 225×200 220×1901/32 112×150 107×140 1/20 150×180 145×1701/24 112×200 107×190 1/24 150×150 145×1401/8 215×305 210×295 1/6 305×286 300×276

610×860*1/16 152×215 147×205 1/18 143X203 138×1931/32 107×152 102×142 1/20 152×172 147×1621/24 107×203 102×192 1/24 143×152 138×1421/16 175×225 170×215 1/18 150×233 145X223

700×900* 1/32 112×175 107×165 1/20 175×180 170×1701/24 112×233 107×223 1/24 150×175 145×1651/8 250×300 240×340 1/12 250×233 245×223

700×1000* 1/16 175×250 170×240 1/20 175×200 170×1901/32 125×175 120×165 1/24 125×233 120×223

700×1080*1/16 175×270 170×2601/32 135×175 130×165

800×1000*1/16 200×250 195×2401/32 125×200 120×1901/16 210×270 205×260 1/18 180×280 175×270

840×1080* 1/32 135×210 130×200 1/24 210×180 205×2061/64 105×135 100×125 1/48 105×180 100×170

1200×1600**1/32 200×295 195×285 1/24 265×295 260×2851/64 147×200 142×190 1/48 195×200 190×190

1070×1500**1/32 187×262 182×252 1/24 250×262 245×2521/64 130×187 125×177 1/48 175×187 170×177

1000×1400**1/32 175×245 170×235 1/24 232×245 227×2351/64 122×175 117×165 1/48 162×175 157×165

780×1120**1/32 140×195 135×185 1/24 185×190 180×180

1/48 125×140 120×130*STAS 885-68, care nu mai este actual; ** coli mari pentru maşinile moderne [13]

Tabelul 1.9. Formatele de text şi ramele albe pentru carte / revistă (mm)

Format de pagină

Format finitFormat normal Format economic

Format de text

Rama albăCotor Cap

Format de text

Ramă albăCotor Cap

600×900/ 8 220×290 165×215 20 26 180×230 15 20600×900/ 16 145×215 110×160 14 20 115×165 12 15600×900/ 24 107×190 85×145 10 15 90×150 10 15600×900/ 24 145×140 110×105 14 14 120×115 10 10600×900/ 32 107×140 80×110 10 12 85×115 10 12610×860 /8 210×295 160×220 18 25 165×235 14 22610×860/ 16 147×205 110×155 14 18 115×165 12 15610×860/ 24 138×142 105×110 12 14 110×110 10 12610×860/ 24 102×193 75×145 10 18 80×155 10 18610×860/ 32 102×142 80×110 10 14 - - -700×900/ 16 170×215 130×160 14 20 135×165 14 20700×900/ 24 107×223 80×165 10 20 - - -700×900/ 24 145×165 110×125 14 15 115×130 12 12700×900/ 32 107×165 80×125 10 14 - - -700×900/ 48 82×140 75×100 10 14 - - -700×1000 /8 245×340 175×245 25 35 190×270 18 26700×1000/16 170×240 130×180 14 20 135×185 14 20700×1000/24 120×223 90×165 12 20 95×175 10 15700×1000/24 170×156 130×115 15 14 135×130 12 12700×1000/32 120×165 90×125 15 15 95×135 10 14700×1080 /16 170×260 130×185 15 22 135×200 14 20700×1080 /32 130×165 100×130 12 14 105×135 10 12800×1000/16 195×240 140×200 20 26 160×195 14 18800×1000/32 120×190 90×140 12 18 95×150 10 14840×1080/16 205×260 150×190 20 25 160×200 15 7840×1080/24 205×170 150×125 18 15 160×130 15 14840×1080/32 130×200 100×155 12 15 - - -840×1080/48 100×170 75 ×125 10 15 80×130 10 15840×1080/64 100×125 75 × 90 10 12 - - -

depăşi oglinda paginii cu ocuparea (parţială) a ramei laterale. În ultimele trei cazuri se prevede utilizarea unui format estetic, cu margini generoase, care să permită folosirea ramelor fără a sacrifica estetica lucrării.

Formatele de carte şi de reviste au fost reglementate la nivel de ramură de norma tehnică de ramură, înlocuitoarea unui STAS abrogat. Aceasta este NTR 318, în vigoare şi astăzi, pentru puţinii care ştiu că există. În tabelul 1.10 se dau, pentru câteva formate, dimensiunile ramelor, corespunzătoare formatelor brute şi rotunjite. Se poate observa uşor că dimensiunile maxime ale ramelor albe sunt cele ale unui format estetic de proporţii 2/3 (stil

Tabelul 1.10. Dimensiunile formatelor finite de pagină şi de rame [40]

Format brut Format finitDimensiune maximă, mm Dimensiune minimă, mm

Rama cotor Rama de cap Rama cotor Rama de cap

C A R T E600×900/8 220×290 25 30 11 15600X900/16 145×210 15 22 10 13600×900/32 107×140 12 13 7 9600×900/12 220×190 25 21 11 9600×900/24 107×190 13 21 7 11610×860/8 210×295 25 35 11 15610×860/16 147×205 15 22 9 13610×860/32 102×142 11 15 7 9610×860/12 210×193 22 20 11 11610×860/24 102×195 11 22 7 13700×1000/8 245×340 30 40 15 22700×1000/16 170×240 20 30 11 16700×1000/32 120×165 13 18 7 11700×1000/12 245×223 27 27 15 15700×1000/24 120×223 13 25 7 11840×1080/16 205×260 20 27 11 13840×1080/32 130×200 15 22 9 13840×1080/64 100×125 11 13 5 7840×1080/12 245×223 29 32 15 18840×1080/24 205×170 27 22 13 11

R E V I S T E600×900/8 220×290 22 29 9 13600×900/16 145×215 15 25 9 13610×860/4 300×420 34 50 13 18610×860/8 210×295 25 36 9 13700×1000/8 245×340 27 38 9 11700×1000/16 170×240 20 29 7 9700×1080/8 265×340 29 38 11 13840×1080/8 265×410 29 47 11 15840×1080/16 205×260 25 27 9 11960×1000/8 245×470 25 47 9 18960×1000/12 245×310 22 32 11 15960×1080/8 265×470 29 56 11 20960×1080/12 265×310 29 34 11 13

Familia Exemple

Abadi MT Condensed ABCFefgh13

5789EFGHijklm25670

APQSmno15789

Arial ABCFefgh135 EFGHijkl5670 APQSmno157Arial Black ABFefgh15 FGHijkl567 PQSmno15Arial Narrow ABCFefgh13567 AEFGHijklm5670 APQSmno157Book Antiqua ABCFefgh13

5EFGHijkl5670

APQSmno157

Bookman Old ACFefgh1235

EGHijkl5670 APQSmno15

BrushScript BT ABCFefgh13

5EFGHijkl567 APQSmno1

57Calisto MT ABCFefgh12

35EFGHijkl25670

APQSmno157

Century Gothic ABCFefgh13

5EFGHijkl25670

APQSmno157

Commercial-Script B1

ABCFefgh135

EFGHijkl567 APQSmno1257

Copperplate Gothic

ACFegh13567

EGijklm15670

AQSmno1257

Courier New ABCFefgh135 EFGHijkl567 APQSmno157EraserDust ABCFefgh13

56EFGHijkln5670

APQSmno15

Falstaff Festival

ABCFefg1356

ABEjklm12356

AQSapm1257

Garamnond ABCFefgh135

EFGHijkl5670

APQSmno157

Georgia ABCFefgh135

EFGHijkl5670

APQSmno57

Tabelul 2.4. (continuare)Haettenschweiler

ABCFefghmop12356

EFGHijklmp1235670

APQSamnor1234570

Impact ABCFefghn135

EFGHijklm15670

APQSmno12570

Lucida Console

ABCFefgh35 EFGHjkl567 APQSmno157

LucidaHandwriting

ABFefgh135 EFGHijkl567 APQSmop157

Lucida Sans ABCFefgh135

EFGHijkl5670

APQSmno57

NewsGothicMT

ABCFefgh135

EFGHijkl5670

APQSmno57

OCR Extended ABCFefgh135

EGHijkl5670 APQSmno157

Orbus Multiserif

ABCFefgh135

EFGHijkl5670

APQSmno157

Plump MT ABCfgh135 EFGjkln567 APQSno157Tahoma ABCFefghi13

5EFGHijkl25670

APQSmno15

Times ABCFefgh1235 EFGHijkl25670 APQSmno157Times New Roman ABCFefgh135 AFGRijkl25670 APQSmno157Trebuchet MS ABCFefgh13

5EFGHijkl25670

APQSmno157

Verdana ABCFefgh35 EFGijkl5670 APQSmo17

Serifele sunt terminaţiile liniilor literelor neînchise (A, a, S, m), ce pot lua diferite forme sau pot lipsi [25]. Literele sunt fără serife (ca Arial) sau cu serife (ca Times). Aceste terminaţii pot avea o tăietură verticală, orizontală sau piezişă. Pot avea forme geometrice (Trajan, egiptene) sau desenate artistic (Böcklin, Shelley), triunghiulare (Elzevir), de triunghiuri rotunjite (Garamond), dreptunghiulare (Rockwell), liniare (Bodoni) etc. (fig.2.1-2.4). La fel de bine pot lipsi (Arial, Helvetica).

Contrastul exprimă semicantitativ diferenţele de grosimi dintre liniile principale (verticale) şi secundare (înclinate, orizontale). Acestea sunt mari la caracterele ce se inspiră din scrierea manuală caligrafică (Garamond) şi mică la egiptene (serife masive, Rockwell) ori groteşti (fără serife, Helvetica). De fapt, chiar la caracterele fără contrast (Arial), cu grosime aparent egală a liniilor, se aplică o fină reducere a grosimii părţii inferioare a liniilor verticale şi oblice, de asemenea a celor orizontale. Aceasta, mai ales la corpurile mari. Rezultă astfel caractere percepute ca având linii de grosime egală, optic uniforme. Contrastele sunt esenţiale pentru lizibilitatea textului : contrastul mare (Garamond) face textul mai lizibil, este util pentru coloanele de ziar, cel mic (Helvetica) îngreunează citirea, sunt utile doar majusculele, pentru titluri.

Proporţiile sunt rapoartele dintre verzale şi minuscule, dintre partea centrală a minusculei (x-height, înălţimea literei de rând x) şi corp, dintre părţile ascendente/descendente şi corp sau partea centrală (fig.2.3). Caracterul Arial pare mai mare decât Times New Roman, din cauza înălţimii mai mari a părţii centrale faţă de corp. Totodată, textul este mai lizibil din cauza literelor mai albe, cu o proporţie mai mare de goluri.

Înclinarea liniilor verticale şi oblice face diferenţierea clară între caracterele drepte şi cele cursive, dar are o oarecare valoare la majoritatea caracterelor, chiar la cele aparent drepte. În plus, înclinarea axelor de simetrie ale elementelor rotunde ale literei (P, p, O, g) s-a redus mereu de la apariţia literelor mobile, până în prezent. Este o trăsătură mai degrabă de estetică decât de tehnica grafică, de un pronunţat caracter artistic.

Până în anii ’50 s-a folosit doar clasificarea Thibaudeau din 1921 [19, 47]. Aceasta se baza pe forma serifelor şi pe contrast. Se preconizau doar patru clase de familii de litere : elzevire, didote, egiptene şi anticve (fig.2.1).Literele folosite de Elsevier au serife triunghiulare, de forma un triunghi foarte turtit. Literele turnate de Didot au serifele constituite din linii fine. Celeegiptene (egipţiene) au serife dreptunghiulare masive, iar anticvele sunt

Elzevir Didot Egiptene Anticve

Fig. 2.1. Clasificarea Thibaudeau a literelor [47]lipsite de aceste terminaţii. Contrastul scade continuu în seria didote > elzevire > egiptene > anticve. Evident că această sistematizare era simplistă.

În Franţa anilor ’60 se folosea o clasificare mult mai subtilă, cea a lui Maximilien Vox, bazată, din păcate, pe criterii artistice, care, mai degrabă făceau diferenţieri decât găseau elementele comune. Cele zece clase au stat totuşi la baza clasificării internaţionale de mai târziu. În figura 2.2 se dă clasificarea Vox [25, 47]. Sunt prea multe criterii folosite, necesită o cunoaştere a istoriei literei, este prea complicată, din care cauză s-a bucurat de succes doar în lumea artei tipografice franceze.

Clasificarea actuală a literelor de tipar a fost decisă de Asociaţia Internaţională a Tipografilor şi Imprimerilor (ATYPI), prin conferinţa de la Hanovra din 1959. S-au combinat punctele de vedere ale esteţilor literei (Maximilen Vox, Jan Tschichold, Aldo Novarese, Herman Zapf) cu cele ale operatorilor din domeniu şi a rezultat o clasificare cu 11 grupe, din care ultima era pentru caracterele nelatine. Caracteristicile grafice se găsesc în lucrările de specialitate

[25, 48], iar în tabelul 2.2 se dau câteva exemple de familii de caractere. De remarcat că în această clasificare nu se includ caracterele foarte vechi (de ex. cele manuscrise) nici cele recente (tip fantezie). În figura 2.3 sunt prezentate formele grafice ale familiilor, printr-un reprezentant modern. Din păcate, la redesenările recente nu s-a mai ţinut cont de grafica originală, astfel că majoritatea fonturilor ce imită anticvele veneţiene, franceze şi baroce tind să adopte linia grafică a celor clasice.

Marile biblioteci de fonturile sunt prezente în CorelDraw şi/sau ATM. Forma lor, autorul şi proprietarul sunt date în albumele de specialitate [49, 50]. Bogăţia de fonturi actuale este deconcertantă ; puţine se folosesc, doar cele mai apropiate de formele clasice.

Anticvele veneţiene ale Renaşterii sunt caracterizate de serife rotunjite, contrast mic (grosimea liniilor secundare apropiată de cea a liniilor principale), axa elementelor rotunde necentrată şi oblică, linia literei „e” oblică şi serife superioare ale verzalelor M şi N simetrice (prelungite şi spre interior).Linia grafică generală a fost dată de litera lui N. Jenson din 1470, reactualizată la Italian Old Stye şi Centaur [48, 52].

Varianta franceză a anticvei Renaşterii are contrastul mai pronunţat, linia lui „e” orizontală şi serifele superioare ale verzalelor M şi N doar spre exterior. Litera caracteristică este cea a lui Garamond (cea originală, nu regravările şi redesenările ulterioare), din care se inspiră caracterele Palatino, Berling, Goudy Old Style, Plantin, Sistine.

Anticva barocă are serifele ascuţite (eventual puţin rotunjite), oblice la partea superioară a literei şi drepte la partea de jos, contrastul mai accentuat ca la anticvele renascentiste, axa elementelor rotunde mai centrată şi aproape verticală. Sunt caracteristice Caslon, Fournier, Baskerville, imitate de Times New Roman, Imprimatur, Cochin, Romana.

Anticvele clasice sunt Bodoni, Didot şi Walbaum. Au serife orizontale în unghiuri drepte, contrast mare şi axa centrată şi verticală. Stau la baza tuturor caracterelor moderne elegante, artistice. Variantele secolului XX sunt Ratio, Mondial, Metropolis.

Anticvele liniare cu serife au mai multe variante : egiptene, italiene, tip Claredon şi tip ziar (Candid, Excelsior). Au linii uniforme (contrast aparent nul), serifele pronunţate, drepte, de grosime ce scade de la egiptene la Claredon. Câteva caractere, pentru ziarele secolului XX, sunt : Fortune, Candid, Claredon, Excelsior, Superba, Egizio, Welt-anticva, Rockwell.

Anticvele liniare fără serife (groteşti) au linii optic uniforme. Tipurile folosite în ziarele şi revistele secolului trecut au fost Information, Elegant, Futura, Gill, Microgram, Semplicita. Linia grafică este reprodusă la actualele Arial, Helvetica, Swiss de diverse lăţimi.

Variante de anticve sunt cele ce nu se înscriu în grupele cu caracteristici notabile şi evidente. Sunt caractere cu un pronunţat aspect artistic, mai mult sau mai puţin apropiate de gotice şi scrise. De menţionat numărul mare, adesea doar verzale, dintre care : Unciala Hammer şi Oldrich, Pascal, Arhaic (singurul font original românesc cunoscut azi), Optima, Folkwang, Pracht,

Cooperplath, Mosaik, Arnold Böcklin. Sunt imitate de fonturile artistice actuale; fontul comercializat ca American UncD seamănă „izbitor” cu Unciala Hammer, cea nerevendicată prin ™.

Caracterele caligrafice sunt foarte multe. Sunt caracterizate de cursivitate (înclinare şi unire) şi contrast mare, linii de grosime ce variază treptat. Se folosesc în accidenţă. Sunt cunoscute Amanda, Arabella, Ariadna, Admiral, Rondine, Ariston, Shelley, din care se trag actualele CommercialScript, BushScript, LucindaHandwriting.

Anticvele scrise sunt caractere desenate artistic, cu un pregnant aspect manual, fără cursivitatea celor caligrafice. Tipuri mai vechi sunt Post-anticva, Script, Ohio, Codex. Cu primul seamănă actualul AlexsHand.

Goticele au aspectul caracteristic de arce frânte şi bogăţia de linii a verzalelor. Se mai folosesc destul de puţin, pentru titluri de ziare şi pentru înscrisuri oficiale (diplome). Tipurile clasice sunt Textur, Rundgotisch, Schwabacher şi Fraktur, în ordinea simplificării formei, ultimul ajungând în secolul XX. Tipurile moderne sunt reprezentate de English Old Style şi Engraves Old English.

Nelatinele sunt incluse în ultima grupă. Se folosesc puţin în lumea europeană. Au numeroase variante, de mai redus interes pentru tipografia din România. Cuprind caractere chirilice (ruseşti şi bulgăreşti), greceşti, ebraice, arabe, brahmi etc.

Cum orice regulă este dată doar pentru cei noi în domeniu (studenţi, chinezi) şi pentru cei ordonaţi (japonezi, germani, americani), care trebuie să respecte normelor în vigoare, la ora actuală se folosesc o serie de „personalizări naţionale” ale acestei norme internaţionale. Marile „puteri” din domeniul artei tipografice folosesc, chiar în scopuri didactice, clasificări „tolerate”, adaptate orgoliului naţional. În tabelul 2.3 se dau „echivalentele naţionale” ale clasificării internaţionale din tabelul 2.2.

Clasificarea Vox/ATYPI (fig.2.4) din Franţa zilelor noastre are aceleaşi 11 clase mari, numai că denumirea este cea „clasică” franceză [19]. În Italia anilor noştri se foloseşte tot clasificarea lui Aldo Novarese (fig.2.5), care subliniază aportul italian la arta tipografică. El include caracterele romane (lapidari) şi păstrează medievalele, elimină contribuţia franceză prin includerea literelor Renaşterii franceze în istoria italiană [24].

Alegerea uneia sau alteia dintre grupele de caractere se face funcţie de tipul lucrării. Nu există norme, doar recomandări, care ţin, cel mai adesea, de bunul simţ (artistic) al editorului, autorului sau tehnoredactorului. Pentru o lucrare modernă, folosirea caracterelor originale Jenson, din prima grupă, cea a Renaşterii veneţiene, este cel puţin o extravaganţă, ba încă una costisitoare. Sunt de o formă puţin obişnuită cititorului de azi, pe de o parte, iar pe de altă parte nu se găsesc în editoarele uzuale de text, dar, la nevoie, se pot procura din programele specializate.

Forme redesenate ale anticvelor (grupele I - IV) se folosesc însă în mod curent, atât în editarea de beletristică cât şi la ziare şi reviste de toate tipurile. Excelează prin lizibilitate, sunt foarte potrivite pentru culegerea cu corpuri mici, caracteristică a ziarelor.

Grupa egipţienelor este potrivită doar pentru lucrări publicitare, şi atunci, doar majusculele. Sunt seci, reci, brutale, impun. Se folosesc, mai ales, pentru titrare, cele de corp mare. Minusculele sunt greu lizibile. Sobrietatea le recomandă pentru anunţurile întrunirilor de afaceri (adunarea acţionarilor), anunţurile de căutare a infractorilor sau cele mortuare.

Grupa groteştilor (fără serife, sans serif, liniare) este potrivită pentru lucrările tehnice. Formele sunt aride, dau senzaţia de imparţialitate. Majusculele sunt folosite în lucrările cu caracter publicitar, promoţional, când se exploatează

aparenta lor neutralitate. Sunt curent folosite în operele cu caracter pregnant tehnic ori ştiinţific. Prezintă avantajul că acoperă eventualele defecte de imprimare (ciupiturile de literă, literele „mâncate”), foarte deranjante la

anticvele cu serife din clasele I – IV, unde afectate sunt chiar serifele fine. Fonturile de tip Arial sunt din cele mai folosite în publicaţiile cu caracter tehnic şi ştiinţific, iar Helvetica inguste sunt Fig.2.4. Clasificarea Novarese a caracterelor [24,

71]

Grupa egipţienelor este potrivită doar pentru lucrări publicitare, dar şi acolo doar majusculele. Sunt seci, brutale, dar impun. Se folosesc, mai ales, pentru titrare, cele de corp mare. Minusculele sunt greu lizibile. Sobrietatea le recomandă pentru anunţurile întrunirilor de afaceri (adunarea acţionarilor), anunţurile de căutare a infractorilor sau cele mortuare.

Grupa groteştilor (fără serife, sans serif, liniare) este potrivită pentru lucrările tehnice. Formele sunt aride, dau senzaţia de imparţialitate. Majusculele sunt folosite în lucrările cu caracter publicitar, promoţional, când se exploatează aparenta lor neutralitate. Sunt curent folosite în operele cu caracter pregnant tehnic ori ştiinţific. Au avantajul că acoperă eventualele defecte de imprimare ale utilajelor vechi/ieftine, care afectează mai ales serifele fine ale anticvelor, defecte din cauza presiunii neuniforme, a formei de calitate scăzută ori a hârtiei ieftine.

Aceeaşi destinaţie o au şi cele din grupele VII (anticvele de forme mai deosebite) şi IX (caracterele asemănătoare oarecum celor scrise). În grupa VII intră şi caracterele sans serif modificate, cu serife minuscule rotunjite, ca nişte protuberanţe (ex., Optima). Se folosesc, dar numai pentru texte foarte scurte, pentru titluri ori sublinieri. Depărtarea de la formele obişnuite de literă le fac improprii unui text mai lung, sunt obositoare, mai puţin lizibile.

Anticvele scrise caligrafic (grupa VIII) au uz limitat la accidenţa cu caracter domestic: cărţi de vizită, anunţuri matrimoniale, invitaţii, albume. Textele sunt greu lizibile, cel mai adesea majusculele sunt excesiv ornate şi îngreunează perceperea. Evident că nu se pot folosi pentru anunţuri mortuare, oricât de artistice ar fi caracterele.

Goticele sunt greu de citit chiar şi în spaţiul tipografic germanic ori saxon. Se folosesc doar pentru un titlu scurt, şi atunci, doar într-o formă puţin ornamentată. Italienii, prin Novarese, le-au expediat în grupa medievalelor, practic nefolosite. Stau bine pe un titlu de ziar sobru, cu aspect de soliditate.

Nelatinele se folosesc doar cu titlu de excepţie. De regulă lipsesc culegătorii şi corectorii pentru textele cu aceste caractere. La redacţiile de specialitate se păstrează măcar o persoană cunoscătoare a acestora, ori se angajează temporar una. Lucrările şi periodicele ce folosesc caractere chirilice, ruseşti, ebraice, arabe sunt excepţii în spaţiul nostru tipografic.

În România anilor '60 caracterele uzual folosite în culegerea cărţilor şi periodicelor erau ordonate în doar patru grupe: romane (anticve), medievale (Elzevire), egiptene şi groteşti [3,4],

Alfabetul gotic primitiv a fost folosit Arial

Alfabetul gotic primitiv a fost folosi

Georgia

Alfabetul gotic primitiv a fost folosit

Garamond

Alfabetul gotic primitiv a fost folosit Times New Roman

Alfabetul gotic primitiv a Commercial Script BT

Alfabetul gotic primitiv a fost folosit

Palace Script MT

Fig. 2.10. Importanţa dimensiunii x-height în economia corpului de 12 pt

Garnitura este formată din totalitatea caracterelor de corpuri şi tăieturi diferite ale aceleaşi familii de litere. Garnitura este formată din totalitatea 6Garnitura este formată din totalitatea caracterelor de corpuri şi tăieturi diferite ale aceleaşi familii de litere. Garnitura este fo 7Garnitura este formată din totalitatea caracterelor de corpuri şi tăieturi diferite ale aceleaşi familii de litere. G

8

Garnitura este formată din totalitatea caracterelor de corpuri şi tăieturi diferite ale aceleiaşi famil 9Garnitura este formată din totalitatea caracterelor de corpuri şi tăieturi diferite ale acele 10Garnitura este formată din totalitatea caracterelor de corpuri şi tăieturi diferite 11Garnitura este formată din totalitatea caracterelor de corpuri şi tăieturi d 12Garnitura este formată din totalitatea caracterelor de corpuri ş 14Garnitura este formată din totalitatea caracterelor de c 16

Garnitura este formată din totalitatea caract 20Garnitura este formată din totalitat 24

Garnitura este formată 36

Garnitura este f 48Fig.2.11. Corpurile caracterelor Times New Roman

Autorul este paginat în cap de pagină, la 15-20 mm de marginea formatului finit. Se culege, pe un rând, (central), cu corp de cel puţin 14 puncte, cu prenumele şi numele. Doar dacă autorul insistă, se culege numai iniţiala sau abrevierea prenumelui. Dacă sunt mai mulţi autori, numele se culeg pe două rânduri. Dacă este o lucrare colectivă se poate culege numele instituţiei, cu majuscule de corp mic.

Titlul se paginează în centrul optic sau, mai elegant, cu unul ori două rânduri mai sus (la 2/3 ori 7/10 din înălţimea formatului finit). Uneori este însoţit (completat) de avantitlu ori subtitlu

(v.7.1.2). Acestea se plasează pe rând separat, cu aliniere identică (plicticos, mai ales la centrarea ambelelor) sau diferită de cea a titlului propriu zis.

Editura este prezentă în copertă cu siglă sau cu numele întreg, care se exclud reciproc. Excepţie admisă este cea în care sigla conţine atât un semn şi iniţialele, cât şi denumirea [130]. Este paginată sub centrul optic reciproc, mai jos de jumătatea înălţimii acestuia. Dacă este prea încărcată coperta, editura se poate indica prin siglă ori aceasta se poate expedia pe cotor (dacă grosimea acestuia permite).

Ilustraţia poate fi de format mai mic decât al copertei, egal cu al acesteia ori mai lat. Ilustraţia de format mai mic este plasată în centrul optic ori în cel reciproc. În ultimul caz este potrivită o plasare asimetrică, mai apropiată sau chiar lipită de marginea laterală, ca la lucrările recente ale colecţiei de istoria artei din Meridiane.

7.5.2. Coperta IV

Coperta posterioară este destinată prezentării lucrării. Pe vremuri era nefolosită, avea doar inscripţionat preţul (azi desuet), eventual un

ornament simplu, pentru a nu rămâne complet goală. Era o irosire a spaţiului tipografic. Chiar în această alternativă, coperta IV se recomandă a fi colorată, imprimată cu fontă plină, într-o culoare închisă ; coperta albă se murdăreşte rapid. Culoarea trebuie să fie cea a fondului de pe cotor sau de pe cotor şi coperta exterioară, sau, măcar, un ton al acesteia.

Poate conţine date cu privire la lucrare, editură sau autor şi ISBN.Datele asupra lucrării sunt extrase din presă referitoare la ecoul pe care l-a avut la apariţie

sau evaluări a calităţii lucrării ori autorului. Extrasele sunt semnate (de ex., Thomas Sugrue, Time Magazine) ori nu. Se mai pot insera fragmente caracteristice din lucrare. Tot în această categorie intră menţionarea seriei din care face parte lucrarea (Proza XX, Biblioteca Polirom, Cartea de pe noptieră).

Datele asupra editurii se pot reduce la o simplă siglă ori la o listă de apariţii recente. Uneori, din păcate, sigla este însoţită de denumirea editurii şi pagina de web (www.polirom. r o) , ceea ce este, pe de o parte, o repetare nejustificată a informaţiei, pe de alta, plasarea la locul nepotrivit. Coperta trebuie să fie simplă. Acest tip de informaţie îşi găseşte locul în pagina tehnică, alături de adresa, telefonul şi faxul editurii.

Date despre autor şi/sau o fotografie a acestuia pot fi incluse [24, 131].ISBN-ul este prezent pe majoritatea copertelor posterioare, ca atare sau sub forma

codului de bare. Din păcate, uneori, cu totul neprofesionist, se repetă (chiar se triplează) informaţia : forma cifrică, codul de bare şi cifrele corespunzătoare codului [125]. Codul de bare începe cu 978 (codul de marfă „cartea”), urmează ISBN, căruia îi este modificată cifra de control (ultima).

Paginarea acestor elemente se face, de regulă, unitar. În pagină nu se pot insera decât trei elemente distincte, fără a sacrifica estetica copertei : colecţia, date asupra lucrării/editurii/autorului şi ISBN-ul/editura. Forzaţul este o foaie dublă de hârtie albă, colorată sau imprimată ce face legătura între volum şi scoarţă. Este de format dublu pe lăţime decât al paginii lucrării şi identic pe înălţime [1]. Se debitează dintr-o hârtie de rezistenţă, slab absorbantă. Se lipeşte (pe 5-10 mm la cotor) şi/sau se coase pe prima şi ultima fasciculă a blocului. La legare, jumătatea liberă se lipeşte, pe toată suprafaţa, pe scoarţă. Are rol funcţional şi estetic.

Are funcţiile de a realiza legarea şi de a mări soliditatea legăturii. Ca şi la planşe, mărirea rezistenţei de fixare a forzaţului se realizează prin tragerea peste cotorul fascicolei (se coase împreună) şi prin lipirea unei fâşii înguste de pânză subţire [36], care solidarizează mai bine forzaţul de cotorul primei şi respectiv, ultimei fascicole.Ca suprafaţă de mari dimensiuni este potrivit pentru decorare. În vechile cărţi era imprimat marmorat ori era colorată în ton cu materialul legăturii. Mai târziu a devenit o simplă pagină de protecţie, albă, tare. În multe lucrări moderne poartă elemente decorative sau ilustrative