CLASIFICAREA SUNETELOR

    1.   VOCALELE sunt sunetele care  se pot rosti fară  ajutorul altor sunete şi pot alcătui şi singure silabe.   În limba română există şapte vocale: a, ă, â (î), e, i, o, u 

2. SEMI VOCALELE sunt sunete care se aseamănă cu vocalele, dar nu pot  alcătui singure silabe şi se pronunţă la jumătatea intensităţii unei voale. Ele  intră în alcătuirea diftongilor şi triftongilor şi sunt în număr de patru:   e, i, o, u   e. i. o. u pot fi:   * vocale: erată, iritabil, orar, umăr;   *semivocale: seară, iar, soare, ouă.  

3.   CONSOANELE sunt sunete care se  rostesc cu ajutorul altor sunete (cu ajutorul unor vocale) şi  nu pot alcătui singure silabe.   în  limba română există 22 de consoane:   b, c, c' (ce,ci), k' (che, chi), d,  f, g, g' (ge, gi), g' (ghe, ghi), h, l, m, n, p, r, s, ş, t, ţ, v, z.  

CORESPONDENŢA DINTRE SUNETE ŞI LITERE

Litera este  semnul grafic al unui sunet. În general. în limba română o literă transcrie un  sunet.   car: 3 litere = 3 sunete;   tulpină:  7 litere = 7 sunete;  Coresponderita  literă-sunet  nu este în toate cazurile biunivocă. Numai 19 litere sunt monovalente.  celelalte 12 litere (c,e,g,h,i,k,q,o,u,w,x şi y) sunt plurivalente, adică au  mai multe valori fonetice, în funcţie de poziţia în cuvânt sau în  silabă, de combinaţiile de litere în care apar de caracterul vechi sau neologic al cuvintelor şi de limba lor de origine.

Atenţie!   * Uneori," această corespondenţă nu se  respectă:   1) aceeaşi literă poate  nota sunete diferite:   -   literele e, i, o, u pot nota atât vocale, cât şi semivocale;   -   litera i notează şi un i final care nu e vocală: pomi,  bureţi, băieţi;  

2) aceeaşi literă poate  nota grupuri diferite de două sunete:   -   litera x notează grupul de sunete cs (axă, sufix, prefix, expert,  excentric) sau grupul de sunete gz (examen, auxiliar, exact etc.)  

Notă:   Se scrie:        fix, complex - la singular   ficşi, complecşi - la  plural; cocs, micsandră, ticsit, îmbâcsit, rucsac etc.  

3) un grup de două  sau trei litere notează un singur sunet:   ce, ci =c';  ge, gi = g'; che, chi = k'; ghe, ghi = g'; ceas = c 'as: 4  litere, 3 sunete; unchi = unk': 5 litere, 3 sunete; ciolan = c'olan: 6  litere, 5 sunete; gheaţă = g 'aţă: 6 litere, 4 sunete.

Notă:   Deorece în cuvinte ce conţin aceste  grupuri de litere e şi i sunt în unele situaţii litere ajutătoare, iar în  altele au valoare de sine stătătoare, este bine ca, pentru a se stabili  valoarea lor, să se ţină cont de faptul că orice silabă are obligatoriu  o vocală. Aşadar, într-o silabă ce conţine un astfel de grup, dacă nu există o  altă vocală, e sau i sunt vocale.   cea-un------------------► c 'a-un: 5 litere,  4 sunete   cer        ----------------► 3 litere, 3 sunete   cio-ban-----------------► c 'o-ban: 6 litere, 5 sunete   ci-re-şe-----------------►    6 litere, 6 sunete   geam -------------------► g'am: 4 litere, 3  sunete   ger ---------------------►3  litere, 3 sunete  chiar------- ------------► k 'ar: 5 litere, 3 sunete  chi-bri-turi ---------------►10  litere, 9 sunete ghea-ţă.------------------►g'aţă: 6 litere, 4 sunete  gher-ghef  ---------------►8 litere,  6 sunete     4) acelaşi sunet poate  fi redat prin litere diferite;   - sunetul î se redă prin literele:   *î: coborî, înainte, reîntâlni;   *â: pârâu,  dânsul;  

- sunetul i se redă prin literele:   *i: iar, vis;   *y: yankeu  

- sunetul c se redă prin literele:   *c: castană; *k: karate; .  

- sunetul k se redă  prin literele:   *che, chi: chenar, chin; *k(e), k(i): yankeu, kilogram; 

- sunetul v se redă prin literele: *v: voi,  vulgar; *w: wat.

Silaba (fonetica) Silaba este  sunetul (vocala) sau grupul de sunete ce cuprinde în mod obligatoriu o  vocală şi numai una, care se pronunţă cu un singur efort  expirator (printr-o singură deschidere a gurii).  

După numărul de silabe, cuvintele sunt:   * monosilabice - formate dintr-o singură silabă: om, beau, car, ac, fac *plurisilabice - formate din două sau mai multe silabe:   du-el; ar-bi-tru; zo-o-lo-gi-e O silabă poate fi alcătuită din:   -  un  sunet (o vocală):   o!; a-er; a-le-e; po-e-zi-e; - două sau mai multe sunete  alăturate ale aceluiaşi cuvânt:   ca-iet; ca-len-dar - un cuvânt:   bar; sar; dar; iar; - două cuvinte:   c-ar; să-mi; nu-i; - un cuvânt şi începutul altui  cuvânt:   mi-a-run-că;   - sfârşitul unui cuvânt şi un  alt cuvânt:   zi-cân-du-şi - sfârşitul unui cuvânt şi  începutul unui alt cuvânt:   frun-tea-n-gân-du-ra-tă   Notă: *Se observă  că în anumite situaţii, în cadrul silabei respective, se foloseşte cratima  (liniuţa de unire) care este semn ortografic şi marchează rostirea  într-o silabă a părţilor componente ale acestora.

-   uneori, cratima indică şi elidarea (omiterea) unei     vocale:     să-ţi------să  îţi   - alteori, cratima indică doar rostirea într-o  silabă a   două cuvinte diferite  (două părţi de vorbire diferite):   c-ar (vrea); s-ar (zice) •* Câteodată, despărţirea  în silabe  coincide  cu cratima fzi-cân-du-ne).  care, în această situaţie, nu marchează  rostirea într-o  silabă, ci  doar pronunţarea împreună a două părţi de  vorbire diferite.

oate subiectele sunt obligatorii. Se acordă 10 puncte din oficiu.Timpul efectiv de lucru este de 60 de minute.

♦ Citeşte cu atenţie textul următor, pentru a rezolva corect exerciţiile de mai jos:Într-o ţară îndepărtată, trăia odată un împărat care avea un fecior. Deseori, feciorul de împărat se oprea în faţa minunatelor covoare aflate în sălile palatului şi le privea încântat.Observându-l în câteva rânduri, împăratul îl întrebă pe feciorul său:- Ce taină ascund aceste covoare pentru tine, fiule?- Taina meşterului ţesător, tată. De-aş cunoaşte această taină, aş ţese covorul vieţii. Ce minunat trebuie să fie să cuprinzi într-un covor toate frumuseţile şi culorile lumii!(Poveste populară)

10 p 1. Citeşte cu atenţie titlurile de mai jos. Încercuieşte litera corespunzătoare titlului potrivit textului de mai sus.a) Castelulb) Covorul vieţiic) Împăratul şi zmeul10 p 2. Alege dintre cuvintele următoare doar pe cele care reprezintă personajele din text.

Scrie aceste cuvinte pe linia de mai jos.ţesătorul, împăratul, olarul, feciorul de împărat

10 p 3. Scrie un cuvânt cu înţeles/sens opus pentru fiecare dintre cuvintele de mai jos:priceput - ......................................a înveli - .......................................aproape - ......................................senin - ...........................................prieten - .....................................10 p 4. Transcrie din textul de mai sus întrebarea adresată de împărat feciorului său. Scrie în casetă numărul de cuvinte aflate în propoziţie.10 p 5. Uneşte cu săgeţi cuvintele din prima coloană cu acelea cu înţeles/sens asemănător din a doua coloană. Atenţie! Un cuvânt din dreapta este în plus.excursie ............ a alergadar............... surprinscântec........... călătoriemirat............ fricăa fugi............. melodieteamă............ cadou..................linişte10 p 6. Încercuieşte vocalele din cuvintele subliniate în propoziţia următoare:Feciorul de împărat îşi dorea să ţeasă covorul vieţii.10 p 7. Desparte în silabe cuvintele:taină - ________________________covor - ________________________minunat - ________________________împărat - ________________________10 p 8. Scrie, după model, încă trei cuvinte care să conţină mp şi mb.câmpie, important, .......................... , .............................. , ..................................sâmbure, îmbrăcat, ........................... , .............................. , .................................10 p 9. Alcătuieşte două propoziţii în care cuvântul sare să aibă înţelesuri diferite.Atenţie! Nu schimba forma cuvântului sare.

10 p 10. Imaginează-ţi că te întâlneşti cu un coleg de clasă la biblioteca şcolii. Scrie discuţia pe care o porţi cu acesta, folosind patru linii de dialog.Atenţie! Scrie corect cuvintele. Foloseşte corect semnele de punctuaţie. Respectă cerinţa.

Ai terminat?Mai verifică o dată răspunsurile!Total punctaj:100 puncte

Text si comunicareConceptul de „text", desi larg raspandit in lingvistica si in literatura, este vag definit in studiile de specialitate, fiind mai degraba caracterizat printr-o insumare de trasaturi. Putem considera textul o secventa lingvistica scrisa sau vorbita, care formeaza o unitate comunicationala. Fiind o notiune foarte cuprinzatoare, ea include, practic, orice mesaj verbal - un articol de ziar, o conversatie intre doua sau mai multe persoane, un poem, un roman, un studiu stiintific, un discurs parlamentar, un interviu etc.

Exista mai multe tipuri de texte: texte orale (a caror geneza este concomitenta cu performarea/rostirea loR), texte scrise (cele literare, note, manuscrise, articole etC), texte narative (caracterizate prin constructii enuntiative si conectori temporalI), texte descriptive (caracterizate prin conectori adverbiali si adjectivali-pronominalI), texte poetice (repetitii, simetrii, topica specifica, limbaj poetiC), texte dialogate (caracterizate prin succesiunea intrebare-raspuns, schimb de replicI) etc.

Pentru ca un text sa reprezinte un tot unitar, el trebuie sa satisfaca doua conditii esentiale: conditia de coerenta si cea de coeziune.

Coerenta - este o calitate referitoare la continutul unui text, privind, asadar, informatia pe care acesta o vehiculeaza, dupa cum urmeaza: sa furnizeze informatie noncontradictorie, pe masura ce se dezvolta sa ofere informatie noua si sa faca legatura intre aceste informatii.

Coeziunea - este un concept referitor la tema textului, la mijloacele gramaticale folosite pentru a-i da acestuia aspectul unui intreg organizat, cum sunt: repetitia elementelor lexicale, paralelismul (repetarea unei anumite structuri asociate cu elementele lexicale care o realizeazA), substitutia (inlocuirea unor elemente lexicale prin substitute pronominale, asociata cu exprimarea intr-o forma diferitA), elipsa (absenta unor elemente lexico-gra-maticalE), jonctiunea (alaturareA), timpul verbal. Aceste trasaturi gramaticale sunt specifice si unor elemente de limba numite conectori textuali - prepozitiile si conjunctiile. Ei pot avea efect aditiv {si, inca, de asemeneA), enumerator {mai intai, apoi, in sfarsiT), expli-cativ-justificativ {caci, adicA), ilustrativ-comparativ {astfel, de asemenea, intre altele, de exemplU), adversativ {in schimb, din contra, daR), concesiv {totusi, cu toate acestea, macar cA), rezumativ {pe scurT). Tot in categoria conectorilor intra si substitutele (pronumele, adverbele, numeralele care reiau sau anticipa segmente de text si informatia aferenta loR).

Distinctia cel mai des operata in interiorul notiunii de „text" este cea intre textul literar si textul nonliterar.

Textul literar se suprapune conceptului de „opera literara". Caracteristici:

• Este o modalitate de cunoastere subiectiva a realitatii obiective/umane.

• Arta reflecta realitatea, o transfigureaza, nu o descrie obiectiv, precum stiinta, trecand-o prin filtrul constiintei estetice, al sensibilitatii si fanteziei scriitorului.

Limbajul artistic (al literaturii artisticE), spre deosebire de cel tehnic, publicistic, administrativ, academic etc, lasa scriitorului o libertate deplina fata de normele limbii; teoretic el Doate folosi, intr-un text, toate formele de manifestare ale limbii romane: neologismele, limbajul regional, popular, argotic etc.

• Limbajul artistic, specific textului literar, se constituie intr-un cod specific, constituit dintr-o suita de mijloace poetice si retorice precum repetitia, enumeratia, interogatia, exclamatia, inversiunea etc.

• Textul literar se adreseaza in primul rand afectivitatii si sensibilitatii, fara intentia de a informa.

• Opereaza cu sensurile conotative ale cuvintelor, cu imagini artistice, are o topica subiectiva.

• Cu toate acestea, textul literar este si el o forma de comunicare, un mesaj; daca, permitandu-si toate libertatile fata de normele limbii, poetul nu comunica nimic (o stare, o atitudine, o traire,

o idee etC), limbajul/textul ramane o simpla gratuitate.

Textul nonliterar - caracteristici:

• Are scopul de a informa, de a convinge, de a amuza, folosind in acest sens un limbaj adecvat intentiilor vorbitorului: cu marci specifice captarii atentiei, mentinerii interesului, cu forme lingvistice accesibile majoritatii cititorilor/ascultatorilor, cu o prezentare grafica atractiva, astfel incat sa poata trezi interesul receptorului.-

• Se refera, in general, la aspecte din realitate, prezentate fara interventia fictiunii, in limitele obiectivitatii si ale spiritului practic.

• Este formulat clar, fara ambiguitati, iar textul propriu-zis este de multe ori insotit de imagini grafice (mijloace de atentionare, fotocopii, fundaluri colorate, prim-planuri etC), astfel incat sa impresioneze ochiul, sa atraga si sa convinga, sa faciliteze obtinerea rapida a informatiei dorite, chiar si pentru necunoscatori ai domeniului. Tot din aceste considerente, anumite elemente legate de forma, culoare, loc de plasare a informatiei etc vor ramane aceleasi pentru mai multe texte dintr-o serie.

• Sunt texte care au ca scop informarea cititorului (ziarele, revistele, cataloagele, emisiunile informative radio si TV), convingerea publicului (reclamele, publicatiile si emisiunile promotionale, anuntul publicitar, discursurile electoralE), satisfacerea unor necesitati utilitare (mersul trenurilor, mandatul postal, factura, chitanta, cartea de telefon, ghidul turistiC), destinderea (publicatiile cu specific, emisiunile radio si TV).

• Aria de cuprindere a nonliterarului este foarte vasta, aici intrand si textele stiintifice, ale caror caracteristici vizeaza obiectivitatea, folosirea cuvintelor cu sens denotativ, vocabularul specializat, neologic, neutru, astfel incat sa se evite interpretarile arbitrare, claritatea stilului; o alta categorie este reprezentata de textele juridico--administrative (legi, hotarari judecatoresti, regulamente, documente politice, corespondenta oficiala, memoriI), care se disting prin sintaxa stereotipa, clisee lingvistice sau formule-tip, vocabular specializat, economie de limbaj; textele publicistice (stiri, reportaje, anchete, interviuri, editoriale etc.) au un caracter mai putin unitar, fiind si cele care se apropie, intr-o masura mai mare decat altele, de textele literare, ce sunt orientate catre evenimentul spectaculos, inedit, imediat, cu un impact direct asupra publicului cititor. Eterogenitatea stilistica provine din diversitatea publicatiilor, a compozitiilor incluse in acestea, din specificul si din publicul-tinta al fiecareia.

Comunicarea este o dimensiune fundamentala, intrinseca a fiintei umane, o modalitate prin care omul se raporteaza la ceilalti si isi gaseste un loc in societate si in lume.

Orice mesaj decodificat devine comunicare, fie verbal, fie non^erbal. daca avem in vedere ca si tacerea, gestica, mimica, atitudinea, pozitia corpului inseamna, pentru receptor, ceva, incat absenta intentiei comunicative nu anuleaza comunicarea.

In epoca moderna, actul comunicarii este vazut ca o unitate a informatiei cu dimensiunea relationala, aceasta din urma fiind si ea purtatoare de semnificatii.

Astazi se accepta marea diversitate a codurilor utilizate (sunet, cuvant, imagine, gest, cinetica etC), impreuna cu multitudinea canalelor (auditiv, vizual, tactil, olfactiv etC).

„Comunicare" (cuvant in a carui evolutie se gaseste si forma „cuminecare") inseamna „a fi impreuna cu", „a impartasi si a te impartasi", „a realiza o comuniune de ganduri". Este un proces de transmitere a unui mesaj de la o sursa catre o destinatie, folosind un anumit cod si un anumit canal. Codurile specifice prin care se realizeaza in mod curent comunicarea verbala

interpersonala sunt limbile folosite de diverse popoare; comunicarea interpersonala nu are exclusiv functia de transmitere a informatiei, ea este si un mijloc de a stabili si de a mentine diverse tipuri de relatii sociale.

Factorii comunicarii umane:

• Emitatorul sau transmitatorul este cel care transmite un mesaj.

• Receptorul este /destinatarul mesajului respectiv. intr-un act de comunicare pot exista mai multi emitatori si mai multi receptori. De cele mai multe ori, participantii la un act de comunicare sunt, in acelasi timp, emitatori si receptori.

• Mesajul este secventa de semnale (verbale sau nonverbalE) pe care emitatorul o transmite catre receptor. Pentru a fi inteles, mesajul trebuie construit din unitati sau elemente cunoscute deopotriva de emitator si de receptor.

• Codul reprezinta ansamblul acestor elemente, care pot apartine unei limbi, gestici, expresiilor fetei, pozitiei corpului, pot fi o suita de semnale sonore sau vizuale de diverse feluri (alfabetul morse, semnele de circulatiE).

• Canalul reprezinta mediul de transmitere a mesajului (aerul pentru comunicarea orala, scrisoarea, biletul, telegrama, telefonul, faxul, posta electronicA). Zgomotele, scrisul necitet, greselile de tipar sunt factori care pot ingreuna comunicarea.

• Contextul este ansamblul factorilor care, dincolo de sensurile determinate de structura lingvistica a enunturilor, afecteaza semnificatia acestora. Pe de o parte, el cuprinde datele situatiei de comunicare (identitatea, rolul si statutul social al interlocutorilor, locul si momentul comunicarii, iar, pe de alta parte, include supozitii despre ceea ce interlocutorii stiu sau considera de la sine inteles despre opiniile si intentiile lor in situatia data, ceea ce nu se spune, dar se presupune de catre acestia.

Functiile comunicarii:

• Functia emotiva, prin care se exprima starile de emotie ale emitatorului, se manifesta prin modificari la nivelul trasaturilor suprasegmentale (accent, intonatie, duratA) sau prin interjectii. Prin ea se accentueaza o atitudine, o stare sufleteasca, o dorinta nemarturisita a vorbitorului.

• Functia conativa (persuasiva, retoricA), care se refera la efectul de convingere pe care mesajul trebuie sa-1 aiba asupra destinatarului, urmareste obtinerea unei reactii imediate din partea acestuia. Marcile specifice sunt vocativul si interjectiile.

• Functia poetica, prin care mesajul se pune in valoare pe el insusi, atragand atentia asupra propriei forme, confera un grad maxim de autonomie textului ca structura lingvistica, „absolutizeaza mesajul in el insusi" (Dumitru IrimiA).

Functia referentiala, legata de realitatea pe care o exprima mesajul si de situatia in care se face comunicarea, este centrata pe evidentierea aspectelor concrete ce se doreste a fi transmise, pe reactiile provocate de acestea asupra indivizilor.

• Functia metalingvistica, prin care mesajul contine referiri la codul utilizat, include si gestica, mimica, tonul etc. Prin ea se urmareste explicarea anumitor elemente componente ale discursului, in intentia de a-1 face inteligibil si usor de performat.

• Functia fatica, prin care sunt vizate canalul de comunicare si controlul functionarii lui, consta fie in stabilirea comunicarii, fie in prelungirea sau intreruperea ei in vederea verificarii traseului si a calitatii receptarii.

Cercetatorul rus Roman Jakobson descrie urmatoarele situatii cunoscute care apar in comunicare si carora le corespund anumite functii (de expresie, de transmitere, de informatie, de stabilire a relatiilor si altelE):

• Cand comunicarea este orientata asupra emitatorului, se subliniaza aspectul emotiv, expresiv al limbajului si predomina persoana I.

• Cand este orientata asupra receptorului, adresarea este la persoana a Ii-a, sunt prezente substantive in vocativ si verbe la imperativ.

• Cand comunicarea este orientata asupra contextului, textul are caracter descriptiv, informativ, cognitiv, iar persoana gramaticala preponderent folosita este a IlI-a.

• Interlocutorii trebuie sa controleze conditiile de receptare (atentie, ton, informatie etc.) si codul sau limbajul folosit. Atunci cand au intentia de a conferi valoare poetica textului sunt interesati de valoarea mesajului, care devine astfei centrat asupra propriei sale naturi.

Tipuri de comunicare (criterii de clasificarE):

1) Din punctul de vedere al transmiterii mesajului:

• Directa, atunci cand partenerii de comunicare se afla fata in fata, intr-un context situational comun.

• Mediata, cand, pentru a comunica, partenerii folosesc diverse alte mijloace de transmitere a mesajului (scrisoarea, telefonul, faxul etC).

• Bilaterala, cand, intr-o anumita situatie de comunicare, receptorul poate deveni la randul sau emitator (dialog cotidian, emisiuni interactivE).

• Unilaterala, atunci cand receptorul nu devine emitator, mesajul transmitandu-se intr-un singur sens (ecran - telespectator, scena - spectatorI).

2) in functie de numarul participantilor si de tipurile de relatie dintre ei:

• Intrapersonala (dialogul interioR) - emitatorul si receptorul nu sunt diferiti, codificarea nu este obligatorie, comunicarea nu depinde de canal.

• Interpersonala (diadicA) - presupune doi participanti, obiectivele ei fiind influentarea opiniei sau atitudinii celuilalt, autocunoasterea, descoperirea lumii exterioare prin dialog, stabilirea si mentinerea relatiilor.

• De grup - presupune mai mult de doi participanti (grupuri micI);

• Publica - presupune un emitator unic si un grup de receptori, principiile si regulile sale fiind stabilite de retorica.

• De masa - emitatorul este institutionalizat si se adreseaza unor destinatari necunoscuti, prin presa scrisa, radio-TV, Internet etc.

3) Dupa statutul interlocutorilor:

• Verticala (sef - subalterN).

• Orizontala (partenerii au acelasi statuT).

4) Dupa codul folosit:

• Verbala - informatia este codificata si transmisa prin cuvant si prin tot ce tine de aceasta sub aspect fonetic, lexical, morfosintactic; este cea mai studiata forma a comunicarii umane, fiind si specifica omului; are forma orala si scrisa, folosind asadar canalul auditiv sau vizual.

• Paraverbala - nu poate exista decat in interdependenta si concomitent cu cea verbala, constand in caracteristicile vocii, particularitatile de pronuntie, intensitatea rostirii, ritmul si debitul vorbirii, intonatia, pauza etc.

• Nonverbala - informatia este codificata si transmisa printr-o diversitate de semnale legate de postura, miscarea, gesturile, mimica, infatisarea partenerilor, privirea, orientarea corpului, distanta etc.

• Mixta - consta in combinarea tipurilor precedente.

5) Dupa finalitatea actului comunicativ :

• Accidentala - consta in transmiterea intamplatoare de informatii ce nu sunt vizate in mod constient si voluntar de emitator si cu atat mai putin adresate unui receptor.

• Subiectiva - exprima starea afectiva a locutorului (nervozitatea, echilibrul, nerabdarea, plictisul etC).

• Instrumentala - este focalizata pe un scop precis, urmareste anumite efecte si obiective manifestate in comportamentul receptorilor.

Asa cum arata Tudor Vianu in Dubla intentie a limbajului si problema stilului, „Cine vorbeste «comunica» si «se comunica». O face pentru altii si o face pentru el. in limbaj se elibereaza o stare sufleteasca individuala si se organizeaza un raport social. Considerat in dubla sa intentie, se poate spune ca faptul lingvistic este in aceeasi vreme «reflexiv» si «tranzitiv». Se reflecta in el omul care il produce si sunt atinsi, prin el, toti oamenii care il cunosc. in manifestarile limbii radiaza un focar interior de viata si primeste caldura ori lumina o comunitate omeneasca oarecare".

SITUAŢIA DE COMUNICARE ELEMENTELE SITUAŢIEI DE COMUNICARE FUNCŢIA

EMIŢĂTOR....................................................................EXPRESIVĂ / EMOTIVĂRECEPTOR....................................................................CONATIVĂ / PERSUASIVĂ / RETORICĂ

REFERENT…………………………………................REFERENŢIALĂCONTEXT………………………………….................COGNITIVĂMESAJ………………………………………...............POETICĂCOD…………………………………………...............METALINGVISTICĂCANAL………………………………………..............FATICĂ

EMIŢĂTORUL – sursa de informaţie, sursa mesajului, fiind dotat cu un aparat şi un mecanism de codare; - în cazul comunicării verbale locutorul / emiţătorul va selecta semnele din codul lingvistic şi le va combina conform regulilor gramaticale;

- de regulă, emiţătorul este şi sursa enunţului, dar în anumite situaţii de comunicare cele două poziţii se disociază (ex: cel care transmite informaţii este numai un simplu emiţător şi nu îşi asumă paternitatea acesteia, respectiv informaţia aparţine altcuiva).

Funcţia expresivă / emotivă este centrată pe emiţător, exprimă starea afectivă a acestuia prin

intermediul mai multor modalităţi lingvistice: interjecţii, formele verbale şi pronominale de persoana I, redarea superlativului prin mijloace stilistice. Prin această funcţie se exprimă subiectivitatea locutorului: stările, sentimentele, valorile sale. Această funcţie este dominantă în limbajul copiilor sau în cel al lirismului subiectiv. Exemple: Ah, ce rău îmi pare că am întârziat!;

Îmi place în mod deosebit cartea asta, este extraordinară!; Mi-e foarte dor de o vacanţă la mare; Frumoasă şi jună, oh, dragă-mi mai eşti! / Eu caut şi caut în ochii-ţi cereşti / Şi-n veci nu mă satur şi-n veci aş căta, / Iubită, dorită, o gură-aşa!(M.Emin escu, Frumoasă şi jună)

RECEPTORUL- destinatarul informaţiei într-o situaţie de comunicare;

- este vizat de către emiţător;- primeşte mesajul şi îl decodează;- în cazul comunicării verbale interlocutorul / receptorul va face apel la

memorie (operaţie de decodificare a mesajului) şi va actualiza cunoştinţele de limbă necesare degajării semnificaţiei conţinute în mesaj;

- în general, receptorul este şidestina tarul informaţiei, dar există şi situaţii de comunicare în care cele două poziţii se disociază (ex.: a spune ceva cuiva pentru a auzi altcineva, care este de asemenea prezent).

Emiţătorul şi receptorul mai sunt denumiţi şiactanţi. Funcţia conativă / persuasivă / retorică/ de apel este centrată pe receptor, poate viza efectul

de persuasiune a mesajului asupra acestuia, recurgând la utilizarea vocativului şi a imperativului (frecvent întâlnită în domeniul reclamelor). Prin funcţia conativă se exprimă o încercare de a-l influenţa, de a-l incita la acţiune pe interlocutor printr-un ordin, printr-o rugăminte etc. Această funcţie este pregnantă în comunicarea cotidiană şi în stilul oficial-administrativ. Exemple:

Domnule, dă-mi te rog voie să trec!; Vă rugăm să verificaţi corectitudinea sumei înscrise în chitanţă imediat după înmânarea acesteia. Păstraţi chitanţa până la următoarea plată. Mulţumim. REFERENTUL- situaţia, obiectul, realitatea etc. despre care se comunică; despre ce se comunică; Funcţia referenţială este centrată pe referent. Prin ea se transmit informaţii despre lumea reală sau imaginară. Această funcţie este dominantă în limbajul ştiinţific, dar ea are o pondere importantă în orice tip de comunicare. Exemple: Spectacolul începe la ora 10; Adresa unde poţi găsi mai multe informaţii despre acest subiect este www...; Era odată un împărat care avea trei feciori etc. CONTEXTUL- circumstanţele în care are loc comunicarea, circumstanţe privind timpul, locul emiterii, respectiv receptării, identitatea, statutul social şi relaţiile dintre actanţi. Funcţia cognitivă este centrată pe context, vizează situaţia/contextul în care se face

comunicarea (circumstanţe privind timpul, locul emiterii, respectiv receptării, identitatea, statutul social şi relaţiile dintre actanţi etc.). Ex.: stilul cilocvial / familiar, dialogurile implicate în cazul desfăşurării unei anchete unde se vizează de regulă clarificarea contextului etc.

MESAJUL - secvenţa de semnale verbale şi / sau nonverbale pe care emiţătorul o transmite către receptor. Pentru a fi înţeles, mesajul trebuie construit din unităţi / elemente cunoscute deopotrivă de emiţător şi de receptor. - „vehiculul informaţiei”; în cazul comunicării verbale orale este constituit din rezultatul operaţiei de codare care merge de la sunet la sens. Funcţia poetică este centrată pe mesaj. Prin ea se pune în valoare mesajul ca atare, forma în

care este structurat/organizat acesta, atrăgând atenţia asupra modului în care acesta este formulat. Prin funcţia poetică, un mesaj nu mai e un simplu instrument, un vehicul prin care se transmite ceva, ci un text interesant în sine, plăcut, frumos, obsedant, amuzant etc. Predomină în textele lirice alături de funcţia emotivă, dar apare şi în jocurile de cuvinte-calambururi, în expresii şi locuţiuni populare, în sloganuri, proverbe, zicători. Exemple: Capul face, capul trage; N-ai să vii şi n-ai şă

morţi / N-ai să şapte între sorţi, / N-ai să iarnă, primăvară / N-ai să doamnă, domnişoară. (Nichita Stănescu, N-ai să vii) CODUL - sistemul de semne cu ajutorul căruia se construiesc mesajele. Codul principal utilizat în

procesul comunicării inter-umane este reprezentat de limba naturală. Alte coduri au la bază semnale sonore, grafice sau vizuale de diverse tipuri: alfabetul Morse, alfabetul Braille, limbajul surdo- muţilor, semnele de circulaţie.

Funcţia metalingvistică este centrată pe cod. Intenţia este de a se explicita în cadrul

mesajului codul utilizat. Prin ea se controlează „codul”, cuvintele folosite, discutându-le înţelesul sau forma pentru a favoriza înţelegerea lor corectă. Este o funcţie pregnantă în stilul ştiinţific, unde lămurirea conceptelor folosite este esenţială. Ex.: analizele gramaticale; dicţionarele, ghicitorile etc., orice proces de însuşire a unei limbi implică dialoguri menite să clarifice anumiţi termeni.

Oximoronul este o figură semantică bazată pe îmbinarea unor termeni incompatibili: tăcere asurzitoare, dureros de dulce, ţiuitul tăcerii, cioară albă; Cănd spun aici scriitor clasic, mă

refer la valoarea sa reprezentativă în cadrul unei literaturi, nu la faptul că opera sa aparţine clasicismului. CANALUL - suportul fizic al transmiterii mesajului, reprezentat în cazul comunicării verbale orale de aerul prin care se propagă undele sonore. - în comunicarea scrisă, canalul poate fi reprezentat de: scrisoare, bilet, telegramă, iar în cazul comunicării rapide la distanţă, se poate concretiza prin: telefon, fax, poşta electronică. - zgomotele, scrisul ilizibil, greşelile de tipar, petele de pe un text scris sunt bruiaje care pot îngreuna comunicarea. Funcţia fatică este centrată pe canal; prin ea se controlează „canalul” şi menţinerea contactului dintre interlocutori, prin verificări şi confirmări. Este o funcţie care domină în comunicarea la distanţă, unde pot interveni perturbări ale canalului. Ex,:Alo! Mă auzi?, Mai eşti pe fir?, Înţelegi ce spun sau trebuie să repet?, Ai putut să deschizi fişierul pe care ţi l-am trimis? Hei! Mă asculţi? –Aşa, da, da; sintagme folosite în anumite situaţii doar de complezenţă, cum ar fi cazul discuţiilor despre vreme la englezi, întrebări de tipul Ce mai faci?, Ce mai zici? care nu au rolul decât de a menţine discuţia. STILURILE 1. Definiţia stilului •

Felul personal de a se exprima al unei persoane- în accepţia curentă; •

Mod particular de folosire a resurselor limbii în diverse domenii de activitate - în accepţia lingvistică; •

Ansamblul mijloacelor folosite pentru a obţine efecte artistice - în accepţie literară. 2. Calităţi generale: •

Claritatea – exprimarea clară, logică, coerentă a gândurilor, a sentimentelor şi a ideilor. Ea

se obţine prin folosirea unor cuvinte al căror sens este consacrat şi prin evitarea termenilor prea specializaţi, rari, echivoci, a construcţiilor pleonastice, echivoce, paradoxale. Presupune absenţa ambiguităţii, respectarea topicii normale, transmiterea mesajului într-o manieră explicită.

•

Corectitudinea – respectarea normelor limbii literare în organizarea comunicării (gramaticale, ortografice, ortoepice şi de punctuaţie); •

Concizia – se referă la construcţia textului. În acest sens este bine ca textul să aibă fraze

scurte, să exprime o singură idee într-o frază, să evite perifrazele şi cuvintele inutile, să respecte principiul economiei în exprimare, să se folosească enunţuri adecvate lungimii informaţiei de transmis.

•

Precizia- utilizarea riguroasă a termenilor adecvaţi tipului de mesaj în organizarea

enunţurilor şi în sintaxă / selectarea în mod exact a mijloacelor lingvistice în vederea unei recepţionări corecte a mesajului; expunerea directă a ideilor, fără divagaţii sau exprimări colaterale.

4. arhaisme: pricină, obligaţiune. 5. Art. 47 Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul litigiului este un drept sau o obligaţiune comună... *** IX.. Aşadar, actul de comunicare poate fi clasificat la nivel empiric ca „activ” sau „pasiv”,

clasificarea identificând tipuri diferite de relaţii între participanţi, care sunt de aşteptat să aibă semnificaţii fundamental diferite pentru aceştia şi să implice situaţii diferite în maniere foarte diferite.

(Denis McQuail,Comuni carea) 1. Precizează cărui stil funcţional aparţine textul, oferind minimum trei argumente. 2. Enunţă tema fragmentului. 3. Transcrie trei termeni tehnico-ştiinţifici. 4. Stabileşte în funcţie de relaţia emiţător-receptor şi de scopul comunicării tipul de text căruia îi aparţine fragmentul. 1. Stilul ştiinţific: prezenţa cuvintelor monosemantice (activ, pasiv, empiric, semnificaţii, fundamental etc.); terminologie proprie ştiinţei comunicării (act de comunicare, participanţi, pasiv, activ); proprietatea termenilor, obiectivitate. 2. Tema: clasificarea actelor de comunicare. 3. empiric, clasificat, relaţii, fundamental. 4. monolog (după relaţia emiţător-receptor) argumentativ-explicativ (după scopul comunicării). *** X.A. Vând papagali peruşi, femelă verde, mascul galben cu colivie, 70 lei. B. Pensionar, văduv, 67 de ani, cu situaţie materială foarte bună, caut pensionare, pensionari, iubitori de drumeţii. (Preţul zilei, anul 2, nr.48-8, 14 septembrie 2008) 1. Precizează cărui stil funcţional îi aparţin fragmentele, oferind minimum trei argumente. 2. Menţionează minimum două calităţi generale ale stilului care nu au fost respectate în cazul

textelor anterioare.3. Stabileşte rubricile de mică publicitate în care sunt încadrabile textele anterioare.4. Rescrie textul care consideri că este incorect, corectându-l.5. Alcătuieşte un text încadrabil rubricii „Imobiliare”.

1. Stilul publicistic: limbaj accesibil tuturor categoriilor sociale; comunicarea înglobează două funcţii (informativă şi afectivă); utilizarea formulărilor stereotipe (vând, caut, ofer...). 2. corectitudine, precizie (în cazul primului text). 3. A.: Animale/ Oferte; B.: Matrimoniale.

4. A. Vând papagali peruşi, femelă verde şi mascul galben, cu colivie, 70 de lei.5. Vând apartament confort I, SD, cu trei camere, zona Trivale, preţ accesibil, telefon 0248....6.

*** XI.– Dumneavoastră nu cunoaşteţi ţăranul român, dacă vorbiţi aşa!

Ori îl cunoaşteţi din cărţi şi din discursuri, şi atunci e mai trist, fiindcă vi-l închipuiţi martir, când în realitate e numai rău, şi prost şi leneş!

Ilie Rogojinaru sfârşi, gâfâind de convingere. Îşi şterse chelia sfătoasă cu o batistă mare, tărcată şi îşi smuci mustaţa groasă, pleoştită, din care câteva fire i se încurcaseră, supărându-l, în colţurile gurii. Era arendaşul moşiei Olena-Dolj. Slinos şi burtos, cu gât de taur şi capul rotund, avea nişte ochi căprui săltăreţi şi o figură jovială, parcă pornită mereu numai spre bucurii.

Se uită la tovarăşii de compartiment, văzu că nu i-a convins şi continuă să gâfâie mai tare. Atunci Simion Modreanu, director în Ministerul de Interne, îmbrăcat cu multă cochetărie, tuşi uşor, să-şi dreagă glasul, şi rosti sentenţios:

- Domnul meu... domnule Rogojinaru, un lucru rămâne indiscutabil: că noi toţi, dar absolut toţi, trăim de pe urma trudei acestui ţăran, aşa prost şi leneş, şi rău cum îl categoriseşti dumneata!

Arendaşul fu atât de uimit, că nici nu mai putu răspunde. Scoase iar batista, să-şi răcorească tâmplele. În clipa aceea, apăru conductorul trenului, reclamând cu respectul cuvenit clasei întâi, biletele pentru Bucureşti. Rogojinaru se însenină, ca şi când i-ar fi venit mântuirea.

-Cum, şefule, sosirăm? Ei, bravo! Bine-am mers, n-am ce zice... (L.Rebreanu, Răscoala)

1. Argumentează prin două-trei trăsături apartenenţa fragmentului la incipitul romanului.2. Selectează un fragment definitoriu pentru caracterizarea personajului.3. Identifică şi argumentează două situaţii de utilizare a virgulei.4. Identifică tipul de proză ilustrat de fragment şi menţionează două trăsături caracteristice.5. Alege variantele care definesc cel mai bine tipul de narator:a. narator omniscientb. narator personajc. narator obiectivd. narator subiectiv

6. Selectează cele două fragmente care ilustrează două concepţii diferite asupra ţăranului român şi

interpretează-le.7. Identifică modurile de expunere utilizate.

8. Exemplifică în maximum 5 rânduri rolul replicii cu care începe fragmentul.

1. Fraza care deschide textul are rolul de a sintetiza şi de a anticipa evoluţia conflictului narativ, pune în scenă două viziuni antitetice asupra ţăranului român, introduce personajele, cadrul (compartimentul de tren în care va avea ulterior loc discuţia anticipativă a romanului).

2.Îşi şterse chelia [...] parcă pornită mereu numai spre bucurii. 3.Atunci Simion Modreanu, director în Ministerul de Interne, îmbrăcat...- virgula izolează o apoziţie dezvoltată Cum, şefule, sosirăm?- izolează un substantiv în vocativ

4. Proza realistă: introducerea în scenă a personajelor, punctând clar locul acestora; naraţiune la persoana a III-a; narator omniscient, omniprezent, omnipotent; începe printr-o frază cu rol sintetizator al acţiunii, repere spaţiale precise.

5. a, c. 6.

Dumneavoastră nu cunoaşteţi ţăranul român, dacă vorbiţi aşa! Ori îl cunoaşteţi din cărţi şi din discursuri, şi atunci e mai trist, fiindcă vi-l închipuiţi martir, când în realitate e numai rău, şi prost şi leneş!

Domnul meu... domnule Rogojinaru, un lucru rămâne indiscutabil: că noi toţi. Dar absolut toţi, trăim de pe urma trudei acestui ţăran, aşa prost, şi leneş, şi rău cum îl categoriseşti dumneata!

Sunt două viziuni antitetice care încearcă să surprindă trăsăturile de caracter ale unei clase, oscilează între extreme, dar subliniază caracterul imprevizibil al ţăranului, funcţia sa de a întreţine prin muncă oraşul; mai mult, conturează două perspective, una umanistă, şi cealaltă mai mult instrumentală (ţăranul văzut ca obiect de lucru care trebuie exploatat). 7. naraţiune, descriere, dialog.

8. anticipează conflictul care va izbucni între două categorii sociale: ţărănimea şi categoria arendaşilor, a boierilor exploatatori. *** XII.Am încălecat... calul a pornit năuc.

De mult acum, mergea ca praştia sărind peste gropi, peste muşuroaie, peste buşteni, fără să-l mai pot opri, fără să cunosc locurile şi fără să ştiu unde mă ducea. În goana asta, când la fiece clipă îmi puteam frânge gâtul, cu trupul îngheţat şi capul ca-n foc, mă gândeam la culcuşul bun pe care-l părăsisem prosteşte... De ce?... cucoana Marghioala mi-ar fi dat mie odaia ei, alminteri nu mă poftea... Iedul se mişcă în desagă să se aşeze mai bine; mi-am întors privirea spre el: cuminte, cu capul deştept scos afară din desagă, se uită şi el la mine. Mi-am adus aminte de alţi ochi... Ce prost am fost!... Calul se poticneşte: îl opresc în silă: vrea să pornească iar, dar cade zdrobit în genunchi. Deodată, printr-o spărtură de nor se arăta felia din urmă aplecată pe o rână. Arătarea ei m-a ameţit ca o lovitură de măciucă

la mir. Mi-era în faţă... Atunci sunt două luni pe cer! Eu merg la deal: luna trebuie să-mi fie în spate! Şi mi-am întors repede capul, s-o văz pe cea adevărată... Am greşit drumul! Merg la vale... Unde sunt? Mă uit înainte: porumbişte cu cocenii netăiaţi: la spate, câmp larg. Îmi fac cruce, strângând de necaz calul cu pulpele amorţite, ca să se ridice – atunci, simt o zvâcneală puternică lângă piciorul drept... un ţipăt!... Am strivit iedul pe drum! Pun mâna iute la desagă: desaga goală – am pierdut iedul pe drum! Calul se scoală scuturându-şi capul ca de buimăceală; se ridică în două picioare, se smuceşte-ntr-o parte şi mă trânteşte-n partea ailaltă; pe urmă o ia la goană pe câmp ca de streche şi piere-n întunerec. Pe când mă ridic zdruncinat, auz foşneală printre coceni şi un glas de om din apropiere (...)

1. Explică în câteva afirmaţii rolul punctelor de suspensie prezente în text. 2. Identifică elementele care generează o atmosferă de straniu în fragmentul dat. 3. Motivează utilizarea succesivă a verbelor din fragmentul iniţial la timpuri trecute (perfect

compus şi imperfect) şi ulterior la prezent.4. Identifică tipul de proză şi precizează două caracteristici ale acestuia.5. Identifică procedeul literar prin care se exteriorizează starea de incertitudine a personajului.

6. Precizează tipul de narator prezent în text. Exprimă-ţi în 5-10 rânduri opinia referitoare la reacţia personajului. 1. marchează incertitudinea, confuzia, îndoiala; întrerupe frazele; conferă ritm sacadat, specific stării de incertitudine în care se află personajul.

2. încetinirea percepţiei senzoriale, modificarea cadrului exterior, pierderea orientării în spaţiu.

3. creează o senzaţie de simultaneizare a acţiunii; pe măsură ce starea de confuzie se accentuează, se recurge la timpul prezent pentru a implica direct cititorul care rămâne astfel cu impresia că acţiunea se desfăşoară în faţa ochilor. Simultaneitatea în percepţie conduce la accentuarea stării de suspans, de incertitudine.

4. proză fantastică: ambiguizarea percepţiei, starea de incertitudine, oscilaţia, nu se atribuie nicio explicaţie pentru existenţa faptelor, instanţa narativă nu oferă nicio soluţionare, întâmplările se desfăşoară fără nicio intervenţie sau completare, timpul şi spaţiul îşi pierd coordonatele obişnuite.

5. monologul interior. 6. narator personaj. 7. Fragmentul surprinde accentuarea stării de confuzie, de incertitudine; marchează trecerea dintre o existenţă raţională, coerentă, înspre o realitate confuză