VIRGIL NEMOIANU – NOBLEŢEA EXEGEZEI

Virgil Nemoianu: repere bibliografice româneşti (1990 – 2010) Argument

Virgil Nemoianu este, neîndoielnic, una dintre personalităţile marcante ale criticii literare româneşti de după al doilea război. Este, de asemenea, o autoritate în domeniul comparatisticii şi al teoriei literare, nu doar de la noi, ci şi (mai ales) în plan internaţional. Conceptul Romantismului Biedermeier e, de exemplu, de neocolit în investigaţiile istorico-literare ce analizează evoluţia curentului romantic. La fel de fecunde pentru evoluţia cercetării literare, în ipotezele şi tezele lor, sunt reflecţiile lui Nemoianu despre „teoria secundarului”. Considerând că „literatura şi arta nu intră în tiparul ordinii umane: ele ţin de iraţionalitate şi aleatoriu, surpriza şi dispersiunea fac parte din însăşi esenţa lor”, Virgil Nemoianu subliniază caracterul secundar al literaturii, în raport cu istoria şi politica, pentru care expresia literară încorporează în sine un substanţial germene de „reacţionarism”, căci, afirmă criticul şi teoreticianul literaturii, „natura progresului în artă şi în literatură diferă fundamental de natura progresului istoric /.../ Dezvoltarea istorică nu are (însă) nevoie de răspunsuri ideale sau autonome, ci de negaţii empirice ale contradicţiilor”. Demersul teoretic al lui Virgil Nemoianu deplasează accentul, în mai toate studiile sale, de pe centralitate pe marginalitate, de pe o componentă cu o poziţie privilegiată în plan epistemologic, pe una situată pe coordonate ale secundarului. Acest pariu pe secundar, în dauna centralităţii, pe „reacţionarismul” literaturii în dauna „spiritului progresist” al istoriei e argumentat cu minuţie, ilustrat cu exemple edificatoare, supus unei analize atente şi precise; criticul nu ezită să releve corespondenţele, concordanţele şi filiaţiile între genuri, opere, curente ori concepte ale literaturii, într-un demers ce reuneşte subtilitatea teoretică şi spiritul superior comparatist. De aici şi interesul autorului pentru reevaluarea idilei, în Micro-armonia, carte prin care „un gen literar considerat minor capătă demnitate literar-istorică”. Este limpede că această reevaluare şi refuncţionalizare teoretică a unor toposuri, genuri sau chiar orientări literare este realizată cu instrumentele investigaţiei ştiinţifice impecabil însuşite, cu o „disciplină conceptuală” proprie „lumii academice occidentale”, cu remarcabilă amplitudine teoretică şi cu o percepţie atentă a tuturor nuanţelor textului literar. Demersul epistemic al lui Virgil Nemoianu este, în multe privinţe, inaugural. Este demersul unui deschizător de drumuri în teoria literaturii, în discursul comparatistic, în studiul sociocultural. Cărţile sale, informate exhaustiv, cu o solidă armătură conceptuală, mărturisesc o deschidere multidisciplinară remarcabilă. Conceptele, paradigmele culturale, modelele teoretice sunt circumscrise cu un ochi relativizant, într-o tonalitate critică neutră, din care orice exces de interpretare e absent. Nicolae Manolescu are dreptate: „Virgil Nemoianu propune un model de critic fără tradiţie în România, dar care pare să ofere deja unele garanţii de emulaţie în viitor”. Nobleţea exegezei, sintagma sub care e aşezat acest număr al revistei „Vatra” consacrat cărturarului româno-american, e deplin justificată de acuitatea conceptuală şi de relevanţa analitică a studiilor sale, ce se bucură de o largă autoritate în spaţiul ştiinţific şi academic internaţional. Am reunit, în acest număr, alături de câteva sumare date biobibliografice, un interviu, un studiu amplu al dlui Virgil Nemoianu despre Kafka, fragmente dintr-un memorial de călătorie, precum şi evocări, studii şi articole despre omul, criticul literar, teoreticianul literaturii şi comparatistul de la Catholic University of America.

Numărul este întregit de o foarte utilă, credem noi, Bibliografie a textelor publicate în România de Virgil Nemoianu şi o bibliografie critică românească (1990-1989). Îi mulţumesc domnului profesor Mircea Anghelescu, pentru sprijinul acordat, şi domnului George Neagoe, pentru minuţioasa documentare efectuată. Sperăm ca imaginea ce reiese din această încercare de „portret intelectual” să fie cât mai aproape de adevărul omului Virgil Nemoianu şi de realitatea complexă, multiformă a operei sale. Iulian BOLDEA

Virgil Nemoianu. Notă bio-bibliografică Virgil Nemoianu deţine catedra titularizată de „William J. Byron Distins Profesor de

Literatură” şi profesor de filozofie la Catholic University of America, unde predă începînd din 1979. A fost întîi conferenţiar, apoi profesor plin, iar din 1994 deţine catedra titularizată. Între 1989-1991 a fost vice-rector adjunct al Universităţii, iar între 1979 şi 1994 a fost director al Programului de Literatură Comparată. A obţinut licenţa la Universitatea Bucureşti în 1961 şi doctoratul în 1971, la Universitatea California. A mai predat la Universităţile din Bucureşti, California (Berkeley), Cambridge, Londra, Cincinnati şi Amsterdam. În 2003 i-a fost conferit titlul de Doctor Honoris Causa de catre Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj. A fost secretar general şi vice-preşedinte al Societăţii Internaţionale de Literatură Comparată (1994-2004), a deţinut poziţii de conducere în Asociaţia de Critici şi Specialişti Literari (ALSC) şi în Asociaţia de Limbi Moderne (MLA) a Statelor Unite. Este membru al Academiei de Ştiinţe şi Arte cu sediul la Salzburg. Face parte din circa 10 consilii editoriale şi de redacţie în organe de specialitate. Profesorul Virgil Nemoianu a publicat peste 600 de articole, recenzii şi foiletoane pe patru continente şi a conferenţiat în America de Nord, Europa, Africa, Asia şi Oceania. Printre cele mai bine de 20 cărţi pe care le-a scris, editat sau tradus, se numără The Taming of Romanticism (Harvard, 1985), A Theory of the Secondary (John Hopkins, 1989), The Triumph of Imperfection (U. South Carolina, 2005) şi, recent apărută, Postmodernism and Cultural identities (CUA Press, 2010). În România, a publicat mai ales lucrări literare, cum ar fi volumul de aforisme Simptome (în două ediţii) sau volumul memorialistic Arhipelag interior, precum şi cărti de eseuri de filozofie politică şi de exegeză literară. Domeniile în care a predat cursuri (mai ales doctorale) includ critică modernă, critică literară şi religie, romantism britanic şi continental, proza postmodernă, filozofia culturii şi istoria teoriei estetice.

vatra-dialog cu Virgil NEMOIANU

„Logica naturală îmi spune că atâta vreme cât există literatură va exista şi o

hermeneutică a ei”.

– Stimate domnule Virgil Nemoianu, am să încep interviul meu cu o întrebare ce se referă la

începuturile carierei dumneavoastră de critic, teoretician al literaturii şi comparatist. Care era statutul criticii literare în România în momentul în care aţi început dumneavoastră să o profesaţi?

– Era, la finele anilor cincizeci, aproape dezastruos, dominat de figuri precum Vitner, Novicov, Savin Bratu, şi, mă rog, cine-i mai ţine minte?! O limbă de lemn, dar chiar de lemn perfect, judecăţi apodictice, ortoglosie servilă, lozincărie, o situaţie tristă, ce mai! Era la putere o generaţie care se rupea de tradiţia lui Maiorescu, Ibrăileanu, Călinescu şi Lovinescu şi a atâtor alte figuri luminoase; critica literară română fusese doară, vreme de aproape 100 de ani, extrem de bogată şi de activă. Unii din vechii ei reprezentanţi mai supravieţuiau, dar chiar şi aceştia erau timoraţi, rezervaţi în exprimarea gândirii lor, făcuseră chiar închisoare, forţa persecuţiei plana asupra lor.

– Au existat, în momentul formării dvs., profesori, personalităţi critice care s-au constituit în mentori spirituali pentru tânărul critic în formare?

– Da, sigur. „Profesorul” (în ştiinţele umane) nu este, după mine, un mare original, un inventator magistral, un plăsmuitor, ci mai curând un fel de curea de transmisie spre mari autori, metode de lucru, orizonturi de gândire. În acest sens, ar fi de numit, în ce mă priveşte, înainte de toate Negoiţescu şi Doinaş (ce să spun, de fapt întreg „Cercul Literar”), iar din Universitate Vianu şi Papu (iarăşi, catedra de universală în întregime), doamna Cartianu de la engleză. Dar ar mai fi de numit şi alţii în măsură mai mare sau mai mică, inclusiv oameni pe-atunci tineri, adică aproximativ de vârsta mea, eventual colegi. Dascălul meu de germană din adolescenţă, Alwin Birr, ar fi o posibilitate clară.

– Dacă ar fi să schiţaţi un „exerciţiu de admiraţie”, cui ar fi dedicat acesta? – Păi, pot zice că l-am şi scris: cartea despre Doinaş. Dar îmi imaginez că aş putea scrie mai

multe: Rene Wellek ar fi probabil o posibilitate, deşi relaţiile mele personale cu acest mare om au fost relativ limitate.

– Aţi predat la universităţi prestigioase din Londra, Amsterdam, Cincinnati, Berkeley, Washington, aţi susţinut conferinţe la peste 50 de universităţi din Europa şi America de Nord, sunteţi autorul a peste 15 cărţi şi 600 de studii şi articole apărute în România, Anglia, Elveţia, Statele Unite, Canada, Germania, Olanda, Ungaria etc. Care au fost provocările pe care le-aţi avut de înfruntat în decursul acestei cariere didactice de excepţie? Şi, de asemenea, care au fost satisfacţiile ce au încununat activitatea dvs. academică?

– Dificultăţile au fost numeroase. Ideologic şi profesional eram prudent, din mai multe motive. Întâi că nu-mi cristalizasem încă o gândire categorică, definitivă. Apoi, îmi dădeam seama că părerile mele (politice, filozofice, religioase) diferă de ale majorităţii colegilor, nu vroiam să-i antagonizez, să mă izolez. Apoi, nici domeniul meu de studiu şi de specializare nu era prea clar în mintea mea (nici acum, la bătrâneţe, nu este, în fond.) De pildă, multă lume mă tot împingea spre chestiuni de literatură română; iarăşi, nu vroiam să mă auto-etichetez, să mă îndepărtez de o tematică mai amplă. N-ar fi drept din partea mea să nu vorbesc şi de satisfacţii numeroase. Am primit premii, titluri şi mai ştiu eu ce, inclusiv funcţii prestigioase. Poate, totuşi, bucuria cea mai mare a fost aceea că am putut ghida sau orienta în direcţii raţionale, echilibrate: catedra din care am făcut parte peste 30 de ani, asociaţii în care am deţinut poziţii de frunte, studenţii şi studentele cărora le-am predat şi altele de acest fel. Nu au fost triumfuri absolute, ci operaţii de contra-balansare. Vezi, de aceea mă preocupă atât de mult conceptul de „imperfecţie”. Cum am spus şi în alte părţi, un citat din poetul Paul Claudel a constituit pentru mine o adevărată direcţie de viaţă: „Dumnezeu nu ne-a poruncit să biruim, ci numai să nu ne lăsăm învinşi.”

– Ce sentimente vă animă acum faţă de spaţiul (cultural, geografic, spiritual) românesc? – Cam slăbuţe sentimente. La mine, toate acestea au alunecat pe o pantă descendentă. În primii

ani după desprinderea de spaţiul nativ eram întruna preocupat: ce se mai petrece acolo, ce se publică etc. Chiar şi în 1989 şi în anii ulteriori am vibrat puternic (mai mult decât mă aşteptam). De fapt, însă, interesul şi afecţiunea erau în scădere pe cât de lentă, pe atât de neîncetată, centrul meu de greutate se muta treptat spre noua mea lume, deveneam tot mai mult un „cosmopolit dezrădăcinat”

(cum se zicea pe vremea stalinismului), mă rog, dacă termenul pare prea dur, să zicem atunci cel puţin un „alienat”. Observam asta şi concret pe măsură ce trecea timpul: ştiam şi ştiu tot mai puţin despre chestiunile româneşti (politice, chiar şi culturale), aveam şi am tot mai puţini prieteni, rude, eram cunoscut sau apreciat în măsură măruntă. De fapt, ca să fiu sincer până la capăt, nu-mi displace această situaţie. Pe de altă parte, mai e şi treaba asta: în viaţa mea mi-am mai schimbat părerile mai mult decât o dată, aşa că, cine ştie…?!? E mai bună această situaţie decât s-ar putea crede. Are loc o extindere. Să luăm un exemplu „neutru”, adică muzica. Atunci când eram eu tânăr ziceam că în anume perioadă sunt trei nume mari: Haydn, Mozart, Beethoven. Acum îi apreciez tot mai mult pe cei din jurul lor: Salieri, Cherubini, Gluck şi alţii încă. Tot aşa în literatură. Îi citim pe cei mulţi din jurul lui Shakespeare: Chapman, Middleton, Marston, vreo două duzini de autori excelenţi. Iar „fragmentarismul” etc. e foarte, foarte adesea o suită de jocuri în jurul marilor teme, a marilor stiluri, a marilor nume. Aceste jocuri pot fi adesea parodice, pot fi deconstructive, dar până la urmă descoperi că postmoderniştii au nevoie, vrând-nevrând, tocmai de figurile cele mai canonice. Marii scriitori sunt mai citiţi decât oricând, dacă ne luăm după criterii cantitative. Deci, eu unul nu sunt prea pesimist.

– Care e, în opinia dumneavoastră, statutul canonului literar, astăzi, în plină epocă a postmodernismului în care se mizează pe fragmentarism, pe policentrism şi pe relativizarea valorilor? Aş vrea să vă mai întreb care este, în contextul gândirii critice americane şi occidentale, specificitatea demersului dvs. teoretic?

– Să fie limpede: originalităţi absolute nu prea există pe lumea noastră. Cu toţii facem parte din fluxuri, din continuităţi, din interacţiuni, din combinaţii, din reţele. Odată spus acest lucru, pot să încerc să mă privesc pe mine însumi şi să spun că mă consider că aparţin unei minorităţi teoretice, dar că sunt bucuros şi mândru de această apartenenţă. Am apărat şi apăr valorile estetice, mai cu seamă valoarea literaturii, necesitatea ei pentru un umanism cuprinzător, acţiunea literaturii ca legătură între oameni, ca auto-înţelegere a umanului, ca legătură între transcendent şi imanent, ca teritoriu al libertăţii. Reducţionismele, simplificările nu ne pot ajuta (poate nici măcar la nivel utilitar sau pragmatic), dimpotrivă. Departe de a regreta că nu sunt singurul care susţine astfel de poziţii, mă simt încurajat. Acuma, evident, dacă vorbim de tipuri de argumentare, de tehnici, de strategii critice, de metodologii, aici apar categoric diferenţe de la om la om, de la un specialist la altul. Dar nu vreau să intru în prea multe detalii.

– Raportul dintre naţional şi universal a fost şi continuă să fie o temă de reflecţie cu semnificaţii multiple. Cum se situează literatura română în geografia literară europeană sau universală şi ce ar trebui să se facă pentru o mai bună receptare a valorilor literare româneşti în Occident?

– Literatura română e relativ tânără, nu e prea bine cunoscută, nu se bucură de aprecieri prea grozave. Poate că ar merita mai mult şi mai bine. Acest lucru depinde însă de autori, de critici şi (în măsură mult mai redusă) de variate forţe instituţionale. Vorbind de „afirmare” trebuie înţeles totuşi că e vorba de un proces organic, destul de lent (ca orice proces organic), că treburi de acest fel nu se rezolvă peste noapte, sau bătând din palme. Metodele de acţiune în această direcţie le ştim cu toţii: traduceri, contacte, exegeze, integrări şi prezenţe culturale. De subliniat că rolul persoanei individuale e mult mai eficient decât cel al instituţiilor guvernamentale. Cu atât mai mult cu cât eu, unul, văd, în fond, cultura română ca producătoare de indivizi, de personalităţi creatoare respectabile, iar nu ca un întreg cu anume coerenţă.

– Există, în opinia dumneavoastră, o criză a criticii, a receptării literaturii în America? Dar în România?

– Nu cred ca există nicio criză a criticii în America. Dimpotrivă, dacă privim retrospectiv secolul XX constatăm că a fost prea multă critică, nu prea puţină. Despre situaţia din România mi-e

greu să mă exprim competent. Înregistrez nume de tineri, constat că se dispune de instrumente de lucru (informaţie) câteodată de-a dreptul impresionante. Câtă eficienţă au aceste lucruri rămâne de văzut, cel puţin pentru mine.

– Care e viitorul criticii literare în general şi care sunt provocările pe care le are de înfruntat acest gen al metaliteraturii cu o carieră impresionantă în secolul XX?

– Profeţii nu e bine să faci, dacă nu cumva chiar eşti profet. Iar eu nu sunt. Dar logica naturală îmi spune că atâta vreme cât există literatură va exista şi o hermeneutică a ei (sau ramuri hermeneutice diverse, dacă preferăm).

– După 1990 a început, în critica literară românească, un proces, anevoios, sincopat, de „revizuire” a valorilor literare postbelice. Care e, în opinia dvs., efectul unui astfel de proces? Se poate vorbi de un câştig pentru literatura română?

– Iată un subiect care mă interesează. De ce anume este atât de anevoios (cum bine spui) acest proces? Pur şi simplu nu mi se pare lucru normal. Uite, pentru criticii şi istoricii literari de pretutindeni se ridică mereu problema: ce să mai spun şi eu despre această temă, despre acest subiect? Că parcă s-a spus totul, s-a vorbit la nesfârşit. Or, iată că se deschide aici o arie largă „nedefrişată”, crudă, proaspătă: înţelegerea, interpretarea, reorganizarea unei întregi perioade de jumătate de secol. Parcă ar veni o chemare dintr-acolo, un apel urgent: ia să ne uităm la „clasamente”, ia să reinterpretăm autori, să vedem dacă au existat tendinţe, asemănări, contraste, care au fost procesele de evoluţie, motivaţiile, influenţele (sociopolitice, estetice) etc. etc. E ca o porţie mare de mâncare gustoasă, atrăgătoare aşezată frumos pe masă, dar invitaţii la banchet parcă n-ar avea apetit. Eu nu reuşesc să înţeleg această lipsă de entuziasm. M-aş fi aşteptat la încleştări, la contradicţii, la bătălii pasionate. Văd foarte puţin din toate acestea.

– Cum apreciaţi activitatea literară a exilului românesc din America? – Iată, dimpotrivă, o întrebare complicată. Pentru mine nu e prea clar dacă acest concept de

„exil românesc” (sau de orice altă sursă lingvistică) are vreo valabilitate. Cineva care e de origine etnică română, dar scrie în limba ţării în care s-a stabilit mai aparţine oare ţării de origine? Eu pe Eugen Ionesco îl consider scriitor francez, chiar dacă o mică parte (de tinereţe) a activităţii sale e românească. Julien Green e un bun scriitor francez, deşi e american la origine, Joseph Conrad e clar scriitor englez, cu toate că rădăcinile sale sunt pe de-a-ntregul poloneze. Petru Popescu are o fază română, dar apoi una americană şi gata. Vladimir Nabokov are o fază rusă şi una americană. Ce e Beckett? Scriitor irlandez sau francez? Ce e Salman Rushdie? E şi mai dificilă judecata în cazul acelor scriitori care continuă să scrie în limba maternă. Atunci paralela ar fi, să zicem, cu Browning, cu Shelley, cu Byron care trăiau în Italia, dar scriau în engleză şi publicau în Anglia. Eliade scria literatură în română, lucrări de specialitate în franceză sau engleză; unde să-l plasez? Nici măcar la criticii şi teoreticienii literari situaţia nu e prea clară: originea etnică nu prea influenţează tematica aleasă (sau nu totdeauna). Ajung la nişte încurcături şi hăţişuri dilematice din care nu ştiu cum să mai ies.

– Numeroşi scriitori şi-au exersat, după revoluţie, şi talentul de politicieni. Rezultatele au fost, în cele mai multe dintre cazuri, dezamăgitoare. Ce părere aveţi despre implicarea scriitorilor, a oamenilor de cultură în general, în viaţa politică.

– Am o părere bună. De ce nu? E o chestiune de judecată şi decizie personală. De ce n-ar activa în acest fel un om de litere, când doară poate activa un inginer, un doctor, sau oricine altcineva. Ca să intru niţel în amănunte. În genere nu sunt prea încântat să văd că noi, publicul, confundăm biografia cu opera. Aş vrea să cred că Maiorescu, Goga, Delavrancea, Nicolae Manolescu pot fi analizaţi după simpla lor operă, iar nu după activităţile sau încercările lor politice. Mai exact: că cele două sfere se pot judeca separat. Una din ele poate fi judecată pozitiv, alta negativ. Să iau un caz total diferit, cel al lui Benjamin Disraeli din Anglia victoriană. El era

conservator, a fost şi prim-ministru de câteva ori. A scris şi câteva romane; acestea sunt apreciate mai mult de liberali, de oameni cu înclinaţii de stânga. Deci avem aici o separaţie destul de clară.

– În capitolul pe care vi-l consacră, în Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu subliniază faptul că v-aţi impus prin câteva „opere de pionierat mondial în câteva domenii importante”, schiţând şi un portret al dumneavoastră, din care spicuiesc: „El e un om de dreapta, gânditor conservator, apropiat în SUA de republicani, nu neapărat însă un antiliberal (...). În critică, pariază pe secundar contra principalului şi pe ariergardă şi reacţionarism contra avangardei şi a progresismului. A învăţat perfect lecţia academică americană, studiile lui fiind cuprinzător umaniste, dacă nu strict vorbind interdisciplinare, socioculturale mai degrabă decât literare, informate suculent, neutre în expresie şi moderate în ton”. Vă recunoaşteţi în acest portret? Ce ar mai fi de adăugat, pentru ca un astfel de portret să fie complet, sau cât mai aproape de adevăr?

– Din păcate, nu mi-a căzut încă în mână acest tom, impresionant pe câte am auzit, nu mi-a dat nimeni nici măcar o copie Xerox după rândurile ce mi-au fost rezervate acolo. Mi-ar părea bine să le vad, să văd cartea întreagă, sunt convins că e valoroasă şi interesantă. Cine ştie dacă şi cum se va întâmpla asta? Nici „istoriile” lui Marian Popa şi Alex Ştefănescu de pildă nu mi-au căzut în mână.

Interviu realizat de Iulian BOLDEA

Ars legendi

Virgil NEMOIANU Contextele lui Kafka: distopie, fantezie, multiculturalism Abordarea operei lui Kafka în studiul de faţă tinde să scoată la lumină îndeosebi câteva

sugestii care ar putea să îmbogăţească multiplicitatea contextualizărilor logice sau plauzibile pentru scriitori de tipul lui Franz Kafka. Asemenea contextualizări, în tradiţia Literaturii Comparate, nu trebuie să se bazeze strict pe o cauzalitate istorică sau pe determinări sociale, religioase sau psihologice care pot fi măsurate şi dovedite. Asemenea paralele pot fi în egală măsură teoretice, tipologice sau generice prin natura lor. În opinia mea, asemenea analogii sunt la fel de importante ca şi primele, mai ferm fondate din punctul de vedere al contextualizărilor şi explicaţiilor. De fapt, ele pot oferi justificări credibile privind importanţa unui autor. Asemenea abordări contextuale pot fi la fel de numeroase pe cât o permite complexitatea autorului discutat. În cazul nostru, mă voi concentra asupra a trei largi categorii.

Acestea sunt, în primul rând, tradiţia utopică/distopică care, după ştiinţa mea, a fost rareori utilizată în studiile dedicate lui Kafka. În al doilea rând, legătura cu fantasticul romantic şi postromantic, mai atent examinată, incluzând o privire rapidă asupra unor figuri contemporane sau aproape contemporane; voi recurge la ea cu intenţia de a pune bazele argumentului distopic, i.e. pentru a arăta cum anume primul este cristalizarea celui de-al doilea argument (fantastic) ceva mai amplu. În al treilea rând, voi adăuga foarte puţine aluzii la posibile analogii cu tehnicile unor scrieri neeuropene, cu precădere unul din marile romane clasice chineze. Metoda mea nu va căuta adâncimea, ci se va extinde, va urmări dimensiunea lărgimii. Prin urmare mă voi limita la discutarea unui număr relativ mic de opere semnificative.

I Voi începe prin a reaminti câteva lucruri bine ştiute şi acceptate. Distopia nu este unul din

subgenurile deseori discutate în istoriile literare. Motivele sunt simplu de înţeles. Ca şi sora ei mai mare, utopia/eutopia, distopia se situează la intersecţia a trei mari domenii ale discursului şi acţiunii: politicul, religia şi literatura. Nu aparţine în întregime nici unuia, dar ar fi dificil de înţeles eliminând oricare dintre ele. Prin urmare, criticul şi cititorul nu sunt niciodată siguri dacă fie utopia sau distopia au o identitate proprie sau pot fi privite ca specii autonome. Una dintre rădăcinile utopiei e de găsit în tradiţia generică a dimensiunii pastorale şi idilice. Distopia, în schimb, se alimentează din lumea satirei şi a grotescului. Astfel, aproape imediat, se ridică întrebarea dacă şi în ce măsură acestea două pot sau ar trebuie privite ca ramuri autonome ale ficţiunii.

Romanele utopice, care de obicei se îndreaptă mai degrabă spre trecut decât spre viitor, au fost foarte frecvente în Antichitatea clasică (Greacă şi Latină), ca şi în operele religioase, mitologice şi literare ale culturii Antichităţii Orientului Mijlociu. Munci şi zile al lui Hesiod (700 I.Chr.) şi un şir lung de autori, de la Pindar la Diodorus Siculus (sec. V-I I.Chr.), se referă atât la Câmpiile Elizee, la Vârsta de Aur („illo tempore”, cu fericita formulare diseminată de Mircea Eliade) cât şi la Insulele Binecuvântate. Republica lui Platon şi Legile lui conţin elemente utopice semnificative. Grădinii biblice a Edenului i-a corespuns Enmerkar-ul Sumerian (mileniul IV I. Chr.) şi faimosul Ghilgamesh (mileniul 2 I. Chr), iar mai târziu secţiuni din Nopţile Arabe.

Emergenţa creştinismului a coincis cu (şi a fost urmată de) o abundenţă remarcabilă de scrieri apocaliptice (iudaice, gnostice, orientale), una din trăsăturile lor comune fiind tocmai legătura dintre trecutul îndepărtat (mitic?) şi schimbarea radicală a viitorului. Cu precădere în interiorul creştinismului, aşteptarea unei întoarceri prompte a lui Mesia şi transfigurarea cosmosului a fost un mod de interpretare extrem de puternic şi durabil. Acesta a condus la mişcări utopice formidabile, care în general s-au ridicat din zona claselor de jos, mai puţin educate sau influente. Acestea au început imediat, deja în cursul secolului I d.Ch. şi s-au răspândit din Orientul Mijlociu spre Occident. Unele din cele din urmă au luat o formă narativă: aşa, spre exemplu, „Schlaraffenland”, „land of cockaygne” şi echivalentele lor în alte limbi şi ţări din perioada Evului Mediu. Altele au luat o formă teoretică: constituirea ordinelor cerşetoare ale Franciscanilor şi Dominicanilor (ale căror origini indică puternice trăsături utopice) în Evul Mediu Timpuriu (fără a mai pomeni de mişcări mai puţin structurate, ca milenariştii sau „flagelaţii”, pentru a menţiona doar câteva dintre ele) sau scrierile lui „Marx al Evului Mediu”, Joachim de Fiore (1145-1202), sau, în aceeaşi ordine de idei, a echivalentei lor feminine, Christine de Pizan (c.1364-c.1431). Unele au fost suprimate violent, ca Albigensienii, altele, ca ordinele cerşetoare indicate mai sus, au fost capturate şi integrate în curentul general al creştinismului. Alţii au trecut la acţiune concretă, încercând să determine sau să accelereze un eveniment care urma să se producă oricum. Astfel, utopianismul a constituit una din motivaţiile complexe ale Cruciadelor, ca şi a diverselor revolte ţărăneşti: John Ball în Anglia (1381), Jan Huss (1412-1415) în Boemia sau Thomas Muntzer (1488-1525) în Renania.

Aceste mişcări populiste şi aparţinând clasei de jos din epoca medievală, au fost înlocuite, începând cu secolul al XV-lea, cu variante mai raţionaliste şi aristocratice, aşa cum rezultă din scrierile lui Campanella, Morus, Bacon, Margaret Cavendish (Ducesa de Newcastle) şi alţi iluminişti. Utopiile arhitecturale au devenit moderne odată cu începutul utopiilor ştiinţifico-fantastice. Din punct de vedere literar, e interesant că asemenea autori s-au străduit să creeze un cadru narativ pentru „scenariile” lor, rămase, totuşi, la scară generală, în primul rând descriptive.

În ciuda prezenţei acestor scrieri, abia în perioada postromantică se poate vorbi de o schimbare majoră având la bază două cauze. Una se referă la mult citata explozie informaţională şi inabilitatea

tot mai evidentă a unui număr din ce în ce mai mare de oameni de a-i face faţă. Ca o consecinţă directă a acestui fapt, „marşul istoriei” s-a accelerat, sau cel puţin aşa părea. Prin urmare, ceea ce fusese considerat un „viitor îndepărtat”, reverie la gura sobei, conversaţie uşoară, a devenit pe neaşteptate o problemă de maximă urgenţă, o descriere a prezentului sau a viitorului apropiat. Astfel, atât utopia cât şi teama sau îndoiala cu privire la ea (distopia) au devenit obiectul unor discuţii aprinse.

A doua cauză a fost revalorizarea fanteziei în Romantism, definită ca una din trăsăturile şi facultăţile umane fundamentale, alături de raţiune şi virtute. Din punct de vedere literar, fantezia a devenit extrem de importantă, cucerind o prezenţă permanentă în discursul literar şi critic. Şi în acest caz se poate vorbi de două consecinţe. Prima este apariţia literaturii science-fiction ca gen autonom. În mod convenţional, considerăm publicarea romanului lui Mary Shelley, Frankenstein (1818) drept piatra de temelie a genului. Această dată nu corespunde întru totul realităţii, având în vedere că Noua Atlantidă a lui Sir Francis Bacon, ficţiunile lui Restif de la Bretonne şi altele pot fi considerate în egală măsură precursoare ale literaturii SF. Totuşi, identitatea literară pregnantă a lui Frankestein îi dă o bine-meritată proeminenţă, împreună cu modul în care probleme filosofice, tehnico-ştiinţifice şi sociale se întrepătrund cu măiestrie în structura operei. Ultimul, dar nu cel din urmă, este faptul că începând cu Frankenstein se aduce în prim-plan o problemă centrală a oricărui text ştiinţifico-fantastic: dialectica utopiei şi a distopiei, multiplele conflicte dintre bine, echivoc şi rău care anticipează evoluţiile spectaculoase de mai târziu. Frankenstein a făcut parte dintr-o mulţime de opere romantice (nuvelele şi romanele lui E.T. Hoffmann sunt un exemplu potrivit) în care imaginarul sau oniricul şi tehnicul şi-au dat mâna.

A doua consecinţă se referă la faptul că, în urma legitimităţii reînnoite a imaginaţiei, opere de origine utopică sau distopică s-au bucurat de o libertate totală de expresie. Într-adevăr, secolul al XIX-lea, de la Edgar Allan Poe şi Lord Bulwer-Lytton la Jules Verne şi H.G. Wells (şi mulţi alţii, printre care R.H. Benson cu romanul său extrem de religios Stăpânul lumii -1907, sau Vladimir Soloviov cu Povestire despre Antihrist - 1900), recurge constant la puterile fanteziei pentru a îmbogăţi scheletele sau „scenariile” pe care s-au bizuit iniţial scrierile utopice. Cartea influentă a lui Edward Bellamy, Privind în urmă (1889) face parte din aceeaşi categorie, ca şi romanul mult mai complex al lui Herman Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă.

Abia în sec. XX scrierile utopice încep să se transforme în scrieri distopice. Opere precum RUR (1920) de Karel Capek, Noi (1927, prima ediţie) de Evgeny Zamyatin, Minunata lume nouă (1932) de Aldous Huxley, 1984 (1949) de George Orwell, Sămânţa absentă (1962) a lui Anthony Burgess, Russian Hide-and-Seek (1980) de Kingsley Amis şi poate The Alteration (1976) a aceluiaşi, Albine de sticla (1957) a lui Ernst Junger, şi, într-o oarecare măsură, Heliopolis a aceluiaşi, Invitaţie la eşafod (1938) şi, mai ales, Bend Sinister (1947) a lui Vladimir Nabokov, apoi Povestea slujnicuţei 1986) sau Oryx şi Cracker (2003) de Margaret Atwood şi multe altele ar trebui menţionate la acest capitol. Urmărind această filiaţie, sper că vom reuşi să evidenţiem o reală legătură cu numeroase scrieri antropofuge de certă valoare, aparţinându-i lui Franz Kafka, dar şi lui Julien Gracq, Eugen Ionesco sau Dino Buzzatti.

Astfel, descoperim o reţea de scrieri care, ca nişte Casandre, anunţă apropierea sau sosirea unui viitor periculos, indezirabil şi, în ultimă instanţă, antiuman, chiar şi atunci când unele sugerează scenarii mai fericite. Aceste opere utopice/distopice explorează, de asemenea, diferite modalităţi de supravieţuire pentru individul cu adevărat uman care oscilează între tragic, comic sau ambiguu.

Cum se integrează opera lui Kafka în ansamblul scrierilor distopice? Mai întâi, prin complexitatea (ca să nu spunem ambiguitatea) nivelului referenţial. În al doilea rând, ne putem gândi la legătura şi analogia cu Alfred Kubin. În al treilea rând, putem pune problema descrierii ca

înrudindu-se (din nou, într-o reţea de o complexitate dialectică) cu opţiunea pentru naraţiunea ficţională.

Ca să începem cu prima caracteristică, vom sublinia că, în majoritatea operelor distopice enumerate, nivelul realist referenţial e complex şi ambiguu. Astfel, Huxley atacă, în primul rând, sistemul capitalist-liberal, dar trăsături ale totalitarismului abundă în cartea mai sus menţionată (de exemplu, există acolo un fel de „comitet central” etc.). Orwell se ocupă, aparent în mod direct, cu un scenariu posibil al dominaţiei comuniste. Totuşi, romanul spiritual şi comprehensiv al lui Burgess, 1985, indică faptul că multe din trăsăturile realiste cele mai vii au fost împrumutate din lumea engleză şi din subcultura BBC de la sfârşitul anilor ‘40. Romanul Bend Sinister al lui Nabokov e construit pe un echilibru extrem de fin între lumea nazistă şi cea comunistă. În mod similar, Ernst Junger, în romanele menţionate, ca şi în alte două cărţi remarcabile (Auf den Marmorklippen şi Eumeswil) face aluzie la un viitor periculos în care dreapta, stânga şi formele de centru ale totalitarismului se combină cu uşurinţă. În Povestea slujnicuţei de Margaret Atwood se vorbeşte de un posibil regim teocratic de dreapta în America de Nord, dar detaliile concrete sunt împrumutate din realitatea regimului comunist din România, la data scrierii şi publicării cărţii. Ceea ce ni se pare mai surprinzător e faptul că Burgess, în Sămânţa absentă, optează pentru o situaţie politică în care două regimuri distopice se succed şi îşi urmează unul altuia în mod ciclic: unul e de stânga şi pe principiul „corectitudinii politice”, celălalt autoritar, conservator şi militarist. În celebra Portocală mecanică a aceluiaşi Burgess, cele două regimuri distopice opuse sunt surprinse în plină sinteză, mergând până la imaginarul limbajului vorbit.

O serie de critici (inclusiv Adorno şi von Lukacs) au remarcat deja caracterul distopic al câtorva din scrierile fundamentale ale lui Kafka (a se vedea şi importantul eseu al lui Soring). Totuşi, modul în care au judecat opera lui Kafka ca anticipând fascismul e reductiv sau incomplet, în opinia mea. De ce? Pentru că regimurile fasciste central-europene au manifestat o ferocitate de lup, au acţionat ca nişte animale de pradă, prin atacuri neaşteptate şi prin violenţă feroce. Acest lucru îi diferenţiază de tipul de rău ales sau sugerat de Kafka. Scrierile lui prezintă mai multe analogii cu regimul de tip comunist şi cu modalităţile sale de acţiune socială, un aspect rareori evidenţiat, dar care a fost confirmat prin adversitatea constantă a marxiştilor clasici (precum von Lukacs, deşi acest lucru nu e valabil pentru marxiştii „reformişti”, ca Benjamin, Adorno, Fischer sau Garaudy) împotriva scriitorului praghez. (Semnificativă e şi ostilitatea sovieticilor, a criticilor redegisti, faţă de Kafka). Ceea ce se întâmplă în povestirile lui Kafka e faptul că el nu se poate referi decât la mediul socio-istoric contemporan lui. Totuşi, cu intuiţia fină şi imaginaţia pătrunzătoare a unui scriitor adevărat, el poate vedea în interiorul organismului politic, unul situat încă între limitele normalităţii, germenii unui nou tip de rău. Bineînţeles, ca şi în cazul autorilor distopici enumeraţi mai devreme, Kafka se ocupă cu aspectele totalitare comune diferitelor sisteme concrete. Când afirmăm acest lucru, admitem implicit faptul că o multitudine de detalii prin care pericolul totalitarist e prezentat cititorului, sunt similare cu practicile comuniste. Cum explicăm aceste analogii? Structura stilistică a povestirilor ne oferă câteva indicii preţioase. Cu o precizie de laser, Franz Kafka distinge apariţia noii societăţi din interiorul celei existente. Există o dinamică narativă care asigură tranziţia de la mimetic la autoritar şi totalitar. Kafka a avut capacitatea de a intui aceste tranziţii şi distincţii, chiar şi fără suportul teoretic al unor teoreticieni mai vechi sau mai noi precum Benjamin Constant, Hannah Arendt ori Jeanne Kirkpatrick.

Până aici am adus în discuţie autori care, în marea lor majoritate, n-au fost contemporani cu Franz Kafka. Alţii, precum Meyrink, i-au fost contemporani şi asemănători tematic. Dintre acestea, după cum am menţionat, voi evidenţia funcţia şi natura operei lui Alfred Kubin, aşa cum apare în romanul său Cealaltă parte (1909).

Probabil o scurtă introducere îl va familiariza pe cititor cu opera sa. Se ştie că Alfred Kubin a fost fotograf, ilustrator şi desenator şi de obicei e asociat mişcării expresioniste, deşi accentul pe latura fantastică, macabră îl plasează în descendenţa lui Callot, Piranesi, Fuseli şi E.T.A, Hoffmann. Opera literară e redusă din punct de vedere cantitativ, memoriile şi materialul biografic alcătuind aproape jumătate din ea; în orice caz, nu s-a bucurat de prea multă popularitate. Totuşi, am motive să cred că cel puţin Cealaltă parte e analoagă operelor lui Kafka din punct de vedere calitativ şi al similarităţii structurale. Ca şi contemporanul său (cei doi se cunoşteau), Kubin scrie cu mult înaintea instalării regimurilor totalitare, dar descrie efectele lor asupra fiinţei umane la fel de convingător. Subiectul romanului său (ca şi al majorităţii operelor distopice) e relativ simplu. Un vizionar bogat, pe nume Claus Patera („pater” fiind, evident, latinescul pentru „tată”) decide să construiască într-o regiune îndepărtată (undeva într-o imaginară Asie Centrală) un oraş perfect şi fericit („Perle”), un tărâm de vis. Atrage locuitorii prin publicitate, dar trimite intenţionat un emisar la un fost coleg de şcoală pentru a-l invita să emigreze împreună cu soţia şi să se alăture celor 12.000 de locuitori în oraşul perfect, unul care, spre deosebire de majoritatea construcţiilor distopice, dar în acord cu viziunile lui Kafka, nu priveşte spre viitor, ci mai degrabă spre trecut: respinge orice semne de modernitate. Cheltuielile de călătorie spre oraşul Perle sunt incluse.

Oraşul se dovedeşte a fi extrem de dezamăgitor. E delabrat, sărăcăcios, atins de frică şi incertitudine. Cartierele diferă unele de altele până la limita ostilităţii. Naratorul găseşte cu dificultate o slujbă modestă la un ziar, soţia lui moare, în parte din motive psihologice, deplasarea se dovedeşte dificilă, dacă nu imposibilă, marele conducător Patera nu poate fi contactat direct. Sosirea unui american bogat, întreprinzător şi lipsit de scrupule, numit Hercules Bell, coincide cu o serie de acte de violenţă, epidemii, explozii, incendii, ducând în final la izbucnirea unei revoluţii. Americanul care prezintă câteva paralele ambigue cu Lucifer, e în mod evident angajat într-o misterioasă luptă pentru putere cu Patera, în timpul căreia cei doi par să se contopească într-o confruntare onirică. Patera apare uneori ca un gigant, alteori ca un pitic bătrân, slăbit şi obosit. Trupele europene intervin (sub conducerea generalului rus Rudinoff) şi desăvârşesc căderea imperiului de vis. Pentru a spori absurditatea universului, naratorul plânge amarnic văzând dezastrul ca apoi să urmeze un tratament terapeutic la întoarcerea în lumea „normală”.

Chiar şi această prezentare succintă indică destul de clar, cred eu, asemănările dintre Alfred Kubin şi Franz Kafka, deşi acestea nu au fost semnalate prea frecvent (a se vedea totuşi Neuhauser, Lemaire şi Cersowsky, iar înaintea lor Achleitner).

A treia problemă care merită adusă în discuţie se referă la faptul că există câteva diferenţe notabile între scrierile utopice/distopice şi opera lui Kafka (în special în romane precum Procesul sau Castelul), cea din urmă nefiind în aparenţă nici descriptivă, nici sistematică. Totuşi, acest lucru nu mi se pare suficient de convingător. Pe de altă parte, există un număr de scrieri distopice, (de exemplu cele ale lui Burgess, Junger şi alţii) care sunt în principal narative, nu descriptive. Pe de altă parte, un aspect mult mai important, în opinia mea, se referă la faptul că cititorul textelor lui Kafka, menţionate mai sus, găseşte în ele suficiente indicii pentru a-şi imagina cadrul constitutiv. Astfel, indiscutabil, Castelul e plasat într-o lume alternativă. Această lume are câteva caracteristici, precum seria impenetrabilă a straturilor puterii. De asemenea, autoritatea este distribuită în moduri ciudate şi imprevizibile, poziţia şi statutul administratorului şi a asistentei lui se schimbă de câteva ori, psihologia sătenilor trece prin schimbări neaşteptate, curgerea timpului e diferită de cea obişnuită, societatea pare a fi una matriarhală, (v. Boa in Preece, 69-70). Puse cap la cap, toate aspectele mai sus menţionate constituie o imagine destul de convingătoare a unui univers distopic.

Similară, ba chiar mai accentuată, e dimensiunea distopică în Procesul. Aici descoperim gradual universul ascuns, care înaintează pas cu pas şi înghite lumea normală. Chiar titlul cărţii e fals, întrucât în roman găsim orice, mai curând decât un proces real. Există două niveluri ale

procedurii juridice: cea comună condusă de reguli, cealaltă secretă şi lipsită de orice reguli. Tipuri banale şi irelevante social, dobândesc o importanţă şi o greutate covârşitoare: avocaţi de duzină şi slujnice se află pe ultima treaptă, un portretist bizar, vecini neaşteptaţi. Agenţii legii se comportă pe rând ca bătăuşi ameninţători şi ca sclavi linguşitori. Acuzaţii, incriminări şi chiar sentinţe sunt ascunse de inculpaţii vizaţi. Lumea descoperită pas cu pas e periculoasă şi malefică. În interiorul ei, sexualitatea e exploatată ca mită şi pedeapsă deopotrivă. Probabil cea mai izbitoare trăsătură e natura „răsturnată” a sălilor de judecată: poduri murdare, clădiri părăginite, coridoare prăfuite, camere dărăpănate, un amestec al intimului (spălătorie şi altele asemenea) cu oficialul. Mesaje religioase ambigue intervin (ca în penultimul capitol). Împreună alcătuiesc, chiar mai clar decât în Castelul, structura unei societăţi distopice.

În trecere, voi face câteva observaţii privind alte două opere kafkiene care sunt relevante pentru tema universurilor distopice. Una dintre ele este evident Colonia penitenciară, cu tonul ei de o cruzime sadică. Dacă într-adevăr descrierile lui Kafka s-au inspirat, măcar parţial, din represiunea crudă a tribului Herrero, aflat în coloniile deţinute de Germania în sud-vestul Africii, ne aflăm în faţa unui exemplu extrem de interesant privind dinamica procesuală de la mimetic, la schema prezentă şi în final la cea viitoare. Cealaltă operă e romanul America. După cum au arătat Sokel şi Loose, printre alţii, acest roman nu e o distopie de prima linie. Totuşi, impresia generală pe care o lasă cititorului este una de nelinişte şi pericol şi putem recunoaşte câteva tehnici kafkiene specifice, în capitole ca cel despre „fochist” sau în episodul concedierii rapide şi injuste a lui Karl de pe postul pe care-l ocupa în hotel. Ambele indică vag, dar cu oarecare claritate, lumea descrisă în Procesul.

II Aş vrea să revin asupra fantasticului, în ideea că reprezintă cel mai larg cerc contextual al

distopicului. Acesta prezintă avantajul, ca parte a argumentării mele, că este fundamentul implicării lui Kafka în crearea de lumi distopice, prezentând asemănări structurale uşor recognoscibile.

Fără îndoială, mulţi au acordat o atenţie specială prezenţei fantasticului în scrierile lui Kafka. (Binder, II, 119-121, 331-3). O clasificare simplă şi foarte bună găsim în lucrarea de mici dimensiuni a criticului peruvian Miguel Gutierrez. El distinge patru tipuri de fantastic în operele lui Kafka: naraţiunile despre metamorfoze (în afară de Metamorfoza, ar mai fi de menţionat Raport pentru Academie, Noul avocat), naraţiunile despre animale ciudate sau care au relaţii ciudate cu oamenii (Tăcerea sirenelor, Răstignirea, Schakale şi Araber ş.a.), naraţiunile despre animale cuvântătoare (Cercetarea unui câine, Cântăreaţa Josefine) şi naraţiunile care exprimă dorinţa naratorului de a se transforma în obiecte neînsufleţite (e.g. Prometeu, Grija tatălui, Vânătorul Grachus şi altele). Paralele directe s-au stabilit în special cu predecesorii romantici precum Kleist (Dittkrist; Binder, I, 379; şi Oskar Walzel, la începuturile cercetării operei lui Kafka), ETA Hoffmann (printre mulţi alţii a se vedea şi Wollner), Gogol (Parry şi mulţi alţii), uneori Dickens, dar şi figuri majore ca Goethe (Hodin, printre alţii; a se adăuga aici şi legătura cu Biedermeier prin Stifter, Bozena Nemcova şi Ludwig Richter – Binder I, 488, I, 516), Dostoievski (Binder, I, 464; Poggioli), Tolstoi (aspect sesizat deja de prietenii săi Brod şi Klopstock), la nivel ideatic, Borges (care a scris la rândul său despre Kafka de câteva ori şi a stimulat o întreagă generaţie de scriitori latino-americani, inclusiv pe Lazama Lina, Gabriel Garcia Marquez, Mario Vargas Llosa şi alţii, a se vedea, printre numeroasele studii, Garavito, dar şi Caeiro în Binder, II, 705-721), până la Hemingway (Gordon).

Criticii au prezentat ca substitute ale fantasticului ceea ce pentru Kafka erau doar elemente de legătură şi mediere, consider eu, precum grotescul (Kassel), oniricul (Kassel, 31-34, Binder, II, 49), suprarealismul (Binder, II, 681-2) sau tragi-comicul (alternând cu tragi-ironicul, la Sokel, de

exemplu). Privesc aceste interpretări ca un pas înapoi în faţa discursului fantastic specific lui Kafka. În mod inteligent, s-a subliniat că Franz Kafka nu a fost în primul rând un scriitor absurd, ci unul care a descris teama de absurd. (Chaix; de asemenea foarte bună legătura lui Goth cu suprarealismul şi deasupra tuturor marele Oskar Walzel, care, încă din 1916, înţelesese deplin trăsăturile distincte ale fantasticului lui Kafka). Problema este că deseori criticii şi cercetătorii s-au concentrat pe dimensiuni precum psihologia, existenţialismul, religia şi mitul, probleme de identitate (individuală sau comunitară) în opera lui Kafka. Explicaţia stă, probabil, în faptul că Franz Kafka exercită cu un talent şi virtuozitate uriaşă o metodă şi un tip de fantezie oarecum diferite decât cele pe care le găsim de obicei în scrierile anterioare. Simplificând lucrurile, putem distinge două direcţii principale în literatura fantastică obişnuită. Prima constă în descrierea unei lumi alternative complet diferite, una în care regulile comune şi legile naturale sau sociale, ca şi formele fizice obişnuite şi principiile psihologice nu mai sunt absolut deloc valabile (cărţile lui J.R.R. Tolkien sunt un exemplu printre multe altele). În cealaltă, naraţiunea trece din lumea naturală într-o lume extra-naturală (e cazul lui E.T.A. Hoffmann, printre alţii, mai ales în rândul romanticilor).

Prin contrast, Kafka înfăţişează un fantastic care prinde viaţă înăuntrul normalităţii, şi creşte încet, tăcut, chiar cu viclenie, fără a putea fi oprit. E un fantastic al interiorului, mai degrabă decât al exteriorului, un fantastic aproape întotdeauna malefic, parazitar şi distructiv, care consumă normalitatea sau realitatea din interior spre exterior. Aşadar, acest fantastic creşte nestingherit în interiorul lumii normale, previzibile, oroarea şi absurdul declanşându-se în cele din urmă, deseori cu rezultate teribile şi tragice. Deşi există forţe care se opun acestei evoluţii, efortul lor e complet zadarnic. Cel mai bun exemplu e cel oferit de Procesul (după cum s-a văzut înainte), dar se poate observa şi în Castelul sau Metamorfoza (deşi e puţin diferit acolo, de vreme ce povestirea începe cu şocul puternic al unei metamorfoze neaşteptate; totuşi, chiar şi aici poate fi recunoscut acest progres interior de neoprit, însoţit de o disperare mai degrabă pasivă). Această manieră specifică de raportare la fantastic explică, într-un fel, şi cu siguranţă oferă o imagine a modului în care Kafka abordează distopicul.

Ca un corolar, următoarele aspecte merită aduse în discuţie. Influenţa modului în care Kafka foloseşte fantasticul n-ar trebui examinată doar când e directă şi imediată, ci ar trebui văzută ca o serie succesivă de conexiuni. Un prieten şi admirator ca Fritz von Herzmanovsky-Orlando a devenit o figură reprezentativă a mişcării neo-baroce austriece din sec. XX. El şi alţii au fost fără îndoială influenţaţi întrucâtva de Kafka, deşi în alte privinţe era destul de diferit de Kafka. Dino Buzzati şi Julien Graq au fost mai puţin expuşi influenţei directe a lui Kafka, şi mai mult de Borges (mai ales ultimul). Totuşi, nu e greşit să vedem în ei descendenţi ai lui Kafka. Oraşul de dincolo de fluviu de Hermann Kasack din 1946 poate fi descris de asemenea ca opera unui talentat discipol. Samuel Beckett şi Eugene Ionesco (într-o anumită măsură Robbe-Grillet, cf. Binder II, 687, 699, 702) sunt de asemenea, indirect, kafkieni, se pot recunoaşte analogii extrem de puternice cu Franz Kafka în operele lor: pierderea individului, zdrobirea persoanei de către forţe impersonale, tragicomicul, ecourile distopice şi multe altele. La modul general, mişcarea cunoscută sub numele de „realism magic” (am menţionat numele câtorva prozatori sud-americani semnificativi) îi este profund îndatorată modului în care Kafka abordează fantasticul. O să mă opresc, totuşi, mai detaliat, asupra a doi autori aflaţi la o relativă distanţă de Kafka, dar a căror operă ar fi fost imposibilă fără pionieratul lui Kafka.

Jean Raspail s-a născut în 1925 şi a fost un aventurier avid, deşi poate mai potrivit ar fi să-l numim explorator. Făcea parte dintr-o familie cu o veche tradiţie catolică şi era regalist conservator. Principalele lui cărţi sunt pesimiste şi îmbibate cu nesiguranţă şi regret emoţional. În acest portret sumar, ar putea fi mai bine caracterizat prin indicarea asemănărilor cu alţi scriitori francezi din sec. XX, ca Julien Gracq şi Michel Tournier. Operele cu un caracter mai pronunţat fantastic ne duc cu

gândul la Kafka. Unul din romanele lui Raspail ia ca punct de referinţă trecutul şi viitorul potenţial al Bisericii catolice (Inelul pescarului, 1995) Altul, chiar mai înclinat spre fantastic, prezintă scenariul colapsului Europei sub greutatea imigraţiei neaşteptate, agresive a „lumii a treia” (Lagărul sfinţilor, 1973). Cel asupra căruia aş vrea să mă opresc pentru o analiză succintă se numeşte Septentrion. A fost publicat în 1979. În aparenţă, subiectul e destul de simplu. O ţară necunoscută ajunge sub conducerea unei dictaturi fără chip, din motive necunoscute. Toate autorităţile şi chiar toţi cetăţenii ajung să fie numiţi „Rudeau” (cu toate implicaţiile grosolane şi brutale pe care le poartă o atare denumire). Trei duzini de disidenţi reuşesc să captureze un tren princiar pe care-l deturnează spre un Nord mitic. (Merită menţionat faptul că ideea aceasta a unei rămăşiţe după sau în timpul unui dezastru general este un topos în proza lui Raspail: îl regăsim în Lagărul sfinţilor, în Şapte cavaleri şi în alte opere). În Septentrion grupul este cât se poate de eclectic. Liderul grupului este Kandall Kurtis, un comerciant aventurier, însoţit de amanta lui, Clara de Hutte. Există o mână de militari (husari şi dragoni) conduşi de locotenentul Nicolas Suvorov şi de brigadierul de poliţie Werner von Golitz, un preot (Părintele Serge), păpuşarul Sempronius, doi chelneri, doi ingineri de locomotivă aparţinând minorităţii etnice bactriene „Ouaks”, câţiva copii şi femei (actriţa Maria Valera iese în evidenţă) şi mulţi alţii, nu în ultimul rând naratorul, un fost jurnalist numit chiar Rudeau. Ţara se presupune a fi îngustă şi lungă, cam ca Chile, însă plasată în nordul îndepărtat. Calea ferată fusese construită de Prinţul Petru a II-lea în 1887 şi avea opt staţii din capitala Saint-Basile până la staţia-terminus Octoville; totuşi, localităţile fuseseră abandonate cu mulţi ani în urmă, în 1910, iar locuitorii lor se repatriaseră în Sud, după cum indică jurnalul ţinut de Otto von Pikkendorff, comandantul militar al celei de-a patra staţii, Petroquarto. Speranţa fugarilor este să întâlnească un trib cvasi-mitic al pădurii numit Ouimiats, care le-ar putea da o mână de ajutor.

Fuga lor e fără speranţă. Fugarii sunt urmăriţi fără încetare, atacaţi şi hărţuiţi, sau cel puţin aşa au impresia, fie de către inamicii lor, de apariţii fantomatice şi aducătoare de moarte, sau de către „dublul” lor. Treptat, unii dintre ei mor sau dispar, accidental, ca urmare a unei agresiuni sau prin suicid, alţii dispar pur şi simplu (ca în cazul copiilor). Tribul Ouimiat nu e de găsit, deşi conductorul sau alţii par să-i identifice urmele uneori. Viaţa luxoasă a trenului intră treptat în declin: rezervele de hrană se diminuează, nemilosul frig arctic pune stăpânire peste ei, se lasă întunericul, pe măsură ce zilele se micşorează, condiţiile de viaţă devin din ce în ce mai precare. Sentimentul inutilităţii şi disperarea pun stăpânire pe ei. În final, vidul irealităţii îi învinge. Până la urmă, naratorul nu ştie despre sine însuşi dacă e un nebun într-un tren sanitar sau un autentic rebel fugar. (Aici, influenţa lui Kubin e mai mare decât a lui Kafka. Documentele din finalul romanului par să indice prima variantă.)

Romanul i-a fost inspirat, probabil, de sfârşitul tragic al amiralului A.V. Kolchack, cel mai talentat şi onorabil dintre liderii contra-revoluţionari, din timpul războaielor civile din Rusia, după Revoluţia comunistă. Învins în Siberia, el s-a refugiat cu un grup de adepţi în trenul Trans-Siberian şi a traversat enorma parte asiatică a Rusiei, urmărit permanent de Armata Roşie, înaintea înfrângerii finale şi a execuţiei. Tema înfrângerii iremediabile, foarte frecventă în romanele lui Raspail, e introdusă cu grijă când naratorul crede că aude „imnul lui Maximilian” (fratele împăratului austriac Franz-Joseph şi din păcate conducător pentru foarte scurt timp al Mexicului, care şi-a sfârşit viaţa în 1867, în faţa plutonului de execuţie al lui Benito Juarez). Trecerea de la real la imaginar, stăpânită cu măiestrie de Raspail, după cum spuneam, n-ar fi fost posibilă fără noua fundaţie pusă de Kafka în ceea ce priveşte relaţia dintre real şi fantastic, chiar dacă influenţa nu e directă, ci indirectă, după cum am arătat.

Pentru a-mi întări pledoaria, voi menţiona în acest context cazul mult mai tânărului prozator şi poet român, Mircea Cărtărescu (născut în 1956). Experimentele în proză ale lui Cărtărescu s-au bucurat de o anumită vizibilitate şi interes internaţional în Franţa, Spania, Germania şi în alte părţi.

Acestea au inclus volumele Nostalgia (1993) şi Travesti (1994) în care temele androginiei, homosexualităţii şi trans-sexualităţii figurează în prim-plan, bine încorporate în contexte apropiate de vis şi fantastic. Cu toate acestea, cea mai mare reuşită în proză a lui Cărtărescu e trilogia Orbitor, ale cărei volume au apărut în 1997, 2002 şi 2007, subintitulate „aripa strângă”, „corpul” şi „aripa dreaptă”. Aceste subtitluri au menirea de a indica imaginea unui fluture, supra-metaforă a cărţii. Trilogia ar putea fi înţeleasă ca un fel de Bildungsroman, completat cu istoria familiei, descriind naşterea poetului şi a fantaziei sale, folosind materiale culese din circumstanţele extrem de banale şi comune din anii dictaturii comuniste şi mai înainte. În primul, ca şi în al doilea volum, naratorul descrie experienţele copilăriei şi adolescenţei în zonele periferice ale Bucureştiului, unde trăieşte cu părinţii săi de condiţie modestă, iar al treilea descrie evenimentele revoluţionare din Bucureşti din anul 1989, văzute prin ochii unui adolescent naiv. Poate cea mai însemnată realizare a naraţiunii este modul sclipitor în care alunecă tangenţial în afara realităţii ca apoi să revină la cele mai triviale şi prozaice circumstanţe.

Fluturele din care derivă subtitlurile creşte dintr-un cocon, ca şi fantezia din realitate. Astfel, spre exemplu, atât în primul cât şi în al doilea volum, Cărtărescu oferă descrieri detaliate ale unor scene orgiastice în care incestul, sugestii ale canibalismului şi sexualitatea indistinctă sunt eliberate sub un semn cvasi-religios. În altă parte (vol. II), naratorul minor merge la circ unde brusc figurile ciudate de pe scenă încep să-şi iasă din roluri şi să recurgă la acţiuni monstruoase şi înfricoşătoare. În mod similar, în timp ce copilul urmăreşte modul în care mama sa ţese covoare, imaginile abstracte de pe covor încep să se constituie într-un cosmos fantastic, trans-imaginar. Acestea şi alte numeroase episoade onirice par să aibă legătură cu existenţa cenuşie a copilului şi copilăria petrecută într-un cartier mărginaş al capitalei şi în activităţi şi interacţiuni banale cu cei de-o vârstă cu el în copilărie şi adolescenţă. Pe lângă acestea, trilogia Orbitor e invadată de referinţe ştiinţifice (mai ales anatomice şi fiziologice), care-i sugerează cititorului, dincolo de toate, o copleşitoare acumulare de informaţii din contemporaneitate.

Aceste două exemple sunt probabil suficiente pentru a sugera că tradiţia inaugurată de Kafka constituie acum un subgen solid şi amplu în interiorul literaturii fantastice. De asemenea, indică, în opinia mea, legătura extrem de puternică dintre universul fantastic şi distopic. Pentru acest mod particular de a înţelege fantasticul, ultimul nu apare în primul rând sau exclusiv ca speranţă strălucitoare, superioară realului, ci, din contră, ca un tărâm de coşmar, înfricoşător şi realmente periculos – un tărâm în care nu doar psihologicul şi simbolicul sunt întrucâtva eliberate, ci unul care este o lume alternativă în sine. Nu mai vorbim despre o speranţă paradisiacă, ci despre o realitate competitivă şi suprapusă. Conceptului filosofic al pluralităţii lumilor i se adaugă o implicaţie primejdioasă, e vorba de o posibilitate care se întrevede în fiinţa umană, ameninţând în orice clipă să înlăture lumea reală şi s-o zdrobească şi chiar s-o înlocuiască deplin: e ceea ce se petrece, de fapt, în diferite grade şi moduri, în proza post-kafkiană. Escapismul nu mai reprezintă o posibilitate, un nivel adevărat dincolo de banalităţile vieţii cotidiene, nu mai e răspunsul la caznele şi agoniile existenţei normale, ci este, dimpotrivă, cea mai rea posibilitate, cea mai diabolică lume la care se pot aştepta cei care se opun prea mult realităţii aşa cum se prezintă ea. Transformarea utopiei în distopie este opusul speranţei. Principiul religios tradiţional al speranţei contrare optimismului devine parte a unui background în această tradiţie relativ nouă. Pe de o parte, evadarea paradisiacă e negată, pe de altă parte proiectul utopic/ distopic revine pe tărâmul literar. Astfel, cititorul e silit să admită că fantasticul nu e un plan paralel, ci o faţă a realităţii. Nu există frontiere ferme între cele două. Realitatea nu e niciodată completă fără fantastic, în timp ce fantasticul nu mai reprezintă o fugă reuşită din realitate. Cele două sunt feţele complementare ale unui întreg, potrivit autorilor luaţi în discuţie – un concept pe care-l consider în esenţa sa kafkian. Răul şi binele, urâtul şi frumosul sunt, din acest punct de vedere, indispensabile existenţei înseşi, pe de o parte, şi felului în care o

înţelegem, pe de alta. Implicit, realitatea devine multiplicitate, universul – multivers. Misiunea scriitorului este să se aventureze în acest tip de pluralitate şi să o exploreze cât de adânc şi de serios posibil.

III Tentativele unora de a se ocupa de un „Kafka multicultural” au fost deseori nefondate şi

forţate. Teoriile lui Homi Bhaba sau Mary Louise Pratt au fost aplicate (Goebel B) după o încercare chinuită de a arăta că unele opere kafkiene (mai precis Colonia penitenciară sau Zidul chinezesc) erau alegorii politice care aveau legătură directă cu problema colonialismului. Trebuie să păşim cu atenţie când vorbim despre vederile politice ale lui Kafka în sens strict. Există multe informaţii privind apropierea lui Kafka de cercurile anarhiste, unele credibile, altele mai puţin (Binder I, 361-368). Acestea nu ar trebui ignorate. Totuşi, alte elemente ale Weltanschauung-ului lui Kafka n-ar trebui trecute nici ele cu vederea. Printre acestea, se numără şi implicarea lui activă din timpul studenţiei în cercul lui Brentano (Binder I, 286-9), de orientare conservatoare, filosofic vorbind. Respectul şi admiraţia pentru Goethe sau Tolstoi sunt factori demni de a fi luaţi în considerare. Kafka era de fapt un cititor vorace şi avea o educaţie solidă. De aceea un anume context „universal” este posibil şi dezirabil în înţelegerea operei sale. Fantasticul, aşa cum am subliniat în secţiunile anterioare, este cea mai bună cale de a specula asupra legăturii lui Kafka cu literaturile neoccidentale.

Cea mai eficientă strategie este să privim tehnicile narative ale lui Kafka şi să le comparăm cu cele ale unor personalităţi de talie universală extra-occidentale. Astfel, influenţa lui Kafka asupra lui Jorge Luis Borges e destul de general acceptată. Am menţionat, de asemenea, pe scurt, ceea ce am numit influenţa „indirectă” asupra lui Gabriel Garcia Marquez, mai ales în romanele O sută de ani de singurătate şi Moartea patriarhului, în care fantasticul şi realul coexistă în aceeaşi operă. (cf e.g. Gutierrez, 189-190).

Totuşi, nimeni n-a remarcat, cred eu, câteva analogii interesante cu marele roman clasic chinez Pelerinajul spre Vest. (Vreau să notez faptul că nu intenţionez să mă ocup în detaliu de receptarea lui Kafka în alte culturi, a se vedea e.g. Rei Weidong). Acest roman oarecum picaresc descrie expediţia unui venerabil învăţat spre Vest (cunoscut azi ca Orientul Mijlociu) pentru a recupera câteva documente spirituale antice. Fiind un temperament blajin, credul, împăciuitor şi studios, Maestrul Tripitaka nu s-ar fi putut aventura în această călătorie fără ajutor. El îşi alege ca discipoli şi ajutoare trei personaje groteşti şi ambigue din punct de vedere moral, dar pline de resurse, jumătate oameni, jumătate monştri, nu lipsite de dimensiuni ridicole. Aceşti însoţitori sunt echivalente adecvate ale adversarilor întâlniţi pe drum. Inamicii se prezintă mai degrabă ca locuitori „obişnuiţi” ai pământului – ţărani, călugări, moşieri feudali, babe vrăjitoare – dar repede se transformă în figuri monstruoase, având puteri şi capacităţi supraumane, deseori semizei naturali locali sau indigeni. Pelerinajul spre Vest este o combinaţie inextricabilă de mitic şi obişnuit, o permanentă trecere din fantastic în real şi invers. Sunt ferm convins că o examinare mai atentă ar dovedi cât se poate de convingător că avem de-a face cu o serie de similarităţi interesante cu tehnicile de scriere ale lui Kafka şi că efectele de receptare asupra cititorului oferă paralele surprinzătoare. Toate par să aibă fundamentul în modul în care extraordinarul şi şocantul sunt încorporate şi ascunse în mediul natural.

Acelaşi lucru e valabil, în opinia mea, şi pentru alte scrieri aparţinând „lumii a treia”, dincolo de Marquez sau alţi sud-americani. E cazul lui Amos Tutuola (desigur, alţi scriitori nigerieni, ca Wole Soynka pot fi daţi ca exemplu). În capodopera lui Tutuola, pe care o consider în câteva privinţe (e.g. bogăţia nestăpânită a fanteziei şi uimitoarea varietate imagistică) superioară şi având

mai mult impact chiar şi decât operele germanilor romantici, recunoaştem anumite tehnici narative care ar putea fi comparate cu folos cu cele ale lui Franz Kafka. Din nou există o anumită căutare şi din nou personajul principal întâlneşte o lume care are câteva trăsături ale lumii naturale, reale, combinate îndeaproape cu forme de existenţă extranaturale; aventurile se bazează pe nevoia personajelor de a se adapta la această lume hibridă, neobişnuită.

IV Nu e nevoie de o concluzie detaliată. Am încercat să alătur câteva elemente noi celor deja

remarcate de cercetători sau cititori atenţi. Demersul meu argumentativ a încercat să indice faptul că Franz Kafka nu e în primul rând sau exclusiv un scriitor „de avangardă” exploziv, deşi a fost receptat astfel. De fapt, el se înscrie foarte bine într-o tradiţie şi în cercuri contextuale concentrice. Kafka devine mult mai valoros când îl privim prin multitudinea legăturilor şi conexiunilor. Dacă vrem într-adevăr să-l considerăm pe Kafka un scriitor de talie universală, şi nu doar ca un produs provincial aparţinând unui anumit loc şi timp, atunci trebuie să privim cu atenţie la aceste legături şi contexte, mai bine zis, la paralelele cu alţi scriitori, mişcări şi tehnici. Odată ce-am făcut lucrul acesta, realizăm că măcar o parte din haosul „post-modernist” e constituit dintr-un agregat de identităţi şi continuităţi.

BIBLIOGRAFIE Achleitner, A., „Kubin als Anreger Kafkas” in Welt und Wort 10(1955): 253 ff. Binder, Hartmut, ed. 1979. Kafka-Handbuch Stuttgart: Kroner, 2 vols. Boa, Elizabeth. „The Castle” in ed. Preece, Julian, The Cambridge Companion to Kafka 2002. Cambridge: Cambridge University Press, pp. 61-79. Bruce, Iris. „Kafka and Popular Culture” in ed. Preece, Julian, The Cambridge Companion to Kafka. 2002. Cambridge: Cambridge University Press, pp. 242-246 Cărtărescu, Mircea. 1994, 2000, 2007. Orbitor. 2 vols. Bucharest: Humanitas. Chaix-Ruy, Jules. 1968. Kafka, la peur de l’absurde . Paris: Editions du Centurion. Cersowsky, Peter.1989. Phantastische Literatur im ersten Viertel des 20. Jahrhunderts. Munchen: Fink. (orig. diss. 1981) Dittkrist, Jorg. 1971. Vergleichende Untersuchungen zu Heinrich von Kleist und Franz Kafka. Koln: XXXX Dodd, Bill. „The Case for a Political Reading” in ed. Preece, Julian, The Cambridge Companion to Kafka. 2002. Cambridge: Cambridge University Press,pp. 131-149 Emrich, Wilhelm. 1958. Franz Kafka Bonn: Athenaum . Garavito, J., „Kafka et quelques ecrivains de langue espagnole” in L’Europe 511-2 (1971), 179-184 Goebel, Rolf. “Exploration of the Modern City in The Trial” in ed. Preece, Julian, The Cambridge Companion to Kafka. 2002. Cambridge: Cambridge University Press, pp. 42-60 Ibid. (B) „Kafka and Postcolonial Critique” in Rolleston, James, ed. 2002. A Companion to the Works of Franz Kafka. Rochester N. Y.: Camden House, pp. 187- 212. Gordon, Caroline. „Notes on Hemingway and Kafka” in Ronald Gray, ed.1965. Kafka. A Collection of Critical Essays . Englewwod Cliffs, NJ: Prentice Hall, pp. 75-83. Goth, Maja. „Der Surrealismus und Franz Kafka” (orig. 1956) in Politzer, Heinz, ed. 1973. Franz Kafka. Darmstadt: Wissenschaftliche Buchgesellschaft, pp. 226-266. Gutierrez, Miguel. 1999. Kafka. Serres Inquietantes. Lima: San Marcos. Hodin, Josef Paul. 1969. Kafka und Goethe. Zur Problematik unseres Zeitalters. London:Odysseus. Kassel, Norbert. 1969. Das Groteske bei Franz Kafka. Munchen: Wilhelm Fink. Kafka,Franz. DerProzess. First published 1925,written c.1914-1915. Kafka, Franz. Das Schloss. Published 1926, written c. 1903-1922. Kafka, Franz. Amerika. 1927. Ed. Max Brod. Munchen: K. Wolff. Kubin, Alfred. 1968. Die andere Seite Munchen: Nymphenburger Verlagshandlung. (orig. 1909)

Lemaire, Gerard-Georges. 2002. Kafka et Kubin. Paris: Editions de la Difference. Loose, Gerhard. 1968. Franz Kafka und Amerika. Frankfurt: Vittorio Klostermann. Neuhauser, Renate. 1998. Aspekte des Politischen bei Kubin und Kafka: eine Deutung der Romane „Die andere Seite” und „Das Schloss”. Wurzburg: Konigshausen und Neumann. Parry, Ida. „Kafka, Gogol and Nathanael West” in Ronald Gray ed. 1965. Kafka. A Collection of Critical Essays. Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall, pp. 85-90. Poggioli, Renato. „Kafka and Dostoyevsky” in ed. Flores, Angel. 1975. The Kafka Problem. New York:Gordian Press (orig. 1946) Raspail, Jean. 1979. Septentrion. Paris: Laffont, 1979. Ren, Weidong. 2002. Kafka in China: Rezeptionsgeschichte eines Klassikers der Moderne. Frankfur a.M. and New York: Peter Lang. Sokel, Walter.1964. Franz Kafka – Tragik und Ironie; zur Struktur seiner Kunst. Munchen: Langen. Soring, Jurgen.2002. „Figurationen des Utopischen bei Shakespeare, Platon, Holderlin, und kafka” in ed.Koopmann, Helmut and Misch, Manfred, Grenzgange. Studien zur Literatur der Moderne . Paderborn: Mentis. (pp. 377-400) Tutuola, Amos.1952. The Palm-wine Drinkard and his Palm-Wine Tapster in the Dead’s Town. London: Faber and Faber. Walzel, Oskar in „Logik im Wunderbaren” (orig. 1916) in Politzer, Heinz, ed. 1973. Franz Kafka. Darmstadt: Wissenschaftliche Buchgesellschaft, pp. 33-37 Wollner, Gunter. 1971. E.T.A. Hoffmann und Franz Kafka. Bern und Stuttgart: Paul Haupt. Wu Cheng’en. 1991. La peregrination vers l’Ouest. 2 vols. Transl. Andre Levy. Paris: Pleiade, Gallimard. (orig. c. 16th century) (Text apărut iniţial în limba engleză, în „Neohelicon” 32 (2005), 2: 357-374) Traducere de Cristina TIMAR

Homo viator

Buimac pe cinci continente (fragmente) Paginile următoare conţin note de călătorie în vacanţe americane (1982 în New Jersey şi 1985

în Sud). Aş vrea ca ele să înceapă volumul (proiectat) „Buimac pe cinci continente”. Acum câţiva ani, prin bunăvoinţa Prof. Ioan Stanomir, pe atunci director la editura ICR publicasem un volum intitulat „Străin prin Europa”. Acesta conţinea însemnările mele de călătorie (cu mărunte note marginale) între 1982 şi 1992. (Volumul nu conţinea note de călătorie americane; se sfârşea cu anul reîntoarcerii mele în Romania, după 17 ani de absenţă). Aş dori ca volumul din care extrag aceste pasaje (dacă îl realizez) să constituie o continuare a celui pomenit cu amintiri şi note de călătorie extinse de astă dată pe tot mapamondul. Păstrez cu deplină fidelitate textul înregistrat atunci, la faţa locului, afară de mici îndreptări stilistice. Cititorul sau cititoarea vor întâlni scurte paranteze pătrate, indicând eliminarea unor observaţii prea intime sau nepotrivite faţă de persoane în viaţă. De asemeni, alte paranteze pătrate vor conţine comentarii ulterioare, explicative. Sper să ajute, nu să încurce. Notele mele sunt banale, aşa cum e de regulă viaţa celor mai mulţi dintre noi. Dar călătoria mi se pare emblematică pentru întreaga viaţă a omului: pelerinajul nostru terestru, natura noastră cvintesenţială de homo viator.

V. N. Aug.1, 1982 Călătoria auto a fost cam tristă, din cauza veşnicelor căinări şi dureri ale lui Anca; plus

plictiseala drumului până la New York, unde te întâmpină aceeaşi mulţime masivă, respingătoare,

adevărat gunoi uman. Abia Metropolitanul e reconfortant. Întâi o frumoasă expoziţie de costume feminine din sec. 18, la care frapează, nu în ultimul rând, dimensiunea mică a corpului uman pe atunci. Urmează o expoziţie de clasicism francez, amestecată, căci o buna parte e slăbuţă, teatrală, vulgară. În schimb sunt interesante marile figuri. Un Sf. Ioan la Patmos al lui Poussin e grozav: artificialitatea ruinelor şi realismul ideal al naturii (măslinii). Le Nain si Phillipe de Champagne au figuri frumoase (sărăcia nobilă a academismului francez continuă până în sec. 19). Cei mai buni sunt însă La Tour cu o Magdalena penitentă, cu profil pierdut şi cu o lumânare oglindită; apoi o ghicitoare monstruoasă felliniană; în fine peisajele superbe ale lui Claude Lorrain pe care nu te mai saturi privindu-le. Martin se uită la armuri, la egipteni, la un mim de pe strada din faţa muzeului.

Urmează un drum parcă nesfârşit în iadul metroului (Martin la ieşire: „It’s good to see the free air”). Ne răsplătim la restaurantul Yaffa cu mititei şi salată de ardei copţi, cartofi prăjiţi, friptură cu cimbru şi pâine de casă. Urmate, încă mai grozav, la cofetăria Dima de o adevărată orgie: înfulecăm mascote, joffre, doboş etc. - pedeapsa nu întârzie. Dorm mizerabil la hotel Wellington, unde şi-aşa capacul closetului scoate fioroase sunete, păturile patului sunt murdare, neglijenţa predomină. Mă scol deci noaptea şi (în pijama, în cada goală de baie) citesc cu mari delicii Montesquieu. A doua zi nu ne mai ducem la Yale, cum avusesem de gând. Cumpăr însă NZZ şi Monde Diplomatique, iar în 3 ore suntem pe coasta Oceanului. Facem cumpărături (cheltuielile de până acum au fost considerabile), regăsim micul nostru apartament atât de plăcut. O scurta baie, o excelentă pizza şi adormim buştean pe la 9 ½.

Aug 2, 1982 Vacanţa nu începe sub bune auspicii. Anca e fizic şi psihologic aproape o epavă, Martin,

plictisit, nu-şi găseşte loc, iar eu sunt posac. Vremea e însă minunată, apa e bună. Citesc Montesquieu şi Crispin. Diferenţe de vârstă: nu mă tentează atât de mult intrarea în apă, cât mai mult să stau la mal, încercând să ghicesc dacă viitorul val mă va atinge sau nu. Dacă vine foarte aproape şi mă stropeşte fin cu picăturile sunt încântat. Totodată mă fascinează şi diferenţele de vârstă ale corpurilor goale pe care le observ.

August 3, 1982 Ieri zi proastă, plină de certuri. Nu mă duc mai deloc pe plajă; după masă prin magazine.

Citesc un excelent Crispin, continui cu Montesquieu – delicios şi majestuos totodată. Dau telefoane la Washington şi mă liniştesc. Noaptea visez mereu figuri politice, tare curioasă prezenţa asta.

5 august, 1982 Vreme frumoasă, vieţuire calmă. Mă irită ocazional abdomenul drept; noaptea visez că îmi

ţâşneşte puţin sânge palid-roşietic printr-un singur por. Dimineaţa stăm cam 2-2 ½ ore la plajă, apoi mâncăm şi dormim, iar după masa mergem din nou de la 3-5, să zicem (asta era în New Jersey – N. ult.). Seara, prin magazine, la plimbare sau la cumpărături diverse. Supără vietăţile: meduze, pescăruşi, oameni. Meduzele – scuipat divin. Albe, transparente, moi – punctul unde urâtul întâlneşte frumosul, se naşte din el. Lauda absurdă a poeţilor – la Barbu sunt evidente jocuri de cuvinte, nimic real. Pescăruşii sunt „scavengers”, gunoieri murdari şi urâţi, putoarea lor e supărătoare, zgomotele pe care le emit aduc a văicăreală mahalagească, zboară încet, leneş, sunt parazitari şi obraznici. Mă gândesc, în contrast, la gâştele care împânzeau satele bănăţene – penajul, un alb nobil strălucitor, utilitatea le dădea demnitate, identitate, siguranţă de sine. Nu trăiau de pe urma resturilor umane; deşi crescute de aceştia îşi câştigau singure traiul pe apă şi pe pajişti. Mişcări graţioase, clătinate, de ţărancă înstărită, rotundă în forme şi mândră, liniştită. Plutind pe apă puteau semăna cu lebedele. Viaţa de familie le era bine organizată, îşi îngrijeau tineretul, la nevoie atacând

şi oamenii. Sâsâitul curajos, limba roşie, dinţii asemănători. Nezburătoare, puteau totuşi porni într-un iureş planat, care părea mai propriu aviaticului decât meseria decăzută, neglijentă a pescăruşilor, decât darurile lor pierdute. Înainte cu Montesquieu, precum şi cu adorabilul roman poliţist al lui Crispin (parcă cel mai bun de până acum), apoi încep un roman ciudat, visător de un anume Crowley, scriitor tânăr. Cuvinte încrucişate şi table cu Martin.

6 august 1982 Am ajuns aproape la jumătatea vacanţei marine. [….]. Pe plajă cu Anca, ne distrăm de minune

urmărind flirtările neîndemânatece ale adolescenţilor, grăsimea inert-melancolică a adulţilor, capetele mari ale copiilor, apoi cutare puştoaică de 13 ani tinzând bondoc spre feminism bătăios, în vreme ce alta cu linii elegante şi gesturi felin-artificiale pare a râvni spre titlul de „Miss Plestina Locală”. După masă râdem cu hohote când eu inventez un personaj: o doamna inginer din Bucureşti, recent ridicată, care vine în vizită la rudele din America şi dă cu glas piţigăiat, foarte uşor vulgar, sfaturi privind educaţia copiilor, acceptând însă cu un soi de auto-mulţumire civilizaţia americană.

Scriu la un program pentru Europa Liberă, citesc Crowley, cu atmosfera lui elfic-victoriană. Întâmplarea ne duce într-o dimineaţă la Cape May, o localitate balneară dezvoltată pentru

bogaţi filadelfieni, cu încăpătoare case-pension în stil victorian; aduce cu Herculane sau Călimăneşti. Străzi cu copaci umbroşi, corturi de lemn (a la 1900) pe plajă. După masă înapoi, cea mai bună apă de până acum.

Când joc table cu Martin mă încântă să-i văd efortul de gândire, calculul mental. Stă în apă tot timpul, apoi mănâncă de stinge. Odată ne-a informat: „an average number of jellyfish”; mereu are impresia (falsă) că noaptea nu doarme de loc.

7 aug. 1982 Vreme friguroasă, aşa că ieşim pe plaja aproape goală numai vreo 2 ore după masă. Marea e

frumoasă, bântuită de valuri. Dimineaţa la cumpărături – stăm slab cu banii, care parcă s-au topit; seara jucăm table şi cărţi. Citesc Montesquieu, majestuos şi spiritual, liberalism în sensul cel mai frumos, nobil şi amplu. Apoi Crowley, pre-rafaelit contrafăcut, are sentimentalismul subţire care-l trădează ca american modern. [….] Camera Reprezentanţilor respinge la limită proiectul de îngheţare atomică, dar la toamnă…?!?

Eu scriu pentru RFE, Anca traduce pentru Vocea Americii, zice că astfel de texte puteau apărea şi în „Scînteia”.

Când eram copii, fetele cântau: „Ana Kademba, Aseve Rumba, Aseve Rumba, Rumbai Rumbai Ra!// Cine vrea ca să se joace jocul palmelor frumoase// Să vină la mine-ncoace, să-l învăţ un joc frumos.// Bat cu palma, palma dreaptă şi piciorul stâng lovesc// Bat cu palma, palma stângă şi-astfel jocul isprăvesc”. Poate era un fel de alegere pentru leapşă, dar nu-mi mai aduc bine aminte.

Imit batjocoritor, spre râsul general, tonurile de văicăreală ale pescăruşilor. 8 aug. 1982 O dimineaţă superbă, apa clară, cerul curat, aerul cald şi răcoros totodată. Tot Montesquieu şi

Crowley. Vine Botez: lucrează la lasere pentru killer satellites, dar e secretos în privinţa asta. El şi familia aduc o anume vulgaritate, vorbesc urât, se ceartă zgomotos, sunt neglijenţi până la a fi insuportabili, aproape că ne fac de râs, oricât de dragi ne-ar fi altminteri.

De mai multe zile, Martin doarme pe jos în hol, foarte nervos. De altfel, şi eu dorm puţin şi prost – schimbare faţă de primele zile.

9 august 1982

În marea bătălie a pizzeriilor. Între Mangone şi Panzozone, trebuie spus cinstit că noi suntem de partea celui din urmă. Are un singur cuptor într-o baracă, dar crusta pizzelor e excelentă. Celălalt merge pe o linie industrială, nu se poate avea încredere în el.

Ieri după-masă eram în valuri cu Anca, maimuţărind-o din nou pe „Mătuşa sau bunica lui Vasilică” („uiţi valurili maică, viezi valu’, Vasilică?” şi „puni casetofonu pi milieu”) când ne-a trăznit amintirea turbării verişoarei Otilia căreia la fiecare plecare de-acasă mama ei îi atrăgea atenţia îngrijorată: „ai grijă, mamă, să nu te calce tramvaiu’!”.

Am citit New York Times, Crowley şi povestiri de Nesbitt (care l-a inspirat pe CS Lewis; bună atmosfera de sec. 19).

Martin întreabă mult despre „Cei trei muşchetari”. Dimineaţa şi după-masa la plajă, apa bună, dar cam uleioasă. De două dimineţi îmi scriu

memorii dimineaţa devreme, spre marele meu entuziasm. 10 aug. 1982 Ieri vreme ploioasă şi friguroasă. Toată dimineaţa prin diverse magazine, bănci etc. Seara cu

Martin la „Arcade” (maşini cibernetice etc) – foarte interesant de urmărit celebrul joc „Pacman” şi, în genere, îndemânarea copiilor. […]

Primele anxietăţi ale întoarcerii. Profit ca să termin John Crowley, dezamăgitor, dar original şi cu multe părţi bune. Martin spune că are părinţi de care poate fi mândru. E obositor că de 10 zile nu putem asculta decât muzică mizerabilă, simfonică nu se prinde mai de loc. Un articol interesant despre confuzia psihologică a gemenilor; de asemeni, văd că se scot de la naftalină ideile lui Niekisch despre o împerechere ruso-germana. […]

11 august 1982 Fără supărătoarele iritaţii abdominale, vacanţa ar fi fost frumoasă. Am terminat pe

Montesquieu (care spre sfârşit bate spre romantism şi devine plicticos), am trecut la Coleridge (am tot soiul de planuri despre umanismul conservator). Citesc Crispin, la fel de amuzant. La plajă, dimineaţa şi după-masa, apa rece şi bună. Scriu note dimineaţa. Pentru prima oară mă gândesc fără emoţii la întoarcerea la Washington.

Vineri 13 august 1982 Scriu la memorii cu furie, de parcă m-ar ajunge cineva din urmă. […] În casă, certuri şi

tristeţe, afară frig, suntem pe punctul să plecăm, dar renunţăm totuşi. Joi dimineaţa, la far, admirabile culori ale apei.

Citesc fără bucurie Coleridge, apoi Robert Silverberg, un roman ştiinţifico-fantastic, un mare amestec de arhetipuri, parcă n-ar fi nimic din maniera lui anterioară. Când aprind chibritul în camera din fund iese o frumoasă flacără spectrală.

* * * * *

29 iulie 1985 Am plecat destul de amărât, stare de spirit întărită de ploaia din ultimele două zile; cel puţin a

fost răcoare. De fapt, însă, am văzut lucruri frumoase. În drum ne-am oprit la Charlottesville, unde, ca şi mai târziu, l-am chinuit pe Martin cu slăbiciunile lui: prostie din partea mea. Sudul Virginiei e foarte frumos, rural, cu sate mici, curate. La Roanoake, unde am dormit într-o cameră cam mizeră, inundată până la urmă de apa de la closet, am văzut seara filme proaste, dar ne-am şi plimbat pe

campusul unui colegiu de fete (înfiinţat în 1842) unde am fost încăpăţânat urmăriţi de un poliţist tânăr, mic, gras, cu aspect de femeie, în maşina de unde i se vedea mai ales părul lung.

Duminică, drum colosal de frumos prin Munţii Apalacieni: ca niciunde în America am avut simţul realităţii, sate mai sărăcăcioase şi curate, păduri de foioase, foşnind în multe nuanţe de verde, pâraie iuţi, tulburi, atmosferă transilvano-bănăţeană. Drumul pe creastă prin ceaţa groasă de s-o tai cu cuţitul, maşina hârâie şi dă semne de oboseală. După-masă la Asheville la casa lui Thomas Wolfe – izolată printre blocuri; un fel de Sausalito, cu curse cicliste, dar şi câteva magazine cuviincioase care scapă încă de invazia comercialo-turistică, pseudo-artistică; de pildă un bun anticariat cu cărţi locale, americane, ediţii vechi din Swift (una desperecheată de la 1803), tot aşa un frumos magazin de tabac.

Încerc să citesc din Munchhausen fără prea mare sârg, trag cu ochiul la un film de Hitchcock, îi dau înainte cu încrucişatele. Aerul de vacanţă nu se încheagă, printre altele fiindcă n-a fost precedată de nicio tensiune: n-a fost nevoie de pregătiri complicate, n-avem griji cu banii, putem să ne oprim unde vrem, n-avem obiective, totul e nestructurat. Să vedem, poate va fi mai bine aşa. Oricum Carolina asta (plus bucăţica de est din Tennesse – nu uit nici azi curajul cu care l-au primit oamenii pe Nixon in 1976!) e frumoasă cum greu să-ţi închipui Elveţia mai frumoasă.

Politica zilei îmi ajunge la urechi sărăcăcios, mai bine aşa, căci mă întristează. 30 iulie 1985 Adormit târziu, trezit dinainte de revărsatul zorilor, şed pe scaun în balconul lung al motelului,

mohorât, pesimist, cu gânduri la doctori şi la moarte, cu lungi planuri dezastruoase pentru la toamnă – mă aşteaptă, suspectez, o viaţă scurtă şi chinuită. Nu mă atrage nici lectura, nimic. Visez (poate din povestirile lui Bambi) o Românie tristă, terorizată, înfrigurată şi înfometată, în vreme ce gama simptomelor mele corporale devine prea lungă s-o mai înşir. Cu radio mic în mână, nu prind nimic. Bambi povestea de plăcerile amurgurilor sale bucureştene: se încuia în cameră, cu Europa Liberă la ureche, înconjurat de cărţi bune, adevărate, dindărătul liniilor inamice: amarul şi dulcele. Dar eu n-am nici asta, nimic, decât enigmistica până la imbecilizare.

Ieri dimineaţa, la castelul şi parcul Biltmore al familiei Vanderbilt – ceva gust şi extrem de multă splendoare; imită castelul Blois, am avut eu impresia.

După masa iară pe munte, dar ploua, aşa că ne-am mulţumit să vizităm nişte magazine artizanale. Apoi jos, în oraş, iară la magazine şi la un film tâmp cu Chevy Chase despre vacanţa europeană a unei familii americane. În fine, la un mizerabil restaurant.

Cu starea mea de spirit îi necăjesc nemeritat pe Anca şi Martin, aşa de drăguţi şi buni cu mine. Curios că pe mine numai în vis mă ating amintirile. Altfel greu de tot, prin câte o asociaţie. De

pildă, de pe terasa castelului erau nişte vederi grozave, dar pe urmă gândeam că nimic nu egala frumuseţea, plăcerea şi plenitudinea de pe dealul grădinii noastre de la Borloveni.

Emil Popescu spune că, la bătrâneţe, te transformi într-un tub, te reduci. Eu văd lucrurile cam aşa, întâi o însingurare, dar apoi te pierzi şi pe tine, te de-subiectivizezi, ajungi un fel de non-eu sau obiect gânditor.

A nu mai fi aici – a nu mai conduce pe alţii, a nu supraveghea, co-ordona, îngriji. 31 iulie 1985 Deşi ziua am fost deprimat, spre seară şi dimineaţa mi-am revenit. Anca mi-a spus a doua oară

(drept şi frumos) că Dumnezeu mă va pedepsi pentru toate aceste chinuri auto-inventate şi auto-executate, din lucruri mici fac văicăreli mari. Poate.

Dimineaţa am fost la o rezervaţie Cherokee, un soi de muzeu al satului cu multă comercializare împrejur, apoi în parcul natural Smoky, cu munţi cam de 2000 m; am văzut mici

„staţiuni balneare” în toata puterea cuvântului (Gatlinburg, Linville, Marion) – localităţi alpine turistice. În fine, la Knoxville, la casa veche a istoricului timpuriu Ramsey, scăpată prin minune de distrugerile Războiului Civil.

Tennessee e deluros şi era mult mai cald. Înapoi în munţi, am mâncat „barbecue” autentic, am băut whisky şi, spre surprinderea noastră, hotelul era jumătate ocupat de armată – un convoi de trupe zgomotoase. Martin era în culmea excitaţiei şi plăcerii. Tot el s-a căţărat în parcul muntos Smoky pe un zid periculos de piatră. La rândul meu, am dormitat în parc vreo oră.

Pe drum am vorbit cu Anca despre trecut, reamintindu-ne momente grele, jigniri şi suferinţe din perioada 1971-1975 pe care, altfel, tind să le uit: postul de învăţământ superior interzis Ancăi de Chiţoran, lunile infernale (cu Martin născut) în Puccini înainte de mutarea în Trestiana etc. Dar eu am ajuns la concluzia că anii 1971-75 au fost pentru mine ani-cheie, ani de maturizare adevărată prin suferinţă, challenge, presiune, opţiune şi decizie etc. Conchid acum şi trebuie neapărat să clarific asta în schiţele de memorii (cred că în anume măsură am şi făcut-o – N. ult.) că acel 1969-1971 californian ţine de fapt de perioada anterioară, a libertăţii iresponsabile. N-aveam pe-atunci nicio obligaţie, teza se scria, în fond, destul de uşor, cursurile nu erau o problemă, citeam, nu vedeam mai pe nimeni, nu comunicam în fond cu nimeni, căci pe americani îi evitam, iar la români scriam selectiv şi cu grijă, trăiam în afara timpului, la mal de Ocean. Era de fapt ca între 1962-1969: produceam şi primeam ca pasărea cerului, iar socialmente funcţionam ca un soi de magician fără prea multa ştiinţă: pe baza de imensă încredere în mine, combinaţii uşoare, îndrăzneală, aroganţă juvenilă, joc şi nepăsare, nonşalanţa de „dandy”, formule prinse în zbor. Primeam mult, dar eram convins că mi se cuvine totul. După 1971, brusc lucrurile s-au schimbat: efortul încăpăţânat pentru ieşirea din ţară, contextul social mult mai ameninţător, lupta pentru casă, apariţia copilului etc. – toate acestea au dus la o cristalizare şi a ideilor şi a modului meu de a gândi. Singura întrebare pe care mi-o pun acuma este dacă să adaug şi perioada 75/77 aici sau nu. Sunt înclinat să spun: da. Şi anume, pentru că nu mă hotărâsem încă să rămân în Vest, tot mai ezitam (deşi tot mai puţin), luptam să-mi definesc teritoriul de studiu, mă chinuiam din răsputeri să-mi găsesc un job. La mijlocul lui ’77 m-am hotărât, în toamnă depuneam cerere de imigraţie, în primăvară (’78) primeam primul răspuns de la autorităţi. Primul job a fost decizia universităţii California de a mă ţine un an pe banii ei (adică nu pe fonduri federale). Apoi prin ianuarie/februarie 1978 s-a decis problema poziţiei mele la Univ. Cincinnati. Aici a început o viaţă nouă, din care, sigur, nu puteau lipsi anxietăţile, incertitudinile, presiunile de tot felul, dar care totuşi însemna intrarea într-o matcă, pe un drum bătut, înscrierea într-o definitivă carieră. Deci 1971/77 ca placă turnantă a vieţii mele. Din ’78 începe altă fază: cariera universitară, publicaţii, boli. O altă placă turnantă fusese 1962/64; schimbarea de regim, căsătorie şi divorţ, o primă operaţie, integrarea în societate, mai ales opţiunea pentru universitate, împotriva vieţii gazetaro-politice.

Pe drum, i-am spus lui Anca: abia de vreo 2 ani am început să te consider om întreg, până atunci erai copil. Nu a acceptat. De fapt însă de ani de zile dirijez lent, cu eforturi cariera ei, împingând-o spre unele, oprind-o de la altele. Acum a ajuns să aibă, pentru întâia oară în viaţă, două meserii cel puţin (una la copii, alta la studenţii străini de la facultate) care îi asigură că nu va muri de foame – plus ceva ziaristică (română, deci mai îndoielnică) şi ceva academic (de care se fereşte însă).

Am început să citesc cu plăcere Obermann de Senancour: e ca un Beckett al timpului său – fad, dulce, colorat.

Peisaj carolinian: munţii văzuţi de aproape sunt foioşi şi bogaţi în verde normal, dar de departe par atât de luxurianţi şi înveliţi în ceţuri de parcă ai vedea insule tropicale. Totuşi, aici nu e de loc tropicalitatea mlăştinoasă din Carolina de Sud.

1 august [….] Seara masă bună la un restaurant foarte autentic de barbeque sudist („Bill Stanley”) cu

muzica bluegrass şi atmosferă de hambar, în centrul orăşelului urât. O biserică catolică foarte tradiţionalistă îmi aduce puţină consolare. Dimineaţa, la o „tabără de muzica”, Brevard, în munţi – din diferite colţuri se auzeau frânturi muzicale diverse (ca în picturile vreunui bătrân flamand), tonuri din Verdi sau Ceaikovski, coruri sau alămuri. Apoi am zăcut prin păduri. Citesc pe plicticosul Senancour, care e de-o dulceaţă nespusă. O oră la bazin. Vreme foarte schimbăcioasă, dar mai mult ploioasă. Cel mai mult ne-au plăcut aici (ca şi în Franţa de Sud) drumeagurile de ţară spre puncte neturistice: culturile de cucuruz şi tabac, cartofi şi fasole, fermele mici, vacile pe pajişti alpine. Ce păcat că am obsesia sănătăţii. Voltaire spunea că-şi petrece vremea prins între convulsiile anxietăţii şi letargia plictiselii. Anca s-a distrat când am spus că în familia noastră avem un model asemănător.

2 aug. 1985 […] Curând după Asheville (Asseville) terenul se schimbă în blânda câmpie caroliniană, în

paşnic peisaj punctat de tot soiul de industrii. Ne-am oprit la Winston/Salem, care înainte de a deveni un mare centru al tabacului fusese aşezarea „fraţilor moravi” („Herrnhuter” ai lui Zinzendorf). Centrul e plăcut reconstituit, pur nemţesc sau central/european, am cumpărat nişte „keksuri”, parcă făcute de Maica. La Durham călduri mari, oraş neplăcut, urât, dar o furtună de mari proporţii răcoreşte aerul. Seara, am băut prea mult în timp ce vizionam filmul anticomunist „Red Dawn”. Ziua vizitasem campusul Duke, uriaş şi neatrăgător, adiacent cu imense fabrici medicale care m-au speriat şi având o zonă centrală neo-gotică. „Capela” e o catedrală în toată puterea cuvântului (Aldous Huxley o socotea cel mai bun exemplar de arhitectură neo-gotică cunoscut lui.) Dar din metodismul întemeietorilor s-a ales praf şi pulbere. […] Coşmarul revenirii a cincea sau a şasea noapte la rând. Scriu asta stând întins pe un şezlong, lângă un bazin albastru, la motelul Duke Motor Lodge, afară e răcoare şi noros, lângă mine un radio mic emite muzică simfonică [...]

3 aug. 1985 (p.m.) Alaltăieri zi cvasi-pierdută. Dimineaţa, prin Raleigh şi Durham, triste si antipatice. În fine la

Chapel Hill, foarte dezamăgitor după 5 ani (când fusesem la o conferinţă). Acum mi se pare plicticos şi predictibil. Masă proastă. Înainte de asta, la Centrul Naţional de Umanităţi din Research Triangle – aşa cum mă aşteptam, clădiri moderne şi banale în împrejurimi naturale elegante, împădurite, într-un fel goale. Citesc zilnic niţel din Bibliile hotelurilor.

A doua zi, deci azi, dezastru. Mergem cât mergem, gata să aşteptăm momentul plăcut, începerea celei de-a doua jumătăţi a vacanţei, dar maşina (Ford Escort) care déjà dădea semne de slăbiciune, capotează. Iată-ne iar într-un motel, pentru cel puţin 2 zile, la Williamston, în mijlocul nimicului, în faţă cu un mecanic dement, pe vreme frumoasă, gândaci în motel, deprimare. […]

4 aug. 85 Tristă zi. […] Izolaţi în satul asta nemernic, printre imbecili şi indiferenţi, cu Anca profund

deprimată, furioasă, căinându-se. […] Filme de groază TV, la prânz beau mult. Pe faţă îmi văd riduri ca de slăbiciune, faţa îmi cade. Seara pe un teren de golf apropiat alergăm şi ne jucăm. Încerc să citesc din Senancour, ajuns la jumătate, dar fără succes. Fac note pentru RFE. Vacanţa pare stricată.

5 aug. 85 […] Zi mai relaxantă decât m-aş fi aşteptat, am fost după masă ca şi dimineaţa la bazin, soare

frumos, puţină mişcare. Am terminat aproape pe plicticosul Senancour. Seara un film liniştitor la

TV, o comedie blândă. Nu mâncăm mai nimic. Azi, dimineaţa, îl prind la telefon pe Bambi, necăjit de mizeriile ce i se fac la service (Boga etc).

6 aug. 85 […] Vacanţa abia începe şi e déjà spre sfârşite. Dimineaţa la depanator, totul a mers binişor,

deşi am rămas tot drumul nervoşi în privinţa funcţionării. Agenţia Ford fusese înfiinţată acum 60 de ani de un tip palid, mumificat. Şeful atelierului, sudist gras şi corupt a aranjat un cost minim pentru noi, în dauna companiei pe care o reprezintă.

La mare, pe insula atât de lungă, la Buxton, avem un apartament agreabil, într-o casă cu faţa spre mare, la doi paşi. Totul foarte liniştitor, dacă n-ar fi obsesia sănătăţii […]. Dar când totul e aşa de frumos şi liniştit e greu să laşi să se strecoare în tine ideea fricii şi a răului. Scriu la recenzia Vlad Georgescu.

Seara, stăm de vorbă râzând pe terasă. Martin spune: „Voi, the boshorogs are cowardly, afraid of death.” – ar trebui să faceţi o ligă, adaugă.

De observat insectele. În munţii Carolinei de Nord păreau ca în Europa: furnicile familiare, numărul în genere mai mic. De fapt, să nu mă plâng, prea rău nu e nici pe coastă. Insula e frumoasă, pe dunele ei domină o plantă, amestec de trestie şi de ovăz. Principalul e că aglomeraţia comercială de vile şi de blocuri e mult scăzută.

7 aug. 1985 Mă simt bine, am fost pe plajă, atât dimineaţa, cât şi după-masa fără să mă ard, dar bronzându-

mă frumos. Anca e încântată, Martin exagerează chiar, dar cu un entuziasm mişcător. Chiar acum şed pe terasă privind cerul roşcat, marea albastră. Atlanticul e altfel decât în New Jersey, apa e mai caldă şi foarte curată (în sensul că nu sunt alge sau vieţuitoare marine). Valurile sunt extrem de puternice, cineva mi-a spus pe plajă că cele cinci mile ale ţărmului de-aici sunt cele mai puternice între New Jersey şi Florida, iar apa ar fi mai caldă din cauza apropierii Gulfstreamului. Mulţi oameni pescuiesc. Plaja e neaglomerată aici în dreptul Buxtonului, iar o jumătate de milă spre nord e complet goală, poţi face nudism sau ce pofteşti.

Spre seară ne-am împrietenit cu nişte yuppies din New Jersey, cu 2 băieţi ceva mai mici decât Martin.

În apă nu pot intra prea mult din cauza valurilor violente: încântat-obraznic, Martin îmi spune „wimp”.

Dorm foarte mult, după-masa şi noaptea, dar agitat […] Am cam terminat cu Senancour (fascinante paralele cu Wordsworth), am reluat Munchhausen

al lui Immermann, am tot meditat la recenzia Vlad, 2-3 pagini Balthasar. 8 aug. 1985 Relaxat, plimbări pe plajă, apa tot caldă, valurile mult mai blânde, „aqua divina” cum zic

mereu. Scrijelesc la bietul Vlad, citesc Munchhausen, cheltuiesc mai nimic, [...] dorm mai puţin. Jucăm rebusuri cu Martin. [...] Anca citeşte cu entuziasm Th. Wolfe. [...]

9 aug. 1985 Nu pot să neg că, la finele celor două săptămâni, mă simt ceva mai bine, [...] oricum am o stare

de spirit mai bună, am scăpat de arsuri, dureri etc. Poate e numai temporar. Acum, însă, ploaie ziua şi noaptea, certuri cu Anca, Martin – bolnav, cu temperatură mare,

toate belele s-au îndârjit pe capul nostru. Noaptea mergem la un doctor care vorbeşte de viroză – el pe bicicletă, tipic medic de ţară, seamănă cu Iuliu Pora. Citesc puţin Munchhausen, ne uităm la TV.

Observ că CNN e mult mai onest şi obiectiv decât canalele clasice/oficiale (lucrurile aveau să se schimbe curând – N. ult.) Mai am un paragraf la recenzia Vlad G. şi gata. Sunt bine dispus, sănătos, bronzat, gata să-mi continuu existenţa.

EVOCĂRI

Constantin NEMOIANU Vărul meu Pilu Propunerea de a publica un articol despre un cunoscut critic literar m-a onorat pe de-o parte,

dar m-a descumpănit pe de alta: când ai predat teoria câmpului electromagnetic şi a circuitelor electrice şi când ai publicat doar în reviste cu acest profil, îţi trebuie multă hotărâre ca să pui în practică invitaţia. În plus, cunoscutul critic nu este unul oarecare, ci unul de excepţie, iar revista nu este una oarecare, ci tot una de excepţie. Aşa stând lucrurile, socotesc că este destul de dificil să scrii un articol despre Virgil Nemoianu, fiindcă despre acest critic este vorba, dacă nu ai făcut literatură sau nu te-ai ocupat de filosofia culturii. De aceea, îmi voi lua libertatea de a scrie în afara oricăror rigori literare proprii scriitorilor autentici, relatând câteva amintiri din tinereţe şi din perioade mai recente. Sper ca vărul şi finul meu Pilu Nemoianu le va citi cu înţelegerea şi cu umorul care l-au caracterizat întotdeauna.

Primele amintiri le am din vara anului 1943, când plimbându-mă prin Teiuş, cartierul de vile şi de promenadă situat în apropierea oraşului Caransebeş, am întâlnit un onorabil domn, colonel în retragere al fostului imperiu chezaro-crăiesc, ţinând în braţe un copilaş de vreo doi-trei ani, pe care îl îngrijea şi îl proteja cu o deosebită atenţie. Era nepotul său Pilu. Din câte am observat, cu toate că era foarte crud, nepoţelul manifesta o personalitate mai mult decât evidentă, ridicând sub forme de necontestat diferite mici pretenţii legate fie de direcţia de urmat, fie de dorinţa de atingere a unor obiecte din jur, flori, frunze, crenguţe şi altele. Foarte atent la nepot şi preocupat de sarcina ce i-a fost încredinţată de familie, colonelul m-a recunoscut totuşi, deşi trecuseră ani buni de când i-am fost prezentat de bunicul meu, confesorul garnizoanei din oraş. Am discutat de una, de alta, ne-am mai plimbat puţin, apoi ne-am despărţit. I-am mai întâlnit şi în anii următori în aceeaşi formaţie, după care s-a instalat o pauză îndelungată, subsemnatul plecând în 1952 pe Valea Jiului, unde am fost repartizat la absolvirea facultăţii, iar Pilu la părinţii săi din Bucureşti.

Odată cu instalarea mea ulterioară pe malurile Dâmboviţei, l-am reîntâlnit de data aceasta în cu totul alte împrejurări: Pilu în clasa a noua a liceului „I. L. Caragiale”, subsemnatul, asistent la Politehnică. În Capitală, am locuit mai bine de cinci ani în vila avocatului Virgil Nemoianu, tatăl lui Pilu, unde se aflau o mulţime de copii mai mari sau mai mici, fraţi, veri, o verişoară şi Mircea Pora, fiul doctorului din comuna Topolovăţ de lângă Timişoara, azi un cunoscut şi talentat prozator. Alăturarea celor doi veri şi viitori mari scriitori, a avut, cred, o influenţă mai mult decât benefică pentru fiecare dintre ei.

Desigur, nu era uşor de condus o gospodărie atât de mare, cu atâţia copii. Rolul de mamă grijulie faţă de toţi îl avea mama-Beba, fiică a colonelului de care am amintit, iar disciplina în familie era asigurată cu mână forte de tatăl - Virgil, care a reuşit să imprime în rândurile copiilor o atmosferă severă, de seriozitate şi muncă, atmosferă ale cărei rezultate nu au întârziat să apară în

cariera ulterioară a copiilor. La cei 15 ani pe care îi avea pe vremea aceea, Pilu era destul de timid, dar posesor al unor calităţi mai mult decât remarcabile pe care nu le voi aminti, deoarece cunoscându-i discreţia, l-aş indispune cu complimente de care, cu siguranţă, nu are nevoie. Fără să-i elogiez însuşirile, cum spuneam, observ, totuşi, că reuşitele lui, urmare în primul rând a unei inteligenţe strălucite, s-au datorat şi vredniciei şi disciplinei sale autoimpuse.

Cum îl interesau şi alte domenii de activitate, şi-a manifestat dorinţa de a asista la Politehnică la un examen de doctorat în specialitatea Bazele Electrotehnicii, denumit pe vremea aceea examen de „aspirantură”, după modelul sovietic, pe care noi, spre deosebire de alte naţii, l-am adoptat cu o grabă pe care nu o mai comentez. În acest scop, a trebuit să găsim un moment prielnic, pentru ca data examenului de aspirantură să nu coincidă cu programul său foarte încărcat, la care se adăugau lecţiile de pian, cele de limbă germană sau cu lecţiile de matematică pe care le preda verişorilor mai mici. (Cum se vede, literatura şi matematica nu se exclud întotdeauna). De altfel, sunt convins că dacă şi-ar fi ales o altă carieră, ar fi avut aceleaşi rezultate deosebite ca cele pe care le are ca scriitor, critic literar, profesor universitar de literatură comparată şi responsabil al cursurilor de doctorat de la Universitatea Catolică din Washington. Prezenţa sa la acest examen a fost, cred, binevenită, deoarece a avut ocazia să cunoască personalităţi dintr-o lume diferita de aceea care ii era familiară, membri ai unei catedre care se bucura datorită nivelului ei profesional înalt, de un prestigiu deosebit nu numai în ţară dar şi în afara hotarelor ei. Cu această ocazie, l-a cunoscut pe şeful Catedrei de Electrotehnică, academicianul Remus Răduleţ, personalitate ştiinţifică de prim rang, fost preşedinte al „Comisiei Electrotehnice Internaţionale” cu sediul la Geneva şi iniţiator al unei colaborări îndelungate cu „Électricité de France”, instituţie care a beneficiat din plin, ani de-a rândul, de sprijinul şi competenţele necesare determinării şi limitării pierderilor din câmpul generatoarelor sincrone de mare putere, problemă mai puţin cunoscută în literatura de specialitate... Cred că a fost o experienţă interesantă şi utilă.

Aceste scurte relatări ar fi incomplete dacă nu ar aminti de interesul lui Pilu faţă de muzică, descris astfel în volumul său de amintiri Arhipelag interior: „istoria şi muzica mi se păreau singurele lucruri sublime ale lumii”. Bunica sa fiind o foarte bună pianistă, i-a oferit posibilitatea de a asculta în casă multă muzică, şi ca urmare, să aibă o cultură muzicală bogată. În plus, a studiat pianul ani de-a rândul, exersând sonate de Mozart, Haydn şi Beethoven şi, împreună cu colegul său de liceu Alecu Mănescu, sonate pentru vioară şi pian. Dar, aşa cum scrie în acelaşi volum, nu a reuşit să depăşească un anumit nivel interpretativ: „aveam dragoste mare de muzică, dar nici urmă de talent”, ceea ce nu l-a împiedecat să meargă la Ateneu la concerte simfonice, de cameră sau la Catedrala „Sf. Iosif”, la concerte de orgă.

Mai târziu, l-am prezentat legendarului Ovidiu Cotruş, la câţiva ani după ieşirea acestuia din închisorile comuniste, personalitate de care auzise şi pe care dorea să o cunoască. Căsătorit cu regretata Delia Giurgiu din Timişoara, colegă de liceu cu sora mea, am profitat de venirea celor doi soţi în vizită la Bucureşti, pentru a-l invita şi pe Pilu la una din întrunirile organizate cu această ocazie. Aceste întruniri erau, aş spune fără să exagerez, fascinante, deoarece Cotruş, cu memoria şi cultura sa fabuloase, improviza cu mare uşurinţă adevărate conferinţe privind orice subiect propus de asistenţă de ordin literar, filosofic, cultural, social sau de orice altă natură. La una dintre ele, a adus câteva pagini dactilografiate cuprinzând poeme interzise la vremea aceea, scrise de prietenul său Ştefan Augustin Doinaş. Unul dintre ele, Mistreţul cu colţi de argint atrăgând în mod deosebit atenţia celor prezenţi, a citit-o de două ori: nu cred că un mare actor ar fi reuşit să o recite cu atâta pasiune, talent şi dăruire cum a reuşit Puiu Cotruş să o facă. Din păcate, la sfârşitul anilor ’50, tehnica imprimării electronice nu era foarte accesibilă pentru ca aceste excepţionale recitări, expuneri sau conferinţe să fi putut fi înregistrate pentru posteritate. Prin intermediul familiei Cotruş, Pilu l-a cunoscut pe poetul Ştefan Augustin Doinaş, legătură care, mai târziu, s-a dezvoltat şi

concretizat prin colaborări îndelungate, precum şi pe criticul Ion Negoiţescu, amândoi membri ai Cercului Literar de la Sibiu. În ultimii ani, Pilu şi-a îndreptat interesul şi spre originile sanscrite ale limbii române, interes inspirat mai demult de tatăl meu, care, atras de subiect, a împrumutat de la Academie un vechi dicţionar francezo-sanscrit şi a întocmit un studiu amănunţit, pus la dispoziţia vărului meu spre a-l analiza, îmbogăţi şi dezvolta în continuare.

Virgil Nemoianu nu vine foarte des în ţară şi este destul de reţinut în comentarii legate de ceea ce vede în jur. Întrebat într-un interviu dacă în România ar avea curajul să se exprime atât de liber ca în America, a răspuns că “în România sunt un oaspete efemer, şi se cuvine să fiu mai atent, mai politicos. Îmi pare însă nespus de bine că Providenţa m-a plasat în America, locul unde în trecutul şi în viitorul apropiat se iau deciziile majore, se construieşte lumea. Din România nu poţi influenţa nimic pe plan mai amplu. Ţărişoara e un simplu executant. (…) Mă întreb dacă sentimentele mele mixte (de antipatie şi de simpatie) pentru teritoriul acesta de la marginile Europei se vor lămuri vreodată şi cum anume. Păcat că nu ştiu răspunsul”.

Îi las pe colegii săi, critici literari şi istorici, să comenteze dacă vor, pe marginea ideilor, a cărţilor şi tratatelor scrise de Virgil Nemoianu, a sutelor de articole de critică literară, a cursurilor şi conferinţelor prezentate, a titlurilor şi distincţiilor primite în ţară şi în străinătate. Sper ca ele să fie suficient de convingătoare, pentru ca Academia Română să-l aleagă în sfârşit, printre membrii ei, aşa cum cred că merită cu prisosinţă.

Mirela ROZNOVEANU Omul lui Dumnezeu În iulie 1990, am ajuns la New York si Washington, D.C. cu o dublă misiune din partea

Consiliului Director al României libere: să discut situaţia critică a ziarului, în contextul politic dat, cu personalităţi ale vieţii politice americane (o tipografie urma să fie cumpărată si livrată ziarului de americani dar nimeni nu voia ca această tipografie să cadă în mâinile comuniştilor, deci garanţii solide erau cerute ziarului în acest sens); mai aveam apoi datoria de a intervieva personalităţi ale exilului românesc din SUA şi descifra ce anume înţelegeau acestea din ceea ce se petrecea în România. Eram publicist comentator în secţia culturală a României libere şi făceam parte din echipa care preluase ziarul în 23 decembrie 1989.

Vineri, 27 iulie 1990, în jur de opt dimineaţa, mi-am luat rămas bun de la Mary, soţia lui Vladimir Tismăneanu, care mă găzduise peste noapte la Washington, D.C. Trebuia să reperez în grabă staţia de metro, şi de acolo, cu linia roşie, să ajung în Brookland, la Catholic University of America, unde mă aştepta profesorul Virgil Nemoianu. După zece staţii de metro, fugind spre ieşire, am zărit dincolo de porţi o siluetă care nu putea fi decît a lui, fizionomic mai arăta ca un exponent al Europei Răsăritene. A fost complicat să ies din metrou. Cartela electronică indica că nu pusesem destui bani, îmi lipseau cîţiva cenţi. În fine, cu graţie, profesorul a rezolvat dilema şi după ce m-a recuperat dintre gratiile electronice m-a condus în biroul său de la facultate. De fapt, era biroul său administrativ, pe atunci era prorectorul universităţii – cu o secretară căreia în loc să îi spun „hi” i-am spus „bye-bye” pentru că nu aveam habar de engleză. Aş fi vrut să vorbim despre teoria literaturii, despre literatură comparată, abia terminasem volumul doi al Civilizaţiei romanului, doar ce trimis în tipografie de editura Cartea Românească, dar nu era vreme de aşa ceva, iar timpul era foarte puţin. Politicul, ce se petrecea în România după alegerile din mai şi mineriada din iunie au acaparat discuţia, care a devenit un interviu publicat în ziar curînd după aceea. Notam în caietul de călătorie

că profesorul a fost interesat şi chiar consternat de ceea ce îi relatam despre revoluţie, despre „dizidenţii din vilă”, de cei cu protecţie de la Moscova şi despre cei chiar cu voie de la stăpînire. Profesorul mai era interesat de situaţia prezentă a sindicatelor, care încercau să se reorganizeze după revoluţie, de ceea ce s-a petrecut la mineriadă etc. Dedesubturi politice amare. Am înţeles repede cît de dificil era pentru el să vadă, să înţeleagă de la o asemenea distanţă multe din nuanţele fenomenelor politice de adâncime din România. La rândul său, profesorul s-a plîns că scrie puţin, că funcţia de prorector îi acaparează cea mai mare parte de timp, mi-a vorbit de duritatea vieţii americane, precum şi a faptului că exilul românesc din SUA nu a produs cărţi notabile, măcar un roman al exilului. Care ar fi fost atît de important, de necesar! Poate îl scrii dumneata, a spus profesorul, dacă rămâi aici.

Nu aveam atunci absolut nici o intenţie să rămân în Statele Unite. Eram ferm convinsă că trebuie să mă întorc acasă - ceea ce am şi făcut - pentru a ajuta la instalarea democraţiei depline în România. Naivitate care mi s-a spulberat la cîteva luni după această convorbire. La plecare, profesorul m-a condus la staţia de metrou. Am coborît la Union Station şi, de aici, pe jos, m-am îndreptat spre The National Forum Foundation unde mă aştepta Juliana Pilon pentru un alt interviu. Tot timpul drumului mi-a rulat în minte fraza despre exilul românesc american care nu produsese un roman al exilului. Fraza aceasta nu mi-a dat pace ani întregi, pînă cînd, eu însămi în exil, am scris Viaţa pe fugă, roman publicat în 1997. Îi datorez, într-un sens, profesorului Virgil Nemoianu scrierea acestei cărţi pe care unii comentatori au considerat-o romanul exilului românesc în America.

Un alt impuls catalitic se leagă de volumul doi al Civilizaţiei romanului. Eram deja la New York. Viaţa mea - extrem de dură. Primisem patru exemplare ale cărţii în primăvara lui 1992. Pe unul l-am trimis profesorului Nemoianu. Nu după multă vreme am primit o scrisoare datată august 1, 1992, scrisoare care pentru mine, mai ales în zilele grele ale începutului american, a însemnat mult. Profesorul aprecia realizarea erudită, de amplă respiraţie şi îşi exprima convingerea „că acest studiu va contribui la însănătoşirea (cît de cît!) a atmosferei intelectuale din România.” Din nefericire, acest lucru nu s-a întâmplat în România. Dar s-a întâmplat că aceste rînduri mi-au conferit în mare măsură entuziasmul şi energia necesare pregătirii ediţiei a doua apărute în 2008.

Virgil Nemoianu a fost benefic în existenţa mea. Deşi ne-am văzut o singură dată, şi atunci pe fugă, cumva am dialogat dincolo de acest moment. Poate că nu întâmplător ne-am întâlnit în meditaţii conceptuale asemănătoare pe teme ale existenţei şi teoriei literare. În A Theory of the Secondary (1990) de pildă, Virgil Nemoianu discută romantismul tîrziu ca fiind caracterizat de faptul că idealurile romantice înalte timpurii de a regenera specia umană rămân doar idealuri; dar în acest romantism tîrziu el descifrează efortul de a mijloci sau împăca asemenea idealuri înalte cu valorile tradiţionale socioculturale şi realitatea existenţei în diferite spaţii ale lumii occidentale. Conform lui Virgil Nemoianu, aceste eforturi au avut ca rezultat reducerea, micşorarea înaltelor idealuri romantice printr-un proces cultural numit „the triumph of imperfection”. În volumul Imperfection and Defeat. The Role of Aesthetic Imagination in Human Society (2006), literatura şi esteticul în general sunt văzute drept agenţi ai moderării şi conservării, dar şi catalizatori ai schimbării. Triumful imperfecţiunii (The Triumph of Imperfection) înseamnă o înţelegere a istoriei şi prezentului bazată pe acţiunea sfinţeniei. În Timpul celor aleşi (ediţie integrală, 1999) roman apărut iniţial ciopârţit de cenzură în 1988 la editura Cartea românească cu titlul schimbat Totdeauna toamna, unul dintre personajele mele, teoretician al literaturii, pe nume Vizanti, vorbeşte despre tristeţea desăvârşirii şi fericirea imperfecţiunii în universuri umane paralele. Vizanti a scris un eseu, citit şi comentat de alt personaj central. Unul din capitolele eseului lui Vizanti se intitulează chiar „De la tristeţea desăvârşirii la fericirea imperfecţiunii.” Iar Timpul celor aleşi - salvarea prin artă şi credinţă într-o lume totalitară care îl refuza pe Dumnezeu - ar fi trebuit să aibă ca motto un paragraf din A doua Epistolă Sobornicească a lui Petru (2:9): „Voi însă sînteţi o seminţie aleasă, o preoţie

împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi l-a cîştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”.

Virgil Nemoianu este unul dintre puţinii teoreticieni ai literaturii din lumea de azi care reconectează esteticul la fundamentele primordiale ale divinului. Deschiderea operei către transcendenţă, modul în care religiile structurează relaţia cu transcendenţa, în creştinism frumosul fiind canalul cel mai important în acest proces, al comunicării dintre transcendenţă si imanenţă sau dintre Dumnezeu şi umanitate, constituie unele dintre cele mai interesante pagini ale studiului Imperfection and Defeat, pagini aflate în special în capitolul The Dialectic of Literature and Religion. Concluzia este că „if opening to transcendence is a central trait of humanness, then aesthetic activity is the zone most closely neighboring the religious one.” Eliminarea dimensiunii transcendente din fiinţa umană este, pentru autor, infantilă. Şcoala modernă a „absenţei şi deconstrucţiei, a scepticismului radical”, tradiţia „teologiei negative”, abandonarea divinului au în final ca rezultat un alt tip de discurs conectat cu sacralitatea.

Toate aceste idei mă reîntorc la omul concret pe care l-am întâlnit cândva, care mi-a influenţat viaţa, fără ca el să ştie, şi în care am perceput bunătate şi generozitate. Dumnezeu doar îşi face lucrarea în real prin oameni.

INTERPRETĂRI Gheorghe GRIGURCU Simptomele unei epoci Sub titlul uşor suspicios-clinic de Simptome, Virgil Nemoianu a întrunit un şir de pagini

eseistice, aspirînd, după cum ne mărturiseşte la reeditarea, în 1994, a volumului apărut iniţial în 1969, a defini „un spaţiu în care imaginaţia literară şi judecata teoretică să poată să funcţioneze egal şi reciproc substitutiv”. Îl revăd în memorie, cum îl întîlneam, fugar, la finele deceniului şapte, un tînăr grav-taciturn, masiv, cu braţe robuste gata parcă a îmbrăţişa un maldăr de cărţi, intrînd în încăperile Casei scriitorilor sau ale vreunei redacţii, cu o fină impacienţă precum într-o sală de aşteptare. Nu o dată îl căuta pe Ştefan Aug. Doinaş, cu a cărui cărturărie rima şi căruia i-a rămas fidel, închinînd operei acestuia un amplu studiu. Imboldul prim al realizării Simptomelor l-a constituit un „jurnal de noapte” pe care I.Negoiţescu l-a ţinut de prin 1959 pînă-n 1961 cînd a fost arestat, „jurnal” pe care Virgil Nemoianu ar fi vrut a-l continua. Modelele invocate sunt Lichtenberg şi Ernst Junger, „ambii maeştri în arta fragmentului”, de asemenea sunt amintiţi eseiştii englezi din secolul al XVIII-lea, romanticii, Boswell, Eckermann, Budai Deleanu. „Imaginaţiei literare” i se datorează invenţia unor personaje, „menite să joace rol de chei muzicale”, şi, desigur, pretextul romanţios al găsirii textului „într-un pod părăsit din apropierea Bucureştiului”. În privinţa „judecăţii teoretice”, avem o surpriză. Deşi elaborate în anii ’60, în ţară, însemnările cu pricina conţin, între temele lor privilegiate, pe cea „a tranziţiei de la un tip de societate organică la unul de societate alienată”, nu doar la etajul realităţilor autohtone, ci vizîndu-le, într-o perspectivă adîncită, şi pe cele ale Occidentului. Mai mult, întrucît noi ne găseam pe atunci, în pofida liberalizării vagi, introduse temporar de regimul comunist, într-un soi de minorat socio-cultural, consideraţiile lui Virgil Nemoianu anticipează ceea ce ne-a fost dat a cunoaşte după cotitura din decembrie 1989. Destule dintre ele par aşternute acum, cînd ne-a acoperit valul „europenizării”, cu bunele şi relele sale. Îmi

amintesc că, în ultimii ani ai „epocii de aur”, întîmpinam cu o anume neîncredere rezervele lui Eugen Ionescu cu privire la „lumea liberă” care, explicabil, ne apărea ca un ideal, şi, bineînţeles, aveam impresia că filipica antioccidentală a lui Soljeniţîn atinge note excesive. Între timp, optica noastră, a celor rămaşi în ţară, a trebuit să se schimbe. Începem a vedea lucrurile altfel, a înţelege ceea ce anterior ni se înfăţişa un capriciu sau o exagerare. Apusul nu reprezintă, aşa cum îşi imagina relativa noastră candoare încordată în aşteptarea unei schimbări, un miraj, ci spaţiul unui proces tulbure, posibil al unui crepuscul epocal, cu seducătoare fosforescenţe, dar şi cu indenegabile semne ale unui declin. Viziunea unui Oswald Spengler nu ni se pare chiar eronată.

Să punctăm acum cîteva din probele pe care le aduce Virgil Nemoianu în recunoaşterea acestui „declin” istoric, care ne melancolizează deoarece suntem parte a lui, chiar prin faptul de a-l conştientiza (conştiinţa critică se integrează fenomenologiei sale). Orice cultură îşi are monştrii specifici care se pot stabili prin contrast cu valorile, cu „sufletul” său. La grecii antici, monstruosul e dat de agitaţia factorului dionisiac, de eumenide, de forţele bahice, chiar de stihiile orfice, opuse apolinicului, armoniei statuare, imobile. În cultura faustică, avînd un caracter dinamic, monştrilor le revine, dimpotrivă, fixitatea formei, a morţilor, a roboţilor, a Statuii Comandorului. În timpul Renaşterii, stăpînit de armonie, de seninătatea albastră, monştrii vin din spasmele urîtului, din spaţiul nocturn. Monştrii fazelor incipiente ale unui ciclu cultural nu sunt percepuţi ca monştri, ci asimilaţi pur şi simplu naturii: „Cînd formele sunt instalate, natura e subjugată, persistă numai în cadrele ce îi sunt îngăduite, în interior, în viscere; ea nu se împacă nicicînd cu formele, dar e prea slabă, numai ocazional poate ţîşni cumva afară”. Care ar fi monştrii caracteristici vremii actuale, de altminteri uşor de sesizat? „Aberaţiile sexuale, frondele şi rebeliunile, modele bizare, fanteziile nesăbuite, iconoclastiile oarbe, basmele şi dragonii, catastrofele naturale, molimele”. Nu o dată, ei sunt acceptaţi cu resemnare, toleraţi, fiindcă au un aer al inevitabilului, convinşi de victoria lor: „Aşa sunt infantilismul bătrînilor, certurile de la sfîrşitul dragostei, războaiele mondiale şi apatia credinţelor şi convingerilor, (…) angoasa, romantismele şi modernismele deşănţate, bolile cronice, reînvieri de superstiţii împletite cu mecanicism etc.”. O altă trăsătură a modernităţii: birocraţia. Trăim „o eră a cartoanelor”. Un individ e nevoit, azi, a-şi justifica existenţa printr-o pletoră de certificate, buletine, permise ş.a.m.d., subordonat unui aparat administrativ de-o complicaţie coşmarescă, a la Kafka. Aceasta implică o suspendare a eticii, înlocuită de o culpă social-juridică, astfel că „practic toată lumea trăieşte în vinovăţie, nimeni nu este acoperit în toate punctele, toţi sunt punibili”. Se instalează un terorism al legalităţii care naşte o teamă generalizată, al cărei antidot e prudenţa menită a nu provoca maleficul sistem de monitorizare şi reprimare. În atari condiţii, morala consacrată se dizolvă. Oamenii îşi întemeiază relaţiile pe mimetism. Alienarea duce la răsturnarea valorii morale, aflîndu-se la preţ nesinceritatea care ea însăşi se obţine dificil, concurată fiind de răbufnirile sincerităţii păguboase. Autenticitatea aparţine disimulării: „oamenii sunt destul de rar cu adevărat nesinceri, rareori îşi dezvăluie propria lor nesinceritate. Mai adesea prezintă nesincerităţi împrumutate şi invidii neautentice. Sub acest strat gros şi eterogen descoperi diamantul rar al nesincerităţii”. Aşadar pericolul îl constituie un simulacru al simulacrului. Efectul este o vlăguire a instinctualităţii care are nevoie de excitante la scară de masă. Cruzimile (războaiele mondiale, totalitarismele, terorismul) stîrnesc „senzaţii tari”, oferind un soi de drog pentru a stimula pofta de viaţă şi de aventură, plenitudinea simţămîntului de-a fi. Care, slăbite la ora de faţă, duc la alte excitante, precum „beţia zgomotoasă şi sexualitatea deşănţată”. Care, evident, epuizează, reclamînd alte excitante, în cerc vicios.

În societatea modernă, socoteşte Virgil Nemoianu, criza morală constă nu doar într-o revizuire a tablei axiologice, ci şi într-o schimbare structurală. Suprafaţa pe care acţionează normarea moralei se restrînge considerabil. În trecut, aceasta avea misiunea de-a impune regulile de conduită ca o reacţie individuală în raport cu integralitatea contextului uman natural şi chiar transcendent,

atitudinea faţă de zei vădindu-se de asemenea modelată de codul etic. Acum, morala se mulţumeşte să inspire comportarea noastră faţă de un grup mult mai restrîns de semeni, alcătuit din cei cu care avem un contact nemijlocit. Acţiunea ei se reduce adesea la un set de relaţii pragmatice ori de intimitate, împrejurare ce explică paradoxala solitudine a locuitorului marilor metropole. „Nu există morală decît de la om la om”, remarca încă Rivarol. Consecinţele nu sunt lipsite de dramatism. Pe de o parte, împărţirea omenirii din punctul de vedere al fiecăruia dintre noi într-o zonă de comunicare reală şi într-o foarte întinsă zonă nonreceptivă, duce la un simţămînt al absurdului aplicat organismului social, pe de altă parte, atunci cînd e asumată în continuare morala tradiţională, se ivesc frămîntări sufleteşti acute, de gen dostoievskian. Spaţiul vast din care morala s-a văzut evacuată este, la rîndul său, supus acţiunii unor vectori compensatori, care nu fac decît să ratifice alienarea indivizilor. Unul este mecanica. Id est proliferarea relaţiilor funcţionale, un dezmăţ al formalizării sistemului colectiv, dar şi relaţionarea cu nivelele subumanului, în sensul unei cruzimi a obiectivităţii ce proiectează alienarea pe un ecran scientizant: „criteriile umanităţii sunt văzute de unii crud: faţă de bipedele, zoologic «homo sapiens», care nu ar înfăptui quidditatea umană nu se aplică reguli etice, ci de neutră, obiectivă funcţionalitate, ca faţă de mineral”. Alt domeniu reactiv îl reprezintă esteticul. Acesta acordă fiinţei posibilitatea de a-şi produce o mască sau o multitudine de măşti, de-a se înfăţişa printr-o producţie de identităţi fictive, de-a se experimenta pe sine, şi nu doar în sfera artei: „vecinătatea, cunoştinţele, dragostea, politica şi, fireşte, arta sunt domenii unde se întîmplă astfel de lucruri”. Proiecţiile estetice dau ocazia unei traduceri în act a potenţialului fiinţei, a unor adaptări multiforme, nuanţate, rafinate, la provocările mediului. Datorită lor, eul dobîndeşte şansa de-a se reechilibra pînă la un punct, de-a rezista mai uşor la asaltul ambianţei nefavorabile.

Un tip uman pe care-l favorizează civilizaţia în faze tîrzii, care operează cu surogate de factură materială sau culturală, este parvenitul, „un surogat” şi el, „tot mai necesar”. Lipsit de inocenţă, parvenitul „nu este niciodată copil”. La distanţă de puritate, gingăşie, fineţe, el apreciază exclusiv formele sentimentale „grosolane”, pasionalitatea ţipătoare, sentimentalitatea la modă etc., elaborîndu-şi o tehnică a relaţiilor afective şi sociale care-i serveşte scopurile carieriste şi pecuniare. Demonia parvenitului e această slujire pasionată a concretului vulgar. Spontaneitatea, adică natura sa reală, transpare în manifestarea viciilor sale, cînd acesta minte, cerşeşte, fură. La fiinţele în cauză, putem constata şi un snobism moral. Luînd contact cu o lume mai elevată, acestea încep să fabuleze în spiritul ei, improvizînd, atribuindu-şi merite şi isprăvi care să le pună într-o lumină avantajoasă: „Adesea ele inventează schiţe grosolane şi aproximative ale unor astfel de sentimente sau acţiuni morale pe care le-ar fi făcut (chipurile) ele însele şi apoi încep să le adore, precum păgînii idolii ciopliţi de ei înşişi”. La un moment dat, „surogatul la toate”, care e parvenitul, încearcă să imite şi condiţia „omului de onoare”. În acest caz, spre a se scuza ajunge, în snobismul său, a socoti linguşirea şi umilinţa interesată drept forme sofisticate de politeţe, deşi în primele etape ale ascensiunii sale resimţea drept înjositoare chiar gesturile de politeţe elementară. Avînd un sistem psihic de tip mecanic, parvenitul e incapabil de dezinvoltură, de elasticitatea elegantă a spiritului, deoarece „numai organicul, crescutul, au dezinvoltură şi elasticitate”. Am recitit cu mare interes, după un răstimp de mai multe decenii, aceste Simptome ale lui Virgil Nemoianu, care se dovedesc, iată, nespus de actuale, în paginile lor de-o subtilă substanţialitate. Autorul ne explică speculativ, avant la lettre, şocul pe care l-am resimţit curînd după feericul decembrie, cînd ne-am dat seama că societatea democratică, deşi cu mult preferabilă oricărei alteia din cele experimentate pînă-n prezent, e departe de-a fi perfectă, aşa cum ni se năzărea în anii năpăstuiţi ai indigenţei şi interdicţiilor. Nu puteam remarca, atunci cînd le-am citit prima oară, că propoziţiile tînărului Virgil Nemoianu aveau oarecum un sens profetic. Punînd diagnosticul exact, pe latura culturală şi morală a societăţii prezente, ele ocoleau, din motive prea lesne de înţeles, abordarea laturii sale politice propriu-zise. Deşi se întrevede în transluciditatea meditaţiei, politicul

ca atare nu putea fi exprimat într-o Românie cenzurată. Ne îngăduim a suplini, pur ipotetic, absenţa acestui aspect printr-o frîntură, care poate nu-i va displăcea actualului Virgil Nemoianu, devenit între timp septuagenar, faţă cu evoluţia lumii zise postmoderne, dintr-o carte recentă, Petit dictionnaire des idees recues, a lui Ghislain de Diesbach: „După cum nota Eric Werner, în lucrarea sa, După democraţie, Europa a intrat într-o fază cînd faimoasele valori democratice sunt sistematic şi cinic ignorate pentru a garanta victoria «gîndirii unice». Pentru asta ar trebui încă să existe o gîndire, dar e greu să numim astfel decerebrarea spirituală asigurată prin presă, şi mai ales prin televiziune, veritabilă operaţiune de spălare a creierelor”. Poate că aici e sugerată încă o manifestare a parvenitismului, unul de tip colectiv, care, fugind de naturaleţea pluralistă, de organicitatea care, coerentă fiind, nu e reductibilă, dornic de-o globalizare factice, de un „surogat” planetar, propune un totalitarism soft, democratic. O soluţie artificială şi totodată comodă, ce consună cu devitalizarea unui ciclu de cultură şi civilizaţie. _____ *Virgil Nemoianu, Simptome, Ediţia a II-a, Institutul european, 1995, 132 pag.

Mircea ANGHELESCU Grădina filosofică Înainte de a împlini şaptezeci de ani, Virgil Nemoianu, unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai

respectaţi teoreticieni români ai literaturii şi filosofi ai culturii, membru marcant al exilului stabilit în Statele Unite de la sfârşitul anilor şaptezeci, publică, la începutul acestui an, un volum reprezentativ pentru cariera şi ideile sale: Postmodernism and Cultural Identities. Conflicts and Coexistence (The Catholic University of America Press). El reia aici unele texte anterioare şi dă la lumină altele inedite care, împreună, îi definesc poziţia ideologică, morală şi – în subsidiar – politică, toate acestea fiind nu numai o sinteză a viziunii sale asupra literaturii şi culturii ultimelor două sau trei secole ale tradiţiei europene, ci şi o recapitulare autobiografică în sens intelectual, similară oarecum celebrei An examined life a lui George Steiner. În mare măsură, aceste idei sunt cunoscute din cărţile sale precedente, între care câteva au marcat istoria ideilor şi a studiului literaturii din ultima jumătate de secol: The Taming of Romanticism, A Theory of The Secondary şi The Triumph of Imperfection. The Silver Age of Sociocultural Moderation in Europe, 1815-1848 au dezvoltat, într-un cadru cultural dar şi lingvistic de o lărgime puţin accesibilă altor comentatori de talia sa (inclusiv din acest motiv m-am referit la Steiner), o judecată asupra complexului de factori istorici şi culturali care au dus la configurarea prezentului pe care îl trăim, cu beneficiile, dar şi cu limitările, cu ameninţările, într-un cuvânt cu provocările respective. Pe scurt, Nemoianu vine la o tribună de maximă vizibilitate, la o universitate americană cunoscută, cu tot bagajul originii şi formării sale într-o zonă şi o tradiţie europeană de o factură aparte: Europa de est. Precum Wellek sau Todorov înaintea sa, el este astfel capabil să integreze şi să reprezinte în egală măsură ambele tradiţii ale Europei, de vest şi de est, aceasta cu rădăcini şi cu implicaţii adesea ignorate de cercetătorii occidentali, în primul rând din cauza barierei lingvistice. Nemoianu reprezintă această entitate cu specificităţi puţin discutate de pe poziţiile unei culturi integral europene, şi rădăcinile sale bănăţene sunt simbolice în acest sens: fără a renega nici o clipă nici istoria, aparte, a acestor locuri, nici motivaţiile complexe ale mişcărilor solidare cu cele din occident (etosul culturii, pe care îl analizează şi defineşte admirabil în The Silver Age), el poate invoca o veche tradiţie a relaţiei profunde cu un occident definit în spaţiul cultural şi

moral, care a constituit întotdeauna un model şi a exprimat în forme diverse o aspiraţie caracteristică pentru societatea acestei zone, fie ea românească, fie maghiară, cehă sau polonă.

Departe de a fi simpla examinare istorică a unui lanţ de evenimente spectaculoase în cadrul unei dezvoltări progresive, de care autorul este interesat în chip natural datorită formaţiei sale multiculturale, problema este de perspectivă: pusă în lumina unei tranziţii în care diversitatea soluţiilor şi a vitezei cu care sunt ele adoptate este evidentă de la un model cultural la altul, problema esenţială pentru întreaga umanitate globalizată este de a şti dacă societatea modernă oferă condiţiile suficiente pentru continuitatea şi stabilitatea noastră identitară, sau dacă, dimpotrivă, schimbările cu care umanitatea s-a confruntat de-a lungul întregii sale istorii vor atinge curând pragul de la care nu se va mai putea vorbi decât de o „umanitate inconsistentă, sortită unei neîncetate modificări şi reinventări”, care şi-a pierdut cel mai eficient instrument al său: continuitatea (Preface, p.VII).

Acoperită într-un anume sens de o formă a filosofiei culturii (sau a filosofiei istoriei), această problemă devine majoră la sfârşitul sec.al XX-lea, când „planeta a ajuns la acel punct de la care orice fel de explicaţie atotcuprinzătoare a istoriei, a culturii şi a dezvoltărilor lor devine inutilă: anarhia dezordonată pare să fie singura regulă care o explică, istoria nu mai există într-un sens strict şi inteligibil, nu mai putem cunoaşte viitorul, nici trecutul şi, probabil, nici măcar prezentul” (p.6). Convins că în acest moment problema nu-şi poate încă afla soluţia, autorul încearcă să răspundă la o întrebare mai puţin pretenţioasă: dacă orice fel de imagine globală a filosofiei culturii este imposibilă, ce se întâmplă cu fragmentele care supravieţuiesc, dacă nu există oare elemente ale lor care oferă un model funcţional, deşi limitat? Chiar postmodernismul trebuie să conţină nu doar elemente ale discontinuităţii, ci şi câteva componente măcar, fundamentate pe continuitate şi pe identitate, căci „ele sunt absolut necesare pentru supravieţuirea sa” (p.7); iar continua degradare a sistemului şi procesul de dispariţie a unor culturi şi limbi sunt compensate prin apariţia altor limbi şi altor culturi, prin schiţarea unor alte fragmente de sistem. În perspectiva creştină pe care o adoptă în general autorul, cu oarecare discreţie, importantă este interacţiunea dintre individ şi episoadele circumstanţiale. Postmodernismul nu trebuie interpretat, în viziunea lui Nemoianu, ca sfârşitul istoriei sau al umanului, ci doar ca o nouă fază a istoriei, cu noi provocări, care ne duc mai departe: „Nu trebuie să uităm că singura justificare a existenţei filosofiei culturii sau a istoriei este tocmai necurmatul proces al schimbărilor”.

Dacă postmodernismul (literar) nu este greu nici de analizat, nici de definit, mai importantă este discuţia despre postmodernitate ca situaţie istorică. Autorul propune un set de nouă sau zece componente, conştient că ele pot fi mai multe: caracterul centralizat al comunicării şi mobilităţii, cu efecte în educaţie, influenţarea publicului, propagandă, societatea postindustrială, cu un mod de producţie bazat pe prelucrarea informaţiei mai mult decât pe aceea a substanţei brute, modificarea raporturilor în societate (Modification of Genderrelationships), cuprinzând nu numai emanciparea completă a femeii, ci şi disoluţia familiei tradiţionale, înlocuirea raporturilor mondiale bipolare printr-un sistem de tendinţe centrifuge şi centripete etc. Evoluţiile de după al doilea război mondial şi mai ales după sfârşitul războiului rece – politice, dar rezultând esenţial din altele, produse în spaţiul culturii şi moralei – evidenţiază riscurile implicate într-o mişcare globală caracterizată mai ales prin punerea sub semnul întrebării a întregii structuri anterioare. „Condiţia postmodernă rezumă, în chip ironic sau nu, stare în care discrepanţa dintre materialitate şi spiritualitate începe să apese asupra istoriei umane şi să-i destabilizeze opţiunile viitoare, să le pună sub semnul întrebării. Suntem astfel îndreptăţiţi să ne întrebăm... dacă condiţia postmodernă este încă o parte a curgerii istoriei culturale, în ce măsură, şi dacă ea este încă obiect al filosofiei culturii” (16-17).

Pentru că răspunsul autorului, implicit şi explicit în diferite părţi ale cărţii sale, este ca suntem încă parte a acestei tradiţii, doar aparent agresată şi pusă sub semnul întrebării de evoluţiile recente, urmează că există o modalitate de a analiza şi explica această situaţie (care nu e prima de acest fel:

marea revoluţie franceză a produs una similară), şi poate chiar găsi o cale de acomodare cu ea, implicit de utilizare a ei. Dincolo de o implicare mai adâncă a religiosului (spiritualului) în istorie, Nemoianu mai vede şi alte forme posibile pentru a ajunge la o nouă stabilizare a umanităţii în propria ei identitate, lăsând-o astfel să-şi urmeze drumul şi, de fapt, misiunea ei; disciplinele umaniste şi mai ales literatura joacă un rol aparte în această încercare de revigorare a unei condiţii aflate în impas: „Literatura (comparată sau nu) este nu doar indispensabilă unei societăţi sănătoase şi umane, dar de fapt poate oferi mai multe perspective utile pentru a înţelege funcţionarea societăţii şi, în ultimă instanţă, să încurajeze continuitatea şi pacea umană”, zice el în cap. IX, Globalism, Multiculturalism, and Comparative Literature.

Sigur că toate tendinţele benefice ale fiecărei epoci se pot transforma în contrariul lor datorită exceselor, proastei administraţii, fanatismului, Luminismul lăsând loc acţiunii prin forţă şi represiunii, Romantismul lăsând dragostea pentru tradiţie să degenereze într-o reacţie anti-istorică, iar valorile simbolice să devină o caricatură etc. Literatura – ca şi religia, spune autorul – este însă memoria complexă a societăţii în care tradiţia şi experimentul îşi împart scena; de fapt, cel puţin în tradiţia occidentală, tema centrală a literaturii nu este tradiţia încremenită, ci memoria unei tradiţii a schimbării, „capodoperele vestului au ca subiect procesul emancipării umane şi negocierea dintre trecut, prezent şi viitor... pur şi simplu, nu avem alt mijloc în care nuanţele şi multiplele umbre ale adevărului să fie comunicate în toată bogăţia lor asemănătoare vieţii” (p.147). Studiul literaturii, literatura comparată în sine, este dedicată tocmai cercetării interacţiunilor, obiectul ei este relaţional, dinamic şi schimbător. Tocmai pentru că lucrează prin forţa lucrurilor cu distincţii, cu opoziţii şi polarităţi, literatura comparată contribuie esenţial nu la sporirea haosului şi a adversităţilor, ci la fertilizarea unui spaţiu al întâlnirilor umane, al relaţiilor, aducerea lor sub aceeaşi lumină fiind prielnică unei tociri a diferenţelor, restrângerii confuziilor, reducerii neînţelegerilor şi proastei comunicări la care, menţionează autorul, contribuţia Europei de est nu poate fi ignorată pentru că aici se păstrează, într-un spaţiu non-colonial, elemente ale unei tradiţii demult dispărute în Occident. Rezultatul pare să fie apariţia unui nou tip de umanism, care admite realitatea incontestabilă a relativismului cultural, în acelaşi timp cu propria lui relativitate şi cu permanenţa identităţilor diverse: ca şi religiile, diferitele tipuri de literatură sunt printre cele mai bune instrumente care transmit elementele unei tradiţii în afara căreia n-am putea exista.

Cartea se încheie nu cu o concluzie, ci cu un fel de mărturisire, legată de felul în care autorul însuşi, dincolo de elementele propriei construcţii, profesionale şi identitare, vede o realitate mai importantă şi mai personală decât poate fi exprimată într-un studiu de o asemenea generalitate: A Philosophical Garden, with Brief References to Sundry Published Materials. Contrar unor filosofi ai momentului care cred că e “datoria lor solemnă să distrugă tradiţia şi orice credinţă în dimensiunea ideală a umanităţii”, Nemoianu revendică doar meritul de a fi încercat să edifice o apărare, un spaţiu protector împotriva tendinţelor distructive, relativiste, din postmodernismul actual. Formaţia sa, întreaga sa tinereţe desfăşurată în condiţiile schimbării unei guvernări antidemocratice cu alta, încă mai tiranică, stă sub semnul unui grup de intelectuali conservatori („cam în sensul dat în America acestui cuvânt”), cei din jurul lui Blaga şi din gruparea Cercului literar; acest grup pe care l-a admirat şi care i-a determinat destinul exprimă, după părerea sa, un necesar „echilibru între tradiţie şi modernitate, între literatură, artă şi filosofie, o acceptare, caldă adesea, a religiei, optimism, speranţă într-un cadru sociocultural sumbru şi ameninţător” (p.320). În această zonă care se nutreşte din „neîncetata întretăiere dialectică a modernităţii cu tradiţia, a epistemologiei cu estetica, precum şi cu legăturile dintre gândirea şi poezia românească şi aceea larg europeană” s-au plasat întotdeauna modelele sale şi autorii preferaţi, oricât de diferiţi ar putea ei să pară, de la Maiorescu sau Slavici la Mateiu Caragiale sau Calistrat Hogaş, trecând prin Odobescu şi Pillat dintre români, apoi Goethe şi o pleiadă de gânditori precum Burke şi Toqueville, prozatori ca Fielding şi Smollett, Goldsmith şi

Dr.Johnson, la care adaugă mai târziu pe Montesquieu, Guizot, Rivarol şi mulţi alţii. Este evidentă preferinţa sa pentru un anumit gen de tradiţionalism echilibrat şi elitist, un fel de organicism evoluţionist, de idealism reconciliat cu realitatea, asemănător cu ceea ce el numeşte liberal-conservatorismul american, deschis spre europenism şi valorile sale (nu întâmplător Emerson lipseşte dintre referinţele sale, deşi individualismul acestuia l-ar fi recomandat). Dacă s-ar fi întors până la eseurile politice mai târzii ale lui Heliade Rădulescu, ar fi adăugat şi un fel de „conservatorism progresist”.

„Grădina filosofică” în care îşi compune Virgil Nemoianu, din cărţi şi concepte, lumea ideală, nu este o fortificaţie de apărare şi respingere, ci un loc al întâlnirilor: un mod de apărare şi de continuitate (p.325), într-adevăr, dar un mod de comunicare cu lumea, de schimburi şi de discuţii, precum era locul de pe malul Mureşului unde ieşea Mara la târg; expresie a unui umanism atotînţelegător dar ferm pe valorile sale, deschiderea lui Nemoianu este calmă (nu credea el, încă din 1971, în Calmul valorilor?) şi încrezătoare, privind fără teamă dar şi fără multe iluzii spre ceea ce vine, ca orice conservator. Ca orice conservator progresist, bineînţeles.

Vladimir TISMĂNEANU Virgil Nemoianu, spectator angajat Dacă ar fi să definesc demersul intelectual al profesorului Virgil Nemoianu aş relua formula

lui Raymond Aron - distinsul filosof al culturii şi religiei, respectatul teoretician literar de la Catholic University din Washington, este, în acelaşi timp, un participant activ la dezbaterile ideologice din lumea de azi. L-am ascultat ani de zile la „Europa Liberă” unde colabora la emisiunile lui Nestor Ratesh. L-am citit cu mare folos de câte ori am avut prilejul, găsind în intervenţiile sale argumente imbatabile pentru un discurs coerent de orientare liberal-conservatoare. Ideile profesorului Nemoianu propun un canon al libertăţii hrănit din clasicii liberalismului anglo-saxon, dar şi din acea filieră de gândire conservatoare americană de sorginte tocquevilliană. Maeştrii din care se inspira sunt Goethe şi Hume, Montesquieu şi Adam Smith, Burke şi Voegelin. În cultura românească, Virgil Nemoianu, asemenea unor N. Steinhardt ori, în contemporaneitate, un Alexandru George ori un N. Manolescu, este un maiorescian convins. Apăra tradiţia în numele unui conservatorism luminat, atent la sfidările modernităţii. Paseismul şi nostalgiile neo-romantice îl exasperează.

Aş adăuga aici că între poziţia intelectuală a lui Virgil Nemoianu şi doctrina creştin-democrată se pot găsi afinităţi de necontestat. De altfel, el a fost printre primii gânditori români care au accentuat necesitatea unui ecumenism nu doar religios, ci şi spiritual. Nu ne putem limita la cultivarea rădăcinilor, pare a spune Virgil Nemoianu, cultura trebuie să respire aerul deschis şi dătător de viaţă al dialogului universal. Tot astfel, trebuie să ne ferim de partizanate oarbe, să ştim să identificăm ispitele totalitare dincolo de verbiajul adeseori seducător al vechilor şi noilor profeţi. Acum, când renasc vechi paradigme radicale, vocea profesorului Nemoianu este extrem de importantă. Tocmai pentru că domnia sa nu se supune niciunui conformism gregar şi invită întotdeauna la veghe critica. Văd în această privinţă o convergenţă între abordarea ideologiilor la Virgil Nemoianu şi modul cum se raportau la doctrinele politice Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Ideile nu plutesc în vid, au întotdeauna antecedente, surse de inspiraţie, dar mai ales, când vorbim de doctrine politice, aceste idei au consecinţe. Asemeni unui Isaiah Berlin, filosoful liberal pe care l-a

preţuit şi despre care a scris rânduri memorabile, dar şi asemeni unui Leszek Kolakowski, Virgil Nemoianu ne avertizează că ideile politice nu beneficiază de alibiul inocenţei. Iată un pasaj (scris în 1999) din volumul Tradiţie şi libertate (Curtea Veche, 2001), o colecţie de excepţionale contribuţii la înţelegerea fenomenelor spirituale şi politice contemporane: „Ne găsim în faţa unei situaţii pentru mine unul cam grotescă în care toată lumea «îşi cere iertare» pentru o eroare sau «vină istorică» veche uneori de 100 sau 200 de ani sau chiar mai mult. Mi se pare cel puţin straniu, ca să nu spun obscen, că tocmai cei mai vinovaţi, complicii maltratărilor şi torturilor în scara mondială nu găsesc niciodată nici un cuvânt de scuze sau de autoexaminare măcar. Sartre, Picasso, Marquez şi Fuentes, obscurul portughez care s-a pomenit anul acesta cu un premiu Nobel (individ care şi acum se mai proclamă cu neruşinare «comunist», oare ne putem imagina în aceeaşi situaţie pe cineva care s-ar proclama la fel de sfidător «fascist»?) - iată oamenii de la care aştept cereri de iertare. Până atunci suspiciunile mele, ostilitatea mea faţă de stânga occidentală vor rămâne neschimbate”. O ostilitate raţională, avându-şi originea într-un acut simţ moral.

Îmi amintesc de o discuţie purtată la Bucureşti, era exact în anul când profesorul Nemoianu scria rândurile de mai sus, cu Claude Lefort, celebrul gânditor francez, un om al stângii anti-autoritare, co-editor în anii 50 si 60, împreună cu Cornelius Castoriadis, al revistei Socialisme et Barbarie. Spunea atunci Lefort (alături de Hannah Arendt, unul dintre cei mai subtili interpreţi ai totalitarismului ca fenomen politic global, ca expresie a războiului civil european) că nu i-a putut ierta vreodată lui Sartre imensa ipocrizie din anii 50, cecul în alb dat politrucilor stalinişti care pretindeau că sunt campionii luptei pentru pace. Dar oameni precum Lefort şi Castoridis, Sidney Hook şi Boris Souvarine, au fost marginalizaţi, contestaţi, calomniaţi de o stângă prizonieră a mirajelor utopice si înţepenită în obsesii anti-americane.

Aderenţa lui Virgil Nemoianu la cultura americană este şi expresia unei capacităţi de a filtra, decanta, separa ceea ce este statornic de stridenţele modelor efemere. Este una care ţine de admiraţia sa pentru ceea ce el numeşte „o demnitate calmă şi moderată”. Înţelegerea lecţiilor americane (pentru că sunt mai multe, orice ar spune apostolii gândirii unice) „este aceea care pricepe dinamica şi mecanica sistemului american, cel puţin în linii mari, iar apoi, învăţând de la acestea, recurge la propria creativitate, iniţiative şi dinamică şi le aplică în mod inteligent.” Creativitatea ca antidot împotriva mimetismului facil, tradiţia ca dimensiune auto-afirmatoare, respectul pentru schimbare câtă vreme aceasta nu se face prin salturi apocaliptice şi cezuri catastrofice: aceştia sunt stâlpii pe care întemeiază o construcţie teoretică robustă dedicată binelui, adevărului şi frumosului. Este vorba de opera cărturarului umanist Virgil Nemoianu.

Washington, DC, 8 martie 2010

Monica SPIRIDON Critica raţiunii pluraliste

Reflexia asupra liberalismului sau asupra doctrinelor politice în genere este unul dintre obiectele atenţiei critice constante a lui Virgil Nemoianu. Una dintre cărţile sale dedicate subiectului, România şi liberalismele ei (Ed. Fundaţiei Culturale Române, 2000) lasă la vedere un proiect bine articulat teoretic şi are un ductus demonstrativ evident. Cititorilor care sînt la curent cu scrierile anterioare ale lui Virgil Nemoianu, programul acesta le pare imediat familiar.

În tot ce a întreprins pînă acum, Virgil Nemoianu a trădat un simţ versat al urgenţei intelectuale - româneşti, ca şi, general, culturale. Activitatea sa academică a fost în permanenţă dublată de una febril publicistică, pe ambele maluri ale Atlanticului. În perioada postcomunistă, intervenţiile sale în chestiuni politice, ideologice, de strategie culturală sau strict literare au apărut ritmic în publicaţii precum România literară, Orizont, Euphorion, 22, Dilema şi altele. Dincolo de orice diferenţe, ele au ca numitor comun implicarea lucidă a autorului lor în dezbaterea pe marginea condiţiei intelectualului central şi est european în lumea contemporană, o condiţie asumată şi, în acelaşi timp, problematizată în toate textele sale.

Situat exact în partea mediană a volumului, studiul Imitaţie şi identitate ne revelează Supra-tema volumului: reacţia inadecvată a societăţii şi a culturii româneşti faţă de modernitate (înţeleasă de autor în accepţia weberiană a termenului). Încă mai precis, ar fi vorba de o modernizare întîrziată, anevoioasă şi încă incompletă, pentru care Virgil Nemoianu brevetează o sintagmă proprie – nemulţumirea tranziţiei:

„Într-adevăr, se poate spune că istoria ultimelor două sute de ani a fost o istorie a acomodării cu procesul de modernizare. Ori de cîte ori exigenţele modernizării s-au aplicat unei societăţi tradiţionale, rezultatul a fost o fierbere uriaşă: adeziuni entuziaste, opoziţie violentă, compromisuri, dezordine economică şi socială, efervescenţă intelectuală, anxietate, exaltare şi nefericire.

Faptul istoric fundamental al istoriei româneşti moderne este că tranziţia de la o societate arhaic-tribală la modernitate s-a făcut incomplet, pieziş precum şi cu anumite recalcitranţe. Această stare de lucruri a rămas o povară durabilă pe umerii istoriei româneşti, pînă în ziua de azi.”

Argumentaţia lui Virgil Nemoianu merge constant în favoarea Multiplului în confruntarea cu Unul, în beneficiul hibridării, al sintezelor, al variantelor, al combinaţiilor, al discontinuităţilor şi al nuanţelor, al sistemelor de referinţă complexe – într-un cuvînt, al Pluralismului rodnic.

Mînă în mînă cu evaluarea lucidă a beneficiilor pluralismului este articulată pledoaria împotriva reducţionismelor de orice fel: rigiditatea, monolitismul, inflexibilitatea, manicheismul steril, reificarea în tipare. Paranteza deschisă de autor înainte de a ataca frontal subiectul îi etalează opţiunile valorice, dezvăluind şi tropismele discursului său:

„Să spun din capul locului că, deşi consider polemica, dezbaterea, disputa un lucru sănătos pentru orice comunitate şi pentru orice individ, nu rămîn orb la patologiile posibile (şi frecvente chiar) ale modului polemic: mai cu seamă faptul că pe această cale se poate ajunge la o învîrtoşare, uneori la o calcifiere iremediabilă a unor poziţii care altminteri ar fi fost mai flexibile, mai sănătos dezordonate, mai tolerante.”

Sub lupa analistului intră în primul rînd modul în care se autopercepe şi se defineşte consecvent cultura autohtonă:

„De peste o sută cincizeci de ani, eforturile elitelor intelectuale şi politice româneşti, indiferent de orientarea lor ideologică (paşoptiştii, liberalii, naţionaliştii şi comuniştii) au mers în direcţia formulării unui concept monolitic (şi unificator) al propriei identităţi de grup. Accentul era pus totdeauna pe continuitate şi convergenţă (lingvistică, de idei, de credinţe, de datini ş.a.m.d.).”

Chiar proiecţiile mai sofisticate ale identităţii naţionale, orientînd construcţia - şi la rigoare invenţia de sine - în funcţie de repere şi de modele legitimante prestigioase, suferă evident de aceeaşi carenţă: percepţia simplificantă, lipsită de nuanţe a modelului de imitat – indiferent că ar fi în discuţie ideea de Europa, sau modelul de civilizaţie transoceanic ( numit într-un pasaj din carte

energia mereu reînnoită, dispersată, egoistă, voioasă şi indignată totodată a universului uman din America de Nord):

„Modelul nu poate şi nu trebuie să fie unul static (poziţia euro-atlantică de la ora X şi ziua Z), ci mai curînd dinamica acestei lumi, mişcarea şi dezvoltarea ei, felul în care a înaintat şi s-a comportat vreme de secole.“

În fapt, autopercepţia şi percepţia celuilalt sînt inevitabil complementare. În faţa unei Europe ideale proteiforme, abundente în forme de manifestare, cu straturi istorice eterogene şi glisante, atu-ul principal al României l-ar reprezenta exact discontinuităţile sale, faliile, eclectismul, denivelările, alchimiile inconfundabile, adică pluralismul său genuin şi nu - exact dimpotrivă - unitatea automutilantă, fixată în tipare sclerozate şi etalată emfatic cu orice prilej:

„Pluralism şi pluralitate înseamnă şi complexitatea unei comunităţi sociale, multiplicitatea ei, bogăţia în nuanţe, variante şi posibilităţi. Două acuzaţii principale aş aduce definiţiei românităţii aşa cum a fost ea instituţionalizată după 1848 şi 1866. Defectul prim şi principal al modelului etnic tradiţional - impus şi autoimpus - era tocmai sărăcia sa. Ea s-a dovedit treptat incapabilă să dea seamă de potenţialităţile considerabile ale realităţii umane de la Carpaţi la Dunărea de Jos. Dar în al doilea rînd acest model instituţionalizat (ca şi oricare altul de acelaşi tip) are tendinţa de a se reifica rapid, de a deveni o simplă unealtă, de a-şi pierde cîtă brumă de viaţă şi subtilitate va fi avut la începuturile sale”

În mod compensator pentru această stare globală de fapt, volumul lui Virgil Nemoianu ne propune o fenomenologie a pluralismului modern autohton atîta cît există, mai precis a formelor embrionare în care poate fi surprins acesta, de la nivelul eticii şi al doctrinelor politice, pînă la acela al expresiei literare.

Din unghiul său particular de vedere, tot ceea ce este flexibil, antimonolitic, nuanţat, dinamic, tolerant, hibrid, fie că este vorba de eseul conversaţional ca gen al scrisului, de doctrina socialist sau democrat-creştină, de opţiunile politice numite în mod curent conservatoare sau liberale, de opţiunile estetice ale lui Ion Negoiţescu, sau politice ale lui Vlad Georgescu etc. devine exemplar şi demn de atenţie.

O ocurenţă ilustrativă a opţiunilor plurale ar putea să fie orizontul de referinţă central-european, într-una dintre dimensiunile sale majore, ethosul instruirii, de ale cărui ipostaze autohtone Virgil Nemoianu s-a mai ocupat şi cu alte ocazii şi la ale cărui valori adera în mod evident, deşi neostentativ. Ethosul instruirii valorizează instrucţia ca factor de mobilitate socială, spre deosebire de ethosul protestant şi puritan al muncii şi este identificat în carte drept soluţie de consonanţă a individualismului cu structurile prestabilite ale cadrului comunitar.

În planul politic, autorul insistă asupra structurii spectrale a unor doctrine politice majore, cum ar fi liberalismul şi respectiv conservatorismul. Despletirea lor contemporană în ramuri şi în variante diverse, bazate la rîndul lor pe tradiţii distincte, identificate doct şi cu claritate didactică de Virgil Nemoianu, contrazice benefic prejudecăţile manicheiste ale simţului comun, deprins să opereze cu blocuri ideologice de tip monolit.

O menţiune aparte merită studiul consacrat democraţiei-creştine, născute dintr-o dublă rădăcină - liberalismul democratic raţionalist şi individualist de stirpe iluministă, pe de o parte şi modurile de gîndire tradiţionale, ataşate mai curînd de formaţiile comunitare integratoare şi păstrătoare ale socialităţii creştine, pe de alta:

„Iată, aşadar, cum a luat naştere mişcarea creştin-democrată, nu ca o împotrivire la alte grupuri (etnice, religioase, sociale) ci, dimpotrivă ca un factor de incluziune, de unificare, un factor care încearcă să spargă separările de clasă, de rasă şi, la urma urmelor, chiar pe cele religioase.(…) Vocaţia creştin-democrată se dovedeşte a fi o vocaţie centristă, o vocaţie a armonizărilor, a medierii între poziţii diferite.”

Tradiţia filosofică neoplatonică este de asemenea identificată în carte drept un cadru coagulant cuprinzător pentru o serie de demersuri mai raţionaliste, mai analitice, sceptice sau contestatare, în care s-au lansat intelectuali ca Tudor Vianu, Ion Negoiţescu sau membrii Cercului literar de la Sibiu. Aceştia din urmă, rămîn exemplari pentru autor exact prin opţiunile lor ideologice flexibile, prin modelul de combinaţie între tradiţional şi cosmopolit, între etica individualistă şi trăirea comunitară, între raţionalismul urban şi interioritatea emoţională pe care îl ilustrează.

Unii dintre membrii grupării întruchipează chiar pentru Virgil Nemoianu Figuri ale împotrivirii, care au susţinut un program alternativ, de rezistenţă la scleroză, la osificare, la rigidizare, la încremenirea într-o formulă etc. Dintre toţi, Ion Negoiţescu şi Şt. Augustin Doinaş beneficiază de analize mai ample.

În fine, la un nivel diferit, programul de acţiune românească al lui Vlad Georgescu, în dubla sa ipostază de istoric şi de participant la viaţa politică, este un exemplu al echilibrului între contrarii care se potenţează reciproc:

„De o parte se găseau în acest program dragostea pentru valorile naţionale, răspunderea pentru interesele patriotice, un loc pentru dimensiunile religioase ale comunităţii, cultivarea neîntreruptă a tradiţiilor istorice şi a unor continuităţi organice, de cealaltă parte, în egală împerechere, deschiderea largă către modernitate, refuzul ferm al oricărui naţionalism xenofob sau al urii de rasă, opţiunea către democraţie, orientarea către meritul individual, integrarea sensurilor româneşti în cadrele mai cuprinzătoare ale civilizaţiei europene, occidentale, atlantice.”

La rîndul său, Mircea Eliade istoricul religiilor este inclus printre figurile care au reflectat constant la ezitările unei mici civilizaţii aflate la răscrucea modernizării, căutînd soluţii proprii acestor dileme.

Turmentat de anxietatea naţională interogativă în faţa modernizării şi a civilizaţiei contemporane, Eliade găseşte răspunsuri constructive, cu validitate universală: „Pentru Eliade, tensiunea locală, carpato-dunăreană între arhaic şi artificial se topeşte în alta, mult mai extinsă cu caracter universal, între sacralitatea naturală şi religiozitatea neolitică, precreştină, pe de o parte şi marile religii organizate, cu dimensiuni raţional-sociale. Unul dintre răspunsurile posibile ar fi teoriile submersiunii miticului şi ale camuflajului arhetipal în existenţa cotidiană şi secularizată a societăţii moderne.”

În căutare de nivele referenţiale diverse la care se poate manifesta pluralismul, autorul nu-l evită nici pe cel al formelor literare. I. D. Sârbu devine astfel ilustrator al unui gen numit ad-hoc de Virgil Nemoianu eseul conversaţional, în care “erudiţia şi colocvialismul (pînă la vulgarisme rafinat-ironic-contextualizate), personalul şi abstractul, istoria politică şi anecdoticul se leagă organic între ele.”

De altfel, la un anumit moment, autorul cărţii opinează că în cultura română modernă, pluralismul, atît cît a fost, chiar în formele sale cele mai elevate, s-a consumat exclusiv la un nivel pe care l-am putea numi conversaţional. Marile campanii naţionale s-au petrecut preponderent în planul discursului şi al dezbaterilor de idei, pe cînd între acestea şi planul practicii sociale a persistat o falie de netrecut, pune Virgil Nemoianu punctul pe i:

„Calitatea discursului pluralist a putut da interlocutorilor un sens de falsă putere, un sens de victorioasă eficienţă. Transpunerea în practică părea lucru secundar, ce poate urma de la sine, mecanic, în trena unei teorii sau păreri. Cu timpul Conversaţia a început să se desfăşoare de una singură, de dragul său, în plăcerea entuziastă şi perversă a jocului propriu.”

Nu voi încheia această prezentare înainte de a atrage atenţia asupra a două dintre notele particulare ale cărţii.

Mai întîi, continuitatea sa subterană cu producţiile anterioare ale lui Virgil Nemoianu, de la Microarmonia, la O teorie a secundarului sau de la Jocurile divinităţii la Îmblînzirea romantismului.

Idilicul ca model uman şi societal; recesivitatea ca formă complexă de interacţiune între social şi literar; jocul inter-relaţiilor dintre religios şi estetic; stilul Biedermeier născut din compromisul între raţionalismul iluminist şi organicismul romantic, toate acestea ilustrează sinteza fertilă, valorile medii, armonia între contrarii, în fine, miza pe pluralitatea relaxată.

Evaluată retroactiv, apartenenţa la zona de spiritualitate central europeană, întruchipată de matca familială de la Borloveni/Caransebeş a fost decisivă pentru aderenţa ombilicală la valorile idilismului de tip Biedermeier, ilustrată de Virgil Nemoianu în toate opţiunile sale esenţiale. Mai precis, universul bănăţean din preajma Caransebeşului i-a oferit constant deopotrivă un Obiect şi un Model de reflexie.

În al doilea rînd, trebuie puse în lumină o serie de formulări pregnante simptomatice, recurente în discursul autorului. Printre acestea: „poziţiile sănătos dezordonate; idolatriile culturale mărginite şi sărăcăcioase; sfărîmarea lespezii monopartinice; solidificarea încrîncenată; ordinea jucăuşă; energia voioasă şi indignată totodată” ş.a.m.d. Ele amintesc de pledoariile antidogmatice ale lui Eco din Numele trandafirului, în favoarea unui pluralism flexibil şi ludic, menit „să facă adevărul să rîdă.”

Nu întîmplător, reluînd o alegaţie semnificativă dintr-un articol anterior, publicat în Dilema, Virgil Nemoianu simte la un moment dat nevoia să se autociteze inspirat: „Pentru mine, adevărul este un cîmp semantic.”

Al. CISTELECAN Operatorul idilic Erudiţia nonşalantă cu care se mişcă Virgil Nemoianu prin epocile şi continentele literare

face din el un explorator de generalităţi, un synthétiseur de note definitorii. Conceptele astfel elaborate – ori numai limpezite, reajustate şi precizate -, scoase din confruntarea teoriei literare cu comparatismul, devin operatori atît în analiza literară, cît şi în interpretarea mai fenomenologică a literaturii şi literaturilor. Epocile înseşi se clarifică şi-şi ordonează complexitatea sub o dominantă. Într-un fel, prin preeminentizarea unei calităţi sau a unei specificităţi, Virgil Nemoianu procedează ca un bun clasic, aşezînd epocile într-o ierarhie de caracteristici şi insistînd pe forţa coagulantă a celei regente. Aşa a procedat, bunăoară, şi în cazul „modelului idilic”, prezentat în Micro-armonia, a cărei primă ediţie românească a apărut la Polirom, în 1996. Cartea a fost primită afabil şi de critica română (inclusiv la ediţia de la Curtea Veche), aşa încît nu voi mai insista pe descrierea ei. Mai degrabă voi încerca să văd în ce măsură idilismul, aşa cum e el definit de Virgil Nemoianu, poate funcţiona ca un operator în cadrul literaturii noastre (deşi chiar şi lucrul acesta s-a mai făcut, poate chiar mai bine decît l-aş putea face eu). Virgil Nemoianu însuşi, în Avertisment-ul primei ediţii româneşti, vorbeşte despre o asemenea potenţialitate a conceptului, precizînd că „anume categorii şi teorii formulate în acest text se pot aplica cu rezultate surprinzător de interesante asupra literaturii române”. Lucrul e deja dovedit (chiar de Nemoianu mai întîi, în aplicaţiile sale) de circulaţia şi eficienţa descriptivă şi „categorială” a conceptului supus dezbaterii în Micro-armonia. Destul să amintesc aici aplicarea lui subtil de excesivă (şi excesiv de subtilă, fireşte) la universul poetic bacovian, realizată de Alexandru Muşina în „Arcadia” bacoviană: o contrautopie (deşi, dacă nu mă-nşel, Nemoianu nu apare printre argumentele şi citaţiile lui Muşina; poate fi şi simplă convergenţă de idei). Dacă operatorul idilic, fie el al lui Nemoianu, fie al altcuiva, poate acoperi – măcar în structura

„spaţială” a viziunii – chiar şi distopiile cele mai patente, chiar şi amenajările şi civilizaţiile infernale, înseamnă de bună seamă că acestui concept i se deschid ample posibilităţi. E drept că, urmărind metamorfozele şi anamorfozele prin care trece „modelul idilic”, Virgil Nemoianu însuşi conchide la un moment dat că „pastorala devine coşmar” (p. 9) şi oricît ar fi separat el pastorala de idilă ceva din ceea ce le leagă tot mai supravieţuieşte, aşa încît dezvoltările pot avansa şi în tenebritate, chiar dacă, fundamental, idila e legată de o stare de armonie, definind „o civilizaţie dezvoltîndu-se după legile naturii sau construită asemenea ei” (p. 19). Desfacerea idilei de pastorală e, de altminteri, principala disociere „teoretică” a cărţii, dar substanţa acesteia e alcătuită din metamoforzele conceptului şi ale „modelului” idilic. Disocierea e una de fineţe, chiar dacă tranşantă; „pastorala – afirmă Nemoianu – este un gen”, pe cînd idila va fi definită ca „model” (p. 16). Pastorala e mai limitativă, cuprinzînd „scrieri asemănătoare în termeni de formă, stil sau chiar finalitate”, pe cînd „modelul idilic” ar reprezenta „mai curînd un număr de funcţii posibile într-o serie”, cu transcenderea graniţelor de gen. Idila are, în plus, şi o locaţie temporală precisă, depăşind „rareori graniţele secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea” şi jucînd acolo un rol de temperanţă între neoclasicim şi romantism: „în primul, temperează duritatea purismului clasicist, făcînd loc concretului, în cel de-al doilea, se situează în antiteză cu titanismul romantic, oferind un fundal constrastiv” (ibidem). Idila edifică „o societate sigură şi protejată /.../, în strînsă legătură cu natura – fără a i se subordona sau a se identifica cu ea -, urmărindu-i doar ritmurile, la scară umană” (p. 18). Trecută prin trei vîrste – una filosofică, una estetică şi una sociologică (p. 33) -, istoria idilei e refăcută din peripeţiile prin care ea a trecut în marile literaturi europene. Cu toată metamorfoza, „idila are stabilitatea unei doctrine şi, în plus, falsa corporalitate a artei verbale”, fiind „ideologie transformată în artă”, „îngheţare a trăsăturilor conţinutului” (p. 38). Idilei, ca model societal, i se opune, zice Nemoianu, nu „individualismul, ci solitudinea” (p. 64). Modelul ca atare se destramă sub presiunea romantismului, căci, „împovărat de sentimentele romantice ale întoarcerii în trecut şi nostalgiei evazioniste”, elemente care „nu făcuseră parte din idilismul normal”, el trece din staza estetică în cea sociologică. Devine, astfel, un model „critic”, pe cîtă vreme, originar, fusese un model existenţial. Între cele două se consumă aventura ei ca model literar, ca literatură saturată de un bien-être alcătuit din valori domestice.

Cum, practic, literatura română există de la romantism încoace, acest model al „idilismului normal” nu prea e de regăsit în cadrele ei. Oricît ar fi romantismul românesc unul îmblînzit, Biedermeier, după cum tot Nemoianu l-a caracterizat, şi, prin urmare, tolerant cu aluviunile mai burgheze, el e marcat tocmai de nostalgii şi paseism. Literatura noastră a venit gata nostalgică şi nostalgizată, aşa încît n-a prins mai nimic din capacitatea proiectivă a modelului idilic şi nici din coerenţa sa cu realul sau realitatea. „Idilismul” romantic de la noi se trage din nostalgia „vîrstei de aur” şi funcţionează mai degrabă ca valorizare „sociologică”, ca argument mitic de critică socială. Idila noastră e invenţie, e himerică. Dacă am căuta idilismul prin erotică, unde ar putea fi mai la îndemînă, ar trebui să cedăm pastoralei, căci reveriile noastre erotice romantice (mai ales cele eminesciene) se petrec mai degrabă prin codri şi poieni decît prin saloane. Erosul românesc nu „socializează” fiinţele atinse sau cuprinse de el, ci le desocializează. Intimitatea română e cea a cuplului primitiv – sau originar. Îndrăgostitul român, ca şi oropsitul român, ia calea codrului; e drept, a unui codru tandru, transformat în alcov cosmic. Abia la Coşbuc idilismul devine doctrină, dar poemele lui contopesc în bună măsură idila cu pastorala; e, totuşi, de primit că societatea coşbuciană e, esenţial, una de „model idilic”. Întreg sămănătorismul s-a vrut, pe o linie (acolo unde exalta ţărănismul armonic), idilic, dar şi el a pus idilismul în primejdia nostalgiei şi a paseismului. Dacă viziunea sămănătoriştilor n-ar fi fost atît de nostalgică, idilismul ar fi făcut ceva carieră. Poporanismul ar fi fost şi el în drept să relanseze idila, dar realismul de care s-a ţinut nu garanta cultura acestui model. El e de regăsit mai degrabă în reveriile sociale ale lui

Ibrăileanu, în utopia lui politică, în care ţăranul cetea gazeta, fiică-sa cînta la piano etc. Tradiţionalismul resuscitat în interbelic e, măcar prin Ion Pillat, cel mai aproape de modelul idilic, dar şi la Pillat domină nostalgia unei lumi apuse iar idilismul se contrage la copilărie. Copilăria de artă e însă întotdeauna rememorată şi, din această pricină, marcată melancolic şi nostalgic. Ea e o euforie frustrată, pur paseism juisant. Fireşte, n-are nici un rost să bănuim modernismul de idilism, dincolo de reveriile pe care şi le-a permis şi care, toate, sînt scriituri nostalgizate şi nostalgizante. Paradoxul literaturii române e că, pierzînd momentul idilic, l-a recuperat printr-o altă ideologie: vîrsta idilică a literaturii noastre e cea proletcultistă. Multe elemente din doctrina realist-socialistă nu fac, în fond, altceva decît să repropună idilismul, paradisiacul – e drept că la temperatură de fierbinţeală. Dar în bună măsură proletcultismul e doar idilism reciclat. După o asemenea recrudescenţă, fireşte că întreaga carieră a idilismului a fost compromisă. N-a rămas din el decît nostalgia lui. Dacă n-are idilism propriu-zis, literatura română are, în schimb, nostalgii idilice. Cu atît mai apăsate cu cît idilismul nu e doar un „model literar”, ci şi unul „societal”.

În aceste condiţii, operatorul idilic definit de Virgil Nemoianu n-ar putea funcţiona decît prelucrat şi răstălmăcit. În primul rînd pentru că „modelul idilic” e în contratimp cu istoria noastră literară; asta, fireşte, pentru că, probabil, e în contratimp cu istoria însăşi. El are stricte aplicaţii nostalgice, pure recuperări „paseiste”. Se-nţelege că, literar vorbind, nostalgiile au mai lungă viaţă decît realităţile şi sînt mult mai productive decît acestea.

Constantin M. POPA Consecvenţa gândirii critice Studiul critic testimonial („asistat” antologic de autorităţi precum R.Wellek şi A.Warren,

J.Starobinski, W.Kayser, M.Corti, A.Moles, Fr.de Saussure, L.Hjelmslev, K.Koffka sau Ed.Sparanger), Structuralismul, apărut în 1967, era menit să inaugureze colecţia „Criterion” a Editurii pentru Literatură Universală, sucombată, din păcate, după încă una sau două apariţii. Aparatul ideologic al partidului unic se speriase, desigur, calculând „efectul de ecou necontrolat” al faimoasei grupări interbelice formate din discipolii lui Nae Ionescu, ca şi impactul pe care libera circulaţie a ideilor l-ar fi avut asupra unui public avid de informare şi, în consecinţă, s-a grăbit să închidă ferestrele actualităţii culturale mondiale.

Micul volum, purtând semnătura lui Virgil Nemoianu, reprezenta debutul său editorial, un debut „simptomatic” pentru viitoarea sa carieră ştiinţifică prin temeritatea abordării unui fenomen de complexitatea structuralismului, dar şi prin calmul rezolvării aspectelor problematizante ale acestei orientări en vogue în anii 60 ai secolului trecut.

Tânărul exeget proba stăpânirea deplină a domeniului supus cercetării, mişcându-se lejer într-o bibliografie arborescentă condus de intuiţia sigură a valorii şi animat de intenţia realizării unui excurs sistematic, de la strămoşii îndepărtaţi ai gândirii structuraliste (Aristotel, Abélard, Leibniz) până la nişele contemporane ale curentului (în teoria şi critica literară, estetică, informatică, lingvistică, psihologie, biologie ori filosofie). Ceea ce se impune imediat atenţiei este spiritul critic al interpretării, mefienţa în faţa absolutizărilor şi puseurilor dogmatice, respingerea construcţiilor speculative fără miză. Studiul, în întregimea lui, se fixează la nivelul unei incursiuni integratoare. Enunţurile au limpiditatea celui ce, situat într-un univers teoretic pre-existent, îşi manifestă

convingerile fără inhibiţiile începătorului. Dimpotrivă, se întrevede chiar tentaţia construirii unei teorii proprii, Virgil Nemoianu fiind cercetătorul pentru care dificultăţile se dovedeau fertile, îi dădeau idei. El profesează o gnoseologie centrată pe ideea „conceptelor centrale”, acele noţiuni privilegiate care marchează o epocă (flogisticul, eterul, evoluţia, valoarea, structura). Sunt „concepte bine instalate în arsenalul epistemologic al omenirii”, omniprezente, proliferante, anexioniste. Epistemologul respinge, în opoziţie cu postulatele oficiale, marxiste, ideea de progres în cunoaştere şi artă. Afirmaţia potrivit căreia putem vorbi doar despre „succesiunea” conceptelor centrale, despre sporirea complexităţii metodologice devoalează o gândire şi o atitudine rebele.

Virgil Nemoianu sesizează un proces permanent de refuncţionalizare a noţiunilor şi urmăreşte conceptul de structură într-un demers hermeneutic înrudit cu sistemul etajărilor preconizat de un Adrian Marino, pornind de la etimologii, definiţii, polarizări ale sensurilor, recurenţe şi izomorfisme, până la a credita existenţa unei biografii sui generis a conceptelor, vorbind, la figurat, „de o anume personalitate sau psihologie a noţiunilor, de o viaţă proprie pe care o dobândesc cu timpul, de anume trăsături fizice şi sufleteşti prin care le putem caracteriza”. Spirit deschis interdisciplinarităţii, Virgil Nemoianu îşi amprentează stilistic discursul, traducând felul de a fi al conceptelor. „De pildă, cauzalitate (cea laplaciană) sugerează asociaţii care ţin de rigiditate, rigurozitate, de uscăciune şi de metalic; are, în consecvenţa sa, o anume strălucire nemiloasă; este tăios şi neutru, drept şi lucios. Structura organică, în schimb, sugerează fertilitate şi cuprindere, toleranţă, maturitate senină şi viguroasă, o forţă reţinută, perspicacitate care poate deveni pedanterie, dar are totuşi siguranţa înţelepciunii; este o noţiune a echilibrului (aparent – n.n.) şi calmului”.

Autorul este sensibil la divergenţe, tensiuni şi reducţionisme, amendează excesele, îşi exprimă fără reticenţe rezervele faţă de un curent căruia îi întrevede chiar declinul, confirmat, în timp, de faptul că unele dintre numele ilustre au devenit repere negative. Soluţiile structuralismului sunt „incolore” problematicii istorice. Prin natura sa poate fi aplicat doar în anumite zone ale cunoaşterii, fiind inutil în altele, asemeni unor fregate – notează dezinvolt exegetul – inutilizabile „în labirintul unui arhipelag”. Pentru că „structuralismul nu pare a avea în sine suficiente resurse pentru a se acorda în toate aceste direcţii (ideologice – n.n.), nu are antene care să îi aducă semnalele propriei salvări. Greoi, ca un animal străvechi rănit, îşi întoarce încăpăţânat puterile asupra sa, se chinuie să îşi secrete o carapace definitivă”.

Descifrăm în aceste fraze premonitorii şi încercarea de reabilitare a literarităţii, ceea ce ne conduce spre constatarea virtualităţilor de laborator ale studiului. Cercetătorul este atras, nu întâmplător, de viaţa formelor (modele, configuraţii), în acelaşi timp de miscelaneu şi aleatoriu, valorizând epifenomenele şi asumându-şi complementarităţile. Încă din primele pagini, Virgil Nemoianu mărturiseşte explicit ispita articulării unei teorii a secundarului: „Devine ispititoare o teorie a secundarului în cultură, a cărei concluzie ar fi, poate, că personalitatea, unicitatea unui moment este dată de ceea ce are el secundar, efemer, excentric; şi că supravieţuirea sa este dublă – supravieţuire ca verigă într-un proces amplu, ca parte dintr-un întreg) aici contează numai semnificaţia, rolul, valoarea esenţei momentului în interiorul întregului) şi supravieţuirea ca moment, ca personalitate (aici contează cât de bine sunt articulate secundarul şi esenţialul, cât de organică este unitatea între ele)”.

Apologia secundarului, înţeles ca marginalitate, diversitate, potenţialitate, pluralitate, şi opus aşa-ziselor categorii „progresiste” lineare şi unificatoare, se va împlini peste ani în deja celebra A Theory of the Secondary (1989), nu o revanşă individuală, ci răzbunare a culturii.

Smaranda VULTUR

Memorialistul exeget Banatul originilor Personalitate proteică, spirit universalist, rafinat specialist în teorie literară şi literatură

comparată şi nu mai puţin un traducător de poezie, un filosof al politicii şi religiei, Virgil Nemoianu este şi un memorialist de o factură specială, pe care aveam să îl descopăr abia în preajma acestui moment aniversar.

Am citit Arhipelag interior în contextul în care mă documentam în legătură cu istoria ultimelor trei secole ale Banatului istoric, parcurgând diverse tipuri de surse, pe urmele indicate cu competenţă şi o rară generozitate de bunul şi regretatul meu prieten, istoricul Valeriu Leu. Acesta din urmă ştia să utilizeze ca nimeni altul documentul istoric, corelându-l cu cel de tip memorialistic pentru a pune în valoare dimensiunea umană a istoriei, deschizând interpretarea spre universul reprezentărilor şi al valorilor. Aş spune că, în ce priveşte partea consacrată Banatului de origine al familiei sale pe linie maternă şi paternă, pentru mine şi partea cea mai fascinantă a memorialisticii lui Virgil Nemoianu, există multe asemănări între cei doi, mai ales sub aspectul temelor de care se simt atraşi şi pe care, cu mijloace diferite, le-au explorat îndelung: pendularea productivă a provinciei între tradiţie (la Valeriu Leu „arhaic”) şi modernitate, gravitarea ei în sfera culturală a unei Europe Centrale în care tensiunea dintre margini şi centru a fost întotdeauna sursă a redefinirilor identitare - inclusiv atunci când centrul se mută în România Vechiului Regat -, existenţa unui statut special pentru ţăranii români liberi din fosta zonă grănicerească a Imperiului (despre care scria interesant Antoniu Marchescu în 1943, într-un volum încă nereeditat), statut care a generat la sfârşit de secol al XIX-lea o emancipare faţă de lumea feudală, stimulând o modernizare rapidă şi un orgoliu pe măsură.

Nu mai puţin, o temă comună - de cercetare pentru unul, de rememorare reflexivă pentru celălalt - este cea a respectului oamenilor din lumea ţărănească bănăţeană pentru carte şi acel „ethos al învăţării” definit în aceşti termeni de Virgil Nemoianu, în stilul său sintetizator aforistic.

De altfel, acest stil îl caracterizează, exprimând apetenţa spre o reflexivitate menită să îl distanţeze de stratul emoţional pe care se sprijină adesea rememorarea. Din acest joc al punerii în perspectivă se naşte un fel de inedit aliaj între evocarea încărcată afectiv şi concluzia lapidară a analistului care fixează sensurile şi le despovărează de invaziile emoţiei, fără a pierde din vedere amprenta de durată a acestor experienţe. Portretul minuţios reconstituit al tatălui se încheie aforistic: „Tatăl meu era un raţionalist frustrat la poalele Balcanilor”. Ceea ce nu îl împiedică să reţină cinematografic scene şi detalii de viaţă cotidiană, care îl surprind pe acesta în filmul vieţii, de la distanţa de la care figura lui e pregnant protectoare şi aduce cu ea o mereu râvnită dorinţă de armonie :

„Furtunile acestea, deşi frecvente, nu durau prea mult şi îmi amintesc de fericirea enormă a dimineţilor de duminică, tatăl meu bărbierindu-se în baie cu uşa deschisă, eu ascultând la zece ani ca într-un extaz de bucurie schimburile de vorbe voioase, zâmbitoare şi armonioase ale părinţilor. Cam de aceeaşi vârstă să fi fost când la Iablaniţa, într-un han, aproape vizavi de minuscula gară rurală, tatăl meu, venit din altă parte, ni se alătură nouă, femeilor şi copiilor: prezenţa masculină, sigură de sine, optimistă, stenică, protector-jucăuşă era parcă imaginea solară a fericirii înseşi. Din astfel de experienţe psihologice se trag vederile mele, cred, mai mult decât din toate cărţile citite, care n-au făcut decât să adauge nuanţe de argumentaţie, logică filosofică, erudiţie istorică, unor structuri ale rotunjirii armonioase şi ale complementarităţii, unei viziuni a împlinirii, a plenarităţii şi a inclusivului care pre-existau în mine din copilărie”.

Ceea ce îl distinge pe Virgil Nemoianu de alţi exploratori ai memoriei, în special ai lumii bănăţene, ca Livius Ciocârlie, Viorel Marineasa sau Daniel Vighi e un alt tip de dozare a expresivităţii, care nu e căutată nici la nivelul producerii de tip textualist sau romanesc, nici nu se bazează, ca la Cornul Ungureanu, pe fracturarea evocării de către incursiunea imprevizibilă în ficţiune. Spre deosebire de ei, Virgil Nemoianu mizează pe interpretarea de tip antropologic, atentă la detaliul revelator, sensibilă întâi de toate la diferenţa socială sau culturală, capabilă să vadă lucrurile în dinamica lor, să sesizeze comportamentele emblematice pentru o epocă, pentru sistemul de relaţii prin care lumea socială se autoreproduce.

Originar dintr-o familie în care integrarea diferenţei este element fondator, copilărind într-un mediu atent el însuşi la diferenţe şi ierarhii, dornic, cu febrilitate, să descopere nuanţele, dar dezvoltând retrospectiv şi o mare putere de a pune faptele în perspectivă sociopolitică, Virgil Nemoianu, are nu numai verbul sigur pe sine atunci când caracterizează oamenii şi situaţiile, ci şi o mare putere de a reda fundalul, de a reface ţesătura relaţiilor ce dau seama de natura intimă a sistemelor sociale şi politice şi a regulilor care le fondează.

Microarmonii dizarmonice Se priveşte pe sine în miezul acestei istorii frământate, în care creşte, cunoaşte, înţelege,

încercând să devină adult, dar în care rudele dispar în închisori sau sunt supuse anchetelor securităţii, chiar şi atunci când abdică de bună voie de la orice ambiţii sociale pentru a se pune la adăpost (cazul exemplar al bunicului Romulus Boldea, în jurul căruia se ţese una dintre cele mai frumoase povestiri ale cărţii), în care prietenii ajung să se sinucidă sau să facă ani grei de temniţă pentru delicte inventate, în care incertitudinile şi spaimele devin o permanenţă. Propria evoluţie în acest context devine prilej de a vorbi despre vulnerabilitatea fiinţei umane prinsă în valul istoriei, dar şi despre tăriile neaşteptate ce se dezvoltă în cel ce se simte ameninţat, naşterea unei conduite opuse înverşunat forţei de centrifugare a sistemului. În contrapondere la ce impune mai mult sau mai puţin violent statul comunist, se dezvoltă abilităţi care nu au întotdeauna consecinţele aşteptate, fie că e vorba de replierea în adăpostul unei vieţi familiale ce curge după alte ritmuri şi după alte repere decât cele impuse din exterior, fie că mefienţa faţă de societate se transformă într-un şir de atitudini prudente sau duplicitare.

În ciuda tensiunilor generate de diferenţele de caracter sau de asaltul brutal al unei istorii potrivnice, lumea familiei este percepută ca una protectoare, refugiu absolut, sursă de energii şi sensibilităţi care se întipăresc în memorie. Deosebirile dintre familia bunicilor de la Borlovenii Vechi (familia Boldea) din zona Almăjului, loc de vacanţă şi retragere estivală, de refugiu în vremuri grele sau periculoase, pus sub semnul latenţelor de tip chtonian şi familia paternă (Nemoianu), originară de la Mehadia, trăind în regimul diurn al unei raţionalităţi atotexplicative, având ca adevărată divinitate, realizarea, fie ea burgheză şi economică, fie ea spirituală sau intelectuală, sunt prilej de a analiza competiţia dintre două lumi. Pe de o parte, o lume bine conservată în rosturile ei ancestrale, în care se moare încă în patul în care te-ai născut, se trăieşte după ritmuri naturale şi după o bună şi aceeaşi rânduială şi cea dinamică şi plină de iniţiativă a unei mici sau mari burghezii în expansiune, cosmopolită, pragmatică, dornică să se cultive.

Trecerile de la una la alta se fac fără mari frământări, dovedind o bună capacitate de adaptare: familia bunicilor materni trăieşte jumătate de an la Caransebeş, orăşel în care îşi are sediul Comunitatea de avere (bunicul e un timp preşedinte al acesteia), există un liceu, tribunal, bănci, un Corso, restaurant, un parc cu statuia generalului Dragalina etc. pentru a petrece apoi verile la Borloveni, unde în ciuda păstrării unor obiceiuri ancestrale şi a unei racordări cu ritmurile naturale, se mănâncă şi se locuieşte (judecând după mobilier şi bibliotecile bine dotate) după modelele europocentriste.

Unul din cele mai captivante capitole de studiu ale satului bănăţean din zona montană, dar nu numai, e cum a putut el produce un model de viaţă urbană în chiar inima ruralităţii, la fel cum a produs un tip de ţăran lipsit de complexele sărăciei şi autarhismului, bine rânduit şi tinzând spre emancipare. Paradoxurile pe care le generează această lume configurează raporturi diferite cu schimbările brutale ale istoriei, tensiuni ce se lasă greu absorbite chiar şi atunci când istoria tinde să uniformizeze şi să egalizeze.

Verile la Borloveni prilejuiesc memorialistului reconstituiri riguroase, ale satului, ale casei, odăilor, obiectelor utilizate, a grădinii şi livezii, animalelor şi comportamentelor umane, evocări ale câtorva dintre personajele ce fac pitorescul locului. Descrierea minuţioasă e parcă încercarea memoriei de a-şi fixa adânc rădăcinile, pentru a nu irosi nimic, pentru a strânge ochiurile prin care s-ar putea strecura uitările, risipind strădania nu doar de a reconstitui, ci şi plăcerea de a ancora în certitudini asigurătoare, de a regăsi parfumul senzaţiilor şi al emoţiilor fondatoare. Lipsit de senzualitate, aproape matematic „rece”, limbajul captează imaginea cum ar face-o fotografic ochiul neliniştit că pierde contactul cu realul „aşa cum era”.

Alteori, evocările par a fi reflexul unei recitiri a trecutului în termenii unor grile precum categoriile modelatoare ale idilei, ale bucolicului sau ale epocii Biedermeyer, după cum se ştie obiecte de studiu şi aprofundare ale excelentului cititor de literatură şi teoretician care este Virgil Nemoianu. Regăseşte aceste modele cu neascunsă plăcere, nu doar în spaţiul literaturii, ci şi al vieţii rememorate şi memorabile. Ele servesc drept filtre pentru acele treceri de la o memorie individuală la una exemplară, mai uşor de împărtăşit, pentru că e mai puţin singulară şi mai inteligibilă pentru cel care stăpâneşte aceleaşi coduri culturale. Lectorul ideal al unor astfel de memorii, aşa cum e prefigurat de ele, e unul instruit sau măcar dornic să se instruiască, unul cu curiozităţi la fel de intense pentru oameni, pentru viaţă şi pentru literatură ca autorul memoriilor.

Lista textelor citite, dezbătute cu prietenii, traduse, luate în vacanţă sau procurate cu greu, pe care acesta le enumeră, departe de a fi doar o sursă de informare privind practica lecturii în deceniile 50, 60, 70 - în ea însăşi valoroasă pentru sociolog, - apare mai degrabă ca un efort de a stabili traseele devenirii proprii, de a reparcurge repertoriul preferinţelor în jurul cărora se încheagă proiectele existenţiale sau culturale ale autorului memoriilor. Ele cuprind în egală măsură celebrităţi consacrate sau în devenire (Şt. Augustin Doinaş, Ion Negoiţescu, Toma Pavel), prieteni a căror proximitate e sursă de energii, stimulează proiecte şi satisface curiozitatea pentru medii diverse, pentru diferenţă. Sensibilitatea şi interesul faţă de acest aspect se traduc prin incursiuni în istoria familiilor bucureştene, ardelene sau moldovene, care permit configurarea unui Bucureşti ce înglobează, conservând încă insule de civilizaţie interbelică, aşa cum e Cotroceniul cu tihna străzilor lui, cu luminile şi umbrele anotimpurilor filtrate de grădini şi parcuri străjuite de biserica Elefterie, cu atmosfera din casa socrilor, la fel de intens protectoare ca şi casa din str. Puccini, în Floreasca, la celălalt capăt de Bucureşti, într-o zonă care se redefineşte arhitectonic, reconturând în perioada interbelică raporturile centrului cu marginea. Istoria acestei case, direct legate de istoria celor două familii bănăţene care îşi unesc eforturile pentru a face din ea o redută a unui stil de viaţă şi a unor aspiraţii de reunire a generaţiilor, devine pe parcurs locul unor reogranizări periodice, a unui alt fel de Bucureşti, pestriţ prin trangresarea graniţelor sociale, prin coexistenţa lumii vechi cu cea nouă, în care presiunile locative sunt imense şi tensiunile deopotrivă. Casa acesta devine un adevărat personaj în carte, e emblematică pentru o lume în schimbare.

De altfel, atât în felul cum se desfăşoară ritualul confesiv, cât şi punerea în cadru exegetic a evocării, balansul dintre forţe contrarii e fundamental. Prin impactul pe care îl are asupra personajului central ce e însuşi autorul memoriilor, tema dezechilibrelor mereu experimentate dintre dorinţa de armonie care asigură şi dă autonomie şi o insecuritate care te face fragil şi dependent, mi

se pare a fi una ce revine mereu în alte forme, traducându-se stilistic în conflictul dintre confesiunea nostalgică şi registrul analitic prin care se ia distanţă.

Tema e legată de evoluţia interioară, dar şi de retorica gesturilor pe care se construieşte coeziunea familiei („În rest, în casa părintească predomina cearta ca formă a coerenţei şi solidarităţii de grup. Cearta devenea o variantă mai intens-emotivă, mai energic vocală a dezbaterii”), substanţa mentalităţilor care guvernează relaţiile dintre generaţii, raporturile schimbătoare de putere din cuplu (în vremurile dificile femeile preiau comanda şi administrează cu abilitate crizele de orice fel). Ea face şi desface frontierele dintre familie, societate şi stat în diverse timpuri, ordonează atitudinile şi comportamentele. Tema vulnerabilităţii, în concurenţă cu aspiraţia spre armonizare protectoare e asociată sporadic cu cea e identităţii masculine, configurată astfel încât recunoaştem în ea şi o temă din repertoriul romanului central european.

Virgil Nemoianu are un simţ acut al trecerii timpului şi al schimbării moravurilor, capacitatea de a analiza prăbuşirile, dar şi mai marile sau mai micile triumfuri ale individului asupra Istoriei. E un anume patetism subsidiar în această căutare de armonizare a individului cu societatea, greu de atins sau imposibilă în condiţiile în care dorinţa de excelenţă individuală se proiectează în alte orizonturi culturale şi de valori, decât cele ale proiectelor uniformizante ale unei societăţi totalitare.

Un Bildungsroman şi o istorie de supravieţuire Nimic nu putea problematiza mai fericit acest substrat ideatic, decât exact ceea ce constituie

miezul viu al cărţii: un roman al formării, un Bildungsroman. Acesta e cel care leagă între ele capitolele consacrate Banatului cu cele dedicate Bucureştiului postbelic, definind un tip de existenţă şi un proiect cultural de care ne simţim încă ataşaţi şi pe care îl simţim încă „al nostru”, cei din generaţia sau generaţiile imediat următoare care s-au format interiorizându-l ca un model. El are deja un anume parfum exotic şi poate părea şi uşor perimat pentru studenţii români de azi, care îşi pun alte tipuri de întrebări în legătură cu ei înşişi şi pentru care societatea fixează alte tipuri de idealuri, făcându-i adesea să creadă inutilă atâta strădanie de a exista în şi prin cultură. E vorba de un model care a servit pentru o bună perioadă, aşa cum insistă să arate Virgil Nemoianu, analizând situaţii şi privind cu rigoare analitică oamenii şi contextele, ca o formă de supravieţuire şi chiar de rezistenţă a generaţiilor care au fost obligate să trăiască în comunism, făcând faţă mai întâi decapitării elitelor antebelice (generaţia părinţilor), reprimărilor sistematice, apoi stigmatului „originii nesănătoase”, sentimentului excluderii şi nevoii de adaptare, speranţelor într-o posibilă reabilitare a modelului practicat în scurta perioadă de deschidere şi, în sfârşit, nebuniei reideologizante a Tezelor din Iulie ceauşiste.

Studentă în anii 1969 – 1973 la Universitatea bucureşetană - e drept, la Română şi nu la Limbi străine (unde în opinia lui Virgil Nemoianu se concentra adevărata elită) – avându-i ca profesori, dintre cei pomeniţi elogios, pe Matei Călinescu, pe Mihai Pop, pe Nicolae Manolescu, pe Sanda Golopenţia (care avea să îmi devină şi un reper moral), pe Nell Bădescu şi alături de ei pe Gelu Ionescu (o înlocuia în anul I la literatură universală pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga), pe Mircea Martin, Mişko Pop sau din generaţia mai vârstnică pe Al. Niculescu pot depune mărturie în ce măsură ne simţeam solidari cu profesorii noştri de această categorie în a ne dedica studiului şi a cultiva competenţa. Micile evaziuni în cercuri sau studii de poetică, semiotică sau stilistică, estetică, literatură, teorie literară sau lingvistică generală, în scris, ca un revers la presiunile ideologizante ale momentului sau în competiţie cu impostura politrucilor de serviciu ne creau sentimentul unei posibile salvări, era o mică fugă pe loc.

Această trăire în iluzia unei posibile delimitări şi a unui model salvator care să includă socialitatea şi solidaritatea aveau să se risipească repede, pe măsură ce unii dintre cei mai buni dintre profesorii noştri se exilau, alţii erau marginalizaţi. Dar rămânea încrederea în existenţa unei soluţii

care trecea prin respectul pentru cultură şi dorinţa de a te cultiva. Nimic mai edificator în ce însemna o experienţă similară cu vreo zece ani mai devreme, decât relaţia lui V.Nemoianu cu cerchiştii (Cercul de la Sibiu, transplantat în Bucureşti), atât de îmbogăţitoare intelectual şi în acelaşi timp atât de pândită de primejdiile reprimării, un punct în care memoriile devin un capitol de istorie literară, utilizabil ca atare de cei interesaţi.

Spirit sistematic, pasionat de lecturi filosofice, de poezie, de teatru, hrănindu-se din beneficiile umane şi de comunicare ale unor prietenii cu oameni selectaţi pe criterii de afinitate sau de solidarităţi sociale şi intelectuale şi, în acelaşi timp, dornic de libertate, orgolios şi nesupus, Virgil Nemoianu e silit de vremuri să experimenteze căile pe care ţintele autorealizării ar putea fi atinse. Experienţa aceasta dificilă, care trece prin multe ocolişuri, cere inteligenţă şi putere de adaptare, e prilej al unei lucide analize ce documentează o chestiune încă deschisă a studierii istoriei recente: cea a relaţiilor intelectualului cu puterea comunistă. Strategiile adoptate pentru a te sustrage sau a păcăli sistemul, pentru a-l înfrunta sau a dezvolta forme originale de apărare, pentru a i te conforma fără a te lăsa modelat de el, trimit spre dezvăluirea normelor şi valorilor unei societăţi şi spre o tipologie a căilor individuale sau de grup practicabile sau practicate.

Memorialistul le distinge povestind, caracterizând lucid, aspru sau amuzat, colegi şi prieteni, mai mult sau mai puţin apropiaţi sau îndepărtaţi, oameni cu care intră în contact întâmplător sau cu care leagă relaţii de durată. Tăişul analitic sau tonul persiflant nu cruţă nici propria persoană, fără subterfugiile autojustificatoare care însoţesc de obicei aceste evaluări retrospective ale trecutului personal după 1989.

Un învingător Mândria de a aparţine unei elite fondate meritocratic, în contradicţie cu cea impusă politic,

furia de a opune inculturii şi coruperii ideologice, competenţa şi pasiunea pentru autoconstrucţie liberă, încercarea disperată de a recupera demnitatea, de a găsi căile prin care să îţi semnalezi dezacordul, diferenţa, fără a risca totuşi eşecul sau marginalizarea constituie punctele forte ale unei rezistenţe tăcute. Spirit independent şi pragmatic, identificându-se cu o morală a reuşitei, a conştiinţei treze, dar şi a compromisului necesar, Virgil Nemoianu arată cum s-au negociat în diferite perioade ale regimului comunist aceste raporturi, uneori la nivel infinitezimal, alteori prin corelări şi solidarităţi neaşteptate. Mi se pare că e o problemă cheie pentru o analiză încă nefăcută sistematic a ce a însemnat preţul unei cariere reuşite sau al libertăţii, de pildă, în astfel de condiţii.

Bucureştiul postbelic, cu aceste moduri diverse de a experimenta limitele libertăţii, devine în cele din urmă antecamera plecării în lumea largă, mai întâi europeană şi apoi americană. E un capitol ce ar merita inserat în istoria mai largă a exilului, altfel gândit de la o generaţie la alta şi în care fiecare duce cu sine amprentele spaţiului în care s-a format, la fel ca şi contrastele ce îi fondează personalitatea. Calea de a pleca şi cea de a te instala în noua libertate cucerită sunt din acest motiv diferite de la unul la altul. Pentru Virgil Nemoinau e un prilej de a dezvălui cum e percepută lumea intelectuală românească în afară, de a analiza cum funcţionează instituţiile, de a face examenul stării de fapt a disciplinelor pe care le predă sau studiază, de a cunoaşte oameni şi a experimenta noi moduri de viaţă, între care cea mai importantă, aceea de a fi un intelectual public într-o lume în care vocea acestuia contează. Proiectul interior poate da rod în acest nou context, la care accede printr-o ruptură. Ea îl transformă în cele din urmă pe Virgil Nemoianu într-un învingător.

Michael FINKENTHAL

Virgil Nemoianu şi momentul adevărului Nu ne-am întâlnit niciodată, cu toate că acum, de când suntem amândoi în America, ne despart

doar câteva zeci de mile. Am încercat să stabilesc un contact cu Virgil Nemoianu, undeva prin anii nouăzeci, dar fiind pe atunci «navetist» între Israel şi Statele Unite, tentativa a eşuat. Voiam să-i pun întrebări despre relaţiile sale epistolare cu I. D. Sârbu (la acea dată intenţionam să scriu o carte despre ceea ce ar fi putut deveni Cercul de la Sibiu în anii de după război dacă nu s-ar fi instaurat comunismul în România, în 1948) dar şi despre câteva dintre ideile sale legate de rolul culturii în societatea modernă şi post-modernă, despre felul în care vedea relaţia dintre tradiţie şi modernitate şi altele. Vreo zece ani mai târziu, am ratat o altă ocazie, când, aflat în sudul Franţei după un colocviu Fondane la Peyresq, Nicolae Balotă mă anunţase că îl aşteaptă la Nice; un incident petrecut în Spania, l-a făcut pe Virgil Nemoianu să renunţe în cele din urmă la sejurul francez.

Notele pregătite pentru conversaţia ratată acum vreo cincisprezece ani se află într-un sertar, la Ierusalim; aici, am la dispoziţie doar un exemplar al culegerii de articole publicate la Editura Dacia din Cluj câţiva ani după evenimentele din 1989-90, intitulat Momentul Adevărului, editat de regretatul Iordan Chimet, şi în care V.N. a publicat o suită de „mini-studii” intitulată Diagnostic românesc prezent, trecut, viitor şi volumul Postmodernism and Cultural Identities, publicat la începutul acestui an de Catholic University of America Press. Şi, desigur, gândurile mele. În cele ce urmează, va trebui deci să mă limitez la câteva citate din aceste două surse, cu toate că adesea reflecţiile care urmează se vor extinde dincolo de aceste limite impuse de circumstanţe.

Cine nu l-a citit pe Virgil Nemoianu înainte de plecarea sa din România (şi eu mă număr printre aceştia), a fost cu siguranţă surprins să descopere, în anii nouăzeci ai secolului trecut, un discurs în domeniul criticii şi al filosofiei culturii surprinzător nu doar prin acuitatea şi calitatea sa analitică, ci şi prin lungimea şi precizia tirului său: „despărţirea de Eminescu”, „auto-critică” culturală, „acrobaţia ideilor”, sunt sintagme definite şi analizate în contextul specific ai celor nouăzeci de ani formativi (1848-1938) ai culturii române moderne. Contribuţia lui Nemoianu la antologia publicată de Iordan Chimet în 1996, este alcătuita dintr-o suită de articole scurte scrise între decembrie 1989 şi iunie 1994. Toate sunt extrem de interesante, dar aici mă voi referi doar la primul, scris probabil chiar în toiul evenimentelor. În acesta, autorul face de la bun început observaţia că o privire de ansamblu şi o judecată nepărtinitoare a produselor culturale ale perioadei 1848-1938, „ar trebui să ne îndemne la o înţelegere dinamică mai degrabă decât una statică, relaţională mai curând decât izolatoare, a figurilor, la o judecată a conversaţiei şi a polemicii ca realitate primară şi fluidă, mai curând decât a teoriilor în parte”. Ceea ce mi-a atras de îndată atenţia a fost această idee a unei înţelegeri dinamice, relaţionale a ideilor prezente în spaţiul cultural, realitatea acestuia manifestându-se în interacţiunile stabilite intre teorii (idei, ideologii, viziuni ale realităţii), mai degrabă decât în conţinutul lor specific. Într-un sistem dinamic însă, echilibrul e greu de menţinut şi adesea se întâmplă ca o teorie (ideologie) sau alta să devină predominantă. Dacă reuşeşte să se impună şi să domine spaţiul cultural o perioadă mai îndelungată de timp, modelul propus de Nemoianu este expus pericolului de a-şi pierde potenţialul de «unealtă cognitivă».

Cum se leagă cele enunţate mai sus cu o altă observaţie făcută de autor în acelaşi articol-eseu? „Nu există, după ştiinţa mea, nici măcar o singură teorie serioasă (cu atât mai puţin un consens) privind impactul unui sistem de gândire asupra unei situaţii politice”, scrie Virgil Nemoianu. Tocmai caracterul dinamic, relaţional, al sistemului de gândire, este acela care-l defineşte ca sistem «complex», creează posibilitatea „bifurcaţiilor” şi a simultaneităţii mai multor soluţii (sau „căi de urmat”) posibile (am explicat într-o carte pe tema complexităţii în ştiinţele umane, natura acestor sisteme numite „complexe”, fie ele de domeniul politicului, al socialului sau al ştiinţelor naturale;

subiectul este prea vast pentru a-l aborda, chiar şi pe scurt, în acest cadru restrâns). Sistemul însuşi va alege într-un mod „spontan” una dintre soluţiile posibile, generată de interacţiuni care se stabilesc între sub-sisteme existente în interiorul său; în urma acestui proces, o proprietate emergentă se impune sistemului. Pentru a facilita puţin înţelegerea lucrurilor, voi preciza că toate curentele de opinie menţionate de autor, de la „stânga lui Stere, Dobrogeanu-Gherea, Şerban Voinea şi Ibrăileanu, la centrismul liberal al lui Zeletin şi Lovinescu, la conservatorismul maiorescian şi blagian, trecând prin populismul naţionalist al lui Iorga sau ţărănismul integrator sau progresist al lui Spiru Haret, Gusti şi Madgearu, la localismul ontologic al lui Noica, sau idealismul raţionalist al lui Vianu, la vitalismul existenţial al lui Eliade şi Cioran…”, reprezintă în acest context al „complexităţii”, subsistemele sistemului numit „cultură”. Când unul dintre ele, spre exemplu cel al extremei drepte (în cazul discutat aici), va deveni dominant în România anilor treizeci ai secolului trecut, dezbaterea, conversaţia între aceste „sub-sisteme” culturale care reprezentau răspunsul culturii româneşti la „implacabila întrebare şi sfidare istorică a modernităţii”, va fi curmată într-un mod brutal (Virgil Nemoianu aminteşte în acest context asasinarea lui Nicolae Iorga şi a lui Virgil Madgearu, care va servi câţiva ani mai târziu drept model unui regim al stângii radicale). Politica va interfera în mod brutal cu dialogul cultural, dar nu politica în general, ci o anumită politică născută în decursul acestei dinamici a dialogului.

S-ar putea ca un consens să fie într-adevăr greu de stabilit când e vorba de relaţia care se poate crea între diverse sisteme de gândire şi unele situaţii politice; ar fi însă dificil să evităm constatarea legăturii strânse dintre politic şi cultural în decursul celor nouă decade - anii 1848 – 1938 - amintite mai sus. Chiar şi înainte de momentul 1848, in „sistemul” reprezentat de spaţiul cultural românesc se manifesta în principatele române, ca rezultat al interacţiunii dintre „subsistemele” definite ca tradiţionaliste şi moderniste (în acesta fază, ar trebui să adăugăm poate calificativul de «incipient» ambelor sintagme), o tendinţă (proprietate) a acestora de a se auto-defini în raport cu un ideal nobil şi absolut în acelaşi timp: tradiţionaliştii îl vor căuta într-un spaţiu al religiosului, moderniştii, în acela al utopiilor laice. Această proprietate emergentă în sistemul cultural românesc a avut ca şi corolar implicarea excesivă a intelectualilor în politică: de la Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga şi până la «tehnocraţii» de mai târziu, Mircea Vulcănescu şi Ioan Petrovici, exemplele abundă. În cartea despre complexitate menţionată deja, am inclus în cadrul unei analize detaliate a interbelicului romanesc un capitol care discută dificultatea abordării acestui subiect; de multe ori, în timp ce scriam acel text, m-am gândit la Virgil Nemoianu. Sunt şi astăzi convins că o discuţie cu el pe aceasta temă ar fi contribuit într-un mod considerabil la clarificarea unor întrebări rămase în suspensie, atât pentru mine, cât şi pentru cititorul potenţial.

Cu această convingere am abordat cartea recent apărută în America. E un volum cuprinzător care abordează din nou, ca şi în secvenţa de articole din Momentul Adevărului, un număr impresionant de idei. Doar că, de astă dată, graniţele dezbaterii se extind mult dincolo de cele ale spaţiului cultural românesc. Virgil Nemoianu pune în discuţie unul din subiectele esenţiale ale timpului nostru, fie că-l vrem modern sau postmodern, istoric sau dincolo de istorie, global sau fragmentar: acela al perenităţii valorilor culturale. Că acestea există, e ne-îndoielnic; ceea ce este pus sub semnul întrebării, este valoarea lor intrinsecă şi dreptul lor de a supravieţui. Înconjurat de o majoritate copleşitoare de apostoli ai unui postmodernism militant şi radical, Nemoianu anunţă cu curaj, de la bun început şi fără ezitare, că volumul oferit cititorului este în întregime dedicat întrebării legate de tendinţa de a relativiza orice realitate culturală sau istorică (in original, „whether by the end of the twentieth century, first in culture, later in actual political and social affairs, the planet has reached a point where any kind of overarching explanation of history, culture and their developments is futile”). Ca şi în textul discutat mai sus, şi aici regăsim formulările tranşante ale lui Nemoianu, fie că este vorba de credinţa în existenţa unei naturi umane sau în valori universale,

ancorate în religios şi/sau în estetic. Despre toate acestea însă, într-un alt articol dedicat lui Nemoianu la împlinirea a optzeci de ani. Sper că până atunci vom apuca să ne întâlnim şi să discutăm proiectele sale de viitor.

Columbia, 5 Martie, 2010 Valentin CHIFOR Fidelitatea nedezminţită

„Ca să adaptez dictonul jüngerian: dictatura întăreşte personalitatea, după cum duelul rafinează moravurile.”

Virgil Nemoianu În 1971, era spre sfîrşitul perioadei de relativă liberalizare a regimului comunist, mi-a căzut în

mînă o carte semnată Virgil Nemoianu, Calmul valorilor. Studiile, eseurile pe care le conţinea frapau prin deschiderea problematică, bogăţia informaţiei, dezinvoltura şi rigoarea exegetică cu care aborda rosturile literaturii (poezie, critică, roman, eseu, traduceri) la autori români, americani, germani sau englezi. Anglistul s-a format repede, urmare a bogatelor lecturi neîntrerupte. Prima sa apariţie editorială, din 1966, e traducerea selectivă şi prezentarea eseisticii lui G.K.Chesterton, W.H.Pater şi T.S.Eliot. Paginile relevau în Nemoianu pe cel mai bun urmaş al reputatului anglist Dragoş Protopopescu. În anii dictaturii, pînă la expatrierea sa în Occident, citisem apoi tentativa de a radiografia structuralismul (Structuralismul, studiu şi antologie, 1967), pe val prin anii `60. Ea se solda cu relevarea breşelor, păcatelor, deficienţelor, precarităţilor lui, practic a unor obiecţii metodologice de fond – caducitatea deplină a acestei abordări în creaţie, critică literară, filosofie (accentul exclusiv pe sincronie în dauna diacroniei), incapabil să ne ofere o imagine adecvată a lumii. Pe unde hertziene i-am receptat, intermitent, textele transmise la Radio “Europa liberă” despre deschiderea spre transcendenţă, exprimarea religiozităţii (studiul literar al Bibliei, gînditori şi scriitori religioşi străini şi români). Temporar i-am pierdut urma. Cortina de fier, războiul rece au fost realităţi generatoare de insularizare politică, spirituală, intelectuală. În plus, bariera lingvistică a privat cercetarea literară românească de accesul la mişcarea de idei europeană. De aici firava reprezentare a unor contribuţii româneşti în istoria conceptelor criticii şi teoriei literare moderne. Exegezele în domeniu, contribuţiile clasice ale lui Wellek - Warren citează, pentru cărţile lor în franceză, doar doi esteticieni, M. Dragomirescu şi Liviu Rusu. Pe deasupra bovarismelor unora, a ratărilor spectaculoase ale altora, trinitatea emblematică Eliade - Cioran – Ionesco aparţine reuşitelor excepţionale ale creativităţii româneşti pe alte meridiane. În a doua jumătate a secolului al XX-lea pleiada strălucită a românilor care s-au impus efectiv în mediul academic occidental (înţelege competenţă neutră şi obiectivă) a sporit substanţial. Virgil Nemoianu, criticul, eseistul, comparatistul, scriitorul, personalitate accentuată, stenică, face parte dintre aceştia, alături de Sorin Alexandrescu, Ioan Petru Culianu, Matei Călinescu, Toma Pavel, Mihai Spăriosu, Sanda Golopenţia etc. Reputaţia lor provine din respectabilitate academică, din contribuţiile lor referenţiale, din comportamentul întemeiat pe respectul celorlalţi, alături de judecarea calmă, echitabilă a lucrurilor. Cariera lui Nemoianu în mediul academic străin (San Diego, Berkeley, Cinncinati, Washington) infirmă (a cîta oară?) ponciful critic maiorescian conform căruia celula românească nu rezistă la un efort intelectual prelungit. În ce priveşte traseul său ştiinţific, Nemoianu a evoluat metodologic de la

structuralism şi „noua critica” anglo-saxonă, cu care se familiarizase, spre o abordare comparatist-istoristă, soi de diagnoză simptomatologică, cu un termen pe care-l preferă. După volumele de studii şi eseuri publicate în ţară (Structuralismul, Calmul valorilor, Utilul şi plăcutul), îngrijirea unor ediţii (Pillat etc.), prefeţe, traduceri (din Hölderlin, Benn, în colaborare cu Ştefan Aug. Doinaş), Nemoianu îşi publică cărţile fundamentale în engleză. Deschizătoare de drum în cercetare, avansînd cîteva priorităţi incontestabile, acestea au reintrat în ţară după 1989, iar autorul însuşi a fost prezent în presa literară postdecembristă, implicat în mişcarea de idei a modernităţii recente. Micro-armonia (teză de doctorat la origini, tipărită în 1977 în Elveţia, tradusă în română în 1996) defineşte problematica modelului idilic în literatură, toposul unei societăţi senine, armonioase. Cartea operează subtile distinguo-uri între idilă ca model, cu personalitatea sa, faţă de pastorală (ca gen tradiţional), fazele dezvoltării idilei (socotită îndeobşte minoră), dar şi declinul acesteia (redusă la o nostalgie romantică pentru trecut). Cercetarea relevă dihotomiile idilic-pasionalitate romantică, Caracter versus Dorinţă etc., influenţa modelului idilic în literatură dar şi seria interdependenţelor socioculturale, intelectuale, politice. Exegetul radiografiază meticulos temelia ontologică a idilicului, dinamica acestei paradigme, relevând potenţialul ei integrator. Întreţinută de realitatea socială a secolului 1750-1850, înnobilată în tipare estetice (prezentă în romanul prototipic al lui Goldsmith Vicarul din Wakefield dar şi la alţii, scriitori romantici şi realişti, englezi, francezi, germani - în special la Goethe în Hermann şi Dorothea, Faust), idila va cunoaşte metamorfoze – evoluînd spre sociologic, politic, teoretic, dar va supravieţui (seducătoarea, fertila ipoteză a cercetătorului) în romantismul domesticit, necanonic căruia îi aparţin literaturile marginale, central şi est-europene, inclusiv literatura română. Nemoianu a restaurat practic demnitatea literar-istorică a idilei (model mental, societal, uman), fascinat de practica unui exerciţiu de virtuozitate intelectuală, definindu-i ethosul cu care s-a familiarizat pe tărîmul natal, în Banat. Capodopera comparatistului este volumul Îmblînzirea romantismului. Literatura europeană şi epoca Biedermeier, 1984 (versiunea românească, 1998). Din complexa canava a „epocii biedermeier” (principala referinţă bibliografică este desigur monumentală exegeză a lui F. Sengle), Nemoianu cercetează dinamica perioadei romantice în literatură, dihotomia majoră dintre un High-Romanticism (H.R.), romantism înalt, elevat, titanic, grandios, vizionar (prezent în Anglia şi Germania în jurul anului 1800) în opoziţie cu romantismul tîrziu, moderat, Biedermeier Romanticism (B.R.), definit de intimism, militantism, resemnare, timbru ironic, decepţionant, acela al perioadei 1815-1848. Abordării principalelor creaţii ale biedermeierului englez (de la Lamb, de Quincey, Scott la G.Eliot şi Th. Hardy etc.), francez (Hugo, Chateaubriand etc.), a ironiei romantice, a romanului istoric romantic, cercetătorul - comparatist îi asociază şi investigarea literaturilor est-europene (cehă, maghiară, poloneză, rusă). El identifică conceptul, teoria sa şi în literatura română, de la Alecsandri, „moderaţia întruchipată”, Ghica, la Odobescu şi C.Negruzzi. Exegeza ilustrează admirabil existenţa unui ritm contrapunctic al dinamicii romantice (perioade de efervescenţă creatoare alternînd cu perioade de respiro), relevînd unitatea unui model, o „forma mentis”, cu toate că Europa a avut centre multiple de iradiaţie romantică (conexiuni, tipare, corespondenţe pe întregul continent, pe deasupra particularismelor). Nemoianu a postulat cu inteligenţă un cadru conceptual generos (existenţa unui Biedermeier european), paradigmă pe care N. Manolescu a verificat-o în Istoria critică a literaturii... pe textele paşoptiştilor noştri. Nu este surprinzător că Nemoianu, care se revendică ideologic, politic de la tradiţiile europene ale conservatorismului european ne-a oferit o carte fundamentală despre dialectica complexă dintre progres şi reacţiune pe tărîm literar (O teorie a secundarului, 1989, versiunea românească, 1997). Autorul o socoate contribuţia sa cea mai importantă, aceea care-l reprezintă psihologic şi filozofic, „o glorificare a imperfecţiunii şi osîndire a utopicului”, cum o defineşte. Cercetătorul întreprinde o reabilitare a literaturii din examinarea relaţiei principal (centralitate) - secundar (marginalitate). Exegetul consideră că literatura în genere este secundară în

raport cu preocupările centrale ale omului şi cu angrenajul istoriei, încît semantic principalul e asimilat progresului, iar secundarul imperfecţiunii, detaliului, digresiunii, alienării, ariergărzii, cu un cuvînt reacţionarismului. Din această perspectivă demersul critic recurge la cartografierea operei unor mari scriitori consideraţi reacţionari din punct de vedere politic (Shakespeare – Coriolanus, Th. Mann - Doctor Faustus, Bulgakov - Maestrul şi Margareta etc.), dar nu lipsesc exemple nici din discursul politic, ştiinţele exacte etc. Arguţia sa e elocventă, edificată pe o frumoasă erudiţie, tentativă de armonizare a contrariilor întreţinută de un polemism bine strunit. Referirile la literatura română se limitează doar la filosoful Blaga din Trilogia cunoaşterii, deşi încă E.Lovinescu distingea aportul „forţelor revoluţionare”, respectiv al celor „reacţionare” în dinamica civilizaţiei române moderne. Modelul idilic şi teza romantismului tip Biedermeier sunt concepte funcţionale pentru mai buna înţelegere a culturilor europene marginalizate, inclusiv a culturii şi literaturii române. Dar cantonarea în cercetări specioase n-a fost unilaterală în creaţia lui Nemoianu. Erudit, multilingv, acest şaizecist ca generaţie a alternat devreme rigoarea exegezei (Structuralismul, Calmul valorilor, Utilul şi plăcutul), savanteria, eseistica intelectuală cu beletristica. Cartea de proză Simptome (1969), în registru eseistic-literar se constituia într-un badinaj intelectual superior, pigmentat de ironie, momente comice, mici povestioare, decise de “observaţii” varii despre toleranţă, morală, sentimente, fericire, animale, ştiinţă, artă, fenomenul literar, superstiţii, moarte, parvenitism, profesionalism şi amatorism etc. prin recurs la paradox, formulări apoftegmatice, aforistice. Volumul articulează o teorie a microeseismului la interferenţa dintre literar şi teoretizare fără a evita ludicul, convins că poţi cuceri inima lucrurilor glumind cu ele. De altfel, apetenţa pentru ludic nu-i incompatibilă cu profesionalismul, excelenţa. Paginile sale degajă o epură moral-filosofică a unei posibile Simptomatolgii umane. Pe Nemoianu l-a preocupat de altfel articularea unei critici simptomatologice, variantă exegetică menită să circumscrie multiplicitatea căilor de acces spre fictiv, literar, spre viaţă, prin îmblînzire, armonizare, umanizare prin joc, glumă, construind liber cu material literar (în maniera comentatorilor de subsol ai Ţiganiadei, bunăoară). Nemoianu însuşi preţuieşte micul op ca prima expresie a originalităţii scrisului său. E prezentă în opera sa o uimitoare congruenţa biografie – exegeză, încît cercetările comparatistului despre modelul idilic în literatură, despre romantismul îmblînzit sau aceea despre pluralitatea fertilă a secundarului au un acut caracter memorialistic şi autobiografic, egale cu încercarea de a-şi recupera sentimentele adolescentine - proces anamnetic -, de a-şi legitima şi proteja fiinţa agresată de „teroarea istoriei” - ciuma roşie a comunismului. Memorialistul ştie „scrie” drumul eului spre conştiinţa de sine, spre individuare, cum formulează (prin însuşirea unor principii precum loialitatea, libertatea, prin tumultul vieţii imaginative şi de lectură etc.). Viaţa sa armonizează - certă izbîndă - multiplicităţi ale unui timp istoric ieşit din ţîţîni. A povestit-o el însuşi cu rar talent de narator şi portretist în volumul Arhipelag interior (1994), bijuterie a speţei memorialistice, autobiografie intelectuală, culturală şi ideologică. Cartea face parte din seria unor capodopere ale genului precum Amintiri în dialog a lui Matei Călinescu şi Ion Vianu, La apa Vavilonului al Monicăi Lovinescu sau Caietul albastru a lui N.Balotă (parte a unei proiectate tetralogii memorialistice). Arhipelag interior, format din “eseuri memorialistice” impune prin coerenţă narativă, alcătuind un corpus unitar, seducător şi relevă în Nemoianu un prozator care se ignoră. Ajutat de o memorie afectivă şi culturală prodigioasă, digresiv-asociativă, memorialistul reface liniile de forţă ale formaţiei sale intelectuale, practic reuşita unei personalităţi accentuate, prin extensiune, supravieţuirea unui puternic clan de familie în oceanul năpastei comuniste (unii membri - anticomunişti tenace - au cunoscut brutalitatea sistemului comunist, murind în temniţă). Primul fapt notabil: celula (moştenirea ereditară) din care provine e rezistentă; criticul este mîndru de ascendenţa sa, o familie burgheză bine situată. Pentru a-şi evidenţia opţiunea central-europeană se prezintă adesea ca bănăţean înainte de a fi român!, reiterată superbie a sintagmei dialectale „Că tăt Bănatu-i fruncea!”. Matricea sa etnică adună filoane diverse,

linia paternă e curat românească (ascendenţă ţărănească din zona grănicerească), cea maternă fiind sîrbească (o bunică), germană, cu sînge italian (cealaltă bunică). Cercetătorul relevă antiteza stilistică dintre familia lui paternă şi cea maternă, care n-a obnubilat însă afecţiunea şi o puternică solidaritate de clan. El reconstituie atmosfera din Banat (idilismul Biedermeier contractat în familie), şcolaritatea în anii stalinismului (Caransebeş, Bucureşti-Facultatea de filologie, secţia germană-engleză), lecturile formatoare, opţiunile existenţiale în perioada bulversantă a comunismului cu scurta perioada de liberalizare repede gîtuită („intermezzo al comunismului îmblînzit”), începutul carierei universitare, doctoratul în literatură comparată (în primul stagiu american), un lectorat în Anglia, expatrierea (în 1977), ruptura de comunism – iniţierea în civilizaţia americană şi valorile ei, traseul profesional la standarde înalte (profesoratul la o instituţie doctorală prestigioasă, Universitatea Catolică din Washington - un loc al tradiţiei), reuşita exemplară într-o lume nelipsită de multiple seducţii şi durităţi. Autobiografia restituie cu har, plastic şi veridic, zăcămintele amintirilor sale (memorialistul crede în puterea revelatoare a reminiscenţelor). Textul dezghioacă sub ochii noştri un întreg itinerar spiritual, procesul sinuos al construcţiei de sine, de la gama revelaţiilor (descoperirea organicităţii rurale, a bucolicului alături de pragmatismul bănăţenesc, dialectica tradiţional versus modern), descoperirea sexualităţii, pînă la viciul nepedepsit al lecturii etc. Cititor profesionist de cursă lungă, maniac al lecturii, Nemoianu trăieşte extazul acumulărilor – starea paradisiacă s-ar identifica cu lectura tuturor cărţilor lumii. Bibliofag, confiscat de mari fervori intelectuale (impactul prieteniei cu cerchiştii sibieni a fost decisiv - i-a şi evocat cu empatie), Nemoianu se simte acasă în mari spaţii ale culturii. Citeşte devreme în original (nemţeşte, frantuzeşte, englezeşte) filosofie, istorie, ideologie, literatură religioasă, literatură politică (opţiunea sa e de dreapta, anticomunism, religiozitate, tradiţionalism patriarhal), dar şi literatură de consum, beletristică desigur (marea literatură, din antichitate, prin Goethe (lectură decisivă), Shakespeare, romantici, poezia şi critica modernă anglo-americană, literatura română of course (de la junimişti, prin baladescul cerchiştilor sibieni, la Nichita Stănescu, bunăoară), practic se familiarizează cu tiparele esenţiale ale Epicului, ale Poeticităţii, care îi vor deveni obiect de exegeză. Maeştrii săi de gîndire au fost Spengler, Chesterton, îndeosebi Goethe (Faust, carte de căpătîi – a recitit-o de 30 de ori) în ce priveşte concepţia despre lume; l-a atras organicismul viziunii ultimului om de Renaştere, deoarece copilul văzuse şi trăise direct, pe viu, o societate organică, a ordinii şi păcii armonioase, a lucrurilor aşezate, în Caransebeş (ilustraţia unui Biedermeier românesc, colţ de provincie în care se prelungea secolul al XIX-lea, de sorginte francisc-iosefină, spulberată brutal de sistemul totalitar) şi în satul bunicilor la Borloveni (axis mundi, cuib al identităţii sale, autentic rezervor imagistic, derivînd şi el din supravieţuirea aceluiaşi cod Biedermeier). Referinţe livreşti abundente, în siaj comparatist (de la romantici, Arnim, Novalis, Hoffman, Wordsworth, prin Shakespeare, Goethe, Austen, Stendhal, Galsworthy, Kipling pînă la Th.Mann, Mateiu I. Caragiale, Th. Wilder, S.Bellow, H.von Doderer, J.Brodsky etc.) vascularizează în paginile autobiografiei sale realitatea trăită în „arhipelagul” clanului familial, ilustrare a omologiei viaţă-literatură. În alt plan, Nemoianu portretizează memorabil, cu uimitoare sagacitate psihologică (caracterial, temperamental, profesional), comprehensiv-detaşat, atitudini, moravuri. De la portretele bunicilor (memorialistul are capacitatea de a proiecta unele scene domestice în naraţiunile romantismului german) la acelea ale profesorilor, mentorilor, colegilor de generaţie, prietenilor (din ţară, din mediile academice străine). El fixează rapid, percutant, qualité maîtresse a fiecăruia. Galeria e numeroasă, de la profesori precum T. Vianu (principalul mentor pentru iniţierea în comparatism), Vera Călin, Edgar Papu, Ana Cartianu (fosta asistenta a lui Dragoş Protopopescu), Virgil Ştefănescu-Drăgăneşti, Leon Leviţchi, Dan Duţescu, Andrei Bantaş etc. la colegii de şcolaritate, de la aceia care l-au precedat (figuri legendare), Ionel Vianu, Matei Călinescu, Mircea Anghelescu, la comilitoni - care şi-au fixat ei înşişi un loc în cultură, Nicolae Manolescu („inteligenţă ascuţită şi cu demnitate graţioasă şi tenace

în faţa adversităţii”, „stil subţire-magisterial“), Răzvan Theodorescu, Mihai Zamfir, Andrei Ionescu, Sergiu Celac, Sânziana Pop, Cornel Mihai Ionescu, Toma Pavel, Sanda Golopenţia, ultimii doi cu cariere strălucite în Occident. Nu lipsesc din panteonul său afectiv cerchiştii sibieni (Doinaş, despre care a scris o monografie publicată tîrziu, Surîsul abundenţei, 1994), I. Negoiţescu, O. Cotruş, N. Balotă, Cornel Regman, Dominic Stanca, I. D. Sârbu etc., trasplantaţi la Bucureşti - întîlnire decisivă, „universitatea” lui cea mai importantă. Temperamental, tipologic Nemoianu are afinităţi mărturisite cu junimismul (raţionalism more geometrico, aseptic), Tudor Vianu sau cerchiştii sibieni, nu cu fugosul, histrionicul Călinescu sau criterioniştii cu aerele lor genialoide. Prietenia cu grupul clujean-sibian al foştilor studenţi ai lui Blaga a însemnat contactul cu lumea literară, o deschidere egală cu apetenţa sa spre universalitate (aud că prinosul recunoştinţei faţă de ei a fost reiterat, relativ recent, în cartea de convorbiri cu Sorin Antohi, România noastră. Conversaţii berlineze, 2009, care nu mi-a căzut încă sub ochi). În generoasa acoladă evocativă apar şi alţii, precum filosoful Mihai Şora, eseistul N. Steinhardt, Mircea Maliţa, Mircea Ivănescu, Constantin Ţoiu, Romulus Vulpescu, Mihai Nasta, Andrei Brezianu, Alecu Paleologu, grupul tîrgoviştean (Mircea Horia Simionescu, Tudor Ţopa, Radu Petrescu) etc. Cînd vorbeşte despre sine Nemoianu se prezintă necomplezent, ca fiind aspru, ironic, arogant, rebel, excentric, agresiv chiar, cu aere aristocratice – adept al valorilor tradiţional - sentimentale, evoluînd însă spre prietenie, armonie. Memorialistul îşi descrie socializarea, drumul de la individualismul agresiv, aerul ţîfnos, vedetist, spre convivialitate, benevolenţă, toleranţă, profesionalizare, concomitent cu descoperirea amiciţiei virile. El pariază de la început pe mansuetudine, ludic, generozitate, blîndeţe (îmblînzirea a primit, cum ştim, statut de pattern metodologic, prin care citeşte literatura, existenţa, propria-i biografie). Afinitatea pentru o civilizaţie luministă a toleranţei şi umanităţii, pentru tradiţii, idilitate, viaţă senină şi liniştită, s-a constituit într-un veritabil cod pe care l-a transpus exegetic în conceptul Biedermeierului. Cu un atare Weltanschauung Nemoianu putea afirma, la limită, că armonia lumii are nevoie inclusiv de Absurd, faţă de care trebuie să fim mai blînzi şi mai indiferenţi. Cărţile sale problematizează cu fervoare un traseu intelectual de excepţie – tip de autoscopie care luminează figura spiritului său solar, traversat subiacent de omeneşti, preaomeneşti întrebări, obsesii, nelinişti. Nemoianu a mizat pe excelenţă profesională, intelectuală şi a reuşit în mediul ştiinţific occidental, competitiv. Intelectual român de anvergură, spirit tonic de rară fineţe intelectuală, Nemoianu este, în plus, un observator sagace al mişcării contemporane de idei. În eseistica sa, el meditează cu eleganţă nu doar asupra literaturii - nedezminţita sa fidelitate -, ci încorporează demersului său critic filosofia culturii, planul moral, politic, interferenţele dialectic-contradictorii dintre teoretic-intelectual-religios. Limbajul exegetului este calm, occidentalizat inclusiv cînd comentează literatura şi cultura română. El ştie descifra semnele culturii, ale actelor umane, dar în particular ale literaturii, deşi admite că aceasta aparţine secundarului, comparativ cu alte domenii umane. Arcanele hermeneuticii sale, a celui animat de încrederea în esenţa structural „livrescă” a lumii, a condiţiei umane se situează în proximitatea opticii axiologice a lui N. Balotă. Inteligenţă cu zimţi care se îmbucă foarte bine, cu rar instinct al dialecticului, simţ valoric, creaţia lui Nemoianu oferă un spectacol ideatic de certă vitalitate. E triumful unei conştiinţe transilvane în drumul anevoios dar onest, organic cu sineşi, cu lumea diferită de peste ocean. Alături de Matei Călinescu sau I. Petru Culianu, Nemoianu ne-a resincronizat după 1989 cu bibliografia occidentală în critică, teorie literară, filosofia culturii, sociologie, politologie. El probează eclatant faptul că prin devotament pentru loialitate, responsabilitate, profesionalism, tradiţii, moravuri, familie, sentimente, diversităţi (rezidii ale unui ethos patriarhal adînc sădit în fiinţa sa) şi chiar împotriva vitregiei vremurilor a reuşit să-şi edifice un destin ştiinţific exemplar. Tenacitatea efortului său de autoeducare, muncă, creaţie decide prestigiul existenţial şi axiologic al unui comportament românesc în lume - fiind un posibil model cu valoare paideică, stimulativ, instructiv, nu singurul desigur. Prin capacitatea de a învinge dificultăţile, prin

talent, creaţie în ordine teoretică - forţa autoconstruirii unei formaţii spirituale spectaculoase care aliază erudiţia neostentativă, reflecţia moral-filosofică, subtilitatea hermeneuticii îmblînzită de spirit ludic, opera lui Nemoianu dă seama de o certă izbîndă a spiritului românesc, competitiv la orice meridian. Nemoianu impune prin varietatea caleidoscopică a cercetărilor sale, componente ale unui program exegetic pe care l-a urmărit cu abnegaţie – toposul idilei, modelul ei comparativ cu pastorala, literatura Biedermeier, teoria secundarului etc. Cercetătorul se mişcă cu graţie în lumea europeană a ideilor (afinităţi pentru morfologia comparată), imun la naţionalism, fanatisme, iraţionalism, ideologii. Azi, de pe promontoriul înalt al reputaţiei sale academice, V.Nemoianu a înfăptuit visul meritocraţiei fără limite la care aspira părintele său din Banat. Deschiderea spiritului său comprehensiv, tolerant în perioada globalizării discursului intelectual, este cu adevărat reconfortantă.

Gheorghe GLODEANU Un „simpozion platonic redivivus, cu momente comice” Studii precum Micro-armonia. Dezvoltarea şi utilizarea modelului idilic în literatură (1977,

versiune românească 1996), Îmblânzirea romantismului. Literatura europeană şi epoca Biedermeier (1984, traducere românească 1998), O teorie a secundarului. Literatură, progres şi reacţiune (1989, versiune românească 1997) i-au adus lui Virgil Nemoianu o binemeritată consacrare internaţională. Mult mai puţin cunoscută rămâne însă opera de imaginaţie a scriitorului. Sub acest aspect, micul volum (de proză?) intitulat Simptome, din 1969, reprezintă o apariţie insolită în peisajul literar românesc al epocii. Este vorba de un volum cvasinecunoscut, redescoperit şi reeditat abia în 1995. Asemenea lui Urmuz în perioada interbelică sau lui Mircea Horia Simionescu în anii 60, Virgil Nemoianu mizează pe o ingenioasă poetică a fragmentului, în care îmbină cu real talent vastele cunoştinţe ale comparatistului şi eseistului cu jocul insolit al prozatorului. Recursul la fragment, tehnica aforismului şi a paradoxurilor, discontinuitatea asumată în mod deliberat, prezenţa unui magistru ludic sunt procedee ce anticipează postmodernismul românesc de mai târziu. Nu întâmplător, la reeditarea cărţii, autorul a simţit nevoia să îşi prefaţeze textul cu o serie de precizări intitulate O notă explicativă în 1994. Virgil Nemoianu recunoaşte că însemnările sale au fost inspirate de către Ion Negoiţescu. În perioada 1959-1961, acesta a început să ţină un „jurnal de noapte” din care îi citea frecvent autorului Îmblânzirii romantismului. Din păcate, reputatul exeget a fost arestat, iar manuscrisele i-au fost confiscate de către securitate. Virgil Nemoianu urmează exemplul prietenului său, intitulându-şi notaţiile - pe care le dorea cât mai impersonale - „jurnal de nopţi”. El însuşi le citea uneori colegilor şi prietenilor săi o serie de fragmente din aceste texte de dimensiuni miniaturale, greu de încadrat într-o anumită specie literară. Mircea Ciobanu a fost editorul care l-a îndemnat pe autor să îşi publice scrierile, intitulate în mod deliberat Simptome. Urmând acestui impuls, Virgil Nemoianu şi-a inventat personajele („menite să joace rol de chei muzicale”) şi a organizat materialul pe „capitole” şi „subiecte”. Un singur text a fost eliminat din cauza intervenţiei cenzurii timpului, cel „despre femei şi sexualitate”, considerat prea „progresist” pentru epoca respectivă. Criticul a continuat să scrie asemenea microeseuri şi după 1969, data apariţiei cărţii, dar ele au rămas risipite în presa timpului.

Pe lângă Ion Negoiţescu, scriitorul şi-a ales drept modele o serie de maeştri în arta fragmentului precum Georg Christoph Lichtenberg (autor al unor celebre aforisme) şi Ernst Jünger. Ambiţia declarată a lui Virgil Nemoianu a fost aceea să definească „un spaţiu în care imaginaţia

literară şi judecata teoretică să poată să funcţioneze egal şi reciproc substitutiv”. A încercat să îşi teoretizeze ideile şi, pentru finanţare, a apelat la fundaţia germană Humboldt, care i-a acordat o bursă de doi ani în Germania. Deşi era tot mai preocupat de stabilirea sa definitivă în America de Nord, omul de cultură nu şi-a abandonat textele. În 1970, publică o selecţie în revista elveţiană Antaios condusă de Philipp Wolff-Windegg. Alte creaţii au văzut lumina tiparului, în 1981, în prestigioasa revistă Kenyon Review, iar în 1985 şi în 1988, Andrei Codrescu a tipărit câteva din textele noi ale scriitorului în The Exquisite Corpse.

Virgil Nemoianu simte apoi nevoia să dezvăluie câte ceva din semnificaţiile ultimului text al cărţii, intitulat Un eseu despre cadouri. Redactat prin 1961, acesta îşi are originea într-o noapte de peregrinări boemo-bahice în compania prietenilor. Intenţia scriitorului a fost aceea de a-şi justifica dreptul de a dispune după plac de un dar primit. În mod treptat, tema transferului axiologic, a tranziţiei de la un tip de societate organică la unul de societate alienată câştigă tot mai multă importanţă în ochii reputatului om de cultură, motiv pentru care, într-o versiune prescurtată, eseul a fost inclus şi în volumul O teorie a Secundarului. Propunerea reeditării micului (dar incitantului) volum după un sfert de veac trezeşte nostalgia scriitorului, care nu ezită să îşi definească opera în felul următor: „un mic document al atmosferei anilor ’60 din România cu năzdrăvăniile, speranţele şi absurdităţile ei, cu tonul de relaxare zeflemitoare şi de pesimism frivol de atunci”.

Spre deosebire de nota explicativă a autorului din 1994, Nota editorului ne dezvăluie formula epică asumată de către scriitor. Acesta alege convenţia manuscrisului găsit, convenţie extrem de răspândită în literatura secolului al XVIII-lea, conferind astfel un grad sporit de arhaicitate textelor. Însemnările ne avertizează că „paginile ce urmează datează de la începutul deceniului VII al secolului XX şi au fost găsite într-un pod părăsit din apropierea Bucureştiului”. Editorul vorbeşte de valoarea estetică redusă a textelor, publicarea lor justificându-se prin caracterul experimental al acestora, prin exerciţiul intelectual pe care îl reprezintă. Este vorba de manifestarea târzie a unei forme eseistic-literare practicate de o serie de scriitori precum Georg Christoph Lichtenberg, eseiştii englezi din secolul al XVIII-lea şi autorii romantici. Forma actuală a naraţiunilor/eseurilor/meditaţiilor se explică prin stângăciile şi ignoranţa lui Pius F., martorul şi cronicarul din interiorul cărţii. Naiv şi cam nătâng – aşa cum rezultă din prefaţa pe care o semnează –, acesta a crezut că are de a face cu nişte „dialoguri platonice”, iar pe sine s-a considerat „un fel de credincios Boswell sau Eckermann”. Tot în nota editorului se afirmă că există riscul ca, din cauza incompetenţei sale, Pius F. să fi eliminat sau să fi uitat din consemnările sale unele lucruri cu adevărat interesante sau profunde. În esenţă, se exprimă neîncrederea faţă de maniera în care au fost înregistrate textele, asupra cărora pluteşte suspiciunea unor deformări considerabile. Insolita formă literară la care se ajunge se datorează întâmplării, hazardului cu care a acţionat Pius F.

Valoarea documentară şi autenticitatea textului se dovedesc incontestabile. Aceasta şi datorită faptului că o serie de personaje precum Almador şi Clarian (nume semnificative, ce amintesc de Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu!) sunt prezentate ca nişte personaje ce au existat în realitate. Chiar dacă azi sunt uitaţi, ei s-au bucurat la vremea lor de oarecare reputaţie printre specialişti. De asemenea, editorul se îndoieşte că un scriitor de calitatea îndoielnică a lui Pius F. ar fi fost capabil să inventeze întreaga discuţie, rolul acestuia reducându-se la simpla consemnare a dezbaterilor. O altă ipoteză lansată este aceea că ne găsim în faţa unui text ironic, discuţiile fiind asemănate cu cele din subsolul Ţiganiadei lui Budai-Deleanu. Considerată „fantezistă”, „aventuristă”, ipoteza este însă respinsă, deoarece textul de faţă apare la mai bine de un secol şi jumătate după Ţiganiada, în plus, lipseşte orice fel de informaţie cu privire la existenţa unei opere al cărei comentariu să îl constituie scrierea de faţă.

Nota editorului este urmată de un Cuvânt înainte purtând semnătura lui Pius F. Textul se dovedeşte important deoarece caracterizează personajele dialogurilor şi oferă o definiţie a cărţii.

Primul prezentat este „înţeleptul” Clarian, ale cărui prelegeri erau urmărite odinioară de tineri şi vârstnici din toate colţurile ţării. Pius F. se defineşte drept „ciracul şi admiratorul” reputatului magistru. În zilele de vacanţă în care venerabilul dascăl se hotăra să adune în jurul său câţiva din amicii mai vechi sau mai noi, sufletul personajului narator se pregătea pentru o veritabilă „baie de desfătare”. Ca şi în cazul grecilor antici, dialogul socratic se desfăşura în mijlocul naturii, după o masă aleasă, în grădina răcoroasă din faţa casei maestrului, în mireasma poamelor şi a trandafirilor. Într-un asemenea decor luxuriant, înconjurat de cei dragi, veneratul dascăl se putea desprinde „din încleştarea cumplită şi uneori periculoasă cu stihiile cugetului”, pentru ca în ochii lui pătrunzători să se aprindă „luminile jocului senin şi nedureros”. Descătuşarea spiritului liber al magistrului duce la asumarea unor teme care sunt, în esenţă, marile teme ale cărţii (lucrurile şi viaţa cea de toate zilele, faptele şi obiectele etc.), totul fiind zugrăvit din puncte de vedere inedite.

Asemenea lui Urmuz, Virgil Nemoianu realizează o serie de perechi contrastante. Ca urmare, după descrierea magistrului Clarian, urmează prezentarea lui Almador, „prietenul său de o viaţă, străjuitorul credincios al adevărului, cel care, cu sinceritate şi hărnicie, se apleca asupra năstruşnicelor realităţi, descoperindu-le înţelesul simplu, sau, dimpotrivă, dezvăluia nebănuite cotloane şi capcane în cele mai cenuşii, banale, întâmplări”. Portretul spiritual al personajului este urmat de cel fizic: „Era un om mare de stat, butucănos şi puternic, cu faţa blândă, de copil, care se supăra rar şi zgomotos. Ţi se părea că dăduse ca din întâmplare peste comori după care scormonise de o viaţă”.

Cel de al treilea personaj al colocviilor nu are o identitate precisă, purtând porecla „Pterodactilul”. Şi portretul acestuia este schiţat cu minuţiozitate: „ciolănos, dezarticulat şi oacheş; negru la gând ca şi la chip, venit parcă de pe altă lume, cu gândire întortocheată, cu spuse de neînţeles, glăsuind parcă din adâncuri, din straturile visului; vorbea rareori, dar atunci cu pasiune, clocotind de puteri diavoleşti. Acesta dispărea, apărea, putea pleca în mijlocul unei vorbiri, putea arunca pe neaşteptate câte o parabolă fără noimă, care pe mine mă înfiora, scufundându-se apoi din nou sub apele lui uleioase”.

La aceste întâlniri participau şi doi „măscărici obraznici”, numiţi Tironides şi Spiridanik. Personajul-narator nu înţelege ce îl poate lega pe magistru de aceşti „ucenici netrebnici şi nevrednici”, incapabili să pătrundă în sferele elevate ale dialogurilor purtate de cei în vârstă. Bieţi arlechini, ei se mulţumeau să azvârle pretinse vorbe de duh ce reuşeau să atragă, uneori, surâsul binevoitor al adevăraţilor maeştri. Rolul celor doi se dovedeşte similar cu cel al bufonilor de la festinurile regilor. Spiridanik este caracterizat în felul următor: „mic şi rău, ale cărui scurte povestioare sau descrieri n-aveau nici cap, nici coadă, nu izbuteau să convingă pe nimeni”. În aceeaşi manieră depreciativă este zugrăvit şi cel de al doilea personaj al cuplului, Tironides: „saşiul, care îşi etala cu insolenţă stupiditatea, cu vădită satisfacţie, spre hazul celor din jur”.

O altă figură incompatibilă cu toposul mirific al colocviilor este Adelhio, chiar dacă „acesta nu era un căţel alintat sau giumbuşlucar precum cei 2 colegi mai tineri” ai naratorului. Deşi constituia o prezenţă distinsă, elegantă, amabilă, personajul nu avea nicio legătură cu spiritul, fiind un filfizon, un monden năzuros. Prezenţa lui este explicată tot ca o sursă de divertisment, Magistrul Clarian invitându-l „pentru a avea în faţă o mostră vie a lumii superficiale cu felul ei de a judeca”.

Prezenţa unor asemenea personaje pitoreşti nu izbuteşte să întunece decât parţial farmecul şi încântarea ceasurilor petrecute. Important este şi faptul că scriitorul integrat în text îşi circumscrie propria sa condiţie. Acesta se defineşte ca un martor veridic al evenimentelor pe care ulterior le repovesteşte: „Ascultător şi avid de-nţelepciune căutam să-mi înfig în minte fiecare cuvânt rostit, iar apoi seara, în cămăruţa mea, le aşterneam înfrigurat pe hârtie, cât mai fidel”. În ceea ce priveşte tematica dialogurilor, Pius F. menţionează că ele abordau problemele cele mai diferite. Dezbaterile erau purtate de către două sau trei persoane, ceilalţi ascultând în tăcere. Cronicarul evenimentelor

este de părere că ceea ce a reţinut din dialogurile la care a asistat se poate intitula un „simpozion platonic redivivus, cu momente comice” sau un „op de convorbiri nobile, pentru folosul şi prosperitatea cititorilor de toate vârstele”. Dacă autorul a înregistrat şi unele din ieşirile groteşti sau superficiale ale invitaţilor, acest lucru se explică prin dorinţa de a stârni râsul şi oprobiul lumii. Cititorii sunt sfătuiţi să extragă din dialogurile parcurse o serie de „poveţe sporite, pregătiri pentru măreaţa Simptomatologie Generală, învăţătura învăţăturilor”.

Volumul Simptome se dovedeşte important deoarece, prin intermediul lui, facem cunoştinţă cu prozatorul Virgil Nemoianu. Un prozator mai puţin obişnuit, care impune o nouă viziune asupra literaturii. Dacă Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu, Urmuz şi ciclul Ingeniosul bine temperat al lui Mircea Horia Simionescu reprezintă câteva dintre modelele autohtone ale cărţii, dintre posibilele ecouri străine ne putem opri la Colocviul câinilor de Cervantes, la Rabelais, la scriitorii secolului al XVIII-lea, dar şi la marii filozofi ai antichităţii care au ridicat dialogul la rang de artă. Aerul medieval al conversaţiilor, amestecul meditaţiilor grave cu jocul fără constrângeri rigide provocat de plonjarea în sfera imaginarului, nuanţa de mister ce ţine de influenţa romantismului creează o impresie de puternică originalitate. Asemenea scriitorilor naturalişti (şi aici Emile Zola rămâne modelul suprem), Virgil Nemoianu lasă impresia că face operă ştiinţifică, nu literară. Caracterul „ştiinţific” al povestirilor/eseurilor este exprimat prin apelativul „observaţii”. Volumul Simptome conţine douăsprezece creaţii intitulate Observaţii, la care se adaugă Un portret şi Un eseu despre cadouri (De magistrul Clarian). Tematica abordată se dovedeşte extrem de diversă, vizând o serie de probleme precum opoziţia dintre natural şi metropolitan, formele comunicării, fenomenul literar, animalele şi monştrii, legăturile şi faptele oamenilor, toleranţa şi vinovăţia, fericirea şi moartea, specialişti şi diletanţi, ştiinţă şi joc, vis şi artă, superstiţii şi parvenitism, trup, simţuri şi dureri, morală şi sentimente. Ca şi în cazul lui Urmuz, titlurile exprimă adesea o opoziţie aparent ireconciliabilă.

Extrem de interesante se dovedesc dialogurile lui Virgil Nemoianu despre scris şi despre condiţia artei. După cum o sugerează şi titlul, eseul Observaţii răzleţe despre fenomenul literar abordează o serie de teme extrem de diverse cum ar fi problema ridicolului, cele două aspecte ale sângelui în literatura secolului XX, condiţia aforismului, romanul ţărănesc, satira şi parodia, traducerea, atitudinea în faţa naturii. Sunt meditaţii disparate, caracterizate printr-o conciziune extremă şi prin numeroase trimiteri livreşti, care vorbesc de cultura impresionantă a autorului. Este semnificativ faptul că personajul-narator al cărţii, Pius F., visează să poată scrie cărţile pe care ar fi dorit să le citească: „Când eram mai naiv, visam să pot scrie cărţile pe care aş fi dorit să le citesc, dar care fie nu existau, fie nu-mi erau foarte accesibile. Mai sceptic, constat că am început chiar să le citesc în vis – subiectul lor părându-mi relativ cunoscut; avantajul e că dimineaţa poţi medita la circulaţia temelor”.

Observaţiile despre vis şi artă reprezintă o ingenioasă incursiune în fabulos. Magistrul Clarian realizează chiar şi o clasificare a artelor, pe care le împarte în nobile, inconstante, decorative sau aplicate şi artele de plăcere. Multe afirmaţii se prezintă ca scurte naraţiuni onirice, în timp ce altele dobândesc o conciziune aforistică.

Situându-se în prelungirea studiilor sale academice, reflecţiile lui Virgil Nemoianu dobândesc mai multă libertate în ciclul „observaţiilor” reunite în volumul Simptome. Este vorba de o serie de texte în care un magistru ludic se amuză pe seama marilor probleme ale artei şi ale existenţei.

Cristian BĂDILIŢĂ

Un ortodox american Actul critic, maturizarea intelectuală şi spirituală, începe cu admiraţia, cu decantarea, cu

extragerea pepitei aurii din noianul de scorii adiacente. Admiraţia se naşte din duhul discernămîntului, ea este chiar discernămînt jubilatoriu. Cine nu-i în stare să se bucure de frumuseţea şi inteligenţa semenilor riscă să se cufunde, mai devreme sau mai tîrziu, în vasul cu melancolie al dezgustului de sine însuşi.

Am în faţă un volum care a fost pentru mine o revelaţie şi pe care nu obosesc a-l reciti, măcar fragmentar din cînd în cînd. Se numeşte Jocurile divinităţii şi este semnat de un reputat comparatist american de origine română, Virgil Nemoianu, recuperat destul de aleatoriu, cred eu, de cultura română post-decembristă. A fost ideea diaconului Ioan I. Ică jr. să adune între copertele acestui volum majoritatea foiletoanelor rostite de autor la Europa liberă în anii 1980, în cadrul rubricii „Intelectualul şi religia”, alături de alte studii şi articole pe tematică învecinată. Analiza mea nu se va concentra neapărat asupra conţinutului imediat al cărţii (imposibil de cuprins într-o ochire sistematică), ci va lua în dezbatere şi cîteva aspecte pe care le consider deosebit de importante, chiar esenţiale, în ce priveşte „cazul Nemoianu”.

Voi începe chiar prin a spune că Virgil Nemoianu mi se pare, fără doar şi poate, un „caz”, în sensul flatant al cuvîntului, care posedă virtuţi menite să-l transforme într-un veritabil model cultural măcar pentru următoarea generaţie de intelectuali români. În bună tradiţie umanistă europeană, Virgil Nemoianu nu numai că nu refuză, dar pledează, cu acea încăpăţînare calmă, specifică spiritelor Biedermeier, pentru o asumare integrală a spectrului formativ, incluzînd în mod obligatoriu şi dimensiunea religioasă. „Occidentul, notează el într-un text apărut în România literară din iunie 1993, pare să fi atins un soi de toleranţă, amicală relaxare în relaţiile societăţii seculare cu religia, dar poate şi ale fiecărui individ în parte cu propriile sale opţiuni şi dimensiuni religioase. Percep, în contrast, în cultura română un soi de crispată intensitate. Religia (şi mai cu seamă creştinătatea ortodoxă) este fie îmbrăţişată cu fervoare (şi nu fără conotaţii de intoleranţă), fie ţinută la distanţă cu un soi de mocnită vinovăţie sau cu ciudos sarcasm. Nu e nevoie să fie aşa, se poate şi altfel, e mai sănătos şi mai normal să fie altfel. Religiozitatea mi se pare o componentă a umanului la fel de naturală şi de indispensabilă ca erotismul, să zicem: ea nu poate fi nici refulată sau cenzurată, dar nu se cuvine să fie nici exacerbată de cei care nu sunt realmente înzestraţi cu o vocaţie specială, cu un har” (p. 232). O asemenea atitudine nu poate fi taxată drept apologetică; ea aşază pur şi simplu în termeni de complementaritate, de echivalenţă tolerabilă, acele dimensiuni conaturale fiinţei umane: eticul, esteticul, raţionalul, religiosul. A exclude religiosul din zestrea speciei înseamnă a proceda reducţionist: asupra acestui procedeu românii, după o jumătate de secol de ateism forţat, ar trebui să reflecteze ceva mai judicios şi cu mai puţină uşurătate.

„parcă eram în peştera lui Ali-Baba, cu saci de nestemate şi comori nebănuite” Pentru a asimila deopotrivă lecţia şi modelul cultural propus de Virgil Nemoianu se cuvine să

trecem în revistă, fie chiar şi în grabă, personalităţile care i-au marcat traseul spiritual. El însuşi ne furnizează o serie întreagă de nume, de la Chateaubriand pînă la Jaroslav Pelikan, dar trei mi se par decisive: Chesterton, Hans Urs von Balthasar şi Nicolae Steinhardt. Descoperirea lui Chesterton a fost o adevărată epifanie burlescă, survenită în anii studenţiei bucureştene: „Amestecul, pentru mine total insolit, între un democratism populist şi sănătos şi idei creştine profund înrădăcinate, la fel ca şi stilul paradoxal, au avut asupra mea un efect inebriant: după primele lecturi alergam prin odaie în jurul mesei rîzînd-plîngînd şi strigam: da! da!” (Arhipelag interior, p. 272). Urs von Balthasar l-a

atras la maturitate, impunîndu-i-se treptat ca un reper statornic. Personalitate de anvergură neobişnuită, „cel mai cult om al secolului XX”, teologul elveţian conjuga într-o armonie perfectă credinţa şi harul teologic cu pasiunea pentru literatură (mai cu seamă teatrul) şi pentru muzică. Estetica sa teologică va deveni pentru comparatistul de la Catholic University un soi de fata morgana întrupată a umanismului creştin. Citez o mărturisire a lui dintr-o conversaţie cu Robert Lazu (Înţelepciunea calmă, Sapientia, 2002): „Când am dat de primele sale lucrări (ale lui Balthasar) am rămas entuziasmat: parcă eram în peştera lui Ali-Baba, cu saci de nestemate şi comori nebănuite. El îmi descoperea bogăţiile tradiţiei intelectuale creştine şi nu mă mai săturam citind. Cum spunea Prufer: ca atunci când citeşti Sherlock Holmes, îţi pare rău că se termină, ai mai tot vrea”. Cît priveşte raportul intelectual şi spiritual cu Steinhardt, el are o dimensiune în plus: Steinhardt îl actualizează pe Chesterton în versiune ortodoxă: „Bunătatea grozavă de convertit recent transmitea o undă de sfinţenie. Mai că-mi venea să-l compar cu marele sculptor Gheorghe Anghel […]. Dar se combina cu o inteligenţă poznaşă, o voioşie continuă, cu putinţa de a merge repede, direct, la principal, adică la esenţe intelectuale. […] Mă atrăgea şi filozofia lui politică, atît cît se întrezărea: undeva între liberalism cosmopolit şi opţiuni de dreapta existenţialist-individualiste, cum îmi plăceau şi mie.” (Arhipelag, p. 366).

Cele trei portrete schiţate mai sus constituie tot atîtea tuşe discrete ale unui autoportret ideal. Virgil Nemoianu se întrevede – aşa cum ar dori să fie, să existe, să gîndească – în reperele sale spirituale. Cînd intri în cultură cu asemenea modele, eşti sigur că nu-ţi vei irosi vremea. E impresionantă şi revigoratoare bucuria, jubilaţia cu care Nemoianu se apropie de fiecare din „eroii” săi congeneri. Fie că analizează Estetica lui von Balthasar, fie că decriptează sensul predicilor lui Steinhardt din Dăruind vei dobîndi, fie că prezintă didactic-mucalit mistica engleză medievală sau marea quintalogie a lui Jaroslav Pelikan (pe care, în paranteză spus, o consideră lectură obligatorie pentru orice om de cultură), el o face de pe poziţia omului privilegiat, binecuvîntat, adică de pe poziţia celui căruia i s-a îngăduit să muşte din fructele unei culturi cu iz încă paradisiac. N-am mai întîlnit o asemenea stare de destindere, de jubilaţie, de graditudine surîzătoare în faţa unei cărţi sau a unui autor decît la Steinhardt însuşi, în cronicile sale, pe care le-aş numi euharistice. Ca şi prietenul său mai vîrstnic, Virgil Nemoianu are harul lecturii, element genetic destul de rar repartizat în tagma criticilor şi cronicarilor de meserie.

Apetitul holistic: unio disciplinarum Cîteva teme revin constant în Jocurile divinităţii. Le voi enumera, mulţumindu-mă să le

comentez pe scurt. Prima: dimensiunea estetică a religiei. Nu pot să nu-l înscriu aici pe autorul teoriei despre „Biedermeier” (care ar trebui fructificată şi de către teologi sau patristicieni), în tradiţia reprezentată de un Chateauriand, de un Huysmans (mai ales!), sau de un Rozanov, iar la noi, de un Nichifor Crainic, Andrei Pleşu, Paul Barbăneagră ori Sorin Dumitrescu. A evacua esteticul din sfera religiosului însemnă a priva atît esteticul, cît şi religiosul de o componentă esenţială. Biblia nu numai că se poate citi, dar se cuvine citită şi prin ochi estetic, aşa cum au şi citit-o, de altfel, Părinţii Bisericii şi aşa cum au recitit-o, după ei şi în spiritul lor, medievalii şi renascentiştii. „A trece sub tăcere dimensiunile estetice ale Bibliei, frumuseţile ei poetice, tragice sau narative înseamnă a sărăci, cel puţin într-o anumită măsură, plinătatea de înţelesuri şi de rosturi existente într-o operă pe care o socotim pe drept cuvînt de inspiraţie dumnezeiască” (p. 28). Raţionamentul funcţionează însă şi invers. Adică, nu numai Biblia posedă o dimensiune estetică ce nu trebuie dispreţuită, ci orice capodoperă a literaturii profane are un substrat religios care o defineşte şi o întregeşte oarecum: „Eu unul susţin că aşa cum orice operă literară complexă (dramatică, lirică, epică) are o dimensiune social-istorică, sau o dimensiune psihologică, sau o dimensiune lingvistic structurală, că altfel nu se

poate, tot aşa are şi o dimensiune religios-mitică, mai puţin vizibilă, mai ascunsă, dar oricum, una care poate fi pusă în evidenţă de o metodologie critică adecvată” (p. 29).

Un creştin fanatic (adică pur şi simplu prost) nu va accepta în ruptul capului să vadă în Biblie şi o operă de artă, şi o carte cu dimensiune estetică, aşa cum un critic fanatic (adică la fel de prost ca şi creştinul) nu va accepta în ruptul capului să vadă într-o piesă a lui Ionesco, de pildă, sau în „Luceafărul” lui Eminescu şi o dimensiune religioasă, care le structurează, la urma urmei, le dă sens, consistenţă metafizică. Orizontul hermeneutic pe care-l schiţează cîteva din eseurile cuprinse în Jocurile divinităţii mi se pare pe cît de îmbietor pe atît de realist şi de bun simţ. Rămîne ca viitorul să întărească intuiţiile şi să fructifice, cum s-ar cuveni, de fapt, acest apetit holistic al lui Virgil Nemoianu.

O a doua temă importantă, şi recurentă, este legată de rădăcinile religioase ale ideologiilor sau mişcărilor politice moderne. Şi aici comparatistul deconstruieşte, în joacă, o serie întreagă de prejudecăţi şi poncifuri zidite pe ignoranţă, oportunism sau rea-credinţă. Articolul despre religiozitatea preşedinţilor americani – o suită de fragmente din discursurile de învestitură – e pur şi simplu antologic. Suita respectivă, la care s-ar putea adăuga evident cazul lui Bush jr., care îşi începe ziua de lucru la Casa Albă îngenunchind şi rugîndu-se cîteva minute, e suficientă „pentru a dovedi o dată pentru totdeauna un fapt foarte important: credinţa în Dumnezeu, mesajul Scripturilor, valorile religioase nu sunt în epoca modernă legate de reacţiune, stagnare şi obscurantism. Dimpotrivă, ele furnizează fundalul măreţ, amplu, transcendent, de înaltă semnificaţie spirituală în faţa căruia pot creşte viguros şi firesc democraţia, fraternitatea între naţiuni şi rase, progresul economic şi ştiinţific, bunăstarea omului etc. […]. Experimentul american […] tocmai asta dovedeşte: împletirea organică între progres, libertate democratică şi credinţa în valorile evanghelice” (p. 160). Aceeaşi temă e reluată şi aprofundată în articolul „Organizare socială şi învăţătură religioasă”, pe care nu-l rezum aici, dar pe care l-aş recomanda tuturor moderniştilor de bună credinţă, responsabili şi inteligenţi, din România şi nu numai.

În sfîrşit, Virgil Nemoianu îndrăzneşte să pună ordine şi în ograda interbelică românească, denunţînd ca pe o impostură intelectuală confuzia care se operează între valorile ortodoxiei şi pseudovalorile extremismului de dreapta. Nu ortodoxia (sau creştinismul în general), afirmă el, este vinovată de legionarism, ci legionarismul însuşi, care nu prea are multe de împărţit cu ortodoxia (e mai degrabă o mişcare de sorginte gnostică). Altfel, cum se explică faptul că un Ion Agîrbiceanu sau un Gala Galaction, deşi preoţi, n-au nutrit convingeri politice de dreapta, ci mai degrabă de stînga (personal aş fi optat pentru alte contraexemple, mai onorabile, de pildă, Stăniloae ori Vulcănescu)? Ca urmare, „trebuie spus că astfel de teoreticieni sau scriitori au avut idei şi comportări eronate sau condamnabile datorită opţiunii lor politice de extremă dreaptă, nu datorită opţiunii lor religioase” (p. 125). Conform „raţionamentului” demagogic care detectează în ortodoxie (fără nici un pic de ezitare) rădăcina fanatismului politic, Virgil Nemoianu însuşi, credincios ortodox, ar putea fi acuzat nici mai mult nici mai puţin decît de legionarism. Să ne păzească Domnul de binevoitorii deducţionişti!

Civilizaţiile fără Dumnezeu şi epilog teodramatic Pe alocuri tonul, în general ponderat, al cărţii capătă inflexiuni profetic-mesianice. Dar şi în

aceste cazuri logosul tutelar, raţiunea consolantă se impune cu discreţie canalizînd vibraţiile patetice şi dînd un aer de normalitate vituperaţiilor care nu mai pot fi ţinute în frîu. Filozofia politică a lui Nemoianu poate fi rezumată prin ceea ce aş numi „parabola dolarului american”. Pe bancnotele celei mai „progresiste” ţări din lume sunt tipărite următoarele cuvinte: In God we trust. Aceste cuvinte se trec uşor cu vederea, ba chiar nici nu par să fie luate în consideraţie de foarte mulţi mercenari ai

modernismului cu orice preţ, aceştia reducînd, de fapt, modernismul la cîteva etichete, la cîteva şabloane intelectualiste. Ei se grăbesc să şteargă cu un simplu dos de palmă inscripţia sacră de pe simbolul însuşi al profanului care este, în imaginarul mondial, bancnota americană. Virgil Nemoianu nu rămîne indiferent la asemenea amănunte. Dimpotrivă, el le consideră, ca şi Eliade, pline de sens: amănuntul poate îngloba oricînd o hierofanie. Ce sens are prezenţa celor patru cuvinte pe dolarul american? „Oamenii simpli şi necultivaţi care au colonizat cu munca, sudoarea şi sîngele lor un continent întreg, exprimau în felul lor, cam din topor, un adevăr incontestabil: precedenţa absolută a lui Dumnezeu, a religiei, asupra faptelor omeneşti, care decurg din Dumnezeu, nu Îl preced”. Plecînd de aici Virgil Nemoianu îşi dilată gîndul şi propune o schiţă de filozofie a istoriei în cheie sacră: „Civilizaţiile din care o dimensiune a relaţiilor cu divinul lipseşte se prăbuşesc foarte repede, precum o casă lipsită de stîlpi susţinători. Civilizaţiile de acest fel, de la Attila al Hunilor, pînă la marxismul euro-asiatic, sau pînă la monstruoasele dărîmări de biserici din România, pot fi puternice şi falnice, dar sunt de scurtă durată. […] Civilizaţiile ateiste sînt mîncate de răul lor interior, le lipsesc progresul, lumina, progresul de a merge înainte, singurele lor posibilităţi sunt stagnarea sau prăpădul. Civilizaţiile fără Dumnezeu pot fi inundaţii torenţiale şi devastatoare, sau pot fi heleştee stătute, cu mîl urît mirositor, dar ele nu pot fi niciodată rîu mare, mănos şi binefăcător, nici pîrîu zglobiu, cu apă cristalină” (p. 240).

„Un accident de avion în America” e o parabolă în acelaşi timp simplă şi cutremurătoare despre ateism. O serie de mărturii ale supravieţuitorilor unui accident aeronautic demonstrează că „în momente esenţiale, orice om normal recunoaşte busc fundamentul religios al existenţei, care altfel e adesea neclar” (p. 186). Iată declaraţia unei femei de 39 de ani, Donna McGrady din Detroit: „Cînd s-a prăbuşit avionul am văzut în jur iarbă şi numai iarbă. M-am gîndit: Oh, Doamne, cîtă pace mi-ai dat. Şi apoi mi-am spus: Slavă ţie Isuse, căci am ştiut că numai aşa am putut scăpa”. Omul tradiţional este religios tocmai pentru că fiecare gest, fiecare act sau gînd al său are o dimensiune tragică şi implicit o finalitate transcendentă. Stilul de viaţă şi de gîndire al omului modern camuflează această dimensiune sub vălul unui confort seducător. Omul modern nu mai crede, pentru că nu mai trăieşte cu adevărat, autentic, integral, preferînd simulacrul confortabil încleştării dătătoare de sens. Un război, un cutremur, un act terorist ne repune în starea de veghe, ne scoate brusc din starea de somnolenţă pe care ne-o induce barbaria materialistă.

În aceeaşi carte de convorbiri cu R. Lazu, Virgil Nemoianu spunea apropo de efectul pe care l-a resimţit citindu-l pe Vladimir Lossky: „Parcă înghiţeam lumină, citindu-l”. La fel se poate spune şi despre lectura Jocurilor divinităţii. Cartea aceasta, simplă şi la locul ei, emană un soi de lumină tomnatică, de o frumuseţe benignă, discretă, pastelată. Nu e lumina aceea arzătoare, orbitoare, neruşinată a soarelui estival, ci pîlpîirea unui astru surmenat, lumina-lacrimă, lumina zemoasă a unui fruct copt la vremea sa.

(din volumul Asceză şi copilărie, Editura Curtea veche, 2010)

Daniel CRISTEA-ENACHE Cărturarul-călător Pentru mulţi români, cunoaşterea Europei începe la Nădlac. Mă refer la turiştii plecând pe cont

propriu sau în grupuri organizate, nu la bieţii fugari ce treceau înot Dunărea spre Iugoslavia, pe sub gloanţele grănicerilor, în anii socialismului biruitor.

Cu toate că Ungaria, ca peisaj, nu are nimic spectaculos, şocul traversării ei este enorm pentru noi. E şocul descoperirii civilizaţiei, în formele ei cele mai uzitate: drumuri bune, magazine pline, toalete curate, telefoane publice funcţionale, poliţie discretă şi, în general, oameni zâmbitori. Ieşind din Ungaria şi intrând în Austria, observi o nouă treaptă. Drumurile sunt şi mai bune, magazinele mai opulente, utilităţile, la tot pasul. Spirala continuă, de acum previzibil, cu o altă ruptură de nivel între Austria şi Germania, a doua ţară fiind o culme a civilizaţiei şi confortului. Aici, progresul este cvasi-maximal, deşi olandezii vor pretinde, cu patriotică mândrie, că şoselele şi autostrăzile lor sunt chiar mai grozave decât ale nemţilor. Sunt grozave, nu zic nu, dar nemţii sunt nemţi.

Călătoriile occidentale şi central-europene ale lui Virgil Nemoianu, descrise şi documentate într-un volum consistent, Străin prin Europa, nu urmează acest grafic al esticului amărât, copleşit de ceea ce vede în Vest. Plecat din România cu decenii în urmă şi stabilit definitiv în America, având aici o situaţie materială bună şi o carieră profesională în adevăratul înţeles al cuvântului, Virgil Nemoianu vine în Europa; şi vine în vacanţe cu familia sau în deplasări la congrese ale ICLA (Asociaţia Internaţională de Literatură Comparată), ceea ce schimbă din start datele problemei. Omul e perfect integrat în societatea americană şi chiar poziţia lui conservatoare, de simpatizant al lui Reagan şi apoi al lui Bush (father & son) indică opţiunea pentru menţinerea status-quo-ului. Convingerile religioase, infuzate şi potenţate de cultura înaltă într-o formulă a umanismului spiritual, îl disting imediat de stângiştii multiculturalişti, postmarxişti, a căror dominaţie ideologică s-a accentuat în lumea academică americană. Virgil Nemoianu nu caută aşadar, în Franţa, Anglia, Italia, Spania şi în celelalte ţări vizitate, bucuriile achizitive mult visate de cei din lagărul socialist. Deşi se arată mereu atent la cazare şi la cumpărături, preţăluind mărfurile şi plângându-se adesea de scumpete (cine ştie cât de ieftine sunt lucrurile în America nu-l va acuza însă de zgârcenie), călătorul este interesat de muzee, castele, librării, rute istorice şi spirituale (Santiago de Compostella), figuri majore ale culturii şi bisericii, mari conducători, stiluri arhitectonice şi plastice, Biedermeier-ul care-l fascinează, „textura” fiecărei ţări, mentalităţile diverse, aerul urban şi rural.

Călătoria devine astfel o incursiune metodică în specificul unei naţii, făcută prin intermediul a ceea ce a oferit ea mai preţios istoriei culturii. Reportajul inserează lungi descripţii şi analize ale tablourilor şi sculpturilor abundente, cu o minuţiozitate pe alocuri obositoare, compensată de asociaţiile comparatiste. Un singur exemplu dintr-o foarte lungă serie: „E destulă religiozitate prezentă în exponatele muzeului. Un elveţian, E. Burnand, îi zugrăveşte (1898) pe Petru şi Ioan alergând spre Sf. Mormânt, cu atentă expresivitate: Ioan tânăr, înflăcărat şi anxios, în alb, Petru grizonat deja, în robe brune, cu ochii îndoiţi şi gânduri înainte, explorând viitorul, pe fundalul unui cer galben şi al unui peisaj arid, schiţat uşor. Apoi americanul H. Tanner (1859-1937), o înviere a lui Lazăr şi pelerini spre Emmaus, un frumos Calvar realist de Nikolai Nikolaevici Gay (1851-1894). Şi, nu ştiu dacă asta mai e religios, Cain de Fernand Cormon, un om primitiv, cu topor de piatră la cingătoare, pleacă în surghiun, urmat de fii şi slugi în blănuri zdrenţuite, cărând pe tărgi femei despuiate şi deprimate şi copii de ţâţă. Cain e slăbănog şi îmbătrânit; javre răpciugoase aleargă fidele după procesiunea izgoniţilor. Poate cea mai interesantă descoperire a fost însă Charles Lameire (1832-1910), pe nedrept uitat, cu o pictură religioasă de mare talie, nu fără influenţe de icoane ortodoxe, de fapt o sinteză inteligentă a mai multor discursuri religioase – medievale, renascentiste, bizantine, romantice. F.X. Winterhalter, care e şi la Peleş, are un prea-frumos portret al Mariei Rimski-Korsakov. La François Bonvin (1817-1887), în Atributele sculpturii, întâlneşti plastice statuete fără cap – i-o fi căzut cândva sub ochi lui De Chirico?” (p. 143).

Parcă nimic nu scapă atenţiei insaţiabilului călător, cu o foame cultural-artistică pantagruelică, întrecând vizibil instinctele primare. Mesele şi mâncărurile sunt rareori şi puţin detaliate. Turistul nu simte nevoia să ia notiţe, ca în pinacoteci, şi să le comunice apoi interesului nostru. Semnificativ la modul simpatic, micile lui gânduri vinovate, ocheadele erotice schimbate cu tinere atrăgătoare şi

disponibile, sunt plasate tot în spaţiul securizant al Muzeului, acolo unde pasiunea şi aplicaţia de cercetător întrec curiozitatea umană. Lectura cărţii e prin urmare mai curând instructivă decât agreabilă. Virgil Nemoianu lasă spaţii prea mici confesiunilor propriu-zise, notei şi notaţiei personale, cenzurându-se inclusiv prin croşete, aplicate când ţi-e lumea mai dragă. Pe punctul de a face o mică bârfă, o comparaţie maliţioasă, autorul îşi ia seama şi o întrerupe brusc, într-un chip destul de frustrant pentru cititor: „Bătrânii se plimbă zadarnic pe străzi, se aşază pe scaune, privesc spectacolul lumii. Bărbaţii spanioli mai chipeşi seamănă cu […]. Ziarele ne spun că în vacanţe bătrânii şi copiii sunt nişte «marginalizaţi» – în America e exact invers.” (p. 173); „Seara la restaurant cu Nego, Mariana Şora şi Matei, cel din urmă […], Mariana mult mai apropiată în vederi de mine decât m-aş fi aşteptat.” (p. 114).

Chiar şi în aceste condiţii, personajul călătoriilor lui Virgil Nemoianu (adică el însuşi, descris şi caracterizat cu o constantă obiectivitate) rămâne extrem de interesant. E o figură acest cărturar care îşi redactează notiţele în baia de hotel, iar în avion citeşte eseul despre rugăciune al lui Urs von Balthasar ori Geniul creştinătăţii al lui Chateaubriand. Seara, înainte de culcare, după whisky-ul burghez de rigoare, merg de minune cuvintele încrucişate şi lecturile din Chamfort. Are oroare de moda punk, de actele „cvasidemonice” ale hippioţilor, de graffiti, şi este încântat de lumea engleză, unde ordinea şi libertatea, bunele maniere şi bunul simţ se completează într-un echilibru perfect, într-o raţionalitate calmă şi zâmbitoare. Văzând în Germania cum copiii şi tinerii poartă tricouri cu logo-ul Esprit, se bucură nespus. Vede în aceasta o dovadă a creştinismului „îmbibant” al Europei contemporane. Când soţia îi atrage atenţia că e o marcă americană, teoria slăbeşte, dar nu se predă. Abia mai târziu, într-una din acele paranteze ulterioare frecvent intercalate, autorul admite cu obidă: „Ce imbecilitate din partea mea!”...

Este realmente fericit când găseşte exemple de baroc purificat (la Paris) şi o binecuvântată fertilitate a pământului gras, într-o Franţă mănoasă şi tradiţionalistă, în care sunt puzderie de castele abia menţionate în ghiduri. Exotica Alhambră spaniolă îl încântă, nu însă şi Madridul, fiindcă.... e poluat. Bruges este un oraş paradisiac, cu un profil aerian asemănător celui al Oxfordului („laudă mai mare ca asta nici că pot aduce”). Spaniolii i se par morocănoşi şi neprietenoşi, dar la Santiago de Compostella simte, pentru prima oară, „pulsul viu al credinţei din secole trecute”.

Descrierea peisajelor e adeseori inspirată. „Intrând în Bretania vezi îndată deosebirea între zâmbitoarea Loară şi austeritatea verde-cenuşie, posomorât-melancolică a Bretaniei.”. În Bavaria şi Franconia, peisajul „e atât de curat, încât pare spălat, ordonat, curăţat”. La Veneţia, cercetătorul este siderat: romanicul bizantin „se revarsă într-un borţos stil arabo-indian”. Spiritualitatea e doar cuminţică. Verona, în schimb, îl farmecă, înscriindu-se în aceeaşi clasă memorabilă cu Bruges şi Rothenburg. Şi Münsterul e superb, la fel Aachenul; iar Carol cel Mare, conducătorul mult-admirat, primeşte elogii într-o pagină frumoasă: „mai multe hărţi – pe unde a poposit magnificul Carolus în expediţiile sale militare, ce mânăstiri a ctitorit, ce oraşe a întemeiat sau extins. Mai toate acele locuri s-au dovedit, baremi vreme de 1000 de ani, sfinţite prin speranţe; însă Portugalia şi sudul Italiei, Rusia, Prusia şi pământurile româneşti nu se numără printre ele. Aachen e temelia însăşi, piatra centrală, crucială a creştinătăţii apusene în floarea ei cea mai înaltă, universul carolingian. Cum zic americanii, «it doesn’t get any better»: în limitele istoriei ceva mai bun şi mai sfânt nu prea există.” (pp. 161-162).

Comparaţiile pe care le face sunt nu numai cu România de origine (într-un registru nostalgic) ori cu America hiperdezvoltată al cărei cetăţean a devenit, ci şi inter-occidentale. După ce vizitează magnificul Luvru, Glyptoteca de la München i se pare, retrospectiv, „un flecuşteţ provincial”. Nu flecuşteţ, dar tot provincial, pare şi Schönbrunnul pe lângă Versailles. Din păcate, cu cât anii trec, cu atât această lume vestică plină de splendori ale trecutului se deschide imprudent imigranţilor. Comportamentul acestora îi repugnă. Conservatorul are accese de reacţionarism curat: degradarea,

descompunerea, maladiile sociale sunt puse exclusiv pe seama secularizării, a desacralizării şi a fluxurilor de derbedei străini şi indigeni care profanează spaţiul şi valorile europene. Frapant, America, ţara în care se simţea acasă, a devenit apăsătoare, prin schimbările demografice şi „descompunerile” ei. Întâlnirile cu celelalte figuri din selectul club de cercetători par, tot mai mult, nişte reuniuni triste de ultimi mohicani comparatişti. Lumea s-a schimbat rapid, şi nu în bine, în timp ce convingerile cărturarului-călător au rămas aceleaşi. Imaginea americanului nostru îndrăgostit de Paris e prin urmare umbrită de melancolie, la antipodul freneziei şi jubilaţiei din faimosul musical.

Noroc că după 1990, când Cortina de Fier cade, autorul va reveni în România şi se va simţi aici complet depeizat. Societatea românească, decuplată atâta vreme de Europa Occidentală şi de întreaga lume civilizată, e redescoperită cu o uimire foarte apropiată de repulsie. Comparaţia şi contrastul joacă, aici, în favoarea Vestului şi a Statelor Unite – fie ele şi decăzute, degradate, multiculturalizate. În ultimul fragment din carte, îl vedem pe călător din nou în apele lui: „Seara mă duc la FNAC şi iau un Céline şi un Claudel. (...) M-am împrietenit şi cu Bier de la Antwerpen.”. ______ *Virgil Nemoianu, Străin prin Europa. Note de călătorie 1983-1992, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2006, 236 p. Notă: Într-o versiune puţin diferită şi cu un alt titlu, acest text a mai fost publicat: în „România literară”, august 2008. Cronica de carte era şi rămâne, cred, un profil critic al cărturarului-călător.

Carmen MUŞAT Secundarul – seducţie şi subversiune Teoretician literar de anvergură internaţională, original şi erudit, Virgil Nemoianu a publicat,

în 1989, la prestigioasa Johns Hopkins University Press, o carte densă, mustind de sugestii provocatoare, despre care s-a vorbit însă destul de puţin în România. Este vorba despre O teorie a secundarului. Literatură, progres şi reacţiune (1), în care autorul abordează dintr-o dublă perspectivă – istorică şi teoretică – problematica extrem de complexă a relaţiei dintre principal şi secundar, dintre progres şi reacţiune, dar şi raportul dintre politică şi artă, în general, şi literatură în special. Pornind de la premisa că „puterea, dezvoltarea şi progresul, creativitatea şi controlul, interesul economic şi viziunea ideologică, oricît de complexe ar fi, adoptă forme monolitice şi favorizează uniformităţile”, demersul lui Virgil Nemoianu nu are drept scop contestarea statutului privilegiat al centralităţii şi nici negarea primatului principalului, în lumea reală sau în istoria gîndirii, ci doar nuanţarea şi relativizarea acestor categorii definibile, în fapt, doar prin raportare la contextul istoric, social şi politic. Dat fiind că „marginalitatea este mai amplă decît centralitatea, diversitatea mai amplă decît claritatea, şi potenţialitatea mai amplă decît actualitatea”, studiul teoreticianului român se articulează ca „o explorare a secundarului, o teoretizare în jurul secundarului, dar şi o celebrare a secundarului”, considerat singura cale de acces la esenţial şi principal (concepte vagi, cîtă vreme definiţiile lor nu au valoare absolută, ci relativă).

Cu un puternic accent pe diversitate şi discontinuitate, perspectiva propusă de Virgil Nemoianu aminteşte de concepţia lui Michel Foucault privitoare la opoziţia între istoria globală (axată pe centralitate) şi istoria generală (articulată pe „spaţiul unei dispersii”) (2). Teoria secundarului recuperează, în bună tradiţie foucauldiană, categoriile discontinuităţii şi ale diferenţei, precum şi noţiuni ca antagonism, negaţie, subversiune, dialogism, descentralizare, tensiune, evazionism şi, nu

în ultimul rînd, reacţionarism. Trebuie spus însă că, spre deosebire de Foucault, Nemoianu pune în centrul preocupărilor sale literatura şi acele activităţi culturale care au un impact major asupra modului în care societatea a definit, la un moment dat, centralitatea. Interesat de dualitatea rolului jucat de scriitor şi de artist în spaţiul social – rolul unui element conservator şi, în egală măsură, al unuia perturbator –, autorul Teoriei secundarului pune în discuţie o serie de „cazuri” celebre, recrutate din epoci şi spaţii diverse (Jonathan Swift, Alexander Pope, Justus Möser sau Antoine Rivarol, pentru a nu-i numi decît pe cîţiva dintre scriitorii ale căror opere sau atitudini sînt comentate aici). Deosebit de interesantă – pentru că oferă o imagine nuanţată a gradelor de implicare socio-politică a scriitorilor şi intelectualilor – este tipologia schiţată de Virgil Nemoianu în „O teorie a ariergardei. Literatura ca scandal”, care deschide volumul citat. Constant reafirmat de autor, potenţialul subversiv al literaturii (3) devine criteriu fundamental în definirea literaturii disidente – o literatură a dezacordului absolut, al cărei maestru incontestabil este, în opinia lui Virgil Nemoianu, Mihail Bulgakov. Teoria secundarului oferă, de altfel, un preţios punct de plecare pentru articularea unei ample teorii a literaturii dezacordului, în care se pot distinge două formule pe cît de diferite în aparenţă, pe atît de înrudite în fond: literatura disidentă şi estetismul (care nu se confundă nici o clipă cu evazionismul). Ambivalent, în funcţie de sistemul de referinţă la care se raportează (societatea totalitară sau societatea conservatoare de tip victorian), estetismul reflectă o reacţie manifestă de refuz al unui regim sau curent politic, ceea ce face ca, într-o societate totalitară, să fie considerat cel puţin la fel de reacţionar şi, în consecinţă, periculos, ca şi literatura disidentă. De precizat că, pentru teoreticianul român, adept al unei „dialectici descentralizate”, o operă literară este „reacţionară” sau „progresistă” nu la modul absolut, ci în funcţie de sistemul de referinţă la care e raportată, în definiţia „reacţionarului” esenţială fiind tensiunea pe care o instituie în relaţia cu o situaţie istorică dată. De aici şi fluctuaţiile privind modul în care e percepută, în timp, o operă literară, precum şi necesitatea de a o raporta, pentru a înţelege impactul ei socio-istoric, la contextul în care a apărut.

Discursul literar între disidenţă şi conformism Lipsa perspectivei istorice determină, în cele mai multe situaţii, incapacitatea cititorilor (şi a

scriitorilor deopotrivă) de a aprecia atît valoarea unor opere literare, cît şi consecinţele pe termen lung ale implicării (sau nonimplicării) autorilor în realitatea (politică şi socială) imediată. De altfel, una dintre principalele întrebări formulate de Virgil Nemoianu vizează tocmai oportunitatea situării scriitorului de partea sau împotriva progresului istoric, fundamental diferit de „progresul” în artă şi literatură. În funcţie de răspunsul pe care îl dau, prin atitudinea lor publică sau/şi prin operele lor, scriitorii oferă spectacolul fascinant (chiar şi în sens negativ) al unui neîntrerupt dialog cu lumea în care trăiesc.

O primă categorie, recognoscibilă în orice regim politic şi în orice epocă, este cea a conformiştilor progresişti, „scriitori de «literatură legitimă»”, aflaţi în perfect acord cu ideologia dominantă. Omniprezenţa lor în toate mediile influente, faptul că sînt figuri proeminente, mereu în centrul atenţiei contemporanilor, face posibilă confuzia între notorietate şi valoare, şi disimulează conformismul lor intrinsec. O analiză retrospectivă a schimbărilor produse, în ultimii douăzeci de ani, în ierarhiile literare de dinainte de decembrie 1989, oferă, cred, suficiente argumente care confirmă ipoteza lui Virgil Nemoianu. Anii care s-au scurs de la căderea regimului comunist au determinat o reconfigurare a canonului literar autohton. Aşa se face că mulţi dintre autorii consideraţi centrali înainte de 1989, ocupă acum locuri la periferie, centrul fiind ocupat de nume ocultate în timpul regimului comunist – din motive preponderent politice, deşi nici fluctuaţiile gustului nu trebuie ignorate. Această dinamică a canonului literar este un fenomen firesc, sesizat şi

comentat ca atare de formalistul rus Iuri Tînianov încă din 1924: „Fiecare epocă scoate în evidenţă anume fenomene ale trecutului care îi sînt apropiate, trecînd în uitare altele. E vorba, bineînţeles, de fenomene secundare, de o prelucrare nouă a unui material gata fabricat. [...] Izolînd opera literară sau autorul, să nu credem că vom reuşi să ajungem la individualitatea scriitorului. Individualitatea scriitorului nu este un sistem static. Individualitatea literară este dinamică ca şi epoca literară, înăuntrul căreia şi împreună cu care ea se află în mişcare. Individualitatea literară nu seamănă cu un spaţiu închis, definit prin anume indicii. Ea este mai curînd o linie frîntă, pe care o selecţionează şi o propulsează epoca literară” (4). O posibilă explicaţie a acestei stări de lucruri oferă Virgil Nemoianu, care vede în mobilitatea secundarului o consecinţă directă a caracterului eterogen imprimat de omniprezenţa detaliilor ce fac diferenţa. Idee reluată, de altfel, în ultimul capitol al cărţii, care pune în evidenţă identitatea profundă dintre impulsurile progresiste şi reacţionarism: „omogenitatea este înrudită îndeaproape cu moartea. Impulsurile cele mai vizibil progresiste dau naştere celor mai retrograde şi pustii peisaje. Niciodată nu s-a putut accentua îndeajuns faptul că, privind retrospectiv, după cincizeci sau o sută de ani, tocmai „progresiştii” unei anumite epoci par învechiţi sau reacţionari. Ideologii şi scriitorii care au servit cu cel mai mare entuziasm doctrinele victorioase ale epocilor în care trăiau şi care s-au identificat cel mai mult cu ele sînt şi cei mai susceptibili de a apărea drept nişte curiozităţi dezagreabile în ochii epocilor ulterioare. Ceea ce iniţial era o luptă împotriva supei dense, monotone, a nediferenţierii originare – creativitatea, producătoare de diferenţă – va da naştere, de fiecare dată, unor zone de fixitate stearpă şi uniformă, perfect similare celor pentru combaterea şi transformarea cărora a fost concepută istoria” (5). Paradoxal, aceasta îmi pare a fi categoria în care extremele se ating: se întîlnesc aici, venind din direcţii diferite, scriitorii cei mai conformişti cu cei mai nonconformişti, consevatorismul cel mai acut cu experimentalismul cel mai îndrăzneţ. Ceea ce pierd din vedere şi unii şi alţii este tocmai conştiinţa secundarului, atenţia la detaliile ce potenţează complexitatea inerentă a vieţii, aşa-numita „individualitate literară” despre care vorbea Tînianov, comparînd-o cu o linie frîntă, şi pe care Virgil Nemoianu o definea ca „atitudine digresivă, o mişcare ocolită, o exprimare indirectă” (6). În goana după recunoaştere şi oficializare, precum şi din dorinţa de a scandaliza cu orice preţ şi de a submina convenţiile, unii scriitori sacrifică individualitatea, absolutizînd fie estetica identităţii, fie estetica opoziţiei (7).

Există însă şi scriitori ale căror opere ascund dezacorduri majore faţă de tendinţele istorice ale epocii lor, deşi conservatorismul şi reacţionarismul lor profund, nefiind evident, nu e de natură să le pună în pericol statutul social. Este cazul unor nume de primă mărime, precum John Updike, Iris Murdoch, Philip Larkin, Anthony Burgess, a căror opoziţie la istorie „este oblică, dar reală şi decisivă”. Genul acesta de opere, în fond disonante faţă de principiile convenţionale ale unei societăţi democratice, dar nu mai puţin uniformizatoare, angajează un dialog în contradictoriu cu realitatea (lor) istorică, fără consecinţe politice, dar cu atît mai relevant din punct de vedere estetic. În spaţiul cultural autohton, reprezentanţii Şcolii de la Tîrgovişte ilustrează convingător acest tip de opoziţie estetică faţă de o situaţie istorică deplorabilă.

Cea de-a treia categorie de scriitori menţionată de Virgil Nemoianu este cea a scriitorilor „conservatorizaţi” de scrierile lor, precum Carlos Fuentes, Gabriel García Márquez şi, într-o măsură mai mică, dacă ne gîndim la implicarea sa directă în politică, Mario Vargas Llosa. Virgil Nemoianu sesizează în aceste cazuri discrepanţa evidentă între atitudinea publică a autorilor menţionaţi, anti-occidentală şi pro-socialistă, ba chiar, în cazul lui García Márquez, pro-dictatorială, şi strălucirea estetică a romanelor, în care nu a mai rămas nici o urmă a ideologiei lor publice. Aceasta este, probabil, categoria cea mai des întîlnită în regimurile totalitare, în care persoanei îi lipseşte curajul implicării politico-sociale, preferînd ca, în locul unei atitudini publice directe, să transfere asupra persoanei eventualul dezacord, camuflat programatic în opiniile şi atitudinile naratorului sau ale personajelor (8). Ia, astfel, naştere o literatură despre care s-a spus că a avut „curajul” să dezvăluie

strîmba alcătuire a unei lumi dominate de voinţa unilaterală a unui dictator – falsă impresie, căci, în literatura română, atît romanul „obsedantului deceniu”, cît şi literatura esopică au fost, în fapt, forme de evazionism. Voi reveni asupra acestui aspect în curînd.

O categorie aparte o constituie, în tipologia propusă de teoreticianul român, cea a scriitorilor care nu se rezumă la a-şi exprima dezacordul faţă de realitatea istorică (sau faţă de anumite aspecte ale ei) în operele lor, ci aleg să-şi asume deschis acest dezacord, în intervenţii publice ce le atrag, în mod frecvent, reacţia dezaprobatoare (în cel mai bun caz) a contemporanilor şi, în unele cazuri, chiar a autorităţilor (politice sau religioase). Kingsley Amis, Soljeniţîn, Saul Bellow şi Joseph Brodsky sînt numele invocate de Nemoianu, la care s-ar putea adăuga Norman Manea (căruia nu i s-a iertat îndrăzneala de a vorbi deschis, în intervenţiile publice şi în cărţile sale, despre derapajele legionare ale tînărului Mircea Eliade) sau Salman Rushdie. O dovadă în plus a faptului că, atunci cînd un scriitor abordează teme sau nume considerate tabu, tocmai pentru că ocupă o poziţie centrală în canonul oficial, riposta societăţii (preponderent conservatoare şi intolerantă) este direct proporţională cu amploarea subiectului abordat. Avem de-a face, în astfel de cazuri, nu numai cu un conflict cu istoria, ci şi, mai ales, cu stereotipii ale percepţiei colective, greu de deconstruit.

În fine, ultima categorie despre care vorbeşte Virgil Nemoianu este cea a scriitorilor „reacţionari” într-un mod deformat şi pervertit. Este vorba despre o formă aparte de „callophilie evazionistă” ilustrată de Jean-Paul Sartre, în cazul căruia este evident divorţul între discurs şi acţiune: pentru el „acţiunea politică era o formă de evazionism – din sfera adevăratelor dileme politice şi morale ale epocii sale”. O atitudine des întîlnită înainte de 1989, cînd „curajul” de a aborda subiecte politice plasate, strategic, în timpul obsedantului deceniu – denunţat ca atare de reprezentanţii partidului aflat la putere, trăda, de fapt, neputinţa de a discuta deschis problemele actualităţii politice a ultimelor două decenii ale regimului comunist. „Sartre prefera să se lanseze în dezbateri pasionate despre anumite nedreptăţi mai îndepărtate şi mai puţin cunoscute [...] şi să ignore sau să accepte evenimente imediate de mari proporţii, cum ar fi impactul unei prezenţe totalitare asupra Europei. El a fost vehement în condamnarea nazismului de îndată ce acesta a părăsit scena [...]. Sartre (şi alţi scriitori de acelaşi gen) s-au exersat în activităţi radicale ca o formă de callophilia evazionistă: pentru ei, acestea au devenit un turn de fildeş care le permitea un oarecare grad de izolare de realităţile dureroase ale lumii exterioare” (9). Iată un tip de scriitor care, să recunoaştem, se regăseşte în toate epocile, indiferent de orînduirea socială sau de organizarea politică. Astăzi, el este mai prezent ca oricînd în viaţa noastră culturală, iar prestigiul său, ca şi acela al lui Sartre în epoca lui, e direct proporţional cu intensitatea zgomotului produs în tentativa de a convinge opinia publică de dreptatea şi eroismul său. Fac parte din această categorie toţi anticomuniştii de ultimă oră, care şi-au descoperit profundele convingeri anticomuniste, precum şi curajul de a le exprima cu voce tare abia după ce regimul comunist s-a prăbuşit. Parcă pentru a compensa tăcerea de dinainte de 1989, dar şi pentru a oculta lipsa de reacţie faţă de abuzurile actualei puteri, vehemenţa condamnării „ştiinţifice” a ideologiei comuniste dobîndeşte pe zi ce trece accente apocaliptice. Corectitudinea argumentelor teoretice invocate de aceşti scriitori (în rîndurile cărora se disting de departe Mircea Mihăieş, Vladimir Tismăneanu şi H.-R. Patapievici) nu anulează făţărnicia unui atare demers, menit să disimuleze un partizanat politic neasumat ca atare, dar transparent în toate intervenţiile lor publice, şi să ascundă subordonarea interesată faţă de o putere politică în mod evident coruptă şi culpabilă. O analiză atentă a editorialelor risipite, în ultimii cinci ani, în paginile ziarelor, ar putea oferi imaginea neretuşată a unei deplorabile abdicări morale. Cantonarea într-un anticomunism retoric, articulat în absenţa adversarului, cu atît mai „curajos” cu cît e mai lipsit de consecinţe juridice, funcţionează ca o formă de evazionism, ce permite ignorarea realităţii imediate şi, implicit, a derapajelor şi abuzurilor actualei puteri. Pragul dintre „conformism” şi „reacţionarism” este

definitiv abolit atunci cînd cuvintele îşi pierd aderenţa la real, construind o pseudo-realitate ce funcţionează asemeni turnului de fildeş.

Puterea secundarului şi caracterul recesiv al realităţii Dacă într-adevăr esenţa modernizării constă în „izolarea din ce în ce mai pronunţată a

individului, ruperea legăturilor, triumful alienărilor”, dacă omul este astfel menit să fie, în cele din urmă, victima progresului istoric, linear şi ireversibil, concentrarea pe secundar oferă o şansă imperfecţiunii şi digresiunii, privirii laterale şi gestului recuperator. Pledoaria lui Virgil Nemoianu este una în favoarea eterogeneităţii şi a expresiei artistice. Teoria estetică şi creaţia literară devin, din această perspectivă, „instrumente indispensabile ale totalizărilor epistemologice”, cu atît mai eficiente cu cît, nefiind în postura de a se angaja într-un război total cu principalul – cu sensul ireversibil al istoriei –, fiinţa umană recurge la „raiduri de gherilă, al căror scop este de a stînjeni şi de a încetini înaintarea duşmanului, nu de a-l zdrobi”. Atitudinea digresivă, generată de natura profund reacţionară a secundarului (eterogen şi mereu în mişcare) este posibilă dacă ţinem cont de natura recesivă a realităţii. Demonstraţia lui Virgil Nemoianu găseşte în filosofia lui Mircea Florian argumentele necesare pentru a repune în drepturi importanţa gestului recuperator: disimetria profundă, evidentă în structura lumii – dominată de logica opoziţiei, de contrarietate, contradicţie şi negaţie – produce simultan unitate şi diversitate. Interogaţiei formulate de Mircea Florian în Recesivitatea ca structură a lumii (elaborată între 1954-1959) pare să-i răspundă, peste timp, teoria secundarului. „Cum este posibilă noutatea într-un univers care este sau pare să fie inteligibil numai prin repetiţie şi identitate?” sună întrebarea filosofului care descria existenţa ca fiind „structurată de termeni antitetici sau polari, în care unul domină, stă înainte, iar celălalt este recesiv, vine din urmă (de la recidere), fără ca prin această opoziţie subalternă termenul recesiv să fie degradat”. Răspunsul lui Nemoianu evidenţiază atuurile extraordinare ale artei şi, în special, ale literaturii – „ca secundar în societate şi în istorie” – în tentativa de a „restabili genul de complexitate care ar putea dispărea din pricina vitezei şi a linearităţii progresului”.

Convingătoare şi impresionantă prin intensitatea umanismului său, pledoaria lui Virgil Nemoianu pentru secundar readuce în atenţie problematica de sorginte leibnizeană a cunoaşterii clare şi confuze, caracteristică întregului domeniu artistic, y compris literaturii. Convins că „unicul nostru acces la esenţial şi principal se poate realiza doar prin zona secundarului şi cu ajutorul strategiilor indirecte”, Virgil Nemoianu vede în literatură locul privilegiat al cunoaşterii de sine, unul dintre puţinele care i-au mai rămas fiinţei umane într-o lume care a uitat, se pare, că mai există şi altceva în afară de istorie şi politică.

Note 1. În româneşte de Livia Szász Câmpeanu, Editura Univers, Bucureşti, 1997. 2. Vezi, în acest sens, ideile exprimate de Michel Foucault în Introducerea la Arheologia cunoaşterii (1969),

traducere, note şi postfaţă de Bogdan Ghiu, Editura Univers, Bucureşti, 1999. 3. ”Orice societate şi orice regim convinse de justeţea lor şi încrezătoare în bunele lor intenţii vor considera, de

fapt, creativitatea literară şi artistică un factor iritant – un skandalon chiar” punctează autorul situaţia specială a artei, potenţial reacţionară indiferent de regimul politic. Dacă privim înapoi, de-a lungul secolelor, vom constata că dintotdeauna au existat tentative de a reduce arta la un rol subordonat faţă de cei puternici, care au urmărit să-i anexeze sau să-i neutralizeze pe scriitori şi artişti, oferindu-le privilegii şi recompense şi neezitînd, atunci cînd aceştia au refuzat, să-i reducă la tăcere prin cele mai brutale metode.

4. Iuri Tînianov, Faptul literar, traducere de Tatiana Nicolescu, în Ce este literatura? Şcoala formală rusă, Antologie şi prefaţă de Mihai Pop, Editura Univers, Bucureşti, 1983, p. 606.

5. Op. cit., p.188.

6. Idem, p. 214. 7. Recurg aici la terminologia propusă de I.M. Lotman în Lecţii de poetică structurală (1964), traducere de Radu

Nicolau, Editura Univers, Bucureşti, 1970. 8. Pornind de la teoria lui Virgil Nemoianu, am făcut o serie de consideraţii pe marginea distanţei între autorul

implicit şi autorul concret în literatura română de dinainte de 1989, în cartea mea, Strategiile subversiunii, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2002, pp. 216-218.

9. V. Nemoianu, op. cit., p. 29. Diana ADAMEK Fascinaţia lateralului Între cărţile ce au întregit cu accente ferme profilul anului editorial 1997, dând substanţă

desenului său de ansamblu, se numără, fără îndoială, şi cele două volume ale lui Virgil Nemoianu, O teorie a secundarului (Ed. Univers) şi Jocurile Divinităţii (Ed. Fundaţiei Culturale Române). Deşi deosebite ca tematică, ele se întâlnesc sub un însemn comun, acela al unui discurs cu resorturi pasionale, textul descoperind în fiecare secvenţă a sa, alături de explorări, demonstraţii, corecţii sau reabilitări, şi gestul unei celebrări.

„Studiul meu se doreşte o explorare a secundarului, o teoretizare în jurul secundarului, dar şi o celebrare a secundarului”, mărturiseşte de altfel autorul în paginile ce prefaţează O teorie a secundarului, cercetare consacrată relaţiei dintre evoluţia socio-istorică şi literatură, una dintre formele cristalizate ale memoriei, sortite să reediteze la nesfârşit drama dialectică dintre structură şi textură, dintre hegemonie şi subjugare, revoltă şi armonie, anarhie şi ordine. Fără a contesta primatul principalului, studiul urmăreşte o revalorizare a secundarului, marginalitatea, diversitatea şi extinderea în potenţial a opţiunilor, dovedindu-se cu mult mai ample şi mai fertile decât centralitatea, claritatea şi „actualitatea”. Pluralitatea, dispersia, franjurările digresive şi imperfecţiunea inerentă a detaliilor vin să circumscrie astfel însăşi esenţa existenţei, Virgil Nemoianu insistând asupra ideii că singura cale de acces la esenţial este aceea realizată prin zona secundarului, cu ajutorul „strategiilor indirecte”. Nu procese mecanice şi unidirecţionate leagă principalul de secundar, ci relaţii traduse cel mai adesea prin expediente şi acţiuni spontane, prin salturi paradoxale şi scurte alternanţe între teze şi antiteze, adică prin ceea ce autorul numeşte o „dialectică descentralizată a unor polarităţi multiple”.

Structurat în trei mari secţiuni, studiul lui Virgil Nemoianu ia astfel în discuţie aspecte ce privesc apariţia unui model de opoziţie dialectică persistentă între progresul istoric şi imaginaţia literară, fenomen analizat în temeiul sugestiilor oferite de romanul lui Thomas Mann, Doctor Faustus, şi piesa Coriolan a lui Shakespeare, una dintre concluziile primei părţi fiind aceea că „principalul poate deveni demonic şi face acest pas atunci când suprimă secundarul, adică atunci când ignoră, ba chiar desfiinţează diversitatea, pluralitatea, alienarea, iraţionalitatea, reacţiunea”. Cea de-a doua secţiune a cărţii e consacrată rolului pe care îl joacă imaginaţia literară în stabilirea unei legături între principal şi realitate, surprinzând totodată subminările progresului rapid şi neîngrădit, pentru ca ultima parte să investigheze funcţiile „imperfecţiunii”, cu exemple desprinse din opera lui Blaga, Girard şi Serres. Va fi analizat în această ordine de idei însuşi conceptul general de „putere estetică” şi limitele sale, demonstrându-se faptul că literatura şi procesele literare „mediază între o realitate embrionară şi principală, slăbind hegemonia celui de-al doilea şi furnizând aranjamente indirecte pentru cel dintâi”. Aşa se explică de ce „ingineria socială” ca şi doctrinele politice şi învăţăturile religioase revin neobosit şi obsesiv la imaginaţia literară, căutând să o subjuge şi să o absoarbă. Deşi tinde să se plaseze pe o poziţie adversă faţă de istorie, literatura, ca memorie

instituţională a societăţii, va recupera potenţialităţi abandonate, va completa rezerva de opţiuni şi imagini ale unui viitor istoric, va provoca, stimula şi reînnoi vasta reţea de relaţii micro şi pluridialectice cu principalul istoric, în diversele sale ipostaze şi combinaţii. Prin mecanismele pe care le pune în joc, literatura ar ilustra aşadar rolul „parazitar”, dar „tulburător şi inevitabil salutar al secundarului”. E vorba de presiuni contraprogresive, cu efecte paradoxale, de tipul celor declanşate de experienţa regretului, deoarece în toate aceste expresii ale secundarului există întotdeauna şi un gest de recuperare şi restaurare a complexităţii, ceea ce va duce la reînnoiri periodice în „ţesutul dialectic din interiorul realităţilor istorice existente”.

Perspectiva propusă de studiul lui Virgil Nemoianu ar fi în consecinţă aceea deschisă de o fascinaţie a lateralului. „Părerea mea – spune autorul – este că nu ar trebui să privim nici înainte, nici înapoi ci lateral ori de câte ori este posibil”. Atitudinea digresivă, oprirea asupra detaliilor, devierile temporale, cultivarea capricioasă a artificiilor şi evazionismului, ca şi a altor rafinate strategii de întârziere, contribuie toate la revalorizarea realului. Căci una dintre caracteristicile acestui sfârşit de secol e faptul că „principalul nu mai este deposedat de propriul său secundar, ci nevoit să se implice, împreună cu el în nenumărate tensiuni locale şi să înainteze împovărat de un surplus de materie colaterală”. E motivul pentru care Virgil Nemoianu nu-şi va reţine impulsul de a cita una din formulele care circula în universităţile germane în secolul al XIX-lea, anume că „Bunul Dumnezeu sălăşluieşte în detalii”.

Asupra acestui aspect se vor opri însă textele ce fac cuprinsul volumului Jocurile Divinităţii. Reluând o parte dintre foiletoanele transmise pe calea undelor la Radio „Europa Liberă” în anii `80, Virgil Nemoianu desfăşoară un demers incitant centrat pe problema intelectualului faţă cu universul religios, ideea de bază fiind aceea că Biblia schiţează o viziune amplă şi cu adevărat universală asupra omului şi cosmosului, pe care gândirea ştiinţifică modernă, raţionalismul în general, o reconfirmă în datele ei esenţiale. Religia are în acest context menirea de a reuni adevăruri parţiale, aşa cum de altfel sugerează şi etimologia cuvântului, căci latinescul re-ligare, subliniază autorul, înseamnă tocmai a lega la un loc, a reuni.

Problemele puse în discuţie şi întrebările ridicate de volumul lui Virgil Nemoianu sunt dintre cele mai diverse şi complexe, între acestea figurând şi consemnarea poziţiei lui Sören Kierkegaard, care nu lansa nici o interdicţie în aducerea literaturii biblice sub semnul unei lecturi estetic – literare, sau subtilul comentariu asupra teologiei Sâmbetei Mari, în care autorul va descifra „un soi de frăţie cordială, de familiară intimitate cu Dumnezeu”, moartea, absenţa şi dovezile neputinţei devenind aici o altă expresie a absolutului divinităţii. În secţiunea intitulată Gânditori şi scriitori, Virgil Nemoianu se va opri pentru început asupra momentului regal al gândirii teologice creştine, identificat în perioada cuprinsă între anii 350 şi 450. Sunt comentate apoi aspecte legate de mistica engleză medievală, de contribuţiile lui Chateaubriand sau Lev Şestov, cel care, în faţa tiraniei utilitare, nu s-a sfiit să apere haosul, reuşind o sinteză originală între filosofia existenţialistă, gândirea ortodoxă şi tradiţia unei venerabile teologii şi reflecţii a Vechiului Testament. Paul Claudel, cu abordările sale estetice ale materialului religios, C. S. Lewis, Charles Williams, Octavio Paz, René Girard sunt alte nume invocate în spaţiul acestei secţiuni ce se încheie printr-un grupaj de eseuri larg problematizatoare cum e de pildă cel dedicat poziţiei scriitorului religios la finele mileniului II, relaţiei dintre religie şi literatura populară modernă sau noţiunii de „postcreştinism”, în accepţia dată acestui termen de Hans Urs von Balthasar. Aspecte româneşti, secţiunea următoare, cuprinde dezbateri al căror nucleu îl constituie relaţia scriitorilor români cu religia, exemplele acoperind un registru temporal extins, de la Ion Heliade Rădulescu la Gala Galaction, de la Hasdeu la Blaga, de la Adrian Maniu şi Ion Pillat la versurile lui Mircea Ciobanu, romanele lui Constantin Ţoiu, Preda sau Bălăiţă şi eseurile lui N. Steinhardt, nefiind ocoliţi nici filosofii din rândul cărora sunt amintiţi Blaga, Noica, Eliade, Florian, Lupaşcu, Cioran, Mihai Şora.

Aspecte americane, Aspecte sociale şi Umanismul creştin, cu noile sale strategii de predare, întregesc fina orchestraţie a acestui volum al lui Virgil Nemoianu, care fixează astfel, împreună cu O teorie a secundarului, repere dintre cele mai incitante în spaţiul eseisticii româneşti.

Constantin PRICOP Virgil Nemoianu într-o istorie personală Să spun, de la început, că „istoria personală” din titlu este a mea, nu a autorului comentat...

Şansa a făcut să-mi petrec adolescenţa într-un moment favorabil în comparaţie cu restul vieţii culturale de sub comunism, un moment mai relaxat şi promiţător (evident, promisiuni care nu s-au împlinit). O vreme în care scriitorii români mai importanţi puteau fi citiţi la vîrsta cuvenită, în şcoală şi facultate, nu descoperiţi tîrziu, pe furiş. Se aflau în manuale şi librării autori a căror lectură îi arunca pe cititori, doar cu cîţiva ani mai înainte, în mîinile securităţii. Pe piaţa literară apăruseră tineri talentaţi, cu evoluţii rapide şi incitante. Scriitori ceva mai în vîrstă, care fuseseră opriţi din drumul lor de vicisitudinile politice, îşi reluau activitatea literară. Aveau loc schimbări radicale nu numai în poezie şi în proză, genuri bine ilustrate de reprezentanţii generaţiei 60, ci şi în critică. Cenuşiul şi continua presiune dogmatică din „critica” de pînă atunci erau depăşite. Amatorii de literatură puteau urmări în acei ani încrucişările de arme ale unor autori cu evidentă personalitate, cu lecturile deschise spre literatura lumii. Preferinţele mele din momentul acela mergeau către Matei Călinescu – pentru intervenţiile sale critice dar şi pentru versurile şi proza sa (prima ediţie din Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter apărea în 1969). Îi urmăream de asemenea cu interes pe Toma Pavel (Fragmentele despre cuvinte, care mă atrăgea în egală măsură, fusese publicată în 1968) şi Virgil Nemoianu. Simptome-le (1969) acestuia se încadrau în acelaşi gen de beletristică alimentată dintr-o meditaţie inedită asupra limbajului literar. Structuralismul se impunea, V. Nemoianu fiind autorul unei utile introduceri, apărută într-o colecţie de buzunar, Structuralismul (1967). I s-au tipărit apoi Calmul valorilor (1971) şi Utilul şi plăcutul (1973).

Aceşti autori, la care se adăugau alţi cîţiva, erau mai discreţi decît foiletoniştii – reinventaţi sau reintraţi în prim-plan în acei ani (foiletonistica a rămas, şi astăzi, cum bine se ştie, principala falangă a criticii noastre). Se implicau în confruntările de idei, nu numai în dispute asupra unor scriitori. Virgil Nemoianu, Matei Călinescu, Toma Pavel, autori urmăriţi de adolescentul de altădată, publicau în revistele şi ziarele epocii, erau în permanentă ebuliţie cu ideile autorilor de la noi şi nu numai. Momentul era contradictoriu şi fascinant pentru tinerii iubitori de literatură. Orînduirea socială condamnată nu se schimbase – dar ne iluzionam, naivii care mai eram atunci, că putea deveni mai bună. Erau anii eurocomunismului, ai comunismului cu faţă umană ş. a. m. d. Senzaţia de altceva (la urma urmei de viaţă literară normală, de circulaţie a unor idei adevărate, noi, pline de forţă) era dată şi de prezenţa celor trei. Mai înainte am consemnat datele de apariţie ale volumelor amintite pentru a arăta cît de densă devenise viaţa literară. În doar doi, trei ani, tinerii autori îşi conturaseră, prin cărţile publicate şi prin intervenţiile în presă, profiluri de scriitori cu o personalitate distinctă. În cîţiva ani, autorii citiţi cu atenţie, dar şi alţi cîţiva, fără îndoială, pe care i-am cunoscut mai tîrziu, edificaseră o direcţie consistentă în viaţa literară românească. Suficient de consistentă pentru a li se simţi absenţa atunci cînd, după celebrele teze din vara lui 1971, au dispărut rapid, unul cîte unul, din librării şi reviste. Se impuseseră în cîţiva ani, iar la începutul deceniului şapte au părăsit România. Personal s-au realizat – şi-au continuat cu succes carierele individuale în universităţi din lumea liberă – dar în viaţa literară românească au lăsat un gol. Prezenţa altor eseişti (Paleologu, Steinhard,

Andrei Brezianu, Petru Creţia etc.) nu a înlăturat senzaţia că plecarea lor (li s-au alăturat Marcel Corniş-Pop, Andrei Brezianu, Tudor Olteanu, Sorin Alexandrescu…) a amputat o aripă semnificativă a criticii autohtone. Din acel moment direcţia „de idei” a lăsat loc publicisticii literare, la rîndul ei o formă de exprimare necesară, pentru că prin însăşi formula ei reprezenta o opoziţie la dogmatismul ideologic oficial.

La mari intervale de timp îi mai citeam pe autorii apreciaţi la sfîrşitul anilor 60 în reviste apărute în străinătate – cîteva editate în româneşte. Îmi amintesc că Virgil Nemoianu semna, chiar înainte de decembrie 89, în „Agora” sau „Meridian”, o interesantă listă de „lecturi obligatorii”. Am reţinut acea intervenţie pentru că era pomenit acolo Michael Oakeshott, de care puţini aminteau la acea dată. Erau recomandaţi intelectualului român, tînăr şi mai puţin tînăr, o serie de autori şi opere de care şcoala nu pomenea şi care se găseau cu dificultate în biblioteci. Latura didactică, în sensul bun al cuvîntului, permanenţă a scrisului lui Virgil Nemoianu, era, în acel text, mai puternică decît oricînd.

După 89 Virgil Nemoianu, aşa cum s-a întîmplat şi cu Matei Călinescu, Ion Vianu ş. a., revine în ţară şi publică din nou în presa românească. Toţi cei care, după succesele occidentale, se întorc în România beneficiază de multă consideraţie, sînt invitaţi în emisiuni televizate, sînt intervievaţi în ziare şi reviste, sînt întîmpinaţi peste tot cu deferenţă etc. Întoarcerea lor e însoţită de traducerea cărţilor publicate între timp în alte limbi (în cazul lui Virgil Nemoianu aş aminti O teorie a secundarului şi Microarmonia). Devin surse de autoritate, din scrisul lor sînt extrase citate pe care nimeni nu le pune la îndoială. Au fost transformaţi în pioase elemente de decor. Această inconfundabilă preţuire ascunde totuşi o realitate preocupantă: ei nu se reinserează în viaţa literară românească în desfăşurare. Scriitorii reveniţi după căderea comunismului (critici şi beletrişti deopotrivă) nu şi-au mai regăsit, în cvasi totalitatea lor, locul de altădată… Ar fi util să aflăm motivele acestei neaşteptate desincronizări. Poate că literatura română a luat-o între timp pe un drum care nu mai intersectează destinelor unor autori absenţi din România decenii la rînd. În ceea ce îi priveşte pe critici, s-au adaptat oare aceştia la o viaţă literară de tip occidental, „normală”, inexistentă la noi? S-au deconectat ei de la ritmurile literaturii române, au adoptat o altă etică, o altă respiraţie a mediului literar? Si-au însuşit o logică a evoluţiei diferită, în care nu se manifestau (sau se manifestau mai estompat) relaţiile „de clan” specifice spaţiului nostru literar? Au pierdut intuiţia condiţiei scriitorului român, a spiritului caracteristic acestui mediu literar, în care „alianţele” determină audienţe şi sisteme de valori? Rămîne de văzut. Oricum, defazarea faţă de mersul literaturii din ţara noastră se datorează şi unor cauze practice, faptului că nu au mai participat efectiv cîteva decenii la viaţa literară de aici. După revenirea în ţară, cei mai mulţi dintre reprezentanţii direcţiei eseistice au publicat mai ales lucrări privind chestiuni fundamentale, universal valabile, mai puţin aplicate realităţilor româneşti. În acest context, Virgil Nemoianu s-a implicat mai mult decît alţii în actualitatea literară autohtonă. El se arată mereu pregătit să examineze şi să re-examineze această actualitate. Şi-a reafirmat afinităţile cu anumiţi scriitori din ţară – cu aceia din Cercul literar de la Sibiu înainte de toate, pe care îi plasează mereu în prim-plan. În intervenţiile sale (din care latura didactică nu a dispărut) se apleacă şi asupra istoriei literaturii române. Pentru a urmări acest tip de analize m-aş opri la un exemplu care mi se pare grăitor. Modificări canonice şi generaţii de aur se intitulează un eseu apărut într-un număr al „României literare” din 2005. În afară de indicarea unor „generaţii de aur”, (în privinţa cărora ar fi multe de discutat), autorul atinge problema periodizării literaturii române din secolul al XX-lea. În 2005 îmi apărea primul volum din Literatura română postbelică – prim volum în care consacram un capitol periodizării. Într-o carte anterioară, Seducţia ideologiilor şi luciditatea criticii (1999) consacrasem un capitol criteriilor de periodizare ale epocilor literare (Epoci literare si epoci istorice). Vreau să spun că problema nu-mi este străină. Dacă textul lui Virgil Nemoianu ar fi apărut înainte, l-aş fi comentat fără îndoială în acea secţiune.

Autorul caută răspunsul la „…două întrebări separate, deşi parţial legate între ele. Prima este: putem să ne imaginăm literatura/cultura română a secolului XX ca pe o unitate sau trebuie neapărat să vorbim de două entităţi: una acoperind prima jumătate a secolului, a doua începînd pe la 1945/1948, şi mergînd de la această dată pînă la 1989, să zicem? A doua este: în ce măsură există scriitori sau grupuri de scriitori care să fie realmente definitorii pentru cultura română a acestui secol, pentru virtuţile şi vinovăţiile sale, pentru anume trăsături relativ stabile?” La cea de a doua întrebare putem răspunde, fără să ezităm, afirmativ. În ceea ce priveşte prima chestiune, mi se pare mai important să clarificăm criteriile după care se realizează periodizarea. Secolul este unul frămîntat, alcătuit din contraste, iar tendinţa istoricului literar este de a copia epocile istoriei generale. Or, ceea ce am căutat să susţin şi în cărţile amintite, istoria literară are alte criterii decît istoria generală. Deşi a avut atîtea consecinţe în toate domeniile, fractura politică nu poate fi aplicată tel quel în literatură. Ceea ce este semnificativ mi se pare a fi orientarea spre modernitate, consistentă înainte şi mai ales după primul război mondial, deschiderea orizontului avangardist ca o variantă plauzibilă (deşi mai degrabă ignorată în epocă) şi, în perioada postbelică, intervalul 1945-1948 (căruia şi Virgil Nemoianu îi acordă o atenţie specială, după criterii diferite), o tulburată continuare a perioadei interbelice, cu semne importante de postavangardism. Autorul eseului arată constructului naţionalism-occidentalism rolul primordial – dar în epoca interbelică exista deja o puternică tendinţă spre modernitate care punea în ecuaţie mai degrabă relaţia tradiţionalism – modernitate… Autorii care debutează în preajma sau imediat după cel de al doilea război mondial se raportează în primul rînd la această opoziţie. În această perioadă, Cercul literar de la Sibiu e important, fără îndoială, dar, în ordine literară, mai importanţi mi se par a fi cei din grupul „Albatros” (şi eu foloseam o denumire extinsă pentru acest grup, introducîndu-l aici şi pe Tonegaru etc.). În poezia lui Tonegaru şi Geo Dumitrescu putem vorbi de postavangardism. E de urmărit şi linia Macedonski – Arghezi, prelungită prin Minulescu şi Topîrceanu, care conţine o importantă mutaţie – trecerea de la lirismul grav, solemn al eminescienilor şi epigonilor la o literatură deschisă spre o altă atitudine existenţială – ironie, umor, parodie etc… Alături de grupul „Albatros” şi de Cercul literar de la Sibiu, am plasat al doilea val al poeţilor suprarealişti, care confirmă extinderea consecinţelor avangardelor. Sigur că trebuie avuţi în vedere şi scriitorii de la Rugul aprins, cum susţine Virgil Nemoianu. Ar trebui lămurită mai bine situaţia unor grupuri ca aceea a poeţilor de la Echinox (care se suprapun, în periodizarea mea, promoţiei 70), al generaţiei 80 ş. a. m. d.

Intervenţia lui Virgil Nemoianu ne arată modul în care criticul se implică în literatura contemporană.

Maria-Ana TUPAN Tensiunile exilului interior „Mă întreb dacă sentimentele mele mixte (de antipatie şi de simpatie)

pentru teritoriul acesta de la marginile Europei…” Virgil Nemoianu, Interviu (2001) Dacă „râsul/plânsul” exprimă dialectica destinului metafizic al românilor, simpatia-antipatia

este acel amestec contradictoriu pe care un analist l-ar putea detecta în abisul psihologiei colective a exilaţilor, uneori, interiori, ai unui popor. Identificarea automată cu spaţiul natal este artificial

blocată, cu efecte traumatizante, de ruptura dintre individ şi regimul social, perceput ca un părinte vitreg, opresiv. Dorinţa de apartenenţă este, fie frustrată, atunci când chiar şi un copil este tratat ca inamic al statului, fie abandonată, din scrupule de conştiinţă.

Pe Virgil Nemoianu, lector la catedra de engleză a Universităţii Bucureşti, pe vremea când eram studentă, nu l-am avut profesor. Mi-amintesc, doar, că pătrunsese în cercul magic al celor deveniţi cunoscuţi prin scris şi al deschizătorilor de porţi către marile centre de cultură după izolarea primelor decenii de după război. Nu am ştiut nici cum era motivată demisia expediată, din America, instituţiei părăsite, dar, chiar şi ca simplu semnificant, scrisoarea a stârnit vâlvă.

Soţia sa, însă, Anca Ţifescu-Nemoianu, s-a aflat, la întoarcerea din America, unde Virgil Nemoianu obţinuse un titlu de doctor, de aceeaşi parte a baricadei. A absolvit cu seria noastră, fosta studentă a lui Fillmore de le Universitatea California, ca şi semnatara acestor rânduri, şefă de promoţie cu Diplomă de Merit, fiind repartizate la două obscure publicaţii. Pe o colegă a noastră, care a ocupat un loc la Politehnică, am reîntâlnit-o pe la mijlocul anilor nouăzeci la Biblioteca Britanică, unde îşi aduna materiale pentru a-şi da doctoratul... Motivul pentru care nu o făcuse mai devreme nu era, desigur, acela că mama sa fusese şefă de cadre... De publicat, nu publicase nimic. Un exemplu de felul în care irosea o clasă politică ineptă energiile tinerilor intelectuali.

Cercul magic în care evolua Virgil Nemoianu includea mulţi anglişti convertiţi la comparatism. Dan Grigorescu, Matei Călinescu, Alexandru Duţu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga sau shakespearologul L. Leviţchi au reintrodus în mediul academic, după saturnaliile anilor ‘50, trăsături ale discursului intelectual interbelic: rigoarea conceptuală, erudiţia, acoperirea unui vast material empiric.

Din structuralism, care încă se mai bucura de prestigiu în România la începutul anilor ’70, Nemoianu şi Sorin Alexandrescu au asimilat pasiunea pentru teorie şi abordare sistematică, asemănătoare unei demonstraţii cu ipoteze, argumente şi concluzie, ca şi conştiinţa acută a mecanismelor limbajului. Teroarea teoretică a anilor cincizeci şi şaizeci a făcut loc „filosofemelor” deconstrucţiei, dar structuralismul şi-a păstrat prestigiul, chiar şi cu noul său statut „muzeal”, de capitol al istoriei ideilor.

Un arc în timp, şi îl revăd pe Virgil Nemoianu adresându-se unui grup de universitari în Sala de Consiliu a Facultăţii de Litere la câţiva ani după evenimentele din decembrie ’89. Era paradoxal să-l auzi pe universitarul itinerant între Washington şi Cambridge străduindu-se să explice unui auditoriu care, deşi cunoscuse din plin presiunile politicului, se pronunţa pentru estetism sau nimic, de ce era important ca studiile literare din universităţi să se reorienteze către societate. Explicaţia – aceea că, în caz contrar, societatea nu vedea de ce le-ar fi finanţat includerea în programul curricular – era, probabil, de circumstanţă, ca atunci când vrei să-ţi cruţi efortul de a convinge un interlocutor nesimpatetic. Tot ca o modă trecătoare părea să fie percepută şi bătălia canonică din Statele Unite, prin care era diminuat, printre altele, locul central sau exclusiv ocupat de tradiţia occidentală.

În 1984, când publica Îmblânzirea romantismului, Nemoianu apărea în postura de cercetător care reuşea să se sincronizeze la nivel de minutar cu evoluţiile din domeniului său disciplinar. În realitate, autorul anticipase, cu mai bine de un deceniu, apariţia noului istorism, lucrarea sa de doctorat, Micro-armonia, scrisă în anii 1969-71, deplasând accentul de pe aspectele formale ale genului pastoral pe genealogia şi funcţiile idilei în literatură şi societate. Afiliat Universităţii California, tânărul doctorand din România deschisese o fereastră comparatismului american, prin care lumina cădea, nu doar asupra unui teritoriu mai puţin cunoscut - estul european -, ci şi asupra neoclasicismului şi romantismului, în general.

Înţeleasă ca ficţiune ideologică prin care o societate îşi afirmă idealul de erou şi viaţă exemplară, idila – un mic tablou, o mică imagine – este caracteristică fazelor de declin sau estetizare ale unor culturi. Valenţe ideologice asemănătoare au şi texte din afara intervalului glosat, precum

Idilele lui Tennyson, care îl reprezintă pe Prinţul Consort ca pe o variantă modernă a Regelui Arthur, sau măştilor nupţiale de la Curtea Regelui Iacob I , al căror mesaj transmis supuşilor era revenirea regatului unit sub primul dintre Stuarţi la epoca Vârstei de Aur, ca şi vocaţia unui imperialism incipient de a civiliza alte rase şi popoare din afara Europei. Dimpotrivă, în crochiurile pastorale ale lui Edouard Dujardin, idila afirmă esteticul drept valoare supremă.

Sensibilitatea lui Virgil Nemoianu la încărcătura şi funcţia ideologică a unor specii literare a fost atribuită spaţiului de provenienţă: conservatorul Banat în care a înflorit o cultură de tip Biedermeier. În acest studiu de la începutul carierei îşi are originea Îmblânzirea romantismului, o carte care i-a câştigat autorului un prestigiu internaţional, întrucât propune retipologizarea unor curente gândite prin opoziţie (neoclasicism/ romantism), beneficiind de o impresionantă bibliografie. Agenda politică a acestor curente la popoare mai expuse vicisitudinilor istoriei decât marile puteri şi ai căror scriitori nu-şi permit, în consecinţă, să uite de istorie la masa de brad sau prin Câmpiile Asire, se dovedeşte, în final, a fi funcţionat şi în cazul Angliei sau Germaniei. Citite în relaţie cu evenimentele revoluţionare din Franţa şi războaiele napoleoniene, operele romantismului înalt suferă o dublă recanonizare. Pe de o parte, în ceea ce priveşte situarea în tabloul de invariante al perioadelor literare, pe de alta, reconceptualizarea variantelor înseşi. Considerată dificil de clasat şi asimilată în trecut neoclasicismului, Jane Austen, de exemplu, devine romaniceră romantică tipică, alături de Walter Scott, anterior considerat radical diferit. Reevaluările scriitorilor romantici în context istoric de către F. Nussbaum, Emma Clery sau Gary Kelly au apărut, în timp, pe un traiect al teoriei critice trasat, printre alţii, şi de Virgil Nemoianu. În lectura sa, Faust iese din noaptea mefistofelică, a increatului, într-un luminiş al idilicului, al Faptei civilizatorii. Insulele percepute anterior ca distincte ale romantismului şi iluminismului român, rus, ceh sau maghiar migrează către un arhipelag european, criticul comparatist discutând acum despre romantisme, aşa cum Peter Nicholls trece în revistă „modernismele” unei perioade recunoscute de mai multă vreme ca fiind, mai curând, o mişcare eterogenă ce a înglobat diverse tendinţe. Secvenţa neoclasicism-iluminism-pre-romantism-romantism este redistribuită pe un gradient al idilicului şi reconfigurată ca mişcare în cerc, căci, la capătul ei, „nostalgia iluminismului reuşea să tempereze tonurile stridente ale romantismului”. Curentele literare sunt ca nişte matrici ale căror stări virtuale sunt epuizate mai înainte ca întregul repertoriu să fie reluat.

Plecând dintr-o Românie a romantismului de coloratură folclorică, Anna de Noailles scria poeme pastorale într-un Paris al efervescenţei avangardiste. Dinspre fostele colonii, au migrat către metropole scriitori care au creat, în literatura acestora, un „imperiu interior” (Salman Rushdie). Dincolo de amestecul confuz de simpatii sau antipatii, eul care migrează poartă cu sine, cum bine ştiau Blake sau Blaga, o năzuinţă formativă a spaţiului de origine, înrădăcinată mult prea adânc pentru a fi eradicată.

Gheorghe MANOLACHE Virgil Nemoianu sau despre înţelegerea literaturii fără iluzii 1. Dinspre eleatismul mitteleuropean spre heracleiteismul occidental şi/sau liberalismul

nordamerican Generaţia noastră - care s-a aventurat în relieful iregular al modernităţii (est)etice româneşti

prin breşa deschisă la sfârşitul anilor 60 şi de către „cateheza structuralistă”, acomodată la noi prin revista Secolul 20 şi transplantată mai apoi definitiv, odată cu insolita monografie dedicată

structuralismului (1) şi-l revendică pe Virgil Nemoianu ca pe unul dintre mentorii predestinaţi însemnului gemelar al ethosului modernităţii europene. Aproximat de/prin agonistica valorilor culturii eleate (măsură, echilibru spiritual şi interioritate), sugativate de români prin rădăcinile „bizantino-neoplatonice” ale Europei centrale şi/sau cele ale culturii heracleitice (schimbare continuă, putere, ştiinţă pentru ştiinţă), acceptate ca liberalisme tolerabile ale unei Europe occidentale (2), acest model antroplogic nu a putut fi camuflat, în ciuda oricăror ataşări conjuncturale sau deziceri rezervate de eleatismul central-european, imputabil, de altfel, prin „încetinirea modernităţii”, „excesele nostalgiei”, deficienţele/dificultăţile „raportării la realitate” ori viciul cronic al „diferitelor forme de populism retrograd” sau de grandomania protocronismului anilor 70-80. Sunt în joc acele coordonate în funcţie de care modernitatea românească, în sensul liberal al cuvântului (socio-economică şi cultural-politică) se arată o construcţie incompletă.

Pentru cei care am înaintat în lumina ezita(n)tă a acestui saeculum, în care „cumpăna” a tremurat mereu între „dezastru şi triumf”, un atare echilibru precar între tradiţie („eleatism”) şi libertate („heracleiteism”) va constitui sursa multor provocări culturologice, (re)aduse obstinant în arenă de Virgil Nemoianu: de la (pre)figurarea „bătăliei canonice” la aproximarea azimutelor dualităţii recesive ca structură a culturii/lumii post-moderne. Pentru că, aşa cum s-a mai remarcat dealtfel, acomodarea noastră cu opţiunea „heracleitică”, va fi mereu amânată şi -ca să-l parafrazăm pe Nicolae Manolescu (3) - sortită a mai rămâne o bună bucată de vreme „în coadă de peşte”.

În tentativa noastră de articulare a unei „prolepsa” la medalionul Virgil Nemoianu, suntem tentaţi să nu eludăm tocmai această echilibrată (re)pliere a profesorului Nemoianu dinspre eleatismul mitteleuropean spre heracleiteismul occidental şi liberalismul nordamerican. Pentru că, în viziunea noastră, Virgil Nemoianu se (re)găseşte - şi indirect (re)cunoaşte - de partea acelui mod de „filosofie historică” în care pluralismul „supra-determinării”/al „cauzelor multiple” alcătuieşte o „morfologie culturală” inconfundabilă. Un relief în care jocul recesiv al valorilor (religioase şi/sau economice; intelectuale şi/sau politice; sociale şi/sau culturale, toate laolaltă „înfruntându-se”, dar şi „colaborând”) lasă impresia definitivă a unui raport subvalent-supravalent, recunoscut, de altfel, ca marcă a „secundarului” în cultura modernă a lumii din totdeauna.

În şi prin acest joc al „secundarului”, readus în prim-plan de Virgil Nemoianu, ce nu presupune o dialectică a termenilor „de putere egală -isostenici- şi de valoare egală - isotimici”(4) se constituie „viaţa indivizilor, ca şi viaţa grupurilor”. Pentru că, în logica unui atare dualism recesiv, libertatea va creşte dintr-o „potolită acceptare” şi o „ponderată evoluţie a tradiţiei”, după cum, la rândul ei, tradiţia nu va putea fi concepută ca „rigidă obligaţie”, ci numai ca „exerciţiu impus” al libertăţii (5).

Cum altfel s-ar putea enuclea relaţia emergentă a benedictinului Nemoianu cu modernitatea (est)etică românească, inaugurată de/prin traseul cerchist şi cartografiată transparent în volumul de „memorii” Arhipelag interior şi/sau în monografia (dedicată lui Ştefan Augustin Doinaş) Surâsul abundenţei ori (re)adusă în discuţie în „dialogurile calme” cu Daniel Cristea-Enache, Cristian Bădiliţă, Florian Roatiş sau Robert Lazu (Înţelepciunea calmă, 2002)?

La întrebarea dacă transparenţa spiritului critic ar putea suferi o anume opacizare subiectivă de pe urma sentimentului, Virgil Nemoianu (re)aduce în discuţie disciplina „extrem de riguroasă a obiectivităţii în analiza literară”, exerciţiul calibrat al echidistanţei afective deprins din tinereţe de la Ion Negoiţescu. Şi nu în ultimul rând dreapta măsură în raport cu atitudinea critică faţă de anumiţi „adversari” atunci când se putea depista la ei valori autentice, culturologul fiind, dealtfel, „convins că aceasta e comportarea modernă, civilizată, occidentală” de esenţă heracleitică. Experienţa americană, fără a se lăsa contaminată de acel „subiectivism de-a dreptul deşănţat”, ca genă comportamentală a lumii literare şi academice nordamericane, nu l-a înstrăinat/distanţat de exerciţiul etic (maiorescian) al obiectivităţii (re)distilat în retortele alambicate ale „cerchiştilor”. Stau mărturie

atât „sinteza” despre literatura română de până la 1970, scrisă pentru enciclopedia de literatură mondială a secolului XX a editurii „Unger” în anii 80 şi reluată în „seria nouă” din Dictionary of Literary Biography cât şi monografia Surîsul abundenţei menţinută în parametrii aceluiaşi „ton descriptiv” şi uniform ca intensitate. Cu menţiunea că, în acest ultim caz, vom repera totuşi unele „pusee critice”, bine-temperate, deconspirând convingerea autorului că orice „aprop(r)iere critic-literară” e mai utilă şi mai fertilă atunci când se bazează pe „delectare şi dragoste”, decât atunci când se alimentează din „ură sau adversitate”.

Chiar dacă, o bună parte a criticii literare hegemonice (reperată în ultima vreme şi în „Est”!) se întemeiază pe „principiile contrastului, adversităţii, ale puterii opresive, ale urii”, acceptate ca „resorturile” principale ale creativităţii culturale şi, în consecinţă, ale „examinării literare”, Virgil Nemoianu nu vrea să se împace cu acest mod de „conduită sau gândire” critică. Ataşat, mai de grabă, de perspectiva Susan(ei) Sontag, el crede că „actul critic e mai bine să fie văzut ca un soi de erotică”, hermeneutica venind „ulterior”. În limitele unei etici liber-impuse, „ura e simplă negativitate: din nimic, tot nimic se obţine. Dacă nu cumva eşti sau te socoţi Dumnezeu” - precizează Virgil Nemoianu în interviul acordat lui Daniel Cristea Enache (apărut iniţial în Adevărul literar şi artistic, nr. 646/ 10 dec. 2002).

Dacă ar fi să (re)configurăm o primă faţă a medaliei, în logica „recesivităţii”, de care Virgil Nemoianu se arată mai ataşat, ar trebui să luăm în calcul tocmai ceea ce aparent părea a fi doar o variantă secundară a ethosului modernităţii: eleatismul. Aşa cum transpare el deconspirat de/prin nostalgia reprimată a valorilor etice cardinale - cumpătarea, curajul, dreptatea, prudenţa - „deduse de urmaşii eticii nicomahice” (de la un Nicolai Hartmann la Robert Sokolowski sau Virgil Nemoianu!). În acord cu această dimensiune eleatistă a spiritului critic - implicită „benevolenţei prieteniei” care, departe de a „contraveni actului critic”, se „potriveşte” de minune cu acesta, devenindu-i chiar indispensabil- se poate vorbi despre preeminenţa acelui „fond estompat” (dar extrem de real) care îl determinase pe Wayne Booth să vorbească despre „prietenia” cu o carte şi/sau (implicit) cu un autor, pe care nu l-ai cunoscut personal, sau alături de care nu te recunoşti de aceeaşi parte a baricadei ideologice. Pentru că în accepţia nobilă a lui Virgil Nemoianu, „prietenia liberă şi gratuită este o virtute care ajută actul critic, nu-l împiedică. Înţelegerea frumosului nu e deplină sau adevărată fără virtute, după cum morala nu e deplină dacă la graniţa ei nu se află frumosul”. Sunt „concluziile” dulci-amare ale intelectualului transplantat căruia sorţii i-au hărăzit să reziste tentaţiei exhibării subiectivităţii şi a succesului (dominante nu doar în spaţiul cultural nordamerican!) ori refulării „complexelor occidentale”, cu tot ceea ce implică o asemenea trecere de la cultural la (est)etic.

2. De la consacrarea structuralismului la triumful secundarului Se pare că relaţia „tare”/uberwinden, din miezul modernităţii, (re)aşezată de Virgil Nemoianu,

într-o primă etapă (bucureşteană), în ecuaţie structuralistă va fi elongată („după experienţa americană”), într-una „slabă”/verwinden - de depăşire - prin fagocitarea „principalului” de către „secundar”; un atare „tratament paradoxal al paradoxului” confirmând realitatea duală a modernităţii (est)etice (6).În acest context, „episodul structuralist” de la sfârşitul anilor 60 - acţiune menită să identifice şi descrie „un idiom modern, raţional”, (pre)vizibil, în care culturologul să îşi poată comunica reacţia cu privire la valorile calme, „tradiţional-sentimentale” - se arată a fi mai mult decât o clasică form(ul)ă de „auto-apărare intelectuală”, aparent-tradusă prin replierea strategică într-o „zonă relativ protejată, relativ autonomă”.

Am redeschis „ediţia de buzunar” din 1967 şi mi-am revăzut „însemnările cu creionul” (din vremea studenţiei) prin care urmăream cum, în critica literară (puterea „dăduse liber la traduceri”!) anumite metode moderne (critica arhetipală în special) -„independente” de structuralism şi oarecum „diferite” de el - se lăsau atrase totuşi în zona lui de influenţă, pledând - prin vocea inconfundabilă a

lui Northrop Frey (Anatomy of Criticism)- pentru un alt mod de (re)aranjare minuţioasă şi severă a literaturii: cel din perspectiva arhetipurilor. (Des)facerea/(des)compunerea operei în funcţie de forme de expresie, simboluri, mituri, genuri m-a ajutat în confruntările mele de tinereţe şi mă mai urmăreşte încă ori de câte ori vreau să fiu cât mai convingător în stabilirea invarianţilor ce pun în lumină unitatea unui stil, manifest în imagologii/morfologii cultural-istorice diferite.

Alcătuită din două părţi: Structuralismul, un studiu critic (realizat de Virgil Nemoianu) şi Structuralismul în diferite domenii. Antologie de texte (traduse de Gabriela Rădulescu şi Virgil Nemoianu) această monografie (în care n.b.! nu era citat nici un autor român) punea în practică modelul adormit (lovinescian) de sincronizare, diferenţiere şi recuperare agonistică. Alegaţia potrivit căreia structurile pot fi şi obiect al artelor, îl arată pe Nemoianu (la numai 27 de ani) ferit de excese şi asperităţi în demonstraţii, pledând cu calm pentru un anume echilibru între metodele analoage, intenţie şi obiect. Distanţa cuvenită faţă de neo-marxismul european transpare din „demonstraţiile” cu privire la caracterul mimetic, cu mult mai ataşate de viziunea lui Auerbach sau Worringer, decât de cea a lui Althusser ori Garaudy, potrivit căruia „în măsura în care opera de artă este imitaţie a realului sau o replică de un fel sau altul la acesta, fără îndoială că se va resimţi influenţa imaginii predominante a realului la un moment sau altul. Iar când imaginea realului, atât de adesea, este echivalentă cu aceea a structurii sale (mai curând decât cu a aparenţei sau a cauzelor sale etc.) este firesc că şi opera de artă (ca replică sau răspuns sau imitaţie) va ţine, într-un fel sau altul, de problema mai generală a structurii în secolul XX (7).

Survolul critic, razant, asupra „noului roman” european şi american (în care nicicum nu ne regăseam/recunoşteam la acea vreme a începuturilor reînnodate!) pledează neezitant-alături de unele developări ale po(i)eticii lirismului modern, ale dramei ori ale muzicii şi artelor plastice- pentru blazonul acestui medalion Virgil Nemoianu: „nobleţea actului critic”.

„Replicile” lui Virgil Nemoianu, ce subminau poziţia oficială (de partid) asupra literaturii, continuate şi în revista Secolul 20 din anii 68, cu privire la „simptomatologia” realităţii specifice a operei de artă - ca proiecţie „văduvită de real”, ca revanşă insistentă asupra „unui anume aspect al realului, aspect pe care îl poate transfigura şi potenţa”- sunt pagini care onorează statutul indeniabil al omului de cultură, indiferent de spaţiul în care acesta activează. Pentru că, la acea dată, ceea ce îl interesa cu insistenţă pe tânărul Nemoianu, se rezuma la aranjarea, organizarea realului, acesta fiind preocupat mai cu seamă de mecanismul lăuntric al texturii, de structură. Aşa se explică şi surpriza avută de Alain Robbe-Grillet, cu ocazia vizitei la Uniunea Scriitorilor din Bucureşti, când s-a trezit faţă în faţă cu un public avizat asupra felului în care ficţiunea şi realitatea se articulează, partener al unei categorii culturale enclavizate, pentru care nu acţiunea, ci mecanismul forţelor narative era, la acea dată, ceea ce îl interesa - ca să ne referim la cărţile sale, traduse la noi: Les Gommes, La jalousie.

Cât despre „rezervele” autorului faţă de cele „spuse” în această monografie, Virgil Nemoianu este convins că deosebirea dintre moderni (recte: structuralişti!) şi precursori se poate recunoaşte în relativizarea accentelor asupra realităţii şi - nu de puţine ori - în estomparea unor aspecte ale acesteia în favoarea structur(ăr)ii lor. O vor dovedi, aşa cum se cunoaşte, volumele ulterioare: Simptome (1969) - un pseudojurnal de lectură, în spatele căruia sunt camuflate idei culturale de un rafinament aparte, răzbătând din texte aforistice, contaminate şi de-o anume dispoziţie ludică - sau Calmul valorilor (1971), cu toată încărcătura lui structuralistă referitoare la condiţia de „homo faber” a scriitorului. Sunt cărţi ce împlinesc, treaptă cu treaptă, un modelul cultural (pre)figurat, în care aporia structuralismului va fi constant „lămurită” în focul înalt al literarităţii. Îşi mai păstrează încă aura de actualitate studiul său despre structurarea baladei (v. „Patru trepte ale baladei”) dar şi eboşele despre zborul frânt al modernităţii (est)etice, încercat de cerchişti (Ion Negoiţescu, Cornel Regman, Ştefan Augustin Doinaş), alături de care va mai rămâne în România pentru puţin timp.

Aerul de structuralitate răzbate şi din insistenţa autorului pe concepte-cheie – idila - din eseul Micro-Armonia. Dezvoltarea şi utilizarea modelului idilic în literatură (1996), conceput în intervalul 69-71 ca teză de doctorat şi apărut în limba engleză, cu unele modificări, în 1977, sau romantismul - „conştiinţa ca totalitate”, ca fenomen unitar, fundamentat pe ideea mai multor poli iradianţi - din opul The Taming of Romanticism (European Literature and the Age of Bidermeier din 1984), tradus în limba română în 1998 cu titlul Îmblânzirea romantismului. Literatura europeană şi epoca Bidermeier. Sunt cărţi de referinţă, în care Virgil Nemoianu nu-şi abandonează metod(ologi)a, mizând în continuare, pe structurarea simptomatologiei „contextului pluralist” al fenomenului studiat, cel care îi conferă o perspectivă amplă în analiză, mai ales atunci când admite că „multiplicitatea cauzală” pare a fi „terenul teoretic cel mai plauzibil pentru istoricul literar”.

(Re)întoarcerea către literatură (ca instituţie sau ca practică) se recunoaşte în studiul O teorie a secundarului. Literatură, progres şi reacţiune (1989) -tradus în limba română în 1997- conceput ca o recapitulare a relaţiei dintre literatură şi libertate. Literatura fiind un domeniu care reflectă în „substanţa” ei legăturile dintre „principal” şi „secundar” sau, în termenii anilor 70, dintre structură şi textură, cu toată „drama dialectică” a relaţiei dintre ele: „hegemonie şi subjugare; revoltă şi armonie; anarhie şi ordine”(8).

Cu menţinea că, mizând pe puterea de recuperare a ceea ce este „abandonat şi demonetizat –limbaj, tipologii umane, idei–”, ea le (re)introduce în „ecuaţie cu gesturi hotărâte, deconstructive, tulburând mulţumirea de sine a progresului ordonat şi sistematic.” Pentru că, tot ce încearcă, de fapt, Virgil Nemoianu în secţiunea dedicată „dialecticii imperfecţiunii: Girard, Blaga, Serres”, se rezumă la demonstrarea faptului că „alienarea, dispersarea şi descentralizarea” se cer a fi privite ca fiind „secundarul” şi, în această ipostază, opuse „organicismului -adică ţestului aderent şi viu al corpului integrat al centralităţii”- (9).

Luând în calcul ponderea pe care a avut-o „tabloul posibilităţilor epistemologice alcătuit de Blaga”, Virgil Nemoianu constată că „hegemonia principalului” la Blaga este „îngrădită”, pe considerentul că, impunând o „punte” între modurile de gândire „primitive” şi cele „empiriste”, Lucian Blaga reuşeşte să prefigureze o lume în care accesul direct şi nemijlocit de/prin creaţie la cunoaşterea absolută este imposibil. (Re)pus într-o atare ecuaţie, sistemul de cunoaştere blagian se cere a fi regândit, în funcţie de posibilităţile lui de mediere, susţinere şi afirmare a secundarului în cultură. Dar mai presus de toate, cu acest volum, emerge presupoziţia că, în cazul particular al structuralismului, „secundarul a răsturnat şi învins principalul” preluând definitiv iniţiativa (10).

Aşadar, cercul se închide, în sensul că de la reabilitarea structurii, ca proces mecanic şi unidirecţional se ajunge la „dialectica descentralizată”, a unor polarităţi multiple şi fertile, al căror unic scop rămâne în esenţă acelaşi: înţelegerea literaturii fără iluzii. Aşa cum transpare ea în/din „conflictele” sale - scandaloase sau benefice! - cu istoria şi/sau anxietăţile ori dilemele mileniului trei.

Sibiu, 20 februarie, 2010.

______ 1. Virgil Nemoianu. 1967: Structuralismul: Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti. 2. Anton Dumitriu. 1987: Culturi eleate şi culturi heracleitice, Editura Cartea românească, Bucureşti. 3. Nicolae Manolescu. 2001: Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, I, Editura Aula, Braşov. 4. Mircea Florian. ms. 1922: Recesivitatea ca structură a lumii, ed. 1983: I, Editura Eminescu, Bucureşti. 5. Virgil Nemoianu. 2001: Tradiţie şi libertate, Editura Curtea Veche, Bucureşti. 6. Virgil Nemoianu. 1997: O teorie a secundarului. Literatură, progres şi reacţiune, Editura Univers, Bucureşti. 7. Structuralismul, ed. cit. p. 63. 8. O teorie a secundarului. Literatură, progres şi reacţiune, ed. cit. p.7. 9. Ibidem, p. 8.

10. Ibidem, p. 191-195.

Sanda CORDOŞ Înainte de America Evocînd perioada românească a scrisului său, Virgil Nemoianu notează în volumul

memorialistic Arhipelag interior (Timişoara, Amarcord, 1994): „În anii 60 însă, eram mîndru mai cu seamă de articolele din revistele literare. Toma Pavel, instalat o vreme în calitate de colaborator la «Luceafărul» (dar mereu urgisit de puzderia de antisemiţi aciuiţi în redacţie) mi-a facilitat cîteva publicări acolo. Potra, mutat la «Secolul XX», a profitat de poziţia mea la «Contemporanul» pentru ca, aliat cu Hăulică şi sprijinindu-se pe el, să-mi publice acolo […] primele articole mai lungi”. Pe lîngă publicaţiile menţionate, tînărul critic a colaborat şi la „Gazeta literară” (devenită din 1968 „România literară”), „Viaţa românească”, „Familia”, „Tomis” şi „Scînteia”, astfel încît se poate vorbi de prezenţa sa consistentă în actualitatea literară a vremii. O actualitate, de altfel, efervescentă care, după anii dogmatismelor, fixa înnoirile, normaliza esteticul şi reînscria literatura într-un circuit artistic. Reluate, în mare măsură, în două dintre volumele sale (Calmul valorilor, Cluj, Dacia, 1971 şi Utilul şi plăcutul, Bucureşti, Eminescu, 1973), aceste articole dau seama despre preocupările şi temele lui Virgil Nemoianu. Pe lîngă eseurile şi recenziile universitarului (în special consacrate literaturii engleze şi americane), autorul publica texte despre literatura română contemporană. Tocmai această activitate de critică literară (de critica actualităţii) face obiectul rîndurilor de faţă; este, pot s-o spun de la început, o parte densă şi rezistentă a operei sale, demnă de readus într-un prim-plan al receptării (şi chiar al reeditării) şi de neocolit într-o istorie a criticii româneşti.

Încercînd să-şi fixeze formula proprie, Virgil Nemoianu propunea, într-o suită de articole apărute în „Secolul XX” în 1968 şi 1969 (şi reluate în Calmul valorilor), sintagma critică simptomatologică. Nu fără legătură cu propria proză de idei apărută sub titlul Simptome (Bucureşti, Editura pentru literatură, 1969, reeditată la Institutul european de la Iaşi în 1995), expresia se referă la un exerciţiu critic liber, ludic, prietenos: „O critică simptomatologică se comportă faţă de obiectul literar precum literatura simptomatologică faţă de obiectul real. Ea cochetează cu obiectul literar, de cultură sau idei, vrea să vadă daca nu-i poate smulge prin glumă şi camaraderie obraznică, ceea ce nici analiza raţional-disecatoare, nici contemplaţia sintetică sau integratoare n-au reuşit. Să recunoaştem că totdeauna mai rămîne un rest. Critica simptomatologică se interesează de acel rest”. Ea este, de altfel, foarte aproape de literatură întrucît „se comportă ca o literatură: ea construieşte liber cu material literar. […] Ea este scrisă de oameni leneşi şi reticenţi, este ca un fund de recipient în care se rostogolesc toţi cei care nu reuşesc să se împace cu o specie”.

În ce îl priveşte, Virgil Nemoianu poate fi foarte greu (daca nu deloc) „rostogolit” în acest recipient: simptomatologia pare să corespundă, în cazul său, mai curînd unei aspiraţii decît unei practici a scrisului, acelei laturi boeme (pe care au avut-o şi au mărturisit-o şi alţii dintre congeneri) absorbite, în cazul său, de cultul muncii şi de aspiraţia, mai puternică, a reuşitei. Dintre atributele enumerate, singură libertatea construcţiei se poate regăsi în paginile autorului şi un anume umor controlat care nu ajunge nicidecum la „o camaraderie obraznică”. Virgil Nemoianu nu este un critic al simptomelor, ci, mai curînd, unul al principiilor. De altfel, destule dintre intervenţiile sale publicistice promovează principii şi concepte literare, atît de necesare după ieşirea realismului socialist din scenă. „«Cerchist» prin «alianţă»” cum se recomandă în una din scrisorile trimise lui Ion D. Sîrbu în anii 80 (Traversarea cortinei, Timişoara, Editura de Vest, 1994) şi cum se

recunoaşte în destule alte locuri, scriitorul are în epocă poziţii ideatice apropiate de ale acestora. Asemenea cerchiştilor (în special Nicolae Balotă şi Ovidiu Cotruş), dar şi în acord cu o tendinţă mai generală a momentului, tînărul critic este un susţinător al eseului. Schiţînd o interesantă tipologie a criticii, Virgil Nemoianu distinge între critica operativă (ziaristică), critica specializată (intrinsecă şi „comparatoare”) şi critica eseistică, ce are ca obiect predilect sensul operei: „Acest fel de critică se ocupă de profitul pe care opera îl aduce spiritului uman sub diferitele aspecte. Este singura formă de critică în care opera poate fi într-adevăr pretext, iar critica rămîne totuşi critică, nu devine amabilă divagaţie, autobiografie sau cine ştie ce. […] Opera literară e integrată într-o istorie a sensibilităţii, într-o morfologie generală a stilurilor, în seria de peripeţii a semnificaţiilor transcendente, ea devine episod, începe să vibreze de conţinuturi tainice şi nebănuite” (Calmul valorilor). În plus, eseul este cel care obligă la apropierea de filosofie: „O reconsiderare atentă a marilor eseişti ai secolului nostru (un Ortega, Unamuno, Chersterton şi atîţia alţii), a formelor noi şi surprinzătoare care iau naştere din împerecherea literatură-filozofie, se impune dacă vrem să cuprindem realitatea literară a timpului nostru în toate dimensiunile ei”. Cu precizarea că: „Pentru practicarea eseului se cer calităţi deosebite, o nesfîrşită muncă de cizelare şi de autodepăşire” (Utilul şi plăcutul). De altfel, în mod constant, autorul înţelege prin critică „claritatea ideii”, elasticitate (termen repetat stăruitor) şi, în mod necesar, critică a culturii: „Aşa înţeleg eu angajarea criticului – o varietate de activitate, o mobilitate, iar sensul unui fenomen literar se desprinde numai cu condiţia acestei lărgiri a unghiului de vedere” (Calmul valorilor, subl. în text).

Atunci cînd trece de la principiile criticii la cele ale literaturii, Virgil Nemoianu pune accentul (din nou în acord cu ideile cerchiste) pe „tabla de valori morale” (Utilul şi plăcutul). Aceasta trebuie să se afle, însă, într-un acord intim cu stilul unei opere, chiar dacă cele două laturi par, la prima vedere, ireconciliabile: „Într-adevăr, s-ar putea spune că aşa cum stilul este latura cea mai formală, cea mai exterioară a operei literare, tot aşa valorile etice sînt cele mai axate în conţinut pur, cele mai explicite, poate, dintre valorile întrupate în artă, cele mai ireductibil nonformalizabile în forţa lor directă, combativ-umanistă. […] Dar o concepţie a operei de artă ca un ansamblu organic şi integrat de valori şi realităţi nu va putea niciodată admite eliminarea moralei din artă. Ea va căuta, dimpotrivă, să arate rolul şi funcţia valorilor etice în artă”. Stilul însuşi are aici o accepţiune mai bogată (care îl leagă, implicit, de sensul, de substraturile operei), anume: „aceea a preferinţelor pentru anumite procedee care, apărînd repetat, trădează tocmai substratul operei, revelă intenţiile autorului, orientările sale cele mai generale” (Utilul şi plăcutul). Într-un interesant articol de orientare (Viabilitatea unor genuri literare, reluat în acelaşi volum), criticul observă „numărul destul de retrîns de specii frecventate” şi le recomandă scriitorilor alte cîteva: balada (aceasta, pe o linie deja deschisă de Radu Stanca), satira de tip swiftian, romanul epistolar, jurnalul. De remarcat că le este comun acestor specii tocmai potenţialul axiologic, al irigării cu valori umane, etice.

De altfel, nu o dată, practica lecturii este orientată de interesul lui Virgil Nemoianu pentru relaţia dintre estetic şi etic. „Literatura română, – notează criticul – spre deosebire de cea franceză, dar nu numai de ea, nu s-a bucurat niciodată de înalta şi severa şcoală a unei serii de «moralişti » – de scriitori a căror preocupare principală să fie dimensiunea morală a omului”. Tocmai de aceea, apariţia unui moralism sui generis în literatura recentă îi trezeşte un viu interes. Cazul cel mai incitant îi pare (pe lîngă alte cărţi datorate lui M. Ciobanu, M. H. Simionescu sau N. Velea) Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter, cartea greu clasabilă a lui Matei Călinescu, reprezentativă pentru aşa-numitul moralism întortocheat (termen valabil şi astăzi), „care porneşte din straturile adînci ale realităţii şi caută să i se supună, spre deosebire de moralismul clasic, care confruntă aspru realitatea”. Piesele lui Radu Stanca pot fi caracterizate, la rîndul lor, „drept un imn al ethosului” (subl. în text), după cum Ingeniosul bine temperat de Mircea Horia Simionescu reclamă sintagma de „literatură

neomoralistă” întrucît acesta foloseşte fantasticul pentru „definirea virtualităţilor morale ale acţiunii umane” (Utilul şi plăcutul).

Calmul valorilor reuneşte, la rîndul său, pagini de analiză consacrate contemporanilor. E republicat aici substanţialul studiu Patru trepte ale baladei (unul dintre cele mai consistente asupra subiectului), de la Ştefan Aug. Doinaş la Radu Stanca, Ioanichie Olteanu şi, de aici, la „balada ambiguă” practicată de Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Adrian Păunescu ori Ion Gheorghe. Remarcabile sînt şi articolele despre critica lui I. Negoiţescu („ea este pur şi simplu o temeinică critică arhetipală”, subl. în text) şi cea a lui Cornel Regman, căruia i se dezvăluie „pieile” („cea a năstruşnicei şi ingenioasei tinereţi sibiene”, apoi cea „urît mirositoare” a anilor 50, cea de „critic diagnostician”) şi i se defineşte activitatea ca fiind a unui „moralist al inteligenţei”. Interesant este că acesteia i se refuză atributul (frecvent utilizat) de critică judecătorească „fiindcă premisa ei adîncă este credinţa în imperfecţiunea oricărei lucrări umane”. De asemenea, incitante sînt şi Observaţii despre cîţiva poeţi români, observaţii percutante, multe construite prin analogii sau comparaţii neobişnuite, despre poeţii şaizecişti, din rîndul cărora, la acea dată, criticul îl prefera pe Ilie Constantin.

Înzestrat pentru exerciţiul criticii (prin expresie, pătrundere şi fermitatea judecăţii), Virgil Nemoianu avea, însă, în plus (asemenea lui Matei Călinescu, Mircea Martin ori Liviu Petrescu, dintre congenerii săi), deschideri teoretice şi comparatistice, o aplecare naturală spre sinteză. Înclin să cred că, mai degrabă decît cariera academică, plecarea din ţară i-a stopat activitatea de critic literar român. A rămas, în schimb, un cititor fidel al literaturii române şi, mai mult de atît, un spirit catalitic al cărui efect s-a resimţit şi după plecarea sa. Traversarea cortinei (epistolarul pe care l-a îngrijit din corespondenţa purtată, alături de Mariana Şora şi I. Negoiţescu, cu Ion D. Sîrbu) este, cred, exemplul cel mai consistent în ambele sensuri: dă seamă de constantele lecturi româneşti şi arată subtila înrîurire pe care o are asupra interlocutorului său. După cum publicarea, în „România literară” (nr. 41, 11 octombrie 1990), a articolului Bătălia canonică – de la critica americană la cultura română l-a readus, la scurtă vreme după căderea dictaturii, în rolul de critic al principiilor şi al ideilor, un critic care, dacă nu dă (şi nu-şi propune să dea) o direcţie, prefigurează una, tocmai prin forţa şi autenticitatea participării sale. După 1990, Virgil Nemoianu s-a întors în literatură română cu energia intactă a celor 35 de ani la care plecase şi cu aceeaşi încredere, apăsat exprimată în publicistica de dinaintea plecării, că e posibilă atît construcţia culturală românească, cît şi şansa ei spre universalitate.

Vasile SPIRIDON Jocul sintezelor O mare parte a studiului Surâsul abundenţei. Cunoaştere lirică şi modele ideologice la Ştefan

Aug. Doinaş (Ed. „Eminescu“, 1994) a fost scrisă de Virgil Nemoianu în ultimii doi ani de dinaintea expatrierii, în 1975. Plecând în SUA, viitorul mare comparatist nu a avut asupra sa niciun exemplar al manuscrisului şi, astfel, a putut relua lucrul la carte abia după 1990. Destinul acestei cărţi a împrumutat ceva parcă din evoluţia operei scriitorului abordat, întrucât Ştefan Augustin Doinaş a manifestat, de-a lungul întregii sale vieţi creatoare, tendinţa de a-şi corecta şi amenda textele poetice, chiar şi de mai multe ori la rând. Virgil Nemoianu mărturiseşte că a încercat să transforme într-un avantaj acest amestec repetat al planurilor temporale şi că a imaginat o anume simultaneitate a diferitelor faze ale operei luate în discuţie. Astfel încât un prim capitol, „morfologic“, al cărţii, este

axat pe încercarea de a descrie anumite „familii de poeme“ răspândite în ansamblul operei. Şi aceasta cu scopul de a pune în evidenţă tocmai numeroasele contradicţii apărute de-a lungul încercărilor poetului, mereu reluate, mereu diverse, în a atinge idealul armonizant şi sintetizator al creaţiei.

În fapt, voinţa de efort sintetic – datorată resimţirii acute a imperfecţiunii tuturor celor omeneşti, preponderentă în scrisul lui Ştefan Augustin Doinaş – rămâne trăsătura definitorie pe care autorul a avut intenţia să o creioneze prin structura însăşi a studiului său. Peste tensiunea dintre unitate şi diversitate, dintre existenţă şi iluzie, începe să se profileze finalmente o alta, între concret şi adevăr. În lipsa unor tensiuni contradictorii, iscate de îndoieli, de nelinişti şi de sentimentul tragicului, „sinteza“ se dezintegrează în mai multe părţi componente. Urmând ca poemele apărute în urma „exploziei“ unei „noi sinteze“ să caute atingerea diferitelor niveluri ale existenţei, fie static, prin intermediul privirii, fie dinamic, prin mişcarea însăşi.

Prima cale spre unificarea sintetizatoare este urmată de autorul cărţii Orfeu şi tentaţia realului graţie privirii scrutătoare şi însumatoare a eului poetic. Un al doilea drum de acces spre sinteză şi de reflecţie pe plan formal a organizării universului spre care aspiră poetul îl oferă cristalizarea prin „Eveniment“, adică organizarea diversităţii în jurul unui punct central, oferit de forma baladescă (ea însăşi gen sintetic, împletind epicul, liricul şi dramaticul). O importantă observaţie este aceea că poemele „primei sinteze“ nu sunt balade propriu-zise, ele plecând doar de la un prototip baladesc, pe care autorul poemului Mistreţul cu colţi de argint îl deformează în mod relevant. În aceste poeme cu o tentă narativ-baladescă, de atmosferă mitic-fantastică şi cu implicaţii filozofice, se glorifică – spune Virgil Nemoianu – unitatea lumii, legătura osmotică ce se opune diversităţii, armonia ce aplanează conflictele şi vindecă rupturile, sufletul tainic ce contopeşte fenomenele într-un mare şi unic organism. Toate marile teme sintetizante – integrarea, diversitatea, privirea concentratoare, evenimentul cristalizator, ceremonialul lumii, afirmarea valorilor – stau sub semnul „cutremurului“ şi al îngrijorării. Iar aceste stări tensionate sunt pricinuite de contradicţiile resimţite de fiinţa însăşi: realitatea visului şi realitatea treziei; viaţa de aici şi viaţa de dincolo; intenţie şi faptă; trecut şi viitor.

În privinţa filiaţiilor, este pusă în evidenţă strădania proteicului Ştefan Augustin Doinaş de a contribui la fundamentarea modernismului încă din tinereţe, prin atitudinea faţă de moştenirea, practică dar şi teoretică, a lui Alexandru Macedonski, prin poziţia sa teoretică avută în cadrul dezbaterilor „Cercului literar“ de la Sibiu (grupare care a avut pentru Virgil Nemoianu însuşi rolul unei „facultăţi alternative“), apoi, foarte explicită, prin eseuri („Inamicii săi statornici în cicluri sunt maniera goală, haosul imagistic, bolboroseala «inspirată», absenţa culturii, gesticulaţia superficială, fluxul verbal incontinent, mimetismul ieftin“ – p. 154). În opera eseistică, în mare vogă printre „cerchişti“, năzuinţa spre sinteză se vădeşte nu numai în opiniile acestui „maieut şi doftor“ despre substanţa poeziei, ci şi în atitudinea faţă de influenţe, faţă de istoria poeziei ca atare.

Pentru exeget, rolul lui Doinaş la nivelul întregii noastre poeticităţi este acela de a fi recuperat modernitatea, autorul Aventurilor lui Proteu sintetizând întreaga dezvoltare a poeticii moderne, graţie armăturii filosofice pe care a dat-o creaţiei sale. Dar, „în ciuda aerului de familie pe care îl constatăm uneori“ şi cu toate că a suferit influenţe de netăgăduit, Ştefan Augustin Doinaş nu apare drept un continuator al modernismului: „Motivul acestei incongruenţe este simplu: Doinaş este nu fiul, ci fratele poeţilor dintre cele două războaie – cel mai tânăr, ultimul. Nici unul dintre ei nu putea fi părintele său, întrucât el avea drept părinte pe cel care, s-o spunem cu niţel patos al exagerării, zămislise modernismul nostru clasic: şi anume pe Macedonski“ (p. 143). Spicuim încă o aserţiune demnă de reţinut: „Ar mai fi de subliniat că poeţii mari nu pornesc mai niciodată direct din poeţi mari, ci folosesc drept material brut opera multor anticipatori mai mărunţi, după cum progenitura unui mare poet este prea adesea schilavă şi rebegită. Eminescu însuşi nu este continuatorul lui Alecsandri, ci sintetizează mulţi paşoptişti vorbăreţi şi dezordonaţi. După cum nu marea poezie

română modernă porneşte din el (spunând aşa ceva, mă refer aici la influenţele directe, nu la revoluţia fundamentală în limba poetică şi orientarea tematică efectuată de Eminescu), ci semănătorismul, Cerna, Goga şi Vlahuţă. Este limpede pentru mine că Doinaş este un poet mai însemnat decât poeţii de la care se revendică“ (p. 146).

O aplicată analiză stilistic-lingvistică, de găsit în capitolul al doilea, întăreşte ipotezele enunţate în capitolul iniţial, pentru ca un al treilea capitol să completeze lacunele temporale fireşti ale studiului morfologic întrerupt în 1975. Dacă atunci Virgil Nemoianu se apleca minuţios asupra poeziei scrise până la mijlocul anilor ’70, acum îşi concentrează atenţia îndeosebi asupra poeziei anilor ’80 – o poezie a epistemologicului, a cognitivului şi a impactului cu realul. Până în momentul redactării primei variante a studiului, dar şi ulterior anului 1975, poezia lui Ştefan Augustin Doinaş este văzută a fi o dramă a cunoaşterii. Eul liric se instalează în diferite unghiuri, interesat fiind de perspective cât mai cuprinzătoare şi poate că tocmai jocul lor dialectic, interrelaţiile, sintezele mereu destrămate, mereu refăcute, figurează drept echivalent al realităţii totale, spre care aspiră instanţa poetică.

Poemele sunt grupate de exeget în trei categorii: cea dintâi îl prezintă pe poet jucând diferite roluri, a doua este cea a concretului de suprafaţă, iar a treia – numită a „concretului de adâncime“, se apropie într-un fel de o „nouă sinteză“. În fond, opera în cauză urmează o curbă a exploziei şi divergenţei cursurilor poetice, a sintezelor mereu refăcute graţie tentaţiei poetului de a se apropia cu predilecţie înspre resorturile genezicului.

Romantismul începuturilor lui Ştefan Augustin Doinaş este de găsit mult mai mult în imagistică decât in „instrumentarul“ stilistic folosit. Autorul ne recomandă să nu căutăm unitatea operei supuse analizei în stil sau în ton (acestea fiind de o diversitate surprinzătoare), ci în tematica epistemologică: „Starea minţii umane, emoţiile şi vibraţiile ce însoţesc actul cunoaşterii, dragostea ca proces cognitiv, raportul între abstract şi concret, echilibrul între certitudine şi indeterminare, contribuţie şi accesibilitatea transcendentului – iată preocupările centrale ale lui Doinaş“ (p. 87). Multe dintre poeziile deceniului al şaptelea din secolul trecut se pretează şi la o lectură ideologic-politică, deşi alura acestora este precumpănitor cognitivă şi estetică. În schimb, strategia poetică majoră a lui Doinaş din perioada de sfârşit a deceniului al nouălea o reprezintă direcţionarea epistemologicului înspre politic. „Noua sinteză“ face loc unei absorbiri a mesajului politic şi social. Departe de a căpăta accente resentimentare în urma detenţiei şi a perioadei de tăcere impuse lui Ştefan Augustin Doinaş, această etapă rămâne parte integrantă a epistemologicului.

În ultimul capitol al cărţii, tributar istorismului psihoistoric şi intitulat Geneza personalităţii creatoare, criticul conturează un cadru istoric şi biografic, unde îl plasează pe Ştefan Augustin Doinaş în epoca formării sale. Totodată, comparatistul reconstituie contextele şi modelele mentale şi ideologice de care acesta a fost influenţat – dar la care a şi reacţionat în calitate lor de factor extern structurator –, precum şi influenţa simbolică asupra memoriei transfiguratoare. Cu alte cuvinte, se întâmplă „transferul în estetic al unui model social, al unei macroimagini sociale, iar apoi (ca după o binecuvântată scufundare în apele memoriei şi ale frumosului), transferul esteticului spre semnale şi impacturi ale prezenţei istorice şi cetăţeneşti“ (p.). În acest sens, Ştefan Augustin Doinaş este integrat într-o mişcare mai amplă de idei ale timpului, autorul căutând să definească rolul ei în peisajul politic-ideologic românesc din anii ’40. Desigur că se referă la implantaţia modernităţii culturale româneşti, a celei europene, în mediul geografic şi socio-cultural ardelenesc, plecând, desigur, de la cunoscutul său concept de Biedermeier.

Cât despre contactul cu profesorii (Lucian Blaga, Liviu Rusu şi D.D. Roşca), aceştia au exercitat asupra lui Ştefan Augustin Doinaş o influenţă catalitică, însă opisul lecturilor filozofice şi poetice asimilate a dat poeziei sale unitatea şi consecvenţa discursului, orientarea clară de joc între stratul teoretic şi cel imagistic. Concluzia care se degajă e că în poezia de tinereţe este preponderent

nemetaforicul, iar în cea de la maturitate rolul metaforei sporeşte în mod evident. Experienţa mallarmeană ajută la încifrarea limbajului, la complicarea frazei în poeziile ce fac parte din categoria numită a „falsei sinteze“, deşi în cele despre statutul poetului rămâne drept un model dominant Paul Valéry pentru cel considerat a fi cel mai important traducător al nostru.

Lui Virgil Nemoianu i se pare că realitatea socială aflată în dinamică istorică reprezintă un nissus formativus, după cum imaginea ei (fie ea chiar şi numai filtratoare sau idealizantă) rămâne o punte de legătură a poeziei lui Ştefan Augustin Doinaş cu această realitate. „Demonstraţia urmăreşte – afirmă Monica Spiridon – încadrarea structurilor estetice brevetate de poet în scheme mai largi de mentalitate, identificând şi canalele prin care ele pot acţiona ulterior asupra formelor sociale în genere. Mecanismul poeziei analizate devine exemplar pentru ilustrarea acestui proces sinuos de transfigurare, mediere, modelare, într-o relaţie de circularitate real-cognitiv-estetic-ideologic-politic-real“ (Dicţionarul general al literaturii române, L/O, 2005, p. 600).

Reluând ideea de la începutul prezentelor rânduri, şi anume că destinul cărţii Surâsul abundenţei. Cunoaştere lirică şi modele ideologice la Ştefan Aug. Doinaş a împrumutat ceva parcă din evoluţia operei abordate, nu-mi rămâne decât să spun că aşteptăm cu interes o nouă ediţie a ei, care să cuprindă atât ultima parte a creaţiei lui Ştefan Augustin Doinaş, cât şi postumitatea recentă, când s-a produs o nedorită deplasare a receptării dinspre operă înspre biografic. Ar fi un surâs al abundenţei.

Gabriel PETRIC Fragmentaria libri Ceea ce reuşeşte Virgil Nemoianu – ca magister ludi – în volumul Simptome (ediţia a II-a, Iaşi,

Institutul European, 1995) este reprezentarea invizibilului. O maladie ascunsă în spatele unor bucăţi – aparent disparate – de text, pulsează fără a-şi dezvălui identitatea, zvâcneşte cu ritmicitate în timpanul spiritului, pe cât de insidios, pe atât de misterios; căci nimic din colecţia de simptome nu îndreptăţeşte o configurare de sindrom, astfel încât şirul reflecţiilor să poarte un nume. În lipsă de suficiente simptome, nu ne rămâne decât să avansăm o ipoteză, clădită pe un vechi adagiu: omul este un animal bolnav, iar boala sa este conştiinţa. Una din posibilităţile de tămăduire, alături de homeopatie şi alopatie, este „medicina simptomatologică”, cea care „caută influenţarea rădăcinilor maladiei prin acţiune asupra simptomelor” (p.94). Bârfa, de pildă, poate fi tratată prin picurare de răutăţi (homeopatic), lecţie de morală (alopatic), dar şi prin metoda celei de-a treia medicine, medicina simptomatologică, pe care o aplică Adelhio, unul din convivii cărţii, descoperind – prin reflecţie –„deliciile bârfelii”, faptul că „Bârfeala [ adevărată ] este un admirabil caz de îmbinare a contemplaţiei pure cu acţiunea dezinteresată a facultăţilor” (p.26). Adevărata bârfeală nu e nici calomnie, nici pălăvrăgeală, ci „comentariu dezinteresat al acţiunii şi naturii umane”, „joc pur asemenea şahului”, „teren fertil al filosofiei, psihologiei şi literaturii”, „sport unic în care sentimentul poate înlocui inteligenţa şi inteligenţa, sentimentul” (ib.). Vindecare prin reflecţie, terapeutică prin „adâncirea” simptomului, mântuire prin hermeneutică, acestea sunt căile prin care – mai mult sau mai puţin serios – se reface echilibrul persoanei cu societatea, al fiinţei cu lumea.

Aşa cum mărturiseşte autorul într-o Notă explicativă din 1994, „simptomele” sale îşi au sorgintea în „arta fragmentului” practicată de Lichtenberg şi Ernst Jünger. Măiestria acestei arte constă în crearea unui „spaţiu în care imaginaţia literară şi judecata teoretică să poată să funcţioneze

egal şi reciproc substitutiv” (p.7). Proza sa gnomică, ne avertizează în Cuvânt înainte, se doreşte o „Simptomatologie Generală, învăţătura învăţăturilor” (p.13), iar acestea odată rostite, ni se revelează şi registrul ironic al „operei” sale. Ar fi putut fi intitulată tot atât de bine Tratat de mereologie pentru uzul toţilor şi netoţilor sau Revelarea absolutului prin crâmpeie. Deşi reflecţiile „simptomatologice” sunt structurate, adesea, dihotomic ( adevăr vs. realitate, ştiinţă vs. joc, specialist vs. diletant, monstruos vs. demonic etc.), nu logica lui Ares funcţionează aici, ci logica lui Hermes pe care o propunea Constantin Noica. În raţiunea mereologică a textului, partea nu e doar conţinută în întreg, ci reprezintă întregul. Un astfel de „fragment” depăşeşte sfera „fărâmei”, a „strelicilor” de gând, ridicându-se la rangul de holomer (unitatea sintetică individual-general teoretizată de Noica). Poate rămâne, fireşte, şi un joc postmodernist al „fragmentării”, o acţiune textuală sceptică pe canavaua unei dezordini asumate care îşi interzice accesul la general, esenţă şi noimă.

Jocul „seriosului” şi al „neseriosului” e condus cu abilitate, astfel încât e dificil să te pronunţi dacă ai un „zgomot de fond” serios, peste care se dezmorţesc semne – simptome – ale frivolului, sau e vorba de un „zgomot de fond” histrionic peste care răsună arii ale căutării Graalului. Banda lui Möbius, cu a sa ambiguitate topologică interior-exterior, îşi flutură volutele în textul lui Virgil Nemoianu, invitând la căi multiple de interpretare (coperta cărţii, reprezentând xilogravura lui Bruno Ernst Şerpi, nu e decât o variantă simbolică a benzii lui Möbius, respectiv a „încâlcelilor” escheriene).

Dincolo de forma de „concocţiune ambiguu estetică” (p.122), pe care o dă textului, autorul pare a insista, prin personajele sale cheie, asupra sensului „axiofor” al simptomelor sale.

Cuvântul înainte ne previne că avem un „simpozion platonic redivivus, cu momente comice” (p.13), o grădină a lui Akademos în care personajele, Pius F., Clarian, Tironides, Spiridanik, Pterodactilul, Adelhio sau Almador – nişte „măşti” sau „chei muzicale” -, îşi găsesc refugiul în jocurile cugetului. Dar, ca să întărim spusele lui Whitehead privitoare la filosofia europeană raportată la Platon, tot în subsolul operei lui Platon ajung şi reflecţiile personajelor. Dacă Nota editorului are dreptate, iar Pius F. e „naiv şi cam nătâng”” (p.9), atunci ipoteza de „banchet” platonician cade, rămânând deschisă calea „eposului eroi-comic”, respectiv a înfăţişării „simptomelor” drept strategii ironice, similare notelor din subsolul Ţiganiadei. Nota editorului abandonează în grabă suspectă această ipoteză, motivând că, în acest din urmă caz, am avea nişte note de subsol sau comentarii la o „eventuală operă” (p.11), actualmente inexistentă. Or, aici „editorul” e cel care pare a comite crima „naivităţii”, căci jocul intertextualităţii nu are nevoie de o operă precis delimitată, ci de corpul literaturii, în general.

Intertextualitatea simptomelor se desfăşoară atât pe axa diacronică, cât şi pe axa sincronică. Un exemplu de intertextualitate diacronică ni-l oferă Pius F. în Cuvânt înainte. El aşteaptă cu

nerăbdare momentul când în ochii magistrului Clarian „se vor aprinde luminile jocului senin şi nedureros” (p.11). „Editorul” nu vede la Pius F. decât „naivitatea”, entuziasmul său, aparent optimist. Aplicând metoda „medicinei simptomatologice”, descoperim că în spatele „nătângiei” lui Pius F. se află vreo câteva sute de ani de literatură, de spiritualitate românească. Când cronicarul Grigore Ureche făcea portretul lui Ştefan cel Mare, îl numea – cu un eufemism – „om nu mare de statu”. Mic, dar mare! Negaţia permite ca termenul pozitiv să fie la cinste şi să atenueze realitatea stânjenitoare. La Pius F., negaţia, dimpotrivă – şi surprinzător! - , scoate în relief termenul negativ, elementul „dureros”. Procedeul lui Pius F. este opusul eufemismului, respectiv ironia. Mai mult, remarcăm, într-un context lărgit, zbuciumul spiritual, de care personajul nu e străin. Intertextualitatea se leagă astfel de oximoronul eminescian – suferinţă, „dureros de dulce” -, revelând un cinism subtil la personajul lui Nemoianu. În final, întreg pasajul poate fi citit/tradus în cheie tragică eminesciană astfel: „încleştare cumplită” a cugetului „nedureros de amar”!

Intertextualitatea sincronică se manifestă cu mai multă subtilitate, ba chiar – cum am văzut în Nota editorului – suntem călăuziţi pe piste false, de abandonare a ei. Tot „naivul” Pius F. e cel care trezeşte spiritul ei şi o verifică într-un admirabil melanj „eroi-comic”: „Când eram mai naiv, visam să pot scrie cărţile pe care aş fi dorit să le citesc, dar care fie nu existau, fie nu-mi erau foarte accesibile. Mai sceptic, constat că am început chiar să le citesc în vis – subiectul lor părându-mi relativ cunoscut; avantajul e că dimineaţa poţi medita la circulaţia temelor. Totodată mă bucură mult şi adorm mai uşor când mă gândesc la torturile şi asasinarea unuia din foştii mei şefi” (p.58). Cuvintele sale se cer completate cu afirmaţiile lui Clarian: „Când viaţa devine literatură, literatura devine comentariu. Literatura viitorului este comentariul critic al unei vieţi posibile” (p.81). Când viaţa devine literatură, totul devine exegeză. Trupul „anormal” al conştiinţei noastre – simptomatic reprezentat de „literatură” -, devine textul magistral – hélas, virtual! – al propriilor noastre glose sau note de subsol. Realitatea, naturalul, organicul – devin evanescente, singură categoria posibilului susţinând eşafodajul vieţii şi al literaturii.

În labirintul jocului intertextual, humorul îşi are locul său privilegiat. Spiridanik (dar şi Tironides şi Pterodactilul) e un vrednic descendent al lui Urmuz. Episoadele „teoria borcanelor de iaurt”, teoria chibriturilor, biciuirea piticilor, teoria mişcării ochiului – sunt elocvente în acest sens. Se cuvine amintită aici reflecţia Pterodactilului: „Nu putem spune nimic în glumă. O glumă, prin faptul că e spusă, devine serioasă” (p.66).

Pe de altă parte, unele paragrafe sunt adevărate poeme: explicarea electricităţii, ca „foc subţire de tot” de către Tironides sau teoria funcţionării steagului, susţinută de Adelhio.

Reflecţiile despre paradox şi aforism (p. 28, 33,108), satiră şi parodie (p.34), monstruos şi demonic (p.45), laşitate, curaj şi fermitate (p.113), har şi dar (p.125-129) sunt „măşti” ale seriozităţii. Iată o mostră a acestui tip de discurs academic urmuzian, al cărei autor e Pterodactilul: „S-ar mai putea observa şi că «interesant» nu înseamnă în fond aproape nimic. El joacă aici, ca şi în alte părţi, rolul simbolului matematic iraţional i ( 1 ). Acesta este introdus în timpul unui calcul, slujeşte la calcul, iar la sfârşit dispare – obţinându-se un rezultat cifric iraţional. Oare nu este acesta rolul diavolului în univers? Al lui i iraţional, care până la sfârşit se amplifică? Iată încă o analogie între interesant şi diavol. Prin astfel de iluminări reciproce conchidem că diavolul este iraţional, real-existent, virulent şi nesubstanţial” (p.114).

Virgil Nemoianu este un Pierre Menard care glosează pe marginea unui text prea mare pentru a încăpea între coperţile unei cărţi, neîncheiat încă, visat din când în când, existent sau doar posibil, întotdeauna prezent şi metonimic întruchipat de vocile unor personaje pretext.

Codrin Liviu CUŢITARU Portret al profesorului în tinereţe(a) (americană) Cu cîţiva ani în urmă, într-o foarte scurtă cursă aeriană de la Austin la Dallas, un tînăr texan

(vecin de voiaj) m-a compătimit, abrupt şi irevocabil, pentru că sînt european. Raţiunea principală era de ordin lingvistic. Trebuie să fie extrem de dificil, explică austinianul, să te mişti într-un perimetru restrîns, în care se vorbesc atît de multe limbi şi dialecte, uneori cu tradiţii, rădăcini şi procese de formare atît de diverse. Deşi observaţia putea trece, iniţial, ca reflex subconştient al instinctului imigraţionist american şi al mobilităţii yankee excesive în teritoriu, sedimentată un timp, ea s-a dovedit mai curînd purtătoare a unei sciziuni culturale majore între Lumea Nouă şi Bătrînul Continent. Este vorba despre receptarea individului în raport cu colectivitatea. Dacă, în America,

tradiţional, exerciţiul cultural de bază rămîne eterizarea etniei prin emanciparea persoanei, în Europa, din necesitate geografică şi istorică, transformarea devine inversă, colectivitatea anexînd individul în interiorul unei identităţi mai complexe, care se vrea, de regulă, a „castei” sau a „elementului naţional”. În primul caz, grupul se defineşte drept cumul de indivizi, în al doilea, va fi, cel mai probabil, văzut ca entitate sui generis, cu personalitate proprie. De aceea, pentru tînărul texan, la care educaţia ancestrală ca persoană aparţinînd unei comunităţi devenise şi criteriul esenţial de aşezare în spaţiul vital, „aglomerarea” lingvistică şi naţională europeană a apărut ca o ameninţare directă la adresa identităţii şi responsabilităţii „individuale”, pe cînd pentru mine, deprins cu autolegitimarea colectivă prin însăşi identitatea distinctă a grupului şi etniei, în contextul unui ansamblu de grupuri şi etnii cu identităţi distincte, ideea a îmbrăcat, inevitabil, caracterul neutru al unei simple meditaţii de călătorie.

Puţini sînt cei care, în lumea globalizată (citeşte „uniformizată”) de astăzi, mai au percepţie pentru astfel de „nuanţe”, cum să le spun, „mentaliste”. America şi Europa au ajuns să fie înţelese în formula unei „continuităţi” antropologice, a unei „simbioze” culturale indiscutabile (folosim, nu-i aşa, atît de des, concepte „integratoare” precum „euro-americanitatea”, „spaţiul transatlantic”, „universul apusean”, ş.a.). În realitate, lucrurile nu stau aşa decît, cel mult, la nivelul unor mecanisme politico-economice, dar nu, în mod necesar, şi la cel al unui comportament etnopsihologic. Articularea caracterului american s-a făcut, la începutul colonizării puritane, prin negarea celui european. Negarea s-a manifestat la nivel geografic şi istoric. Europa a fost mereu un continent mic, peninsular, accesibil cu uşurinţă din două arii continentale mult mai vaste, Asia şi Africa. Mica peninsulă a cunoscut, prin urmare, succesiv, migraţiile mai multor triburi din continentele învecinate şi a atins, gradual, cea mai mare densitate de naţiuni de pe întregul mapamond, deşi ca număr de kilometri pătraţi ea păstrează un ascendent doar faţă de Australia şi Oceania. Indubitabil, formarea mentală şi culturală europeană rămîne astfel una tribală, brodată pe competiţia constantă dintre grupuri cu identitate etnică şi psihologică. Continentul american a oferit, dimpotrivă, spectrul inaccesibilităţii. Încadrat de două oceane, întins în două emisfere şi avînd, în momentul descoperirii, o configuraţie geografică preponderent sălbatică, el nu a încurajat, evident, invazia, migraţia tribală şi nici măcar colonizarea masivă. Simpla călătorie transoceanică constituia, în secolele XVI-XVII, o aventură învecinată cu riscul sacrificiului suprem, pentru a nu mai menţiona că, odată ajuns aici, proaspătul emigrant avea priveliştea dezolantă a unui teritoriu nedesţelenit, legat fizionomic cu vîrstele primordiale.

Aceste „arhetipuri” de perspectivă au supravieţuit pînă astăzi şi doar naivii le ignoră, insistînd pe aşa-zisul caracter „deschis” al contemporaneităţii postindustriale. Problema dezrădăcinării culturale, trăite de european în America şi, similar, de către american în Europa ar trebui să reţină încă atenţia, în pofida flexibilităţii circulaţiei indivizilor în ziua de astăzi. America a reprezentat întotdeauna, cum spuneam, un teritoriu al indivizilor şi nu unul al comunităţilor, evoluînd, în consecinţă, ca un sistem social – paradoxal – fără clase bine conturate, orientat înspre persoană şi nu către grup. Europa se dezvăluie, prin contrast, drept un spaţiu al tradiţiei conservatoare, al ierarhiilor imuabile (moştenite) şi al sentimentului apartenenţei la „elite”. În timp ce America funcţionează ca experiment continuu şi schimbare nemijlocită, Europa oferă imaginea încremenirii în trecutul său „eroic”, „mitic”, „glorios”. În fine, vocaţia americanilor este prin excelenţă futuristă, pe cînd cea a europenilor devine una, invariabil, paseistă. Nuanţîndu-l pe Hegel (şi, prin iradiere, pe Whitman), se poate spune că, dacă SUA constituie, în linii mari, „sfîrşitul istoriei” şi cadrul absolut al aşa-zisei „post-istorii” (Fukuyama), Europa va fi mereu „începutul” ei şi va ilustra, categoric, vîrsta „pre-istorică” a civilizaţiei moderne. În zona competenţelor socio-psihologice româneşti, asemenea teme, într-un anumit sens, antropologice sînt absente, fie, pe de o parte, din cauza unei insuficiente „curiozităţi” americanistice autohtone, pe palierul ştiinţific şi academic, fie, pe de alta, din cauza

lipsei de „evoluţie” către un oarecare rafinament în cercetările de acest tip. Singura fericită excepţie e, în opinia mea, volumul autobiografic Arhipelag interior, al profesorului Virgil Nemoianu, publicat, în 1994, la Amarcord. Cartea depăşeşte conturul unui simplu peisaj memorialistic, constituind, măcar pe parcursul capitolelor dedicate experienţei americane a autorului, o excepţională incursiune mentalistă în deliciile şi supliciile intelectualului emigra(n)t sau, mai corect zis, ale individului (european) care, prin jocul destinului (american), devine bilingual şi bicultural („euro-american”, cum ar veni).

Beneficiind de scurta liberalizare politică a sfîrşitului anilor şaizeci, Virgil Nemoianu obţine o bursă doctorală (1969-1971) în California, la San Diego. Este perioada marilor mişcări studenţeşti din spaţiul occidental – atît european, cît şi american. Tînărul universitar român (care călătorise mai degrabă nesemnificativ pînă atunci şi care nu-şi pusese vreodată problema emigrării – nu şi-o pune, de altfel, crucial nici în acest prim stagiu american!) descoperă aici o lume fascinantă, deopotrivă prin omogenitatea şi (paradoxal) contradicţiile ei. Îi apreciază valorile liberale şi consecvenţa opţiunii democratice, intrate cumva în comportamentul obişnuit al indivizilor, dar nu înţelege/acceptă predispoziţia elitelor intelectuale spre stîngismul extrem şi agresiv (predispoziţie motivată da falsul teoretic). Bizar, doctorandul venit din comunism (din „inima întunericului” marxist, altfel zis), bîntuit însă, ca noi toţi, cei crescuţi în lagărul socialist, de un fervent anticomunism, ajunge să fie perceput, încet-încet, de colegii din comunitatea academică drept „reacţionar” şi „conservator” (ceea ce şi este, în accepţiile pozitive ale termenilor!), „oponent” adică al oponenţilor războiului din Vietnam. Spune autorul: „Nu am şovăit nici o clipă în anti-comunismul meu de bloc granitic, fundat pe ştiinţa enormei răutăţi a doctrinei şi practicării sale. /…/. Cînd /…/ cineva de la Universitate m-a întrebat unde mă plasez politic, am răspuns, poate prudent-diplomatic – dar în fond destul de sincer –, că publicaţiile mele favorite sînt National Review a lui William F. Buckley şi Dissent a lui Irving Howe (două publicaţii antagonice – ale conservatorismului republican şi, respectiv, ale unui liberalism non-radical, cu tentă socialistă, n.m.). /…/. Răspunsul a derutat. Eu indicam însă ceva – ostilitatea faţă de un anume conformism de centru-stînga, predominant la televiziune, în lumea academică, în ziarele principale, adversitatea faţă de stîngismul convenţional-burghez al intelectualilor, căruia îi preferam un marxism cinstit, umanist, deşi deasupra amîndurora plasam tipul de conservatorism care, treptat, şovăielnic, începea să ia contur în mintea mea.” Intelectualul european – descins dintr-un spaţiu „colectivist”, unde ideile şi principiile sînt impuse, iar nu dezbătute – descoperă, în universul american, al pluralismului (individualist totuşi), valoarea (şi responsabilitatea!) părerii personale.

Există, în inocenţa mişcării tînărului profesor dinspre grup către individualitate, o intensitate psihologică şi morală, demnă de paginile unui roman introspectiv. Altădată, prin comportamentul „corect politic” faţă de sistem, „seduce” un bătrîn decan cam auster: „Decanul pentru studenţi era un yankeu bătrîncios, cu pielea facială în falduri pergamentoase, nepot îndepărtat al autoarei Colibei Unchiului Tom, cum îi arăta şi numele de Ward Beecher. S-a purtat cu mine sec, dar cînd, la propunerea sa de împrumut financiar convenabil care să-mi finanţeze studiile, a auzit motivarea refuzului (nu aveam cum să restitui aceste sume odată întors în România) s-a mai încălzit, socotind impecabilă cinste ceea ce era mai curînd timorată naivitate, şi m-a ajutat să găsesc surse de supravieţuire. Mie chiar conceptul finanţării studiilor mi se părea exotic şi absurd.” Virgil Nemoianu parcurge „şocul cultural” cu o voluptate intelectuală ce-l face imun la riscul alienării, deschizîndu-i mai degrabă uşa spre asumarea plenară şi definitivă a Americii – această Americă a emigranţilor, unde fiecare se simte cumva din alt loc (realizînd că este din România, din Europa de Est mai precis, o doamnă întîlnită în California îi spune autorului: „Cît se poate de interesant /…/, o adevărată coincidenţă, ce mai! Aflaţi că nici eu nu sînt din părţile astea, ci tocmai din Kansas!”). Deruta amestecului sau ceea ce profesorul numea, altundeva (Tradiţie şi libertate, Curtea Veche, 2001),

pericolele şi deficienţele multiculturalismului sînt traversate, cu priviri alerte, de tînărul universitar, şi, lucrul cel mai important, fără disponibilitatea nou veniţilor în Lumea Nouă de a le deveni victimă. El face observaţii cu valoare de axiome, care-i vor sluji, peste ani, după cristalizarea deciziei de a emigra: „Aici se instala, aşadar, o primă fundamentală concluzie: persoana umană era cu sistemul nu în stare de beligeranţă, ci în echilibru incert. Depindea de tine însuţi felul în care izbuteai să răspunzi la întrebarea din titlul volumului de amintiri al lui Ronald Reagan (apărut cu mulţi ani mai tîrziu): Where is the Rest of Me?”. Hermeneutica mentalistă pe care Nemoianu o creionează – cu suces – la această vîrstă nu îi lasă loc pentru dubii. Într-un spaţiu al libertăţii, individul este definit exclusiv pe două coordonate: dreptul absolut de a alege şi capacitatea de asumare a consecinţelor propriilor opţiuni. Ambele au de-a face cu persoana celui care alege şi nu cu grupul căruia ea (persoana), eventual, îi aparţine.

Interesant, revenit în ţară (în „vechea cultură”), Virgil Nemoianu se simte „dislocat” (chiar şi în sens heideggerian), „înstrăinat” de identitatea atavică. Liberalismul autentic (acel „liberalism clasic” pe care autorul, în România şi liberalismele ei/Editura Fundaţiei Culturale Române/2000, îl vedea coborînd direct din Iluminism şi Revoluţia Franceză, pentru a iradia apoi către Părinţii Fondatori ai Americii!) acţionează ca un vaccin, odată inoculat în organismul viu, modificînd întregul mecanism de receptare a exteriorităţii. Profesorul nu se mai poate reintegra în universul dîmboviţean (pe care, la mutarea din Banat, îl simţise ca extrem de emancipat). Fuge dezordonat dintr-un loc în altul, dintr-o postură în alta, rugîndu-se cu ardoare la Sfîntul Iosif (patronul cauzelor disperate) să poată evada din nou şi aproape căzînd în alcoolism. Singurii care-l reconfortează sînt prietenii din Cercul Literar de la Sibiu, Doinaş şi Negoiţescu. Ieşind, după un timp, la Londra, pricepe, cu stupoare, că nu Apusul îi lipseşte cu adevărat, ci America. În Anglia, descoperă aceleaşi automatisme europene care, în structura sa americanizată, nu-şi mai au locul şi, în special, rostul. Se ceartă cu lumea, devine ostil şi antipatic. „Studenţii mei erau destul de mediocri şi nu prea simpatici. La rîndul meu, mă purtam neglijent şi predam alandala. /…/. Mai toţi mă antipatizau – inevitabil, îi supăra amestecul meu de aroganţă şi de nepăsare. Nu-mi plăcea ce fac. /…/. Tappe (Şeful de Catedră, n.m.) s-a considerat (nu pe nedrept) jignit. Curînd a aflat că eu vorbeam urît, îi înjuram pe alţii de faţă cu studenţii. S-au adăugat la asta şi alte tensiuni. Supărat, a cerut Ministerului Învăţămîntului să nu-mi prelungească şederea cu încă un an.” Tensiunea interioară (America vs. Europa) se acutizează, ajungînd practic de nesuportat. Întors (din nou!) în ţară (autorul notează, ironic, faptul că oamenii „se obişnuiseră” cu revenirile lui în România – lucru atît de „neobişnuit” în fond, în acele vremuri, în situaţii similare!), profesorul îşi canalizează toate energiile pentru a pleca definitiv în SUA. Reuşeşte, în 1976, o nouă ieşire (transatlantică), împreună cu soţia şi copilul – ieşire „legală” pentru doi ani. Convine cu familia rămasă aici că, dacă va decide să stea pentru totdeauna în America, după douăzeci şi patru de luni, va trimite o scrisoare cu o propoziţie codificată: „Mi-am luat frac.” Aceasta însemna, de fapt, „Noi nu ne mai întoarcem!”. Rudele uitaseră însă, între timp, înţelegerea şi se distrau, recitind buclucaşa formulare. Ce i-o fi trebuind lui Pilu frac acolo, în America? Apoi, povesteşte Nemoianu, brusc, şi-au adus aminte. Experienţa americană încetase (pentru toţi) să mai fie o aventură şi devenise destin.

Augustin IOAN Domnul Nemoianu

Pe Virgil Nemoianu l-am cunoscut la NEC, la vechiul sediu din Matei Voievod. Fireşte, nu avea de unde să mă reţină atunci, la un simplu schimb de politeţuri între domnia sa şi mr.Nobody care eram atunci, proaspăt întors din America (din motive pe care nu le mai ţin minte acum, dar pe care, uneori, le regret). Cu toate acestea – şi spre uimirea mea profundă – am primit de la Domnia Sa un mesaj de email adresat personal. Era un mod de a mă anunţa că tocmai citise nu mai ţin minte ce text al meu publicat într-un număr din revista Martor a MŢR, dacă nu mă înşeală memoria, şi că îi plăcuse. Am fost extaziat, după cum vă imaginaţi. Nu mai primisem, până atunci, niciodată un astfel de semn de simpatie de la conaţionali. De la străini – da, mai fuseseră. Spre pildă, mi-a trimis prin Theodor Baconsky, pe vremea când era ambasador la Vatican, o frumoasă carte şi un mesaj de încurajare pentru ceea ce scriu Rosa del Conte, binecunoscută ca eminescolog (cel puţin în generaţia noastră, nu mai ştiu dacă acum se mai studiază). Nu la multă vreme după acest schimb de mesaje, am primit de la Virgil Nemoianu o revistă, The Wilson Quarterly, în care Joel Kotkin scria un memorabil text despre starea contemporană a oraşelor: era acel text celebru unde autorul descrie cele trei atribute esenţiale ale oraşului (sacred, safe and busy) şi arată cum fiecare din cele trei atribute este, după 11 septembrie 2001, sub gravă ameninţare. Am răspuns acestui stimul cu un text, pornind de la cel semnalat, în care arătam, pe scurt, că problema cu atributele doi şi trei (safe and busy) derivă din deşirarea primului (sacred) cel puţin la fel de mult ca şi din atacul (terorist) asupra celui de-al doilea (safe). Virgil Nemoianu a avut bunătatea să aprecieze argumentele pe care le-am furnizat şi astfel, cred, am intrat sub pavăza unei amiciţii intelectuale care mă face să mă simt privilegiat.

O vreme, am dezbătut formula de adresare. Eu refuzam americăneasca tutuire; deşi flatantă pentru mine, mă făcea să mă simt incomod dinaintea maestrului. Domnul Nemoianu refuza să fie apelat aşa. Am ajuns, prin negocieri succesive, la formula franceză, în care eu mă adresez cu Virgil, dar mă repliez, apoi pe pluralul de majestate. Şi astfel, am pornit la a-l ţine pe Virgil Nemoianu la curent cu lucrurile pe care le mai făcusem şi textele pe care le mai publicasem. Ne-am întâlnit, foarte rar, la Bucureşti, când, de fiecare dată când a venit, m-a căutat cel puţin telefonic, dacă nu ne-am putut şi revedea. I-am recomandat-o şi pe colega mea A.M., când a plecat cu bursă la Washington, DC, unde a şi rămas, de altfel şi unde, la rândul ei, se bucură de aceeaşi nesmintită prietenie ospitalieră în casa familiei Nemoianu. Ne-am întâlnit o dată şi la Washington, la o cină îndelungă, când ne-am inspectat prietenii comuni şi am făcut politică, la un pahar de vin: a fost un symposion pe cinste.

Pentru că, în afara staturii intelectuale a Profesorului Nemoianu, cel mai mult admir la dânsul profilul politic. În România, să mă scuze toţi prietenii mei, nu există, deocamdată, asemenea fiinţe politice pursânge, care să fi asumat un mod de a trăi politicul în toate articulaţiile şi consecinţele, până la cele mai intime, ale acestuia. Căci a fi zoon politikon poate însemna chiar aceasta: să trăim politica, aceasta înţeleasă ca un mod de a vieţui împreună, politicos, în polis. Cred că Profesorului Nemoianu îi datorez înţelegerea rezonabilă a unui punct de vedere conservator (în America i-am zice republican) asupra realităţii. Şi, în ciuda unor despărţiri punctuale, spre pildă în chestiunea icoanelor în şcolile publice, am învăţat să înţeleg punctele dânsului de vedere ca fiind plauzibile nu doar privite dinspre Washington, ci şi dinspre Bucureşti. În plus, Domnia Sa mi-a atras atenţia asupra textelor impecabile ale lui Dragoş Paul Aligică, pe care le citesc întotdeauna cu atenţia pe care o merită. Cred că Virgil Nemoianu este deja, dar ar trebui să fie mai intens privit drept spiritus rector al conservatorismului românesc, care abia acum prinde să se înfiripe doctrinar. Deşi a girat un supliment al revistei 22 dedicat exact acestei teme, nu sunt convins că s-a înţeles cum se cuvine mesajul de profunzime al Profesorului: coerenţa ideologică, care este, în sine, un deziderat, trebuie dublată de o practică – publică, dar şi intim-fiinţială - a convingerilor noastre.

Or, la acest mesaj, pe care Profesoul Nemoianu ni-l oferă spontan, prin fiecare gest public dar şi personal pe care îl face dinaintea celor ce avem onoarea de a-l cunoaşte în ambele dumisale ipostaze, la fel de fascinante amândouă, mai avem de lucrat. În spaţiul public autohton, ceea ce spune/scrie şi, deci, ceea ce face Domnul Nemoianu este un model demn de urmat de intelectual public.

Dorin ŞTEFĂNESCU Retragerea ca înaintare. Cazul Heliade Paginile care urmează nu îşi propun decât să dezvolte unul dintre principiile care stau la baza

cercetării întreprinse de Virgil Nemoianu în lucrarea Îmblânzirea romantismului. Literatura europeană şi epoca Biedermeier (Ed. Minerva, Bucureşti, 1998). Este vorba de seria de reducţii pe care romantismul de tip Biedermeier le-a operat în raport cu High Romanticismul anterior (în continuare HR), romantismul târziu (de după 1815 în Europa occidentală) constituindu-se „din abateri şi adaptări ale unor experienţe centrale, de scurtă durată şi explozive ale romantismului pur”. Un romantism moderat, raţionalizat, idilic, sub auspicii iluministe, care a „îmblânzit” fervoarea şi vigoarea revoluţionar-vizionare ale romantismului esenţial, a cărui viziune regenerativă şi totalizatoare, racordată la armonia universală, este acum minimală (dacă nu minimalizată), cu o esenţă slabă. Să spunem, pe scurt, că literatura HR „era o modalitate de raportare la realitate, bazată pe un model uman expansionist şi pe transformările acestuia”, model caracterizat prin elanul profetic, vastele sinteze, spiritul analogic, conştiinţa universală, viziune integratoare (desfiinţarea dualităţii natură / imaginaţie), valorile timpului, căutarea centrului (centralitate circulară ca întoarcere la unitatea pierdută), macro-armonia şi organicismul, puritatea originară, subiectivitatea profundă. Ea marchează, în opoziţie cu etapele anterioare, „trecerea de la un anumit tip de esenţă, mundană şi materială, către o altă esenţă pe care am putea-o numi mentală şi celestă” (Paul de Man). Dimpotrivă, fără totuşi să se desprindă cu totul din această paradigmă, literatura tardo-romantică este un amestec de realism şi idealism, intimitate şi idilism, specifice fiindu-i înclinaţia spre moralitate, lipsa pasiunii, resemnarea dar şi anxietatea (sentimentul unei existenţe periclitate), pluralismul stilurilor, venerarea istoriei, empirismul şi comparatismul, îndoiala, arta utilitară, cu finalităţi pragmatice („orice romantism practic este un romantism târziu”), cultivarea cu predilecţie a spaţiului (peisajele locale, topos-ul idilic), descreşterea rolului imaginaţiei, trecerea de la un centru unic la unul bipolar. În perioada Biedermeier, spune V. Nemoianu, „era nevoie de introducerea unui obstacol restrictiv pentru a împiedica identificarea cu realitatea, care poate doar să distrugă, nu să construiască acea lume strălucitoare, perfectă, în care natura şi conştiinţa trebuiau să fuzioneze”. Secularizarea viziunii antrenează astfel o serie de reducţii sau de retrageri din idealul sau modelul uman introdus de HR şi adaptat de romantismul îmblânzit: micro-armonii, cópii la scară redusă ale marilor armonii cosmice, dialectica individului şi subiectivismul local, cu accent pe intimitate, melancolie şi introspecţie („cea din urmă cale a reducţiei şi a retragerii se află în individ”).

Pe această structură bipolară (fără a fi totuşi tranşantă, căci imixtiuni dintr-o zonă într-alta sunt frecvente, neexistând tipuri pure) se articulează reţeaua de retrageri de sub autoritatea expansionistă a modelului, tot atâtea obstacole restrictive, reducţii ale absolutului la relativ şi sfidări ale armoniei, prin care pierderea identităţii (şi a încrederii în existenţa unui centru) reprezintă regresia paradigmei romantice tari, devenită acum o paradigmă slabă. Romantismul fiind „desfăşurarea implicaţiilor şi potenţialităţilor deja existente în vastul model uman care se formase în etape succesive, în decursul

secolului al XVIII-lea”, V. Nemoianu constată că, întrucât în Europa de Est nu se poate vorbi de un Iluminism integral, nu a existat un HR, ci doar „un Biedermeier puternic şi complex (1820-1850), perfect sincronizat cu etapa occidentală corespunzătoare”. Contra-exemplul pe care dorim să-l propunem este cel al lui Heliade Rădulescu, din păcate neabordat de V. Nemoianu, scriitor complex din ale cărui lucrări (şi luări de poziţie) se manifestă cu evidenţă o creativitate de tip Biedermeier doar în perioada sa timpurie (lamartinizantă). Atunci când contemporanii săi se racordau sincronic la romantismul tardiv european, fără să fi avut predecesori puri, Heliade urmează calea inversă: de la sincronizarea cu spiritul timpului la crearea unui HR propriu, deşi în multe privinţe marcat de eclectism, oricum recuperator al marii tradiţii romantice pe care literatura română nu a cunoscut-o prin sine. De aceea am putea vorbi, în cazul lui, de o retragere ca înaintare, de o repliere prin care părăseşte minoratul unei literaturi adaptate, pentru a pătrunde cu convingerea unui autentic high romanticist într-un alt tărâm. Desigur, aşa cum vom arăta pe scurt, nu integral, nu fără compromisuri şi preţuri plătite gustului vremii, dar cu impetuozitatea şi sinceritatea unui deschizător de drumuri, deloc inhibat în faţa imensei sarcini pe care şi-a asumat-o de a construi în idee dar şi de a îndrăzni să viseze cu dezinvoltură. Atât conceptul filosofic cât şi imaginea poetică sunt, la el, rodul unei experienţe spirituale unice în literatura română a secolului. Diferenţa faţă de literatura Biedermeier a contemporanilor e mare, aşa cum se desprinde şi din aprecierea lui Paul Cornea: „Romantismul paşoptist, cuminte şi ponderat în ton, extravertit prin însăşi originea şi funcţia sa, nu cunoscuse vertigiul speculaţiei metafizice, marile viziuni uranice sau escatologice, delirul interogaţiilor ultime, al experienţelor abisale. O singură excepţie: Heliade”, care prin tematică şi orizont de idei „nu are rival în epocă”. Am putea să ni-i închipuim, spre exemplu, pe Gr. Alexandrescu scriind Biblicele ori Anatolida, pe Bolintineanu autor al Echilibrului între antiteze sau pe Bălcescu creator al Historiei critice universale? Pe de altă parte, ar fi de ajuns să comparăm poemul Visul al lui Heliade cu poezia omonimă a lui Alecsandri pentru a remarca enorma deosebire de viziune şi de anvergură. Deşi acest aspect a fost remarcat (Nicolae Manolescu subliniază elementele primului romantism existente în stare pură la Heliade: „radicalismul ideologic, coerenţa vizionară, simţul cosmic, misticismul de sorginte biblică şi intensitatea pasională”, ceea ce îl îndreptăţeşte să vorbească despre high romanticismul acestuia), constatarea ar trebui totuşi nuanţată şi exemplificată.

Dintre cele patru tipuri de „retrageri” pe care le aminteşte V. Nemoianu drept caracteristice pentru literatura Biedermeier (pe urmele disocierilor metodologice ale lui M. H. Abrams), două sunt, în cazul lui Heliade, supuse unui proces de hibridizare, celelalte două fiind dezminţite, deci inoperante. O primă reducţie este de ordin istoric („revenirea la starea paradisiacă este interpretată ca întoarcerea la un moment precis din istorie”), „marea armonie epistemologică” specifică HR („un istorism care identifică conştiinţa cu intenţiile reale ale spiritului istoric”) fiind înlocuită cu „contraordinea liberală a progresului” („atât istorismul cât şi individualismul târziu sunt obiecte ale unei armonii minimalizate şi ale unei viziuni pragmatice lipsită de ambiţii”). Chiar dacă Heliade a fost considerat „conservator” după 1848, conceptul de conservare intră la el într-un proces dialectic cu cel de progres, realizând laolaltă echilibrul universal. Echilibru activ ce înseamnă o permanentă oscilare care urmează o cale în spirală, o înnoire prin acţiuni şi reacţiuni succesive. Cale a progresului, a unei neîncetate deveniri, de neînţeles decât în relaţie cu conservarea complementară: orice creaţie, pentru a însemna cu adevărat o înaintare şi o renovare, trebuie să fie totodată păstrătoare, recuperând şi revalorizând ceea ce se afirmă ca valid în cuceririle spirituale ale tradiţiei (concepţie îndatorată în mare măsură socialismului utopic şi evanghelic al epocii, inclusiv în ceea ce priveşte depăşirea epocii critice sau a „vârstei mecanice” şi recuperarea paradisiacă în ultima epocă organică, cea de „asociaţie” sau de armonie universală). Cursul istoriei nu poate însemna un real progres dacă nu reia mereu, pe fiecare treaptă a stării sale, câştigurile stărilor anterioare. Este chiar „legea mişcării sau adevărata cale a Progresului, în care fiecare pas e o conservare” (Echilibru între

antiteze). Este adevărat că, în spiritul reducţiei Biedermeier, această viziune a progresului istoric tinde mereu să confrunte sfera teoriei cu exemplul concret, cu aplicarea sa în practică. Principiul astfel procesualizat e luminat din două direcţii opuse (în cazul nostru, urmărirea avatarurilor raportului dintre drept şi datorie în istoria omenirii), o punere la încercare a valorii de adevăr, şi anume felul în care principiul echilibrului dintre drept şi datorie este validat de practica devenirii istorice. Acţionează aici şi ceea ce V. Nemoianu numeşte principiu de „telescopare”, prin care – în epoca la care ne referim – luminismul nu numai că se întreţese cu romantismul, dar elementele sale specifice, combătute în Occident, rezistă ca atare, îmbrăcând o formă nouă. Propensiunea luministă pentru acţiunea practică nu circumscrie însă, definitiv şi confiscant, concepţia lui Heliade despre istorie. Până şi această aparentă trăsătură tardo-romantică e integrată într-un sistem superior, în care istoria e un şir de echilibrări şi dezechilibrări, reechilibrarea fiind o autoreglare naturală. Dacă procesul alternanţei dintre drept şi datorie, spune Heliade, „este o nouă Acţiune, însă şi o nouă Reacţiune”, el înseamnă pe de o parte stagnare, rămânere în aceeaşi stare a dezechilibrului, a haosului devenirii, dar, pe de altă parte, este „un haos de unde putea ieşi o nouă Creaţie”, o nouă lume cumpănită în armonia contrariilor. Nu e vorba, prin urmare, de o armonie minimală ori de o viziune pragmatică lipsită de ambiţii (numai asta nu se poate afirma în legătură cu Heliade!), ci – în spiritul romantismului esenţial – de o mare armonie ontologică, de conectarea conştiinţei la lucrarea spiritului istoric. La Heliade principiile dreptului şi datoriei nu au o existenţă de sine stătătoare, ci sunt emanaţii divine, „ieşite din dogmele religioase”, supra-dimensionare care explică naturalitatea lor organică şi consubstanţialitatea lor originată transcendent. Ceea ce are, ca dublă consecinţă, acceptarea doar a revoluţiilor spirituale (o „mişcare-regeneraţie” care – conform unei adevărate Aufhebung – ridică la un alt nivel, păstrând însă armonia universală) şi dialectica devenirii în care progresul istoric e controlat de sus („progresul vine de sus în jos”), cu tot ce implică acest proces în orizontul dialecticii echilibrului între antiteze.

O a doua cale a regresiunii, detectabilă în romantismul Biedermeier, e reprezentată de adaptare, compromis şi reevaluare, ceea ce face ca viziunea organicistă să devină teorie evoluţionistă, analogia integratoare să se pulverizeze în structură comparatistă iar în locul iubirii absolute să fie glorificată iubirea conjugală. Aspect ce se împleteşte cu suspiciunea faţă de funcţia imaginaţiei; fuziunea totală între imaginaţie şi natură nemaifiind posibilă, existenţa e despicată în raporturi opozitive („separarea într-un plan al realităţii naturale [...], opus unui plan al imaginarului”). Într-adevăr, la Heliade feminitatea nu se împlineşte decât în conjugalitate, la fel cum iubirea nu e creatoare decât în maternitate. Din nou însă, ca şi în situaţiile discutate anterior, această aparentă retragere prin „adaptare” are un caracter hibrid, constelaţiile imaginare fiind suprasemnificate simbolic. Consecvent viziunii sale de high-romanticist, Heliade vede femeia drept cea în care sălăşluieşte misterul „propagării”, taina creaţiei posibile doar în cadrul unei dualităţi naturale ce presupune termeni complementari şi egali. Or deschiderea reciprocă ce caracterizează dualitatea de acest tip presupune respingerea stării de antiteză în vederea unirii creatoare; ea se singularizează nu doar prin conaturalitatea dintre elemente, nu doar prin echilibrul instaurat între antiteze complementare, ci în primul rând prin puterea de creaţie a celui de-al treilea (dualitatea fiind depăşită în trinitate). Din această concepţie trinitaristă derivă şi tema conjugalităţii, întrucât nunta între două principii antitetic-complementare se împlineşte într-un „rezultat” superior, întreirea (sau „delta” eternă) exprimând într-o manieră mistică ideea sintezei universale. Cu privire la neîncrederea în imaginaţia desprinsă de natură, se observă acelaşi principiu al „telescopării” amintit de V. Nemoianu. Chiar dacă, în mare măsură, scrierile de teorie literară ale lui Heliade sunt debitoare poeticilor clasice (în Despre stil el alătură exemple din poezia biblică şi din poezia antică), opţiunea sa practică merge înspre principiile esteticii romantice (a se vedea, de exemplu, în aceeaşi lucrare, deosebirea dintre sublim în cele din afară şi sublim sentimental). El a fost mereu atras de imagini ale

înaltului şi ale departelui, dar nu în sensul evazionist-exotic idilic ori dezabuzat al tardo-romantismului, ci tânjind în imaginaţie (dar şi în speculaţie) spre zone mai presus de lume, spre idealul în care existenţa reală se poate împlini (mărturie fiind în această privinţă poemul Visul, cu a sa sublimare contrapunctică a discursului oniric). S-ar putea adăuga rolul înalt acordat poetului (care nu e exponentul unei minorităţi damnate) şi, în general, menirea sacră a artei, a geniului-profet sau mag într-o lume a analogiilor care-i aşteaptă cuvântul dezvăluitor, tălmăcirea conform misiunii sale providenţiale de conştiinţă universală. Dacă cele două căi ale regresiunii din modelul uman au, în cazul lui Heliade, o adecvare limitată, fiind rezultatul unei operaţii de hibridizare, ultimele două sunt cu totul inoperante (acelaşi lucru se întâmplă, de altfel, şi în cazul poemelor vizionare, de bătrâneţe, ale lui Hugo sau în cel al filosofiei revelaţiei a ultimului Schelling).

O a treia cale a retragerii dintr-o viziune regenerativă constă în separarea părţilor şi slăbirea unităţii integratoare. Dacă la reprezentanţii primului romantism tot ce apare în contradicţie se resoarbe în armonia întregului, „dimpotrivă, la romanticii târzii – precizează V. Nemoianu – antinomiile se afirmă”. La Heliade, tocmai această aparentă statică anacronică (retrogradă?) realizează reabilitarea sintezei, viziunea regenerativă, echilibrul antitezelor. „Principiul doctrinelor noastre – spune el în Descrierea Europei – e pacea şi armonia între elemente”. Putem vorbi astfel de o retragere inversă, din relativul separării şi al dualităţii în absolutul (non-contradictoriu prin definiţie) al reintegrării. Statică anacronică doar în raport cu contemporaneitatea Biedermeier, nesincronă şi ca atare uşor inactuală, din moment ce nu adaptează şi nici măcar nu recuperează ca atare un model uman de care cultura română nu a avut parte, ci îl reinventează pe cont propriu. Atunci când, în Echilibru între antiteze, Heliade vorbeşte de „marea concentrare” sau de „concentralizare”, el se referă – în cel mai pur spirit HR – la unirea adevărată realizată de termenii unei dualităţi naturale în jurul unui centru care se află cu elementele sistemului într-un raport simpatetic, de conaturalitate şi libertate, spre deosebire de „încentrare” ori „centralizare” prin care se postulează întâietatea ierarhică a unui centru autarhic. Distincţie deloc străină de realităţile socio-politice ale oricărei epoci, căci „concentralizarea” este rezultatul unirii (al unităţii compuse, deschise spre trinitate), ce poate duce – în opinia lui Heliade – la un federalism benefic, pe când „centralizarea” caracterizează unitatea simplă sau despotică, monadică şi totalitară, cu o structură de tip centripet. Din perspectiva acestui sistem armonic conjugat, e de la sine înţeles că „descentrarea” (sau „descentralizarea”), fiind o acţiune prin care se urmăreşte absenţa centrului sau subordonarea sa faţă de elementele sistemului (structură centrifugă), înseamnă disoluţie ori anarhie, antinomii afirmative. Heliade propune un sistem care îşi caută centrul, de care are nevoie pentru a se echilibra, dar nu orice fel de centru. Dacă centrul „general”, specific centralizării, absoarbe toate centrele parţiale într-o unitate simplă, opresivă, centrul „parţial”, propriu fiecărui sistem în parte, e subordonat unui centru general şi integrat în sistemul cuprinzător al cărui centru e universul. Abia acest centru „universal”, specific concentrării sau concentralizării, realizează unirea în echilibru şi armonie. Este, în ultimă instanţă, un sistem teocentric, „sistemul lui Dumnezeu prin care ţine universul”, căci „Dumnezeu este Înaintare”, „lumină şi înaintare”. Tiparul filosofic al HR este astfel păstrat, chiar dacă într-o formă reinventată prin reconectarea la surse („teza şi antiteza ca părţi ale unei armonii superioare”, spune V. Nemoianu), şi nu reajustat într-o formă ironică şi relativizantă. Această a patra şi ultimă retragere din model nici nu e de fapt definitorie pentru creaţia lui Heliade (cu mici excepţii nesemnificative, mai degrabă polemice, strecurate în Echilibru... ori în câteva poezii), ironia caustică, grotescă, tragicomică fiind o marcă a unui spirit demascator şi nu a unuia restaurator, pentru care recursul la ironie are o finalitate epistemologică, de natură socratică.

Cazul Heliade este simptomatic pentru o literatură ca a noastră care, necunoscând de la sine un model uman de tip HR, într-o clipă de maximă luciditate şi temeritate, riscând să fie inactuală, dezinteresându-se de falsa problemă a sincronizării, îl împrumută şi-l recreează, integrându-l într-o

viziune originală. Heliade nu e, aşa cum am arătat, exponentul unui HR pur, dar nici pe departe un creator racordat la spiritul Biedermeier dominant în epocă. E mai mult decât excepţia care întăreşte regula, întrucât retragerea sa esenţială – în răspăr cu cele ale contemporanilor – e abia ea în măsură să probeze gradul de înaintare a unei culturi.

Marius IOSIF Jocurile divinităţii Citind cartea lui Virgil Nemoianu ai pentru început senzaţia unui mozaic văzut de aproape, în

care se trec în revistă probleme actuale importante, fără însă a putea să surprinzi un desen de ansamblu. Alcătuită din foiletoane citite la postul de radio „Europa Liberă” prin anii ’80, în cadrul rubricii „Intelectualul şi religia”, unele publicate după ’89 în reviste româneşti, şi articole apărute în reviste americane, traduse în româneşte de eminentul teolog Ioan. I. Ică jr, cartea lui Virgil Nemoianu, Jocurile divinităţii, înaintează pe două linii de forţă: una informativă şi cealaltă de meditaţie. Textele pătrundeau pe calea undelor prin „Cortina de fier” adresându-se unui popor arestat căruia conducerea comunistă îi oferea nu numai o alimentaţie „raţională”, adică raţionată şi redusă după norme de lagăr de concentrare, dar şi o informare pe măsură, alcătuită din discursuri de lemn asupra cărora i se cerea să mediteze laudativ. Adevărata semnificaţie a discursului de lemn nu consta însă în cele spuse, ci în tonul său, el fiind un semnal de intimidare ce inculca o vinovăţie ab initio pentru orice gând liber, cât şi faptul, reiterat asurzitor, că gândirea era un monopol al partidului, adică al dictatorului. Discursul de lemn avea de fapt scopul de a paraliza orice alternativă de gândire. Deşi, datorită unor editori inteligenţi şi deschişi, au continuat să mai apară cărţi bune, cenzura externă oprise aproape cu totul legăturile spirituale cu gândirea mondială aşa încât o emisiune ca cea a lui Virgil Nemoianu suplinea, prin titluri, nume de autori şi prezentări, lipsa de informaţie culturală. Vorbind aşezat despre problema intelectualului faţă de universul religios, Virgil Nemoianu transmitea un climat al unei meditaţii neîngrădite ce-şi permitea ca, după atâtea experienţe din cele mai terifiante şi înjositoare făcute în numele omului dar, de fapt, împotriva lui, să se recupereze religiosul, nu în litera lui, ci în spirit. Descoperim astfel că o relicvă ascunsă undeva într-o biserică din Flandra ajutase credinţa în firescul vieţii să depăşească momentele de disperare. „Iată, mi-am spus, - medita scriitorul – oameni credincioşi au trecut şi altădată, acum patru şi acum două sute de ani prin clipe de grea cumpănă; li s-o fi părut şi lor atunci că vine sfârşitul lumii, că nu mai e nădejde. Dumnezeu n-a vrut să fie aşa. Au venit vremile de martiraj şi au şi trecut, oameni cu puterea curajului şi a speranţei şi a stăruinţei au păstrat vie credinţa; oare de ce nu ne-ar servi asta drept inspiraţie în zilele noastre ?” Mesajul lui Virgil Nemoianu din acest text ţintea chiar semnalul de intimidare, dovedind că o putere absolută, justificată de marea naraţiune marxistă şi întărită de atâtea realizări calculate putea fi tratată în faţa credinţei doar ca un moment de restrişte, de victorie temporară a răului în faţa firescului. Descopeream alături de gândul scriitorului că se cuvine să se distingă între modernitate şi secularitate. „Modernitatea sunt cadrele socio-istorice în care trăim şi pe care Dumnezeu ni le pune în faţă ca pe o încercare concretă a Lui, aici şi acum; în schimb, presiunea secularizantă este opoziţia materialistă, reductivă şi adesea apăsătoare, exploatatoare, împotriva căreia se cuvine să rezistăm cu toată energia”.

Una dintre problemele cele mai arzătoare care apar în foiletoanele lui Virgil Nemoianu este cea a relaţiei dintre ştiinţă şi religie. Discursul său se integrează în acea deschidere ce vrea să pună capăt dialogului surzilor dintre o religie „ştiinţifică”, căutătoare de argumente pro domo, şi o ştiinţă

„religioasă”, încercând, bazată pe prestigiul reuşitelor sale, să afle temeiuri metafizice. Lectura Bibliei se cuvine făcută „nu numai pentru cutare fior estetic, şi nu în primul rând pentru o concepţie filozofică sau cosmologică, şi nu doar pentru învăţătura morală, nu cu precădere pentru informaţia istorică sau antropologică, ci, mai ales şi mai presus de toate, pentru toate acestea laolaltă, pentru înmănuncherea lor”. Adevărul Bibliei scapă celor care, mânaţi de un soi de „fundamentalism”, o înţeleg doar în litera ei, dar şi celor care o tratează doar ca mitologie. Textul Bibliei, cum e, de exemplu, cel al Genezei, corespunde etapelor evoluţiei cosmologice şi biologice, dar sensul său este mult mai bogat faţă de marea naraţiune ştiinţifică. „Numai că lectura primului capitol din Biblie ne dă infinit mai mult decât o schemă ştiinţifică. Ea ne sugerează de pildă legătura intimă de dragoste, de aprobare, de satisfacţie dintre divinul Ziditor şi opera Sa, universul natural, uman, existent. Ea ne dă indicaţii precise privind raportul între om şi natură sau ambianţa înconjurătoare: raporturi de conducere a omului, dar şi de integrare adoptată, de reciprocitate, şi, mai ales, de responsabilă grijă a omului faţă de natură”.

În capitolul al doilea, Gânditori şi scriitori, sunt prezentaţi o seamă de gânditori creştini, de la Părinţii Bisericii din secolele IV-V, la misticii englezi şi ajungând la Chateaubriand, ce produce un semnificativ reviriment religios cu a sa Le genie du christianisme (1802), când, după un moment ateist al istoriei, valorile religioase sunt redescoperite. Nu lipsesc gânditori moderni ca Lev Şestov, Paul Claudel, C.S. Lewis, Octavio Paz, René Girard, Jaroslav Pelikan sau Henry de Lubac, Jean-Luc Marion. Gânditor de mare anvergură, Henry de Lubac are în vedere o „joncţiune largă şi de adâncime cu lumea ortodoxă” cât şi universalitatea creştinismului a cărui misiune salvifice se adresează întregii omeniri, dincolo de graniţele unui creştinism formal. Descoperim în studiile culturale ale lui Henry de Lubac una din sursele marilor naraţiuni, cum le numeşte Lyotard, şi anume în scrierile lui Gioacchino da Fiore care schiţează în posibil o traiectorie istorică în trepte şi în care prima fază a istoriei umane ar fi o fază a Tatălui, a doua fază, era creştină, una a Fiului, şi cea de a treia a Sfântului Duh. Această naraţiune prezumtivă a fost secularizată şi a ajuns să inspire chiar marile mişcări totalitare ale secolului XX, comunismul şi nazismul, utopii ce promiteau realizarea paradisului terestru, paradis ce s-a dovedit a fi infernal. Rămâne una din cele mai frumoase şi cu adevărat religioase atitudini, refuzarea de către Biserică a căii utopismului în chiar numele omului ce-şi va căuta mântuirea în lumina promisiunii creştine iar nu încercând să o soluţioneze prin aplicarea unor „tehnologii sociale” ale cărei rezultate le-am trăit pe propria noastră piele.

Pagini consistente îi sunt dedicate lui Hans Urs von Balthazar, una din marile personalităţi creştine ale secolului care „a avut darul rar de a fi formidabil de inclusiv, ecumenic şi universal (catolic), rămânând în acelaşi timp (inflexibil) christocentric şi petrin.” Prezentarile lui Ioannis Zizioulas, ale sfinţilor Rusiei moderne sau a cardinalul ucrainean Iosyf Slipyi îmbogăţesc tabloul gânditorilor religioşi care, în lumina marilor schimbări de la sfârşitul secolului XX, se cuvine recuperaţi într-o lume ce pare a se putea lipsi de dimensiunea spirituală.

Pagini vii sunt dedicate aspectelor religioase româneşti, sugerându-se, cu bun-simţ, o primenire a Bisericii dar şi o toleranţă pentru ramurile creştine neoprotestante.

Prezentând, în capitolul Aspecte americane, analize ale situaţiei actuale, Virgil Nemoianu arată că, de fapt, sistemul de producţie capitalist e pătruns şi saturat de valori morale. Religia e în consonanţă cu economicul, iar acest lucru ar trebui să ne dea de gândit şi nouă, românilor. „S-ar cuveni ca şi în România, ca şi pretutindeni, acei care doresc să vorbească despre influenţa religiei asupra societăţii să ştie întâi de toate despre ce anume doresc să vorbească: tonul profetico-apocaliptic nu se potriveşte de fel cu realităţile lumii moderne. Tocmai cei dornici să asigure religiei în continuare un loc de frunte în societate modernă au obligaţia să întocmească codurile pentru traducerea valorilor spirituale în idiomurile specifice ale timpurilor moderne şi ale locurilor în care trăiesc”.

Există probleme moarte care se rezolvă rapid, în sensul lui 2+2=4, şi probleme vii, cum ar fi cele ale sensului existenţei, care se cultivă asemeni unei plante, revenind asupra lor, nuanţându-le şi păstrându-le mereu întru meditaţie. Unul din meritele de frunte ale cărţii este acela că prezintă limpede informaţii vii care, chiar în absenţa lecturii cărţilor prezentate, transmit starea de meditaţie a autorului şi au darul de a pune şi cititorul pe aceeaşi cale. Tema religiei şi ştiinţei revine, ca şi cea a utopiei, în capitolele finale ale cărţii, când începe să se întrevadă conturul unei schimbări de paradigmă ce se petrece chiar în zilele noastre. Ar putea fi vorba de o teorie finală în care omul e înţeles întru univers. Cercetările ştiinţifice ar fi cele care ne-ar putea ajuta să înţelegem că nu suntem o specie specială, purificându-ne de acea mitologie antropocentristă care ne îngăduia orice, ci suntem doar una între specii, iar triumful nostru asupra naturii ar putea fi unul sinucigaş.

Cartea lui Virgil Nemoianu e pătrunsă de o toleranţă deschisă spre adevărul celuilalt, chiar dacă autorul nu abdică de la poziţia sa ortodox-creştină, o toleranţă care nu e deloc în consonanţă cu o anume încrâncenare gata să nege orice altă religie, catalogând-o ca eronată şi idolatră. Nu e oare, ne întrebăm, chiar această încrâncenare o formă specială de idolatrie ? Pe de altă parte, există o nevoie de consum religios ce se manifestă în căutări exotice, departe de adânca şi reala noastră nevoie de sacru - „ar mai fi de adăugat că toată mişcarea aceasta New Age are ceva neautentic, artificial, în ea, parcă ar fi făcută din material plastic, sintetic, parcă este în rând cu toate superficialităţile la modă ale sfârşitului de veac, cu hedonismul său de masă”. Demitologizarea religiei pe care o propune, impunând termenul, Rudolf Bultmann, ar putea fi semnul că se cuvine să dăm mai puţină importanţă literei religiilor, litere care au dus adesea la conflicte religioase, şi să ne pătrundem de spiritul lor. Drumul spre o ecologie a sacrului care, depăşind religiile, în sensul în care gândirea privitoare la adevărul fiinţei se cuvine să depăşească metafizica, după cum spunea Heidegger, ar putea atinge miezul sacralităţii ce se poate dezvălui doar unei gândiri nemaculate de reprezentativ, purificate de rezidualităţi mitologice, de acel sacru sintetic care ţine locul şi blochează revelaţia reală. Poate chiar anticipările noastre teologice prea atotştiutoare sau încrederea în soluţii exotice împrumutate implantează mari naraţiuni prezumtive rătăcitoare în zone imaginare, în vreme ce adevărata problemă religioasă – s-a spus de atâtea ori - e cea a renaşterii întru real, a purificării de posibil.

Cartea lui Virgil Nemoianu respiră o înţelepciune ecumenică a unui fin intelectual contemporan care a înţeles grozăviile unui ateism grosier şi vede în religie o poziţie mult mai umanitaristă decât cea unui umanism ateu ce-şi propune, după nişte analize reducţioniste, să construiască paradisuri terestre ce se prefac, pretutindeni, parcă după o nescrisă lege, în dictaturi personalizate. Desenul mozaicului se arată ca o nouă paradigmă în care religia şi ştiinţa, disjuncte la nivelul literei, se întâlnesc la nivel superior. Existenţa umană, atât de încercată în cumplitul secol XX, depinde de această nouă gândire în care globalizării politice şi economice se cuvine a-i corespunde un ecumenism de o largă deschidere spirituală.

Constantin ERETESCU România noastră. Conversaţii berlineze. Reflecţii şi îndoieli Una din primele mărturisiri pe care le face Virgil Nemoianu în recent publicatul volum de

dialoguri România noastră. Conversaţii berlineze, apărut în Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2009, este aceea a afilierii spirituale la „Cercul literar de la Sibiu”, grupare care şi-a configurat doctrina în jurul conceptului de autonomie a esteticului. Este interesant de văzut în ce

măsură proaspătul, în 1958, aderent la principiile afirmate în scrisoarea-manifest adresată lui Lovinescu, a rămas credincios doctrinar naşilor lui literari, I. Negoiţescu, Şt. Augustin Doinaş, Radu Stanca, Cornel Regman, câţiva alţii, unde i-a părăsit şi cât de în urmă i-a lăsat. Să ne reamintim că tinerii care formaseră grupul cerchiştilor erau refugiaţi de la Cluj în urma Dictatului de la Viena şi pierderii, între altele a universităţii în care studiau. Abandonarea într-un asemenea moment a etnicului în favoarea esteticului echivala de bună seamă cu sfidarea realităţilor istoriei în chingile căreia erau prinşi. Tot ei vor explora, în numele sincronizării cu spiritul veacului, modele exemplare în cultura altor ţări, iar I. Negoiţescu le va căuta la Goethe şi Schiller. Un model spiritual pe care mai tânărul asociat la grupul fondator îl va urma toată viaţa. Refuzul literaţilor sibieni de a plonja în politică va fi însă răzbunat de emul, devenit între timp emir al ideilor filozofice şi politice care au bântuit sau abia dau în pârg în occident.

Sorin Antohi, interlocutorul mai tânăr al profesorului de la Catholic University of America, împărtăşeşte opinii politice şi culturale similare. Exprimate în termeni chiar mai radicali. În ce priveşte starea culturii naţionale, verdictul domniei-sale este tranşant: „Cultura română” este o ficţiune. Când spun asta, nu o fac din iconoclastie, teribilism sau stigmat (complexul etno-naţional-cultural de inferioritate …). Lucrurile nu stau mai bine în ce priveşte instituţiile statului, capacitatea lui de a organiza realitatea şi de a oferi o viziune a dezvoltării: Bombăneala românească este o formă istorică de construcţie socială a sensului, nu reflexul unor predispoziţii abisale, arhetipale. […] … românii combină o exigenţă normativă (canonică) extremă, care ar cere consens axiologic-ideologic şi socializare prin sistemul instituţional al unui stat tare, cu o incapacitate cronică de a promova şi impune valori pe termen mediu şi lung. Aşa stând lucrurile, nu e de mirare că acelaşi S.A. descrie astfel starea societăţii: Dacă dezorientarea domneşte la vârful sistemului cultural-ideologic, nu se poate pretinde altceva de la societate în ansamblu; aceasta din urmă este oricum copleşită de mizerie, exasperată de eşecuri succesive, socializată în violenţă circulară (în sensul lui René Girard), omniprezentă în România de azi, de la raporturile ocazionale de pe piaţa de servicii până la relaţiile contractuale şi cele bazate pe acordul dintre părţi. (Vezi Ancheta „Contrafort”, „Cultură şi civilizaţie în România la sfârşit de secol XX”, nr. 3-6 (77-80), martie-iunie 2001)

Cei doi parteneri de discuţie vin la Berlin cu bagajele de opinii, pregătiţi să le arate lumii. În zilele câte vor fi stat cu casetofonul între ei, au acoperit problemele politice, ideologice, culturale, sociologice ale României contemporane, cele legate de emigraţie (am fost tentat un moment să arunc ancora în una din sintagmele formulate în dialog, de la exil la exod, şi să adaug propriile mele observaţii la tema relaţiei românilor din afară cu ţara din care au plecat), de religie, globalizare, relaţiile României cu vecinii, cu occidentul, cu America, ba chiar şi relaţiile Europei cu America, sau, mai bine zis, ale Americii cu Europa, fiindcă nu trebuie să uităm cine-i mai important. Un teritoriu vast, pe măsura anvergurii lor intelectuale.

Spre deosebire de ceea ce ştiu compatrioţii săi şi în pofida dovezilor istoriei ultimului secol, V. Nemoianu este de părere că unirea de la 1918 a ţărilor române cu Transilvania nu a fost, în toate privinţele, o uniune fericită: Aici am să spun un lucru care ştiu că îl va şoca pe aproape oricare cititor din România. Anume: există şi o parte neagră a unificării naţionale de după primul Război Mondial. Vechiul Regat începuse într-adevăr, cum spui, o instituţionalizare sau cristalizare a modernizării. Existau o serie de lucruri bine aşezate, o burghezie care era în curs de dezvoltare, o viaţă care avea dulceaţa ei. Asta e realitatea. Simultan, dincolo de Carpaţi, exista de asemenea o lume bine aşezată, în tradiţie Biedermeyer, era o burghezie cu băncile ei, era o ţărănime independentă, uneori bogată, era un sentiment al legalităţii, o toleranţă, bunăoară între ramurile ortodoxă şi greco-catolică (ceea ce mai târziu nu s-a mai întâmplat). Ei bine, unificarea, nu vreau să spun că a fost un lucru rău istoric, dar a avut şi o parte negativă, fiindcă a zguduit un pic prea tare lucrurile care în cele două jumătăţi erau de fapt binişor aşezate şi mergeau pe o matcă bună şi

sănătoasă. E un lucru care trebuie luat în consideraţie. Nu tot ce ţine de unificare a fost ceva frumos sau admirabil.

„Sigur”, confirmă interlocutorul. Într-adevăr, o afirmaţie neaşteptată, care nu poate fi lăsată suspendată în câteva propoziţii care

gravitează în jurul unor formulări vagi, de tipul o viaţă care avea dulceaţa ei, a zguduit un pic prea tare, sau (lucruri) binişor aşezate. Ne putem întreba, bunăoară, întrucât a fost avantajată pătura rurală din Ardeal – ea forma marea majoritate a populaţiei – de faptul că a fost cuprinsă în dinamica civilizaţională… a Europei Centrale, legată mai strâns de Occident. Să ne reamintim că şapte decenii mai târziu, o situaţie similară a apărut după prăbuşirea zidului de la Berlin, atunci când o parte a populaţiei Germaniei Federale a formulat rezerve la ideea reunificării Germaniei, motivându-şi opoziţia prin aceea că efortul ar fi nu doar costisitor peste măsură, dar că, în fond, societatea est-germanilor îşi are propriile ei structuri instituţionale, acestea funcţionează suficient de bine, ideologia la care subscrie populaţia este diferită, iar schimbarea nu ar face decât să tulbure apele. Spre cinstea lui, cancelarul de atunci, Helmut Kohl, a avut curajul să se împotrivească, devenind arhitectul uneia din cele mai importante realizări politice de la sfârşitul războiului. Situaţia nu este diferită de asimetriile privitoare la unire de care vorbeşte Nemoianu. Nici ipoteza care ar susţine că geneza ideilor etnocentriste ale deceniului trei s-ar datora prezenţei minorităţilor din cuprinsul ţării, brusc mai vizibile, nu poate fi susţinută cu convingere. Occidentul a fost cel care a generat mişcările naţionaliste. România a preluat conceptele politice elaborate în spaţiul Europei centrale şi apusene. Teza efectelor negative ale unirii se cere susţinută de asemeni cu argumente economice, politice, sociale, din sfera relaţiilor inter-etnice, lingvistice, culturale. O analiză serioasă pune în evidenţă alte realităţi. Există, de altfel, o abundenţă de materiale în acest sens. Cei care au luptat pentru unire au produs dovezile unei experienţe istorice opuse îndelungate. Argumentele lor au funcţionat şi s-au dovedit convingătoare şi pentru Basarabia şi Bucovina de Nord.

Una din observaţiile interesante şi productive ale celor doi parteneri de discuţie are ca obiect direcţiile culturii româneşti în cele două decenii care au urmat prăbuşirii regimului comunist. Vechilor centre universitare de la Bucureşti, Cluj, Timişoara, Iaşi, li s-au adăugat în acest răstimp centre universitare şi culturale noi. Au apărut intelectuali, specialişti, scriitori, artişti în oraşele de provincie. S-au impus în spaţiul cultural regional publicaţii, edituri, organizaţii, posturi de radio şi televiziune care au pus în valoare personalităţi locale. Diversificarea a produs însă, în opinia lui Nemoianu, paralel cu efectele fertile, revenirea la vechi habitudini provocate de noul haos cultural. Ar merita spus în acest context că efortul de reintegrare în Europa echivalează cu ingurgitarea, adesea pe nemestecate, a tot ce a fost produs cultural în lumea occidentală din momentul în care regimul comunist a făcut cu neputinţă contactul cu procesele culturale care se desfăşurau în partea aceea de lume. O situaţie care a durat aproape o jumătate de veac. Tot ce a ajuns la noi în această perioadă s-a datorat fie unor privilegiaţi ai regimului, oameni care au putut călători şi reveni cu lucrări şi cunoştinţe nedeformate ideologic, fie de culturnicii vremii. Abia în ultimii ani a devenit posibil să parcurgi fără intermediari cărţile şi istoria ideilor culturale. Este inevitabilă lipsa de sistem a asimilării, confuzia dintre ideile generatoare de cultură şi fundăturile care închid orizontul. Mulţi intelectuali, mai ales dintre cei tineri prind câte un fir cultural pe care îl deşiră cu devoţiune, ferm convinşi că acela este singurul drum cu putinţă, iar el îl va duce la înţelegerea lumii. Este modul în care poţi pune stăpânire pe istoria ideilor culturale. Impresia de haos, de imitaţie corespunde unui proces benefic şi natural, chiar dacă el nu le apare astfel celor doi interlocutori.

În seria ideilor pe care compatrioţii noştri le preiau mimetic din occident în anii din urmă se află, după V. Nemoianu, cele legate de feminism, protecţia homosexualilor şi altele asemenea, teme apărute târziu, cu o generaţie în urmă, în lumea occidentală şi asta după ce aceasta îşi rezolvase marile probleme de viaţă. Până atunci nu avuseseră timp de asemenea fasoane. În loc să le urmeze

exemplul şi să se orienteze prioritar spre o temeinică dezvoltare economică şi reconstruirea instituţiilor fundamentale ale societăţii, o seamă întreagă de oameni îşi pierd vremea cu introducerea în actualitate a unor probleme care, dacă nu au fost rezolvate nici măcar în America, ce şanse au să-şi găsească soluţia într-o ţară ca România?

Seria disincroniilor cuprinde şi politica. România este un teritoriu periferic în care se înfruntă versiunile radicale până la caricatură ale unor idei şi ideologii care în contextul lor natural de existenţă, chiar când devin rigide, sunt parcă mai puţin pernicioase, enunţă S.A. Din tot ce spui, elaborează partenerul lui, iau un lucru cu care sunt de acord. Şi anume că, dacă te uiţi la spectrul gândirii politice şi al practicii politice româneşti, el apare ciuntit. Merge de la stânga până la centru-stânga, aproximativ, deci este de fapt îngust. Nu că nu cuprinde dreapta, dar nici măcar centrul nu este ca lumea reprezentat în acest evantai al gândirii ideologice şi al practicii politice. Asta e o chestiune gravă. Absenţa dreptei, – probabil că V.N. nu a avut prilejul să cunoască programul partidului România Mare şi nici pe ideologul lui –, nu scuteşte politica naţională de înfruntări care merg până la criză, nici pe cetăţeanul de rând de întreaga gamă de opţiuni politice. De altfel, el însuşi descoperă în retorica publică de stânga ecouri de extremă dreaptă.

Imaginea care rezultă din convorbirile lui V. Nemoianu cu Sorin Antohi seamănă cu România pe care o cunoaştem, în aceeaşi măsură în care nu seamănă cu ea. Descoperi în dialogul celor doi, alături de observaţii subtile, prejudecăţi şi locuri comune. Şi mai ales obsesia de a suprapune modelul unei societăţi scăpate de puţină vreme din constrângerile unui sistem totalitar pe modelul occidental, de preferinţă cel american, rezultat al unei istorii netraumatice. Ceea ce m-a contrariat cu adevărat şi, de ce nu aş spune-o, m-a întristat, a fost faptul că, pe parcursul întregului discurs, cei doi învăţaţi au fost necontenit de acord unul cu celălalt. Aserţiunea unuia era preluată invariabil de cel de al doilea. Se mai adăuga o nuanţă, se mai oferea un exemplu, o anecdotă. Oricât de desăvârşiţi intelectual ar fi partenerii de dialog, mi s-a părut că este cu neputinţă să progresezi dacă nu te îndoieşti şi nu propui soluţii alternative. Aşa cum stânga şi dreapta pot fi regăsite în mod natural în indivizi şi în societate, – V.N. evocă în mod constant principiul bipolarităţii obligatorii –, tot astfel înfruntarea este calea cea mai sigură atunci când pleci în căutarea adevărului, aflat mai totdeauna undeva la mijloc. Dreapta singură nu e sinonimă cu dreptatea. Două drepte încă mai puţin.

Constantin SEVERIN Virgil Nemoianu şi liberalismul Este o misiune dificilă să lupţi pentru valorile liberalismului într-o societate dominată de

„sclavi revoltaţi”. Aceasta ar fi una din concluziile cărţii lui Virgil Nemoianu, România şi liberalismele ei. Atracţii şi împotriviri (Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000). Aproape necunoscut de marele public de la noi, în actuala confuzie valorică, Virgil Nemoianu este o personalitate a gîndirii şi literaturii române de anvergură internaţională, profesor de literatură şi filosofie la Universitatea Catolică din Washington.

Dar ce înseamnă a fi un „sclav revoltat” în viziunea lui Nemoianu? Este sindromul de care suferă cei mai mulţi oameni din statele post-comuniste, cei care simt „nevoia acută a dependenţei ocrotitoare, dar în acelaşi timp nevoia de a muşca din această autoritate.” O boală de mentalitate a unui răzvrătit în genunchi, căpătată în peste 50 de ani de comunism, dar în acelaşi timp o armă folosită de puterea post-comunistă „în proptirea şi păstrarea sa.”

Un răzvrătit care îşi „caută cu disperare propria înfrîngere, scopul său este tocmai acela de a fi

învins, frica de victorie îl invadează, nu ştie ce ar face în cazul triumfului, viitorul i se deschide gol înainte.” În ciuda acestei viziuni sumbre, autorul e optimist şi consideră că în prezent avem de-a face cu „cea din urmă fază înainte de acceptarea emancipării şi a libertăţii.”

Miza acestei cărţi, din păcate prea puţin cunoscută şi comentată, o reprezintă tocmai încercarea marelui cărturar de a găsi, printr-o acută zbatere şi căutare interioară în ce priveşte destinul ţării sale de origine, România, modalităţi de trecere de la mentalitatea de „sclav revoltat” la cea de cetăţean democrat. Volumul este extrem de unitar, lucru rar întîlnit la o culegere de articole, eseuri şi foiletoane publicate în decursul timpului în ţară şi străinătate; probabil coerenţa e asigurată de patosul apolinic cu care Nemoianu examinează, dintr-o perspectivă comparatistă, problema românească.

Primul studiu se referă la anticomunism, folosind ca pretext cartea profesorului Martin Malia, „The Soviet Tragedy. A history of Socialism in Russia 1917-1991”, New York, Free Press, 1994, cel care „năruie în chip decisiv mitul unui «leninism cu faţă umană», opus unui stalinism totalitar.” Comunismul nu poate exista fără teroare, încercarea de a fi reformat ducînd în cele din urmă la prăbuşirea sa din interior, aşa cum s-a întîmplat în perioada gorbacioviană. Spre deosebire de unii analişti americani, care nu prea agreează anticomunismul, pe care îl pun pe acelaşi plan cu comunismul, profesorul de la Universitatea Catolică din Washington este de părere că anticomunismul este o virtute etică (am putea spune şi una liberală!) într-o societate post-comunistă ca România.

În „Umanismul cultural şi mecanismele tiraniei” se arată că subordonarea culturalului la politic „nu poate decît sărăci calitatea şi diversitatea existenţei umane, nu poate decît dăuna grav libertăţilor socio-politice.” În cultura română din perioada comunistă au continuat să existe, într-o manieră cifrată, cele două tendinţe din epoca interbelică: cea democratic-occidentală (Lovinescu) şi cea indigenistă, autoritar-antimodernă (Călinescu). La începuturile sale, comunismul a folosit cu abilitate diferite grupuri etnice pentru a-şi atinge scopurile, „nefiind de fel produsul acestor grupuri, cum vor să ne convingă naţionaliştii.” Majoritatea evreilor din România împărtăşea valorile capitalist-democratice. Naivitatea şi incultura în materie de structuri real-istorice (dar şi „atitudinea jucăuş-iresponsabilă”) a unei părţi a elitei intelectuale din perioada interbelică, în frunte cu Eliade, Cioran şi Noica a făcut-o să se apropie de mişcarea legionară, ultranaţionalistă şi antidemocratică. „Cu toate acestea, nu e cazul să-şi facă nimeni iluzii. Eliade, Noica, Cioran, toată generaţia lor, de la Vulcănescu pînă la Ţuţea, aparţin trecutului. O reconstrucţie a societăţii româneşti nu se poate face începînd de la aceste figuri”, afirmă polemic şi în stil reductiv autorul. Exemplele bune pe care le dă sînt: Maiorescu, Blaga, Ibrăileanu, Stere, Petre Andrei, Barbu Catargiu, Petre Carp, Aurel Popovici, Dobrogeanu-Gherea, Lovinescu, Anton Dimitriu, Mircea Florian, Bălcescu, Madgearu, Şincai, Bariţiu, Gusti, Cercul de la Sibiu, Vintilă Brătianu, Spiru Haret ş.a. Cred însă că această netă delimitare în alb şi negru, care merge uneori pînă la lansarea unor „liste negre” în spiritualitatea românească, pe care se regăsesc valori care au intrat deja în circuitul universal, nu face decît să alimenteze vechea cultură a conflictului şi a vendetei; se pare că Nemoianu nu a înţeles nimic din opera unui alt exilat român de prestigiu în Statele Unite, savantul şi scriitorul Constantin Virgil Negoiţă, specialist al logicii fuzzy, care aminteşte mereu de pericolul aproape diabolic care pîndeşte gîndirea de tip aristotelic, cea care nu poate accepta că un lucru poate avea grade de alb şi negru în acelaşi timp.

Despărţirea de eminescianism (nu de Eminescu!) este o altă temă de meditaţie, extrem de sensibilă, urmînd aceeaşi linie a logicii clasice, pe care o propune Nemoianu unui tînăr intelectual liberal. Motivul: „Din moştenirea politică a eminescianismului s-a constituit una din pietrele de temelie ale mişcării legionare: «utopiste, radicale, tiermondiste».” Goga, Iorga şi Pârvan, apoi Eliade, Vulcănescu şi Noica, ar fi ieşit de sub mantaua lui Eminescu, evident cu părţile lor bune sau

mai puţin bune. Deşi s-ar putea susţine la fel de bine că toţi am ieşit din Eminescu, practic cel mai mare creator al limbii noastre culte. Ajungem, astfel, în zona cea mai „fierbinte” a cărţii. Autohtonismul naţional este antioccidental, un tradiţionalism situat după opinia lui Nemoianu între slavofilismul rus şi fundamentalismul islamic! Afirmaţie poate prea exagerată acum, dar susţinută în trecut de excesele legionarilor. Însuşi autorul e conştient uneori că generalizează nejust. Realitatea este mult mai complexă şi nu poate fi percepută corect doar de gîndirea unui singur intelectual. Deşi chiar conceptul de Occident este vag şi în continuă schimbare şi remodelare, el preferă să lanseze din nou o sentinţă dură, care împarte societatea românească în îngeri şi demoni, poate la fel de periculoasă pentru fiinţa noastră naţională ca una de tip legionar. Majoritatea tăcută a României de azi este probabil ÎN ACELAŞI TIMP tradiţionalistă şi pro-occidentală şi în nici un caz slavofilă sau fundamentalistă.

Nemoianu propune un posibil remediu pentru eventuale derapaje politice: o autocritică socio-culturală şi naţională, care constituie oricînd un factor de progres. Recomandările sale pentru o apropiere spre o „Europă liberală, constituţională şi luminată” ar cuprinde pe scurt: 1). comparaţia continuă şi aşezarea comodă şi degajată în matca central-europeană; 2). descentralizări, policentrism, diversitate, pluralism; 3). opţiunea monarhică (din păcate o temă devenită deja inactuală, din cauza evoluţiilor politice din ultimii 18 ani); 4). cartea, presa, mediile de comunicare, traducere, creaţie şi dezbatere.

Românii trebuie să-şi depăşească anumite complexe psihologice: insecuritatea propriei identităţi; sindromul „orfanului, al năpăstuitului, al vlăstarului vitregit şi abandonat”; de vină e întotdeauna celălalt; apoteoza mentalităţii conspiraţionale. Şi dacă un sindrom devine un obstacol, un handicap, „solidificarea sa politică devine pericol mortal.” Avem nevoie de o imagine „federalistă” a propriei personalităţi, de o „definiţie inovatoare a identităţii naţionale, una polimorfă, cu unghiuri şi laturi multe, cu întortocheri vii, organice.”

În continuare sînt examinate retrospectiv curentele de centru-dreapta pe plan internaţional şi intern. Aflăm că în jurul anului 1800 a apărut o ramură a liberalismului care a încercat să sintetizeze libertatea şi tradiţia. Conservatorismul politic a fost definit pentru prima oară de Burke în Anglia, dar mai ales de fondatorii Constituţiei americane. Un conservatorism compatibil cu gîndirea lui Tocqueville sau cu creştin-democraţiile europene şi sud-americane. Referindu-se apoi la România, în articolul scris în august 1991, Nemoianu vorbeşte despre un „promiţător partid creştin-democrat (PNŢCD!) şi un „vibrant partid liberal-democrat (cel al Alianţei Civice)”, primul devenit practic o fantomă în ultimele sondaje de opinie, iar cel de-al doilea dispărut prin fuziune cu PNL, moment care a marcat eşecul lui N. Manolescu ca om politic, cel care a promovat anumiţi lideri care sînt în prezent în PSD! Se pare că profesorul de la Universitatea Catolică din Washington nu miza deloc pe Partidul Naţional Liberal, un partid sfîşiat atunci de multiple sciziuni şi dispute interne. În concepţia sa ar exista patru categorii principale de liberalism: liberalismul clasic, ultraindividualismul (ultraliberalismul), socioliberalismul şi liberalismul patrician („aristocratic”).

Virgil Nemoianu îşi îndreaptă atenţia, în studiul său foarte documentat, şi către un „neoconservator jeffersonian” în Viena sfîrşitului de secol XIX, Aurel C. Popovici, autorul unor interesante lucrări de istorie a culturii axate pe ultima perioadă a Imperiului Austro-Ungar. O perioadă foarte fertilă pe plan cultural, mai ales în muzică şi pictură, în care mulţi protagonişti au fost intelectuali vienezi de origine iudaică. Aurel Popovici a publicat la Leipzig, în 1906, cartea „Die Vereinigten Staaten von Gross-Osterreich”, în care propune soluţii ingenioase pentru salvarea imperiului. Planul său, care prevedea o structură federativă cu circa 16 state, cu adeziunea la această federaţie şi a micilor state balcanice şi chiar a României, a fost acceptat ca document de lucru în cercurile neoconservatoare din preajma lui Franz Ferdinand.

Popovici avea mari rezerve faţă de democraţie, deoarece în opinia sa acest regim „se

întemeiază exclusiv pe matematici, pe concepte cantitative şi pe calcul mecanic. Naţionalitatea este, dimpotrivă, un principiu organic, care reprezintă o structurare şi o diferenţiere a ceea ce altfel nu ar fi fost decît o simplă masă, o mulţime, un trib sau un demos.” Soluţia sa: popoarele cuprinse în imperiu trebuie lăsate să-şi dezvolte identitatea naţională; o societate cu adevărat organică va trebui să fie ghidată de către o aristocraţie. O societate cu adevărat performantă, în viziunea sa, era un amestec de tradiţie aristocratică şi de merit individual, susţinută de voinţa naţională şi de dorinţa de reuşită, de caractere tari. Nemoianu consideră că această concepţie politică reprezintă un „amestec insolit de politică utopică şi de pragmatism veritabil.” Am putea face o singură remarcă: realitatea a dovedit că această etichetă se potriveşte chiar şi democraţiei actuale.

Autorul consideră că fondatorii liberalismului românesc au fost familia Brătianu, Kogălniceanu, Cuza (deşi unii istorici români cred că el a impus mai degrabă un regim dictatorial), D. Sturza, Ion Ghica şi C.A. Rosetti. După 1920 se constată o involuţie, liberalismul de la noi devenind „tern, birocratic, neinteresant.” Cancicov, Slăvescu şi chiar Tătărăscu erau în acea perioadă mai mult tehnocraţi decît liberali (lucru care i s-ar putea reproşa în prezent şi lui Theodor Stolojan!). Au fost marginalizaţi din păcate adevăraţii gînditori liberali ai epocii, Zeletin şi Lovinescu (marele critic literar, care nu a fost acceptat să predea la Universitatea din Bucureşti!). Constantin Stere avea concepţii socioliberale, iar Vernescu era un libertarian (o ramură a liberalismului clasic, învecinată cu anarhismul), conform opiniei sale.

În articolul redactat în 1997, Virgil Nemoianu, un gînditor bine informat, deşi poate cu o creativitate moderată, avertiza: „Căci, să repet şi eu, societăţii româneşti acum, cînd este în curs de a se reinventa, o alternativă liberală vitală i-a devenit pur şi simplu indispensabilă. Altfel riscă să nu mai poată ieşi niciodată din dihotomia (valabilă etic, dar prea rigidă pentru practica politică) comunism/anticomunism în care se complace.” Se pare că abia în 2004 electoratul român a ajuns să conştientizeze aceste realităţi.

Miza societăţii româneşti actuale se poate descrie în trei cuvinte: revenirea la normalitate. De aceea e bine să cunoaştem „clasicii normalităţii”. „Politica” lui Aristotel rămîne „piatra de temelie a gîndirii raţional-constituţionale a Apusului, cartea arhetipurilor politico-sociale.” Sfîntul Toma d'Aquino este considerat de unii gînditori drept primul mare liberal din istorie. Legislaţia lui Justinian a constituit un pas înainte pe această cale, iar Machiavelli şi Hobbes sînt filozofi de marcă ai individualismului. Constituţia americană este în opinia sa „cel mai înţelept document politic scris de mîna umană” (desfigurată, din păcate, după părerea mea, de amendamentele din secolul al XX-lea şi pînă în prezent!).

În „Imitaţie şi identitate”, gînditorul român stabilit la Washington ne oferă o definiţie incitantă a unui concept central din istoria filozofiei-adevărul: “pentru mine, adevărul este un cîmp semantic cu tensiunile şi dinamicile sale interioare, cu multitudinile sale de relief, iar nu o «linie», nici un set de propoziţii.” În relaţia noastră cu Occidentul, imitaţia şi identitatea devin concepte decisive, iar autorul pune punctul pe i : „Dacă imitaţia merge spre ansamblul istorico-geografic al unui mod de civilizaţie, atunci nu mai e nevoie ca lumea românească să recurgă la abandonuri dureroase ale propriei identităţi, nu mai e nevoie de adaptări groteşti (şi, pînă la urmă, ineficiente) în detalii.” Aşadar România are nevoie de imitaţie doar la nivel de civilizaţie, nu la nivelul profund al spiritualităţii. Cu alte cuvinte, se poate spune că numai prin dezvoltarea neîngrădită a identităţii naţionale evităm intrarea în genunchi în comunitatea europeană. Tot în acest context, se mai pune problema dacă în ce priveşte imitaţia la nivel de civilizaţie, România are nevoie de modelul american sau de cel vest-european. Nemoianu ne atrage atenţia că lumea americană are un plus de vitalitate (din nefericire şi în violenţă, putem adăuga!) şi efervescenţă, cu toate părţile sale negative: „Personal, ca mai toţi americanii, sînt foarte critic faţă de societatea în care trăiesc. Merg mai departe şi spun fără ocolişuri că la ora actuală, după prăbuşirea pericolului bolşevic, cele mai negative

impulsuri din lume (vulgarităţi, asprimi, nivelări) tocmai din direcţia Americii vin. Numai că, totodată, sensurile tămăduitoare, energiile compensatorii, soluţiile cele mai iscusite, reacţiile cele mai decise tot de acolo vin.”

Nu ştiu însă dacă autorul ar mai recomanda modelul american şi după cele întîmplate la 11 septembrie 2001, fiindcă iată de pildă cum percepe societatea americană din anul 2007 o tînără intelectuală de 25 de ani din Suceava, M.E., care a plecat să lucreze acolo într-o universitate, fascinată de „American Dream”.

Sînt multe căcaturi şi lipsa de comunicare între departamente e mare de tot. În toată organizarea lor strictă e mult haos aici şi nu ştie dreapta ce face stînga. Şi cum eşti nou aici, nu ţi se spun o groază de chestii pentru că se aşteaptă ca să-i întrebi, dar tu nici nu poţi să te gîndeşti la unele lucruri, în fine. Ideea e că nu e chiar raiul de pe pămînt şi deocamdată nu-mi place.

Totul e enorm aici, străzile cu cîte 3-4 benzi pe un sens, maşini cît mai mari, iar campusul e super mare, de peste 4 km lungime şi tot se construieşte în prostie .Ceea ce-mi place însă la campus e că au multă verdeaţă şi foarte multe veveriţe, sînt super drăguţe şi prietenoase. Lumea spune ca sînt grase că toţi le hrănesc, însă eu nu le-am văzut încă pe alea grase. E bine că e şi cald. A fost super cald şi umed chiar cînd am ajuns atunci sîmbătă şi duminică, apoi s-a mai răcorit puţin, au fost chiar şi 5 grade dimineaţa.

Azi însă cînd am venit la şcoală a fost absolut superb, călduţ aşa ca de primăvară şi un cer extrem de albastru şi senin, cu cîţiva nori de colo colo, din ăia pe care numai dacă cucereşti un vîrf semeţ îi poţi întîlni. Dar şi cu căldura asta e nasol, că vii pe jos, cum facem noi, pînă la universitate şi transpiri tot, şi apoi cînd intri aici, cu aerul lor condiţionat ţi se face frig, dar oricum dacă ar fi să stai numai în cădiri e foarte bine şi frumos.

Sper să mă acomodez pînă la urmă, oricum trebuie, nu? că asta am vrut, însă cert e că dacă aş fi fost complet singură nu ştiu sincer ce m-aş fi făcut, că şi aşa am avut o mică depresie la început. Mi-e foarte dor de voi toţi şi din nou tot stau şi mă întreb de ce naiba am vrut să vin aici şi de ce mi-a trebuit, dar se pare că încă nu mi-am găsit locul niciunde deocamdată şi asta e cam nasol pentru mine. Cînd sînt acasă vreau să plec şi cînd plec undeva departe mi-e dor de casă. Într-un fel e normal, dar aş vrea şi eu să-mi găsesc odată stabilitatea asta şi să nu mai rătăcesc aşa ca o frunză de toamnă pierdută în spaţiu.

Sper să se mai îndrepte lucrurile mai apoi şi să văd cum am să supravieţuiesc, că pînă acum am o groază de datorii şi am plătit multe chestii şi încă n-am primit nici un ban de la ăştia şi n-o să primesc pînă pe 2 februarie încă, fiindcă n-am intrat încă oficial la ei în sistem. E un proces de lungă durată şi foarte birocratic cu totul, dar sper să fie bine pînă la urmă. Şi nu pot să-mi iau alt job aici în campus că deja lucrez la universitate cu jumătate de normă şi asta este, poate am să găsesc ceva pentru vară. Oricum, mi se pare totul scump aici şi va trebui să termin să mai fac conversia în banii noştri.

E foarte greu la început şi sper să mă acomodez repede, ce să zic, dar deocamdată nu-mi place deloc. Mi se pare un sistem putred, care se tot învîrte în cercuri şi o dictatură clasică. În fine, sper să se mai domolească lucrurile, deşi acum mă simt încă foarte confuză şi speriată într-un fel.

Autocritica naţională, un concept utilizat mai ales de intelectualii germani după cel de-al doilea război mondial, ar putea da rezultate benefice şi la noi, crede gînditorul american de origine română. În felul acesta „patriotismul devine mai puţin muscular, mai reflexiv şi selectiv, dar sensul identităţii nu pare să dispară, iar dinamica progresului pare să se învioreze.” Ar fi recomandabil să dispară extremele, lăudăroşenia protocronistă şi tendinţa spre disperare, mila de sine, jalea tînguitoare. Trebuie să scăpăm, de asemenea, de sindromul de „sabotare a istoriei”. Dar, cu greu se poate avansa pe calea democraţiei, dacă nu se realizează o „schimbare de personal politic mai radicală, mai îndrăzneaţă, mai imaginativă.”

Cel mai consistent şi inedit studiu al cărţii este intitulat „Cazul etosului central-european”, text publicat iniţial în „Utrecht Publications in General and Comparative Literature Series”, 1993, vol. 31, Amsterdam/Philadelphia. Un etos al instruirii pare a fi tradiţia central-europeană, spre deosebire de etosul protestant al muncii. „Nu pe munca aducătoare de cîştig ori pe realizările individului s-a întemeiat etosul Europei Centrale, ci mai degrabă pe acumularea de cunoştinţe şi pe recunoaşterea comunitară a importanţei instruirii, înţeleasă ca măsură a tuturor meritelor umane şi ca vehicul al avansării sociale”, susţine Nemoianu în acest remarcabil eseu, unul dintre cele mai valoroase din cultura noastră. Acest model din “inima Europei”, adoptat şi structurat în urma încercărilor reuşite, din ultimele două secole, de a face faţă procesului de modernizare, ar putea avea o relevanţă semnificativă în pragul noului mileniu pentru întreaga lume.

Există mai mulţi factori care au concurat la impunerea acestui model exemplar. Dintr-o perspectivă social-politică, se poate spune că în Imperiul habsburgic, cel care ocupa cea mai mare suprafaţă a Europei Centrale, modernizarea a fost un proces declanşat de la vîrf, aşadar printr-o decizie raţională a elitelor. O atmosferă propice a fost creată şi de „paradigma neoclasică şi neo-umanistă weimeriană şi ramificaţiile acesteia”, ce cuprindea printre altele curentul „Sturm und Drang” din Germania, filozofia idealistă, romantismul, neoclasicismul weimerian. Nemoianu observă pe bună dreptate că „Europa Centrală a exploatat fără întîrziere bagajul imagistic pe care i-l punea la dispoziţie Germania”, în care intrau şi teoriile lui Herder, modelele umane oferite de personalităţi precum Humboldt, Goethe, Schiller, sau conceptul dezvoltat pe urmele neoclasicismului weimerian şi cunoscut sub numele de kulturbuergertum (etosul instruirii, burghezia culturală).

O altă caracteristică a etosului central-european a fost instituţionalizarea conceptelor şi atitudinilor Biedermeyer (varianta central-europeană a romantismului, un romantism mai temperat, orientat mai mult către intimitatea spaţiului familiar) care au persistat pe arii largi pînă tîrziu în secolul al XX-lea. După opinia scriitorului, Europa Centrală a avut de la început acest tip de „Low Romanticism”, spre deosebire de cea occidentală, care a avut şi o fază iniţială de „High Romanticism”, de esenţă vizionară şi revoluţionară, “ţintind regenerarea speciei umane şi abolirea separaţiei dintre facultăţile omeneşti (în special a acelora dintre raţiune şi imaginaţie) precum şi a rupturii dintre conştiinţă şi realitate/ natură.” Puţini autori din cultura română au capacitatea de a extrage şi analiza esenţa unei epoci (îmi vine acum în minte doar excepţionalul gînditor şi scriitor Ioan Petru Culianu), precum eruditul Virgil Nemoianu.

Prin urmare literatura central-europeană nu a cunoscut „strigătul romantic” al celei apusene, preferînd un „topos idilic” (sintagmă lansată de Nemoianu în acest context), un amestec de elemente pre-romantice, romantice şi iluministe, de realism social şi de „microarmonie intimistă” specifică stilului Biedermeier. Catolicismul, încrederea în aventura ştiinţifică, bogata literatură didactică, trufia cu care oficialităţile au favorizat educaţia, încercarea de a îmbina plăcutul cu utilul, au favorizat de asemenea etosul instruirii. Acesta concepea lumea ca pe o „arenă uriaşă unde afirmarea şi ascensiunea deveneau posibile ca urmare a nenumăratelor încercări şi lupte.”

Nemoianu consideră că unul dintre arhitecţii etosului central-european a fost scriitorul, jurnalistul şi activistul francmason Josef von Sonnerfels (1732-1817), cel care milita pentru „deschidere, libertatea de mişcare şi posibilitatea avansării sociale prin competiţie, pe baza cunoştinţelor acumulate, a talentului şi a competenţei profesionale.” Un rol pozitiv l-au avut şi structurile asociative apărute în Austria în anii 1740, academii savante sau asociaţii patriotico-economice şi culturale, răspîndite apoi în întreg bazinul dunărean în secolul al XIX-lea. Conflictele naţionale şi sociale în imperiu au fost mult atenuate şi datorită impunerii etosului central-european, susţinut de aristocraţia austriacă liberală. Aşa a apărut un nou concept, meritocraţia, prin care reuşitele economice, militare sau intelectuale erau recompensate în cele din urmă chiar cu titluri

nobiliare veritabile. Între anii 1804 şi 1918 au fost acordate 8.931 de titluri nobiliare (circa 3.000 pentru cariere de prestigiu în ştiinţă şi artă, 2.157 pentru merite politice şi birocratice, peste 1.000 pentru reuşite în domeniul financiar sau industrial, peste 400 pentru cariere de succes în domeniul militar, etc-Siegert, 1971). Dezvoltarea mecenatului, implicarea tinerilor aristocraţi în educaţie, a făcut posibilă ascensiunea celor talentaţi dar săraci, încît în anumite perioade „supraşcolarizarea” era practic o caracteristică a zonei; aici se înregistrau cele mai mici rate ale analfabetismului (doar 2% în Viena anului 1900, sau 4,1% în Cehoslovacia, în 1930, mai scăzută decît în SUA de azi!).

Pluralismul, toleranţa şi organicismul societăţilor central-europene au fost remarcate de numeroşi cercetători. Filozoful Anton Dumitriu a ajuns la concluzia că, spre deosebire de etosul occidental, de sorginte heracleitică, caracterizat prin putere, ştiinţa pentru ştiinţă şi schimbarea continuă, etosul central-european este impregnat de valorile culturii eleate (măsura, echilibrul spiritual şi interioritatea). Nemoianu e convins că etosul instruirii a influenţat în mod direct şi societatea americană, prin intermediul emigranţilor central-europeni, în primul rînd evrei. Dar el nu uită, în excelentul său studiu, să amintească şi unele dezavantaje ale acestui model central-european: „încetinirea modernităţii, excesele nostalgiei, deficienţele raportării la realitate, viciul cronic al diferitelor forme de populism retrograd.”

Revenind la cultura română, la „sursele bizantino-neoplatonice” ale acesteia, profesorul de la Universitatea Catolică din Washington pledează, cum era de aşteptat, pentru o cultură liberală.

(din cartea, în pregătire‚ Marele Joc)

Iulian BOLDEA Vocaţia comparatismului Virgil Nemoianu a publicat, înainte de plecarea în străinătate, câteva cărţi semnificative, care

au avut un impact apreciabil asupra scenei literare româneşti (Structuralismul, 1967; Calmul valorilor, 1971; Utilul şi plăcutul, 1973), chiar dacă notorietatea şi consacrarea internaţională a autorului au fost determinate, mai târziu, de cărţile publicate în străinătate. Calmul valorilor circumscrie, între altele, câteva aprecieri teoretice cu privire la exerciţiul criticii literare, relevând şi o clasificare a tipurilor de critică literară: critica ziaristică, cea specializată şi critica eseistică. Cea din urmă îi pare autorului a presupune un grad apreciabil de comprehensiune a operei literare: „Acest fel de critică se ocupă de profitul pe care opera îl aduce spiritului uman sub diferite aspecte. Este singura formă de critică în care opera poate fi într-adevăr pretext, iar critica devine totuşi critică, nu devine amabilă divagaţie, autobiografie sau cine ştie ce. Importanţa acestui fel de critică ni se pare că o găsim în aceea că procură literaturii accesul în zona celor mai înalte preocupări umane, stabilind un numitor comun între acestea şi ea însăşi. Opera literară e integrată într-o istorie a sensibilităţii, într-o morfologie generală a stilurilor, în seria de peripeţii a semnificaţiilor transcendente, ea devine episod, începe să vibreze de conţinuturi tainice şi nebănuite. Aici, mi se va putea spune, critica depăşeşte literatura. Nu ştiu dacă o depăşeşte, în nici un caz, însă, nici aici, nu o epuizează. Critica nu poate epuiza literatura, iată de ce ideea restituirii integrale a operei de artă este utopică (...). Operaţia critică este analogă proiectării unei piramide sau unui con în plan, trecerii din tridimensional în bidimensional. De aici şi iluzia de «operă deschisă», de profilare nesfârşită a

dimensiunilor operei. În realitate, opera este unică, fără să poată fi restituită ca atare, de unde şi legitimitatea multiplelor unghiuri de abordare, nici unul satisfăcător.”

Evaluarea textului literar este una dintre finalităţile primordiale ale actului critic, demers care, însă, presupune şi o dimensiune comparatistă, analogică („O critică este evaluativă numai fiind comparatoare. Pentru ea, opera este un dat care trebuie pus în alte contexte, măsurat, judecat. Aceste contexte pot să fie pur literare: în acest caz opera este plasată în interiorul tradiţiei literare locale, naţionale sau universale şi comparată cu alte opere de acelaşi fel.”)

În preambulul cărţii Micro-armonia (1977, trad.rom.1996), criticul îşi precizează statutul propriei identităţi culturale, sfâşiată între Est şi Vest, între totalitarism şi liberalism („Anume încărcături sentimentale şi trăiri sociale se văd transportate din estul Europei în Vestul îndepărtat al lumii occidentale şi «traduse» acolo sau topite în matrici raţional inteligibile.” În această carte, (cu subtitlul Dezvoltarea şi utilizarea modelului idilic în literatură), autorul îşi propune să recupereze critic conformaţia unui gen multă vreme discreditat, acela al idilei. Idila e considerată model literar, strâns legat de genul pastoralei. Idila este, consideră autorul, „un fenomen specific unei anumite perioade”, un „gen literar considerat minor” care „capătă demnitate literar-istorică”, definindu-se printr-o „viziune stilizată a unei realităţi ideale”. O teorie a secundarului (1989) are subtitlul Literatură, progres şi reacţiune şi dezbate problema caracterului reacţionar al literaturii. Reevaluarea conceptului de reacţionarism presupune sustragerea lui de sub orice amprenta politică depreciativă: „Literatura şi arta nu intră în tiparul ordinii umane: ele ţin de iraţionalitate şi aleatoriu, surpriza şi dispersiunea fac parte din însăşi esenţa lor”. Estetismul, care se caracterizează printr-o postură contrariantă faţă de obiectivările istoricităţii, e privit de Virgil Nemoianu ca un impuls utopic. Referindu-se la natura şi mecanismele progresului estetic, criticul observă că „natura progresului în artă şi în literatură diferă fundamental de natura progresului istoric. În linii mari, o operă de artă poate oferi, prin sclipirile ei, o soluţie durabilă crizei istorice subiacente: o operă idilică sau senincomică realizează acest lucru în mod direct, una tragică sau satirică în mod indirect (...). Dezvoltarea istorică nu are (însă) nevoie de răspunsuri ideale sau autonome, ci de negaţii empirice ale contradicţiilor”. Reacţionară prin chiar natura ei, literatura ”poate deveni duşman prin simplul fapt că este literatură”. Concluzia cărţii e că literatura este secundară pentru că „nu se pot opune cu adevărat istoriei şi politicii” (N. Manolescu). Cartea se încheie cu câteva aprecieri despre critica literară şi despre raporturile ei cu literatura, în jocul acesta ambiguu principal/ secundar.

Îmblânzirea romantismului (1984, trad.rom. 1998) e o carte ce se refuză unor încercări prea stricte de tipologizare, păstrându-şi, cu alte cuvinte, dincolo de aparenţele riguros-metodice ale demonstraţiei, un nucleu ideatic greu de captat în cadrele raţionaliste ale unei percepţii critice prea stricte. Cartea lui Virgil Nemoianu porneşte de la ideea, perfect justificată, a unei dinamici a romantismului, curent literar marcat de o tulburătoare diversitate de teme, procedee, stiluri etc. ce i-au conferit identitatea şi timbrul atât de specific în istoria literaturii universale. Această evoluţie convergentă, dar şi bipolară pare a se constitui în genul proxim al definiţiei romantismului, aspect notat cu elocventă claritate de critic: „Romantismul se sustrage definirii tocmai din cauza bogatei sale diversităţi. Poate că mai mult decât alte curente literare, romantismul reflectă varietatea culturii europene. Dar probabil că principala dihotomie a romantismului este opoziţia dintre grandioasele fantezii şi viziuni ale epocii revoluţionare (high-romanticism) şi reveriile, sentimentalismul şi ironiile complicate şi decepţionate ale perioadei post-napoleoniene. O dată găsit numitorul comun al operelor scrise în aceste perioade, cu siguranţă că vom putea vorbi mai convingător despre romantism”. Pornind de la opoziţia stabilită în spaţiul literaturii germane între aşa-numitul High-romanticism şi fazele „terminale, moderate” ale romantismului, Virgil Nemoianu îşi propune să radiografieze acest „romantism îmblânzit”, cunoscut şi sub numele de „epoca Biedermeier”. Interesant este modul în care modelul Biedermeier e regăsit de către cercetătorul comparatist în

spaţii culturale ori literare diverse, observându-se însă că „legătura dintre epocile succesive din literatura germană nu se reproduce identic în toată Europa, şi analiza pe care ne-o propunem ar nega de îndată orice încercare de generalizare absolută. Cu toate acestea, abundenţa şi varietatea legăturilor dintre H.R. şi literatura germană a anilor 1820-1840, precum şi personalitatea complexă a epocii Biedermeier ca perioadă literară şi socio-culturală merită o mai mare atenţie”. Recurgând la aprecierile unor istorici literari ca Paul Klukhohn, Julius Wiegand, Gunther Weydt şi Wilhelm Bietak, criticul notează o serie de caracteristici ale romantismului „îmblânzit”, precum: înclinaţia spre moralitate, amestecul de realism şi idealism, intimitate şi idilism, lipsa pasiunii, tihna, sentimentul de satisfacţie, gluma nevinovată, tradiţionalismul şi resemnarea, precizându-se că termenul Biedermeier a avut iniţial un înţeles peiorativ.

Apelând la metodele comparatismului, dar şi la unele investigaţii de ordin social-istoric, Virgil Nemoianu surprinde condiţiile în care şi-a făcut apariţia epoca Biedermeier; e vorba de perioada de după 1815, care a resimţit din plin „şocul spiritual şi social al epocii precedente”. După o perioadă de convulsii istorice, după un timp demonizat, ce reflectă mai curând dislocarea, ruptura şi dezintegrarea, se caută acum spaţii securizante, integratoare, în care nevoia de confort ontic a fiinţei să fie satisfăcută. Aceste spaţii sunt: familia, casa, vatra, peisajele locale, apelul la „sensibilitatea feminină”, cultul principiului matern etc. Soluţiile pe care le întrevăd reprezentanţii acestei epoci sunt menite aşadar să reducă ponderea haosului şi presiunea unui timp dizolvant, ca şi eventuala disoluţie spaţială. Virgil Nemoianu prezintă cinci categorii care sintetizează această nevoie de linişte, securitate şi confort a unei lumi marcate de o epocă anterioară traumatizantă. Acestea ar fi: „marea ordine a imperiului şi armonia universală”, „proiectele utopice şi revoluţionare”, stabilitatea (rezultată din potenţialul de confort şi progres al clasei mijlocii), empirismul şi „specializarea într-un domeniu anume” şi, în fine, dialectica individului (văzut ca sursă şi perimetru al unor contrarii greu (dacă nu imposibil) de conciliat. Poate fi privit însă Biedermeier-ul ca o fază de degradare a romantismului, o etapă a slăbirii coerenţei sale originare, de „îmblânzire” a intensităţii primordiale a H.R., a continuat el, a dezvoltat şi extins nucleul romantismului de început, devenind, în acest fel, un „romantism relativizat şi lipsit de vlagă”? Virgil Nemoianu deplasează accentul asupra relaţiei dintre aparenţă şi esenţă, dintre potenţialitate şi realitatea concretă, afirmând ruptura între ideal şi concret în spaţiul romantismului: „Putem spune că Biedermeier-ul (sau romantismul târziu) a reprezentat de fapt secularizarea unei secularizări. Şuvoiul energic al renaşterii totale, depline (care, după Abrams, era secularizarea modelului creştin), a fost curând domolit şi readus în sfera posibilului. Exagerând puţin, am putea spune că, până la urmă, romantismul esenţial nu putea suferi decât un proces al declinului şi melancoliei, căci paradigma pură era imposibil de obţinut. Romantismul trebuie să devină tăcere - sau adaptare. Orice romantism practic este un romantism târziu”. Biedermeierul poate fi perceput, pe de altă parte, şi ca o tentativă de recul a fiinţei din faţa unei realităţi agresive, sau măcar instabile, inconfortabile; utopia şi idilismul cu amprentă utopică sunt astfel de modalităţi de retragere a indivizilor sau a colectivităţilor din faţa unei istorii destructura(n)te („idilismul, scrie autorul, oferă un context vizual şi conceptual epocii Biedermeier, dând culoare acţiunilor sale, sau chiar tendinţelor politice radical-naţionaliste, democrate sau socialiste. Ele sunt angajate într-o lume a posibilului, într-o muncă de îmblânzire.”) La nivelul unor specii literare şi al unor categorii estetice, s-ar părea că tragicomedia şi grotescul ilustrează în mod elocvent emergenţa epocii Biedermeier: „Transformările repetate ale comicului în tragic ilustrează imposibilitatea de a organiza lumea într-un mod coerent, după modelul H.R. (sau al romantismului esenţial). Unitatea organică a lumii este iremediabil distrusă, iar o încercare de a face fuziunea între real şi ideal e sortită să declanşeze dezastrul. Unica armonie posibilă în romantismul târziu este o microarmonie sau o armonie parţială - armonia familiei şi a căminului, armonia unor grupuri sociale şi a unor peisaje restrânse, armonia idealurilor dezrădăcinate sau pur şi simplu armonia socio-politică a radicalismului

- însă nu armonia H.R., cea care putea transcende contradicţiile şi opoziţia tragic-comic. Concepţia Biedermeier despre lume va implica imaginea unei lumi dramatice cu o împărţire întâmplătoare a elementelor frivole şi a celor serioase, ea având aşadar o concepţie fundamental comică. Tragedia va apărea din tendinţa de a vedea aceste elemente organizate într-o manieră inteligibilă.”

Demersul lui Virgil Nemoianu de a clarifica tendinţele şi aspectele legate de epoca Biedermeier, de a interpreta un stil romantic generat de o stare de criză se întemeiază atât pe observaţii de ordin sintetic, generalizator şi integrator, cât şi pe analize minuţioase prin care se încearcă ilustrarea apartenenţei unor autori sau opere la această dinamică a „romantismului îmblânzit”. Iată de ce întreaga demonstraţie a criticului comparatist are în vedere „un context pluralist” şi propune „o gamă largă de explicaţii posibile asupra unui fenomen literar”. Din acest unghi, precizează autorul în Postfaţă, „întreaga producţie literară a epocii ar putea fi descrisă satisfăcător printr-un set de mituri, imagini ascunse şi mişcări psihologice” (căutarea tatălui absent, a moştenirii, parabola fratelui risipitor, prezenţa feminităţii absente etc.). Cartea lui Virgil Nemoianu despre epoca Biedermeier vine să demonstreze, în primul rând, complexitatea şi diversitatea fenomenului literar romantic, ajustând unele concepţii mai vechi sau mai noi şi exprimând, cu spirit de fineţe edificator, dar şi cu analize riguroase, un punct de vedere viabil asupra unei epoci literare „marginale”, imposibil de fixat într-o singură definiţie. Virgil Nemoianu este, de asemenea, autorul unui studiu critic despre poezia lui Ştefan Aug. Doinaş, aplicat şi riguros, cu numeroase puncte de vedere interesante despre lirica acestui reprezentant important al neomodernismului în literatura română contemporană. Un eseu pe teme religioase, Jocurile divinităţii, nu exclude din investigaţie probleme ale culturii de azi, după cum România şi liberalismele ei trece în revistă avatarurile ideii de liberalism în contextul civilizaţiei române moderne. Tradiţie şi libertate (2001) e o carte care „tratează relaxat şi senin subiecte care la noi vor stârni încrâncenări persistente, polarizează spiritele între autohtonişti şi occidentalizanţi, pro şi contra americani, pro şi contra religiei versus secularism în mileniu al treilea” (Monica Spiridon). Atras de problemele sensibile, de situaţiile paradoxale sau de unele aporii ale receptării literaturii, Virgil Nemoianu a ilustrat cu strălucire comparatismul ca disciplină a conexiunilor şi analogiilor esenţiale dintre literaturi şi culturi, din perspectivă diacronică şi sincronică, într-un demers ce se revendică, în primul rând, de la o fundamentală nevoie de raţionalitate a spiritului critic.

Mircea PLATON Calmul valorilor şi societatea ordinelor Prima monografie de Virgil Nemoianu pe care am citit-o a fost Micro-harmony: The Growth

and Uses of the Idyllic Model in Literature (1977; trad. în limba română 1996). M-a atras, acolo, discuţia micilor universuri de ordine patriarhală vibrând de nelinişte la întâlnirea cu industrializarea, capitalismul şi revoluţiile secolelor XVIII-XIX. Ultima carte de Virgil Nemoianu pe care am citit-o a fost Postmodernism and Cultural Identities: Conflicts and Coexistence (2010), care se încheie cu un capitol dedicat „grădinii filosofice” cultivate, prin opera şi lecturile domniei-sale, de Virgil Nemoianu. Cred că stăruinţa lui Virgil Nemoianu de a-şi cultiva grădina explică de ce profesorul de literatură comparată şi filosofie de la Catholic University of America a făcut şcoală, deşi nu a făcut niciodată tinerilor cu ochiul şi nici nu are veleităţi de guru. Tinerii sunt curioşi să vadă ce face Virgil Nemoianu, dincolo de gardurile sale înalte, de gospodărie bănăţeană, în grădină. Şi aruncând o privire, sunt captivaţi de spectacol. Dacă un conservator e mai ales un om care îşi vede de treabă,

atunci Virgil Nemoianu e un conservator, un „om serios”, după cum îi place să spună despre cei care şi-au făcut temele.

Această seriozitate, nu plictisitoare pentru că străbătută de filoane vulcanice temperate iezuit, îşi are explicaţia în chiar modul cum înţelege Virgil Nemoianu literatura, ca pe un spaţiu al re-culegerii, al recuperării cu mijloace estetice a fragmentelor de realitate, a micilor sau marilor lumi sociale, culturale, geografice, marginalizate, uitate sau destrămate de modernizare. Literatura are menirea de a crea insule de normalitate concentrică diferite de „normalitatea” lineară a progresului. Grădina lui Virgil Nemoianu e, deci, manifestarea unui centru care nu e centrul fatalmente tranzacţional al afacerilor, literare sau politice, curente. De aceea, pentru că nu manifestă un centru tranzacţional, ci unul ontologic, grădina lui Virgil Nemoianu e filosofică, e una a dragostei de înţelepciune. E o grădină, centripetă, a recuperării, a reculegerii, a restaurării. E o domesticitate analogică, de genul celei din Hermann und Dorothea a lui Goethe sau, de ce nu, din The Wind in the Willows a lui Kenneth Grahame.

Tocmai acest miez tare, netranzacţional, identitar, l-a făcut pe Virgil Nemoianu să răsădească în grădina lui, pe lângă oricum „exotici” autori central-europeni precum Jokai Mor, şi autori români. De la Micro-harmony (1977) la The Triumph of Imperfection: The Silver Age of Sociocultural Moderation in Europe (1815-1848) (2006), şi de la A Theory of the Secondary: Literature, Progress, and Reaction (1989) la Postmodernism and Cultural Identities: Conflicts and Coexistence (2010), Virgil Nemoianu a ştiut să includă firesc şi cu maximum de efect în conversaţia academică anglo-saxonă gânditori români precum Lucian Blaga, Mircea Florian, Aurel C. Popovici sau Mihai Şora. Îmbinând admiraţia pentru junimism cu fidelitatea faţă de Cercul Literar de la Sibiu şi cu distilarea literaturilor central-europene, Virgil Nemoianu pledează pentru o modernitate oarecum habsburgică: barocă, federalistă, în care până şi nevroza confirmă şi transferă valori ale universului tradiţional, nu doar le subminează.

Aşadar, conjuncţia dintre operă şi biografie, dintre vârsta spirituală şi cea biologică, face din Virgil Nemoianu acum, la cei şaptezeci de ani pe care îi împlineşte, unul din seniorii culturii române. Virgil Nemoianu se află astăzi în poziţia în care se aflau bunii săi prieteni Alexandru Paleologu şi Ştefan Augustin Doinaş la începutul anilor ’90: cea de reprezentant al României şi Europei vechi. Lumea aceasta, să o numim a Vechiului Regim, căruia Arno Mayer îi găsea, pe bună dreptate dar cu rele intenţii, prelungiri până în preajma Primului război mondial, o lume care pentru Alexandru Paleologu era reprezentată de salon şi pentru Ştefan Augustin Doinaş de burg, iradiază în cazul lui Virgil Nemoianu ca grădină, ca hortus conclusus. După cum spune chiar Virgil Nemoianu în recenta sa carte: „Grădina fortificată descrisă mai sus constituie după părerea mea un mod de apărare şi continuitate.” Virgil Nemoianu trimite la acele grădini de înţelepciune care erau mănăstirile medievale. Iar mănăstirile medievale reprezentau ordinea într-o societate a ordinelor: a celor care se roagă, a celor care se luptă, şi a celor care muncesc. Calmul monastic al valorilor nutrea şi era apărat de tumultul cavaleresc al valorilor, în vreme ce cultura era legată organic de agricultură. Nu ne rămâne deci decât să sperăm că grădina filosofică a lui Virgil Nemoianu va şti să adăpostească şi să inspire cavaleri, care să o apere, pe măsură.

Marius MIHEŢ Un romantic întârziat

Dacă m-ar întreba cineva de ce merită să-l citească pe Virgil Nemoianu, i-aş spune: pentru că a descoperit o esenţă a Occidentului. Un fel de acord universal se revarsă din cărţile lui şi nu poţi ignora exuberanţa argumentărilor, competenţele multiple, structura enciclopedică. Câte şi mai câte. Virgil Nemoianu crede în valorile americane, este un conservator având simpatii recunoscute pentru republicani, adversar al corectitudinii politice şi rezervat în privinţa canonului estetic posdecembrist. Teoretician, comparatist, istoric literar, plecat din ţară de 35 de ani, el este astăzi un american cu suflet european. Preocupat de teologia filosofică, existenţialist prin frământările solitare el poate fi oricând revendicat de liberali şi de conservatori, de istoria literară sau de comparatism, de dogmatici creştine ori de filosofie pur şi simplu. Bun observator şi profesionist al lumii în care trăim, profesorul Virgil Nemoianu are o nostalgie mare, nevindecată: acea Vienă imperială, cu spiritul ei cultural exploziv. Nicăieri de găsit sau aproape nicăieri. Într-o lume care-şi iese brusc din rosturi, oameni ca Virgil Nemoianu pot opri defrişările umaniste şi pot descoperi pentru ceilalţi cetăţi ale spiritului pierdute, pentru mulţi, definitiv.

Nu e pentru nimeni o surpriză că e de partea celor care minimalizează valoric o parte a canonului şaizecist, optând pentru reprezentaţii Cercului literar de la Sibiu, pentru Steinhardt, Sârbu, Doinaş şi alţii. Opiniile lui axiologice sunt încă privite cu reţinere de critica autohtonă. Eugen Dorcescu e un scriitor important al contemporaneităţii, crede criticul, alături de Mircea Pora. Oricum, fixarea canonului pare mereu amânată, modificată şi niciodată fixată. Rămâne de evaluat în timp pariurile criticului. Reţin în schimb ce susţine undeva în Surâsul abundenţei - volum publicat într-o primă formă în 1994 şi definitivă în 2004: „aş putea spune că putem citi confuzia publică a perioadei 1989-1992 ca datorându-se unei lipse de acuitate şi subtilitate provenită la rândul ei din asimilarea imperfectă a conştiinţei evoluate, complexe, pe care acea generaţie poetică o punea la dispoziţie”. Această idee despre neajunsul receptării poeziei e valabil pentru întreaga societate românească şi cred că reprezintă, totodată, eboşa de la care porneşte criticul atunci când evaluează România şi cultura română; aşadar „asimilarea imperfectă a conştiinţei evoluate” care a pus atâtea frâne dialogului pluralist. „Expatriat”, spune el, în 1975, după mai bine de treizeci de ani remarcă aceeaşi inconsistenţă a spaţiului părăsit. Niciodată vindecat de suspiciunile vechi, sceptic al schimbărilor din toate palierele societăţii româneşti, Virgil Nemoianu este un intelectual responsabil, implicat, pentru care România e un loc al revenirilor sentimentale, acasă fiind, deocamdată, numai America. O ţară unde, ne dă impresia întotdeauna, poate fi autentic, pe când aici, doar un vizitator efemer, nu reuşeşte până la capăt. Fiind un spirit care a reuşit într-o epocă atât de haotică să se diferenţieze cultural, practicând meseria la cel mai înalt nivel, reapropierea de România i-a confirmat, de fapt, o succesiune de nefertilităţi: de la societate, politică, la cultură şi mentalităţi în general. Nu ştiu dacă tot ce a scris în română după 1989 este un compromis prin deschidere relativă. Lectura cărţilor sale poate urma şi această argumentaţie. Dincolo de toate, el este un mare nostalgic, un om care şi-a construit o sofisticată libertate a gândirii.

În Virgil Nemoianu spaţiul cultural românesc şi-a avut după 1989 cel mai virulent contestatar, inovator şi critic de clasă mondială, căruia pare că nimic nu-i scapă, deşi amendările lui din planul istoriei noastre nu doar literare sunt greu, dacă nu – pentru unii - imposibil de acceptat. Totuşi, el concepe un spaţiu al armoniei, caută un centru pierdut al culturii şi spiritului umanist în general. De bună seamă, orice recuperare a unei individualităţi în secolul trecut este sortită procesului inflamabil al ideilor preconcepute. Cum altfel ar fi putut imagina o reabilitare a idilei, nu ca gen literar, ci ca model estetic? Dacă Jean Paul definea idila ca o „descriere epică a fericirii totale într-un univers închis” – citat în deschiderea teoretică a Micro-armoniei - Virgil Nemoianu îşi construieşte, am impresia, întregul edificiu cultural în jurul conceptului de univers închis. Mai întâi e detaşarea de spaţiul totalitar, o distanţare care nu presupune şi nu a însemnat nicicând ruptură totală, nici radicalism negativ susţinut feroce. Paradoxal, evadarea din universul închis coincide cu o nevoie de

circumscriere spirituală prin ofertarea spaţiilor culturale interzise sub comunism. De fapt, Virgil Nemoianu a creat un spaţiu vital al armoniei sale interioare. Teoria secundarului şi revizitarea romantismului, idei esenţiale din cărţile etalon ale criticului, sunt încercări de definitivare a unor micro-armonii generalizatoare. Cum altfel marginalul să ia locul centrului, cum romantismul defineşte o umanitate ca un tatuaj peste epoci; iată că modalităţile sunt cele îndreptate spre structurarea unui spaţiu cultural privilegiat, profund interiorizat. Paradoxal şi esenţial, conceptul de univers închis înseamnă aşadar deschidere, unitate, erudiţie dar şi rezistenţă şi un tip de conservatorism atent şlefuit în striaţiile contemporane. Nu putea să scrie şi să simtă secundarul cardinal cineva provenit dintr-o cultură majoră, nici din vreuna imatură spiritual. Pentru Virgil Nemoianu universul închis este de fapt o metaforă amplă a „grădinii desfătării” cum numeşte Jean Delumeau paradisul. Spaţiul închis devine o formulă a paradisului posibil pentru exilat.

După plecarea din ţară, după ce învinge sfiala culturii mici şi trece de barierele limbii, într-o primă fază, Nemoianu abdică de la ideea universului închis, privit, se-nţelege, ca unul neproductiv, redundant şi înceţoşat, date fiind emergenţele politicului. Ajuns, însă, în faza studiilor culturale capitale, el se întoarce spre teoria spaţiului închis şi tocmai de aici se naşte şi se augmentează sistemul lui de bază. În această etapă îşi găseşte seninătatea maturităţii creatoare. Astfel că nu e întâmplătoare întoarcerea spre Europa, religie şi atitudine civică implicată. Discursul lui Nemoianu se întoarce la Doinaş şi Cercul literar de la Sibiu, la dialogul de idei politice şi social-culturale din ţară, la ortodoxie, la jurnal şi memorii. Atracţia magnetică, se vede bine, a spaţiului odată precar-indezirabil al ţării (re)devine relaţie, se revitalizează şi se recuperează de pe alte amplasamente personalizate. El nu se întoarce ca un fiu risipitor, ci ca un cetăţean al lumii culturale pentru a se re-ipostazia într-o poveste de dragoste suspendată.

Dacă ştie să mascheze ceva, Nemoianu a învăţat, din pricini necesare, să ascundă suferinţa. Cărţile lui au mereu un aer sobru-academic, şi dacă devin intime, ele sunt aşa pentru că el are abilitatea de a ne aşeza în imediata vecinătate a ideilor. Dacă Matei Călinescu renunţa la această platoşă a profesionalismului exacerbat pentru a-şi cântări sentimentele fie prin proză, fie prin jurnal, Virgil Nemoianu nu procedează asemănător. Nu există în nicio carte de-a lui, de aceea, o asemenea radicalizare a sentimentului eliberat cum a făcut-o în Străin prin Europa. Note de călătorie 1983-1992 (2006), mai exact atunci când vorbeşte de revederea părinţilor după aproape douăzeci de ani de absenţă. Nu e vorba aici despre România – America, ci o disociere permanentă între Europa şi America, distincţii care, vom vedea, nu sunt altceva decât amprentele exterioare ale fiinţei, dereglată de spaţiile cărora le aparţine. Niciunde, însă, nu se stabileşte tabăra interiorităţilor bine ascunse, decât în România. Reaşezat sufleteşte în acest Biedermeier, atipic, Nemoianu devine – nu pentru foarte mult timp – un romantic întârziat. După cum romantismul însuşi „trebuie” să devină tăcere sau adaptare. Ei bine, în acest episod, Nemoianu se reacomodează cu tăcerea spaţiului închis de odinioară, adaptându-se la o circularitate spirituală estompată.

Prea puţin apreciat chiar şi astăzi, colecţionar de duşmănii ideologice şi adversari literari, un creştin armat cu detaşarea revelaţiei, Virgil Nemoianu este una dintre personalităţile timpului cu o cotă valorică mai bună în străinătate decât în ţară, din pricina metehnelor noastre cunoscute. Un erudit cum nu am avut mulţi în secolul încheiat, aproape singur în cel început.

Luigi BAMBULEA

Dialectica îmblânzită. Introducere în gândirea critică a lui Virgil Nemoianu

În măsura în care este exponentul unei tradiţii ce urcă în actualitate dintr-o anumită zonă a Modernismului iluminist, Virgil Nemoianu poate fi văzut ca unul dintre intelectualii pe care o ideologie a moderaţiei l-a angajat ca apologet şi mediator. Existând instituţional şi cultural într-un mediu profund influenţat de Postmodernism, profesorul american promovează o gândire neinhibată în faţa politicii inconsistente, dar agresive, a complexului postmodern. Căutând deja de câteva decenii soluţii de rezistenţă şi mediere, de menajare şi comunicare între paradigme, el a susţinut ferm credibilitatea puternică a modelelor societale structurate şi conţinute în tipuri de discurs cultural; de unde credinţa sa în posibilitatea medierii raporturilor între paradigme istorice (precum Iluminismul şi Romantismul sau Modernismul şi Postmodernismul), respectiv „procesarea” critică, într-un tip de morfologie culturală, a raporturilor paradigmelor discursive (precum ştiinţa, politica sau arta). Integrată acestui program intelectual şi cultural, apologia pentru literatură şi ficţiune, pe care a susţinut-o frecvent, se dovedeşte a nu fi fost impusă din capriciu şi reflex personale, ci deduse din relevanţa lor spirituală, socială şi istorică. Solidar unui liberalism progresist – ancorat în tradiţia mediată de un vizibil fond ideologic conservator –, Nemoianu propune prin urmare un discurs intelectual şi cultural sensibil la raporturile complicate dintre ideologie, spaţiu civic şi model societal; de aceea, odată constituit teoretic (deci angajând o anumită direcţie culturală a operei), ideologia sa a impulsionat şi un praxis social echilibrat (care a angajat o direcţie intelectuală similară, a personajului public care o promova). Din aceste considerente cred că e utilă o distincţie abstractă (care în realitate se subţiază până la dispariţie): premisele unui program intelectual liberal-conservator sunt traduse în conceptele unui proiect cultural articulat într-o dialectică foarte nuanţată, uşor echivocă, flexibilă; regăsibile în fundamentele operei sale comparatiste, ca şi în constituirea unei teorii canonice „democrate”, toposurile gândirii critice a lui Virgil Nemoianu sunt vitalizate de o reflexivitate nu hegeliană (deci care ar fi devenit în ultimă instanţă axiomatică), ci interogatoare (deci în ultimă instanţă problematizantă), cu achiziţiile şi limitele ce decurg inevitabil de aici. Cazuistica, dubitaţia, alternativa şi sugestia sunt locurile principale ale unei logici ce deserveşte un model intelectual angajat în recuperarea unei tradiţii fertile a Modernităţii. Sugestiv mai degrabă decât prescriptiv, acest model se poziţionează strategic între două paradigme culturale concurente şi puternic contrastante. Din acest punct de vedere, studiul fenomenelor secunde, respectiv apelul pentru reconsiderarea secundarului, nu sunt decât omofone ale unei pretenţii postmoderne anti-canonice. Căci recursul la secundar nu e, pentru Nemoianu, programul reactiv postmodern de substituire revoluţionară a centrului (expresie a unui proiect ideologic de stânga, dezavuat de orice liberal conservator lucid), ci convingerea că secundarul poate fi adus ca alternativă a fenomenelor saturate ale principalului (în genere înţeles ca instituţional), în vederea surmontării anxietăţii post-istorice a Modernităţii şi a soluţionării aporiilor osificante ale Postmodernităţii. Secundarul lui Nemoianu e, altfel spus, o strategie de soluţionare a blocajului dialecticii moderne, iar nu pretenţia resentimentară a unei ontologii fără vreun chip ori vreo asemănare, şi, până la urmă, entropică. Având ca miză o reconfortare a unui tip de ideologie politică dezirabilă istoriei viitorului, propunând refundarea unui praxis societal plin de speranţă şi tensionat de forţe în echilibru, dar realizând şi construirea unui cadru explicativ mai clar şi mai cuprinzător al unor fenomene culturale decisive, ipoteza lui Virgil Nemoianu este aceea că secundarul reacţionar (existent doar în relaţie) revitalizează principalul progresist (şi impus ca un construct istoric compact). În acest demers de semantică a sistemelor culturale cred că trebuie căutate şi originile unei largi teorii a canonului, care ar oferi cadrul teoretic complex de înţelegere a raporturilor dintre artă şi societate, dintre spirit şi istorie. La confluenţa tradiţiei cu vizionarismul, modelul societal pe care Nemoianu îl regăseşte în discursul literaturii e înainte de toate memoria constitutivă a Occidentului. În desfăşurarea ei istorică neîncetată, adevărata întrebare nu mai e legată de posibilitatea existenţei literaturii, ci de consecinţele imediate ale existenţei ei în societate şi ale presiunilor sociale pe care ea le suportă.

Lecturând astfel gândirea critică a profesorului Nemoianu, cred că nu greşesc foarte mult aşezându-l în lista unor apologeţi contemporani ai umanismului, pentru care nu umanismul în sine întemeiază valori şi principii de valorizare spirituală ori socială, ci valoarea spirituală deduce un anumit umanism polemic, articulat intelectual într-un program liberal-conservator şi tradus cultural în proiectul unui modernism secund.

1. Premisele unui program intelectual Acceptând şi teoretizând raportul bivoc dintre arta literară şi evoluţia socială a comunităţilor,

Nemoianu se lasă el însuşi profund afectat de un fond ideologic care îi va structura atât cadrele unui praxis social, cât şi conceptele proiectului său cultural. Situarea în continuarea unei tradiţii europene a dreptei liberale a fost fără îndoială suplimentată de o experienţă nord-atlantică de aproape o jumătate de veac; este evident că maturizarea ideologică a lui Nemoianu s-a produs în America, în limitele largi ale unui spectru politic şi social extrem de diversificat: de la mişcările contestatare şi revizuirile canonice (de după ’68), până la mişcările ecologice, cruciadele anti-teroriste ori efervescenţa unor ideologii marginale, provocată de contextul unei recesiuni economice severe (din 2001 şi până azi). Discursul care va articula programul intelectual al lui Virgil Nemoianu – şi, prin urmare, prezenţa socială a sa – va recunoaşte preeminenţa unor valori mediate intelectual sau prin Biserică, ceea ce presupune şi întemeierea pe tradiţie, sau, mai exact spus, pe memoria ce transformă această tradiţie în identitate. În acest sens, cred, a fost făcută trimiterea înspre catolicismul pe care profesorul de la Washington îl integrează (conştient sau instinctiv) în discursul său: aspectul dinamic şi aspectul statornic, pe care tradiţia Bisericii le relaţionează în vederea adaptării istorice a dogmei, fără intruziuni substanţiale ale temporalităţii, par a sta la baza modelului dual al liberalismului conservator, tot aşa cum acesta din urmă pare a descrie, după Conciliul Vatican II, politica centrală a Bisericii Catolice. Nu cred, cu alte cuvinte, ca domnul Nemoianu să nu fi rezonat cultural sub nicio formă în faţa unor modele polare, profund comunicante, pe care gândirea eclezială i le oferea, tot aşa cum nu cred ca domnia sa să fi rămas indiferent la propunerile şi soluţiile pe care doctrina socială a Bisericii Catolice i le punea la dispoziţie; logica pragmatică a eficienţei (ca satisfacere în propria persoană a graţiei, după credinţa pe care iezuiţii sorbonarzi ai secolului al XVII-lea o opuneau janseniştilor) este prima dintre tematizările profunde şi principale ale gândirii Bisericii – cu repercusiuni societale considerabile – care, după toate probabilităţile, îl vor fi influenţat (direct ori prin presiunea fidesului catolic, asumat confesional) pe Virgil Nemoianu. Respingerea ideologiilor intempestive, recalcitrante, abuzive e doar una dintre fireştile consecinţe ale unui astfel de crez anti-dihotomic. Nici monist ideologic, nici maniheist cultural, Nemoianu e atent la un Iluminism alternativ, a cărui moştenire nu e deci secularizarea religiei sau deconstrucţia mitologiilor interioare, ci alcătuirea unei ideologii politice societale şi structurarea unui discurs cu valori spirituale umaniste şi cu principii formale raţionaliste; nu mai e cazul să subliniez că ele sunt cât se poate de nuanţat relaţionate şi foarte echilibrat potenţate: „Umanismul elitist nu poate constitui nucleul organizării de stat (...), dar a-l îndepărta cu totul ar însemna să fie afectată integritatea umană a societăţii.” (1). Acestea sunt premisele unui program intelectual ferm, concesiv doar în favoarea dialogului şi concretizat doar prin forţa lui persuasivă. La baza proiectului cultural al profesorului Nemoianu, la fundamentele operei sale critice şi, în cele din urmă, în prefaţa unui model canonic liberal, stau aceste premise intelectuale şi valorile pe care ele le reprezintă. Nu în sensul în care demersul de analiză a sistemelor culturale, pe care dânsul o practică, ar fi dirijat ideologic şi, prin urmare, ar fi doar o formă – subtilă şi graţioasă – de partizanat („De fapt, cred că orice investigaţie serioasă şi amplă va tinde spre o abordare socio-culturală care să fie cât mai dezgolită de predilecţii ideologice.” - 2). Ci în sensul în care propria gândire culturală se circumscrie unui model societal în

parte impus de istorie, în parte auto-format prin asumarea unei anumite tradiţii ideologice, pe care am analizat-o aici; de altfel, ea pare a face medierea şi a exprima întâlnirea dintre reflecţia teoretică a autorului şi experienţa sa istorică.

2. Conceptele unui proiect cultural În completarea unui profil sintetizat al gândirii lui Virgil Nemoianu, am simţit iniţial tentaţia

de a parcurge aici cele mai importante opere analitice, publicate odată cu eseul dedicat modelului micro-armonic al idilei. Îmi dau însă bine seama că e dezirabilă o izolare, respectiv o ulterioară integrare în sistem, a toposurilor principale ale gândirii sale culturale şi ale proiectului cultural regăsibil în opera sa, română, dar mai ales americană. În cele din urmă, aceste concepte fondatoare (şi recurente) sunt cele care vor construi – sub forma soluţiilor şi sugestiilor fezabile – posteritatea frecventabilă a autorului lor. Voi urma într-o anumită măsură un principiu cronologic în analiza pe care o propun, dar îl voi trăda fără rezerve acolo unde el va deveni limitativ, întrucât nu atât evoluţia gândirii lui Nemoianu mi se pare acum relevantă, cât fixarea unui anumit profil cultural relativ complet şi stabil.

2.1. Conceptul modelului fundamentează întreg demersul teoretic de investigare a raporturilor dialectice dintre literatură şi societate, fără a provoca, în discursul operelor teoreticianului, o inflamare conceptuală decontextualizantă. Dimpotrivă, modelul e chemat tocmai pentru a sintetiza efortul de înţelegere a unei relaţii dinamice şi a instabilităţii ei funciare: aceea dintre artă şi societate. Neizolat conceptual ori sistematic, modelul este, în acest sens, deplin referenţial în raport cu dinamica naturală pe care o reflectă, funcţia lui descriptivă constituind o preferinţă metodologică înaintea celei speculative. Folosind (neexplicit, dar evident) în trei accepţii diferite acest concept al modelului, Nemoianu se plasează la intersecţia studiilor istorice şi teoretice, sau, mai exact, într-un spaţiu epistemologic căruia încearcă să îi furnizeze soluţii metodologice imediate, utile, convenabile.

a) Modelul e folosit ca un construct organic atunci când reprezintă aglomerarea – mai coerentă sau mai ambiguă – a fragmentelor reflexive ce formează conştiinţa de sine a unei vârste culturale. Imagine de sine a unei paradigme, modelul ca un construct organic se va constitui drept „secţiune transversală prin realitate, energia lui provenind dintr-un sistem coerent de valori.” (3). Ca „versiune convenabilă a realităţii” (4), existenţa lui trebuie căutată, deci, în mentalul colectiv al unei epoci, prin depistarea iniţială a numitorului comun al transformărilor suferite de contextul cultural şi social (transformări care instituie, anunţă şi semnalează instaurarea noului model). La acest nivel, modelul e conceptul unui tip de psihologie socială şi psihoistorie.

b) Modelul e folosit ca un construct epistemologic atunci când reprezintă conceptul pe care demersul analitic îl formează pentru a depista, evalua şi formula cadrele, strategiile şi consecinţele reflectării spaţiului social în literatură, ale presiunilor exercitate de spaţiul social asupra ei, respectiv ale influenţelor indiscutabile ale literaturii asupra spaţiului social. Ca mediator între abstracţiunea gândirii şi confuzia realităţii, modelul ca un construct epistemologic e noţiunea unei structuri care cuprinde o schemă speculativă unită cu o critică „topologică”, ce furnizează imaginea de ansamblu în care poate fi analizată relaţia bivocă dintre sistemul societal şi sistemul cultural. La acest nivel, modelul e conceptul unui tip de morfologie literară şi teoria literaturii.

c) Modelul e folosit cel mai adesea de Nemoianu ca un construct cultural (în parte organic, în parte epistemologic) atunci când reprezintă organizarea retorică şi reflectarea stilistică a modelului societal în discursul literar contemporan lui. Acest concept al modelului îi oferă criticului facilităţile unei analize sincronice şi diacronice a unei scheme de raporturi extrem de complexă, dar cognoscibilă şi explicabilă pe temeiul câmpurilor unificate ale modelului ce o sintetizează. Conţinând un model ideal al societăţii (şi producând prin aceasta o oarecare dezordine), literatura „nu face decât să medieze între masa de particularităţi neşlefuite care constituie realitatea şi

energiile modelatoare şi concretizatoare care acţionează în istorie şi în impulsurile noastre ideologice şi narative.” (5). Nuanţarea acestei observaţii poate clarifica mai mult raporturile: „Însăşi istoria culturală nu este altceva decât naraţiunea imaginativă a felului în care narativitatea se foloseşte de imaginaţie pentru a îmblânzi violenţele percepţiei empirice şi ale incoerenţei manifeste, transformându-le în modele adeseori armonioase, dar care, chiar şi în disonanţele lor cele mai ascuţite şi problematice, au un efect reconciliant şi încurajator şi ajută la supravieţuire şi dezvoltare.” (6). Oferind „o metodă de organizare a realităţii, alternativă aceleiaşi realităţi, adică modurilor istorice de a raţionaliza particularităţile” (7), literatura cristalizează strategii textuale consonante sau distonante cu organizarea socială, ridicând problema unui raport mimetic astfel instituit între operă şi model, respectiv între model şi realitate. Trecând peste sugestiile pe care această schemă teoretică binară le-ar oferi unei definiţii a realismului sau chiar aventurii de descoperire a naturii şi originilor ficţionalităţii, subliniez această funcţie mediatoare a literaturii (care se distanţează de realitate, dar o şi absoarbe, „prin oblicitate şi formalizare, în propriul său discurs” - 8): „În literatură, un model de societate va media între faptele empirice ale lumii şi ceea ce este omeneşte dezirabil sau teoretic inteligibil.” (9). La acest nivel, mediind şi între model ca un construct organic, respectiv între model ca un construct epistemologic, modelul ca un construct cultural e conceptul unui tip de semantică a sistemelor culturale şi comparatism literar.

Conceptul modelului ca un construct cultural îi serveşte lui Nemoianu încă din 1977, când, în Micro-Armonia, a căutat raporturile constitutive şi influenţele reciproce dintre o viziune socială de organizare ideală, respectiv corespondentul ei literar. Reflectând un microcosmos compact şi izolat, idila e circumscrisă ca tip de realitate estetică, ea perpetuând echilibrul pe care îl postula mai întâi un model societal ideal (devenit astfel idilic): „Idila nu trebuie privită ca gen literar, ci, mai degrabă, ca un «model» (...) în opoziţie cu pastorala, care este genul tradiţional.” (10). Nu poate fi pusă în discuţie utilitatea epistemologică a depistării, formulării şi utilizării fezabile a conceptului modelului; de altfel, ea se poate proba în multiple variante; pun aici în vedere doar două, cu aplicare asupra idilei: pe de o parte, modelul literar al idilei e mediator între realitatea socială şi idealul „umanist”, furnizând explicaţii referitoare la originea sau raţiunile unei tradiţii literare, ca şi la efectele unor expectanţe şi ale unui praxis de esenţă societală; pe de altă parte, oferă cadrul teoretic necesar înţelegerii curentelor agrarian-populiste (narodniciste, păşuniste, sămănătoriste sau poporaniste), prin sublinierea echilibrului postulat de modelul societal idilic, distrus de didacticism sau de anumite stări conflictuale; de unde, deci, tendinţele retrograd-reacţionare sau regresive ale acestor mişcări „politice” sau, oricum, ideologice. Şapte ani mai târziu, acelaşi concept al modelului va fi utilizat (într-o manieră inspirată) în Îmblânzirea Romantismului, unde, mizând pe internalizarea criticii despre Romantism, realizată de Welleck, profesorul Nemoianu a căutat un model valabil în toate cazurile locale ale curentului, model care să se dovedească profund referenţial în raport cu dinamica sa concret-istorică. Pe baza constantei incluziunii – care pare a defini Romantismul Biedermeier –, a fost conturat un model uman funcţionând ca tip ideal şi recunoscut ca profil exponent al unei epoci, depistat prin frecvenţa statistic decisă şi considerat teoretic ca „funcţie a perioadei” (11). Propunând „un model pentru înţelegerea literaturii fără iluzii, în conflictele sale (scandaloase sau benefice) cu istoria” (12), O teorie a secundarului dezbate şi exemplifică statutul literaturii de „memorie instituţională a societăţii” (13), respectiv de „indiciu important pentru profilul unei culturi, pentru valorile şi temerile sale, pentru maşinăria sa internă, pentru intenţionalităţile sale.” (14); acest statut şi funcţiile lui corespondente, literatura şi le structurează, activează şi eficientizează prin intermediul modelelor societale pe care le reţine, le modifică stilistic şi le idealizează conform unei tradiţii umaniste specifice.

2.2. Dacă modelul cunoaşte, la Nemoianu, în toate cazurile în care e utilizat, o structură polară sau, cel mai des, triplă, se datorează faptului că el cuprinde şi exprimă o logică a dialecticii.

Ca un al doilea concept esenţial al proiectului său cultural, dialectica e special înţeleasă, în sensul în care polii ei nu sunt obligatoriu antitetici şi nu sunt nicidecum echipolenţi; al doilea termen dialectic e secund topologic faţă de primul, dezvoltând o mişcare recesivă în raport cu acesta şi, tocmai în acest fel, potenţându-l. Nu este vorba de o dialectică speculativă; dimpotrivă, e vorba de un cadru epistemologic format pentru a servi analizei raporturilor dintre două câmpuri distincte ale realităţii – societatea şi arta –, dar interconectate prin cele mai profunde mişcări ale dinamicii umane: visurile şi visele comunităţilor. „Literatura şi arta – scrie teoreticianul – nu intră în tiparul ordinii umane: ele ţin de iraţionalitate şi aleatoriu, iar surpriza, refuzul şi disperarea fac parte din însăşi esenţa lor. (...) Dacă este adevărat, aşa cum s-a afirmat adeseori, că arta păstrează elementele unei concepţii pre-ştiinţifice, pre-raţionaliste şi pre-mecaniciste asupra lumii, este la fel de adevărat şi că ea păstrează elemente aleatorii, relativiste şi oscilante: menţine ordinea într-o lume a dezordinii şi întâmplarea într-o lume a cauzalităţii şi exactităţii.” (15)Comunicante prin natura lor, membrele acestei dialectici se influenţează reciproc; depăşind tipul de dialectică osificată a marxismului literar, care prefera să vadă exclusiv determinarea socială a literaturii şi a raporturilor de forţe (antagonice) de natură socială, care o instituie, critica lui Nemoianu se înscrie în linia unor abordări de conjuncţie hermeneutică şi sociologică, rezultând într-o semantică a sistemelor culturale fără îndoială singulară în critica culturală românească (exceptând morfologia culturală blagiană, abordările sincretice ale lui Ioan Petru Culianu sau Andrei Oişteanu, sociologia lui Petre Andrei sau alte citabile cazuri de preocupări, totuşi colaterale literaturii). Nu este dificil de nuanţat modul în care termenul secundar reuşeşte să instituie, în ciuda lipsei de egalitate sau echivalenţă, un anumit raport dialectic cu termenul principal; suferind determinarea principalului, secundarul are el însuşi ceva de declinat în acesta din urmă, fiindcă principalul are mai întâi o structură ce permite această determinare bivocă; iată un exemplu: „Dacă implicarea literaturii în politică este atât de intimă, atunci cu siguranţă nu este lipsit de logică să ne aşteptăm la o oarecare reciprocitate. Dacă literatura depinde atât de mult de politică, sigur trebuie să existe ceva, în sfera politicului, care să faciliteze şi să stimuleze această dependenţă.” (16). Altfel spus, subtila geologie a dinamicii sociale presupune sinapse prin care determinările sunt reciproce. Acesta e modul în care dialectica lui Nemoianu restituie literaturii un loc decisiv în istoria umană: nu postulând axiomatic o astfel de pretenţie, ci deducând-o prin surprinderea raporturilor dialectice dintre societate şi artă şi justificând-o prin recursul la cazuri simptomatice ale acestei dialectici. Sub-concept al dialecticii, dinamica sistemelor societale sau culturale surprinde această tensiune fertilă între forţe progresive şi reacţionare. Dar postularea unei teorii a secundarului va impune şi o descentralizare a modelului dialectic, nu în sensul atomizant ontologic, pe care Postmodernismul l-ar atribui acestui gest, ci în sensul unei redistribuiri a portanţei şi funcţionalităţii termenilor dialectici: „Faptul că numai în şi prin secundar poate trăi centralitatea constituie o parte importantă a demonstraţiei mele, (...) unicul nostru acces la esenţial şi principal se poate realiza doar prin zona secundarului şi cu ajutorul strategiilor indirecte.” (17). În acest sens înţeleg afirmaţia că „dialecticile descentralizate ale literaturii luminează structurile viitorului.” (18) Or, aplecate peste fenomene integrate secundarului, secţionările critice şi explicitările modelelor societale ale literaturii vor constitui micro-dialectici, utile unei abordări locale, particularizate, a multitudinii de sub-sisteme care formează şi organizează prin dinamica lor sistemele realităţii. Fără a fi doar un construct teoretic – deci întemeiată pe o dialectică funcţională istoric, concret, imediat –, dialectica distanţei şi a fragmentării „poate abate sau modifica trăsăturile implacabile şi energiile nivelatoare primejdioase ale istoriei.” (19). În acest fel de înţelegere şi utilizare a dialecticii, e explicabil de ce gândirea şi opera lui Nemoianu au dezvoltat un proiect întemeiat pe polarităţile comunicante ale realului. Polarităţile ideologice vor genera viziunea liberal-conservatoare, polarităţile paradigmatice vor structura teoria raporturilor principal-secundar, polarităţile epistemologice vor conecta conceptele modelului şi societalului. De aici şi derivaţiile lor aplicate:

armonie – microarmonie în Micro-Armonia, Romantism Înalt – Romantism Biedermeier în Îmblânzirea Romantismului, societate – literatură în O teorie a secundarului.

2.3. De la acest punct, înţelegerea conceptelor modelului idilic, Romantismului Biedermeier, secundarului sau canonului, aşa cum sunt ele întemeiate şi folosite în opera lui Virgil Nemoianu, e mult facilitată de explicitarea fundamentelor epistemologice ale gândirii sale critice, pe care am expus-o mai sus. Esenţială e, din punctul meu de vedere, transparenţa lor epistemologică şi funcţionalitatea lor euristică. Statutul lor teoretic sau critic poate fi înţeles prin parcurgerea studiilor citate. Mă limitez aici la a surprinde liniile şi sugestiile esenţiale ale acestor concepte care marchează o operă critică şi teoretică deja bibliografică.

a) Construit pe raportul referenţial dintre societate şi model societal mediat literar, conceptul idilei va fi postulat ca un topos al literaturii unei anumite perioade a Romantismului. Reflectând un microcosmos compact, izolat, securizant şi conotat afectiv, idila depăşeşte chiar şi statutul unui tip de realitate estetică, pentru a se dovedi un model societal concret. Exponent al unor aşteptări, deziluzii calme şi tendinţe de incluziune, care au marcat o anumită epocă şi care o identifică, modelul idilei societale, dezbătut în Micro-Armonia, reprezintă primul pas într-un exerciţiu analitic de stabilire a raporturilor şi elementelor mediatoare dintre realitate şi un anumit ideal „umanist”. Definirea substanţială a unei perioade, raportul acestei perioade (Romantismul secund) cu paradigma căreia i se integrează, statutul cultural al idilei (nu ca gen literar, ci ca model societal), opoziţia idilă – pastorală, precum şi utilitatea studierii idilei pentru înţelegerea originii şi proiecţiilor unor ideologii paseiste şi autohtoniste – iată doar câteva dintre achiziţiile teoriei modelului idilic, de maxim interes nu doar pentru teoria literară sau genologie, ci şi pentru istoricul literar, pentru morfologul cultural, pentru politolog, sociolog sau critic literar.

b) Cred că ipoteza Romantismului Biedermeier i-a fost sugerată lui Virgil Nemoianu de modelul idilic micro-armonic (la rândul lui furnizat de criticul socialist britanic Eric Hobsbawn). Identificându-l ca numitor comun al unei a doua generaţii romantice, acest model a conturat vizibil o re-cronologizare (întemeiată, de-o manieră ideală teoretic, pe toposuri societale şi literare) a Romantismului. Modelul uman care se regăseşte în idilă este modelul uman al celei de-a doua etape a Romantismului, iar micro-armonia concentrată în modelul idilic e în acelaşi timp modelul utopic al Romantismului îmblânzit. Considerând suficient de cunoscute sau uşor de consultat distincţiile principiale şi analizele din Îmblânzirea Romantismului, le evit aici, pentru a insista asupra formării structurale a teoriei Romantismului Biedermeier. Nu mi se pare întâmplător faptul că, deja la finalul volumului dedicat idilei, comparatistul remarcă: „Problema mult mai amplă a idilismului rămâne încă deschisă; e nevoie aici, pe lângă perceperea aspectelor pur literare, de o înţelegere a curentului Biedermeier drept un fenomen complex, manifestat la nivelul întregii Europe şi având consecinţe de durată; dar şi de surprinderea modurilor în care sistemele de imagini literare sunt transformate într-o serie de luări de poziţie politice sau teoretice.” (20). Îmi pare un fapt evident, pe care cititorul îl va fi observat deja în parcurgerea deschiderii de perspectivă din extrasul de aici, şi pe care doresc să îl subliniez: conceptele structurale ale gândirii culturale a lui Nemoianu – precum modelul sau dialectica –, identificate, structurate şi utilizate deja în Micro-Armonia, au deschis problematizările şi conceptualizările din Îmblânzirea Romantismului şi din O teorie a secundarului. Sub-conceptele analizate mai sus vor fi, toate, cristalizate teoretic şi perfect funcţionale în studiul dedicat Romantismului: dinamica perioadei Romantice e miza centrală a volumului, descentralizarea descrie diversificarea şi extinderea – prin incluziune – a nucleului Romantismului Înalt de către Romantismul Biedermeier, micro-dialectica include raporturile locale ale unui fond iluminist, preromantic sau romantic cu noul model Biedermeier, iar polarităţile comunicante sunt tocmai cele două vârste romantice – High Romanticism şi Biedermeier Romanticism – care se integrează într-o paradigmă a Romantismului mult mai nuanţată, mai conceptibilă şi mai explicabilă în istoria

formelor şi genurilor culturale. Faptul că adaptările ironiei şi ale romanului la modelul uman şi societal Biedermeier sunt demonstrate minuţios şi fezabil e un alt argument pentru deschiderile şi achiziţiile pe care critica internă a Romantismului le furnizează unui vast câmp analitic al ştiinţei literare.

c) Conceptul secundarului nu apare în gândirea lui Virgil Nemoianu odată cu O teorie a secundarului, în 1989. Personal, îl regăsesc anticipat sau utilizat încă din primele volume americane, din 1977 şi 1984. Convins de rolul mediator al modelului societal, prin care acesta devine o copulă între realitatea socială şi idealul umanist, autorul va afirma deja în Micro-Armonia necesitatea surprinderii „modurilor în care sistemele de imagini literare sunt transformate într-o serie de luări de poziţie politice sau teoretice.” Două decenii mai târziu, teoria secundarului va încerca demonstrarea presiunii imaginaţiei şi ficţiunii asupra spaţiului societal şi asupra istoriei, ca o tentativă de reabilitare a discursului literar (secundar) în faţa discursului narativ istoric (principal). Ca un pre-concept al secundarului şi al micro-dialecticii presupuse de îndepărtarea lui fragmentară de centru, în Îmblânzirea Romantismului autorul analizează, în capitolele II-IV, cum „domenii periferice încep să se separe de cele centrale şi cum circumferinţa se fragmentează în secţiuni cu o oarecare autonomie.” (21). Chiar modelul polar Romantism Înalt (progresiv şi expansiv) – Romantism Biedermeier (regresiv şi inclusiv) nu e decât o aplicare culturală coerentă a modelului dialectic principal (compact şi progresiv) – secundar (descentralizat şi reacţionar), din O teorie a secundarului. Deşi i se atribuie un clar impuls perturbator, secundarul nu e văzut ca element opozitiv fundamental, iar relaţia lui cu principalul nu e considerată a fi una de insurgenţă sau revoluţie continuă. Ca şi cum ar fi intuit posibila omofonie cu proiectul centrifugal al Postmodernismului, teoreticianul se grăbeşte să specifice: „Nu caut să detronez principalul, să-l înlocuiesc printr-o absenţă, sau, poate, chiar mai inutil, să stabilesc un «principal», o centralitate, acolo unde s-a aflat o alta mai înainte. (...) De fapt, recunosc principalul ca principal sau faptul că esenţialului trebuie să i se acorde o poziţie privilegiată atât în realitate, cât şi în încercările noastre de a schiţa verbal şi conceptual o stare de fapt. (...) Dar marginalitatea este mai amplă decât centralitatea, diversitatea mai amplă decât claritatea şi potenţialitatea mai amplă decât actualitatea.” (22). Din acest punct de vedere, liberalismul conservator al intelectualului îi furnizează teoreticianului noţiunile de progres şi recul, ascunse în valorile democratice şi în presiunea tradiţiei, noţiuni care vor modula teoria secundarului în aşa fel încât în ea poate fi lecturat şi un anumit mod al lui Virgil Nemoianu de a înţelege istoria politică şi culturală a umanităţii, respectiv o etică considerată a fi dezirabilă unei societăţi umane mai echilibrate, pozitive, pătrunsă de speranţă. Oferită de eterogenitate şi detalii, mobilitatea secundarului e expresia unui vector istoric progresiv. Deşi autorul insistă asupra caracterului regresiv şi reacţionar al secundarului, opus principalului progresiv până la entropie, personal cred că această regresivitate trebuie redusă strict la elementul secundar şi la forţele sau tensiunile secundarului, opuse principalului: aceasta, în timp ce efectul (sau reculul) ce rezonează în mişcarea dialectică a istoriei e tocmai unul eminamente progresiv. Înafara contra-tensiunii regresive a secundarului, progresul principalului se converteşte în inerţie, iar forţa lui cinetică devine în cele din urmă calorică. Din acest destin entropic al principalului, istoria e salvată – şi integrată astfel într-o vârstă superioară a ei – prin „recalcitranţa unui secundar bogat” (23). Sigur că teoria secundarului nu are pretenţia unui sistem suficient închis; cel puţin două întrebări lăsate în suspensie de autor sunt relevante. Pe de o parte, el semnalează chestiunea naturii secundarului: este el stabil, periodic, recognoscibil, sau e doar un tip de principal, încă neinstituit ca atare? Pe de altă parte, se întreabă „care este raţiunea de a fi a recurgerii la dispersia eterogenă, după prăbuşirea vreunei imense construcţii etice, spirituale sau cognitive” (24). Indiferent de răspunsurile posibile la aceste întrebări, legitime şi ofertante, esenţială rămâne deschiderea lor epistemologică. Un lucru e cert: raporturile rămân valabile şi modelul dialectic formulat rămâne funcţionabil. În sfârşit, cu toate că

nu doresc o psihanalizare a teoreticianului în acest studiu, nu pot să-mi refuz o întrebare ispititoare, care are de altfel o oarecare relevanţă în ceea ce priveşte originea sistemului său cultural, pe care l-am criticat aici: se poate vedea oare, în „celebrarea secundarului” (expresie folosită de autorul însuşi) o reminiscenţă, mai exact un simptom al unei biografii scindate (şi al unei scindări camuflate), biografie care, în mod firesc, nu şi-a extirpat ereditatea? Fiindcă idilicul, Biedermeier-ul, secundarul sau canonul ospitalier îmi par a fi, de fapt, expresii ale doctei revolte a fondului răsăritean al eruditului profesor american Nemoianu. Ştiu că în spatele acestor căutări de interval stă securizanta sa opţiune pentru „polul plus” al dialecticii, dar şi această certitudine indică faptul că mythosul biografic i-a furnizat teoreticianului ethosul ideologic şi, în consecinţă, praxisul cultural puternic individualizat.

d) Ca o deschidere a prezentei incursiuni critice în proiectatul sistem cultural al domnului Nemoianu, invoc aici şi conceptul canonului, care a manifestat un interes aparte pentru domnia sa. Cu toate că – din punctul de vedere al autorului acestor rânduri – e vorba de cel mai atractiv subiect al operei domniei sale, mă limitez şi de această dată la a releva câteva aspecte structurale. Nu doar fiindcă Virgil Nemoianu nu a prezentat încă o teorie a canonului (de aşteptat de acum, ca o rotunjire a sistemului său, ca o integrare a micro-dialecticilor identificate şi posibile în dialectica ultimă, a canonului, dar şi ca o închidere simetrică a sistemului său, cu o necesară celebrare a principalului). Limitarea discuţiei de faţă despre canon se mai datorează şi situaţiei că nu dispun de sursele americane – esenţiale – ale gândirii canonice a domniei sale, fapt pentru care recunosc parţialitatea şi, eventual, provizoratul câtorva dintre ideile de mai jos; în sfârşit, dezbaterea despre canon merită un spaţiu şi un context proprii, cu atât mai mult cu cât, poate cu excepţia lui Kermode, aproape toţi apologeţii canonului au mizat pe eseistică literară sau critică culturală, mai puţin pe teorie literară sau semantică a sistemelor culturale. Dezbaterea nu e, deci, câtuşi de puţin pe sfârşite, iar claustrarea ei într-un discurs neîntemeiat teoretic – cu mize minore de factură curriculară – provoacă şi iritare, şi insatisfacţii culturale. Până la a întâlni, însă, o sintaxă articulată a canonului (ca memorie selectivă a valorii în istorie şi ca principiu viu al acestei selecţii), găsesc oportună şi o critică frontală a concepţiilor canonice existente, unele dintre ele foarte provocatoare. Mai degrabă pertinentă, conciliatoare şi sugestivă, gândirea despre canon a lui Virgil Nemoianu va urma, în chip firesc, geometria gândirii sale teoretice, pe care am supus-o atenţiei mai sus. Prin urmare, contextualizând dezbaterea despre canon, prin considerarea primelor atitudini negatoare, Nemoianu va insista asupra dialecticii „autocriticii”, ce stă la bazele dinamicii societăţilor moderne tehnic avansate. Totodată, văzut ca micro-dialectică, canonul suportă circumscrieri locale şi istorice: „Identităţi de epocă istorică, identităţi de comunitate etnică sau naţională au folosit ca vehicul predilect (faptul e uşor demonstrabil) selecţia canonică.” (25). Altundeva, se specifică: „Literatura, în ansamblul ei, poate fi privită ca o formă cristalizată a acelei calităţi umane esenţiale, memoria, care se opune acţiunii şi progresului, dar le şi sprijină.” (26). Nu mă îndoiesc că cititorul va fi sesizat, deja, activarea concepţiei teoretice despre raportul bidirecţional dintre artă şi societate, concepţie frecvent angajată în sistematizările şi analizele din studiile deja invocate. De aceea, insist asupra premiselor nodale ale unei gândiri canonice sistematice. „Contestarea «marii tradiţii» în materie de literatură – continuă în acelaşi loc teoreticianul – este, sigur, până la un punct, o simplă discuţie despre programa analitică, planul de curs şi bibliografia obligatorie de la facultate şi liceu, dar trece dincolo de ea şi dobândeşte înţelesuri mai grave. Ea pune sub semnul întrebării (pentru a câta oară?) sensul şi utilitatea literaturii în genere, meritul preocupărilor şi cercetărilor de umanistică în condiţiile societăţii postmoderne şi postindustriale, atitudinea faţă de trecutul istoric al omenirii occidentale în ansamblu, precum şi autodefinirea spirituală a omului la finele mileniului II.” (27). În ciuda autoangajării „în favoarea unui concept diferenţiat (şi epistemologic «slab») de «canon»” (28), personal văd, dimpotrivă, în interogaţiile (şi înţelesurile mai grave implicate) – din citatul pe care l-

am redat –, o problematizare subordonată unei logici puternice şi unei epistemologii moderne tari: acestea sunt de altfel solidare profilului intelectual şi cultural al lui Virgil Nemoianu. Îmi dau seama că teoria secundarului sau conceptul epistemologic slab al canonului sunt concesii făcute unui anumit context dominant şi, uneori, inhibant (cu atât mai mult în situaţia unui cadru universitar american), în favoarea recuperării subtile, treptate, strategice a Iluminismului şi a tradiţiei umaniste precedente. Însă cred în acelaşi timp că discreţia acestui militantism moderat (să-i spunem îmblânzit?) riscă să devină insuficientă, ineficientă şi aproape manieristă, în faţa agresivităţii (altminteri inconsistente teoretic) a Şcolii Resentimentului, pornită într-o hecatombă hilară împotriva propriilor rădăcini (numai şi numai fiindcă adâncimea lor în istoria pământului e adesea resimţită drept covârşitoare). De o importanţă reală mi se pare însă fermitatea cu care e protejată tocmai logica tare a discursului şi a dezbaterii canonice (încă o dată împotriva declaraţiei de principiu amintită, pe care prefer să o văd mai degrabă concesivă sau strategică, decât programatică sau doctrinară): „Nevoia de inclusivitate, nevoia de flexibilitate şi de diversificare nu pot şi nu trebuie să ne împingă spre explozia centrifugă a însuşi conceptului de umanitate globală, unificată, de care avem atâta nevoie. Totodată, tensiunea între creativitatea elitară şi selectivitate democratică nu este neapărat violent-ostilă, ci duce, cel puţin la fel de frecvent, la fertilitate şi vitalitate.” (29). Modelul secundarului nu a provocat, altfel spus, o deschidere abuzivă a structurilor tari ale intelectului – aşa cum au fost ele moştenite pe filiera unei uriaşe tradiţii umaniste şi iluministe –, ci a pus şi mai mult în valoare raportul de reciprocitate dintre principal şi secundar, dintre istorie şi artă, dintre literatură şi societate, eventual dintre centralitate şi marginalitate. Înspre ce chestiune esenţială se îndreaptă însă aceste confesiuni intelectuale, fiindcă ele nu soluţionează, ci abia formulează o dilemă acută? Înainte de toate, problema originii şi a naturii esteticului pare capitală, ceea ce mă face încă o dată să consider salutară opţiunea teoreticianului pentru o practică culturală axiologică şi pentru o concepţie canonică igienică intelectual şi moral: „În ce măsură putem vorbi de caracterul obiectiv al valorilor artei şi literaturii?, se întreabă în acelaşi eseu domnul Nemoianu. Există un fundament epistemologic (şi chiar ontologic) al esteticului? Iată, în fond, întrebările răspicate din care se naşte dezbaterea canonică şi pe care le detectăm sub întrebările de suprafaţă.” (30).

3. Fundamentele unei soluţii metodologice Înterogând întregul demers cultural al lui Virgil Nemoianu despre relevanţa achiziţiilor şi

perspectivelor sale, m-am oprit, dincolo de câştigurile deja subliniate, asupra unor sugestii din cel de-al patrulea eseu al Teoriei secundarului, care tratează despre Puterea şi limitele esteticii. Cred că poate fi pus în discuţie atât un crez teoretic, cât şi schiţa unui cadru epistemologic de mediere şi integrare a esteticului şi imaginarului în istorie şi societate, ca şi de înţelegere a funcţiilor pe care ele le exercită aici. Convins că „limbajul secundarului (sau, poate, limbajul în general) mediază şi temperează instinctele de cucerire şi de centralizare ale speciei noastre istorice” (31), autorul ajunge la concluzia că modelarea estetică în literatură, ştiinţă şi discurs politic protejează istoria prin distanţa dintre ea şi actul estetic. Analiza conceptului general de „putere estetică” duce la observaţia că estetica oferă promisiunea unei realităţi modulate, fără a prezenta riscul unei voinţe de putere politică. Cred că, în acest fel de a relaţiona dimensiunile realităţii, distanţa interpusă între două sisteme comunicante, dar totuşi diferite (şi uneori concurente) – societatea şi arta – este cea care întemeiază o anumită spaţialitate, a cărei natură e foarte apropiată de aceea a visului şi a ficţionalităţii. Mi-e evident că în limitele acestei spaţialităţi, jocul estetic devine exerciţiu ontologic, iar praxisul social devine moment istoric. În acest sens, mi se pare legitimă încercarea teoreticianului de a propune esteticul ca teorie-model aplicată unor zone văzute ca exponente ale funcţiei estetice. Mai puţin convingătoare îmi pare însă extrapolarea sugestiei metodologice, înspre una

epistemologică şi aproape existenţială, până acolo unde estetica devine „ştiinţa călăuzitoare într-o epistemologie generală a epocii moderne” (32). Polemizez cu această propunere din câteva considerente. Pe de o parte, datorită probabilităţii scăzute ca o astfel de epistemologie generală să fie formulată în viitorul imediat, ea fiind – am impresia – expresia tardivă a unui vis romantic (şi, la origini, ermetic) de proiectare a unei Magnum Opera (asemeni aleph-ului borgesian) în acelaşi timp referenţială istoric pe deplin şi simbolică pe deplin. Pe de altă parte, resping sugestia şi datorită dificultăţilor „politice” de a impune ca sistem referenţial ştiinţific un domeniu existent prin metonimie şi sinecdocă în raport cu realul, incapabil încă de a-şi fi trasat o definiţie unificată (general accesibilă, unanim funcţionabilă şi minim contestabilă) şi reacţionar (după cum Nemoianu însuşi consideră) în raport cu principalul (deci cu praxisul social şi cu formele instituţionalizate ale ideologiei dominante). În sfârşit, opoziţia artă – societate, respectiv artă – istorie, pe care autorul o postulează şi o utilizează, stă, după toate probabilităţile, pe sesizarea intuitivă a două tipuri de temporalitate diferite, de unde şi două idei de progres diferite (una istorică, cealaltă artistică), la rândul lor obstrucţionând o unificare epistemologică a ştiinţelor şi discursurilor sub regimul incert al esteticului. Observaţia invocată ca argument, conform căreia modelele ştiinţifice perimate se literaturizează, cred a proveni dintr-un alt spaţiu de dezbatere (care analizează cuantificarea progresivă a poeticităţii limbajului în directă proporţionalitate cu timpul: fapt explicabil datorită fondului spiritual al limbii, afectivităţii induse de limbaj, aurei potenţate de tradiţie şi, prin urmare, amplorii simbolice susţinute de memorie). Dar acesta nu e argumentul care să integreze sistemele societale sau ştiinţifice – dimpreună cu discursurile lor – într-o epistemă generală modulată estetic. Nu cred nici în valabilitatea argumentului esteticilor antiideologice care au devenit ideologie (exemplul oferit fiind acela al estetismului epocii interbelice, devenit ulterior ideologie care, într-un sens dialectic, ar putea fi considerată o ideologie estetică). Explicaţia rezidă mai degrabă în raportul contrapunctic operă – societate, observat într-un eseu anterior de autorul însuşi, raport ce se prezintă sub forma unei legi istorice: ceea ce într-o epocă este conservator, poate deveni o generaţie mai târziu progresist. În acelaşi fel, ceea ce într-o epocă este estetic (iar estetica e considerată regresivă în raport cu societatea, de către Nemoianu), o generaţie mai târziu devine politic (iar politicul e considerat, în acelaşi loc, de către autor, progresiv). Nu statutul epistemologic se schimbă, altfel spus, ci utilizarea societală a modelului (fie ca agregat estetic reacţionar, fie ca proiect politic progresist), faptul putând fi verificat şi prin recursul la etică. Dacă raportul dintre frumos şi etic este în sine neviciat în estetica antiideologică interbelică, el e profund afectat în ideologia de mai târziu, ceea ce indică tocmai incapacitatea epistemelor de a se suprapune. Ele comunică, fără a se converti. Fondurile lor structurale sunt conectate, dar nu confundate. Pot adăuga aici şi diferenţa dintre obiectivitatea frumosului şi obiectivitatea discursurilor sau ştiinţelor diferite, ceea ce aruncă şi mai mult în impas pretenţia de a considera estetica capabilă de a dinamiza, conform propriei structuri, texturile autonome ale celorlalte paradigme. Dar cred în sugestia atenuării istoriei printr-o putere estetică, tot aşa cum găsesc utilă analiza estetică a unor paradigme care sunt sau nu funcţii ale esteticului. Această analiză poate reabilita estetica şi portanţa ei socială, tot aşa cum are puterea de a formula o propedeutică a unei interdisciplinarităţi încă insuficient întemeiate. Cred, mai exact spus, în propunerea metodologică înaintată, dar consider discutabilă sugestia epistemologică a esteticii ca macro-sistem şi „ştiinţă călăuzitoare într-o epistemologie generală a epocii moderne.”

De altfel, Nemoianu însuşi practică o interdisciplinaritate atentă metodologic, fără ambiţii epistemologice hazardate. E vorba de o metodă în care teoria presupune nu sistemul aprioric dedus, ci conceptualizarea unei critici care operează cu nişte concepte valorizate într-un demers intuitiv, deşi nu mai puţin lucid sau exact. Sistematizarea înseamnă, de fapt, pentru Virgil Nemoianu, sintetizarea unei „lecturi” (a unei opere, a unei epoci, a unui sistem cultural). Câştigul e dublu: evitarea unei inflaţii abstracte paralizante, respectiv formarea schemei explicative nu în virtutea, ci

pe schema operelor literare propriu-zise. Aceasta e originea unei critici sistematizatoare care, prin taxonomiile precaute, stă oricând în avangarda unei teorii. Absenţa amplorii sistemului nu poate însemna, în acest caz, o carenţă, deşi prezenţa lui ar însemna fără îndoială un câştig. E vorba însă de o perspectivă specială: amploarea sistemului nu stă în proiectarea lui teoretică imediată, ci în consecinţele lui practice potenţiale. Este, cred, evident, că nu sistemul, ci programul îl interesează pe autor, nu nomotetica, ci creativitatea spiritului. În acest sens, poate fi depistată în geologia discursului o subtilă dedublare a eticului într-o anumită ipostază şi într-un anumit grad ale esteticului. Aşa, de pildă, unele toposuri critice, precum „evoluţia” sau „schimbarea”, implică aproape instinctiv o logică a ascendenţei sau descendenţei valorice, deci morale. Că poate fi vorba, de fapt, de o rafinată „lectură” psihologică a „mişcării” interioare a personajelor (şi, odată cu ele, a lumii lor, a raporturilor care o conţin şi o formează) e doar un alt argument pentru susţinerea unui criticism etic al lui Virgil Nemoianu. Mi se pare simptomatică o expresie critică precum „violenţa exercitată de timp şi de om asupra armoniilor complicate şi instabile ale naturii şi ale civilizaţiei.” (33). Implicat, atent moral, pragmatic estetic (iar nu gratuit-structuralist), acest criticism se revendică dintr-o tradiţie profund umanistă a receptării imediate a valorii, ca şi dintr-o tradiţie iluministă a integrării sistemice a valorii prin actul mediat al hermeneuticii. Nu am emoţii, prin urmare, să afirm că, până la urmă, critica lui Nemoianu dezvoltă un vocabular ce coincide, nu rareori, unui glosar metafizic, eventual arhetipal, sau, în orice caz, etic. Încercarea de a reduce la esenţă tipurile umane, în vederea descoperirii unei structuri sistemice vii a operei, ca şi a unui „model uman paradigmatic” (34), se integrează acestui demers critic apropiat unei critici a conştiinţei; că, în spatele lui, stă o conştiinţă critică puternică, se va dovedi, în ciuda unor ambiguităţi, contradicţii sau ambiţii exaltate, în O teorie a secundarului. Descriind metoda critică a lui Abrams, Nemoianu o califică drept metaforică şi o vede ca fiind „o contaminare a modelului epistemologic de către obiectul cercetării.”; imediat se grăbeşte să specifice: „Nu sunt împotriva acestei vechi forme de empatie, cu condiţia ca ea să fie privită aşa cum este de fapt şi nu să se pretindă a fi altceva: un procedeu metaforic şi o substituţie dialectică abilă, în speranţa unei mai bune înţelegeri.” (35). Observând inclusiv empatia teoreticianului cu metoda definită, cred deci că putem citi această descriere a metodei ca pe o metaforă epistemologică a propriei critici. Integrată unui context pluralist atent la multiplicitatea cauzală, acest tip de critică devine o lectură a semanticii sistemelor culturale, care abordează istoric dinamica perioadelor, sondează intenţionalitatea şi modelul uman, ca funcţii ale epocii, şi îşi propune „analize estetice şi axiologice viabile” (36). De aceea, coroborarea achiziţiilor unei morfologii dialectice cu sugestiile unei abordări socio-culturale şi psiho-sociale vor permite demersului formularea unor distincţii tipologice, reperiodizări substanţiale şi surprinderi exacte ale dinamicii unor perioade izolate. Stilistica unei epoci, caracterul discursului dominant sau alternativ, strategiile textuale ale practicii literare sau complexul de imagini organizate literar sunt doar câteva dintre toposurile acestei morfologii dialectice şi structuraliste, care permite depistarea şi formularea teoretică a unui model literar societal. Ulterior relaţionat corespondentului său istoric, modelul oferă oportunitatea unei înţelegeri a literaturii în raportul ei cu societatea, ca şi a înţelegerii unei societăţi sau comunităţi în raport cu practicile ei literare. Limitele inerente sunt recunoscute, iar ele ţin uneori de coerenţa, percutanţa şi adecvarea discursivă, tematică sau metodologică; alteori, ele trădează o carenţă filosofică ce poate deveni decisivă. „Multe dintre ambiguităţile şi contradicţiile lucrării de faţă – mărturiseşte undeva autorul – sunt, fără îndoială, defecte şi lipsuri.” (37). În alt loc, nuanţează: „Capacităţile şi cunoştinţele filosofice nu îmi permit să ofer cititorului mai mult decât această schiţă intuitivă a procesului general.” (38). Dar în aceste carenţe eu întrevăd limitele însele ale discursului metaliterar, care descoperă sau creează metodologii adecvate de abordare interdisciplinară a obiectului de studiu, regăsindu-se însă incapabil de a furniza un cadru epistemologic cvasi-general. Programul intelectual şi proiectul cultural ale lui Virgil Nemoianu

reprezintă în acest sens un caz simptomatic: descoperă şi creează tocmai astfel de metodologii utile şi funcţionale. Este foarte posibil ca sinteza pe care am încercat-o în prezentul studiu să fie de fapt încercarea mea de a descoperi metodologii, eventual sistemul propriei mele lecturi critice, sau, mai exact, expresia modului în care doresc eu însumi să condensez o imagine relativ stabilă a gândirii profesorului Nemoianu şi a influenţei ei în cultura literară critică. Dar, urmând unei sugestii conceptuale discutate mai sus, cred şi că modelul de lectură a operei sale, pe care l-am oferit aici, e referenţial în raport cu opera critică însăşi. ______

NOTE 1. Virgil NEMOIANU, O teorie a secundarului. Literatură, progres şi reacţiune, Bucureşti, Ed. Univers, 1997, trad. Livia Szász Câmpeanu, p. 53 2. Idem, Îmblânzirea Romantismului. Literatura europeană şi epoca Biedermeier, Bucureşti, Ed. Minerva, BPT, 1998, trad. Alina Florea şi Sanda Aronescu, p. 2 3. Idem, O teorie a secundarului..., ed. cit., p. 144 4. Ibidem, p. 138 5. Ibidem, p. 128 6. Ibidem, p. 96 7. Ibidem, p. 128 8. Ibidem, p. 130 9. Ibidem, p. 144 10. Idem, Micro-Armonia. Dezvoltarea şi utilizarea modelului idilic în literatură, Iaşi, Ed. Polirom, Col. Plural, 1996, trad. Manuela Cazan şi Gabriela Gavril, p. 7 11. Idem, Îmblânzirea Romantismului..., ed. cit., p. 335 12. Idem, O teorie a secundarului..., ed. cit., p. 9 13. Ibidem, p. 149 14. Ibidem, p. 109 15. Ibidem, pp. 13, 20 16. Ibidem, p. 110 17. Ibidem, pp. 8, 8-9 18. Ibidem, p. 32 19. Ibidem, p. 112 20. Idem, Micro-Armonia..., ed. cit., p. 202 21. Idem, Îmblânzirea Romantismului..., ed. cit., p. 228 22. Idem, O teorie a secundarului..., ed. cit., p. 6 23. Ibidem, p. 204 24. Ibidem, p. 201 25. Idem, Bătălia canonică: de la critica americană la cultura română, în Tradiţie şi libertate, (pp. 235-247), Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2001, p. 239 (text apărut iniţial în România literară, nr. 41 / 1990, pp. 12-13) 26. Idem, O teorie a secundarului..., ed. cit., p. 7 27. Idem, Bătălia canonică: de la critica americană la cultura română, ibidem, p. 236 28. Ibidem, p. 235 29. Ibidem, p. 239 30. Ibidem, p. 247 31. Idem, O teorie a secundarului..., ed. cit., p. 72 32. Ibidem, p. 88 33. Idem, Îmblânzirea Romantismului..., ed. cit., p. 95 34. Ibidem, p. 145 35. Ibidem, p. 35 36. Ibidem, p. 2 37. Idem, O teorie a secundarului..., ed. cit., p. 168 38. Ibidem, p. 211

Dumitru M. BUDA Postmodernismul temperat Ultima carte a profesorului Virgil Nemoianu, Postmodernism & Cultural Identities. Conflicts

and Coexistence (The Catholic University of America Press, Washington D.C., 2010), e o pledoarie persuasivă pentru definirea unor soluţii de coerenţă, stabilitate şi identitate în structura fragmentară, aleatorie şi relativizantă a postmodernismului. O impresionantă odisee intelectuală, cartografiind cu acurateţe freatica agitată a suprafeţelor lumii de azi e condusă, printr-o serie de imersiuni revelatoare, în relieful de adâncime al discursului cultural occidental. Mizând pe comparatism şi critică socio-culturală, înlocuind diacronia cu sincronia, analiza identifică un fel de algoritm infailibil al continuităţii şi ordinii, al stabilităţii fundamentale, a cărui recurenţă şi rezistenţă în epocile anterioare (transgresând momente de criză) e demonstrată sistematic. Autorul intuieşte un paradox: existenţa unor spaţii ale identităţii şi coerenţei în chiar nucleul paradigmei postmoderne, a cărei pluralitate, diversitate şi impredictibilitate ar fi de neconceput în lipsa lor. Cartea pleacă de la ipoteza naturii intelectuale, culturale, a acestor spaţii personale ale stabilităţii, metaforic numite „insule” sau „grădini filosofice” (philosophical gardens). „Fortăreţele” în care identitatea poate supravieţui asaltului destructurant al lumii contemporane, şi pe care autorul le propune ca soluţii pentru o reconsiderare integrală a postmodernismului, sunt alcătuite, în modelul lui Nemoianu, din „zidurile” ştiinţelor umaniste (un loc privilegiat ocupându-l esteticul şi literatura), în vreme ce nucleul lor e religiosul, prin al cărui caracter arhetipal comunică, de fapt, epocile istoriei.

I. Preliminarii. Pedagogia „grădinii filosofice” Înainte de a trece la câteva modeste conspecte ale ideilor şi conceptelor pe care Virgil

Nemoianu le propune pentru temperarea crizelor majore ale lumii postmoderne (mare parte din aceste concepte fiind deduse din literatură – înţeleasă ca alegorie a civilizaţiei, respectiv din religie şi politică), mă simt obligat să remarc construcţia (în sine alegorică şi autoreferenţială) a cărţii. Ceea ce uimeşte, de la primul contact cu scriitura lui Nemoianu, e rigoarea sistematică ce ordonează expunerea de idei, limpezimea proiectului teoretic, strategia aş spune pedagogică a demonstraţiei sale. Nu pot să nu frapeze supleţea, concizia şi accesibilitatea dicţiunii profesorului de la Universitatea Catolică Americană, în condiţiile în care scena criticii şi teoriei literare româneşti e suprapopulată de discursuri ultra-tehnicizate şi sofisticate, scrise în dialecte sterile dar voit obscure (deci academice), iar dezbaterile culturale eşuează nu o dată prin complicare terminologică şi alambicare excesivă. Simplitatea şi accesibilitatea scriiturii, capacitatea acesteia de a capta şi transmite sens cu naturaleţe sunt, în cazul lui Virgil Nemoianu, mărci de nobleţe ale unui specialist autentic şi ale talentului său critic. Cu atât mai mult cu cât vorbim despre o lectură în limba engleză, în cazul căreia am putea presupune că intervin inevitabile bariere lingvistice. Ei bine, risc să afirm că, până şi unui cunoscător mediu al limbii engleze, ideile lui Nemoianu îi parvin cu o claritate şi o concizie dezarmantă, într-atât de intuitivă şi seducătoare este sintaxa acestei scriituri rafinate.

Profesorul din Washington D.C. reuşeşte să fie un erudit şi un livresc fără a epata inutil. El coordonează cu exigenţă detaliile, digresiunile, parantezele, atent la coerenţa şi maxima relevanţă de ansamblu a cărţii. De altfel, bogatul aparat de note şi referinţe bibliografice al volumului e gestionat cu egală pedagogie: el nu sufocă prin ostentaţie şi insistenţă (aşa cum se întâmplă programatic în numeroase volume teoretice româneşti), ci oferă cu generozitate sugestii şi conexiuni ce adâncesc

proiectul cărţii. Această artă de a manipula în avantajul demonstraţiei bibliografia, conservându-i exhaustivitatea în caracterul referenţial, punctual, fără primejdiile rătăcirii în detalii, ţine de atu-urile şcolii americane şi constituie una din diferenţele specifice faţă de cutumele academice europene, a căror patologie excesivă s-a împământenit destul de robust în cultura noastră (o reacţie notabilă la caracterul abuziv al falsului „academism” românesc e romanul parodic publicat recent de Caius Dobrescu sub titlul Teză de doctorat).

Spuneam mai devreme că există şi o dimensiune alegorică, autoreferenţială, în construcţia cărţii. Într-adevăr, volumul ilustrează, prin propria sa condiţie şi structură, teza centrală a profesorului Nemoianu. El însuşi e alcătuit dintr-o substanţă fragmentară, polimorfă, aparent incoerentă şi cu o dinamică teoretică centrifugală. Sensul aşa-numitei History of the Chapters, pe care autorul o oferă în continuarea prefeţei, e tocmai acela de a atesta fragmentarismul originar al proiectului – aproximativ jumătate din carte fiind alcătuită din studii şi articole publicate autonom, în aceeaşi formă sau în versiuni diferite, pe parcursul ultimilor douăzeci de ani. Deseori, în cuprinsul cărţii, Nemoianu revine insistent asupra caracterului fragmentar, prin care justifică o serie de repetiţii, de suprapuneri între părţi. Toate aceste „incoerenţe” mărturisite, aceste reveniri şi sublinieri nu sunt, însă, decât repere ale unei strategii elaborate, ale unei didactici persuasive. Demonstraţiile acţionează circular, revenind sistematic la ipoteza enunţată, reformulând-o, edificând-o în fiecare concluzie. Această circularitate relevă pe rând tiparele de coerenţă, de stabilitate culturală pe care cartea mizează, urmărindu-le metodic în istoria literaturii, a creştinismului sau în politică dar, totodată, acelaşi criteriu al formării unor stabilităţi şi identităţi „insulare” operează şi la nivelul cărţii, ea însăşi fiind un construct de tipul „grădinilor filosofice”. Altfel spus, avem de a face cu o scriere postmodernă în accepţiunea temperată a termenului, admiţând în compoziţia sa criterii de omogenitate, spaţii ale identităţii.

II. Despre religios şi estetic în substanţa postmodernismului Pentru că abordarea lui Virgil Nemoianu e una de filosofia culturii, partea I a cărţii, dedicată

Valorilor culturale generale (General Cultural Values) încearcă să determine locul şi rolul culturii în contemporaneitate. Autorul se întreabă, de la bun început, dacă explicaţiile de anvergură, care oferă perspective sistematice asupra evoluţiei istorice a culturii umane mai pot fi aplicabile într-o epocă aparent dominată de anarhie, când omenirea a intrat în post-istorie iar istoria, aşa cum o înţelegem în sens clasic, se pretinde că a dispărut. În perspectiva lui Nemoianu, în acest hazard continuu există fragmente supravieţuitoare care continuă să funcţioneze coerent, „piese” de natură diversă ce sunt integrate multitudinii şi varietăţii definitorii postmodernismului. Lipsa lor ar compromite, arată autorul, principiul aleator al întregului sistem, care ar deveni uniform, fix, previzibil, adică propriul său contrariu. E motivul pentru care Nemoianu conclude: „Continuity and identity are therefore not only imaginable inside a postmodernism mode of existence, they are absolutely necessary for its survival” / „Continuitatea şi identitatea nu doar că sunt de conceput într-un mod postmodern de existenţă, ci ele sunt absolut necesare supravieţuirii acestuia” (p. 7). Odată argumentată teza fragmentelor de continuitate, rămâne de stabilit natura acestora, iar Nemoianu identifică de îndată două asemenea „terra firma”, două insule a căror fertilitate şi stabilitate e incontestabilă: religiosul şi esteticul. Niciunul din ele nu a lipsit din temelia vreunei societăţi sau culturi, înregistrând metamorfoze diverse şi contradictorii, chiar substituţii prin ideologii secularizante. E demontat apoi argumentul sfârşitului istoriei prin globalizare, aceasta neavând, după Nemoianu, o substanţă autentică, indicând mai degrabă o evoluţie cantitativă decât una calitativă. Ideea de fond pe care o afirmă aici cartea este aceea că postmodernitatea nu reprezintă nici sfârşitul istoriei, nici pe acela al umanităţii. Dimpotrivă, ea este doar o nouă etapă istorică,

aducând cu sine noi provocări. În consecinţă, un demers de filosofie culturală aplicat postmodernităţii îşi are legitimitatea şi se poate dovedi rodnic.

O discuţie despre „substanţa postmodernismului” (Does Postmodernism Have a Substance?) trece în revistă nouă puncte-cheie ale postmodernităţii. Întrucât majoritatea sunt deja cunoscute şi unele au suscitat teoretizări convingătoare în ultimii ani, interesante sunt mai degrabă nuanţele propuse. Astfel, Nemoianu vorbeşte despre lumea comunicaţionalo-mobilo-centrică, societatea postindustrială, transferul de la reprezentările de tip Gutenberg/ Caxton la vizual, realitate virtuală şi interacţiune computerizată, modificarea relaţiilor de gen, tensiunea dintre globalism şi multiculturalism, schimbările scenariilor de politică mondială, ascensiunea relativismului şi scelticismului la nivel de doctrine, substituirea inocenţei şi spontaneităţii cu auto-analiza şi conştiinţa exacerbată a sinelui, revitalizarea şi anchetarea ironică şi parodică a trecutului şi a memoriei, respectiv perenitatea religiozităţii, într-o stilistică nouă (cea a emisferei sudice, caracterizată de sincretism, panteism şi un uşor misticism).

Ei bine, autorul licitează importanţa majoră a acestui al nouălea element al postmodernităţii – revigorarea religiosului, atestată de interesul celor mai importanţi critici literari şi filosofi ai secolului XX (de la Harold Bloom la Jacques Derrida sau Jurgen Habermas, de la Northrop Frye la Julia Kristeva). O observaţie de subtilitate e aceea că principala sursă a crizei postmoderne e dezechilibrul dintre spiritual şi progresul economic. Urmărind relieful conflictual al lumii postmoderne, Nemoianu reafirmă că globalizarea fără precedent, viteza şi mobilitatea comunicaţiilor, amalgamele interminabile, nu conduc în mod fatal umanitatea undeva într-o eră primordială. Pentru că acest relief al aleatorului şi al destructurării, al conflictelor de natură diversă între grupuri şi societăţi, nu e nou şi nici surprinzător ba, din contră, există în reprezentarea lumii de mii de ani. Ca analogie, autorul recurge la imaginea unui univers turbulent oferită de Empedocles, cel care vorbeşte, pentru întâia oară, despre posibilitatea de a găsi în acesta „insule de ordine, asemeni cosmosului care ne înconjoară”.

De altfel, postmodernismul are calitatea de a fi tolerant şi, graţie acesteia, „insulele” de continuitate ale lui Nemoianu supravieţuiesc sau chiar prosperă. Are deci dreptate când afirmă că „postmodernity is by no means a diabolical condition” / „postmodernitatea nu e, în niciun caz, o condiţie diabolică” (p. 18). Ba, adaugă el, aceasta „abia dacă e una periculoasă” („it is merely a dangerous one”) (p. 18). Nu mai periculoasă, în orice caz, decât celelalte epoci culturale, când orice schimbare de paradigmă era receptată similar, ca un cataclism cu urmări de neconceput. Motiv pentru care istoria culturală poate oferi soluţii pentru medierea conflictelor postmoderne. Prosperitatea se vede cel mai limpede tot la nivelul religiei – unde creştinismul, trecut prin inclemenţe şi persecuţii dar, totuşi, supravieţuitor, cunoaşte o extindere globală şi o înflorire teoretică remarcabilă; dar nici în ceea ce priveşte esteticul, cultura, lucrurile nu stau diferit: postmodernismul înseamnă o revizitare şi reactivare perpetuă a tradiţiilor, a modelelor şi stilurilor, fără a eradica nimic din bogăţia culturală a civilizaţiei occidentale ba, din contră, sporind-o în moduri neaşteptate. Nemoianu nu crede aşadar în ipoteza unui postmodernism destructiv, prolog al sfârşitului culturii, ci mizează pe modelabilitatea infinită, pe flexibilitatea paradigmei. Simplu spus: „it [postmodernism] can be used in different ways” („ acesta [postmodernismul] poate fi folosit în moduri diferite”) (p. 20). Potenţialul lui e deopotrivă creator şi destructiv, modul în care va acţiona în viitor asupra culturii fiind fatalmente o problemă de opţiune.

O altă observaţie incitantă se referă la „alianţa culturii cu religia”, în sensul a ceea ce Nemoianu numeşte „the religious as an important interpretative dimension of cultural reading” / „religia ca dimensiune interpretativă importantă a lecturii culturale” (p. 20). Or, o asemenea alianţă, conjugând cele două „tectonici” stabile din structura haotică a postmodernităţii ar putea reprezenta, se înţelege, o soluţie robustă de supravieţuire a identităţii în criza prezentului. O criză

care, spune autorul „nu trebuie să ne preocupe excesiv”, tocmai pentru că ea nu e, în fond, una nouă, ci există în toate epocile, ori de câte ori se manifestă „dialectica dintre inovaţie şi stabilitate”.

Capitolul III al primei părţi e o interesantă incursiune în „modernităţile alternative”, discutând cazurile Leibniz şi Vico. Nemoianu crede că o analiză retrospectivă a cadrului filosofic al modernităţii şi a Weltanshauungen-ului specific ar putea sugera soluţii, prin analogie, în contemporaneitatea postmodernă. Cei doi filosofi sunt recuperaţi îndeosebi datorită interesului lor pentru conexiunea dintre existenţa umană şi poetic, respectiv divin, iar autorul evidenţiază actualitatea modelelor de interpretare a istoriei propuse de aceştia. Globalizarea modernă, ne este sugerat, nu a fost dusă la îndeplinire şi se cere continuată, dar aceasta presupune, imperativ, refacerea echilibrului dintre evoluţia materială şi cea spirituală a umanităţii.

Următorul capitol, dedicat Conservatorismului ca ramură a liberalismului, se încheie cu o serie nuanţată de concluzii, reflectând asupra analogiilor prin care factorii de rezistenţă ai culturii occidentale au fost ameninţaţi la începutul secolului XIX, respectiv sunt testaţi în prezent. „Avalanşa” informaţională despre care se vorbeşte cu febrilitate în zilele noastre era percepută similar şi avea aceleaşi efecte, ducând, cum observă autorul, la„ psychological anguish, very real trepidations, distorsions, and a whole range of old and new types of violence” / „nelinişte psihică, trepidaţii foarte reale, distorsiuni, a întreagă gamă de tipuri vechi şi noi de violenţă” (p. 60), în vreme ce „the same consciousness of change mobilized sociopolitical and intellectual forces that wanted to withstand accelerated evolutions and to tame tornado-like, destructive, developments” / „aceeaşi conştiinţă a schimbării a mobilizat forţe sociopolitice şi intelectuale care voiau să reziste accelerării evoluţiilor şi să îmblânzească evenimentele destructive, de tip tornadă”. A prevalat însă dialogul, concilierea armonioasă a tradiţiei cu inovaţia, realizată, crede Nemoianu, mai ales prin aportul a ceea ce el numeşte „genuine and articulate conservatism” / „conservatorismul autentic şi articulat”, configurat ca partener de dialog cu liberalismul şi cu utopiile epocii. Desigur, în modelul acestuia sunt de găsit soluţiile necesare pentru „îmblânzirea” radicalismelor oricărei crize culturale, incluzând-o pe cea din prezent.

O secţiune importantă a cărţii (în special capitolul VI al primei părţi) tratează problema creştinismului şi rolul pe care acesta îl joacă în lumea contemporană, supus, evident, unor evaluări de anvergură prin definirea istorică a specificităţii sale. O religie underground, uneori secretă, subversivă, trebuind să îndure persecuţii interminabile şi martirizări atroce se conturează din perspectiva interpretativă a lui Virgil Nemoianu. Nu o religie a cuceririlor, a gloriei şi a dominaţiei impuse, ci una a martirajului, a sacrificiului pentru dreapta credinţă. O religie care încorporează, în toată istoria ei, modelul martiric al lui Isus şi reface, de-a lungul secolelor, drumul Patimilor. În acest tipar al persecuţiei şi martirajului intră inclusiv secolele XIX şi XX, când Revoluţia franceză, Restauraţia, pogromurile din timpul regimurilor „macrototalitare”, cum numeşte autorul hitlerismul şi stalinismul, au produs valuri de suferinţe şi agonie în rândul creştinilor. Cu fermitate, Nemoianu denunţă genocidul comunist, care „a creat enorme catacombe de victime creştine în Rusia şi în tot cuprinsul lumii” (p. 80). Or, paradoxul e că, până şi după eşecul sistemelor totalitare, Creştinismul continuă să fie ţinta persecuţiilor, care ating chiar forme specifice globalismului – existând o adevărată agendă anti-creştină în mass-media şi în proiectele hollywoodiene. Sunt forme împinse la extrem ale secularizării, provocări ajunse în grotesc ale valorilor creştinismului care, surprinzător sau nu, în ciuda asalturilor suportate, îşi continuă modelul de rezistenţă şi nu e cu nimic mai puţin robust. Poate unul din cele mai memorabile capitole ale cărţii e cel dedicat Papei Benedict al XVI-lea şi lui Jurgen Habermas, intitulat Inserţia religiei, comentând o discuţie dintre cei doi care a avut loc în 2004 la Academia Catolică Bavareză din München. Inedită, întâlnirea e privită de Virgil Nemoianu ca o confirmare a potenţialului de conciliere între perspective disjuncte asupra prezentului. Autorul remarcă în primul rând „tonalitatea”, „registrul”, semne ale comuniunii fertile

în spaţiul ideilor. Ca să îl cităm: „Namely, the discontinuities of our age are not necessarily absolute and impossible to modify. Dialogues of the kind examined (and, if we look carefully, we will find others, some more, some less, satisfactory) are surprisingly frequent. They show that continuity and heteronomy need and may complete each other. Under the current circumstances religion and the social sciences (much more than the hard sciences) are at odds. However, that a real conversation such as the one depicted above was possible and productive signifies that the range of possibilities of coexistence is rather wide and promising” / „Anume, discontinuităţile epocii noastre nu sunt neapărat absolute şi imposibil de modificat. Dialoguri ca cel examinat (şi, dacă privim cu atenţie, vom găsi şi altele, mai mult sau mai puţin satisfăcătoare) sunt surprinzător de numeroase. Ele arată că heteronomia şi continuitatea se reclamă reciproc şi se completează. În condiţiile de acum, religia şi ştiinţele sociale (mai mult decât ştiinţele tehnice) sunt în dezacord. Pe de altă parte, faptul că o conversaţie reală, ca aceea descrisă mai su,s a fost posibilă şi productivă înseamnă că gama de posibilităţi de coexistenţă este destul de largă şi promiţătoare”. (p. 121)

Valorile spirituale ale speranţei, alt element-cheie al stabilităţii în optica autorului, sunt evidenţiate în finalul părţii întâi, într-un capitol declarat „decisiv” dedicat teoriei lui Josef Pieper asupra speranţei, pusă în legătură cu esenţa literaturii. Nu doar speranţa, ci şi imperfecţiunea, cea care „reclamă armonia speranţei” reprezintă, în fond, o punte fermă de legătură între religie şi cultură, constituind, totodată, o componentă definitorie a postmodernităţii, „nu doar compatibilă cu postmodernitatea, dar chiar indispensabilă funcţionării acesteia” (p. 132)

III. Canonul ca „insulă a coerenţei”. O plimbare prin „grădina interioară” Partea secundă a cărţii e dedicată Valorilor literare generale (General Literary Values),

incursiunea în literatură fiind o explorare a aceleiaşi simptomatologii a postmodernităţii, dar şi a mecanismelor de reacţie a literaturii la presiunile exterioare. Ca depozitară a memoriei sociale şi păstrătoare a tradiţiilor culturale, literatura e victima celor mai numeroase atacuri care vizează continuitatea şi identitatea unei culturi. Ea este, totodată, cel mai bun mediu de înţelegere şi reflectare a multiculturalismului. Mai ales punctele de discontinuitate, de conflict aparent ireconciliabil şi destructiv, interesează în genul de analiză comparatistă propusă de Virgil Nemoianu. El trece în revistă momentele „apocaliptice”, aşa cum a fost succesiunea clasicism – romantism în Europa secolelor XVIII-XIX, cu propunerile de înlocuire a unui set de valori cu un altul modern. Analogia propusă funcţionează dacă, pentru sfârşitul secolului al XX-lea, atribuim postura de odinioară a clasicilor „culturii canonice Eurocentrice” iar pe aceea a „romanticilor” „formelor populare de literatură, literaturii de consum, formelor marginale de naraţiune (adesea semnate de femei), literatura extra-europeană din trecut sau prezent etc.” / („more popular forms of literature, consumer literature, marginalized forms of narrative (often authored by women), past or present extra-European literatures, and so on) (p. 149). Pentru Nemoianu e indiscutabil că, deşi momentan aceste două forţe culturale par total ireconciliabile, viitorul va aduce o necesară armonizare a poziţiilor. Altminteri, terenul literaturii ar fi invadat exclusiv de ideologii rigide, de perfecţiuni doctrinare contrafăcute, semne ale bolii de care cultura ca sistem se fereşte instinctiv, imunitar. O sugestivă analogie anatomică a literaturii autentice vs. literatură ideologizată e prezentată de autor, ca o primă denunţare a invadării esteticului de către ideologii în postmodernitate: „the heart may be said to be healthy when it displays tiny chaotic variations in its beat: perfect order, by contrast, raises the suspicion of an approaching heart attack. This, in my oppinion, is a very apt emblem for the distinction between the ltierary and the ideological” / „se poate spune că inima e sănătoasă când arată minuscule variaţii haotice în ritm: ordinea perfectă, pe de altă parte, ridică suspiciunea

iminenţei unui atac de cord. Aceasta e, după mine, o emblemă foarte grăitoare pentru distincţia dintre literar şi ideologic” (p. 149).

În opinia mea, secţiunea capitală a cărţii e cea dedicată conceptului de canon literar – Literary Canons and Social Value Options (Canoane literare şi opţiuni sociale de valoare) în funcţionarea căruia profesorul Nemoianu relevă un principiu al coerenţei şi stabilităţii valorilor autentice, autonom de presiunile de natură extraestetică ale diverselor epoci. Principiul acesta de rezistenţă e, în esenţă, funcţional în toate fragmentele durabile, în toate „insulele” supravieţuitoare prin care caracterul autentic al unei culturi transcende orice provocare destructurantă. De altfel, textul acestui capitol, care pare cel mai bine scris din întregul volum (chiar şi frecvenţa sintagmelor şi imaginilor memorabile e net superioară celorlalte părţi ale cărţii) se află la conjucţia domeniilor de expertiză ale profesorului Nemoianu: filosofia culturii, literatura comparată, critica literară.

Conceptul de canon e preferat în discuţie şi pentru că el satisface natura intercomunicantă a celor două „insule de stabilitate” al căror relief îl tatonează cartea: e un concept literar provenit chiar din religie. În acest sens, Nemoianu tranşează imediat diferenţele: cele două canoane, cel religios şi cel literar, sunt radical diferite ca natură şi implicaţii. Un exemplu de virtuală substituţie a canonului oficial creştin cu unul alternativ, de către tânărul radical Marcion de Sinopa (sec. I d. Hr.), care aduce comunităţii creştine din Roma propunerea de a înlocui Scriptura cu pasaje din Evanghelii e suficient de relevantă pentru a convinge. Dacă efectele pe termen lung ale acestei reuşite ar fi fost covârşitoare, putând schimba relieful cultural al lumii occidentale, schimbările la nivelul canonului literar, disputele din jurul acestuia aduceau doar nuanţe, culoare, spune Nemoianu, unei literaturi oricum în mişcare. În plus, victoriile uneia sau a alteia dintre părţi (ca victoria clasicilor din celebra gâlceavă din 1659-1700 dintre Antici şi Moderni) au fost irelevante, pentru că întotdeauna canoanele au suferit înnoiri, actualizări în sensul îmbogăţirii cu experienţa culturală a noului.

O distincţie de fineţe, operată de la bun început în acest text, e aceea dintre canon si curriculă. Curricula e versiunea didactică a canonului, cea care suportă în modul cel mai dramatic şi vizibil operaţiunile de selecţie ale gustului şi tendinţelor unei epoci. Autorul oferă ca exemple câteva asemenea canoane didactice ale trecutului – de la Evul Mediu la canonul proletcultist românesc – arătând cu facilitate cum curricula e domeniul manipulărilor de ordin divers. Esenţial rămâne însă faptul că aceasta reflectă o „forma mentis a unei epoci date”, anume „the prevailing prejudices and sensibilities, writing styles and aesthetic tastes” / „prejudecăţile dominante şi sensibilităţile, stilurile scrisului şi gusturile estetice” (p. 173). Pe de altă parte, canonul e alcătuit din capodoperele fiecărei epoci, opere autentice, în care criteriul estetic e ilustrat în mod maximal, obţinându-se o expresie unică a valorii estetice. Operele canonice sunt rezistente în timp, de neclintit din structura canonului şi oferă un potenţial inepuizabil de sensuri actualizabile în epoci diferite. Nemoianu oferă 5 elemente definitorii ale unei opere canonice, subliniind că acestea sunt selectate printr-un proces care e în cele din urmă imprevizibil şi haotic, natural, deşi e „configurat de un număr de parametri”. Astfel, vorbim despre preferinţa majorităţii publicului, multiplicitatea sensurilor, interacţiunea vie şi compatibilitatea cu câmpuri de valori şi discursuri diverse, abilitatea de a stabili durabilitate estetică şi transcendenţă şi, în fine, capacitatea de a media între cultura înaltă şi cea comercială, de consum.

Punctul de interes al canonului literar îl reprezintă tocmai structura sa paradoxală. Deşi e virtualmente imun la presiunile exterioare, care nu sunt decisive pentru anatomia sa, canonul trece, totuşi, prin modificări continue la nivel intern. Reaşezări, redimensionări, schimbări de ordine, toate au loc într-un ritm propriu şi după o logică ce poate fi doar speculată din exterior. Dar, totuşi, în ciuda acestei dinamici interioare, centrul canonului e constant, absolut stabil. Aceasta înseamnă, spune Nemoianu, că un anumit set de personalităţi – Homer, Eschil, Dante, Shakespeare, Tolstoy, Goethe sau Kafka sunt imuabili, asigurând coerenţa şi omogenitatea acestui mecanism axiologic care

se află în chiar nucleul postmodernismului. Canonul e, prin aceasta, probabil cel mai convingător dintre modelele de „insulă de coerenţă” pe care cartea le descrie şi nu în mod întâmplător textul despre acesta e plasat chiar în nucleul cărţii. În fond, canonul oferă cea mai revelatoare alegorie a rezistenţei identităţii şi coerenţei, a supravieţuirii intacte a valorii împotriva oricărei agresiuni exterioare. Magistral, textul lui Virgil Nemoianu dă exemplul trecerii la index a lui Dostoievski în timpul stalinismului şi arată cum, după 1956, după 20 de ani de interdicţie, autorul Fraţilor Karamazov şi-a păstrat neclintită poziţia în canonul occidental. Agresiunea politică nu a făcut decât să-i întărească valoarea în percepţia publică. Un alt exemplu îl reprezintă canonul confecţionat de comunism în literatura română, înlocuind autori canonici autentici, ca Blaga sau Eminescu, cu veleitari convenabili liniei politice a partidului (exemplele îi includ pe S. Bodnărescu sau A. Toma). Cu o superbă expresie a lui Nemoianu, „As soon as the artificial barriers were removed, the canon snapped elastically back into position – indeed the authors earmarked for elimination may be said to have gained in authority”/ „De îndată ce barierele artificiale au fost înlăturate, canonul a săltat elastic înapoi pe poziţii – într-adevăr autorii marcaţi pentru eliminare se poate spune că au câştigat autoritate” (p. 182).

Disputa cu invaziile extra-estetice în domeniul literar şi asalturile la canon e tranşată categoric de Nemoianu: marea literatură nu se face cu norme şi dogme impuse ideologic, dimpotrivă autorii canonici, autentici, sunt cei care nu corespund normelor, fie ele etice ori politice, ale epocii. Sau, în termenii clasici maiorescieni, esteticul nu poate fi „ţinut” să se afirme de pretenţiile „etice”. O analiză a principalelor atacuri purtate asupra culturii canonice descrie polarităţi conflictuale – de tip est-vest, masculin-feminin, toate invalidate, în optica lui Nemoianu, prin descendenţa lor din dialectica „suspiciunii şi urii” de clasă provenite din marxism.

Sensul analizei canonului e, aşadar, o analogie între „starea valorilor fundamentale ale umanului” în turbioanele postmodernismului şi „funcţiile literaturii”. Canonul şi literatura conţin, în chiar nucleul lor, aceeaşi mişcare browniană ce cuprinde întreaga realitate postmodernă dar, în acelaşi timp, reuşesc să îşi păstreze coerenţa şi „o incontestabilă armonie”. Aceasta în condiţiile în care literatura rămâne şi un mediator, temperând „convulsiile mediului său”, „oglindindu-le şi opunându-li-se, simultan”. Aceste scurte reflecţii despre literatură ca factor al stabilităţii şi ordinii, al medierii şi concilierii umanităţii cu propriile-i obsesii destructurante, au toate şansele de a rămâne memorabile şi sunt, fără îndoială, printre cele mai izbutite momente ale cărţii.

Cinci argumente sunt aduse, apoi, sub forma a cinci subcapitole – pentru reconsiderarea statutului umanităţii în postmodernitate. Ele sunt conectate, în mod evident, la problema esteticului (nelipsindu-le coloratura creştină) şi oferă alternative, soluţii teoretice şi practice care pot constitui puncte de dezbatere fecunde în viitor. Argumentele se referă la Varietate, Persecuţie, Practicabilitate, Opoziţie şi Înfrângere. O secţiune de aplicaţii – Specific Applicative Examples, reuneşte trei studii literare pe texte aparţinând clasicismului, romantismului şi, respectiv, problematicii memoriei şi a transferului de valori (un eseu despre Ernst Junger).

În fine, Epilogul cărţii e un spaţiu al subiectivităţii pe care Virgil Nemoianu îl expune deopotrivă cu nostalgie şi candoare. „Grădina filosofică”, o variantă individuală de definire şi conservare a identităţii, a coerenţei sinelui, în contemporaneitate, e o confesiune de dezarmantă sinceritate a propriei soluţii de continuitate spirituală prin cultură. Un conspect de jurnal al formării intelectuale, cuprinzând fascinaţiile şi revelaţiile anilor tinereţii, dar şi evocări calde ale unei lumi culturale dispărute – cea a Cercului Literar de la Sibiu. O afirmaţie de aici mi se pare absolut remarcabilă: „Anii 50 au fost, atunci, şi au rămas până acum un fel de Epocă politică de Aur pentru mine”. Or, o asemenea afirmaţie probează, în fond, funcţionalitatea „fortificaţiei interioare”, a „grădinii filosofice”. Din adăpostul ei ferit de absurditatea nou-impusului proletcultism, da, e posibil ca anii 50 să fi fost cei ai descoperirii politicii americane, a creştin-democraţilor europeni sau a Papei

Pius XII. Exemplul personal, la care Virgil Nemoianu recurge cu o generozitate ce autentifică dimensiunea subiectiv-existenţială a temelor discutate, situează decisiv cartea într-o strategie militantă şi persuasivă.

Una din cele mai importante titluri apărute în ultimii ani în filosofia culturii occidentale, Postmodernism & Cultural Identities. Conflicts and Coexistence e o carte-manifest care propune, în registrul natural şi calm al unei erudiţii copleşitoare, o seducătoare revizitare a istoriei civilizaţiei europene moderne, în căutarea unor răspunsuri la dilemele vremurilor postmoderne de astăzi.

Călin CRĂCIUN Între determinism şi creativitate În câmpul literelor româneşti, lui Virgil Nemoianu i se poate acorda un titlu de glorie fie şi

prin faptul că se înscrie pe lista scurtă a spiritelor erudite în adevăratul sens al cuvântului. Însă erudiţia nu este singurul său atu, căci aceasta este însoţită de certa facultate a analizei lucide şi – aş îndrăzni să spun, pe baza unor argumente pe care le voi dezvolta mai încolo – de valenţa creativă. În atare condiţii, interesul său pentru comparativism nu e un simplu moft generat de seducţia modei. Virgil Nemoianu „face” literatură comparată pentru că domeniul i se potriveşte ca o mănuşă spiritului său enciclopedic, care îi permite încadrarea fenomenului literar în sistemul general al culturii şi civilizaţiei. E drept că în astfel domeniul discursului asupra literaturii este transgresat, apărând o anumită dificultate a încadrării epistemologice. Riscul este cel al etichetării studiilor cu dispersia focalizării sau cu decăderea în selectivitatea întemeiată pe subiectivism, specifice demersurilor eseistice. Demersul lui Virgil Nemoianu îşi păstrează însă caracterul „aplicat” chiar şi atunci când pare să penduleze între domenii distincte sau să-şi extragă argumente surprinzătoare, care la o primă vedere, superficială, ar putea fi considerate improprii. În treacăt fie spus, de această părere este vinovată tocmai derutanta tendinţă transdisciplinară ce defineşte spiritele erudite. Despre tendinţa transdisciplinarităţii mai trebuie neapărat spus că este întemeiată pe un subtil joc al celor doi vectori fundamentali ai culturii: determinismul şi creativitatea. Sunt vectori ce tind să se anihileze reciproc, iar, după cum vom vedea în cele ce urmează, surprinderea jocului iscat de concurenţa lor constituie baza perspectivei aplicate de Virgil Nemoianu asupra fenomenelor literare şi, mai larg vorbind, culturale.

În fapt, literatura e un domeniu relaţionat de context, astfel că putem spune că perspectiva care i se aplică atunci când e vizat nu poate fi decât acompaniată în surdină de un principiu determinist, în virtutea căruia discursul literar apare ca parte a dialecticii culturii. Se poate atunci vorbi de o apropiere – dacă e să facem raportări de optică strict pe tărâmul românesc – între Virgil Nemoianu şi Liviu Petrescu. Determinismul cultural îl extind amândoi, la fel ca cei din care se inspiră sau pe care îi explică, la nivelul macrosistemului, astfel încât reflexele sale se găsesc până şi în aspectele care pot să-şi ascundă cu uşurinţă caracterul de simptom al unui întreg fenomen. De pildă, pugilismul, dandysmul, călătoriile sau explozia „romanului de senzaţie de numai un şiling”, la fel ca atâtea altele prezente în deceniul trei al secolului al IX-lea, reflectă fiecare în parte şi toate la un loc „romantismul biedermeier” – forma târzie a curentului romantic pe care autorul o decelează convingător într-o analiză ce reuşeşte fixarea conexiunilor între multiplele niveluri ale spaţiului cultural european (Îmblânzirea romantismului. Literatura europeană în epoca Biedermeier). Putem atunci spune fără teama de a greşi că Virgil Nemoianu aplică în demersul său analitic o perspectivă stilistică, în care elementul cheie este logica metonimiei. Fenomenele culturale sunt reflexia oarecum

palpabilă a unui spirit construit în timp, care se manifestă în surdină, generându-le, astfel încât fiecare element care apare în plan cultural nu face altceva decât să reprezinte ceea ce l-a generat. În fond, recunoaştem un determinism care se manifestă continuu la nivel macro şi microcultural, o dialectică ce lasă să se întrevadă afinităţi structuraliste. De exemplu, curentul romantic este înţeles ca rezultatul unui proces de durată, în care s-au acumulat şi au căpătat coerenţă factorii diverşi care l-au construit, cristalizându-se în ceea ce poartă denumirea de „spirit romantic”.

Totuşi, determinismul pe care îl vizează discursul cultural al lui Virgil Nemoianu, nu este unul tiranic, în sensul în care ar anula total ideea de creativitate, căci creativitatea este reabilitată în secunda în care observăm intruziunea în perspectiva sa a unei fibre fenomenologice. Pilda concludentă este legată tot de înţelegerea şi prezentarea mecanismelor care fundamentează funcţionarea romantismului nu atât ca fenomen unitar, cât sub aspectul manifestărilor sale care se abat de la ceea ce ar constitui o reţetă. Romantismul din estul european, în care se încadrează şi al nostru, este o astfel de formă atipică. Atipică nu din cauza nereuşitei estetice, cum a fost critica românească tentată să creadă ca urmare a frustrării generate de observarea neîmplinirii dezideratelor sincroniste, ci – reuşeşte autorul să dezvăluie – tocmai din cauză că aici au existat condiţii specifice, un complex de factori datorită căruia coabitarea suflului romantic cu ceea ce părea antagonismul său, clasicismul, e un fapt firesc. Departe de a reprezenta insuficienţă creativă sau incapacitate de racordare autentică la estetismul romantic european, conjuncţia în literatura română a elementului clasic şi a celui romantic, în varianta Biedermeier, apare din această perspectivă ca o variantă autohtonă egală, în absolut, celorlalte.

Fără îndoială, se observă într-o astfel de viziune critică intruziunea categoriilor stilistice. Chiar dacă acestea reprezintă, în sine, tot pârghii deterministe, ce acţionează în limitele microsistemului – romantismul naţional – pe care îl definesc, ele reprezintă totodată premise ale inovaţiei la nivelul macrosistemului: romantismul european. Nu e atunci de mirare că acestui curent i se recunosc mai multe centre de iradiere, care, dincolo de similitudinile ce conferă unitate, impun şi diferite grade ale diferenţierii. Critica lui Virgil Nemoianu este atunci una în care noţiunea stilului joacă rolul fundamental, fapt evident nu doar în trasarea distincţiei dintre romantismul înalt şi romantismul Biedermeier, ci şi în reconfigurarea prin înnobilarea sau prin „recunoaşterea demnităţii” idilei, privită ca fenomen istoric (din Micro-armonia) sau – depăşind cadrele literaturii – în eseistica sa cu caracter publicistic.

Nu s-ar putea spune, în aceste condiţii, că exilul l-ar fi îndepărtat pe Virgil Nemoianu de exercitarea vreunui rol major în cadrul literaturii române. Fie şi cu riscul expunerii la cinism trebuie să recunoaştem că „experienţa” occidentală – fie ea americană sau fie vest-europeană – oferă, dincolo de neajunsuri sentimentale, anumite atu-uri epistemologice. Se distinge, în cazul său, o perspectivă „deschisă”, eliberată de chingile „dogmatismului etno-estetic”, eliberare care devine evidentă dacă realizăm o fie şi sumară punere în paralel cu viziunea lui Blaga asupra culturii şi literaturii române. Blaga se raportează la „stilul mioritic” de pe o poziţie în mod aprioric de insider, fapt evidenţiat mai cu seamă şi, de astă dată, lipsit de orice urmă de „vinovăţie”, în lirica sa. De aici derivă idealizarea satului, cu toată constelaţia sa de conotaţii, ridicate la rang de criterii axiologice. Perspectiva implicit stilistică a lui Nemoianu are însă o accentuată preocupare de distanţare, de poziţionare comparativă, reflex al asumării nu doar a orizontului stilistic nativ, ci şi a celui de adopţie sau, poate mai bine zis, care l-a adoptat. Putem recunoaşte în cazul său ceva din ezitările lui Tudor Vianu legate de judecata estetică, întemeiate tocmai pe teama că subiectivismul sau gustul ar putea prelua controlul. Tocmai de aceea, Virgil Nemoianu e interesat de decelarea unor categorii funcţionale din cadrul paradigmei, cu scopul înţelegerii mecanismului micro sau macrocultural, ferindu-se de distincţii axiologice sau ierarhizări radicale. Exemplul cel mai potrivit şi în acest sens este constituit tot de analiza fenomenului romantic, privit deopotrivă ca tot şi ca univers fragmentar.

Tocmai de aceea, romantismul românesc, perceput din prisma vârstei Biedermeier, este salvat de la condiţia derizoriului în raport cu cel european, ceea ce pentru critica şi istoria literară autohtonă este cel puţin reconfortant. Inutil atunci a mai spune că metoda în sine, se vede tot mai des folosită în discursul critic românesc.

Veronica BUTA Slow Translating Slow food, slow money, cittaslow, slow parenting, slow travel, slow art, slow reading, slow sex

sunt toate concepte-cheie ale mişcării slow, apărute ca reacţie la rata crescută de accelerare a ritmului vieţii contemporane. Fiind vorba de existenţa satului global, se înţelege că ele au fost încă de la apariţie deopotrivă multiculturale şi universal valabile. Începută cu slow food, aceasta îi şi rezumă esenţa: plăcere responsabilizată în apărarea patrimoniului cultural, a tradiţiilor şi valorilor care fac această plăcere posibilă. Accentul e mutat, în ciuda lentorii, de pe pasivitate către activitate căci membrii mişcării ar fi „co-producători” şi nu consumatori. Fiind informaţi asupra modului în care e produsă mâncarea lor şi sprijinindu-i în mod activ pe cei care o produc, „mâncătorii” devin o parte a procesului de producţie şi parteneri în acest proces. Toate bune şi frumoase până acum, dar se poate profita de elasticitatea – domoală, dar plină de potenţialităţi – a mişcării slow pentru a o întinde la un slow translating?

Departe de noi gândul de a-l încărca pe Virgil Nemoianu cu orice formă de protocronism în cele patru texte luate în discuţie aici („Observaţii despre traducere şi critica ei”, în Calmul valorilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1971, „Exigenţele traducerii”, „Scânteia”, 5 iulie 1967 p. 4 şi apoi în volumul Utilul şi plăcutul, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1973, „Dylan Thomas în româneşte”, „Secolul XX”, nr. 8/ 1971, pp. 154-156 şi Utilul şi plăcutul, ed. cit. şi „Morgenstern şi Cassian”, „Secolul XX”, 1/1972, pp. 178-180 şi Utilul şi plăcutul, ed.cit.). Prezenţa aceluiaşi hedonism responsabilizat, gustul migălos şi pragmatismul cultural (pe lângă cel ecologic şi politic al mişcării slow) îndeamnă spre – încă – o calchiere în familia slow.

Dacă, însă, adepţii ei sunt în continuă creştere pe tot globul, poate nu la fel de atrăgătoare ar părea mezina familiei, căci, recunoscând de la bun început evidentul, Nemoianu consideră că „în înţelesul sau cel mai deplin şi mai notabil, munca de traducere este, printre toate muncile de creaţie individuală, aceea în care creatorul renunţă aproape cu desăvârşire la afirmarea propriei personalităţi. Pe un traducător îl numim cu atât mai bun cu cât dispare mai desăvârşit în spatele autorului pe care şi l-a ales” („Exigenţele traducerii”, Utilul şi plăcutul, ed.cit., p. 111). Renunţarea totală este însă doar aparentă, căci traducătorul trebuie să se piardă pe sine doar pentru a putea găsi, tot în sine, vocea cât mai apropiată de autorul tradus. Miza nu e, prin urmare, de reducere la tăcere a glasului, ci de găsire a cheii potrivite, de împlinire a talentului autorului tradus. Şi dacă e adevărat că „un traducător devine vizibil abia în clipa în care dispare” („Exigenţele traducerii”, p. 111), veleitatea cea mai înaltă pe care o atinge prin dispariţia sa este aceea de a permite apariţia laturii sale echivalente cu autorul textului original. Totul se face „în favoarea unui act de cultură, de sporire a patrimoniului spiritual” („Exigenţele traducerii”, p. 111). Aici se află valoarea adăugată pe care a aduce Nemoianu demersului traducerii. Dincolo de valoarea sa pur lingvistică, cea care îi poate asigura succesul şi împlinirea tălmăcirii este situarea în planul mai larg al culturii în care va intra proaspăta operă tradusă şi unde poate primi „drept de cetate” („Exigenţele traducerii”, p. 111), adică prilejul de întemeiere culturală. „Traducerea poate, şi nu numai că poate, dar este chiar menită să

completeze, să rotunjească, să suplimenteze literatura naţională cu tot ce este mai preţios, mai adevărat în literatura universală” („Exigenţele traducerii”, p.111). Nemoianu identifică acea întorsătură culturală inerentă traducerii despre care vorbea şi Snell-Hornby.

Două par a fi modalităţile în care traducătorul poate completa cultura naţională. Pe de o parte, traducătorul „poate să orânduiască limba în aşa fel încât să-i sporească bogăţia şi flexibilitatea, să-i sporească putinţa de redare a celor mai adânci simţăminte omeneşti” („Exigenţele traducerii”, p. 112). Eco îi acordă lui Humboldt întâietatea în observarea faptului că „traducerile pot îmbogăţi limba-ţintă, în termeni de sens şi expresivitate” (Umberto Eco, A spune cam acelaşi lucru. Experienţe de traducere, traducerea Laszlo Alexandru, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p. 164).

Pe de altă parte, lărgind din nou contextul şi integrând lingvistica în cultural, demersul traductorului poate suplini sau întări părţi lipsă din literatura naţională şi-aici acea pierdere a sa primeşte valenţe întemeietoare. Nemoianu exemplifică prin literatura Renaşterii, prea puţin reprezentată la noi: „aici literatura română corespunzătoare nu oferă traducătorului un material suficient de bogat şi variat, posibilitatea lui de acţiune, în schimb, creşte în mod obligatoriu, ca şi răspunderea de altfel” („Observaţii despre traducere şi critica ei”, p. 29). În acest domeniu doar poate face traducerea casă bună cu adaptarea, transpunerea sau reinterpretarea, unde misiunea de „completare culturală”, de umplere a golurilor primează, căci altfel ele intră în flagrantă contradicţie cu exigenţa de proprietate şi exactitate formală şi semantică. Ajunge, însă, transplantul lingvistic pentru ca opera tradusă să fie acceptată de organismul literaturii ca fiind şi ea, naţională? Nemoianu pare a fi, aici, în favoarea unui holism al literaturii: „transpunerea, reinterpretarea marelui mit reprezintă în fond forma sublimă a traducerii – indispensabilă oricărei culturi care vrea să se găsească pe sine, ea devenind naţională în măsura în care e universală, adică în măsura în care se confruntă cu marile probleme ale umanului şi în măsura în care plăsmuieşte soluţii proprii, originale” („Observaţii despre traducere şi critica ei”, p. 30). A se observa, totuşi, că Nemoianu jonglează cu traducerea într-un sens strâmt, aceea tradiţională sau intralingvistică şi cu traducerea într-un sens larg, intersemiotic de transpunere sau adaptare, sau chiar cu un sens intralingvistic, de reformulare. Dialogul hermeneutic despre care vorbea Gadamer poate fi şi unul convenţional, tehnic şi specializat, la fel cum poate fi şi unul jucăuş, de jonglare printre nivelurile textualităţii şi chiar ale culturii.

Ambele sunt încurajate de Nemoianu. El salută apariţia traducerilor organizate prin edituri ca şi standardele din ce în ce mai ridicate de rezultate obţinute deja prin unele traduceri. Tendinţa observată şi încurajată este de specializare a traducătorilor, proces lent, dar sigur, în dauna traducătorilor „care îşi oferă cu seninătate serviciile pentru o uluitoare varietate de limbi, stiluri, epoci scriitori, reducând total la numitorul comun al minimei rezistenţe” („Exigenţele traducerii”, p. 113). Specializarea nu înseamnă, însă, că traducătorul poate deveni un mercenar, căci trebuie să existe, pe lângă „meşteşug”, şi „afinităţi între traducător (fie el scriitor sau specialist) şi opera ce i-o încredinţează [editura, n.n.]” („Exigenţele traducerii”, p. 114). Aşadar, decât graba sincronizării, mai bine temeinicia lentă şi mustoasă a lucrului bine-făcut.

Şi mai interesante poate decât însemnările teoretice, ce nu-şi doresc decât să schiţeze un cadru general de criterii, sunt paginile de critică a traducerilor, care „ce-i drept, nu se manifestă în primul rând în paginile ziarelor şi revistelor, ci mai curând verbal, în birourile editurilor” („Observaţii despre traducere şi critica ei”, p. 28). Şi dacă „rareori a cutezat critica literară să-şi aroge acest drept [de impunere a unei orientări în activitatea de traducere, n.n.]”, aceasta e pentru că, scrie Nemoianu, „trebuie să ştie ea însăşi ce urmăreşte, să-şi aleagă criteriile de alegere a criteriilor” („Observaţii despre traducere şi critica ei”, p. 28). Nu va fi greu de ghicit că cele mai importante vor fi criteriul filologic şi cel cultural: „primul este cel al raportului între traducere şi opera originală; aici are cuvântul filologul, eruditul rafinat, care ştie să cântărească nu numai cuvintele, ci şi corespondenţele

de nuanţe şi de sugestii, echivalarea de universuri pe care traducătorul (ca un demiurg al gnosticismului) o încearcă. Al doilea este cel al raportului între traducerea efectuată şi cultura română: ce limbă se foloseşte în traducere, cum se leagă ea de prezentul au trecutul limbii literare române, în ce fel devine universul tălmăcit relevant pentru literatura noastră, cum se integrează realitatea autonomă a traducerii efectuate în sistemul cultural care o găzduieşte” („Observaţii despre traducere şi critica ei”, p. 28).

Ambele criterii vor fi folosite de Nemoianu în „Dylan Thomas în româneşte” şi „Morgenstern şi Cassian”. Soluţia oferită de Editura Univers în traducerea lui Ştefan Stoenescu şi C. Abăluţă e salutară ca demers, fiind prima traducere a lui Dylan Thomas la noi, dar „de valoare inegală” („Dylan Thomas în româneşte”, p. 255). Lipseşte, în primul rând, „un comentariu avizat, un aparat de note” (p. 255). Apoi, deşi cuprinzătoare, selecţia se lipseşte de unele dintre poeziile cele mai importante ale lui Thomas şi are un criteriu de selecţie şubred, evident încă din titlu, Nemoianu e tranşant: „aici găsim defectul principal al volumului de traduceri, defect de concepţie şi execuţie – el nu a izbutit să redea cititorului român necunoscător de engleză energia debordantă a originalului” (pp. 255-256), şi asta în ciuda unei „remarcabile griji pentru corectitudinea lexicală a traducerilor” (p. 256). Semn că traducerea necesită mai mult decât simpla reconstituire semantică. Echivalenţa semnificaţiei poate fi funcţională, dar nu şi suficientă, mai cu seamă în cazul poeziei, unde expresia poate dicta legile conţinutului. Gentilom, Nemoianu recunoaşte, totuşi, efortul celor doi traducători.

În cazul Ninei Cassian şi al lui Christian Morgenstern, comentariul critic e de-a dreptul entuziast, deşi la fel de meticulos, ba chiar cu o doză în plus în ceea ce priveşte criteriul filologic, unde criticul îşi permite să sape, să caute, să cerceteze pe toate laturile traducerea, ea rezultându-i, cu satisfacţie nedismulată, „o reuşită incontestabilă” („Morgenstern şi Cassian”, p. 259). Aici, criticul se desfăşoară şi studiază toate efectele de profunzime ale textului. O uşoară umbră aruncă traducerea, printr- „o oarecare tendinţă de abstractizare, mai exact, o estompare a lexicului cu caracter interjecţional şi onomatopeic, în favoarea unuia mai vag şi abstract” (p. 259). O altă imputare, valabilă pentru traducere n general, este că „se pierde efectul de legănare dat de savantele alternanţe de vocale şi consoane ale originalului”, deşi poeta se dovedeşte o maestră în a negocia valori formale şi semantice: „capacitatea de a integra foneticul în ansamblul valorilor expresive transmise cititorului român se leagă de o altă însuşire demonstrată cu prisosinţă în poeziile traduse: o virtuoasă inventivitate verbală. În multe cazuri, să ne fie cu iertare, originalul este întrecut” (p. 265) şi, cu toate că de obicei, îmbogăţirea nejustificată intră în categoria imputărilor, când e vorba de o asemenea „comunitate de stil şi intenţie”, entuziasmul lui Nemoianu o plasează bine-meritat în categoria laudelor.

Ca orice slow de calitate, şi munca de traducere teoretizată şi recomandată de Nemoianu are aceeaşi misiune de conştientizare a demersului efectuat, de cultivare a plăcerii pur filologice, alimentate de satisfacţia culturală a integrării demersului realizat într-un corp viu, al culturii naţionale şi universale, a trezirii şi educării gustului „consumatorului” de cultură pentru a putea selecta, înţelege şi savura „produsul” cultural. Şi-aici, rolul ascuns este de transformare a cititorului din consumator în „co-producător” (termen specific mişcării slow-food), în cel care interpretează. Căci orice traducere este, în primul rând, interpretare.

Elena-Elvira MOLDOVAN Arhipelag interior

„Es war Gefühl der Vergangenheit, die Todtenfeier von allem, was einst da war“ (Friederich Hölderlin*) Cartea lui Virgil Nemoianu, reunind eseuri memorialistice, e un ascuns roman

(Bildungsroman) al plăcerii ludice de înşiruire a cuvintelor mustoase, rezonante, al călătoriei şi explorării atente în spaţiul exterior, eveniment simultan cu edificarea de sine. Arhipelagul interior apare ca fiind grupare de insule simbolice, de singularităţi, asimilate în fiinţa personajului-narator. „Orice insulă simbolică e utopie şi ucronie – sustragere de la legile implacabile ale timpului şi de la dramele istorice.”(1) Evenimente, personaje rememorate, evadează din concretul spaţio-temporal înscriindu-se în veşnicie şi spiritual. „Noţiunea de insulă se apropie (…) de cea de templu şi de sanctuar.”(2) Familia, copilăria, Mehadia, Borlovenii cu casa de la ţară neatinsă de destrămarea existenţială, cu sexualitatea inocent învăţată de la animale, cu crime pasionale amintind de Rebreanu, cu lipsa şovinismului şi xenofobiei („Singurul rasism autentic pe care-l pot atesta este cel faţă de ţigani.”), lectura, speranţa ori metamorfoza pelerinului pe măsura înaintării, toate acestea sunt modalităţi de fiinţare a sacrului în universul lui Virgil Nemoianu.

Prima „insulă” e familia (Familia mea) etrogenă, plurilingvistică, sprijin oarecum iluzoriu în căutarea adevăratei identităţi. „Lumea familiei noastre (oare aşa se petreceau pe-atunci lucrurile şi în alte familii?) era atât de abundentă, atât de diversă, încât nici nu observam că trăim pe o insulă în mijlocul oceanului, separaţi de ceilalţi.”(3) Abia după plecarea din ţară familia va fi regăsită mereu doar în spaţiul interior al sufletului.

Cartea se deschide cu tranşantul: „Nu sunt român”, îndulcit imediat: „decât pe jumătate”. Adâncită, exercitată asupra întregului „arhipelag”, negaţia ar fi putut aduce aminte de neti, neti al hinduşilor, ar fi eliberat fiinţa de condiţionări. „Neti! neti! strigă înţeleptul din Upanişade: „Nu! nu! Tu nu eşti acesta, tu nu eşti nici acela!” Cu alte cuvinte: tu nu aparţii Cosmosului decăzut, aşa cum îl vezi acum, tu nu eşti antrenat cu necesitate în această Creaţie; cu necesitate vrea să spună în virtutea legii proprii a fiinţei tale.”(4) Naratorul însă preferă să numească etniile alcătuitoare („…în vreme ce ambii bunici sunt români curaţi şi integrali (…), bunicele amândouă au altă descendenţă etnică: una sârbească, cealaltă germană, cu sânge italian”)(5), oprindu-se la orgolioasa opţiune central-europeană, „sunt bănăţean”, de aici decurgând mai ales o încredere de sine stenică. Interesant de urmărit şi cu o influenţă covârşitoare e bunica din partea mamei, „Otilie n. Bauer, fiica mai mare a unui înstărit om de afaceri din orăşelul bosniac Bjielina” şi a unei italience „despre care se spunea în familie că ar fi avut şi sânge evreiesc”(6). Ramura românească din partea tatălui (“un raţionalist frustrat la poalele Balcanilor”) îşi începe istoria cunoscută de pe la 1690, din momentul primei „emigrări” a unui boiernaş din satul Nemoiu al judeţului Vâlcea, urmând să numere de-a lungul anilor ţărani înstăriţi, dascăli, medici, memorandişti, naţional-ţărănişti, anti-comunişti. Ramura românească din partea mamei („foarte frumoasă, cu faţa ovală şi trăsături regulate”) a trăit asemeni bunicului Romulus Boldea „totdeauna” („Primii din familia Boldea despre care ştim ceva sunt cam de pe la 1800.”)(7) la Borlovenii Vechi. Cele două familii sunt percepute ca reprezentând: una, lumina raţiunii, nostalgia paradisiacă; cealaltă, întunericul, superstiţia, „glia clicoasă”. „Întunecata profunzime şi seninătatea optimistă, umezeala şi uscăciunea, nevoia de a confrunta astfel de deosebiri, însărcinarea de a le şi armoniza cumva, iată mesajele pe care le primeam (subliminal) încă din copilărie de la rădăcinile mele familiale.”(8) S-ar zice că în povestitor se aciuiaseră, prin strămoşi, luna şi soarele folclorului, yin-ul şi yang-ul oriental, Narcis, întunecatul, asceticul sacerdot şi Goldmund, veşnicul drumeţ, ai lui Hesse, atemporali, romantic-germani cum credea Thomas

Mann, paternul clar, coercitiv, de la care a preluat numele şi maternul armonios, de o frumuseţe clasică, hotărât, influent, contradictoriu.

„Combina şi doza formidabil dulceaţa şi răutatea, sentimentalismul şi pragmatismul”(9), spune Virgil Nemoianu despre „Maica” lui, fiind cu ea „mai tot timpul (…) în relaţii de intimă alianţă”, apropiindu-se iar de textul lui Hesse şi elementele psihanalitice de aici. „În fiinţa mamei era nu numai tot ce e frumos, nu numai dulcea, albastra privire de dragoste, zâmbetul splendid, care făgăduia fericire, nu numai alinarea dezmierdătoare; în ea se mai afla, sub atrăgătoare învelişuri, şi tot ce este îngrozitor şi tenebros, toată pofta, toată frica, toate păcatele, toată jalea, naşterea, întreagă fatalitatea morţii.”(10) Şi poate cele două femei din viaţa lui Virgil Nemoianu, ambiguu agresiva, cinica Ana şi blânda, iubitoarea, inocenta Anca, să obiectiveze cele două extreme ale sufletului matern. Victoria Nemoianu (o altă Vitorie de esenţă germană), după plecarea fiului – îl va căuta de patru ori întorcându-se întotdeauna acasă ca o adevărată Mutter ce nu-şi abandonează nicicând gospodăria - îmbătrâneşte involuând spre primitiv, crede acesta, spre satisfacerea doar a stomacului, flămânzită de penuria comunistă. Dar tot ea va dovedi „luciditate politică”, „imunitate de naţionalism”, „opţiune către democratic”, în zilele Revoluţiei din 1989 şi după, recâştigând locul privilegiat pe scara de valori a fiului.

Copilăria e o altă insulă, cu casa din Caransebeş şi lectura masivă în trei limbi, cu tăiatul feroce al porcului şi ospeţele pantagruelice (poate doar la Creangă şi la Sadoveanu, dintre scriitorii noştri, găsim o mai mare poftă), cu „produse naturale ale unui ciclu în care omul era numai înserat, iar nu factor activ, manipulativ, substitutiv”, atenţionează cetăţeanul american scârbit până la urmă poate de bogăţia substitutelor ce manipulează, transformă în sens regresiv umanul, cu intimitatea sexuală socotită mysterium tremendum. Se va desprinde de spaţiul idilic al copilăriei, plecând spre Bucureşti, interiorizând insula, adăugând-o spre crearea arhipelagului din sine, înţelegând cât de necesar evoluţiei este un nou început. O altă copilărie urmată de adolescenţă va trăi în „Vechiul Regat” cu „frivolitatea elegantă şi umană” a tinerilor latini, meditaţiile de germană, limba maternă, formatoare, trădarea continuă, de când lumea, a Occidentului, dureroasă întotdeauna, cu infernul concentraţionar, minciuna, prietenia.

Facultatea urmărind, la fel ca şi liceul, frângerea voinţei personale, dispariţiile unor colegi arestaţi, totul trezind în student opoziţia la uniformizare, Biblioteca, oraşul Crailor de Curtea-Veche, coşmare ale angoasei sau vinovăţiei, vise erotice iritante sunt alte componente ale arhipelagului, tentante prin întorsătura uşor ironică şi penetrantă a frazei amintind, chiar dacă numite doar eseuri (adică încercări) memorialistice, pe Thomas Mann şi Herman Hesse, şi pe alocuri chiar pe Kafka ori Bulgakov. Descoperă femeile puternice, regale, bogate, feminine ale Bucureştiului şi aproape în acelaşi timp fenomenul homosexualităţii pe care, uitând biblicele Sodoma şi Gomora, cu o îngăduinţă protestantă, neţinând seama de valul sinuciderilor (alt păcat) abătut asupra acestor grupări, îl aprobă aproape cu entuziasm. „Dimpotrivă, sfera lumii homosexualilor din acei ani îmi apare ca un refugiu al frumosului şi al nuanţelor; aproape eroic în insistenţa sa de a-şi păstra dreptul la alteritate şi la autonomia propriei personalităţi.”(11)

Lectura, plăcere şi necesitate interioară a tuturor celor ce-şi desăvârşesc umanitatea, poate „insula” ce mai bogată, are pentru Virgil Nemoianu o savoare egalată de „singurele locuri din România pentru care am nutrit simţăminte mai intense”, lumea sătească şi reală a Borlovenilor, lumea maternă ce stimulează însăşi lectura profundă, orientată spre cuprindere totală (Schopenhauer, Kant, Nicolai Hartman, Rudolf Otto, Ortega, Unamuno, Mommsen, Pârvan). La Bucureşti citeşte prima oară Faust, „carte de căpătâi în ce priveşte concepţia mea despre lume”, prinde „dragoste de muzică” asemenea Craiului Mateiu, citeşte poemele epice ale lumii, Rilke, Huizinga etc., etc., etc.

Un ostrov ciudat plin cu arătări hilare este acela al lipsiţilor de maniere şi cultură „membrii” ai conducerii U.T.C., viclenii, rudimentarii, uşor beţivii Ştefan Andrei, Cornel Burtică, Ion Iliescu („deschis, cordial, puţin filfizon”) ş.a.

Uscăciunea şi mizeria politicului contracarată de frumuseţea Cercului Literar de la Sibiu, „universitatea alternativă”, totuşi „teama mortală” de închisorile comuniste, solidaritatea, frumuseţea, „figurile palide spectrale şi spiritualizate ale deţinuţilor” şi „feţele porcine, frunţile joase, fălcile revărsate ale acuzatorilor”, emblematice toate pentru „ura de sine în civilizaţia română.”(12), speranţa morţii, eliberare de sub materie în prezenţa divinului, Phoenix, călătorii în străinătate, alcool („apa de foc”, Bachelard) şi tutun, ambele, la Virgil Nemoianu, sub zodia incandescenţei eliberatoare ce îndeamnă la meditaţie şi adâncire în sine, plecarea în America, San Diego, Los Angeles, descoperirea lui Vladimir Nabokov şi Salvador Dali, doctoratul, întoarcerea, cenuşiul spaţiului comunist, almcoolul şi biserica, Steinhardt, Balotă, Nichita Stănescu şi Adrian Păunescu, ultimii doi neputând să emigreze, unul din iubire şi acceptare metafizică a destinului, celălalt din frică, dintr-un simţ suprasenzorial care-i şopteşte că îngerul păzitor doar în România îl ocroteşte, Anglia ostilă, copilul căruia mama i-a vorbit numai în engleză de mic, faimoasele „teze” ceauşiste, din nou America, de data asta definitiv, maturizarea, nostalgia lumii „anterioară copilăriei mele”, probabil a plenitudinii divine, singura mulţumitoare, toate şi nu numai ele alcătuiesc arhipelagul interiorizat al aventurii descoperirii de sine ce continuă mereu, până la „libertatea absolută” (sintagmă folosită des de Mircea Eliade, un alt autoexilat). _____ * „Era sentiment al trecutului, pomenirea tuturor celor ce-au fost cândva acolo.” (trad. M. A. Stroe)

Note: 1. Evseev, Ivan, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Amarcord, Timişoara, 2001, p. 87 2. Chevalier, Jean, Dicţionar de simboluri, vol. 2, Editura Artemis, Bucureşti, 1995, p. 156 3. Nemoianu, Virgil, Arhipelag interior. Eseuri memorialistice (1940-1975), Editura „AMARCORD”, Timişoara, 1994, p. 72 4. Eliade, Mircea, Yoga. Nemurire şi libertate, Traducere de Walter Fotescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 24 5. Nemoianu, Virgil, op. cit., p. 7 6. ibidem, p. 80 7. ibidem, p. 22 8. ibidem, p. 75 9. ibidem, p. 34 10. Hesse, Herman, Narcis şi Gură-de-Aur, Traducere din limba germană Ivan Denes, RAO International Publishing Company, Berlin, 1998 11. Nemoianu, Virgil, op. cit., p. 212 12. ibidem, p. 296, 297 NAGY Imola Katalin În căutarea etosului pierdut Anii ‘70 au cunoscut cea mai masivă migraţie de scriitori din istoria literară europeană.

Aproape trei sute de scriitori sau literaţi au părăsit, în aceşti ani, România, stabilindu-se în Franţa, Germania, Statele Unite, Suedia. Virgil Nemoianu, Petre Dumitriu, Dumitru Ţepeneag, Nicolae

Balotă, Ion Negoiţescu, Marian Popa, Paul Goma, Virgil Tănase, Nina Cassian, Matei Călinescu, Bujor Nedelcovici, Ion Caraion, Gabriela Melinescu, Matei Vişniec, Dinu Flamând sunt doar câteva nume în acest sens.

Virgil Nemoianu este născut în Bucureşti, într-o familie cu rădăcini bănăţene, a emigrat în Statele Unite, şi este un fin cercetător al fenomenului literar şi cultural universal, cu predilecţie al celui din Centrul Europei. Cu rădăcini bănăţene, Nemoianu este iremediabil atras şi subjugat de atmosfera timpului petrecut la bunicii din această zonă prin definiţie multiculturală, aşa se explică devotamentul său faţă de ideea şi spiritul Europei Centrale, faţă de valorile şi existenţa arhaic-idilică a acestei regiuni. Aria preocupărilor sale este extrem de largă, el fiind catalogat în multiple feluri - ca eseist, critic literar, comparatist, filosof al culturii, scriitor plurilingv şi traducător rafinat. Tematica cercetărilor sale se leagă de romantismul european, istoria intelectuală şi culturală a secolelor XIX - XX şi teoria estetică.

Scrierile sale se construiesc pe patru teme majore, prima fiind autonomia esteticului şi importanţa acestuia pentru existenţa umană. Chiar şi primele scrieri (Structuralismul – 1967, Calmul valorilor – 1971, Utilul şi plăcutul – 1973 ) trădează această filieră maioresciană via Lovinescu, Vianu, Blaga şi Ion Negoiţescu, respectiv Cercul Literar de la Sibiu (în 1994 publică The Smile of Abondance. Lyrical Knowledge and Ideological Models in Ştefan Augustin Doinaş’s Work).

Micul volum din 1967, Structuralismul, apărut la Editura pentru Literatură Universală, în colecţia Criterion, abordează tematica structuralismului, oferind o prezentare a conceptelor de structură, structuralism, pătrunderea structuralismului în domeniul criticii literare şi cuprinderea fenomenului într-o perspectivă interdisciplinară. De asemenea, un capitol este dedicat structurii ca obiect al creaţiei artistice, deoarece în măsura în care arta este un tip de cunoaştere şi are o componentă axiologică, se poate înregistra şi acolo un structuralism. După ce Nemoianu trasează principalele caracteristici ale epocii dominate de structuralism – e vorba tocmai de perioada apariţiei cărţii – el trece în revistă şi neajunsurile conceptului, deficienţele sale, lipsa de stabilitate, supralicitarea termenului etc. Nemoianu nu vrea să facă un bilanţ al structuralismului, ci ţinteşte o prezentare cât se poate de plurivalentă a unui fenomen complex, unitar, dar neînchegat. „Structuralismul poate fi criticat sau elogiat, dar nu ocolit” (Nemoianu, 1967, 89), conchide criticul la sfârşitul primei părţi a volumului. Cea de-a doua parte a cărţii este o antologie de texte cu tematică structuralistă din diferite domenii ale ştiinţei literaturii, dar nu numai. Este vorba de texte din teoria literaturii, din critica literară, din teoria informaţiei şi estetică, din lingvistică, psihologie, biologie sau filozofie. Antologia cuprinde studii ale unor autori precum Wellek şi Warren, Hugo Friedrich, Jean Starobinski, Robert Penn Warren, Abraham Moles, Louis Hjelmslev, Ferdinand de Saussure, Pierre Guillome , Etienne Wolff, Eduard Spranger ş.a.

Frumosul este, în accepţiunea lui Nemoianu, o facultate cheie a minţii umane, un atribut fundamental al realităţii, el fiind perceptibil de-a lungul întregii istorii a civilizaţiei umane. Volumul din 1989, Theory of the Secondary Literature. Progress and Reaction (tradus în română în 1997) sau cele din 2006-The Triumph of Imperfection. The Silver Age of Sociocultural Moderation in Early 19th Century Europe sau Imperfection and Defeat. The Function of Aesthetic Imagination in Human Society sunt dedicate ideii potrivit căreia existenţa umană ar fi radical diferită, mult mai săracă, fără contribuţia elementului estetic şi a frumosului existenţial.

Triumful Imperfecţiunii şi O teorie a secundarului sunt cărţi în care tema este influenţa literaturii asupra vieţii şi mai puţin aceea a societăţii asupra literaturii. Literatura este, în viziunea antieminescianului Nemoianu nu avatarul orânduirii crude şi nedrepte, ci o formă de modelare a societăţii. Literatura este concepută ca o provocare, ca un refugiu sau ca expresia libertăţii umane, a capacităţii de a transcende determinismul social. Una din ipotezele lui Nemoianu priveşte rolul social al literaturii. Operând cu un set de instrumente împrumutate filosofiei culturii, antropologiei

sau istoriei culturii, teoreticianul îşi expune ideile referitoare la funcţiile de mediere ale literaturii în oricare economie simbolică. Într-un context cultural normal ceea ce ar putea părea secundar se dovedeşte crucial pentru buna funcţionare a culturii şi implicit a literaturii. În situaţia în care are loc o răsturnare a sistemului de valori, starea de normalitate fiind înlocuită cu o stare de anormalitate, literatura şi, în special, critica asigură nişte funcţii hipertrofiate. Un astfel de context cultural răsturnat e cel din regimurile comuniste, unde proporţiile sunt inversate, rolul funcţional secundar, echilibrat şi fertil al literaturii este convertit de către puterea totalitară într-un rol aparent central, literatura devine manipulabilă, cu scopul de a controla producţia culturală şi pentru a o deturna de la funcţiile ei primare, artistice.

A doua temă majoră care structurează constructul ideatic al lui Nemoianu este rolul fundamental jucat de epoca romantică, de ceea ce el numeşte romantismul Biedermeier sau micul romantism (vezi volumul său din 1984, The Taming of Romanticism. European Literature and the Age of Biedermeier, volum tradus în limba română în 1998). Nemoianu consideră romantismul Biedermeier un punct de cotitură important în evoluţia culturală a Europei, o epocă în care s-au creat imagini durabile şi modele de gândire care s-au constituit într-un modernism în faşă, care a căutat să ofere variante de discursuri moderatoare şi dialectici ale consensului între trecut şi viitor, între libertate şi egalitate, între estetic si utilitar, între local şi global, între reacţiune şi revoluţie.

În Romantismul îmblânzit, expertul în literatură comparată extinde conceptul Biedermeier (aplicat iniţial la literatura germană) la literaturile franceză, britanică şi central-est europeană, conceptul funcţionând ca un factor de mediere. Teza lui Nemoianu poate fi rezumată prin conceperea romantismului ca un curent având mai multe centre de emergenţă, un curent care prezintă, dincolo de numeroasele aspecte diferenţiatoare, particulare din literaturile naţionale, o unitate fundamentală. Epoca Biedermeier are nişte mărci universal valabile în aceste literaturi particulare, cum ar fi idilismul cu subtemele aferente.

Romantismul Biedermeier este în mod constant abordat, explicat şi examinat, cu trimitere la sau în analogie cu epoca contemporană. Termenul Biedermeier poate integra romantismul central-est european cu romantismul din Apusul Europei. Bătrânul continent este privit astfel ca un întreg şi nu neapărat ca o entitate divizată în părţi. Printre soluţiile propuse în epoca romantismului Biedermeier, eseistul enumeră: înclinaţia de a folosi frumosul ca vehicul epistemologic şi retoricile literare ca procedură de comprimare şi ambalare a cunoaşterii, statornica rememorare a trecutului şi a tradiţiilor cărora le-a dat naştere, abila folosire a intertextualităţii substitutive şi a tehnicilor analogiei, revendicarea interiorităţii şi subiectivităţii ca potenţatoare ale acţiunii şi cunoaşterii, conservarea valorii prin transferul tradiţiei în noi idiomuri. Faza Biedermeier aflată la intersecţia postromantismului şi a realismului timpuriu, este, în accepţiunea lui Nemoianu un model de colaborare în regiunile multietnice ale Europei Centrale, precum Banatul, Transilvania, Slovacia sau Bucovina, spre exemplu. Sub impactul regionalismului cultural din aceste zone de convergenţă etnică, grupurile etnice au dezvoltat un interes faţă de culturile proxime, ceea ce a condus, dacă nu la o colaborare susţinută şi continuă, cel puţin la o coexistenţă marcată de respect reciproc. Un mare regret exprimat de Nemoianu este erodarea impulsului regionalist, dar şi degradarea a ceea ce el numeşte etosul central-european al instrucţiei.

Volumele Micro-Harmony. The Growth and Uses of the Idyllic Model in Literature (1977), Theory of the Secondary Literature. Progress and Reaction, România şi liberalismele ei (1999), Tradiţie şi libertate (2001) trădează cealaltă temă importantă a acestui gânditor convins că modelul ideal de activitate sociopolitică presupune un mediu şi un climat conservator moderat, bazat pe raţiune, bun simţ, liberă iniţiativă şi respectul pentru tradiţie. Trecutul înseamnă, în accepţia lui Nemoianu, tradiţie valorizantă.

O a patra temă atinge problematica relaţiei puternice dintre domeniile religiosului şi cele ale culturalului. Opere ca Play, Literature, Religion. Essays in Cultural Intertextuality (1992) sau The Games of Divinity. Thought, Freedom and Religion at the Millenium’s End (2000) ilustrează punctul său de vedere, care demolează, cum altfel, un tabu şi lansează teza compatibilităţii dintre cele două aripi importante ale creştinătăţii, bisericile romano-catolică şi cea ortodoxă.

Virgil Nemoianu nu doar că atinge sau demolează teme tabu; abordarea lui este întotdeauna sistemică, comparatistă, aşezând fenomene sau teme în diacronie şi stabilind relaţii de corespondenţă: unele fenomene premerg sau anunţă epoci ulterioare, iar altele sunt reminiscenţe sau ecouri ale unor fenomene trecute. Virgil Nemoianu nu se teme de abordarea unor teme cu capacitate de isterizare. Spre exemplu, el scrie, prin 1990, despre Eminescu că o depărtare de moştenirea ideologică a acestuia ar fi salutară, fiindcă aceasta ar sta la baza radicalismului şi extremismului legionar. Ba mai mult, această mişcare începe deja să se schiţeze în cercurile intelectuale româneşti din diasporă. Despărţirea de Eminescu vizează însă ideologia, nu şi creaţia poetică. Un alt topos delicat, abordat fără iritarea specifică naţionaliştilor este acela al unei Europe liberale, constituţionale, luminate, aşezată în matca central-europeană. Regimul statal ideal, în concepţia lui este unul caracterizat de policentrism, diversitate, pluralism, el face apologia statului federal, spunând, la un moment dat, că de multe ori se simte jignit, ca cetăţean al unui stat federal respectabil şi bogat, că această formă de organizare statală este considerată ruşinoasă în ţara lui natală.

Virgil Nemoianu este unul din reprezentanţii acelui filon literar-cultural românesc care-şi propun o regândire, o resemantizare şi o recuperare a spiritului Europei Centrale, a Mitteleuropei prin redescoperirea Ardealului literar multicultural. O teorie foarte interesantă a cunoscutului eseist şi istoric literar este aceea referitoare la ethosul central european, teorie conform căreia Europa Centrală este creaţia ethosului instruirii, spre deosebire de Europa de Vest, care ar fi, potrivit lui Max Webber, creaţia ethosului protestant al muncii. Aici, în Europa Centrală, toţi, de la aristocraţie la clasele inferioare, au văzut în şcoală un bulevard al succesului, împrumutând o formulă a lui Nemoianu.

Teoria etosului central european al instrucţiei a fost dezvoltat în mai multe scrieri, în special în studiul Cazul etosului central-european, un studiu apărut în Utrecht Publications in General and Comparative Literature Series (vol. 31, 1993), şi reprodus apoi în volumul coordonat de Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu, Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii, apărut în 1997 la Editura Polirom (traducerea textului lui Nemoianu aparţinând Dacianei Banciu). Tema studiului se înscrie în seria studiilor pe tema Mitteleuropei, serie inaugurată de faimosul eseu din 1984 al lui Milan Kundera, Tragedia Europei Centrale. Teza lui Nemoianu ar putea fi rezumată astfel: în Europa Centrală s-a dezvoltat şi s-a răspândit un etos special, diferit de etosul protestant al muncii din Europa de vest. În ţările din centrul Europei, aparţinând fostului Imperiu Habsburgic, s-a întemeiat aşa-numitul etos central-european al instrucţiei. „Nu pe munca aducătoare de câştig ori pe realizări individuale s-a întemeiat etosul Europei Centrale, ci mai degrabă pe acumularea de cunoştinţe şi pe recunoaşterea comunitară a importanţei instruirii, înţeleasă ca măsură a tuturor meritelor umane şi ca vehicul al avansării sociale” (Nemoianu, 1997, 168). Studiul lui Nemoianu are trei direcţii principale: el abordează etosul instrucţiei din perspectiva originilor şi a modului de răspândire, apoi din perspectiva diseminării fenomenului în diferite clase sociale, cea de-a treia direcţie vizând geografia culturală a fenomenului.

În prima parte a studiului, Nemoianu face apel la conceptul weberian al modernizării (vehiculat de Peter Berger în The Capitalist Revolution şi de către Walt W. Rostov în The Stages of Economic Growth), pentru a descrie ruptura de paradigmă dintre vechile structuri ale lumii de până spre secolul XVII, respectiv secolele XVIII-XIX. Modernizarea în definiţie weberiană a implicat răspândirea unor fenomene ca raţionalismul, individualismul, industrializarea, apariţia intervenţiei

umane asupra mediului, accelerarea rapidă a ritmului cunoaşterii, renunţarea treptată la modul de raportare instinctuală şi emoţională la societate şi lume.

Rădăcinile etosului central-european sunt multiple, ele ţinând de situarea socio-economică, de paradigma neoclasică şi neoumanistă weimeriană şi de instituţionalizarea conceptelor şi atitudinilor de tip Biedermeier. În Europa Centrală sistemul social a fost destul de simplu, neevoluat, în multe zone rămăşiţele unui sistem de organizare tribalist-patriarhal persistând până spre 1800, concepte precum comunitate şi sacralitate fiind funcţionale până târziu. În Imperiul Habsburgic modernizarea a fost declanşată de la vârf, printr-o decizie raţională. Impactul modernizării din jurul anului 1800 în spaţiile de limbă germană a fost uriaş: aici dar şi în teritoriile care au preluat modelul german de modernizare, adică în mai toată Europa Centrală, reacţiile socio-politice au fost destul de lipsite de pragmatism, reacţiile intelectuale şi răspunsurile culturale au fost însă copleşitoare. Nemoianu citează, în acest sens, curentul Sturm und Drang, filosofia idealistă, romantismul, neoclasicismul weimerian. Modernizarea germană a furnizat aşadar Imperiului Habsburgic - Europei Centrale deci - un bagaj imagistic foarte bogat, iar acest fapt a jucat un rol important în formarea etosului instrucţiei. Nemoianu face trimitere la deosebirile fundamentale dintre romantismul din Vestul respectiv Centrul sau Estul Europei. Romantismul vizionar şi revoluţionar, a.n. High Romanticism din Anglia, Franţa sau Germania au cedat locul unui Low Romanticism moderat, varianta central-europeană a acestuia fiind a.n. curent Biedermeier. Atitudinile de tip Biedermeier, un amalgam de elemente pre-romantice, romantice şi luministe combinate cu un fel de realism social şi o microarmonie intimistă, sunt detectabile peste tot în estul şi centrul continentului. „Se poate vorbi de o instituţionalizare a atitudinilor Biedermeier în Europa Centrală şi de înglobarea acestora în percepţia asupra identităţii naţionale. Primele reacţii la impactul modernizării au coincis cu afirmarea conştiinţei naţionale. Tipul de sensibilitate descoperit şi exprimat de Biedermeier, dezbaterile intelectuale iniţiate la vremea respectivă, marile nume care s-au impus în epocă au modelat conştiinţa apartenenţei la respectivele comunităţi. Consolidarea etosului central-european s-a produs într-o strânsă întrepătrundere dialectică cu valorile stilului Biedermeier, în deceniile dinaintea şi de după anul 1800” (Nemoianu, 1997, 171). În afara acestor trei factori, Nemoianu identifică şi alte câteva elemente care au facilitat diseminarea etosului central-european, printre acestea numărându-se tradiţia catolică, încrederea în şi jubilaţia faţă de ştiinţă, rolul primordial acordat educaţiei pe timpul domniei Mariei Tereza sau al împăratului Josef al II-lea. Catolicismul, încrederea în descoperirile ştiinţifice şi infrastructura şcolară şi educaţională din imperiu s-au constituit în impulsuri şi motivaţii ale educaţiei, respectiv ale ascensiunii sociale prin educaţie şi şcoală. Nemoianu opune etosul central-european al instrucţiei etosului protestant al muncii, pornind de la teoria lui Max Weber din Protestantische Ethik und der Kapitalismus, potrivit căreia influenţa cea mai importantă a ascetismului calvinist sau puritan din secolul al XVII-lea a fost transformarea acumulării de capital într-un scop în sine (şi nu într-un mijloc): perfectibilitatea morală şi materială a devenit un ritual sacru, mizeria materială fiind percepută ca un semn al mâniei lui Dumnezeu, iar bogăţia dobândită prin muncă fiind considerată o dovadă a acordului divin. Valorile supreme promovate de etosul protestant al muncii au fost munca, realizarea individuală, auto-disciplina, cumpătarea, tăria de caracter, hărnicia, austeritatea. Acest etos a jucat şi încă joacă un rol important în Europa de Vest şi în America. Spre deosebire de acest etos al individualismului, discursul ideologic catolic a fost îmbibat de implicaţii comunitariste şi solidariste în măsură să diminueze tendinţele spre individualism şi competitivitate. Etosul central-european şi civilizaţia edificată sub împăratul Franz Josef I. susţineau valori precum datoria, ordinea, onestitatea, legalitatea, punctualitatea şi asumarea responsabilităţii, cinstea. Acumularea de cunoştinţe - şi nu acumularea de capital- poate justifica bogăţia şi ascensiunea socială.

Unul din arhitecţii etosului central-european este, în viziunea lui Nemoianu, Josef von Sonnenfels, o figură emblematică pentru spaţiul central-european, prin ascensiunea, viziunea sa, studiile sale, plurilingvismul său, carierea academică şi activitatea depusă în slujba promovării spiritului naţional. Societatea fondată de el Deutsche Gessellschaft a devenit model pentru numeroasele societăţi din spaţiul central-european care-şi propuneau cultivarea ştiinţei, a frumosului cu scopul declarat de promovare a identităţii naţionale (Astra s-a format, în 1867, pe calapodul societăţii lui Sonnenfels). „Afirmarea naţională era scopul declarat al tuturor acestor organizaţii culturale. În ciuda acestui fapt, ar fi greşit să privim mişcarea ca pe una naţionalistă, separatistă şi antimodernă. Afirmarea identităţii naţionale era înţeleasă ca o contribuţie la cultura şi ştiinţa universală, ca un mod de inserare a comunităţii în progresul general, prin instruire şi civilizaţie” (Nemoianu, 1997, 177).

Cel de-al doilea palier al studiului lui Nemoianu vizează răspândirea etosului central-european al instrucţiei în diferite grupuri şi clase sociale. Ipoteza lui Nemoianu este că etosul central-european al instrucţiei era un fenomen etic şi istoric larg răspândit, în toate clasele sociale şi în toate grupurile etnice. „Întreg spaţiul respectiv împărtăşea credinţa în epistemologie drept singura în stare să furnizeze reguli valide pentru mobilitatea socială şi pentru organizarea societăţii” (Nemoianu, 1997, 168). Răspândirea acestui etos în toate straturile societăţii nu înseamnă abolirea sau inexistenţa inegalităţilor economice sau a conflictelor de clasă, ci pur şi simplu afirmarea existenţei forţelor de contrabalans specifice spaţiului geografic şi istoric central-european. „Într-un anume sens, puterea etosului central-european derivă tocmai din diversitatea şi intensitatea conflictelor (naţionale şi sociale) pe care le-a neutralizat” (Nemoianu, 1997, 179). În rândurile aristocraţiei etosul central-european al instrucţiei se manifesta cu predilecţie în domeniile de activitate tradiţional asociate aristocraţiei: armata, protectoratul artistic, mecenatul, participarea la viaţa intelectuală a epocii, fondarea de universităţi . Principalele vehicule ale ascensiunii sociale erau armata şi şcoala. În Europa Centrală exista astfel şi o nobilime bazată pe realizări militare, economice, religioase sau culturale, şi nu pe ranguri moştenite. În prima jumătate a secolului al XIX-lea programele de învăţământ şi instrumentele educaţionale din şcolile şi universităţile de la Viena şi Budapesta erau sincrone cu obiectivele învăţământului din ţări mai dezvoltate economic, precum Anglia, Franţa sau Germania. O consecinţă capitală a etosului instruirii era faptul că educaţia, cunoştinţele sau gustul puteau acompania sau înlocui originea, vechimea sau averea. Nemoianu îşi extinde cercetarea şi asupra claselor de mijloc, vorbind de un fenomen de supra-şcolarizare, în special în cazul micii şi marii burghezii evreieşti, dar nu numai. Esteticianul aduce argumente din domeniul ştiinţelor istorice sau din statistică, arătând că de multe ori nivelul analfabetismului din ţările Europei Centrale era mai mic comparativ cu ţări din Europa Occidentală sau America, ceea ce demonstrează nu doar existenţa unui sistem educaţional dezvoltat, ci şi larga răspândire a etosului şcolarizării. Etosul instruirii penetrase profund şi straturile mai sărace ale societăţii, clasa muncitorilor din mediul urban sau rural. „Secularizarea şcolilor iezuite a însemnat, de asemenea, un mod de instituţionalizare a ierarhiei bazate pe merit şi pe competiţie. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, analfabetismul era în curs de dispariţie în multe zone ale Europei Centrale. În 1900 analfabetismul scăzuse, la Viena, până la 3%, procent apropiat de acela înregistra de Anglia şi considerabil mai bun decât... cel al Italiei sau al Portugaliei” (Nemoianu, 1997, 186).

Nemoianu citează în continuare câteva exemple de opere literare care susţin ideea că principala modalitate de ascensiune socială era învăţătura. Mecanismul social al progresului prin şcoală şi al egalităţii şanselor se desprinde, spre exemplu, din paginile povestirii Budulea Taichii de Ioan Slavici. Difuzarea etosului instruirii în mase este demonstrat şi de alte fenomene cum ar fi creşterea numărului de publicaţii, modificarea habitudinilor de lectură, formarea unui public care citea intens, atracţia cluburilor sau cabinetelor de lectură (apărute în Principatele Române la

începutul secolului al XIX-lea), priza la public a unor publicaţii de popularizare a literaturii şi a ştiinţei, cum ar fi calendarele sau almanahurile. Tirajele ziarelor din Viena, Budapesta concurau tirajele marilor publicaţii din Londra sau Berlin, ajungând la un milion de exemplare vândute pe zi.

Cel de-al treilea segment ideatic al studiului cercetează măsura în care etosul instrucţiei defineşte o identitate culturală comună pentru Mitteleuropa, asemănările şi diferenţele în raport cu alte ţări ale continentului, ideea dispariţiei etosului în spaţiul său natal şi resurecţia acestuia în America de Nord. Virgil Nemoianu face o trecere în revistă a elementelor caracteristice culturii central-europene, caracteristici ce se desprind din numeroasele încercări de definire a acestei culturi: pluralism, toleranţă, organicism, situarea problematică între Est şi Vest etc. Toate aceste elemente, precum şi dilemele modernizării, marginalităţii, eforturile de afirmare a unei identităţi etnice se regăsesc şi în celelalte părţi ale continentului. Ceea ce diferenţiază însă Centrul Europei e faptul că aici există numeroase fenomene şi orientări în care „componenta cultural-intelectuală umbreşte exprimarea etniei sau interesele naţionale” (Nemoianu, 1997, 189). Imaginarul social al Europei Centrale operează, în opinia lui Nemoianu, cu un întreg inventar de teme şi imagini, printre care un loc important ocupă toposul idilic (imaginile cumpătării, seninătăţii, echilibrului, armoniei şi interacţiunii paşnice), imaginea sau mitul bunului împărat (Franz Josef I. reprezenta imaginea monarhului blând, binevoitor, cu o educaţie excepţională, întruchiparea datoriei şi a cinstei). Un alt topos important ţine de imaginile pluralismului şi organicismului, combinate în modelul statal federalist, de maximă importanţă pentru Europa Centrală. „Într-un sens mai larg, federalismul se leagă de etosul instruirii prin modul în care concepe relaţiile dintre individ şi comunitate sau raportul dintre interesele locale şi cele generale. Orice federalism vizează armonizarea identităţilor particulare sub cupola unui interes general. Aproape în acelaşi fel, etosul instruirii încearcă să asigure afirmarea persoanei individuale într-un cadru comunitar şi în interiorul unor structuri prestabilite. Această paralelă structurală avea să ducă la potenţarea reciprocă a ideii federale şi a etosului instruirii” (Nemoianu, 1997, 190).

Cel de-al treilea topos discursiv ţine de didacticismul care îmbibă spaţiul central-european şi eflorescenţa literaturii didactice în regiune (dovadă stau răspândirea şi popularitatea calendarelor, a almanahurilor, a romanelor de călătorie). Didacticismul este, în optica lui Nemoianu, o tendinţă socială de tip Biedermeier. Importanţa romanului istoric capătă noi dimensiuni, fiindcă mecanismul prin care romanele istorice şi-au exercitat efectul seamănă cu mecanismele literaturii didactice: scrierile cu tematică istorică lărgeau orizontul de referinţă al cititorilor, generând contexte informaţionale pentru timpul prezent (prin extragerea învăţăturilor din perioade trecute şi aplicarea lor pentru prezent). Popularitatea excepţională a genului, prin romanele lui Walter Scott, au impus genul ca modalitate de exprimare a identităţii etnice. Un alt gen cu funcţie similară este şi Bildungsromanul, care propunea un etos al muncii şi al progresului.

Concluzia lui Nemoianu explicitează importanţa etosului central-european al instrucţiei, în ciuda relativei rămâneri în urmă a regiunii din punct de vedere socio-economic. În timpul primului război mondial acest etos s-a erodat puternic, naţionalismele, fascismul şi regimurile totalitare marxist-leniniste l-au compromis definitiv. Emigranţii din Centrul Europei au transplantat acest etos, încă la începutul secolului XX, în Statele Unite, unde şi-a exercitat un efect modelator, ba chiar a supravieţuit. „Multe dintre calităţile pentru care Europa Centrală merită să fie iubită - tihna şi decenţa, legalitatea şi respectul faţă de inteligenţă, printre altele – sânt legate de etosul instruirii. Tot etosul instruirii este însă acela care a generat (parţial sau în întregime) multe din caracteristicile ceva mai descurajante ale spaţiului central-european, resimţite ca tot atâtea handicapuri istorice: încetinirea modernizării, excesele nostalgiei, deficienţele raportării la realitate, viciul cronic al diferitelor forme de populism retrograd /.../ nu etosul însuşi, ci modul în care acesta a modelat

memoria colectivă şi structura actuală a zonei rămâne o realitate indiscutabilă şi plină de forţă” (Nemoianu, 1997, 192-193).

Spiritul central european este profund impregnat de spiritul vienez, în sensul acceptării pluralităţii ca valoare în sine. Analiza atentă a modernităţii vieneze sau central-europene, precum şi redescoperirea pierdutului etos al învăţăturii pot avea relevanţă transeuropeană, pot facilita înţelegerea complexităţii şi fragilităţii multor fenomene din viaţa socială sau culturală e Mitteleuropei. Într-o epocă în care informaţia înseamnă valoare şi implicit putere, într-o societate ahtiată de ideea de succes (fiind vorba, din păcate, de obicei, de un succes facil), într-un sistem atât de puţin preocupat de rolul şi importanţa educaţiei - o reevaluare a educaţiei ca factor catalizator al succesului în viaţă este cu atât mai necesară. Eseul lui Nemoianu este un punct de plecare important, care caută şi găseşte răspunsuri, deschide noi piste de cercetare şi stabileşte, în acelaşi timp, un standard foarte înalt. Ca în toate scrierile sale, esteticianul face dovada unei remarcabile culturi, a unei viziuni inter- şi transdisciplinare, a unei empatii profunde dar şi a unui ochi critic faţă de tema abordată şi a unei viziuni de o amplitudine şi deschidere remarcabile.

Aurora STĂNESCU Îmblânzirea romantismului - radiografia unei epoci Interesul pentru studiul curentelor literare s-a constituit nu numai într-o tendinţă de teoretizare

şi sistematizare, ci şi într-o formă de recuperare, de trăire febrilă a unui trecut acumulat valoric într-o istorie literară. Aşa cum remarca şi Paul Cornea, „în mod specific, interesul pentru curente exprimă tendinţa caracteristică timpului nostru de a revizui ‹decupajul› istoriei literaturii, aşa cum ne-a fost transmis de predecesori”1. Configurarea doctrinară a unui curent literar presupune definirea poliedrică a acestuia, prin însumarea coerentă a tuturor perspectivelor – cronologică, filozofică, social politică ori estetică – din care acestea se analizează. Dar dacă o anumită „perioadă” literară, aşa cum susţin Wellek şi Warren, se caracterizează prin predominanţa unui sistem de norme, de idei comune despre felul în care se poate înţelege şi practica literatura, „curentul” pare a avea un grad mai mare de omogenitate, grupând autorii în funcţie de adeziunea deschisă sau implicită la un program.

Amploarea şi dinamica unui curent artistic precum romantismul, care a cuprins aproape un secol cultura europeană, au născut nu numai imboldul înţelegerii şi cercetării acestui larg fenomen, ci şi o tendinţă integratoare a tuturor manifestărilor care au iradiat ulterior. Transformat într-un vast şantier, romantismul a fost sursă de permanentă explorare, întrucât excavarea resorturilor sociale, istorice şi culturale ale acestui curent a putut scoate la suprafaţă atât starea convulsivă a primelor manifestări şi atitudini care au generat adevărate comoţii în cultura europeană, cât şi etapa unei reveniri idilice şi senine spre ceea ce s-a dorit a fi instaurarea unei armonii universale. Studiile întreprinse au însemnat tot atâtea maniere de abordare, exprimând astfel complexitatea şi pluralismul fenomenului. În timp ce Hans Peter Lund în „Le Romantisme et son histoire” prefera noţiunea de curent literar, întrucât se realiza astfel mai uşor joncţiunea dintre „sistematic” şi „istoric”, în schimb Max Milner în „Le romantisme, 1820-1843”, consacra curentului un studiu sincronic, încercând să descopere sensurile romantismului care „caută motivările profunde ale creaţiei în tensiunile existenţei sociale şi tinde să transcendă mereu orizontul literar spre istoria culturii şi a mentalităţilor”2. Acestora li se vor adăuga mai târziu cunoscutele studii ale lui Friedrich Sengle, Rene Wellek şi Austin Warren.

O perspectivă unică şi integratoare în acelaşi timp prin situarea romantismului în sincronie şi diacronie, rămâne cea a lui Virgil Nemoianu, care simte mobilitatea fenomenului, „grandoarea” şi „decăderea” acestuia, într-o superbă trecere de la „extaz” la „agonie”. „Îmblânzirea romantismului”, apreciată de Nicolae Manolescu drept „capodopera lui Nemoianu”, este deopotrivă o lucrare a criticului, dar şi a istoricului literar care nu-şi ascunde afinităţile pentru literatura comparată, mai ales că aceasta îi va permite să distingă morfologia interioară a curentului studiat. Explorarea acestui curent artistic devine fundamentală pentru autor, cu conotaţii ontologice şi gnoseologice totodată: „Înţelegerea romantismului contribuie la propria înţelegere a lumii în care trăim”3. Romantismul nu mai este definit în opoziţie cu clasicismul pentru că este o mişcare care s-a născut distinct din realităţile socio-istorice ale acelor vremuri, fiind un curent complex, cuprinzător care, „mai mult decât alte curente literare, reflectă varietatea culturii europene”4.

Concepută ca un corp sferoid, ca o construcţie circulară, după cum însuşi autorul mărturiseşte în Prefaţă („Îmi place să mă gândesc că această carte are forma unei roţi. Primul capitol este butucul cărţii, iar următoarele capitole sunt spiţele: cititorii ideali se vor întoarce din când în când la impunerea centrală, pe măsură ce îi descoperă semnificaţii în diferite ţări şi sub diferite forme”5), cartea este un periplu uriaş şi erudit în istoria şi evoluţia romantismului, susţinut bidimensional: pe „orizontală”, aceasta presupunând încadrarea în aceeaşi unitate de timp a trăsăturilor romantismului în literaturile germană, engleză, franceză şi în spaţiul est-european şi pe „verticală”, prin ceea ce a însemnat delimitarea dintre zona „înaltă” a romantismului (high - romanticismul) şi cea derivată ulterior din aceasta: romantismul Biedermeier. Spre deosebire de alte studii, perspectiva lui Virgil Nemoianu nu respinge unitatea organică a curentului în ansamblul său, dar sesizează dinamica acestuia, evoluţia şi configuraţia celor două momente pe care le delimitează temporal. În opoziţie cu romantismul ardent, grandios, radical, romantismul Biedermeier, care ar cuprinde perioada 1815-1848, exprimă o tendinţă de redescoperire a ordinii şi a echilibrului.

Considerată o fază finală, moderată, perioada Biedermeier este liniştită şi zbuciumată în acelaşi timp, fiind caracterizată prin contopirea unor valori romantice şi iluministe. Epoca Biedermeier nu aparţine în exclusivitate literaturii; ea s-a manifestat în arte şi ştiinţe, în medicină şi în istorie, escaladând aproape toate domeniile, ceea ce l-a determinat pe autor să afirme tranşant: „Ne referim, aşadar la un aspect cultural autentic...”6. Totodată analizând dinamica romantismului, autorul remarcă aprecierea justă a lui Morse Peckham în legătură cu diferenţa dintre cele două etape: o perioadă explozivă, văzută ca un nou model al renaşterii totale şi o altă etapă, care „are ca principiu de bază adaptarea”7. A considera însă ca o „moarte spirituală” trecerea de la prima etapă la cea de-a doua, aşa cum afirmă Peckham, exprimă o atitudine radicală. De aceea, cercetarea întreprinsă de Virgil Nemoianu se îndreaptă spre examinarea atentă a modului în care acest romantism târziu s-a constituit din „adaptări” ale unor experienţe anterioare. Demersul autorului se îndreaptă în continuare spre studiul lui Abrams, întrucât se poate observa o viziune unitară cu cea a lui Peckham, care schiţa o imagine a romantismului analogă cu modelul creştin: „Omul trece de la încrederea în univers la o perioadă de îndoială şi deznădejde în ceea ce priveşte sensul universului, şi apoi la o reafirmare a credinţei în sensul universului şi în bunătate”8. Similar, teza centrală a lui Abrams pornea de la ideea că romantismul a fost generat prin secularizarea anumitor concepte teologice: triada biblică Paradisul-Căderea-Mântuirea este conceptualizată cu „dialectica profană a diadelor subiect-obiect şi ego-non-ego”. Nemoianu sintetizează celor două teorii considerând că Biedermeier-ul a fost „secularizarea unei secularizări”9, întrucât High-romantismul, considerat ca un romantism pur, nu putea să se menţină în forma aceasta. Soluţiile nu păreau a fi extreme: fie dispariţia, aglutinarea şi anihilarea curentului care ar fi putut fi înghiţit de o altă manifestare artistică, fie adaptarea treptată a acestuia.

Ceea ce descoperă cu subtilitate Virgil Nemoianu este mai presus decât raportarea romantismului la modelul creştin. Suportul analizei sale se îndreaptă spre ceea ce reprezintă modelul uman al romantismului regăsit în conştiinţă ca totalitate.

Aceasta este o primă regresiune a romantismului Biedermeier, evoluţia este treptată şi presupune mai multe etape consecutive: expansiunea în spaţiu, care aduce cu sine exotismul evadării în îndepărtate spaţii ale Nordului sau ale ţinuturilor mediteraneene, ale Balcanilor şi ale Orientului Mijlociu, expansiunea în timp, care include nostalgia trecutului resimţită totodată ca o trăsătură moralizatoare caracteristică perioadei Biedermeier, expansiunea în domeniul erudiţiei şi expansiunea în domeniul social (cu triumful feminităţii care domină simbolul masculin întâlnit până atunci în high-romantism) pentru a se ajunge, în final la expansiunea capacităţilor mentale. Până la urmă „paradigma high-romanticismului este redusă la scară umană” şi de aici derivă o notă caracteristică a romantismului Biedermeier: domesticul idilic care conduce la reducţia la individ. Nu este un proces degenerativ, ci dimpotrivă! Reducţia la spirit ar putea fi până la urmă considerată un triumf al romantismului Biedermeier.

Un alt element definitoriu pe care îl sesizează criticul porneşte de la un demers comparativ. În timp ce high-romantismul se îndrepta spre trecut ca formă de recuperare, o altă formă de reducţie a romantismului Biedermeier este „istoria”, considerată de autor „divinitate” a romantismului târziu şi un alt fel de recuperare, de data aceasta a viitorului. Salvarea prin istorie este o trăsătură organică a romantismului Biedermeier pentru că aceasta atrage renaşterea naţională, reforma socială, contraordinea liberală a progresului. Tot în istorie se regăseşte şi societatea organică a tradiţiei antice şi medievale, pe care romantismul târziu le asimilează.

A treia tendinţă de regresiune pe care o semnalează criticul literar este cea care desemnează o formulă derivativă a romantismului târziu, dar şi modalitatea prin care capătă propria individualitate culturală, prin „adaptare, compromis şi reevaluare”. În acest sens, exemplul se îndreaptă asupra tematicii iubirii atât de mult cultivată în high-romantism. Iubirea idealizată, absolută îşi găseşte substitutul romantic în glorificarea iubirii din sânul familiei şi a liniştii căminului. Virgil Nemoianu îi citează aici pe Hugo, Manzoni, Jules Janine şi mai ales pe Scott, care transpun iubirea în tonuri delicate, cu sentimente bine temperate, un exemplu de îmblânzire „ad litteram” fiind romanul Jane Eyre.

Analogia rămâne tehnica de lucru preferată a criticului şi, în acest sens delimitează o serie de antinomii cultivate de high-romantism precum opoziţia raţiune-intuiţie, raţiune-sentiment, sau opoziţia carte-biserică.

Virgil Nemoianu sesizează diferenţele, observând că în romantismul Biedermeier raţiunea nu mai este respinsă, ci înlocuită sau integrată „într-un tot superior sau mai cuprinzător”, oferind exemple din opera lui Coleridge, Shelling sau Novalis. Supremaţia imaginaţiei începe să fie pusă la îndoială şi poate în felul aceste romantismul târziu deschide calea viziunii realiste. În mod neaşteptat, aceste tendinţe sunt surprinse de critic mai întâi în poezie, descriind procesul „pierderii fanteziei” la Hölderlin, „nemărginirea precisă” din poezia lui Novalis sau atitudinea lirică declarativă din poezia lui Alphonse de Lamartine.

O ultimă dimensiune reductibilă se poate observa în forma ironică şi relativizantă în care romantismul târziu preia tiparele filozofice ale high-romantismului. Ironia, considerată de autor chiar „o piesă de întărire a paradigmei romantice” ar putea fi interpretată ca o predispoziţie către percepţia realităţii, întrucât „ea este empirică, pesimistă, demascatoare; este mai curând sceptică decât mistică”10. Este un proces care ar putea fi consecinţa pierderii imaginarului, redescoperirea adevărului prin respingerea experienţelor oniricului, ieşirea din iluziile romantismului.

Acest idilism nu este nicidecum conceput ca o compromitere a romantismului, reuşind să fie chiar un substitut al romantismului „înalt”, întrucât sub aparenţa moderaţiei şi a serenităţii se

ascunde măreţia unei literaturi care se apropie de o lume a posibilului. Demonstraţia este, în continuare, solidă, îndreptată temeinic asupra epocii Biedermeier din literatura engleză, unde la prima vedere existau prea puţine semne ale acestor prelungiri. Virgil Nemoianu descoperă, însă, în literatura de forţă a lui Byron şi a lui Keats chiar dinamica interioară a acestui tip de romantism, ca să conducă în final demersul critic spre figurile centrale ale romantismului târziu, în opera lui Sir Walter Scott şi Jane Austin.

Surprinde viziunea autorului asupra literaturii franceze, care ar fi putut avea întâietate prin avangarda teoretică adusă romantismului prin Hernani şi cunoscuta prefaţă la Cromwell, dar mai ales prin titanismul unor scriitori precum Victor Hugo, Alfred de Vigny, Lamartine, însă Virgil Nemoianu nu se sfieşte să amintească de caracterul hibrid al romantismului francez şi chiar de faptul că „romantismul marilor scriitori este receptat ca o imposibilitate de a fi pe deplin clasic”11. Cu o discretă ironie, criticul aminteşte de Béguin care, pentru a descrie romantismul francez complex a apelat mai degrabă la operele lui Rimbaud şi Proust. În schimb, autorul descoperă un Biedremeier autentic în operele unor scriitori mai puţin cunoscuţi precum Nicolas Martin, sau Jules de Résseguier, pentru a ajunge la un nume de referinţă, cel al lui Saint-Beuve, reprezentativ, în opinia sa pentru această perioadă. În comparaţie cu romantismul radical al lui Saint-Just, criticul situează, într-o altă ipostază decât cea a elanului revoluţionar, a atitudinii incendiare din High-romantism, poezia lui Victor Hugo, meditaţiile lui Lamartine, ca modele de romantism „îmblânzit”.

Literatura română, analizată alături de literatura poloneză, cehă şi maghiară este integrată în evoluţia literaturii est-europene, care nu a cunoscut dinamica şi fervoarea celei occidentale. Este resimţit mai degrabă un proces de stagnare, de palidă încercare de copiere a modelelor europene, până la momentul Eminescu, când s-a produs un proces de recuperare. Spaţiul acordat literaturii române este unul minor, dar realizat cu privirea scrutătoare a istoricului şi a criticului literar conştient de eforturile de sincronizare ale literaturii noastre.

Iată, în ansamblu, radiografia unei epoci, străbătute la rândul său de căutări şi nelinişti, care nu a însemnat nicidecum declinul romantismului şi nici o palidă prelungire a acestuia. Romantismul „îmblânzit” nu a fost redus la tăcere şi nici învins, ci revigorat printr-o concepţie sistemică, printr-o serioasă fundamentare socio-istorică şi, mai ales, prin profunzimea elaborării conceptuale. Densitatea informaţiei, uneori copleşitoare, oferă dimensiunea „universalia” a cercetării întreprinse. „Îmblânzirea romantismului” este cartea de joncţiune dintre cele două epoci. ______ Note 1. Cornea, Paul, Structuri tematice şi retorico-stilistice în romantismul românesc, Ed.Academiei, Bucureşti, 1976, pag.6 2. Wellek, René, Warren, Austin, Teoria literaturii, Ed.Univers, Bucureşti, 1982, pag.36 3. Lund, Hans Peter, Le Romantisme et son histoire, în „Romantisme”, 1974 4.Nemoianu, Virgil, Îmblânzirea romantismului. Literatura europeană şi epoca Biedermeier, Ed.Minerva, Bucureşti, 1948, pag 5 5.Ibidem, pag,5 6.Ibidem, Prefaţă, pag.3 7.Nemoianu, Virgil, Îmblânzirea romantismului. Literatura europeană şi epoca Biedermeier, Ed.Minerva, Bucureşti, 1948, pag.53 8.Peckham, Morse, Toward a Theory of Romanticism, PMLA,66, no.2, 1951 9.Ibidem 10.Nemoianu, Virgil, Îmblânzirea romantismului. Literatura europeană şi epoca Biedermeier, Ed.Minerva, Bucureşti, 1948, pag.56

Florina CODREANU

Jocurile divinităţii: Gândire, libertate şi religie la sfârşit de mileniu Cu două decenii înainte ca Basarab Nicolescu să iniţieze colecţia Ştiinţă şi Religie la editura

Curtea Veche (2006), dincolo de ocean profesorul Virgil Nemoianu era făptaşul rubricii de mare intensitate spirituală Intelectualul şi religia în cadrele emisiunii Lumea Creştină rulată pe undele interzisei Europa Liberă. Unul din instrumentele de comunicare cele mai unanim salutate, în afara cuvântului scris, cronica radiofonică a anilor optzeci a făcut o frumoasă carieră menţinând fluenţa culturală, altfel imposibilă în societatea comunistă românească.

Tratând dialectic cultura şi religia, aportul periodic semnat Nemoianu ţine de claritatea viziunii şi a asumării vocaţiei de maestru, în care cuvântul rostit reverberează la un umanism creştin înstrăinat la finele Renaşterii şi tentat în permanenţă de o nouă emergenţă. Ceea ce face impresie asupra ascultătorului, şi ulterior a cititorului, nu e atât suportul cultural de mare amploare pe care autorul îl prezintă cu eleganţă, cât vigoarea creştinismului ce animă omul – conştient atât de potenţele religiei, cât şi de incongruenţele ei cu societatea, istoria, viaţa în derulare. Un set de foiletoane, transformat în carte sub îngrijirea lui Ioan I. Ică Jr. în 1997 şi republicată exponenţial în anul 2000, la poarta deschiderii spre un nou mileniu – dezbate în mod vizionar întâlnirea a două lumi aparent incompatibile: cultura universală şi religia. Nu întâmplător, Basarab Nicolescu avea să spună anecdotic într-un interviu că dacă ştiinţa şi religia vor accepta să dialogheze, atunci orbul va vedea şi surdul va auzi. Crezului de libertate comparatistă şi dialogului interdisciplinar, Virgil Nemoianu îi răspunde pozitiv înainte de lansarea pe piaţa românească a manifestului transdisciplinarităţii: nu vizează în primul rând diplomaţia interconfesională, ci este o stare de spirit, o deschidere larg comprehensivă, un mod de raportare spiritual la cultură, artă, ştiinţă, politică, social, fără ca primatul spiritului să contrazică postulatele modernităţii (Prefaţă, p. 9).

De pe poziţii teoretice şi metodologice evident distincte, creştinul ortodox se întâlneşte cu fizicianul în perimetrul universalităţii unui umanism deschis şi integrator. Chiar dacă Nemoianu manifestă reticenţă faţă de posibile deformări sau excese, de genul atitudinilor New Age, acelaşi entuziasm prolific şi dorinţă de experimentalism îi caracterizează pe ambii gânditori faţă în faţă cu materia primă predilectă: cunoaşterea.

Faptul că Ioan I. Ică Jr. numea volumul Jocurile divinităţii eveniment atât spiritual, cât şi cultural, neîndoios act de restituire, dă seama de starea difuză a societăţii româneşti din anii nouăzeci, dar şi de avansul cultural care la fel ca în trecut se dezice de această stare. Călătoria inversă pe care o întreprinde intelectualul spre marginile ştiinţei biblice, testând cunoaşterea indirectă furnizată de muzică, pictură, arhitectură, literatură sau filozofie, nu e o simplă călătorie de recuperare, ci mai degrabă una de întemeiere, de circumscriere a unui nou umanism creştin. Biblia ca document inerent oricărui cămin e în egală măsură un obiect necercetat, în lipsă de reflecţii autentice. Virgil Nemoianu e un atare călător care, cu avântul şi stăruinţa marilor descoperitori, reclamă istoriei dovezi palpabile ale proiectelor benefice înălţate la lumina gândirii de creştinism. Capcanele nu sunt puţine, de la literalism la raţionalism, nu poţi cerceta adevărul transcendent decât asumându-ţi toate contradicţiile, paradoxurile, dogmatismele sau dialecticile. De aceea, ştiinţa biblică se conjugă în primul rând cu problematica libertăţii. Sinteză dintre receptivitate şi activitate, în sensul dat de filozoful libertăţii Luigi Pareyson, libertatea se distinge de necesitatea mecanicistă: Depinde de noi ca să lăsăm ca situarea să rămână în poziţie rigidă de fatum şi închisoare sau s-o vedem ca pe o chemare la libertate (Ontologia libertăţii, p. 15). Urmând exemplul lui Dumnezeu ca act permanent al libertăţii pozitive, omul e liber să fie liber sau să nu fie liber. Cu toate acestea, nu

există libertate împărţită, ci doar o libertate nelimitată sau inexistentă: Mai bine răul liber decât binele impus (Idem, p. 21).

Spre deosebire de Pareyson care valorifică tragismul, tensiunea, contradicţia neîmpăcată, Nemoianu încearcă temperarea şi împăcarea hegeliană în care activitatea de înmănunchiere face parte din obiectivul de bază al chemării sale. Aspectele biblice pe care le clarifică în prima parte a volumului reprezintă pretextul originar pentru o invitaţie la dialog. E interesat, deopotrivă, de modul în care acestea reverberează în social sau politic, nemaivorbind de cultural unde misiunea sa de pedagog, care instruieşte un public refuzat libertăţii, se resimte într-o formă profund religioasă. Scopul său explicit e demonstraţia că religia şi cultura sunt strâns împletite, având rădăcini şi scopuri înrudite (Jocurile divinităţii, p. 29). Doar aşa se explică citarea unor scriitori contemporani care au refuzat desprinderea de dialectica religiosului şi de interacţiunile lui cu literarul şi umanul în general. Un atare scriitor e Anthony Burgess cu ale sale preocupări metafizico-teologice: Burgess examinează fără încetare, din toate unghiurile, raportul dintre libertatea voinţei şi existenţa răului în lume, el se arată îngrijorat de tendinţa societăţilor de consum moderne de a devaloriza şi de a minimiza opţiunea morală şi răspunderea pentru acţiunile personale, este consternat de vulgaritatea egalitaristă şi de nivelarea gustului estetic în care vede diminuări ale sacralităţii în lume (Ibidem, p. 75). Aceeaşi îngrijorare indirectă o manifestă şi Virgil Nemoianu, în calitate de filozof al culturii, faţă cu înaintarea conştiincioasă a lui homo economicus, cu propulsarea agresivă a tehnoştiinţei, cu exacerbarea vulgară a materialismului ce dezvăluie ca principal risc distrugerea fiinţei umane. E drept că literatura nu e decât un vehicul lumesc, dar întâlnirea dintre uman şi divin celebrată în fenomenul întrupării e momentul-cheie al dialecticii estetico-religioase: societate religioasă oprimată, dar o societate a pluralismului religios, în care teismul biblic îşi poate găsi multiple forme de exprimare, fiecare din ele având o categorică valabilitate spirituală (Ibid, p. 142).

Spirit sintetizator al teologiilor Apusului şi Răsăritului, criticul Nemoianu depăşeşte comparatismul religios, şi integralismul de tip Eliade e orientat aplicativ spre societate: O funcţie socială, spirituală, morală, orientativă, iar nu una operativă, iată cum religia poate acţiona în secolul viitor (Idem, p. 192). Aşadar, imixtiunea religiei în viaţa politică e dezavuată, considerată vătămătoare întrucât e departe de a furniza calea, cu atât mai puţin metoda soluţionării disfuncţiilor socio-politice (adevărurile orientate spre eternitate nu fac casă bună cu schimbările şi adevărurile vremelnice). Referenţialitatea religioasă e cel mai firesc prezentă în perimetrul cultural, în genere literar. Cum orice societate îşi manifestă deschiderea spre transcendenţă, cultura face posibilă articularea acestei deschideri; ea, la rândul ei, derivată din religie, imitaţie a gestului şi creativităţii divine.

Un volum alcătuit din eseuri scurte, foste transmisii radio sau articole publicate în revista americană Crisis şi în revistele româneşti România literară, Ramuri şi Euphorion în anii nouăzeci, e de fapt şi de drept un ghid iniţiatic, de instruire religioasă în tainele dialogului, a problematizării şi deconstruirii concepţiilor acceptate socialmente de toată lumea. Un program ce nu înfierează ideologia, ci pur şi simplu nu o recunoaşte în cadrul principal al existenţei; omul e mult prea pregnant pentru a fi aservit cu adevărat regimului. Prejudiciul adus de sistem se reflectă mai cu seamă asupra religiei decât asupra individului, dovadă rezistenţa şi continuitatea lui postcomunistă. Istoria secolului douăzeci favorizează instaurarea unei ere postcreştine, unde criza de bază e cea a creştinismului, ameninţat de umanismul secular, pornirile fundamentaliste sau învăluirile New Age. Umanismul creştin pentru care militează Virgil Nemoianu e parcă ultimul zâmbet condescendent din spatele imperfecţiunii şi efemerităţii umane. Tentativa pedagogului nu va face orbul să vadă sau surdul să audă, dar va mai dezechilibra din gesturile celor hotărâţi să nu vadă sau să audă.

Romana PANTEA Simptome acute şi grave Cât de plăcut şi măgulitor sau cât de frustrant şi abject poate părea un fapt de tinereţe, privit cu

ochii senectuţii? Dacă s-ar putea şti cu certitudine, cred că am avea puţini scriitori la tinereţe, restul fiind copleşiţi de prudenţa sagace care i-ar ţine departe de simptomul de ridicol de mai târziu. Istoria literaturii este presărată totuşi, cu exemple de scriitori care, fie îşi repudiază prima carte, considerând-o un act ratat de tinereţe, fie consideră prima carte esenţa imuabilă, homuncul-ul care i-a înghiţit şi i-a epuizat.

Volumul Simptome al lui Virgil Nemoianu (Institutul European, Iaşi, 1995) este o carte de tinereţe, dar care a fost publicat cu precauţie, nici prea devreme, nici prea târziu pentru a crea satisfacţii sau dezamăgiri. Acest volum a fost scris, după cum însuşi autorul mărturiseşte, în anii ’60, sub forma unui „jurnal de nopţi”, scris iniţial fără intenţia de a fi publicat. De abia la sugestia lui Mircea Ciobanu, Virgil Nemoianu va da spre publicare (în anul 1968) însemnările lui nocturne. Desigur, cu ambiţii şi elan tineresc inovator şi „progresist”, autorul se va strădui să găsească o formă cât mai inedită acestor conţinuturi subiective fragmentare pline de emfază existenţialist-metafizică: Ambiţios, năzuiam să definesc un spaţiu în care imaginaţia literară şi judecata teoretică să poată să funcţioneze egal şi reciproc substitutiv, afirmă autorul în O notă explicativă în 1994, o prefaţă originală a ediţiei din 1995. Aşadar, autorul va inventa personaje (menite să joace rol de chei muzicale) în discursul cărora va insera fragmentele de jurnal şi va organiza conţinutul pe „subiecte” şi „capitole”. Astfel, volumul este un mic document al atmosferei anilor ‘60 din România cu năzdrăvăniile, speranţele şi absurdităţile ei, cu tonul de relaxare zeflemitoare şi de pesimism frivol de atunci (p. 8). Preocupat încă de pe atunci de genul fragmentar, Virgil Nemoianu şi-a găsit modelele experimentale în Lichtenberg şi Ernst Junger, ambii maeştri în arta fragmentului (p. 7); dar, spre deosebire de aceştia, el nu creează fragmente propriu-zise, teorii apodictice îmbibate de principii somptuoase, ci el propune „convorbiri nobile”, ficţionalizate pentru folosul şi prosperitatea cititorilor de toate vârstele, fiind evident aspectul didactic, sacerdotal al acestora: Fie ca ei să extragă dintr-însele poveţe sporite, pregătiri pentru măreaţa Simptomatologie Generală, învăţătura învăţăturilor (p. 13).

Cartea, greu de înscris în vreo specie, la limita dintre eseul filosofic şi proza autoficţională, este structurată pe 14 capitole, 12 „observaţii” puţin prea serioase şi pretenţioase, dar care sunt îndulcite discret cu ironii şi aluzii, Un portret şi un Eseu despre cadouri (De magistrul Clarian). Citim astfel, Observaţii despre natural şi metropolitan, Observaţii despre forme ale comunicării, Observaţii răzleţe despre fenomenul literar, Observaţii despre animale şi monştri, Observaţii despre morală şi sentimente etc. Aceste fragmente denumite „observaţii” sunt, de fapt, eseuri dialogate sau dialoguri eseistice imaginare, cu priză la realitatea bucureşteană văzută şi nevăzută: social-politică şi morală. Bucureştiul devine un centru al lumii, de unde radiază şi mocnesc in nuce, valori şi vicii, oameni şi monştri, specialişti şi diletanţi, plăceri şi dureri – adică Simptome diferite: Bucureştiul mi-a devenit în atare măsură oraşul-tip, încât am senzaţia de înstrăinare teribilă de îndată ce păşesc pe teritoriul unui oraş mai mic; iar un orăşel mi se pare aproape monstruos, atât de inacceptabil încât aproape totdeauna îl privesc ca pe un oraş de dimensiuni bucureştene, dar contractat (p. 19). În Simptomele lui Virgil Nemoianu, lumea întreagă nu este altceva decât o contracţie sau o expansiune

bucureşteană, o imagine holografică care reflectă partea în întreg şi întregul în parte. Invitaţia subtilă a cărţii s-ar traduce prin: cine vrea să cunoască Lumea, să vină la Bucureşti! În acest fel, te poţi contamina de grandoarea şi grandomania acestei mega-urbe care-l transformă pe pitic în uriaş, astfel că, cine a trecut o dată prin Bucureşti se va simţi în altă parte printre pitici. De la gerul din case, la camioane, paşi pe trotuar, la zile de duminică, amoruri şi iubiri, cartea radiografiază fizic şi metafizic meandrele oraşului devenit Agora. Dialogul pseudo-filosofic al pseodo-personajelor (semi-individualizate, dar cu nume rezonante) înţeleptul Clarian, Adelhio, Tironides, Spiridanik, Almador, Pterodactilul sau personajul alter-ego Pius F., deşi este bine ancorat în mituri şi alegorii, încorporează totuşi aparenţa, strada, limbajul licenţios, parvenitismul, absurdul, grotescul şi ipocrizia: Surogatul uman. Almador: printre trăsăturile parvenitului se numără şi atitudinea specifică faţă de dragoste. El nu poate aprecia decât formele grosolane, pasiunea dezlănţuită, langoarea, melancolia tristă, împărtăşirea sentimentelor, extazul comun – nu va înţelege niciodată că gingăşia băieţoasă, brutalitatea jucăuşă, atingerea fugar-abuzivă reprezintă de fapt manifestări rafinate, subtile /…/. Parvenitul nu niciodată copil. El e totdeauna adult, totdeauna în gardă, nu doarme, nu se joacă (p. 87).

Alternanţa de tonuri şi atitudini, de registre şi idei este realizată cu mare uşurinţă şi măiestrie, astfel că autorul este, fie surprinzător de profund şi prolix în observaţii de natură subtilă, fie surprinzător de facil, într-un registru colocvial, transparent. De aceea, scriitura se dovedeşte a fi una captivantă, cuprinzătoare şi eficace. De la notaţii elucubrate asupra caracterului uman, autorul face trecerea bruscă înspre notaţia faptului banal: strada, vremea, viaţa la bloc, anotimpurile citadine sau animalele de “companie”: Cu excepţia verii, golirea străzilor e destul de bruscă, uneori chiar grăbită. După 12 strada e stropită cu pete pestriţe, incoerente: lupi singuratici, paiaţe întârziate şi uşor speriate, şobolani de subsol, pregătitorii zilei (sudori, reparatori, măturătoare)… (p. 18).

Toată această pleiadă de artificii ideatice şi stilistice e necesară pentru a oferi o imagine-frescă a tot ceea ce Bucureştiul reprezintă ca sursă a tuturor virtuţilor, ispitelor şi amărăciunilor. Cartea este un îndreptar pătimaş al tânărului care s-a trezit, a ieşit în lume, iar acum este în mijlocul ei spre a o observa în toată splendoarea şi nimicnicia ei, convins fiind că ceea ce el vede şi descrie va fi de folos posterităţii.

Excesul de impersonalitate, rece şi silogistică este ameliorat pe alocuri de folosirea persoanei întâi, un gest creator salvator, care va contura pasaje savuroase biografice, memorialistice: Pe la 8-9 ani aveam convingerea că trebuie să existe o fracţiune de secundă a zilei, din cele multe ale celor 24 de ore, când o dorinţă exprimată se împlineşte în mod infantil (p. 86). Puterea de abstractizare, morala inclusivă şi parataxa, transformă unele afirmaţii în aforisme sau adevăruri decisive, astfel: Unii nu au curajul opiniilor, se servesc de argumente (p. 47); Era modernă este o eră a cartoanelor (p. 51); Singurătatea este o condiţie prealabilă a fanteziei (p. 53); Orice activitate umană are doi factori: creaţia şi controlul (p. 52); Clasicismul este o formă degenerată a barocului /…/. Spre bătrâneţe, artele sunt copii din ce în ce mai perfecte ale unui prototip din ce în ce mai imperfect (p. 80); Teribilismul este o formă a modestiei (p. 112).

Dialogul dintre falsele personaje este presărat cu nuanţe ironice, unele observaţii se dovedesc a fi aparent „serioase”, altele induc în eroare sau parafrazează parodic marile adevăruri. Întâlnim aşadar, forme incipiente de intertextualitate, pastişa, ironia şi fragmentul, ca intuiţii geniale ale creaţiei postmoderne: Parodiind celebra afirmaţie nietzscheană Dumnezeu a murit!, autorul afirmă Pe Dumnezeu l-a mâncat o pisică (p. 85). De altfel, tot într-o notă ironică, personajul Spiridanik afirmă: Pisicile sunt mai fericite şi mai elegante decât noi (p. 37); alteori, multe afirmaţii pot trece direct la capitolul “şopârle”: … măgarul: pe cât era de respectat în antichitate pentru forţa, dârzenia, bărbăţia lui, pe atât este de dispreţuit astăzi /…/. Leul şi tigrul de pildă, nu se mai bucură nici pe departe de spaima şi gloria din secolul trecut – poate în mare măsură datorită popularizării unor

exemplare degenerate în circuri şi grădini zoologice, lei traşi de coadă, dresaţi, fricoşi, supuşi, precum şi datorită vânărilor masive şi aproape automate (p. 38, s.n.). Leul şi tigrul sunt imagini ale intelectualului puternic şi masiv, care acum e, fie vânat, anihilat şi răpus, fie devine servil, umil, dispreţuit, un exemplar degenerat.

Autorul ne oferă în subtext sugestia lucidă a adevărului din spatele „cortinei”, şi anume că, pentru toate acestea există o singură explicaţie: criza şi amestecul valorilor a condus sistemul (comunismul) la afirmarea puterii discreţionare a individului (îndepărtat de Cer), la supremaţia umanului, Omul e mai stăpân pe situaţie decât oricând: pedepseşte, oblăduieşte, promovează după cum socoate de bine /…/. Microbii s-au făcut mici pentru a scăpa observaţiei sale: mai credeau ei că o să fie strânşi în parcuri, colonii, lagăre, că o să fie îndopaţi şi sacrificaţi ca stupizii cobai şi şoareci? Unele animale au rămas destul de constante (p. 39). Pe fondul aceleiaşi crize sociale şi morale, prostia trece drept inteligenţă. O inteligenţă completă are neapărat nevoie să-şi includă, să-şi asimileze prostia: de altfel acesta este principalul păcat al multor inteligenţe moderne – o lipsă practică printre însuşiri. Prostia trebuie să fie o însuşire a inteligenţei (p 72). De altfel, capitolul Observaţii despre animale şi monştri ni se pare unul reuşit: autorul suportă aici riscul demascării alegoriei, astfel că în tensiunea interioară a frazei descoperim prudenţa şi libertatea asumată de a dispreţui mediocritatea. Acest capitol, citit în cheie subversivă, este un manifest incendiar împotriva sistemului totalitar.

Paginile se proză autobiografică veritabilă, la limita cu metaficţiunea, sunt scrise de un prozator matur, care a înţeles că trebuie să fie sincer şi autentic până la capăt pentru a fi verosimil: De când a început primăvara mă simt liber, uşor disponibil, vesel, îmi vine să zbor, să încep o viaţă nouă; dar tot de la începutul primăverii mi-au crescut imens picioarele; toţi pantofii mă strâng, degetele îmi sunt martirizate de bătături uriaşe, merg şchiopătând, chinuit, pe străzi, grimasez de durere, de multe ori stau acasă (p. 120). Sufletul meu e o pădure cu esenţe amestecate. În acest imperiu silvan încearcă mereu să pună mâna animale înţelepte şi senine (p. 123). Aceste fragmente ne dovedesc că experimentul pe care şi l-a propus autorul este unul de succes: Virgil Nemoianu a reuşit să creeze un spaţiu în care imaginaţia literară şi judecata teoretică funcţionează egal. Aici, mintea a coborât în inimă.

Nota editorului „nu ne lasă” să trecem prin grila platoniciană aceste dialoguri, astfel că le vom considera eseuri literare sau, forţând terminologia, am numi Simptome - un roman neo-kantian, în care recunoaştem pe alocuri şi tonul eseistic ionescian dar, în acelaşi timp, suntem încântaţi de formula literară şi existenţialistă originală care dizolvă întâmplările reale în apa imaginaţiei.

Virgil Nemoianu îşi exersează în această carte capacităţile de analist şi fin observator al aspectelor unei lumi contemporane dezbinată şi plină de teroare. „Observaţiile” lui Virgil Nemoianu sunt analize lucide, oneste, ironice şi dramatice cu privire la realităţi intime, care, extrapolate, devin trame ale unei lumi supuse schimbării. Înclinaţia spre generalitate, frica de judecata nemijlocită, ocolul erudit al fragmentelor transformă acest volum într-un roman-studiu multicultural (o „Simptomatologie Generală”): de la bucătăria românească la estetică, filosofia artei şi a limbajului; de la scara blocului la scara de valori, toate problemele se discută şi se disecă acut şi grav.

Adriana NISTOR Micro-Armonia - o viziune macro-ontologică

Întâi „un document” al unei conştiinţe culturale scindate între Est şi Vest, între totalitarism şi liberalism, sau al unei tranziţii „între modul de gândire al unui tânăr intelectual format în perioada comunistă (dar în opoziţie cu ideologia acesteia) şi disciplina conceptuală a lumii academice occidentale” - după cum mărturiseşte însuşi autorul -, cartea Micro-Armonia a lui Virgil Nemoianu (1977, trad. rom. 1996, ediţia a II-a 2003) a devenit, dincolo de orice „avertismente”, şi un document literar autentic prin demersul teoretic şi comparatist.

Subintitulată Dezvoltarea şi utilizarea modelului idilic în literatură, cartea vizează o repunere în drepturi a unui „gen literar considerat minor”, marginalizat sau chiar discreditat. Autorul îşi propune astfel să recupereze critic idila, „reevaluând natura acesteia şi a rolului său în istoria literaturii”, demonstrând în final faptul că idila este destul de puternică „pentru a fi problematizată, adâncindu-i-se astfel sensurile şi îmbogăţindu-i-se substanţa”.

Dintru început, studiul lui Virgil Nemoianu deviază de la abordările tradiţionale, etimologice, din perspectiva cărora idila este „un mic tablou poematic”, „o specie de poezie pastorală având ca obiect viaţa şi obiceiurile campestre naiv sentimentale, cultivând frecvent motivul erotic.” (conform definiţiei oferită de Dinu Pillat în Dicţionarul de termeni literari). Asimilând teoriile clasice de la Jean Paul la Hegel, autorul încearcă să raporteze esenţa idilei la „situaţiile literare concrete”, iniţiind „o abordare indirectă”, axată pe circumscrierea idilei ca „tip de realitate estetică”, diferită de alte forme de realitate ideală. Ineditul viziunii constă aşadar în faptul că, pentru Virgil Nemoianu, idila este un model literar, deosebit de genul literar al pastoralei, cu care este în mod curent echivalat. Mai mult, idila este, consideră autorul, „un fenomen specific unei anumite perioade”, un gen literar care „capătă demnitate literar-istorică”.

Abordarea originală din Micro-Armonia derivă astfel şi din configurarea paradigmei idilei într-un cadru nu numai literar şi filosofic, dar şi istoric şi sociopolitic. Idilicul apare „la începutul secolului al XVIII-lea din întâlnirea unui fond aflat în căutarea unei forme exterioare, stabile, şi o formă goală ce avea nevoie de un conţinut semnificativ.” Există, drept urmare, o legătură putem spune organică între idilă şi societatea în care apare şi se dezvoltă. Reconstituind un model idilic literar - „topos lărgit” – (aşa cum s-a conturat el începând cu poetul grec Theocrit şi până la Goethe cu romanul Suferinţele tânărului Werther), Virgil Nemoianu elaborează propria teorie a „idilei societale”, definită drept „un microcosmos compact, în mare măsură izolat de vasta lume din afară, interferenţa lor tulburând calmul iniţial. Este o versiune stilizată a unei realităţi ideale, […] o radiografie completă a lumii, […] având o coerenţă internă şi o anumită uniformitate a mediului fizic, a tipurilor de sentimente, a structurii sociale şi a premiselor intelectuale.” Pe scurt, acest topos idilic este „o secţiune transversală prin realitate, la toate nivelurile sale ontologice”.

Umanul devine în acest context o dimensiune fundamentală a acestui univers, căci, plasând formele literare în contextul lor sociocultural, autorul nu face decât să pună în prim-plan rolul mediator între teoretic şi politic al creaţiei, un rol derivat din temelia profund ontologică a idilicului. În acest sens, o lectură atentă a cărţii lui Virgil Nemoianu va dezvălui amprenta umanului încrustat adânc în conformaţia idilei. Omul este cel care mediază continuu acea tensiune dintre real şi ideal, dintre spaţiul formelor literare (scheme, viziuni, imagini) şi cel aşa-zis „adevărat”, reprezentat de contextul sociocultural.

În această ecuaţie un factor important este reprezentat de natură. Toposul idilic, definit drept un spaţiu sigur şi protejat, este în strânsă legătură cu natura, fără a se identifica cu ea, „urmărindu-i doar ritmurile, la scară umană”.

În demersul său de a circumscrie idila, delimitând-o de pastorală, Virgil Nemoianu observă faptul că „lumea idilică nu acceptă nici măcar «natura ca natură», dacă nu este, în vreun fel, în legătură cu omul sau măcar impregnată de prezenţa sa – în rest totul este sălbatic, non-natură, negare, haos.” Natura este cea care instituie în cadrul toposului idilic legile, însă acestea sunt

controlate de către om. Comentând scrierile idilice ale lui Thomas Carlyle, criticul observă faptul că „natura intră într-un circuit de schimburi directe cu omul; deşi constituie un factor decisiv în viaţa lui, a ajuns să fie, în mare măsură, controlată (sau cel puţin direcţionată) de către om. Omul lipsit de sprijinul naturii nu poate fi înţeles, după cum nici natura, în absenţa prezenţei umane, n-ar mai avea sens.”

Se subliniază astfel schimbul permanent dintre om şi natură în cadrul modelului idilic. E o „luare în stăpânire” reciprocă, bazată pe o„relaţie politicoasă”, considerată de către critic una dintre trăsăturile principale ale idilicului.

În acest context, despărţirea omului de natură va da naştere unei stări conflictuale. Deşi un autor precum Rousseau nu ilustrează triumful idilei – precum Oliver Goldsmith, Johann Heinrich Voss sau William Cowper –, el se confruntă cu ea în Les Confessions (Confesiuni), unde subiectul principal este conflictul dintre individ şi societate. Scriitorul, comentează Virgil Nemoianu, „se sprijină pe ideea că omul s-a îndepărtat de natură şi trebuie să se întoarcă la ea; dar, atunci când o face, el recunoaşte implicit separarea produsă.” Şi totuşi, trebuie să se întoarcă, deoarece adevăratele conflicte sunt legate tot de ritmurile naturii. În realitate, „singura dramă cu adevărat compatibilă cu regularităţile lumii idilice este una dintre «crizele naturale», inevitabile şi recurente ale vieţii umane, dintre care cele mai evidente sunt căsătoria şi moartea.”

Aşa cum nu se poate despărţi de natură, omul nu se poate despărţi nici de comunitate. Referindu-se la trăsăturile idilice evidente în The Deserted Village (Satul părăsit) al lui Oliver Goldsmith, Virgil Nemoianu evidenţiază o atitudine foarte bine definită a omului idilic faţă de comunitate „ce nu poate fi numită nici individualism, nici comunitarism” Mai degrabă, oamenii sunt „deschişi faţă de indivizii din comunitate, faţă de oricare dintre ei”, ajungându-se astfel la „o omogenitate pe de-a-ntregul spontană, nemaiatinsă niciodată de atunci încolo.” Totodată, pe aceeaşi linie de demarcaţie între idilă şi pastorală, criticul subliniază faptul că, dacă în pastorală liniştea, mulţumirea şi calmul sunt, în general, descoperite în afara societăţii, în solitudine, în idilă, câtă vreme conceptul de solitudine „capătă semnificaţia unui grup uman restrâns şi armonios”, tihna şi mulţumirea nu pot fi dobândite într-o singurătate absolută. De aici rolul important al familiei în cadrul lumii idilice.

Toate aceste elemente sociale concrete (familia, satul, târgul) conturează tabloul abstract pe care se dezvoltă unul dintre motivele centrale ale modelului idilic, respectiv cel al omului fericit. Derivat din idealul clasic al lui beatus vir, acest motiv este unul frecvent în scrierile secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea şi (re)prezintă o imagine antitetică faţă de imaginea predominantă (tipică) a omului din anumite epoci literare. „Modelul idilic, este de părere Virgil Nemoianu, trebuia să ofere o imagine a omului care să rivalizeze cu aceea a lui homo economicus, a raţionalistului citadin sau a titanului romantic.” El este „umanismul la o scară redusă.”. Pe de altă parte, deşi este „o reflecţie, o stilizare şi un ideal umanist” modelul idilic îşi are „rădăcinile înfipte în realitatea epocii”, fapt ce duce la o „contaminare” a omului idilic (sănătos şi paşnic, lipsit de griji şi suferinţe reale) de bolile epocii. Un exemplu este romanul lui Goethe, Suferinţele tânărului Werther, unde idila este o realitate pur mentală, concentrând resursele tuturor forţelor sociale alienante. Se demonstrează astfel că, din punct de vedere psihologic, este aproape previzibil faptul că „omul idilic, îşi va inventa boli care, altfel, n-ar avea nicio şansă să pătrundă în lumea sa.” În acest sens, Virgil Nemoianu susţine ideea că „bolnăviciosul şi ipohondrul nu sunt - din punct de vedere structural – în dezacord cu lumea idilică”.

Se dovedeşte încă o dată faptul că lumea idilică este deschisă controverselor şi că idila este un model literar care supravieţuieşte unei confruntări experimentale cu alte modele. O dovadă este opera esenţială a lui Goethe, Faust. În primul rând, Virgil Nemoianu observă că idila este aici un element al antitezei şi Goethe s-a luptat să integreze conceptul idilic în roman. În al doilea rând,

integrând-o, Goethe va surprinde „semnificaţia lumii idilice şi relaţia ei cu dinamismul prometeic” ca rezultat al retragerii şi respingerii umanului. „Tendinţa fundamentală a lui Faust este de a nega idilismul, opunându-se astfel unui element contrar naturii sale. Totuşi, el nu cunoaşte salvarea şi nu atinge apogeul vieţii sale decât după ce reuşeşte într-un fel să se împace cu lumea idilică.” Faust are iniţial o conştiinţă non-idilică. Ulterior, îşi doreşte o idilă, dar una „creată/ stabilizată/ cristalizată de el”. El îşi doreşte ca rolul şi integrarea sa să fie decisive, iar nu marginale. Idila se vrea a fi astfel o căutare a unei sinteze la nivelul realităţii, un întreg, rezultat al unei invenţii creatoare. Rolul principal îl joacă aşadar tot omul, în statutul său de homo faber, construind lumi posibile, probându-şi imaginaţia şi spiritul creator. Iar atunci când obiectul creaţiei devine propriul sine, omul capătă statut de geniu, pe care Virgil Nemoianu îl defineşte în relaţie cu opera lui Schiller astfel: „modelul idilic orientat şi centrat asupra sinelui”.

Este evident modul în care sistemul macrocosmic al idilei este reprodus la nivel microcosmic, în sufletul individual. Iată de ce modelul idilic teoretizat de Virgil Nemoianu trebuie privit, întâi de toate, drept un model ontologic. Faptul că idila societală a rămas doar o influenţă în cadrul scrierilor unor autori precum Walter Scott sau William Wordsworth, având un rol superficial şi convenţional, e dovedit tocmai prin apelul la elementul uman. În cazul celui din urmă, criticul avertizează că, deşi s-ar părea că scrierile lui rămân cel mai aproape de modelul idilic, în realitate idilicul e doar de suprafaţă. Referindu-se la poezia Prelude (Preludiul), Virgil Nemoianu este de părere că „apare un univers idilic, însă unul aproape golit de oameni. Există indivizi, însă ei seamănă mai curând cu nişte umbre. S-ar putea vorbi de o lume idilică, aproape pustie, unde individul rătăceşte fără ţintă.” În această situaţie, avem de-a face cu o pseudo-idilă, modelul idilic fiind doar unul virtual, fără consistenţă. Semnificaţiile profunde ale idilei se dezvăluie, aşa cum a intuit şi Hölderlin, numai în legătură strânsă cu destinul omului, iar modelul idilic real apare ca întruchipare a umanităţii „naturale”.

În final, dincolo de argumentele formulate de Virgil Nemoianu de-a lungul studiului său, întărite de exemplele desprinse din literatura antică şi continuând cu literaturile europene moderne, o probă de foc a demonstraţiei o reprezintă însăşi invitaţia autorului de a „testa” viabilitatea modelului idilic propus şi în cadrul altor literaturi, în primul rând literatura română.

Într-adevăr, aşa cum ne „avertizează” criticul în preambulul Micro-Armoniei, „anume categorii şi teorii formulate în acest text se pot aplica cu rezultate surprinzător de interesante asupra literaturii române”. În acest sens, critica literară a recunoscut existenţa unui topos idilic în opera lui Ioan Slavici. Cornel Moraru remarcă faptul că „toposul idilic slavician circumscrie o întreagă lume cu un specific inconfundabil, relevant îndeosebi la nivelul personajelor”. Mai mult „idilicul slavician nu e o convenţie literară, ci o atitudine şi o filozofie de viaţă”. Iată aceeaşi pledoarie pentru valenţele ontologice ale idilicului, model literar al cărui centru gravitaţional este omul. După tiparul idilic, în opera lui Ioan Slavici omul se comportă conform firii şi nu încearcă să iasă din graniţele statornicite. Atunci când încearcă, totuşi, e de regulă înfrânt, dacă între timp n-a revenit, cu resemnare sau cu înţelepciune, la condiţia iniţială. În final, conchide Cornel Moraru, „omul îşi iubeşte destinul şi destinul îl apără, îl ajută să sfârşească cu bine.”

Există astfel destule argumente şi în cadrul literaturii române pentru a demonstra că idila reprezintă o formă fundamentală a existenţei omeneşti şi că nu trebuie confundată cu specia literară propriu-zisă. Scriind despre „idilele” lui George Coşbuc, Vladimir Streinu remarcă, în Clasicii noştri, faptul că „idilism însemnează […] orice deformare a naturii omului în sensul inocenţei […]; suntem idilici în iubire, câtă vreme nu-i pricepem rostul final.” Poate că această definiţie pare azi pentru omul modern prin excelenţă citadin şi intelectual una simplistă, însă ea prinde cu subtilitate dimensiunea ontologică a idilismului, acel mod de a fi şi de a te raporta la natură pentru care pledează şi Virgil Nemoianu.

Rostul final al cărţii Micro-Armonia, fără îndoială un studiu fundamental asupra idilei, este nu numai acela de a sintetiza în mod relevant toate cercetările anterioare, dar şi de a deschide un drum celor viitoare, ivite din unghiuri şi perspective cât mai diverse (literare, filosofice, sociale, politice), dar unite prin obiectul cercetării: „rezultatul final al studiilor asupra idilismului ar trebui să fie o mai bună cunoaştere a interconexiunilor dintre activităţile umane.”

Lucia ŞOPTEREAN

Modelul idilic în literatură Autor a peste 15 cărţi şi 600 de articole şi recenzii apărute în România, Elveţia, Anglia, Statele

Unite, Olanda, Canada, Germania şi Ungaria, Virgil Nemoianu este membru al Academiei Europene de Arte şi Ştiinţe, membru în consiliul executiv al Asociaţiei Criticilor şi Cercetătorilor Literari, iar timp de 6 ani a fost Secretar-General al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată.

Stabilit de mai bine de 30 de ani în Statele Unite ale Americii, este recunoscut pentru o activitate ştiinţifică remarcabilă: comunicări ştiinţifice, articole, evaluări, doctorate, cursuri la diferite universităţi din Europa şi America. Printre lucrările sale principale se numără Utilul şi plăcutul, Micro-Armonia, Îmblânzirea romantismului, Jocurile divinităţii - Gândire, libertate şi religie la sfârşit de mileniu, Tradiţie şi Libertate.

Micro-Armonia oferă multe răspunsuri despre lumea interioară a autorului reprezentând un mod de tranziţie între gândirea unui tânăr scriitor format în perioada comunistă, aflat în opoziţie cu ideologia acesteia şi atras de disciplina metodologică a unei lumi academice de tip occidental.

În această carte, Virgil Nemoianu realizează o incursiune în mentalul secolului al XVIII-lea, interpretând cu acuitate două ipostaze ale toposului idilic: idila societală şi idila pastorală, cea dintâi fiind văzută ca o realitate estetică şi nu ca o posibilă variantă a pastoralei sau în cel mai rău caz sinonimă cu ea. Virgil Nemoianu îşi propune să reevalueze natura idilei, văzută ca un „model” diferit de formele înrudite de dinainte sau de după ea. Dacă pastorala este privită ca un gen literar, idila capătă o aură nouă; încetând să mai fie doar un model literar, ea este o realitate estetică, având un caracter complex şi o configuraţie ideologică distinctă şi coerentă.

Răspândită şi recunoscută în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, succesul atins de idilă trece prin trei faze importante. În prima fază se observă coexistenţa unui model idilic încă nesigur cu formele literare înrudite ; în cea de-a doua fază, idila este definită prin prisma unor scriitori importanţi, care o consideră un model atrăgător şi excepţional, iar în ultima fază sub umbrela romantismului, acest model îşi pierde credibilitatea, câştigând de partea sa caracteristici precum nesiguranţa, lipsa de claritate, ironia, spiritul ludic.

Scriitori europeni prestigioşi definesc idila raportând-o atât la trecut, cât şi la prezent şi la viitor. Schiller, spre exemplu, defineşte idila drept o „reprezentare poetică a unei umanităţi inocente şi fericite” a omului ”în starea sa de inocenţă... armonie şi împăcare cu sine însuşi şi cu lumea din afară”. (1) Pentru Schiller, idila este realitate, naturaleţe, perfecţiune, echilibru, seninătate, devenind, mai mult decât atât, un ideal de frumuseţe aplicat vieţii cotidiene.

Dacă Schiller simplifică idila, Jean Paul este cel care îi procură veştminte multiple şi ne-o prezintă drept o „descriere epică a fericirii totale (Vollglűck) într-un univers închis”. Astfel pentru Jean Paul o situaţie idilică se poate întâlni oriunde „în Alpi sau Tahiti, în barca unui pescar sau într-o simplă casă parohială prin botezul unui nou-născut sau printr-o vacanţă a unui profesor întristat.”(2) Am putea oprea o analogie cu opera lui Slavici, unde transpare, de asemenea, modelul idilic în

nuvelele sale (Gura satului, La crucea din sat) unde fericirea supremă este asociată cu spaţiul închis, protector al casei. Opera lui Slavici are în centrul său lumea rurală, cu ceremonialurile sale, dar şi momentele decisive ale existenţei.

În acelaşi sens în studiul Micro-Armonia, consacrat dezvoltării şi utilizării modelului idilic în literatură, Virgil Nemoianu arată că dragostea şi căsătoria sunt esenţiale, ele fiind momente speciale în lumea idilică. După cum menţionam, modelul idilic parcurge trei faze importante: în prima fază, el este caracterizat prin confruntarea nesigură cu formele literare înrudite, în a doua fază este văzut ca un model uman excepţional şi devine un reper în opere majore ale scriitorilor precum Oliver Goldsmith, Tobias Smollett, William Cowper, Johann Heinrich Voss, dar mai ales Goethe. În cea de-a treia fază, modelul idilic pierde teren în detrimentul romantismului, îşi pierde credibilitatea şi este definit prin ironie, ambiguitate, nesiguranţă, revenind oarecum la starea iniţială după o mişcare de creştere şi descreştere.

În primul capitol, de altfel, autorul recapitulează câteva teorii despre idilă, aparţinând lui Jean Paul, Schiller, A.F.Scott şi Wolfgang Kayser, după care se face trecerea spre trasarea unei limite ferme între idilă şi pastorală, pastorala fiind văzută ca gen şi idila ca model. Mai mult decât atât, Schaeffer încearcă să găsească specificul idilei în comparaţie cu poezia bucolică sau pastorala, cu literatura utopică sau pastorala empsoniană. Spre deosebire de pastorală, idila nu este utopică, una dintre trăsăturile ei caracteristice rămânând imperfecţiunea. Prin definiţie, idila este o specie de poezie lirică (aparţine genului poetic) şi erotică din sfera poeziei bucolice, în care este prezentată, în formă optimistă sau idealizată, viaţa şi dragostea în cadrul rustic, iar pastorala e definită ca o operă literară sau muzicală în care este zugrăvită în mod idealizat frumuseţea vieţii pastorale. Astfel, prin definiţie se pare că cele două îşi găsesc la un moment dat numitorul comun şi multe dintre viziunile idilice ale lui Friedrich Sengle sunt simple pastorale care pun în balanţă distincţia idilă–pastorală. Chiar confuzia frecventă dintre idilă şi pastorală este încă o dovadă a strânsei lor înrudiri. Cu toate acestea, conform lui Jean Paul, idilismul prin definiţie nu are nevoie de un purtător de cuvânt, dorinţa de a reprezenta idila poate fi la fel de nefastă pentru idilă ca şi încercarea de a o obţine prin luptă.

Virgil Nemoianu defineşte modelul idilic raportându-l la realitatea socială a secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea când fizionomia distinctă a idilei societale începe să se contureze, dar tot aici trasează cu multă fineţe trecerea de la pastorală la idilă. Idila este percepută ca o doctrină, o îngheţare a trăsăturilor conţinutului; în modelul idilic dispare opoziţia dintre viaţa rurală şi cea curtenească, atât de bine surprinsă în pastorală. Transferul de la pastorală la idilă este ilustrat în literatura engleză de poemul Windsor Forest al lui Pope, respectiv The Choice al lui John Pomfret, dar o propagare intensă a toposului idilic se găseşte în proza engleză prin romanul lui Fielding-Tom Jones. Totodată, literatura germană este marcată de problematica pastoralei şi idilei prin contribuţia lui Johann Klaj, Ewald von Kleist şi mulţi alţii. Spre deosebire de literatura engleză şi germană, în literatura franceză îndeosebi există o tradiţie a pastoralei până târziu în secolul al XIX-lea, în consecinţă în peisajul literaturii idilice, literatura franceză ocupă un loc secundar.

Capitole substanţiale sunt consacrate unor scriitori reprezentativi şi, implicit, operelor acestora (Jean Paul, Thomas Carlyle, Charles Lamb, E.T.A. Hoffmann; cel din urmă avea o poziţie ironică faţă de idilă, subestimând-o, modelul idilic în viziunea lui fiind pe de o parte rezultatul unei tensiuni, pe de alta parte rupt de realitate, având o viaţă scurtă). O schemă dialectică ideală a dezvoltării modelului idilic în literatura germană are o structură dialectică: teza (idila directă-Voss) - antiteza (romantismul) - sinteza (Jean Paul). În literatura engleză schema ar arăta în felul următor: teza (secolul al XVIII-lea) - antiteza (romantism) - sinteza (Lamb, Carlyle).

În ultimele două capitole, Virgil Nemoianu trasează drumul pe care îl parcurge modelul idilic, odată cu părăsirea câmpului esteticii şi orientarea spre o funcţie sociologică. Aici putem vorbi de o

răzbunare a idilismului. Prin trecerea de la filozofie la estetică şi mai apoi la sociologie, idila îşi pierde din demnitate, devine o noţiune seacă şi limitată, suferă o înfrângere din partea acelor forţe sociale pe care a încercat să le contracareze, forţându-se să devină umană s-a transformat în purtătorul unor nostalgii romantice pentru trecut, cu toate acestea nu putem spune că a încetat în a mai fi productivă. De exemplu, Charles Dickens foloseşte idila în mod sociologic în romanele sale prin popularea lor cu lumea veselă, fericită, sănătoasă a ţăranilor, micilor întreprinzători, lumea seninătăţii, a bunului-simţ şi a aerului respirabil. Romantismul târziu sau epoca Biedermeier, nu pot fi înţelese în afara dublei funcţii pe care o are modelul idilic şi anume cea de a da tonul unei resemnări elegiace şi, în acelaşi timp, de a glumi, de a jongla cu aspecte minore ale vieţii.

În concluzie, cu toate că potenţialul modelul idilic a fost dispreţuit de curentele filozofice ale secolului al XIX-lea şi al XX-lea, este apreciată lupta pentru supravieţuire a idilei într-o ambianţă deloc prielnică. Apărută la începutul secolului al XVIII-lea din întâlnirea unui fond dornic de forme exterioare şi o formă căreia îi lipsea conţinutul, în permanentă concurenţă cu pastorala, idila cunoaşte o etapă de avânt şi una de declin, iar după 1850 e greu de spus dacă vreun scriitor a mai acordat atâta atenţie idilei precum Goethe, Jean Paul, Jane Austen sau Goldsmith. Din acest moment, ea ajunge la îndemâna consumului de masă, nesigură ca model, dar suficient de agresivă din punct de vedere social.

______ 1. Jean Paul, Werke, editura N. Miller, vol.6, München, 1963, pp.257-262 2. Friederich Schiller, Ueber naive und sentimentalische Dichtung in Sämtliche Werke, ed. G. Fricke, H. Göpfert, vol. V, München, 1960, pp.744-751

Virgil Nemoianu: repere bibliografice româneşti (1990 – 2010)

I. Articole publicate în ţară a) în periodice:

2009: Clăditor de punţi [necrolog despre Matei Călinescu, apărut la rubrica „Atitudini”, alături de alte articole despre scriitorul româno-american, semnate de Norman Manea, Gabriela Adameşteanu, Vladimir Tismăneanu, Aurelian Crăiuţu, H.-R. Patapievici, Andrei Oişteanu şi Paul Cernat], în 22, anul XX, nr. 27 (1008), 30 iunie – 6 iulie 2009, p. 7. 2008: ÎPS Nicolae al Banatului, în Vatra, serie nouă (1971), anul XXXV, nr. 11 – 12 (452 – 453), decembrie 2008, p. 14 – 15. Matila Ghyka în America, în România literară, anul XLI, nr. 49, 12 decembrie, 2008 p. 13. 2007: Două aspecte ale catolicismului american, în Dialog teologic, anul X, nr. 20, 2007, pp. 78 – 94. 2006:

Doinaş şi Secolul 21, în Secolul 21: Cultură şi mass-media, nr. 1 – 6, 2006, p. 310 – 311. Mircea Ivănescu, patriarh al inteligenţei, în Euphorion [număr cu tema Mircea Ivănescu], anul XVII, nr. 3-4, martie-aprilie 2006, p. 3. Keith Hitchins din Illinois, în Vatra, serie nouă (1971), anul XXXIII, nr. 7 (424), iulie 2006, p. 49 – 50. Schimbări americane, în România literară, anul XXXIX, nr. 47, 24 noiembrie 2006, pp. 16 – 18. 2005: Modificări canonice şi generaţii de aur, în România literară, anul XXXVIII, nr. 18, 11 – 18 mai, 2005, pp. 16 – 18. Nicolae Balotă la 80 de ani, în Euphorion, anul XVI, nr. 11 – 12, noiembrie – decembrie 2005, p. 4. 2004:

Stilistici alternative, în România literară, anul XXXVI, nr. 17, 5 – 11 mai 2004, p. 15 – 16. 2003: Ştefan Aug. Doinaş şi contextele sale: Cercul Literar de la Cluj/ Sibiu, în Secolul 21: Doinaş, nr. 1 – 6 (454 – 459), 2003, pp. 266 – 275. Mesaj pentru tinerii colegi de la „Euphorion”, în Euphorion [număr cu tema Cercul Literar de la Sibiu], anul XIV, nr. 5 – 6, mai – iunie 2003, p. 3. Doinaş intrând în istorie, în Adevărul literar şi artistic, anul XII, nr. 687, 14 octombrie 2003, p. 13 – 14 2002: De la religie la civilizaţie, în Vatra, serie nouă (1971), anul XXX, nr. 1 – 2 (370 – 371), ianuarie – februarie 2002, pp. 35 – 38. Câştig şi pierdere, în secţiunea O carte în dezbatere (H.-R. Patapievici, Omul recent) în România literară, anul XXXV, nr. 6 – 12 martie 2002, p. 19 – 20. Doinaş la 80 de ani: un caz de victorie românească, în 22, anul XIII, nr. 22 (638), 28 mai – 3 iunie 2002, p. 8 Virgil Nemoianu despre poezia lui Ştefan Augustin Doinaş (Fragment din Surâsul abundenţei. Cunoaştere lirică şi modele ideologice la Şt. Aug. Doinaş, apărut la Editura Eminescu, 1994, p. 108 – 117), în 22, anul XIII, nr. 22 (638), 28 mai – 3 iunie 2002, p. 9. 2001: [răspuns la ancheta pe tema „Care consideraţi că sunt cele mai importante şapte (numărul creaţiei şi al ordinii) evenimente culturale din România ultimului deceniu ?”], în Mozaicul, serie nouă, anul IV, 1 – 2 (27 – 28), 2001, p.18 Noi şi antiamericanii, în 22, anul XII, nr. 12 (577), 20 – 26 martie 2001, p. 15 – 16. Neobonjurismul [după revista 22, nr. 12 din 20 – 26 martie 2001], în Timpul, anul XIII, nr. 13 (530), 28.03 – 3.04.2001, p. 7. Din Franţa către America, în Luceafărul, serie nouă iniţiată de Laurenţiu Ulici, nr. 22 (514), miercuri 6 iunie 2001, p. 12. Literatura comparată – o pasăre phoenix, în Luceafărul, serie nouă iniţiată de Laurenţiu Ulici, nr. 22 (514), miercuri 6 iunie 2001, p. 13 – 14. 2000: Fides et Ratio [dezbatere Fides et Ratio la secţiunea Symposion], în Vatra, serie nouă (1972), anul XXVIII, nr. 4 (349), aprilie 2000, p. 23.

La moartea lui Ernst Jünger, în Secolul 20: Ernst Jünger, nr. 10 – 12 (427 – 429), 2000, p. 11 – 13. 1999: Stânga occidentală şi intelectualii români, în Curentul, serie nouă, anul III, nr. 21 (382), miercuri, 27 ianuarie 1999, p. 18. Religie autentică, în Curentul, serie nouă, anul III, nr. 22 (383), joi, 28 ianuarie 1999, p. 18. Plăcerile exilului, în Curentul, serie nouă, anul III, nr. 44 (405), marţi, 23 februarie, 1999, p. 18. Nicolae Balotă, mon frère, în Curentul, serie nouă, anul III, nr. 56 (417), marţi, 9 martie 1999, p. 18. De la Gray la Roepke: mica proprietate, în Curentul, anul III, serie nouă, nr. 62 (423), marţi, 16 martie 1999, p. 18. Anticomunism: forţe eclesiastice, în Curentul, serie nouă, anul III, nr. 73 (434), luni, 29 martie 1999, p. 18. Corespondenţă Nicolae Steinhardt – Virgil Nemoianu, în Adevărul literar şi artistic, anul VIII, nr. 464, 20 aprilie 1999, p. 8-9. Alice Voinescu şi politica, Curentul, serie nouă, anul III, nr. 90 (451), marţi, 20 aprilie 1999, p. 18. Nicolae Steinhardt – Virgil Nemoianu, în Adevărul literar şi artistic, anul VIII, nr. 465, 27 aprilie 1999, p. 8 – 9. Seneca, în Curentul, serie nouă, anul III, nr. 99 (460), vineri, 30 aprilie 1999, p. 18. Nicolae Steinhardt – Virgil Nemoianu, în Adevărul literar şi artistic, anul VIII, nr. 466, 4 mai 1999, p. 8-9. După 1989, în Curentul, serie nouă, anul III, nr. 121 (482), 26 mai 1999, p. 18. Din Balcani la Hongkong şi îndărăt, în Curentul, serie nouă, anul III, nr. 134 (495), joi 10 iunie, 1999, p. 18. Argetoianu şi conservatorismul, în Curentul, serie nouă, anul III, nr. 156 (517), marţi 6 iulie, 1999, p. 18. America de azi şi America iniţială, în Secolul 20, nr. 7-8-9 (412 – 414), 1999, pp. 11 – 17. Pe muchie de cuţit, în Curentul, serie nouă, anul III, nr. 220 (581), sâmbătă, 18 – duminică, 19 septembrie 1999, p. 10. Principiul juridicităţii, în Curentul, serie nouă, anul III, nr. 226 (587), sâmbătă, 25 – duminică, 26 septembrie, 1999, p.10. Europa: ieri, azi, mâine, în Secolul 20: Europele din Europa, nr. 10-12/1999, 1-3/2000 (415 – 420), pp. 26 – 32. Balanţa secolului XX, în Curentul, serie nouă, anul III, nr. 255 (616), vineri, 29 octombrie, 1999, p. 11. Ideea unei confesiuni naţionale, în Vatra, serie nouă (1971), anul XXVII, nr. 11 (334), noiembrie 1999, p. 38. 1998: Epistolar I. Negoiţescu – Virgil Nemoianu, în Apostrof, anul IX, nr. 5 (96), 1998, p. 22 – 23. Epistolar I. Negoiţescu – Virgil Nemoianu (II), în Apostrof, anul IX, nr. 6 (97), 1998, p. 16 – 17. De la Glucksmann la Havel, în Curentul, serie nouă, anul II, nr. 145 (203), joi, 25 iunie 1998, p. 15. Epistolar I. Negoiţescu – Virgil Nemoianu (III), în Apostrof, anul IX, nr. 7-8 (98-99), 1998, p. 22 – 23. Suferinţele neamurilor, în Curentul, serie nouă, anul II, nr. 156 (214), miercuri, 8 iulie 1998, p. 15. Sportul şi ideologia, în Curentul, serie nouă, anul II, nr. 181 (239), joi, 6 august 1998, p. 18. Încă o istorie a românilor [recenzie la Romania: A Historic Perspective (România: o perspectivă istorică), ed. în limba engleză Boulder, Colorado (East European Monographs), 1998], în Curentul, serie nouă, anul II, nr. 199 (257), joi 27 august 1998, p. 18. Cine se teme de religie?, în Curentul, serie nouă, anul II, nr. 207 (265), sâmbătă, 5 septembrie 1998, p. 18. Despre intoleranţa ideologică, în Curentul, serie nouă, anul II, nr. 226 (284), luni, 28 septembrie 1998, p. 18. Epistolar I. Negoiţescu – Virgil Nemoianu (IV), în Apostrof, anul IX, nr. 10 (101), 1998, p. 24 – 25. Dimensiunile arhitecturii, în Curentul, serie nouă, anul II, nr. 232 (290), luni, 5 octombrie 1998, p. 18. Federalismul, în Curentul, serie nouă, anul II, nr. 245 (303), marţi, 20 octombrie 1998), p.18. Epistolar I. Negoiţescu – Virgil Nemoianu (V), în Apostrof, anul IX, nr. 11 (102), 1998, p. 22 – 23. Rusia, România şi Orientul, serie nouă, anul II, serie nouă, nr. 259 (317), joi, 5 noiembrie, 1998, p. 18.

Anatomia suferinţei [recenzie la vol. Stelian Tănase, Anatomia mistificării (1944-1989), Bucureşti, Editura Humanitas, 1998], în Curentul, serie nouă, anul II, nr. 277 (335), joi, 26 noiembrie 1998, p. 18. Epistolar I. Negoiţescu – Virgil Nemoianu (ultima parte), în Apostrof, anul IX, nr. 12 (103), 1998, p. 24 – 25. Cantacuzino [consideraţii pornind de la vol. I. M. Cantacuzinpo, O mie de ani în Balcani], în Curentul serie nouă, anul II, nr. 285 (343), marţi 8 decembrie 1998, p. 18. Un act nobil în istoria României, în Curentul serie nouă, anul II, nr. 292 (350), miercuri 16 decembrie 1998, p. 18. 1997: Anticomunismul ca ştiinţă: Malia, Furet şi mentalitatea românească [recenzii la cărţile Martin Malia, The Soviet Tragedy şi François Furet, Le passé d'une illusion], în România literară, anul XXX, nr. 7, 19 – 15 februarie 1997, p. 14 – 15. Scrisoare din America [semnată împreună cu Matei Călinescu], în 22, anul VIII, nr. 15 (373), 15 – 21 aprilie 1997, p. 5. Ştefan Aug. Doinaş: O existenţă armonioasă, în România literară, anul XXX, nr. 17, 6 – 12 mai 1997, p. 10 Variantele liberalismului, în România literară, anul XXX, nr. 18, 13 – 19 mai 1997, p. 14 – 15. 1996: I. D. Sîrbu – dimensiunea romantică, în Orizont, anul VII, nr. 1 (1367), 24 ianuarie 1996, p. 6. Polemici, în Dilema, anul IV, nr. 162, 16 – 22 februarie 1996, p. 2. Dialectica autocriticii naţionale, în 22, anul VII, nr. 18 (324), 1 – 7 mai 1996, p. 8 – 9. Neo-platonism şi cultura română, în Revista de istorie si teorie literară, anul XLIII, nr. 3 – 4, iulie – decembrie 1996, pp. 261 – 271. „Coloana a cincea” [răspuns la ancheta Ce poate şi ce nu poate face intelectualul român din diaspora pentru evoluţia vieţii politice din România], în Dilema, anul IV, nr. 183, 12 – 18 iulie, 1996, p. 9. [Profil] [articol omagial Norman Manea – 60 de ani], în Steaua, anul XLVII, nr. 7 – 8 (578 – 579), iulie – august 1996, p. 20 – 21. Un triumf istoriografic şi „imaginea României” [recenzie la Keith Hitchins, The Romanians 1774 – 1866, Clarendon Press, Oxford, 1996, 337 p.], în 22, anul VII, nr. 35 (341), 28 august – 4 septembrie 1996, p. 13. Politica externă a culturii: câteva ingrijorări, în Dilema, anul IV, nr. 202, 22 – 28 noiembrie 1996, p. 15. Imitaţie şi identitate, în 22, anul VII, nr. 49 (355), 4 – 10 decembrie 1996, p. 17 – 18. 1995: Notes sur l'état de post-modernité, în Euresis: cahiers roumains d’études littéraires, nr. 1 – 2, 1995, pp. 17 – 19 [recenzie la vol. Hans Bertens, The Idea of the Postmodern, New York and London, Routledge, 1995], în Euresis: cahiers roumains d’études littéraires, nr. 1 – 2, 1995, p. 310 – 311. Umanismul cultural şi mecanismele tiraniei, în România literară, anul XXVIII, nr. 18, 10 – 16 mai 1995, p. 12 – 13. Blaga: Trecut, prezent, viitor, în Apostrof, anul VI, nr. 5/6/7 (60/61/62), 1995, p. 15. În patru colţuri ale lumii în Orizont, serie nouă, anul VI, nr. 11, 22 noiembrie 1995, p. 4. 1994: Proto-junimismul călătorilor români, în Viaţa românească, anul LXXXIX, nr. 1, 1994, pp. 8 – 14. Izvoarele politice ale Americii, în 22, anul V, nr. 11 (214), 16 – 22 martie 1994, p. 12. Exilul – metaforă arhetipală [dezbatere la care au participat Virgil Nemoianu, Matei Călinescu, Ion Vianu, Gabriela Adameşteanu, Magdalena Bedrosian, Ana Blandiana, Ştefan Aug. Doinaş, Mihai Şora, Neagu

Djuvara, Cezar Baltag, Mircea Ciobanu, Andrei Cornea], în 22, anul V, nr. 12 (215), 23 – 29 martie 1994, p. 12 – 13. Notiţe despre starea de postmodernitate, în Euphorion, an. V, nr. 2 (43 – 44 – 45), [aprilie – mai – iunie] 1994, p. 2. Emigraţia la America odinioară şi astăzi, în România literară, anul XXVII, nr. 28, 27 iulie – 2 august 1994, p. 15. Rupturile non-comunicării: o galerie, în Apostrof, anul V, 8 – 9 (51 – 52), 1994, p. 25 La moartea lui Cleanth Brooks, în Orizont, serie nouă, anul V, 10 (1340), 8 august 1994, p. 7. Fotbalul, globalismul şi societatea americană, în Orizont, serie nouă, anul V, 11 (1341), 15 septembrie 1994, p. 7. Un mare eveniment istoriografic [recenzie la vol. Keith Hitchins, Rumania 1866-1947, Oxford at the Clarendon Press, 1994, 579 p.], în România literară, anul XXVII, nr. 40, 19 – 25 octombrie 1994, p. 21. 1993: [Recenzie la Matei Călinescu, Rereading, New Haven and London: Yale University Press, 1993, XV + 327 pp.], în Synthesis, anul XX, 1993, p. 105. Faust la Pacific, în Euphorion, an. IV, nr. 1 (31 – 32 – 33), [ianuarie – februarie – martie] 1993, p. 5. [rezumatul lucrărilor unui simpozion cu tema „Interpretarea contemporană a lui Faust”, ţinut la Universitatea California – Santa Barbara în perioada 18 – 22 august 1992]. O propunere pentru Universitatea din Sibiu [Propunerea ca la Universitatea din Sibiu să se înfiinţeze un Centru dedicat studierii Cercului Literar], în Euphorion, an. IV, nr. 2 (34-35-36), [aprilie – mai – iunie] 1993, p. 3. Dimensiunile etice ale sistemului capitalist, în Ramuri, nr. 2 (921), februarie 1993, p. 3. O mânăstire ortodoxă la Washington, în Ramuri, nr. 3 (922), martie 1993, p. 3. Adam Smith şi teoria umanismului comercial (recenzie la cartea Adam Smith in His Time and Ours de Jerry Muller), în Ramuri, 4 (923), aprilie 1993, p. 8. Natura ca discurs. Dezbateri ecologice americane, în, nr. 5 (924), mai 1993, p. 5. Moştenirea lui Ion Negoiţescu, în LA & I (Litere, Arte, Idei), anul III, nr. 21 (106), 7 iunie, 1993, p. 4 – 5. Excentricitatea în America, în Ramuri, nr. 8 – 9 (926 – 928), august – septembrie 1993, p. 3. 1992: Displaced Images: Travel Literature as Conversational Essay in tanulhe Early Nineteenth Century, în Synthesis, nr. XIX, 1992, pp. 3 – 10. Religia şi ştiinţa modernă (recenzie la Dieu et la science de Jean Guitton), în Ramuri, nr. 1 – 2, ianuarie – februarie 1992, p. 13. Poezie şi dictatură [capitol din Surâsul abundenţei. Cunoaştere lirică şi modele ideologice la Ştefan Aug. Doinaş], în Euphorion, an. III, nr. 2 (25-26-27), [aprilie-mai-iunie] 1992, pp. 5 – 7, 15. Gânduri răzleţe despre momentul literar în LA & I ( Litere, arte, idei), anul II, nr. 18 (51), 11 mai 1992, p. 8. Revoluţia încâlcită [recenzie la vol. Nestor Ratesh, Romania: The Entangled Revolution. Foreword by Edward N. Luttwak. Published with The Center for Strategic and International Studies Washington D.C. Coll. „The Washington Papers”/152, Praeger Publishers, New York, Westport, Connecticut, London, 1991, 179 p.], în Contrapunct, anul III, nr. 19 (122), 29 mai – 4 iunie 1992, p. 4. Mircea Eliade între Chicago şi Bucureşti, în L A & I (Litere, arte, idei), anul II, nr. 25 (58), 29 iunie 1992, p. 6 – 8. Organizarea socială şi învăţătura religioasă, în Ramuri, nr. 7 – 8, iulie – august 1992, p. 15. Tehnologie şi etică socială, Ramuri, nr. 9 – 10 septembrie – octombrie, 1992, p. 4. Cultura europeană în America: un început de distanţare, în Contrapunct, anul III, nr. 30 (133), 2 octombrie 1992, p. 10.

Corespondenţă din Washington: Farmercul discret al imperialismului [prima parte a recenziei la vol. John Tomlinson, Cultural Imperialism, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1991, 187. p], în Cuvântul, anul III, nr. 39 (139), 29 septembrie – 5 octombrie 1992, p. 16. Corespondenţă din Washington: Farmecul discret al imperialismului (II) [recenzie la vol. John Tomlinson, Cultural Imperialism, Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1991, 187. p], în Cuvântul, anul III, nr. 40 (140), 6 – 12 octombrie 1992, p. 16. Satira şi lirismul [recenzie la vol. I. D. Sîrbu, Adio, Europa!, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1992], în Orizont, serie nouă, anul III, nr. 23 (1306), 23 decembrie 1992, p. 8. 1991: Reflexii privind politica externă, în Lumea Azi, anul III, nr. 1 – 2 (1416 – 1417), ianuarie 1991, p. 9-10. Modele de dezvoltare şi alternative de valori sociale în România anilor ‘940: Cazul CERCULUI LITERAR de la Sibiu [studiu publicat iniţial în International Journal of Rumanian Studies, vol. 7, 1989, intitulat “Development Models and Social Value Choices in the Romanian 1940's: The Case of Cercul Literar in Sibiu”; traducere din limba engleză de Radu Ţurcanu], în Euphorion, anul 2, nr. 4 (14), 1991, p. 4 – 5, 13. Modele de dezvoltare şi alternative de valori sociale în România anilor ‘940: Cazul Cercului Literar de la Sibiu Euphorion [urmare din numărul trecut], anul 2, nr. 5 (15), 1991, p. 8 – 9,13. Meditaţii după războiul Golfului, în Orizont, serie nouă, anul III, nr. 13 (1243), 29 martie1991, p. 8 – 9. Reflecţii despre etic şi economic, azi, în Dreptatea, seria a IV-a, anul XXIII, nr. 348, 20 aprilie, 1991, p. 1, 4. Ernst Junger – 96, în România literară, anul XXIV, nr. 28, 11 iulie 1991, p. 21. Federalism şi complexe psihologice, în Contrapunct, anul II, nr. 35 (87), 30 august 1991, p. 10 – 11. Conservator: puţină etimologie, în România literară, anul XXIV, nr. 40 joi, 3 octombrie 1991, p. 3. Cearta în jurul lui Columb, în Contrapunct, anul II, nr. 48 (100), 29 noiembrie 1991, p. 3. 1990: Nicolae Manolescu la 50 de ani, în Agora, anul III, nr. 1, februarie 1990, pp. 291 – 302. Clasicii normalităţii, în Agora, anul III, nr. 3 (199), 1990, p. 87 – 97. Patru şanse ale democraţiei în România, în Amfiteatru, anul I, nr. 3, martie 1990, p. 10. Geniul creştinătăţii, în Unirea, serie nouă, anul II, nr. 3, marţi, 3 aprilie 1990, p. 2 Geniul creştinătăţii, în Unirea, serie nouă, anul II, nr. 4, miercuri, 4 aprilie 1990, p. 2 Viaţa la ţară în America [reportaj special], Dreptatea, seria a IV-a, anul XXII, nr. 139, 25 iulie 1990, p. 1, 4 Bătălia canonică: de la critica americană la cultura română, în România literară, anul XXIII, nr. 41, 11 – 18 octombrie 1990, p. 12 – 13. Despărţirea de eminescianism [text apărut iniţial în Dialog (Germania, primăvara 1990), n.r.], în Contrapunct, anul 1, nr. 40, vineri 5 octombrie, 1990, p. 10 – 11. Scrisoare din Washington, în România literară, anul XXIII, nr. 43, joi 25 octombrie 1990, p. 22. A doua scrisoare din America, în România literară, anul XXIII, nr. 45, joi 8 noiembrie 1990, p. 22. A trei scrisoare din America, în România literară, anul XXIII, nr. 48, joi 29 noiembrie 1990, p. 22. A patra scrisoare din America, în România literară, anul XXIII, nr. 50, joi 13 decembrie 1990, p. 22. A cincea scrisoare din America, în România literară, anul XXIV, nr. 1, joi 3 ianuarie 1991, p. 22. Scrisoare din Washington: Filologi români în America (1), în România literară, anul XXIV, nr. 3, joi 17 ianuarie 1991, p. 18. Scrisoare din Washington: Filologi români în America (2), în România literară, anul XXIV, nr. 4, joi 24 ianuarie 1991, p. 22. Scrisoare din Washington: Filologi români în America (3), în România literară, anul XXIV, nr. 6, joi 7 februarie 1991, p. 22. Scrisoare din America: John Updike şi încheierea unei tetralogii, în România literară, anul XXIV, nr. 13, 28 martie 1991, p. 22.

Scrisoare din America: Derek Walcott şi localismul cosmopolit [recenzie la vol. Derek Walcott, Omeros, New York: Farrar, Strauss and Giroux, 1990], în România literară, anul XXIV, nr. 19, joi 9 mai 1991, p. 22 Scrisoare din America: Matca stilistică în America, în România literară, anul XXIV, nr. 21, joi 23 mai 1991, p. 22. Scrisoare din America: Două cărţi despre cer [recenzie la vol. Bernhard Lang, Colleen McDannell, Heaven A History, 1990], în România literară, anul XXIV, nr. 24, joi 13 iunie 1991, p. 22. Scrisoare din America: Un nou curent critic american ? [recenzie la vol. Frederick Turner, Rebirth of Value. Meditation on Beauty, Ecology, Religion and Education, SUNY Press, Albany, 1991, 188 p.], în România literară, anul XXIV, nr. 27, 4 iulie 1991, p. 18. Clasicii normalităţii [din revista AGORA, nr. 3 (199), 1990 n. r.], în Ramuri, serie nouă, nr. 11 (317), noiembrie 1990, p. 4. Literatura română [traducere de Aurel Sasu, articol despre literatura română extras din Encyclopedia of World Literature in the 20th Centuy, vol. IV, editor general: Leonard S. Klein, 1981 – 1985], în Tribuna, serie nouă, anul II, nr. 47, 22 noiembrie 1990, p. 4.

b) în volume: Cercul Literar între idilism şi spirit critic, în ed. de Sanda Cordoş (coord.), Spiritul critic la Cercul Literar de la Sibiu, Cluj-Napoca, Editura Accent, 2009, pp. 22 – 34. Eugen Dorcescu la maturitate, prefaţă la vol. Eugen Dorcescu, În piaţa centrală, Timişoara, Editura Marineasa, 2007, p. 5 – 6. Mircea Eliade între Chicago şi Bucureşti [o variantă extinsă a acestui material a apărut în Virgil Nemoianu, România şi liberalismele ei. Atracţii şi împotriviri, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000, pp. 27 – 41. Retipărit în volumul de faţă cu modificările şi cu permisiunea autorului, n. ed.], în vol. coord. de Mihaela Gligor, Mac Linscott Ricketts, Întâlniri cu Mircea Eliade, Cuvânt înainte de Mihaela Gligor, Prefaţă de Mac Linscott Ricketts, Postfaţă de Sorin Alexandrescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, pp. 175 – 192. Conceptul de atenţie în filosofia lui Mihai Şora, în vol. Festschrift Şora, ediţie de Marius Ghica, Piteşti, Editura Paralela 45, 2006, pp. 139 – 149. Prefaţă la vol. Robert Lazu, Lumea lui Tolkien, Arad, Editura Harmann, 2004 Cuvânt despre Cristian Bădiliţă, prefaţă la vol. Cristian Bădiliţă, Duminica lui Arcimboldo [poeme], Timişoara, Editura Brumar, 2004, pp. 5 – 7. Postfaţă. Un echilibru încăpăţânat, în vol. Thornton Wilder, Idele lui martie, traducere de Ivan Denes, Bucureşti, Editura Curtea-Veche, 2004, pp. 263 – 274. Martirii creştini. Prefaţă, în vol. Robert Royal, Martirii creştini ai secolului al XX-lea, Iaşi, Editura Sapientia, 2003, pp. 9 – 13. Florea Roatis, Prin alţii, in postumitate, Baia Mare, Helvetica, 2002, pp. 189 – 192. Un cuvânt despre Vlad Niculescu, în vol. Vlad Niculescu, Teologie şi retractare, Iaşi, Editura Sapientia, 2003, pp. 9 – 12. Prefaţă Cultura drept ghid politic la vol. David Walsh, Vegheaţi de mister. Sensul într-o lume postmodernă, traducere de Corina Tiron, Bucureşti, Editura Paideia, 2002, pp. 7 – 10. Fides et Ratio, în Fides et Ratio în dezbatere, Cluj, Editura Viaţa Creştină, colecţia „Aletheia”, 2002, pp. 46 – 52 Introducere, în vol. Robert Lazu, Farmecul discret al teologiei, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001, 160 p. Familia mea [1690-1990] (Virgil Nemoianu, Arhipelag interior, Editura Amarcord, Timişoara, 1994, fragmente, n. a.), în vol. Adriana Babeţi, Cornel Ungureanu (coordonatori), Europa centrală: memorie, paradis, apocalipsă, Iaşi, Editura Polirom, 1998, pp. 205 – 217. Diagnostic românesc: prezent, trecut, viitor în vol. Iordan Chimet, Momentul adevărului, Cluj, Editura Dacia, 1996, pp. 134 – 152.

Mihai Şora şi tradiţiile filozofiei româneşti [Postfaţă], în vol. Mihai Şora, Despre dialogul interior: Fragment dintr-o antropologie metafizică, traducere din limba franceză de Mona Antohi şi Sorin Antohi, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, pp. 217 – 242. II. Recenzii şi note la cărţile publicate în ţară: 1. România noastră. Dialoguri berlineze, dialoguri cu Sorin Antohi, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române. 164 p.; ed. a II-a Iaşi, Institutul European, 2009,174 p. • în periodice: Daniel Cristea-Enache, Conversaţii berlineze (I), în Cultura, serie nouă, anul IV, nr. 40 (244), joi 8 octombrie 2009, p. 8 – 9. Idem, Conversaţii berlineze (II), în Cultura, serie nouă, anul IV, nr. 42 (246), joi 22 octombrie 2009, p. 8 – 9. Dan Stanca, România lui Virgil Nemoianu, în România liberă de weekend, anul XIII, nr. 680, vineri, 17 iulie, 2009, p. 13, 16. Iulian Boldea, Paradoxuri şi interogaţii, în Apostrof, anul XXI, nr. 1, 2010, p. 22. 2. Străin prin Europa. Note de călătorie 1983-1992, Bucureşti, Institutul Cultural Român, Colecţia „În oglindă”, 2006, 231 p. • în periodice: Radu F. Alexandru, Emoţie şi cunoaştere, în 22, anul XVIII, nr. 32 (909), 7 – 13 august 2007, nr. 909 Radu Ciobanu, Autoportret în oglindă, în Orizont, serie nouă, anul XIX, nr. 7 (1498), 27 iulie, 2007, p. 14. Monica Spiridon, Lecţia de literatura comparata, Scrisul Romanesc,13-14( 41-42), 2007

Idem, Diaspora : un incubator al viitorului, în volumul Monica Cum poţi să fii român ? Variaţiuni pe teme

identitare, Ed. Scrisul Romanesc, 2006, pp. 101-107

Gabriel Coşoveanu, Călătoria ca bucurie simplă, în Scrisul românesc, serie nouă, anul V, nr. 5 – 6 (45 – 46),

mai – iunie 2007, p. 4

Daniel Cristea-Enache, Un american la Paris, în România literară, anul XL, nr. 33, 22 august 2008, p. 11 Ovidiu Pecican, Autoportret de călător, în Steaua, anul LVII, nr. 4 – 5 (702 – 703), aprilie – mai 2007, p. 89 – 90. • în volume: Olimpia Berca, Provincia literară, Timişoara, Editura Eubea, 2008, pp. 195 – 200 2. Virgil Nemoianu şi Robert Lazu (coordonatori), J. R. R. Tolkien: credinţă şi imaginaţie, Arad, Editura Hartmann, 2005, 286 p. 3. Înţelepciunea calmă. Di@loguri în cyberspace cu Robert Lazu, prefaţă de pr. dr. Wilhelm Dancă, Iaşi, Editura Sapientia, 2002, 144 p. • în periodice:

Daniel Cristea-Enache, Calmul valorilor (I), în Adevărul literar şi artistic, anul XII, nr. 666, 20 mai 2003 Idem, Calmul valorilor (II), în Adevărul literar şi artistic, anul XII, nr. 668, 3 iunie 2003, p. 5 4. Tradiţie şi libertate, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2001, 534 p. • în periodice: Cristian Bădiliţă, Un „om-punte” între Washington şi Bucureşti, în Convorbiri literare, serie nouă, anul CXXXVI, nr. 11 (83), noiembrie 2002, p. 110 – 111 Daniel Cristea-Enache, America: o definiţie corectă, în Adevărul, nr. 3548, 12 noiembrie 2001, p. 4 Gheorghe Grigurcu, Un româno-american (I), în România literară, anul XXXV. nr. 33, 21 – 27 august 2002, p. 9 Idem, Un româno-american (II), în România literară, anul XXXV nr. 34, 28 august – 3 septembrie, 2002, p. 9 C. Rogozanu, În aşteptarea dezbaterilor, în România literară, anul XXXIV, nr. 36, 12 – 18 septembrie 2001, p. 5 Monica Spiridon, Despre „avantajul unei anumite perspective”, în Observator cultural, nr.74, iulie, 2001 Idem, Raţionalistul bine temperat, Ramuri, 6-7 (iunie-iulie), 2003, p.11 Traian Ştef, Cu tradiţie şi libertate, în Familia, nr. 7 – 8, iulie – august 2001, pp. 10 – 13 Corina Tiron, „Un model alternativ”, în Vatra, serie nouă (1971), anul XXIX, nr. 6 – 7 (363 – 364) iunie – iulie 2001, p. 69 – 70. • în volume: Ion Stanomir, Conştiinţa conservatoare, Bucureşti, Editura Nemira, 2004, pp. 109 – 148 5. România şi liberalismele ei: atracţii şi împotriviri, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000, 340 p. • în periodice: Robert Lazu, Cultură şi politică, în Orizont, anul XII, nr. 8 (1415), 20 august 2000, p. 28 Cornel Ungureanu, Suprafeţele şi profunzimea, în Orizont, serie nouă, anul XII, nr. 11 (1418), noiembrie 2000, p. 2 Monica Spiridon, Modernitatea şi tranziţia perpetuă, în Scrisul românesc, anul III, nr. 1 – 2 (17 – 18), ianuarie-februarie 2004, p. 4 • în volume: Ion Stanomir, Conştiinţa conservatoare, Bucureşti, Editura Nemira, 2004, pp. 109 – 148 6. Jocurile divinităţii: gândire, libertate şi religie la sfârşit de mileniu, ediţie îngrijită de Ioan I. Ica jr Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române,1997, 279 p.; ed. a II-a, Iaşi, Editura Polirom, 2000, 224 p. • în periodice: Diana Adamek, Jocuri şi sărbători, în Apostrof, anul IX, nr. 1 – 2 (92 – 93), 1998, p. 7

Jocurile scriitorilor [pagină realizată de Iuliana Anghel] (consemnare a lansării volumelor Jocurile divinităţii de Virgil Nemoianu şi Ochean de Paul Miron; la eveniment au luat cuvântul Mircea Anghelescu şi Nicolae Manolescu), în 22, anul VIII, nr. 40 (398), 7 – 13 octombrie, 1997, p. 15 Vasile Baghiu, Literatura are un viitor, în Vatra, serie nouă (1971), anul XVII, nr. 4 (337), aprilie 1999, p. 47 – 49 Cristian Bădiliţă, Un ortodox american, în Cuvântul, anul VII (XII), nr. 11 (295), 2001, p. 11 Gheorghe Grigurcu, Recurenţa divinului [recenzie la Virgil Nemoianu, Jocurile divinităţii, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997], 22, anul IX, nr. 4 (414), 27 ianuarie – 2 februarie 1998, p. 16. Robert Lazu, Un umanist creştin, în Vatra, serie nouă (1971), anul XVII, nr. 4 (337), aprilie 1999, p. 35 – 36 Roxana Sorescu, Re-ligare, în Adevărul literar şi artistic, anul VI, nr. 385, 14 septembrie 1997, p. 6 Monica Spiridon, Intelectualul şi transcendenţa în prag de mileniu, în România literară, anul XXX, nr. 41, 15-21 octombrie 1997, p. 4 • în volume: Monica Spiridon, Cultura: modele, repere, perspective, Bucureşti, Editura Ararat, 2002, pp. 135 – 140 7. Îmblânzirea romantismului: literatura europeană şi epoca Biedermeier [The Taming of Romanticism: European Literature and the Age of Biedermeier, Cambridge, Mass, Harvard University Press, 1984, 302 p.], traducere de Sanda Aronescu şi Alina Florea, Bucureşti, Editura Minerva, colecţia „Biblioteca pentru toţi”, 1998), 390 p.; ed. a II-a, Bucureşti, Curtea Veche Publishing, 2004, 354 p. • în periodice: Mircea Anghelescu, Is There a Romanian Biedermeier ?, în Synthesis, anul. XIX, 1992, p. 85 – 89 Iulian Boldea, Romantismul „îmblânzit”, în în Vatra, serie nouă (1971), anul XVII, nr. 4 (337), aprilie 1999, p. 52 – 53 Al. Cistelecan, Romantismul în doi timpi, în Vatra, serie nouă (1971), anul XVII, nr. 4 (337), aprilie 1999, p. 53 – 54 Ruxandra Ivăncescu, Romantismul între flacără şi oglindă, în Vatra, serie nouă (1971), anul XVII, nr. 4 (337), aprilie 1999, p. 50 – 51 Nicolae Manolescu, Romantismul îmblânzit, în România literară, anul XXIII, nr. 4, joi 25 ianuarie 1990, p. 9 Roxana Sorescu, Is the “Biedermeier” a Possible Pattern for the Romanian Literature ?, în Synthesis, nr. XIX, 1992, pp. 81 – 84. • în volume: Iulian Boldea, Vârstele criticii, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005, pp. 86-90 8. O teorie a secundarului: literatură, progres şi reacţiune [A Theory of the Secondary: Literature, Progress, and Reaction, The John Hopkins University Press, 1989, 242 p.], traducere în româneşte de Livia Szasz Câmpeanu, Bucureşti, Editura Univers, 1997, 256 p. • în periodice: Diana Adamek, Jocuri şi sărbători, în Apostrof, anul IX, nr. 1-2 (92-93), 1998, p. 7 Georgeta Drăghici, Fragilitatea şi vigoarea secundarului, în Vatra, serie nouă (1971), anul XVII, nr. 4 (337), aprilie 1999, p. 44 – 45 Letiţia Guran, Literatura şi discursurile modernităţii, în Vatra, serie nouă (1971), anul XVII, nr. 4 (337), aprilie 1999, pp. 54 – 57

Andrei Marga, Două sinteze majore, în Apostrof, anul VIII, nr. 1 – 2 (80 – 81), 1997, p. 22 – 23. Adrian Marino, Este literatura „reacţionară”?, în Jurnalul literar, serie nouă, anul I, nr. 43, 29 octombrie – 4 noiembrie,1990, p. 1, 3. Cristian Moraru, „Fără iluzii” despre „fertila pluralitate”, în Contrapunct, anul 1, nr. 5, vineri 2 februarie 1990, p. 4 Dumitru Mureşan, Literatură şi societate, în Vatra, serie nouă (1971), anul XVII, nr. 4 (337), aprilie 1999, pp. 40 – 43 Nicolae Savin, Un model de competenţă critică, în Vatra, serie nouă (1971), anul XVII, nr. 4 (337), aprilie 1999, p. 45 – 46 Monica Spiridon, Progres şi reacţie, în România literară, anul XXIII, nr. 47, joi 22 noiembrie 1990, p. 5 Idem, La Vest de Eden, Viata Romaneasca, (391-396), nr,10-12, 1997,1-3,1998, pp. 224-234. • în volume: Monica Spiridon, Apărarea şi ilustrarea criticii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996, pp. 173 – 177. Idem, Cultura: modele, repere, perspective, Bucureşti, Editura Ararat, 2002, pp. 167 – 174 9. Micro-armonia: dezvoltarea şi utilizarea modelului idilic [Micro-Harmony: The Growth and Uses of the Idyllic Model in Literature, Bern: Peter Lang, 1977, 152], traducere de Manuela Cazan şi Gabriela Gavril, Iaşi, Editura Polirom, 1996, 252 p.; ed. a II-a, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2003, 220 p. • în periodice: Letiţia Guran, Literatura şi discursurile modernităţii, în Vatra, serie nouă (1971), anul XVII, nr. 4 (337), aprilie 1999, pp. 54 – 57 Ioana Pârvulescu, Demnitatea idilei, în Vatra, serie nouă (1971), anul XVII, nr. 4 (337), aprilie 1999, p. 49 – 50 Monica Spiridon, Viaţa formelor, în Scrisul românesc, serie nouă, anul V, nr. 3 – 4 (43 – 44), martie-aprilie 2007, p. 5 – 6 Idem, Viaţa formelor: o lecţie de literatură comparată, în România literară, anul XXIX, nr. 31, 7 – 13 august 1996, p. 10 Grete Tartler, „Povestea inocenţei fericite”, în România literară, anul XXIX, nr. 22, 5 – 11 iunie 1996, p. 19. • în volume: Gabriel I. Popescu, Metamorfozele hermeneuticii, Bucureşti, Editura Paideia, 2001, pp. 105 – 11 Monica Spiridon, Virgil Nemoianu despre viaţa formelor: istorie şi teorie literară, în ed. Mircea Martin şi Laura Albulescu, Explorări in trecutul şi prezentul teoriei literare româneşti, Bucureşti, Editorial Art, Colecţia „Colocvii”, 2007, pp. 207 – 210 10. Simptome [Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969, 152 p.], ed. a II-a, Iaşi, Institutul European, 1995, 132 p. • în periodice: Monica Spiridon, Jocul cu mărgelele de sticlă, România literară, 15, aprilie, 1996.p.6

Mihai Dragolea, Note la un şir de observaţii, în Vatra, serie nouă (1971), anul XVII, nr. 4 (337), aprilie 1999, p. 39 – 40

Nicoleta Sălcudeanu, Luarea în ezitare, în Vatra, serie nouă (1971), anul XVII, nr. 4 (337), aprilie 1999, pp. 36 – 37. 11. Arhipelag interior: eseuri memorialistice (1940-1975), Timişoara, Editura Amarcord, 1994, 516 p. • în periodice: Lucian Alexiu, Imaginea din oglindă, în Orizont, nr. 14 (1344), 15 decembrie 1994, p. 7 Adriana Babeţi, Arta atributului, în Orizont, nr. 14 (1344), 15 decembrie 1994, p. 7 Daniel Deleanu, Arhipelagul unei conştiinţe, în Saeculum: revistă de sinteză culturală, serie nouă, anul I (III), nr. 1-2 (10), 1995, pp. 219 – 221 Mihai Dragolea, Istorii despre toleranţă şi moderaţie, în Vatra, serie nouă (1971), anul XVII, nr. 9 (342), septembrie 1999, p. 64 – 65. Dan C. Mihăilescu, Un om fericit, în 22, nr. 47 (250), 23-29 noiembrie 1994, p. 14 – 15 Idem, Un om fericit (II), în 22, nr. 48 (251), 30 noiembrie – 6 decembrie 1994, p. 14 – 15 Ioana Pârvulescu, Biedermann & Bummelmeier, în România literară, anul XXVII, nr. 39, 12 – 18 octombrie 1994, p. 5 Andrei Pippidi, Express, anul V, nr. 43 (246), 1 – 7 noiembrie 1994, p. 12 Tania Radu, Războiul de independenţă, în LA & I (Litere, arte, idei), anul IV, nr. 41 (175), 24 octombrie 1994, p. 3 Idem, Războiul de independenţă (II), în LA & I (Litere, arte, idei), anul IV, nr. 42 (176), 31 octombrie 1994, p. 3 Octavian Soviany, Timpul regăsit, în Apostrof, anul VI, nr. 5/6/7 (60/61/62), 1995, p. 34 Monica Spiridon, Anii de ucenicie şi de peregrinări ai lui Virgil Nemoianu, în Viaţa românească, anul XC, nr. 5 – 6, mai – iunie 1995, pp. 130 – 134 Idem, Wilhelm Meister peste Atlantic (I), în Scrisul românesc, serie nouă, anul IV, nr. 9 – 10 (37 – 38), septembrie – octombrie 2006, p. 5 Idem, Wilhelm Meister peste Atlantic (II), în Scrisul românesc, serie nouă, anul IV, nr. 11 – 12 (39 – 40), noiembrie – decembrie 2006, p. 5 Cornel Ungureanu, Refugiile prozei, în Orizont, nr. 14 (1344), 15 decembrie 1994, p. 6 • în volume: Ştefan Borbely, Xenograme, Oradea, Editura, Cogito, 1997, pp. 22 – 27 Ion Buzera, Reinventarea lecturii, Craiova, Editura Aius, 2000, pp. 187 – 192 Dan C. Mihăilescu, Literatura română în post-ceauşism, Iaşi, Editura Polirom, 2004, pp. 318 – 330. Monica Spiridon, Apărarea şi ilustrarea criticii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996, pp. 215 – 222. 12. Surâsul abundenţei. Cunoaştere lirică şi modele ideologice la Ştefan Aug. Doinaş, Bucureşti, Eminescu, 1994, 174 p.; ed. a II-a, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Secolul 21, 2005, 350 p. • în periodice: Alexandra Ciocârlie [fără titlu], în Revista de istorie şi teorie literară, anul XLII, nr. 4, octombrie – decembrie 1994, pp. 473 – 475 Dumitru Chioaru [recenzie fără titlu], în Poesis, anul VI, nr. 4 (64), 1995, p. 19 Daniel Cristea-Enache, Poezia sintezelor, în România literară, anul XL, nr. 44, 9 noiembrie 2007, p. 11 Ion Buzera, Critica interactivă, în Ramuri, nr. 7 – 8 (950 – 951), iulie – august 1995, p. 6

Peter Quince [pseudonimul lui Ioan Radu Văcărescu], Virgil Nemoianu: „Surâsul abundenţei” [la rubrica „Schatzkammer”], în Euphorion, an. VII, nr. 1 (61-62-63), [ianuarie-februarie-martie] 1996, p. 18 – 19. Monica Spiridon, Poetul şi canoanele modernităţii, România literară, 19,1995.p.6

• în volume: Monica Spiridon, Apărarea şi ilustrarea criticii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996, pp. 186 – 191 13. Virgil Nemoianu şi Marius Ghica (editori), Traversarea cortinei: corespondenţa lui Ion D. Sîrbu cu Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Mariana Şora, prefaţă de Virgil Nemoianu Timişoara, Editura de Vest, 1994, 543 p. • în periodice: Romulus Diaconescu, Fulguranta intuiţie (rubrica O carte în dezbatere: Traversarea cortinei), în Ramuri, nr. 1 – 2 (944 – 1945), ianuarie – februarie 1995, p. 4 Ioan Lascu, Dialogul – o nevoie existenţială (rubrica O carte în dezbatere: Traversarea cortinei), în Ramuri, nr. 1 – 2 (944 – 1945), ianuarie – februarie 1995, p. 4 Z. Ornea, I. D. Sîrbu epistolier, în România literară, anul XXVII, nr. 42, 2 – 8 noiembrie 1994, p. 5 Eugen Simion, O psihodramă a singurătăţii, în Literatorul, anul V, nr. 4 (172), 27 ian. – 3 feb. 1995, p. 3 Monica Spiridon, Scrisori din vecinătatea imediată (rubrica O carte în dezbatere: Traversarea cortinei), în Ramuri, nr. 1 – 2 (944 – 1945), ianuarie – februarie 1995, p. 5 Mihai Zamfir, Vocea înăbuşită, în 22, anul V, nr. 28 (229), 13 – 19 iulie 1994, p. 15 Dumitru Smaranda, [recenzie fără titlu], în Viaţa românească, anul XCI, nr. 3 – 4, martie – aprilie, 1996, p. 263 – 264. III. Recenzii la cărţi care au apărut doar în străinătate 1. The Triumph of Imperfection. The Silver Age of Sociocultural Moderation in Europe, 1815-1840, University of South Carolina Press, 2005, 258 p. • în periodice: Mircea Anghelescu, Romantismul ca triumf al imperfecţiunii, în Cuvântul, anul XII, nr. 9 (351), 15 septembrie – 14 octombrie 2006, p. 10 Rodica Grigore, Triumf, imperfecţiune şi ceva în plus, în Cultura, serie nouă, anul II, nr. 49 (101), 23 noiembrie 2006, p. 10. Mircea Platon, Virgil Nemoianu şi „Triumful imperfecţiunii”, în Convorbiri literare, anul CXL, nr. 8 (128), august 2006, p. 113 – 114 Monica Spiridon, Wilhelm Meister peste Atlantic (I), în Scrisul românesc, serie nouă, anul IV, nr. 9 – 10 (37 – 38), septembrie – octombrie 2006, p. 5 Idem, Wilhelm Meister peste Atlantic (II), în Scrisul românesc, serie nouă, anul IV, nr. 11 – 12 (39 – 40), noiembrie – decembrie 2006, p. 5 2. Nonfictional Romantic Prose, vol. XVIII in the series “History of World Literature in European Languages” under the sponsorship of the International Comparative Literature Association; co-edited with Steven Sondrup (Amsterdam and Philadelphia: John Benjamins, 2003), 476 p.

• în periodice: Rodica Mihăilă, România pe meridianele comparatisticii, în Cultura, anul I, nr. 36, 17 – 23 noiembrie 2004, p. 4 3. Ed. (with Robert Royal). Play. Literature. Religion.Essays in Cultural Intertextuality, Albany, New York: SUNY Press,1992. VI+ 221 p. • în periodice: Cristian Moraru, Pentru o redefinire a ludicului, în România literară, anul XXV, nr. 38, 25 noiembrie – 1 decembrie 1992, p. 5 Monica Spiridon, Reperele sacrului, în România literară, anul XXV, nr. 21, 28 iulie – 4 august 1992, p. 7 Idem, [recenzie fără titlu], în Synthesis, anul XX, 1993, p. 107 – 108, • în volume: Monica Spiridon, Apărarea şi ilustrarea criticii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996, pp. 201 – 206 4. Ed. (with Robert Royal), The Hospitable Canon. Essays in Literary Play, Scholarly Choice, and Popular Pressures. Amsterdam and Philadelphia: John Benjamins, 1991, IX + 269 p. • în periodice: Cristian Moraru, „Canonul literar”: între utopia totalităţii şi spectrul totalitarist, în Contrapunct, anul II, nr. 37 (89), vineri 13 septembrie 1991, p. 4. Monica Spiridon, Democraţia jocului canonic, în România literară, anul XXV, nr. 8, 12 – 18 martie 1992, p. 5 IV. Recenzii la cărţi publicate în ţară înainte de plecarea în Statele Unite ale Americii Evelina Oprea, Rolul bunei călăuze [consideraţii despre Calmul valorilor, Utilul şi plăcutul şi Structuralismul], în Vatra, serie nouă, anul XVII, nr. 4 (337), aprilie 1999, p. 38 – 39 Adrian Marino, Români în „republica literelor”, în LA & I (Litere, arte, idei), anul IV, nr. 14 (148), 11 aprilie 1994, p. 5 V. Referinţe critice în Dicţionare, istorii literare Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2008 Eugen Simion (coord.), Dicţionarul General al Literaturii Române, Editura Academiei, vol. IV, literele L-O, Editura Univers Enciclopedic, 2006 (Monica Spiridon, Intrarea: “Virgil Nemoianu”) Aurel Sasu, Dicţionarul biografic al literaturii române, vol. II, literele M-Z, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006 Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu (coord.), Dicţionarul Scriitorilor Români, vol. III, literele M-Q, Editura Albatros, Bucureşti, 2001 VI. Amintiri, mărturii O mică odisee de bibliotecă: lucrul la o enciclopedie [despre colaborarea sa la The Encyclopedia of World Literature in the 20th Century], în Tribuna, serie nouă, anul II, nr. 46, 15 noiembrie 1990, p. 1, 8.

La început de maturitate. Un eseu autobiografic [publicat iniţial în revista Dialog, München, nr. 4, 15 – 18 octombrie 1990, pp. 4 – 7], în Euphorion, anul 2, nr. 1 (10), ianuarie 1991, p. 4, 13. Lecturi de tinereţe [variantă apărută cu mici modificări după textul apărut în Dialog, München, 19-22 mai 1991, pp. 5 – 8], în Euphorion, anul 2, nr. 6-7-8 (16-17-18), iunie – august 1991), p. 6-7, 18. Portret de bunic [text apărut iniţial în Dialog, München, 23-26 decembrie 1991, p. 22-26], în Euphorion, anul 2, 9 – 11 (19-20-21), p. 6 – 7, 26 – 27. Virgil Nemoianu, Anii de copilărie 1944 – 1949. Sfârşit de veac în Caransebeş (1), în Contrapunct, anul III, nr. 2 (105), vineri 31 ianuarie 1992, p. 8. Virgil Nemoianu, Anii de copilărie 1944 – 1949. Sfârşit de veac în Caransebeş (2), în Contrapunct, anul III, nr. 3 (106), vineri 7 februarie 1992, p. 8. Virgil Nemoianu, Anii de copilărie 1944 – 1949. Sfârşit de veac în Caransebeş (3), în Contrapunct, anul III, nr. 4 (107), vineri 14 februarie 1992, p. 8. Virgil Nemoianu, Anii de copilărie 1944 – 1949. Sfârşit de veac în Caransebeş (4), în Contrapunct, anul III, nr. 5 (108), 21 – 27 februarie 1992, p. 8. Virgil Nemoianu, San Diego: 1969 – 1971, în Contrapunct, anul III, nr. 6 (109), 28 feburarie – 5 martie 1992, p. 8. Virgil Nemoianu, San Diego: 1969 – 1971, în Contrapunct, anul III, nr. 7 (110), 6 – 12 martie1992, p. 8. Virgil Nemoianu, San Diego: 1969 – 1971, în Contrapunct, anul III, nr. 8 (111), 13 – 19 martie 1992, p. 8. Virgil Nemoianu, San Diego: 1969 – 1971, în Contrapunct, anul III, nr. 9 (112), 20 – 26 martie 1992, p. 8. Virgil Nemoianu, San Diego: 1969 – 1971, în Contrapunct, anul III, nr. 10 (113), 27 martie – 2 aprilie, 1992, p. 8. Virgil Nemoianu, San Diego: 1969 – 1971, în Contrapunct, anul III, nr. 11 (114), 3 – 9 aprilie 1992, p. 8. Încercările Mnemosynei: anii de tranziţie (1971-1975), în Orizont, serie nouă, anul IV, nr. 10, 27 mai 1993 (1325), p. 12 – 13. Arhipelagul speranţei (fragment din volumul de memorii în curs de apariţie), în Orizont, serie nouă, anul V, nr. 2 (1331), 28 ianuarie 1994, p. 8 – 9. Anii de tranziţie (1971-1975) (I), în Viaţa românească, anul LXXXIX, nr. 2, februarie 1994, pp. 28 – 46 Anii de tranziţie (1971-1975) (II), în Viaţa românească, anul LXXXIX, nr. 3 – 4, martie – aprilie 1994, pp. 74 – 85. De la I. D. Sirbu la Cercul Literar şi înapoi [răspuns la Ancheta revistei: „L-aţi cunoscut pe Ion D. Sîrbu? Dacă da, încercaţi să-i faceţi un portret moral şi intelectual.”; „Publicat şi comentat masiv, foarte elogiat şi chiar, după unii, supraapreciat în anii ’90, scriitorul nu s-a bucurat în timpul vieţii, decât în prea mică măsură de atenţia criticii literare şi a publicului cititor. Cum vă explicaţi această diferenţă de tratament în cazul lui Ion D. Sîrbu, un creator, am putea spune, cu două destine, aproape perfect opuse”], în Caiete critice, 10 – 12 (95 – 97), 1995, pp. 75 – 77. Un interviu în vorbire indirectă [amintiri despre Ştefan Neniţescu], în Jurnalul literar, serie nouă, anul VII, nr. 33 – 38, octombire 1996, p. 1, 5. VII. Interviuri Interviu cu profesorul Virgil Nemoianu [realizat de Carmen Firan], în Scrisul românesc, anul V, nr. 5 – 6 (45 – 46), mai – iune 2007), p. 16 – 17. Virtuţile aristoteliene ale moderaţiei şi ale căii de mijloc sunt cele care trebuie să fie îndrumătoare pentru oricine, oriunde, oricând [interviu realizat de Cassian Maria Spiridon], în Convorbiri literare, serie nouă, anul CXXXVIII, nr. 7(103), iuie 2004, pp. 4 – 8. Denigrarea lui Doinaş este o lovitură serioasă, eficientă, bine calculată împotriva oricărei speranţe că ar putea exista un umanism creator românesc (dialog cu scriitorul Virgil Nemoianu) [interviu acordat lui Cassian Maria Spiridon], în Convorbiri literare, serie nouă, anul CXXXVIII, nr. 6 (102), iunie 2004, pp. 6 – 11. „Nu pot să nu constat că intelectualitatea română a făcut paşi mari înainte” [interviu realizat de Oana Pughineanu], în Tribuna, serie nouă, anul II, nr. 18, 1 – 15 iunie 2003, p. 12 – 13.

Interviu, în ed. Florian Roatiş, De la Dimitrie Cantemir la Nicolae Steinhardt, Cluj-Napoca, Editura Risoprint, 2002, pp. 144 – 149. „«Corectitudinea politică» este o vechitură, o rămăşiţă jalnică a comunismului...” [interviu realizat de Daniel Criste-Enache], ]n Adevărul, literar şi artistic, anul XI, nr. 646, 10 decembrie 2002, p. 3, 5 Declarând delicat treburile omeneşti ca neserioase, Nicu Steinhardt se apropia tiptil de sfinţenie [interviu realizat de Cristian Bădiliţă], în Convorbiri literare, serie nouă, anul CXXXVI, nr. 12 (84), decembrie 2002, pp. 7 – 10. Virgil Nemoianu în dialog cu Carmen Firan, Despre I. D. Sîrbu şi alţii, în România literară, anul XXXV, nr. 24, 19 – 25 iunie 2002, p. 3. „Doinaş e atât de important în lupta sa cu limba română, încât va fi aproape imposibil de ocolit în viitor” [interviu acordat lui Daniel Cristea-Enache], Adevărul literar şi artistic, anu XI, nr. 619, 4 iunie 2002, p. 1, 3. „Politicul îşi găseşte eficienţa numai dacă descoperă dialectica dintre doctrină şi oameni” [interviu realizat de Traian Ştef], în Familia, nr. 7 – 8, iulie-august 2001, pp. 7 – 9. Teologie şi cultură. Dialoguri între Virgil Nemoianu şi Robert Lazu [Fragment din volumul în curs de apariţie Înţelepciunea calmă. Dialoguri în cyberspace între Virgil Nemoianu şi Robert Lazi, n. r.], în Cronica, anul XXXVI, serie nouă, nr. 6, iunie 2001, p. 29. „Postmodernismul, dacă e relativizant cu adevărat, trebuie să fie relativizant şi faţă de sine” [interviu realizat de Daniel Cristea-Enache], în Adevărul literar şi artistic, anul X, nr. 565, 2 mai 2001, pp. 1, 3, 6. Interviu în ed. Rhea Cristina, 22 de martori la Destin. Interviuri cu personalităţi ale culturii româneşti contemporane, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2000. Comparatism, feminism, post-colonialism [interviu realizat de Pia Brînzeu], în Orizont, serie nouă, anul XII, nr. 12 (1419), 17 decembrie 2000, p. 4, O anume demnitate calmă şi modernă ar face impresie incomparabil mai bună în chiar mult-curtatul Occident [interviu realizat de Costică Brădăţan], în Adevărul literar si artistic, anul IX, nr. 529, 1 august 2000, p. 1, 3, 9. Ştefan Aug. Doinaş în dialog cu Virgil Nemoianu, în Secolul 20, nr. 7-8-9 (412-414), 1999 , p. 272 – 285 [publicat în vol. Ştefan Aug. Doinaş, Arta Dialogului, Bucuareşti, Fundatia Culturala Secolul 21, 2003, pp. 77 – 111] „Integrarea nu vine cu hârzobul din cer” [interviu acordat lui Costică Brădăţan], în Adevărul literar şi artistic, anul VIII, nr. 470, 1 iunie 1999, p. 3 „Integrarea nu vine cu hârzobul din cer” [fragment din interviul acordat lui Costică Brădăţan în Adevărul literar şi artistic, anul VIII, nr. 470, 1 iunie 1999, p. 3], în Adevărul, seria a cincea, nr. 2792, sâmbătă 29 mai 1999, p. 3. Al. Cistelecan, interviu cu Virgil Nemoianu, „Literatura română riscă să rămână complet pe dinafară”, în Vatra, serie nouă (1971), anul XVII, nr. 4 (337), aprilie 1999, p. 32 – 34 [publicat în vol. Al. Cistelecan, 15 dialoguri critice, Braşov, Editura Aula, 2005, pp. 144 – 151] Imaginea României în lume [dezbatere moderată de Gabriela Adameşteanu şi Mihaela Cutuş; invitaţi: Virgil Nemoianu, Mircea Martin şi Gabriel Gafiţa; „Convorbirea a fost realizată în cadrul emisiunii «Linia întâi», la TELE 7 abc, în vara lui 1996”, n.r.], în 22, anul VIII, nr. 6 (364), 11 – 17 februarie 1997), p. 10 – 11 Ioana Pârvulescu, „Mi-ar fi plăcut să trăiesc în secolul al XIX-lea”, interviu cu Virgil Nemoianu, în România literară, anul XXIX, nr. 28, 13 iulie 1996, p. 7, 10 Virgil Nemoianu: „...Clujul e locul din care au pornit maeştrii mei de gândire”, [interviu realizat de Ştefan Borbély], în Echinox, anul XXVII, nr. 1 – 2, 1995, p. 21. Virgil Nemoianu despre depăşirea rigidităţii canonice [interviu realizat de Cosana Nicolae], în România literară, anul XXVII, nr. 12, 30 martie – 5 aprilie, 1994, p. 12-13. „Cel mai mult m-a enervat nervozitatea sterilă a românilor” [interviu cu Adriana Babeţi], în Orizont, serie nouă, anul V, nr. 4 (1334), 16 martie 1994, pp. 8-9. Un intelectual optimist, cu prudenţă şi rezerve [interviu realizat de Ioana Burada], în Cotidianul, anul IV, nr. 68 (806), 23 martie 1994, p. 6.

Nu e atât o problemă a presei, cât a cititorului: convorbire cu dl Virgil Nemoianu, profesor la Universitatea Catolică din Washington [interviu de Carmina Haşeganu], în România liberă, serie nouă, nr.1214, sâmbătă, 26 martie 1994, p.11. De vorbă cu Virgil Nemoianu [Convorbire realizată de Cornelia Tiţa, n.r.], în Jurnalul literar, serie nouă, anul IV, nr. 33-36, septembrie-octombrie 1993, p. 1, 8. „Trebuia să decid între a fi asupritor sau asuprit, între a fi martir sau erou”, interviu de Ioan Vieru în Contrapunct, anul IV, nr. 13 (151), 2 VII – 15 VII 1993, p. 3. După douăzeci de ani, interviu cu Mircea Mihăieş, în Orizont, serie nouă, anul IV, nr. 12 (1327), 24 iunie 1993, p. 3, 12. Până la sfârşit totul devine literatură [dialog cu Oana Armeanu, Mihai Şora şi Andrei Cornea], în 22, anul IV, nr. 22 (174), 10-16 iunie 1993, p. 8-9. Ion Bogdan Lefter, Nevoia istoriei concrete, interviu cu Virgil Nemoianu, în Contrapunct, anul III, nr. 2 (105), 31 ianuarie 1992, p. 9 Şocul libertăţii ca o neaşteptată tortură, interviu realizat de Gabriela Adameşteanu, în Contrapunct, anul II, nr. 4 (56), vineri 25 ianuarie 1991, p. 3. A te împotrivi spiritului vremii este o eroare [interviu cu Stelian Tănase], în 22, anul I, nr. 43, 9 noiembrie 1990, p. 14.

Bibliografie alcătuită de George NEAGOE