Download - ISTORIA DECOLONIZĂRII AFRICII

VIOREL CRUCEANU

*

ISTORIA DECOLONIZĂRII AFRICII (EMANCIPAREA POLITICĂ A POSESIUNILOR ENGLEZE ŞI

FRANCEZE DIN AFRICA NEAGRĂ)

Consilier editorial: CORNEL GALBEN

Coperta: VASILE POTOLEA

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CRUCEANU, VIOREL

Istoria decolonizării Africii : (emanciparea politică a posesiunilor

engleze şi franceze din Africa Neagră) / Viorel Cruceanu. - Bacău :

Corgal Press, 2009

Bibliogr.

Index

ISBN 978-973-130-002-3

94(6)

De acelaşi autor:

- Quo vadis, Africa?, Bacău, Editura Deşteptarea, 1999;

- Asasinate ale secolului XX. Africa – radiografia

asasinatului politic, Bacău, Editura Corgal Press, 2002;

- Asasinate ale secolului XX (Asia, Lumea arabă,

America Latină), Bacău, Editura Corgal Press, 2005.

Tehnoredactare: Marius-Alexandru Istina

VIOREL CRUCEANU

ISTORIA DECOLONIZĂRII

AFRICII

(EMANCIPAREA POLITICĂ A POSESIUNILOR

ENGLEZE ŞI FRANCEZE DIN AFRICA NEAGRĂ)

EDITURA CORGAL PRESS BACĂU

2010

PREFAŢĂ

n urmă cu un secol şi jumătate, marele iubitor al

Africii, David Livingstone, afirma că „negrii nu

sunt nici mai buni, nici mai răi, decât semenii lor

din alte regiuni ale globului”. Această constatare,

atât de firească, l-a călăuzit şi pe Viorel Cruceanu în

demersul său ştiinţific, obiectivat într-o inedită lucrare de

istoria Africii (fundamentată pe o teză de doctorat revăzută,

ameliorată şi adăugită). În realitate, autorul ne face părtaşi

la istoria a două lumi, indisolubil legate: cea africană şi cea

europeană. Fidel principiului sine ira et studio, Viorel

Cruceanu ne oferă o abordare nouă asupra colonialismului,

evidenţiind atât aspectele negative, cât şi aspectele pozitive;

ne demonstrează cum, ambele războaie mondiale (practic

două momente ale aceluiaşi ciclu istoric, conform istoricului

francez Maurice Baumont), au reverberat, de o manieră

decisivă, şi asupra evoluţiei Africii; ne introduce în domeniul

gândirii politice, prezentând suportul ideologic

(panafricanismul, gandhismul, marxismul etc.) al trecerii de

la „statul colonial” la „statul postcolonial”; ne

familiarizează cu pleiada de personalităţi africane, unele de

referinţă, implicate în „Renaşterea africană”; în sfârşit, ne

creionează o istorie europeană mai puţin cunoscută (a

crepusculului gloriei coloniale de odinioară), oferindu-ne

ipostaze surprinzătoare cu personalităţi precum Winston

Churchill, Harold MacMillan sau Charles de Gaulle.

Este bine de menţionat că, în România, acestei

Î

Viorel Cruceanu

6

problematici fundamentale a secolului trecut i s-a dedicat

prea puţină atenţie şi prea puţine cercetări serioase, iar

studiile întreprinse din proprie iniţiativă, aproape inexistente,

au păcătuit fie prin analize incomplete, fie prin interpretări

alterate, unilaterale, partizane, deci accentuat subiective sau

restrictive.

În ce mă priveşte nu am cunoştinţă ca alt cercetător

român, în adevăratul sens al cuvântului, să se fi încumetat să

întreprindă o cercetare responsabilă, serioasă, documentată

a problematicii privind decolonizarea teritoriilor britanice şi

franceze din Africa Neagră. O cercetare necesară, motivată

din mai multe puncte de vedere, între altele, deoarece

cunoaşterea Africii, în general, a Africii Negre, în special, a

fost cantonată la periferia preocupărilor si pregătirii noastre,

neexistând nici motivaţie istorică, nici motivaţie geografică.

Domnul Viorel Cruceanu este pasionat, fie-mi admisă

expresia, până la abandonarea de sine de istoria Africii

Negre, motiv pentru care a rezervat şi acordă în continuare,

cu obstinaţie, un timp apreciabil cercetării şi cunoaşterii

acestei istorii, ceea ce i-a permis să clădească un edificiu

ştiinţific credibil, să ajungă la punctul în care poate oferi, nu

numai iubitorilor de istorie, ci şi lumii ştiinţifice în ale

istoriei, o contribuţie valoroasă, de excepţie, originală.

Citind lucrarea, evaluând sursele documentare,

istoriografice, evident, ceea ce i-a stat la îndemână, din

interior şi, cu deosebire din exterior, din Africa mai ales, se

poate constata, o dată mai mult, preocuparea autorului de a

aduce în câmpul istoriografiei contemporane, într-un segment

pe cât de însemnat, pe atât de puţin cunoscut, o rază de

lumină despre ceea ce a fost şi a însemnat fenomenul

decolonizării. Domnia sa a preluat cu discernământ şi cu

vădit spirit critic aprecierile şi interpretările autorilor care l-

Istoria decolonizării Africii

7

au precedat şi ale căror lucrări le-a consultat, dând credit

valorilor care s-au impus prin probitate ştiinţifică şi

obiectivitate, lăsând alături viziunile apologetice, mai vechi

sau mai noi, ca şi pe cele negativiste sau chiar nihiliste.

În deplină cunoştinţă de cauză, domnul Viorel Cruceanu

apreciază că până la începutul anilor ’60 s-a petrecut

perioada favorabilă acumulărilor ideologice şi investigării

căilor care puteau duce la dobândirea neatârnării. Africanii

s-au hrănit la ideologia liberală, au asimilat modelele

asiatice şi nord-africane practicate în procesul emancipării

şi, în bună masură, şi-au format o gândire proprie şi au

recurs la metode şi soluţii proprii, originale, complexe în

strădania lor de a deveni liberi, independenţi. Africanii au

fost receptivi la mişcările şi filosofiile care au contribuit la

pregătirea şi la desfăşurarea procesului de emancipare, între

care panafricanismul, gandhismul, marxismul, „la

négritude”.

Născut ca o mişcare de solidaritate pentru apărarea

rasei africane, panafricanismul a devenit la sfârşitul celui de

al Doilea Război Mondial „o ideologie elaborată de africani

pentru africani”. Dată fiind slăbiciunea fiecarei zone sau

posesiuni coloniale în a-şi impune propria personalitate,

voinţă şi eliberare, panafricanismul a avut o motivaţie

istorică bine determinată, sprijinul reciproc, colaborarea,

efortul, conjugat fiind necesare, ele ducând, între altele, la

crearea unor asocieri, a unor alianţe, federaţii sau regrupări

regionale, mai mult sau mai puţin viabile.

Gandhismul, rezistenţa pasivă si nonviolentă au facut

carieră în posesiunile britanice, însă nu şi în cele franceze. El

a reprezentat, pe de o parte un consistent suport ideologic al

mişcarii de eliberare, pe de altă parte el a trezit din inerţie

puterea britanică, impunându-i un comportament care a

Viorel Cruceanu

8

permis depăşirea suspiciunii şi ostilităţii faţă de forţele

politice africane, până la acceptarea şi recunoaşterea

acestora drept parteneri.

Anticolonialismul radical practicat de statele comuniste

a favorizat influenţa ideilor marxiste în lumea africană, o

influenţă rudimentară, cochetarea cu ideile socialiste şi

solidaritatea cu blocul sovietic fiind mai mult de conjunctură,

de tactică şi de terminologie. Anemicul determinism al

marxismului a fost dovedit de faptul că mişcarea de

regenerare în lumea africană a fost mai radicală în coloniile

britanice, deşi Partidul Comunist din Marea Britanie era

foarte slab, decât în posesiunile franceze, cu toate că pe

scena politică din metropolă activa puternicul Partid

Comunist Francez.

Dacă ideile sau curentele ideologice amintite mai

înainte erau exterioare Africii Negre, negritudinea era fructul

gândirii şi simţirii africane, părinţii ei fiind Léopold Sédar

Senghor, Aimé Césaire, Léon Gontran-Damas, mari

personalităţi culturale, care au definit-o ca fiind „un ecou al

durerii sufletului african, oprimat prin secole”. Evidenţiind

calităţile rasei negre, aceste minţi luminate doreau, sperau să

dobândească recunoaşterea egalitaţii cu stăpânii albi. La

începuturi, ei nu i-au atribuit virtuţi politice, ci morale, etice,

culturale.

Léopold Sédar Senghor definea astfel negritudinea:

„Este ansamblul valorilor economice, politice, intelectuale,

morale, artistice şi sociale ale popoarelor Africii şi ale

minorităţilor negre din America, Asia şi Oceania”, iar Aimé

Césaire scria că „acest cuvânt desemnează o respingere.

Respingerea asimilării culturale. Respingerea unei anumite

imagini a Negrului paşnic, incapabil de a construi o

civilizaţie. Culturalul primează asupra politicului”.


9

Modalităţile de analiză şi interpretare, urmărirea

comparativă a proceselor desfăşurate în cele două mari arii

coloniale, strădania evidentă de a păstra dreapta judecată în

cântărirea evenimentelor şi a faptelor oamenilor, spiritul critic şi

nu arareori accentele polemice, acurateţea frazei, scriitura

elegantă şi respectul pentru normele şi cerinţele impuse în

conceperea şi construcţia unei întreprinderi ştiinţifice dau măsura

importanţei acestei realizări istoriografice şi nu ezit să cred că

autorul ei este astăzi principalul nostru specialist în istoria Africii

Negre.

Decolonizarea Africii a început la un deceniu după

încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Memoria

colectivă a reţinut anul 1960 ca fiind „Anul Africii”

deoarece, atunci, şaptesprezece ţări şi-au dobândit succesiv

neatârnarea. Voinţa de libertate a Africii s-a bucurat de

multă simpatie, inclusiv în România. O lume cvasimitică se

deschidea orizonturilor noastre (deşi ecourile sale

îndepărtate se regăseau în impresiile de la faţa locului ale

unor conaţionali, ispitiţi de necunoscut, precum Sever

Pleniceanu, Ghikuleştii din Comăneşti sau Mihai Tican

Rumano). Publicistica din epocă şi-a manifestat preocuparea

pentru desfăşurările africane. Din nefericire, subordonarea

impusă de factorul politic a alterat considerabil calitatea

discursului tematic, pentru câteva decenii bune.

În prezent, marele continent negru cuprinde 53 de state

suverane. Deşi suntem la ora „satului planetar”, în România

de astăzi atenţia acordată Africii este, în continuare,

dezamăgitoare. România a fost şi rămâne departe de o

profundă cunoaştere a problematicii africane. Neavând o

motivaţie istorică şi nici una geografică, nu s-a intenţionat şi

nici nu s-a promovat posibila formare a unor specialişti în

domeniu. Din această perspectivă, cartea lui Viorel Cruceanu

Viorel Cruceanu

10

reprezintă o adevarată restitutio. Consacrată independenţei

coloniilor engleze şi franceze, Istoria decolonizării Africii

este şi o lucrare iniţiatică: parcurgerea ei ne mediază

cunoaşterea resorturilor intrinseci ale decolonizării, cu

proiecţii pe fundalul diplomaţiei mondiale dominate de

Războiul Rece. Rândurile sale, pasionante şi emoţionante, ne

îndeamnă să fim buni, toleranţi şi mai îngăduitori faţă de

semeni. Un mesaj de nobleţe umană, împărtăşit de Viorel

Cruceanu cu spiritele elevate ce i-au servit de model: Basil

Davidson, Marianne şi Robert Cornevin, Michael Crowder,

Joseph Ki-Zerbo, Albert Adu Boahen, Ali Mazrui, Elikia

M’Bokolo şi, cu o menţiune specială, Simon Malley şi Baffour

Ankomah.

Constantin Buşe

CAPITOLUL I

CONTEXTUL COLONIAL ANGLO-FRANCEZ

ecolul al XX-lea reprezintă perioada cea mai densă

în evenimente din întreaga evoluŝie a continentului

negru. Afirmarea plenară a lumii africane s-a produs

odată cu revendicarea imperativă a dreptului la o

viaŝă liberă. Decolonizarea, desfăşurată progresiv, pe parcursul mai

multor decenii, a permis apariŝia în concertul naŝiunilor a unei noi

şi numeroase familii de state independente. Pentru a înŝelege

profunzimea realităŝilor născute la jumătatea secolului nostru este

necesară rememorarea principalelor momente ale înstăpânirii

coloniale europene.

Raporturile euro-africane sunt vechi de aproape şase veacuri. În

1415, portughezii dornici „să prelungească dincolo de mări elanul

Reconquistei”1

ating ŝărmurile nord-africane la Ceuta (Maroc). Până la

finele secolului al XV-lea ei vor înainta permanent spre sud reuşind să

înconjoare Capul Bunei Speranŝe şi, străbătând Oceanul Indian, să

ajungă în India, în timp ce, genovezul Cristofor Columb, aflat în slujba

Spaniei, poposea în America. Marile descoperiri geografice au adus o

inovaŝie în viaŝa internaŝională: distribuirea teritoriilor extraeuropene.

Primul tratat ce stipula asemenea reglementări a fost cel de la

Tordesillas din 7 iunie 1494. Primind girul autorităŝii catolice supreme

(papa Alexandru al VI-lea Borgia), Portugalia şi Spania îşi împărŝeau

sferele de influenŝă: lusitanii preluau emisfera estică (Africa) în timp

ce hispanicii îşi asumau emisfera vestică (Americile). Lumea nu a

rămas însă, ŝintuită în prevederile tratatului de la Tordesillas. Cu 1 P. Bertaux, L’Afrique de la préhistoire à l’époque contemporaine, Paris,

Bordas, 1973, p. 120.

S

Viorel Cruceanu

12

trecerea timpului, în Africa s-au ivit noi şi noi concurenŝi: danezii,

olandezii, suedezii, englezii, francezii şi mai apoi germanii.

Dezvoltarea rapidă a capitalismului în Anglia şi Franŝa a permis o

categorică devansare a Portugaliei, rămasă agricolă şi feudală.

Englezii îşi fac apariŝia pe coastele vest-africane din 1553 când,

în ciuda împotrivirii portughezilor, vasele lor comerciale vizitează

Coasta de Aur şi Benin. În 1588, sub domnia reginei Elisabeta I, s-a

eliberat prima chartă pentru negustorii din Liverpool, interesaŝi de

promovarea comerŝului cu Senegambia. La începuturile sale,

expansionismul englez era expresia unui amestec bizar între iniŝiativa

personală, oarecum aventuroasă, a negustorilor şi protecŝia oferită de

stat, care preferă să rămână în expectativă şi să nu intervină direct.

Companiile cu chartă aveau obligaŝia formală să importe produse din

colonii doar pentru metropolă şi, în sens invers, să exporte în colonii

numai produse fabricate în metropolă. Acest angajament le asigura

scutiri vamale şi ajutorul flotei şi armatei regale în caz de nevoie.

Principala atracŝie în Africa o reprezenta comerŝul cu sclavi. Istoricul

Lytton Strachey estima că între 1600-1776 englezii au transportat

3.000.000 de sclavi din care 1.200.000 în West Indies2 (furnizoare de

zahăr, bumbac şi tutun). Încă din epocă se dezvoltă concepŝia potrivit

căreia «munca unui negru face să trăiască patru albi»3. Acum se

impune şi ideea unei prezenŝe permanente pe continentul negru. În

1618, negustorii englezi au fondat Fort James ce a reprezentat punctul

de pornire al unui vast imperiu colonial. Zona litorală a Gambiei

devine prima posesiune engleză în 1630, urmată de întemeierea altor

puncte de sprijin în Senegal şi Coasta de Aur. Academicianul Camil

Mureşanu remarcă faptul că, Revoluŝia declanşată în 1642 şi finalizată

prin „Bill of Rights” din 1688 („Revoluţia glorioasă”) a deschis o

eră nouă şi în perspectiva colonială: „tendinŝa supunerii coloniilor unui

strict control politic şi economic din partea guvernului metropolei”4.

2 Cf. H. Grimal, Histoire de Commonwealth britannique ,Paris, P.U.F., 1971,

p. 28. 3 Ibidem, p. 29.

4 C. Mureşan, Imperiul Britanic, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1967, p. 45.


13

Mai mult, Revoluŝia industrială a făcut din Anglia liderul de

necontestat al lumii, aşezând „temeliile celei mai mari puteri coloniale

din istorie”5. Epopeea colonială şi-a găsit exponentul în persoana lui

William Pitt jr., care, în cele două ministeriate ale sale (1783-1801 şi

1804-1806), s-a dedicat cu abnegaŝie formării „unui imperiu englez

dincolo de oceane”6. Din 1787 britanicii sunt prezenŝi în Sierra Leone

(teritoriu destinat colonizării cu sclavi eliberaŝi7) proclamat, în 1807,

colonie a Coroanei. Războaiele napoleoniene au deturnat pentru o

vreme atenŝia de la „aventura colonială”. Victoria de la Waterloo şi

Congresul de la Viena (1815) aveau să consfinŝească supremaŝia

europeană a Angliei liberale, conferindu-i „pentru un secol [şi]

stăpânirea necontestată asupra mărilor”8.

Desfiinŝarea sclaviei în metropolă (1807) şi apoi în imperiu

(1834) a permis o revenire în forŝă pe continentul negru sub

pretextul respectării noilor reglementări. Sunt ocupate acum

colonia Capului (1814) şi insulele Mauritius şi Seychelles (1815).

În sudul Africii au mai fost anexate teritoriile Natal (1843) şi

Orange (1848). Semnarea unei convenŝii antisclavagiste cu sultanul

Zanzibarului (1822) a plasat Anglia într-un punct strategic deosebit

de important. În vest, în anul 1850, Coasta de Aur (o fâşie din zona

litorală de circa 100 km lăŝime) devine colonie a Coroanei. Un

deceniu mai târziu (1861) este ocupat, după un bombardament în

toată regula, oraşul Lagos (Nigeria). Ariile de implicare se extind.

În 1868, după mai bine de trei decenii de confruntări cu burii9,

bătrânul rege din Basutoland, Moshoeshoe I (care avea peste 90 de

ani), cere sprijinul englezilor. Teritoriul devine protectorat britanic,

urmat după câŝiva ani de Bechuanaland (1885) şi mai apoi de

Swaziland (1903). Deşi semnarea de acorduri cu şefii locali, care 5 Ibidem, p. 74.

6 A Maurois, Istoria Angliei, Bucureşti, Editura Politică, 1970, vol. 2, p. 149.

7 Numărul sclavilor eliberaŝi a crescut continuu: de la 1.131 în 1792, la 2.000 în

1807, 11.000 în 1825, până la 40.000 (1850) şi chiar 70.000 în 1860. 8 A Maurois, op.cit., p. 177.

9 Pentru amănunte vezi I. Knight, The Impregnable Mountain, în Military

Illustrated, London, no. 171, August 2002, p. 24-31.

Viorel Cruceanu

14

se puneau sub „protecŝie” engleză, era modalitatea preferată,

confruntările militare nu au lipsit. Astfel, până în 1874 s-au purtat

şase războaie cu puternicul regat vest-african Ashanti (în 1874,

englezii ocupă capitala Kumasi, dar, după ce percep o consistentă

sumă de bani, se retrag)10. În zona australă a continentului, ei

reuşesc să aducă sub ascultare, în 1877, Zululand, războinicul stat

creat de celebrul Shaka Zulu11

. Se confirmă cu destul temei,

aserŝiunea lui Maurice Baumont după care „pacifistă în Europa,

Anglia este belicoasă peste mări”12

. Totuşi, în prima jumătate a

secolului al XIX-lea, în plină atmosferă liberală, s-a constituit un

curent nefavorabil politicii coloniale. Astfel, în 1823, economistul

James Hume afirma: «coloniile, departe de a contribui la o întărire

a forŝelor, nu reprezintă decât un motiv de slăbiciune»13

. La rândul

lor, liber-schimbiştii Şcolii economice din Manchester susŝineau

„inutilitatea” posesiunilor de peste mări, pentru ca, în 1863, să se

afirme tranşant că «Imperiul este o povară pentru metropolă»14

. Se

dezvoltă ideea conform căreia rolul Marii Britanii era doar acela de

a pregăti coloniile pentru a deveni state independente. Urmarea

este că, în 1865, un comitet parlamentar, însărcinat cu studierea

situaŝiei din Africa de Vest engleză, sugera „încurajarea

băştinaşilor să-şi dezvolte acele însuşiri care ar face tot mai mult

posibil să li se transfere întreaga conducere a administraŝiei”15

.

Schimbarea de atitudine s-a produs în 1870, anul începerii 10

Vezi amănunte în V. Cruceanu, Regatul Ashanti, un stat reprezentativ

pentru Africa tradiţională, în Historia, nr. 74, febr. 2008, p. 39-44. 11

Vezi P. Alexandre, La guerre des Zoulou, în L’Histoire, no. 142, mars 1991, p.

32- 40. 12

M. Baumont, L’Essor industriel et l’imperialisme colonial, Paris, F.Alcan, 1937,

p. 61. 13

J. Crokaert, Histoire de l’empire britannique, Paris, Flammarion, 1947, p.

355; vezi şi F. McDonough, Imperiul Britanic, 1815-1914, Bucureşti, Editura

All, 1998, p. 40. 14

J. Crokaert, op.cit., p. 355. 15

E. Jefferson Murphy, Istoria civilizaţiei africane, Bucureşti, Editura

Minerva, 1981, vol. 2, p. 274.


15

vijelioasei ascensiuni a Germaniei. Trecerea la „era imperialistă” a

determinat şi o nouă poziŝie faŝă de colonii. Ele nu mai sunt o

„povară” ci, din contră, simbolul puterii britanice. Se impune

doctrina potrivit căreia „Imperiul britanic trebuie să devină un stat

pluricontinental”16

. Apologeŝii acestei doctrine, istoricii Charles

Dilke, John Robert Seeley şi James Anthony Froude vorbesc

despre „Marea Anglie”, despre „Statul universal” (World State)17

văzut ca un «imperiu dispersat în lume, dar format de un mare

popor, unit prin sânge, limbă, religie şi lege»18

sau despre

„imperiul oceanic” ori „confederaŝia imperială”19

.

Conceptele imperiale au dobândit o deosebită consistenŝă sub

impulsul liderului conservator Benjamin Disraëli. Încă în 1863, pe

băncile parlamentului, Disraëli afirma: «Imperiul nostru colonial

este un patrimoniu naŝional»20

. Ajuns la guvernare (1874-1880),

completa: «după opinia mea, un ministru nu-şi face datoria dacă

neglijează ocazia ce i se oferă de a reconstrui atât cât este posibil

Imperiul nostru colonial»21

. În deplin acord cu propriile declaraŝii,

Disraëli a slujit cu devotament Coroana, purtată atunci de regina

Victoria (1837-1901). Unii istorici consideră că în timpul „epocii

victoriene” s-a produs o veritabilă „revoluţie colonială”22

(în 1876,

Victoria a fost încoronată, cu nedisimulată mândrie, împărăteasă a

Indiei). Revigorarea apetitului colonial al Angliei îl îndemna pe

Disraëli să se adreseze laudativ Camerei Lorzilor: «Nimic nu poate

fi comparat cu Imperiul Britanic, nici în istoria veche şi nici în

istoria zilelor noastre. Nici Caesar şi nici Charlemagne nu au

condus destinele unei asemenea puteri. Provinciile sale se întind pe 16

C. Mureşan, Al. Vianu, R. Păiuşan, Downing Street 10, Cluj-Napoca, Editura

Dacia, 1984, p. 166. 17

Cf. P.F. Gonidec, L’Etat Africain, Paris, R. Pichon et R. Durand-Auzias, 1970, p.

54. 18

Cf. H. Grimal, op.cit., p. 62. 19

C. Mureşan, op.cit., p. 272. 20

Cf. J. Crokaert, op.cit., p. 365. 21

Ibidem, p. 364. 22

Ibidem, p. 303.

Viorel Cruceanu

16

toate latitudinile iar drapelul său flutură pe toate mările»23

. Cifrele

confirmă realitatea: dacă în 1841, imperiul se întindea pe o

suprafaŝă de 8.000.000 mile pătrate şi cuprindea o populaŝie de

203.000.000 locuitori, şase decenii mai târziu, la moartea reginei

Victoria, el atingea 385.000.000 locuitori, răspândiŝi pe 11.000.000

mile pătrate24

. Opera lui Disraëli a fost continuată de o manieră

spectaculoasă de Robert A.T. Gascoyne-Cecil, lord Salisbury, care

s-a comportat „cu responsabilitate, cu o temeinică informaŝie şi cu

ambiŝia de a imprima deciziilor sale un spirit riguros ştiinŝific”25

.

Lordul Salisbury a format trei guverne (iunie 1885-ianuarie 1886,

august 1886-august 1892 şi iunie 1895-iulie 1902), ce coincid cu o

prezenŝă foarte activă a Angliei în Africa; în ultimul cabinet,

responsabil al Colonial Office a fost Joseph Chamberlain, ale cărui

gânduri şi fapte şi-au găsit reflectare în convingerea că «suntem o

rasă conducătoare, predestinată prin calităŝile şi virtuŝile noastre să

ne întindem în lume»26

. Mistica imperială britanică reverbera şi în

concepŝia că Africa este «un continent inventat de providenŝă

pentru a sâcâi Foreign Office-ul”27. Participantă la Conferinŝa

colonială de la Berlin (1884-1885), diplomaŝia britanică s-a

bucurat de o poziŝie privilegiată, impunându-se constatarea că,

„dacă centrul politicii europene este la Berlin, centrul politicii

mondiale se află la Londra”28

. Conferinŝa, asupra căreia vom

reveni, a iniŝiat principiul împărŝirii continentului negru între

puterile europene. Anglia lordului Salisbury şi-a asigurat controlul

asupra unor vaste întinderi africane. Prioritară s-a dovedit a fi zona

australă a Africii ce a stârnit preocuparea englezilor mai ales din

1868, când s-au descoperit diamante la Kimberley. Aici a făcut

carieră celebrul Cecil Rhodes care, în 1871, şi-a întrerupt studiile 23

Ibidem, p. 365. 24

Ibidem, p. 303. 25

C. Mureşan, Al. Vianu, R. Păiuşan, op.cit., p. 179. 26

H. Grimal, op.cit.., p. 63; F.McDonough, op.cit., p. 100-102. 27

A. Maurois, op.cit., p. 271. 28

M. Baumont, op.cit., p. 16.


17

la Oxford plecând în Natal să-şi îngrijească sănătatea şubrezită.

Fire mercantilă, Rhodes intră în afaceri cu diamante dobândind o

avere considerabilă. În paralel cu grija pentru propria prosperitate,

el a manifestat un deosebit interes pentru gloria Angliei în această

parte a lumii. În 1889, Rhodes întemeiază „British South Africa

Company”, cu drepturi depline de exploatare în teritoriile cuprinse

între râurile Limpopo şi Zambezi. În urma încheierii de acorduri cu

şefii locali, dar şi a înfrângerii războinicilor din Matabeleland

(1893) şi a răscoalei populaŝiei din Mashonaland (1896-1897), el

pune bazele unei întinse colonii care îi va purta numele: Rhodesia

(ulterior, împărŝită în două: Rhodesia de Nord şi Rhodesia de Sud,

administrate direct de Coroană). În imediata vecinătate, la cererea

misionarilor scoŝieni, prezenŝi aici în număr mare, Nyassaland

devine protectorat englez în 1891. Prezenŝa britanică acoperea

deci, în Africa australă, coloniile Capului, Natal şi Orange,

protectoratele Basutoland, Bechuanaland şi Swaziland, precum şi

noile anexiuni, Rhodesia şi Nyassaland. Se închega astfel viziunea

colonialistă a lui Cecil Rhodes care preconiza un imperiu englez

neîntrerupt „de la Cap la Cairo”. În Africa de Est, activa din 1886

„Imperial British East Africa Company” căreia, din 1893, i se va

substitui guvernul englez. Acŝionând cu energie, acesta obŝine

recunoaşterea protectoratului asupra Ugandei în august 1894,

pentru ca, de la 1 iulie 1895, să înfiinŝeze şi un „Protectorat

britanic al Africii Orientale”, teritoriu cunoscut apoi sub numele de

Kenya (în prealabil, prin acordul din vara lui 1890, englezii şi

germanii îşi delimitaseră sferele de influenŝă). Achiziŝiile est-

africane se adăugau uneia mai vechi, Somaliland (1884), care avea

o excelentă poziŝie strategică, asigurând controlul asupra Golfului

Aden şi al strâmtorii Bab-el-Mandeb (intrarea şi ieşirea din Marea

Roşie ).

În Africa de Vest, după al şaptelea război cu regatul Ashanti,

englezii ocupă, la 17 ianuarie 1896, capitala Kumasi. Împreună cu

„Teritoriile din Nord”, regatul va fi inclus coloniei Coasta de Aur.

Doi ani mai târziu, la 14 iunie 1898, se semnează o convenŝie cu

Viorel Cruceanu

18

Franŝa ce delimita Nigeria de posesiunile franceze înconjurătoare.

La 1 ianuarie 1900, guvernul Salisbury răscumpără charta „Royal

Niger Company” şi uriaşa Nigerie devine colonie a Coroanei (ea va

cunoaşte o suită de reorganizări administrative, astfel încât, în

1914, Nigeria de Nord, Nigeria de Sud şi Lagos devin „Colonia şi

protectoratul Nigeriei”). Încheierea primului război mondial a fost

favorabilă Angliei şi pe plan colonial. Ea prelua sub mandat, oferit

de Liga Naŝiunilor, o parte a fostelor posesiuni germane din Africa:

Tanganyika (ce a permis realizarea „axei Cap-Cairo”), o treime din

Togo şi o cincime din Camerun. Astfel, în 1918, Anglia stăpânea

în Africa o suprafaŝă de 9.946.886 km2, ce reprezenta 27% din

întinderea întregului Imperiu. Pentru a oferi o imagine clară asupra

ceea ce a însemnat „revoluŝia colonială” engleză apelăm la Acad.

Camil Mureşanu: „După sfârşitul primului război mondial, când

survine momentul expansiunii maxime, Imperiul britanic avea o

suprafaŝă de 36 milioane km2 şi o populaŝie de peste 450 de

milioane. Ocupa aproape un sfert din suprafaŝa uscatului; a cincea

parte din locuitorii de atunci ai globului trăiau în cuprinsul său. Era

de şapte ori mai mare decât Imperiul Roman în culmea puterii şi de

trei ori mai vast decât fuseseră vreodată Imperiul chinez, Califatul

arab, Statul mongol sau Imperiul colonial spaniol”29

. Acest colos

producea în 1939 „jumătate din producŝia mondială de orez, cacao,

ceai, lână, cauciuc, cositor, mangan, trei sferturi din cea de aur şi

nichel, o treime din cea de aramă, cărbune şi zahăr şi 15% din

producŝia de grâu, carne, unt, bumbac, fier şi oŝel”30

. Pe bună

dreptate s-a afirmat, deşi tonul este apologetic, că prin «colonizarea

britanică, imperialismul european şi-a găsit expresia sa cea mai

originală şi universală»31

.

Revenind la Africa Neagră, să surprindem într-un tabel 29

C. Mureşan, op.cit., p. 5 ; J. Crokaert vorbeşte de 563.000.000 locuitori ce

echivalau cu un sfert din populaŝia globului. Datele imperiului contrastează cu

cei doar 229.850 km2 şi 45.000.000 locuitori ai metropolei .

30 J. Crokaert, op.cit., p. 16 ; C. Mureşan, op.cit., p. 368.

31 J. Crokaert, op.cit., p. 58.


19

sinoptic posesiunile britanice, aşa cum se prezentau ele în prima

jumătate a secolului al XX-lea:

Regiunea Ţara Suprafaţa

(km2)

Populaţia (loc.) Capitala

1925 1950

Africa de

Vest

Coasta de Aur

(Ghana) 238.537 2.000.000 4.275.000 Accra

Gambia 11.295 210.500 263.000 Bathurst

Nigeria 923.769 18.070.000 34.330.000 Lagos

Sierra Leone 71.740 1.540.000 2.004.000 Freetown

Africa de

Est

Kenya 582.647 2.602.000 6.018.000 Mombassa,

apoi Nairobi

Somaliland 176.000 344.000 - Hargeissa

Tanganyika 942.626 4.320.000 8.310.000 Dar es

Salaam

Uganda 236.036 3.160.000 5.199.000 Entebbe

Africa

Australă

Basutoland

(Lesotho) 30.355 499.000 588.000 Maseru

Bechuanaland

(Botswana) 600.372 153.000 420.000 Mafeking

Nyassaland

(Malawi) 118.484 1.208.000 2.500.000 Blantyre

Rhodesia de

Nord (Zambia) 752.614 996.000 2.440.000

Livingstone,

apoi Lusaka

Rhodesia de

Sud

(Zimbabwe)

390.245 1.244.000 3.170.000 Salisbury

Swaziland 17.363 113.000 195.000 Mbabane

Africa

insulară

Mauritius 2.045 385.000 465.000 Port Louis

Seychelles 277 26.800 32.150 Victoria

Zanzibar 2.461 129.150 - Zanzibar

Alte

teritorii

Camerun brit. 89.720 - - Lagos

Togo brit. 30.000 - - Accra

Prezenŝa colonială a Franŝei în Africa se datorează marelui

Richelieu. În 1633, cardinalul acorda un monopol pe 10 ani

„Companiei negustorilor din Rouen” pentru promovarea

comerŝului cu Senegambia. În 1638, francezii întemeiază prima

aşezare (un fort, cu funcŝii comerciale şi militare) la gurile

fluviului Senegal. Doi ani mai târziu, soseşte aici cavalerul de

Boufflers, cel dintâi guvernator al Senegalului. Scopul prezenŝei

Viorel Cruceanu

20

negustorilor francezi pe coastele vest-africane l-a reprezentat tot

comerŝul cu sclavi. Africanii procuraŝi, sau capturaŝi, erau

transportaŝi şi vânduŝi în Antile, în schimbul zahărului şi romului,

produse mult solicitate în Europa. Timp de aproape două secole,

contactele franceze cu Africa se vor mărgini doar la ŝărmurile

senegaleze. Marea Revoluŝie (care a decretat desfiinŝarea sclaviei)

şi epopeea imperială au ŝinut Franŝa departe de continentul negru.

Interesant este faptul că, tocmai Napoleon I, atât de absorbit de

problemele europene, a sesizat importanŝa strategică a Senegalului.

În 1802, an în care a reintrodus sclavia, primul consul de atunci îi

scria guvernatorului: «nu este îndeajuns ca Senegalul să existe ca

un simplu ŝăruş al Republicii împlântat în bogatele teritorii ale

Africii; el trebuie să devină o bază de extindere, folosind orice

formă posibilă de contacte»32

. Genialul om politic a probat, o dată

în plus, intuiŝia excepŝională a faptelor: de aici va începe edificarea

imperiului colonial francez, după numirea ca guvernator în 1854 a

lui Louis Faidherbe considerat drept „marele iniŝiator al Africii

tropicale franceze”33

.

Deoarece englezii deŝineau cele mai favorabile poziŝii pe

coasta vest-africană, Faidherbe a optat pentru penetrarea zonelor de

interior, preferând, cum s-a spus, zona „sudaneză” celei

„guineeze”34

. S-a născut astfel ideea constituirii unei vaste Africi

franceze care să se întindă de la Oceanul Atlantic până la Marea

Roşie. Spre deosebire de englezi care au ştiut să-şi impună

prezenŝa prin mijloace predominant paşnice, francezii au trebuit să

abuzeze frecvent de forŝa armelor. Un moment de referinŝă în

tendinŝele expansioniste extra-europene ale Franŝei l-a reprezentat

dezastrul de la Sedan din 1870. Istoricul Henri Brunschwig scrie că 32

E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 159. 33

H. Deschamps, Les institutions politiques de l’Afrique Noire, Paris, P.U.F.,

1970, p. 53. 34

P. Bertaux, op.cit., p. 197; vezi şi J. Madaule, Istoria Franţei, Bucureşti,

Editura Politică, 1973, vol. 2., p. 323.


21

înfrângerea a creat francezilor un „complex naŝionalist”35

. Ea a

provocat o resurecŝie colonialistă ce „exprima voinŝa de recuperare

a demnităŝii pierdute pe câmpurile de bătălie din 1871 (sic!)”36

. O

asemenea reacŝie convenea de minune cancelarului german Otto

von Bismarck, ce vedea în aceasta o defulare, o canalizare în

compensaŝie a frustrărilor cauzate de pierderea Alsaciei şi Lorenei.

Prin urmare, încurajată de fostul inamic, Franŝa îşi asumă un rol

colonial sporit. Campionul politicii coloniale franceze a fost Jules

Ferry (de două ori prim-ministru: 23 septembrie 1880-10

noiembrie 1881 şi 21 februarie 1883-30 martie 1885), considerat

„unul dintre cei mai desăvârşiŝi oameni de stat din câŝi au

contribuit la făurirea destinelor Franŝei”37

. El a lansat în versiune

franceză cele trei teme fundamentale ale naŝionalismului

expansionist european de la sfârşitul secolului al XIX-lea:

argumentul umanitar (civilizarea raselor inferioare), al prestigiului

politic (redobândirea gloriei Franŝei) şi cel al necesităŝilor

economice (care prezenta teritoriile coloniale ca furnizoare de

materii prime şi piaŝă suplimentară în desfacerea produselor

metropolitane). Pe un ton paternalist, J. Ferry declara: «este vorba

de viitorul următorilor cincizeci sau o sută de ani (...) ce vor fi

moştenirea copiilor noştri»38

. După Conferinŝa colonială de la Berlin

(1884-1885), trupele franceze conduse de ofiŝeri precum Archinard,

Binger sau Marchand s-au lansat în lungi şi sângeroase campanii în

Africa. Întâietate a avut Sudanul vest-african considerat „cheia de boltă a

colonizării franceze în Africa Occidentală”39

. Întrucât interesele franceze

şi cele engleze se ciocneau pe Niger, cancelariile diplomatice de la Paris 35

H. Brunschwig, L’Afrique noire au temps de l’Empire français, Paris,

Denoël, 1988, p. 194. 36

Ibidem, p. 195. 37

J. Madaule, op.cit., vol. 3, p. 29. 38

M. Baumont, op.cit., p. 58; L’impérialisme français, Paris, Maspero, 1980,

p. 17; vezi şi discursul lui J. Ferry din 28 iulie 1885 în Camera Deputaŝilor, în

Recueil de textes d’histoire pour l’enseignement secondaire, tome V,

L’Epoque Contemporaine (1871-1945), Paris, H. Dessain, 1960, p. 189-192. 39

P. Bertaux, op.cit., p. 200.

Viorel Cruceanu

22

şi Londra au semnat o convenŝie, la 5 august 1890, care delimita zonele

de influenŝă la marginea Saharei şi care i-a prilejuit lordului Salisbury o

remarcă ironică: «să lăsăm cocoşul galic să scurme în nisip»40

.

Francezii, liniştiŝi în ce priveşte Anglia, şi-au impus prin presiuni

militare controlul în Sudanul vest-african (1890), Coasta de Fildeş

(1893), Dahomey (1894) – după doi ani de lupte cu regatul Abomey, în

regatul Mossi (Volta Superioară – 1896) şi în Guineea (1898), după 7

ani de neîntrerupte războaie cu legendarul erou vest-african Samory

Touré41

(capturat în 1898 şi deportat în Gabon unde moare în 1900).

Paralel cu operaŝiunile din Africa de Vest, forŝe franceze au acŝionat şi în

Oceanul Indian, unde, la 30 septembrie 1895, este ocupat Tananarive şi

impus protectoratul asupra Madagascarului.

Francezii s-au preocupat şi de regiunile Africii centrale. Încă

din 1844 se instalaseră în estuarul Gabonului, penetrând lent către

interior. Iniŝiatorul operaŝiunii a fost ofiŝerul de marină Pierre

Savorgnan de Brazza ce dorea sincer deschiderea Africii

cunoaşterii, opunându-se „brutalităŝilor pacificării militare”42

şi

care, din 1886, devine comisar general al Congo-ului francez .

După Gabon şi Congo a urmat anexarea Oubangui-Chari (1891)

şi apoi cucerirea întinsului Ciad, încheiată abia în 1900. Pe coasta est-

africană, francezii s-au infiltrat în vremea construirii canalului Suez în

teritoriile Obock şi Tadjura, transformate în 1884 în colonia Somalia

franceză. Teoretic, Somalia franceză era destinată a fi punctul terminus

al preconizatului imperiu de la Atlantic la Marea Roşie. Planul nu a

putut fi realizat datorită prezenŝei engleze în Sudanul est-african.

Expediŝia căpitanului Marchand, plecat în 1897 de la Brazzaville,

determină celebrul incident de la Fashoda (600 km de Khartum) din

iulie-august 1898; francezii cedează în faŝa fermităŝii englezului 40

P. Guillaume, Le monde colonial, XIXe - XX

e siècle, Paris, A. Colin, 1974, p.

45. 41

Y. Person, Samori, construction et chute d’un empire, în Les Africains,

tome I, Editions J.A., 1977, p. 249-285. 42

L’Afrique Noire contemporaine (direction de Marcel Merle), Paris, A.

Colin, 1968, p. 123.


23

Kitchener şi renunŝă la crearea „Axei Dakar-Djibouti”.

Eşecul militar a fost compensat cu o febrilă activitate diplomatică,

orchestrată de „arhitectul” capitulării, ministrul de externe Théophile

Delcassé. Poziŝia sa raŝională a permis, treptat, o „reconciliere istorică”

anglo-franceză, obiectivată prin încheierea „Antantei Cordiale”, din

1904. Însă, consecinŝa imediată a reprezentat-o delimitarea sferelor de

influenŝă în zonă. Astfel, la 21 ianuarie 1899, ambasadorul francez la

Londra, Paul Cambon, îi scria lui Delcassé că, retragerea franceză din

Bahr el Ghazal „va fi amplu compensată (subl.ns.) prin recunoaşterea

autorităŝii noastre asupra tuturor regiunilor care se întind la nord şi la sud

de lacul Ciad”43

. Şeful diplomaŝiei franceze se dovedea mulŝumit şi-i

sugera lui Cambon să obŝină un angajament britanic similar şi în ce

priveşte regiunile Kanem, Ouadaï şi Baguirmi, din extremitatea nordică

a Ciadului44

. Răspunsul favorabil al guvernului englez a permis

semnarea acordului din 21 martie 1899, de către Cambon şi marchizul

Salisbury, privind „delimitarea Africii centrale [franceze] între

Tripolitania [ce aparŝinea Imperiului Otoman – nota ns.] şi Statul

independent Congo [posesiune a regelui belgian Léopold al II-lea – nota

ns.]”45

. Franŝa şi-a organizat imperiul african în două mari federaŝii:

coloniile vest-africane au fost reunite, între 1895 -1905, în Africa

Occidentală Franceză (AOF), iar cele din regiunea central-africană, în

1910, în Africa Ecuatorială Franceză (AEF). Coloniile africane

reprezentau partea cea mai consistentă a Imperiului colonial francez ce

avea o suprafaŝă totală de 12.000.000 km2 şi o populaŝie de 55.000.000

locuitori46

. Comparativ cu opera similară a Angliei, Imperiul de peste

mări al Franŝei era de trei ori mai restrâns şi de nouă ori mai puŝin

populat. Faptul a generat un sentiment de amărăciune francezilor,

raportat la vocaŝia universalităŝii cu care se mândreau englezii. Cu vădit 43

Documents Diplomatiques Français (1871-1914), 1ère

série (1871-1900),

Paris, Imprimerie Nationale, 1954, tome XV, doc. 38, p. 61-62 (următoarele

trimiteri la această colecŝie vor fi prescurtate DDF). 44

Ibidem, doc. 43, p. 68. 45

Ibidem, doc. 122, p. 188; vezi şi textul declaraŝiei anglo-franceze la p. 189-

190. 46

C. Fidel, La Paix Coloniale Française, Paris, Sirey, 1918, p. 5.

Viorel Cruceanu

24

regret, Camille Fidel constata că „în Franŝa nu există o opinie colonială,

un sentiment colonial”; şi, ca să sublinieze dimensiunile contrastului,

adăuga că, în timp ce „la Paris ai senzaŝia că te afli doar în capitala

Franŝei, la Londra ai impresia că eşti în capitala Imperiului britanic”47

.

Dar, ca şi Imperiul britanic, Imperiul colonial francez a fost o creaŝie ce a

rezistat până în 1960.

Iată, în cele ce urmează, un tablou complet al Africii negre

franceze:

Forma de

organizare

administrativă

Ţara Suprafaţa

(km2)

Populaţia (loc.)

Capitala 1925 1950

Africa

Occidentală

Franceză

(AOF)

Coasta de

Fildeş 322.463 1.725.000 2.170.000 Abidjan

Dahomey

(Benin) 112.622 1.095.000 1.570.000 Porto-Novo

Guineea 245.857 2.096.000 2.570.000 Conakry

Mauritania 1.030.700 289.200 800.000 Dakar

(Senegal)

Niger 1.267.000 1.218.000 2.550.000 Niamey

(1926)

Senegal 196.192 1.358.000 2.840.000 Dakar

Sudan

(Mali) 1.240.000 2.635.000 3.445.000 Bamako

Volta

Superioară

(Burkina

Faso)

274.200 2.240.000 3.128.000 Ouagadougou

Africa

Ecuatorială

Franceză

(AEF)

Ciad 1.284.00 1.300.000 2.460.000 Fort Lamy

Gabon 267.667 389.000 430.000 Libreville

Moyen

Congo

(Congo)

342.000 695.000 650.000 Brazzaville

Oubangui-

Chari

(Republica

Centrafrica)

622.984 1.066.000 1.072.200 Bangui

47

Ibidem, p. 6.


25

Teritorii sub

mandat (tutelă)

Togo 56.000 742.000 1.440.000 Lomé

Camerun 475.442 2.770.000 3.558.000 Yaoundé

Protectorat

Teritoriul

Afar şi Issa

(Djibouti)

21.783 23.000 81.000

(1960) Djibouti

Africa franceză

insulară

Comore 2.171 - 183.000

(1958) Moroni

Madagascar 587.041. 3.759.00 4.260.000 Tananarive

Am constatat mai sus o intensificare a prezenŝei europene în

Africa după Conferinŝa colonială de la Berlin. Obişnuinŝa

convocării de congrese şi conferinŝe diplomatice consacrate

marilor probleme internaŝionale este un produs al epocii

moderne48

. De la pacea westfalică (1648) şi până la primul război

mondial, diplomaŝia europeană se întrunea periodic (Viena, Paris,

Berlin, etc.), făcând şi desfăcând tratate, în spiritul ideii

„echilibrului de forţe“. Se considera că «echilibrul politic dintre

marile puteri este singura modalitate de asigurare a liniştii şi

siguranŝei statelor europene»49

.

Exegeŝi ai diplomaŝiei au constatat că, în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea, acest principiu era dublat de aşa-numita

„răspundere colectivă” ce amplifica rolul marilor puteri, până

acolo încât, dreptul la intervenŝie devenea «un principiu general

acceptat»50

. Într-un asemenea context trebuie privită şi reuniunea

colonială de la Berlin, desfăşurată între 15 noiembrie 1884 şi 25

februarie 1885 şi „onorată” de participarea a 15 ŝări: Belgia,

Danemarca, Germania, Anglia, Franŝa, Italia, Olanda, Norvegia,

Austro-Ungaria, Rusia, Suedia, Spania, Turcia, S.U.A. şi

Portugalia. Împărtăşim părerea conform căreia ea a reprezentat o

„recunoaştere a faptului că problemele coloniale au de acum 48

N. Ciachir, Gh. Bercan, Diplomaţia europeană în epoca modernă,

Bucureşti, Editura Ştiinŝifică şi Enciclopedică, 1984, p. 12-13 . 49

Ibidem, p. 17. 50

Ibidem, p. 33.

Viorel Cruceanu

26

înainte un rol esenŝial în relaŝiile internaŝionale”51

. Scopul declarat

al Conferinŝei se dorea modest: «a găsi condiŝiile cele mai

favorabile dezvoltării comerŝului şi civilizaŝiei în anumite regiuni

ale Africii»52

. Este cert însă că un astfel de obiectiv nu era posibil

fără «a stabili o reglementare internaŝională în legătură cu

împărŝirea teritoriilor africane»53

, fapt ce presupunea o ingerinŝă

directă şi permanentă a puterilor europene interesate. Conferinŝa

colonială de la Berlin este reflectată pe larg, dar diferit, în

istoriografia de specialitate. Ne vom opri asupra câtorva păreri.

Autoarea germană Gisela Bonn consideră că statele coloniale

africane, constituite în anii ce au urmat Conferinŝei, reprezentau „o

prelungire pe continentul negru a echilibrului de forŝe din

Europa”54

. O idee asemănătoare, dar mai nuanŝată, întâlnim şi la

francezii Robert şi Marianne Cornevin care subliniază că „raportul

de forŝe din Europa a determinat, în acea epocă, întinderea şi

repartiŝia diferitelor domenii coloniale”55

. Deşi la prima vedere par

corecte, aceste afirmaŝii trebuie amendate. Distribuirea statelor

coloniale africane oglindea fără putinŝă de tăgadă preponderenŝa

zdrobitoare a Angliei şi Franŝei. Or, după 1880, când s-au

desăvârşit marile imperii coloniale, raportul de forŝe din Europa se

schimbase în favoarea Germaniei. Opinăm deci, că ordinea

colonială de pe continentul negru reflecta un raport de forŝe ce

corespundea primei jumătăŝi a veacului al XIX-lea. Pentru

Germania lui Bismarck, care, devansată în timp de Anglia şi

Franŝa, va dobândi puŝine teritorii africane (Togo, Camerun, Africa 51

P. Guillaume, op.cit., p. 40. 52

M. Baumont, op.cit., p. 97. 53

I. Baba Kaké, L’Afrique coloniale. De la Conférence de Berlin (1885) aux

indépendances, Paris, A.B.C., 1977, p. 29; C. Şerban, Împărţirea Africii de

către colonialiştii europeni, în Revista de istorie, tomul 29, nr. 5, 1976, p.713-

732; M.J. Belasco, H.E. Hammond, The New Africa. History, Culture,

People, Bronxville-New York, C.B.C., 1968, p. 70. 54

G. Bonn, L’Afrique quitte la brousse, Paris, R. Laffont, 1966, p. 198. 55

R. şi M. Cornevin, Histoire de l’Afrique des origines à la deuxième guerre

mondiale, Paris, Payot, 1974, p. 296.


27

de Sud-Vest şi Tanganyika), Conferinŝa are o altă semnificaŝie: ea

a reprezentat „ocazia marcării locului noului Reich german în

politica mondială”56

. Un punct de vedere mai recent sugerează că

întâlnirea celor cincisprezece de la Berlin poate fi privită ca „un fel

de Yalta a secolului al XIX-lea”57

, fiind vorba în esenŝă tot de

stabilirea „sferelor de influenŝă”. Din cele două articole consacrate

în România evenimentului de la Berlin, ne-am oprit la afirmaŝia lui

Constantin Şerban după care Conferinŝa a urmărit „să stabilească

în realitate un statut internaŝional privind împărŝirea în general a

Africii”58

. Finalitatea actului diplomatic de la Berlin permite o

convergenŝă a majorităŝii interpretărilor vis-à-vis de oficializarea

doctrinei germane a „hinterland”-ului: orice putere europeană

stabilită pe coastă are drepturi speciale asupra teritoriilor din

interior până la întâlnirea cu o altă zonă de rezervare europeană. O

tendinŝă de minimalizare a importanŝei Conferinŝei am întâlnit la

francezul H. Brunschwig, de altfel un profund cunoscător al

realităŝilor africane. El insistă pe faptul că dezbaterile s-au axat pe

libertatea navigaŝiei pe Niger şi libertatea comerŝului în bazinul

fluviului Congo. Referitor la delimitările teritoriale, istoricul

francez insistă pe aspectul că ele aveau în vedere numai „regiunile

de coastă”59

. Henri Brunschwig respinge obişnuinŝa africaniştilor

de a considera doctrina „hinterland”-ului ca un produs al

Conferinŝei de la Berlin, argumentând că termenul a fost utilizat

prima oară în 1918 şi nu de un specialist în probleme africane ci de

unul în probleme latino-americane. Propunându-şi să spulbere

„mitul” Conferinŝei, autorul conchide că şi aşa acesteia nu i s-a

acordat „prea mare importanŝă în epocă”60

. Pentru a accede la

concluzii viabile din confruntarea diferitelor opinii, am apelat la 56

P. Bertaux, op.cit., p. 172. 57

La colonisation: rupture ou parenthèse? (direction de Marc H. Piault),

Paris, L‟Harmattan, 1987, p. 5. 58

C. Şerban, op.cit., p. 723; vezi şi A. Filimon, E. Făină, Conferinţa colonială

de la Berlin, în Revista de istorie, tomul 38, nr. 2, 1985, p. 179-195. 59

H. Brunschwig, op.cit., p. 11. 60

Ibidem.

Viorel Cruceanu

28

textul „Actului General” al Conferinŝei de la Berlin. Astfel,

Capitolul al VI-lea al documentului, ce cuprinde articolele 34 şi

35, îşi propune să introducă în relaŝiile dintre puterile europene

„reguli uniforme, relative la anexiunile ce vor putea avea loc în

viitor pe coastele continentului negru”61

. Formularea confirmă

aprecierile lui H. Brunschwig, la fel ca şi art. 34 ce statua: «Puterea

care, de acum înainte, va lua în stăpânire un teritoriu de pe coastele

continentului african situat în afara posesiunilor sale actuale, sau

care, neavând până acum reuşeşte să achiziŝioneze un teritoriu, sau

Puterea care, îşi va asuma un protectorat, va însoŝi actul respectiv

de o notificare adresată celorlalte Puteri semnatare ale prezentului

Act cu scopul de a-i conferi valoare, dacă se vor produce

reclamaŝii»62.

. Care este însemnătatea art. 34? În primul rând, el

lansează ideea ocupării tuturor teritoriilor de pe coastă, deci şi a

celor rămase „în afara posesiunilor actuale”. Considerăm, fără cea

mai mică îndoială, că stăpânirea deplină era începutul unei

operaŝiuni sistematice vizând întregul continent. În al doilea rând,

art. 34 fixa o conduită a însuşirii de teritorii. Înaintarea unei

„notificări” urmărea prevenirea ciocnirii intereselor şi în acelaşi

timp cauŝiona stăpânirea unui teritoriu. În al treilea rând, art. 34

dovedeşte un succes al diplomaŝiei germane; formularea „neavând

până acum, reuşeşte să achiziŝioneze un teritoriu” reprezintă clauza

prin care Germania se putea infiltra în Africa. În tradiŝia stăpânirii

germane, proprietatea asupra unui „teritoriu” este redată printr-un

cuvânt care are un uşor sens peiorativ: „hinterland”. Cuvântul nu

putea fi folosit într-un tratat internaŝional; el are însă capacitatea de

a sugera că noile achiziŝii sunt nişte „dependinŝe” sau „prelungiri”

ale spaŝiului metropolitan. De aceea, împărtăşim concepŝiile

potrivit cărora, la baza împărŝirii Africii a stat teoria „hinterland”-

ului. Se mai ridică totuşi o întrebare: ce credit putem acorda unei 61

P. Albin, Les Grands traités politiques. De 1815 à 1914, Paris, F. Alcan, 1932, p.

390. 62

Ibidem, p. 404; vezi şi A.A. Boahen, African perspectives on colonialism,

Baltimore, Johns Hopkins Univ.Press, 1990, p. 33 -35 .


29

conferinŝe ce s-a limitat doar la redistribuirea regiunilor de coastă

ale Africii? Se poate argumenta, cu oarecare simplitate, că

interiorul Africii, insuficient cunoscut atunci, nu se dovedea a fi

atrăgător. Totuşi, răspunsul, la care nici H. Brunschwig nu s-a

grăbit să ajungă, ne este sugerat de art. 36 de la „Dispoziţii

Generale”: «Puterile semnatare ale prezentului Act General îşi

rezervă dreptul de a introduce ulterior, de comun acord,

modificările şi ameliorările a căror utilitate va fi demonstrată de

experienţă [subl.ns.]»63

. Reiese de aici, din maniera flexibilă

conferită termenilor de la art. 36, că, într-adevăr, la Berlin s-au pus

bazele unei doctrine coloniale coerente. Secretul său constă tocmai

în „modificările şi ameliorările” ulterioare, care s-au concretizat

prin numeroase tratate bilaterale între principalele puteri coloniale

şi care au înlesnit prelungirea sferelor de influenŝă din zonele

costiere spre interiorul continentului. Scepticilor le reamintim

destinul remarcabil al Conferinŝei ce a reuşit „să definească un cod

al aşezării europenilor” şi să determine un adevărat „modus-

vivendi al cuceririi”64

. În concluzie, apelăm şi la rigoarea datelor

statistice: dacă în 1876, doar 10,8 % din suprafaŝa Africii se afla

sub control străin, în schimb, în 1900, la numai 15 ani după

Conferinŝa de la Berlin, puterile europene deŝineau 90,4% din

întinderile africane65

. Era colonialismului triumfător începuse!...

Justificările politicilor imperiale coloniale au fost diverse.

Predominante sunt cele de natură economică. Încă din 1902,

englezul J.A. Hobson considera că «supraproducŝia, excedentele de

capitaluri şi subconsumul din ŝările industrializate, le-au condus

(...) să aplice activ o strategie de expansiune politică urmărind

acapararea de noi teritorii»66

. Un alt englez, Cecil Rhodes, alarmat 63

P. Albin, op.cit., p. 405. 64

La colonisation..., p. 8. 65

Mircea N. Popa, Primul război mondial, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică şi

Enciclopedică, 1979, p. 45; M. Baumont, op.cit., p. 56. 66

Histoire générale de l’Afrique,tome VII (L’Afrique sous domination

coloniale. 1880-1935), Paris, Présence Africaine/ UNESCO, 1987, p. 40-41.

Viorel Cruceanu

30

de cotele şomajului în ŝara sa, opina în 1895, adresându-se

guvernanŝilor de la Londra, că «dacă vreŝi să salvaŝi patruzeci de

milioane de locuitori ai Regatului Unit de un război civil (...),

trebuie să devenim imperialişti»67

. La rândul său, Jules Ferry,

marele „bard al colonialismului”68

francez, afirma că «politica

colonială este fiica politicii industriale»69

. Un alt punct de vedere

economic susŝinea că elementul ce a declanşat expansiunea

colonială în Africa «nu este atât supraproducŝia de produse

manufacturate în Europa cât penuria de materii prime»70

. Tot aici

îşi au locul şi consideraŝiile pur mercantile potrivit cărora „motorul

iniŝial al colonizării este comerŝul”71

(însuşi britanicul Joseph

Chamberlain vehicula sloganul «Imperiul este comerŝ»).

Argumentele economice au punctele lor vulnerabile. Cei care

vorbesc de „supraproducŝie” şi de „excedente” eludează, probabil

voit, capacitatea scăzută de absorbŝie a pseudo-pieŝelor din

teritoriile coloniale; este puŝin credibil că într-o asemenea situaŝie

statele occidentale nu s-ar fi orientat spre pieŝe mai sigure, precum

cele din estul Europei, avide după produsele manufacturate. Cât

priveşte penuria de materii prime, trebuie precizat că în momentul

declanşării competiŝiei coloniale în Africa, puterile europene nu

bănuiau potenŝialul în resurse al continentului negru (ulterior,

Africa a devenit un furnizor indispensabil de materii prime şi lipsa

de investiŝii productive a determinat rămânerea sa în acest stadiu).

Opinăm că, surplusul de avuŝie generat de revoluŝia industrială nu

a fost redistribuit în afara graniŝelor naŝionale ale puterilor

europene ci, dimpotrivă, el a fost folosit pentru a asigura logistica

expansiunii coloniale. Societăŝile moderne, cu superioritatea lor 67

A.A. Mazrui, Africa’s International Relations, London-Ibadan-Nairobi,

Heinemann, 1979, p. 108. 68

Cf. L’Événement du Jeudi, no. 437, du 18 au 24 mars 1993, p. 74 . 69

M. Baumont, op.cit., p. 2.; P. Renouvin, E. Préclin, J. Hardy, L’Epoque

contemporaine. La paix armée et la grande guerre (1871-1919 ), Paris, P.U.F.,

1939, p. 15. 70

Histoire générale..., UNESCO, tome VII, p. 45-46. 71

P. Bertaux, op.cit., p. 186-187.


31

ştiinŝifică, tehnologică, culturală, financiară şi militară, s-au impus

relativ uşor în faŝa societăŝilor arhaice africane. Prin urmare,

contactul dintre cele două lumi nu a însemnat un schimb de valori

între parteneri ci s-a transformat într-un act de subordonare pe

termen lung.

Există şi alte interpretări interesante. Sociologul Joseph

Schumpeter ne sugerează o explicaŝie socio-psihologică cu

profunde implicaŝii politice: imperialismul este „o dorinŝă naturală

la om: să domine pe cel apropiat din plăcerea de a domina”72

.

Extinsă la grup, această „dorinŝă naturală” se transformă într-un

„egoism naŝional colectiv”73

, care propulsează fiecare putere spre

obsesiva politică a „prestigiului naŝional”74

, caracteristică

sfârşitului secolului al XIX-lea. Africanistul Pierre F. Gonidec

sesizează şi el că oamenii politici ai vremii justificau colonialismul

prin „epitete” precum: „caz natural”, „fatalitate istorică” sau

„necesitate irepresibilă a omului”75

. Chiar marele istoric Maurice

Baumont, adept convins al preeminenŝei factorilor economici, nu

ezită să se autocontrazică şi să afirme că „la originea expansiunii

coloniale se află mai ales raţiuni politice şi sentimentale

[subl.ns.]”76

. Aprecierile de mai sus sunt la rândul lor incomplete,

păcătuind prin disocierea unor elemente caracteristice. O viziune

mai largă ne oferă americanul Alvin Toffler, ce reliefează faŝetele

multiple ale colonialismului: „considerentele strategice, fervoarea

religioasă, idealismul şi spiritul de aventură”, dar şi „rasismul cu

credinŝa sa absolută în superioritatea albilor sau europenilor”77

. La

acest evantai de păreri, alăturăm o opinie personală; trecerea

puterilor europene industrializate la o politică colonială efectivă s-

a datorat modificării raportului de forŝe din relaŝiile internaŝionale, 72

Histoire générale..., UNESCO, tome VII, p. 43. 73

Ibidem. 74

Ibidem, p. 44; vezi şi F. McDonough, op.cit., p.45-54. 75

P.F. Gonidec, op.cit., p. 43. 76


A. Toffler, Al treilea val, Bucureşti, Editura Politică, 1983, p. 133.

Viorel Cruceanu

32

după războiul franco-prusac din 1870. Pretenŝiile semeŝe ale

Germaniei au devenit un catalizator pentru Anglia şi Franŝa.

Competiŝia care se declanşează îşi are sorgintea nu în raŝiuni

economice şi sociale, ci într-o mentalitate specifică statelor ce şi-

au exportat totdeauna puterea (A. Sarraut, teoretician al

colonialismului în timpul celei de a III-a Republici franceze,

prezenta faptul colonial ca o «Geste d’Outre Mer» a Franŝei).

Pentru a întări cele afirmate, apelăm la spiritul pătrunzător al lui

P.F. Gonidec: „...colonizarea este dominaţie, nu numai juridică,

dar în aceeaşi măsură şi economică, socială, culturală, religioasă.

Fenomenul colonial este un fenomen global de dominaţie ale cărui

aspecte sunt solidare şi complementare”78

.

Colonialismul, acest „fenomen global”, a avut consecinŝe

adânci în viaŝa continentului negru. Impactul cu civilizaŝia

europeană s-a produs în contextul unei îndelungate stagnări a

Africii. După epoca marilor imperii – Ghana, Mali, Songhai,

Monomotapa, Congo79

– Africa nu mai găseşte noi soluŝii care să-i

permită saltul calitativ. Europenii au întâlnit o societate rurală şi

artizanală arhaică, cu o productivitate redusă, tributară subzistenŝei

şi cu o organizare politică multi-fracŝionată, în evident regres cu

experienŝele anterioare. Instabilă şi fragilă, lumea micro-

universurilor africane era victima propriei neputinŝe. Aşa se face

că, din interacŝiunea cu europenismul au rezultat o multitudine de

efecte. Ne-am propus, ca în continuare, să selectăm pe cele mai

semnificative şi să le supunem unei judecăŝi pro sau contra. Pentru

început ne vom opri asupra aspectelor pozitive ale colonialismului.

Pe plan politic, prezenŝa europenilor a marcat sfârşitul

numeroaselor „formaŝiuni sociale de natură foarte diferită, angajate 78


Subliniem alesul respect al suveranilor europeni şi deplina poziŝie de egalitate

cu omologii lor africani, reflectate şi în schimbul de scrisori dintre regele

Manuel al Portugaliei şi regele Affonso al Congo – vezi B. Davidson, Mama

Neagră, Bucureşti, Editura Politică, 1967, p. 153-163.


33

în dinamici sociale, politice şi economice extrem de diverse”80

. S-a

pus capăt gravei instabilităŝi a continentului şi nesfârşitelor

războaie fratricide ce au urmat prăbuşirii marilor imperii.

Europenii au trasat noi frontiere, în cvasitotalitatea lor arbitrare,

fixând cadrele statelor africane moderne. Graniŝele decise la

sfârşitul secolului al XIX-lea sunt acceptate şi astăzi, fapt ce

confirmă ideea potrivit căreia, cucerirea colonială a schimbat de o

„manieră revoluŝionară înfăŝişarea politică a Africii”81

. În teritoriile

asumate, puterile europene, dintre care s-au detaşat Anglia şi

Franŝa, au iniŝiat organizarea administrativă a acestora după

propriul model. Au apărut, prin urmare, instituŝii necunoscute până

atunci de lumea africană. Englezii şi-au dotat posesiunile, de

timpuriu, cu celebrele Consilii Legislative, care reprezentau

parlamentul local şi Consilii Executive, ce îndeplineau atribuŝii

guvernamentale. Deschise la început doar funcŝionarilor coloniali

şi reprezentanŝilor coloniştilor europeni, consiliile vor coopta

treptat şi vârfurile autohtonilor. Francezii, care au moştenit „de la

Descartes şi Napoleon gustul unei uniformităŝi raŝionale”82

, au fost

adepŝii controlului centralizat, ce implica direct metropola. Abia

după Conferinŝa de la Brazzaville, din 1944, au înfiinŝat Adunări

Teritoriale locale, cu un grad limitat de autonomie. Importanŝa

acestor instituŝii de sorginte colonială constă în faptul că, în

interiorul lor, se va plămădi viaŝa politică din teritoriile anglo-

franceze, pregătindu-le pentru emancipare.

Colonialismul a determinat efecte pozitive şi pe plan

economic. Implantarea în colonii a necesitat construirea de căi

ferate, necunoscute până atunci şi a unor reŝele de drumuri,

practicabile în orice sezon. Lor li s-au adăugat şi alte premiere

absolute: telegraful, presa, becul electric, telefonul, radio. Au fost

construite aeroporturi, frecventate de avioanele din metropolă. 80



Histoire Générale de l’Afrique Noire, de 1800 à nos jours (direction de

Hubert Deschamps), Paris, P.U.F., tome II, 1971, p. 374 .

Viorel Cruceanu

34

Activitatea portuară s-a extins, vechile escale ale comerŝului cu

sclavi transformându-se în însemnate noduri comerciale. Tot

europenilor se datorează şi descoperirea imensului potenŝial

mineralier al Africii: aur, argint, diamante, cupru, fosfaŝi, uraniu,

vanadiu, wolfram, minereu de fier, mangan, magneziu etc. S-a

declanşat o timidă industrializare care, din păcate, nu va fi

promovată de metropole. În agricultură au fost preferate culturile

solicitate la export: cafea, cacao, tutun, arahide, ceai, bumbac sau

cauciuc natural. A apărut astfel o pătură de plantatori şi negustori

care s-au îmbogăŝit de pe urma produselor vândute (cacao şi aur în

Coasta de Aur, cafea în Coasta de Fildeş şi Camerun, bumbac în

Uganda). Intensificarea schimburilor a permis pătrunderea

diferitelor tipuri de monedă care au năruit sistemul secular al

trocului. Amploarea transformărilor economice a avut o consecinŝă

inevitabilă, dar logică: inserŝia Africii în piaŝa mondială. Rolul de

rezervor de materii prime, rol privilegiat de dominatorii săi, i-a

impus continentului negru o poziŝie periferică în economia

mondială, poziŝie care, prin perpetuarea practicilor constrângerii

economice, îi este rezervată şi astăzi.

Exemple pozitive întâlnim şi pe plan social. Prezenŝa

europeană a limitat la maximum morŝile rituale (este cunoscută

amploarea lor la curtea regelui – oba – din Benin, unde anual se

celebrau sute de sacrificii din rândurile sclavilor şi prizonierilor).

S-au întreprins măsuri de ameliorare a calităŝii vieŝii – înfiinŝarea

de spitale şi dispensare, răspândirea regulilor de igienă, asigurarea

reŝelei de apă potabilă – ce au permis un apreciabil spor

demografic. Într-o jumătate de secol, populaŝia continentului a

crescut de la 100.000.000 locuitori (1850) la 141.000.000 în

190083

. Corelat cu transformările din economie, se asistă la o

extindere a vieŝii urbane. Astfel, în 1772 Abomey avea 24.000

suflete, iar Kumasi, în 1888, cuprindea 20.000-25.000 locuitori84

. 83


Independent Black Africa, (Edit. W.J. Hanna), Chicago, R. McNally, 1964,

p. 139.


35

Numărul aşezărilor urbane va creşte simŝitor de la sfârşitul

secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Un singur

exemplu este edificator: în 1931, 28% din populaŝia Yoruba (V.

Nigeriei) locuia în 9 oraşe a câte 45.000 locuitori fiecare, iar 34 %

în 16 oraşe cu aproximativ 20.000 citadini fiecare85

. Colonialismul

este sinonim şi cu începuturile şcolarizării în Africa Neagră. Europenii

au adus alfabetul, scrisul şi cititul. Pe bună dreptate, R. Luraghi

consideră că „odată cu produsele industriale, produsele intelectuale

europene au început să fie exportate în ŝările coloniale”86

. Faptul

cultural nu va deveni un fenomen de masă, educaŝia europeană

rămânând „privilegiul unei minorităŝi”87

. S-a remarcat că politica

educaŝională avea un „caracter utilitar”88

, interesul său fiind ca

indivizii selectaŝi să servească în calitate de mijlocitori între

colonizator şi colonizat. Dar, principala realizare culturală a

colonialismului o reprezintă dotarea teritoriilor cucerite, de o mare

diversitate etnico-lingvistică, cu o limbă oficială comună. Şi astăzi

limba de import este liantul ce face posibilă comuniunea naŝională

în cadrul statelor africane independente.

Colonialismul a purtat cu sine şi numeroase consecinŝe

negative. Astfel, pe plan politic a fost impusă ordinea europeană în

Africa. Aceasta a însemnat pierderea independenŝei formelor

statale autohtone. Se ştie că africanii şi-au prezervat peste timp

obişnuinŝa vieŝuirii în tiparele unei comunităŝi umane ancenstrale

ce dăinuie şi în prezent: tribul. Relaŝiile din interiorul tribului se

fundamentează pe o libertate introvertită, profundă şi intimă,

neînŝeleasă de noi europenii. Sarcinile şi obligaŝiile fiecărui

individ, membru al grupului, erau compensate de o atitudine

solidară a colectivităŝii. Subordonarea impusă de colonizator a

dezechilibrat în mod dureros armonia specifică fiecărui trib; 85

Ibidem, p. 139. 86

R. Luraghi, Europenii caută Eldorado, Bucureşti, Editura Politică, 1971, p.

22. 87


Ibidem.

Viorel Cruceanu

36

individualismul, atât de caracteristic burghezului european, a

însemnat aici alienare. Mai era posibilă speranŝa în progres prin

sensibilizarea autohtonilor? Răspunsul, elocvent, îi aparŝine lui

Pierre Bertaux: „contactul cu civilizaŝia europeană a fost fatal

vechilor civilizaŝii africane”89

. La răscolirea lumii africane a

contribuit şi modul artificial de împărŝire colonială. Numeroase

etnii s-au trezit divizate de frontiere imaginare. Ne oprim la câteva

exemple: populaŝia wolof diseminată în Senegal şi Gambia; ewe,

separată de hotarele dintre Ghana şi Togo; akan, întâlnită de o

parte şi de alta a graniŝei dintre Ghana şi Côte d‟Ivoire etc.

Cercetătorul român Constantin Botoran constata că „prin trasarea

arbitrară a noilor frontiere, colonialiştii au sporit gradul de

eterogenitate etnică şi lingvistică, înglobând cele aproximativ 6000

de comunităŝi etnice în cadrul a (...) 50 de entităŝi teritoriale”90

.

Împărtăşim, din acest punct de vedere, evidenŝierea că, la

împărŝirea continentului negru au prevalat „considerentele

strategice şi economice” pe seama ignorării deliberate a

„realităŝilor umane”91

. De asemenea, situăm mai presus decât orice

prejudiciu politic, componenta rasială promovată de colonialism

în Africa. S-a inoculat în mod deliberat mitul „superiorităŝii”

omului alb, sporind umilinŝele africanului. Au fost necesare şapte-

opt decenii până când, generaŝia emancipării africane a spulberat

obsesiile rasiale, proclamându-şi mândria şi tăria de a aparŝine

rasei negre .

Şi consecinŝele economice negative, generate de colonialism,

sunt multiple: favorizarea regimului de monocultură, spolierea

resurselor minerale, dezechilibrele între regiuni, insuficienŝa

industrializării etc. Lor li se alătură o inovaŝie, în ce priveşte

universul african: proprietatea privată. Referindu-se la tradiŝia

locală, Léopold Sédar Senghor nota: „În Africa neagră (...) nu a 89


C. Botoran, Aspecte ale procesului de formare a naţiunilor în Africa, în

Lumea, nr. 4, 20 ian. 1972, p. 16-17. 91

M. Merle (dir.), op.cit., p. 109.


37

existat aproape niciodată proprietate în sensul european al

cuvântului, adică un obiect de care se poate «uza şi abuza», ce

poate fi distrus sau vândut”92

. În Africa Neagră, continuă marele

gânditor senegalez, nu a existat „drept de proprietate” sau „drept

de posesie” ci numai „drept de folosinŝă”93

. Citându-l pe

remarcabilul cunoscător al negrilor, M. Delafosse, Senghor ne

conduce spre esenŝa fenomenului: în societatea africană

«activitatea productivă este considerată ca singura sursă de

proprietate, dar ea nu poate conferi drept de proprietate decât

asupra obiectului pe care l-a produs»94

. Asemenea specificitate a

determinat ca raporturile de muncă să fie „raporturi de colaborare

şi nu de dominare”95

. Cadrul familial al activităŝilor productive se

desfăşura după o „riguroasă repartiŝie a responsabilităŝilor”96

. A

fost astfel posibilă o „diviziune naturală a muncii”97

ce stipula

repartizarea sarcinilor pe criterii de sex, vârstă sau aptitudini. Cert

este că, impunerea proprietăŝii de tip vest-european a reprezentat o

altă pârghie prin care Africa a fost smulsă din tradiŝiile sale

seculare. De introducerea ei au beneficiat prea puŝini africani,

excepŝia reprezentând-o Africa de Vest britanică. În coloniile

engleze din Africa de Est, în special Kenya, şi din Africa australă

(Rhodesia de Sud, Uniunea Sud-Africană), ea a servit albilor care

au acaparat cele mai fertile pământuri. La fel, în teritoriile

franceze, dreptul de proprietate revenea în exclusivitate cetăŝenilor

francezi. Aşa se face că, după eliberare, liderii africani s-au

confruntat cu dilema promovării liberalismului moştenit de la

colonialism sau reîntoarcerii la spiritul comunalist trecând prin

experienŝa socialistă.

Efecte negative regăsim şi în sfera socialului. Mari diferenŝe 92

L.S. Senghor, De la Negritudine la Civilizaţia Universalului, Bucureşti,

Editura Univers, 1986, p. 135. 93

Ibidem. 94

Ibidem, p. 28. 95


M. Merle (dir.), op.cit., p. 94. 97

P.F. Gonidec, op.cit., p. 6.

Viorel Cruceanu

38

s-au perpetuat între centrele urbane şi zonele rurale. Ocrotirea

sănătăŝii reprezenta un lux ce nu şi-l puteau permite şi

îndepărtatele regiuni din interior. Interesul pentru învăŝământ,

datorat în principal misionarilor creştini (catolici şi protestanŝi), s-a

dovedit variabil: în teritoriile engleze cunoaşterea de carte a fost

răspândită de cele mai multe ori în limbile materne, cu certe

reuşite; în schimb, în posesiunile franceze aspectul educaŝional a

fost aproape complet neglijat. Mutaŝia socială cea mai evidentă

ŝine de regimul activităŝii productive. De la începuturi, puterile

coloniale au introdus munca forŝată, cu grave consecinŝe sociale şi

biologice. În posesiunile engleze ea a fost abolită după primul

război mondial şi înlocuită cu munca salariată. A apărut treptat,

cum era şi firesc, muncitorimea, nu prea numeroasă, dar care va

participa activ la mişcarea naŝională pornită din centrele urbane. În

teritoriile franceze, munca forŝată s-a perpetuat generând, în

perioada interbelică, insuportabile abuzuri. Astfel, în AOF s-au

construit prin constrângere 4.000 km cale ferată şi 180.000 km

drumuri din care 27.000 km utilizabili în toate sezoanele98

. În AEF

folosirea muncii forŝate, la cote inimaginabile, a dus la o drastică

scădere a populaŝiei de la 15.000.000 locuitori la începutul

secolului al XX-lea, la 9-10.000.000 în 1913 şi doar 2.860.868 la

recensământul din 192199

. Ea a fost suprimată abia după cel de-al

doilea război mondial, la iniŝiativa deputaŝilor africani trimişi în

Adunarea Naŝională a Franŝei.

Trecerea în revistă a consecinŝelor colonialismului a fost

dictată de dorinŝa unui echilibru, în contrast cu vechile noastre

obişnuinŝe ce exacerbau efectele negative şi eludau pe cele

pozitive. Chiar fiii Africii au adoptat o poziŝie nuanŝată. În acest

sens menŝionăm pe sociologul ghanez Kofi A. Busia100

care scria

în cartea sa The Challenge of Africa (1962): «colonialismul a 98


I. Baba Kaké, op.cit., p. 53. 100

Fost prim-ministru al celei de-a doua republici ghaneze, între 1 septembrie

1969-13 ianuarie 1972.


39

scos Africa pe orbita istoriei moderne»101

. Mai recent, conaŝionalul

său, istoricul Albert Adu Boahen, analizând dimensiunile şi

implicaŝiile prezenŝei europene pe continentul negru, concluziona

că „impactul colonialismului este atât pozitiv cât şi negativ”102

.

Senegalezul Léopold Sédar Senghor, om de aleasă cultură, de

neegalat rafinament şi subtilitate, primul african membru al

Academiei Franceze, produs de excepŝie al simbiozei celor două

lumi – africană şi europeană – considera colonialismul ca «un rău

necesar»103

. Un incitant demers ne oferă lucrarea colectivă

franceză ce poartă şi un titlu sugestiv: La colonisation: rupture

ou paranthèse?. Căutând să împace ambele noŝiuni, autorii

constată: „colonizarea nu a fost nici ruptură şi nici paranteză, ci o

încercare foarte aspră pentru societăŝile africane”104

, un întreg lanŝ

de cauzalităŝi ce au concurat la realizarea „saltului istoric”, astfel

încât, „între 1885 şi 1960 Africa s-a schimbat mai mult decât în

cele patru secole care au precedat ocupaŝia colonială”105

.

Politicile coloniale, engleză, respectiv franceză, au fost la

rândul lor o sursă benefică de studiu pentru africanişti. Dacă

britanicii au permis o „atmosferă mai liberală”106

, marcată de

„interese materiale” şi de „convingerea superiorităŝii britanice”107

,

în schimb, colonialismul francez, moştenind „spiritul cartezian”108

,

s-a dovedit mult mai posesiv. Scopul, şi într-un caz şi în altul, era

identic: exercitarea riguroasă a controlului asupra teritoriilor de

peste mări. Prin urmare, apreciem că, pentru buna percepere a

modalităŝilor în care s-a înfăptuit decolonizarea, privită ca reacŝie

africană la ordinea europeană, este necesară şi o oprire critică 101

Cf. W.J. Hanna (edit.), op.cit., p. 3 (subsol). 102


Cf. P.F. Gonidec, op.cit., p. 60. 104


Ibidem, p. 231. 106

E.Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 273. 107

H. Deschamps (dir.), op.cit.,tome II, p. 374. 108

Ibidem.

Viorel Cruceanu

40

asupra politicilor coloniale promovate de Anglia şi Franŝa.

În posesiunile engleze a dobândit notorietate metoda

„Indirect Rule”, adică guvernarea prin intermediul şefilor

tradiŝionali locali. Iniŝiatorul acestei politici a fost sir Frederick

Lugard considerat „cel mai mare dintre colonialiştii englezi ai

secolului al XX-lea”109

. Născut în 1858 la Madras (India), Lugard,

devenit ofiŝer, a cunoscut îndeaproape supleŝea aparatului

administrativ englez în contactele cu bogaŝii maharajahi autohtoni.

În 1888 părăseşte India şi pleacă în Africa. După un an petrecut în

Nyassaland, Lugard intră în 1889 în serviciul „Imperial British

East Africa Company” fiind însărcinat cu administrarea Ugandei.

Dintre teritoriile ugandeze se detaşa regatul Buganda; considerat o

excepŝie în estul Africii, el se prezenta foarte bine structurat.

Autoritatea supremă o reprezenta regele (kabaka), asistat de un

consiliu consultativ (Lukiko), alcătuit din vârfurile aristocraŝiei şi

ajutat de un prim-ministru (katikiro). La nivel local acŝionau şefii

de district ce formau o nobilime mare – bakungu şi şefii de sat,

reprezentanŝi ai micii nobilimi – batongole; ei îndeplineau

principalele atribuŝii administrative: menŝinerea ordinii şi

strângerea impozitelor. Lugard şi-a dat seama că eficacitatea

administraŝiei coloniale engleze era condiŝionată de cooperarea cu

aristocraŝia locală şi că „dezvoltarea coloniilor în albia propriilor

instituŝii convenea de minune temperamentului britanic”110

.

Experienŝa sa capătă consistenŝă în Nigeria unde pleacă în 1894.

Repartizat în nord, Lugard impune treptat emirilor de aici,

autoritatea engleză. Între 1900-1903 cucereşte Sokoto, capitala

vestitului regat peul cu acelaşi nume, ale cărui baze fuseseră puse

cu un secol înainte de marele reformator religios, Usman dan

Fodio. Şi în nordul Nigeriei, Lugard ia contact cu o societate

riguros ierarhizată. Astfel, emirul din Kano, cel mai puternic dintre

feudalii autohtoni, îşi exercita atribuŝiile politice prin serviciile a 109

H. Deschamps, Les institutions..., p. 48. 110

R. şi M. Cornevin, op.cit., p. 353.


41

patru „funcŝionari” sau „miniştri”111

: waziri, însărcinat cu justiŝia,

maadji, responsabil cu finanŝele şi trezoreria, makadi, răspunzător

de colectarea taxelor şi impozitelor şi galadima, comandantul

militar din Kano. Alŝi membri ai aristocraŝiei, ce asigurau şefia

districtelor sau satelor, erau abilitaŝi cu judecăŝile şi strângerea

impozitelor pe plan teritorial. În calitate de cuceritor, Lugard ar fi

putut decide şi în Buganda şi în nordul Nigeriei suprimarea

instituŝiilor tradiŝionale. El a preferat însă o cale „contractuală”, cu

reguli şi obligaŝii de ambele părŝi. Kabaka şi emirii acceptă

autoritatea monarhului Regatului Unit, delegată unui guvernator

englez, dar, în schimb, reprezentantul Coroanei se angaja să

respecte puterea cutumiară a acestora, intervenind doar împotriva

abuzurilor, tiraniei, traficului de sclavi şi corupŝiei. Prin urmare, ni

se pare temeinică remarca după care Indirect Rule „era fondată

pe colaborarea cu rezidentul britanic şi nu pe

subordonarea faŝă de acesta”112

. Pretutindeni unde au fost

prezenŝi, englezii au impus noi elemente precum tribunalele

moderne, bugetele şi serviciile tehnico-medicale, a căror

răspundere era încredinŝată tot şefilor tradiŝionali priviŝi ca „stâlpii

noii ordini şi ai progresului”113

.

„Contractul”, consimŝit de ambele părŝi, cuprindea şi clauze

restrictive. În acest sens, kabaka şi emirii nigerieni îşi pierdeau

competenŝele de şefi războinici; rezolvarea oricăror litigii revenea

de acum înainte englezilor. De asemenea, atribuŝiile lor politice

erau disociate de cele religioase, fapt ce le îngrădea puterea

absolută, fundamentată pe graŝia divină.

Lugard a fost şi un fin teoretician. Astfel, în The Dual

Mandate in British Tropical Africa (1922) scria: «Caracteristica

esenŝială a sistemului este că şefii locali sunt parte integrantă a

aparatului administrativ. Nu există două tipuri de autoritate, 111



J. Ganiage, H. Deschamps et O. Guitard, L’Afrique au XX-e siècle, Paris,

Sirey, 1966, p. 319.

Viorel Cruceanu

42

britanică şi indigenă, lucrând separat sau în coordonare, ci o

administraŝie unică în care şefii indigeni au sarcini bine stabilite şi

un statut recunoscut la fel ca şi al funcŝionarilor britanici»114

.

Particularizând la experienŝa nigeriană, lordul Lugard afirma că

reformele sale şi-au propus «regenerarea Nigeriei (...) prin propria

sa clasă conducătoare şi prin instituŝiile sale autohtone»115

.

„Indirect Rule” era chemată să joace şi un rol de perspectivă,

deoarece „prin intermediul şefilor tradiŝionali populaŝiile africane

trebuie să dobândească sensul propriilor responsabilităŝi şi să

acceadă la formele moderne ale vieŝii politice”116

. Sistemul

original al lordului Lugard a cules meritate elogii fiind apreciat ca

„expresia unui frumos ideal”117

, iar în cazul Nigeriei drept una

dintre „capodoperele colonizării britanice”118

. Marele paradox al

operei lui Lugard119

a fost acela că deşi dorea promovarea

progresului în Africa, „Indirect Rule” a întărit sistemul

privilegiilor, conservând vechile rânduieli, ostile înnoirilor şi

modernizării (rânduieli care au obstrucŝionat chiar tendinŝele de

emancipare de la mijlocul secolului al XX-lea). „Indirect Rule” nu

a putut fi aplicată pretutindeni în posesiunile britanice. Ea s-a

dovedit viabilă numai acolo unde existau deja ierarhii bine

structurate: nordul Nigeriei, teritoriul Ashanti în Coasta de Aur,

regatul Buganda în colonia Uganda, în Camerunul britanic, în

protectoratele Bechuanaland, Basutoland, Swaziland şi în 114

Cf. P. Guillaume, op.cit., p. 153; Histoire générale..., UNESCO, tome VII,

p. 345. 115

African Independence (edit. G.M. Carter and P. O‟Meara), Indianapolis,

Indiana Univ. Press, 1985, p. 6. 116


Ibidem, p. 154. 118

Cf. Lumea, nr. 29, 13 iul. 1967, p. 31. 119

Mutat în 1906 în Hong Kong; revine în 1912 şi conduce Nigeria până în 1919

când se retrage. Primit în Camera Lorzilor, sir Lugard îşi onorează pasiunea

pentru Africa întemeind „International African Institut” cu sediul la Londra, pe

care l-a condus până la moartea sa, survenită în 1945, la vârsta de 97 de ani

(vezi şi G.S.P. Freeman-Grenville, Chronology of African History, London,

O.U.P., 1973, p. 208).


43

sultanatul Zanzibar. În celelalte colonii, englezii au creat instituŝii

cu totul noi, pentru lumea africană: Consiliile Legislative şi

Consiliile Executive. Organele legislative, cu rol consultativ, erau

alcătuite din funcŝionari superiori ai administraŝiei coloniale şi

delegaŝi, selectaŝi din rândul cetăŝenilor britanici stabiliŝi în

teritorii. Cu timpul numărul delegaŝilor sporeşte, fiind admişi şi

autohtonii. Iniŝial, singurul criteriu care asigura participarea în

Consiliul Legislativ era al numirii. După al doilea război mondial

se impune criteriul electiv. Din acest moment ponderea

funcŝionarilor scade drastic asigurâdu-se posibilitatea ca populaŝia

africană să deŝină majoritatea. Consiliile Legislative s-au aflat

permanent în subordonarea guvernatorului englez considerat

„garantul ordinii stabilite”120

şi cel mai avizat cunoscător al

coloniei (administraŝia colonială trebuia să se întreŝină din

resursele teritoriului şi nu apelând la finanŝele publice sau la

contribuabilii metropolitani). Puterea executivă era exercitată de

Consilii Executive, alcătuite numai din funcŝionari coloniali şi

conduse de guvernatori. Abia după anul 1945, odată cu

ascensiunea partidelor politice africane, Consiliile Executive se

deschid şi autohtonilor. Prin repetate reforme constituŝionale

africanii devin majoritari; teritoriile dobândesc astfel autonomia

internă, ca un act preliminar accesului deplin la independenŝă.

Analizând sistemul colonial britanic, antilezul George Padmore

(colaborator apropiat al lui Kwame Nkrumah) scria că, raportat la

alte stăpâniri din Africa, el «oferă popoarelor dependente cea mai

mare posibilitate pentru a obŝine autodeterminarea pe căi

constituŝionale»121

. De asemenea, arătând „mai multă îngăduinŝă

(...) faŝă de manifestările organizaŝiilor intelectuale şi politice ale

africanilor”122

, englezii s-au dovedit pregătiŝi pentru un 120

Lucy Mair, New Nations, London, Weidenfeld and Nicolson, 1967, p. 110-

111; H. Deschamps (dir.), op.cit., tome II, p. 404 . 121

Cf. J. Suret-Canale, Afrique Noire Occidentale et Centrale, Paris, E.S.,

tome II, 1964, p. 442-443. 122

E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 272 .

Viorel Cruceanu

44

„parteneriat” cu teritoriile ce evoluau inevitabil spre neatârnare.

O cu totul altă imagine ne oferă spaŝiul colonial francez.

Istoricul guineez Ibrahima Baba Kaké evidenŝiază faptul că

francezii au edificat „un sistem piramidal, destul de rigid, al cărui

vârf era reprezentat de ministrul coloniilor iar baza de populaŝiile

indigene”123

. Între vârf şi bază se situau numeroase alte verigi,

aflate în raporturi de strictă subordonare. La etajul superior,

respectivele verigi cuprindeau: guvernatorul general, considerat

„depozitarul puterilor Republicii”124

(câte unul pentru fiecare

federaŝie: AOF şi AEF), guvernatorii (pentru fiecare teritoriu

cuprins în cele două federaŝii), comandanŝii de cercuri (coloniile

erau împărŝite în unităŝi administrativ-teritoriale numite cercuri) şi

şefii de subdiviziune (cercurile – un fel de regiuni – se compuneau

la rândul lor din mai multe subcercuri). Toate aceste funcŝii erau

deŝinute de cetăŝeni francezi care în cvasitotalitatea lor erau şi de

naŝionalitate franceză. La etajul inferior al piramidei se aflau: şefii

provinciali (ce reuneau un număr limitat de cantoane), şefii de

canton (cantonul este o creaŝie a colonialismului francez fiind

alcătuit din mai multe sate) şi şefii de sat. Ei erau în totalitate

indigeni, supuşi unei stricte supravegheri exercitate de comisari

districtuali ori de inspectori ai administraŝiei coloniale.

Centralizarea excesivă a dus la apariŝia unui vast aparat birocratic.

Astfel, în 1937, AOF cuprindea 7 colonii, 118 cercuri, 2.200

cantoane şi 48.000 sate pe o suprafaŝă de 4.633.985 km2 şi la o

populaŝie de numai 15.000.000 locuitori125

. Spre deosebire de

„Indirect Rule”, şefii africani din posesiunile franceze nu sunt

asociaŝi la conducerea afacerilor locale ci sunt priviŝi ca „un

auxiliar administrativ util”126

sau ca simple „rotiŝe ale 123


P. Guillaume, op.cit., p. 139; vezi şi L. Niŝescu, Republica Guineea,

Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1961, p. 60-62. 125

R. Cornevin, L’Afrique Noire de 1919 à nos jours, Paris, P.U.F., 1973, p.

70; P. Bertaux, op.cit., p. 197; J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p.

317. 126

H. Deschamps, Les institutions…, p. 54.


45

mecanismului administrativ”127

. Marea lor tragedie rezidă în faptul

că, dorind să-şi păstreze poziŝiile, ei se supun practicilor abuzive

ale administraŝiei coloniale devenind instrumente docile prin

intermediul cărora se exercita asuprirea celor mulŝi. S-a constatat

că «în teorie, şeful de canton execută ordinele administrative; în

practică, pentru a le putea aplica, el recurge la practici feudale: din

impozit face tribut, din prestaŝie, corvoadă şi din culturi,

rechiziŝie»128

.

În posesiunile franceze, şefii tradiŝionali îşi pierd prestigiul

deŝinut odinioară. Un document de epocă din AOF surprindea

foarte bine paradoxul acestei categorii care se afla în egală măsură

„ruptă de societatea indigenă, de unde ea a fost alungată, dar şi de

societatea europeană, în care nu este admisă”129

. Înstrăinarea

„cadrelor sociale indigene”, considerată „o mare eroare”130

de

chiar guvernatorul general al AOF, M. Merlin, a făcut ca sistemul

colonial francez să exceleze prin autoritarism şi represiune, în

contrast cu atmosfera liberală din Imperiul britanic.

În ianuarie 1991, revista Jeune Afrique Economie a purtat un

dialog pe tema raporturilor colonizator-colonizat cu scriitorul

ivorian Ahmadou Kourouma. Cunoscut pentru „radiografiile

sociale” întâlnite în opera sa, A. Kourouma nu se dezminte şi

lansează de o manieră inedită, brutală chiar, problematica

„colaborării” sub dominaŝia colonială. Omul de litere ivorian

afirmă: „în satul meu exista un singur administrator colonial, în

timp ce noi eram foarte mulŝi. Deci, dacă nu ar fi fost africani care

să coopereze cu administratorul, acela nu ar fi putut face nimic”131

.

Deşi se dezice de oportunitatea termenului „colaborare”, el îl

sugerează constant, aşa cum sugerează şi faptul că, până în 1960,

africanii ar fi resimŝit colonialismul ca pe o eternitate: „eu cred că 127

J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 317. 128

Cf. R. Cornevin, op.cit., p. 71. 129

Histoire générale..., UNESCO, tome VII, p. 612 . 130

R.Cornevin, op.cit., p. 70. 131

Interviu în Jeune Afrique Economie, Paris, no. 139, Janvier, 1991, p. 106.

Viorel Cruceanu

46

populaŝia Malinké [etnia sa – nota ns.], care lucrase pentru

colonişti, nu-şi imagina că într-o zi [colonialismul] va înceta să

existe”132

. Punctul de vedere al scriitorului ivorian ne-a surprins,

cu atât mai mult cu cât, André Gide, în impresiile sale de călătorie

în Ciad şi Congo133

, ne-a oferit numeroase mostre ale

comportamentului abominabil al administratorilor coloniali

francezi. Aceste contradicŝii ne-au determinat să ne adresăm

prestigiosului istoric malian Alpha Oumar Konaré, preşedinte al

Republici Mali (în perioada 8 iunie 1992- 8 iunie 2002). Fără a

nega „colaborarea activă a unor africani la opera colonială”,

preşedintele Konaré evidenŝiază dificultatea abordării unor

„probleme atât de complexe”, cu „maximum de obiectivitate

posibilă”, dat fiind faptul că „o bună parte din sursele documentare

rămân indisponibile, inclusiv la nivelul arhivelor”134

. Îndrăznim să

credem că, „sindromul colaborării” propus de A. Kourouma

trebuie privit cu prudenŝă, mai ales dacă ne raportăm şi la ce a

însemnat „Indirect Rule”, în Africa epocii coloniale.

În afara administraţiei directe (reflectată mai sus), alte două

concepte au dominat gândirea colonială franceză: asimilarea şi

asocierea. O explicaŝie a asimilării ne oferă Guy de Bosschère în

lucrarea sa L’Autopsie de la colonisation: «Pentru guvernul

colonial a asimila înseamnă alienarea fundamentală a

colonizatului, impunerea legilor, limbii şi tradiŝiilor

colonizatorului (...). Această formă de asimilare are ca avantaj

depersonalizarea colonizatului şi, prin urmare, supunerea sa mai

uşoară»135

. Ea oferă autohtonilor iluzia că vor putea «beneficia de

aportul culturii franceze şi al civilizaŝiei europene, dar, mai ales, să

acceadă la egalitatea drepturilor şi privilegiilor deŝinute de cetăŝenii 132

Ibidem. 133

Vezi A. Gide, Călătorie în Congo, Bucureşti, Editura Univers, 1971. 134

Cf. cu scrisoarea de răspuns, din 7 oct. 1993, a Excelenŝei Sale preşedintele

Alpha Oumar Konaré, adresată autorului acestei lucrări. 135

Cf. P. Guillaume, op.cit., p. 130.


47

francezi»136

. Pe bună dreptate s-a afirmat că, francezii, care au

făcut din asimilare o adevărată filosofie colonială, şi-au propus

„să-i transforme pe indigeni în francezi de culoare”137

. Pentru o

asemenea reuşită era necesară dizolvarea substanŝei interne a

coloniilor şi a băştinaşilor în cea metropolitană. Din această

perspectivă, Henri Brunschwig a sesizat dificultăŝile asimilării. În

concepŝia sa, fenomenul este un proces de lungă durată ce

presupune generaŝii de viaŝă comună, memorie colectivă şi reflexe

asemănătoare138

. Ea mai „presupune o voinŝă şi o acceptare

reciprocă a celuilalt” şi este condiŝionată de repere ce ŝin de spaŝiu,

timp şi cauzalităŝi139

. Mai mult, africanistul francez intuieşte că

asimilarea nu este doar o problemă individuală ci, având în vedere

realitatea africană, o problemă de grup. Or, asimilarea grupului se

va dovedi la fel de complicată ca şi asimilarea individului.

Guvernanŝii celei de-a III-a Republici au încercat să fructifice

ambiŝiosul plan prin legea din 4 februarie 1919 ce acorda cetăŝenia

franceză tuturor supuşilor ce îndeplineau o serie de condiŝii: să ştie

să citească şi să scrie în limba franceză, să fi servit în armată, să fie

proprietar şi să facă dovada unui venit, să deŝină o funcŝie publică

sau să fi fost decorat. În fond, condiŝiile enumerate au reprezentat

tot atâtea restricŝii care au făcut ca, în 1938, numărul cetăŝenilor

francezi din rândul indigenilor să se ridice doar la 90.000 în AOF

şi la numai 5.000 în AEF140

. Nu este de mirare că „asimilarea” nu

a avut ecou în rândul mulŝimilor; ea a rămas însă aspiraŝia supremă

pentru tinerii africani evoluaŝi, ce o percepeau ca singura

posibilitate de a accede la un statut de egalitate cu metropolitanii.

Dar, imediat după primul război mondial, când conceptul era privit

cu seriozitate de africani, metropola reacŝionează negativ declarând 136

Ibidem. 137

G. Bonn, op.cit., p. 199; vezi şi M.J. Belasco, H.E. Hammond, op.cit., p. 76. 138

H. Brunschwig, op.cit., p. 20. 139

Ibidem. 140

Ibidem, p. 22.

Viorel Cruceanu

48

că noŝiunea este „demagogică şi irealizabilă”141

. Suntem înclinaŝi

să credem că, printr-o asemenea reacŝie, Franŝa urmărea să evite

afirmarea unei elite culte locale pe care să o trateze ulterior ca un

partener. Spaima asimilării a persistat până târziu, încât la 27

august 1946, bătrânul politician Edouard Herriot declara în

Adunarea Naŝională că «Franŝa va deveni colonia fostelor sale

colonii»142

. Realităŝile generate de cel de-al doilea război mondial

au făcut vetust conceptul „asimilării” căruia i s-a substituit

proiectul „asocierii”. Asocierea preconiza „recunoaşterea

originalităŝii coloniilor şi, reciproc, a metropolei”143

ceea ce

însemna o federalizare a Imperiului, în evidentă contradicŝie cu

tradiŝia centralistă a Franŝei. Noul concept, un virtual parteneriat, s-

a dovedit în fapt o încercare cosmetică de a disimula falia care

împărŝea Imperiul în teritorii de categoria întâi (metropola) şi

teritorii de categoria a doua (coloniile). Dezbaterile asupra

modalităŝilor de asociere au consumat un întreg deceniu. Abia la

22 iunie 1955, Edgar Faure declara în Adunare că «era

colonialismului a luat sfârşit, cea a asocierii abia începe»144

. Însă,

atunci când Franŝa a înŝeles că teritoriile de peste mări au propria

personalitate, era deja prea târziu: sunase ora independenŝei.

Am creionat în rândurile de mai sus cadrul societal imaginat

de Anglia şi Franŝa în posesiunile lor africane. Conduita colonială

a celor două puteri se dovedea armonică şi fidelă cu ideile nutrite

de Disraëli: «politica devine mare numai atunci când ea creează

istorie»145

. Anglia şi Franŝa au sperat că implantarea în Africa va

dura o veşnicie. Nu a fost aşa datorită afirmării conştiinŝei

naŝionale a popoarelor africane. Alimentată de ideile generoase ale

Iluminismului european şi ale Revoluŝiei franceze, dar şi de ideile 141

J. Suret-Canale, op.cit., tome II, p. 113. 142

A. Grosser, La IVe République et sa politique extérieure, Paris, A. Colin, 1972,

p. 250. 143


C. Bourdache, Les annèes cinquante, Paris, Fayard, 1980, p. 121. 145

J. Crokaert, op.cit., p. 365.


49

liberale şi socialiste, această conştiinŝă a fost marcată de două

evenimente cu profunde consecinŝe: primul război mondial ce a

reprezentat un semnal de alarmă şi, mai ales, al doilea război

mondial care a schimbat din temelii soarta teritoriilor engleze şi

franceze din Africa Neagră.

CAPITOLUL AL II-LEA

DE LA UN RĂZBOI (1914-1918),

LA ALTUL (1939-1945):

CONSECINŢE MAJORE PENTRU AFRICA

rimul război mondial a reprezentat o criză majoră a

civilizaŝiei industriale de tip european. Aflată în

plină expansiune, această civilizaŝie, produs al

„unui timp dominat de consideraŝii materiale”1, a

purtat cu sine, şi în afara Europei, germenii propriilor contradicŝii.

Este greu de imaginat cum, o perioadă pasională şi pasionantă,

numită „La Belle Epoque”, avea să eşueze într-un carnagiu de

proporŝii nemaiîntâlnite. Explicaŝiile sunt multiple şi se regăsesc în

„antinomia dintre calmul de suprafaŝă şi tensiunile de adâncime”2

caracteristice unei întregi evoluŝii anterioare, în special perioadei

cuprinse între 1871-1914. Academicianul Camil Mureşanu

procedează la un excurs prin meandrele epocii respective, ce „a

cunoscut o stabilitate care a alimentat speranŝa într-o pace durabilă,

dacă nu de-a dreptul veşnică („iluzia cea mare”), dar a marcat, în

acelaşi timp, începutul celei mai aprige curse a înarmărilor

cunoscute până atunci”3. La rândul său, marele istoric francez,

Maurice Baumont, s-a aplecat cu insistenŝă asupra perioadei 1878-

1904, caracterizată de „febra industrializării şi expansiunea 1 M. Baumont, L’Essor industriel et l’imperialisme colonial, Paris, F. Alcan, 1937,

p. 2. 2 C. Mureşanu, În templul lui Ianus: studii şi gânduri despre trecut şi viitor,

Cluj-Napoca, Editura Cartimpex, 2002, p. 283. 3 Ibidem.

P


51

colonială”4. El stabileşte şi un raport de subordonare între aceste

caracteristici, evidenŝiind, just, că „prima o determină pe cea de-a

doua”5. În continuare, istoricul francez scoate în relief

maniheismul generat de revoluŝia industrială: „un rapid avânt

democratic”, pe de o parte, respectiv „un flux în creştere al

imperialismului”6, pe de altă parte. De aici, o înaintare paradoxală,

în care măsurile inegale au viciat braŝele balanŝei: „Tratatele

încheiate între state îşi propuneau deopotrivă să menŝină echilibrul

european şi să creeze condiŝiile răsturnării lui prin forŝă”7.

Protagonist al performanŝelor analitice, academicianul Camil

Mureşanu investighează şi alte compartimente sensibile ale

societăŝii vremii, constatând că „gândirea, literatura şi arta sunt

asediate de curente contestatare, oferind tabloul unei lupte între

raŝionalism şi iraŝionalism”8.

Acest ultim aspect ne dovedeşte cu prisosinŝă că lumea

occidentală traversa o profundă „criză de conştiinţă”. Cum să

înŝelegem altfel excesele naŝionaliste antebelice (pangermanismul,

afacerea Dreyfus, apariŝia „şcolilor coloniale” etc.)? Cum să privim

gravele disparităŝi sociale specifice epocii, care l-au determinat

chiar şi pe papa Leon al XIII-lea să ia atitudine, în mai 1891, prin

enciclica „Rerum Novarum”? Cum să percepem încercarea de

clarificare dogmatică, pe o linie tradiŝionalistă şi antiscientistă,

adoptată de papa Pius al X-lea, prin enciclica „Pascendi” (1907)?

De asemenea, cum altfel să valorizăm, decât ca rezultat al unei

profunde crize interioare, interesul crescând pentru inconştient şi

nevroză, promovate de Freud? Răspunsul, sau o parte a sa, se

regăseşte în surprinzătorul „Manifest al futurismului” din 1909.

Sub acoperirea ideii că multilateralitatea manifestărilor umane este

irepresibilă, „Manifestul” face apologia instinctelor atavice, a 4 M. Baumont, op.cit., p. 2.

5 Ibidem.

6 Ibidem.

7 C. Mureşanu, op.cit., p. 283.

8 Ibidem.

Viorel Cruceanu

52

violenŝei. Iată câteva „îndemnuri” ale sale:

«1. Vrem să cântăm dragostea de primejdie şi să insuflăm

obişnuinŝa energiei şi a temerităŝii;

2. Curajul, îndrăzneala, revolta vor fi elementele esenŝiale ale

poeziei noastre;

3. Literatura a exaltat până astăzi gândirea statică, extazul şi

visarea. Noi vrem să exaltăm mişcarea agresivă, insomnia

febrilă, pasul alert al alergării, saltul mortal, palma şi lovitura

de pumn;

..............................................................................................

9. Vrem să glorificăm războiul – singura igienă a lumii,

militarismul, patriotismul, gustul distructiv al libertinilor,

frumoasele idei pentru care se poate muri şi dispreŝul faŝă de

femeie.

10. Vrem să distrugem muzeele, bibliotecile, academiile de

tot felul şi să luptăm împotriva moralismului, feminismului,

a laşităŝii oportuniste şi utilitare»9.

Rândurile de mai sus reprezintă un pernicios elogiu adus

violenŝei, o metamorfoză modernă a „elogiului nebuniei”; o

nebunie ce avea să anunŝe sfârşitul hegemoniei Europei! Şi, din

nou paradox: în acele momente nimeni şi nimic nu ar fi prezis

crepusculul. Aceasta pentru că, la începutul secolului al XX-lea,

„Europa a atins punctul culminant al supremaŝiei sale economice şi

politice în lumea întreagă (...). Din suprafaŝa de 149.000.000 km2 a

uscatului, Europa nu ocupa decât 10.000.000 km2, dar statele sale

(inclusiv Rusia, între Urali şi Pacific) posedau în afara

continentului 75.600.000 km2, având aproape 600.000.000

locuitori”10

. Un „summum al puterii” ce conŝinea, totuşi, „mediul

germinativ al declinului”11

.

Primul război mondial a fost prefaŝat de mai multe crize

regionale, inclusiv crize coloniale, printre care: Fashoda (1898), 9 Vezi textul „Manifestului”, în Histoire, Paris, Edit. Hatier, 1988, p. 40.

10 C. Mureşanu, op.cit., p. 284.

11 Ibidem.


53

războiul anglo-bur (1899-1902) şi, mai ales, cele două crize marocane

(1905 – Tanger; 1911 – Agadâr). A doua criză marocană a pus în

evidenŝă, de o manieră indubitabilă, propensiunea revizionistă a

Germaniei vis-à-vis de litera, dar mai ales de spiritul Actului

General al Conferinŝei coloniale de la Berlin (1884-1885)12

. După

incidentul de la Agadâr13

, a urmat „o extraordinară tocmeală între

diplomaŝii francezi şi germani”14

, ce a condus la o soluŝie de

compromis: germanii recunoşteau prezenŝa franceză în Maroc, dar

în schimb primeau, în zona ecuatorială a Africii, 270.000 km2 din

Moyen-Congo şi Oubangui-Chari (suprafaŝă anexată coloniei

„Kamerun”, sub numele de „noul Kamerun”). Cedarea teritorială

din „Africa Ecuatorială Franceză” (AEF), ce echivala cu jumătate

din suprafaŝa Franŝei, a fost percepută drept o umilinŝă

suplimentară, teritoriul respectiv devenind o «Alsacia Lorena

africană»15

. Astfel, „pacea cu arma la picior” de pe continent se

transforma, în colonii, într-o pace cu degetul pe trăgaci. În

determinarea lor oarbă, planificatorii războiului nu au avut în

vedere şi consecinŝele propriilor acte.

O primă însemnată consecinŝă a „Marelui Război” a

reprezentat-o reaşezarea sferelor de influenţă în Africa Neagră.

Astfel, de la început, Germania înregistrează pierderi

spectaculoase. „Imperiul colonial german a reprezentat un episod

efemer în istoria Africii. Devansată în timp de alte puteri europene,

Germania a beneficiat de un număr redus de colonii: Deutsch

Ostafrika (Tanganyika, Rwanda şi Burundi), Deutsch Sudwest

Afrika (actuala Namibie) precum şi Kamerun şi Togo. În total, 12

Vezi textul Actului General în P. Albin, Les Grands traités politiques. De

1815 à 1914, Paris, F. Alcan, 1932, p. 389-406. 13

Impunerea „de facto” a protectoratului francez asupra Marocului l-a

determinat pe kaiserul Wilhelm al II-lea să trimită canoniera „Panther” în rada

portului Agadâr (sudul Marocului). Mesajul era clar: prezenŝa franceză la Fès

devenise un „casus belli” pentru Germania. 14

P. Kalck, Histoire centrafricaine des origines à nos jours, S.R.T., Univ. de

Lille III, 1973, vol. 3, p. 246. 15

C. Fidel, La Paix Coloniale Française, Paris, Sirey, 1918, p. 80.

Viorel Cruceanu

54

aceste posesiuni însumau o suprafaŝă de 2.700.000 km2 şi o

populaŝie de 11.411.000”16

.

Pe rând, coloniile germane sunt ocupate de aliaŝii antantofili, în

urma unor operaŝiuni ce vor depăşi în amploare şi acŝiunile militare

din cursul celui de-al doilea război mondial. În contrast cu Europa,

unde „blitzkrieg”-ul german cunoştea evoluŝii spectaculoase, pe

continentul negru înfrângerile se succed în cascadă. Eşecurile

germane au început cu Togo, atacat încă de la 5 august 1914. Micuŝa

«colonie model»17

vest-africană era apărată de o forŝă de poliŝie

locală, alcătuită din numai 500 de togolezi, încadrată de câŝiva

europeni şi aflată sub comanda guvernatorului von Doering.

Dintru-început, Togo a fost prins ca într-un cleşte: francezii au

atacat dinspre est şi nord, din Dahomey, iar englezii dinspre vest şi

sud, din Coasta de Aur. Înfrânt la Agbelowé (16 august) şi Kra (22

august), maiorul von Doering încearcă o ultimă rezistenŝă la

Kamina pe 26 august, dar fără succes. Prin urmare, în aceeaşi zi, el

capitulează necondiŝionat18

.

Forŝele anglo-franceze au atacat la fel de rapid (tot în prima

decadă a lunii august 1914) şi colonia Camerun („Kamerun”, în

germană). Pentru a nu scăpa situaŝia de sub control, guvernatorul

Karl Ebermaier s-a comportat abominabil: după o judecată sumară,

el a ordonat executarea „celor mai notorii opozanŝi faŝă de

abuzurile coloniale”19

, sub acuzaŝia de trădare: prinŝul Rudolf

Manga Bell (proeminentul lider al populaŝiei Douala), Ngoso Din

(care organizase o manifestaŝie chiar la Berlin, în preajma 16

V. Cruceanu, Africa în secolul al XX-lea, în Dosarele Istoriei, nr. 6 (82), iun. 2003,

p. 22. 17

M. Piraux, Le Togo aujourd’hui, Paris, Edit. J.A., 1977, p. 39. 18

Prin Acordul de la Londra, din 10 iulie 1919, Togo era împărŝit între

învingători: Franŝa prelua 2/3 din teritoriu (56.000 km2) ce corespundea

Republicii Togo de astăzi, în timp ce Anglia se mulŝumea cu cealaltă treime

(28.400 km2), numită Togoland (parte componentă, în prezent, a Republicii

Ghana). 19

L. Moumé-Étia, Cameroun. Les années ardents, Paris, Edit. J.A. Livres, 1991, p.

12-13.


55

Reichstagului), şeful Martin Samba, precum şi prinŝul Ludwig

Mpondo Dika, ce studiase în Germania. Nu este de mirare că localnicii

i-au primit ca eliberatori pe anglo-francezi.

Armatele franceze erau conduse de generalul Aymerich,

comandantul trupelor din „Africa Ecuatorială Franceză” (AEF).

Obiectivul prioritar l-a reprezentat recuperarea teritoriilor pierdute în

1911. Prin urmare, din primele zile, forŝele franceze (reunite de la

Bangui, Brazzaville şi Libreville) au atacat pe germanii din bazinul

Sangha şi bazinul Lobaye; până la sfârşitul toamnei lui 1914, întreg

„noul Kamerun” este recuperat. Dinspre ocean, forŝele franceze,

combinate cu efectivele engleze aduse din Nigeria şi Coasta de Aur, sub

comanda generalului Dobell, au reuşit, la 28 septembrie 1914, să ocupe

oraşul Douala, „plămânul” economic al Camerunului. În cursul anului

1915, occidentalii din Antanta au deschis un nou front în nordul ŝării:

francezii coborau de la Fort-Lamy, din Ciad, în timp ce englezii invadau

platoul Adamawa, dinspre Nigeria. Excelenta coordonare a permis

ocuparea a două puncte strategice cheie: Garoua, în nord (iunie 1915) şi

Ngaoundéré, în centru (iulie 1915). De acum înainte, drumul spre

capitala coloniei, Yaoundé, era deschis. La 1 ianuarie 1916, forŝele aliate

intrau victorioase în oraş. Militarii au fost urmaŝi de plenipotenŝiari care

au căzut de acord şi asupra împărŝirii Camerunului20

.

Mult mai complicate s-au dovedit evoluŝiile din Africa de Est

germană. Armata kaiserului din „Deutsch Ostafrika” număra

circa 3.000 de oameni: 200 soldaŝi europeni şi restul africani,

numiŝi şi askaris. Ea era comandată de „un ofiŝer de mare clasă”21

:

colonelul Paul von Lettow-Vorbeck. Genial strateg, colonelul

german urmărea „să atragă cât mai multe trupe inamice [în Africa

– nota ns.] pentru a le împiedica să participe la operaŝiuni militare 20

Franŝa prelua 4/5 din „Kamerunul” german (432.000 km2), în timp ce Angliei

îi reveneau 89.720 km2 (partea occidentală). Cincimea britanică a fost împărŝită

în două: Camerunul britanic de Sud, alipit Provinciei de Est a Nigeriei, respectiv

Camerunul britanic de Nord, încadrat întinsei Provincii de Nord a Nigeriei. 21

P. Bertaux, L’Afrique de la préhistoire à l’époque contemporaine, Paris,

Bordas, 1973, p. 234.

Viorel Cruceanu

56

împotriva Germaniei în Europa”22

. Acestui imperativ i-a supus

întreaga tactică de luptă: acŝiuni clasice (care au provocat pierderi

considerabile inamicului), înlocuite apoi cu lupta de gherilă (în

condiŝiile unei vădite „confruntări asimetrice”). Adversarii săi au

procedat la o mobilizare fără precedent: „300.000 de soldaŝi

[englezi, belgieni, portughezi, detaşamente sud-africane şi unităŝi

din colonii, în special din Rhodesia de Sud, Nigeria şi Coasta de

Aur – nota ns.], comandaŝi succesiv de 137 de generali, au

încercat vreme de patru ani să îl capureze, fără succes”23

. Datorită

mijloacelor insuficiente, Lettow-Vorbeck a evacuat, treptat,

Tanganyika, ocupată de englezi, retrăgându-se, în noiembrie 1917,

în Mozambic (colonie portugheză). Aici era în plină iniŝiativă,

când i s-a comunicat capitularea Germaniei, la 11 noiembrie 1918.

Dar, spre deosebire de metropolă, valorosul ofiŝer german „era încă

neînvins la sfârşitul războiului”24

. Când s-a reîntors în patrie

(1919), după cinci ani petrecuŝi în tensiunea războiului african, el

„a fost primit ca un erou”25

.

Înfrântă în Europa şi Africa, Germania a fost obligată să

cedeze învingătorilor, prin Tratatul de pace de la Versailles (28

iunie 1919), toate posesiunile sale de peste mări26

. Oportunist cum

îl ştim, „perfidul Albion” a beneficiat din plin de redistribuire. Pe

bună dreptate s-a spus că Anglia „şi-a realizat cele mai vaste

ambiŝii”, anul 1919 „marcând apogeul Imperiului britanic”27

, ce s-

a extins cu 2.000.000 km2 şi 8.000.000 de locuitori. Despărŝirea de

germani nu a provocat africanilor nici o undă de regret. Din contră, 22

Vezi Misiunea africană a colonelului von Lettow Vorbeck, în Magazin

istoric, nr. 7 (412), iul. 2001, p. 80. 23

Ibidem, p. 79. 24

J.O. Sagay, D.A. Wilson, Africa: A Modern History (1800-1975), New

York, Africana Publishing Company, 1980, p. 266. 25

Magazin istoric, nr. 7, 2001, p. 79. 26

Vezi art. 119 al tratatului, în Relaţii internaţionale în acte şi documente,

vol. 1 (1917-1939), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1974, p. 56. 27

J. Crokaert, Histoire de l’empire britannique, Paris, Flammarion, 1947, p.

475.


57

în scurta lor istorie colonială „germanii au lăsat în urmă amintirea

cruzimii lor: exterminarea a 2/3 din populaŝia herero din Namibia

[60.000 morŝi – nota ns.] şi masacrarea a 120.000 de autohtoni în

timpul marii răscoale maji-maji (1903-1905) din Tanganyika”28

.

O altă consecinŝă majoră a operaŝiunilor militare a constat în

amplul efort de război al lumii coloniale. În lucrarea La mise en

valeur des colonies françaises (1923), cunoscutul apologet al

politicii coloniale franceze, Albert Sarraut, evidenŝia contribuŝia

umană extrem de consistentă a coloniilor africane, în perioada

1914-1918. Datele sale sunt şi exacte şi oficiale, în perioada

respectivă A. Sarraut fiind ministru al coloniilor:

- Africa Occidentală Franceză (AOF) – 193.349 „tiraliori”

- Africa Ecuatorială Franceză (AEF) – 17.910 „tiraliori”

- Madagascar – 41.000 „tiraliori”

- Somalia franceză – 2.500 „tiraliori”

TOTAL = 254.759 „tiraliori”

Din aceste efective, 157.000 „tiraliori” au fost trimişi să

lupte pe fronturile din Europa, înregistrându-se 24.000 morŝi şi

7.300 „dispăruŝi”29

(ceilalŝi „tiraliori” au luptat pe fronturile din

Africa sau Orientul Mijlociu). Forŝelor din Africa neagră franceză

li s-au alăturat numeroşi combatanŝi din Africa de Nord, a căror

cifră se ridica, până în 1916 la: 180.000 oameni din Algeria,

44.500 din Maroc şi 41.000 din Tunisia. În următorii doi ani, cele

trei posesiuni nord-africane (Algeria – colonie franceză; Maroc şi

Tunisia – protectorate franceze) au mai recrutat încă 170.000 de

luptători. Adresându-se membrilor Senatului francez, la 9 iulie

1918, ministrul coloniilor din acel moment, Henry Simon,

cuantifica aportul total, în combatanŝi, al Africii Negre şi Africii de

Nord la 690.000 oameni. Soldaŝilor li s-a alăturat şi efortul a 28

V. Cruceanu, op.cit., p. 22. 29

Cf. R. Cornevin, L’Afrique Noire de 1919 à nos jours, Paris, PUF, 1973, p.

21.

Viorel Cruceanu

58

238.000 muncitori coloniali (numiŝi, îndeobşte, hamali), astfel

încât un total de 928.000 de africani30

au contribuit la victoria

finală a Franŝei. Luând în considerare o asemenea mobilizare de

energii, acelaşi H. Simon atenŝiona asupra unei realităŝi ce putea

deveni îngrijorătoare: «Aportul coloniilor a fost imens în toate

domeniile. Putem chiar să ne întrebăm astăzi, cu oarecare nelinişte,

ce am fi devenit dacă nu aveam acest enorm rezervor de care am

beneficiat atât de mult»31

. Cuvintele sale s-au dovedit profetice,

din perspectiva evenimentelor complexe prin care a trecut Franŝa

în cursul celui de-al doilea război mondial! Mai trebuie adăugat că,

pe lângă efortul uman, posesiunile africane ale Franŝei au furnizat

frontului şi peste 6.000.000 tone de materii prime şi alimente.

Englezii s-au bazat, la rândul lor, pe osteneala coloniilor

africane. Ei au recrutat în King’s African Rifles: 10.000 de

autohtoni din Africa de Vest (în special din Nigeria şi Coasta de

Aur, care s-au remarcat în luptele din Camerun şi, mai ales,

Tanganyika) şi 34.000 din Africa de Est (Kenya, Uganda şi

Nyassaland). De asemenea, peste 600.000 de lucrători din Africa

de Est şi Africa australă au susŝinut, prin munca lor, logistica

frontului. Alŝi africani au fost mobilizaŝi de către celelalte puteri

coloniale: Germania, Belgia şi Portugalia. Africaniştii au ajuns la

concluzia că „în ansamblu, peste 2.500.000 de africani,

reprezentând mai mult de 1% din populaŝia continentului, au

participat într-o manieră sau alta la efortul de război”32

. Tributul

lor de sânge, dat în numele „idealurilor de libertate ale

umanităŝii”33

s-a ridicat la 150.000 morŝi, civili şi militari.

Războiul a mai avut o consecinŝă: a generat un proces lent,

dar subtil, de modificare a mentalităŝilor; mai puŝin a 30

C. Fidel, op.cit., p. 16-18. 31

Ibidem, p. 18. 32

M. Crowder, La première guerre mondiale et ses conséquences, în Histoire

générale de l’Afrique, tome VII (L’Afrique sous domination coloniale, 1880-

1935), Paris, Présence Africaine/UNESCO, 1987, p. 317. 33

J.O. Sagay, D.A. Wilson, op.cit., p. 244.


59

colonizatorului, şi mai mult a colonizatului. Astfel, prin

participarea la efortul de război (rechiziŝii, comenzi suplimentare

de produse, taxe sporite etc.), africanii au înŝeles că din „povara

omului alb” (R. Kipling), colonialismul s-a transformat, la

propriu, într-o „povară a omului negru”. În aceste condiŝii, o

redistribuire a sarcinilor sociale, rezultate din realităŝile economice

generate de război se impunea imperios.

Mai importantă a fost, însă, schimbarea percepŝiei despre

albi. În luptele comune de pe diferite fronturi, «soldatul african a

putut surprinde cu repeziciune slăbiciunea şi puterea europeanului,

considerat, până atunci, de către majoritatea africanilor, drept un

supraom. Un număr considerabil de voluntari europeni au fost

instruiŝi în tehnicile războiului modern de subofiŝeri africani.

Devenea tot mai clar că europenii nu erau nici atotcunoscători, nici

atotputernici. Reîntorşi la vatră, soldaŝii şi hamalii africani au

răspândit viziunea lor despre omul alb. Încrederea în sine şi spiritul

combativ [dovedite după război – nota ns.] se datorează în mare

parte acestor noi concepŝii»34

.

Saltul cel mai semnificativ, pe planul mentalităŝilor, l-a

reprezentat „afirmarea grupurilor cu o anumită conştiinŝă

politică”35

. Este adevărat că nu putem vorbi, încă, de o elită

contestatară dar afirmarea principiului autodeterminării a avut un

real impact asupra raporturilor dintre puterile metropolitane şi

colonii. Prin urmare, anii interbelici au fost anii uceniciei politice

şi civice a autohtonilor, când „prinde rădăcini conştiinŝa

individuală şi colectivă”36

!

În perioada dintre cele două războaie mondiale puterile

europene promovau imperturbabile vechea lor politică paternalistă.

Dar, pe fundalul unei vieŝi liniştite se derula un proces de tranziŝie, 34

Cf. M. Crowder, Africa în război, război în Africa, în Magazin istoric, nr. 5,

mai 1985, p. 31. 35

J.O. Sagay, D.A. Wilson, op.cit., p. 267. 36


indépendances, Paris, A.B.C., 1977, p. 76.

Viorel Cruceanu

60

uşor perceptibil. Instituŝiile create de sistemul colonial se deschid

progresiv autohtonilor. Faptul este mai evident în coloniile

engleze. În Consiliile Legislative din Africa de Vest, graŝie unor

timide reforme constituŝionale, un număr redus de africani din

Coasta de Aur, Nigeria, Sierra Leone şi Gambia sunt numiŝi în

aceste organisme. În Africa de Est şi Africa Australă, unde se

stabiliseră numeroşi albi, cărora li se adăuga şi o însemnată

populaŝie de origine asiatică, africanii nu se bucurau de

reprezentare în perioada interbelică. În cele două mari blocuri

franceze, Africa Occidentală Franceză (AOF) şi Africa

Ecuatorială Franceză (AEF), drepturile politice erau nule.

Din deceniul al treilea se manifestă interesul pentru

valorificarea economică a coloniilor. Englezii, cu pragmatismul lor

recunoscut, iniŝiază setul de planuri Ormsby-Gore, în 1924 pentru

Africa de Est şi în 1926 pentru Africa de Vest, cu scopul de a

promova dezvoltarea agriculturii, îmbunătăŝirea serviciilor

medicale şi ridicarea nivelului educaŝional. În 1929, guvernul de la

Londra se implică şi mai mult prin elaborarea „Colonial

Development Act”. Documentul prevedea cheltuieli anuale de

1.000.000 lire sterline37

pe parcursul unui întreg deceniu. Sumele

se vor dovedi, însă, insuficiente. Aşa se face că în 1936, nivelul de

trai se ridica doar la 7 lire sterline pe cap de locuitor în Coasta de

Aur şi numai la 11/2

lire în Tanganyika38

. În Franŝa, ministrul

coloniilor Albert Sarraut publică lucrarea Punerea în valoare a

coloniilor franceze, accentuând pe „ameliorarea stării sanitare” a

băştinaşilor şi pe „formarea tehnică a muncitorilor”39

. Investiŝiile

franceze s-au situat în jurul plafonului de 4.000.000.000 franci aur

(1913), respectiv 20.000.000.000 franci aur (1939). Dar sumele

erau distribuite inegal: 2/3 din aceste investiŝii reveneau Africii de 37

R. Oliver, J.D. Fage, A Short History of Africa, Baltimore, Penguin Books, 1963,

p. 222. 38

Ibidem, p. 220. 39

Cf. C. Coquery-Vidrovitch, 1921: Băştinaşul este cel care plăteşte, în

Magazin istoric, nr. 4, apr. 1988, Bucureşti, p. 53.


61

Nord (numai Algeria înghiŝea jumătate din ele). De asemenea,

AEF primea de 10 ori mai puŝin decât AOF40

. Spre deosebire de

englezi, care prin investiŝiile lor urmăreau să creeze şi o forŝă de

muncă salariată, francezii profitau la maximum de preŝul foarte

scăzut al mâinii de lucru locale. Ei au instituŝionalizat sistemul

muncii forŝate, cu consecinŝe dintre cele mai grave pentru

autohtoni. O tristă celebritate a dobândit şantierul feroviar Congo-

Ocean unde „cel puŝin 20.000 de oameni au plătit cu viaŝa

construcŝia căii ferate, mai ales în anii tragici dintre 1925 şi

1928”41

şi pe care André Gide îl considera «un înspăimântător

consumator de vieŝi omeneşti»42

. Scriitorul francez, care a vizitat

AEF, a fost profund impresionat de situaŝia disperată în care se

aflau africanii şi nota că: „ştiu lucruri pe care nu le pot accepta”43

.

Din păcate, administraŝia colonială franceză era de altă părere.

Slabele performanŝe economice ale coloniilor anglo-franceze

se reflectau şi în nivelul politic redus al autohtonilor. Totuşi, din

deceniile trei şi patru, mai ales în Africa engleză, apar primele

forme de organizare politică. În 1920, unsprezece intelectuali vest-

africani, animaŝi de avocatul J.E. Casely-Hayford din Coasta de

Aur, formează Congresul Naţional Vest-African, un partid federal,

acoperind toate cele patru colonii engleze din occidentul Africii.

Programul său se baza pe principiile non-violenŝei, după modelul

Congresului Naţional Indian al lui Mahatma Gandhi. Pe aceeaşi

linie moderată se va înscrie şi „Nigerian National Democratic

Party” (N.N.D.P.), constituit în 1923 de inginerul Herbert

Macaulay. Mai numeroase au fost mişcările de tineret: „Gold

Coast Youth Conference” (G.C.Y.C.), fondată în 1930 de tânărul

jurist J.B. Danquah, „Nigerian Youth Movement” (N.Y.M.), foarte 40

C. Coquery-Vidrovitch, H. Moniot, L’Afrique Noire de 1800 à nos jours,

Paris, P.U.F., 1974, p. 402-403. 41

C. Coquery-Vidrovitch, op.cit., p. 54. 42

F. Ploquin, Les camps de travail de l’Oubangui-Chari, în L’Événement du

Jeudi, no. 341, du 16 au 22 mai 1991, p. 48. 43

A. Gide, Călătorie în Congo, Bucureşti, Editura Univers, 1971, p. 95.

Viorel Cruceanu

62

activă din 1937 când conducerea sa este preluată de Benjamin

Nnamdi Azikiwe şi „Sierra Leone Youth League” (S.L.Y.L.-1938),

impulsionată de dinamicul Wallace-Johnson. În totalitatea lor,

aceste organizaŝii, care şi-au făcut ucenicia în anii interbelici, vor

deveni nucleele unor viguroase partide politice naŝionale, după

1945. În Africa de Est engleză şi în cea Australă, localnicii s-au

regrupat în asociaŝii profesionale sau culturale ce militau însă şi

pentru drepturi politice. Cele mai importante au fost: „Kikuyu

Central Association” (K.C.A.-1924) din Kenya şi „Tanganyika

African Association” (T.A.A.), apărută în 1929. Prin urmare,

putem afirma fără teama de a greşi că, în Africa Neagră, mişcarea

naŝională se afla în anii interbelici în stadiul primelor căutări. Din

acest motiv, ea a reuşit să evite derapajele periculoase produse în

ŝări precum India, Egipt sau Tunisia. Acolo, liderii naŝionalişti, mai

bine organizaŝi şi mai activi, erau tentaŝi să stabilească punŝi de

legătură cu puterile Axei. Pentru ei, scenariile care au dus la

declanşarea războiului şi ideologiile atât de divergente ale

beligeranŝilor nu reprezentau un factor de îngrijorare; ceea ce conta

era faptul că, germanii luptau împotriva englezilor şi francezilor,

asupritorii lor. Ferită de asemenea tribulaŝii, Africa Neagră a rămas

fidelă puterilor aliate metropolitane. Însă, complicaŝiile nu lipseau.

Cel mai mare pericol era reprezentat de Germania nazistă. Exista

riscul ca guvernul celui de-al treilea Reich să declanşeze o

operaŝiune de reînsuşire a fostelor sale colonii africane. În acest

caz, Africa de la sud de Sahara ar fi devenit teatru de operaŝiuni

militare. Consumarea evenimentelor a dovedit precauŝia Germaniei

vis à vis de asemena perspective. Semnificativ este faptul că, la 22

iunie 1940, Germania nu a impus Franŝei înfrânte nici un fel de

revendicare colonială. Se reafirma astfel fidelitatea intransigentă

faŝă de ŝelurile ariane, conducătorii nazişti fiind convinşi că

„pentru un stat rasial, colonizarea comportă un risc mortal de

metisaj...”44

. Chiar în Mein Kampf, Hitler scria cu vădit dispreŝ :

«Dacă evoluŝia Franŝei se va prelungi încă trei sute de ani în stilul 44

P. Guillaume, Le monde colonial, XIXe-XX

e siècle, Paris, A. Colin, 1974, p. 55.


63

său actual, ultimele resturi ale sângelui franc [subl.ns.] vor

dispărea în statul mulatru africano-european pe cale să se

constituie»45

. Liderul regimului fascist german şi-a reafirmat

poziŝia colonială şi în interviul acordat ziarului englez Daily Mail

şi publicat la 5 august 1934. Führerul afirma: «Nu voi sacrifica

viaŝa [nici] unui singur german, pentru a obŝine vreo colonie. Ştim

că fostele colonii germane sunt un lux costisitor chiar şi pentru

Anglia»46

. Dar, în mod paradoxal, un puternic lobby, favorabil

retrocedării posesiunilor germane anterioare, s-a dezvoltat în

Anglia. Presiunile sale erau atât de puternice încât cabinetul

britanic se arăta dispus la posibile concesii. Astfel, în toamna lui

1937, Foreign Office-ul a elaborat un plan ce întrevedea

posibilitatea reîntoarcerii la Germania a Togolandului şi

Tanganyikăi, dar nu şi a Africii de Sud-Vest; bunăvoinŝa britanică

trebuia complinită cu „sacrificii în Camerun, suportate de către

Franŝa”47

. La 11 noiembrie 1938, ambasadorul francez la Londra,

Corbin, îi scria ministrului său de externe, Georges Bonnet, că

premierul perioadei müncheneze, Neville Chamberlain, gândea să

facă Germaniei concesii, în imperiul colonial, în schimbul unor

garanŝii în privinŝa Austriei şi Cehoslovaciei; derularea

evenimentelor n-a oferit nici o şansă eventualului aranjament48

.

Rezolvarea a venit însă tot de la Hitler care îi spunea

ambasadorului englez la Berlin, Henderson, că „problema

coloniilor mai putea aştepta patru, şase, opt sau chiar zece ani”49

.

Un semnal identic a primit şi diplomaŝia franceză, Hitler

mărturisind ambasadorului de la Roma, fost la Berlin, François

Poncet, că, „această problemă ar putea fi tratată în cinci sau şase

ani”50

. Atitudinea rezervată a liderului naŝional-socialist german 45

Ibidem. 46

M. Gilbert, R. Gott, Conciliatorii, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p. 127. 47

Documents Diplomatiques Français (1932 - 1939), IIe série (1936 -1939),

Paris, Imprimerie Nationale, 1966, tome VII, documentul 256, p. 461. 48

Ibidem, tome XII, documentul 295, p. 534. 49

M. Gilbert, R. Gott, op.cit., p. 144. 50

D.D.F. (1932 - 1939), S. II, tome XII, documentul 390, p. 781.

Viorel Cruceanu

64

faŝă de continentul negru era dictată de politica sa europo-centristă:

„Hitler urmărea să devină arbitrul politicii europene – un Bismarck

mai aventurier, un Wilhelm al II-lea mai norocos. Pentru el, Africa

nu prezenta nici o atracŝie”51

. Cu toate acestea, în mod neoficial, în

Germania se înregistra o treptată, dar inevitabilă, resurecŝie

colonialistă. Aşa se explică deschiderea primei „şcoli” de politică

colonială a partidului nazist, la 29 octombrie 1938. Prezent la

inaugurare, septuagenarul general von Epp declara: «Ea [Germania

– nota ns.] nu cere nimic ce nu-i revine de drept ; ea reclamă

posesiunile care i-au fost răpite (...), adică totalitatea imperiului său

colonial», exprimându-şi speranŝa că Germania «îşi va relua, într-o

zi, locul alături de marile puteri coloniale»52

. Mai mult, în

noiembrie 1940, la ministerul german de externe se finalizase un

plan care urmărea crearea unui vast imperiu colonial, ce urma să

cuprindă teritoriile africane de la Oceanul Atlantic până la Oceanul

Indian, limitat la nord de Sahara iar la sud de Uniunea Sud-

Africană53

. Interesant este faptul că, noul spaŝiu colonial se

preconiza a fi integrat economic cerinŝelor Germaniei, cât şi

necesităŝilor zonelor sale de influenŝă europene. Se impune şi

precizarea că „acest vast imperiu colonial trebuia să cadă sub jugul

Germaniei victorioase ca unul din rezultatele majore ale celui de al

doilea război mondial”54

. Deci, aservirea Africii era avută în

vedere doar după încheierea ostilităŝilor şi consfinŝită prin tratate

de pace, ceea ce presupunea atât înfrângerea Franŝei, cât şi a

Angliei.

Franŝa s-a prăbuşit surprinzător de uşor. În schimb, Anglia,

deşi masiv bombardată în vara şi toamna lui 1940, nu a putut fi

îngenuncheată. Cabinetul britanic, condus cu energie de primul

ministru Winston Churchill, era decis să lupte până la capăt,

indiferent de consecinŝe. Adresându-se Camerei Comunelor, 51

M. Gilbert, R. Gott, op.cit., p. 122. 52

D.D.F. (1932 -1939), S. II, tome XII, documentul 239, p. 413-414. 53

L’Afrique et la seconde guerre mondiale, Paris, UNESCO, 1985, p. 61. 54

Ibidem, p. 67.


65

Churchill îndemna: «Să ne comportăm astfel încât, chiar dacă

Imperiul şi Commonwealthul ar dura o mie de ani, oamenii să

poată spune: a fost cea mai frumoasă perioadă a lor»55

. Regatul

Unit devine speranŝa lumii libere. Sacrificiul său eroic polarizează

simpatia şi sprijinul statelor ce se simt ameninŝate de fascism. Un

rol determinant în susŝinerea efortului britanic de război va reveni

coloniilor africane.

O situaŝie mult mai complexă trăieşte Imperiul colonial

francez. În iunie 1940, Franŝa este înfrântă iar Parisul ocupat.

Administraŝia se retrage la Vichy unde se formează un guvern

colaboraŝionist în frunte cu mareşalul octogenar Phillipe Pétain.

Cel care a decis să salveze onoarea Franŝei a fost generalul Charles

de Gaulle, sub-secretar de stat la apărare în cabinetul precedent al

lui Paul Reynaud. Refugiat la Londra, generalul de Gaulle

îndeamnă pe francezi, pe calea undelor, să reziste. În accepŝiunea

sa, unica şansă de supravieŝuire o reprezenta Imperiul. Generalul

de Gaulle gândea că „pe vastele întinderi ale Africii” Franŝa putea

să-şi refacă „o armată şi o suveranitate”56

care să-i redea

demnitatea pierdută. Mai mult, spiritul său ascuŝit îi sugera că

Africa „ar fi oferit o excelentă bază de plecare pentru întoarcerea

în Europa”57

. Aceste considerente strategice i-au întărit

convingerea în necesitatea unei acŝiuni rapide căci, exista riscul

ocupării coloniilor franceze fie de către Germania, fie de către

Aliaŝi. Hotărât să-şi pună în aplicare planul, generalul îşi stabileşte

cartierul general la Brazzaville, în Congo. Aici începe epopeea

„Franŝei libere “. Ruptura de Gaulle – Pétain a însemnat şi ceea ce

istoricul guineez Ibrahima Baba Kaké numeşte „sciziunea

domeniului colonial francez”58

. Teritoriile africane capătă brusc o 55

M. Jullian, Bătălia Angliei, Bucureşti, Editura Politică, 1968, p. 24; vezi şi W.

Churchill, Al doilea război mondial, vol. 1, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 1997,

p. 309. 56

Ch. de Gaulle, Memorii de război, Bucureşti, Editura Politică, 1969, p. 113. 57

Ibidem. 58

I. Baba Kaké, op.cit., p. 83.

Viorel Cruceanu

66

importanŝă vitală, fiind disputate cu disperare de ambele părŝi. Aşa

se face că, în vara lui 1940, cele două blocuri coloniale franceze de

pe continentul negru se aflau în tabere diferite: AOF, condusă de

obedientul guvernator general Pierre Boisson, rămâne în orbita

guvernului de la Vichy, în timp ce AEF se alătură „Franŝei libere “.

Ralierea AEF se datorează guvernatorului Félix Éboué59

din Ciad,

care, din iulie 1940, stabileşte primele contacte cu generalul de

Gaulle, actul devenind oficial la 26 august. În ziua următoare

Ciadul este citat de către generalul de Gaulle, prin ordin pe

imperiu, pentru că „prin admirabila sa hotărâre a indicat calea

datoriei şi a dat semnalul redresării întregului imperiu francez”60

.

Ulterior, în memoriile sale, generalul de Gaulle avea să folosească

cuvinte elogioase la adresa lui Félix Éboué pe care îl caracterizează

ca fiind „un om inteligent şi inimos“, un „negru înflăcărat

francez”61

. Exemplul Ciadului este urmat de Camerun la 27

august, Moyen-Congo şi Oubangui-Chari la 28 august. Rămăsese

din AEF, cel mai prosper teritoriu, Gabon, al cărui guvernator,

Masson, de teama de a nu greşi, ezita să iasă din orbita regimului

de la Vichy. Dilema va fi rezolvată pe calea armelor şi la 9

noiembrie 1940 Libreville este ocupat prin luptă: Gabonul

îmbrăŝişează şi el cauza „Franŝei libere”. Între timp, la Brazzaville,

Charles de Gaulle creează la 27 octombrie 1940 „Consiliul

Apărării Imperiului” ca formă embrionară a unui guvern în exil.

De acum înainte putea fi aplicată doctrina generalului de a reda

libertatea Franŝei „cu oameni şi resurse din Imperiu”62

. Însă,

reuşita „Franŝei libere”nu era decât pe jumătate, atâta vreme cât 59

Félix Éboué era negru; născut la 26 decembrie 1885 la Cayenne în Guyana

franceză. Intră de tânăr în administraŝia colonială. Din 1908 serveşte în Africa

(Oubangui-Chari, Ciad), remarcându-se ca un adept al principiului „asocierii”. La 19

noiembrie 1938 este numit guvernator al Ciadului. Moare la Cairo, înainte de sfârşitul

războiului, la 17 mai 1944. 60

Vezi Citarea Ciadului prin ordin pe imperiu,în Ch. de Gaulle, op.cit., p.

327-328. 61

Ibidem, p. 115. 62

P. Bertaux, op.cit., p. 280.


67

AOF rămânea vichystă. De aceea, scurt timp după instalarea la

Brazzaville, generalul de Gaulle a încercat să-şi alăture şi coloniile

franceze din Africa Occidentală. Cu sprijinul flotei engleze, forŝele

gaulliste atacă în perioada 23-25 septembrie 1940 oraşul Dakar,

capitala AOF. Operaŝiunea se încheie cu un eşec datorită

rezistenŝei garnizoanei vichyste şi a vremii nefavorabile63

. Poziŝia

guvernatorului general Boisson va rămâne neclintită până la

debarcarea Aliaŝilor în Africa de Nord, la 8 noiembrie 1942.

Ameninŝat cu o confruntare inegală, Boisson semnează la 7

decembrie, în prezenŝa amiralului Darlan (asasinat trei săptămâni

mai târziu) şi a generalului american Eisenhower, acordul prin care

AOF se alătură generalului de Gaulle. Întregul imperiu african

împărtăşea acum soarta „Franŝei libere”. Numai că, aşa cum

remarcă Jean Suret-Canale, „episoadele luptei dintre vichyşti şi

gaullişti au compromis iremediabil prestigiul administraŝiei

coloniale”64

.

Trebuie precizat că, în cursul celui de al doilea război

mondial, Africa Neagră nu a fost teatrul unor operaŝiuni militare de

anvergură. În afara confruntărilor franco-franceze s-a consemnat

participarea forŝelor britanice la misiuni în estul Africii, împotriva

italienilor. Astfel, la 25 februarie 1941, englezii ocupă Mogadiscio,

capitala Somaliei italiene. Câteva luni mai târziu, la 6 aprilie 1941,

ei eliberează Addis-Abeba, redând, după cinci ani de exil, tronul

celui de-al 225-lea Negus al Etiopiei, Hailé Sélassié I. În cursul

anului 1942 trupe din Regatul Unit sunt implicate în operaŝiunile

din Oceanul Indian, momentul culminant marcându-l debarcarea

de la 14 septembrie la Majunga, ce a permis eliberarea

Madagascarului de sub autoritatea guvernului de la Vichy şi

cedarea lui sub administraŝia „Franŝei libere”. Putem deci

concluziona că, în privinŝa ostilităŝilor militare, războiul a avut un 63

Ch. de Gaulle, op.cit., p. 121; vezi şi P. de Boisdeffre, Şi totuşi… de Gaulle,

Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 1997, p. 71. 64

J. Suret-Canale, Afrique Noire Occidentale et Centrale, tome III (1), Paris,

Edit. Sociales, 1972, p. 10.

Viorel Cruceanu

68

impact minor. Cu toate acestea, el a bulversat viaŝa întregului

continent negru, cu consecinŝe multiple pentru evoluŝiile viitoare.

Astfel, sensibile mutaŝii se produc în domeniile economic şi

social. Coloniile sunt conectate în totalitate la efortul de război al

metropolelor. Agricultura africană este subordonată necesităŝilor

„Europei combatante”. Întâietate aveau culturile industriale:

arahide (Senegal, Gambia), cafea (Coasta de Flideş, Camerun),

cacao (Coasta de Aur, Coasta de Fildeş), uleiuri vegetale (Nigeria),

sisal (Zanzibar), ceai (Nyassaland, Kenya), tutun (Rhodesia de

Sud), bumbac (Uganda). Pentru a face faŝă solicitărilor frontului,

guvernul englez a decis în 1942 cumpărarea întregii producŝii de

cacao a Nigeriei, pe toată perioada desfăşurării războiului. Acelaşi

produs a adus substanŝiale câştiguri plantatorilor şi negustorilor din

Coasta de Aur: în 1944, tona de cacao se vindea cu 122 lire

sterline, preŝ nemaiîntâlnit până atunci. O privire de ansamblu

asupra câtorva principale produse importate de englezi, dovedeşte

rolul special revenit Africii în acele momente grele: cantitatea de

cacao, care în 1938 asigura 92,5% din cerinŝa pe piaŝa internă a

metropolei a crescut la 98 % în 1941, vârful fiind înregistrat în

1943, cu 98,7%; necesităŝile de nuci de cocos au fost acoperite în

întregime de posesiunile de pe continentul negru; solicitarea la

arahide a urcat constant de la 21,8% în 1938, la 39,4% (1940),

respectiv 48,4% în 1944; cafeaua a cunoscut acelaşi curs

ascendent, de la coeficientul destul de redus de 25,9% în 1940, la

80,5% în 1943 şi chiar 90,7% în 1944; la rândul său, 40% din

producŝia africană de bumbac a servit imperativelor britanice de

război65

. De asemenea, Franŝa îşi procura din Africa, în 1938, 64%

din necesarul său de arahide, 53% din producŝia de ulei de palmier

şi 55% din cea de cacao66

. Preferinŝa pentru culturile industriale a

accentuat dezechilibrele agriculturii africane, în defavoarea celor

ce asigurau suficienŝa alimentară. Cu toate acestea teritoriile din 65

A.I. Şpirt, Africa în cel de-al doilea război mondial (în l. rusă), Moscova, 1959, p.

22-23. 66

L. Niŝescu, Republica Guineea, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1961, p. 51.


69

sudul Africii,în special cele două Rhodesii şi Bechuanaland, s-au

transformat în constante furnizoare de carne şi porumb.

De bune decenii subsolul african îşi dobândise reputaŝia unei

„minuni geologice”. Prin urmare şi imensele sale resurse minerale

au fost canalizate spre acoperirea trebuinŝelor războiului. Mai mult

de jumătate din producŝia anuală mondială de aur – „vitală pentru

menŝinerea sistemului monetar al lumii”67

, provenea din Africa.

Istoricul Alexandre Kum‟a Ndumbe III a stabilit o listă cu 20 de

produse considerate esenŝiale în situaŝii de criză: cărbune, petrol,

bumbac, lână, fier, cauciuc, nichel, cupru, plumb, glicerină,

celuloză, mercur, aluminiu, platină, antimoniu, magneziu, azbest,

mică, acid nitric şi sulf. Dintre toate, Kum‟a Ndumbe constată că

Anglia nu-şi acoperea decât necesarul de cărbune, celelalte fiind

procurate din întinsul său domeniu colonial68

. Trebuie precizat şi

faptul că, atunci când producŝia internă de cărbune a scăzut,

englezii au dezvoltat masiv bazinul carbonifer Enugu (Nigeria),

unicul din Africa de Vest, unde s-a înregistrat o creştere a

populaŝiei de patru ori, în perioada 1939-194669

. Consumul de

minereu de fier al Angliei, provenit din Africa, a crescut de la

41,9% în 1938 la 78,4% în 1944; la fel cel de mangan, de la 34,4%

în 1940, la 96,8% în 1944. Aceleaşi tendinŝe s-au înregistrat la

crom, de la 67% (1940) la 86,2% (1944) atingând 91% în 1945 şi

bauxită, de la 58,3% (1942) la 90,8% (1945)70

. Se constată deci, că

realităŝile războiului au impus puterilor metropolitane

intensificarea valorificării economice a teritoriilor subordonate.

Încă din 1940 guvernul de la Londra elaborează „Second Colonial

Development and Welfare Act” care stabilea investiŝii de 5

milioane lire sterline în decurs de zece ani, plafon ce va fi

substanŝial ridicat în 1945, la 120 milioane lire, eşalonat tot pe un 67

Fred Burke, Africa, Boston, Houghton Mifflin Company, 1974, p. 244. 68

L’Afrique et la sèconde guerre mondiale, p. 76. 69

M. Cornevin, Histoire de l’Afrique contemporaine de la deuxième guerre

mondiale à nos jours, Paris, Payot, 1972, p. 67. 70

A.I. Şpirt, op.cit., p. 18-19.

Viorel Cruceanu

70

deceniu71

. Un plan asemănător intitulat „Fonds d’Investissement

pour Développement Économique et Social” (F.I.D.E.S.), alcătuit

din 55% contribuŝii metropolitane şi 45% ale teritoriilor72

, va aplica şi

Franŝa, dar abia din 1946, după instituirea celei de-a patra republici.

Sumele investite au permis edificarea a numeroase construcŝii

strategice: spitale, şcoli, şosele (multe dintre ele au contribuit la

dezenclavizarea unor regiuni), poduri, aeroporturi, porturi maritime.

Astfel, porturile Freetown (Sierra Leone) şi Takoradi (Coasta de Aur)

se specializează în repararea vapoarelor şi avioanelor avariate. Portul

Mombassa din Kenya este modernizat în 1942, permiŝând Angliei

stăpânirea şi supravegherea întregului trafic naval din Oceanul Indian.

Aeroportul din Accra, perfecŝionat, ca şi cel din Lagos, primea în

1942, 200 până la 300 avioane americane ce aterizau şi decolau

zilnic73

. În acelaşi an, 2.994 de avioane aliate se aşezau pe pista

aeroportului din Fort Lamy (Ciad) şi alte 6.994 survolau zona74

,

devenită o placă turnantă între Africa Occidentală şi Africa de Nord

sau Orientul Mijlociu. Pe lângă şantierele de reparaŝii şi tradiŝionalul

minerit apar ramuri noi: siderurgia, industria chimică, textilă, a

materialelor de construcŝii. Schimburile comerciale iau o amploare

fără precedent. Între 1938-1946, comerŝul exterior al Africii

Occidentale engleze s-a dublat, trecând de la 44 la 86 milioane lire

sterline75

. Complexa activitate economică impusă de război a

determinat şi formarea unei forŝe calificate de muncă africane. În

Nigeria, de exemplu, cea mai populată colonie engleză, numărul 71

C. Coquery-Vidrovitch, H. Moniot, op.cit., p. 221; vezi şi V. Opluštil,

Evolution de l’Afrique depuis la deuxième guerre mondiale, Praha, S.P.N.,

1970, p. 11. 72

C. Coquery-Vidrovitch, H. Moniot, op.cit., p. 408; vezi pentru amănunte E.

M‟Bokolo, Afrique Noire. Histoire et Civilisations, tome II, Paris, Hatier-

Aupelf, 1992, p. 456. 73

M. Cornevin, op.cit., p. 66; Gh.N. Căzan, Popoarele Africii în timpul

războiului, în Marea conflagraţie a secolului XX, Bucureşti, Editura Politică,

1974, p. 256. 74

L’Afrique et la seconde…, p. 76. 75

C. Coquery-Vidrovitch, H. Moniot, op.cit., p. 219.


71

salariaŝilor a crescut de la 183.000 în 1939 la 300.000 în 1946. În

teritoriile franceze, unde „Franŝa liberă” nu beneficia de mijloace

similare Angliei, situaŝia era diferită. Aici, efortul de război se baza pe

practici vechi precum: munca forŝată (intensificată după 1943),

impozite mari, rechiziŝii, prestaŝii obligatorii şi prestaŝii ocazionale etc.

Asemenea practici au determinat o serie de revolte, reprimate nemilos.

Mişcări protestatare s-au înregistrat şi în posesiunile engleze unde

sindicalismul era permis din anii interbelici (greve ale muncitorilor

portuari din Sierra Leone, Coasta de Aur şi Nigeria, care au fost însă

aplanate, fără a pune în pericol fructuoasa colaborare de război). Toate

aceste consecinŝe economice au reprezentat o mică revoluţie

industrială pentru continentul negru. Modificări evidente suferă şi

cadrul social. Africanii au venit în contact direct cu tehnica europeană

pe care şi-o însuşesc cu repeziciune. Lumea satului încetează să mai

fie chintesenŝa universului şi un număr sporit dintre ei râvnesc la

comodităŝile urbane. Angajarea ca salariat, de la proletar până la

funcŝionarul negru din structurile administraŝiei coloniale, conferă un

nou statut individului ce-şi are sorgintea într-o comunitate profund

ataşată valorilor tradiŝionale. Dobândirea prin învăŝare a unei

îndeletniciri înseamnă şi o normală lărgire a orizontului. În scurt timp,

muncitorii autohtoni care lucrează adesea alături de europeni, se

organizează profesional şi îşi cultivă primele sentimente politice. Un

element cu un impact decisiv acum, este aparatul de radio. El pătrunde

în numeroase case şi, fapt important, în zonele mai îndepărtate şi

înapoiate. Bătrânii ca şi cei foarte tineri aşteaptă cu înfrigurare, pe

calea undelor, veşti despre compatrioŝii lor plecaŝi să lupte. Emisiunile

radio i-au familiarizat pe africani, mai ales pe neştiutorii de carte, cu

rosturile acestei lumi, cu interesele politice juste şi nejuste ale marilor

puteri. De aceea, considerăm că radiodifuziunea s-a constituit într-un

binevenit stimulent în trezirea interesului public al maselor africane,

fapt ce se va proba imediat după încheierea razboiului.

O altă consecinŝă majoră pentru evoluŝia ulterioară a

continentului negru o reprezintă participarea africanilor la ostilităŝile

militare. Fiecare colonie a contribuit cu un însemnat număr de soldaŝi

Viorel Cruceanu

72

(recrutaŝi sau voluntari) şi de elemente auxiliare. Astfel, „West African

Force” a mobilizat 176.000 soldaŝi care au luptat pentru eliberarea

Etiopiei, Madagascarului, Somaliei italiene, dar şi departe, pe

continentul asiatic, în Birmania şi India. Majoritatea efectivelor

proveneau din Nigeria - 100.000 oameni şi Coasta de Aur - 70.000 de

combatanŝi76

. Ŝările din estul Africii au contribuit la rândul lor cu

impresionante efective în cadrul „East African Force”. Numai în

Tanganyika s-au angajat 92.000 de soldaŝi, ceea ce însemna un

locuitor din 75; de asemenea, 300.000 de oameni sprijineau efortul

de război prin munca prestată pe plantaŝii sau în mine. Kenya

furniza E.A.F. 75.000 de militari, iar Uganda a întărit efectivele

britanice cu 55.000 de persoane. Ca şi vest-africanii, cei din est au

luptat în Etiopia şi Madagascar, dar mai ales în Birmania, Ceylon

şi India. Tot în E.A.F. au fost chemaŝi sub arme şi 30.000 oameni

dintr-o minusculă colonie australă, Nyassaland, cărora li s-au

alăturat 80.000 de voluntari din Bechuanaland, Basutoland şi

Swaziland. La sfârşitul războiului 50.000 de est-africani nu s-au

mai întors acasă77

. În coloniile franceze au fost înregimentaŝi cu

începere din 1940 un număr de 127.320 soldaŝi din AOF, alŝi

15.500 din AEF – intraŝi în istoria războiului sub denumirea de

„tirailleurs sénégalais” – şi 34.000 din Madagascar. Ei au luptat

alături de gaullişti în Africa de Nord, Orientul Mijlociu, Italia şi

Franŝa, ajungând până în Germania. La încheierea ostilităŝilor se

jertfiseră pentru metropolă 24.271 „senegalezi” şi 4350 malgaşi78

.

Participarea africanilor la război a permis schimbarea viziunii lor

despre europeni. Ei au întâlnit acum numeroşi albi simpli: gradaŝii 76

Vezi R. Cornevin, L’Afrique Noire de 1919…, p. 141; J.O. Sagay, D.A.

Wilson, op.cit., p. 346; V. Opluštil, op.cit., p. 60; Gh. Căzan, op.cit., p. 256; M.

Martin, La militarisation des systèmes politiques africains, Québec-Canada,

Sherbrooke, 1976, p. 128. 77

M. Cornevin, op.cit., p. 70-72; R. Cornevin, op.cit., p. 141; C. Coquery-

Vidrovitch, H. Moniot, op.cit., p. 218; G.S.P. Freeman-Grenville, Chronology

of African History, London, O.U.P., 1973, p. 221-225.. 78

J. Ki-Zerbo, Histoire de l’Afrique Noire. D’Hier à Demain, Paris, Hatier,

1972, p. 470; M. Cornevin, op.cit., p. 80.


73

africani cu experienŝă i-au instruit şi apoi chiar comandat în luptă.

Departe de a fi aroganŝi, soldaŝii albi împărtăşeau cu cei negri

„angoasa tranşeelor”79

. S-a dezvoltat astfel o condescendenŝă

rasială, de neimaginat odinioară, care a subminat întreaga filosofie

a sistemului colonial. În plus, africanii au fost martorii tragediei

stăpânilor europeni, înfrânŝi şi de o altă rasă: la 15 februarie 1942,

70.000 de soldaŝi din Imperiul Britanic capitulează la Singapore în

faŝa japonezilor. Evenimentul a avut o profundă înrâurire

psihologică pentru că „prestigiul omului alb, ethos-ul superiorităŝii

sale (...), s-a spulberat”80

. Reîntorşi acasă, combatanŝii africani vor

difuza percepŝia proprie despre adevărata stare a lucrurilor. Sub o

asemenea impresie, milioane de negri îşi vor remodela conştiinŝa.

Limitele impuse şi întreŝinute de complexul inferiorităŝii sunt

depăşite. Pentru Africa şi implicit pentru sistemul colonial începe

să se scrie o nouă istorie. Prestigiosul autor din Burkina Faso,

Joseph Ki-Zerbo consideră că prin colportarea ideilor contestatare

„soldaŝii africani au fost marii artizani ai emancipării africane”81

.

Am constatat, din succesiunea faptelor, maniera totală în care

coloniile engleze şi franceze din Africa s-au implicat în război.

Efortul lor a fost atât de necesar iar rezultatele atât de benefice

încât raporturile cu metropola evoluează de la subordonare la

parteneriat. Se impunea prezumŝia că, odată restaurată pacea, orice

spirit luminat nu mai putea permite reîntoarcerea la un statu-quo

ante. Chiar în plin război, aliaŝii anglo-saxoni se arătau preocupaŝi

de viitoarea configuraŝie a lumii. La 14 august 1941, la Placentia

Bay, în insulele Newfoundland, preşedintele S.U.A. Franklin D.

Roosevelt şi primul ministru britanic Winston Churchill semnează

documentul intitulat „Charta Atlanticului”. Cei doi au stabilit un

set de principii pe care îşi bazau «speranŝele într-un viitor mai bun

pentru omenire»82

. Punctul trei, care ne interesează, stipula că «ei 79

L’Afrique et la seconde…, p. 26. 80

The Horizon History of the British Empire, A.H.P.C., U.S.A., 1973, p. 460. 81

J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 470. 82

Vezi Charta Atlanticului, în Relaţii internaţionale în acte şi documente,

Viorel Cruceanu

74

respectă dreptul ce are fiecare popor de a alege forma de

guvernământ sub care vrea să trăiască; ei doresc să fie redate

drepturile suverane şi liberul exerciŝiu de guvernare celor care au

fost privaŝi de ele prin forŝă»83

. Formularea este foarte clară şi

sugerează temeinic că „fiecare popor” însemna şi popoarele

coloniale. Or, Churchill s-a grăbit să confere o interpretare

unilaterală articolului trei, eludând litera Chartei. Într-o cuvântare

rostită în Camera Comunelor la 9 septembrie 1941, el afirma că

«drepturile suverane şi liberul exerciŝiu de guvernare» se referă la

«restaurarea suveranităŝii statelor şi naŝiunilor aservite de nazism în

Europa»84

şi că nimic nu se va modifica în structura Imperiului

britanic. În replică, la 22 februarie 1942, într-un mesaj

radiodifuzat, preşedintele Roosevelt se simŝea obligat să fie

categoric : «Charta atlantică priveşte întreaga lume»85

. Poziŝia

americană era sprijinită şi de cel de-al treilea aliat, U.R.S.S., care

la scurt timp de la semnare a aderat la Chartă (24 septembrie

1941), precizând că «Uniunea Sovietică apără dreptul fiecărui

popor la independenŝă naŝională»86

. În aceeaşi ordine de idei să

menŝionăm că, în ciuda ostilităŝii britanice, subsecretarul de stat

american Sumner Wells declara la 30 mai 1942: «Victoria noastră

trebuie să ducă la eliberarea tuturor popoarelor (...). Epoca

imperialismului este încheiată»87

. Charta Atlanticului a avut un

ecou nesperat în Africa. Prima reacŝie de anvergură se înregistrează

în vara lui 1943 când nigerianul Benjamin Nnamdi Azikiwe

redactează un memoriu, înaintat guvernului de la Londra şi

intitulat „Charta Atlanticului şi Africa Occidentală britanică”.

În manifest se punea pentru prima dată problema acordării

independenŝei unei colonii africane şi anume a Nigeriei. Mai mult,

Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, vol. 2, 1976, p. 111. 83

Ibidem; vezi textul declaraŝiei şi în W. Churchill, op.cit., vol. 2, p. 21-23. 84

V. Opluštil, op.cit., p. 7. 85

Ibidem. 86

Ibidem, p. 8. 87

M. Cornevin, op.cit., p. 56.


75

dr. Azikiwe a întocmit chiar un calendar al decolonizării ŝării

sale88

. Acŝiunea militantului vest-african nu s-a bucurat de

înŝelegerea necesară; ea a confirmat însă perfecta intuire a

evenimentelor care s-au derulat în sensul independenŝei Africii.

Consecinŝe favorabile asupra mişcarii naŝionale de pe

continentul negru a avut şi starea geo-politică rezultată la

încheierea războiului. Cele două puteri coloniale, Anglia şi Franŝa,

erau istovite. Ele au pierdut împreună circa un milion de oameni.

Infrastructura Franŝei fusese în mare parte distrusă sau jefuită de

ocupant. Pe plan moral, ŝara era traumatizată de împărŝirea

societăŝii în „rezistenŝi” şi „colaboraŝionişti”. Datoria publică se

ridica la fabuloasa sumă de 1.756 miliarde franci89

. La rândul său,

Anglia era tributară împrumuturilor considerabile contractate în

S.U.A. şi chiar în colonii. Era evident că „raportul de forŝe din

lume se schimbase în defavoarea puterilor coloniale”90

şi că

„imperiul colonial european nu era un monolit de neschimbat în

peisajul istoriei umanităŝii”91

. Războiul „a şubrezit iremediabil

trăinicia colonialismului, mult mai profund decât îşi dădeau seama

chiar africanii în acel moment”92

. Lumea era împărŝită acum în

sfere de influenŝă între cei doi coloşi, S.U.A. şi U.R.S.S., dar care

„afişau un anticolonialism fără echivoc”93

. Atitudinea de

respingere a colonialismului l-a făcut pe Joseph Ki-Zerbo să afirme

că „în primul deceniu de după război, un fel de complicitate

planetară îndemna Africa Neagră spre libertate”94

. Cum se explică

o astfel de schimbare în relaŝiile internaŝionale? Răspunsul trebuie 88

B.N. Azikiwe, Planurile politice ale Nigeriei, în Gândirea politică

africană, Bucureşti, Editura Politică, 1982, p. 329-332. 89


E. Jefferson Murphy, Istoria civilizaţiei africane, vol. 2, Bucureştu, Editura

Minerva, 1981, p. 286. 91

R. Oliver, J.D. Fage, op.cit., p. 243. 92

Ibidem, p. 287; vezi şi M. Crowder, 1914-1918, 1939-1945, Africa în

război, război în Africa, în Magazin istoric, nr. 5, mai 1985, Bucureşti, p. 32. 93


Ibidem, p. 474.

Viorel Cruceanu

76

căutat în actele de politică externă ale celor două super-puteri.

S.U.A. aveau experienŝa Americii Latine, Filipinelor şi Liberiei

unde, concurând puterile europene, au reuşit să-şi impună propria

doctrină; de asemenea, sprijinind mişcarea de renaştere africană pe

baza principiilor umaniste cuprinse în „Declaraţia de

independenţă”, americanii scontau pe creşterea prestigiului lor

moral. Uniunea Sovietică urmărea ca printr-o propagandă externă

abilă să se prezinte ca un aliat natural al noilor state africane pe

cale să se nască; susŝinerea dreptului la autodeterminare în afară,

disimula complexitatea realităŝilor multinaŝionale din interior.

Dincolo de artificiile diplomaŝiei, liderii de la Washington şi

Moscova nutreau convingerea că ei sunt singurii în măsură să

umple golul lăsat de previzibila retragere a puterilor colonialiste.

Problemele coloniale şi noua lor manieră de abordare şi-au

găsit reflectare şi în Charta O.N.U., semnată la San-Francisco la 26

iunie 1945. Astfel, puterile metropolitane se obligau prin

„Declaraţia privind teritoriile care nu se autoguvernează” (art.

73, art. 74) «să dezvolte capacitatea lor de a se autoguverna, să ŝină

seama în modul cuvenit de năzuinŝele politice ale acestor popoare

şi să le ajute în dezvoltarea progresivă a instituŝiilor lor politice

libere, potrivit cu condiŝiile specifice ale fiecărui teritoriu şi

popoarelor sale şi cu gradul lor diferit de dezvoltare»95

.

Comparativ cu limpezimea punctului trei din Charta Atlanticului,

formularea de mai sus cuprinde suficiente ambiguităŝi. Ea fixează

unele principii generale, care, lipsite de concizia necesară, se

pretează la interpretări subiective. Astfel, „modul cuvenit” de

apreciere al „năzuinŝelor politice” ale popoarelor coloniale este

lăsat la latitudinea metropolelor ce se vor arăta prea puŝin

interesate să recunoască importanŝa efervescenŝei politice din

teritoriile supuse. De asemenea, vorbindu-se de „dezvoltarea

progresivă a instituŝiilor”, condiŝionată însă de „gradul diferit de

dezvoltare” al populaŝiilor băştinaşe, s-a oferit o şansă nesperată

prelungirii agoniei colonialismului. Analizând documentul, 95

Apud Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. 2, p. 226-227.


77

francezul J. Suret-Canale sesizează că prin prevederile sale

„sistemul colonial nu a fost pus, practic, sub semnul întrtebării”

dar că „principiul şi existenŝa sa au fost zdruncinate”96

.

Cel de-al doilea război mondial a mai avut o consecinŝă nu mai

puŝin importantă: schimbarea atitudinilor metropolitane faŝă de

colonii. În Marea Britanie, clasa politică afişa păreri divergente.

Premierul conservator Winston Churchill, semnatar al Chartei

Atlanticului, declara că nu concepe să fie «groparul Imperiului

Britanic»97

şi că «Marea Britanie nu a dus un război atât de crâncen

pentru a-şi pierde până la urmă imperiul»98

. În schimb, după

momentul 14 august 1941, fruntaşul laburist englez Clement Attlee

declara unei delegaŝii vest-africane că pacea va deschide «o eră de

securitate şi justiŝie, nu doar pentru un popor şi un continent ci pentru

toate popoarele de pe toate continentele»99

. În acest spirit, aflaŝi la

guvern, laburiştii vor publica în 1948 o Carte albastră ce fixa

coloniilor africane o evoluŝie spre independenŝă în etape, eşalonată pe

30 de ani. Programul laburist, extrem de moderat, îşi afla

corespondentul în reformele calculate, iniŝiate încă în timpul

războiului. Prin urmare, Consiliile Legislative sunt deschise în

premieră reprezentării africane în coloniile din Africa de Est şi cea

Australă, în timp ce, în Africa de Vest autohtonii sunt admişi chiar în

Consiliile Executive. Totuşi, ritmul lent şi inconsistent al schimbărilor

a fost dezamăgitor pentru africani şi de la sfârşitul deceniului al

cincilea, începutul deceniului al şaselea, mişcarea naŝională se va

radicaliza. Mult mai sinuoase s-au dovedit a fi relaŝiile dintre Franŝa

eliberată şi coloniile sale. Încă din anii războiului generalul de Gaulle a

înŝeles că „statutul teritoriilor de peste mări ar trebui profund 96

J. Suret-Canale, op.cit., tome III (1), p. 11. 97

C. Mureşan, Al. Vianu, R. Păiuşan, Downing Street 10, Cluj-Napoca, Editura

Dacia, 1984, p. 289, p. 289 ; V. Opluštil, op.cit., p. 7. 98

N. Minei, De la Imperiu la Commonwealth, Bucureşti, Editura Politică,

1967, p. 70. 99

E. M‟Bokolo, Le Continent convoité, Paris-Montreal, Etudes Vivantes,

1980, p. 107.

Viorel Cruceanu

78

reformat”100

. La iniŝiativa lui René Pleven, comisar în probleme

coloniale, generalul acceptă convocarea unei conferinŝe la Brazzaville,

al cărei obiectiv era de «a determina pe ce baze practice va putea fi

fondată progresiv o comunitate franceză înglobând şi teritoriile Africii

negre»101

. Capitala congoleză a fost aleasă pentru că, scria generalul

de Gaulle în memoriile sale, «în anii cei mai răi a oferit refugiu

suveranităŝii Franŝei»102

. La Conferinŝă, desfăşurată între 30 ianuarie-8

februarie 1944, au participat toŝi guvernatorii francezi ai coloniilor

africane, 9 membri ai Adunării Consultative din metropolă şi 6

observatori reprezentând pe coloniştii europeni din Africa de Nord

(Algeria, Maroc şi Tunisia). Semnificativ este faptul că nu a fost

prezent nici un african, singurul delegat de culoare fiind guvernatorul

general al AEF, Félix Éboué. Nu este deci de mirare că s-au promis

reforme economice, sociale, administrative, dar nu şi politice. Se

afirma categoric şi tranşant că «scopurile operaŝiunii de civilizare

împlinite de Franŝa în colonii exclud orice idee de autonomie [subl.

ns.], orice idee de evoluŝie în afara blocului francez al Imperiului;

eventuala creare, chiar îndepărtată, de guverne autonome în colonii

este exclusă [subl. ns.]»103

. În aceeaşi ordine de idei, ireductibilul

politolog conservator, Raymond Aron, scria în 1945 că, prima sarcină

a Franŝei este „menŝinerea integrităŝii Imperiului francez”104

.

Asemenea poziŝii au fost posibile şi datorită captării „intelligenŝiei”

africane la utopicele idei ale asimilării şi apoi asocierii. Analizând cele

două concepte, liderul senegalez Léopold Sédar Senghor sugera în

1943 că «trebuie să transcendem falsa antinomie „asociere sau

asimilare” şi să spunem „asimilare şi asociere”»105

. Cert este că astfel,

discursul politic se îndepărta de la problematica libertăŝii. Dovada o 100


Ibidem. 102

Ibidem. 103

X. Yakono, Les étapes de la décolonisation française, Paris, P.U.F., 1971,

p. 58; P. Bertaux, op.cit., p. 280; R. Cornevin, op.cit., p. 144. 104

A. Grosser, La IVe République et sa politique extérieure, Paris, A. Colin, 1972,

p. 8. 105

Ibidem, p. 249.


79

furnizează declaraŝia lui René Pleven de la Brazzaville: «Din când în

când citim că, acest război trebuie să se termine prin ceea ce se

numeşte eliberarea popoarelor coloniale. În Marea Franŝă colonială nu

există popoare ce trebuiesc eliberate şi nu există discriminare rasială

ce trebuie înlăturată...»106.

. Privită din perspectiva timpului, Conferinŝa

de la Brazzaville ne apare ca o tentativă a celei de-a IV-a Republici

franceze de a prezerva vechiul imperiu colonial. Ea a fost însă nevoită

să renunŝe la sistemul puternic centralizat şi să facă loc unor structuri

noi, de tip federal (Uniunea Franceză). De aceea, Marianne Cornevin

consideră că, în ciuda tuturor contradicŝiilor sale, Conferinŝa

marchează „prima etapă în decolonizarea Africii negre franceze”107

.

Mai realist, istoricul congolez Elikia M‟Bokolo opinează că reuniunea

de la Brazzaville a fost doar o formă de „liberalizare a regimului

colonial”108

. Reticenŝa Franŝei este de înŝeles, dacă avem în vedere rolul

determinant al coloniilor în refacerea onoarei pe câmpul de luptă.

Această realitate şi-a găsit ecou, la 15 mai 1945, în cuvintele lui Gaston

Monnerville, preşedintele Adunării Consultative franceze: «fără

Imperiu, Franŝa nu ar fi astăzi decât o ŝară eliberată. Graŝie Imperiului

său, Franŝa este o ŝară învingătoare»109

. Recunoştinŝa datorată coloniilor

africane s-a materializat prin extinderea drepturilor de reprezentare în

parlamentul de la Paris. Astfel, la 21 octombrie 1945 sunt aleşi în

Adunarea Naŝională Constituantă nouă africani: Lamine Guéye şi

Léopold Sédar Senghor pentru Senegal, Fily Dabo Sissoko din Sudanul

francez, Yacine Diallo delegat de Guineea, Félix Houphouët-Boigny

reprezentând Coasta de Fildeş, Sourou Migan Apithy plebiscitat de

Dahomey, Gabriel D‟Arboussier şi Félix Tchicaya pentru AEF, precum

şi camerunezul Manga Bell Douala. Participarea la vot s-a desfăşurat

conform ordonanŝelor din 21 august şi 13 septembrie 1945, care statuau

existenŝa a două colegii. În primul colegiu votau numai rezidenŝii 106


M. Cornevin, op.cit., p. 64. 108

E.M‟Bokolo, Le Continent…, p. 111. 109

A. Grosser, op.cit., p. 27; Idem, Affaires extérieures, La politique de la

France: 1944-1984, Paris, Flammarion, 1984, p. 39.

Viorel Cruceanu

80

francezi din teritorii şi foarte puŝinii africani recunoscuŝi cetăŝeni

francezi. În cel de-al doilea colegiu îşi exprimau sufragiile „supuşii”

africani, dar nu toŝi, ci doar acei care îndeplineau condiŝiile: vorbirea şi

scrierea limbii franceze, un anume cens, deŝinerea de funcŝii

administrative, calitatea de fost combatant. Importanŝa acordată

reprezentării întărea doctrina politicienilor celei de-a IV-a Republici,

după care „libertatea oamenilor apărea mai importantă decât libera

determinare a colectivităŝilor naŝionale”110

. Aşa se explică faptul că, în

scurt timp, deputaŝii africani vor iniŝia legi în spiritul emancipării

individului. La 11 aprilie 1946, ivorianul Félix Houphouët-Boigny

impune legea care îi poartă numele şi care prevedea abolirea muncii

forŝate în colonii. Ea a fost urmată la 7 mai de „legea Lamine Guéye” ce

stipula acordarea cetăŝeniei franceze tuturor africanilor „supuşi”.

Pomenind de Guéye nu putem omite crezul său: să obŝină pentru

africani „mai multă justiŝie, mai multă egalitate, mai multă

fraternitate”111

. Dacă delegaŝii africani în Adunare sperau că prin actele

lor pot contribui la ameliorarea stării conaŝionalilor de pe continentul

negru, în schimb, Franŝa persista în vocaŝia sa de a „realiza o operă

naŝională la scară universală”112

.

O altă importantă consecinŝă a celui de-al doilea război

mondial o reprezintă indubitabila maturizare a continentului negru

care cunoaşte o „evoluŝie rapidă a mentalităŝii politice în direcŝia

emancipării”113

. Noul elan ce a cuprins Africa are ca punct de

pornire Congresul al V-lea panafrican de la Manchester şi apariŝia

partidelor politice naŝionale, elemente asupra cărora ne vom opri în

capitolul următor. Să spunem totuşi că doctrina panafricanistă

devine mai actuală ca oricând: «realizarea unirii populaŝiilor din

Africa în scopul eliberării acestui continent de sub stăpânirea 110

A. Grosser, La IVe République…, p. 116.

111 N.B. Duquenet, Lamine Guéye de l’ancienne Afrique au Sénégal

nouveau, în Les Africains, tome III, Paris, 1977, p. 148. 112


R. Vasiliu, Decolonizarea şi Relaţiile Internaţionale, Bucureşti, Editura

Politică, 1972, p. 86.


81

imperialistă»114

. Se cerea astfel, cu hotărâre, onorarea loialităŝii

teritoriilor africane faŝă de metropole prin recunoaşterea dreptului

la o viaŝă liberă. Odată victorioase, Anglia şi Franŝa au încercat să

minimalizeze datoria morală ce le revenea, fapt ce va determina ca

„naŝionalismul domestic”115

de până atunci să capete în noile

circumstanŝe istorice „statura unei revoluŝii”116

.

Putem concluziona că prin consecinŝele lor primul război

mondial şi, în special, cel de-al doilea război mondial, au influenŝat

decisiv destinele Africii. Investiŝiile strategice au dat semnalul

ruperii de trecut. Participarea coloniilor la ostilităŝi, cu recruŝi şi

voluntari dar şi cu însemnate resurse minerale, a conferit

autohtonilor mândria de a se simŝi utili acestei lumi. Realităŝile

războiului, nemiloasele confruntări albi-albi, i-au făcut pe africani

să se înalŝe mai presus de barierele rasiale, depăşind prejudecăŝile

marginalizării. Conştiinŝele s-au maturizat. Elanul naŝional, cu

motivaŝiile sale intrinseci, s-a bucurat de un real sprijin pe planul

relaŝiilor internaŝionale. Personalitatea africană, conturată prin

truda pasionată a mai multor generaŝii, evolua spre momentul

desăvârşirii.

114



Ibidem.

CAPITOLUL AL III-LEA

PREMISELE IDEOLOGICE ALE

DECOLONIZĂRII FOSTELOR POSESIUNI

ENGLEZE, RESPECTIV FRANCEZE

escătuşarea Africii a reprezentat ultima etapă a

unui îndelungat proces istoric, specific lumii

moderne şi caracterizat de afirmarea dreptului la

autodeterminare al popoarelor. Sensul dobândirii

libertăŝii prin luptă a fost experimentat de cele 13 colonii nord-

americane. A urmat insurecŝia din Haiti (1791-1804), condusă de

legendarul Toussaint L‟Ouverture, care, încununată de succes, a

permis instaurarea primei republici a negrilor. Apoi, la începutul

secolului al XIX-lea, a venit rândul statelor din America Latină să

se emancipeze de sub dominaŝia spaniolă şi portugheză. Pe

continentul european, unde nu exista o problemă colonială, dar nu

lipsea asuprirea naŝională, s-a dezvoltat sub impulsul ideilor

Revoluŝiei franceze, un firesc program de construcŝie statală. Prin

urmare, a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când apar statele

moderne (Italia, Germania, România) şi prima jumătate a secolului

al XX-lea, când se prăbuşesc revolutele imperii multinaŝionale

(austro-ungar, otoman şi în mai mică măsură, cel ŝarist) sunt fixate

în istorie ca „secole ale naŝiunilor”. Spiritul naŝional cunoaşte noi

prelungiri în anii interbelici şi cei imediat postbelici, când, statele

Asiei îşi dobândesc neatârnarea. După 1945 „statu quo”-ul se

menŝinea doar în Africa. Eliberarea continentului negru era

inevitabilă. Perioada de până în 1960 s-a dovedit a fi propice

acumulărilor ideologice şi investigării căilor reale ce ar fi putut

duce la independenŝă. Deşi modelele nu lipseau (nord-american,

D


83

latino-american şi, în special, asiatic), emanciparea Africii s-a

desfăşurat de o manieră proprie, complexă. Se poate aprecia că

India a reprezentat o sursă de inspiraŝie, limitată însă la teritoriile

anglofone de pe continent. Apoi, Africa de Nord arabă (Egipt,

Libia, Sudan, dar mai ales Maroc şi Tunisia) şi primele state libere

din Africa Neagră, Ghana şi Guineea, au devenit ele însele modele

pentru celelalte colonii. Totuşi, mai presus de orice pildă s-a situat

sentimentul libertăŝii, ce nu a putut fi anulat de dominaŝia

colonială. Amplificat în contextul celor două conflagraŝii

mondiale, acest sentiment a fost creuzetul în care s-au forjat elitele

culte locale. Formate în Occident, ele s-au impregnat cu formule

ideologice care, prin conŝinutul lor, erau favorabile emancipării

teritoriilor coloniale. Asemenea curente de idei au fost:

Panafricanismul

Curentul panafricanist reprezintă, în opinia noastră, sursa

originară a mişcării naŝionale de pe continentul negru. El s-a născut la

începutul secolului al XX-lea în rândurile diasporei africane din

emisfera vestică. Urmaşii foştilor sclavi, conştienŝi de drama

desrădăcinării şi a marginalizării, au declanşat o mişcare de

solidaritate în scopul apărării «rasei africane din toate colŝurile lumii»1.

Timp de aproape cinci decenii, panafricanismul s-a limitat a fi doar o

„simplă manifestare de solidaritate frăŝească a negrilor de ascendenŝă

africană din Antilele britanice şi S.U.A.”2. Datorită savantului

american de culoare William Edward Burghardt du Bois, aceste

manifestări s-au instituŝionalizat. La iniŝiativa „principalului arhitect al

panafricanismului”3, în anii 1919, 1921, 1923 şi 1927, sunt organizate 1 E. M‟Bokolo, Le Continent convoité, Paris-Montréal, Etudes Vivantes, 1980,

p. 256. 2 Ph. Decraene, Le panafricanisme, Paris, P.U.F., 1959, p. 9.

3 Ghana Republic Souvenir, Accra, Ministry of Information, 1962, p. 21.

Viorel Cruceanu

84

patru Congrese panafricane în toate marile capitale occidentale.

Puterile vremii luau cunoştinŝă acum de aspiraŝiile unei lumi ignorate.

Revendicările formulate excelau prin modestie. Ele dovedeau că

mişcarea era excesiv preocupată de imaginea diasporei africane,

comparativ cu interesul cvasiinexistent pentru continentul de baştină.

Atmosfera intelectualistă din cadrul panafricanismului a fost tulburată

de jamaicanul Marcus Garvey, stabilit în S.U.A. Adresându-se omului

simplu, el „va galvaniza mulŝimile negre creând pentru prima dată în

ele un sentiment de solidaritate legat de conştiinŝa mesianică a originii

lor comune”4. Garvey dobândeşte celebritate prin sloganul «Back to

Africa». Conştiinŝa de sine, probată astfel, era coroborată cu

necesitatea eliberării Africii de sub dominaŝia albilor, pe care

Garvey o vedea posibilă în manieră „liberiană”. Ideile sale au

devenit o sursă de inspiraŝie pentru puŝinii studenŝi africani ajunşi

la universităŝile americane, printre care nigerianul Benjamin

Nnamdi Azikiwe şi ghanezul Kwame Nkrumah. Abia din acest

moment se poate afirma că panafricanismul a devenit „o

manifestare de solidaritate între intelectualii americani, antilezi şi

africani [subl. ns.], îndreptată împotriva opresiunii [politice],

culturale şi rasiale la care este supusă rasa neagră de puterea

albilor”5.

Momentul saltului calitativ în istoria panafricanismului s-a

produs la cel de-al V-lea Congres, organizat în perioada 15-19

octombrie 1945, la Manchester. Destinele mişcării sunt preluate

acum de africani; este vorba de tineri intelectuali şi studenŝi

formaŝi în S.U.A. sau Anglia, precum Kwame Nkrumah şi Ako

Adjei din Coasta de Aur, Jomo Kenyatta din Kenya, Hastings

Banda (Nyassaland), Obafemi Awolowo, Samuel Akintola şi H.O.

Davies din Nigeria, Wallace-Johnson (Sierra Leone) şi scriitorul

sud-african Peter Abrahams. Grupul de la Manchester a înŝeles că

sosise momentul ca Africa să lupte pentru o «personalitate 4 C. Coquery-Vidrovitch, H. Moniot, L’Afrique Noire de 1800 à nos jours,

Paris, P.U.F., 1974, p. 392; Ph. Decraene, op.cit., p. 16. 5 Cf. Afrique-Asie, Paris, no. 273, 26 juillet-8 août 1982, p. 8.


85

proprie». În documentele redactate de K. Nkrumah se afirma

categoric: «Suntem hotărâŝi să devenim liberi (...). Cerem

autonomia şi independenŝa Africii Negre, în măsura şi nu mai mult

decât este cu putinŝă în această una şi singura lume, ca grupurile şi

populaŝiile să se conducă de sine însele cu respectul, bineînŝeles, al

unităŝii şi frăŝietăŝii omenirii...»6. Astfel, panafricanismul devine o

ideologie „elaborată de africani, pentru Africa”7. Conştienŝi că

„revoluŝia africană” se va săvârşi numai prin trezirea mulŝimilor de

acasă, participanŝii la Congresul de la Manchester cereau

africanilor „să se regrupeze pretutindeni în partide politice,

sindicate, cooperative şi alte organizaŝii cu scopul obŝinerii

independenŝei politice şi progresului economic”8.

La Manchester au fost prezenŝi doar reprezentanŝi ai noii elite

culte africane din ŝările anglofone. Rezoluŝiile congresului,

consacrate întregii Africi, aproape că nu au avut ecou printre

francofoni „mult mai puŝin rebeli faŝă de puterea metropolitană”9.

În perioada premergătoare Congresului, dr. Nkrumah s-a deplasat

la Paris unde s-a întâlnit cu unii deputaŝi din Adunarea Naŝională

Franceză: Sourou Migan Apithy (Dahomey), senegalezii Léopold

Senghor şi Lamine Guéye şi ivorianul Félix Houphouët-Boigny.

Datorită fotoliilor de deputat, aceştia se vor arăta reticenŝi faŝă de

curentul contestatar animat de anglofoni. Speranŝele lui Nkrumah

într-o unitate de acŝiune s-au dovedit zadarnice. 6 E. Jefferson Murphy, Istoria civilizaţiei africane, Bucureşti, Editura Minerva,

vol. 2, p. 289; vezi şi W.J. Hanna (edit.), Independent Black Africa, The

Politics of Freedom, Chicago, R. MacNally, 1964, p. 533; J.P. N‟Diaye, Idei

mobilizatoare în Africa, în Lumea, nr. 22, 25 mai 1972, p. 21; Histoire

générale de l’Afrique, tome VIII (L’Afrique depuis 1935), édition abrégée,

Paris, Présence Africaine/ Edicef/ UNESCO, 1998, p. 126. 7 P.F. Gonidec, L’Etat Africain, Paris, R. Pichon et R. Durand-Auzias, 1970, p.

281. 8 D. Rooney, Nkrumah, l’homme qui croyait à l’Afrique, Paris, Edit. J.A.

Press, 1990, p. 27-28; Histoire générale..., UNESCO, tome VIII,p. 126. 9 A.A. Mazrui, Africa’s International Relations, London-Ibadan-Nairobi, Heinemann,

p. 45.

Viorel Cruceanu

86

Accesul la o viaŝă liberă s-a desfăşurat diferit în posesiunile

engleze, comparativ cu cele franceze. Au existat particularităŝi chiar în

interiorul grupului anglofon. Prin urmare, discursul politic prefaŝat la

Manchester suferă modificări. Astfel, Jomo Kenyatta şi Hastings Banda

nu mai fac referire, în lupta lor, la panafricanism. Singurul rămas fidel

principiilor celui de-al cincilea Congres panafrican a fost Kwame

Nkrumah. Istoricul Elikia M‟Bokolo apreciază că, după întoarcerea lui

Nkrumah „panafricanismul se va identifica în mare măsură cu lupta

pentru independenŝa Coastei de Aur”10

. În punctul 6 al programului

„Convention People’s Party” (C.P.P.) – „Partidul Popular al

Convenţiei” – el insera ca obiectiv fundamental «realizarea prin toate

mijloacele posibile a unei Africi de Vest independente şi unite»11

. O

asemenea reuşită ar fi fost un prim pas pe calea realizării maiestuosului

său proiect de unitate africană. În acest sens, împărtăşim părerea că după

Manchester „mentalitatea sa politică dobândeşte o tendinŝă continentală

foarte pronunŝată”12

. Nkrumah s-a impus ca depozitarul programelor

panafricane şi, cu deplin temei, el poate fi considerat „părinte” al

„naŝionalismului panafrican”13

. Făcând din ŝara sa „bastionul mişcării”14

panafricane, el a organizat la Accra în cursul anului 1958, două

Conferinŝe ale întregii lumi africane: în aprilie 1958, a şefilor de stat şi

de guvern din cele opt state independente, iar în decembrie „58, a

popoarelor şi partidelor din ŝările aflate în plin proces de emancipare

naŝională15

. Viziunea lui Nkrumah, ce depăşea cu mult pe cea a

contemporanilor, a dus la efemerele uniuni Ghana-Guineea şi Ghana-

Guineea-Mali, ce se doreau nucleul viitoarelor „State Unite ale Africii”. 10

E. M‟Bokolo, Afrique Noire. Histoire et Civilisations, Paris, Hatier-

Aupeulf, tome II, 1992, p. 462. 11

D. Rooney, op.cit., p. 49. 12

S. Mazov, La drame de Kwame Nkrumah, în Temps Nouveaux, Moscou,

no. 41, 10-16 oct. 1989, p. 17. 13

Ibidem. 14

E. M‟Bokolo, Afrique Noire..., tome II, p. 462. 15

Printre participanŝi s-au aflat: H. Banda (Nyassaland), K. Kaunda (Rhodesia de Nord),

Tom Mboya (Kenya), Patrice Lumumba (Congo belgian), prinŝul Louis Rwagasore

(Burundi) ş.a.


87

În mai 1963, la Conferinŝa de constituire a Organizaŝiei Unităŝii Africane

(O.U.A.) de la Addis-Abeba, acest Bolivar african propunea formarea

unui guvern continental de uniune, elaborarea unei singure Constituŝii, o

politică externă comună, un sistem de apărare african, introducerea

cetăŝeniei africane16

. De altfel, liderul ghanez repeta adesea că

«independenŝa Ghanei nu are nici un sens dacă nu este însoŝită de

independenŝa întregii Africi»17

. Această credinŝă i-a oferit istoricului Ali

Mazrui pretextul unei inedite paralele între K. Nkrumah şi generalul

Charles de Gaulle. Concluzia este edificatoare: „dacă de Gaulle este

francez întâi şi mai apoi european, Nkrumah este întâi african şi apoi

ghanez”18

.

Un apropiat al lui Nkrumah a fost nigerianul Nnamdi

Azikiwe. El aprecia că independenŝa poate fi dobândită numai prin

„instaurarea unui naŝionalism negru care să depăşească frontierele

strâmte ale unei singure ŝări”19

. Datorită problemelor complexe ale

Nigeriei, Azikiwe s-a văzut nevoit să renunŝe la optica sa

continentală şi să se dedice salvării unităŝii propriei ŝări. Printre cei

care sabotau integritatea Nigeriei se afla Obafemi Awolowo,

participant la Congresul de la Manchester şi care, revenit în patrie,

devenise campionul realizării unui stat etnic, Yoruba. La rândul

său, liderul nordist nigerian, Abubakar Tafewa Balewa, s-a

remarcat printr-o îndârjită împotrivire faŝă de Nkrumah. Balewa

suspecta în panafricanismul omului politic ghanez tendinŝe de

hegemonie, acuzându-l în mod exagerat că urmărea să se substituie

stăpânirii britanice.

După proclamarea independenŝei Ghanei, la 6 martie 1957, act

apreciat ca o reuşită personală a lui Nkrumah, ideile panafricaniste îşi

găsesc ecou şi în unele medii francofone. Astfel, între 25-28 iulie 1958, 16

Vezi discursul rostit de Nkrumah la Addis-Abeba în New African, no. 448,

February 2006, p. 28-32; vezi şi Jeune Afrique, no. 1168, 25 mai 1983, p. 50; Y.

Diallo, Africa trebuie să fie a africanilor, în Lumea, nr. 28, 6 iul. 1978, p. 27. 17

A.A. Mazrui, op.cit., p. 48. 18

Ibidem, p. 42. 19

G. Bonn, L’Afrique quitte la brousse, Paris, R. Laffont, 1966, p. 312.

Viorel Cruceanu

88

500 de delegaŝi conduşi de senegalezii Léopold Senghor şi Mamadou

Dia, malianul Modibo Keita şi Djibo Bakary (Niger) creează la Cotonou

(Dahomey), „Partidul Regrupării Africane” (P.R.A.). Cuvintele de

ordine ale Congresului de constituire au fost „Independenţa imediată” şi

„Statele Unite ale Africii”. Exprimând dezideratul suprimării tuturor

frontierelor stabilite artificial la Conferinŝa colonială de la Berlin,

secretarul general al P.R.A., Djibo Bakary, declara: «Vrem o Africă

unită de la Cairo la Johannesburg»20

şi «de la Lagos până la

Tananarive»21

. Un plan la fel de frumos aparŝinea centrafricanului

Barthélémy Boganda. Apreciat pe bună dreptate drept „discipol

panafrican al dr. Nkrumah”22

, Boganda preconiza crearea „Statelor

Unite ale Africii latine” care să regrupeze coloniile franceze din AEF,

inclusiv Camerun, posesiunile belgiene Congo şi Ruanda-Urundi şi

Angola portugheză23

. Planul a devenit caduc datorită ostilităŝii liderilor

naŝionalişti din AEF, în special din Gabon şi datorită morŝii lui B.

Boganda într-un suspect accident de avion, la 29 martie 1959.

Referindu-se la idealurile panafricaniştilor, fostul preşedinte al R.U.

Tanzania, dr. Julius Nyerere, de formaŝie istoric, sesiza că ei „au învăŝat,

aplicat şi predat primii lecŝia unităŝii”24

. Eforturile în această direcŝie s-

au materializat în constituirea, la 25 mai 1963, a Organizaţiei Unităţii

Africane (O.U.A.) ce poate fi apreciată ca o formă de unitate în

diversitate25

. Tot dr. Nyerere evidenŝia că, manifestările panafricane „au

pus bazele pe care s-au putut ridica toate mişcările de independenŝă de la

sud de Sahara”26

. Procesul ireversibil al eliberării a fost inaugurat de 20

Ph. Decraene, op. cit., p. 57. 21

T. Ruiz de Cuevas, Apuntes para la historia politica de Africa, tomo V,

Madrid, Imnasa, 1974, p. 190. 22

Ph. Decraene, op.cit., p. 83. 23

I. Grenier, Résistences et messianismes. L’Afrique centrale au XIXe et au

XXe siècle, Paris, ABC, 1977, p. 99; Ph. Decraene, op.cit., p. 82; Histoire

générale..., UNESCO, tome VIII, p. 147. 24

Vezi Gândirea politică africană, Bucureşti, Editura Politică, 1982, p. 433. 25

V. Cruceanu, Organizaţia Unităţii Africane la peste un sfert de veac de

existenţă, în Revista de istorie , tomul 42, nr. 9, sept. 1989, p. 945-954. 26

Gândirea..., p. 433.


89

Ghana şi a continuat gradual până la 21 martie 1990, data independenŝei

Namibiei, ultimul teritoriu colonial27

.

Gandhismul

O altă sursă ce a alimentat mişcarea de emancipare africană a

fost practica „rezistenŝei pasive” şi a „nonviolenŝei”, propovăduită

de marele paseist indian, Mahatma Gandhi. Aflat la începutul

secolului al XX-lea în Africa de Sud şi supus discriminării rasiale,

Mahatma Gandhi pune bazele „unei concepŝii politice proprii

integrate într-un cuprinzător sistem de gândire, cu adânci implicaŝii

filosofice şi morale”28

. Acest sistem a fost denumit de întemeitorul

său, satya-graha, adică „forŝa sufletului”. Ideea fundamentală

postula că „un oponent poate fi cucerit mai degrabă prin dragoste,

răbdare şi simpatie, decât prin forŝă”. Condiŝia esenŝială pentru o

asemenea încercare era „să-ŝi învingi teama şi ura din propriul

suflet” şi să nu-l mai consideri „pe oponent un duşman”. Opresorul

trebuie tratat „cu amabilitate, răbdare şi consideraŝie, chiar dacă îŝi

ameninŝă nu numai libertatea şi avutul dar şi viaŝa”29

. Doctrina

Gandhi oferea colonizatului posibilitatea de „a se dovedi,

moralmente, superior colonizatorului”30

. Aplicată în practică din

1920 de Congresul Naţional Indian, ea şi-a probat eficacitatea prin

dobândirea independenŝei „perlei Coroanei britanice” la 15 august

1947.

Ideile lui Gandhi au prins foarte repede în posesiunile 27

A rămas nesoluŝionată problema Saharei Occidentale. Frontul Polisario a

proclamat o republică (Republica Arabă Sahariană Democratică – RASD),

admisă şi în O.U.A., dar din 1978 teritoriul este anexat de Maroc. 28

M. Martiş, De la Barata la Gandhi, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică şi

Enciclopedică, 1987, p. 310. 29

Ibidem. 30

J. Rous, Chronique de la décolonisation, Paris, Présence Africaine, 1965, p.

246.

Viorel Cruceanu

90

anglofone din Africa, în cele francofone fiind cvasiignorate. Pentru

elita cultă africană, victoria coaliŝiei antifasciste, revaloriza din

perspectivă morală şi conceptul de libertate. Acesta nu se putea

reduce doar la zdrobirea tiraniei fasciste ci şi a celei colonialiste.

În contextul în care, puterile coloniale europene urmăreau să

câştige timp, tergiversând şi eludând prevederile Chartei

Atlanticului, concepŝia lui Gandhi „a exercitat o mare influenŝă

asupra strategiilor politice din Africa de dinainte de

independenŝă”31

. Cel mai înflăcărat adept al marelui Gandhi s-a

dovedit ghanezul K. Nkrumah. Remarcabil organizator, el a dat

modelului indian o denumire proprie: acţiunea pozitivă. În

viziunea lui Nkrumah ea reprezenta „o concepŝie de luptă în scopul

cuceririi independenŝei care privilegiază metodele de acŝiune

pacifiste în cadrul legal”32

. Într-o fază preliminară „acŝiunea

pozitivă” preconiza agitaŝia politică, campanii de informare şi

educare prin intermediul ziarelor partidului şi a dezbaterilor

publice care să sensibilizeze opinia publică în favoarea autonomiei.

În cazul în care aceste metode se dovedeau insuficiente se avea în

vedere recurgerea la soluŝii considerate extreme: greve, boicoturi şi

necolaborarea cu autorităŝile33

. Nemulŝumit de evoluŝia reformelor

din Coasta de Aur, Nkrumah a declanşat „acŝiunea pozitivă” la 8

ianuarie 1950. Autorităŝile britanice, tentate să recurgă la forŝă, au

înŝeles la timp că nu există decât o singură variantă: trecerea

progresivă a puterii în mâinile autohtonilor. Astfel, C.P.P. şi dr.

Nkrumah sunt recunoscuŝi ca parteneri de discuŝii şi, împreună,

cele două părŝi au lucrat la crearea condiŝiilor pentru independenŝa

Coastei de Aur. Reuşita „acŝiunii pozitive” a dr. Nkrumah a

devenit o pildă şi pentru alte colonii.

Astfel, în Africa australă, Nyassaland reprezenta „primul 31

A.A. Mazrui, op.cit., p. 115; J. Ki-Zerbo, Histoire de l’Afrique Noire.

D’Hier à Demain, Paris, Hatier, 1972, p. 473. 32


Ibidem; W.J. Hanna (edit.), op.cit., p. 240.


91

teritoriu unde s-a afirmat un sentiment naŝional”34

. Aici activa de

la 1 octombrie 1944 partidul „Nyassaland African National

Congress” (N.A.N.C.). Activitatea sa va fi impulsionată odată cu

reîntoarcerea în patrie, la 6 iulie 1958, a dr. Hastings Banda care

s-a remarcat în timpul Congresului panafrican de la Manchester.

Marea dorinŝă a dr. Banda era să-şi „conducă [ŝara] rapid la

independenŝă”35

. Aceasta cu atât mai mult cu cât patria sa făcea

figură de „rudă săracă” în indezirabila federaŝie Rhodesia-

Nyassaland. Deoarece cererile africanilor de disoluŝie a federaŝiei

nu au aflat ecou la Londra, la 25 ianuarie 1959 dr. Banda lansează

campania de „nesupunere civilă”. Spre deosebire de Coasta de

Aur, mişcarea a ieşit din limitele nonviolenŝei, în zona

septentrională a teritoriului înregistrându-se grave tulburări,

soldate cu victime. Autorităŝile locale au decretat starea de urgenŝă,

cele trei A.N.C. din federaŝie fiind interzise iar liderii lor arestaŝi

(Banda a fost reŝinut timp de 13 luni). Reînnoirea dialogului se va

dovedi anevoioasă. Atitudinea moderată şi împăciuitoare a dr.

Banda va conduce, în anii care au urmat, spre o decolonizare fără

probleme în Nyassaland.

Doctrina Gandhi era împărtăşită şi de cei doi lideri ai

„Northern Rhodesia African National Congress” (N.R.A.N.C.),

Harry Nkumbula şi Kenneth Kaunda. Nkumbula a adaptat-o în

1953, rezultând o formă de protest sui-generis: două zile de

rugăciune naŝională însoŝite de întreruperea totală a lucrului.

Acŝiunea, care se dorea o „manifestare naŝională”36

, a eşuat în

propriul său idealism. Sub impulsul lui Kaunda, despre care A.

Mazrui scrie că „era aproape fanatic în ataşamentul său la

gandhism în timpul perioadei coloniale”37

, mişcarea contestatară 34

O. Guitard, Les Rhodésies et le Nyassaland, Paris, P.U.F., 1973, p. 95. 35

J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, L’Afrique au XXe siècle, Paris, Sirey, 1966,

p. 651. 36

R. Cornevin, Histoire de l’Afrique, Paris, Payot, 1975, tome 3, p. 182-183. 37

A.A. Mazrui, op.cit., p. 116; vezi şi N. Rechetniak, Un leader: Kenneth

David Kaunda, în Temps Nouveaux, Moscou, no. 21, mai 1988, p. 15-17.

Viorel Cruceanu

92

capătă contururi precise. Prin urmare, în perioada 1952-1958 au

fost organizate repetate boicoturi ale produselor europenilor şi ale

magazinelor ce practicau discriminarea rasială. În decembrie 1958,

Kaunda s-a separat de Nkumbula pe care îl considera prea

moderat. În fruntea propriului partid, al cărui scop era cucerirea

neîntârziată a independenŝei ŝării, el afirma: «am hotărât să combin

nonviolenŝa lui Gandhi cu doctrina acŝiunii pozitive a lui

Nkrumah»38

. Campania de „nesupunere civilă” declanşată la 19

august 1961, care, ca şi în Nyassaland, a degenerat în înfruntări cu

forŝele de ordine, a impus autorităŝilor britanice elaborarea unei noi

Constituŝii (în 1962), ce permitea accesul majorităŝii africane la

putere; în numai doi ani Rhodesia de Nord a devenit un stat liber

sub numele de Zambia.

Din rândurile de mai sus se poate constata că, în prima fază,

englezii nu au luat în serios opŝiunea liderilor naŝionalişti africani

pentru „gandhism”. Din această cauză „rezistenŝa pasivă” s-a

transformat într-o variantă militantă, „acŝiunea pozitivă”. Aşa se

face că, evenimentele din Coasta de Aur, dar mai ales cele din

Nyassaland şi Rhodesia de Nord au scăpat de sub control. Tendinŝa

autorităŝilor de a recurge la forŝă a alimentat elanul contestatar şi a

înnobilat, prin sacrificiile cerute, idealul luptei pentru libertate. În a

doua fază, trăgând învăŝăminte din desfăşurările anterioare,

englezii au renunŝat la confruntare. Câteva exemple sunt

edificatoare: în aprilie 1961, un fruntaş al „Kenya African National

Union” (K.A..N.U.), Tom Mboya, ameninŝa cu declanşarea

„rezistenŝei pasive” dacă Jomo Kenyatta nu este eliberat în trei

luni39

. Alertat, guvernul englez a intensificat negocierile cu

K.A.N.U., urmate de punerea în libertate a lui Kenyatta, în august

1961. Un fenomen asemănător s-a produs şi în Tanganyika, unde J.

Nyerere a înfăptuit „o strategie non-violentă a eliberării”40

. Liderul 38

Cf. C. Wauthier, L’Afrique des Africains, Paris, Seuil, 1977, p. 112. 39

Cf. E. Sik, The History of Black Africa, Budapest, Akadémiai Kiado, 1974, vol. IV,

p. 67. 40

A.A. Mazrui, op.cit., p. 116.


93

mişcării naŝionale a urmat o politică a paşilor mărunŝi, ce se bucura

şi de aprecierea Consiliului de Tutelă al O.N.U., care acordase

teritoriul în custodia Angliei. Dar, autorităŝile britanice urmăreau

să tergiverseze decolonizarea. În aceste condiŝii, la Conferinŝa

anuală a T.A.N.U. de la Tabora din ianuarie 1958, Nyerere a cerut

acordarea autonomiei până la sfârşitul anului 1959, în caz contrar

singura alternativă fiind „acŝiunea pozitivă”41

. Englezii au

preîntâmpinat un asemenea deznodământ iniŝiind o reformă

constituŝională mai consistentă. Totuşi, guvernatorul Turnball vorbea

de autonomie în 1963-1964 şi de independenŝă abia în 1970. O nouă

ameninŝare cu „acŝiunea pozitivă” a grăbit aflarea unei soluŝii

rezonabile: organizarea de alegeri legislative în august 1960 şi

acordarea independenŝei în decembrie 1961.

Gandhismul a avut un slab ecou în teritoriile francofone. El a

însămânŝat doar în Madagascar, ŝară din acelaşi areal geografic cu

India. Discipolul malgaş al lui Gandhi a fost Joseph Ravoahangy.

De la început el s-a remarcat prin „instrumentele sale preferate”42

de luptă: presa, acŝiunea sindicală, boicotul şi manifestările

nonviolente. Calea preconizată de Ravoahangy nu putea să se

impună într-o societate exasperată de vexaŝiunile puterii coloniale.

După 1945, Madagascarul a intrat într-un ciclu de violenŝă ce l-a

contrazis pe Ravoahangy. Condamnat la moarte de francezi şi apoi

graŝiat, el a intrat în istoria patriei sale ca un „Gandhi malgaş”43

.

Am remarcat în rândurile de mai sus impactul istoric avut de

gândirea lui Gandhi în posesiunile engleze din Africa.

Determinismul său a fost bivalent. Pe de o parte, „gandhismul” a

reprezentat un consistent suport ideologic al mişcării naŝionale. Pe

de altă parte, el a trezit Anglia din inerŝie, impunându-i o evoluŝie

ce a permis depăşirea suspiciunii faŝă de forŝele politice locale până 41

J. Iliffe, A Modern History of Tanganyika, Cambridge, C.U.P., 1979, p.

555. 42

J. Tronchon, Ravoahangy, conscience du patriotisme malgache, în Les

Africains, tome I, Edit. J.A., Paris, 1977, p. 242. 43

Ibidem.

Viorel Cruceanu

94

la acceptarea lor ca parteneri. Prin urmare, modul în care s-a

efectuat decolonizarea în fostele posesiuni britanice a dovedit că,

în peisajul politic, este loc şi pentru principii morale şi pentru bun

simŝ.

Marxismul

Aspectul cel mai controversat al decolonizării rezidă, cu

siguranŝă, în legătura dintre naŝionalismul african şi marxism.

Poziŝia anticolonialistă clară afişată de U.R.S.S., după cel de-al

doilea război mondial, a avut o influenŝă benefică asupra

continentului negru. Afirmarea R.P. Chineze, după 1949, ca un

viguros susŝinător al dreptului la autodeterminare, a trezit noi

speranŝe în Africa. De altfel, în anii „60, conducătorii chinezi

considerau continentul negru „gata de revoluŝie”44

. Celelalte state

socialiste din Europa şi Asia s-au prezentat drept aliaţi naturali ai

ŝărilor africane în lupta lor pentru emancipare naŝională. Prin

poziŝia adoptată în cadrul O.N.U., ele au favorizat procesul de

decolonizare. Generozitatea ideilor marxiste a reprezentat, fără

îndoială, o sursă de inspiraŝie pentru mişcarea naŝională africană.

Totuşi, poziŝiile liderilor din teritoriile la care ne raportăm au fost

extrem de nuanŝate. Se crease o modă, ca guvernele metropolitane

să acuze şi să suspecteze de comunism pe toŝi cei care cereau

independenŝa şi unitatea Africii. Acuzaŝiile erau cu atât mai

paradoxale cu cât, nici în coloniile engleze şi nici în cele franceze,

unde activitatea politică cunoaşte o reală înflorire după 1945, nu

întâlnim partide comuniste. O asemenea etichetare aplicată unor

personalităŝi precum Nnamdi Azikiwe, Wallace-Johnson, Kwame

Nkrumah, F. Houphouët-Boigny, Sékou Touré sau Modibo Keita

s-a dovedit în mare măsură gratuită. 44

R. Faligot, R. Kauffer, Serviciul secret chinez, Bucureşti, Editura Nemira, 1993, p.

257-268.


95

Nigerianul Nnamdi Azikiwe a frecventat mediile de stânga

pe când se afla la studii în S.U.A. Experienŝa dobândită nu a făcut

decât să-i amplifice concepŝiile naŝionaliste, pannegre şi

panafricaniste45

. Departe de a îmbrăŝişa ideea luptei de clasă, el

considera că „nu există mijloc mai bun pentru trezirea popoarelor

africane ca puterea cuvântului scris şi a limbajului”46

. Fidel acestui

crez, Azikiwe se va afirma ca un combativ ziarist şi om politic.

Radicalismul de care a fost acuzat nu s-a datorat contaminării

marxiste ci pasiunii sale pentru o Nigerie liberă şi unitară. Odată

atins obiectivul propus, Azikiwe expunea în Présence Africaine

programul unui democrat convins: «A nu tolera existenŝa unui

partid de opoziŝie poate fi un dezastru pentru existenŝa unei

democraŝii. Aceasta este maniera cea mai comodă de a invita la

dictatură; or, noi trebuie să evităm autocraŝia sub toate formele

sale. Nu putem lăsa impresia că am eliminat dominaŝia colonială

britanică cu singurul scop de a-i substitui echivalentul său

nigerian»47

.

Mai apropiat de teoria marxistă a fost Wallace-Johnson

(Sierra Leone), datorită activităŝii sale sindicale. El nu dorea însă o

„revoluŝie proletară”, ci o „revoluŝie naŝională” care să permită

decolonizarea popoarelor africane. Pentru lupta sa, a suferit

repetate arestări şi deportări. În preajma independenŝei, ca lider de

partid politic, Wallace-Johnson s-a remarcat ca un democrat,

perfect adaptat sistemului constituŝional creat de britanici.

Acuze grave i s-au adus şi lui Kwame Nkrumah. În anii

studenŝiei el a citit pe Marx, Engels şi Lenin, dar în acelaşi timp şi-

a apropiat şi operele lui Kant, Hegel, Descartes, Nietzsche sau

Freud48

. Apetitul pentru filosofie trebuie căutat în setea de

cunoaştere a tânărului ghanez. Ideile marxiste nu au exercitat

asupra lui Nkrumah un determinism special, dar au contribuit la 45

G. Bonn, op.cit., p. 312. 46

Ibidem, p. 313. 47

Cf. C. Wauthier, op.cit., p. 220. 48

D. Rooney, op.cit., p. 17.

Viorel Cruceanu

96

formarea profilului luptătorului de mai târziu. Înainte de a pleca

din S.U.A. (mai 1945), el a publicat un studiu intitulat Towards

Colonial Freedom, considerat de analişti a fi de inspiraŝie marxist-

leninistă. Nkrumah trasa aici un program de acŝiune fondat pe cinci

obiective:

1. Libertate politică: independenŝă completă şi absolută;

2. Libertate democratică: exercitarea suveranităŝii de către

masele populare prin înlăturarea tiraniei politice;

3. Reconstrucŝie socială: eliberarea din sărăcie şi din

exploatarea economică;

4. Unitatea popoarelor colonizate ;

5. Ajutorarea muncitorilor din toate ŝările49

.

La o privire atentă sesizăm că aspectele naŝionale din

program sunt mai relevante decât cele marxiste. Folosirea expresiei

„masele populare” capătă o conotaŝie democratică: Nkrumah

invoca exercitarea principiului „suveranităŝii poporului” aşa cum

era proclamat în ŝările occidentale, de la Revoluŝia franceză.

Formulările precum „eliberarea din sărăcie” şi „exploatarea

economică” porneau de la o realitate de netăgăduit. În schimb,

punctul cinci sugerează un îndemn tipic marxist. Concluzia este că,

redactat într-o manieră marxistă, programul se impune ca o

„analiză severă”50

făcută sistemului colonial. Printre cei care au

studiat activitatea lui Nkrumah din perioada preindependenŝei se

află şi Rostislav Ulianovski care constată că, gândirea liderului

ghanez „reflectă influenŝa social-democraŝiei europene alături de

concepŝii naŝionaliste”51

. Sociologul rus vorbeşte chiar de „o

ostilitate naŝional-reformistă faŝă de teoria şi practica socialismului

ştiinŝific”52

. În sprijinul acestor afirmaŝii putem invoca afinităŝile

lui Nkrumah cu Partidul Laburist britanic. În 1945, unul din 49

Ibidem, p. 22. 50

Ibidem. 51

R. Oulianovski, Le socialisme scientifique et Kwame Nkrumah, în Asie et

Afrique aujourd’hui, Moscou, no. 3, mai-juin 1979, p. 49. 52

Ibidem.


97

apropiaŝii săi, Kojo Botsio, a făcut campanie în alegerile din

Anglia pentru laburişti. Mulŝi ani, liderul ghanez a avut consilier

juridic un fost deputat laburist, Geoffrey Bing, care, la numai şase

luni de la independenŝă, va fi numit chiar ministru de justiŝie al

Ghanei. În ultima biografie consacrată în Occident lui Nkrumah se

afirmă că „ideile sale socialiste au rămas tot timpul pe plan secund

în cursul luptei pentru independenŝă”53

. Ne alăturăm acestei

judecăŝi, mai ales că, intrat în arena politică, dr. Nkrumah îşi va

însuşi principiile „ rezistenŝei pasive”.

După proclamarea republicii în 1960, Nkrumah se va declara

adeptul unor transformări socialiste în Ghana. Intenŝiile s-au

materializat doar la modul de exercitare a puterii: instaurarea unui

regim dictatorial şi suprimarea pluralismului politic prin

introducerea partidului unic în 1964. Apropierea deplină de

marxism se produce după înlăturarea sa în 1966. În lucrările de

maturitate, prin filosofia numită „conştientism”, Nkrumah se

declară adept al luptei de clasă şi al revoluŝiei proletare şi în

colonii54

.

Într-o cu totul altă manieră au luat contact cu socialismul

ştiinŝific liderii naŝionalişti din ŝările francofone. O primă cale a

reprezentat-o sindicalismul, unde şi-au început ucenicia politică

nume precum: Ahmed Sékou Touré (Guineea), Madeira Keita,

Mamadou Konaté şi Modibo Keita (Mali), Ouezzin Coulibaly

(Volta Superioară) şi Ruben Um Nyobé (Camerun). Cel mai

edificator exemplu ni-l oferă cariera lui Sékou Touré. La 19 ani

devine funcŝionar P.T.T., remarcându-se prin aptitudinile sale de

organizator sindical. La oferta P.C. Francez pleacă la Paris şi apoi

la Praga unde urmează „cursuri de formare politică”55

, din Marx,

Engels şi Lenin. Reîntors în patrie constituie „Federaţia Uniunii 53


R. Oulianovski, op.cit., p. 50; vezi E. Voiculescu, M. Voiculescu, Renaşterea

africană, Bucureşti, Editura Politică, 1979, p. 108-109. 55

G. Bonn, op.cit., p. 277; vezi şi P.F. Gonidec, Les systèmes politiques

africains, Paris, L.G.D.I., 1978, p. 106.

Viorel Cruceanu

98

Muncitorilor din Guineea”, asociată puternicului sindicat comunist

francez, Confédération Générale du Travail (C.G.T.). În deceniul al

şaselea Sékou Touré devine o figură sindicalistă continentală: lider

al „Confederaţiei Generale a Muncii din Africa” (C.G.T.A.) din

1956 şi secretar general al „Uniunii Generale a Muncitorilor din

Africa Neagră” (U.G.T.A.N.), din 1957 (ambele strâns legate de

C.G.T.). Pe bună dreptate s-a afirmat că pentru el „sindicalismul

este o credinŝă, o vocaŝie, un angajament în asigurarea unei

transformări calitative a unui regim economic şi social dat”56

.

Totuşi, Sékou Touré nu se afirmă ca un apologet al marxismului.

Din contră, el afişează puternice convingeri naŝionaliste: «Africa

nu trebuie să devină niciodată instrumentul unui sistem statal sau

ideologic care să-i prejudicieze originalitatea, civilizaŝia proprie şi

structurile sale sociale»57

. De la început, liderul guineez a prelungit

activitatea sindicală cu cea politică. Spre deosebire de alŝi

conducători sindicali, Sékou Touré s-a situat pe poziŝii radicale,

urmărind să abolească „obiceiurile, concepŝiile [şi] metodele

colonizatorului”58

.

În acest sens el a militat pentru opunerea

celebrului „nu” la Referendumul din 28 septembrie 1958, fapt ce a

adus independenŝa imediată şi singulară a Guineei în Comunitatea

franceză. Abia după ce s-a văzut stăpân, Sékou Touré a urmat

exemplul lui Nkrumah şi a manifestat interes pentru experienŝa

socialistă de guvernare. Omul politic guineez a teoretizat o

variantă proprie de socialism: o societate edificată în spiritul

respectului faŝă de tradiŝii («comunocraţie») în care lupta de clasă

şi preluarea puterii de către proletariat nu sunt necesare59

. Opŝiunea

socialistă a fost un excelent pretext pentru concentrarea exclusivă a

pârghiilor de comandă în mâinile sale şi instaurarea unei dictaturi

dintre cele mai represive, motiv pentru care H. Deschamps 56

G. Bonn, op.cit., p. 277. 57

Ibidem, p. 279. 58

Ibidem, p. 280. 59

Les Afriques politiques, Paris, La Découverte, 1991, p. 51; vezi şi E.

Voiculescu, M. Voiculescu, op.cit., p. 110.


99

vorbeşte de „un socialism oriental”60

, în Guineea anilor 1958-

1984.

A doua cale de contact a francofonilor cu marxismul s-a

realizat prin intermediul apartenenŝei politice. Situaŝia poate fi

explicată prin specificul activităŝii politice din posesiunile

francofone, comparativ cu cele anglofone: partidele politice sunt

create la nivelul celor două federaŝii, cu secŝii în fiecare teritoriu şi

se afiliază la unul din marile partide metropolitane. Astfel, ani de

zile, secŝia africană a P.C. Francez a fost „Rassemblement

Démocratique Africaine” (R.D.A.), constituită la 18 octombrie

1946 la Bamako (Mali) sub conducerea lui Félix Houphouët-

Boigny (Coasta de Fildeş). La Congresul de constituire al R.D.A.

se afişa un program radical, apreciindu-se că scopul său era

«crearea unui front anticolonialist comun care să unească toate

popoarele, toate rasele, toate partidele politice, toate organizaŝiile

muncitoreşti şi toate mişcările culturale şi religioase ale Africii

negre»61

pentru «eliberarea Africii de o tutelă odioasă:

imperialismul»62

. Radicalismul R.D.A. era doar un trecător reflex

datorat situaŝiei noi de după marea conflagraŝie mondială.

Pripindu-se, „lobby-ul colonial al epocii”63

încerca să demonstreze

prin toate mijloacele că Houphouët-Boigny este un element

„subversiv, teleghidat de comunismul internaŝional”64

. Se ajunsese

până acolo, încât, în 1950, un ziar senegalez îl eticheta pe liderul

ivorian drept «Stalin african»65

. Afirmaŝia a devenit în scurt timp

ridicolă, date fiind obişnuinŝele aristocratice ale personajului şi

trecerea sa la o linie politică moderată. Ruptura cu P.C.F. s-a 60

H. Deschamps, Les institutions politiques de l’Afrique Noire, Paris, P.U.F., 1970,

p. 75. 61

G. de Lusignan, L’Afrique Noire depuis l’Indépendance. L’évolution des

Etats phrancophones, Paris, Fayard, 1970, p. 228. 62


Cf. Jeune Afrique, no.990/991, dec. 1979/jan. 1980, p. 7. 64

Ibidem. 65

Cf. V. Opluštil, Evolution de l’Afrique depuis la deuxième guerre

mondiale, Praha, S.P.N., 1970, p. 72.

Viorel Cruceanu

100

consumat în februarie 1951, sub privirile condescendente ale

ministrului de atunci al „France d’Outre-Mer”, François

Mitterrand. Pentru a-şi justifica atitudinea, Houphouët-Boigny

declara: «noi nu suntem comunişti; nu am fost niciodată; noi

suntem pentru prosperitatea ŝării noastre africane şi pentru

ascensiunea socială a populaŝiei sale»66

. De altfel, prin această

schimbare el s-a dovedit „un lider inteligent şi foarte adaptabil”67

.

Integrarea sa în clasa politică franceză a fost atât de rapidă şi

completă încât în 1956 devine ministru-delegat al preşedintelui

Consiliului de Miniştri, Guy Mollet, cea mai înaltă demnitate

atinsă de un african în metropolă. Nu este de mirare că, în aprilie

1957, când primeşte la Abidjan vizita proaspătului premier al

Ghanei, K. Nkrumah, Houphouët vulgarizează tema independenŝei

făcând elogiul „căii dificile a edificării cu ajutorul metropolei”68

.

Majoritatea liderilor secŝiilor R.D.A. au urmat pe F. Houphouët-

Boigny; au rămas în cadrul R.D.A., dar şi-au păstrat principiile

militante, secŝiile din Guineea (P.D.G.), Mali (U.S.-R.D.A.),

Camerun (U.P.C.), Niger (U.D.N.) şi Senegal (U.D.S.).

Secŝiile R.D.A. din Guineea şi Mali apreciate drept „cele mai

extremiste”69

au avut întemeietor unic: Madeira Keita. Iniŝiator şi

al „Grupului de studii comuniste” din AOF, grup „puŝin

cunoscut”70

, Madeira Keita dispare subit din prim-planul vieŝii

politice africane. În ŝara sa natală, la conducerea U.S.-R.D.A. se va

impune institutorul Modibo Keita „apropiat spiritual de Sékou

Touré”71

. După Congresul R.D.A. de la Bamako, Modibo este

arestat şi deportat pentru „comunism”72

. El nu şi-a negat simpatiile

66

Ibidem. 67


York, APC, 1980, p. 362. 68

S. Mazov, op.cit., p. 16. 69

W.A. Lewis, La chose publique en Afrique Occidentale, Paris, S.E.D.E.I.S., 1966,

p. 28. 70


G. de Lusignan, op.cit., p. 230. 72

T. Ruiz de Cuevas, op.cit., p. 78.


101

marxiste deoarece vedea în socialism „un nivel de viaŝă mai ridicat

pentru mase şi un guvern generos şi idealist”73

. Probând

pragmatism, Modibo Keita participă din 1956 la activităŝile

instituŝiilor politice metropolitane. La Referendumul din 1958

optează pentru „da” conform voinŝei generalului de Gaulle. Abia

după independenŝa Republicii Mali, la 22 septembrie 1960,

preşedintele Modibo Keita se va angaja pentru edificarea unui

socialism „cu aspect puritan”74

dar, în noiembrie 1968, este

înlăturat de armată.

Dintre toate secŝiile R.D.A., un destin aparte a avut partidul

„Uniunea Populaţiilor din Camerun” (U.P.C.), fondat în 1948.

Conducerea U.P.C. a fost exercitată de două personalităŝi de

excepŝie: juristul Ruben Um Nyobé, format la şcoala sindicală a

C.G.T. şi medicul Félix Roland Moumié, un pasionat de filosofia

marxistă. În momentul rupturii R.D.A.-P.C.F, U.P.C. se dezice de

R.D.A. şi acŝionează ca un partid de sine-stătător. El se va dovedi

cea mai avansată forŝă cameruneză, cerând acordarea imediată a

independenŝei şi unificarea Camerunului britanic cu cel francez.

Guvernul francez, agasat de activismul U.P.C., refuza să poarte un

dialog pe asemenea teme, considerându-l un rău exemplu pentru

viaŝa politică din imperiu. În aceste condiŝii, U.P.C. declanşează la

24 mai 1955 o adevărată insurecŝie anticolonialistă. Presa oficială

din teritoriu a prezentat ridicarea la lupta armată ca un «război

subversiv»75

iar U.P.C. a fost incriminat drept «complice al

comunismului»76

, cu toate că „nici U.R.S.S. şi nici China nu l-au

ajutat”77

. Acuzele de comunism au reprezentat doar o intoxicare

informaŝională la adăpostul căreia Franŝa a desfăşurat o nemiloasă

represiune împotriva gherilei. Um Nyobé a fost ucis în lupte în 73


Ibidem, p. 239. 75

E. Comarin, L’évêque et le maquisard, în Grands procès de l’Afrique

contemporaine, Paris, Edit. J.A. Livres, 1990, p. 101. 76

Ibidem, p. 102. 77

Ibidem, p. 103.

Viorel Cruceanu

102

1958 iar F. Moumié otrăvit, de un agent al serviciilor secrete

franceze, în noiembrie 1960.

Un marxist autentic se dorea senegalezul Mahjemout Diop.

În timpul studiilor în medicină, de la Paris, din anii ‟50, „s-a

contaminat cu virusul politicii”78

. Sub noul impuls, M. Diop

„pleacă în România pentru a studia marxismul”79

. Amintindu-şi cu

plăcere de şederea sa la Bucureşti, el îi mărturisea africanistului

Ph. Decraene: «am învăŝat uşor româneşte, în numai trei luni, fiind

tot o limbă latină»80

. Reîntors în patrie, Diop a creat la 15

septembrie 1957 „Le Parti Africain de l’Indépendance” (P.A.I.), a

cărui sursă ideologică era „socialismul ştiinŝific aşa cum a fost el

definit de Karl Marx”81

. Liderul P.A.I. a tradus chiar „Manifestul

Partidului Comunist” în wolof (limba populaŝiei majoritare); cu

toate acestea, partidul său a jucat un rol periferic în evoluŝia spre

emancipare a Senegalului.

Concluzia la rândurile de mai sus este aceea că sistemul

colonial a fost combătut cu autentice programe naŝionale. Aceste

programe au cunoscut şi o serie de influenŝe marxiste, manifestate

fie la nivel organizatoric (structurarea C.P.P. al lui Nkrumah după

modelul P.C. Britanic, R.D.A. după modelul P.C. Francez etc.), fie

la nivel programatic (exprimarea unor cerinŝe generoase precum

eradicarea sărăciei, protecŝia păturilor lucrătoare – muncitori şi

ŝărani, ocrotirea socială etc.). Slabul determinism al marxismului

este dovedit şi de faptul că, mişcarea de regenerare naŝională a fost

mult mai militantă în posesiunile engleze (deşi Anglia avea un

partid comunist foarte şters), decât în cele franceze (cu toate că în

Franŝa exista un partid comunist puternic). Mai trebuie precizat că

prestigiul ideilor socialiste a fost profund afectat, în perioada

premergătoare independenŝei, de înfeudarea partidelor comuniste

din metropolă la linia politică a P.C.U.S. Dezamăgirea faŝă de o 78

Cf. Jeune Afrique, no. 1846, du 22 au 28 mai 1996, p. 33. 79

Ibidem. 80

Ibidem. 81

Ibidem.


103

asemenea practică se regăseşte în scrisoarea antilezului Aimé

Césaire, prieten cu Senghor, adresată conducerii P.C.F. şi publicată

în Présence Africaine (1956): «Ceea ce-mi doresc este ca

marxismul şi comunismul să fie puse în slujba popoarelor negre şi

nu popoarele negre în slujba marxismului şi comunismului, ca

doctrina şi mişcarea să fie făcute pentru oameni şi nu oamenii

pentru doctrină şi mişcare»82

.

O atitudine interesantă întâlnim şi la Mahjemout Diop.

Marxistul senegalez de primă oră a rămas şi un fidel musulman

practicant, fiind convins că „materia şi spiritul sunt inseparabile”83

.

Acest sincretism i-a facilitat calea către o judecată raŝională în ce

priveşte individul: „religia este adevărata plămadă a oamenilor”, în

timp ce, „răpindu-i dimensiunea spirituală, marxismul mutilează

omul”84

. Pentru gânditorul senegalez, alienarea persoanei umane a

reprezentat, prin urmare, marea tară a praxisului marxist.

Totuşi, în anii „70 întâlnim programe marxiste, la nivelul

mişcării de eliberare naŝională, în ultimele două colonii britanice:

Seychelles şi Zimbabwe.

Astfel, întrebat de revista Afrique - Asie care este politica pe

care urmează să o promoveze „Seychelles People’s United Party”

(S.P.U.P.), liderul formaŝiunii, France Albert René declara: „cei 13

ani de luptă ne-au permis să-i definim liniile directoare. Iată-le:

promovarea şi salvgardarea democraŝiei populare în cadrul unor

structuri care să elimine orice posibilitate de opresiune şi de

discriminare, fie că este vorba de sfera economică, socială,

religioasă sau rasială”85

. Vorbind în continuare despre „şanse egale

pentru toŝi” şi de o „planificare a dezvoltării”, Albert René

conchidea: „...vom lupta împotriva oricărei tentative de negare a

drepturilor muncitorilor sau încercărilor de a impune poporului 82

M. Condé, Cahier d’un retour au pays natal. Césaire, Paris, Hatier, 1978,

p.18. 83

Vezi Jeune Afrique, no. 1846, p. 33. 84

Ibidem. 85

Cf. Lumea , nr. 52, 22 dec. 1977, p. 28.

Viorel Cruceanu

104

voinŝa unei minorităŝi care ar căuta, astfel, să violeze dreptul

majorităŝii de a conduce destinele ŝării”86

.

O poziŝie similară întâlnim, în timpul războiului împotriva

regimului minoritar rasist rhodesian, şi la liderul Z.A.N.U., Robert

Mugabe. Chestionat de Aquino de Bragança (Afrique -Asie), ce

model de socialism propune pentru un Zimbabwe liber, R. Mugabe

a răspuns: „un socialism ştiinŝific”. După care au intervenit

nuanŝele: „dacă ar fi să vorbim neapărat de un model, aş spune că

Zimbabwe este modelul nostru. El trebuie să ne inspire în

edificarea unei noi societăŝi. Noi ne construim propriul ideal.

Principiile socialismului – vorbesc de socialismul ştiinŝific – au un

caracter universal. Dar aplicarea lor diferă. Zimbabwe îşi are

istoria lui, condiŝiile particulare care o fac să se deosebească de alte

ŝări”87

. După accesul la independenŝă cei doi oameni politici au

preluat conducerea Seychelles şi Zimbabwe. Programul marxist a

fost păstrat doar ca discurs politic, realitatea guvernării impunând

atitudini mult mai moderate şi pragmatice.

Nu putem încheia incursiunea noastră asupra rolului

influenŝelor marxiste fără a evidenŝia şi manifestarea, în teritoriile

francofone, a unui curent ce-şi revendica apartenenŝa la socialismul

democratic. Este vorba de filialele locale ale „Section Française de

l’Internationale Ouvrière” (S.F.I.O.)88

. Prima prelungire pe

continentul negru a S.F.I.O. a reprezentat-o „Partidul Socialist

Senegalez” (P.S.S.) creat în 1936 de Ahmadou Lamine Guéye,

prieten al premierului de atunci, Léon Blum. În acelaşi an, la

instalarea noului guvernator general al AOF, cu sediul la Dakar,

socialistul Marcel de Coppet, Lamine Guéye propunea un program

comun de acŝiune care să uşureze situaŝia africanilor zdrobiŝi de

impozitele apăsătoare, prestaŝiile arbitrare şi spolierea de pământ a

ŝăranilor. În plus, el cerea întronarea egalităŝii între funcŝionarii 86

Ibidem. 87

Cf. Lumea, nr. 19, 4 mai 1978, p. 29. 88

În Franŝa existau patru partide socialiste dar cel mai bine implantat în Africa era

S.F.I.O.


105

ridicaŝi din rândurile autohtonilor şi funcŝionarii trimişi din

metropolă89

. Cei doi socialişti nu au putut colabora mult timp: în

1939, de Coppet este rechemat în Franŝa iar izbucnirea războiului a

determinat retragerea temporară a lui A. Lamine Guéye din viaŝa

politică. În 1944, liderul senegalez revine şi este cooptat membru

al Consiliului director al S.F.I.O. La alegerile din 21 octombrie

1945, Lamine Guéye este desemnat deputat în Adunarea Naŝională

Franceză, pe listele S.F.I.O., alături de un tânăr şi promiŝător

compatriot, Léopold Sédar Senghor. Rândurile deputaŝilor

socialişti sunt completate de Yacine Diallo (Guineea), Sourou

Migan Apithy (Dahomey) şi Félix Tchicaya (Congo). Toŝi

deputaŝii socialişti africani s-au situat pe poziŝii moderate şi, pe

măsura erodării popularităŝii S.F.I.O., se vor distanŝa de respectivul

grup parlamentar. Cea dintâi defecŝiune o produce Senghor: în

1948 părăseşte S.F.I.O. şi creează propriul partid politic, „Blocul

Democratic Senegalez” (B.D.S.), devenit „Blocul Popular

Senegalez” (B.P.S.) în 1956. În 1958, Senghor se regăseşte cu

Lamine Guéye şi împreună formează „Uniunea Progresistă

Senegaleză” (U.P.S.), continuatorul vechiului P.S.S. Noul partid se

impune ca principala forŝă a ŝării şi va fi marele beneficiar al

independenŝei, acordate în 1960. Au urmat apoi dezertările lui

F. Tchicaya care constituie „Partidul Progresist Congolez”

(P.P.C.), afiliat R.D.A., şi a lui S.M. Apithy care, în fruntea

„Uniunii Progresiste Dahomeene” (U.P.D.), se alătură tot R.D.A.

La 28 decembrie 1956, malgaşul Philibert Tsiranana a creat, după

modelul S.F.I.O., un „Partid Social-Democrat” (P.S.D.). Singurul

fapt demn de evidenŝiat îl reprezintă poziŝiile conservatoare ale lui

Tsiranana, mult îndepărtate de social-democraŝie. O asemenea

platformă i-a asigurat sprijinul Franŝei, astfel încât, în 1960 a putut

accede la magistratura supremă a ŝării.

Trecerea anilor a permis ridicarea unei alte generaŝii de

socialişti africani, reprezentată de congolezul Jacques Opangault, 89

N.B. Duquenet, Lamine Guéye de l’ancienne Afrique au Sénégal nouveau,

în Les Africains, tome III, Paris, Edit. J.A., 1977, p. 155.

Viorel Cruceanu

106

ciadianul Ahmed Koulamallah şi de Issoufou Seydou Djermakoye

din Niger. Dorind să impulsioneze mişcarea socialistă, ei vor

constitui în ianuarie 1957, după modelul R.D.A., un partid

continental: „Mişcarea Socialistă Africană” (M.S.A.).

Conducătorii M.S.A. înŝelegeau să-şi desfăşoare activitatea în

cadrul constituŝional oferit de „legea Gaston Defferre” din 1956.

Astfel, participarea la alegerile din martie 1957, i-a permis M.S.A.

din Congo să obŝină acelaşi număr de locuri – 21 – ca şi partidul

rival, U.D.D.I.A., al abatelui Fulbert Youlou. Doi ani mai târziu,

M.S.A.-Congo va obŝine doar o cincime din locuri , dar va accepta

să participe la guvernare alături de U.D.D.I.A. În Niger, M.S.A.,

aliată cu partidul Sawaba condus de Djibo Bakary, obŝine

majoritatea absolută în alegerile din martie „57. Guvernul Bakary

se va situa pe poziŝii radicale, cerând acordarea imediată a

independenŝei. Înfrânt la Referendumul din 1958, când a solicitat

„nu”, guvernul demisionează în favoarea „Partidului Progresist

Nigerian” (P.P.N.), sprijinit de Franŝa. În Ciad, M.S.A. fuzionează

cu mai multe partide şi în 1958 se formează „Uniunea Socialistă

Ciadiană” (U.S.T.). După noi aşezări şi reaşezări de alianŝe,

socialiştii ciadieni vor reuşi, doar pentru o lună (martie-aprilie

1959), să conducă guvernul autonom al ŝării. Prin urmare, putem

afirma că socialismul reformist din teritoriile francofone nu a

beneficiat nici de partide puternice şi nici de lideri de anvergură.

Pretutindeni, acest curent a fost devansat de alte formaŝiuni

naŝionaliste, fidele politicii gaulliste din metropolă, care şi-au

asumat conducerea noilor state francofone. Împreună, socialismul

ştiinŝific şi socialismul democratic au îmbogăŝit însă mişcarea

naŝională, contribuind de o manieră firească la emanciparea lumii

africane.


107

Negritudinea

Pentru diverşi autori negritudinea reprezintă o variantă

francofonă a panafricanismului. Comparaŝia se dovedeşte facilă şi

eronată. Într-o incursiune anterioară am constatat că

panafricanismul s-a impus ca o manifestare de solidaritate a

negrilor din Africa şi din diaspora. Din 1945, când destinele sale

sunt preluate de tinerii intelectuali africani „promişi unui mare

viitor politic”90

, panafricanismul devine un scop în sine prin

intermediul căruia se desfăşoară lupta pentru independenŝa şi

unitatea continentului negru. În schimb, negritudinea, lansată în

1939, nu are nimic politic. Întemeietorii săi, senegalezul Léopold

Sédar Senghor şi antilezii Aimé Césaire şi Léon Gontran Damas

sunt oameni de litere. Ei au conceput negritudinea ca un ecou al

durerii sufletului african oprimat de secole. Departe de a îndemna

la revoltă, cei trei speră ca, teoretizând calităŝile negrilor, să

dobândească recunoaşterea egalităŝii cu albii. În acest sens, Aimé

Césaire declara că una din armele negritudinii a reprezentat-o o

reflecŝie a lui Hegel: «Nu trebuie să opunem originalitatea

universalităŝii»91

. Pornind de la marele filosof german, Césaire

găsea de cuviinŝă să-l încurajeze pe Senghor: «cu cât vom fi mai

mult negri, cu atât vom fi mai universali»92

.

Senghor se detaşează prin accentul pus pe grandoarea,

frumuseŝea şi nobleŝea Africii, elemente la baza cărora se află

emotivitatea93

, percepută ca un veritabil ethos african. Un

asemenea demers urmăreşte să ne sugereze imensele disponibilităŝi 90


Interviu cu Aimé Césaire, în Le Nouvel Observateur, no. 1528, du 17 au 23

fèvr. 1994, p. 80. 92

Ibidem. 93


Editura Univers, 1986, p. 115-123.

Viorel Cruceanu

108

culturale ale autohtonilor. Pornind de la ideea că „marea realitate

umană a acestui secol XX este cultura”94

, Senghor îşi propune ca

prin negritudine, africanul să dobândească, nu atât independenŝa

politică, cât mai ales „eliberarea culturală”95

.

Negritudinea a fost definită în variate feluri. Senghor îi

conferă o viziune sistemică considerând-o „ansamblul de valori

culturale ale lumii negre”96

. O accepŝiune asemănătoare îi dă şi

A. Césaire apreciind că scopul său este „afirmarea fidelităŝii faŝă de

valorile negro-africane şi, de asemenea, afirmarea solidarităŝii

lumii negre”97

. La rândul său, marele filosof Jean-Paul Sartre o

percepe ca pe „o anumită atitudine afectivă faŝă de lume”98

.

Stimulat de părerea măgulitoare a gânditorului francez, Senghor

caută rădăcinile existenŝiale ale concepŝiei sale şi constată că

„Negritudinea e fructul Revoluţiei”99

. Prin aceasta, poetul

senegalez întărea spusele lui Sartre, după care, africanii au ales

„armele colonizatorului pentru a le întoarce contra lui”100

. Dar,

Senghor nu concepe să facă rabat de la vocaŝia culturală a

negritudinii subliniind că «politica este destinată să servească

cultura şi nu invers»101

. Nu este de mirare că, la începutul

deceniului al şaselea, Senghor considera naŝionalismul ca fiind o

«armă perimată», o «veche puşcă de vânătoare»102

. După legea-

cadru din 1956, a înŝeles că emanciparea culturală nu este

suficientă şi că a sosit şi vremea emancipării politice. Mai mult, el

devine campionul luptei împotriva «balcanizării» Africii, 94

Ibidem, p. 12, vezi şi J. Middleton (edit.), Black Africa. Its Peoples and

Their Cultures Today, London, The Macmillan Company, 1970, p. 396-397. 95

L.S. Senghor, op.cit., p. 13. 96

Ibidem, p. 17; p. 166; vezi adâncurile lumii negre în Senghor, Totem, poezii

şi poeme traduse de R. Cârneci, Bucureşti, Editura Minerva, 1996, 230 p. 97

Rencontre avec Césaire, în Afrique, Paris, no. 38, août 1980, p. 39. 98

L.S. Senghor, op. cit., p. 172. 99

Ibidem, p. 165. 100

Ibidem. 101

Jeune Afrique, no. 1171, 15 juin 1983, p. 48. 102

Cf. P.F. Gonidec, Les systèmes..., p. 102.


109

manifestând ostilitate faŝă de independenŝa teritorială şi promovând

ideea independenŝei celor două blocuri: AOF şi AEF103

. Apreciind

că „unitatea africană este singurul răspuns istoric la contradicŝiile

de temut ale Africii negre”104

, Senghor pune bazele „Partidului

Regrupării Africane” la care au mai aderat dahomeenii S.M.

Apithy, H. Maga şi Emile Zinsou, Djibo Bakary (Niger) şi Jean-

Hilaire Aubame (Gabon). Încercările sale de a obŝine independenŝa

într-un cadru interteritorial au eşuat datorită opoziŝiei sistematice a

liderului R.D.A., ivorianul Houphouët-Boigny. Un mic pas l-a

reprezentat Federaŝia Mali, autodizolvată însă datorită

incompatibilităŝii dintre Senghor şi Modibo Keita.

Putem conchide că negritudinea, ca sistem de idei, reflectă

efervescenŝa ce a cuprins mediile intelectuale africane în anii

interbelici şi postbelici. Ea s-a cantonat la stadiul livresc datorită

refuzului actului politic, dar a rămas o formă specifică de afirmare

a „personalităŝii africane”.

Apariţia partidelor politice

Un adevăr axiomatic este acela că, în Africa Neagră,

cvasitotalitatea partidelor politice s-au născut după cel de-al doilea

război mondial. În teritoriile anglofone apariŝia lor a fost încurajată

de repetatele reforme constituŝionale promovate de metropolă, iar

în cele francofone de abolirea muncii forŝate (legea Houphouët-

Boigny) şi recunoaşterea cetăŝeniei franceze pentru „supuşii”

africani (legea Lamine Guéye). Un element comun l-a reprezentat

lărgirea progresivă a sufragiului electoral până la acordarea votului

universal. Referindu-se la afirmarea partidelor politice pe 103

În 1954, Senghor sugera crearea în AOF a două grupe de state având capitale

la Dakar, respectiv Abidjan. Din 1956, revine la ideea federaŝiilor primare: AOF

şi AEF. 104

Ph. Decraene, Vieille Afrique, Jeunes Nations, Paris, P.U.F., 1982, p. 241.

Viorel Cruceanu

110

continentul negru, francezul G. Balandier sesiza că ele au

îndeplinit „funcŝia de catalizator al naŝionalismului

contemporan”105

.

Cunoaştem diferenŝele apreciabile dintre cele două sisteme

coloniale. Au existat implicite deosebiri şi în existenŝa partidelor

politice. Astfel, în posesiunile britanice „viaŝa politică nu era

unică”106

. Prin urmare, în fiecare teritoriu s-au constituit partide

autonome reprezentând un anume segment social sau etnic. În

schimb, în AOF şi AEF partidele sunt interteritoriale: R.D.A.,

P.R.A. sau M.S.A., cu secŝii locale la nivelul fiecărei colonii. Ele

au aspect de „superpartide” sau de „federaŝii de partide”. La rândul

lor, aceşti giganŝi erau filiale ale unor partide metropolitane, reflex

al tendinŝelor centraliste, specifice colonialismului francez. O

asemenea ierarhizare a permis ca în teritoriile franceze să

funcŝioneze obiceiul promovării politice în structurile

metropolitane. Liderii de frunte ai partidelor interteritoriale puteau

fi aleşi ca deputaŝi în Adunarea Naŝională Franceză, iar unii

cooptaŝi chiar în funcŝii guverna-mentale (sub-secretari de stat,

secretari de stat). Africanii anglofoni nu participau la viaŝa politică

din Anglia. Ei şi-au făcut ucenicia politică în cadrul Consiliilor

Legislative şi Executive din colonii. Pe bună dreptate se apreciază

că, partidele de aici erau „mult mai apropiate de realitatea

locală”107

, iar conducătorii lor au probat un militantism fără

echivoc.

Analiza noastră ar avea de suferit dacă nu am evidenŝia şi

elementele comune. Se detaşează în primul rând apartenenŝa

politică pe baze etnice. Faptul a făcut ca, în competiŝia dintre

partide să apară factorul tribal, proiectând o imagine a dezbinării,

care în unele cazuri a pus în pericol accesul la independenŝă. O altă

trăsătură comună a partidelor africane, fie din teritoriile engleze, 105

Cf. C. Coquery-Vidrovitch, H. Moniot, op.cit., p. 383. 106

D.G. Lavroff, Les partis politiques en Afrique Noire , Paris, P.U.F., 1970,

p. 19. 107

Ibidem, p. 21.


111

fie franceze, rezidă în puternica lor personalizare, vorbindu-se

chiar de «partide de patron»108

. Audienŝa acestor partide este

proporŝională cu popularitatea personalităŝii ce le conduce. Astfel,

charisma anglofonilor K. Nkrumah, J. Kenyatta, H. Banda, J.

Nyerere, M. Obote, K. Kaunda şi a francofonilor L.S. Senghor, F.

Houphouët-Boigny, A. Sékou Touré sau Modibo Keita, a valorizat

grupul amorf numit partid şi nu invers. Nu întâmplător, asemenea

personalităŝi atrag şi stăpânesc mulŝimile, depăşind barierele etnice

şi conferind actului politic o dimensiune naŝională.

Numeroşi autori insistă pe o ordonare clasică a formaŝiunilor

politice: partide de masă şi partide de cadre. La cele două

principale categorii se alătură partidele elementelor aristocratice

tradiŝionaliste, foarte puternice în teritoriile britanice unde a

funcŝionat „Indirect Rule”. De asemenea, tot în unele colonii

engleze, precum Kenya, Rhodesia de Nord şi Rhodesia de Sud, au

apărut partide ale populaŝiei albe, cu un impact deloc neglijabil, în

evoluŝia evenimentelor.

Partidele de masă sunt creaŝia noii elite culte, formată la

universităŝile occidentale. Ele au devenit forma organizată de

manifestare a mişcării naŝionale. Nu au fost numeroase dar au jucat

un rol de excepŝie în emanciparea Africii Negre. Iată, în rândurile

ce urmează, câteva date „tehnice” despre aceste forŝe politice:

„Convention People’s Party” (C.P.P.) al lui K. Nkrumah a

reunit chiar la mitingul de constituire, din 12 iunie 1949, 60.000 de

oameni. Partidul se adresa întregii populaŝii deoarece „pentru

Nkrumah puterea africană rezidă în adeziunea maselor atât de la

oraşe cât şi de la sate”109

. Aderenŝii săi proveneau dintr-un vast

spectru social: sindicate, asociaŝii de femei şi tineret, fermieri şi

elemente ale intelectualităŝii. Principalii colaboratori ai lui

Nkrumah (nzima) proveneau din etnii diferite: Kojo Botsio era 108

Ibidem, p. 74-75; J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 486. 109

E. Jefferson-Murphy, op.cit., vol. 2, p. 290; vezi şi Histoire générale...,

UNESCO, tome VIII, p. 128.

Viorel Cruceanu

112

fante, Komla Gbedemah, ewe iar Krobo Edusei, ashanti. Partidul

„Kenya African Union” (K.A.U.), creat în 1946, se dorea

apărătorul „intereselor tuturor triburilor” şi al „intereselor generale

ale ŝării”110

. Semnificativ este aspectul că, memorandumul înaintat

de K.A.U. Londrei, în 1947, purta 1.000.000 de semnături.

Audienŝa partidului este probată şi de faptul că, în 1952, avea

100.000 de membri înscrişi111

. La fel de bine se situau

„Nyassaland African National Congress” (N.A.N.C.) care în

aprilie 1957 reunea 60.000 de aderenŝi112

şi „United National

Independence Party” (U.N.I.P.), al lui K. Kaunda care, deşi

interzis în mai 1960, totaliza la sfârşitul aceluiaşi an nu mai puŝin

de 300.000 de membri113

. O evoluŝie spectaculoasă a urmat

„Tanganyika African National Union” (T.A.N.U.), fondat de dr.

J.K. Nyerere în 1954. Numărul aderenŝilor săi a crescut constant,

de la 40-45.000 în 1955 la 250.000 în 1956-1957 (în condiŝiile în

care doar 40.000 de autohtoni aveau drept de vot)114

. În anii ce au

urmat, popularitatea sa atinge cote nemaiîntâlnite în Africa: între

iulie 1958-ianuarie 1960 numărul membrilor T.A.N.U. sporeşte de

la 300.000 la 1.000.000115

. Pe bună dreptate s-a afirmat că partidul

lui Nyerere era o „expresie autentică a voinŝei populare”116

.

În teritoriile francofone se detaşează „Partidul Democrat”

din Côte d‟Ivoire (P.D.C.I.), secŝie a R.D.A., constituit în 1945 de

Félix Houphouët-Boigny. În septembrie 1946, P.D.C.I. se bucura

de adeziunea a 55.000 de fideli. Patru ani mai târziu, în 1950,

numărul membrilor crescuse la 850.000, repartizaŝi în 2.000

comitete locale. Toŝi membrii P.D.C.I. posedau cărŝi de aderent, 110

E.Sik, op.cit., vol. IV, p. 26-27. 111

Cf. R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 326-327. 112

Ibidem, p. 224. 113

E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 352. 114

Ibidem, p. 144; S. Urfer, La République Unie de Tanzanie, Paris, Berger-

Levrault, 1973, p. 24. 115

J. Iliffe, op.cit., p. 567. 116

H. Deschamps (dir.), Histoire générale de l’Afrique Noire de 1800 à nos

jours, Paris, P.U.F., tome II, p. 573.


113

plătite cu 25 franci C.F.A. bucata şi la care se adăuga o cotizaŝie

anuală de 50 franci C.F.A.117

. O altă secŝie R.D.A., „Uniunea

Sudaneză” (U.S.-R.D.A.), condusă de Modibo Keita, cuprindea nu

mai puŝin de 9.800 comitete săteşti şi de cartier. Bine structurat se

prezenta şi „Uniunea Populaţiilor din Camerun” (U.P.C.) cu 3.000

de comitete săteşti şi 460 comitete orăşeneşti. La sfârşitul lui 1952,

U.P.C. avea 30.000 de membri pentru ca la începutul lui 1955 să

crească la 100.000118

. O figură frumoasă făcea şi „Partidul Social-

Democrat” (P.S.D.) din Madagascar, care, printr-o abilă

propagandă, a reuşit ca în numai opt luni să-şi sporească rândurile

de la 70.000 de aderenŝi (ianuarie 1959) la 250.000 (august

1959)119

.

Partidele de cadre sunt caracterizate de o slabă adeziune

populară. Explicaŝia se datorează faptului că alcătuirea lor se

reducea la grupul de persoane ce avea iniŝiativa constituirii

organizaŝiilor respective. De asemenea, activitatea politică se

limita aproape strict la nivelul principalelor centre urbane. Cel mai

tipic exemplu ni se pare „United Gold Coast Convention”

(U.G.C.C.), care era exponentul aristocraŝiei locale şi al unei

subŝiri pături de intelectuali, reprezentate de vârfurile lor: J.B.

Danquah, W. Ofori Atta, E. Akufo-Addo şi O. Lamptey. Situaŝia

şi-a găsit reflectare în eşecul patent al U.G.C.C., la primele alegeri

din teritoriu, când, din 37 de locuri puse în joc, a obŝinut doar 3.

Confruntate cu lipsa de adeziune populară, partidele de cadre au

făcut marea eroare de a supralicita importanŝa apartenenŝei tribale.

Astfel, în Nigeria s-au impus partidele principalelor etnii:

„National Council of Nigeria and Cameroons” (Ibo, în est),

„Action Group” (Yoruba, în vest) şi „Northern People’s Congress”

(haussa, în nord). La fel în Dahomey, viaŝa politică a gravitat în 117

V. Opluštil, op.cit., p. 86-87; J. Suret-Canale , Afrique Noire Occidentale et

Centrale, tome III (1), Paris, Edition Sociales, 1972, p. 61. 118

V. Opluštil, op.cit., p. 86; E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 275. 119

M.Cornevin, Histoire de l’Afrique contemporaine de la deuxième guerre

mondiale à nos jours, Paris, Payot, 1972, p. 221.

Viorel Cruceanu

114

jurul a trei personalităŝi, care reprezentau interesele forŝelor

tradiŝionaliste şi ale păturilor înstărite, pe criterii regionale: Sourou

Migan Apithy (în fostul regat Porto-Novo, din SE ŝării), Hubert

Maga (în nord) şi Justin Ahomadegbé Tométin, în zona vechiului

regat Abomey (SV Dahomeyului). Exemplele ar putea continua

dar, vom reveni asupra evoluŝiei partidelor politice în capitolele

consacrate decolonizării. Se impune însă o precizare: în teritoriile

anglofone, unde viaŝa politică era mai elaborată şi au fost

organizate succesive consultări electorale, partidele mici, de cadre

şi tribale, nu au rezistat în competiŝia cu partidele de masă (vezi

Ghana, Kenya, Malawi, Zambia, Tanzania). În schimb, în

teritoriile francofone, unde decolonizarea a implicat mai puŝin

electoratul, câştigul a revenit acelor partide de cadre cu puternice

simpatii în capitala metropolitană (vezi Niger, Congo, Gabon,

Ciad, Dahomey, Volta Superioară, Camerun etc.).

Partidele aristocraŝiei locale, continuatoare ale „modelului

arhaic de autoritate”120

, au ieşit în evidenŝă doar în teritoriile

engleze unde s-a aplicat celebra „Indirect Rule”. Au lăsat urme în

istorie „Northern People’s Congress”, partidul emirilor din N

Nigeriei, „National Movement Liberation” (N.M.L.),

reprezentantul tradiŝiei ashanti din Coasta de Aur, „Kabaka

Yekka”, susŝinătorul regelui Bugandei şi al aristocraŝiei ganda, şi

minusculul „Imbokodvo”, partidul absolutistului rege Sobhuza II,

din Swaziland. Toate aveau un numitor comun: prezervarea

privilegiilor chiar în detrimentul independenŝei. Anglia s-a văzut

pusă în dilema de a promova o elită conservatoare, de care s-a

folosit în exercitarea dominaŝiei coloniale şi de a deschide

orizonturi noi, spre modernizarea vieŝii politice, prin acceptarea în

posturile de decizie a noii generaŝii intelectuale.

Am menŝionat existenŝa în unele posesiuni britanice a

partidelor create de populaŝia albă. Este cazul cu „New Kenya

Group” (N.K.G.), condus de Michael Blundell, care se va situa pe

poziŝii liberale (la alegerile din 1961 şi-a adjudecat toate cele 10 120



115

locuri rezervate albilor). După tragedia anilor revoltei „Mau-Mau”,

albii şi negrii vor avea înŝelepciunea şi tăria să depăşească

diviziunile şi să asigure Kenyei o independenŝă liniştită.

Deznodământul experienŝei kenyene nu a avut ecou în Africa

australă unde desfăşurările s-au dovedit extrem de complexe. În

Rhodesia de Nord albii erau divizaŝi în două tabere: „Partidul

Federal Unionist” al lui Roy Welensky, favorabil federaŝiei

Rhodesia-Nyassaland şi dominaŝiei europene şi „Partidul Liberal”,

dirijat de John Moffat „partizan al transferului gradual al puterii

africanilor”121

. Înfrânt în alegerile din 1962, Welensky a fost

nevoit să renunŝe la planurile sale. Situaŝia cea mai critică s-a

înregistrat în Rhodesia de Sud, unde, partidul „Frontul Rhodesian”

a proclamat unilateral independenŝa, mizând pe perpetuarea unui

regim rasist după modelul sud-african. Miopia politică a albilor a

provocat ani de tragedii şi suferinŝe care vor lua sfârşit abia în

1980, odată cu accesul populaŝiei majoritare la conducerea

treburilor de stat.

În posesiunile franceze, prezenŝa publică a coloniştilor albi a

fost mai discretă. Astfel, în Oubangui-Chari, imediat după război,

viaŝa politică este iniŝiată de doi fraŝi francezi: Georges şi Antoine

Darlan. În Camerun s-a remarcat medicul Louis-Paul Aujoulat,

care în 1951 întemeiază „Blocul Democratic Camerunez”

(B.D.C.); el va fi neîntrerupt deputat în parlamentul francez, în

perioada 1945-1956. Şi în Ciad, coloniştii europeni au creat un

partid, „Uniunea Democratică Ciadiană”, cooptând şi

reprezentanŝi ai aristocraŝiei locale. De asemenea, în Volta

Superioară, unul din fondatorii „Mişcării Democratice Volteze” a

fost căpitanul francez Michel Dorange. Toate aceste nume,

exceptând pe cel al lui Aujoulat, au rămas doar în evidenŝa

arhivelor. În schimb, mai active au fost forŝele politice create de

autohtoni ce se bucurau de complicitatea franceză. În Gabon, Leon

Mba a creat în 1946 „Mişcarea Mixtă Gaboneză”, devenită ulterior

„Blocul Democratic Gabonez”. Pe coasta vest-africană, Yacine 121

O. Guitard, op.cit., p. 108.

Viorel Cruceanu

116

Diallo fonda în 1947 „Uniunea Franco-Guineeză”. Hamani Diori a

schimbat în 1958 denumirea „Partidului Poporului Nigerian” în

„Uniunea pentru Comunitatea Franco-Africană”. Obedienŝa

vizibilă le-a adus celor trei lideri îndelungi şi liniştite cariere

politice în cadrul structurilor Uniunii Franceze şi apoi, Comunităŝii

Franceze.

În anii ce au urmat celui de-al doilea război mondial, Africa

a fost cuprinsă de un „val de optimism prometeic”122

: speranŝa

independenŝei. Istoricul Joseph Ki-Zerbo apreciază evoluŝia spre

libertate a continentului ca „unul dintre fenomenele politice cele

mai spectaculoase din a doua jumătate a secolului al XX-lea”123

.

Investigând originile mişcării de emancipare, acelaşi istoric ajunge

la concluzia că „naŝionalismul african a debutat de la primele

antagonisme cu străinii”124

. Acceptarea aserŝiunii îndeamnă la

căutarea şi aflarea vârstelor „naŝionalismului african”. Prima vârstă

revine perioadei „cultului eroului”125

, când africanii au rezistat cu

arma în mână penetraŝiei europene. Posteritatea a reŝinut fapte

epopeice datorate unor personalităŝi precum: Samory Touré, Osei

Bonsu, Rabah, Lat Dyor, Abushiri sau Shaka Zulu. A urmat apoi

generaŝia interbelică, martora zenitului dominaŝiei coloniale. Ea

acoperă o „perioadă de latenŝă”126

, realizând tranziŝia de la

rezistenŝa armată la cea politică; revendicările sale se limitau la

„denunŝarea rasismului şi a injustiŝiei sociale”127

. Ultima vârstă

este întruchipată de o elită intelectuală de excepŝie (dominată de

profesori şi institutori: K. Nkrumah, B. Nnamdi Azikiwe, J.

Kenyatta, L.S. Senghor, Modibo Keita, H. Diori, D. Bakary, O.

Coulibaly, J. Nyerere, K. Kaunda ş.a.), formată în spirit umanist la

universităŝile din metropole şi S.U.A. Reprezentanŝii acestei elite 122

Le Nouvel Afrique Asie, Paris, no. 53, fèvr. 1994, p. 14. 123


Ibidem, p. 469. 125

M. Merle (dir.), L’Afrique Noire contemporaine, Paris, A. Colin, 1968, p.

148. 126

Les Afriques politiques, p. 45. 127



117

părăsesc „turnul de fildeş” al profesiei şi se implică în problemele

cetăŝii; ei înfiinŝează partide politice şi în numele mulŝimilor

supuse îşi propun edificarea „personalităŝii africane”, singura cale

de purificare de sub apăsarea „unui trecut de grele umilinŝe”128

.

Fenomenul decolonizării oferă, prin complexitatea sa, o

generoasă sursă de studiu. Ne propunem, pentru capitolele ce

urmează, o analiză compartimentată: un capitol consacrat

decolonizării fostelor posesiuni britanice cu evidenŝierea cazurilor

generale (majoritatea teritoriilor) şi a celor speciale (Kenya,

Zimbabwe). De aceeaşi manieră vom proceda şi în privinŝa

dizolvării sistemului colonial francez, unde predomină calea

paşnică (cu o excepŝie în interiorul său: Guineea), dar unde

întâlnim şi cazuri speciale (revoltele din Camerun şi Madagascar). 128

M. Merle (dir.), op.cit., p. 148.

CAPITOLUL AL IV-LEA

DECOLONIZAREA FOSTELOR POSESIUNI

ENGLEZE

ealităŝile lumii postbelice au impus Marii Britanii

reconsiderarea statutului său de putere colonială.

Evoluŝia gândirii imperiale este oglindită de două

discursuri, diametral opuse, rostite la interval de

două decenii. Astfel, la 5 octombrie 1941, adresându-se Camerei

Comunelor, Winston Churchill declara: «nu pot deveni cel dintâi

premier al regelui care să prezideze lichidarea Imperiului

Britanic»1. Prin contrast, în ianuarie 1960, un alt prim-ministru,

Harold Macmillan, la capătul unei călătorii africane de 20.000 mile

ce l-a purtat în Ghana, Nigeria, Federaŝia Rhodesia-Nyassaland (cu

opriri în toate cele trei teritorii componente) şi Uniunea Sud-

Africană, se dovedea mult mai rezonabil: «În secolul al

douăzecelea şi în special de la sfârşitul războiului asistăm la

trezirea conştiinŝei naŝionale a popoarelor care de secole trăiau în

dependenŝă faŝă de alte puteri. În urmă cu cincisprezece ani o

asemenea mişcare s-a răspândit în întreaga Asie (...). Astăzi, un

lucru identic se întâmplă în Africa. Vântul schimbării suflă de la

un capăt la celălalt al continentului şi, chiar dacă ne place sau nu,

această creştere a conştiinŝei naŝionale este un fapt politic de care

trebuie să ŝinem cont»2.

1 G.M. Carter, P. O‟Meara (edit.), African Independence. The first twenty-

five years, Indianapolis, Indiana University Press, 1985, p. 32. 2 The Horizon History of the British Empire, American Heritage Publishing

Co., USA, 1973, p. 478; G.M. Carter, P. O‟Meara (edit.), op.cit., p. 36; M.

Perham, Africa outline, London, Oxford University Press, 1966, p. 38.

R


119

Decolonizarea posesiunilor britanice a fost un proces

elaborat. Începuturile sale se regăsesc în cooptarea africanilor în

Consiliile Legislative locale (iniŝial, marii şefi tradiŝionali, iar mai

apoi şi reprezentanŝii elitei culte autohtone). Etapa următoare,

întâlnită după al doilea război mondial, a constat în instaurarea

majorităŝii africane în organele legislative şi conferirea de

responsabilităŝi ministeriale reduse. În momentul în care africanii

deveneau majoritari şi în Consiliile Executive, teritoriile respective

dobândeau autonomia internă. Ultima etapă, relativ scurtă, asigura

detaliile finale ale trecerii de la autonomie la independenŝa deplină.

Colonialismul britanic a acoperit pe continentul negru trei

vaste arii geografice: Africa de Vest (Gambia, Sierra Leone,

Coasta de Aur, Nigeria, la care se adăugau Togoland şi Camerunul

englez), Africa de Est (Kenya, Uganda, Tanganyika, Somaliland),

Africa Australă (Basutoland, Swaziland, Bechuanaland,

Nyassaland, Rhodesia de Nord şi Rhodesia de Sud), precum şi

posesiunile insulare, Zanzibar, Mauritius şi Seychelles, din

Oceanul Indian. Toate teritoriile engleze au parcurs etapele

menŝionate mai sus dar, eşalonat, pe o perioadă mai lungă de timp:

decolonizarea începe în 1957 cu Ghana şi se încheie în 1980 cu

Zimbabwe. Faptul se explică printr-o însemnată particularitate,

exprimată prin „diferenŝa dintre Africa fără colonişti”3

(teritoriile

din Africa de Vest) şi „Africa ce avea colonişti”4 (europeni şi

asiatici în Africa de Est; foarte mulŝi europeni în Africa australă).

A. DECOLONIZAREA AFRICII DE VEST BRITANICE

Datorită climei nefavorabile (în secolul al XIX-lea regiunea

era supranumită „mormântul omului alb”) şi a terenului accidentat 3 M. Cornevin, Histoire de l’Afrique contemporaine de la deuxième guerre

mondiale à nos jours, Paris, Payot, 1972, p. 199. 4 Ibidem.

Viorel Cruceanu

120

dinspre ocean, Africa de Vest a fost ferită de o prezenŝă consistentă

de colonişti europeni. Pământurile au rămas, în continuare, în

proprietatea comunităŝilor tribale. De aceea, administraŝia

colonială a atras de timpuriu, în activitatea sa, vârfurile populaŝiei

locale. Intensificarea schimburilor a făcut posibilă apariŝia unei

pături prospere, alcătuită din negustori şi plantatori de cacao ori

cafea. Copiii înfiripatei burghezii autohtone au putut astfel să plece

la studii în metropolă. Reîntorşi, ei se vor plasa în fruntea mişcării

contestatare. Prin urmare, s-au creat premise pentru o rapidă

evoluŝie politică şi, nu întâmplător, în vestul continentului se naşte

prima ŝară independentă din Africa Neagră: Ghana. Decolonizarea

posesiunilor vest-africane s-a încadrat în caracteristica generală a

procesului şi anume, calea paşnică.

GHANA

În perioada stăpânirii coloniale Ghana era cunoscută sub

numele de Coasta de Aur5. Participarea africanilor la viaŝa publică

a fost precoce. Încă din 1850, în zona de coastă (Colonia), englezii

creaseră un Consiliu Legislativ. Primul african intrat în rândurile

sale a fost John Mensah Sarbah, în 1888. Zece ani mai târziu s-a

constituit „Societatea pentru apărarea drepturilor băştinaşilor”,

formată din şefi de trib şi intelectuali, de numele căreia se leagă

începuturile mişcării naŝionale în Coasta de Aur. Anii interbelici au

marcat o evoluŝie spre maturizarea forŝelor vii ale societăŝii. Astfel,

în 1920, la iniŝiativa avocatului fante Joseph E. Casely-Hayford se

pun bazele partidului „National Congress of British West Africa”.

Programul său cerea ca jumătate din membrii Consiliilor

Legislative să fie africani, taxele să treacă sub controlul acestora,

numirea şi destituirea şefilor să aparŝină poporului, să înceteze 5 Denumire conferită în 1471 de căpitanul portughez Fernão Gomes, impresionat

de cantităŝile de metal preŝios găsite la regii africani pe care i-a întâlnit.


121

discriminarea rasială în serviciul civil6 etc. Deşi, extrem de

moderat, programul a fost respins de Secretariatul englez pentru

Colonii. El a reprezentat însă, o experienŝă cu valoare de exemplu

pentru urmaşi. Joseph E. Casely-Hayford, care s-a impus drept cel

mai remarcabil autohton al perioadei, s-a stins din viaŝă în 1930.

Recunoscându-i meritele, prof. Ali Mazrui nu ezită să-l numească

„părintele naŝionalismului ghanez”7, iar G. Padmore (referindu-se

la o cerere de unificare a coloniilor engleze vest-africane formulată

în 1896), chiar „părinte al panafricanismului”8. Tot în perioada

interbelică s-a evidenŝiat şi guvernatorul Gordon Guggisberg, de

naŝionalitate canadiană. Pe lângă reforma constituŝională din 1925,

care a sporit la 9 numărul africanilor din Consiliul Legislativ, el a

lansat planul de 10 ani (1921-1930) de valorificare a coloniei. Acum

este construit portul artificial de la Takoradi, se instituie sistemul

plantaŝiilor mici şi mijlocii în agricultură şi se fondează Colegiul de la

Achimota, nivelul de învăŝământ din Coasta de Aur fiind fără egal în

Africa9. Bogăŝiile subsolului (aur, diamante, mangan, bauxită),

plantaŝiile de cacao (cu o spectaculoasă creştere de producŝie, de la

2.000 t. la începutul secolului, la 230.000 t. în preajma independenŝei,

fapt ce asigura teritoriului întâietatea mondială), munca autohtonilor şi

preocupările metropolei de exploatare a acestor resurse, au făcut din

Coasta de Aur „cea mai bogată colonie britanică din Africa Neagră”10

.

Aprecierea este confirmată de creşterea venitului pe cap de locuitor, de

la 7 lire sterline (1936) la 75 de lire (1956), sumă nemaiîntâlnită în 6 C.W. Newbury, The West African Commonwealth, London, Duke

University, 1964, p. 47; A.A. Boahen, African Perspectives on Colonialism,

Baltimore and London, The Johns Hopkins University Press, 1990, p. 82-83. 7 A.A. Mazrui, Africa’s International Relations, London-Ibadan-Nairobi,

Heinemann, 1979, p. 115. 8 Cf. Afrique-Asie, no. 273, 26 juillet-8 août 1982, p. 8.

9 H. Deschamps (dir.), Histoire générale de l’Afrique Noire, de 1800 à nos

jours, tome II, Paris, P.U.F., 1971, p. 420; J.D. Fage, Ghana. A Historical

Interpretation, Madison, Milwaukee and London, The University of Wisconsin

Press, 1966, p. 79. 10

S. Amin, L’Afrique de l’Ouest bloquée, Paris, Minuit, 1971, p. 67.

Viorel Cruceanu

122

Africa de la sud de Sahara11

.

Am constatat anterior consecinŝele profunde ale celui de-al

doilea război mondial asupra Africii şi, implicit, asupra Coastei de

Aur. Confruntată cu o elită locală foarte activă, administraŝia

britanică se vede nevoită să înfăptuiască noi reforme. Astfel, în

1942, guvernatorul Alan Burns numeşte doi autohtoni, Nana Ofori

Atta şi Arku Korsah, în Consiliul Executiv, fapt fără precedent

într-o colonie africană. Mai mult, la sfârşitul războiului, A. Burns

elaborează o constituŝie considerată „un exemplu”12

, de presa

engleză. Ea a reprezentat o nouă premieră: instituirea majorităŝii

africane într-un Consiliu Legislativ (21 de africani, faŝă de 10

funcŝionari coloniali). Prin urmare, constituŝia Burns era

considerată „ca fiind cea mai avansată din întreaga Africă

tropicală”13

. Chiar englezii o apreciau drept „extrem de liberală”14

.

Totuşi, prin anularea „Indirect Rule” (introdusă în Ashanti şi

Teritoriile de Nord de G. Guggisberg) s-a creat posibilitatea

pătrunderii masive în Consiliul Legislativ a şefilor tribali. Ea

„întărea considerabil poziŝia tradiŝionaliştilor”15

, favorabili

prezervării legăturilor cu metropola. De asemenea, membrii

Consiliului Executiv (3 africani şi 8 europeni) erau numiŝi şi nu

răspundeau de activitatea lor în faŝa corpului legislativ. Date fiind

aceste limite, pare îndreptăŝit şi punctul de vedere, conform căruia,

reforma a fost lipsită de „profunzime” fiind doar una de

„suprafaŝă”16

. Aplicarea constituŝiei Burns a permis însă lărgirea 11

P. Bertaux, L’Afrique de la préhistoire à l’époque contemporaine, Paris,

Bordas, 1973, p. 225; R. Oliver, J.D. Fage, A Short History of Africa,

Baltimore, Penguin Books, 1963, p. 220-225. 12

D. Kartun, Africa, Africa! Un continent care se trezeşte, Bucureşti, Editura

de Stat pentru Literatură Politică, 1956, p. 84. 13

V. Opluštil, Evolution de l’Afrique depuis la deuxième guerre mondiale,

Praha, S.P.N., 1970, p. 26. 14



M. Merle (dir.), L’Afrique Noire contemporaine, Paris, A. Colin, 1968, p.

139 ; M. Cornevin, op.cit., p. 171.


123

cadrului participării africanilor la viaŝa politică. Acum se impune

avocatul Joseph B. Danquah17

la iniŝiativa căruia, un grup de şefi

(William Ofori Atta, Edward Akufo Addo), oameni de afaceri

(George Grant, Obetsebi Lamptey) şi intelectuali (Ako Adjei), au

pus bazele primului partid politic veritabil, „United Gold Coast

Convention” (U.G.C.C.), în august 1947. Convenŝia reflecta fidel

opŝiunile lui Danquah pe care prof. Ki-Zerbo ni-l înfăŝişează ca pe

„un avocat rafinat, aristocrat prin naştere, reformist ce credea în

autoritatea unei minorităŝi luminate din propriul său partid”18

. În

acelaşi timp, el „era partizanul tradiŝionalismului şi al politicii

orientate numai spre satisfacerea intereselor păturilor înstărite ale

populaŝiei” şi ale „ierarhiei tribale şi a clanurilor”19

. Purtând o

asemenea amprentă, U.G.C.C. s-a dovedit „o mişcare

conservatoare în obiective şi moderată în metode”20

. La început,

Danquah şi partidul său s-au declarat partizani ai Constituŝiei

Burns. A urmat apoi un incident, în urma căruia, membri ai

familiei lui Danquah au intrat în conflict cu administraŝia

colonială. Liderul U.G.C.C. reacŝionează şi proclamă public

dezacordul său cu Constituŝia Burns. Însemna acest gest o părăsire

a căilor legale de acŝiune şi o radicalizare a liniei politice a

partidului? Nicidecum, cu atât mai mult cu cât, el nu a fost

determinat de considerente ideologice, ci personale. Totuşi, în noul

context, s-a organizat întrunirea U.G.C.C. de la Saltpond, din 17

J.B. Danquah s-a născut în 1895. A fost unul dintre primii intelectuali din

Coasta de Aur formaŝi în Anglia, unde a studiat dreptul, la Londra. În 1927 îşi ia

titlul de doctor în drept. Rămâne şi profesează un timp în metropolă,

remarcându-se în anii „30 prin cererile pentru reforme. Reîntors în ŝară (1936),

participă activ la viaŝa politică, devenind, un an mai târziu, lider al Ligii

Tineretului pe care o conduce un deceniu. În paralel, scrie cărŝi şi publică

articole, inspirate de istoria Africii de Vest, oprindu-se în special asupra fostului

imperiu Ghana. 18

J. Ki-Zerbo, Histoire de l’Afrique Noire. D’Hier à Demain, Paris, Hatier, 1972,

p. 490. 19


E. M‟Bokolo, Le Continent convoité, Paris-Montréal, Etudes Vivantes,

1980, p. 108; J.D. Fage, op.cit., p. 83.

Viorel Cruceanu

124

decembrie 1947, unde este prezentat scopul partidului: „să asigure

prin toate mijloacele legale şi constituŝionale trecerea controlului şi

a conducerii guvernului, în cel mai scurt timp posibil, în mâinile

poporului şi a şefilor săi”21

. Formularea nu trebuie să înşele. Tonul

imperativ este aparent. În realitate, cadrele superioare ale partidului

se dovedeau extrem de indecise. Faptul a fost sesizat chiar de J.B.

Danquah, socotit „decanul politicii din Coasta de Aur”22

. Sfătuit de

Ako Adjei, el cheamă de la Londra pe tânărul Kwame Nkrumah,

oferindu-i postul de secretar general al U.G.C.C. Dar, cine era K.

Nkrumah?

Kwame Nkrumah s-a născut la 18 septembrie 190923

la

Nkroful, ŝinutul Nzima, în SV Ghanei. Cursurile primare şi

secundare le urmează la şcolile de misionari din Half Assini.

Dedicându-se carierei didactice, frecventează în perioada 1927-

1930 „Colegiul pedagogic” din Achimota. Aici profesa

remarcabilul pedagog Kwagyr-Aggrey, ce a insuflat elevilor săi,

generaŝie după generaŝie, mândria de a fi negri. Devenit învăŝător,

Nkrumah se implică în problemele „cetăŝii”. Acum ia contact cu

spiritul naŝionalist african, promovat în articolele nigerianului

Benjamin Nnamdi Azikiwe, ce studiase în S.U.A. După exemplul

acestuia, Nkrumah pleacă în America să-şi lărgească orizontul. În

1935 se înscrie la Universitatea Lincoln24

. Pentru a se întreŝine 21

K. Nkrumah, Mesaj din Ghana. Autobiografie, Bucureşti, Editura Politică, 1958,

p. 97. 22

E. Jefferson Murphy, Istoria civilizaţiei africane, vol. 2, Bucureşti, Editura Minerva,

p. 281. 23

În toate scrierile este menŝionată ca zi de naştere, 21 septembrie 1909. Cel mai

recent biograf al său, David Rooney, în Nkrumah, L’homme qui croyait a

l’Afrique, Paris, Editions J.A. Livres, 1990, optează pentru 18 septembrie, dată

pe care o corelează cu tradiŝia akan, ca noii născuŝi să primească drept prenume,

ziua săptămânii în care au văzut lumina zilei. Or, „Kwame” înseamnă “sâmbătă”

şi data anterioară, de 21 septembrie, coincide în 1909, cu o zi de marŝi

(oficialităŝile serbează, totuşi, 21 septembrie ca zi de naştere a lui Nkrumah). 24

Înfiinŝată în 1854; prima instituŝie de învăŝământ superior din S.U.A. destinată

negrilor.


125

lucrează ca spălător de vase, chelner, lustragiu şi zilier în fabrici25

.

Absolvă Universitatea Lincoln în 1939, luându-şi licenŝa în ştiinŝe

umaniste, cu specialitatea economie şi sociologie. Remarcat de

corpul profesoral este oprit la aceeaşi universitate, ca asistent la

catedra de filosofie. Citeşte intens din Kant, Hegel, Descartes,

Schopenhauer, Nietzsche, Freud; este preocupat de «doctrinele

etice» ale lui Ibsen şi Tolstoi, de doctrina morală a lui Gandhi şi de

cea revoluŝionară a lui Mazzini. De asemenea, „cercetările

originilor injustiŝiei sociale l-au condus pe Nkrumah la operele

clasicilor marxismului”26

, Marx şi Engels. Tot în 1939, este admis

la Seminarul teologic din Lincoln, pe care îl încheie în 1942 ca şef

de promoŝie. În paralel urmează şi cursurile facultăŝilor de filosofie

şi pedagogie ale Universităŝii Pennsylvania, unde, în 1942, obŝine

titlurile de candidat în ştiinŝe economice şi de lector la secŝia

„istoria grecilor” şi „istoria negrilor”. Din februarie 1943 lucrează

la o teză de doctorat în filosofie. În Pennsylvania începe şi cariera

de luptător pentru emanciparea Africii, organizând „Asociaŝia

studenŝilor africani din S.U.A.şi Canada”, al cărui principiu

fundamental era unitatea africană.

În mai 1945 părăseşte teritoriul american cu destinaŝia

Londra, unde se înscrie la facultatea de drept a Universităŝii Gray‟s

Inn. Şi aici se lasă repede prins în activităŝi politice. Scriitorul sud-

african Peter Abrahams, care l-a cunoscut la Londra, scria că „era

atunci un student sărac ce lupta pentru a trăi”27

. Împreună cu alŝi

colegi africani, Nkrumah joacă un rol determinant în pregătirea

şi desfăşurarea celui de-al cincilea Congres panafrican de la

Manchester, impunându-se ca „promotorul cel mai consecvent 25

F. Burke, Africa, Boston, Houghton Mifflin Company, 1974, p. 253; V. Sidenko,

Kwame Nkrumah. The man and the fighter, în New Times, Moscow, nr. 39, 1979, p.

21; vezi şi R. Kapuściński, La guerre du foot et autres guerres et aventures, Paris,

Plon, 2003, p. 23-25. 26

S. Mazov, La drame de Kwame Nkrumah, în Temps Nouveaux, Moscou,

no. 41, 1989, p. 17. 27

Le dossier Afrique, Paris, Marabout Université, 1962, p. 218.

Viorel Cruceanu

126

şi energic al panafricanismului”28

. Ca lider al Secretariatului

Naŝional Vest-African din capitala britanică, lansează ziarul

The New African ce susŝinea teze conforme Congresului de la

Manchester: lichidarea sistemului colonial, independenŝa

statelor Africii, unitatea africană. Numele lui Nkrumah devine

astfel familiar mediilor intelectuale din Coasta de Aur. În acest

context, Nkrumah acceptă oferta lui Danquah şi, în decembrie

1947, revine în patrie după o absenŝă de 12 ani.

Imediat, el declanşează o intensă activitate de organizare

şi implantare în teritoriu, „transformând U.G.C.C., care nu

exista decât pe hârtie, în partid de tip modern”29

. La scurt timp

şi independent de întoarcerea lui Nkrumah, s-a produs un

eveniment ce a dat o nouă dinamică situaŝiei politice din Coasta

de Aur; este vorba de un amplu boicot îndreptat împotriva

negustorilor europeni şi arabi şi a produselor comercializate de

ei. Acŝiunea, declanşată la 26 ianuarie 1948 de un subşef al

populaŝiei ga din Accra, Nii Kwabena Bonne, a cuprins Colonia

şi s-a extins şi în Ashanti. Ea a durat o lună şi a reprezentat o

formă de protest originală, faŝă de regimul discriminatoriu

aplicat africanilor. Ziua încetării boicotului, 28 februarie 1948,

a coincis cu o mare demonstraŝie a „Uniunii foştilor

combatanŝi”. Manifestaŝia, pur paşnică, a fost determinată de

scumpirea vieŝii. În momentul în care, coloana protestatarilor se

îndrepta cu o petiŝie spre sediul guvernatorului din Accra,

armata a deschis focul: doi foşti combatanŝi sunt ucişi iar alŝi 5

răniŝi. Vestea sângerosului incident s-a răspândit cu

repeziciune. În câteva minute evenimentele scapă de sub

control. Revolta cuprinde întregul oraş. Tulburările continuă

neîntrerupt, până în zorii zilei de 1 martie 1948. Bilanŝul

publicat era apăsător: 29 de morŝi, 239 răniŝi şi pagube evaluate

la 2 milioane lire sterline30

. Guvernatorul, sir Gerald Creasy, 28

J. Woddis, Calea Africii, Bucureşti, Editura Politică, 1965, p. 148. 29

S. Mazov, op.cit., p. 17. 30

Cf. M. Cornevin, op.cit., p. 172; K. Nkrumah, op.cit., p. 106; R. Cornevin,


127

introduce starea excepŝională pe tot cuprinsul coloniei. Acuzaŝiile

autorităŝilor se îndreaptă către U.G.C.C., neimplicată în

evenimente, dar care, la 1 martie, ceruse revocarea reprezentantului

Coroanei şi instituirea unui guvern african. Cererea a reprezentat

un pretext în plus ca liderii partidului, „cei şase mari”31

, să fie

arestaŝi şi transportaŝi la o închisoare din Kumasi (Ashanti). În

perioada detenŝiei apar primele neînŝelegeri, ce se vor dovedi

ireversibile, între Nkrumah şi ceilalŝi conducători ai U.G.C.C.: în

timp ce Nkrumah preconiza acŝiuni energice, care să conducă ŝara

la o independenŝă imediată, Danquah şi apropiaŝii săi sperau într-o

înŝelegere a elitei locale cu puterea colonială. Profesorul ghanez

Kwame Arhin a sesizat de o manieră elocventă oportunismul

liderilor din jurul lui Danquah care „erau oameni serioşi şi comozi,

reformişti şi nicidecum revoluŝionari, oameni care vorbeau mai

mult decât acŝionau. Mai degrabă «britanici» şi mai puŝin africani

în felul lor de viaŝă, le era extrem de greu să se apropie de poporul

mărunt”32

.

Pentru elucidarea cauzelor incidentelor, guvernatorul Creasy

a instituit o comisie de anchetă, prezidată de consilierul regal,

Aiken Watson. Comisia, care a decis punerea în libertate a

liderilor U.G.C.C. (după opt săptămâni de recluziune), a întocmit

un raport ce afirma că, reforma constituŝională Burns din 1946 este

depăşită şi recomanda înlocuirea ei cu o nouă lege fundamentală,

mai democratică şi întocmită chiar de africani. Pe baza sugestiilor

Comisiei Watson, în decembrie 1948, guvernul englez a numit un

comitet, condus de magistratul autohton Henley Coussey, cu

sarcina elaborării noii constituŝii. Comitetul era alcătuit din 40 de

membri africani, printre care şi J.B. Danquah, selectaŝi din

rândurile diferitelor sectoare moderate indigene.

L’Afrique Noire de 1919 à nos jours, Paris, P.U.F., 1973, p. 156. 31

J.B. Danquah, W. Ofori Atta, E. Akufo Addo, O. Lamptey, A. Adjei şi K.

Nkrumah. 32

K. Arhin, Kwame Nkrumah – grandeur et chute d’un visionnaire de

l’unité africaine, în Jeune Afrique, no. 916, 26 Juillet 1978, p. 57.

Viorel Cruceanu

128

La 3 septembrie 1948 s-a consumat divorŝul dintre Nkrumah

şi U.G.C.C. Din acest moment liderul ghanez inaugurează o

carieră ce-i va asigura un rol de excepŝie, la scară naŝională şi

continentală. La 12 iunie 1949, în cadrul celui mai mare miting din

Accra de până atunci, cu o participare de 60.000 oameni33

, Kwame

Nkrumah anunŝă crearea „Convention Peoples Party” (C.P.P.). Pe

baza unui program structurat în şase puncte, partidul îşi propunea:

1. «Să lupte fără odihnă, folosind toate mijloacele constituŝionale,

în scopul unei „autonomii imediate” pentru şefii şi poporul

Coastei de Aur.

2. Să acŝioneze ca grup de avangardă, conştient şi hotărât, pentru

înlăturarea oricărei forme de opresiune şi pentru instaurarea

unei guvernări democratice.

3. Să obŝină de la şefii şi populaŝiile din Colonia, Ashanti,

Teritoriile din Nord şi Transvolta, o deplină unitate de acŝiune.

4. Să întărească mişcarea sindicală naŝională pentru a obŝine

condiŝii mai bune de muncă.

5. Să se implice în sarcina reconstruirii unei Coaste de Aur mai

bune, în care oamenii să trăiască ca un popor liber şi să se

autoguverneze.

6. Să facă posibilă, prin toate mijloacele, crearea unei Africi de

Vest unite şi independente»34

.

Se poate constata că programul C.P.P. oferă o viziune

sistemică a luptei de eliberare din Coasta de Aur. El este

„consacrat întregului popor, indiferent de etnie, trib sau teritoriu

locuit. Cererile sale sunt fundamentale: democraŝie, libertate,

bunăstarea poporului şi guvernare proprie”35

. Nkrumah a modificat

tradiŝia politicianistă a precursorilor săi, creând o largă bază socială

partidului: el şi-a atras „întregul popor mărunt”36

, adică păturile 33

K. Nkrumah, op.cit., p. 133. 34

D. Rooney, op.cit., p. 49; K. Nkrumah, op.cit., p. 131-132. 35

V. Cruceanu, Republica Ghana pe drumul independenţei, în Revista de

Istorie, tome 41, nr. 6, iunie 1988, Bucureşti, p. 626. 36

K. Arhin, op.cit., p. 58.


129

nevoiaşe din oraşe şi mulŝimea ŝărănească din lumea satelor. În

scurtă vreme, C.P.P. era perceput şi în mediile engleze ca o

„mişcare naŝionalistă de masă”37

. Prin urmare, considerăm

temeinică afirmaŝia după care, cu Nkrumah „s-a născut

naŝionalismul popular şi revoluŝionar”38

. Deosebirea fundamentală

între U.G.C.C. şi C.P.P. consta în atitudinea faŝă de oportunitatea

emancipării. În timp ce U.G.C.C. cerea „autonomie în cel mai scurt

timp posibil”, mult mai decis şi categoric, C.P.P. cerea „autonomie

acum” („Self Government Now”). Însuşi Nkrumah afirma: «Rămân

ferm la convingerea că interesele ţării vin în primul rând (...). Sunt

gata să-mi vărs sângele, la nevoie şi să mor, dacă va fi de trebuinŝă

pentru ca Ghana să poată obŝine neatârnarea acum»39

. Din acest

moment, factorul determinant al mişcării naŝionale devine C.P.P.

Între timp, Comisia Coussey îşi finalizase lucrările prin

publicarea la 26 octombrie 1949 a proiectului noii Constituŝii.

Consiliul Legislativ era înlocuit cu o Adunare, extinsă la 81 de

membri, dintre care 75 aleşi şi 6 desemnaŝi de guvernator. Termenul

de „aleşi” necesită explicaŝii: 37 deputaŝi erau desemnaŝi prin vot

direct, iar ceilalŝi 37 selectaŝi de către consiliile şefilor. Se mai stipula

ca majoritatea în Consiliul Executiv să revină africanilor (8 africani la

3 funcŝionari europeni). Astfel, Coasta de Aur era dotată cu prima

constituţie de pe continent ce prevedea majoritatea africană, atât în

Consiliul Legislativ, cât şi în Consiliul Executiv. Constituŝia Coussey a

fost apreciată ca o „tentativă de a concilia aspiraŝiile autonomiste ale

africanilor înaintaŝi, cu voinŝa Marii Britanii de a controla ritmul

evoluŝiei politice”40

. Majoritatea istoricilor sunt de acord că, deşi de

largă respiraŝie, constituŝia era tardivă, comparativ cu starea de spirit

din ŝară şi năzuinŝele C.P.P. În cursul întrunirilor cu organizaŝii

sindicale, cooperatiste, culturale, de femei şi tineret, conducerea C.P.P. 37

...the British Empire, p. 480. 38

J. Rous, Chronique de la décolonisation, Paris, Présence Africaine, 1965, p.

234. 39


J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 490.

Viorel Cruceanu

130

face publică respingerea reformei Coussey. La 15 decembrie 1949,

Kwame Nkrumah avertiza într-o scrisoare pe noul guvernator, sir

Charles Arden-Clarke: «cei care cred că ne mai pot conduce de la

Downing Street împotriva voinŝei noastre se înşeală amarnic (...);

Marea Britanie se poate bizui pe prietenia şi cooperarea Coastei de

Aur, iubita noastră Ghana, numai acordându-i acum neatârnarea»41

. În

ciuda ostilităŝii C.P.P., Constituŝia Coussey este promulgată la 31

decembrie 1949. Am constatat anterior că filosofia politică a lui

Nkrumah se inspira din principiile non-violenŝei propovăduite de

Mahatma Gandhi. Campania de nesupunere civilă faŝă de Constituŝia

Coussey a purtat numele de „acţiunea pozitivă” şi a fost declanşată la

8 ianuarie 1950. Valul de greve şi boicoturi a paralizat economia

întregii ŝări. Autorităŝile, surprinse de amploarea evenimentelor,

instituie starea de urgenŝă la 11 ianuarie. Garanŝiile constituŝionale

sunt suspendate, iar ziarele C.P.P. interzise. Încep masive arestări în

rândul militanŝilor partidului, culminând cu reŝinerea secretarului

general, Kojo Botsio şi a preşedintelui K. Nkrumah (22 ianuarie).

Învinuit de tulburare a ordinii publice, instigare la rebeliune

şi nerespectare a legilor, Nkrumah este condamnat pentru fiecare

din cele trei capete de acuzare, la pedepse de câte un an închisoare.

Arestarea lui Nkrumah nu a avut efectul scontat. Structura C.P.P.

nu a putut fi eliminată. Acum s-a creat „mitul” Nkrumah:

„popularitatea i-a sporit considerabil”42

încât „devine un erou

naŝional”43

. Dorind să dovedească faptul că situaŝia este sub

control, guvernatorul Arden-Clarke a decis organizarea de alegeri,

la 8 februarie 1951, pe baza Constituŝiei Coussey. Conform

prevederilor legale (ce anulau drepturile politice în cazul

detenŝiilor ce depăşeau un an), Nkrumah putea candida. Campania

electorală în favoarea liderului C.P.P., ce concura la Accra, a fost

purtată de colegii săi aflaŝi în libertate (în special Komla

Gbedemah). Rezultatul votului s-a dovedit un adevărat triumf: din 41

E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 291-292. 42

V. Sidenko, op.cit., p. 21. 43

E. M‟Bokolo, Le Continent..., p. 108; K. Arhin, op.cit., p. 64.


131

23.122 voturi exprimate, 22.780 optau pentru K. Nkrumah şi doar

342 erau contra44

. Repartizarea locurilor în Adunare era şi ea

grăitoare: din cele 37 de locuri elective, 34 reveneau C.P.P. şi doar

3, U.G.C.C. În urma rezultatului alegerilor, sir Arden-Clarke

eliberează din închisoare pe învingător, la 12 februarie 1951. A

doua zi, Arden-Clarke, caracterizat chiar de Nkrumah drept „un

om corect şi cu un puternic simŝ al dreptăŝii”45

, desemnează pe

preşedintele C.P.P. în calitate de „leader of Government

Business”. Dat fiind faptul că, pentru prima dată un african avea

acces la conducerea executivului, unii istorici consideră, pe bună

dreptate, că la 13 februarie 1951 a fost făcut pasul decisiv care a

dus la independenŝă nu numai Ghana, ci întreg continentul negru46

.

În scurt timp, Nkrumah a format un guvern cu deschidere

naŝională: pe lângă 5 miniştri C.P.P., au fost cooptaŝi şi 2 miniştri

ce nu făceau parte din partid şi care reprezentau Ashanti, respectiv

Teritoriile din Nord. Iată lista celor dintâi miniştri africani dintr-o

ŝară colonială:

1. Komla Gbedemah (C.P.P.) – ministrul sănătăŝii şi muncii;

2. Kojo Botsio (C.P.P.) – ministrul educaŝiei şi asistenŝei sociale;

3. T. Hutton-Mills (C.P.P.) – ministrul comerŝului, industriei şi

minelor;

4. A. Casely-Hayford (C.P.P.) – ministrul agriculturii şi resurselor

naturale;

5. Ansah Koi (C.P.P.) – ministrul comunicaŝiilor şi al lucrărilor

publice;

6. E.O. Asafu Adjaye (Ashanti) – ministrul administraŝiei locale;

7. J.A. Braimah (Teritoriile din Nord) – ministru fără portofoliu.

Demnitarilor africani li se alăturau şi 3 europeni ce deŝineau

în continuare portofoliile cheie (interne şi justiŝie, finanŝe şi afaceri

externe). Conştient de misiunea asumată, Nkrumah declara: „făclia 44

M. Cornevin, op.cit., p. 174; K. Nkrumah, op.cit., p. 169; R. Cornevin,

L’Afrique Noire de 1919..., p. 156; J.D. Fage, op.cit., p. 84. 45



Viorel Cruceanu

132

mişcării de eliberare a fost aprinsă în Ghana pentru întreaga Africă

de Vest şi ea va lumina drumul libertăŝii şi popoarelor din alte

teritorii subjugate. Popoarele asuprite şi exploatate din Africa

colonială şi de pretutindeni privesc spre noi pline de speranŝă şi

aşteaptă exemplul nostru”47

. La 21 martie 1952, după un prealabil

amendament constituŝional, dr. Nkrumah este ales de Adunare

prim-ministru al Coastei de Aur. Lucrul a fost posibil, pentru că,

englezul W. Churchill a acceptat ca „Nkrumah să devină juridic,

egalul său”48

. Considerând că s-a parcurs o etapă în plus, premierul

ghanez declara: «sarcina noastră imediată este de a prepara

independenŝa totală»49

. Din octombrie 1952, în Adunare încep

ample dezbateri pe această temă. Ele au fost finalizate în iulie 1953

când premierul Nkrumah a prezentat propunerile guvernului.

Documentul, intitulat „Moţiunea destinului”, prevedea:

proclamarea independenŝei Coastei de Aur,

introducerea votului universal,

guvern african integral.

Argumentaŝia liderului ghanez era grăitoare: «dreptul unui

popor de a se guverna singur este un principiu fundamental şi un

compromis în privinŝa acestui principiu ar însemna o trădare a lui

(...). Dreptul unui popor de a-şi hotărî singur propria soartă, de a-şi

croi drumul în libertate nu poate fi măsurat cu etalonul culorii sau

al gradului de dezvoltare socială. Acesta este un drept

imprescriptibil al popoarelor (...) şi preferăm riscurile

autoguvernării, servituŝii comode»50

. Parafrazându-l pe Aristotel,

Nkrumah explica metaforic exerciŝiul libertăŝii: «Cea mai bună

cale de a învăŝa să cânŝi la flaut este să cânŝi la flaut. La fel, cea

mai bună cale de a învăŝa să fii un stat independent este să fii 47


J. Rous, op.cit., p. 235. 49

Ibidem. 50

K. Nkrumah, op.cit., p. 235; M. Meredith, The State of Africa. A History of

Fifty Years of Independence, London-New York-Sydney-Toronto, Free Press,

2006, p. 22; vezi şi Ghana Republic Souvenir, Accra, Ministry of Information,

1962, p. 8.


133

independent»51

.

Supusă votului parlamentar, „Moţiunea destinului” a fost

aprobată în unanimitate. Prin amendamentele aduse, Constituŝia

Coussey s-a transformat practic într-o nouă constituŝie (ce va purta

numele de „Constituŝia Nkrumah”). Intrată în vigoare în aprilie 1954, ea

consfinŝea dobândirea autonomiei interne de către Coasta de Aur.

Sancŝionarea constituŝiei urma să o facă poporul, prin alegerile generale

convocate la 15 iunie 1954. Consultarea electorală a prilejuit o nouă

victorie categorică a C.P.P., care obŝine 72 de locuri din cele 104

disputate. Trebuie precizat că, activitatea C.P.P. era obstrucŝionată, din

1952, de o serie de partide etnice, dintre care cel mai puternic s-a

dovedit a fi „Ghana Congress Party” (G.C.P.), condus de politicianul

ashanti Kofi Busia52

. Ostilitatea G.C.P. ameninŝa să pună în pericol

accesul la o viaŝă suverană: dr. Busia publica articole în presa britanică

în care cerea guvernului metropolitan să amâne acordarea

independenŝei, deoarece populaŝia nu este suficient de pregătită şi

evoluată din punct de vedere politic53

. După înfrângerea din iunie 1954,

opoziŝia se regrupează. Astfel, la 19 septembrie 1954, G.C.P. împreună

cu un partid din Teritoriile de Nord şi cu disidenŝi din C.P.P. au

constituit o grupare, dominată de etnicii ashanti, pretenŝios intitulată

„National Liberation Movement” (N.L.M.). Programul său prevedea:

restabilirea autorităŝii şi respectului faŝă de şefii tradiŝionali, menŝinerea

culturii ashanti, recunoaşterea diferenŝelor economice şi culturale ale

regiunilor, acordarea unei puteri reale populaŝiei Ashanti care să-i

permită exprimarea politică atât la nivel regional cât şi la nivel

naŝional54

. Caracterul tribal al acestui program, în vizibil contrast cu cel 51

Cf. V. Sidenko, op.cit., p. 21. 52

Născut în 1915. A studiat la Oxford. Întors în ŝară conduce opoziŝia împotriva dr.

Nkrumah, opoziŝie ce va căpăta adesea accente dure. După proclamarea

independenŝei, politica autoritară a lui Nkrumah îl constrânge la exil. După lovitura

de stat din februarie 1966 revine în patrie. Alegerile din 1969 îi dau câştig de cauză şi

până la 13 ianuarie 1972 este prim-ministru (înlăturat la această ultimă dată de

armată). Moare la Londra în 1978. 53

Cf. K. Nkrumah, op.cit., p. 336. 54

Cf. D. Rooney, op.cit., p. 99.

Viorel Cruceanu

134

al C.P.P., era reafirmat atunci când asantehene Prempeh al II-lea (regele

Ashanti) declara, la 21 martie 1955, guvernatorului Arden-Clarke, că

N.L.M. «luptă pentru restaurarea grandorii naŝiunii Ashanti»55

. Fără a se

dezice, tot în 1955, N.L.M. trimite un mesaj reginei Elisabeta a II-a

solicitând adoptarea unei constituŝii federale pentru Coasta de Aur.

Confruntată cu poziŝiile profund divergente ale C.P.P. şi N.L.M.,

metropola a decis o consultare electorală suplimentară: dacă victoria

revenea C.P.P. însemna că electoratul optează pentru o independenŝă

imediată; în schimb, o eventuală victorie a N.L.M. ar fi determinat

amânarea decolonizării. C.P.P. se prezenta la alegeri cu un bilanŝ

pozitiv. Pe plan politic, Coasta de Aur dobândise autonomia internă. În

administraŝie, numărul cadrelor africane a sporit de la 171 (1949) la 916

(1954)56

. Tot în 1954, partidul dr. Nkrumah a iniŝiat un plan de

dezvoltare economică pe 10 ani (după modelul planului interbelic al

guvernatorului Guggisberg). De altfel, pe plan economic guvernul

Nkrumah contabiliza certe reuşite: Coasta de Aur ocupa în continuare

primul loc în producŝia mondială de cacao; peisajul industrial s-a

completat cu noi ramuri (industria aluminiului, cimentului, metalurgiei);

s-a construit hidrocentrala de la Akossombo şi au început lucrările de

amenajare a portului artificial Tema; a fost dată în folosinŝă autostrada

Accra-Tema. La Accra şi Kumasi, cei suferinzi beneficiau de două noi

spaŝioase spitale. Rezultate spectaculoase s-au obŝinut în învăŝământ,

datorită „Education Act” din 1952, prin care, 10% din veniturile

statului erau alocate pentru educaŝie. Aşa se face că, procentul de

analfabeŝi a scăzut de la 80% la 20%57. De asemenea, au fost înfiinŝate

Institutele tehnice din Accra, Sekondi şi Kumasi, frecventate în

1954/1955 de 750 de studenŝi58

(ulterior vor apărea şi două universităŝi).

Alegerile, organizate la 17 iulie 1956, au confirmat evoluŝia ireversibilă

pe calea independenŝei. Rezultatele consultării electorale pentru cele 104 55

Ibidem, p. 101; vezi şi M. Meredith, op.cit., p. 25. 56

K. Arhin, op.cit., p. 66. 57


M. Cornevin, op.cit., p. 177 ; J.D. Fage, op.cit., p. 106; K. Arhin, op.cit., p.

78.


135

locuri indicau:

1. C.P.P.: 71 locuri ;

2. „Northern People‟s Party”: 15 locuri ;

3. N.L.M.: numai 12 locuri ;

4. independenŝii: 6 locuri59

.

Repartizarea pe circumscripŝii dovedea că C.P.P. era singura

forŝă politică ce se bucura de audienŝă naŝională. Partidul dr.

Nkrumah a obŝinut toate locurile din Colonia şi municipalitatea

Accra; în regiunea Transvolta-Togo a ocupat 8 locuri din 13; în

Teritoriile din Nord, 11 din 26, iar în Ashanti, ceva mai slab, 8

locuri din 26 (ce reprezentau totuşi 43% din voturile exprimate în

fieful opoziŝiei)60

. La 3 august 1956, noua Adunare Legislativă a

adoptat cu 72 de voturi61

moŝiunea de independenŝă prezentată de

Kwame Nkrumah. De acum înainte, spunea premierul,

«personalitatea africană va avea şansa să se afirme prin vocea fiilor

Africii»62

. De comun acord cu guvernul englez, data independenŝei

a fost fixată la 6 martie 1957. Conducerea C.P.P. a optat pentru

preluarea ca denumire oficială a ŝării a unui nume istoric: Ghana.

Apelul la memoria marelui imperiu medieval vest-african se dorea

„un simbol al renaşterii politice a Africii Negre”63

. Conştient că

privirile africanilor se îndreaptă către ŝara sa, Nkrumah declara:

«Speranŝa noastră fierbinte este că Ghana, care acum renaşte, va fi

ca şi Ghana de altădată, un centru în care toate populaŝiile Africii

se vor putea întâlni»64

.

Independenŝa Ghanei este indisolubil legată de personalitatea

de excepŝie a dr. Kwame Nkrumah. Posteritatea i-a fixat rolul

istoric de „părinte al independenŝei Ghanei”. Încercând să exprime 59

E. Sik, The History of Black Afrika, vol. III, Budapest, Akademiai Kiado, 1974,

p. 196. 60

K. Nkrumah, op.cit., p. 328-329. 61

Opoziŝia a absentat şi deci, nu s-a înregistrat nici un vot împotrivă. 62

E. Voiculescu, M. Voiculescu, Renaşterea africană, Bucureşti, Editura

Politică, 1979, p. 253. 63


E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 293; vezi şi Ghana Republic..., p. 9.

Viorel Cruceanu

136

simŝămintele ghanezilor, revista Jeune Afrique scria: „Sub

Nkrumah, de la cei mai umili şi până la cei mai puternici, ei au

împărtăşit toŝi mândria de a aparŝine aceleiaşi naŝiuni. O dată cu el

au căpătat conştiinŝa de a fi africani, poate chiar primii şi cei mai

buni de pe continent, căutând, cu orice prilej, să arate calea

celorlalŝi”65

. Tocmai de aceea, marele africanist H. Deschamps,

fascinat de Nkrumah, nu ezită să-l numească „Messia

independenŝei naŝionale”66

la scară continentală. La rândul său,

tanzanianul Julius Nyerere ne oferă o analiză ireproşabilă a

evenimentului de la 6 martie 1957: „independenŝa Ghanei a

reprezentat cel dintâi triumf al luptei pentru libertatea şi demnitatea

Africii. A fost primul succes al cerinŝei noastre de a ne bucura de

respectul internaŝional cuvenit popoarelor libere. Ghana a fost

începutul, prima noastră zonă de libertate [...]. Dar Ghana a fost

mai mult decât începutul: ea a inspirat şi a reprezentat modelul

luptei pentru independenŝa întregii Africi”67

. Ca şef de stat,

Nkrumah a fost o persoană controversată; ca luptător pentru

emanciparea continentului el s-a impus definitiv istoriei, drept cea

mai importantă personalitate politică a generaŝiei independenŝei,

„fiind mare în sensul cel mai pozitiv şi pur”68

, cum spunea

Nyerere.

*

* *

La 1 iulie 1960, Ghana a devenit republică, iar Nkrumah

primul său preşedinte. În 1964 s-a instituit regimul partidului unic.

Adept al concepŝiei platoniciene despre putere, dr. Nkrumah şi-a

înstrăinat importante sectoare ale societăŝii, printre care armata. 65

Cf. Lumea, nr. 40, 26 septembrie 1968, p. 29. 66


1970, p. 85. 67

Cf. New Africain, Febr. 2006, No. 448, p. 20. 68

Ibidem, p. 21.


137

Aflat la Pekin, este înlăturat la 24 februarie 1966 de o lovitură de

stat militară. A urmat un lung exil, în deplină uitare, în Guineea.

Bolnav, pleacă la tratament la Bucureşti, unde moare la 27 aprilie

1972, în urma unui cancer la stomac.

Ghana după Nkrumah:

- gen. Joseph Arthur Ankrah – 24 februarie 1966-2 aprilie

1969;

- gen. Akwasi Amankwa Afrifa – 2 aprilie 1969-7 august

1970;

- interimar: Nii Amaa Ollennu – 7-31 august 1970;

- Edward Akuffo-Addo – 31 august 1970-13 ianuarie 1972;

- gen. Ignatius Kutu Acheampong – 13 ianuarie 1972-5 iulie

1978;

- gen. Frederick William Kwasi Akuffo – 5 iulie 1978-4 iunie

1979;

- lc. aviaŝie John Jerry Rawlings – 4 iunie-24 septembrie

1979;

- dr. Hilla Limann – 24 septembrie 1979-31 decembrie 1981;

- căpitan John Jerry Rawlings – 31 decembrie 1981

(preşedinte constituŝional de la 3 noiembrie 1992; reales la

7 decembrie 1996)69

-7 ianuarie 2001;

- John Kufuor – 7 ianuarie 2001-7 ianuarie 2009.

La 6 martie 2007, în timpul celui de-al doilea mandat

Kufuor, Ghana a celebrat cu fast „Jubileul de Aur” al

independenŝei. Din nou, după 50 de ani, „toate drumurile Africii

duceau la Accra”70

.

Alegerile generale din decembrie 2008 au fost câştigate de

opoziŝie. Ele au generat o nouă alternanŝă la guvernare, impunând

Ghana ca o democraŝie model pe continent71

. La 7 ianuarie 2009 a fost 69

Vezi cele 32 pagini ale excelentului supliment Ghana, în Le Nouvel Afrique-

Asie, no. 87, décembre 1996. 70

Vezi dosarul special Happy Birthday Ghana, în New African, March 2007,

No. 460, p. 27-73. 71

New African, February 2009, No. 481, p. 18-37; vezi şi Afrique-Asie, Févr. 2009,

Viorel Cruceanu

138

instalat noul preşedinte, prof. John Atta-Mills, un discipol declarat al lui

Kwame Nkrumah.

NIGERIA

Nigeria a reprezentat chintesenŝa politicii coloniale britanice

în Africa de Vest. Cu nedisimulat orgoliu, englezii o considerau

„cea mai preŝioasă podoabă a Imperiului după India”72

. Dacă fosta

Coasta de Aur a reprezentat o certă reuşită economică, în schimb

Nigeria era privită ca o „capodoperă” administrativă (aici, celebra

„Indirect Rule” a fost ridicată la rangul de artă). Lungul drum al

reformelor s-a inaugurat în 1923 când în Consiliul Legislativ intră

cei dintâi africani: 3 reprezentau capitala Lagos şi 1 oraşul Calabar.

În anii interbelici s-a evidenŝiat inginerul Herbert Macaulay,

întemeietorul „National Democratic Party” (N.D.P.), consemnat

de istorie, pentru sârguinŝa sa, ca „părintele naŝionalismului

nigerian”73

. Saltul calitativ din mişcarea naŝională se înregistrează

în 1936, odată cu apariŝia „Nigerian Youth Movement” (N.Y.M.) –

„Mişcarea Tineretului Nigerian”, ce urmărea „crearea unei naŝiuni

unificate care să cuprindă întregul conglomerat de populaŝii din

Nigeria74

. Conducerea N.Y.M. este preluată în 1937 de Benjamin

Nnamdi Azikiwe ce se va impune drept „campionul

independenŝei”75

Nigeriei.

Azikiwe s-a născut la 16 noiembrie 1904, la Zunguru (ibo, în

estul Nigeriei). Urmează şcolile misionare de la Onitsha, Lagos şi

p. 32-37. 72

R. şi M. Cornevin, Histoire de l’Afrique des origines à la deuxième guerre

mondiale, Paris, Payot, 1974, p. 358. 73


R. şi M. Cornevin, op.cit., p. 355-356 ; C.W. Newbury, op.cit., p. 49. 75


indépendances, Paris, ABC, 1977, p. 94 ; P. Bertaux, op. cit., p. 249.


139

Calabar. După un scurt stadiu ca funcŝionar în capitală, cu banii

economisiŝi pleacă în 1925 în S.U.A., devenind primul student

nigerian peste ocean. Timp de nouă ani studiază istoria, ştiinŝele

politice şi jurnalistica la Universităŝile Virginia, Harvard şi

Pennsylvania. Situaŝia materială foarte grea îi impune să lucreze ca

miner, hamal, scafandru sau chiar să boxeze. În 1931, ocupă o

catedră de ştiinŝe politice la Universitatea Lincoln unde îşi obŝine

doctoratul în filosofie şi antropologie. Impresionat de nivelul

politic al negrilor americani, frecventează mediile contestatare de

culoare şi se impregnează cu tezele panafricaniste ale lui Marcus

Garvey. După studii strălucite, acest om „avântat, nervos, suplu,

dinamic, spiritual, plin de farmec şi umor”76

se reîntoarce în

Africa. Lucrează un timp în Coasta de Aur, inaugurând o strălucită

carieră jurnalistică. Din 1937, revine în patrie, unde fondează

ziarul West African Pilot, „care va fi în următorii douăzeci de ani

principalul organ de exprimare al naŝionaliştilor nigerieni”77

. În

timpul războiului, în fruntea a şapte compatrioŝi, Azikiwe

redactează memoriul Charta Atlanticului şi Africa Occidentală

britanică. Înaintat guvernului englez, memoriul a constituit primul

document african ce revendica deschis independenŝa, stabilind

totodată şi un calendar al transferului de autoritate. Astfel, până la

deplina eliberare, Azikiwe sugera două mari momente pregătitoare:

o etapă „preliminară” şi apoi o etapă „intermediară”.

Etapa „preliminară” urma „să nu dureze mai mult de zece

ani”78

, Azikiwe propunând să înceapă în timpul sau după cel de-al

doilea război mondial. Accentul trebuia pus pe declanşarea unui

„proces conştient de nigerianizare” şi de acordarea a 200 burse de

studii în străinătate deoarece „progresul politic nu poate fi

accelerat decât prin pregătirea unor specialişti pentru toate 76

G. Bonn, L’Afrique quitte la brousse, Paris, R. Laffont, 1966, p. 310. 77

R. şi M. Cornevin, op.cit., p. 356; J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard,

L’Afrique au XXe siècle, Paris, Sirey, 1966, p. 413.

78 B. Nnamdi Azikiwe, Planurile politice ale Nigeriei, în Gândirea politică

africană, Bucureşti, Editura Politică, 1982, p. 330.

Viorel Cruceanu

140

domeniile de activitate”79

.

Etapa „intermediară” era destinată consolidării procesului de

nigerianizare, astfel încât, la expirarea unui termen de 5 ani,

autohtonii să-şi poată prelua destinele în propriile mâini. Liderul

nigerian îşi întemeia demersul pe o realitate inconturnabilă: „noi

suntem sortiŝi să înaintăm spre libertatea politică”80

. Memoriul,

considerat intempestiv de către englezi, a fost respins. Coincidenŝa

a făcut ca, programul lui Azikiwe să se dovedească profetic şi, la

15 ani după încheierea războiului, Nigeria să-şi recâştige

neatârnarea. Prin întocmirea memoriului, naŝionalistul nigerian a

dobândit un indubitabil prestigiu, istoricul ceh V. Opluštil

considerându-l „creatorul intelectual al programului de lichidare

graduală a sistemului colonial în Africa Occidentală britanică”81

.

Refuzul metropolei nu l-a descurajat pe militantul nigerian.

Energia sa este direcŝionată spre crearea unui cadru structurat al

mişcării naŝionale. Prin urmare, la 26 august 1944, Azikiwe şi

bătrânul H. Macaulay au pus bazale „National Council of Nigeria

and Cameroons” (N.C.N.C.), considerat „prima formaŝiune

politică organizată din Africa britanică”82

. Cei doi şi-au împărŝit

atribuŝiile: H. Macaulay, preşedinte iar B.N. Azikiwe, secretar

general. Se realiza, de o manieră fericită, un compromis între

moderaŝia lui Macaulay care se limita la a critica „aroganŝa

britanicilor din Africa”83

şi dinamismul lui Azikiwe ce predica „un

naŝionalism nou şi progresist”84

. Deşi conducerea N.C.N.C.

susŝinea teze „centraliste şi unitare”85

, partidul a rămas tributar

apartenenŝei ibo (populaŝia din regiunea estică). Dimensiunea

naŝională se regăseşte însă în programul N.C.N.C., ce fixa ca

principale obiective : 79

Ibidem. 80

Ibidem, p. 332. 81


Ph. Decraene, Le panafricanisme, Paris, P.U.F., 1959, p. 26. 83


Ibidem. 85

C. Wauthier, L’Afrique des Africains, Paris, Seuil, 1977, p. 108.


141

«Să dezvolte principiile democraţiei şi progresului conform

intereselor popoarelor din Nigeria şi din Camerun sub mandat

britanic;

Să asigure educaţia politică necesară popoarelor Nigeriei în

scopul obţinerii autonomiei;

Să servească luptei pentru libertatea de expresie, pentru

libertate politică, securitate economică, egalitate socială şi

toleranţă religioasă în Nigeria şi Camerun sub mandat britanic»86

.

Analiza programului conduce la concluzia că N.C.N.C. era

un partid pannigerian, partizan al democraŝiei, egalităŝii şi

autonomiei87

. Deşi mişcarea naŝională a debutat sub auspicii

favorabile, în anii ce au urmat războiului lucrurile s-au complicat

datorită „emergenŝei tribalismului în politica nigeriană”88

. Astfel,

aristocraŝia feudală din nord a pus bazele „Northern People’s

Congress” (iunie-octombrie 1949), iar elita Yoruba, impulsionată

de Obafemi Awolowo, a creat „Action Group” (martie 1951).

Omul forte al „Northern People’s Congress” (N.P.C.) era

„sardauna” (sultanul) de Sokoto, Ahmadou Bello, succesor în linie

directă al marelui reformator militar şi religios Usman dan Fodio,

întemeietorul vastului imperiu peul din nordul Nigeriei, din secolul

al XIX-lea. Abil, el a preferat să propulseze ca lider al partidului

un intelectual, Abubakar Tafewa Balewa, ce provenea dintr-un

mediu modest. Partidul, ca întreaga aristocraŝie nordistă, suferea de

un complex: lipsa cadrelor pregătite. Deşi reprezenta 75% din

suprafaŝa Nigeriei şi 60% din populaŝie89

, nordul avea cea mai

scăzută rată de şcolarizare. Spre exemplu, în anul şcolar

1946/1947, din totalul de 609.000 elevi din învăŝământul primar,

nordului îi reveneau doar 71.000 de elevi, comparativ cu 538.000

pentru regiunile de est şi vest. Situaŝia era şi mai gravă în 86

E. Sik, op.cit., vol.III, p. 40. 87



York, APC, 1980, p. 351; E. M‟Bokolo, Le Continent..., p. 109. 89


Viorel Cruceanu

142

învăŝământul secundar, unde, faŝă de 9.700 elevi existenŝi în E şi

V, regiunea de N avea numai 25190

. Frustrări suplimentare se

datorau prezenŝei a 100.000 de ibo care ocupau aproape în

întregime posturile administrative (faŝă de numai 3.000, în 1931).

Prin urmare, complexul de care vorbeam mai sus a evoluat rapid

spre o atitudine exclusivistă, reliefată de sloganul «Nordul

nordiştilor»91

. Nu a lipsit nici agresivitatea; A. Bello nu ezita să

folosească un ton ameninŝător: «Dacă englezii vor pleca, noi –

oamenii din nord – nu ne vom opri decât la ŝărmul mării»92

.

Preocuparea pentru conservarea privilegiilor a făcut ca, aristocraŝia

N.P.C. să fie devansată în majoritatea cazurilor, de evenimente.

Mai mult, printr-o permanentă politică obstrucŝionistă, N.P.C.

punea sub semnul întrebării unitatea ŝării şi chiar acordarea

independenŝei, cu toate că englezii doreau ca Nigeria să inaugureze

procesul emancipării coloniilor africane.

A treia forŝă politică reprezentativă a fost partidul populaŝiei

Yoruba (vestul Nigeriei) „Action Group”. Despre Yoruba, J. Ki-

Zerbo spune că „aveau în urma lor secole de coeziune şi de

realizări istorice şi deci, o originalitate mult mai integrată”93

.

„Action Group” era condus de un „politician redutabil”, Obafemi

Awolowo, „exponent al drepturilor comunale”94

, cu studii în drept

la Londra, în perioada 1944-1948. Iniŝial, Awolowo a fost adept al

lui Azikiwe; în momentul în care a constatat că originarii ibo fac

jocurile politice şi în Yoruba, a decis să creeze o organizaŝie

alcătuită numai din grupul său etnic. Începutul l-a reprezentat

apariŝia societăŝii culturale „Egbe Omo Oduduwa” („descendenŝii

lui Oduduwa”, personaj mitic, fondator al Yoruba), în iunie 1948,

care îşi propunea «să accelereze naşterea unui stat Yoruba»95

. De 90

Ibidem, p. 180. 91

Ibidem, p. 181. 92



G.M. Carter, P. O‟Meara (edit.), op.cit., p. 9; M. Perham, op.cit., p. 19. 95

R. Cornevin, L’Afrique Noire de 1919..., p. 168 ; J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 493.


143

altfel, încă din 1947, Awolowo a scris o carte, The Path to

Nigerian Freedom – Calea Libertăţii Nigeriei în care proclama:

«Nigeria nu este o ŝară. Ea este o simplă expresie geografică»96

.

Pornind de la această premisă, Awolowo cerea un statut de

„autodeterminare pentru fiecare unitate lingvistico-culturală”97

,

cerere dizolvată, mai apoi, într-o concepŝie de organizare a

Nigeriei pe baze federale. Prin urmare, împărtăşim punctul de

vedere conform căruia rivalităŝile dintre nord (haussa) şi sud

(Yoruba, ibo) şi dintre est (ibo), respectiv vest (Yoruba) „au

subminat întreaga bază a mişcării de eliberare naţională”98

.

Ajunşi în acest punct, trebuie să remarcăm implicarea până la

detaliu a puterii metropolitane în evoluŝia coloniei sale vest-

africane. Pe linia deschisă de Lugard, s-a promovat un constant

spirit reformator, fondat pe principiul «unitate în diversitate»99

.

Reformele se impuneau cu o acută stringenŝă după 1945: efortul de

război al Nigeriei, Memoriul din 1943 şi crearea N.C.N.C. probau

o certă maturitate politică. Sir Arthur Richards, numit guvernator

în 1943, sesizează imperativele momentului. Aşa se face că, în

martie 1945, el elaborează o nouă constituŝie, intrată în vigoare la 1

ianuarie 1947. Constituŝia Richards împărŝea Nigeria, atât

geografic cât şi politic, în trei regiuni: de N, E şi V. După modelul

constituŝiei Burns din Coasta de Aur, ea a introdus majoritatea

africană în Consiliul Legislativ: 28 de africani, la 16 funcŝionari

coloniali. Inovaŝia guvernatorului Richards constă în faptul că

delegaŝii africani în legislatura centrală erau desemnaŝi de

adunările regionale; doar 4 locuri (3 pentru Lagos şi 1 pentru

Calabar) erau supuse votului direct, la care participau numai

persoanele ce au împlinit 21 de ani şi posedau un venit minim de

50 lire sterline anual. Un alt element de originalitate constă în 96

M. Cornevin, op.cit., p. 178; V. Opluštil, op.cit., p. 65 ; P.F. Gonidec, L’Etat

Africain, Paris, R. Pichon et R. Durand-Auzias, 1970, p. 94. 97

G.M. Carter, P. O‟Meara (edit.), op.cit., p. 10. 98


J.O. Sagay, D.A. Wilson, op.cit., p. 349.

Viorel Cruceanu

144

faptul că, în nord, Consiliul legislativ local avea şi o a doua

cameră, a sultanilor şi a şefilor. Desemnarea pe baze regionale a

reprezentanŝilor în Consiliul Legislativ central a făcut să se afirme

că, acesta din urmă, „este în parte o emanaŝie a provinciilor”100

.

Despre Constituŝia Richards s-a scris foarte mult. Aprecierile sunt

cvasiinexistente; am întâlnit totuşi o părere după care ea

„marchează cu adevărat, un pas hotărâtor în progresul Nigeriei spre

independenŝă”101

. Mult mai numeroase sunt considerentele

nefavorabile. Astfel, istoricul nigerian K. Onuwka Dike, judecă

actul cu severitate, remarcând cu mâhnire că, dacă înainte de 1945,

politica colonială britanică urmărea «unificarea în scopul creării

unui stat centralizat şi al înfăptuirii unei naŝionalităŝi comune»,

prin Constituŝia Richards «tendinŝa spre unificare a fost în

întregime oprită»102

. Având în vedere faptul că reforma a precedat

apariŝia partidelor politice (cu excepŝia N.C.N.C.), ni se pare

interesantă şi opinia conform căreia ea „a pus bazele tribalismului în

politica nigeriană”103

. La rândul său, prof. Ki-Zerbo socoteşte că

reforma prezenta un „aspect retrograd” deoarece „consacra

regionalismul”104

, un „regionalism amplificat către limitele

maxime”105

. Francezului P.F. Gonidec constituŝia Richards îi apare

ca un compromis între tendinŝele separatiste (ce animau nordul

musulman) şi cele federaliste (imaginate de Yoruba), conchizând

că „acest sistem a fost un eşec”106

ce „nu satisfăcea pe nimeni”107

.

Constituŝia a reprezentat o amară deziluzie pentru N.C.N.C., partid

ce „preconiza un stat care să transceandă particularităŝile

regionale”108

. Azikiwe declanşează o campanie de informare la 100

P.F. Gonidec, L’Etat..., p. 161. 101

Cf. M. Crowder, A Story of Nigeria, London, Faber and Faber, 1966, p. 273. 102

Ibidem. 103

Ibidem. 104


Cf. Lumea, nr. 52, 24 dec. 1964, p. 9 106

.P.F. Gonidec, L’Etat..., p. 161. 107




145

scară naŝională, ostilă reformei Richards. În timpul campaniei s-a

produs un eveniment nefericit: Herbert Macaulay îşi pierde viaŝa,

la sfârşitul lui 1946, într-un accident de circulaŝie la Kano.

Preşedinŝia N.C.N.C. este asumată de B. Nnamdi Azikiwe. Poziŝia

partidului se radicalizează. Prin urmare, se trece de la campania de

explicare, la cea de boicotare a constituŝiei, centrul rezistenŝei fiind

provincia răsăriteană. Autorităŝile reacŝionează şi, la 8 iulie 1947,

ziarele lui Azikiwe sunt interzise. Liderul N.C.N.C. este pus sub

urmărire dar reuşeşte să se ascundă. În mediile ibo el dobândeşte

faima unui „veritabil martir”109

. Guvernul laburist englez, condus

de Clement Attlee, preocupat să nu scape situaŝia de sub control,

decide în aprilie 1948, numirea unui nou guvernator în persoana lui

Sir John Macpherson. Spre deosebire de predecesorul său,

Macpherson începe consultări cu mediile autohtone, pentru

elaborarea unei noi Constituŝii. Remarcabil este faptul că aceste

consultări s-au purtat la toate nivelurile, de la partidele politice,

până la consiliile special constituite pe sate, încheindu-se în 1950

cu o conferinŝă generală la Ibadan. Trebuie precizat că, pe

parcursul discuŝiilor (care au durat 3 ani), elementele de tensiune

au subzistat. În regiunea de est s-a declanşat în 1949 un nou val de

greve, ce au culminat cu incidentele de la minele din Enugu soldate

cu 21 morŝi şi 51 răniŝi (18 noiembrie 1949)110

.

Eforturile lui J. Macpherson s-au materializat la mijlocul lui

1951, prin intrarea în vigoare a unei Constituŝii, ce prevedea:

- investirea cu puteri legislative a Consiliilor regionale;

- înfiinŝarea în fiecare regiune a câte unui consiliu executiv

(guvern local);

- dotarea provinciei de vest cu o cameră a şefilor (după

modelul nordului musulman);

- înlocuirea Consiliului Legislativ central cu o Cameră a 109

I. Baba Kaké, op.cit., p. 95; M. Crowder, op.cit., p.275; J. Ganiage, H.

Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 414. 110

E. Sik, op.cit., vol. III, p. 200; vezi şi G.S.P. Freeman-Grenville,

Chronology of African History, London, O.U.P., 1973, p. 228.

Viorel Cruceanu

146

Reprezentanŝilor alcătuită din 148 de membri, desemnaŝi tot de

adunările regionale; din numărul total de 148, jumătate reveneau

nordului;

- dotarea Consiliului Executiv central cu majoritate africană

(câte 3 miniştri pentru fiecare provincie).

Se constată, chiar la o simplă privire, că noua reformă „în loc

să elimine, a aprofundat prevederile Constituŝiei Richards”111

. În

accepŝiunea istoricului Ki-Zerbo ea „pune la punct un sistem

federal foarte descentralizat care nu lăsa puterii centrale decât

competenŝe reziduale”112

, concluzionând că „ea accentua şi mai

mult regionalizarea ŝării amorsată de guvernatorul Richards”113

.

Mai categorică, revista Lumea aprecia într-o retrospectivă

nigeriană că reforma Macpherson „a subminat unitatea ŝării”114

,

alimentând „tendinŝele separatiste ale populaŝiei haussa”115

.

Michael Crowder consideră că noua lege fundamentală a fost

rezultatul unui precar compromis impus de metropolă celor trei

principale partide; ea prezenta un pronunŝat dezechilibru, prin

marea influenŝă dobândită de nord, motiv pentru care „era

destinată unei vieŝi scurte”116

.

Alegerile desfăşurate pe baza sa au acutizat rivalitatea dintre

forŝele politice interne. Grave probleme s-au ivit între N.C.N.C. şi

„Action Group”. Astfel, N.C.N.C. a obŝinut toate locurile în est,

dar a dobândit majoritatea parlamentară şi în provincia de vest.

Datorită acŝiunilor subterane ale lui Awolowo, deputaŝii N.C.N.C.

din vest s-au alăturat „Action Group”. Un alt paradox se datora

faptului că Azikiwe, ales în Lagos, a devenit membru al Adunării

din vest (graŝie decupării circumscripŝiilor). Apoi, prin aranjamente

de culise, aceasta nu a delegat pe liderul ibo şi în parlamentul 111

E. Sik, op.cit., vol. III, p. 205. 112


Ibidem. 114

Lumea, nr. 52, 24 dec. 1964, p. 9. 115

Idem, nr. 24, 8 iun. 1967, p. 18. 116

M. Crowder, op.cit., p.282.


147

federal. Urmarea este că, N.C.N.C. devine tot mai nemulŝumit şi

neîncrezător faŝă de Constituŝia Macpherson. Totuşi, în ciuda

clivajelor de la nivel regional, pe plan naŝional se va realiza o

apropiere de moment N.C.N.C.-„Action Group”. Aşa s-a

întâmplat la 31 martie 1953 când şeful Anthony Enahoro

(adjunctul lui Awolowo) înaintează Camerei Reprezentanŝilor o

moŝiune, în numele celor două partide, care cerea acordarea

autoguvernării în 1956. Dovedind „obedienŝă faŝă de autorităŝi”117

,

N.P.C. s-a opus moŝiunii sperând „să păstreze nordul în sistemul

său autocrat”118

. Anglia sprijină poziŝia N.P.C. şi „moŝiunea

Enahoro” este respinsă. În semn de protest, N.C.N.C. şi „Action

Group” părăsesc parlamentul central. N.P.C. contraatacă

reactualizând doctrina «nordul nordiştilor» şi ameninŝând cu

secesiunea. Se demonstra din nou, de o manieră indubitabilă, că

N.P.C. era „cea mai conservatoare şi moderată dintre marile forŝe

politice”119

. Starea de încordare politică se transmite şi societăŝii.

La Kano au loc violente incidente între partizanii celor două

curente, încheiate cu 36 de morŝi şi 241 răniŝi120

. Pentru Nigeria se

prefigura „spectrul Indiei”121

. Metropola, care nu dorea scindarea

ŝării, intervine prin ministrul coloniilor, Oliver Lyttelton, şi invită

pe liderii politici nigerieni la o întâlnire la Londra, în scopul

revizuirii legislaŝiei Macpherson. Ministrul aprecia că tensiunea

Nord-Sud nu poate fi dezamorsată decât prin „acordarea unei

autonomii regionale sporite şi eliminarea posibilităŝilor de

intervenŝie ale centrului”122

. Convorbirile purtate în perioada iulie-

august 1953, reluate în ianuarie 1954, au determinat adoptarea unui

nou proiect de Constituŝie, acceptat de toate părŝile şi care

oficializa Federaŝia Nigeria (alcătuită din provinciile de nord, est şi 117

J.O. Sagay, D.A. Wilson, op.cit., p.349. 118

Ibidem. 119

Ibidem, p. 353. 120

E. Sik, op.cit., vol. III, p. 207; M. Cornevin, op.cit., p.182; P.F.Gonidec, L’Etat..., p.

162. 121

M. Cornevin, op.cit., p.182. 122

P.F. Gonidec, L’Etat..., p.162.

Viorel Cruceanu

148

vest, la care se adauga una nouă, Camerunul de Sud, precum şi

districtul Lagos). Federaŝia era condusă de un guvernator general

cu sediul la Lagos; fiecare provincie avea la rândul său un

guvernator, subordonat guvernatorului general. Camera

Reprezentanŝilor federală rămânea la 148 de membri desemnaŝi ca

şi până atunci. Se păstra „statu quo”-ul şi în ce priveşte Consiliul

Executiv central. Constituŝia reglementa exercitarea dreptului la

vot: general în vest, îngrădit de unele taxe în est şi direct în nord

(aici femeile nu aveau drept de vot). Inovaŝia adusă de ministrul lui

sir Winston Churchill consta în larga autonomie conferită

guvernelor regionale, conduse de acum înainte de un prim-ministru

(Azikiwe în est, Awolowo în vest şi Ahmadou Bello în nord).

La sfârşitul lui 1954 s-au organizat, pe baza noilor

reglementări, primele alegeri federale. Victoria a revenit, în mod

scontat, N.P.C. cu 79 de locuri (la care se adăugau cele 6 locuri ale

aliatului său „Kamerun National Congress”), urmat de N.C.N.C.

cu 56 de locuri şi „Action Group” cu numai 27 locuri. În guvernul

federal locurile erau repartizate după cum urmează: 6 pentru

N.C.N.C. (majoritar în E, dar şi în V), 3 pentru N.C.P. şi 1 loc

pentru K.N.C. Exclus prin aritmetica parlamentară, „Action

Group” trece în opoziŝie, facilitând o nescontată apropiere N.P.C.-

N.C.N.C. Se poate afirma că reforma constituŝională Lyttelton s-a

dovedit practicabilă tocmai datorită „alianŝei neaşteptate”123

dintre

cele două partide cu programe atât de diferite.

Independenŝa Ghanei, la 6 martie 1957, a trezit noi speranŝe

în cea mai vastă colonie engleză vest-africană. Liderii nigerieni au

înŝeles că este timpul renunŝării la orgolii sterile. În acest sens, la

26 martie 1957, „Action Group” preia iniŝiativa şi prin

reprezentantul său, şef Samuel Akintola, propune în Cameră

autoguvernarea imediată a federaŝiei. Deputaŝii N.C.N.C. au venit

cu un amendament: acordarea independenŝei în 1959, în cadrul

Commonwealth-ului. Colegialitatea ministerială a obligat N.P.C.

să sprijine amendamentul. La rândul său, „Action Group” renunŝă 123

Ibidem, p. 163.


149

la modesta formulare a autonomiei şi adoptă o poziŝie identică

N.C.N.C. Pentru prima dată, de la înfiinŝarea lor, cele trei partide

nigeriene se regăseau pe o platformă comună. Cu satisfacŝia

consensului atât de greu dobândit, delegaŝii africani pleacă în mai

1957 la Conferinŝa constituŝională de la Londra. Negocierile

purtate au condus la adoptarea unor hotărâri istorice: guvern

integral african condus de un premier autohton, introducerea

votului universal (cu excepŝia cunoscută din nordul musulman) şi

acordarea independenŝei în 1960, după organizarea de noi alegeri

în 1959. Pe baza acestor înŝelegeri, în septembrie 1957 s-a

constituit noul guvern federal condus de Abubakar Tafewa

Balewa.

Primul premier african al Nigeriei s-a născut în 1912, la

Bauchi, în familia unui modest funcŝionar de district. Urmează

colegiul din Katsina, devenind învăŝător. Beneficiind de o bursă în

Anglia, tânărul Balewa pleacă la Londra unde studiază istoria.

Revenit în regiunea natală în 1946, participă la viaŝa politică

locală, puternic impregnată de un „islamism madieval”124

.

Împreună cu Mallam Aminu Kano125

şi A. Bello pune bazele

N.P.C. Ca om politic s-a remarcat prin alese trăsături de caracter:

modest, onest (englezii vedeau în el un „Pitt negru

incoruptibil”126

), discret, calm. Datorită timbrului plăcut i se mai

spunea „vocea de aur din nord”127

. În acelaşi timp, el s-a dovedit a

fi un „amestec de liberalism şi conservatorism”, „adept al

tradiŝiilor musulmane”128

dar şi un politician care „ştie să-şi

impună punctul de vedere”129

. Balewa a constituit un guvern de 124


Născut în 1920. Ostil rânduielilor medievale se rupe de N.P.C. şi creează

„Northern Elements Progressive Union” (N.E.P.U.), partid care, în ciuda

vederilor sale înaintate, nu va reuşi să capteze popularitate în rândul

electoratului conservator din nord. 126

... the British Empire, p. 481. 127

G. Bonn, op.cit., p. 303-304. 128

vezi Profil, în Lumea, nr. 4, 21 ian. 1965, p. 31. 129

Ibidem.

Viorel Cruceanu

150

uniune naŝională: 4 miniştri N.P.C., 6 miniştri N.C.N.C., 2 miniştri

provenind din „Action Group” şi unul din K.N.C.

Istoricul român Neagu Djuvara, care a servit ca diplomat al

Republicii Niger, a avut privilegiul să-i cunoască pe liderii de

primă oră ai Nigeriei. Astfel, la premierul Tafewa Balewa, el a

remarcat că „toată ŝinuta lui (...) avea multă distincŝie. Cât despre

accentul în engleză (...), vorbea ca şi când s-ar fi născut pe malurile

Tamisei şi ar fi studiat numai la Oxford sau Cambridge. Un

autentic gentleman”130. În privinŝa lui Azikiwe, profesorul Djuvara

evidenŝiază că „era un om subŝire (...), avea şi el maniere perfect

britanice”131.

La 12 decembrie 1959 s-au organizat ultimele alegeri ale

perioadei coloniale. Rezultatele finale indicau:

1. N.P.C. şi aliaŝii săi: 143 locuri (N.P.C.-135 locuri în N; aliaŝii

săi au adus 1 loc în E şi 7 în V);

2. N.C.N.C. coalizat cu N.E.P.U.: 89 locuri, repartizate după cum

urmează: 58 în E, 21 în V, 2 la Lagos şi 8 în N;

3. „Action Group”: 73 de locuri, din care 33 în V, 25 în N, 14 în

E şi 1 loc la Lagos.

4. Independenŝii: 7 locuri, din care 6 în N132

.

După o săptămână de negocieri s-a reînnoit formula N.P.C.-

N.C.N.C., deşi Azikiwe înclina spre o alianŝă cu Awolowo. Or, o

regrupare a partidelor sudice, împotriva N.P.C., ar fi compromis

federaŝia. Remarcabil politician, Azikiwe a înŝeles că „marea exigenŝă

a momentului era unitatea naŝională a Nigeriei, personalitatea sa

independentă”133

. Coaliŝia N.C.N.C.-N.P.C. reprezenta un motiv de

satisfacŝie şi pentru Anglia ce „a sprijinit forŝele tradiŝionaliste pe care

fusese fondată întreaga sa politică colonială”134

. În ianuarie 1960, 130

N. Djuvara, Amintiri din pribegie (1948-1990), Bucureşti, Editura Albatros, 2002,

p. 196. 131

Ibidem, 132


G. Bonn, op.cit., p. 315. 134

Ibidem.


151

Lagosul a primit vizita premierului conservator englez H. Macmillan,

aflat într-un lung turneu african. Interlocutorii au apreciat apropiata

independenŝă a Nigeriei ca „un succes al politicii înŝelepte de

decolonizare”135

a Marii Britanii. La rândul său, aflat la Londra,

Azikiwe omagia Anglia, la 19 septembrie 1960, pentru respectul său

în „nepieritoarea tradiŝie a legii şi a demnităŝii umane”136

. La 1

octombrie 1960, Nigeria şi-a proclamat independenŝa sub conducerea

premierului A.T. Balewa, ca monarhie constituŝională în cadrul

Commonwealth-ului. La 16 noiembrie, B.N. Azikiwe, „unul din

veteranii decolonizării Africii Negre”137

, cel „care întruchipa mai mult

decât oricine ambiŝiile şi iluziile elitei Nigeriei independente”138

, este

instalat ca primul guvernator general african al statului. El preia

preşedinŝia ŝării, la 1 octombrie 1963, dată la care Nigeria devine

republică federală.

*

* *

Scurt timp după proclamarea independenŝei reapar la

suprafaŝă vechile neînŝelegeri dintre cele trei partide şi

personalităŝile din fruntea lor. Ele vor provoca şi alimenta o stare

de instabilitate ce se va solda cu nenumărate lovituri de stat

militare şi cu războiul de secesiune al provinciei orientale – Biafra

(1967-1970)139

. O parte din protagoniştii perioadei independenŝei

(A. Tafewa Balewa, A. Bello şi S. Akintola) şi-au găsit un sfârşit

tragic140

în primul puci militar (15 ianuarie 1966). Iată, în cele ce 135



R. Cornevin, L’Afrique Noire de 1919..., p. 116. 138

B. Davidson, Diagnostic nigerian, în Lumea, nr. 41, 6 oct. 1966, p. 13. 139

Vezi amănunte în Jeune Afrique L’intelligent, no. 2191, du 5 au 11 Janvier

2003, p. 38 şi idem, no. 2263, du 23 au 29 mai 2004, p. 61. 140

Vezi amănunte în V. Cruceanu, Un an fierbinte pe „continentul fierbinte”:

Africa, în 1966, în Dosarele Istoriei, nr. 7 (119), iul. 2006, p. 33-34; vezi şi R.

Kapuściński, Ébène. Aventures africaines, Paris, Plon, 2000, p. 117-126.

Viorel Cruceanu

152

urmează, lista completă a liderilor politici şi militari ai Nigeriei141: - Benjamin Nnamdi Azikiwe – 1 octombrie 1960-15

ianuarie 1966 (stins din viaŝă la venerabila vârstă de 92 ani, la 13

mai 1996)142

;

- gen. Johnson T.U. Aguiyi-Ironsi – 21 ianuarie-29 iulie 1966;

- gen. Yakubu Gowon – 1 august 1966-29 iulie 1975;

- gen. Murtala Ramat Muhammad – 30 iulie 1975-13 februarie

1976;

- gen. Olusegun Obasanjo –14 februarie 1976-1 octombrie

1979;

- Alhaji Shehu Shagari – 1 octombrie 1979-31 decembrie

1983;

- gen. Muhammad Buhari – 31 decembrie 1983-27 august

1985;

- gen. Ibrahim Babangida – 27 august 1985-26 august 1993;

- interimar: Ernest Shonekan – 31 august-17 noiembrie 1993;

- gen. Sani Abacha – 17 noiembrie 1993 – 8 iunie 1998;

- gen. Abdulsalami Abubakar – 9 iunie 1998-29 mai 1999;

- Olusegun Obasanjo – 29 mai 1999-29 mai 2007;

- Umaru Musa Yar‟Adua – 29 mai 2007.

SIERRA LEONE

După Ghana şi Nigeria, Sierra Leone143

a fost cea de-a treia

posesiune engleză vest-africană ce şi-a dobândit independenŝa.

Prezenŝa britanică pe aceste locuri coboară în secolul al XVII-lea. 141

Pentru amănunte despre instabilitatea din Nigeria, vezi seria The power

behind the throne, în New African: no. 458, Febr. 2007, p. 28-33; no. 460,

March 2007, p. 76-79; no. 461, April 2007, p. 34-37. 142

Vezi V. Cruceanu, La mort d’Azikiwe, în Le Nouvel Afrique Asie, no. 82-

83, juillet-août 1996, p. 6. 143

„Muntele Leului”, denumire dată de portughezul Pedro de Cintra, în anul

1462.


153

Totuşi, abia în 1808 oraşul Freetown144

devine colonie a Coroanei.

După 1890, sub ameninŝarea concurenŝei franceze şi a lui Samory

Touré (hărŝuit de francezi), englezii decid anexarea teritoriilor din

interior. Următorul pas l-a reprezentat tratatul din 1895 prin care,

anglo-francezii delimitau frontierele Sierrei Leone. De la început,

englezii au fixat două unităŝi administrative: Colonia, alcătuită din

Freetown şi împrejurimi şi Protectoratul, ce reprezenta 99% din

suprafaŝa de 72.000 km2 şi 97% din populaŝie

145. Freetown, locuit

de foşti sclavi eliberaŝi şi de albi, prezenta imaginea unui oraş

evoluat. Datorită deschiderii Colegiului Fourah Bay (1827), prima

asemenea instituŝie din Africa de Vest, colonia a dobândit

renumele de «Atena Africii»146

. Subsolul teritoriului reprezenta o

adevărată „vistierie mineralieră”147

: fier, crom, titan, platină,

bauxită şi mai ales diamante (a căror exploatare a început în 1931),

conferind Sierrei Leone şi supranumele de «ŝara diamantelor»148

.

Englezii au dotat teritoriul cu o constituŝie în 1924. Ea lărgea

componenŝa Consiliului Legislativ (creat la Freetown în 1863) la

22 de persoane, dintre care 10 africani: 3 aleşi de Colonia şi alŝi 7

numiŝi (2 de Colonia, 3 şefi tradiŝionali din Protectorat şi 2 africani

selectaŝi de guvernator). În perioada interbelică se remarcă ziaristul

creol (nume purtat de rezidenŝii din Colonia), I.T.A. Wallace-

Johnson, fondatorul „Sierra Leone Youth League” (S.L.Y.L.) –

„Liga Tineretului din Sierra Leone”, care în paginile African

Standard cerea reforme economice, sociale, politice, precum şi

autonomia Sierrei Leone într-o federaŝie a Africii de Vest149

.

Activitatea sa se intensifică în anii războiului, când, acuzat de

„răzvrătire”150

, este deportat în zonele de interior.

144

Fondat în 1787 de filantropi englezi pentru colonizarea cu foşti sclavi din

Anglia, S.U.A. şi Antile. 145

R. şi M. Cornevin, op.cit., p. 364. 146

Cf. West Africa, London, no. 3283, 23 june 1980, p. 1127. 147

Cf. Lumea, nr. 30, 18 iul. 1974, p. 20. 148

West Africa, no. 3283, p. 1127. 149


Ibidem, vol. II, p. 243.

Viorel Cruceanu

154

La sfârşitul războiului, după modelul Coastei de Aur şi al

Nigeriei, guvernatorul Stevonson dotează Sierra Leone cu o nouă

Constituŝie151

. În forma sa finală, documentul prevedea o

consistentă majoritate africană: 20 de reprezentanŝi (14 desemnaŝi

de Protectorat şi 6 de Colonia), comparativ cu doar 8 funcŝionari ai

administraŝiei coloniale. Analizând-o, profesorul Ki-Zerbo o

consideră drept o „constituŝie liberală”152

. Ungurul E. Sik sesizează

că „reforma apare (...) democratică”153

, dar, în realitate ea favoriza

elementele conservatoare (vezi diferenŝa zdrobitoare dintre

elementele tradiŝionaliste din Protectorat şi „evoluaŝii” din

Colonia). Prin amendamentul din 1951, numărul africanilor din

Consiliul Legislativ este sporit la 23. După promulgarea

Constituŝiei s-a hotărât convocarea de alegeri legislative. În

perspectiva consultării electorale s-au constituit două mari partide

politice (ce au aspirat micile grupuscule apărute după război):

„Sierra Leone People’s Party” (S.L.P.P.), condus de „bătrânul

medic african de ŝară”154

Milton Margai, în Protectorat şi

„National Congress of Sierra Leone” (N.C.S.L.), dirijat de

Bankole Bright şi Wallace-Johnson, implantat în Colonia.

Alegerile s-au încheiat cu victoria zdrobitoare a S.L.P.P. care

obŝine toate cele 16 mandate rezervate Protectoratului şi 2 locuri în

Colonia. În Consiliul Executiv, condus de guvernator, sunt admişi

5 africani, care din aprilie 1953 primesc responsabilităŝi

guvernamentale. În 1954, se trece o nouă barieră: şeful partidului

majoritar, până atunci ministru al agriculturii şi sănătăŝii, devine

„ministru principal”. Opoziŝia cerea cu insistenŝă aprofundarea

democratizării cadrului politic. Englezii creează o „comisie de

studiu” condusă de profesorul de la Oxford, Brian-Keith Lucas.

Comisia propune modificarea sistemului electoral prin 151

Elaborată în două etape: 1947 şi 1948, apoi amendată în 1951 şi promulgată

la 19 noiembrie acelaşi an. 152





155

introducerea votului direct şi în Protectorat. Prin urmare, la 31

ianuarie 1957 este aplicată o nouă constituŝie. Ea prevedea

înlocuirea Consiliului Legislativ cu o Cameră a Reprezentanŝilor,

alcătuită din 57 de membri. Din cei 57 deputaŝi, 39 urmau a fi aleşi

prin vot universal (14 în Colonia şi 25 în Protectorat); totuşi,

Protectoratul păstra sensibile privilegii politice: el beneficia şi de

12 locuri rezervate din oficiu şefilor tradiŝionali. Numărul

funcŝionarilor coloniali era redus la 4, cărora li se alăturau alte

două personalităŝi (puteau fi africane sau europene) desemnate de

guvernator.

În ziua de 3 mai 1957 sunt organizate noi alegeri. Victoria

revine, în mod scontat, S.L.P.P. care îşi adjudecă 26 din cele 39

locuri elective ale Camerei, beneficiind şi de sprijinul celor 12 şefi

din Protectorat155

. Partidul rival, N.C.S.L., nu obŝine nici un loc şi

este scos din cursa politică. Pe baza verdictului urnelor, în 1958

Sierra Leone obŝine autonomia internă. Consiliul Executiv devine

majoritar african, cu excepŝia a trei posturi cheie (externe, armată

şi poliŝie, controlate de englezi), Milton Margai156

, acest om

„profund tradiŝionalist”157

, purtând de acum înainte titlul de prim-

ministru. În scurt timp, au apărut neînŝelegeri între M. Margai,

acuzat de moderaŝie, şi fratele său mai mic, Albert Margai158

. După

proclamarea independenŝei Ghanei, poziŝiile lui A. Margai se

radicalizează, devenind acid la adresa puterii coloniale.

Nemulŝumit de repetatele reforme constituŝionale care, în loc să 155

C.W. Newbury, op.cit., p. 51. 156

M. Margai s-a născut în 1895 într-o familie de şefi mende din Protectorat.

După studii la Fourah Bay pleacă la Universitatea Durham (Anglia) unde îşi ia,

în 1926, licenŝa în medicină (primul medic african din Protectorat). Revenit în

ŝară, lucrează 18 ani ca medic în brusă, dobândind prestigiu şi popularitate atât

în rândurile păturilor înstărite, cât mai ales în rândul oamenilor simpli. 157


A. Margai – născut în 1910. După ce lucrează ca infirmier şi farmacist,

pleacă la Londra unde studiază dreptul (1944-1948). Revenit în ŝară, se alătură

partidului fratelui său şi în 1953 este numit ministru al educaŝiei, bunăstării şi

guvernării locale.

Viorel Cruceanu

156

accelereze, amânau decolonizarea ŝării sale, el afirma: «Ideologia

britanică este democratică la ea acasă; în colonii ea este

dictatorială»159

. Prin urmare, alături de Siaka P. Stevens160

pune

bazele „People’s National Party” (P.N.P.), în septembrie 1958,

care se dorea avangarda curentului de emancipare naŝională.

Revendicările P.N.P. au devenit insistente pe măsură ce englezii

pregăteau acordarea independenŝei Nigeriei. În cele din urmă, la 20

aprilie 1960, a fost convocată o Conferinŝă constituŝională la

Londra. La iniŝiativa lui Milton Margai partidele au format un

„Front Naŝional Unit” care a cerut proclamarea independenŝei la 7

decembrie 1960. Puterea metropolitană a sugerat o amânare şi

după două săptămâni de negocieri s-a convenit asupra datei de 27

aprilie 1961. Simultan s-a încheiat şi un „tratat de apărare

mutuală”, prin care englezii îşi păstrau bazele militare navale şi

aeriene din Sierra Leone. Tratatul a fost sprijinit de M. Margai şi,

în mod surprinzător, de A. Margai (din iulie 1960, acesta se alătură

din nou partidului fratelui său). S-au opus tratatului, refuzând să-l

semneze, adjunctul lui A. Margai, Siaka Stevens şi „veteranul”

Wallace-Johnson ce traversa o pronunŝată eclipsă politică.

Reîntorşi în patrie, cei doi formează la 13 septembrie 1960 un nou

partid de opoziŝie: „All People’s Congress” (A.P.C.), ce a

desfăşurat o intensă activitate în scopul organizării de alegeri

legislative anticipate. Guvernul englez respinge cererile A.P.C. Au

loc agitaŝii care culminează cu instituirea stării de urgenŝă cu

numai 10 zile înainte de independenŝă şi cu arestarea temporară, pe

22 aprilie, a lui S. Stevens şi Wallace-Johnson. Totuşi

evenimentele nu au împiedicat respectarea termenului limită de 27

aprilie 1961. Analiza globală a evoluŝiilor din Sierra Leone 159


S. Stevens s-a născut la 24 august 1905. Lucrează ca muncitor de la 15 ani (la

poliŝia judiciară, căile ferate şi în sectorul minier). Din 1943 devine lider

sindical al lucrătorilor feroviari şi minieri. În 1947 obŝine o bursă în Anglia şi,

timp de doi ani, studiază sociologia la Ruskin College. Se alătură S.L.P.P.; în

1951 este ales în Consiliul Legislativ, iar în perioada 1954-„57 ocupă diferite

posturi ministeriale. Din 1957 trece în opoziŝie.


157

confirmă aserŝiunea francezului P. Bertaux după care „accesul la

independenŝă a fost o naştere fără durere”161

.

*

* *

Protagoniştii generaŝiei independenŝei au dominat mult timp

scena politică. La 28 aprilie 1964 sir Milton Margai a încetat din

viaŝă. A urmat la guvernare A. Margai, sub conducerea căruia

„înfloreşte corupŝia”162

. La alegerile din 17 martie 1967, victoria

revine cu o slabă majoritate A.P.C. (pentru prima dată în Africa un

partid de opoziŝie avea acces la putere pe calea urnelor). La 21

martie, S. Stevens este numit prim-ministru dar, în aceeaşi zi, este

înlăturat de o lovitură de stat militară (cu o desfăşurare paradoxală,

trei lideri militari schimbându-se unul pe celălalt, în interval de

cinci zile). Un nou puci militar are loc la 20 aprilie 1968, de

această dată militarii chemând la putere pe liderul de drept al ŝării,

S. Stevens, după un exil de 11 luni. La 19 aprilie 1971 Sierra

Leone devine republică iar două zile mai târziu S. Stevens este

instalat preşedinte. Referindu-se la noul preşedinte Le Monde

diplomatique scria: „el nu datorează ascensiunea sa politică nici

originii sale, nici intrigilor, succesele lui fiind considerate de

sierra-leonezi drept acelea ale majorităŝii, anonime, tăcute şi

deseori nevoiaşe”163

. Siaka Stevens a condus cu o mână forte până

la retragerea sa, la 25 noiembrie 1985. S-a stins din viaŝă la 29 mai

1988, la Freetown. Ultimul deceniu al secolului al XX-lea a

început catastrofal pentru „mica Elveŝie”164

: cinci ani de război

civil (1991-1996) şi o succesiune de puciuri militare, urmate de

revenirea la democraŝie. Prin urmare, lista completă a şefilor de 161



Cf. Lumea, nr. 16, 15 apr.1971, p.30; vezi şi Profil, în idem, nr. 26, 20 iun.

1968, p. 30; nr. 18, 29 apr. 1971, p. 30; nr. 30, 18 iul. 1974, p. 29. 164

Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 79, avril 1996, p. 41.

Viorel Cruceanu

158

stat cuprinde atât militari, cât şi politicieni civili:

- gen. Joseph Saidu Momoh – 28 noiembrie 1985-30 aprilie

1992;

- căpitan Valentine Strasser – 30 aprilie 1992- 16 ianuarie

1996;

- gen. Julius Maada Bio – 16 ianuarie-29 martie 1996;

- Ahmad Tejan Kabbah – 29 martie 1996-25 mai 1997;

- comandant Johnny Paul Koroma – 25 mai 1997-13 februarie

1998;

- Ahmad Tejan Kabbah – 10 martie 1998-17 septembrie

2007 (reprezentant al S.L.P.P., partidul fostului premier

Milton Margai)

- Ernest Bai Koroma – 17 sept. 2007 (lider al A.P.C.,

alegerea sa marcând alternanŝa la guvernare).

GAMBIA

Printr-o întâmplare a istoriei, cea mai veche colonie engleză

din Africa occidentală a fost ultima care şi-a câştigat independenŝa.

Gambia este o enclavă în teritoriul senegalez şi datorită

configuraŝiei sale a fost denumită drept „bizarul deget de

mănuşă”165

. Delimitarea frontierei dintre Senegal şi Gambia s-a

definitivat prin acordul franco-englez din 1889. Pentru unii autori

Gambia reprezintă un «accident istoric»166

iar pentru alŝii „unul din

monştrii cei mai curioşi pe care i-a generat decuparea europeană a

Africii”167

. Englezii, care se înstăpâniseră aici încă din 1642, au

procedat în 1902 la o reorganizare a teritoriului, minuscula

posesiune fiind împărŝită în două unităŝi administrative: Colonia, 165


S. Amin, op.cit., p. 55. 167

H. Deschamps, op.cit., p. 74.


159

de 73 km2, care cuprindea capitala Bathurst, cu împrejurimile, plus

aşezarea Georgetown, şi Protectoratul, sau teritoriul din interior, cu

o suprafaŝă de 10.427 km2 (şi a cărui capitală era tot Bathurst). În

perioada 1847-1963 în Gambia au fost efectuate nu mai puŝin de

şapte reforme constituŝionale168

. Asupra celor mai importante ne

vom opri şi noi pe scurt. Astfel, după ce prin reforma din 1915, în

Consiliul Legislativ sunt desemnaŝi 3 europeni însărcinaŝi să

reprezinte interesele africanilor, în 1932 sunt admişi şi doi africani:

unul pentru districtul urban Bathurst şi unul pentru Protectorat. În

anii interbelici a apărut şi prima formă de organizare a

autohtonilor, „Asociaţia Contribuabililor”, animată de „părintele

naŝionalismului gambian”169

, Edward Smart. După război s-au

constituit şi în Gambia, partide politice: „Democratic Party”

(D.P.), fondat de E. Smart şi „Gambia Congress” (G.C.), un partid

al populaŝiei musulmane. În 1946 este elaborată o nouă Constituŝie

ce stabilea paritatea în Consiliul Legislativ: 7 funcŝionari coloniali

şi respectiv 7 africani (din care unul ales la Bathurst, ceilalŝi 6 fiind

numiŝi de Protectorat şi de guvernator). De asemenea, 3 africani au

fost numiŝi în Consiliul Executiv. În 1951 debutează în viaŝa

politică a teritoriului „United Party” (U.P.), condus de avocatul

Pierre Sarr N‟Jie, ce se dorea purtătorul de cuvânt al întregii ŝări. O

altă reformă constituŝională, înfăptuită în 1954, consacra

majoritatea africană în Consiliul Legislativ: 16 africani (cei mai

mulŝi proveneau din Protectorat fiind selectaŝi prin vot indirect),

faŝă de 5 funcŝionari coloniali englezi. Se constată şi în cazul

Gambiei, o preponderenŝă (justificată dacă avem în vedere

populaŝia şi suprafaŝa) a Protectoratului, dar care, favorizează

elementele tradiŝionaliste, reprezentate de şefii tribali. Raportată la

cerinŝele postbelice, prestaŝia publică a acestor aristocraŝi era

penibilă: din cei 35 de mari şefi ai Protectoratului doar 5 erau

instruiŝi170

. Se ajunsese până acolo, încât, unii dintre ei să declare 168

Lumea, nr. 32, 6 aug.1964, p. 11. 169


W.J. Hanna (edit.), Independent Black Africa. The Politics of Freedom,

Viorel Cruceanu

160

că preferă să rămână sub administraŝie britanică decât „să accepte

conducerea noii elite”171

. Pe acest fundal, în toamna lui 1958 a

avut loc la Londra o Conferinŝă constituŝională, partidele gambiene

cerând o extindere a rolului politic al africanilor. În consecinŝă,

este elaborată o nouă Constituŝie (1959) ce prevedea: acordarea

votului universal (vârsta minimă fiind de 21 de ani), sporirea

numărului africanilor din Consiliul Legislativ la 27 (din care 19

aleşi) iar în Consiliul Executiv la 6. În contextul introducerii

votului universal şi în Protectorat, aici se constituie în decembrie

1959 „Protectorate People’s Party” (P.P.P.), condus de David

Dawda Jawara. Alegerile din mai 1960 se soldează cu victoria

P.P.P. cu 10 locuri din totalul de 19 (1 la Bathurst şi 9 în

Protectorat), urmat de U.P. cu 4 locuri la Bathurst şi 1 în

Protectorat, celelalte 4 mandate revenind unor formaŝiuni mai

mici172

. În cabinetul format de guvernator, liderul P.P.P. devine

ministru al educaŝiei. Dawda Jawara dorea acordarea calităŝii de

„ministru principal” dar, pierderile înregistrate de partidul său în

ianuarie 1961, într-un scrutin parŝial, au determinat pe englezi să

ofere funcŝia lui Pierre Sarr N‟Jie. Ofensat, liderul P.P.P.

demisionează din guvern. Imobilismul creat duce la organizarea de

noi alegeri generale în mai 1962, care confirmă tendinŝa anterioară.

Din cele 32 de locuri disputate, 18 sunt câştigate de P.P.P. Pe locul

doi s-a clasat U.P. cu 13 locuri, un mandat revenind „Democratic

Congress” (D.C.)173

. D. Jawara este desemnat acum „ministru

principal”. Printr-un amendament la Constituŝie, la 4 octombrie se

instituie funcŝia de prim-ministru iar Gambia obŝine autonomia

internă. Primul premier devenea D. Jawara174

, un „om modest şi

Chicago, R. McNally, 1964, p. 303. 171

Ibidem, p. 304. 172

Cf. E. Sik, op.cit., vol. III, p. 231; M. Cornevin, op.cit. p. 260. 173

Cf. E. Sik, op.cit., vol. III, p. 231; vezi şi Lumea, nr. 32, 6 aug.1964, p. 11. 174

Născut la 11 mai 1924, în etnia Mandingo, cea mai numeroasă. Urmează

cursurile primare şi secundare în Gambia. După absolvirea Achimota College

(Coasta de Aur) pleacă în Anglia unde studiază medicina veterinară la

Universitatea Glasgow. Revenit în patrie (1952) se dedică profesiei. Din 1959,


161

metodic” dar cu „spirit practic”175

.

În iulie 1964 este organizată la Londra o nouă Conferinŝă

constituŝională. Principala temă a dezbaterilor a constituit-o

viitorul raporturilor cu Senegalul. Premierul Jawara dorea

federalizarea şi chiar integrarea celor două state. Opoziŝia, condusă

de P. Sarr N‟Jie, era categoric ostilă federalizării cu Senegalul şi se

pronunŝa pentru relaŝii mai strânse cu Nigeria şi Sierra Leone.

Anterior, chiar o comisie a O.N.U. (octombrie 1963) concluziona,

după mai multe luni de studiu, că asocierea celor două state este

pentru moment nerealizabilă. În acest context, premierul Jawara a

adoptat o poziŝie mai suplă declarând: „Noi înŝelegem ca Gambia

să-şi conserve personalitatea sa distinctă şi propria sa cultură,

moştenire a mai multor secole. În acelaşi timp, noi preconizăm

sincer asocierea cât mai strâns posibilă cu Senegalul”176

.

Contenciosul determinat de poziŝia premierului a oferit opoziŝiei

pretextul să ceară, la Conferinŝa de la Londra, alegeri anticipate.

Guvernul englez, prezidat de conservatorul Alec Douglas-Home, s-

a opus, argumentând valabilitatea scrutinului din mai 1962. Prin

urmare, s-a stabilit ca dată a independenŝei, ziua de 18 februarie

1965.

Dacă problemele politice au fost depăşite în schimb problemele

economice reprezentau o adevărată sfidare pentru tânărul stat

independent; Anglia lăsa în urma sa una dintre cele mai sărace

colonii177

, fără căi ferate, cu drumuri impracticabile în sezonul ploios şi

cu o industrie ce se reducea la patru întreprinderi de decorticat arahide şi

la două fabrici de ulei.

*

* *

se lasă prins în vâltoarea luptei politice. 175

Vezi Profil, în Lumea, nr. 15, 8 apr.1965, p. 31. 176

Cf. Lumea, nr. 8, 18 febr.1965, p. 15. 177

Idem, nr. 32, 6 aug. 1964, p. 11.

Viorel Cruceanu

162

La 24 aprilie 1970 Gambia a fost proclamată republică.

Primul preşedinte: Dawda Jawara. Gambia a oferit o figură

singulară în întreaga Africă de Vest, datorită respectării

pluralismului politic şi organizării de alegeri libere la fiecare cinci

ani. La 29 iulie 1981, Jawara, aflat la Londra, la nunta prinŝului

Charles, a fost înlăturat de un „Consiliul Revoluŝionar”, dar după

numai trei zile, s-a văzut reinstalat preşedinte de forŝele armate

senegaleze, care au reprimat puciul. A urmat o încercare de

Confederaŝie cu Senegalul, eşuată în 1989. Lipsa unui opozant pe

măsură şi respectarea cadrului democratic i-au permis preşedintelui

D. Jawara să se bucure de o longevitate politică remarcabilă. La 22

iulie 1994, septuagenarul preşedinte gambian este înlăturat de o

lovitură de stat militară („lovitura locotenenŝilor“).

Justificând acŝiunea armatei, tânărul lider Yahya Jammeh

acuza pe Jawara că „nu a făcut nimic pentru ŝară timp de 30 de

ani”, perioadă în care „nu s-a construit nimic, nici măcar o şcoală

secundară sau un spital”178

. Hotărât să elimine vechea elită din viaŝa

politică, Y. Jammeh şi-a prezentat candidatura la alegerile din 26

septembrie 1996, pe care le-a adjudecat cu 55,76 % din voturi

(reales în 2001 şi 2006).

TOGOLAND

În afară de Gambia, Sierra Leone, Coasta de Aur şi Nigeria,

Marea Britanie a mai stăpânit în Africa de Vest teritoriul

Togoland. Togo a fost colonie germană până la 1914. Prin Tratatul

de pace de la Versailles, semnat în 1919, Germania a fost

deposedată de imperiul colonial, împărŝit între puterile

învingătoare. Astfel, din cei 85.000 km2 ai Togo, 55.000 km

2 au

178

Interviu cu căpitan Y. Jammeh, în Le Nouvel Afrique-Asie, no.69, juin 1995,

p.15.


163

revenit Franŝei, iar 30.000 km2 Angliei, cu titlul de teritorii sub

mandat (din 1946, teritorii sub tutelă). Când s-a procedat la noua

redistribuire nu s-a ŝinut cont de faptul că frontiera fixată între

Togo francez şi Togoland (inclus administrativ Coastei de Aur)

scinda, în mod artificial, diferite triburi, în special ewe. Dovedind

un pronunŝat sentiment de solidaritate, ewe s-au organizat, după cel

de-al doilea război mondial, într-o „Conferinŝă pan-ewe”, ce a

făcut cunoscută forurilor internaŝionale, inclusiv O.N.U., dorinŝa

de suprimare a frontierelor despărŝitoare şi constituire a unui stat

naŝional propriu. Mişcarea a avut doi reprezentanŝi de seamă:

Daniel Chapman în Togoland şi Sylvanus Olympio în Togo

francez. După dobândirea autonomiei Coastei de Aur, în 1954,

guvernul englez a înaintat Consiliului de Tutelă o declaraŝie în care

menŝiona că, în virtutea normelor de drept internaŝional, nu mai

putea să administreze teritoriul sub tutelă Togoland, ca parte

componentă a unui viitor stat independent – Ghana. Nota

diplomatică engleză lăsa să se înŝeleagă că problema togoleză

poate fi rezolvată numai dacă Togo britanic se va alătura Coastei

de Aur.

În august 1955, O.N.U. a trimis o comisie de studiu la faŝa locului.

Raportul întocmit recomanda ŝinerea unui plebiscit, prin care, populaŝia

să se pronunŝe pentru unirea cu Coasta de Aur sau pentru menŝinerea

tutelei. În teritoriu se confruntau două curente: cel condus de D.

Chapman, ce nutrea mari simpatii faŝă de K. Nkrumah şi era favorabil

unirii cu Coasta de Aur şi un altul, reprezentat de „Togoland Congress

Party” (T.C.P.), adept al menŝinerii tutelei şi al apropierii de Togo

francez. Referendumul s-a desfăşurat la 9 mai 1956, într-o atmosferă de

calm. Participarea la vot a fost masivă: 82% din cei 200.000 de electori

înscrişi. Dintre aceştia, 58% au optat pentru unirea cu Coasta de Aur. În

cifre, realitatea era exprimată astfel: 93.095 voturi favorabile unirii şi

67.492 contra179

. Deci, teritoriul Togoland s-a alăturat Coastei de Aur,

devenită independentă la 6 martie 1957 sub numele de Ghana.

179

K. Nkrumah, op.cit., p. 317.

Viorel Cruceanu

164

CAMERUNUL BRITANIC

Camerun, fostă colonie germană, a avut o soartă similară

Togo. Puterile aliate, învingătoare în primul război mondial, au

procedat şi în acest caz la o împărŝire teritorială: 1/5 din suprafaŝa

Camerunului a fost preluată de Anglia, iar 4/5 au revenit Franŝei.

Englezii au procedat la o reîmpărŝire a minusculei zone pe care o

controlau: Camerunul britanic de Sud, alipit Provinciei de Est a

Nigeriei şi Camerunul britanic de Nord, încadrat întinsei Provincii

de Nord a Nigeriei.

După 1945, în Camerunul de Sud au apărut organizaŝii

culturale cu un pronunŝat caracter militant. La sfârşitul lui 1951,

unul din oamenii de vază din teritoriu, medicul E.M.L. Endeley, a

creat primul partid politic: „Kamerun National Congress”

(K.N.C.). Situându-se pe poziŝii moderate, partidul revendica

administrarea separată a Camerunului de Sud, prin desprinderea de

regiunea estică a Nigeriei; cererea echivala deci, cu recunoaşterea

statutului de provincie în interiorul Nigeriei. În 1953 au fost

organizate cele dintâi alegeri, câştigate de K.N.C. În urma

tratativelor cu guvernul englez, Camerunul de Sud devine, în 1954,

regiune distinctă a Federaŝiei nigeriene. Dar, apartenenŝa la Nigeria

nu întrunea unanimitate în rândurile K.N.C. În 1955, institutorul

John Ngu Foncha, adept al unirii cu Camerunul francez,

demisionează din K.N.C. şi fondează propriul său partid,

„Kamerun National Democratic Party” (K.N.D.P.). După doi ani,

în 1957, au fost convocate alegeri pentru reînnoirea Adunării

locale. Şi de această dată victoria este repurtată de K.N.C.; dr.

Endeley devine prim-ministru. Scurt timp după consultarea

electorală, un pasionat militant pentru unitate, Ndeh Ntumazah,

înfiinŝează un nou partid politic: „One Kamerun Party” (O.K.P.).

Se constată că, de la sfârşitul lui 1957, forŝele unioniste se impun

în arena politică, concomitent cu erodarea poziŝiilor K.N.C., pro-


165

nigerian. Prin urmare, nu a mai surprins faptul că, la alegerile

anticipate din ianuarie 1959, opŝiunea electoratului a fost în

favoarea K.N.D.P., care a obŝinut 14 locuri parlamentare,

comparativ cu 12 ale K.N.C. John Foncha preia şefia guvernului

orientându-se ferm spre unirea cu Camerunul francez.

În Camerunul britanic de Nord, viaŝa politică era mai puŝin

spectaculoasă. Marii seniori feudali de aici, precum şi tinerii

intelectuali, au aderat la partidul „Northern People’s Congress”

(N.P.C.). Practic, activitatea politică din acest teritoriu era diluată în

cea a nordului nigerian.

În decembrie 1959, Adunarea Generală a O.N.U. a decis

organizarea unui referendum în cele două Camerun sub tutelă

britanică, pentru a permite localnicilor să se pronunŝe asupra

viitorului lor. Referndumul s-a desfăşurat în zilele de 11 şi 12

februarie 1961. În Camerunul de Nord, majoritatea alegătorilor au

preferat alipirea la Nigeria: cifrele indicau 146.296 voturi pentru şi

97.659 contra. În Camerunul de Sud, rezultatul a fost categoric în

favoarea unirii cu Republica Camerun, devenită independentă la 1

ianuarie 1960: 233.571 voturi pentru şi numai 97.741 împotrivă180.

Urmare a rezultatelor plebiscitului, Camerunul de Nord s-a unit

oficial cu Nigeria la 1 iunie 1961. Camerunul de Sud s-a alăturat

fostului Camerun francez constituind, la 1 octombrie 1961,

Republica Federală Camerun.

B. DECOLONIZAREA AFRICII DE EST BRITANICE

Decolonizarea posesiunilor britanice din estul continentului

s-a desfăşurat cu un grad sporit de dificultate. Aici nu întâlnim nici

dinamismul din Coasta de Aur şi nici concertarea anglo-africană ce

a prevalat în Africa de Vest. Explicaŝia rezidă în faptul că, în est, 180

J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 428; E. Sik, op.cit., vol. III, p.

237-238.

Viorel Cruceanu

166

„politica britanică va fi mult mai puŝin liberală decât în Africa de

Vest”181

. Care au fost cauzele unei asemenea atitudini? În primul

rând, prezenŝa masivă a coloniştilor albi în Kenya şi încercarea lor

de a-şi perpetua dominaŝia după modelul sud-african sau

rhodesian. În al doilea rând, existenŝa, în toate cele trei ŝări, a

populaŝiei de origine asiatică (arabi, dar mai ales indo-pakistanezi)

ce stăpânea negoŝul. Importanŝa economică a acestei populaŝii şi

colaborarea ei fidelă cu metropola, de-a lungul timpului, a

determinat pe englezi să încerce o inovaŝie (în Kenya şi

Tanganyika): crearea de societăŝi multirasiale. Or, inovaŝia

complica lucrurile prin avantajele conferite minoritarilor (albii şi

asiaticii). În al treilea rând, întârzierea decolonizării poate fi

explicată şi prin poziŝia strategică a regiunii, ce asigura supremaŝia

britanică în Oceanul Indian.

Teritoriile est-africane prezentau ele însele o serie de

particularisme: Tanganyika era teritoriu sub tutelă; Uganda avea în

componenŝa sa mai multe formaŝiuni statale etc. Privite în ansamblu,

trebuie precizat că Tanganyika şi Uganda s-au înscris în parametrii

generali ai decolonizării britanice şi anume, pe calea tratativelor şi a

diplomaŝiei. Excepŝia de la regulă o reprezintă Kenya, unde, datorită

obstinaŝiei coloniştilor albi, s-a ajuns la violenŝă. Vom începe

incursiunea noastră în maniera de decolonizare a Africii de Est

analizând cazurile generale:

TANGANYIKA

Deşi are frontierele delimitate de lacuri (printre care

Tanganyika182

de la care îşi trage numele) şi Oceanul Indian, întinsul

teritoriu din Africa de Est şi-a dobândit, datorită condiŝiilor geografice, 181


„Crocodilul de argint” în limba swahili.


167

şi nefericitul renume de «pământ arid»183

. Tanganyika reprezintă

excepţia cazurilor generale ale decolonizării engleze. Iniŝial, ea s-a

aflat sub dominaŝie germană. Aşa cum am văzut anterior, la sfârşitul

primului război mondial, Germania ieşea din rândul puterilor

coloniale, realitate consfinŝită de jure prin Tratatul de pace de la

Versailles, semnat la 28 iunie 1919. În contextul astfel creat,

Societatea Naŝiunilor a găsit o soluŝie sui-generis: preluarea sub

mandat184

de către puterile învingătoare ale fostelor posesiuni germane

şi otomane. Prin mandat, puterile ce-şi asumau această sarcină, aveau

obligaŝia să vegheze la evoluŝia grupurilor umane respective spre

„civilizaŝie”, considerându-se că teritoriile în cauză ar fi „locuite de

popoare ce nu sunt capabile să se conducă ele însele în condiŝiile

dificile ale lumii moderne”185

. După cea de-a doua mare conflagraŝie

mondială, printr-o hotărâre a O.N.U., fostele teritorii sub mandat au

devenit teritorii sub tutelă. Articolul 76 al Chartei O.N.U. fixa

obiectivele fundamentale ale sistemului tutelei: „de a promova

progresul politic, economic şi social şi în domeniul educaŝiei al

populaŝiei din teritoriile sub tutelă şi evoluŝia lor progresivă spre

autoguvernare sau independenŝă, ŝinând seama de condiŝiile specifice

fiecărui teritoriu şi popoarelor sale şi de năzuinŝele liber exprimate ale

populaŝiei interesate”186

. Prevederile documentului par principiale

dar au un caracter evaziv. Ele păcătuiesc prin generalităŝi care se

pretează la interpretări subiective. În lipsa unor dispoziŝii

categorice şi obligatorii, devin chiar facultative. Aşa se face că

situaŝia teritoriilor sub tutelă ajunge să se confunde cu cea a

coloniilor.

Tanganyika a avut un destin ingrat fiind „cea mai săracă 183


Mandatele erau de trei tipuri, A, B şi C, după nivelul de evoluŝie al

populaŝiilor respective, nivel decis arbitrar de statele victorioase. Tanganyika a

primit mandat B. 185


Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. 2, Bucureşti, Editura

Didactică şi Pedagogică, 1976, p. 227-228.

Viorel Cruceanu

168

dintre fostele teritorii engleze din Africa orientală”187

. În 1936,

venitul pe cap de locuitor era doar de 1 ½ lire sterline, comparativ

cu 7 lire în Coasta de Aur sau 22 în Uniunea Sud-Africană188. După

război, decalajul s-a păstrat: 17 lire în Tanganyika, faŝă de 75 în

Coasta de Aur şi 115 în Uniunea Sud-Africană189

. Evoluŝia politică

a teritoriului a fost la fel de lentă. În 1926, englezii au creat un

Consiliu Legislativ. Abia în cursul războiului „Tanganyika African

Association” (T.A.A., creată în 1929) a revendicat dreptul

africanilor la reprezentare în instituŝiile locale. Cerinŝei i s-a dat

curs în 1945: în Consiliul Legislativ sunt admişi primii localnici în

persoana şefilor David Makwaia şi Abdiel Shangali. Faptul, deşi

pozitiv, probează întârzierea evoluŝiei politice din această regiune,

în vizibil contrast cu teritoriul Coastei de Aur, spre exemplu, unde

africanii devin majoritari în forul legislativ din 1946. În 1948 s-a

desfăşurat prima vizită a unei misiuni O.N.U. în Tanganyika.

Diplomaŝii organizaŝiei mondiale au criticat participarea foarte

redusă a africanilor în Consiliul Legislativ şi lipsa lor din Consiliul

Executiv. Un prim african este numit în Consiliul Executiv în

1951, puŝin înainte de sosirea unei noi misiuni a O.N.U.

Reînnoirea recomandărilor precedente determină guvernul britanic

să creeze o comisie de studiu sub conducerea profesorului W.

Mackenzie. Raportul comisiei, publicat în 1953, propune

extinderea componenŝei Consiliului Legislativ la 61 membri, din

care 31 funcŝionari ai administraŝiei coloniale şi 30 de localnici,

numiŝi de diferitele segmente sociale şi rasiale ale societăŝii. Se

constată inovaŝia introdusă de comisia Mackenzie, căreia britanicii

îi doreau o frumoasă carieră: repartizarea rasială a celor 30 de

locuri, pe principiul parităŝii: 10 locuri pentru africani, 10 pentru

asiatici şi acelaşi număr pentru europeni (coloniştii stabiliŝi în

Tanganyika). Englezii se grăbeau să întemeieze o „societate 187

E. M‟Bokolo, L’Éveil du nationalisme. L’Est africain au XIXe et au XX

e

siècle, Paris, ABC, 1977, p. 119. 188


Ibidem, p. 225.


169

multirasială”, concepută şi ca un test, înaintea aplicării ei şi în

Kenya. Soluŝia propusă era însă, discriminatorie. Ea statua „o

egalitate în drepturi între comunităŝi, independent de importanŝa lor

numerică”190

. Putea fi viabil un sistem politic în care 7.500.000 de

africani aveau acelaşi număr de reprezentanŝi ca 10.648 de

europeni191

? Inegalitatea flagrantă promovată de reforma

constituŝională a provocat un puternic sentiment de frustrare în

rândul africanilor evoluaŝi. Reacŝia autohtonilor se materializează

în intensificarea procesului de organizare şi de clarificare a

mişcării şi a programului politic naŝional. Forŝa care îşi va asuma

sarcina redobândirii drepturilor ŝării va fi partidul „Tanganyika

African National Union” (T.A.N.U.), fondat la 7 iulie 1954.

T.A.N.U. s-a născut „din întâlnirea a trei tradiŝii”192

: tradiŝia

politică a elitelor din T.A.A. (creată ca organizaŝie culturală),

tradiŝia animatorilor de uniuni tribale (Tanganyika nu s-a

confruntat cu problemele etnice din alte teritorii) şi tradiŝia

rezistenŝei populare (celebra răscoală antigermană maji-maji din

1903-1905, soldată cu 120.000 de victime193

în rândul africanilor).

Programul T.A.N.U. răspundea cerinŝelor populaŝiei africane

indiferent de etnie, pregătire sau statut social. El prevedea:

să pregătească poporul din Tanganyika pentru autoguvernare şi

independenŝă;

să lupte fără odihnă pentru împlinirea acestui scop;

introducerea votului universal;

abandonarea politicii multirasiale;

creşterea nivelului de viaŝă al comunităŝilor africane194

.

Formulările de mai sus reprezintă programul maximal al 190

S. Urfer, La République Unie de Tanzanie, Paris, Berger-Levrault, 1973, p.

11. 191

C. Horrut, Les décolonisations est-africaines, Paris, Pedone, 1971, p. 39; S.

Urfer, op.cit., p. 11. 192

Cf. E. M‟Bokolo, L’Éveil.., p. 120; H. Deschamps (dir.), op.cit., tome II, p.

571-572. 193

S. Urfer, op.cit., p. 16. 194

Cf. E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 140-141; M. Cornevin, op.cit., p. 236.

Viorel Cruceanu

170

T.A.N.U. În practica luptei politice el a adoptat o atitudine

moderată ce-şi propunea să pornească de la obŝinera «egalităŝii în

drepturi pentru toŝi» (ca un prim pas al emancipării africanilor),

până la independenŝă (uhuru)195. Linia politică menŝionată s-a

dovedit productivă; ea a fost impusă de liderul partidului, Julius

Nyerere, care, deşi „format la şcoala lui Nkrumah”196

, a ştiut să

evite extremele, dobândind reputaŝia unei înŝelepciuni ce va fi o

constantă a întregii sale cariere.

Julius Nyerere s-a născut în 1922 la Butiama, regiunea

Musoma, în apropierea Lacului Victoria. Făcea parte dintr-o

familie numeroasă (26 copii) condusă de şeful micului trib Zanaki,

Nyerere Barito, „al cărui egalitarism l-a moştenit”197

. Urmează

şcoala la Tabora. În anii 1943-1945 este înscris la Makerere

College în Uganda, devenind învăŝător. După o scurtă activitate

didactică la St. Mary Mission School din Tabora, în perioada 1949-

1952 este student (economie şi istorie) la Universitatea din

Edinburgh, fiind „primul student tanganyikez la o universitate

britanică”198

. La Edinburgh frecventează mediile de stânga şi se

arată preocupat de panafricanism199

. Activitatea intelectuală din

Marea Britanie este încununată cu titlul de doctor în istorie, obŝinut

în 1952, la numai 30 de ani. Reîntors în patrie lucrează ca profesor

la St. Francis School din Pugu, în apropiere de Dar-es-Salaam.

Într-o ŝară ce nu avea „o tradiŝie a elitelor politice”200

, tânărul

Nyerere se impune rapid ca principala figură a mişcării naŝionale,

ce se contura. El se dedică cu entuziasm „promovării intelectuale, 195

E. M‟Bokolo, Le Continent..., p. 177. 196

Ibidem. 197

J. Iliffe, A Modern History of Tanganyika, Cambridge, C.U.P., 1979, p.

508; vezi şi C. Horrut, op.cit., p. 100. 198

Profil, în Lumea, nr. 5, 30 ian. 1964, p. 31; idem, în Lumea, nr. 45, 6 nov.

1975, p. 29; vezi şi Un Africain du siècle: Julius Nyerere, în Jeune Afrique

L’intelligent, no. 2057, du 13 au 19 juin 2000, p. 110-112. 199


Ibidem.


171

sociale şi politice a compatrioŝilor săi”201

. În 1953, este ales

preşedinte al T.A.A., organizaŝie care se afla în derivă. Inspirându-

se din modelul organizatoric al lui Nkrumah, Nyerere implantează

T.A.A. în teritoriu, accentuându-i dimensiunea politică. La

Conferinŝa T.A.A. din 7 iulie 1954, aceasta se transformă în partid

politic: T.A.N.U. În luna august 1954, o nouă misiune O.N.U.

vizitează Tanganyika, exprimându-şi satisfacŝia pentru apariŝia

primului partid politic. În memoriul înaintat Consiliului de Tutelă,

comisia făcea Angliei „recomandări categorice”202

: Tanganyika să

devină cât mai repede „un stat esenŝialmente african”203

şi nu

multirasial şi să i se acorde independenŝa într-un interval de 20-25

de ani.

La 7 martie 1955, invitat la New York, dr. Nyerere se

adresează Adunării Generale a O.N.U. şi într-un discurs intitulat

Speranţele poporului meu, îşi exprimă adeziunea la

recomandările comisiei organizaŝiei mondiale. Guvernul englez a

adoptat o poziŝie ostilă; de altfel, guvernatorul Twining nu ezita să-

l catalogheze pe Nyerere drept «un agitator periculos»204

. După

vizita la New York, liderul T.A.N.U. renunŝă la catedra de la Pugu,

consacrându-se în exclusivitate luptei naŝionale. Fidel concepŝiilor

umaniste ale generaŝiei sale, el adoptă ca filosofie de acŝiune

principiul non-violenŝei al lui Mahatma Gandhi. Între timp,

numărul aderenŝilor T.A.N.U. se ridica la 150.000 cotizanŝi205

.

Sporirea continuă a audienŝei şi popularităŝii T.A.N.U. îngrijora pe

obtuzul guvernator Twining. Prin urmare, sub protecŝia sa, în

februarie 1956, apare „United Tanganyika Party” (U.T.P.), după

modelul Partidului Conservator britanic şi al cărui scop era

«construirea unei naŝiuni non-rasiale în Tanganyika»206

. Constituirea 201


C. Horrut, op.cit., p. 95-96. 203

Ibidem. 204

V. Opluštil, op.cit., p. 109; M. Cornevin, op.cit., p. 237. 205

R. Cornevin, Histoire de L’Afrique, vol. 3, Paris, Payot, 1975, p. 394; M.

Cornevin, op.cit., p. 237. 206

J. Iliffe, op.cit., p. 521.

Viorel Cruceanu

172

U.T.P. s-a dovedit neinspirată: „naşterea noului partid nu face decât să

sporească ostilitatea T.A.N.U. faŝă de soluŝia multirasială”207

. La 20

decembrie 1956, J. Nyerere se adresează pentru a doua oară plenului

O.N.U.; el condamnă ostentaŝia britanicilor în apărarea politicii

multirasiale şi solicită anularea privilegiilor europenilor şi

asiaticilor şi acordarea independenŝei în 10 ani. Guvernatorul

reacŝionează negativ la discursul liderului T.A.N.U.: sunt interzise

o serie de întruniri ale partidului, unele secŝii regionale sunt

suspendate iar Nyerere este împiedicat să se deplaseze în teritoriu.

O asemenea atitudine a determinat radicalizarea cererilor T.A.N.U.

La Conferinŝa anuală de la Tabora, din ianuarie 1958, Nyerere cere

madaraka (autonomie) pentru sfârşitul lui 1959, în caz contrar

ameninŝând cu declanşarea „acŝiunii pozitive”. Englezii aveau

experienŝa unor evoluŝii similare, petrecute cu numai câŝiva ani

înainte în Coasta de Aur şi Nigeria. Ei şi-au dat seama că sosise

momentul unor reforme adevărate şi în Africa de Est. Prin urmare,

în iunie 1958, guvernatorul Twining este înlocuit cu Richard

Turnbull „un om cu idei mult mai largi”208

, pe care, J. Iliffe îl

consideră „un Arden-Clarke al Tanganyikăi”209

. Fost guvernator în

Kenya, în timpul răscoalei Mau-Mau, Turnbull cunoştea foarte

bine şi realităŝile din Tanganyika. Nu este deci de mirare că, în

scurt timp, s-a stabilit o benefică „încredere reciprocă”210

între el şi

Nyerere. La întâlnirea celor doi, din 24 iulie 1958, s-a hotărât

modificarea Constituŝiei în sensul alegerii celor 30 de membri ai

Consiliului Legislativ. Consultarea electorală urma să se

desfăşoare pe bază de vot censitar, care, datorită nivelului său (150

lire), era puŝin accesibil africanilor.

Trebuie precizat că, în februarie 1958, s-a produs o sciziune

în rândurile T.A.N.U. Câteva elemente radicale, care acuzau pe

Nyerere de moderaŝie, s-au desprins, sub conducerea lui Zuberi 207

C. Horrut, op.cit., p. 103. 208

S. Urfer, op.cit., p. 18; J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 525. 209


H. Deschamps (dir.), op.cit., tome II, p. 576.


173

Mtemvu şi au pus bazele „Tanganyika African Congress”

(T.A.C.). Evenimentele ulterioare au dovedit că noua forŝă politică

nu a contat în opŝiunile electoratului. Pe baza „amendamentelor

Turnbull” s-au convocat primele alegeri naŝionale, desfăşurate în

două etape: septembrie 1958 şi februarie 1959. Partidul lui Nyerere

a prezentat candidaŝi din toate rasele. Victoria T.A.N.U. a fost

totală: el şi-a adjudecat în întregime cele 30 de locuri disputate.

Nyerere a făcut, la rândul său, dovada popularităŝii de care se

bucura, învingându-şi adversarul direct la Dar-es-Salaam cu 2.628

voturi la 802. Referindu-se la semnificaŝia alegerilor, liderul

T.A.N.U. nu ezita să le considere «cheia independenŝei»211

Tanganyikăi. Rezultatul lor a avut menirea să accelereze procesul

de emancipare al teritoriului212

. Mesajul a fost înŝeles şi de noul

ministru conservator al coloniilor, Ian Macleod, favorabil grăbirii

decolonizării Africii de Est. În acest scop, Tanganyika este vizitată

în mai 1959 de „Comitetul de studiu Rammage”. Comitetul a

hotărât extinderea numărului membrilor Consiliului Legislativ la

71. Repartizarea locurilor se făcea după cum urmează: 50 deschise

tuturor candidaŝilor (prevedere favorabilă africanilor), iar 21

rezervate minorităŝilor – 11 pentru asiatici şi 10 pentru europeni

(se constată desfiinŝarea principiului „parităŝii rasiale”). Votul

censitar era redus la 75 lire dar, participanŝilor la alegeri, li se

impunea: să scrie şi să citească în engleză sau swahili ori să fi

exercitat funcŝii administrative. Cu toate restricŝiile, ponderea

electoratului a crescut de la 40.000 de electori, la 1.400.000213

. Pe

baza noilor reglementări au fost organizate alegeri în august 1960.

Partidul T.A.N.U., care în 1959 avea 1.000.000 de membri (o

persoană din 10, sau un adult din 5)214

, prezenta candidaŝi în toate 211


În ianuarie 1959, la o conferinŝă a guvernatorilor est-africani, sir Turnbull prezenta o

imagine graduală a decolonizării Tanganyikăi: autonomie în anii „63-‟64 şi independenŝă

abia în 1970. 213

E. M‟Bokolo, L’Éveil..., p. 121; J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p.

771. 214

J. Iliffe, op.cit., p. 567.

Viorel Cruceanu

174

circumscripŝiile. Concurenŝa era foarte slabă: T.A.C. opunea doar

două candidaturi, la care se adăugau şi 9 competitori independenŝi.

Pornind de la această realitate, ziarul Times de la Londra scria în

ediŝia sa din 25 iulie 1960: «Este pentru prima dată în istoria

Commonwealth-ului că o alegere generală este câştigată înainte ca

alegătorii să meargă la urne»215

. Întradevăr, T.A.N.U. a obŝinut o

victorie categorică: 70 din cele 71 de locuri (inclusiv cele 21

mandate rezervate minorităŝilor). Pe bună dreptate s-a scos în relief

faptul că T.A.N.U. a fost „cel mai bun exemplu de eficacitate al

contestării politice în Africa orientală”216

. La 1 septembrie 1960,

Julius Nyerere, supranumit şi „Nkrumah al Africii de Est”217, este

desemnat „ministru principal”. El a format un guvern alcătuit din 7

africani, 4 europeni şi un asiatic. Tanganyika urma să devină prima

ŝară independentă din Africa orientală engleză. În acest context,

Nyerere se impune şi ca un militant panafricanist, dovedindu-se

„un înflăcărat partizan al unităŝii africane”218

. Nyerere visa la

crearea unui stat federal împreună cu vecinii săi anglofoni şi cu

Zanzibarul şi sugera, în iunie 1960, lui I. Macleod, ca regiunea „să

fie eliberată ca o entitate politică unică”219

. El se arăta dispus la o

amânare a independenŝei ŝării sale, dacă realizarea acestui

deziderat o impunea. Nyerere, cu proverbiala lui modestie, nu

manifesta pretenŝii de lider al federaŝiei, apreciind că o asemenea

demnitate i se cuvine kenyanului Jomo Kenyatta. Reticenŝele

oamenilor politici din Uganda şi Kenya au împiedicat realizarea

valoroasei idei de independenŝă în unitate.

În perioada 27-29 martie 1961, oraşul Dar-es-Salaam a găzduit

o Conferinŝă constituŝională la care se decide transformarea

Consiliului Legislativ în Adunare Naŝională. De asemenea, s-a hotărât 215

Cf. C. Horrut, op.cit., p. 152. 216


Paris, P.U.F., 1974, p. 233. 217

Cf. Jeune Afrique, no. 1409, 6 jan. 1988, p. 6. 218


Cf. Lumea, nr. 25, 18 iun. 1964, p. 12.


175

introducerea votului universal, pentru toŝi cetăŝenii ce au împlinit 21

de ani şi acordarea statutului de autonomie la 1 mai 1961. Sub

conducerea premierului J. Nyerere, Tanganyika devine stat

independent la 9 decembrie 1961. În momentul dobândirii

suveranităŝii, Tanganyika „făcea parte dintre ŝările cele mai sărace ale

Africii”220

: venitul pe cap de locuitor se ridica la numai 20 de lire

tanzaniene anual; speranŝa de viaŝă era mai mică de 30 de ani iar

mortalitatea infantilă – una dintre cele mai ridicate din lume”221

. Din

cei 10.000.000 de locuitori, 96% se îndeletniceau cu agricultura, dar

suprafaŝa cultivată se reducea la doar 10%222. Conştient de dificultăŝile

sarcinii asumate, dr. Nyerere exprima în câteva cuvinte o profesiune

de credinŝă: «conducătorul cu răspundere trebuie să aibă conştiinŝa că

se află exclusiv în slujba poporului»223

. De aceea, deviza vieŝii sale a

fost «Uhuru na Kazi», adică «libertate şi muncă»224.

Tanganyika s-a impus în Africa de Est ca «modelul

decolonizării liniştite»225

, dat fiind faptul că, evoluŝia pe această cale

«s-a produs fără durere, fără zarvă, fără izbucniri de ură, fără ciocniri

între rase»226

. „Proclamaŝia de independenŝă” evoca principiile ce vor

călăuzi noul stat: stricta respectare a Chartei O.N.U., sprijinul pentru

toate mişcările de eliberare naŝională din Africa şi promovarea unităŝii

africane. Comentând o asemenea orientare, dr. Nyerere pornea de la

premisa că „un popor nu poate fi privat la nesfârşit de libertate”227

, iar

regimul colonial era inevitabil supus sfârşitului fiind „incompatibil cu

principiile de egalitate şi libertate umană”228

. Dezvoltând o filosofie

politică proprie, numită „Ujamaa”, bazată pe familia extinsă africană, 220

Cf. Jeune Afrique, în Lumea, nr. 5, 27 ian. 1972, p. 29. 221

Ibidem. 222

Idem, nr. 48, 20 nov. 1969, p. 28. 223

Ibidem. 224

Terre e Popoli del Mondo, Africa, vol. 8, Novara, Instituto Geografico De

Agostini, 2001, p. 457. 225

M. Cornevin, op.cit., p. 345-346. 226


E. Voiculescu, M. Voiculescu, op.cit., p. 21. 228

Ibidem; vezi şi M. Meredith, op.cit., p. 145.

Viorel Cruceanu

176

dezvoltarea rurală, bizuirea pe forŝe proprii şi promovarea spiritului

comunitar, Nyerere, acest om „reprezentativ şi pentru Africa

tradiŝională, dar şi pentru noua Africă”229

, şi-a câştigat reputaŝia de a fi

„teoreticianul cel mai original al deceniului independenŝei”230

.

*

* *

În iunie 1962, dr. J. Nyerere a introdus în Adunare un

amendament privind proclamarea Republicii. Au fost organizate

alegeri prezidenŝiale, în august 1962, câştigate de Julius Nyerere cu

1.123.535 voturi, faŝă de numai 21.279 voturi exprimate pentru

contracandidatul său, Z. Mtemvu. La 9 decembrie 1962 este

proclamată Republica. La 26 aprilie 1964, Tanganyika se uneşte cu

insulele Zanzibar şi Pemba, formând Republica Unită Tanzania.

Dr. Nyerere este reales succesiv în 1965, 1970, 1975 şi 1980. După

celebra „Declaraŝie de la Arusha”, din 1967, a promovat un

„socialism ujamaa”, dar, din nefericire, originala sa linie politică a

eşuat datorită „corupŝiei şi incompetenŝei unei birocraŝii lipsită de

imaginaŝie”231

. La aniversarea a două decenii de la independenŝă,

Nyerere recunoaştea cu amărăciune: «suntem astăzi mai săraci

decât eram în 1962»232

. „Părintele naŝiunii” a renunŝat la

magistratura supremă, caz cvasiizolat la vremea aceea (5

noiembrie 1985). S-a stins din viaŝă la Londra, în urma unei

leucemii, la 14 octombrie 1999233

.

Succesorii lui Nyerere: - Ali Hassan Mwinyi – 5 noiembrie 1985-23 noiembrie1995;

229



Jeune Afrique, no. 1409, 6 jan.1988, p. 7. 232

Idem, no. 1145, 15 dec. 1982, p. 40. 233

Vezi omagiul adus lui Nyerere, în The Economist, Oct. 1999, p. 135; idem,

Le Nouvel Afrique-Asie, no. 122, nov. 1999, p. 70; V. Cruceanu, Adieu à

Nyerere, în Le Nouvel Afrique-Asie, no. 123, dec. 1999, p. 6.


177

- Benjamin M‟Kapa – 23 noiembrie 1995-21 decembrie 2005;

- Jakaya Kikwete – 21 decembrie 2005.

UGANDA

Uganda a devenit protectorat britanic în primăvara lui 1896.

Teritoriul protectoratului avea în componenŝa sa patru regate:

Buganda, Bunyoro, Ankolé şi Toro, la care se adăuga ŝinutul

Busoga (populat de triburi animiste ce nu cunoscuseră structurarea

statală). Dintre aceste formaŝiuni, regatul Buganda se detaşa ca

organizare politico-administrativă. Pe bună dreptate, francezul

Pierre Bertaux sesizează că „administraŝia colonială britanică a fost

favorabil impresionată – poate excesiv – de funcŝionarea

instituŝiilor regatului Buganda”234

. Prin actul colonial din 1900

(„Uganda Agreement”), acceptarea protecŝiei britanice era

recompensată cu o vastă autonomie pentru Buganda (şi în egală

măsură şi pentru celelalte regate, care însă au jucat un rol

periferic). Regele (kabaka) conserva majoritatea privilegiilor

tradiŝionale; la rândul lor, Lukiko (sfatul monarhului) şi miniştrii

regali îşi păstrau vechile atribuŝii. Astfel, Buganda „constituia un

veritabil stat în stat”235

. La fel ca în Africa de Vest, în Uganda,

pământul a rămas aproape integral în posesia africanilor. Faptul a

permis apariŝia unei prospere pături de plantatori de cafea şi

bumbac. Datorită cererii la export a acestor produse (locul I pe

pieŝele Commonwealth-ului), Uganda se va plasa pe locul doi în

Africa, după Coasta de Aur, în privinŝa venitului pe cap de

locuitor. Ea se individualiza şi în estul Africii, necunoscând nici

starea de sărăcie din Tanganyika şi nici problemele generate de 234


J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 532; vezi şi Histoire générale..., UNESCO, tome

VIII, p. 159.

Viorel Cruceanu

178

coloniştii albi din Kenya236

. Prin urmare, Uganda era considerată o

„reuşită incontestabilă din punct de vedere economic”237

; ea l-a

încântat şi pe Winston Churchill care nu ezita să o numească

«perla Africii»238

. Prosperitatea invocată era mai pregnantă tot în

Buganda care, deşi avea sub 1/5 din populaŝie, juca „un rol

preponderent şi exagerat în determinarea devenirii politice şi

economice a întregii ŝări”239

. Cu deplin temei, prof. Ki-Zerbo

consideră că regatul bugandez reprezenta „copilul răsfăŝat al

britanicilor”240

.

Multă vreme viaŝa a decurs liniştit aici. Singurul element

semnificativ din perioada interbelică a constat în dotarea Ugandei

cu un Consiliu Legislativ şi un Consiliu Executiv (1919). În

ianuarie 1945, când începe un declin al veniturilor, declin ce se va

accentua în primii ani după război, se produc greve şi revolte la

Kampala, Masaka şi Entebbe. Ele marcau sfârşitul unei epoci în

«ŝara africanilor fericiŝi»241 şi aveau să anunŝe evenimente foarte

dificile. Francezul Robert Cornevin, bun cunoscător al evoluŝiilor

africane, procedează la o inspirată clasificare a etapelor parcurse de

Uganda după cel de-al doilea război mondial. Astfel, prima etapă

acoperă deceniul 1945-1955 şi este dominată de „tradiŝionalismul

ganda contra britanicilor”. A doua etapă, zbuciumată şi complexă,

este caracterizată de „separatismul ganda ostil independenŝei

Ugandei” (1955-1962)242

.

Englezii şi-au dat seama că paternalismul interbelic este

depăşit şi sunt necesare schimbări de structură. Schimbările vizau

Consiliul Legislativ (în decembrie 1945 sunt admişi trei africani: 236

Ibidem. 237

R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 252 ; vezi R. şi M. Cornevin, op.cit., p. 371;


Cf. Jeune Afrique, no. 1409, 6 jan. 1988, p. 4. 239

L’Afrique et la seconde guerre mondiale, Paris, UNESCO, 1985, p. 18; M.

Cornevin, op.cit., p. 250. 240


R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 263. 242

Ibidem, p. 252.


179

katikiro din Buganda, respectiv Bunyoro şi secretarul general al

districtului Busoga) dar şi Lukiko (supus unui proces de

democratizare, în sensul diminuării membrilor numiŝi şi al creşterii

celor aleşi). Reformele iniŝiate de englezi stârnesc suspiciunea

aristocraŝiei ganda. Din acest moment, Buganda preia în Uganda

rolul jucat de Nigeria de Nord în Nigeria243

. O singură persoană a

desfăşurat, încă înainte de război, „o activitate neobosită pentru a

orienta forŝele politice ganda pe calea modernismului”244

: Ignatus

Musazi. În 1946, el fondează primul partid politic, Bataka, ce se

baza pe aristocraŝia ganda dar care cuprindea şi membri ai elitei

moderne: plantatori, mici comercianŝi, artizani. Partidul urmărea,

de o manieră exclusivistă, „o fermă apărare a autonomiei

[Bugandei]”, fapt ce dovedea că „ideologia sa rămânea marcată de

tradiŝionalism şi de un naŝionalism cu tentă şovină ganda”245

. Deşi

nu a ştiut să depăşească barierele etnice, Bataka rămâne cea dintâi

forŝă politică autohtonă ce a conferit „revendicării africane noi

modalităŝi de expresie”246

. După incidentele de la Kampala, din

1949, partidul este interzis. În compensaŝie, un an mai târziu,

englezii au sporit reprezentarea societăŝii civile din Consiliul

Legislativ la 16 locuri: 8 pentru africani, 4 pentru europeni şi 4

pentru asiatici. Oficialităŝile din Buganda s-au arătat nemulŝumite

de cele două locuri oferite, din totalul de 8. Mai mult, regatul nu-şi

trimite reprezentanŝii în Consiliul Legislativ, accentuând

izolaŝionismul său în cadrul protectoratului. În acest context,

englezii au desemnat guvernator pe sir Andrew Cohen, un „tânăr

liberal şi dinamic”247

, care va juca un rol determinant în

desfăşurările ugandeze. Imediat după instalare, noul guvernator

începe complicate negocieri cu kabaka Mutesa al II-lea248

pentru 243



Ibidem, p. 45. 246

Ibidem. 247

H. Deschamps (dir.), op.cit., tome II, p. 580. 248

Edward Frederick Mutesa, născut în 1924; rege de la 22 noiembrie 1939. În

1942 începe studiile la Makerere College după care urmează dreptul la Univ.

Viorel Cruceanu

180

aprofundarea reformelor în Buganda. Punctele de vedere erau

diametral opuse: A. Cohen dorea prezervarea integrităŝii

protectoratului şi organizarea lui pe baze federale în timp ce

kabaka revendica independenŝa Bugandei «într-un interval de timp

scurt şi determinat»249

(fără a avansa totuşi, o dată anume). În

martie 1953, cele două părŝi au ajuns la o fragilă soluŝie de

compromis: Mutesa accepta ca 60 de membri ai Lukiko, din totalul

de 89, să fie aleşi, iar administraŝia colonială renunŝa în favoarea

Bugandei la supervizarea serviciilor locale (educaŝie, sănătate etc.).

Relaŝiile încordate anglo-bugandeze erau acum uşor relaxate. A

intervenit însă, un element ce a alimentat noi animozităŝi. Este

vorba de declaraŝia secretarului colonial, Oliver Lyttelton, din 30

iunie 1953, care, adresându-se Parlamentului, făcea aluzii la o

posibilă federaŝie a coloniilor din Africa de Est250

. Reacŝia

Bugandei nu se lasă aşteptată: regele şi Lukiko protestează

împotriva afirmaŝiilor lui Lyttelton şi reaşează pe rol cererea

independenŝei complete. Se proba astfel că „aristocraŝia din

Buganda apare tot mai mult ca o castă particulară, conservatoare,

ostilă progresului”251

. Fronda Bugandei, care rupsese orice contact

cu autorităŝile britanice, determină o acŝiune energică din partea

guvernatorului Cohen: la 30 noiembrie 1953, kabaka este

suspendat şi deportat la Londra. Exilarea lui Mutesa apare prof. Ki-

Zerbo ca o „eroare”: kabaka este privit ca „un martir, victimă a

Cambridge. În timpul studiilor londoneze îşi face şi serviciul militar ca grenadier

în Garda regală. Revenit în patrie (1949), devine un ferm apărător al

tradiŝionalismului ganda. 249


Ideea era mai veche: ea aparŝine lui W. Churchill care încă din 1922

propunea federalizarea estului african şi chiar extinderea acestui cadru şi la

coloniile din Africa australă (o preluare la scară redusă a planului lui C.

Rhodes). 251

P. Bertaux, op.cit., p. 266; vezi şi J. Middleton (edit), Black Africa. Its

Peoples and Their Cultures Today, London, The Macmillan Company, 1970,

p. 288.


181

colonialismului”252

britanic. El devine „eroul naŝional în jurul

căruia se realizează unitatea tuturor”253

(celelalte teritorii

ugandeze, deşi neîncrezătoare în kabaka şi Lukiko, s-au solidarizat

cu prinŝul exilat). Pe o poziŝie favorabilă lui Mutesa s-a plasat şi

Ignatus Musazi care, la 6 aprilie 1952, a pus bazele unui nou partid

politic, „Uganda National Congress” (U.N.C.). Dorinŝa lui Musazi

a fost să fondeze un partid cu „vocaŝie naŝională”254, mândrindu-se

cu câteva elemente nordiste atrase, printre care un tânăr ce

promitea, Milton Obote. Din nefericire, cadrele partidului

rămâneau preponderent ganda. Evenimentele din 1953 au impus

U.N.C. un dublu limbaj politic: pe de o parte se declară favorabil

independenŝei Bugandei, pe de altă parte susŝine integritatea

protectoratului cu condiŝia unei autoguvernări transparente şi al

controlului afacerilor economice de către africani255

. Deşi apreciat

de unii istorici drept „campion al naŝionalismului şi al pluralităŝii

multirasiale”256

, totuşi U.N.C. a rămas tributar prejudecăŝilor

ganda, tendinŝă accentuată pe parcursul anilor următori.

În februarie 1954, guvernul englez a desemnat o comisie de

studiu, condusă de prof. Keith Hancock, însărcinată cu elaborarea

unui statut precis al Bugandei. Raportul comisiei, Buganda

Agreement, statua un sistem instituŝional foarte coerent. Astfel,

Buganda era transformată într-o monarhie constituŝională ereditară.

Kabaka poate numi în continuare pe katikiro, dar, miniştrii săi

devin răspunzători în faŝă Lukiko, care nu mai este considerat doar

„consiliul regelui”, ci „parlamentul teritoriului”. De asemenea,

Buganda se angaja să se recunoască provincie a statului unitar

Uganda. Aflat la Londra, departe de pasiunile din regat şi

ameninŝat să-şi piardă tronul, kabaka acceptă termenii din 252



Ibidem, p. 45. 255

J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p.762; vezi şi E. Sik, op.cit.,

vol.IV, p. 107. 256

E. M‟Bokolo, L’Éveil..., p. 118.

Viorel Cruceanu

182

Buganda Agreement. Prin urmare, Mutesa revine în patrie la 17

octombrie 1955 ca un „mare erou”257

, după un „exil aurit”258

de 23

de luni. Conflictul ce opunea tradiŝionalismul ganda britanicilor

lua sfârşit printr-o înŝelegere amiabilă. Uganda se putea înscrie pe

o traiectorie politică similară celorlalte posesiuni engleze.

Raportul Hancock prevedea oganizarea de alegeri legislative,

în termen de trei ani de la întoarcerea regelui. În aceste condiŝii

febra politică sporeşte. În 1956 s-a creat, cu sprijinul ierarhiei

catolice, „Democratic Party” (D.P.), condus de avocatul Benedicto

Kiwanuka, partid ce reprezenta elita ganda şi urmărea să se extindă

şi în afara regatului. Apariŝia D.P. este percepută ca o sfidare de

aristocraŝia ganda, care decide boicotarea alegerilor. Din acest

moment şi până în 1962, Buganda „va practica o obstrucŝie

sistematică împotriva procesului de eliberare naŝională”259

.

Resurecŝia naŝionalismului ganda a impus amânarea alegerilor; pe

de altă parte ea a determinat şi delimitări politice foarte clare.

Astfel, se dezvoltă şi se amplifică un curent ostil capriciosului

regat, care, la sfârşitul lui 1958 s-a închegat în „Uganda People’s

Union” (U.P.U.). De asemenea, datorită alinierii necondiŝionate a

lui Musazi la poziŝiile ganda, în august 1959 se produce o sciziune

în cadrul U.N.C.: gruparea nordistă se desprinde, sub conducerea

lui Milton Obote. În martie 1960, cele două curente unitariste,

U.P.U. şi gruparea U.N.C.-Obote fuzionează într-un partid

naŝional, „Uganda People’s Congress” (U.P.C.). Noul partid şi-a

asigurat o largă bază socială fiind sprijinit de biserica protestantă,

comercianŝi, plantatori, segmente ale intelligentsiei şi, fapt deloc

neglijabil, o parte a ŝărănimii260

.

Liderul de necontestat al U.P.C. a fost Apollo Milton Obote,

născut la 28 decembrie 1924, în districtul Maruzi din Provincia de

Nord (etnia lango). După ce urmează şcoala de misionari în 257

A.A. Mazrui, op.cit., p.36. 258

P. Bertaux, op.cit., p.267. 259

J. Ki-Zerbo, op.cit., p.532. 260

E. M‟Bokolo, Le Continent..., p. 178.


183

regiunea natală, se înscrie la Colegiul din Jinja. Este admis la

Universitatea Makerere unde se specializează în agronomie.

Deoarece guvernul englez îi refuză o bursă de studii în metropolă,

în 1950 pleacă în Kenya. Lucrează ca muncitor şi apoi ca

funcŝionar. Participă la acŝiunile K.A.U., formându-se ca om

politic. În 1957 revine în patrie şi se angajează în lupta de

emancipare naŝională261

. Istoricul Ali Mazrui ni-l înfăŝişează pe M.

Obote ca „republican şi anti-monarhist”262

, neîncrezător în

instituŝiile ereditare, mai ales că „tradiŝiile indigene ale etniei sale

erau egalitariste”263

. Preocupat de lectură, Obote s-a lăsat fascinat

de modelele ideale din Republica lui Platon şi Paradisul pierdut

al englezului John Milton264

. De altfel, prof. A. Mazrui îi atribuie o

„viziune miltonică” (republicană) suprapusă „sistemului său de

valori tribale”265

. Acŝionând într-un sistem politic dominat de

confuzie, M. Obote a impus partidului său obiective foarte clare:

formă de guvernământ republicană, organizare statală unitară şi

independenŝă imediată.

Englezii au înŝeles că mişcarea naŝională devenise

ireversibilă. Ei se confruntau cu dilema opŝiunii între sectorul

modern al societăŝii ugandeze şi elementele tradiŝionaliste,

conservatoare, din Buganda, pe care se sprijiniseră în întrega eră

colonială. Prin urmare, pe parcursul anilor 1959 şi 1960 sunt

iniŝiate intense consultări cu toate părŝile. În cele din urmă, englezii

au selectat o soluŝie, privită ca un compromis acceptabil:

transformarea Ugandei într-un stat federal, cu o largă autonomie

pentru teritoriile componente. Formula nu era pe placul Lukiko,

care, în septembrie 1960, solicită recunoaşterea secesiunii

Bugandei. Mai mult, căutând să-i pună pe englezi în faŝa faptului 261

Vezi Profil, în Lumea, nr. 31, 29 iul. 1965, p. 31. 262

A.A. Mazrui, op.cit., p.37. 263

Ibidem. 264

Influenŝa acestuia a fost atânt de profundă, încât şi-a însuşit numele lui, ca

prenume. 265

A.A. Mazrui, op.cit., p. 37.

Viorel Cruceanu

184

împlinit, Lukiko proclamă unilateral independenŝa regatului

bugandez, la 1 ianuarie 1961. Succesorul lui A. Cohen,

guvernatorul Crawford, repudiază procedeul folosit şi îl declară nul

şi neavenit. Determinat să găsească o soluŝie, guvernatorul

organizează alegeri în martie 1960. Buganda îşi exprimă protestul

prin boicotarea scrutinului (din cei 1.000.000 de bugandezi înscrişi

pe listele electorale, nu au participat la vot decât 30.000). Alegerile

au prilejuit un duel D.P. - U.P.C. În Buganda, cei 30.000 de

votanŝi au optat pentru D.P. care obŝine astfel 20 din cele 21 de

locuri rezervate regatului în Adunarea Naŝională. În protectorat,

U.P.C. a obŝinut 488.332 voturi şi 35 de locuri iar D.P. 407.816

voturi şi 23 de mandate. Contabilizate, rezultatele indicau victoria

D.P. cu 43 de locuri, faŝă de 35 ale U.P.C.266

. Conform cu

rezultatul alegerilor, în iulie 1961, B. Kiwanuka devine „ministru

principal ”.

Tot în cursul anului 1961, guvernul englez iniŝiază un nou

studiu constituŝional cunoscut sub numele de „Raportul Munster”

(publicat la 20 iunie 1961). Documentul prevedea răspicat că

Buganda nu putea face secesiune. Locul său era în cadrul unei

republici ugandeze federale ce recunoştea principiul autonomiei

locale pentru regatele componente. Competenŝele referitoare la

apărare, poliŝie, finanŝe şi afaceri externe reveneau guvernului

federal central267

. A urmat Conferinŝa constituŝională de la Londra

din perioada 18 septembrie-9 octombrie 1961, la care au participat

premierul Kiwanuka, liderul opoziŝiei Obote şi monarhii celor

patru regate, inclusiv Mutesa II. Conferinŝa a stabilit un calendar al

etapelor de urmat: autonomie la 1 martie 1962, noi alegeri în

aprilie acelaşi an şi proclamarea independenŝei la 9 octombrie

1962. Oficialităŝile bugandeze se dovedesc, în sfârşit, rezonabile şi

acceptă să se implice în viaŝa politică a ŝării. Mai mult, regele 266

R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 274; H. Deschamps (dir.) op.cit., tome II, p.

581; C. Horrut, op.cit., p. 160. 267

E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 122; J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard,

op.cit., p. 763.


185

Mutesa şi-a creat un partid propriu, intitulat „Kabaka Yekka”,

adică „Regele este unul singur”. Înaintea alegerilor de la 25 aprilie

1962 s-a produs surpriza: alianŝa U.P.C.-K.Y. Istoricul J. Ki-Zerbo

o consideră drept o alianŝă împotriva naturii, între un partid

„democrat şi panafricanist” (U.P.C.) şi unul „izolaŝionist,

monarhist şi reacŝionar”268

. Ivită din calcule politice, această

„diarhie” se va dovedi extrem de „zbuciumată”269

, alimentând o

gravă criză în primii ani ai independenŝei. Alegerile au dat câştig

de cauză U.P.C. care a obŝinut 37 de locuri. Toate cele 21 mandate

rezervate Bugandei au revenit K.Y. Astfel, coaliŝia U.P.C.-K.Y. şi-

a asigurat o confortabilă majoritate de 58 de locuri, în timp ce,

D.P. a obŝinut doar 22 de locuri270

. La 1 mai 1962 se formează un

nou guvern autonom condus de Milton Obote. Conform

calendarului decis la Londra, la 9 octombrie 1962, Uganda devine

stat independent, urmând Tanganyikăi şi devansând Kenya.

Părerile sunt unanime că, deşi apreciată ca „un model al

colonizării britanice”, Uganda a cunoscut „o decolonizare deosebit

de dificilă”271

. La 9 octombrie 1963, Uganda este proclamată

republică, eveniment marcat de aplicarea unei formule sui-generis:

regele Bugandei, Frederick Mutesa II devine preşedinte al

Republicii.

*

* *

Diarhia U.P.C.-K.Y. era sortită de la început eşecului.

Meritul său rezidă în faptul că, depăşind vechile resentimente, a

contribuit la dobândirea independenŝei Ugandei. Dar, M. Obote şi 268


E. M‟Bokolo, Le Continent..., p. 178; vezi şi Histoire générale...,

UNESCO, tome VIII, p. 160. 270

R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 275; E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 123; P.F.

Gonidec, L’Etat..., p. 174. 271

Cf. M. Cornevin, op.cit., p. 249.

Viorel Cruceanu

186

Mutesa II erau două personalităŝi incompatibile. La 24 august

1964, subminată din interior, alianŝa s-a dizolvat. La 22 februarie

1966 premierul Obote, sprijinit de armată, înlătură pe Mutesa, care

se refugiază în Anglia (via Burundi). Este elaborată o nouă

Constituŝie ce impune sistemul unitar (16 aprilie 1966). Trei ani mai

târziu, la 21 noiembrie 1969, Mutesa moare la numai 45 de ani, în

condiŝii neelucidate, la Londra. Tot în 1969, Obote a elaborat „Charta

omului mijlociu”, un program politico-economic cu orientare de

stânga. La 21 ianuarie 1971, aflat în Singapore, preşedintele Obote

este înlăturat printr-un puci militar, condus de un general semi-

analfabet, Idi Amin Dada, care impune un regim dictatorial de tristă

faimă272.

„Căpcăunul” din Kampala a fost alungat la 11 aprilie 1979 şi

la conducerea Ugandei au urmat:

- prof. Yusufu K. Lule – 11 aprilie-20 iunie 1979;

- Godfrey Binaisa – 20 iunie 1979-13 mai 1980;

- Interimat: Comisia militară a U.N.L.F., condusă de un

civil, Paulo Muwanga – 13 mai-15 decembrie 1980;

- Milton Obote – 15 decembrie 1980-27 iulie 1985;

- Gen. Tito Okello – 29 iulie 1985-25 ianuarie 1986;

- Yoweri Museveni – 25 ianuarie 1986 (preşedinte ales de

la 9 mai 1996, reales în 2001 şi 2006)273

.

272

Vezi amănunte în V. Cruceanu, Trei dictaturi africane, în Dosarele Istoriei,

nr. 11 (63), nov. 2001, p. 53-55; idem, „Căpcăunul” din Kampala: Idi Amin

Dada, în Historia, nr. 88, apr. 2009, p. 57-60. 273

Le Nouvel Afrique-Asie, no. 53, févr. 1994, p. 18; vezi şi Temps Nouveaux,

no. 33, 1990, p. 44; Profil, în Lumea, nr. 30, 26 iul. 1990, p. 31; Uganda – A

Nation Restored, 28 de pagini speciale, în Newsweek, 29 January 1996.


187

CAZUL PARTICULAR: KENYA

Starea de excepŝie cunoscută de Kenya se datorează prezenŝei

masive a coloniştilor albi. Totul a început în 1902, după

construirea căii ferate Nairobi-Ocean. În 1903 existau doar 596 de

europeni; în 1905 ajunseseră la 954274

. Apoi, numărul lor creşte

constant atingând 9.651 în 1921 pentru ca, în 1948, să ajungă la

29.660275

. Albii s-au aşezat pe celebrele platouri – Highlands,

devenite White Highlands – „frumoase şi fertile”276

, cu o climă

favorabilă. Ei au creat aici vaste plantaŝii de cafea, tutun, zahăr,

bumbac şi cereale. Au defrişat păduri şi ameliorat soluri; au crescut

animale, mai ales oi şi struŝi. Au creat o serie de industrii anexe,

precum cele de cherestea, morărit şi lapte. Prin urmare, „albii se

simŝeau ca la ei acasă într-o ŝară căreia i-au trasformat

fizionomia”277

. Expansiunea coloniştilor albi s-a făcut pe seama

cantonării în rezervaŝii a autohtonilor – kikuyu – de pe platouri.

Numărul kikuyu din rezervaŝii a crescut constant: de la 405.000 în

1902, la 489.000 (1931) şi până la 745.000 în 1948278

.

Paradoxurile ivite din această realitate frapează: densitatea în

rezervaŝii era de 141 locuitori/km2, în timp ce, pe White Highlands,

se înregistrau numai 9 europeni/km2; la fel, un fermier alb

dispunea în medie de 1.384 ha, comparativ cu 1,04 ha pentru un

agricultor african279

. Uzurparea pământului de către colonişti este

oficializată în 1923, când, se interzice prin lege ca autohtonii să

achiziŝioneze terenuri în zonele rezervate europenilor. Intervine şi 274

Histoire générale de l’Afrique, tome VII (L’Afrique sous domination

coloniale. 1880-1935), Paris, Présence Africaine/ UNESCO, 1987, p. 854. 275


F. Burke, op.cit., p. 266. 277

P. Bertaux, op.cit., p.268; vezi şi Histoire générale..., UESCO, tome VIII, p.

164. 278


R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 311.

Viorel Cruceanu

188

constrângerea economică: ŝăranii kikuyu, rămaşi fără pământ, sunt

supuşi la o prestaŝie obligatorie de 180 de zile pe an, muncă pe

plantaŝiile albilor. Viaŝa localnicilor devine un calvar. Părăsirea

locului de muncă se pedepsea cu închisoarea. De asemenea, orice

deplasare a lucrătorilor în afara rezervaŝiilor era permisă numai pe

baza unui document special de identitate (kipandi), după modelul

sud-african.

Prima reacŝie africană s-a concretizat prin apariŝia în 1922, a

„Kikuyu Central Association” (K.C.A.), condusă de Harry Thuku,

care cerea drepturi politice pentru africani şi restituirea

pământurilor, pe care ei le considerau furate de către albi. Un

moment ce a înrâurit istoria Kenyei s-a consumat în 1923 când,

Rhodesia de Sud, sub presiunea coloniştilor albi, devine colonie a

Coroanei, cu un larg regim de autonomie. Din acest moment şi

coloniştii din Kenya vor tinde să dobândească un statut identic,

prin crearea unei „White Man Country”. Cererile lor vor deveni

imperative după cel de-al doilea război mondial, impulsionate şi de

creşterea numerică, de la 29.660 în 1948 la 57.700 în 1956280

. În

paralel şi populaŝia kikuyu cunoaşte o adevărată explozie

demografică: o creştere de 1.000.000 de suflete într-o jumătate de

secol (de la 500.000 în 1904, la 1.400.000 în 1953). Faptul

determină o acută «foame de pământ»281

. Mulŝi autohtoni se văd

nevoiŝi să se rupă de mediul lor şi să-şi caute de lucru în oraşe.

Dar, în centrele urbane munca era foarte prost plătită (diferenŝa de

salarii era de 1 la 32). Astfel, în 1946, salariul mediu anual

însemna: 17 lire sterline pentru africani, 209 în cazul asiaticilor şi

552 pentru europeni282

. La nemulŝumirile ŝăranilor kikuyu şi ale

proletarilor se adăugau şi frustrările zecilor de mii de foşti

combatanŝi care nu primiseră recompensele promise. Lumea

africană din Kenya era cuprinsă de un freamăt irezistibil. Faptul nu

a trecut neobservat englezilor. Ei iniŝiază timide reforme: în 1944 280



Ibidem, p. 201.


189

este desemnat în Consiliul Legislativ primul african, în persoana

neobositului luptător Elihud Mathu. În 1945, E. Mathu, împreună

cu un alt veteran al luptei naŝionale, H. Thuku, cărora li s-au

alăturat tineri intelectuali, au pus bazele „Kenya African Student

Union” (K.A.S.U.), o organizaŝie ce a dovedit de la început

„vocaŝie politică”283

. În scurt timp (1946), K.A.S.U se transformă

în primul partid politic al ŝării, „Kenya African Union” (K.A.U.), al

cărui scop declarat era să facă din Kenya „un stat african, condus

de africani”284

. Din debut, partidul a suferit datorită conflictului de

competenŝe dintre întemeitorii săi. Într-un singur an el a cunoscut

doi preşedinŝi: H. Thuku, înlocuit cu James Gichuru, la rândul său

aprig contestat. Situaŝia s-a liniştit odată cu revenirea în patrie la

sfârşitul lui 1946, după 15 ani de absenŝă, a liderului de necontestat

al populaŝiei kikuyu, Jomo Kenyatta. Dar cine era Jomo Kenyatta?

Kamau Wa Ngengi (pe numele său adevărat) s-a născut la 20

octombrie 1891 (dată oficializată ulterior) dar, după unele surse,

posibil în jurul lui 1885285

, în plină ŝară Kikuyu. În copilărie „el a

cunoscut Africa tradiŝională, o civilizaŝie fără edificii şi muzee, dar

cu atât mai adânc sădită în conştiinŝa oamenilor”286

. Şi-a pierdut

părinŝii în primii ani ai secolului, când coloniştii albi au luat în

stăpânire platourile, iar băştinaşii au fost alungaŝi „în ŝinuturi

mlăştinoase, insalubre”287

. Micul Kamau este crescut la şcoli

misionare unde primeşte numele de Johnstone. La vârsta

adolescenŝei, după iniŝierea ca „războinic” kikuyu, îşi ia numele de

Jomo Kenyatta, tradus cel mai adesea prin «lancea de foc a

Kenyei»288

. Noul apelativ se va transforma în scurt timp în renume, 283


Ibidem; vezi şi E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 25. 285

Le Kenya, Paris, Les Editions J. A., 1985, p. 30. 286

Vezi Profil, în Lumea, nr. 6, 5 dec. 1963, p. 30. 287

Ibidem. 288

E. M‟Bokolo, L’ Éveil..., p. 98; Ph. Decraene, Le panafricanisme, p. 48; Le

Kenya, p. 30; vezi şi Profil...; mai există o interpretare a provenienŝei numelui:

el ar veni de la o centură cu perle, purtată de Kenyatta, numită „mucibi Wa

Kinyata”, ultimul cuvânt traducându-se prin „frumos” sau „decorativ”.

Viorel Cruceanu

190

devenind „simbol al patriotismului, sinonim al noŝiunii Uhuru,

libertate”289

. În perioada februarie 1929-septembrie 1930 se află la

Londra, oraş în care revine în martie 1931 pentru a studia ştiinŝele

sociale, economia şi antropologia. Remarcat de corpul profesoral,

este promovat asistent la „Institutul Regal de Studii orientale şi

africane”. În 1936, J. Kenyatta îşi ia licenŝa în antropologie

socială. Ca lider al studenŝilor africani în capitala imperiului,

organizează la 30 iunie 1936 «în numele întregii Africi

înlănŝuite»290

, primirea împăratului Etiopiei, Hailé Sélassié I,

alungat de fasciştii italieni. În cei 15 ani petrecuŝi în Europa

vizitează numeroase ŝări, inclusiv U.R.S.S. Probabil că, de la

această călătorie şi-a atras suspiciunea englezilor, deşi el manifesta

o ostilitate nedisimulată faŝă de marxism.

Jomo Kenyatta a participat activ la Congresul panafrican de

la Manchester, din octombrie 1945. Scriitorul sud-african Peter

Abrahams, care l-a cunoscut aici, remarcă amprenta lăsată de anii

petrecuŝi în Occident, caracterizându-l drept „un om foarte

echilibrat şi extrem de rafinat” şi „mai civilizat şi mai

occidentalizat decât noi toŝi”291

. În 1946, Kenyatta revine în patrie

fiind numit director al „Kenya Teachers College”, ce reprezenta

deja „un focar al opoziŝiei la colonialism”292

. Din 1947, Kenyatta

apare în prim-planul vieŝii locale; ales preşedinte al K.A.U., el

cheamă pe toŝi compatrioŝii săi la „ luptă politică ”, cerându-le „să

se abŝină de la folosirea violenŝei”293

. Este elaborat programul

K.A.U., care, situându-se mai presus de divizările etnice,

revendica:

1. «autonomia, exercitată de africani pentru africani, cu

garantarea drepturilor minorităŝilor din Kenya;

2. creşterea imediată a numărului de locuri rezervate africanilor 289

Vezi Profil, în Lumea, nr. 6, 5 dec. 1963, p. 30. 290

R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 322; vezi şi M. Meredith, op.cit., p. 81. 291

Le dossier Afrique, p. 219. 292


E. Sik, op.cit.,vol. IV, p. 26.


191

în Consiliul Legislativ;

3. acordarea de pământ africanilor, în White Highlands;

4. introducerea învăŝământului gratuit şi obligatoriu pentru

africani, similar celui pentru copiii altor rase;

5. suspendarea imediată a kipandi, cu toate reglementările şi

prescrierile umilitoare;

6. ameliorarea condiŝiilor mizerabile de locuit şi salarizare ale

africanilor şi recunoaşterea principiului «la muncă egală, salariu

egal»294

.

Se constată moderaŝia formulărilor din program. În afara

punctului unu, care cerea autonomia, fără a sugera o dată precisă,

toate celelalte revendicări sunt imediate şi scopul lor era să evite

aplicarea modelului „rhodesian” în Kenya. Din nefericire,

autorităŝile coloniale s-au dovedit mai puŝin sensibile la suferinŝele

autohtonilor şi disproporŝionat de preocupate de soarta coloniştilor

albi. Păstrând şi respectând mijloacele căii legale de luptă, K.A.U.

a întocmit repetate memorii adresate guvernului englez, care au

fost respinse, fără a fi consultate. Dacă partidul K.A.U. a reuşit să

prelucreze de o manieră intelectuală setul de revendicări, în

schimb, pentru imensa majoritate a oamenilor simpli kikuyu,

problema se punea foarte concret: lipsa pământului. Englezii au

comis o eroare fundamentală: nu au sesizat, ori au refuzat să ia în

considerare, faptul că kikuyu aveau „un temperament mult mai

individualist”295

, comparativ cu alte etnii. Kenyatta explica astfel

situaŝia în cartea sa Mount Facing Kenya: «Răpind pământurile

kikuyu, europeanul i-a privat nu numai de posibilitatea de a-şi

câştiga existenŝa dar şi de simbolul material care unea familia şi

tribul. Făcând aceasta, el distruge temeiurile sociale, morale şi

economice ale sistemului de viaŝă al africanilor»296

. În oraşe,

situaŝia se păstra la fel de precară, afacerile fiind concentrate în 294

Ibidem. 295

R. Buijtenhuijs, Dedan Kimathi le „maréchal” de la révolte Kenyane des

Mau-Mau, în Les Africains, tome VII, Paris, 1977, p. 136. 296

Cf. C. Wauthier, op.cit., p.37.

Viorel Cruceanu

192

mâinile europenilor şi asiaticilor. Era previzibil că, mai devreme

sau mai târziu, evenimentele vor scăpa de sub control.

Societatea kikuyu începe să se mişte încă din 1948, când apar

primele nemulŝumiri ale foştilor combatanŝi. Apoi, în 1950, se

declanşează rezistenŝa armată cunoscută sub numele de mişcarea „Mau-

Mau”. Ea s-a bucurat de un justificat interes în istoriografie. Mişcarea a

fost considerată fie un „violent protest cetăŝenesc”297

, fie „una dintre

cele mai violente răscoale populare antibritanice de după cel de-al doilea

război mondial”298

. Cei care s-au aplecat cu răbdare asupra

fenomenului, au perceput revolta „Mau-Mau” ca „proba gradului de

frustrare resimŝită în faŝa a mai mult de jumătate de secol de

incomprehensiune”299

. În acest context, istoricul kenyan B.A. Ogot vede

în ea «tentativa disperată, a unui popor disperat, de a schimba sistemul

de injustiŝie economică şi socială»300

. Aderarea la „Mau-Mau”

preconiza un jurământ de fidelitate, prin care fiecare participant se

angaja să lupte pentru unitatea kikuyu, expulzarea albilor, distrugerea

bisericilor creştine, reocuparea cu forŝa a pământurilor şi pentru

păstrarea secretelor mişcării. Jurământul era întărit de practicarea unor

sacrificii rituale301

. Ostilitatea făŝişă faŝă de europeni şi ritualurile magice

au conferit mişcării o tentă „xenofobă de tip messianic”302

. De

menŝionat că organizaŝia a căpătat contur sub imperiul secretului cel

mai strict, şefii rămânând necunoscuŝi aderenŝilor; de aici misterul ce a

învăluit „Mau-Mau”. S-au purtat şi se poartă discuŝii asupra numelui.

Unii îl consideră o simplă onomatopee. Pentru alte surse, el a fost

împrumutat de la denumirea muntelui Mau, aflat la nord de lacul

Naivasha303

, sau, inspirat chiar din practica jurământului care, în limba

kikuyu se exprimă prin cuvântul muma, devenit prin corupere „mau- 297

E. Jefferson-Murphy, op.cit., vol. 2, p. 294. 298

C. Mureşan, Imperiul Britanic, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1967, p. 421. 299


Cf. H. Deschamps (dir.), op.cit., tome II, p. 583. 301

Este vorba de sacrificii animale, în special capre. 302

C. Coquery-Vidrovitch, H. Moniot, op.cit., p. 234. 303

Le Kenya, p. 29.


193

mau”304

. Problema care frământă şi în prezent pe africanişti este: ce

raporturi au existat între „Mau-Mau” şi K.A.U.? Un răspuns exact nu s-

a putut da. Autorităŝile coloniale au considerat „Mau-Mau” drept o

„organizaŝie subterană a K.A.U.”305

. Totuşi, în februarie 1951, Kenyatta

condamnă public violenŝa şi se delimitează de Mau-Mau. Un alt element

distinct este pus în evidenŝă de faptul că mişcarea a avut propria ei

conducere: Stanley Mathenge, „mareşalul” Dedan Kimathi, un „bun

organizator şi un bun strateg”306

, şi generalul „China” (Waruhiu Itote).

Date fiind legăturile de clan, conducerea K.A.U. nu putea fi străină în

totalitate de acŝiunile „Mau-Mau”. Formaŝi la Makerere College sau în

metropolă, liderii K.A.U. nu au aprobat calea luptei armate; ei au

manifestat însă condescendenŝă faŝă de obiectivele şi metodele „Mau-

Mau”.

Care a fost reacŝia albilor? Coloniştii visau „să facă din

Kenya patria copiilor lor”307

şi chiar la începuturile mişcării au

lansat manifestul «Suntem aici pentru a rămâne». Ei prezentau

mişcarea drept o „maladie mentală colectivă”308

, iar lui D. Kimathi

i-au fabricat o imgine de sălbatic „crud şi sângeros”309

. Din

octombrie 1952, mişcarea capătă accente violente: sunt asasinaŝi

africanii ce colaborau cu administraŝia colonială şi atacate primele

ferme ale albilor. Se estimează că atunci numărul „Mau-Mau” era

cifrat la aproximativ 2.000 de oameni; dar, în anul următor, la

adăpostul pădurilor, numărul lor crescuse la 20.000310

. Deşi actele

de violenŝă au fost limitate, guvernatorul Evelyn Baring, sosit la

post de numai 15 zile, se pripeşte şi introduce la 20 octombrie

1952 starea de urgenŝă. Prima sa grijă s-a dovedit a fi decapitarea

K.A.U. Chiar în noaptea de 19/20 octombrie, Jomo Kenyatta şi alŝi

98 lideri ai partidului sunt arestaŝi. Olandezul R. Buijtenhuijs, care 304

R. Buijtenhuijs, op.cit., p. 142. 305



Ibidem, p. 134. 308

Ibidem, p. 135. 309

Ibidem. 310


Viorel Cruceanu

194

a studiat îndeaproape mişcarea „Mau-Mau”, consideră că tocmai

această reacŝie a dus la declanşarea „revoltei populare”, care abia

acum „s-a născut cu adevărat”311

. Liderilor K.A.U. li se intentează

un proces de durată (24 noiembrie 1952-8 aprilie 1953) fiind

judecaŝi pentru „crime de drept comun”312

. Procesul nu a reuşit să

dovedească o eventuală coliziune între K.A.U. şi „Mau-Mau”. Cu

toate probele insuficiente, la 8 aprilie 1953, Jomo Kenyatta este

condamnat la 7 ani muncă silnică şi deportat în interior; două luni

mai târziu este interzis şi K.A.U. Astfel, englezii căutau să distrugă

fizic pe Kenyatta, o adevărată „forŝă a naturii”: „statură înaltă, faŝă

sculptată în abanos şi animată de doi ochi mari şi vii, mâini uriaşe,

făcute pentru a sfărâma şi o mare construcŝie”313

. Desigur, acŝiunea

englezilor a reprezentat o eroare pentru că J. Kenyatta era „un om

avid să-şi exprime personalitatea” şi întreaga lui fiinŝă evoca „o

mare seninătate, dublată de o hotărâre de neclintit”314. Arestarea i-a

sporit prestigiul, conferindu-i o aură de „martir”315

. Ca om politic,

Kenyatta a câştigat mult mai mult decât liderii „Mau-Mau”, care

au fost ostracizaŝi, urmăriŝi, vânaŝi, iar atunci când au fost

capturaŝi, executaŝi.

În ciuda măsurilor excepŝionale, mişcarea s-a extins

cuprinzând atât White Highlands, cât şi valea Riftului. În anul

1953, iniŝiativa a fost de pertea „Mau-Mau”. Sub impulsul lui D.

Kimathi, combatanŝii sunt integraŝi în unităŝi înarmate după

modelul armatei britanice (din care făcuse parte, timp de câteva

luni, în 1941). Din 1954, englezii se redresează şi încep o curăŝire

de anvergură. La 24 aprilie 1954 este declanşată operaŝiunea

„Anvil” (Nicovală), în urma căreia sunt arestaŝi, la Nairobi, 35.000

de kikuyu (sub o supraveghere strictă, 28.000 dintre ei iau drumul

taberelor de detenŝie, iar 7.000, returnaŝi în rezervaŝii). Ŝinuturile 311




Ibidem, p. 528. 315

E. Jefferson-Murphy, op.cit., vol. 2, p. 295-296.


195

kikuyu oferă imaginea unei ŝări în război. Martori oculari declarau:

„ŝara kikuyu începe să semene cu un imens lagăr de concentrare,

întreaga populaŝie fiind reŝinută în sate fortificate înconjurate cu

baricade şi sârmă ghimpată, din care nu se putea ieşi decât o oră pe

zi, sub escortă militară, pentru aprovizionare”316

. Prin măsurile

drastice luate, s-a reuşit desfiinŝarea reŝelelor de sprijin ale „Mau-

Mau” din capitală şi din alte centre. Armele, îmbrăcămintea şi

medicamentele nu mai pornesc spre pădure. În paralel s-au

escaladat şi operaŝiunile militare. De la bazele militare engleze din

Orientul Mijlociu au fost aduse şi folosite tancuri şi bombardiere

grele şi uşoare. Devenise clar că „înfrângerea finală era, de acum

înaite, ineluctabilă”317

. Din vara lui 1954 gherila pierde teren.

Situaŝia nefavorabilă se accentuează în 1955: dacă la începutul

anului se estima că mai existau circa 7.000 de luptători, spre

sfârşitul lui 1955 mai rămăseseră doar 2.000318

. Forŝele „Mau-

Mau” cunosc din mai 1955 şi o acută criză internă, determinată de

sciziunea grupului Mathenge care intră în război deschis cu

oamenii lui D. Kimathi. „Secretul” ce domnea atotputernic începe

să se destrame; combatanŝii sunt infiltraŝi cu kikuyu „convertiŝi”

(ce căzuseră prizonieri fără ştiinŝa colegilor lor) care, în schimbul

vieŝii, acceptă să furnizeze informaŝii britanicilor. Stăpâni şi pe

sistemul informaŝional, englezii îşi vor asigura victoria la sfârşitul

lui 1956. După o urmărire ce a durat 10 luni, principala figură a

mişcării, „mareşalul” Dedan Kimathi, este rănit şi capturat în

octombrie 1956. Procesul, început la 19 noiembrie, s-a desfăşurat

fără surprize: prizonierul a fost condamnat la moarte. Interesul

pentru un exemplu sever, al guvernului conservator prezidat de

Anthony Eden, a anulat speranŝa unei clemenŝe, dorită chiar de

unele cercuri britanice. La 18 februarie 1957, Dedan Kimathi, cel

care declarase că „este de preferat să mori în picioare decât să 316


Ibidem, p. 152. 318

Ibidem.

Viorel Cruceanu

196

cerşeşti în genunchi”319

, era executat prin spânzurare, în

închisoarea din Nairobi; avea doar 37 de ani.

Bilanŝul tragediei ce a răvăşit Kenya între 1952-1956 este

impresionant: din rândul europenilor au fost ucişi 32 de civili şi 63

de soldaŝi; asiaticii au pierdut 26 de civili şi 12 soldaŝi; africanii au

înregistrat 1.800 de civili ucişi şi 100 de morŝi, foşti angajaŝi în

forŝele de ordine, la care se adaugă cei 11.500 combatanŝi „Mau-

Mau” căzuŝi în lupte320

. Alŝi 90.000 de simpatizanŝi ai mişcării au

fost internaŝi în lagăre. Se apreciază, de asemenea, că războiul a

costat metropola considerabila sumă de 55.000.000 lire sterline.

Consecinŝele mişcării au fost determinante pentru evoluŝia

ulterioară a Kenyei. Sublinierea lor ne permite apelul la concluziile

autorizate ale unor prestigioşi africanişti. Astfel, R. Buijtenhuijs,

pornind de la primul obiectiv al jurământului şi anume „a făuri

unitatea poporului kikuyu pentru a se opune mai bine puterii

coloniale”, constată cu justeŝe că acesta devine „un mijloc în lupta

anticolonialistă”321

. Istoricul olandez sesizează ceea ce, în general,

s-a omis: mişcarea nu şi-a propus făurirea unui stat independent

kikuyu ci a luptat pentru libertatea africană, remarcându-se ca „un

caz de tribalism în serviciul naŝiunii”322

şi conchide că revolta a

salvat Kenya de impunerea unui regim al coloniştilor albi după

model sud-african sau rhodesian. Majoritatea părerilor converg

spre ideea că „Mau-Mau” „a accelerat ritmul decolonizării

Kenyei”323

, deschizând, conform metaforei lui E. M‟Bokolo,

„calea regală a independenŝei”324

. Fără a fi sentimental, specialistul

olandez menŝionat mai sus consideră decolonizarea Kenyei ca pe o 319

Cf. New African, March 2007, No. 460, p. 23. 320

M. Cornevin, op.cit., p. 203; C. Horrut, op.cit., p. 78; G.M. Carter, P.

O‟Meara (edit.), op.cit., p. 101; C. Coquery-Vidrovitch, H. Moniot, op.cit., p.

235; M. Meredith, op.cit., p. 86. 321


Ibidem, p. 158. 323

Ibidem; M. Cornevin, op.cit., p. 200. 324

E. M‟Bokolo, L’Éveil..., p. 108.


197

„victorie postumă a revoltei Mau-Mau”325

.

Trebuie precizat că, declanşarea insurecŝiei Mau-Mau, fapt

fără precedent în coloniile engleze din Africa, a impus autorităŝilor

coloniale şi căutarea unei soluŝii politice. În acest sens, ministrul

coloniilor Oliver Lyttelton iniŝiază o reformă constituŝională care

avea la bază sistemul „societăŝii multirasiale” a cărui

experimentare începuse în Tanganyika. Prin urmare, în noul

Consiliul Legislativ din 54 de locuri, 26 erau rezervate

funcŝionarilor coloniali, iar 28 reveneau societăŝii civile după

repartizarea: 14 europenilor, 6 asiaticilor, 2 pentru arabi şi doar 6

locuri pentru africani. Disproporŝia se păstra şi în Consiliul

Executiv: 11 europeni, un indian, un arab şi un african. O

asemenea Constituŝie era departe de a fi satisfăcătoare, cu atât mai

mult cu cât ŝara se afla în plin război. Ea apărea deci „insuficientă

africanilor” şi „foarte liberală englezilor”326

. Oficialităŝile

metropolitane credeau că „societatea multirasială” reprezintă o bună

opŝiune, „o cale de mijloc”, sau, cum i s-a mai spus, „un dublu

refuz” între „soluŝia minoritară” şi „soluŝia majoritară”327

.

Realitatea crudă era că, aşa cum a fost concepută, constituŝia

Lyttelton nu marca decât „o formulă destinată să dea o aparenŝă

democratică dominaŝiei minorităŝilor”328

. Reforma politică a fost

completată cu un studiu economic (datorat „Comisiei Mitchell”) ce

recomanda: dezvoltarea proprietăŝii individuale, egalitatea

drepturilor de proprietate pentru toŝi locuitorii (se făcea un act de

dreptate africanilor) şi desfiinŝarea rezervaŝiilor. Dar, „orice

modificare era condiŝionată de reîntoarcerea ordinii”329

.

Seriozitatea promisiunilor s-a văzut pusă la îndoială de ridicola

concesie din 1957: numărul africanilor din Consiliul Legislativ

sporeşte de la 6 la 8. Acum se produce un moment surpriză: cei 8 325


M. Cornevin, op.cit., p. 203; vezi şi D. Kartun, op.cit., p. 103. 327


Ibidem, p. 69. 329

Ibidem, p. 81.

Viorel Cruceanu

198

africani, conştienŝi de sacrificiul de sânge al „Mau-Mau”, refuză

să participe la lucrările legislaturii. Acest boicot marchează eşecul

constituŝiei Lyttelton.

În toamna lui 1957, Kenya este vizitată de noul ministru al

coloniilor, Lennox-Boyd. El elaborează o nouă lege fundamentală

(Constituŝia Lennox-Boyd), intrată în vigoare în 1958, care

instituia paritatea între numărul europenilor şi al africanilor din

Consiliul Legislativ: câte 14 locuri, în timp ce indienii rămâneau la

6, iar arabii la 2. Aparenta democratizare este anulată de o simplă

constatare onestă: 65.000 de europeni aveau aceeaşi reprezentare

cu 5.000.000 de africani. Evenimentele au condamnat-o la a fi

„ultima experienŝă a politicii multirasiale”330

. Noul Consiliu a

devenit o tribună pentru aleşii autohtoni (pe baza unui cens

ridicat), care cer cu insistenŝă majoritate africană. Din ianuarie

1959 ei se retrag de la şedinŝele Consiliului Legislativ şi astfel

„formula multirasială se dovedeşte imposibil de aplicat”331

.

Tot din cursul anului 1959, deşi starea de urgenŝă rămânea în

vigoare, autorităŝile acceptă reluarea vieŝii politice în teritoriu. Prin

urmare, în mai 1959 se formează „Kenya National Party” (K.N.P.),

alcătuit din africani, indieni, arabi şi un european. Partidul, condus

de Masinde Muliro, cerea: restaurarea libertăŝilor democratice,

majoritate africană în legislativ, eliberarea lui Kenyatta şi

independenŝă până cel târziu în 1968. Programul „era prea radical

pentru europeni şi prea moderat pentru marea majoritate a

africanilor”332

. De aceea, mulŝi africani se vor desprinde din K.N.P.

şi sub conducerea a trei lideri, Joseph Kiano (kikuyu), Tom Mboya

şi Oginga Odinga (ambii luo), au format „Kenya Independence

Movement” (K.I.M.). Noul partid afişa revendicări imperative:

respingerea soluŝiei multirasiale, deschiderea White Highlands

tuturor raselor şi independenŝă imediată. În noiembrie 1959, starea

de excepŝie este ridicată şi partidele devin legale. Deşi între K.N.P. şi 330

Ibidem, p. 79. 331

Ibidem, p. 87. 332

E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 49.


199

K.I.M. existau suficiente dezacorduri, totuşi ele vor forma o

delegaŝie comună ce se va deplasa la Conferinŝa constituŝională de la

Londra din ianuarie-februarie 1960. Ministrul coloniilor, care era

acum Ian Macleod, propune o emancipare pe etape: majoritate

africană în Consiliul Legislativ, urmată de majoritate în executiv

(autonomie) şi, în final, independenŝa. Delegaŝii africani au

considerat ofertele britanice ca „minore”333

, dar le-au acceptat.

Reveniŝi la Nairobi, liderii K.N.P. şi K.I.M. poartă tratative, în

martie 1960, pentru unirea într-un singur partid „uhuru” (al

libertăŝii). Astfel s-a născut o autentică forŝă naŝională: „Kenya

African National Union” (K.A.N.U.). Partidul, format din

reprezentanŝi ai celor două mari blocuri etnice, kikuyu şi luo, era

continuatorul declarat al K.A.U. şi implicit al programului naŝional

de emancipare pe cale paşnică. Delegaŝii au ales în unanimitate ca

preşedinte al K.A.N.U. pe Jomo Kenyatta, aflat în detenŝie. În lipsa

acestuia, funcŝiile de conducere au fost repartizate unui triumvirat:

James Gichuru, preşedinte provizoriu, Oginga Odinga,

vicepreşedinte şi foarte tânărul Tom Mboya, secretar general.

Speriaŝi de constituirea alianŝei kikuyu-luo, reprezentanŝii micilor

etnii se vor constitui, în iunie 1960, în „Kenya African Democratic

Union” (K.A.D.U.), partid condus de Roland Ngala, secondat de M.

Muliro şi având ca secretar general pe Daniel Arap Moi. Cele două

partide urmau tactici diferite. În timp ce K.A.N.U. era „ radical şi

centralist”334

, promovând o politică intransigentă în favoarea

independenŝei şi pentru prezervarea unităŝii ŝării, K.A.D.U. era

„moderat şi federalist”335

, scopul său fiind să nu scape ocazia de a

participa la împărŝirea puterii.

Înŝelegerea de la Londra, din februarie 1960, a elaborat un

sistem electorat foarte complicat. Se vota în mai multe tururi de

scrutin pentru repartizarea a 53 de locuri, după cum urmează: 33

locuri pentru africani şi 20 pentru minorităŝi (10 europeni, 8 333

Ibidem, p. 52. 334


Ibidem.

Viorel Cruceanu

200

asiatici şi 2 arabi). Condiŝiile de vot erau restrictive, afectând în

special pe africani: a citi şi a scrie în limba engleză sau în limba

maternă, a deŝine o slujbă în administraŝie, un venit de cel puŝin 75

de lire sterline şi de a avea 40 de ani împliniŝi. Pe baza acestor

prevederi s-au desfăşurat alegerile din februarie 1961. Atenŝia era

concentrată pe cele 33 de locuri rezervate africanilor. Cum era de

aşteptat, K.A.N.U. s-a impus, obŝinând 67,4% din voturi, dar

primind doar 19 locuri, în timp ce K.A.D.U., favorizat de

decuparea circumscrip-ŝiilor, câştigă 11 locuri, cu numai 16,4% din

sufragii336

. A urmat o prelungită criză guvernamentală, deoarece

liderii K.A.N.U. acŝionau după deviza «No Kenyatta, No

Government». În aceste condiŝii se realizează o coaliŝie între

K.A.D.U. şi partidul albilor liberali, „New Kenya Group”

(N.K.G.), ce obŝinuse toate cele 10 locuri rezervate europenilor.

Intere-sant este faptul că şi K.A.D.U. cerea eliberarea liderului

K.A.N.U. Astfel, Ronald Ngala a acceptat să devină „ministru

principal”, la 18 aprilie 1961, numai după ce englezii i-au promis

punerea în libertate a lui Kenyatta.

Deportat iniŝial la Lodwar (500 de km de Nairobi), Kenyatta

este adus în aprilie 1961 la Maralal (300 de km de capitală) pentru

ca la 14 august să fie mutat la Gatundu, în imediata apropiere. La

21 august 1961, după 7 ani de detenŝie, Kenyatta îşi redobândeşte

deplina libertate. Reapariŝia în public a liderului K.A.N.U.

reprezenta „semnul că independenŝa teritoriului era aproapiată”337

.

Datele problemei s-au schimbat. Anglia trebuia să negocieze acum

cu liderul de necontestat al mişcării naŝionale. În noiembrie 1961,

Kenyatta se deplasează la Londra. El cere o Conferinŝă

constituŝională care să fixeze noi alegeri şi acordarea independenŝei

la 1 februarie 1962. După consultarea celor două partide, Londra

găzduieşte la Lancaster House o îndelungată dezbatere asupra

viitorului Kenyei (14 februarie-7 aprilie 1962). Şi aici s-au 336

R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 337; E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 63; C. Horrut, op.cit., p.

168. 337

C. Horrut, op.cit., p. 169; Histoire générale..., UNESCO, tome VIII, p. 168.


201

confruntat două viziuni diferite: programul centralist şi unitar al

K.A.N.U. şi cel federalist al K.A.D.U. Poziŝiile părŝilor kenyene se

dovedeau ireconciliabile. Datorită arbitrajului britanic s-a realizat

un compromis reflectat în «cea mai complicată constituŝie care a

fost vreodată elaborată pentru un teritoriu colonial»338

. Se prevedea

un parlament bicameral alcătuit dintr-o Cameră a Reprezentanŝilor

cu 119 membri, aleasă prin vot universal şi un Senat cu 41

membri, alcătuit din delegaŝi ai celor 6 regiuni în care a fost

împărŝită Kenya (fiecare regiune avea câte o adunare proprie,

aleasă separat de parlamentul central).

Pe baza prevederilor constituŝionale s-au organizat noi alegeri în

perioada 18-28 mai 1963. Consultarea electoratului a prilejuit o

categorică victorie a K.A.N.U. Rezultatele indicau următoarea

configuraŝie: în Camera Reprezentanŝilor, K.A.N.U. obŝinea 66 de

locuri, K.A.D.U. – 31 de mandate, alte 15 revenind partidelor mici şi

independenŝilor (7 locuri au rămas neatribuite). În Senat, K.A.N.U. s-a

impus cu 19 fotolii de senator, urmat de K.A.D.U. cu 16 locuri

(avantajat de alegerea indirectă a senatorilor, de către regiuni) iar alte 3

mandate au revenit independenŝilor (3 locuri au rămas vacante). Şi în

alegerile regionale, K.A.N.U., deşi mai puŝin cunoscut la sate, a ieşit

învingător, totalizând în cele 6 adunări locale, 158 de locuri faŝă de 51

pentru K.A.D.U.339

. Victoria K.A.N.U. era interpretată de Kenyatta „ca

o dovadă că marea majoritate a populaŝiei a respins soluŝia federală”340

.

Pentru profesorul J. Ki-Zerbo, alegerile din mai 1963 au dovedit că

partidul K.A.N.U. era „singurul partid cu adevărat naŝional”341

.

Conform uzanŝelor, la 31 mai 1963 Kenya devine autonomă

iar Mzee („bătrânul”) Jomo Kenyatta prim-ministru, cumulând şi

portofoliile apărării, internelor şi afacerilor externe. În august

1963, Kenyatta cere coloniştilor albi să nu părăsească ŝara şi 338


C. Horrut, op.cit., p. 172; E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 86; R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p.

338. 340



Viorel Cruceanu

202

declară că africanii sunt gata „să uite tot ce i-a separat”342

. Urmând

„o linie democrat-moderată”343

, K.A.N.U. reuşeşte să asigure o

independenŝă liniştită, fapt ce estompa amintirea tragediei din

perioada 1952-1956. Cheia acestei rezolvări a fost personalitatea de

excepŝie a lui Jomo Kenyatta: liderul K.A.N.U., simbolul energiilor vii

ale kikuyu, s-a impus şi ca liantul în jurul căruia s-au regăsit toate

sensibilităŝile mişcării naŝionale. De ziua independenŝei, 12

decembrie 1963, bătrânul luptător este aclamat ca „părinte al

naŝiunii”344

. La ceremoniile de la Nairobi, J. Kenyatta avea să declare:

«aceasta este cea mai măreaŝă zi din istoria Kenyei şi cea mai fericită

zi din viaŝa mea»345

.

*

* *

La 12 decembrie 1964 Kenya a fost proclamată republică iar

Jomo Kenyatta devine primul său preşedinte. Tot în 1964, partidul de

opoziŝie K.A.D.U. cunoaşte un permanent recul. De la 10 noiembrie

1964, când K.A.D.U. se autodizolvă (prin absorbirea cadrelor sale de

către K.A.N.U.), Kenya cunoaşte un regim de partid unic. Datorită

vârstei înaintate a lui Kenyatta, în culise s-a dus o permanentă luptă

pentru succesiune. Ea s-a soldat cu destituirea şi arestarea

vicepreşedintelui Oginga Odinga (exponent al aripii radicale a

K.A.N.U.) şi asasinarea lui Tom Mboya (şeful grupării liberale din

partid). În cele din urmă, Kenyatta a ales ca succesor pe Daniel Arap

Moi, reprezentantul uneia dintre cele mai mici etnii. „Mzee” a părăsit

această lume la 22 august 1978, dar amintirea sa este extrem de vie.

Reperele cronologice post-independenŝă indică o remarcabilă stabilitate:

- Jomo Kenyatta – 12 decembrie 1964-22 august 1978;

- Daniel Arap Moi – 22 august 1978 (reales în 1983, 1988, 342


F. Burke, op.cit., p. 269. 344

E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 86; E. M‟Bokolo, L’ Éveil..., p. 96. 345

...the British Empire, p. 484.


203

1992 şi 1997)-30 decembrie 2002;

- Mwai Kibaki – 30 decembrie 2002 (reales în 2007).

Realizarea alternanŝei la guvenare, în 2002, a permis revalorizarea

istoriei recente a ŝării, în special a perioadei Mau-Mau (1952-1956).

Liderii mişcării au fost reabilitaŝi, în frunte cu Dedan Kimathi, care, la

18 februarie 2007 (când s-au comemorat 50 de ani de la execuŝie), a fost

declarat erou naţional.

SOMALILAND

Deşi somalezii au creat „o cultură cvasiuniformă”346

, voinŝa

implacabilă a istoriei a făcut ca ei să fie supuşi la trei forme de

dominaŝie: franceză, britanică şi italiană. Teritoriul însuşit de

britanici, cunoscut sub numele de Somaliland (declarat protectorat

în iulie 1887), avea o excelentă poziŝie strategică, fiind situat în

vecinătatea sudică a strâmtorii Bab-el-Mandeb. Nici nu se

instalaseră bine reprezentanŝii Coroanei, că şeful unei confrerii

religioase din Ogaden, Mohammed ben Abdullah Hassan

declanşează o amplă răscoală xenofobă, de o vitalitate

impresionantă: ea a început în 1899 şi s-a încheiat în 1920. Ani

buni iniŝiativa a fost de partea insurgenŝilor. Aşa se face că, în

1913, armatele lui ben Abdullah controlau în întregime interiorul

protectoratului. Spre sfârşitul primului război mondial, englezii

contraatacă şi, folosind masiv aviaŝia, au respins pe insurgenŝi.

Mullah-ul răzvrătit se refugiază în Etiopia, sperând să recruteze noi

aderenŝi, dar moare în 1920 în urma unei gripe spaniole. El a lăsat

însă în urma sa „amintirea unui mare patriot şi a unui şef militar

remarcabil”347

. Locul luptătorului islamic este luat în anii interbelici 346


E. M‟Bokolo, L’Éveil..., p. 78; vezi şi B. Nantet, Quand le Mollah Fou

soulevait la Somalie, în L’Histoire, no. 171, nov. 1993, p. 70-72.

Viorel Cruceanu

204

de „un om politic de avangardă”348

, Hadj Farah Umar. Încă din 1920

el milita pentru ameliorarea condiŝiilor economice ale băştinaşilor,

pentru dezvoltarea educaŝiei şi denunŝa frecvent excesele

administraŝiei coloniale349

. Devenit incomod, Farah Umar a fost exilat

la Aden.

Al doilea război mondial a început în Africa mai devreme,

prin invadarea Etiopiei de către italieni, în octombrie 1935. Aceştia

visau la crearea unui vast imperiu colonial în estul continentului

negru. Nefiind satisfăcuŝi doar cu Etiopia şi Somalia italiană,

oamenii lui Mussolini invadează în 1940 şi Somalilandul. A fost o

mişcare neinspirată pentru că, în 1941, englezii trec la

contraofensivă şi alungă pe italieni din întregul est-african. Dorind

ei înşişi să administreze unitar teritoriile somaleze (inclusiv

Ogadenul, încorporat Etiopiei de Menelik al II-lea), comandanŝii

militari englezi au lansat ideea „Somaliei mari”350

, idee ce va

deveni mai apoi, obsesia liderilor naŝionalişti somalezi.

În anii „50 s-au constituit şi primele formaŝiuni politice. Cea

mai importantă s-a dovedit a fi „Somali National League”

(S.N.L.), care continua tradiŝia culturală şi politică a unei

«organizaŝii pansomali»351

creată încă din 1935. A doua forŝă

politică era reprezentată de „United Somali Party” (U.S.P.), ce

acŝiona ca o secŝie locală a grupării naŝionale din Somalia italiană,

„Liga dei Giovani Somali”, cunoscută mai frecvent cu denumirea

engleză de „Somali Youth League” (S.Y.L.). În 1955, prin unirea

mai multor fragmente politice, s-a născut cel de-al treilea partid

autohton, „National United Front” (N.U.F.). Titulatura deconspira

scopurile formaŝiunilor politice din Somaliland: crearea unei

naŝiuni somaleze unificate. Totuşi, formelor de manifestare politică

le lipsea energia, motiv pentru care s-a putut face afirmaŝia că 348


Ibidem. 350


Histoire générale..., UNESCO, tome VII, p. 646.


205

naŝionalismul a fost mult mai lent în Somaliland352

.

Puterea metropolitană s-a dovedit la rândul său prea puŝin

preocupată de teritoriu, comparativ chiar cu standardele coloniale

britanice. Astfel, procentul de şcolarizare era de numai 2%, fapt ce

a făcut ca între cele două războaie mondiale, învăŝământul de tip

occidental să fie cvasiinexistent353

. Lipsa de cadre şi lipsa

resurselor naturale s-a răsfrânt şi pe plan politic: Londra a trecut

mult mai târziu la declanşarea mecanismelor de organizare

instituŝională a Somalilandului.

În 1958 teritoriul este dotat cu o Constituŝie ce prevedea

existenŝa unui Consiliu Legislativ, alcătuit din 33 de membri (17

funcŝionari coloniali, 3 deputaŝi numiŝi de guvernator, la care se

adăugau alte 13 locuri supuse votului direct) şi a unui Consiliu

Executiv, alcătuit exclusiv din funcŝionari ai administraŝiei

britanice. Zdrobitoarea majoritate conferită europenilor a

determinat partidele S.N.L. şi S.U.P. să boicoteze alegerile din

mai 1959, primele din Somaliland. A participat totuşi N.U.F. care a

câştigat 7 din cele 13 locuri eligibile. Englezii s-au confruntat pentru

prima oară cu un boicot de o asemenea amploare într-un teritoriu

colonial. Ei erau conştienŝi că legislativul din Somaliland nu

reflecta raportul de forŝe existent în societate. De aceea au decis o

reformă constituŝională radicală, prin care, toate cele 33 de locuri

se alegeau prin vot direct. În această situaŝie, S.N.L. şi S.U.P. au

revenit în arena politică. Înainte de alegerile programate pentru

februarie 1960, cele două partide au constituit un pact electoral.

Platforma program cerea independenŝa imediată şi unificarea într-o

„Somalie Mare”, avându-se în vedere nu doar tandemul

Somaliland-Somalia italiană, ci şi Somalia franceză, Ogadenul şi

NE Kenyei354

.

Alegerile s-au încheiat cu o categorică victorie a S.N.L. cu 352


M. Cornevin, op.cit., p. 230; Histoire générale..., UNESCO, tome VII, p.

647. 354


Viorel Cruceanu

206

20 de mandate, urmat de aliatul său, S.U.P. cu 12 locuri şi N.U.F.

cu un singur deputat355

. Conform regulilor constituŝionale s-a

constituit un guvern al coaliŝiei unificării, prezidat de Mohammed

Hadj Ibrahim Egal, secretarul general al S.N.L. În aprilie 1960,

Egal s-a deplasat la Mogadiscio unde, împreună cu omologul său

din Somalia italiană, Abdirashid Ali Shermarke, a pus bazele

unificării celor două teritorii somaleze. Au urmat negocierile de la

Londra din aprilie-mai 1960 prin care guvernul englez şi-a dat

acordul pentru politica unificatoare a Somalilandului.

La 26 iunie 1960 Somalilandul devine stat independent,

urmat la patru zile şi de Somalia italiană. La 1 iulie 1960, cele

două teritorii s-au unificat formând Republica Somalia.

C. DECOLONIZAREA AFRICII AUSTRALE BRITANICE

Procesul de emancipare politică a posesiunilor britanice din

zona australă a continentului s-a desfăşurat mult mai anevoios

decât în Africa de Vest şi Africa de Est. Faptul s-a datorat

prezenŝei consistente a populaŝiei de origine europeană. Acaparând

întreaga economie (industria minieră, agricultura organizată pe

sistemul plantaŝiilor şi comerŝul), albii vor căuta să-şi impună şi

dominaŝia politică, după modelul sud-african, bucurându-se şi de

complicitatea metropolei. Dar, europenii din cele două Rhodesii şi

din Nyassaland nu aveau nici tradiŝia şi nici numărul albilor din

Uniunea Sud-Africană. De aceea au încercat să forŝeze lucrurile

prin crearea federaŝiei Rhodesia-Nyassaland, concepută ca «o linie

Maginot pentru apărarea civilizaŝiei albe»356

. Această creaŝie

artificială a rezistat un deceniu. Apariŝia sa a avut şi un efect mai

puŝin scontat: a catalizat afirmarea spiritului naŝional african în

regiune. Libertatea a fost dobândită cu mari eforturi şi sacrificii. 355

Ibidem; J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 561. 356

O. Guitard, Les Rhodésies et le Nyassaland, Paris, P.U.F., 1973, p. 30.


207

Semnalul l-a dat Malawi în 1964. A urmat independenŝa

progresivă, în tiparele specifice decolonizării britanice, a Zambiei,

Botswanei, Lesotho şi Swaziland. Întârzierea a fost mult mai

pronunŝată în privinŝa Zimbabwe, devenit cazul particular al Africii

australe britanice.

CAZURILE GENERALE: MALAWI

Teritoriul Malawi a fost cunoscut în anii dominaŝiei

coloniale sub numele de Nyassaland357

. Aşezarea sa pe hartă ne

aminteşte de Gambia, dar în poziŝie verticală: „o îngustă fâşie de

pământ, a cărei lăŝime nu depăşeşte decât arareori suta de

kilometri, străjuită de platouri înalte acoperite de păduri [ce]

coboară din extremitatea nordică a lacului Nyassa cale de 840 de

kilometri, până aproape de apele celui de-al patrulea fluviu african

ca mărime – Zambezi”358

. În 1889 Nyassaland a primit vizita lui

Harry Johnson, emisar al faimosului aventurier Cecil Rhodes;

patru ani mai târziu teritoriul devine protectorat britanic. Spre

deosebire de celelalte posesiuni australe ale Angliei, Nyassaland

era sărac în resurse minerale. Economia sa a rămas eminamente

agricolă. Întâietate aveau produsele de export: arahide, bumbac,

tutun şi ceai. În preajma independenŝei, plantaŝiile de ceai

acopereau 11.000 ha, iar cele de tutun 68.000 ha359

. Acestea

aparŝineau în totalitate albilor, aflaŝi în număr de numai 9.400, la o

populaŝie autohtonă de 3.000.000 locuitori. Africanii reprezentau o

numeroasă şi disponibilă forŝă de muncă, pentru plantaŝiile de

acasă sau pentru centrele miniere din cele două Rhodesii, Africa de

Sud şi Congo belgian. Pe bună dreptate s-a spus că Nyassaland „nu 357

Denumire împrumutată de la lacul Nyassa care în limba swahili înseamnă

„apă mare”. 358

Malawi – un nou stat independent, în Lumea, nr. 27, 2 iul. 1964, p. 14. 359

Ibidem, p. 15.

Viorel Cruceanu

208

are altă bogăŝie decât oamenii săi”360

. În preajma marii conflagraŝii

mondiale, jumătate din populaŝia adultă se afla la lucru în ŝările

vecine. Faptul a avut şi un efect pozitiv: „această emigraŝie masivă

din Nyassaland se află la originea unei conştiinŝe naŝionale

precoce”361

. În rândurile sale se va forma un proletariat numeros

dar şi o intelectualitate foarte activă. Însă, avuŝia creată de forŝa de

muncă nyassa era destinată albilor din coloniile vecine. Aşa se face

că, la jumătatea anilor „50, venitul pe cap de locuitor în Nyassaland

era doar de 7 lire sterline, comparativ cu 17 în Tanganyika (cel mai

sărac teritoriu din Africa de Est), 75 în Coasta de Aur sau 115 în

Africa de Sud362

. Prin urmare, aici „s-a născut un violent sentiment

de frustrare generat de distorsiunea dintre caracterul retrograd al

economiei şi o înaintare intelectuală unică în această parte a

Africii”363

. Încă din timpul războiului (1941), unul din intelectualii

de vază din teritoriu, James Sangala, chema pe «toŝi africanii din

Nyassaland la luptă pentru independenŝă şi unitate»364

. Tot sub

impulsul său, un grup de intelectuali nyassa au pus bazele

partidului „Nyassaland African National Congress” (N.A.N.C.), pe

parcursul lunilor mai-octombrie 1944. Importanŝa N.A.N.C. rezidă

în faptul că el a fost primul factor politic naŝional din Africa

centrală şi orientală; pe bună dreptate s-a afirmat că N.A.N.C. „a

arătat calea spre independenŝa Africii engleze de la nord de

Zambezi”365

.

Sangala, deşi a avut vocaŝie de constructor, nu a reuşit să se

impună ca lider al propriei creaŝii. Conducerea partidului a fost

încredinŝată moderaŝilor Levi Mumba (preşedinte) şi Charles Matinga 360

O. Guitard, op.cit., p. 65. 361

R. şi M. Cornevin, op.cit., p. 374-375; O. Guitard, op.cit., p. 95. 362



J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 649; O. Guitard, op.cit., p.

98; I. Grenier, Résistences et messianismes. L’Afrique centrale au XIXe et au

XXe siècle, Paris, A.B.C., 1977, p. 100.

365 R. şi M. Cornevin, op.cit., p. 375; R. Cornevin, L’Afrique Noire de 1919...,

p. 146.


209

(vicepreşedinte). Poziŝia acestora, care se limita la a revendica

drepturi sindicale, accesul în număr sporit al localnicilor la

învăŝământul superior şi creşterea reprezentării africane în

Consiliul Legislativ, crea britanicilor iluzia eternizării dominaŝiei

lor. Împreună cu aliaŝii lor naturali din zonă, coloniştii albi,

englezii au reactualizat o idee mai veche şi anume închegarea unei

federaŝii din cele două Rhodesii şi Nyassaland. Astfel, s-a născut un

„monstru geografic” numit Federaŝia Rhodesia-Nyassaland în care

„300.000 de albi” dominau „8 milioane de negri”366

. Scopul

federaŝiei, intrată în funcŝiune în 1953, era „să întârzie sau să

controleze emanciparea africanilor”367

. Prima Adunare federală

cuprindea 35 de deputaŝi, dintre care 26 erau aleşi. Nyassalandului

i s-a rezervat o poziŝie periferică, desemnând doar 4 deputaŝi (faŝă

de 8 în Rhodesia de Nord şi 14 în Rhodesia de Sud). Dar, din

totalul de 26, numai 6 erau africani (câte 2 pentru fiecare teritoriu).

Se poate concluziona că federaŝia nu reprezenta nicidecum

„începutul unei colaborări politice între rase”368

, aşa cum insinua

guvernul englez, ci perpetua practici ce au traumatizat mult timp

regiunea. Totuşi, constituŝia federală lua în considerare diferenŝele

dintre cele trei teritorii şi stipula că: «Rhodesia de Nord şi

Nyassaland rămân sub protecŝia specială a Majestăŝii Sale şi vor

avea guverne separate atunci când popoarele lor o vor dori»369

.

Această prevedere a constituit portiŝa prin care cele două ŝări,

datorită unui naŝionalism militant, vor scăpa de pericolul

instaurării unor guverne ale minorităŝii albe.

Căutând să atenueze amărăciunea provocată populaŝiei

nyassa de federaŝie, guvernul englez procedează la o reformă

constituŝională în teritoriu. Reprezentarea africanilor în Consiliul

Legislativ (existent din 1907) este sporită de la 2 (în 1948) la 5, în

timp ce, în Consiliul Executiv nu era cuprins nici un autohton. 366

Malawi..., p. 15. 367

I. Grenier, op.cit., p. 101. 368


I. Grenier, op.cit., p. 102.

Viorel Cruceanu

210

Noua Constituŝie a fost aprecită ca o „reformă microscopică”370

ce

a produs „o mare decepŝie”371

. Doi din cei cinci deputaŝi africani,

Henry Chipembere şi Kanyama Chume, reprezentau aripa tânără a

N.A.N.C.; ei cer vot universal şi autoguvernare, devansând

„direcŝia moderată”372

a partidului, asigurată acum de T.D. Thomas

Banda. Dorind să dea un nou impuls N.A.N.C., cei doi solicită pe

Hastings Banda, considerat drept „cel mai remarcabil dintre toŝi

nyassa”373

, să revină în patrie.

Dr. Hastings Banda a avut o viaŝă extraordinară. S-a născut,

probabil, în 1898 (ulterior, dr. Banda îşi va fixa ca dată de naştere

6 mai 1906, dar coroborarea diferitelor întâmplări din biografia sa

infirmă această alegere), într-o familie de ŝărani din districtul

Kasungu. Învaŝă într-o şcoală de misionari. La 12 ani părăseşte

regiunea natală şi merge 1.600 km pe jos până în Rhodesia de Sud

şi de acolo mai departe în Africa de Sud. Lucrează ca infirmier la

un spital din apropiere de Salisbury, apoi ca interpret (8 ani) într-o

mină din Rand, pe lângă compatrioŝii săi. Munca din timpul zilei

este continuată cu studiul asiduu din cursul nopŝii. Un moment i-a

înrâurit destinul: participă în 1925 la o conferinŝă a profesorului

Kwagyr-Aggrey, din Coasta de Aur, marele apărător al demnităŝii

africanilor. Impresionat de cultura acestuia, tânărul Banda se

decide în 1926 să plece în S.U.A., cu cele numai 50 de lire sterline

acumulate în ani de trudă. După ce-şi desăvârşeşte studiile

secundare la Ohio, în 1928 se înscrie la Universitatea din Chicago

unde studiază istoria, ştiinŝele politice şi filosofia (în care îşi ia

licenŝa în 1931). Urmează apoi medicina la Colegiul de profil din

Nashville (Tennesse) pe care îl absolvă în 1937 „cu titlul de doctor

în medicină”374

. În acelaşi an, H. Banda pleacă în Anglia. Diploma

obŝinută în S.U.A. nu-i folosea, nefiind autentificată în Imperiul 370


Ibidem. 372

Ibidem, p. 388. 373

W.J. Hanna (edit.), op.cit., p. 413. 374

Vezi Profil, în Lumea, nr. 29, 16 iul. 1964, p. 31.


211

britanic. Prin urmare, îşi reia studiile în medicină la Edinburgh, pe

care le încheie în 1941375

. Astfel, acest „african înzestrat” devine

„un specialist posedând o formaŝie polivalentă”376

. În anii

războiului practică medicina la Liverpool într-o clinică pentru

marinarii de culoare. După război deschide un cabinet în cartierul

londonez Kilburn unde „se bucură de un renume apreciabil”377

.

Aici face cunoştinŝă cu alte două viitoare personalităŝi politice:

Kwame Nkrumah şi Jomo Kenyatta. Din acest moment H. Banda

este câştigat la cauza eliberării Africii. După participarea activă la

cel de-al V-lea Congres panafrican de la Manchester (1945),

implicarea sa politică parcurge noi etape. În 1949, declanşează în

capitala engleză o vie campanie împotriva planurilor de

federalizare ale coloniştilor albi, sprijiniŝi de metropolă. Doi ani

mai târziu, împreună cu toŝi africanii din Nyassaland şi Rhodesia

de Nord aflaŝi la Londra, redactează un memorandum anti-

federaŝie. În 1953, anul creării federaŝiei, părăseşte Anglia şi se

stabileşte la Accra, „atunci capitală a panafricanismului”378

. Faima

dobândită în Anglia şi apropierea de Nkrumah l-au făcut să fie

privit, în patrie, ca o mare speranŝă. Astfel, la Conferinŝa N.A.N.C.,

din aprilie 1957, aripa tânără a partidului, care-l prezenta cu un

„salvator providenŝial”379

, i-a cerut cu insistenŝă să revină în

Nyassaland. Dând curs chemării, H. Banda se reîntoarce la 6 iulie

1958, după o absenŝă de 42 de ani (uitase limba maternă, locală).

Poziŝia sa este clară: el condamnă «această federaŝie stupidă»380

şi,

incriminând conducerea N.A.N.C., afirmă că «moderaŝii n-au

realizat niciodată nimic»381

. La 1 august 1958, dr. Banda este ales 375

Vezi şi Ph. Decraene, Le panafricanisme, p. 50-51, M. Perham, op.cit., p.

18; M. Cornevin, op.cit., p. 255. 376

V. Zbaratski, Malawi; quand les stéréotypes se brisent, în Asie et Afrique

aujourd’hui, no. 5, sept.-oct. 1990, Moscou, p. 58. 377

Vezi Profil... 378


J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 538; vezi şi J. Middleton, op.cit., p. 234. 380


Ibidem, vezi şi M. Meredith, op.cit., p. 88.

Viorel Cruceanu

212

preşedinte al N.A.N.C., iar lozinca partidului devine „kwaca”, care

se traduce prin „zorile”, „aurora”, în sensul de „libertate”. Dar,

renunŝând la demagogie, H. Banda cere negocierea paşnică a

statutului de autodeterminare pentru Nyassaland. Totuşi,

administraŝia colonială manifesta circumspecŝie vis-à-vis de liderul

N.A.N.C. datorită ostilităŝii sale faŝă de federaŝie. Africanistul

francez R. Cornevin apreciază cu justeŝe că „întoarcerea doctorului

Banda marchează începutul ultimei etape a Nyassalandului

colonial”382

. În lunile care au urmat, Banda străbate ŝara neobosit şi

convoacă mitinguri împotriva federaŝiei la care „discursurile sale

în engleză electrizau mulŝimile”383

. Interesant este faptul că, unii

reprezentanŝi ai coloniştilor albi din Rhodesia de Sud, agasaŝi de

campania lui Banda, au emis ipoteza excluderii Nyassalandului din

federaŝie. Majoritatea s-au opus însă; printre aceştia şi fostul

premier Garfield Todd, care declara profetic: «Federaŝia va avea

nevoie de mâna de lucru care există în Nyassaland. Şi dacă

Nyassalandul iese din Federaŝie, atunci africanii din Rhodesia de

Nord vor cere acelaşi lucru»384

.

În decembrie 1958, dr. Banda participă la Conferinŝa de la Accra a

popoarelor coloniale africane, motiv suplimentar de suspiciune pentru

administraŝia engleză. Revenit din Ghana, Banda se decide să dea asaltul

final. Astfel, la 25 ianuarie 1959, este organizat un miting al N.A.N.C. la

care se afirmă că «singurul limbaj pe înŝelesul imperialismului britanic

este lupta extremistă»385

. Formularea «lupta extremistă» sugera

recurgerea la orice mijloace, inclusiv la violenŝă. Apelul a determinat

evenimente grave. Lunile ianuarie şi februarie sunt punctate de repetate

demonstraŝii şi revolte. La 24 februarie poliŝia colonială a deschis focul

asupra mulŝimii în localitatea Chileka unde „colbul uliŝelor a fost stropit

din belşug cu sânge”386

. Efectul a fost total opus: „reuşind să captureze 382



Malawi..., p. 15. 385


Malawi..., p. 15.


213

un transport de puşti şi revolvere (...) africanii s-au înarmat, răspunzând

gloanŝelor cu gloanŝe”387

. Mai mult, situaŝia se agravează, tulburările

extinzându-se şi în cele două Rhodesii. Depăşit de evenimente,

guvernatorul Armitage introduce la 26 februarie 1959 starea

excepŝională; pentru pacificarea teritoriului sunt aduse tancuri şi avioane

cu reacŝie din Rhodesia de Sud. Partidul N.A.N.C. este interzis, iar 250

dintre cadrele sale, printre care H. Banda, sunt arestate. Incidentele

continuă; un bilanŝ oficial stabilea 50 de victime, inclusiv printre soldaŝi

şi poliŝişti. Abia în aprilie autorităŝile anunŝau că au restaurat „legea şi

ordinea”388

.

Guvernul britanic a instituit „comisia Devlin” pentru a

investiga cauzele revoltei din Nyassaland. Comisia s-a dovedit

imparŝială denunŝând abuzurile autorităŝilor coloniale şi teroarea

poliŝienească la care au fost supuşi autohtonii. Se reliefa înclinaŝia

spre compromis şi dialog a dr. Banda, absolvit de acuzaŝiile de a fi

incitat la provocări. Raportul Devlin a dovedit că lucrurile nu erau

simple în Nyassaland389

. Într-o încercare de normalizare, s-a trecut

la eliberarea progresivă a militanŝilor N.A.N.C. Printre cei puşi în

libertate s-a numărat şi Orton Chirwa care, la 30 septembrie 1959,

pune bazele unui nou partid, „Malawi Congress Party” (M.C.P.),

în locul N.A.N.C., scos în afara legii. În două zile, M.C.P. avea

deja 2.000 de membri; în noiembrie efectivele crescuseră la 15.000

de adepŝi390

. Principalele revendicări vizau: eliberarea lui Banda şi

a colaboratorilor săi, vot universal, majoritate africană în Consiliul

Legislativ şi secesiunea Nyassalandului. În ianuarie 1960, teritoriul

l-a avut ca oaspete pe premierul Harold Macmillan. El este

întâmpinat de manifestanŝi care cer punerea în libertate a lui

Banda. După plecarea premierului conservator britanic, ritmul 387

Ibidem. 388


Guvernatorul englez nu se grăbea să se implice doar la nivelul

Nyassalandului, fiind în aşteptarea unui alt raport, cel al „comisiei Monckton”,

întocmit pentru întreaga federaŝie. 390

E. Sik, op.cit., vol. III, p. 391.

Viorel Cruceanu

214

eliberărilor se intensifică. La 1 aprilie 1960, după 13 luni de

detenŝie, îi vine rândul şi lui Banda care preia preşedinŝia M.C.P.

La numai şapte zile, el pleacă la Londra unde explică flexibilului

ministru al coloniilor, Ian Macleod, că «o adevărată autonomie

pentru Nyassaland nu este posibilă în cadrul federaŝiei»391

.

Antifederalismul lui Banda era atenuat de schimbarea atitudinii

sale faŝă de albi. De acum înainte, el avea să declare frecvent: «Nu

urâŝi pe albi. Eu nu sunt contra albilor ci contra sistemului»392

.

În perioada 25 iulie-4 august 1960, s-a desfăşurat la Londra o

primă Conferinŝă constituŝională unde Hastings Banda cere, în

numele M.C.P., introducerea sistemului „un om, un vot”, ieşirea

din Federaŝie şi independenŝa. Englezii sunt parcimonioşi: ei

acceptă majoritatea africană în Consiliul Legislativ (20 de locuri

din 33) şi un sistem electoral bazat pe vot censitar şi pe două

colegii (al albilor şi al negrilor). Banda acceptă la rândul său

proiectul, pe baza căruia, în august 1961, au fost organizate alegeri

legislative. Cele 28 de locuri eligibile erau repartizate după cum

urmează: 20 pentru africani, în colegiul B şi 8 pentru albi, în

colegiul A. Din 110.000 persoane înscrise la vot, 106.000 erau

africani şi 4.000 albi. Rezultatul consultării electorale a marcat o

categorică victorie a M.C.P. care a obŝinut 71.699 voturi (94% din

electoratul prezent la urne) adjudecându-şi toate cele 20 de

mandate din colegiul B, dar şi 2 din colegiul A. Au mai fost

desemnaŝi, un indian sprijinit de M.C.P. şi 5 albi393

. În urma

alegerilor, dr. Banda devine ministru al administraŝiei locale şi al

resurselor naturale, în noul Consiliu Executiv, condus de

guvernatorul englez. Şi în această calitate a rămas un luptător

neînduplecat împotriva federaŝiei394

. 391

Ibidem, p. 392. 392

J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 538; Gândirea politică africană..., p. 256. 393

O. Guitard, op.cit., p. 104; E. Sik, op.cit., vol. III, p. 395; M. Cornevin,

op.cit., p. 256; Malawi..., p. 15. 394

Prin „Raportul Monckton” din octombrie 1960, „schimbările fundamentale”

sugerate se reduceau de fapt la schimarea denumirii federaŝiei, care nici nu s-a

mai produs.


215

În noiembrie 1962 are loc la Londra o nouă Conferinŝă

constituŝională la care guvernul englez admite că teritoriul întrunea

condiŝiile pentru a deveni autonom, fapt ce echivala şi cu o

recunoaştere implicită a dreptului la secesiune. Prin urmare,

autonomia devine realitate la 1 februarie 1963, când Hastings Banda

este numit prim-ministru. Noul statut juridic al Nyassalandului a

însemnat şi sfârşitul „de facto” al Federaŝiei. Sensibil la «vântul de

schimbare» din Africa, guvernul englez acceptă dizolvarea „de

jure” a construcŝiei federale, la 31 decembrie 1963. Odată depăşit

şi acest ultim obstacol, Nyassalandul îşi proclamă independenŝa la

6 iulie 1964, ca o monarhie constituŝională, în care regina Angliei,

recunoscută ca şef al statului, era reprezentată de un guvernator

general. Pentru a rupe cu amintirea trecutului colonial, primul

ministru Banda a decis schimbarea denumirii ŝării în Malawi, de la

numele regatului Maravi, creat în vechime de autohtoni, în

regiunea lacului Nyassa395

. La 6 iulie 1966, Malawi este

proclamată republică sub preşedenŝia dr. Hastings K. Banda.

*

* *

Eroul independenŝei Republicii Malawi a condus de o manieră

despotică timp de 30 de ani, perioadă în care ŝara cunoaşte o sărăcie

lucie. Principiile pentru care poporul l-a ales în magistratura supremă au

fost repede abandonate. El a avut o asemenea evoluŝie încât „s-a arătat

adesea mai britanic decât britanicii”396

! S-a izolat de mediul său natural:

celelalte state africane (în 30 de ani de existenŝă a O.U.A., nu a participat

la nici o întâlnire la nivel de şef de stat). Singurii săi aliaŝi au fost Marea

Britanie şi regimul rasist sud-african (Banda a fost unicul şef de stat

african ce a vizitat Pretoria sub regim de apartheid). Toŝi foştii camarazi

de luptă s-au exilat ori au murit în condiŝii neelucidate (ultimul a fost

Orton Chirwa, în 1992, care a orbit în grele condiŝii de detenŝie). La 6 395

Cf. J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 538. 396

Cf. Lumea, nr. 4, 16 ian. 1969, p. 5.

Viorel Cruceanu

216

iulie 1971, H. Banda s-a înzorzonat cu titlul de „preşedinte pe viaŝă”. În

1992, supus valului de democratizare ce a cuprins Africa, preşedintele

Banda convoacă un referendum la care populaŝia optează în proporŝie de

63% pentru pluralism. După ce în toamna lui 1993 supravieŝuieşte unei

operaŝii pe creier, efectuată în R.S.A., „cel mai bătrân şef de stat din

lume” (96 de ani)397

„îndrăzneşte să se prezinte pentru un nou

mandat”398

, la alegerile din 17 mai 1994. Iluziile i-au fost spulberate de

electorat, mai ales că, „bilanŝul regimului său este cu siguranŝă mai rău

decât cel al colonizatorilor”399

. Banda a încetat din viaŝă la 25 noiembrie

1997, într-o clinică sud-africană. Succesorii săi:

- Bakili Muluzi – 21 mai 1994-24 mai 2004;

- Bingu wa Mutharika – 24 mai 2004 (reales în 2009).

ZAMBIA

Este numele modern al fostei posesiuni britanice Rhodesia

de Nord. Ea a fost răscumpărată de guvernul englez de la „British

South Africa Company” şi transformată la 1 aprilie 1924 în

protectorat. Multă vreme, Rhodesia de Nord a fost cunoscută doar

datorită cascadei ce poartă numele reginei Victoria400

. Prin urmare,

între teritoriile din Africa australă era considerată drept

«cenuşăreasa»401

regiunii. Până în 1928, când s-a produs minunea:

descoperirea bogatelor zăcăminte de cupru în regiunea 397

Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, Paris, no. 57, juin 1994, p. 39. 398

Ibidem. 399

Ibidem; vezi şi V. Cruceanu, Grandeur et décadence, în Le Nouvel Afrique

Asie, no. 58-59, juillet-août 1994, p. 5; vezi amănunte şi în M. Meredith, op.cit.,

p. 164-165. 400

Considerată „cea mai mare şi cea mai frumoasă de pe întreg globul” (Cf. C.O.

Gheruci, C.T. Nedelcu, Republica Zambia, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică şi

Enciclopedică, 1982, p. 17). Apele fluviului Zambezi au o cădere de 122 m, pe o

lăŝime de 1.800 m, prăbuşind peste 4.500 t/s apă. 401

R.Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 167.


217

septentrională (devenită „Copperbelt”). Viaŝa patriarhală a

protectoratului este adânc bulversată. Africanii migrează masiv în

zona minieră, vânzându-şi forŝa de muncă. Astfel, dacă în 1924

existau numai 1.300 salariaŝi africani, în 1928 numărul lor a sporit

la 16.000, iar în 1930 s-a ajuns la 30.000402

. În 1925, un miner

african primea 10 şilingi pentru munca de suprafaŝă şi 15 şilingi în

subteran. Din 1930, acest salariu derizoriu se dublează403

. Aici, se

vor forma un proletariat şi o intelectualitate, în rândul cărora

însămânŝează idei naŝionaliste, de aşa măsură încât Copperbelt

devine „centrul rezistenŝei politice africane”404

. Descoperirea

cuprului, care a transformat teritoriul în „zâna bună”405

a regiunii,

a avut şi o altă consecinŝă: sporirea fluxului de colonişti albi. Dacă

în 1921 aceştia erau doar de 3.634 la 1.000.000 de autohtoni,

numărul lor creşte constant: 13.846 albi la 1.330.000 de africani în

1931, 37.221 albi la 1.890.000 negri în 1951, respectiv 74.000

colonişti la 2.400.000 localnici în 1961406

. Deşi prezenŝa albilor nu

a atins cotele din Rhodesia de Sud, totuşi, ea a fost suficientă

pentru a crea grave probleme politice. Se produce în scurt timp, ca

şi în Nyassaland, o ruptură între băştinaşi, care militau pentru

emanciparea naŝională şi coloniştii albi, ce doreau o federaŝie

australă dominată de ei.

Prima organizaŝie politică locală s-a născut în 1946 prin

fuziunea „societăŝilor de prevedere”. Doi ani mai târziu, ea se

constituie în partid politic: „Northern Rhodesia African National

Congress” (N.R.A.N.C.), sub conducerea lui Godwin Lewanika,

fiul regelui barotsé. În acelaşi an, 1948, sunt numiŝi în Consiliul

Legislativ şi primii doi africani, selectaŝi din rândurile aristocraŝiei

tribale. În iulie 1951, conducerea N.R.A.N.C. este preluată de 402

C.O. Gheruci, C.T. Nedelcu, op.cit., p. 96. 403

Ibidem. 404

R.Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 174. 405

Ibidem. 406

O. Guitard, op.cit., p. 59.

Viorel Cruceanu

218

Harry Nkumbula407

, mai popular şi mult mai cult decât

predecesorul său. Din 1952, partidul începe o viguroasă campanie

împotriva federaŝiei. Campaniei i se alătură şi 120 de şefi

tradiŝionali care dau girul lor unei petiŝii adresate reginei Elisabeta

a II-a. În 1953, debutează în mişcarea naŝională dr. Kenneth

Kaunda, ales în luna august secretar general al N.R.A.N.C. Saltul

calitativ este evident, partidul devenind mult mai dinamic şi cu o

audienŝă crescândă la mase.

Kaunda s-a născut la 28 aprilie 1924, la Lubwa (nord), într-o

familie de intelectuali: tatăl, David Kaunda, era preot protestant,

predând în şcoli misionare, iar mama, una dintre primele

institutoare din Rhodesia de Nord408

. Asemenea părinŝilor săi se

dedică unei cariere didactice. La 18 ani devine institutor la şcoala

din Munali. Îşi continuă studiile prin corespondenŝă. Timpul liber

este consacrat studiului: se apleacă îndeosebi asupra concepŝiilor

umaniste ale lui Mahatma Gandhi şi Abraham Lincoln. În 1948

aderă la N.R.A.N.C., a cărui secŝie din Lubwa o fondează, doi ani

mai târziu. Treptat, „acest om neobişnuit de înalt, cu trăsături

puternic conturate, a cărui întreagă înfăŝişare este dominată de un

zâmbet nelipsit”409

devine cunoscut pretutindeni în ŝară; mai mult,

compatrioŝii săi i-au conferit cu afectivitate apelativul «Leul din

Zambezi»410

.

În noiembrie 1953, Kaunda suferă o primă arestare,

împreună cu Nkumbula, pentru scoaterea unei ediŝii de ziar fără

autorizaŝie. Eliberaŝi, cei doi sunt din nou reŝinuŝi pentru două luni,

la începutul lui 1955, sub pretextul posesiei de literatură

subversivă. Arestările au survenit pe fondul unei situaŝii încordate

datorate boicotării de către africani a magazinelor ce practicau 407

Născut în 1916. Studii de pedagogie la Makerere College (Uganda), apoi de

economie la London School. Revenit în ŝară, în 1950, se impune în fruntea elitei

culte locale. S-a remarcat prin atitudinea ostilă vis à vis de Federaŝie. 408

N. Rechetniak, Un leader: Kenneth David Kaunda, în Temps Nouveaux,

no. 21, mai 1988, Moscou, p. 16. 409

Vezi Profil, în Lumea, nr. 45, 5 nov. 1964, p. 31. 410

Ibidem.


219

discriminarea rasială (operaŝiune desfăşurată cu intermitenŝe din

1953). În mai 1957, liderii N.R.A.N.C. se deplasează la Londra, la

invitaŝia Partidului Conservator, aflat la guvernare. Nkumbula şi

Kaunda au exprimat dezideratul înfăptuirii de reforme

constituŝionale şi al apărării drepturilor africanilor. Ignorarea

acestor cerinŝe a determinat reluarea boicotului, în special în

regiunile miniere. Pe fondul noilor acŝiuni revendicative, se produc

delimitări şi de o parte şi de alta.

Astfel, la începutul lui 1958, liderii N.R.A.N.C. au schiŝat un

program ce poate fi apreciat ca moderat. Ei cereu: acordarea

votului universal pe principiul „un om, un vot” şi egala

reprezentare a africanilor cu non-africanii în Consiliul Legislativ.

La rândul lor, la 28 martie 1958, autorităŝile coloniale publică

proiectul noii Constituŝii ce prevedea doar 8 africani aleşi,

comparativ cu 16 europeni (14 aleşi şi 2 numiŝi), cărora li se

alăturau şi 6 funcŝionari ai administraŝiei britanice din teritoriu411

(se mai accepta ca doi africani să fie cooptaŝi în Consiliul

Executiv). Atitudinea faŝă de noua reformă avea să provoace o

ruptură în rândurile N.R.A.N.C. Preşedintele partidului H.

Nkumbula se plasează pe o poziŝie favorabilă Constituŝiei; în

schimb, secretarul general Kaunda cere boicotarea ei deoarece nu

era conformă cu doleanŝele partidului. Urmarea este că, K.D.

Kaunda şi adepŝii săi se retrag din N.R.A.N.C. şi formează un nou

partid, „Zambia African National Congress” (Z.A.N.C.). În

decembrie 1958, Kaunda participă la Conferinŝa popoarelor

coloniale de la Accra. Impresionat de personalitatea lui Nkrumah,

ce conducea de un an şi jumătate prima ŝară liberă din Africa

Neagră, Kaunda revine şi solicită «autonomie imediată»412

. Însă,

liderul Z.A.N.C. se raporta cu realism la situaŝia colonială şi rasială

complexă din ŝara sa. De aceea el a rămas un adept convins al ideii

că arma cea mai eficientă de contestare o reprezintă non- 411

E. Sik, op.cit., vol. III, p. 347-348. 412

Ibidem, p. 350.

Viorel Cruceanu

220

violenŝa413

.

Evenimentele se vor precipita şi în Rhodesia de Nord odată

cu extinderea revoltei izbucnite în februarie-martie 1959 în

Nyassaland. Deşi Kaunda a îndemnat populaŝia să se abŝină de la

violenŝă, totuşi guvernatorul Arthur Benson a reacŝionat emoŝional:

la 11 martie, Z.A.N.C. este interzis iar Kaunda arestat şi deportat

în interior. În replică, H. Nkumbula este cooptat în Consiliul

Legislativ. Situaŝia a fost stăpânită în Rhodesia de Nord, dat fiind

faptul că albii luaseră din timp măsuri de prevedere: bugetul

crescuse de la 1.500.000 lire în 1955, la 3.500.000 lire, numărul

poliŝiştilor de la 3.200 la 5.600 iar numărul lagărelor de detenŝie

sporise la 28414

.

La 24 octombrie 1959, un membru al Consiliului Legislativ,

fost cadru al N.R.A.N.C., Mainza Chona, cu studii în drept la

Londra, formează un nou partid politic: „United National

Independence Party” (U.N.I.P.), menit să suplinească lipsa

Z.A.N.C. De la început, M. Chona a recunoscut ca lider al

partidului pe K. Kaunda, care din captivitate a ales ca emblemă

sapa, ce simboliza «munca tenace şi răbdătoare pe care poporul

Zambiei trebuie s-o depună pentru a clădi viaŝa fericită pe care şi-o

doreşte»415

. Titulatura deconspira scopurile U.N.I.P.: independenŝa

şi unitatea.

La 8 ianuarie 1960, dr. Kaunda este eliberat preluând imediat

conducerea U.N.I.P. La sfârşitul aceleaşi luni, Rhodesia de Nord

l-a avut ca oaspete pe premierul conservator britanic Harold

Macmillan. Înaltul oaspete englez profită de ocazie şi îl întâlneşte

pe Kaunda, care reafirmă dorinŝa sa de dizolvare a Federaŝiei.

Aflaŝi la mare distanŝă de evenimente, premierul şi guvernul

britanic mai credeau încă, în 1960, că federaŝia poate fi salvată.

Inabilitatea metropolei a avut efecte nefaste în teritoriu, unde, în

mod repetat, în cursul anului 1960, s-au produs grave incidente 413

A.A. Mazrui, op.cit., p. 116; vezi şi N. Rechetniak, op.cit., p.15-17. 414


Vezi Profil...


221

între africani şi coloniştii albi. Amploarea incidentelor a scos

guvernul englez din inerŝie. Se convoacă o Conferinŝă

constituŝională la Londra în problema existenŝei Federaŝiei. Cei trei

lideri naŝionalişti africani, H. Banda (Nyassaland), K. Kaunda

(Rhodesia de Nord) şi J. Nkomo (Rhodesia de Sud) au solicitat cu

fermitate dizolvarea Federaŝiei. Datorită lipsei de convergenŝă,

lucrările Conferinŝei s-au suspendat. În octombrie 1960 a fost

publicat aşteptatul „Raport Monckton”; deşi favorabil federaŝiei,

documentul evidenŝia necesitatea de „schimbări fundamentale”

precum, un rapid transfer al puterii şi legalizarea dreptului la

secesiune416

. Noile premise au permis reluarea Conferinŝei

constituŝionale în februarie 1961. Probând lipsă de voinŝă politică,

guvernul englez a cedat presiunilor premierului federal Roy

Welensky (prim-ministru din 1956, dar stabilit în Rhodesia de

Nord) ce argumenta că puterea nu poate fi predată „elementelor

iresponsabile”. Eşecul este total. Kaunda nu-şi ascundea

amărăciunea când declara că «guvernul britanic ne-a înşelat»417

şi

caracteriza întâlnirea drept o «comedie politică»418

. Starea de spirit

a devenit încordată. Un ministru alb din federaŝie, întrebat dacă

întrevede o eventuală majoritate africană în legislativ, a răspuns

laconic: «posibilă, dar nu şi probabilă»419

. În aceste condiŝii, în

iulie 1961, Kaunda cheamă la „rezistenŝă pasivă” împotriva

guvernului federal. La 19 august, în faŝa a 20 de ziarişti, Kaunda îşi

arde cartea de identitate, dând semnalul campaniei de nesupunere

civilă. Regiunea de NE este cuprinsă de dezordini. La 22 august,

U.N.I.P. este interzis. În septembrie s-a produs chiar o spontană

rezistenŝă armată; s-au înregistrat, după spusele lui Kaunda, sute de

morŝi şi s-au făcut masive arestări. Liderul U.N.I.P. pleacă într-un

turneu de explicare în Tanganyika, Kenya, Anglia şi India. În

absenŝa sa, spiritele s-au liniştit. De data aceasta, guvernul 416



Ibidem, p. 354. 419

Ibidem, p. 360.

Viorel Cruceanu

222

conservator renunŝă la expectativă şi, în februarie 1962, este

publicat un nou proiect de Constituŝie. Se prevedea lărgirea

Consiliului Legislativ din Rhodesia de Nord la 45 de membri, aleşi

în 3 colegii. Complicatul sistem făcea următoarea distribuire:

primul colegiu era rezervat populaŝiei albe, în număr de 70.000 şi

care desemna 15 deputaŝi; colegiul al II-lea cuprindea tot 15

deputaŝi dar pentru 2.500.000 de africani; colegiul al III-lea purta

titulatura de „colegiul naŝional” şi avea repartizate celelalte 15

locuri, la care puteau aspira toate rasele: europenii, africanii,

metişii (1 loc) şi asiaticii (1 loc)420

. Liderul albilor, R. Welensky, s-

a opus cu vehemenŝă proiectului. Şi Kaunda manifesta îndoieli,

temându-se că sunt „manevre ipocrite”421

. Totuşi, parlamentul

britanic, divizat în ce priveşte atitudinea faŝă de reforma

constituŝională, a votat în cele din urmă pentru proiect cu o slabă

majoritate. Noua Constituŝie a intrat în vigoare în septembrie 1962.

Pe baza noului cadru juridic, au fost organizate alegeri legislative

la 30 octombrie 1962. Pe primul loc s-a plasat „United Federal

Party” (U.F.P.), al lui R. Welensky, cu toate cele 15 locuri

repurtate în Colegiul I. Pe locul al doilea s-a situat U.N.I.P., cu 14

locuri, urmat de N.R.A.N.C. cu 7 mandate (9 mandate nu au fost

repartizate, din felurite motive). Alegerile au dovedit anacronismul

sistemului electoral pe colegii: cu numai 1/5 din întreg electoratul,

Welensky a primit 15 locuri parlamentare, în timp ce U.N.I.P., cu

2/3 din sufragii, a obŝinut doar 14 reprezentanŝi422

. Calculele

federaliştilor albi au fost dejucate de alianŝa U.N.I.P.-N.R.A.N.C.

care a permis realizarea unei majorităŝi africane. Dar, în Consiliul

Executiv format de guvernator, se prezerva preponderenŝa albilor cu 6

portofolii, faŝă de 4 miniştri africani (K. Kaunda, S. Kapwepwe, R.

Kamanga şi H. Nkumbula). Scurt timp după instalare, miniştrii

africani au iniŝiat o moŝiune privind ieşirea ŝării din Federaŝie. 420

Cf. O. Guitard, op.cit., p. 107. 421


Ibidem, p. 365; M. Cornevin, op.cit., p. 258; J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 540;

C.O. Gheruci, C.T. Nedelcu, op.cit., p. 62.


223

Înaintată Consiliului Legislativ, moŝiunea a fost votată la 13

februarie 1963, cu 21 de voturi pentru şi 14 împotrivă. În martie

1963, la Londra se desfăşoară o nouă Conferinŝă constituŝională ce

recunoaşte Rhodesiei de Nord dreptul la secesiune. Datorită

avântului mişcării naŝionale din Nyassaland şi votului din Consiliul

Legislativ de la Lusaka, autorităŝile engleze s-au împăcat cu gândul

dizolvării federaŝiei, act ce s-a produs la 31 decembrie 1963. Tot la

Londra, s-a decis şi amendarea Constituŝiei: transformarea

Consiliului Legislativ în Adunare Legislativă şi introducerea

votului universal. Noua lege fundamentală rezultată din aceste

modificări a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1964. După numai trei

săptămâni, la 20-21 ianuarie 1964, sunt organizate noi alegeri

legislative. Acum beneficiau de drepturi electorale peste 1.000.000 de

africani, de 10 ori mai mult ca în 1962 şi de 140 de ori decât în

1959423

. Votul a reflectat adevăratul raport de forŝe din ŝară. Pe primul

loc s-a situat U.N.I.P. care, cu 55 de mandate, şi-a adjudecat o

confortabilă majoritate. În poziŝia a doua a acces N.R.A.N.C. cu 10

locuri. Partidului alb al federaliştilor intransigenŝi (R. Welensky) i-au

revenit 10 reprezentanŝi424

. În urma rezultatului scrutinului, dr.

Kaunda este numit prim-ministru la 22 ianuarie 1964; a doua zi el

formează un guvern monocolor, alcătuit din 13 membri.

Independenŝa, la fel ca în Africa de Vest şi apoi Africa de Est, se

dovedea ireversibilă şi pentru Africa Australă britanică. La 24

octombrie 1964, Rhodesia de Nord îşi proclamă neatârnarea şi,

rupând cu tradiŝia unui „intermezzo” monarhic, se declară direct

republică. Pentru a şterge amintirea trecutului colonial, Kaunda a

ales ŝării denumirea de Zambia, adică „ŝara fluviului Zambezi”425

.

*

* *

423


Ibidem; E. Sik, op.cit., vol. III, p. 369; O. Guitard, op.cit., p. 112. 425


Viorel Cruceanu

224

„Părintele independenŝei” a deŝinut magistratura supremă

până la 30 octombrie 1991, după care, prin alegeri libere, i-au

urmat:

- Frederick Chiluba – 2 noiembrie 1991-2 ianuarie 2002;

- Levy Mwanawasa – 2 ianuarie 2002-19 august 2008;

- Rupiah Banda – 20 august/2 noiembrie 2008.

BOTSWANA

Botswana reprezintă denumirea modernă a fostului protectorat

britanic, Bechuanaland. Teritoriul se individualizează prin faptul că, în

marea sa majoritate, este acoperit de deşertul Kalahari. În momentul

instaurării „protecŝiei” engleze (martie 1885), suprafaŝa

Bechuanalandului depăşea 710.000 km2. Printr-o hotărâre

unilaterală, în 1895, partea meridională, ce avea 132.000 km2, a

fost detaşată de Bechuanaland şi alipită definitiv coloniei Capului;

în urma redistribuirii teritoriale s-a produs o anomalie ce s-a

perpetuat până la independenŝă: capitala protectoratului, Mafeking,

a rămas inclusă în R.S.A.

Guvernul britanic era reprezentat în teritoriu de un comisar

care a primit ordin de la început «să nu se amestece în

administraŝia indigenă»426

. Ca în toate posesiunile australe,

instaurarea ordinii coloniale a fost însoŝită şi de un flux de

colonişti albi. În Bechuanaland numărul lor s-a limitat la 3.200;

dar, într-o ŝară extrem de săracă, ei erau singurii privilegiaŝi. Deşi

deŝineau doar 18.000 km2 (5% din întreaga suprafaŝă), totuşi

proprietăŝile albilor reprezentau peste jumătate din terenurile

cultivabile427

. Băştinaşii au fost cantonaŝi în opt rezervaŝii şi se

ocupau cu creşterea animalelor şi cu vânatul. 426


Ibidem, p. 89; R. şi M. Cornevin, op.cit., p. 382.


225

Al doilea război mondial a bulversat şi aici o lume aproape

uitată. Întreaga istorie de după război se derulează în jurul

personalităŝii lui Seretse Khama. Acesta făcea parte din dinastia

Khama, a tribului Bamangwato, care, cu 1/3 din populaŝie, era cel

mai numeros din teritoriu. Bunicul său, Khama III cel Mare,

devenit rege în 1875, s-a inspirat din „modelul victorian” şi a

„revoluŝionat” societatea locală: a interzis poligamia, a prohibit

consumul băuturilor alcoolice, a construit şcoli şi biserici şi a opus

o dârză rezistenŝă tendinŝelor de expansiune spre nord ale burilor.

Politica remarcabilă a lui Khama III a fost continuată la începutul

secolului al XX-lea, de fiul său, Sekgoma II. În 1925, Sekgoma

moare, lăsând în urma sa un minor, Seretse, născut la 1 iulie 1921.

Prin urmare, în 1926, tribunalul tribal, kgotla, instituie o regenŝă

condusă de fiul mai mic al lui Khama III, Tshekedi Khama (21 de

ani). Regentul se va dovedi preocupat de educaŝia nepotului său.

Astfel, după studiile secundare, Seretse intră la Universitatea

pentru africani, Fort Hare, din Africa de Sud, unde obŝine licenŝa în

litere. Pleacă apoi în Anglia şi studiază dreptul la Oxford. La

Londra o cunoaşte pe Ruth Williams cu care se căsătoreşte, în

octombrie 1948. Fapta lui Seretse a atras dezaprobarea regentului

Tshekedi şi a bătrânilor tribului Bamangwato. O reacŝie identică a

avut şi guvernul englez, supus presiunilor concertate ale

coloniştilor albi din teritoriu şi ale guvernului sud-african (ei se

prevalau de o lege, din mai 1948, ce interzicea căsătoriile mixte, în

Africa australă engleză).

În iunie 1949, Seretse Khama se prezintă în faŝa Kgotla şi declară

neîntemeiate cererile de a renunŝa la drepturile sale succesorale. Totuşi,

datorită impasului creat, se întoarce la Londra, unde va rămâne într-un

exil de 7 ani428

. În 1956, Seretse şi Tshekedi se reconciliază:

principalul aspect consta în faptul că Seretse renunŝa la succesiune,

pentru sine şi pentru urmaşii săi şi recunoştea pe noul şef al

Bamangwato, numit de englezi, Kgamane. În schimb, în octombrie

acelaşi an, i se permite reîntoarcerea în ŝară, putând participa la 428

Vezi Profil, în Lumea, nr. 41, 6 oct. 1966, p. 31.

Viorel Cruceanu

226

„afacerile publice ca orice membru al tribului său”429

. Refuzul lui

Seretse de a renunŝa la soŝia sa albă i-a atras o mare simpatie în

rândul oamenilor simpli din Bechuanaland. El era privit în aceste

medii ca „simbolul rezistenŝei şi demnităŝii în faŝa injustiŝiei”430

.

Experienŝa sa de viaŝă i-a inspirat o deviză, pe care mai apoi a

aplicat-o şi în politică: Ipelegeng, adică, „nu eşti niciodată mai

bine servit ca de tine însuţi”431

. Din 1958, viaŝa publică realizează

un evident salt calitativ, prin permiterea de către metropolă a

constituirii de partide politice. Primul partid apare în anul următor,

sub conducerea lui Leetile Disang Raditladi (din familia şefilor

Bamangwato, aflată însă în opoziŝie cu familia Khama), fiind

intitulat „Bechuanaland Protectorate Federal Party” (B.P.F.P.). El

cerea «emanciparea politică, economică şi socială» şi «unitatea

triburilor Bechuana în cadrul unei federaŝii democratice»432

. La 6

decembrie 1960, Anglia decide dotarea teritoriului cu o

Constituŝie. Documentul prevedea crearea unui Consiliu

Legislativ, alcătuit din 22 europeni (12 funcŝionari coloniali plus

10 delegaŝi ai coloniştilor albi), 12 africani (2 numiŝi de rezidentul

britanic şi 10 aleşi de consiliile tribale) şi 1 asiatic. Dat fiind faptul

că 3.200 de europeni beneficiau de o majoritate parlamentară

zdrobitoare, raportată la cei 335.000 africani, pe bună dreptate

reforma a fost apreciată ca „un simulacru de constituŝie”433

. În

aceeaşi zi, de 6 decembrie 1960, este creat şi cel de-al doilea partid

politic „Bechuanaland People’s Party” (B.P.P.), condus de

Kgaleman T. Motsete, cu studii universitare în Africa de Sud şi

Anglia. Scopul său: «mobilizarea şi organizarea creşterii politice a 429


R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 93, vezi amănunte şi în D. Kartun, op.cit., p.

127-134. 431

Vezi Profil, în Lumea, nr. 11, 7 mart. 1974, p.29; vezi şi A giant step for mankind,

în New African, October 2007, No. 466, p. 20-26 şi idem, November 2007, No. 467, p.

34-40. 432


Ibidem, p. 259.


227

poporului din Bechuanaland»434

. De asemenea, B.P.P. cerea

eliminarea privilegiilor albilor, respectarea drepturilor

autohtonilor, apărarea integrităŝii şi securităŝii teritoriului faŝă de

tendinŝele hegemonice ale Africii de Sud şi însuşirea experienŝei de

luptă a statelor africane ce şi-au dobândit neatârnarea. Din 1962, îşi

face intrarea în arena politică, un periculos concurent, mai ales

pentru B.P.P.: „Bechuanaland Democratic Party” (B.D.P.), fondat

de Seretse Khama. Noul partid milita pentru eliminarea

discriminării rasiale, unitate naŝională, stabilirea unei Adunări

legislative cu majoritate africană până în 1965, acordarea

autonomiei până în 1969, urmată apoi, la o dată stabilită de comun

acord cu Marea Britanie, de independenŝă. Se constată „linia

politică foarte moderată”435

a B.D.P., comparativ cu accentele

imperative ale B.P.P. care se dorea „panafricanist şi republican”436

.

Totuşi, nu putem eluda echilibrul programului B.D.P., jalonat de

repere cronologice foarte precise, dar nu imuabile, fapt mai rar

întâlnit în istoria partidelor politice implicate în decolonizare. La

rândul său, B.P.P. s-a autoeliminat din competiŝia politică prin

scindarea, în 1962, în trei grupări: gruparea independenŝei a lui

Motsamai Mpho, cea panafricanistă animată de Philip Matante şi cea

originară condusă de K. Motsete. De inconsecvenŝele B.P.P. profită

B.D.P., impulsionat de „marele prestigiu personal al lui Seretse

Khama”437

.

În noiembrie 1963 a avut loc o Conferinŝă constituŝională în

cursul căreia guvernul englez şi partidele politice din

Bechuanaland au căzut de acord asupra proiectului unei noi

Constituŝii ce prevedea: instituirea votului universal şi constituirea

pe bază de alegeri a unei Adunări Legislative; în funcŝie de

componenŝa Adunării, urma să se desemneze guvernul autonom al

ŝării. În consecinŝă, la 1 martie 1965, au fost organizate primele 434

Ibidem. 435

Ibidem, p. 260. 436



Viorel Cruceanu

228

alegeri legislative din Bechuanaland. Din cei 542.000 locuitori, s-

au prezentat la urne 189.000 cetăŝeni cu drept de vot. Adunarea

cuprindea 31 de locuri disputate de 80 de candidaŝi438

. După

numărarea voturilor, rezultatul a indicat o clară victorie a B.D.P.,

care, cu 90% din preferinŝele electoratului, a obŝinut 28 de locuri,

celelalte 3 revenind B.P.P. (aripile Mpho şi Matante, în timp ce

facŝiunea Motsete a realizat penibilul scor de 0,2% din sufragii)439

.

După consumarea scrutinului, rezidentul englez, sir Peter Fawcus,

a desemnat pe Seretse Khama în postul de prim-ministru. Anterior,

la 6 februarie, noul guvern englez, condus de laburistul Harold

Wilson, mutase capitala de la Mafeking (în teritoriul sud-african)

la Gaberones, ca un semn al identităŝii viitorului stat faŝă de R.S.A.

Imediat după instalarea ca prim-ministru, dr. Seretse Khama

a decis schimbarea denumirii ŝării în Botswana, după numele bantu

al populaŝiilor din această ŝară. De asemenea, în aprilie 1965,

prima deplasare în străinătate are ca destinaŝie Zambia. Khama

dorea astfel să arate că a rămas acelaşi „adversar făŝiş al politicii de

apartheid promovată de guvernul sud-african”440

şi să pună bazele

unei solidarităŝi comune africane, împotriva politicii sfidătoare a

R.S.A..

La 30 septembrie 1966, la un deceniu după independenŝa

Ghanei, momente la fel de fericite trăia şi Botswana, devenită

republică sub conducerea omului politic de excepŝie, Seretse

Khama.

*

* *

Sub preşedinŝia lui Seretse Khama, Botswana a fost singura ŝară 438

Cf. Lumea, nr. 11, 11 mart.1965, p. 9. 439

E. Sik, op.cit., vol. III, p. 269; R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 93; J. Ganiage,

H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 619. 440

Cf. Lumea, nr. 11, 11 mart.1965, p. 9.


229

continentală ce nu a cunoscut regimul partidului unic sau lovituri de

stat militare. La fiecare cinci ani s-au organizat alegeri libere, câştigate

de tot atâtea ori de B.D.P. Măcinat de un cancer, sir Seretse moare, la

13 iulie 1980, în vârstă de numai 59 ani. I-a succedat apropiatul său

colaborator, dr. Quett K.J. Masire, care, ca vicepreşedinte din 1966,

era numit „umbra lui Seretse”441

. Confirmând vocaŝia democratică a

ŝării sale, Q. Masire (n. 1925) renunŝă la magistratura supremă a

ŝării, la 31 martie 1998.

Al treilea preşedinte: Festus Mogae – 1 aprilie 1998-1 aprilie

2008.

La 1 aprilie 2008 devine preşedinte Ian Khama Seretse

Khama, fiul „părintelui independenŝei”.

LESOTHO

Regatul cu acest nume este o enclavă în teritoriul sud-african

şi se diferenŝiază de marea majoritate a ŝărilor africane prin

omogenitatea sa etnică. Sub dominaŝia engleză avea o altă

onomastică: Basutoland. A devenit protectorat britanic la sfârşitul

secolului trecut când, liderii basuto au acceptat „protecŝia coroanei

britanice numai ca pe o alternativă, întrucâtva mai puŝin neplăcută,

la ocupaŝia burilor”442

. Regatul şi-a păstrat principalele instituŝii:

monarhia şi consiliul consultativ al regelui numit Pitso (similar

Lukiko, din Buganda). Pitso a fost reorganizat în 1903 când şi-a

schimbat şi titulatura în Basutoland Council; el era alcătuit din 99

de membri (94 numiŝi de rege şi 5 de rezidentul britanic). În plin

secol al XX-lea, Basutoland prezenta imaginea unui stat ancorat în

împietrite tradiŝii medievalo-tribale. Pe bună dreptate s-a afirmat 441

Cf. idem, nr. 32, 7 aug.1980, p. 24. 442

Cf. idem, nr. 19, 6 mai 1965, p. 21.

Viorel Cruceanu

230

că, până la al doilea război mondial, regatul „a vegetat”443

, ducând

o existenŝă monotonă.

Primul partid politic apare abia în 1952; este vorba de

„Basutoland African Congress” (B.A.C.), fondat de un personaj

devenit legendar în Lesotho, Ntsu Mokhehle. Născut în decembrie

1918, N. Mokhehle urmează o şcoală de misionari din Africa de

Sud, după care, în 1940, se înscrie la Fort Hare unde obŝine licenŝa

în zoologie. În anii studenŝiei a activat în Liga Tineretului a

„African National Congres” din R.S.A., împrietenindu-se cu

remarcabilii luptători sud-africani de culoare, Nelson Mandela şi

Oliver Tambo. Revenit în ŝară în 1949, dă semnalul luptei politice.

Partidul său milita pentru modernizarea ŝării prin abolirea

privilegiilor aristocraŝiei tribale şi dobândirea independenŝei (în

1953, B.A.C. îşi schimbă numele în „Basutoland Congress Party”-

B.C.P.). Englezii erau şi ei preocupaŝi de evoluŝia teritoriului. În

1953, guvernul de la Londra a instituit „Comisia Henry Moore”, cu

sarcina elaborării unei Constituŝii. În mod surprinzător, „raportul

Moore”, în loc să propună crearea unui Consiliu Legislativ,

sugerează extinderea atribuŝiilor Basutoland Council. Raportul a

fost considerat drept o eroare politică şi de către englezi şi de către

B.C.P. Şansa societăŝii civile, care se închega acum, s-a datorat

neînŝelegerilor survenite în interiorul Basutoland Council.

Astfel, în cursul anului 1958, elementele monarhiste,

conduse de Samuel Matete, au pus bazele partidului „Marema

Tlou” („Partidul Unităţii”). Partidul urmărea reîntoarcerea cât mai

urgentă în ŝără a moştenitorului tronului. La vremea aceea, tânărul

prinŝ Constantine Bereng Seeiso, nepot al celebrului Moshesh I,

considerat de istorici drept „una dintre marile figuri africane ale

secolului al XIX-lea”444

, se afla la studii la Oxford (filosofie,

ştiinŝe economice şi ştiinŝe politice445

). În lipsa lui conducerea era

asigurată de o regenŝă ce s-a compromis prin participarea la o serie 443



Vezi Profil, în Lumea, nr. 45, 3 nov. 1966, p. 31.


231

de sacrificii rituale (destul de frecvente în regat)446

. La încheierea

studiilor prinŝul revine în ŝară şi, la 4 februarie 1960, este încoronat

rege sub numele de Moshoeshoe al II-lea. Monarhul şi partidul

inspirat de persoana sa au manifestat înŝelegere faŝă de

preocupările englezilor de modernizare a societăŝii basuto. Sub un

singur aspect opŝiunile erau divergente: Moshoeshoe al II-lea voia

să domnească în chip absolutist, în timp ce englezii doreau să-i

limiteze rolul la cel de monarh constituŝional. Visându-se un

„despot luminat”, tânărul rege şi-a îndepărtat atât metropola cât şi

aristocraŝia locală. În consecinŝă, în Basutoland va fi imposibilă o

alianŝă de genul celei din Buganda, dintre Kabaka şi Lukiko. Fisura

va căpăta proporŝii odată cu intemeierea „Basutoland National

Party” (B.N.P.), în 1959, sub conducerea retrogradului şef, Leabua

Jonathan, coborâtor, şi el, din marele Moshesh I. Ostil reformelor

şi partizan al apropierii de R.S.A., B.N.P. urmărea păstrarea intactă

a privilegiilor feudalilor basuto.

În acest climat de dezbinare, a fost publicat în iulie 1958,

raportul „Comisiei Cowen” (după numele profesorului Cowen,

avocat la Universitatea juridică din Capetown), menit să repare

inexactităŝile „comisiei Moore”. Noua comisie propunea crearea

unui Consiliu Legislativ alcătuit din 80 de membri şi a unui

Consiliu Executiv din 10 miniştri. Proiectul profesorului sud-

african a fost aprobat cu rapiditate de guvernul englez. Pe baza

Constituŝiei Cowen, promulgată în septembrie 1959, s-au organizat

primele alegeri din istoria ŝării (ianuarie 1960). S-a votat într-un

colegiu unic, ce cuprindea 800.000 basuto şi 2.000 de albi. Din

cele 80 de locuri ale Consiliului Legislativ, doar 40 erau supuse

opŝiunii electoratului. Consultarea s-a încheiat cu o categorică

victorie a partidului condus de Ntsu Mokhehle, ce a obŝinut 29 de

locuri, urmat de „Marema Tlou”, cu 5 locuri. Marele învins a fost

B.N.P. cu numai un loc, în timp ce alte 5 locuri au revenit unor 446

Între 1938-1950 au fost săvârşite 70 de morŝi rituale, în toate fiind implicaŝi

membrii aristocraŝiei locale. Basil Davidson vorbeşte de 9 morŝi rituale în 1945,

două în 1946, 12 în 1947 şi 20 în 1948 (Cf. E. Sik, op.cit., vol. III, p. 267).

Viorel Cruceanu

232

candidaŝi independenŝi. Elementele conservatoare deŝineau însă

majoritatea dat fiind faptul că celelalte 40 de locuri erau rezervate

şefilor din Basutoland Council.

Victoria B.C.P. îngrijora autorităŝile britanice care nu agreau

panafricanismul, în variantă Nkrumah, nutrit de Mokhehle. Treptat

se realizează o apropiere a englezilor de partidul şefului Leabua

Jonathan. În 1963 se aduc noi rectificări Constituŝiei prin care lui

Moshoeshoe i se impune rolul de monarh constituŝional. Din acest

moment, ultima piedică în calea afirmării conservatorului Leabua

era înlăturată.

În perioada 20 aprilie-15 mai 1964 a avut loc Conferinŝa

constituŝională de la Londra. Au participat regele şi toŝi liderii

politici, cu excepŝia lui Mokhehle, care a boicotat întâlnirea. S-a

hotărât crearea unui Parlament bicameral, alcătuit dintr-o Adunare,

cu 60 de membri aleşi prin vot universal şi dintr-un Senat, compus

din 33 de membri (22 desemnaŝi de şefi şi 11 numiŝi de rege).

Pentru a da viaŝă noii realităŝi, au fost convocate alegeri generale

(29 aprilie-4 mai 1965). În prealabil, autorităŝile coloniale au

decupat de aşa manieră circumscripŝiile electorale încât B.N.P. era

net avantajat. Aranjamentele preelectorale se oglindeau în

rezultatul scrutinului: B.N.P. al lui Leabua se plasa pe primul loc,

cu 41% din voturi şi cu 31 de locuri în Adunare (majoritate

absolută). Pe locul doi, deşi obŝinuse 39% din sufragii, B.P.C.-

Mokhehle primea doar 25 de locuri. Partidul monarhist, „Marema

Tlou”, a ocupat cele 4 locuri rămase, cu 16% din sufragii447

.

Conform regulilor jocului politic, şeful Leabua Jonathan a fost

desemnat prim-ministru.

În iunie 1966, o ultimă Conferinŝă constituŝională găzduită

de capitala engleză a fixat data independenŝei regatului la 4

octombrie 1966. Dar, nivelul de la care pornea noul stat, cu

denumirea schimbată în Lesotho, era reliefat de un ziarist englez

care, în vara lui 1966, vizitase aceste meleaguri: „Istoria celor 97 447

E. Sik, op.cit., vol. III, p. 279; R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 105 ; vezi şi

Lumea, nr. 19, 6 mai 1965, p. 21.


233

de ani de stăpânire britanică nu este foarte stimulativă. Puŝine

lucruri au fost făcute pe calea dezvoltării şi a progresului. Există

numai o singură milă de şosea pavată, într-o ŝară cu o suprafaŝă cât

a Elveŝiei... Procentul de analfabetism – 75% din populaŝia ŝării –

este mult mai mare decât în alte state africane. În întreaga ŝară nu

există nici o librărie”448

. La precaritatea economică s-au adăugat

presiunile regimului rasist sud-african care au transformat Lesotho

într-un satelit al R.S.A.

*

* *

Premierul Leabua a condus dictatorial. În ianuarie 1970

organizează alegeri pe care le pierde, dar refuză să demisioneze şi

suspendă garanŝiile constituŝionale. Regele sistează colaborarea cu

premierul pucist şi în perioada aprilie 1970-aprilie 1971 se

exilează în Olanda. Leabua a fost înlăturat de la putere abia la 20

ianuarie 1986, printr-o lovitură de stat militară. Aceiaşi militari l-

au răsturnat şi pe Moshoeshoe II la 6 noiembrie 1990. La 30 aprilie

1991, puterea este preluată de ofiŝeri loialişti şi la 27 martie 1993

se organizează alegeri libere. Marele învingător: Ntsu Mokhehle,

care la venerabila vârstă de 75 de ani devine prim-ministru. Abia

reaşezat pe tron (25 ianuarie 1995), nefericitul Moshoeshoe II îşi

pierde viaŝa într-un stupid accident de automobil, la 15 ianuarie

1996. I-a urmat fiul său, Letsie al III-lea (de la 25 ianuarie 1996),

al cărui comportament de monarh constituŝional este ireproşabil.

SWAZILAND

Minusculul regat din sudul Africii, cu o suprafaŝă de numai

17.364 km2, se află încadrat între doi uriaşi: R.S.A. şi Mozambic.

448

Cf. Lumea, nr. 40, 29 sept. 1966, p. 20.

Viorel Cruceanu

234

La sfârşitul secolului trecut, dinastia Dlamini a avut de ales între

expansiunea burilor şi protectoratul britanicilor. Regele Mbandzeni

a optat pentru răul cel mai puŝin rău: protecŝia englezilor, fiind

recompensat cu „gin şi câini de vânătoare”449

. La fel ca în Nigeria

de Nord, Uganda, Bechuanaland sau Basutoland, aristocraŝia

tribală şi-a păstrat intacte privilegiile. Regele a rămas un monarh

absolut iar căpeteniile locale au fost reunite într-un organ

consultativ intitulat „Swazi National Council”. Alături de

aristocraŝia locală mai apare o altă categorie de privilegiaŝi, ca

peste tot în Africa australă: albii. Ei s-au bucurat de larga toleranŝă

oferită de dinastia Dlamini; în 1921 şi-au creat chiar un „The

European Advisory Council” (Consiliul Consultativ European),

fapt ce denotă influenŝa pe care o dobândiseră. Aşa se face că albii,

deşi reprezentau doar 3% din populaŝia ŝării, posedau 42% din

terenurile agricole450

. Această complicitate albi-dinastie/

aristocraŝie s-a dovedit foarte utilă dominaŝiei engleze. Lipsa

revendicărilor a făcut din Swaziland un tărâm ignorat, fiind „cea

mai neglijată dintre posesiunile britanice”451

, până în 1945.

Din 1950, englezii se arată preocupaŝi de modernizarea

instituŝiilor arhaicului regat. Tatonările au fost îndelungate şi s-au

bucurat de sprijinul coloniştilor (în ianuarie 1960, albii au propus

înfiinŝarea unui corp legislativ). Procesul de organizare politică a

africanilor începe abia în 1960. Astfel, în august 1960, se

constituie primul partid „Swaziland Progressive Party” (S.P.P.),

sub conducerea inspectorului şcolar de origine zulu, John June

Nquku (el crease o „asociaŝie progresistă” swazi încă din 1945).

Om cu un larg orizont, cunoscător al lumii occidentale (în 1957 a

vizitat Europa occidentală, inclusiv metropola şi S.U.A.), Nquku a

elaborat un program foarte clar: vot universal, eliminarea

discriminării rasiale, respingerea tendinŝelor expansioniste ale 449

Ibidem. 450

Ibidem. 451

R. şi M. Cornevin, op.cit., p. 383.


235

R.S.A.452

. Din păcate, de la început S.P.P. a fost măcinat de

contradicŝii. În partid s-a format un curent contestatar, regrupat în

jurul medicului Ambrose Zwane453

care, iniŝial fusese secretar

general al S.P.P. Acest curent pune în minoritate, în februarie

1962, pe bătrânul Nquku454

. Luptele intestine au continuat şi, la

începutul lui 1963, Zwane este exclus, la rândul său, de partizanii

fondatorului S.P.P. În noile condiŝii, A. Zwane formează un partid

propriu intitulat „Ngwane National Liberatory Congress”

(N.N.L.C.), ce se situa pe o poziŝie mai avansată decât S.P.P.,

cerând acordarea independenŝei în 1965.

Tendinŝele înnoitoare, reprezentate de S.P.P. şi N.N.L.C.,

erau contracarate de regele Sobhuza al II-lea455

. Regele se bucura

de o autoritate considerabilă în faŝa supuşilor, fiind venerat ca

„aducător de ploaie şi apărător al fertilităŝii solului”456

. Ataşamentul

faŝă de tradiŝii l-a făcut extrem de refractar la modernism: a refuzat să

se convertească la creştinism şi nu a purtat niciodată costum european.

În ostentaŝia sa tradiŝionalistă, regele s-a aliat cu albii, lovind astfel în

ceea ce R. Cornevin numea sectorul „modern”457

al populaŝiei

swazi. Acest aspect nu a scăpat revistei Revolution Africaine care,

mult mai tranşantă, îl stigmatiza pe Sobhuza II ca fiind „o

marionetă în mâinile minorităŝii albe a ŝării”458

. Surprinzătoare

poate părea slăbiciunea Angliei ce a cedat în faŝa diarhiei colonişti-

monarhie. Explicaŝia trebuie căutată în tradiŝionala

comprehensiune engleză faŝă de elementele „Indirect Rule”.

Totuşi, ei nu au renunŝat la ideea de a reforma progresiv, fără

şocuri, societatea swazi.

La 30 mai 1963 guvernul englez înfăptuieşte o primă reformă 452

E. Sik, op.cit., vol. III, p. 293; R. Cornevin, op.cit., vol. 3, p. 11. 453

Născut în 1924, cu studii la Univ. Fort Hare, din Johannesburg. 454

Născut în 1899. 455

Născut în 1899. Este proclamat rege la câteva luni de la naştere, deŝinând

„recordul celei mai lungi domnii din secolul 20”. Instalat în mod oficial în 1921. 456


Ibidem, p. 119. 458

Cf. Lumea, nr. 40, 29 sept. 1966, p. 21.

Viorel Cruceanu

236

constituŝională. Teritoriul este dotat cu un Consiliu Legislativ

alcătuit din 24 de locuri, rezervate după cum urmează: 8 pentru

minoritatea europeană, 8 swazi desemnaŝi de aristocraŝia tribală şi

alŝi 8 swazi aleşi de electorat. Se crea şi un Consiliu Executiv

numit în totalitate de Rezidentul britanic. În noiembrie 1963,

regele şi-a exprimat nemulŝumirea pentru că noua Constituŝie nu

prevedea nimic în legătură cu prerogativele sale suverane (dreptul

„sacru” de proprietate asupra pământului şi a resurselor ŝării).

Metropola a amânat răspunsul până după alegerile programate

pentru 27 iunie 1964. Hotărât să câştige cu orice preŝ, regele,

dându-şi seama că nu poate sfida Londra, şi-a creat propriul partid:

Imbokodvo (piatră de moară)459

. Sprijinit de aristocraŝie şi de

coloniştii albi, partidul regelui obŝine o „victorie totală”460

, cu 85%

din voturi şi ocuparea integrală a celor 8 locuri rezervate

africanilor. Ştiind că metropola nu împărtăşea concepŝiile sale

absolutiste, Sobhuza al II-lea se grăbeşte şi cere, la 9 septembrie

1964, acordarea neîntârziată a independenŝei. Englezii voiau însă

ajungerea la un compromis, care, în viziunea lor, ar fi însemnat

instaurarea unei monarhii constituŝionale şi participarea sectorului

modern swazi la viaŝa politică. Deşi camarila regală a acuzat

guvernul englez de „tergiversări”, acesta din urmă a însărcinat în

august 1965, pe rezidentul său, sir Francis Cloyd, cu elaborarea

Constituŝiei definitive a Swazilandului.

Constituŝia Cloyd prevedea: crearea unui Parlament

bicameral, alcătuit din Camera Deputaŝilor cu 24 de membri aleşi

şi 6 numiŝi de rege şi un Senat, cu 6 membri desemnaŝi de Cameră

şi alŝi 6 de către rege. Se acorda votul universal pentru africani.

Executivul urma să fie condus de un prim-ministru, dar cei 6

componenŝi ai săi erau selectaŝi de monarh. Se constată că englezii

au menajat pe rege, care păstra o pronunŝată influenŝă asupra

guvernului şi chiar a parlamentului (mai ales în cazul Senatului).

Piatra unghiulară a Constituŝiei o reprezenta referirile aspra 459

H. Deschamps (edit.), op.cit., tome II, p. 627. 460



237

sistemului de proprietate. Astfel, ea prevedea că pământul şi

bogăŝiile solului „sunt considerate în posesia poporului swazi”461

.

Or, poporul era alcătuit din „supuşi” ai regelui. Prin urmare,

întreaga proprietate rămânea nedisociată de autoritatea monarhică.

Trebuie precizat că, această problemă a „proprietăŝii”, rezolvată

inexat, a marcat eşecul decolonizării britanice în Swaziland.

La 19 şi 20 aprilie 1967 au fost organizate noi alegeri. Din cei

300.000 de locuitori, doar 104.000 aveau vârsta dreptului de vot.

Partidul Imbokodvo, al regelui, a repetat isprava anterioară şi cu 78%

din voturi şi-a adjudecat toate cele 24 locuri eligibile. Deşi

principalul partid de opoziŝie, N.N.L.C., a obŝinut 20,20% din

voturi, el nu a primit nici un loc în parlament462

. A. Zwane a făcut

caz de flagrante fraude, dar protestul său nu a fost luat în

considerare. Întrunit în prima sesiune, la 13 septembrie 1967, noul

parlament cere Angliei stabilirea datei independenŝei.

Ultimele detalii au fost soluŝionate de Conferinŝa

constituŝională de la Londra din 19-23 februarie 1968, la care

opoziŝia nu a participat, nefiind reprezentată în forul legislativ. La

6 septembrie 1968, într-o atmosferă de indiferenŝă, regatul

Swaziland devenea independent. El era, însă, singurul fost teritoriu

britanic ce prezerva un sistem tipic medieval, puŝinele elemente

moderne autohtone fiind excluse de la viaŝă politică.

*

* *

Regele Sobhuza al II-lea s-a dovedit incorigibil. La 12 aprilie

1973 abrogă Constituŝia, interzice partidele politice şi decide

revenirea la sistemul tradiŝional (tribal) de guvernare, Tinklundla.

Domnia sa a rămas în conştiinŝa contemporanilor doar datorită

unor elemente picante: a avut 112 soŝii legitime şi a lăsat în urmă 461

Ibidem, p. 298. 462

Ibidem, p. 299 ; vezi şi Lumea nr. 18, 27 apr. 1967, p. 22.

Viorel Cruceanu

238

peste 600 de copii463

. La 21 august 1982, Sobhuza al II-lea moare,

la 83 de ani; deoarece, nu prezenta anterior simptomele vreunei

boli, se emite ipoteza că ar fi fost otrăvit. I-a urmat unul din fiii

săi, Mswati al III-lea, încoronat la 25 aprilie 1986, când a devenit

major. Privit cu multă speranŝă la început, acesta a decepŝionat,

perpetuând regimul monarhiei absolutiste.

CAZUL EXCEPŢIE: RHODESIA DE SUD, DEVENITĂ

ZIMBABWE

Rhodesia de Sud a cunoscut o decolonizare îndelungată,

punctată de numeroase dificultăŝi şi săvârşită numai după ce

populaŝia de culoare a îmbrăŝişat lupta armată. O asemenea

evoluŝie s-a datorat faptului că, minoritatea albă şi-a

instituŝionalizat puterea în dauna majorităŝii africane. Rhodesia de

Sud a fost dăruită cu „terenuri înalte, cer luminos şi climat aproape

temperat”464

, cu pământuri fertile şi imense resurse naturale, motiv

pentru care s-a identificat ca „o ŝară ideală pentru albi”465

. De

aceea, ea a captat un flux permanent de populaŝie europeană al

cărui ritm de creştere impresionează :

1901: 11.070 albi la 500.000 africani ;

1931: 50.070 albi la 1.081.000 africani ;

1946: 83.500 albi la 1.719.000 africani ;

1953: 157.000 albi la 1.719.000 africani şi 11.400 asiatici şi

metişi466

.

La recensământul din 1962, prezenŝa europeană în Rhodesia

de Sud a atins culmea sa, cifrându-se la 220.000 albi467

, fiind de 463

Cf. Le Nouvel Afrique Asie, no. 80, mai 1996, p.52. 464


Ibidem. 466


Ibidem, p. 79.


239

3,5 ori mai numeroasă decât în Rhodesia de Nord, de peste 40 de

ori comparativ cu Nyassaland, de 60 de ori faŝă de Bechuanaland,

70 de ori în ce priveşte regatul Swaziland şi de 4 ori mai

consistentă decât în Kenya, cazul special al Africii britanice de Est.

Timp de 33 ani Rhodesia de Sud a fost administrată de

„British South Africa Company” (B.S.A.C.), întemeiată de Cecil

Rhodes, aventurierul considerat de André Maurois drept „un Clive

al acestui continent”468. În septembrie 1923, prin acordul

Devonshire, ea este răscumpărată de guvernul englez şi proclamată

colonie a Coroanei. În prealabil, în 1922, coloniştii albi de aici s-au

pronunŝat, printr-un referendum, împotriva alipirii la R.S.A.: 8.774

voturi contra, faŝă de 5.989 pentru469

. Definitorie pentru teritoriu

era realitatea dezvoltării separate a raselor; în timp ce economia,

administraŝia şi forŝele de ordine (poliŝia şi armata) se subordonau

populaŝiei albe, africanii, deşi net majoritari, aveau statut de

toleraţi în propria ţară. Pe bună dreptate s-a afirmat că „dominaŝia

absolută a omului alb, asupra omului negru”470

, nu s-a manifestat

nicăieri în teritoriile britanice, ca în Rhodesia de Sud. La sfârşitul

deceniului al treilea au fost elaborate mai multe legi punitive.

Astfel, „Land Apportionment Act”, din 1930, „instituie o riguroasă

segregaŝie teritorială”471

: jumătate din suprafaŝa ŝării, care

cuprindea terenurile cele mai fertile, era proclamată „zonă

europeană”; ei i se adăuga 1/5 din teritoriu, declarată bun al

Coroanei, în timp ce africanilor, restrânşi în rezervaŝii, le mai

rămâneau doar 3/10 din pământul străbunilor. În 1934, legea din

1930 este completată cu „Industrial Conciliation Act”, prin care,

africanii erau excluşi din categoria slujbaşilor, tăindu-li-se orice

cale de afirmare. A urmat apoi „Sedition Act”, din 1936, ce 468

A. Maurois, op.cit., p. 271 (comparaŝie măgulitoare pentru C. Rhodes,

Robert Clive fiind cuceritorul Indiei, devenită apoi „perla Coroanei britanice”). 469

R. şi M. Cornevin, op.cit., p. 377; J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit.,

p. 626. 470


Ibidem.

Viorel Cruceanu

240

prevedea sancŝiuni severe împotriva „oricărui individ ce va suscita

sentimente ostile între europeni şi alte rase”472

. Formularea

ascundea un avertisment, abia voalat, la adresa populaŝiei de

culoare, singura nemulŝumită de confiscarea pământului şi a puterii

de către albi. În acest cadru ostil, în 1934, s-a constituit prima

organizaŝie autohtonă, „Bantu Congress”, cu cereri limitate la

protejarea muncii grele a africanilor şi la promovarea educaŝiei şi

în rândurile populaŝiei majoritare. Audienŝa sa a fost scăzută, dacă

luăm în considerare că, în 1938, avea numai 150 de membri, din

ambele principale etnii, mashona şi matabele. Explicaŝia este

simplă: legile extrem de represive au împiedicat înfiriparea unei

mişcări contestatare, în anii interbelici.

Chiar şi după cel de-al doilea război mondial, când curentul

anticolonialist obŝinea succese remarcabile în Asia şi se afirma cu

vigoare în Africa, coloniştii albi din zona australă a continentului

stăruiau în iluzia frânării timpului istoric. Pe moment, ei au

repurtat un succes îndoielnic, prin crearea, la 24 martie 1953, a

Federaŝiei Rhodesia-Nyassaland. Prim-ministru al acestei

construcŝii exclusiviste a fost desemnat un extremist, Godfrey

Huggins, care cârmuia deja guvernul alb al Rhodesiei de Sud din

1934. El şi-a formulat crezul politic printr-o frază rămasă celebră:

«Noi considerăm pe negri drept partenerii noştri, exact în măsura

în care caii sunt partenerii călăreŝilor»473

.

Crearea Federaŝiei a reprezentat „răul necesar” în stimularea

rezistenŝei populaŝiei majoritare. La 12 septembrie 1957 s-a

constituit primul partid politic din teritoriu: „Southern Rhodesia

African National Congress” (S.R.A.N.C.). Preşedinte al partidului

a fost desemnat, un vechi lider sindical, cu atitudini împăciuitoare

(a sprijinit chiar Federaŝia), Joshua Nkomo. Programul partidului

îşi propunea ca principal obiectiv «unitatea naŝională a tuturor

locuitorilor ŝării, într-o asociere deplină, fără distincŝie de rasă,

culoare sau religie. El militează pentru o societate pe deplin 472

Ibidem, p.379. 473

N. Minei, op.cit., p. 95.


241

integrată, pentru egalitatea şanselor în toate domeniile şi pentru

progresul social, economic şi politic al tuturor»474

. Deschis şi

albilor, metişilor sau asiaticilor, S.R.A.N.C. aprecia că la temelia

unei societăŝi civile normale se află următoarele virtuŝi: «prietenia,

bunele maniere, cinstea, munca, modestia, cumpătarea, simplitatea,

refuzul violenŝei»475

. Formaŝiunea lui J. Nkomo îşi exprima

loialitatea faŝă de Coroana britanică, în care vedea singura putere

capabilă să impună «o democraŝie parlamentară fondată pe votul

universal al adulŝilor»476

. Analiştilor nu le-a scăpat moderaŝia

S.R.A.N.C., catalogată astfel ca „o mişcare reformistă, partizană a

unei acŝiuni progresive şi non-violente”477

. Tactica sa preconiza

proteste şi manifestaŝii non-violente de «ocupare», după exemplul

de odinioară al lui Gandhi în R.S.A., a hotelurilor, restaurantelor,

bisericilor, terenurilor de sport sau gărilor478. În ciuda programului

său ponderat, S.R.A.N.C. s-a confruntat cu un handicap pe care nu

a reuşit să-l depăşească: mentalitatea de stăpân a populaŝiei albe.

Se ştie că răscoala declanşată în Nyassaland, în februarie-

martie 1959, s-a extins cu repeziciune şi în cele două Rhodesii.

Reacŝia autorităŝilor federaliste a fost uniformă: cele trei partide

naŝionale africane sunt interzise, iar liderii lor arestaŝi. În Rhodesia

de Sud măsura, aplicată la 25 februarie 1959, a afectat 500 dintre

cadrele S.R.A.N.C., singurul scăpat represaliilor fiind J. Nkomo,

plecat în mod «misterios»479

la Londra. Am constatat anterior că,

în ciuda acestor evenimente, englezii nu se lăsau înduplecaŝi să

desfiinŝeze federaŝia. Totuşi, de la Londra veneau semnale, către 474

La décolonisation de l’Afrique: Afrique australe et Corne de l’Afrique,

Paris, UNESCO, 1981, p. 88. 475

Ibidem. 476

Ibidem, p. 89. 477

Ibidem, p. 90. 478

Despre acŝiunile lui Mahatma în Africa de Sud vezi N. Mandela, Gandhi, the

sacred warrior, în Time, vol. 154, no. 27, December 31, 1999, p. 94-96; vezi şi

V. Cruceanu, Gandhi şi Africa, în Dosarele Istoriei, nr. 6 (82), iun. 2003, p.

38-41. 479

La décolonisation..., p. 90.

Viorel Cruceanu

242

conducătorii albi din Rhodesia-Nyassaland, pentru lărgirea

participării autohtonilor la viaŝa publică. Aşa a fost posibil ca, în

ciuda întemniŝărilor, partidele naŝionale din cele trei teritorii să se

refacă. În Rhodesia de Sud, la iniŝiativa institutorului Michael

Mawena, S.R.A.N.C. reapare, la 1 ianuarie 1960, sub un nume

schimbat: „National Democratic Party” (N.D.P.). Se conserva

vechiul program, completat însă şi cu cerinŝe noi precum, aplicarea

principiului „un om, un vot” şi reprezentarea indigenilor în

parlament. Partidul devine nucleul ce polarizează întreaga elită

cultă locală: Ndabaningi Sithole, preşedintele „Asociaŝiei

profesorilor africani”, profesorul Robert Mugabe, avocatul Herbert

Chitepo, medicul Bernard Chidzero ş.a., oameni care au adus

N.D.P. „mult talent, autoritate şi prestigiu”480

. Acestora li se

alătură Nkomo, reîntors precipitat de la Londra şi numit preşedinte

al noii formaŝiuni politice.Cum era de aşteptat, Nkomo a imprimat

N.D.P. o excesivă moderaŝie, fapt ce a provocat plecarea aripii

tinere (animată de Mawena), adepta accesului africanilor la

conducere.

Anglia spera să evite noi răbufniri, de genul celor petrecute

în 1959. De aceea organizează la Londra, în perioada 16 decembrie

1960-7 februarie 1961, o Conferinŝă constituŝională, la care au

participat toate părŝile. De la început, albii s-au dovedit

intransigenŝi: ei au cerut independenŝa imediată, bineînŝeles sub

conducerea lor, fiind dispuşi, în schimb, la suprimarea unor clauze

segregaŝioniste. Liderii N.D.P., Nkomo şi Sithole, au respins

categoric ideea autodeterminării albilor. Cei doi au ales însă o cale

concesivă şi au formulat cereri minime: abolirea deplină a

discriminării rasiale, reprezentare africană în parlament şi vot

universal. Cea mai sugestivă expresie a aprehensiunii N.D.P. faŝă

de o eventuală reacŝie necontrolată a coloniştilor o reprezenta

dorinŝa ca guvernul să fie multirasial, dar condus de albi. O

asemenea atitudine, favorabilă statu quo-ului politic, avea să fie

interpretată în scurt timp ca o slăbiciune a africanilor. Conferinŝa s- 480

Ibidem, p. 91.


243

a încheiat cu elaborarea unei noi Constituŝii ce prevedea o Adunare

legislativă cu 60 de locuri pentru albi şi doar 15 locuri pentru

africani (ea marca o evidentă întârziere evolutivă, comparativ cu

Nyassaland şi chiar cu Rhodesia de Nord). Cu toate acestea,

Nkomo aprecia Constituŝia ca «un mare pas în direcŝia cea

bună»481

. Poziŝia obedientă a conducerii N.D.P. a provocat

adevărate seisme în partid. Imediat după întâlnirea de la Londra,

Leopold Takawira, reprezentantul N.D.P. în capitala britanică,

declara că înŝelegerea reprezintă «o trădare a viitorului celor trei

milioane de africani. Acest acord este diabolic şi dezastruos.

Aprobarea docilă a N.D.P. este un scandal...»482

. Sub presiunea

contestatarilor, în martie 1961, are loc un Congres special al

partidului; majoritatea delegaŝilor resping Constituŝia. Apărându-şi

poziŝia, Nkomo propune un Referendum al populaŝiei africane, în

problema acceptării sau invalidării legii fundamentale. Organizat la

23 iulie 1961, plebiscitul a dovedit ostilitatea autohtonilor faŝă de

farsa constituŝională, respinsă cu 467.189 de voturi, comparativ cu

numai 584 sufragii favorabile. Consultarea electorală a avut

valoare doar pentru N.D.P. şi liderii partidului „s-au ridiculizat în

ochii maselor”483

. Dorind să-şi refacă prestigiul zduncinat, Nkomo

şi Sithole au recomandat boicotarea alegerilor prevăzute pentru

anul 1962. De această schimbare profită guvernul Whitehead care,

la 9 decembrie 1961, interzice partidul. Evenimentele l-au surprins

pe J. Nkomo la Dar-es-Salaam, unde asista la festivităŝile

ocazionate de independenŝa Tanganyikăi. Revenit în ŝară, Nkomo

reface partidul în câteva zile sub un nou nume: „Zimbabwe African

People’s Union” (Z.A.P.U.). În scurt timp, în interiorul Z.A.P.U.

se conturează două tendinŝe: cea moderată, în jurul lui Nkomo,

favorabilă dialogului şi cea contestatară, în jurul lui Sithole, care,

după dublele interziceri ale S.R.A.N.C. şi N.D.P., devine

neîncrezătoare faŝă de calea constituŝională de soluŝionare a 481

Ibidem, p. 93. 482

Ibidem, p. 94. 483

Ibidem.

Viorel Cruceanu

244

problemelor Rhodesiei de Sud. Treptat, dar ferm, îşi face loc ideea

luptei armate clandestine. În septembrie 1962 au loc primele

manifestări violente, prin incendierea caselor unor albi. Prilejul a

fost exploatat de guvernul minoritar rhodesian care, la 19

septembrie 1962, a decretat scoaterea în afara legii a Z.A.P.U.: 191

dintre liderii săi sunt consemnaŝi la domiciliu, iar alŝi 1.285 de

militanŝi, arestaŝi484

. Singurul scăpat a fost Nkomo care reuşeşte,

din nou, să se refugieze la Londra. În aceste condiŝii, alegerile de la

14 decembrie 1962 s-au desfăşurat fără participarea africanilor.

Lupta electorală s-a purtat între două partide ale populaŝiei

albe: „Rhodesian Front” (R.F.), favorabil independenŝei unilaterale

şi „United Federal Party” (U.F.P.), adept al perpetuării dominaŝiei

coloniştilor, dar în cadrul Federaŝiei. Deşi, se aştepta o victorie a

U.F.P., aflat la putere, alegerile au fost câştigate de „Rhodesian

Front”. Rezultatul: 35 de locuri (R.F.), la 29 (U.F.P.)485

. Unii

autori interpretează succesul extremiştilor albi ca o reacŝie la

reuşita lui K. Kaunda şi a partidului U.N.I.P. în Rhodesia de Nord

(la alegerile din octombrie 1962) şi ca o strângere a rândurilor faŝă

de africani consideraŝi „o ameninŝare absolută a securităŝii lor”486

.

În urma alegerilor s-a format, la 17 decembrie „62, un guvern al

albilor intransigenŝi, condus de Winston Field.

Consecinŝele votului au impus şi o delimitare a poziŝiilor în

cadrul Z.A.P.U. Astfel, la 9 iulie 1963, Sithole şi Mugabe,

secondaŝi de Takawira, refugiaŝi la Dar-es-Salaam, anunŝă

destituirea lui Nkomo datorită «numeroaselor erori politice»,

«calcule greşite», «lipsei de devotament şi seriozitate în muncă»

precum şi pentru «lipsa de clarviziune şi judecată» şi «pasivitatea

politicii sale»487

. Nkomo, care se bucura de complicitatea

autorităŝilor minoritare rasiste, revine în scurt timp la Salisbury şi

face publică, la rândul său, excluderea rebelilor din Z.A.P.U. 484




La décolonisation..., p. 96.


245

Revanşa amară a lui Nkomo, conforta guvernul Field, care a

acceptat şi reîntoarcerea rivalilor liderului Z.A.P.U. La 8 august

1963, aceştia pun bazele unei noi forŝe politice, ostilă soluŝiei

minoritare, „Zimbabwe African National Union” (Z.A.N.U.).

Conducerea era împărŝită între Ndabaningi Sithole, devenit

preşedinte şi Robert Mugabe, desemnat secretar general. Noul

partid proclama fără echivoc că, în faŝa refuzului populaŝiei albe de

a împărŝi puterea cu africanii, nu există decât o unică alternativă:

lupta armată. Se poate pune întrebarea: cum se face că liderii

naŝionalişti africani au fost atât de dezbinaŝi în faŝa inamicului

comun, încât acesta a putut beneficia de enorme foloase?

Răspunsul rezidă în „conflictele personale” şi mai ales în „setea

de putere a celor doi principali lideri [Nkomo şi Sithole – nota ns.]

şi a subordonaŝilor lor”488

. O asemenea realitate a fost exploatată

de guvernul rasist care a trecut la o represiune nemiloasă. Astfel, în

decembrie 1963, intransigenŝii Sithole şi Mugabe sunt arestaŝi; deşi

condamnaŝi, în 1964, la un an închisoare, detenŝia se va prelungi pe

parcursul a 10 ani. Soarta liderilor Z.A.N.U. este împărtăşită şi de

conciliantul Nkomo, consemnat la domiciliu în februarie 1964 şi

internat apoi într-un lagăr de detenŝie (aprilie „64). Mişcarea

naŝională zimbabwe era decapitată.

Între timp, la 31 decembrie 1963, îşi înceta existenŝa

„Federaŝia de 4.000 de zile”. Faptul a reprezentat un excelent

pretext ca albii să impună, prin mijloace neconstituŝionale, condiŝia

autodeterminării unilaterale. În această perspectivă premierul

Winston Field este înlocuit, la 13 aprilie 1964, cu Ian Douglas

Smith, un rasist pur şi dur. La 6 septembrie, noul premier vizitează

Londra şi face cunoscută omologului său metropolitan, Alec

Douglas-Home, intenŝia de a proclama independenŝa Rhodesiei

(denumirea scurtată a teritoriului, adoptată de la 24 octombrie

1964). Londra respinge public pretenŝia albilor rhodesieni. O

poziŝie similară adoptă la 27 octombrie şi noul guvern laburist

(instalat cu 11 zile mai devreme), prezidat de Harold Wilson. 488

Ibidem, p. 97.

Viorel Cruceanu

246

Premierul rhodesian nu s-a lăsat impresionat de reacŝiile verbale

ale britanicilor. Lansând sloganul «atâta vreme cât voi fi în viaŝă

nu veŝi vedea niciodată Rhodesia condusă de negri»489

, Ian Smith

organizează noi alegeri, la 7 mai 1965, câştigate de „Rhodesian

Front”, ce nu a avut contracandidaŝi nici printre albi. Cu o poziŝie

politică net consolidată, I. Smith participă la negocierile cu H.

Wilson, organizate în două etape, la Londra, în perioada 4-11

octombrie 1965 şi respectiv, la Salisbury, între 25-30 octombrie

acelaşi an. Premierul englez a insistat pe necesitatea unor

modificări constituŝionale, împărtăşite şi de populaŝia Zimbabwe şi

urmate de pregătirea condiŝiilor accesului la independenŝă. În

schimb, I. Smith a respins orice posibilitate de compromis cu

populaŝia majoritară, reafirmând prezumŝios că, «africanii nu vor

guverna Rhodesia nici într-o mie de ani. Vom avea noi grijă ca

guvernul Rhodesiei să rămână în mâini responsabile...»490

. Eşecul

negocierilor cu Anglia a fost un act premeditat: el a permis

proclamarea unilaterală a independenŝei, la 11 noiembrie 1965. A

urmat reacŝia imediată a Adunării Generale a O.N.U., care a cerut

comunităŝii internaŝionale să nu recunoască un guvern ilegal,

rezultat dintr-o „constituŝie antidemocratică şi discriminatorie”491

(unica recunoaştere a venit, aşa cum era de aşteptat, din partea

regimului minoritar rasist sud-african). La rândul său, premierul

britanic Harold Wilson declara în Camera Comunelor că decizia

lui I. Smith reprezintă o „crimă de înaltă trădare”492

şi că „Marea

Britanie nu va trata cu regimul rebel”493

. Deşi puterea

metropolitană a fost rănită în orgoliul său colonial, totuşi ea nu a

luat măsurile ce se impuneau pentru aducerea sub ascultare a

guvernanŝilor rhodesieni. Mai mult, „diferitele guverne care s-au 489

Cf. Afrique-Asie, în Lumea, nr. 15, 6 apr. 1978, p. 28 ; vezi şi Jeune Afrique,

no. 758, 18 Juillet 1975, p. 33. 490

Cf. Lumea, nr. 28, 8 iul. 1976, p. 25. 491

Cf. Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. III, Bucureşti, Editura

Didactică şi Pedagogică, 1983, p. 105. 492

Cronologie rhodesiană, în Lumea, nr. 13, 25 mart. 1976, p. 22. 493

Ibidem.


247

succedat la Londra, după proclamarea unilaterală a independenŝei

[Rhodesiei], au făcut dovada unei extreme complezenŝe faŝă de

rebeli”494

.

Pe continentul negru s-a înregistrat o singură atitudine

energică: cea a preşedintelui Ghanei, Dr. Kwame Nkrumah, care

afirma că «în faŝa falimentului şi paraliziei britanice, îi revine

O.U.A. să preia în sarcină administrarea Rhodesiei»495

,

exprimându-şi disponibilitatea de a trimite trupe pentru a ajuta la

menŝinerea ordinii. Dar, aşa cum evidenŝiează revista Jeune

Afrique, „nici un guvern african nu a găsit de cuviinŝă să ia în

serios”496

propunerile liderului ghanez.

La începutul lui noiembrie 1966 au avut loc, la bordul navei

militare britanice „Tiger”, în largul Gibraltarului, noi discuŝii

Wilson-Smith; şi de această dată, cele două părŝi „au constatat doar

dezacordul lor”497

. Rigiditatea guvernului minoritar de la Salisbury

a alarmat şi O.N.U. La 16 decembrie 1966, Consiliul de Securitate

a adoptat o rezoluŝie ce prevedea aplicarea de sancŝiuni economice,

selective, dar obligatorii, împotriva Rhodesiei498

; era pentru prima

dată în istoria O.N.U., când se lua o asemenea decizie499

. Rezoluŝia

este completată la 29 mai 1968, dată la care Consiliul de Securitate

impune sancŝiuni economice generale, împotriva coloniei rebele.

Din păcate, aceste sancŝiuni au fost eludate de puterile occidentale,

cu evidente interese în Rhodesia, printre care S.U.A., Portugalia şi

chiar Anglia. După încă o întâlnire eşuată cu H. Wilson (octombrie

1968), guvernul Smith elaborează, după model sud-african, o nouă

Constituŝie. Se instituia o Cameră „multirasială” centrală, în care

16 locuri erau acordate africanilor. De asemenea, se înfiinŝau trei

„adunări proviciale”: una pentru populaŝiile Mashona, una pentru 494

J.B. Alima, F. Soudan, Le Zimbabwe entre guerre et paix, în Jeune

Afrique, no. 990-991, 26 déc. 1979 et 2 jan. 1980, p. 64. 495

Ibidem, p. 66. 496

Ibidem. 497

Ibidem. 498

Vezi Relaţii internaţionale..., vol. III, p. 106-108. 499

Cf. Lumea, nr. 13, 25 mart. 1976, p. 22.

Viorel Cruceanu

248

cele Matabele şi una pentru albi. Supusă unui referendum, la 20

iunie 1969, Constituŝia este aprobată cu 54.724 voturi favorabile,

faŝă de 20.776 împotrivă (din cei 4.800.000 africani, au participat

la vot doar 6.634)500

. În baza noii legi fundamentale, la 3 martie

1970, Rhodesia este proclamată republică. Trei zile mai târziu,

Consiliul de Securitate al O.N.U. cere statelor lumii să respingă

suplimentara sfidare rhodesiană. La 10 aprilie 1970 au loc alegeri.

Orice surpriză ieşea din calcul: „Rhodesian Front” obŝine toate

cele 50 de locuri rezervate albilor.

Prezenŝa, după mai mulŝi ani, a 16 deputaŝi africani în

parlamentul rhodesian, a permis reorganizarea politică a acestora.

Astfel, sub conducerea episcopului shona, Abel Muzorewa, se

constituie la 16 decembrie 1971 „African National Council”

(A.N.C.). Partidul se situa pe o platformă politică moderată cerând

aplicarea principiului „un om, un vot” şi „trecerea treptată la

administrarea ŝării de către majoritatea africană”501

. Tot la sfârşitul

lui 1971, negocierile de la Londra, cu guvernul conservator

Edward Heath, au ajuns la un acord-compromis ce stabilea o

reformă constituŝională în care să fie implicată şi populaŝia

majoritară. Pentru aceasta, la 11 ianuarie 1972 s-a format „comisia

Pearce” (alcătuită din foşti funcŝionari coloniali, membri ai

administraŝiei rhodesiene, dar nici un african), care, în mai 1972, a

constatat eşecul misiunii sale, în încercarea de a reconcilia părŝile

rhodesiene. A fost o ultimă şansă irosită: liderii din clandestinitate

ai Z.A.P.U. şi Z.A.N.U. au înŝeles că sosise momentul declanşării

pe scară largă a luptei de gherilă. Deşi sancŝiunile O.N.U. şi

acŝiunile diplomatice ale O.U.A. au avut rolul lor, mişcarea armată,

intensificată din primăvara anului 1972, a reprezentat elementul

determinant în derularea evoluŝiilor ulterioare din Rhodesia.

Pe fondul războiului civil s-a produs, în Europa, un

eveniment cu repercusiuni în întreagă zonă australă a Africii. Este

vorba de „Revoluŝia garoafelor” din Portugalia, de la 25 aprilie 500

Ibidem. 501

Lumea, nr. 34, 21 aug. 1975, p. 24.


249

1974, ce a pus capăt unei jumătăŝi de secol de dictatură salazaristă.

La 19 iulie, noul regim lusitan proclamă oficial dreptul coloniilor

portugheze la autodeterminare şi suveranitate internaŝională.

Instalarea de guverne africane, cu orientare marxistă în Angola şi

Mozambic, a marcat începutul sfârşitului ordinii albe în sudul

Africii. Schimbarea datelor geo-strategice determină

internaŝionalizarea problemei rhodesiene. Asistăm la implicarea tot

mai accentuată, alături de Anglia, a diplomaŝiei S.U.A. şi R.S.A.

Se urmărea astfel, contracararea creşterii influenŝei sovietice în

regiune. Puterile occidentale doreau o soluŝie negociată, cu elementele

moderate, temându-se că soluŝia militară se va încheia cu

instaurarea unui guvern marxist şi la Salisbury. Presat de aliaŝii săi

tradiŝionali, Ian Smith se vede nevoit să cedeze. Un rol important

în această deschidere a revenit şi preşedintelui zambian, dr.

Kenneth Kaunda, care, prin canalele diplomaŝiei secrete, a reuşit să

convingă S.U.A şi R.S.A. că deblocarea situaŝiei nu poate veni

decât de la promovarea dialogului cu elementele moderate, în

special cu Nkomo şi Muzorewa. Primele concesii ale lui Ian Smith

au constat în punerea în libertate la începutul lui decembrie 1974,

după un deceniu de detenŝie, a liderilor naŝionalişti încarceraŝi. De

asemenea, el a permis deplasarea lui Nkomo, Sithole şi Muzorewa

la Lusaka, în Zambia. Aici, liderii Z.A.P.U., Z.A.N.U. şi A.N.C.

s-au întâlnit cu şeful statului zambian şi cu preşedinŝii Tanzaniei,

dr. Julius Nyerere şi Botswanei, sir Seretse Khama. Evenimentul

din decembrie 1974 are importanŝa sa: din acest moment cele trei

state, cărora ulterior li se vor alătura Angola şi Mozambic, se

implică direct şi decisiv în rezolvarea crizei rhodesiene,

constituind celebrul grup al statelor din „prima linie a confruntării

cu regimurile rasiste”. La sugestiile celor trei preşedinŝi africani,

mişcările naŝionale zimbabwe s-au federalizat în „United African

National Council” (U.A.N.C.), sub conducerea episcopului Abel

Muzorewa. Triumfa linia moderată susŝinută de înalta gazdă

zambiană.

Următoarele luni au fost dominate de negocierile dintre I.

Viorel Cruceanu

250

Smith şi moderaŝii Nkomo şi Muzorewa. Alŝi doi lideri, Sithole şi

Mugabe, neavând încredere în şeful regimului de la Salisbury, au

preferat să se exileze. Un element pozitiv l-a reprezentat şi

retragerea detaşamentului de 2.000 poliŝişti sud-africani, staŝionat

în Rhodesia din 1967, gest apreciat de agenŝia „France Presse”

drept o „presiune amicală dar fermă a lui Vorster [primul ministru

sud-african – nota ns.] asupra lui Smith”502

. Negocierile purtate,

cu unele întreruperi, pe parcursul întregului an 1975, au eşuat în

martie 1976. Premierul Smith a fixat de la început un termen de 20

de ani pentru stabilirea unui guvern al populaŝiei majoritare. Nkomo

şi Muzorewa au respins propunerea, cerând participarea africanilor

la guvernare „într-un interval de maximum 9-12 luni”503

. Presat de

occidentali, Smith se vrea mărinimos şi renunŝă la 5 din cei 20 de

ani. Asemenea mici artificii erau însă inacceptabile chiar şi pentru

liderii africani moderaŝi. Ziarul german Frankfurter Rundschau

descria situaŝia cu rigoare: «a fost irosit un deceniu, în care s-ar fi

putut căuta compromisuri şi oferi prilejul ca transferul puterii să fie

înfăptuit treptat şi pe făgaşe ordonate. Toate tratativele care au fost

duse cu africanii au fost, însă, duplicitare (...). Socoteala lui Ian

Smith nu se va potrivi. Marea Britanie nu poate şi nu vrea să

salveze autoritatea acestui om. Portugalia lui Salazar şi Caetano,

care i-a fost aliată, zace îngropată sub ruinele istoriei. Chiar şi

guvernul minoritar al Africii de Sud este enervat de modul în care

Smith urmăreşte să-şi asigure dominaŝia, încercând să determine şi

Africa de Sud să se urce în barca ce se scufundă...»504

. La fel de

realist se dovedea şi cotidianul englez The Times care, referindu-se

la termenul de 15 ani şi ipostaza liderilor de culoare scria că

«nimeni n-ar putea accepta un asemenea interval, fără a-şi pierde

credibilitatea»505

. De altfel, chiar moderaŝii Nkomo şi Muzorewa,

înşelaŝi de liderul populaŝiei albe, au fost nevoiŝi să recunoască 502

Cf. idem, nr. 28, 8 iul. 1976, p. 25. 503

Cf. idem, nr. 39, 23 sept. 1976, p. 20. 504

Cf. idem, nr. 28, 8 iul. 1976, p. 25. 505

Idem, nr. 14, 1 apr. 1976, p. 24.


251

faptul că „lupta armată va reprezenta modalitatea de bază pentru

înlăturarea regimului minoritar al lui Smith”506

. Totuşi, premierul

rhodesian, un „întreprinzător abil de manevre”507

, miza pe

resentimentele dintre liderii africani. Încurajat din umbră de

preşedintele Kaunda (Zambia) şi premierul John Vorster (R.S.A.),

el încearcă să şi-l apropie pe J. Nkomo. Prin urmare, Smith şi

Nkomo poartă mai multe runde de tratative secrete la cumpăna

anilor 1975-1976. Deşi, la 3 martie 1976, Smith a mai primit o

lovitură prin închiderea de către Mozambic a celor 1.300 km de

frontieră comună, el şi-a păstrat nealterată „rigiditatea sterilă”508

,

astfel încât, la 19 martie 1976, Nkomo anunŝa cu amărăciune, la

Lusaka, eşecul discuŝiilor secrete.

Acest repetat insucces poate fi apreciat drept un moment

psihologic: el a determinat o răsturnare de alianŝe în tabăra

naŝionalistă. Astfel, J. Nkomo se apropie de R. Mugabe, stabilit în

Mozambic, după eliberarea din detenŝie. În octombrie 1976, în

perspectiva Conferinŝei constituŝionale, convocată de guvernul

laburist britanic la Geneva, cei doi anunŝă reunirea forŝelor

Z.A.P.U. şi respectiv Z.A.N.U., în „Patriotic Front” (P.F.), al cărui

scop declarat era continuarea luptei armate. De altfel, situaŝia

favorabilă de pe front a fost sesizată de revista L’Express care

nota: «Rhodesia a supravieŝuit la 11 ani de boicot economic. Dar

după câteva luni de război, ea se clatină»509

. Pe de altă parte, s-a

produs o coalizare între A. Muzorewa şi N. Sithole care se grăbesc să

ocupe locul lăsat liber de Nkomo. Mai mult, între Muzorewa şi

Nkomo se dezlănŝuie chiar un „război verbal”. Episcopul-politician

declara privitor la Nkomo: «noi nu am avut niciodată divergenŝe

ideologice. Singura problemă este că Joshua Nkomo, sprijinit de

preşedintele zambian Kaunda, vrea să devină primul preşedinte al

Republicii Zimbabwe. Existenŝa oricărei neînŝelegeri ŝine de ambiŝii 506

Ibidem. 507

Cf. Afrique-Asie, în Lumea, nr. 15, 6 apr. 1978, p. 28. 508

Lumea, nr. 28, 8 iul. 1976, p. 25. 509

Ibidem.

Viorel Cruceanu

252

personale»510

. În replică Nkomo acuza că «Muzorewa vrea păstrarea

statu-quo-ului»511

, capitulând ruşinos în faŝa lui Smith.

Toate aceste reaşezări se desfăşurau pe fondul unui nou plan

britanic de rezolvare a crizei rhodesiene. La 22 martie 1976,

ministrul laburist de externe, James Callaghan, a iniŝiat o reformă

al cărei scop era dobândirea „Majority Rule” într-un termen de 18

luni, până la 2 ani. „Planul Callaghan” prevedea crearea unui

Consiliu de Stat, alcătuit la paritate din albi şi negri (prezidat de un

alb, fără drept de vot în cadrul lucrărilor organismului), însărcinat

cu elaborarea noii Constituŝii a ŝării. Problemele curente urmau să

fie girate de un guvern de tranziŝie, majoritar african (inclusiv

primul ministru) dar în care, posturile cheie (interne, apărare etc.)

reveneau albilor. Formula propusă512

a fost acceptată pe moment

de I. Smith. „Patriotic Front” a respins scenariul datorită viciilor de

formă („soluŝie impusă din afară”, „tergiversare” în detrimentul

unei soluŝii rapide) şi de fond (nerespectarea regulii

proporŝionalităŝii în alcătuirea Consiliului de Stat, perpetuarea

deghizată şi instituŝionalizarea dominaŝiei populaŝiei albe). O

atitudine similară au adoptat şi statele din „prima linie”,

impulsionate de tanzanianul Julius Nyerere. Totuşi, „planul

Callaghan” a reprezentat baza discuŝiilor din lunile octombrie-

decembrie 1976, în cadrul amintitei Conferinŝe de la Geneva.

Părŝile în conflict s-au dovedit intransigente: I. Smith se

răzgândeşte şi repudiază prevederile reformei, considerându-le „tot

atât de extremiste”513

ca revendicările africanilor, în timp ce P.F.

cere cu determinare, transferul puterii „într-un interval de 9-12

luni”514

. După 48 de zile, consumate în discuŝii inutile, Conferinŝa şi-a 510

Cf. Jeune Afrique, no. 957, 9 mai 1979, p. 24. 511

Ibidem. 512

Completat cu mici inovaŝii, nesemnificative, datorate secretarului de stat al

S.U.A., H. Kissinger, „planul Callaghan” va fi numit ulterior „planul anglo-

american”. 513

Cf. Lumea, nr. 39, 23 sept. 1976, p. 21. 514

Cf. lui Robert Mugabe, în primul interviu acordat revistei Lumea, nr. 52, 23

dec. 1976, p. 19.


253

suspendat lucrările, fără a mai fi reluată. De acum înainte, problema

rhodesiană va evolua în două componente: pe de o parte, tratativele

Smith-moderaŝi pentru o „reglementare internă”, pe de altă parte, lupta

armată, fără răgaz, purtată de P.F.

La 2 decembrie 1977 au început la Salisbury negocierile

„rhodesienilor din interior”: I. Smith, N. Sithole, A. Muzorewa şi

şeful tribal, Jeremiah Chirau. Cei patru au ajuns la un acord, numit

al „reglementării interne”, la 3 martie 1978. Documentul prevedea

alegerea prin vot universal a unui parlament compus din 100 de

membri; dintre aceştia, 72 erau africani şi 28 albi (mai mult de un

sfert). Ponderea rezervată albilor, pentru „cel puŝin zece ani”515

,

îngrădea posibilitatea unei majorităŝi parlamentare de două treimi,

necesară amendării Constituŝiei. De asemenea, denumirea ŝării era

schimbată în Zimbabwe-Rhodesia. Frontul Patriotic a respins

acordul pe care l-a calificat drept «înşelătorie» şi a acuzat pe

semnatarii negri de a fi «trădători şi marionete»516

. În virtutea

noilor aranjamente, la 21 aprilie 1978 au avut loc primele alegeri

prin vot universal. Victoria a revenit partidului A.N.C. cu 60 de

locuri (el a cules voturile etniei majoritare shona, căreia îi

aparŝinea Muzorewa). Un rezultat dezamăgitor a obŝinut Sithole şi

partidul său, Z.A.N.U.-S., cu numai 12 locuri, în timp ce gruparea

şefului Chirau a ratat pătrunderea în parlament. Iritat, Sithole a

făcut caz de «iregularităŝi grosolane»517

ce au marcat buna

desfăşurare a scrutinului, dar, cum bine s-a sesizat, „ambiŝia sa fără

limite şi admiraŝia pentru Muzorewa”518

l-au costat cariera politică. În

urma alegerilor, A. Muzorewa devine prim-ministru al unui guvern

birasial. Adept al modelului nonviolent afro-american, promovat

de Martin Luther-King, el se şi vedea „un Makarios al Zimbabwe”

(după modelul arhiepiscopului Makarios III, preşedinte al

Republicii Cipru în perioada 1960-1974 şi 1975-1977). Justiŝia 515

Lumea, nr. 11, 9 mart.1978, p. 10. 516

J.B. Alima, F. Soudan, op.cit., p. 66. 517

Cf. Jeune Afrique, no. 957, 9 mai 1979, p. 23. 518

J.B. Alima, F. Soudan, op.cit., p. 69.

Viorel Cruceanu

254

istoriei îi va dovedi, în scurt timp, că s-a înşelat. Cu excepŝia

R.S.A., „reglementarea internă” va fi respinsă pretutindeni. Cea

mai spectaculoasă poziŝie a fost cea a S.U.A. La 1 aprilie 1978,

preşedintele democrat Jimmy Carter, aflat la Lagos (Nigeria),

declara că planul anglo-american („planul Callaghan”) reprezintă

„cea mai bună bază” pentru un acord general şi că „prevederile

sale trebuie onorate”519

. Câteva zile mai târziu, purtătorul de

cuvânt al Departamentului de Stat al S.U.A. a fost şi mai tranşant:

„dat fiind faptul că regimul lui Ian Smith este considerat ilegal,

orice mecanism de guvernare pe care îl pune în aplicare trebuie să

fie, prin definiŝie, considerat ilegal, atâta timp cât nu este

recunoscut ca o autoritate guvernamentală legitimă de Marea

Britanie, care este în mod legal puterea colonială”520

. Reacŝia

S.U.A. a avut efectul unui „duş rece” asupra guvernului englez ce

se mulŝumise să califice „acordul intern” doar ca „inadecvat”521

.

Prin urmare, diplomaŝia britanică s-a pus din nou în mişcare pentru

investigarea altor soluŝii problemei rhodesiene.

Desfăşurarea evenimentelor a dovedit că „Patriotic Front” şi

lupta de gherilă au reprezentat alternativa viabilă la „reglementarea

internă”. Într-un interviu acordat revistei franceze Le Nouvel

Observateur, Robert Mugabe declara: «Este evident că noi nu

facem război de dragul războiului; dar azi, în Rhodesia, nu există

altă cale decât lupta armată. Suntem un popor paşnic, dar întrucât

cei ce deŝin ilegal puterea în ŝara noastră au ales forŝa pentru a se

menŝine – noi suntem nevoiŝi să răspundem prin luptă»522

.

„Patriotic Front” a suferit de o evidentă lipsă de omogenitate pe

plan militar. Atât Z.A.N.U., cât şi Z.A.P.U., aveau propriile

formaŝiuni armate. Astfel, Z.A.N.U. s-a dotat cu „Zimbabwe

African National Liberation Army” (Z.A.N.L.A.), constituită din

22.000 de combatanŝi, cu bazele în Mozambic, de-a lungul 519

Cf. Lumea, nr. 16, 13 apr. 1978, p. 24. 520

Ibidem. 521

Ibidem. 522

Idem, nr.30, 21 iul. 1977, p. 28.


255

frontierei cu Rhodesia. Revista Jeune Afrique, afirmă că „ZANLA

lui Mugabe a fost singura care a luptat cu adevărat în interiorul

Zimbabwe”523

. Cealaltă forŝă politică, Z.A.P.U., şi-a creat

„Zimbabwe People’s Revolutionary Army” (Z.I.P.R.A.), cantonată

în 20 de tabere pe teritoriul zambian şi alcătuită din 23.000 de

oameni. Ea a fost mai puŝin combativă „evitând orice contact cu

armata rhodesiană, mulŝumindu-se să ŝină mitinguri de propagandă

în sate”524

. Principalul furnizor în arme al celor două mişcări de

eliberare l-au reprezentat ŝările socialiste. Dar, şi sub acest aspect,

se înregistra o dihotomie: „În timp ce forŝele Z.A.P.U. erau ajutate

de sovietici, elementele Z.A.N.U. erau sprijinite de chinezi”525.

Tactica de luptă a Z.A.N.L.A. şi Z.I.P.R.A. a luat forme specifice

gherilei: infiltrări surprinzătoare din statele vecine (ceea ce a atras

atacuri violente şi repetate ale armatei rhodesiene în Zambia şi

Mozambic), atacuri pe timp de noapte, atentate asupra unor

obiective strategice (calea ferată Salisbury-Bulawayo sau cazărmi

ale armatei şi poliŝiei), concentrarea operaŝiunilor în zonele rurale.

Cele două armate s-au unit, teoretic, prin acordurile din iunie 1979

de la Addis-Abeba, dar, în realitate, ele au rămas separate pe teren

şi chiar s-au înfruntat sporadic526

. În ciuda lipsei unui

comandament unic, R. Mugabe făcea cunoscut în primăvara lui

1978 că „trei sferturi din teritoriul ŝării îl constituie zonele

eliberate”527

; în noiembrie acelaşi an, el declara în exclusivitate

revistei Lumea: „până acum, am cucerit peste 80 la sută din

suprafaŝa ŝării pe care locuiesc şase din cele şapte milioane cât

numără populaŝia ŝării noastre”528

.

Armata rhodesiană, condusă de generalul Peter Walls,

dispunea de 16.000 militari, ajutaŝi de 8.000 poliŝişti, la care se 523


Ibidem. 525

Terre e Popoli del Mondo, Africa, vol. 9, Novara, Instituto Geografico De

Agostini, 2001, p. 418. 526


Cf. Afrique-Asie, în Lumea, nr. 19, 4 mai 1978, p. 29. 528

Vezi Lumea, nr. 47, 16 nov. 1978, p. 9.

Viorel Cruceanu

256

adăugau şi 2.000 de mercenari529

. Modern echipată şi bine

instruită, ea s-a arătat destul de eficientă. Totuşi, pe măsura

intensificării gherilei, au apărut serioase probleme: toŝi bărbaŝii,

cuprinşi între 35 şi 60 de ani au fost supuşi unui stagiu militar

special de minimum 6 luni; de asemenea, vârsta de încorporare

pentru serviciul militar obligatoriu a fost coborâtă până la 16 ani

(în condiŝiile părăsirii Rhodesiei de către 1.500 albi pe lună)530

. Cei

şapte ani de lupte efective (1972-1979) s-au soldat cu circa 25.000

de morŝi. Din acest total, 7.700 au fost combatanŝi naŝionalişti,

cărora li s-au adăugat 15.000 de victime din rândul populaŝiei

civile africane. Forŝele guvernamentale au pierdut 1.500 soldaŝi

(dintre care 950 erau negri) şi 800 de civili albi531

. O asemenea

tragedie impunea mai mult ca oricând o soluŝie negociată.

„Patriotic Front” s-a dovedit receptiv, dar a aplicat deviza „vom

negocia, luptând”532

, mai ales că o nouă încercare diplomatică

eşuase, în februarie 1978, în Malta.

Un moment de referinŝă în evoluŝia crizei rhodesiene l-a

reprezentat data de 4 mai 1979, când, la alegerile din Marea

Britanie, laburiştii sunt înfrânŝi de conservatori. Noul prim-

ministru, Margaret Thatcher, supranumită şi „doamna de fier”, şi-a

asumat, în criza rhodesiană, un rol istoric, asemenea generalului de

Gaulle, în criza algeriană. Prin obiectivitate şi presiuni savant

dozate, conservatorii englezi au impus beligeranŝilor o soluŝie

paşnică şi democratică.

Negocierile finale au început la 10 septembrie 1979, la

Londra, în imobilul Lancaster House, martor de-a lungul anilor al

tuturor episoadelor ce au purtat statele africane anglofone spre

independenŝă. Conciliabulele s-au desfăşurat sub preşedinŝia

ministrului englez de externe, lordul Carrington. Şeful Foreing

Office-ului a spulberat bănuielile de simpatie faŝă de Muzorewa, 529


Cf. R. Mugabe, în Lumea, nr. 30, 21 iul. 1977, p. 28. 531

Apud. J.B. Alima, F. Soudan, op.cit., p. 65. 532

Cf. R. Mugabe, interviu în Lumea, nr. 47, 16 nov. 1978, p. 9.


257

dovedind „o mare abilitate tactică dar şi o imparŝialitate eficientă,

fără a se lăsa intimidat de vreuna din părŝi. Alternând fermitatea cu

supleŝea, el a reuşit în mai multe rânduri să evite eşecul

convorbirilor”533

. Tratativele au marcat şi o premieră: albii nu au

mai alcătuit o delegaŝie separată ci au fost incluşi în delegaŝia

guvernamentală condusă de A. Muzorewa. Deci, negocierile s-au

purtat între puterea colonială, guvernul „soluŝiei interne” şi

„Patriotic Front”. A fost în fapt un adevărat maraton diplomatic

care a acoperit 101 zile. La 5 decembrie 1979, delegaŝii prezenŝi au

semnat „Acordul final” de reglementare a crizei rhodesiene.

Documentul prevedea o încetare imediată a focului (devenită

efectivă la 17 decembrie) supravegheată pe teren de o forŝă de

menŝinere a păcii de 1.200 militari din ŝări ale Commonwealth-

ului534

. Rhodesia redevenea colonie a Coroanei, condusă de un

guvernator englez care controla atât armatele mişcării de eliberare

cât şi pe cea a guvernului. Acest post de înaltă responsabilitate a

fost încredinŝat lordului Christopher Soames, ginerele fostului

premier britanic Winston Churchill. Înconjurat de oameni

competenŝi, cunoscători ai Africii, el a reuşit ca, în numai câteva

luni, să ducă la bun sfârşit o sarcină uriaşă. Acordul de la

Lancaster House pivota pe obligativitatea unei noi consultări

electorale, în termen de 6 luni. Instituŝia supremă a ŝării,

parlamentul, urma să conŝină 100 de locuri: 80 distribuite

africanilor şi 20 rezervate albilor. Referindu-se la finalitatea

lungului şi sinuosului drum al emancipării, Joshua Nkomo declara:

«Suntem foarte conştienŝi de lacunele reglementării, dar credem că

ea este o bază sănătoasă, pe care să putem construi o societate cu

adevărat democratică în Zimbabwe, o societate eliberată de rasism

şi de exploatarea omului de către om»535

. Omagiind pe cei 533


Numărul a fost în cele din urmă mai mare: 1509 militari, provenind din

Anglia - 1200, Australia - 159, Noua Zeelandă - 75, Kenya - 51 şi Insulele Fidji

- 24. 535

Cf. Lumea, nr. 52, 20 dec. 1979, p. 13.

Viorel Cruceanu

258

dispăruŝi, Nkomo conchidea că acordul final era «produsul direct al

sacrificiilor, sudorii şi sângelui tinerilor luptători şi luptătoare şi

ale eroicelor mase revoluŝionare din Zimbabwe»536

.

Reîntoarcerea din exil a liderilor „Patriotic Front” (ianuarie-

februarie 1980) a permis declanşarea campaniei electorale în

perspectiva alegerilor generale programate la 27-29 februarie 1980.

Pitorescul campaniei l-a reprezentat faptul că I. Smith făcea

propagandă în favoarea lui... Nkomo! Liderul Z.A.P.U., „cu

obezitatea sa liniştitoare, cumsecade şi jovial, îngrijora mult mai

puŝin”537

pe albi, decât radicalul Mugabe, stigmatizat drept

„diavolul roşu”538

, datorită concepŝiilor «marxist-leninist-

maoiste»539

afişate. Nkomo, aureolat de imaginea de „decan al

liderilor naŝionalişti negri”540

, recomanda cu insistenŝă adepŝilor săi

„uitarea trecutului şi reconcilierea”541

. Albii au sprijinit, de

asemenea, pe Muzorewa, sperând că prin aceste manevre, va

rezulta un parlament fragmentat, ce va presupune un guvern de

coaliŝie, iar Mugabe va fi pus în minoritate. Calculele aveau un

însemnat viciu: Mugabe aparŝinea etniei majoritare shona, cu 80%

din populaŝie, în timp ce Nkomo provenea din etnia ndebele, cu

doar 19% din locuitori. Singurul adversar potenŝial al lui Mugabe

ar fi putut fi Muzorewa, tot un shona, dar acesta purta pecetea

„colaboraŝionismului” şi a incompetenŝei, deoarece, ca succesor al

lui Smith, „nu a putut opri războiul şi nu a putut fi omul

reconcilierii naŝionale”542

. Totuşi, fidel principiilor pentru care a

luptat, Mugabe i-a propus lui Nkomo reluarea colaborării politice

după alegeri.

Campania electorală şi alegerile din 27-29 februarie s-au 536

Ibidem. 537

Vezi L’Express, Paris, no. 1496, 15 mars 1980, p. 45. 538

Ibidem, p. 44. 539

Ibidem, p. 45. 540


Cf. L’Express, no. 1496, 15 mars 1980, p. 45. 542

Ibidem, p. 44.


259

desfăşurat într-un remarcabil civism543

. Pentru cele 80 de locuri

rezervate africanilor s-au depus 765 de candidaturi. Au fost

chemaŝi să se pronunŝe asupra viitorului ŝării lor, trei milioane de

cetăŝeni cu drept de vot. Rezultatele, publicate la 4 martie 1980, au

evidenŝiat victoria zdrobitoare a Z.A.N.U.-P.F., care, cu 62,9% din

voturi a obŝinut 57 de mandate parlamentare. Pe locul secund s-a plasat

Z.A.P.U., cu 24,1% din voturi şi 20 de mandate. A urmat A.N.C., al

episcopului Muzorewa, cu numai 3 locuri. Noua aritmetică parlamentară

dovedea cu claritate opŝiunea poporului zimbabwe pentru o viaŝă liberă

şi demnă, într-o societate pluralistă, lipsită de prejudecăŝi.

Imediat după anunŝarea rezultatelor finale, guvernatorul

Soames numeşte pe Mugabe ca prim-ministru. Robert Mugabe s-a

născut la 21 februarie 1924544

într-o familie modestă. Atras de

ştiinŝele umaniste, a studiat la universităŝi din R.S.A. şi Anglia,

obŝinând mai multe licenŝe: filosofie, pedagogie, ştiinŝe economice

şi drept administrativ. A lucrat timp de 17 ani ca profesor în

Rhodesia de Sud, Zambia şi Ghana. Impresionat de personalitatea

lui Nkrumah, în 1960 se întoarce în patrie şi se dedică luptei de

emancipare naŝională. S-a remarcat prin ataşamentul său ferm la cauza

populaŝiei majoritare. Ziariştii şi oamenii politici care l-au cunoscut

au fost tulburaŝi de inteligenŝa şi spontaneitatea sa; de altfel, revista

Jeune Afrique nu ezita să-l considere drept „cel mai occidentalizat

dintre liderii naŝionalişti”545

zimbabwe. Mediile de informare l-au

prezentat în cvasitotalitatea lor ca un marxist radical; înclinăm să

credem că, diplomatul american de culoare Andrew Young este cel

mai aproape de adevăr, când îl descrie pe Mugabe ca un

«naŝionalist de stânga, un social-democrat de tip Willy Brandt

[după numele fostului cancelar al R.F. Germania, din

perioada1969-1974 – nota ns.]»546

. De altfel, după victorie, 543

Excepŝie au făcut atentatele asupra locuinŝei lui Mugabe (6 februarie) şi chiar

asupra liderului Z.A.N.U., la un miting electoral (10 februarie). 544

Vezi Profil, în Lumea, nr. 16, 17 apr. 1980, p. 30. 545


Ibidem.

Viorel Cruceanu

260

Mugabe şi-a moderat discursul. El a format un guvern al coaliŝiei

„Patriotic Front” în care Simon Muzenda, numărul doi în ierarhia

Z.A.N.U.-P.F., este desemnat vicepremier şi ministru de externe,

iar liderul Z.A.P.U., Josua Nkomo, preia ministerul de interne. De

asemenea, în cabinet au fost cooptaŝi doi albi, unul fost ministru al

lui I. Smith. Statului vecin, R.S.A., i-a propus un pact de non-

ingerinŝă reciprocă.

Într-o atmosferă unică, specifică evenimentelor de mare

încărcătură emoŝională, în primele clipe ale zilei de 18 aprilie 1980

a fost proclamată independenŝa Republicii Zimbabwe. Premierul

Robert Mugabe a expus priorităŝile programului său de guvernare

axat pe reconcilierea naŝională şi asigurarea păcii interne, pe

refacerea economică şi reconstrucŝia ŝării (cu sectoare prioritare

precum alimentaŝia, locuinŝele, sănătatea, locurile de muncă,

învăŝământul, îmbunătăŝirea vieŝii satelor, recuperarea celor peste

10.000 de răniŝi şi reaşezarea a nu mai puŝin de 1.000.000-

1.500.000 de refugiaŝi alungaŝi de la căminele lor de război) şi pe o

echitabilă redistribuire a drepturilor şi obligaŝiilor în cadrul

societăŝii. Evitând o ruptură radicală, programul, destinat unei etape

ce necesita timp, dovedea realism şi maturitate, remarcându-se printr-

un „reformism prudent, pe baza capitalismului existent”547

. De la

începutul anilor ‟90, R. Mugabe (devenit preşedinte la 30 decembrie

1987) şi-a radicalizat poziŝiile, devenind un personaj tot mai

controversat548

. În 2009, el a împlinit 85 de ani şi se afla, încă, la

putere...!

Proclamarea independenŝei Zimbabwe a însemnat şi

încheierea amplului proces al decolonizării fostelor posesiuni

engleze din Africa. Încadrat cronologic între 6 martie 1957 şi 18

aprilie 1980, ceea ce înseamnă un sfert de secol de lucrare

elaborată, acest proces a permis, preponderentă fiind calea paşnică, 547

L’Express, no. 1496, 15 mars 1980, p. 46; M. Meredith, op.cit., p. 328. 548

Vezi amplul dosar Zimbabwe: The truth, în New African, May 2007, No.

462, p. 49-124; Mugabe, héros ou tyran?, în Jeune Afrique, no. 2447, du 2 au

8 décembre 2007, p. 26-32.


261

afirmarea de sine-stătătoare a 16 teritorii de pe continentul negru.

D. DECOLONIZAREA POSESIUNILOR BRITANICE DIN

OCEANUL INDIAN

ZANZIBAR

Istoria Zanzibarului şi a insulei vecine Pemba, ambele cu o

suprafaŝă de 2.611 km2, este strâns legată de cea a Africii de Est.

Profesorul Ki-Zerbo descrie Zanzibarul ca o „insulă fericită şi

parfumată, suspendată pe latura Africii ca o bijuterie”549

. În Evul

Mediu, destinele insulei s-au contopit cu destinele unei remarcabile

puteri regionale, Sultanatul Oman550

. Atraşi de splendorile din insule,

sultanii omanezi şi-au stabilit capitala, în 1832, în Zanzibar.

Coincidenŝa face ca, în aceeaşi perioadă, insulele să intre şi în

atenŝia englezilor (la 1841 soseşte în Zanzibar primul oficial al

Coroanei). În noiembrie 1890, sultanul Seyyid Ali, ameninŝat de

germani, acceptă protecŝia britanică. Alegerea s-a dovedit inspirată,

deoarece, autorităŝile britanice, prin supleŝea lor, respectau şi

conlucrau cu aristocraŝia locală.

Datorită aşezării la o intersecŝie de ambiente etnice şi

culturale, Zanzibar şi Pemba erau alcătuite dintr-un mozaic de

populaŝii. Majoritatea o reprezenta populaŝia de origine africană.

Ea se împărŝea în shirazi, adică africani născuŝi pe insule,

descendenŝi ai sclavilor, de traficul cărora se ocupase aristocraŝia

omaneză551

, şi bantu, imigranŝi, veniŝi de pe continent la muncă pe

plantaŝiile de bumbac şi sisal. Puterea economică şi politică era 549


Armatele statului din sudul Pen. Arabice au alungat pe portughezi din Pemba,

în 1695 şi din Zanzibar, în 1698. 551

Vezi Lumea, nr. 5, 30 ian. 1964, p. 9.

Viorel Cruceanu

262

concentrată în mâinile minorităŝii de origine hindu şi arabă.

Recensământul efectuat în 1948, indica în Zanzibar, un număr de

149.575 locuitori dintre care africani 79,3%, arabi 9,3%, indieni

8,8%, comorieni 1,8% şi europeni 0,2%552

. În Pemba se înregistra

o populaŝie de 114.587 suflete, din care 75,7% africani, 16,9%

arabi, 1,8% indieni, 0,4% comorieni şi nici un european553

.

În 1926, englezii au creat un Consiliu Legislativ ce cuprindea

12 funcŝionari coloniali, un colonist european, doi indieni, trei

arabi şi un Consiliu Executiv prezidat de sultan şi compus din 7

funcŝionari ai administraŝiei coloniale. Abia în 1945, un african

delegat de Zanzibar este admis în Consiliul Legislativ, urmat în

1947, de un altul, din Pemba.

Deschise lumii din exterior, insulele au cunoscut şi o

benefică circulaŝie a ideilor. Prin urmare, după 1950, asistăm la o

crescândă efervescenŝă politică. Astfel, în decembrie 1954, apare

primul partid politic, „Zanzibar Nationalist Party” (Z.N.P.),

aparent plurirasial, chiar cu un preşedinte shirazi, dar, în realitate,

esenŝialmente arab. El cerea sfârşitul regimului colonial şi vot

universal554

. Poziŝia Z.N.P. era sprijinită de unele ŝări, precum

Egiptul lui Nasser şi R.P. Chineză. În 1957, se produce replica

politică a populaŝiei africane ce creează partidul „Afro-Shirazi

Union” (A.S.U.), condus de Abeid Karume şi Mohammed Shamte.

În iulie 1957 s-a organizat prima consultare electorală din insule şi,

în ciuda faptului că „dreptul de vot era dependent de o situaŝie

materială şi un anumit nivel cultural”555

, victoria a revenit A.S.U.

cu 61,1% din voturi, faŝă de numai 21,6 % pentru Z.N.P. Alegerile,

al căror rezultat ameninŝa să răstoarne o ordine socială seculară, au

fost punctul de pornire al unor „frământări politice crescânde”556

,

prelungite cu violente tensiuni rasiale între africani şi non-africani. 552


Ibidem. 554

Ibidem. 555

Cf. Lumea, nr. 5, 30 ian. 1964, p. 9. 556

Ibidem.


263

Triumful electoral, în loc să consolideze rândurile A.S.U., a

accentuat diviziunile din interiorul partidului. Prin urmare, în

decembrie 1957, curentul shirazi animat de M. Shamte se desprinde

şi constituie „Zanzibar and Pemba People’s Party” (Z.P.P.P.), ce

revendica independenŝa în cel mai scurt timp posibil. Reprezentanŝii

africanilor bantu se regrupează în jurul lui A. Karume, formând „Afro-

Shirazi Party” (A.S.P.), adept al independenŝei graduale.

În 1960, toate partidele din insule au fost invitate la o

Conferinŝă constituŝională la Londra, unde s-a hotărât instalarea

unui guvern responsabil în Zanzibar, sub controlul sultanului, ca

un prim pas spre autodeterminare. Pe baza înŝelegerilor de la

Londra, în ianuarie 1961 au fost organizate alegeri pentru cele 22

locuri ale Consiliului Legislativ. Întâmplarea a făcut ca urnele să

decidă o egalitate perfectă între Z.N.P. şi A.S.P., fiecare cu câte 11

locuri. Pentru ieşirea din impas s-a decis convocarea de noi alegeri

în iunie 1961. De această dată, administraŝia colonială, în

colaborare cu sultanul, a procedat la o redistribuire a

circumscripŝiilor, ce avantaja Z.N.P. Campania electorală a fost

deosebit de tensionată; numai în ziua alegerilor s-au înregistrat

incidente soldate cu 68 de morŝi, dintre care 65 arabi557

.

Rezultatele consultării electorale indicau: 10 locuri pentru Z.N.P.

cu 35% din voturi şi tot 10 locuri pentru A.S.P., care a obŝinut

49,9% din sufragii. De această dată, scrutinul a fost arbitrat de o a

treia forŝă, Z.P.P.P., care, cu 13,7% din preferinŝele electoratului a

beneficiat de 3 mandate parlamentare558

. S-a constituit o alianŝă

Z.N.P.-Z.P.P.P., guvernul, dominat de politicieni arabi, fiind

condus de liderul shirazi, M. Shamte. Frustrat de asemenea

aranjamente, A.S.P. se va orienta către un naŝionalism tot mai

radical.

În martie 1962 are loc în capitala engleză o nouă Conferinŝă

constituŝională. Cu acest prilej s-a stabilit un calendar al etapelor

de parcurs: noi alegeri în iulie 1962, autonomie internă la mijlocul 557

J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p.786. 558

Ibidem; J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 526.

Viorel Cruceanu

264

anului următor şi independenŝă la sfârşitul lui 1963.

Singurul eveniment semnificativ ce a premers alegerilor din

iulie 1962, l-a reprezentat sciziunea din cadrul Z.N.P. Aripa de

stânga, nemulŝumită de faptul că în spatele naŝionalismului afişat

se ascundeau interese conservatoare, se desprinde şi formează sub

conducerea lui Abdul Rahman Mohammed „Babu”, partidul

„Umma” (Partidul Poporului). Noul partid preconiza acordarea

votului universal, accesul neîntârziat la independenŝă şi înfăptuirea

de reforme sociale după modelul chinez. Alegerile s-au desfăşurat

în perioada 8-15 iulie 1963. Rezultatul lor dovedea o inegalitate şi

mai flagrantă decât la precedenta consultare. Practic, victoria a

revenit A.S.P. care a întrunit 54,3% din voturi; dar, pentru această

majoritate indubitabilă, i-au fost repartizate doar 12 mandate. Pe

locul doi s-a clasat Z.N.P. cu numai 29,8% din simpatiile

electoratului, creditat însă, în mod paradoxal, tot cu 12 locuri. Pe

poziŝia a treia se afla Z.P.P.P. cu 15,9% din sufragii şi 6 deputaŝi559

.

S-a format din nou o coaliŝie Z.N.P.-Z.P.P.P.; instalarea guvernului

astfel închegat, condus de acelaşi M. Shamte, a coincis şi cu

acordarea autonomiei Zanzibarului şi Pemba. În septembrie 1963 a

fost organizată la Londra o ultimă Conferinŝă constituŝională.

Delegaŝiile A.S.P. şi „Umma” au format o alianŝă ce milita pentru

respectarea drepturilor constituŝionale indiferent de rasă, anularea

legilor restrictive şi organizarea de noi alegeri pe baza votului

universal, indiferent de naŝionalitate, avere sau studii560

. Cererile

au fost respinse de guvernul local şi de britanici. Prin urmare, la 10

decembrie 1963, sultanatul Zanzibar (inclusiv Pemba) îşi proclama

independenŝa. Starea de incertitudine în care se afla ŝara conferea

un aspect incomplet actului decolonizării. De altfel, evenimentele

din cele patru săptămâni ce au urmat, confirmă aprecierea.

La 4 ianuarie 1964, dorind să elimine opoziŝia, guvernul

Shamte a interzis partidul „Umma”. Această stângăcie politică a 559

S. Urfer, op.cit., p. 27 ; J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p.

786. 560

Vezi Lumea, nr. 5, 30 ian. 1964, p. 10.


265

reprezentat „scânteia care a grăbit revolta”561

. În condiŝii de

clandestinitate se constituie un „Comitet insurecţional” al A.S.P.-

„Umma”. Condus de poliŝistul de origine ugandeză, John Okello,

din Pemba, Consiliul dă semnalul răscoalei populare la 12 ianuarie

1964. Sultanul Seyyid Jamshid este depus, iar guvernul Shamte

dizolvat. Puterea trece în mâinile unui Consiliu Revoluŝionar

prezidat de Abeid Karume. Comentând evenimentele, care s-au

soldat cu masacrarea a „mii de arabi”562

, ziarul Times scria: «ar fi

o greşeală să cauŝi motivele loviturii de stat pur şi simplu în

sentimentele de animozitate care îi opun pe arabi, nearabilor. Cel

puŝin tot atât de importantă este [şi] încordarea care a existat între

grupul conducător şi păturile avute care îl sprijineau, pe de o parte,

şi marea masă a săracilor, pe de altă parte»563

. La rândul său Daily

Worker opina că «schimbarea puterii în Zanzibar nu a fost un

fulger căzut din senin» ci «rezultatul luptei intense pe care forŝele

progresiste au dus-o împotriva vechii coaliŝii guvernamentale»564

.

Prestigiosul The Economist concluziona, apreciind schimbarea

drept «o revoluŝie (...) uşor previzibilă», care a provocat «căderea

elitei arabo-indiene»565

. Noul regim a proclamat, ferm, apartenenŝa

ŝării la lumea africană; el a sesizat că şansele Zanzibarului şi Pemba

rezidă în spiritualizarea celor 30 de kilometri despărŝitori de continent.

În acest spirit, A. Karume a făcut o vizită lui J. Nyerere, fidelul şi

apropiatul său prieten de-a lungul anilor de luptă comună împotriva

colonialismului. Animaŝi de idei similare, Nyerere şi Karume au căzut

de acord ca Tanganyika şi Zanzibar să formeze o singură entitate

statală. La 26 aprilie 1964 a intrat în vigoare legea de unificare, votată

anterior de instanŝele supreme ale celor două ŝări566

. De la 29

octombrie 1964, denumirea oficială a statului creat a devenit 561

Ibidem; vezi şi R. Kapuściński, Ébène, p. 103-105. 562


Cf. Lumea, nr. 5, 30 ian. 1964, p. 9. 564

Ibidem. 565

Cf. J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 787. 566

Parlamentul în Tanganyika şi Consiliul Revoluŝionar în Zanzibar şi Pemba.

Viorel Cruceanu

266

Republica Unită Tanzania, cu dr. J. Nyerere ca preşedinte şi A.

Karume567

ca prim-vicepreşedinte. Actul de la 26 aprilie 1964 a

rămas ca o reuşită incontestabilă în istoria Africii postcoloniale. De

la mijlocul anilor ‟90, în Zanzibar s-au afirmat forŝe secesioniste,

dar nu suficient de puternice încât să ameninŝe uniunea.

MAURITIUS

Insula Mauritius se află în SV Oceanului Indian, la 2.000

kilometri est de coastele Africii. Cadrul natural este superb. I se

mai spune şi „insula verii veşnice”568

. Ea a fost comparată cu „un

smarald imens, inserat în sipetul albastru al Oceanului Indian”569

,

având faima „unui ŝinut cu peisaje splendide, cu plaje cu nisip fin,

palmieri pe coastă, forturi străvechi azi năruite şi munŝi

maiestuoşi”570

. A fost descoperită de portughezul Domingo

Fernandez în 1511. În anul 1598 au venit olandezii, ei fiind cei

care au dat insulei numele monarhului lor571

. Olandezii au fost

alungaŝi de francezi în 1715; noii stăpâni schimbă denumirea

petecului de pământ, în „Ile de France”. Dominaŝia franceză

durează până în 1810 când, profitând de problemele lui Napoleon I

pe continent, englezii se înstăpânesc în minusculul teritoriu.

Congresul de la Viena (1814) confirmă apartenenŝa insulei,

redevenită Mauritius, la Marea Britanie. Prezenŝa engleză s-a

datorat unui interes pur economic: dominaŝia franceză în Mauritius

reprezenta „o ameninŝare pentru comerŝul anglo-indian”572

. 567

A. Karume, născut în 1906, a fost asasinat în aprilie 1972, în Zanzibar, în

condiŝii neelucidate (vendetă politică?). 568

Vezi Lumea, nr. 12,16 mart. 1978, p. 11. 569

Ibidem. 570

Ibidem. 571

Mauriciu de Nassau (1585-1625), al doilea stathouder de Holland, din

dinastia de Orania. 572

Lumea, nr. 34, 17 aug. 1967, p. 31.


267

Trecerea timpului a adeverit că, deşi colonie engleză, Mauritius

„este legată mai degrabă de civilizaŝia franceză”573

. Europenii nu

au fost singurii care şi-au lăsat amprenta aici: după desfiinŝarea

sclaviei în 1834, insula cunoaşte o invazie de chinezi şi mai ales

indieni, veniŝi să muncească pe plantaŝiile de trestie de zahăr.

Importanŝa sa economică sporeşte, astfel încât „din 1860, ea va

deveni prima colonie a Imperiului britanic în ceea ce priveşte

producŝia de zahăr”574

.

Mauritius s-a impus ca un exemplu de convieŝuire paşnică a

numeroase populaŝii diferite. În preajma independenŝei, indienii

reprezentau grupul etnic cel mai numeros, cu 68% din locuitori;

51% dintre indieni erau de religie hindusă, iar 17% de religie

musulmană. Urmau creolii, descendenŝi ai africanilor metisaŝi, cu

28% din populaŝie. Chinezii nu depăşeau 3% şi se ocupau, în

general, cu micul comerŝ. Cei mai puŝin numeroşi erau albii, cu un

procent de 1%, dar ei controlau producŝia de trestie de zahăr ce

furniza 95% din exporturi575

. Mozaicul etnic maurician ne poartă

cu gândul la percepŝia că „insula a devenit prin aspect şi obiceiuri,

dacă nu chiar prin limba sa, o anexă a Asiei”576

.

Până în 1903, Mauritius a fost administrată în comun cu

insulele Seychelles. Englezii se vor arăta cu adevărat interesaŝi de

evoluŝia politică a minusculului teritoriu abia după cel de-al doilea

război mondial. În 1945 a fost creat un „Comitet Consultativ

pentru Reformă Constituŝională”. Dezbaterile s-au finalizat cu

elaborarea primei Constituŝii (1948) ce prevedea înfiinŝarea unui

Consiliu Legislativ (ales prin sufragiu larg) şi a unui Consiliu

Executiv (numit de guvernatorul englez). În acest climat de înnoire

instituŝională s-a constituit primul partid politic, Partidul Laburist,

ce „se inspira din laburismul englez şi teoriile sociale fabiene”577

. 573

Idem, nr. 12, 14 mart. 1968, p. 22. 574

Idem, nr. 35, 22 aug. 1974, p. 38. 575

Ibidem. 576


A. Conchiglia, Maurice: Une île bénie des dieux, în Le Nouvel Afrique-

Viorel Cruceanu

268

Aderenŝii săi proveneau, preponderent, din rândul populaŝiei de

origine indiană şi era condus de medicul Seewoosagur

Ramgoolam578

.

În 1965, Mauritius revine în actualitate cu prilejul

Conferinŝei constituŝionale de la Londra. Discuŝiile au gravitat în

jurul a două alternative: independenŝa sau asocierea cu Anglia.

Decizia finală a fost rezervată electoratului, chemat la urne în

august 1967. Partidul Laburist milita pentru independenŝă. În

perspectiva consultării electorale el şi-a apropiat „Comitetul de

Acţiune Musulmană” şi „Blocul Progresist”; s-a format astfel o

coaliŝie ce s-a prezentat la alegeri sub numele de „Partidul

Independenţei”. În opoziŝie cu laburiştii, optând pentru asociere, se

afla „Partidul Maurician” condus de Gaetan Duval. Lozinca sa era

„dreptate pentru toŝi, indiferent de originea lor etnică”579

dar care,

în realitate, exprima „dorinŝa populaŝiei de origine europeană de a-

şi păstra poziŝiile în faŝa majorităŝii indiene”580

. Victoria revine

coaliŝiei independenŝei cu o confortabilă majoritate: 39 locuri din

totalul de 62 ale Adunării. Liderul laburist S. Ramgoolam este

desemnat prim-ministru. Referindu-se la această numire, ziarul The

Times o considera salutară, deoarece bătrânul politician «se bucură

de respectul tuturor comunităŝilor care formează populaŝia

multirasială a insulei Mauriciu»581

. În consonanŝă cu verdictul

popular, insula şi-a proclamat independenŝa la 12 martie 1968, în

cadrul Commonwealth-ului. Ca formă de organizare statală ea a

rămas o monarhie, şeful statului fiind regina Elisabeta a II-a,

reprezentată de un guvernator general.

Asie, no.57, juin 1994, p. 19. 578

Născut la 18 septembrie 1900. A studiat medicina la Londra. Din 1935 se

dedică şi unei cariere publice: consilier municipal, membru în cele două consilii

locale (1948), primar al capitalei Port-Louis (1958) şi lider al parlamentului

(1960) – vezi şi Profil, în Lumea, nr. 13, 22 mart. 1968, p. 30. 579

Cf. Le Monde, în Lumea, nr. 34, 17 aug. 1967, p. 31. 580

Ibidem. 581

Cf. Lumea, nr. 13, 22 mart. 1968, p. 30.


269

*

* *

După independenŝă, Mauritius „s-a aflat printre puŝinele ŝări

ale continetului african [alături de Botswana, Gambia şi mai apoi

Senegal – nota ns.] care au instituŝionalizat şi menŝinut sistemul

democraŝiei multipartite”582

. Premierul S. Ramgoolam, promotorul

unei „gestiuni clienteliste”583

, a fost principala figură a vieŝii politice

până la alegerile din 11 iunie 1982584

, când este înfrânt de coaliŝia

„Mişcarea Socialistă Mauriciană”-„Mişcarea Militantă Mauriciană”.

Noua echipă conducătoare nutrea idei republicane. Alegerile din 15

septembrie 1991 i-au adus cu mult peste majoritatea de două treimi,

necesară modificării constituŝiei. Prin urmare, la 12 martie 1992, s-

a consumat «ultima etapă a decolonizării»585

prin proclamarea

Republicii. Mauritius a rămas un model de stat democratic,

personalităŝile ce au ocupat magistratura supremă, eminamente

onorifică, fiind:

- sir Veerasamy Ringadoo – 12 martie-30 iunie 1992;

- Cassam Uteem – 1 iulie 1992-15 februarie 2002;

- interimar: Angidi Chattiar – 15-18 februarie. 2002;

- interimar: Ariranga Pillay – 19-25 februarie 2002;

- interimar: Karl Offmann – 25 februarie 2002-1 octombrie

2003;

- interimar: Abdool Raouf Bundhun – 1-7 octombrie 2003;

- sir Aneerood Jugnauth – 7 octombrie 2003 (fost prim-

ministru în două rânduri: 15 iunie 1982-22 decembrie 1995 şi 17

septembrie 2000-30 septembrie 2003).

582

A. Conchiglia, op.cit., p. 19. 583

Ibidem. 584

Sir Ramgoolam a mai fost guvernator-general în perioada 28 decembrie

1983-15 decembrie 1985. Moare la această ultimă dată, în urma unui cancer la

stomac. 585

Le Nouvel Afrique-Asie, no. 32, mai 1992, p. 35.

Viorel Cruceanu

270

SEYCHELLES

Cele 92 de insule componente ocupă o suprafaŝă de numai

453 km2, în apele Oceanului Indian, la Sud de Ecuator. Un reporter

al ziarului Le Monde ne-a lăsat o inspirată descriere: «un arhipelag

liniştit din Oceanul Indian, pe care cicloanele îl ocolesc, pe care

musonul, epuizat în cursa sa prin India, îl atinge cu precauŝie; plaje

cu nisip alb ca făina, ape nepoluate, un climat în permanenŝă blând,

o vegetaŝie exuberantă, fructe delicioase, un popor surâzător, trăind

într-o înŝeleaptă armonie cu natura»586

. Cvasitotalitatea

locuitorilor587

trăiesc pe trei insule mai mari, din cele 33 locuite:

Mahé, Praslin şi Silhouette. Până în secolul al XVIII-lea, arhipelagul a

fost pustiu. Din 1770 devine posesiune franceză fiind colonizat cu

oameni din metropolă. În 1810, se schimbă stăpânul: alături de

Mauritius, Seychelles intră în posesia Marii Britanii. Astăzi,

arhipelagul se înfăŝişează ca „un amestec straniu de rase – negri

sau metişi, descendenŝi ai sclavilor aduşi de corsari sau de primii

coloni, albi, mulatri, indieni, chinezi – vorbind oficial engleza, dar

uzual creola, un fel de franceză a secolului al XVIII-lea, asortată cu

cuvinte hindi sau englezeşti”588

.

Revista Afrique-Asie relevă faptul că „Marea Britanie nu s-a

preocupat de arhipelag decât atunci când i-au fost puse în joc

interesele”589

. Astfel, în cursul celui de-al doilea război mondial

„insulele s-au dovedit un important punct strategic şi au servit

drept bază de telecomunicaŝii”590

. Apoi, în 1948, arhipelagul a fost

dotat cu o constituŝie, un Consiliu Legislativ şi un Consiliu

Executiv. În 1964 s-a creat primul partid politic, „Seychelles 586

Cf. Lumea, nr. 26, 24 iun. 1976, p. 18. 587

32.150 în 1940 ; 41.125 în 1960 ; 60.000 în 1980 ; cca. 85.000 în prezent. 588

Lumea, nr. 26, 24 iun. 1976, p. 18. 589

Cf. idem, nr. 11, 13 mart. 1975, p. 27. 590

Ibidem.


271

People’s United Party” (S.P.U.P.), sub conducerea avocatului

France Albert René, al cărui program prevedea vot universal şi o

decolonizare reală a ŝării. Pornind de la acest fapt, publicaŝia deja

menŝionată, Afrique-Asie, apreciază că „1964 a fost anul când s-a

declanşat lupta pentru independenŝă în insulele Seychelles”591

.

Reprezentanŝii asociaŝiilor patronale şi ai categoriilor locale

privilegiate au reacŝionat şi sub direcŝia unui alt avocat, chinezo-

creol, James Mancham, au pus bazele „Seychelles Democratic

Party” (S.D.P.), partizan al păstrării legăturilor cu metropola.

Ziarul britanic The Financial Times sesiza foarte bine diferenŝele

dintre cei doi lideri de partide: „ani de zile, Mancham s-a arătat

foarte refractar în legătură cu problema independenŝei, în timp ce

René s-a situat pe o poziŝie fermă, favorabilă acesteia”592

.

În 1970, când arhipelagul Seychelles rămăsese ultima colonie

africană a Angliei (cu excepŝia cazului special al Rhodesiei), a fost

elaborată o nouă Constituŝie ce prevedea statutul de autoguvernare.

Pe baza sa, în noiembrie 1970, sunt organizate alegeri pentru cele

15 locuri ale Adunării locale. Favorizat de administraŝia colonială,

S.D.P. se impune cu 10 mandate, urmat de S.P.U.P. cu 5 deputaŝi.

Conform regulilor constituŝionale, James Mancham devine „chief

minister”. De acum înainte viaŝa politică din arhipelag va fi

dominată de rivalitatea S.P.U.P-S.D.P. în ce priveşte oportunitatea

independenŝei. Depăşit de semnificaŝia istorică a acestei aspiraŝii,

Mancham declara în decembrie 1973 că «dacă S.D.P. trebuie să

aleagă între independenŝă sau dominaŝie, el ar opta, din

considerente economice, pentru dominaŝie»593

. La 25 aprilie 1974

au fost organizate alegeri pentru o nouă legislatură. Şi de acestă

dată, decuparea circumscripŝiilor electorale avantaja partidul

guvernamental. Aşa se face că, S.D.P., cu 52,4% din voturi a

primit 13 mandate în Adunare, în timp ce, S.P.U.P., cu un

coeficient de 47,6% din sufragii, a obŝinut doar 2 locuri. În ciuda 591

Ibidem. 592

Vezi Lumea, nr. 25, 16 iun. 1977, p. 25. 593

Cf. Afrique-Asie, în Lumea, nr. 11, 13 mart. 1975, p. 27.

Viorel Cruceanu

272

tulburărilor ce au izbucnit după alegeri, F. Albert René a propus lui

Mancham o alianŝă a celor două partide, astfel încât, toate

sensibilităŝile naŝionale să prezinte un front comun în perspectiva

Conferinŝei constituŝionale de la Londra din toamna lui 1975.

Conferinŝa a deschis calea emancipării arhipelagului, devenit

autonom în octombrie 1975, cu J. Mancham ca prim-ministru.

Apoi, conform calendarului stabilit, la 28 iunie 1976 insulele şi-au

proclamat independenŝa sub numele de Republica Seychelles.

Puterea a fost distribuită bicefal: James Mancham, preşedinte al

Republicii, cumulând şi principalele ministere – afaceri externe,

interne şi apărare, iar F. Albert René, prim-ministru.

*

* *

Cei doi oameni politici conveniseră să menŝină bizara lor

alianŝă până la alegerile din 1978. Numai că, precaritatea

raporturilor S.D.P.-S.P.U.P. s-a dezvăluit în foarte scurt timp.

Relaŝiile dintre Mancham şi René s-au deteriorat constant. Ultimul

episod al acestei evoluŝii l-a reprezentat înlăturarea lui Mancham la

4/5 iunie 1977, pe când se afla la Londra, la un „summit” al

Commonwealth-ului. Puterea este preluată de un Consiliu

Revoluŝionar prezidat de France Albert René, Mancham fiind

acuzat că „nu a mai fost de acord cu ŝinerea alegerilor din 1978”594

şi că urmărea „modificarea Constituŝiei” în sensul instituirii unui

„sistem constituŝional monarhic”595

. Noul regim a inaugurat o

politică militantă, orientându-se spre regimurile de stânga din

Africa şi Asia. „Epoca” René a asigurat stabilitatea şi prosperitatea

micului paradis din Oceanul Indian. Din anii ‟90, s-a revenit la o

democraŝie autentică. Istoria a reŝinut, până în prezent, ca şefi de

stat pe:

594

Vezi Lumea, nr. 25, 16 iun.1977, p. 25. 595

Ibidem.


273

- James Mancham – 28 iunie 1976-4 iunie 1977;

- France Albert René – 5 iunie 1977 (ales în 1979 şi reales

în 1984, 1989, 1993, 1998 şi 2001)-14 aprilie 2004;

- James Michel – 14 aprilie 2004.

CAPITOLUL AL V-LEA

DECOLONIZAREA FOSTELOR POSESIUNI

FRANCEZE DIN AFRICA NEAGRĂ

l doilea război mondial a avut profunde implicaŝii

atât asupra Imperiului colonial britanic, cât şi

asupra celui francez. Mesajul era identic:

menŝinerea lumii africane în stare de dependenŝă

nu se mai putea prelungi la infinit. Englezii, cu pragmatismul

recunoscut, au sesizat la timp direcŝia «vântului schimbării». Nu

acelaşi lucru se poate spune despre francezi. Pe malurile Senei,

spiritul cartezian a rămas o constantă a gândirii imperiale şi după

marea conflagraŝie a secolului trecut. Aşa cum am constatat în

Capitolul al II-lea, la celebra „Conferinŝă de la Brazzaville”,

„Franŝa liberă” a generalului de Gaulle a afirmat că «exclude orice

idee de autonomie»1 şi că «eventuala creare, chiar îndepărtată, de

guverne autonome în colonii este exclusă»2. Sublinierea acestor

idei se dovedeşte necesară, pentru că, numai astfel vom putea

înŝelege evoluŝiile imediat postbelice ale blocului colonial francez.

Atitudinea adoptată la Brazzaville a eliminat teritoriile de peste

mări de la orice participare activă la modelarea unor noi realităŝi.

Singurul subiect decizional rămâne, pentru o bună perioadă de

timp, Franŝa. Totuşi, raporturile metropolă-posesiuni coloniale vor

evolua implacabil în sensul decolonizării. Emanciparea teritoriilor

africane francofone este jalonată de trei etape. 1 X. Yacono, Les étapes de la décolonisation française, Paris, P.U.F., 1971, p.

58; P. Bertaux, L’Afrique de la préhistoire à l’époque contemporaine, Paris,

Bordas, 1973, p. 280; R. Cornevin, L’Afrique Noire de 1919 à nos jours,

Paris, P.U.F., 1973, p. 14. 2 X. Yacono, op.cit., p. 58.

A


275

Prima etapă o reprezintă perioada de la înfiinŝarea Uniunii

Franceze (1946), până la legea-cadru (1956). Ea este caracterizată

de stagnare, de prezervare a statu-quo ante.

A doua etapă se confundă cu legea-cadru Gaston Defferre din

23 iunie 1956. Acum se creează premisele transformării fiecărei

colonii în subiect al propriei evoluŝii.

A treia etapă este cea a Comunităŝii Franceze (1958-1960) şi se

defineşte printr-o evoluŝie foarte rapidă. Ea a fost concepută de

Franŝa ca o ultimă încercare de salvare a desuetelor structuri

coloniale, în timp ce teritoriile africane au resimŝit-o ca pe un vad

de curgere spre libertate.

1. UNIUNEA FRANCEZĂ

Schiŝa Uniunii Franceze, în fapt o retuşare cosmetică a

Imperiului, a fost trasată la Brazzaville. A urmat instituŝionalizarea

sa, prin Constituŝia de la 13 octombrie 1946 ce a pus bazele celei

de-a IV-a Republici franceze. Constituŝia a fost aprobată cu o

foarte slabă majoritate: 9.297.470 de voturi favorabile, comparativ

cu 8.165.459 voturi contra, în condiŝiile în care alŝi 8.467.537 de

alegători, înscrişi pe listele electorale, nu au participat la vot3. Pe

bună dreptate, referendumul de la 13 octombrie 1946 este

considerat o „mediocră naştere a noului regim”4. Ultimele trei

alineate ale Preambulului legii fundamentale se refereau la

Uniunea Franceză, stipulând :

«Franţa formează cu popoarele de peste mări o Uniune

fondată pe egalitatea drepturilor şi obligaţiilor, fără distincţie de

rasă şi religie.

Uniunea franceză este alcătuită din naţiuni şi popoare care 3 P.M. de la Gorce, L’Après guerre. 1944-1952, Paris, Grasset, 1978, p. 162;

p. 482. 4 Ibidem, p. 162.

Viorel Cruceanu

276

îşi valorifică în comun resursele şi îşi coordonează eforturile în

scopul dezvoltării, creşterii bunăstării şi asigurării securităţii lor.

Fidelă misiunii sale tradiţionale, Franţa înţelege să conducă

popoarele pe care le are în seamă, la libertatea de a se administra

ele însele şi de a-şi rezolva democratic propriile afaceri;

excluzând practicile coloniale arbitrare, ea garantează tuturor,

accesul egal în funcţiile publice şi exercitarea individuală sau

colectivă a drepturilor şi libertăţilor...»5.

Formulările de mai sus au stârnit numeroase polemici.

Astfel, primul alineat folosit de noi, pare să fi fost redactat de o

manieră voit neglijentă. Precizarea «fără distincŝie de rasă şi

religie» naşte un semn de întrebare: se referă la popoare (ceea ce

este puŝin probabil) sau la indivizi? Căutarea răspunsului i-a

condus pe mulŝi istorici la concluzia că această incurie reprezintă o

discretă evidenŝiere a supremaŝiei conceptului de libertate individuală,

în detrimentul liberei determinări a colectivităŝilor naŝionale6. De

asemenea, interesante sunt şi exprimările din alineatul al treilea. În

acest sens, promisiunea «libertăŝii de administrare» şi «rezolvării

propriilor afaceri» apare congolezului E. M‟Bokolo ca „un

compromis între vechile tendinŝe asimilaŝioniste şi noile aspiraŝii

de autonomie”7. Generoasă era şi ideea accesului egal în funcŝiile

publice. În realitate lucrurile nu se aşezau atât de simplu. Spre

exemplu, în nici un caz, un african nu putea spera să devină

preşedinte al Uniunii Franceze. Se ştie însă, că tinerii africani

trimişi să studieze în Franŝa erau pregătiŝi, nu pentru guvernele

locale, ca în posesiunile engleze, ci pentru guvernul francez. Aşa

se face că, africanii au fost promovaŝi în structurile puterii, dar,

ascensiunea lor se împotmolea cel mai adesea în poziŝii subalterne, 5 Vezi textul Constituŝiei din 1946 în Documents d’histoire contemporaine (1851-

1967), Paris, A. Colin, 1967, p. 182-190 şi în V.A. Montassier, Les Années

d’après guerre: 1944-1949, Paris, Fayard, 1980, p. 312-321. 6 Apud A. Grosser, La IV

e République et sa politique extérieure, Paris, A.

Colin, 1972, p. 116. 7 E. M‟Bokolo, Le Continent convoité, Paris-Montréal, Etudes Vivantes, 1980, p.

111.


277

precum cele de sub-secretari şi secretari de stat în ministere lipsite

de importanŝă.

Întregul Capitol al VIII-lea era consacrat principiilor de bază

şi organizării Uniunii Franceze. Astfel, art. 63 fixa organele

centrale ale Uniunii: preşedinŝia, Înaltul Consiliu şi Adunarea.

Articolul următor ne face cunoscut că «preşedintele Republicii

franceze este şi preşedinte al Uniunii franceze, ale cărei interese

permanente le reprezintă». În consecinŝă, aşa cum bine s-a

remarcat, titularul magistraturii supreme în timpul celei de-a IV-a

Republici era «preşedinte pe două etaje»8. Înaltul Consiliu era un

fel de organ figurativ, subordonat preşedintelui, bucurându-se de

onorifica îndatorire de «a asista guvernul în conducerea generală a

Uniunii» (art. 64). Dintre toate instituŝiile metropolitane, singurele

în care africanii se puteau afirma erau corpurile legislative.

Prezenŝa în Adunarea Naŝională a Franŝei reprezenta aspiraŝia

supremă deoarece aici „elitele africane puteau spera să joace un rol

politic”9. În 1946 Adunarea cuprindea 23 de deputaŝi africani, al

căror număr va creşte la 38 în 195610

. De asemenea, prezenŝa în

Adunarea Uniunii, un organism pur consultativ, nu era de neglijat:

„această Adunare a reunit şi format un mare număr de personalităŝi

remarcabile”11. Art. 66 al Constituŝiei prevedea că jumătate dintre

membrii Adunării Uniunii proveneau din Franŝa metropolitană şi

jumătate din departamentele de peste mări (D.O.M.), teritoriile de

peste mări (T.O.M.) şi statele asociate12

. Textul constituŝional 8 A. Grosser, La IV

e République..., p. 46.

9 M. Merle (dir.), L’Afrique Noire contemporaine, Paris, A. Colin, 1968, p.

142. 10


Vezi Foccart parle. Entretiens avec Philippe Gaillard, Paris, Fayard/ Jeune

Afrique, vol. 1, 1995, p. 95. 12

D.O.M. erau asimilate regimului administrativ din metropolă (Réunion,

Algeria etc.). T.O.M. se bucurau de un statut propriu, precum federaŝiile AOF şi

AEF şi protectoratele Madagascar şi Somalia franceză, dar ca părŝi indivizibile

ale Republicii. State asociate erau considerate teritoriile sub tutelă (Togo,

Camerun).

Viorel Cruceanu

278

dorea să sugereze un echilibru în reprezentare. În realitate, el

ascundea o inegalitate flagrantă: un deputat pentru numai 80.000

locuitori în metropolă, raportat la un deputat pentru 800.000 de

locuitori13

în Uniune. Se evita, astfel, o majoritate parlamentară

extrametropolitană care ar fi alimentat temerile că Franŝa ar deveni

«o colonie a coloniilor sale». Asemenea temeri s-au dovedit

nefondate, deoarece spiritul asimilaŝionist era încă viu. Prin

urmare, „cei câŝiva reprezentanŝi africani în adunările pariziene se

arătau perfect integraŝi vieŝii politice franceze”14

şi, în interiorul

Uniunii, „nu părea să existe nici o dificultate politică majoră”15

.

O invenŝie a Constituŝiei din 1946 au reprezentat-o Consiliile

Generale, devenite, în 1948, Adunări Teritoriale, cu atribuŝii

ridicol de neînsemnate, restrânse la votarea bugetului şi a

impozitelor. Dar, pe bună dreptate, ele au fost considerate drept

„punctul de plecare al autonomiilor”16

teritoriale. Selectarea

delegaŝilor africani pentru adunările metropolitane şi locale se

făcea prin vot censitar şi prin împărŝirea populaŝiei în două colegii

electorale.

Deşi, prin Constituŝie, toŝi locuitorii Uniunii sunt cetăŝeni

francezi, dublul colegiu îi diferenŝiază: cetăŝeni de statut

metropolitan (colegiul I) şi cetăŝeni de statut local (la vot

participând doar cei ce întruneau censul, erau instruiŝi, fuseseră

notabili sau luptaseră pe front) cuprinşi în colegiul al II-lea.

Existenŝa primului colegiu asigura coloniştilor europeni „o

reprezentare privilegiată şi chiar aristocratică”17

. Nu este de mirare

că, în perioada 1946-1955, populaŝia de origine europeană s-a

triplat în AEF (în special, Camerun) şi s-a dublat în AOF (mai ales 13

J. Ki-Zerbo, Histoire de l’Afrique Noire. D’Hier à Demain, Paris, Hatier, 1972,

p. 500. 14

A. Grosser, La IVe République..., p. 349.

15 Ibidem.

16 H. Deschamps (dir.), Histoire générale de l’Afrique Noire de 1800 à nos

jours, tome II, Paris, P.U.F., 1971, p. 483. 17



279

în Côte d‟Ivoire)18

. La rândul său, A. Grosser sesizează de justeŝe

că dublul colegiu electoral anulează egalitatea „un om – un vot”,

pentru a-i substitui egalitatea sui-generis „un mic grup de alegători

= un mare grup de alegători”19

. O infimă corectură s-a produs prin

legea electorală din noiembrie 1946, dar numai în AOF, unde este

introdus colegiul unic. În AEF, Madagascar şi Camerun persistenŝa

dublului colegiu capătă întărire prin legea electorală din mai

195120

.

Prin toate aceste artificii se „menŝine dominaŝia

metropolei”21

iar „spiritul Imperiului supravieŝuieşte în Uniunea

Franceză”22

pe parcursul întregului deceniu 1946-1956.

2. LEGEA-CADRU GASTON DEFFERRE

Anul 1956 a adus cu sine profunde schimbări în viziunea

colonială franceză. Încă la 31 ianuarie, premierul socialist Guy

Mollet afirma în declaraŝia de investitură că, printre altele,

programul guvernului său îşi propune «să aducă teritoriile de peste

mări la posibilitatea de a-şi administra democratic propriile afaceri,

ceea ce înseamnă asigurarea funcŝionării democratice a instituŝiilor

lor»23

. O asemenea precizare nu viza autonomia posesiunilor

franceze; ea anunŝa însă, un proces reformator, pe care englezii îl

iniŝiaseră imediat după război. În Franŝa, procesul a fost declanşat 18

M. Cornevin, Histoire de l’Afrique contemporaine de la deuxième guerre

mondiale à nos jours, Paris, Payot, 1972, p. 164. 19

A. Grosser, Affaires extérieures. La politique de la France: 1944-1984,

Paris, Flammarion, 1984, p. 47. 20

Datorită legii din mai 1951, corpul electoral creşte în AOF de la 939.000

votanŝi (1947) la 3.200.000 (1952); în colegiul al II-lea din AEF, sporul este

cuprins între 105.000 (1947) şi 550.000 (1952). 21

P.M. de la Gorce, op.cit., p. 158; X. Yacono, op.cit., p. 70. 22


Cf. A. Grosser, La IV e République..., p. 351.

Viorel Cruceanu

280

de sus şi a avut ca promotor pe ministrul „France d’Outre-Mer”,

Gaston Defferre (S.F.I.O.). Înaintată parlamentului în martie 1956,

legea a fost votată la 23 iunie acelaşi an (cu 446 voturi pentru şi

doar 98 împotrivă). Percepută în unele medii ca un „ansamblu de

reforme”24

, legea-cadru şi-a propus şi a reuşit să «accentueze

personalitatea teritoriilor»25

. Principalele sale trăsături se regăseau

în:

introducerea votului universal pentru toŝi bărbaŝii şi femeile ce

au împlinit vârsta de 21 de ani;

suprimarea sistemului electoral cu două colegii;

înlocuirea administraŝiilor centrale ale celor două grupe de

teritorii (AOF şi AEF), cu administraŝii teritoriale pentru

fiecare colonie;

păstrarea AOF şi AEF, conduse de câte un guvernator general

francez şi un Mare Consiliu (Parlament);

dotarea fiecărei colonii cu o Adunare Teritorială, aleasă prin

vot universal, responsabilă de conducerea afacerilor locale şi

cu un Consiliu de Guvernământ (al cărui vicepreşedinte este un

african) responsabil de administrarea teritoriului;

şefia fiecărui teritoriu rămâne în sarcina guvernatorului

francez, responsabil pentru actele sale în faŝa cabinetului de la

Paris.

Gaston Defferre a înfăptuit reforma în condiŝiile dramaticelor

evenimente din Camerun şi Algeria. El declara în faŝa senatorilor:

«nu lăsaŝi să se creadă că Franŝa nu va întreprinde reforme decât

atunci când sângele va începe să curgă»26

; şi adăuga: «nu trebuie să

ne lăsăm dominaŝi pe neaşteptate de evenimente(...). Important este

să luăm la timp măsurile necesare astfel încât să ne poată permite

evitarea conflictelor grave»27

. Cuvintele lui Defferre trădau şi o 24


Ibidem. 26

Cf. A. Grosser, La IVe République..., p. 351.

27 Cf. V. Opluštil, Evolution de l’Afrique depuis la deuxième guerre

mondiale, Praha, S.P.N., 1970, p. 107.


281

stare de anxietate determinată de acumularea nemulŝumirilor în

interiorul Uniunii Franceze. Tocmai de aceea ministrul vedea în

legea sa unica modalitate de «a menŝine şi întări necesara unitate

dintre Franŝa metropolitană şi popoarele din teritoriile de peste

mări»28

. Referindu-se la legea-cadru, susŝinătorul şi colegul de

partid al lui Defferre, François Mitterrand, afirma că ea

«simbolizează spiritul de progres al Franŝei şi şansa evoluŝiei

Africii în calm şi armonie»29

. În realitate, legea Defferre a depăşit

speranŝele iniŝiatorului său, deschizând „drumul spre autonomie”30

al posesiunilor franceze. Astfel, acordarea votului universal a făcut

ca mase întregi de africani să se pronunŝe asupra propriului destin.

Alegerile de la 31 martie 1957 au permis o remarcabilă afirmare a

partidelor autohtone, fapt ce a echivalat, practic, cu o bruscă

africanizare a instituŝiilor locale. La scrutin au participat

10.200.000 alegători în AOF şi 2.500.000 în AEF. Marele partid

R.D.A. a obŝinut 234 de locuri din 476 în AOF31

(fiind majoritar în

Coasta de Fildeş, Sudanul occidental, Guineea, Volta Superioară)

şi 54 de locuri din 200 în AEF (cu majoritate în Ciad). „Convenţia

Africană”, partid creat de Senghor, a ieşit majoritară în Senegal,

iar secŝia sa gaboneză, în Gabon. De asemenea, partidele locale

africane s-au impus în Niger, Mauritania, Dahomey, Congo şi

Oubangui-Chari32

. Adunările Teritoriale rezultate în urma

consultării electorale reflectau raportul de forŝe dintre diferitele

formaŝiuni politice locale şi, din acest moment, posesiunile

francofone sunt conectate la „practicile parlamentare”33

.

Mult discutat a fost aspectul că legea-cadru a fărâmiŝat cele 28


Cf. C. Bourdache, Les années cinquante, Paris, Fayard, 1980, p. 151. 30

P. Bertaux, op.cit., p. 288 ; C. Wauthier, L’Afrique des Africains, Paris,

Seuil, 1977, p. 105. 31

Comparativ cu 41 locuri din 405, în 1952. 32

Vezi E. Sik, The History of Black Africa, vol. IV, Budapest, Academiai

Kiado, p. 200; M. Cornevin, op.cit., p. 214 ; J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 509;

A.Grosser, La IVe République..., p. 352.

33 M. Merle (dir.), op.cit., p. 144.

Viorel Cruceanu

282

două blocuri: AOF şi AEF. Unii africanişti pun acest lucru pe

seama influenŝei exercitate asupra lui Defferre de ivorianul Félix

Houphouët-Boigny, ministru-delegat pe lângă premierul Guy

Mollet. Houphouët devenise campionul micronaŝionalismului

deoarece „nu a acceptat niciodată, cu dragă inimă, supremaŝia

Dakarului”34

în cadrul AOF. Poziŝia sa a fost aspru criticată de o

altă mare figură vest-africană, Léopold Sédar Senghor, adeptul

perpetuării structurilor federale. La vremea aceea, pe cei doi îi

despărŝea o „rivalitate legendară”35

, liderul senegalez făcând

vinovat pe Houphouët de «balcanizarea» Africii Negre. Lui

Senghor i s-a alăturat şi guineezul Ahmed Sékou Touré, care

aprecia fragmentarea AOF şi AEF ca o «greşeală majoră»36

a legii-

cadru. Totuşi, dacă avem în vedere că şi înainte de legea-cadru

teritoriile din AOF şi AEF aveau o pronunŝată personalitate, la care

se adăuga fragmentarea etnică specifică universului african, este

puŝin probabil ca speranŝele lui Senghor şi A.S. Touré să fi putut

prinde contur. Legea-cadru a lăsat însă nerezolvate „două probleme

esenŝiale”37

: nu afecta natura legăturilor constituŝionale dintre

metropolă şi teritorii (sau grupuri de teritorii) şi nu prevedea

posibilitatea accesului acestor posesiuni la o veritabilă

independenŝă politică. În ciuda limitelor sale, legea-cadru a impus

„o evoluŝie rapidă”38

, conectând coloniile franceze la ritmul

cunoscut coloniilor engleze. Mai mult, există un acord general

printre istorici, că legea-cadru a avut un „caracter tranzitoriu”39

; în

acest sens, Raymond Cartier scria, la 1 septembrie 1956, în Paris

Match: «Înŝelepciunea de astăzi consistă în a face contrariul a ceea

ce îndemna prudenŝa de ieri: să accelerăm, în loc să frânăm.

Trebuie să transmitem, în cel mai scurt timp posibil, cât mai multe 34


Le Nouvel Afrique-Asie, no. 52, janvier 1994, p. 10. 36

C. Wauthier, op.cit., p. 105. 37


Ibidem, p. 143. 39



283

responsabilităŝi africanilor. Pe riscurile şi pe răspunderile lor»40

.

3. COMUNITATEA FRANCEZĂ

Cea de-a treia etapă a decolonizării posesiunilor franceze se

declanşează în 1958. Caracteristica sa: comprimarea timpului; în

mai puŝin de doi ani statele din AOF şi AEF trec de la autonomie

(septembrie 1958) la independenŝă (pe întreg parcursul anului

1960). Cum se explică o asemenea evoluŝie? Pe de o parte, prin

spiritul înnoitor, pragmatic, adus de legea-cadru. Pe de altă parte,

datorită crizei algeriene, care impunea Franŝei căutarea unui model

al decolonizării. În prima jumătate a anului 1958, clasa politică

franceză se afla într-un impas de netrecut, cauzat de evoluŝiile din

Algeria. Pe fondul acestor incertitudini crescânde este rechemat la

guvernare, după lungi ani de eclipsă, generalul Charles de Gaulle41,

pe care contemporanii îl percepeau drept «cel mai ilustru dintre

francezi»42

şi pe care istoricii îl consideră „cel mai reputat

preşedinte (sau, în general, om politic) francez din secolul nostru

[secolul al XX-lea – nota ns.]”43

. De la început, generalul de

Gaulle lua contact cu „un proces în plină mişcare”44

. El iniŝiază un

vast plan de reforme printre care şi o reformă constituŝională, ce

redefinea raporturile dintre Franŝa şi coloniile sale.

Noua Constituŝie, care inaugura cea de-a V-a Republică

franceză, stipula că Franŝa şi posesiunile de peste mări alcătuiesc,

în deplină concertare, o Comunitate «fondată pe egalitatea şi 40

Cf. Ibidem. 41

Vezi amănunte în V. Cruceanu, Generalul de Gaulle, contemporanul

nostru, în Historia, nr. 76, apr. 2008, p. 24-30. 42

Al. Vianu, C. Mureşan, R. Păiuşan, S. Nistor, Preşedinţii Franţei, Craiova,

Universalia-Dialog, 1991, p. 170. 43

Ibidem, p. 163. 44

H. Deschamps (dir.), op.cit., tome II, p. 485; P. de Boisdeffre, Şi totuşi... de

Gaulle, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 1997, p.173-179.

Viorel Cruceanu

284

solidaritatea popoarelor ce o compun»45

. Capitolul al XII-lea al

legii fundamentale, intitulat „Despre Comunitate”, consacra la

art. 77 că «în Comunitatea instituită prin prezenta Constituŝie,

statele membre se bucură de autonomie [subl. ns.]»46

. Acelaşi

articol statua că «toŝi cetăŝenii sunt egali în drepturi şi au obligaŝii

identice, indiferent de origine, rasă şi religie». Art. 80 prevedea că

«preşedintele Republicii prezidează şi reprezintă Comunitatea»47

,

el devenind astfel „cheia de boltă” a noii structuri imperiale

franceze. Celelalte instituŝii erau Consiliul Executiv, Senatul şi

Curtea de arbitraj. Interesantă ni se pare structura Consiliului

Executiv, prevăzută la art. 82. Condus de preşedintele Comunităŝii,

Consiliul era alcătuit din: primul ministru al Republicii, şefii de

guvern din fiecare stat membru şi miniştrii-delegaŝi cu problemele

comune. O asemenea adunare de stări politice l-a făcut pe Senghor

să considere Comunitatea drept un «Commonwealth francez»48

.

Cu certitudine, rolul cel mai de seamă în destinele Comunităŝii l-a

jucat art. 86. Acesta lua în considerare, pentru prima dată în istoria

dreptului constituŝional francez, posibilitatea transformării

statutului unui teritoriu din Comunitate. Astfel, se prevedea că, la

cererea Republicii sau printr-o rezoluŝie a Adunării Legislative

locale, confirmată printr-un referendum, «un stat membru al

Comunităŝii poate deveni independent, încetând să mai aparŝină

Comunităŝii»49

.

Constituŝia a fost supusă referendumului la 28 septembrie

1958. În posesiunile de peste mări (inclusiv AOF şi AEF) s-au

înscris la vot 20.645.678 de oameni. Din acest total, s-au exprimat

15.385.255 de sufragii. Constituŝia a întrunit 13.454.693 de voturi

favorabile („da”) şi 1.931.562 de voturi împotrivă („nu”)50

. În 45

Vezi textul Constituŝiei din 1958 în Documents d’histoire..., p. 204-217 şi în

C. Bourdache, op.cit., p. 510-523. 46

C. Bourdache, op.cit., p. 522. 47

Ibidem. 48


Vezi C. Bourdache, op.cit., p. 523. 50

Ibidem, p. 241; în metropolă 17.668.790 electori au votat „da” şi 4.624.511


285

Africa Neagră, procentele indicau un „da” masiv în: Coasta de

Fildeş – 99,9% (de altfel, F. Houphouët-Boigny era considerat

drept „principalul apărător al Comunităŝii”51

), Volta Superioară,

Moyen-Congo şi Oubangui-Chari – 99%, Dahomey şi Ciad – 98%,

Senegal şi Sudanul francez – 97%, Gabon – 92% şi ceva mai slab,

în Madagascar şi Niger – 78%52

. Guineea a fost singura ŝară

africană care a optat pentru „nu”, cu un procent de 95%,

proclamându-şi independenŝa la 2 octombrie 1958, în afara

Comunităŝii. Deşi s-au luat măsuri drastice împotriva Guineei,

acŝiunea curajoasă şi singulară a acesteia avea să anunŝe „virtuala

dezintegrare a Comunităŝii”53

. După plebiscitarea Constituŝiei,

trăgându-se învăŝăminte din lacunele Uniunii Franceze şi ale legii-

cadru, s-a trecut la faza organizării54

Comunităŝii. Prioritate

absolută a avut stabilirea statutului teritoriilor francofone şi a

raporturilor lor cu metropola. Astfel, în perioada 14 octombrie-18

decembrie 1958, Adunările Teritoriale din cele 8 state membre ale

AOF şi cele 4 state componente ale AEF s-au pronunŝat pentru

transformarea acestora în Republici autonome în cadrul

Comunităŝii franco-africane. Alte două posesiuni, Coasta

Somalilor (Somalia franceză) şi Comore, şi-au păstrat calitatea de

T.O.M. În ciuda aparentei democratizări a legăturilor din interiorul

Comunităŝii, totuşi politica externă, de apărare, moneda, politica

economică şi financiară şi cea a materiilor prime strategice (art. 78

al Constituŝiei) erau controlate în continuare de Franŝa.

Dinamica structurilor interne ale Comunităŝii este dovedită

electori au spus „nu”. 51

X. Yacono, op.cit., p. 88. 52

G. de Lusignan, L’Afrique Noire depuis l’indépendance. L’évolution des

Etats francophones, Paris, Fayard, 1970, p. 30. 53

R. Oliver, J.D. Fage, A Short History of Africa, Baltimore, Penguin Books, 1963,

p. 248. 54

X. Yacono stabileşte patru etape ce au jalonat existenŝa Comunităŝii: naşterea

(iunie-septembrie 1958), organizarea (octombrie 1958-septembrie 1959),

transformarea (septembrie 1959-iunie 1960) şi sfârşitul (iunie 1960-mai 1961);

în realitate sfârşitul Comunităŝii s-a consumat în decembrie 1960.

Viorel Cruceanu

286

de faptul că, abia încheiată etapa organizării, se trece la un nou

stadiu evolutiv şi anume, cel al transformării. Faptul s-a datorat

cererii de la 28 septembrie 1959 a Senegalului şi Sudanului

occidental, reunite în Federaŝia Mali, urmate mai apoi şi de

Madagascar, de a li se acorda independenţa în interiorul

Comunităţii. Atitudinea Federaŝiei Mali era explicată de Senghor

în următorii termeni: «Comunitatea nu reprezintă pentru noi decât

o metodă de tranziŝie şi anume, de a ne pregăti pentru

independenŝă în maniera teritoriilor sub dependenŝă britanică»55

.

Încercând să amâne deznodământul final, autorităŝile franceze au

procedat, la 4 iunie 1960, la modificarea art. 86 al Constituŝiei. În

noua sa formă, el stipula:

«Un stat membru al Comunităŝii poate deveni independent pe

calea acordurilor, fără a înceta să aparţină Comunităţii [subl. ns.].

Un stat independent nemembru al Comunităŝii poate, pe

calea acordurilor, să adere la Comunitate fără a înceta să fie

independent»56

.

Primul alineat al art. 86 renovat probează prin exprimarea

«fără a înceta să aparŝină Comunităŝii», eşecul atitudinii rigide

franceze faŝă de Guineea. De asemenea, supleŝea formulării

trădează o schimbare doctrinară: Comunitatea, care în esenŝa ei era

o federaŝie de popoare, tinde să devină o Confederaŝie de state

libere. Această metamorfoză pare să fi fost încurajată şi de modul

de concepŝie a celui de-al doilea alineat. Numai că, un stat

independent nu putea să adere la Comunitate, pe baza Constituŝiei

din 1958, fără şă-şi piardă din atributele suveranităŝii. În

consecinŝă, modificarea art. 86, ne apare ca o simplă operaŝiune

cosmetică, menită insuccesului. Acceptarea de către guvernul

francez, a exigenŝelor Federaŝiei Mali şi Madagascarului a

reprezentat o ultimă sforŝare de salvare a imperiului său colonial.

Odată trecută şi această barieră, euforia independenŝei a cuprins

întreaga lume francofonă. Până la sfârşitul anului 1960, ŝările 55

Cf. X. Yacono, op.cit., p. 88. 56

Ibidem, p. 97.


287

membre ale AOF şi AEF, depăşind contradicŝiile textelor

constituŝionale, părăsesc Comunitatea şi devin state de sine-

stătătoare.

A. DECOLONIZAREA AFRICII OCCIDENTALE

FRANCEZE (AOF)

CAZUL PARTICULAR: GUINEEA

Caracteristica generală a decolonizării celor opt posesiuni ale

AOF şi a teritoriului Togo o constituie înfăptuirea sa pe cale

paşnică. Am categorisit Guineea drept „caz particular” pentru că,

la Referendumul din 28 septembrie 1958, ea a fost singura care s-a

pronunŝat pentru „nu”.

Guineea, supranumită şi «Castelul de apă al Africii»57

,

deoarece de aici îzvorăsc fluviile Niger (al treilea de pe continent),

Senegal şi Gambia, a fost proclamată colonie franceză în 1890.

Actul avea atunci o simplă valabilitate nominală pentru că din

1882 şi până în 1898, forŝele franceze s-au confruntat cu armatele

legendarului Samory Touré, care au opus „rezistenŝa cea mai lungă

şi tenace, întâlnită de o putere colonială în Africa Neagră”58

. La 29

septembrie 1898, Samory, supranumit şi „Napoleonul

Sudanului”59, cu efectivele drastic reduse de efort, boli şi foamete,

a fost capturat de căpitanul Gouraud. Exilat în Gabon, pe insula 57

Cf. Lumea, nr. 11, 10 mart. 1988, p. 6. 58

Y. Person, Samori, construction et chute d’un empire, în Les Africains,

tome I, Paris, Edit. J.A., 1977, p. 253 ; A.A. Boahen, African Perspectives on

Colonialism, Baltimore and London, The John Hopkins University Press, 1990,

p. 53-54. 59

L. Niŝescu, Republica Guineea, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1961, p. 46.

Viorel Cruceanu

288

Ndjolé, în mijlocul apelor fluviului Ogooué, marele Samory moare

de pneumonie, la 2 iunie 1900. Amintirea lui s-a păstrat vie, astfel

încât, la începutul secolului al XX-lea, populaŝiile din centrul şi

nordul Guineei s-au răsculat sub conducerea lui Alpha Yaya.

Arestarea acestuia în 1911, a marcat pacificarea teritoriului vest-

african. Până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Guineea

cunoaşte o perioadă de linişte internă.

Alegerile de la 21 octombrie 1945 pentru Constituanta

franceză inaugurează „era” politică din istoria Guineei. Alesul

teritoriului a fost Yacine Diallo care s-a alăturat grupului

parlamentar socialist. Obedienŝa şi conservatorismul de care a dat

dovadă i-au permis reînnoirea succesivă a mandatului, până la

moartea sa, survenită în 1954. În 1946, învăŝătorul de origine

maliană Madeira Keita pune bazele primei formaŝiuni politice, „Le

Parti Progréssiste de Guinée” (P.P.G.). La 14 mai 1947, P.P.G.

devine secŝie a R.D.A. şi ia numele de „Le Parti Démocratique de

Guinée” (P.D.G.). Madeira Keita a imprimat o linie militantă

partidului; timp de şase ani, cât a fost secretar general al P.D.G., el a

suferit nouă arestări şi deportări în interiorul ŝării. Exasperate,

autorităŝile franceze i-au interzis şederea în Guineea şi în 1952 l-au

expulzat în Mali. Conducerea P.D.G. este preluată de Ahmed

Sékou Touré care se va impune ca liderul de necontestat al mişcării

de emancipare naŝională. În cuvinte simple, el şi-a expus crezul

politic: «am o singură ambiŝie: aceea de a fi util fraŝilor mei şi ŝării

mele»60

, adăugând: « sunt şi voi fi mereu împotriva nedreptăŝilor şi

a opresiunii»61

. Remarcabil organizator, Sékou Touré a reuşit să

transforme P.D.G. într-un partid modern, implantat în toate

straturile sociale, mai ales în cel ŝărănesc. Aşa se face că, P.D.G. a

dobândit o largă audienŝă, eclipsând în totalitate micile partide

rivale.

Ahmed Sékou Touré s-a născut la 9 ianuarie 1922, într-o 60

S.K. Keita, Ahmed Sékou Touré, l’homme du 28 septembre 1958, Conakry,

1977, p. 5. 61

Ibidem, p. 6.


289

familie de ŝărani săraci din Faranah. După mamă, Sékou era nepot

în linie directă al lui Samory Touré. A urmat cursurile primare în

ŝinutul natal. Încă de atunci îşi manifesta spiritul mândriei

naŝionale, moştenit din familie. Faptul este remarcat de directorul

şcolii care nota în dosarul tânărului Sékou: «elev inteligent, asiduu,

punctual, dar un pericol pentru Franŝa»62

. În 1936 intră la Colegiul

tehnic din Conakry. După repetate incidente cu autorităŝile şcolare

franceze este eliminat în 1938. Pedeapsa a fost însoŝită de o decizie

a guvernatorului care interzicea admiterea sa în orice altă şcoală

din colonie. În aceste condiŝii, prestează munci necalificate şi îşi

completează studiile prin corespondenŝă. Din 1941 devine

funcŝionar de poştă şi telecomunicaŝii şi, în numai câteva luni, se

impune ca lider al sindicatului P.T.T. Pe bună dreptate se apreciază

că Sékou Touré „a fost marcat profund de sindicalism”63

, aspect

asupra căruia am insistat într-un capitol precedent64

. Important

pentru cariera lui s-a dovedit saltul de la lupta sindicală la lupta

politică. În calitate de fondator al R.D.A., el a rămas fidel

principiilor militante originare. Deşi ostil rupturii de P.C. Francez,

înfăptuită de Houphouët-Boigny, Sékou Touré a rămas în interiorul

superpartidului, combătând tezele liderului ivorian, căruia îi

amintea: «mai presus de R.D.A. se află Africa (...). Dacă R.D.A. nu

face munca grandioasă ce ne aşteaptă, o va face Africa»65

.

Nonconformismul manifestat frecvent i-a atras epitetul de «copilul

teribil al R.D.A.»66

. Nefiind nici pe placul autorităŝilor, Sékou a

stat aproape un deceniu în umbra lui Y. Diallo.

La alegerile de la 2 ianuarie 1956, P.D.G. şi-a probat forŝa

adjudecându-şi 346.716 voturi din totalul de 561.97367

. Scorul

obŝinut a permis ca Sékou Touré şi colaboratorul său, Saïfoulaye 62

Ibidem, p. 26. 63

P.F. Gonidec, Les systèmes politiques africains, Paris, L.G.D.J., 1978, p.

106. 64

Vezi Capitolul al III-lea, consacrat premiselor ideologice ale decolonizării. 65


S.K. Keita, op.cit., p. 73; G. de Lusignan, op.cit., p. 31. 67

S.K. Keita, op.cit., p. 64.

Viorel Cruceanu

290

Diallo, să fie delegaŝi în Adunarea Naŝională Franceză. Ca membru

al Adunării metropolitane, Sékou „nu şi-a ascuns niciodată

dispreŝul pentru jocurile [de culise ale] parlamentarilor

parizieni”68

. El a preferat să păstreze strânse legături cu ŝara şi la

18 noiembrie 1956 s-a prezentat la alegerile municipale fiind ales

primar al capitalei. Schimbările introduse de „legea-cadru” au

permis un nou triumf al P.D.G.: la alegerile de la 31 martie 1957,

partidul lui Sékou câştigă 56 de locuri din cele 60 ale Adunării

Teritoriale69

. Conform regulilor „legii Defferre”, Sékou Touré

devine vicepreşedinte al Consiliului de Guvernământ. În această

funcŝie el iniŝiază primele măsuri de punere în practică a

programului P.D.G. care preconiza trecerea la „administrarea prin

intermediul comunităŝii”70

. Astfel, Sékou Touré declara: «noi avem

intenŝia să abolim obiceiurile, concepŝiile, metodele

colonizatorului. Le vom înlocui prin formule autentic guineeze,

inventate de poporul Guineei. Fiecare va trebui să se reîntoarcă la

sursele naturale şi morale ale Africii pentru a putea să gândească

autonom, fiecare va trebui ca, prin gândirea şi actele sale, să

recunoască valorile, condiŝiile şi interesele Africii»71

. Apelul la

spiritul autentic african avea menirea să confere trăinicie

procesului de emancipare. În acest sens, Sékou a promovat o serie

de legi ce au interzis poligamia şi practica dotei şi au acordat

drepturi egale femeilor cu bărbaŝii. De asemenea, în aprilie 1958,

Adunarea locală a votat legea ce suprima instituŝia şefilor

tradiŝionali.

Am văzut mai sus că reîntoarcerea generalului de Gaulle, în

iunie 1958, a marcat un moment de cotitură în reaşezarea

structurilor coloniale franceze. Sékou Touré a sesizat că generalul

nu intenŝiona să urmeze exemplul britanicilor ce consimŝiseră, cu 68

Ibidem. 69

Ibidem, p. 66; M. Cornevin, op.cit., p. 196; J. Ganiage, H. Deschamps, O.

Guitard, L’Afrique au XXe siècle, Paris, Sirey, 1966, p. 376.

70 G. Bonn, L’Afrique quite la brousse, Paris, R. Laffont, 1966, p. 282.

71 Ibidem, p. 280.


291

un an mai devreme, să acorde independenŝa Ghanei. De aceea, el

avertiza Comitetul de redactare a Constituŝiei celei de-a V-a

Republici: «Orice proiect de constituŝie, care nu va recunoaşte

popoarelor de peste mări dreptul la independenŝă, va fi respins de

către noi cu fermitate şi în unanimitate»72

. Liderul guineez îşi

manifesta suspiciunea că «în umbra decorului egalitar al

Comunităŝii sunt disimulate firele a căror mânuire ar fi asigurat

perpetuarea dominaŝiei Franŝei asupra coloniilor sale din Africa

Neagră»73

. Devenit şi „copilul teribil al Comunităŝii franceze”,

Sékou a cerut compatrioŝilor săi să voteze prin „nu” la

Referendumul iniŝiat de generalul de Gaulle. În prealabil,

geneneralul de Gaulle a vizitat toate capitalele africane francofone

pentru a se convinge de sprijinirea proiectului său. La 25 august

1958, generalul a sosit la Conakry, unde i s-a făcut o primire

triumfală. Speranŝele abia renăscute ale lui de Gaulle sunt

spulberate de un discurs în forŝă al lui Sékou Touré, care declara:

«Proiectul de constituŝie nu trebuie să păstreze logica regimului

colonial (...). Noi nu sprijinim proiectul decât cu condiŝia ca noua

constituŝie să proclame:

1. Dreptul la independenŝă şi egalitate juridică al popoarelor

asociate, drept care reprezintă pentru aceste popoare libertatea

de a-şi făuri instituŝii după dorinŝa lor şi de a exercita în statele

lor şi între ele puterea de autodeterminare şi autoadministrare.

2. Dreptul la despărŝire, fără de care Uniunea franco-africană va

putea fi considerată cu timpul drept un edificiu arbitrar impus

noilor generaŝii.

3. Solidaritatea activă a popoarelor şi statelor asociate, în scopul

accelerării şi armonizării poziŝiei lor»74

.

Şi, liderul guineez a încheiat cu următoarele fraze, rămase

celebre: «Înainte de orice avem nevoie de demnitate şi nu se poate

obŝine demnitate fără libertate. Preferăm sărăcia în libertate, 72

S.K. Keita, op.cit., p. 69. 73

Ibidem, p. 75. 74

L. Niŝescu, op.cit., p. 90-91.

Viorel Cruceanu

292

bogăţiei în sclavie [subl. ns.] (...). Nu renunŝăm şi nu vom renunŝa

niciodată la dreptul nostru legitim şi natural la independenŝă»75

.

Martor al evenimentelor de la Conakry a fost şi consilierul pe

probleme africane al generalului, Jacques Foccart. El încearcă să

nuanŝeze: „Într-adevăr, lecturat, [discursul] nu părea teribil. Dar, el

a fost pronunŝat cu violenŝă, fiecare formulă (...) declanşând rafale

de aclamaŝii”76; Sékou Touré „s-a lăsat furat de verbul său, [fiind]

prizonier al propriilor formule”77.

Acest discurs a iritat „orgoliul casant al generalului de

Gaulle”78

, care „a rămas foarte marcat de afrontul lui Sékou

Touré”79. Replica preşedintelui francez nu s-a lăsat aşteptată: «S-a

vorbit de independenŝă. Spun şi aici, mai răspicat decât altădată, că

independenŝa este la dispoziŝia Guineei care poate să şi-o

însuşească la 28 septembrie, răspunzând „nu” propunerii care i se

face»80

, adăugând, deloc prietenos: «metropola nu se va opune. Ea

[Guineea – nota ns.] va suporta, bineînŝeles, consecinŝele»81

.

Referendumul de la 28 septembrie 1958 a confirmat

speranŝele liderului P.D.G. Pe listele electorale au fost înscrişi

1.408.500 guineezi, din care 1.203.875 au participat la vot. Dintre

aceştia, 1.136.324 au votat „nu” ( adică un coeficient de 95%) şi

numai 56.981 au exprimat „da” ( un număr de 10.570 buletine de

vot au fost anulate)82

. După publicarea rezultatelor, omagiind

maturitatea poporului său, Sékou Touré se făcea ecoul frumoaselor 75

G. de Lusignan, op.cit., p. 31; S.K. Keita, op.cit., p. 71; M. Meredith, The

State of Africa. A History of Fifty Years of Independence, London-New

York-Sydney-Toronto, Free Press, 2006, p. 67. 76

Foccart parle..., vol. 1, p. 163. 77

Ibidem, p. 165. 78



Caiet de vacanţă - Lumea, Bucureşti, 1987, p. 196; M. Meredith, op.cit., p.

68. 81


C. Bourdache, op.cit., p. 241; L. Niŝescu, op.cit., p. 92; S.K. Keita, op.cit., p.

72; E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 227; G. de Lusignan, op.cit., p. 33; vezi şi Profil,

în Lumea, nr. 33, 12 aug.1965, p. 31.


293

idealuri panafricaniste din epocă: «Guineea nu este decât un fragment

sensibil şi palpitant al Africii»83

, considerând că „nu”-ul guineez este

doar un moment pe calea eliberării întregului continent. Atitudinea

liderului P.D.G., care a determinat un deznodământ unic în istoria

Referendumului, i-a adus un imens prestigiu devenind „unul dintre

cei mai populari oameni ai continentului negru”84

. La 2 octombrie

1958, Adunarea Teritorială proclama în mod solemn independenŝa

primei colonii franceze din Africa Neagră. Investit preşedinte al

Republicii Guineea, Sékou Touré evidenŝia marea sarcină a

„personalităŝii africane”: «Dacă vom reuşi, Africa va proba că este

perfect capabilă să se integreze vieŝii moderne şi universale»85

.

Reacŝia Franŝei a fost dură; ea s-a manifestat prin sistarea

oricărui ajutor financiar şi prin retragerea tuturor cooperanŝilor

francezi. Gestul fostei metropole, care a afectat grav economia

guineeză, era determinat de considerente politice: umilirea ŝării ce

a avut curajul să creeze un nedorit precedent. Actul a fost ignobil

pentru că şi aşa Franŝa lăsa în urma ei una dintre cele mai sărace

colonii. Cvasitotalitatea populaŝiei era cuprinsă în agricultură.

Sectorul non-agricol se reducea la minele de bauxită şi fier şi la

prima centrală hidroelectrică din A.O.F. care au permis creşterea

numărului salariaŝilor de la 14.000 (1950) la 51.000 (1957)86

.

Situaŝia din învăŝământ era dezastruoasă: doar 5% din copiii de

vârstă şcolară frecventau şcoala elementară; liceele numărau 748

de elevi iar numărul studenŝilor guineezi, înscrişi în Franŝa, sau în

alte ŝări, se ridica la numai 40. De asemenea, în teritoriu nu exista

decât un singur spital87

. Ostilitatea Franŝei a impus ca Guineea să

pornească „de la zero”88

după Referendum. Pentru aceasta,

Guineea s-a orientat către statele socialiste din estul Europei, motiv 83


Ph. Decraene, Le panafricanisme, Paris, P.U.F., 1959, p. 45. 85

G. Bonn, op.cit., p. 285. 86


L. Niŝescu, op.cit., p. 66-68. 88

G. de Lusignan, op.cit., p. 179.

Viorel Cruceanu

294

suplimentar de furie pentru generalul de Gaulle care o considera

„un cap de pod al comunismului în Africa Neagră”89

. Din Africa,

Ghana lui Kwame Nkrumah i-a oferit un ajutor de 10 milioane lire

sterline. Cu banii primiŝi şi cu valorificarea propriilor eforturi,

Guineea a reuşit să supravieŝuiască dovedind celorlalte colonii din

AOF şi AEF că desprinderea de Franŝa era posibilă.

*

* *

În 1958, Sékou Touré era un erou respectat în întreaga

Africă. El a deturnat imensa popularitate de care se bucura în

profitul unei puteri personale fără limite. Ca şef de stat s-a declarat

adept al edificării unei societăŝi socialiste în Guineea. Însă,

socialismul său era „conceput în principal pe baza unei revoluŝii

culturale”90

. Or, revoluŝia culturală a însemnat, sub pretextul unei

etici morale superioare, eliminarea fizică şi marginalizarea socială

a tuturor celor bănuiŝi că nu împărtăşesc ideile „Marelui Elefant”91

.

Suspicios, confruntat şi cu o serie de comploturi, unele reale, altele

imaginare, Sékou Touré a transformat Guineea într-un infern. În

timpul „domniei” sale absolute de 26 de ani, 2.000.000 de

guineezi92

au fost nevoiŝi să părăsească ŝara natală pentru a scăpa

de coşmar. Marele istoric guineez Ibrahima Baba Kaké, el însuşi

exilat, i-a consacrat preşedintelui o carte intitulată: Sékou Touré:

le héros et le tyran. Titlul reproduce fidel calea parcursă de cel

care, la fel ca bunicul său, ar fi putut rămâne o legendă. Zecile de

mii, poate sutele de mii de victime sunt o tristă realitate, pentru

istoria contemporană a Guineei. Sékou Touré, care nu a reuşit să-şi 89

S.K. Keita, op.cit., p. 73. 90

E. Voiculescu, M. Voiculescu, Renaşterea africană, Bucureşti, Editura

Politică, 1979, p. 96. 91

Elefantul era emblema P.D.G. Încă înaite de 1958, Sékou era numit şi Sily =

elefant. 92

Vezi Jeune Afrique, no. 1306, 15 jan. 1986, p. 10-16.


295

scoată ŝara din sărăcia moştenită de la francezi, a murit subit la 26

martie 1984, în urma unei crize cardiace, lăsând posterităŝii sechele

care cu greu vor fi depăşite.

La o săptămână de la moartea sa armata a preluat puterea, la

3 aprilie 1984. Preşedinte a devenit generalul Lansana Conté

(„ales” în 1993 şi reales în 1998 şi 2003). Speranŝa revenirii la

normalitate s-a transformat, rapid, într-o amară decepŝie. Generalul

Conté s-a dovedit, la rândul său, un dictator fără scrupule. A

exercitat, vreme de 24 de ani, o putere discreŝionară ce a aruncat

ŝara în pragul ruinei. Diminuat de o gravă maladie, s-a stins din

viaŝă la 22 decembrie 2008. Atmosfera „suprarealistă” lăsată

moştenire a cauzat o nouă intervenŝie a armatei, de această dată a

gradelor inferioare şi a trupei, căpitanul Moussa Dadis Camara

devenind lider. După 50 de ani de independenŝă, Guineea pornea,

din nou, de la zero.

CAZURILE GENERALE: TOGO

Deşi am încadrat Togo cazurilor generale ale decolonizării

din A.O.F., nu putem omite statutul său particular: iniŝial a fost

colonie germană (1884-1914), apoi teritoriu sub mandat (1919-

1946) şi sub tutelă (1946-1960). Germanii au urmărit să facă din

Togo o „colonie model”. Pentru o valorificare optimă ei „au

construit trei linii de cale ferată”93

(lucru foarte rar la o putere

colonială) şi au creat „cea mai bună reŝea rutieră din Africa

tropicală”94

. În debutul primului război mondial, Togo a fost timp

de câteva zile teatru de operaŝiuni militare. Germanii se bazau doar

pe o forŝă de 500 oameni, în majoritate elemente ale poliŝiei locale 93

M. Piraux, Le Togo aujourd’hui, Paris, Edit. J.A., 1977, p. 39. 94

S. Amin, L’Afrique de l’Ouest bloquée, l’économie politique de la

colonisation: 1880-1970, Paris, Minuit, 1971, p. 126.

Viorel Cruceanu

296

togoleze, încadrată de un număr redus de ofiŝeri din metropolă95

. În

aceste condiŝii Togo a fost o pradă uşoară pentru anglo-francezi: la

26 august 1914, guvernatorul german capitulează fără condiŝii. La

10 iulie 1919, prin declaraŝia comună anglo-franceză semnată la

Londra se puneau bazele împărŝirii Togo-ului german: 56.600 km2

(2/3 din teritoriu) reveneau Franŝei, parte ce corespunde actualei

Republici Togo şi 28.400 km2

(1/3 din teritoriu) Angliei, zonă

cunoscută sub apelativul Togoland. Aşa cum am menŝionat mai

sus, Togo cunoaşte mandatul şi apoi tutela, pe care Samir Amin le

consideră o „ficŝiune juridică”96

, deoarece mascau tot un

comportament colonial. Aserŝiunea este probată de faptul că în

1934 Togo este unit cu Dahomey, iar din 1936 este încadrat în

AOF.

Activitatea politică a început mai devreme în Togo decât în

celelalte posesiuni franceze. Astfel, în 1929 s-a născut mişcarea

naŝionalistă „Togobund” ce milita pentru reunificarea ŝării.

Acuzată de simpatii faŝă de germani, organizaŝia a fost dizolvată în

1939. În replică la „Togobund”, în 1941 s-a constituit, din

iniŝiativa francezilor, o organizaŝie socială şi culturală întitulată

„Le Comité de l’Unité Togolaise” (C.U.T.). Sub impulsul lui

Sylvanus Olympio, ce făcea parte din «marele familii togoleze»97

,

C.U.T. se transformă în partid politic, în aprilie 1946. Prima mare

acŝiune politică, ce a răscolit Togo, a fost legată de „problema

ewe”. La originea sa se afla profesorul de geografie de la Achimota

(Coasta de Aur), Daniel Chapman. În primele luni ale anului 1945,

acesta propune crearea unui „Eweland”, sub tutelă britanică, prin

reunirea celor 380.000 ewe din Coasta de Aur, 137.000 din

Togoland şi 200.000 din Togo francez98

. Ideii lui Chapman i s-a

raliat S. Olympio (ewe, după mamă). Treptat, el s-a detaşat de teza 95

M. Piraux, op.cit., p. 42. 96

S. Amin, op.cit., p. 133. 97

Este vorba de bogatele familii de comercianŝi de origine braziliană: Felicio,

De Souza, Olympio, d‟Almeida, da Costa (vezi S. Amin, op.cit., p. 127). 98

Cf. M. Cornevin, op.cit., p. 184.


297

„Eweland”-ului căreia îi substituie teza reunificării Togo-ului. În

acelaşi timp, Olympio se dovedea „mai puŝin ataşat ansamblului

francez decât alŝii”99

, motiv pentru care era privit cu suspiciune de

către francezi. Pentru a contracara tendinŝele unioniste ale lui

Olympio (în care se bănuia şi complicitatea englezilor), francezii

au încurajat formarea unor partide moderate, fidele lor. Aşa s-a

constituit, în aprilie 1946, „Le Parti Togolais du Progrès” (P.T.P),

condus de Nicolas Grunitzky100

şi medicul Pedro Olympio, vărul

lui Sylvanus.

Perioada 1946-1951 a fost favorabilă C.U.T. La alegerile pentru

Adunarea franceză, din noiembrie 1946, candidatul său, dr. Martin

Aku, l-a devansat pe Grunitzky. O lună mai târziu, C.U.T. câştigă 15

din cele 24 locuri ale Adunării Teritoriale, prezidată de acum înainte

de S. Olympio. Anul 1951 a adus cu sine o serie de noutăŝi. În iulie

s-a format un partid aristocratic, intitulat „L’Union des Chefs et

Populations du Nord” (U.C.P.N.), condus de Antoine Meatchi.

Apariŝia sa fragmenta şi mai mult scena politică togoleză (Olympio

era din sud, iar Grunitzky din centrul ŝării). În septembrie, tineretul

din interiorul C.U.T. formează o mişcare mai radicală, „Juventus

Togo” sau „Juvento”, al cărui scop era «lupta pentru independenŝa

imediată»101

. Tribulaŝiile din C.U.T. au avut efecte negative în ceea

ce priveşte evoluŝia partidului. Prin urmare, la alegerile

parlamentare din toamna lui „51, N. Grunitzky şi-a luat revanşa

faŝă de M. Aku. Mai mult, la alegerile locale din 1952, C.U.T. a

fost înfrânt de P.T.P. care va domina viaŝa politică internă până în

1958.

Accesul la autonomie al Coastei de Aur, în aprilie 1954, s-a

răsfrânt pozitiv şi asupra Togo. Franŝa şi-a reamintit subit că Togo 99

S. Amin, op.cit., p. 133. 100

Născut la 4 aprilie 1913, din tată de origine poloneză (din teritoriile ocupate

în est de Germania) şi mamă dintr-o familie princiară Yoruba. A studiat

ingineria la Paris. În timpul războiului a luptat în rezistenŝă şi s-a ataşat

curentului „gaullist” (vezi şi Profil, în Lumea, nr. 11, 12 mart. 1964, p. 31). 101


Viorel Cruceanu

298

este un teritoriu sub tutelă. De aceea, la 16 aprilie 1955, a creat un

Consiliu de Guvernământ, primul din Africa Neagră franceză,

alcătuit din 5 africani (desemnaŝi de Adunarea locală) şi 4 europeni

(numiŝi de rezidentul francez). Practic, Togo dobândea un regim de

semi-autonomie. Pentru instituŝionalizarea noii realităŝi s-au

organizat alegerile de la 12 iunie 1955. C.U.T., care sub presiunea

„Juvento” şi-a radicalizat opŝiunile, a cerut boicotarea scrutinului.

Voturile au fost împărŝite geografic, după cum urmează: P.T.P. şi-a

adjudecat 95% din sufragii în sud, în timp ce U.C.P.N. a întrunit

92% în nord102

. Cele două partide, simpatizate de metropolă, au

format împreună o coaliŝie guvernamentală (3 locuri P.T.P. şi 2

portofolii U.C.P.N.). Pentru a marginaliza C.U.T., coaliŝia P.T.P.-

U.C.P.N. a cerut în iulie 1955 acordarea statutului de autonomie

deplină. Tot în 1955, Togo a fost vizitat de o misiune a Consiliului

de Tutelă al O.N.U. Având în vedere apropiata independenŝă a

Coastei de Aur şi, implicit, cererea britanicilor de a se organiza un

referendum în Togoland cu privire la tutelă, misiunea a recomandat

Franŝei, o consultare similară şi în Togo. Referendumul s-a

desfăşurat în Togoland (care a optat pentru ridicarea tutelei şi

unirea cu Coasta de Aur) dar nu şi în Togo. În schimb, Franŝa a

recurs la un artificiu: la 30 august 1956 Togo este declarată

„republică autonomă”, asociată Franŝei (apărarea, politica externă

şi serviciile comune vitale rămâneau în competenŝa metropolei).

Statutul de „autonomie” şi-a aflat confirmare printr-un referendum

special, la 28 octombrie 1956, încheiat cu un procent favorabil de

93%103

.

Pus în faŝa faptului împlinit, Consiliul de Tutelă al O.N.U. a

cerut Franŝei, în iunie 1957, ca următoarele alegeri, al căror termen

se apropia, să se desfăşoare sub controlul unei misiuni a

organizaŝiei mondiale. Pe listele electorale s-au înscris 490.000

persoane cu drept de vot, dar la urne s-au prezentat doar 318.000

electori. Alegerile de la 27 aprilie 1958 au determinat o răsturnare 102


M. Cornevin, op. cit., p. 187.


299

a raportului de forŝe: C.U.T. obŝine o zdrobitoare victorie cu

191.000 voturi (64% din total), care contabilizate au dat 29 de

locuri în Adunare. Partidul U.C.P.N. a obŝinut 10 mandate, urmat

de independenŝi cu 4 locuri, în timp ce P.T.P. s-a clasat pe ultimul

loc cu numai 3 deputaŝi104

.

În urma consultării electorale, la 13 mai 1958, S. Olympio105

,

„un om de stat integru dar prea rigid în principii, autoritar şi chiar

de o mare cruzime pentru duşmani”106

, este desemnat prim-

ministru. Ca şef de guvern, Olympio s-a dovedit mult mai

echilibrat, chiar moderat. În noiembrie 1958, Franŝa a acceptat

ridicarea tutelei, act primit favorabil de O.N.U. A urmat acordarea

deplinei autonomii interne la 1 februarie 1959 şi proclamarea

independenŝei la 27 aprilie 1960. Devenit primul preşedinte al

Republicii, S. Olympio a ŝinut să-l omagieze pe generalul de

Gaulle despre care spunea că «este unul dintre primii care au

înŝeles că Africa nu putea rămâne în imobilism»107

.

*

* *

S. Olympio a excelat prin rigiditate şi autoritarism. Politica

internă austeră a fost neinspirat corelată cu o politică externă

izolaŝionistă (relaŝii deosebit de încordate cu vecinii, mai ales cu

Ghana, el acuzând pe dr. Nkrumah că vrea să anexeze Togo).

Alegerile din aprilie 1961 au revenit C.U.T. ( toate cele 51 locuri

ale Adunării), rezultând un monopol excesiv al puterii. De

asemenea, firea sa independentă stânjenea pe francezi. Cu larga 104

Ibidem; J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 405; E. Sik,

op.cit., vol. IV, p. 285; J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 514. 105

Născut la 6 septembrie 1902, la Lomé. Studiile primare le face în limba

germană. În deceniul al treilea studiază la Univ. din Viena şi apoi la celebra

„London School”. Se lansează în afaceri, în Nigeria. În perioada 1938-1940 se

dedică jurnalismului. Din 1941 se consacră activităŝii politice. 106



Viorel Cruceanu

300

complicitate a acestora, la 13 ianuarie 1963, Togo devine prima

ŝară din Africa Neagră în care se produce o lovitură de stat

militară, preşedintele S. Olympio fiind ucis. Militarii au chemat la

putere pe N. Grunitzky, înlăturat la rândul său, la 13 ianuarie 1967.

De atunci Togo s-a aflat sub sechestrul generalului Gnassingbé

Eyadéma, acuzat de familia Olympio de a fi asasinul primului

preşedinte al Republicii108

. Generalul Eyadéma a condus Togo

discreŝionar, timp de 38 de ani. A murit subit la 5 februarie 2005.

I-a urmat fiul său, Faure Gnassingbé, ales în mod democratic, prin

scrutinul din 24 aprilie 2005.

DAHOMEY, ASTĂZI REPUBLICA BENIN

Deşi o ŝară mică, Republica Benin are o istorie tumultoasă.

În epoca precolonială aici s-au constituit o serie de state, precum

Porto-Novo şi Abomey, cu o civilizaŝie „printre cele mai

strălucitoare de pe continent”109

. Primii europeni sosiŝi au fost

portughezii, în secolul al XVI-lea, urmaŝi de olandezi, englezi şi

francezi. În 1863, regele din Porto-Novo, îngrijorat de

comportamentul englezilor la Lagos (Nigeria), s-a plasat sub

protecŝia Franŝei. Conferinŝa colonială de la Berlin a confirmat

Dahomeyul ca zonă de influenŝă franceză. Obstacolul principal în

calea expansiunii franceze îl reprezenta regatul Abomey. Sub lunga

domnie a lui Gezo (1818-1858), a cărui figură „domină

incontestabil secolul”110

, regatul vest-african a atins apogeul

puterii sale. Un element picant i-a sporit celebritatea: corpul de

elită al armatei era alcătuit din 2.000 de amazoane, «reputate 108

Dovezi irefutabile, în acest sens, a publicat revista Le Nouvel Afrique Asie ,

no. 105, juin 1998, respectiv no. 108, septembre 1998. 109

S. Amin, op.cit., p. 134. 110

C. Coquery-Vidrovitch, Gezo ou les dernières grandes heures du royaume

d’Abomey, în Les Africains, tome I, Paris, Edit. J.A., 1977, p. 145.


301

pentru curajul şi ferocitatea lor»111

. Moartea lui Gezo (asasinat, se

pare) a oferit francezilor un moment propice pentru sporirea

presiunilor asupra Abomey-ului. În pofida rezistenŝei regilor Glélé

şi Béhanzin, francezii ies victorioşi şi, în 1894, Dahomey devine

colonie franceză (revoltele împotriva ocupantului nu au încetat

decât în 1920).

Existenŝa acestor regate precum şi afirmarea, încă înainte de

ocupaŝie, a unei pături de negustori „creoli” (de origine braziliană),

ce se ocupa de comerŝul cu sclavi, au făcut ca în Dahomey să apară

de timpuriu o elită locală. După cucerirea franceză, copiii

aristocraŝilor şi negustorilor bogaŝi vor fi trimişi la studii în

metropolă. Prin urmare, comparativ cu alte colonii, societatea

dahomeeană se prezenta „mai dezvoltată din punct de vedere

intelectual”112

. De aceea, Dahomeyul a fost răsfăŝat cu prestigiosul

supranume de «cartierul latin al Africii»113

.

Anii interbelici au fost dominaŝi de două personalităŝi locale:

institutorul Louis Hunkanrin şi avocatul Kodjo Tovalou Houénou.

Primul, numit şi «Macaulay al Dahomey-ului»114

, a fost „unul

dintre primii africani care au introdus ideile socialiste pe

continent”115

. În 1921 a înfiinŝat o ligă a apărării drepturilor omului

în Dahomey, iar în 1923 s-a aflat printre conducătorii răscoalei

antifranceze de la Porto-Novo (datorată sporirii impozitelor şi

taxelor). Arestat de autorităŝi, L. Hunkanrin este deportat pentru 10

ani în deşerturile Mauritaniei116

. Cel de-al doilea a activat la Paris

unde, în 1924, a fondat „Liga universală pentru apărarea rasei

negre”. Animat de ideea eliberării Africii a stabilit contacte cu Marcus 111

Ibidem, p. 147; A. Filimon, Abomey. Un regat al amazoanelor, în Magazin

istoric, nr. 5, mai 1982, p. 56. 112


Ibidem; vezi şi M.A. Glélé, Naissance d’un Etat noir (...Dahomey), Paris, 1969,

p. 34. 114

Ibidem, p. 48. 115

L’Afrique vue par ses amis, Moscou, Edit. du Progrès, 1984, p. 80. 116

În lipsa lui, viaŝa politică a evoluat pe alte făgaşe; totuşi Hunkanrin a trăit

„visul” independenŝei. S-a stins din viaŝă la 28 mai 1964, la vârsta de 77 ani.

Viorel Cruceanu

302

Garvey şi s-a bucurat de sprijinul P.C. Francez, singurul partid

metropolitan anticolonialist din acea perioadă. În 1925, Houénou a

încercat să revină în patrie dar a fost arestat la Lomé (Togo). Eliberat,

s-a stabilit în Senegal, unde rămâne până la sfârşitul vieŝii (1936).

Beneficiind de o moştenire bogată, viaŝa politică

dahomeeană va reînflori după cel de-al doilea război mondial. Din

nefericire, ea se va dovedi extrem de complicată. Francezul Robert

Cornevin a sesizat foarte bine faptul că scena politică postbelică

din Dahomey a fost caracterizată de „permanenŝa elitelor” şi de

„un regionalism istoric al partidelor care urmează o

personalitate”117

. Astfel, în regiunea de sud-est, în fostul regat

Porto-Novo, s-a impus Sourou Migan Apithy118

. În perioada 5-7

aprilie 1947, el a pus bazele primului partid politic, „L’Union

Progréssiste Dahoméenne” (U.P.D.), ca secŝie locală a R.D.A. Din

nord (fostul regat Bariba) s-a ridicat institutorul Hubert Maga119

care, în 1951, se rupe de U.P.D. şi creează propriul partid intitulat

„Le Group Ethnique du Nord”, devenit ulterior „Le Mouvement

Démocratique du Dahomey” (M.D.D.). Regiunea de sud-vest,

Cotonou-Ouidah-Abomey, era reprezentată de Justin Ahomadégbé

Tometin120

, din familia princiară a regatului Abomey. El a

constituit în 1955 un nou partid regional, „L’Union Démocratique

Dahoméenne” (U.D.D.), tot secŝie locală a R.D.A. Într-un

asemenea cadru fragmentat este lesne de înŝeles „importanŝa

scăzută a partidelor politice”121

, supuse sciziunilor, repetatelor 117

R. Cornevin, Histoire de Dahomey, Paris, Berger-Levrault, 1962, p. 508. 118

Mama sa era fiica ministrului migan al ultimului rege din Porto-Novo (Migan

era sfetnicul monarhului; stătea tot timpul la dreapta regelui, era şeful justiŝiei şi

comanda flancul drept al armatei). S-a născut la 8 aprilie 1913 la Porto-Novo.

Urmează studii de contabilitate în Franŝa. A făcut războiul în armata franceză.

Din 1945 se dedică politicii. 119

Născut la 10 august 1916. A studiat la celebra „William Ponty” îmbrăŝişând

cariera didactică, dar atracŝia politicii a fost mai mare. 120

Născut la Abomey în 1917. Studii la „William Ponty” şi apoi la „Colegiul

Medical” din Dakar, devenind dentist. Intră în politică în 1947. 121

R. Cornevin, op.cit., p. 513.


303

schimbări de denumiri şi, implicit, preponderenŝei „personalităŝii

liderului”122

. La remarcabilul potenŝial intelectual al Dahomey-ului

s-au evidenŝiat şi alte personalităŝi politice precum Alexandre

Adandé, scriitorul Paul Hazoumé şi medicul Emile-Derlin Zinsou.

Ei s-au confruntat însă cu un serios handicap: nu aveau aceeaşi

ascendenŝă etnică precum cei „trei mari”. Prin urmare, întreaga

evoluŝie a Dahomey-ului a stat sub semnul rivalităŝii şi ranchiunei

dintre Apithy, Maga şi Ahomadégbé. Istoricul Maurice Glélé, care

i-a cunoscut bine, îi caracterizează cu multă dibăcie. Astfel,

Apithy, ce visa să facă din Dahomey «Elveŝia Africii»123

, păcătuia

printr-o instabilitate devenită proverbială, dovedind că „nu este un

om de acŝiune”124

. El a excelat prin demagogie, consacrându-se

„mai mult propriei promovări, decât celei a electoratului”125

.

Nordistul Maga se pierdea în lucruri mărunte, probând că „nu are

anvergura unui om de stat”126

. Cât priveşte pe dinamicul, dar în

egală măsură tradiŝionalistul Ahomadégbé, acesta se arăta a fi un

politician „brutal, dur, impulsiv, arborând înclinaŝii de dictator”127

.

Iată însă, cum a evoluat viaŝa politică internă după marea

conflagraŝie mondială. Primul deputat african trimis la Paris a fost

Apithy, victorios în colegiul secund, la alegerile din toamna lui

1945. El s-a bucurat de o îndelungată carieră pe băncile

parlamentului francez, fiind succesiv reales în 1946, 1951 şi 1956,

încât s-a vorbit chiar de un «mit Apithy»128

. Ca deputat, Apithy s-a

remarcat prin trecerile sale „dintr-o extremă în alta, cu reveniri

spectaculoase”129

; el a flirtat pe rând cu P.C.F., S.F.I.O., U.D.R.,

R.D.A. şi I.O.M. Când a părăsit pe „independenŝii de peste mări”

(I.O.M.), avea să declare retoric: «voi face de acum înainte o 122

Ibidem. 123

M.A. Glélé, op.cit., p. 116. 124

Ibidem, p. 101. 125

Ibidem, p. 102. 126

Ibidem, p. 131. 127

Ibidem, p. 141. 128

Ibidem, p. 88. 129

Ibidem, p. 101.

Viorel Cruceanu

304

politică personală, egoistă şi oportunistă»130

. În 1951, odată cu

introducerea colegiului unic în A.O.F. şi lărgirea accesului la vot,

Dahomey-ul a primit dreptul de a fi reprezentat de doi deputaŝi în

Adunarea Naŝională Franceză. Cel de-al doilea deputat ales a fost

Hubert Maga, ce şi-a reînnoit mandatul şi în 1956.

Introducerea „legii-cadru” a schimbat şi destinele Dahomey-

ului. Alegerile pe baza prevederilor sale, de la 31 martie 1957, au

prilejuit victoria „Le Parti Republicain du Dahomey” (P.R.D.),

denumirea schimbată din 1951 a U.P.D., al lui Apithy, cu 109.000

voturi (45% din total) şi 35 de locuri în Adunarea Teritorială. A

urmat U.D.D., condus de Ahomadégbé, cu 70.000 voturi şi 7

deputaŝi. Partidul lui Maga, cu denumirea schimbată în

„Rassemblement Démocratique Dahoméene” (R.D.D.), a obŝinut

60.000 de voturi şi i-au fost repartizate 6 mandate. Alte 12 locuri

au revenit candidaŝilor independenŝi131

. Apithy devine

vicepreşedinte al Consiliului de Guvernământ (guvern

semiautonom, pe baza unei coaliŝii P.R.D.- R.D.D.- independenŝi).

Dar, nimic şi nimeni nu era stabil în Dahomey! În februarie 1958,

R.D.D. iese din guvern şi se apropie de U.D.D. Apithy reface

echipa guvernamentală din reprezentanŝi ai partidului său şi ai

independenŝilor.

La Referendumul din 28 septembrie 1958, cum nici un partid

politic nu se gândea la independenŝă, s-a dat un consemn unanim:

„da” (iniŝial Apithy a cochetat cu varianta „nu”, dar a renunŝat). Se

poate considera că Referendumul a prilejuit singurul moment de

consens al clasei politice dahomeene. Aderarea Dahomey-ului la

Comunitatea franceză a întrunit aprobarea a 98% din electorat

(418.963 voturi „da” şi numai 9.246 „nu”)132

. Conform acestui vot,

la 4 decembrie 1958, Adunarea Teritorială decide transformarea

ŝării în Republică autonomă.

La 17 ianuarie 1959, guvernul autonom prezidat de Apithy a 130

Ibidem, p. 102. 131

Ibidem, p. 148; R. Cornevin, op.cit., p. 518; E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 238. 132

M.A. Glélé, op.cit., p. 161.


305

optat ca, alături de Senegal, Sudanul vest-african şi Volta

Superioară, Dahomey să participe la constituirea Federaŝiei Mali.

Ivorianul Houphouët-Boigny a făcut puternice presiuni asupra

aliaŝilor săi, Maga şi Ahomadégbé, cerându-le să se opună planului

lui Apithy. Prin urmare, alegerile legislative convocate pentru 2

aprilie 1959 au avut şi valoarea unui plebiscit. Rezultatul lor indica

victoria P.R.D. cu 144.038 voturi şi 37 locuri în Adunare, urmat de

R.D.D. cu 63.383 voturi şi 22 locuri parlamentare. Pe ultimul loc

se plasa, în mod paradoxal, U.D.D., cu cel mai mare număr de

voturi – 162.574, dar cu cel mai mic număr de mandate – doar

11133

. Alegerile au provocat o vie indignare lui Ahomadégbé, care

l-a acuzat de fraudă pe Apithy. Guvernul francez, ce nu agrea

opŝiunea federalistă a liderului P.R.D., intervine şi, la 23 aprilie

1959, organizează un nou tur de scrutin în circumscripŝiile ce

ridicau semne de întrebare. Noile rezultate indicau un regres al

P.R.D., creditat cu 28 locuri, urmat de R.D.D. şi cele 22 mandate

ale sale, iar în poziŝia a treia, U.D.D. obŝinea satisfacŝie, deŝinând

acum 20 de locuri parlamentare134

. Din acest moment U.D.D.

devine arbitrul scenei politice. Ahomadégbé s-a răzbunat pe

Apithy şi prin alianŝa cu R.D.D. „a ridicat pe Maga la putere”135

.

Numai că, noua coaliŝie reprezenta „o uniune ce se realiza prin

amărăciune şi care genera o indispoziŝie politică aproape

permanentă”136

. Punerea în minoritate a lui Apithy a însemnat şi

eşuarea apartenenŝei la Federaŝia Mali. La 30 mai 1959, proaspătul

premier H. Maga, ce manifesta o prietenie servilă faŝă de

Houphouët, a participat la Abidjan, alături de omologii săi din

Niger, Volta Superioară şi ŝara gazdă, la crearea Consiliului

Antantei. Deşi etala public vocaŝia sa economică, „misiunea 133

Ibidem, p. 170 ; E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 238; G. de Lusignan, op.cit., p.

167. 134

E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 238; G. de Lusignan, op.cit., p. 167; R. Cornevin,

op.cit., p. 519. 135

M.A. Glélé, op.cit., p. 170. 136


Viorel Cruceanu

306

esenŝială a Consiliului Antantei era de a paraliza influenŝa

Federaŝiei Mali”137

. Pe fondul surprinzătoarei eliminări a lui

Apithy din prim-planul vieŝii politice şi a alinierii necondiŝionate la

politica lui Houphouët-Boigny, Republica Dahomey şi-a proclamat

independenŝa la 1 august 1960 sub preşedinŝia lui Hubert Maga.

*

* *

Certurile dintre cei trei principali lideri politici, precum şi

răsturnările de alianŝă imprevizibile, au plasat de la început tânăra

republică sub semnul unei acute instabilităŝi. Pe acest fond, armata

a jucat un rol cheie, intervenind adesea în viaŝa politică. Iată

„filmul” repetatelor schimbări, cu precizarea că, din 1991, Beninul

a devenit un model de stat democratic:

- Hubert Maga – 1 august 1960-28 octombrie 1963;

- Gen. Christophe Soglo – 30 octombrie 1963-19 ianuarie 1964;

- Sourou Migan Apithy – 20 ianuarie 1964-27 noiembrie 1965;

- Interimar: Tahirou Congacou – 29 noiembrie-22 decembrie 1965;

- Gen. Christophe Soglo – 22 decembrie 1965-17 decembrie 1967;

- Lt.col. Maurice Kouandété – 17-22 decembrie 1967;

- Lt.col. Alphonse Alley – 22 decembrie 1967-1 august 1968;

- Emile-Derlin Zinsou – 1 august 1968-10 decembrie 1969;

- Lt.col. Paul Emile de Souza – 10 decembrie 1969-1mai 1970;

- Hubert Maga – 1 mai 1970-7 mai 1972;

- Justin Ahomadégbé Tométin – 7 mai-26 octombrie 1972;

- Gen. Mathieu Kérékou – 26 octombrie 1972-4 aprilie 1991;

- Nicéphore Soglo – 4 aprilie 1991-4 aprilie 1996;

- Mathieu Kérékou – 4 aprilie 1996-6 aprilie 2006;

- Thomas Yayi Boni – 6 aprilie 2006.

137

V. Opluštil, op.cit., p. 119.


307

NIGER

Nigerul este o ŝară aridă, situată în mijlocul Saharei şi ale

cărei „două treimi [din teritoriu] sunt formate din zone

deşertice”138

. Penetraŝia franceză a început din 1892. Primele

succese majore au fost obŝinute în 1895, când, colonelul Monteil a

semnat tratate de protectorat cu mai mulŝi regi şi şefi din bucla

Nigerului şi din regiunea Moyen-Niger139

. În 1900, francezii au

luat în stăpânire Zinder. Ofensiva prin «nisipurile Saharei» a

continuat şi până în 1906 a fost supusă întinsa zonă centrală

cuprinsă între Agadès şi Bilma. În timpul primului război mondial

s-au înregistrat revolte ale populaŝiei locale, pacificate cu greu; abia în

1922 s-a putut constitui oficial colonia Niger.

Ca în marea majoritate a posesiunilor franceze, viaŝă politică

locală s-a înfiripat după cel de-al doilea război mondial. Primul

partid politic, „Le Parti Progressiste Nigérien” (P.P.N.) a fost

fondat scurt timp după constituirea R.D.A. la Bamako, în

octombrie 1946, de către doi institutori: Hamani Diori140

, devenit

preşedinte al P.P.N. şi Djibo Bakary141

, secretar general al

partidului. Tot în 1946, preşedintele P.P.N. este ales deputat în

Adunarea Naŝională Franceză. Schimbarea liniei politice a R.D.A.

din 1951 a avut consecinŝe şi asupra P.P.N. Hamani Diori a rămas

fidel poziŝiei moderate adoptate de mentorul său, ivorianul Félix 138

Vezi Lumea, nr. 18, 25 apr. 1974, p. 18. 139

Documents Diplomatiques Français (1871-1914), 1re

série ( D.D.F., I), vol.

12, documentul nr. 93, p. 122. 140

Născut în 1916. Studii la Niamey, Porto-Novo şi apoi la „William Ponty”

(Dakar). Profesează în ŝară după care, în anii 1938-1939, predă la „Ecole de la

France d’Outre Mer” din Paris. Revine la Niamey şi după război se implică în

viaŝa politică (vezi şi Profil, în Lumea, nr. 42, 12 oct. 1967, p. 31). 141

Născut în 1922. Format tot la „William Ponty”. Din 1941 predă în ŝară.

Abandonează învăŝământul şi, animat de idei generoase, se dedică activităŝii

politice.

Viorel Cruceanu

308

Houphouët-Boigny. În schimb, D. Bakary, care „milita pentru vot

universal, drepturi egale pentru femei şi reducerea puterilor şefilor

tradiŝionali”142, se rupe de P.P.N. şi pune bazele partidului

„L’Union Démocratique Nigerienne” (U.D.N.). Acest „excelent

orator” cu „înclinaŝii marxiste”143

nutrea sentimente panafricaniste

şi era unul din puŝinii lideri francofoni ce militau pentru

independenŝă.

Teritoriul a trăit în monotonie până la intrarea în vigoare a

„legii-cadru”. Perspectiva alegerilor de la 31 martie 1957 a

determinat noi aşezări politice. Astfel, în ianuarie 1957 s-a născut

coaliŝia „Mouvement Socialiste Africaine” ( M.S.A.) – alcătuită din

U.D.N. şi secŝia socialistă nigeriană condusă de Issoufou Seydou

Djermakoye. Prezentând un program ce preconiza independenŝa şi

unitatea africană, coaliŝia a câştigat 40 din cele 60 de locuri

disputate. Djibo Bakary devine vicepreşedinte al Consiliului de

Guvernământ. În această calitate el a promovat o politică

asemănătoare celei a lui Sékou Touré în Guineea144

. Anul 1958 a

adus cu sine Referendumul de la 28 septembrie. Pentru a fixa mai

bine în memoria electoratului poziŝia sa, D. Bakary a schimbat

denumirea U.D.N. în Sawaba, cuvânt care în limba haussa

înseamnă „Libertate”145

. Or, pentru Bakary, dobândirea adevăratei

libertăŝi presupunea neaderarea la Comunitatea Franceză. De

aceea, liderul Sawaba, care era şi lider al guvernului local, a militat

pentru „nu”, la Referendum. În contrast, sprijinit de administraŝia

colonială şi de aristocraŝia tribală, H. Diori s-a depăşit în pasiunea

sa pentru „da”, modificând numele propriului partid, din P.P.N. în

„L’Union pour la Communauté Franco-Africaine” (U.C.F.A.). În

ziua Referendumului, din cei 1.300.000 de electori înscrişi s-au 142

T. Ruiz de Cuevas, Apuntes para la historia politica de Africa, tomo V,

Madrid, IMNASA, 1974, p. 188 (subsol). 143

Ibidem. 144

Ibidem, p. 204. 145

Cf. W.J. Hanna (edit.), Independent Black Africa. The Politics of

Freedom, Chicago, R. McNally, 1964, p. 239; T. Ruiz de Cuevas, op.cit., p.

204.


309

prezentat la urne mai puŝin de 500.000 de oameni146

. Dintre

aceştia, 372.000 au votat pentru „da” şi 102.000 pentru „nu”147

.

După Guineea, Nigerul a fost ŝara unde proiectul generalului de

Gaulle a obŝinut cele mai slabe rezultate. Bakary a apreciat votul

drept o înfrângere personală şi la 29 octombrie a demisionat.

Pentru acoperirea vidului constituŝional, la 14 decembrie 1958, se

organizează noi alegeri: bucurându-se de întregul concurs al

aparatului administrativ, U.C.F.A. obŝine o categorică victorie cu

54 de locuri din 60. Hamani Diori devine prim-ministru al

Republicii autonome Niger (18 decembrie 1958). Abia instalat,

guvernul Diori trece la măsuri represive împotriva partidului rival:

suspendarea reuniunilor sindicale (sindicatele fiind strâns legate de

„Sawaba”), expulzarea din ŝară a unor lideri ai „Sawaba” şi

dizolvarea Consiliului municipal din Niamey unde era primar, din

1956, D. Bakary. Apoi, graŝie complicităŝii Franŝei, în primăvara

lui 1959 s-a produs o adevărată lovitură de teatru: cei şase deputaŝi

ai „Sawaba”, aleşi în districtul Zinder, au fost descalificaŝi; la 27

iunie guvernul a organizat o nouă consultare pentru completarea

locurilor vacante, revenite în totalitate U.C.F.A. Din acest moment,

în Niger se instituie de facto regimul partidului unic. Mai mult, în

octombrie 1959, Diori acuză de complot pe D. Bakary, acuzaŝie ce

a permis scoaterea în afara legii a „Sawaba”. Datorită ameninŝării

ce plana asupra persoanei sale, D. Bakary a fost nevoit să se

refugieze în Mali, unde primeşte protecŝia prietenului său, Modibo

Keita. Rămas unic stăpân, H. Diori, pe care T. Ruiz de Cuevas îl

descrie ca pe un „om cu caracter deschis, primitor şi simpatic, [ce]

se bucura de o indubitabilă popularitate”148

, se alătură solicitării lui

Houphouët de independenŝă a statelor din Consiliul Antantei,

cerere acceptată de Paris la 11 iulie 1960. Prin urmare, la 3 august

1960, Republica Niger îşi proclamă suveranitatea sub preşedinŝia 146

A.A. Mazrui, Africa’s International Relations, London-Ibadan-Nairobi,

Heinemann, 1979, p. 66. 147


T. Ruiz de Cuevas, op.cit., p. 203-204.

Viorel Cruceanu

310

lui Hamani Diori.

Istoricul Neagu Djuvara, figură emblematică a exilului

românesc postbelic, şi-a petrecut o parte a vieŝii în Niger, fiind

consilier diplomatic al preşedintelui Hamani Diori (în această

calitate a participat la istoricul summit de constituire a

Organizaŝiei Unităŝii Africane, de la Addis-Abeba, din 22-25 mai

1963). În „Amintiri din pribegie”, el creionează, omului politic

nigerian, un autentic portret: deşi „avea trăsături mai puŝin fine

[devenise ponderal şi avea strabism – nota ns.]”, Diori compensa

asemenea lipsuri cu „multă distincŝie în ŝinută şi purtare (...); nimic

din gesturile sale nu avea urmă de vulgaritate sau chiar de simplă

stângăcie (...). Avea un simŝ înnăscut al demnităŝii...”149.

Franŝa a lăsat în urma sa o ŝară extrem de săracă. Pe o

suprafaŝă de 1.267.000 km2

nu exista nici un metru de cale ferată,

iar lungimea drumurilor rutiere nu depăşea câteva sute de

kilometri. În 1960, doar 6% din populaŝie trăia în mediul urban.

Sănătatea şi învăŝământul cunoşteau o situaŝie dramatică: un medic

revenea la 82.170 locuitori şi doar 1% din adulŝi erau

alfabetizaŝi150

(cel mai mic coeficient din AOF).

*

* *

Şefi de stat:

- Hamani Diori – 3 august 1960-15 aprilie 1974 (mort la

23 aprilie 1989, în Maroc, la Rabat);

- Gen. Seyni Kountché – 15 aprilie 1974-10 noiembrie

1987;

- Gen. Ali Saibou – 10 noiembrie 1987-16 aprilie 1993;

- Mahamane Ousmane – 16 aprilie 1993-27 ianuarie 1996; 149

N. Djuvara, Amintiri din pribegie (1948-1990), Bucureşti, Editura Albatros,

2002, p. 196-197. 150

Vezi V. Urucu, A. Zamfirescu, Sahelul, Bucureşti, Editura Albatros, 1984, p. 180-

186.


311

- Gen. Ibrahim Baré Maïnassara – 27 ianuarie 1996-9 aprilie

1999;

- Comandant Daouda Mallam Wanké – 11 aprilie-22

decembrie 1999;

- Mamadou Tandja – 22 decembrie 1999.

VOLTA SUPERIOARĂ, ÎN PREZENT BURKINA-FASO

Volta Superioară, aşezată în zona saheliană a Africii de Vest,

este „o ŝară foarte săracă şi extrem de pitorească prin vechile sale

tradiŝii”151

. Principalul grup etnic îl reprezintă mossi, „un popor

important şi omogen”152

, cu 2/3 din populaŝie. Încă din secolul al

XIV-lea, mossi au format „regate stabile, bine organizate”153

. După

ce şi-au apărat cu succes libertatea în faŝa unor puteri medievale

regionale precum Mali şi Songhai, ŝinuturile mossi au fost cucerite

de francezi în 1896. Alipite iniŝial Sudanului vest-african, ele au

fost reorganizate în 1919 într-o colonie de sine-stătătoare numită

Volta Superioară. Existenŝa Voltei Superioare s-a dovedit efemeră.

În 1932 ea a fost dezmembrată, corespunzător cererii de forŝă de

muncă din coloniile vecine: zona de NV a fost alipită Sudanului

francez, regiunea de NE Nigerului iar partea cea mai însemnată, cu

centrele Ouagadougou şi Bobo-Dioulasso, a revenit Coastei de

Fildeş.

După al doilea război mondial, teritoriul voltez a fost

conectat la viaŝa politică modernă. La fel ca în Dahomey apar

numeroase partide, marcate etnic şi dominate de personalitatea

liderului. Însă, în cazul Voltei Superioare se manifesta cu vigoare

aspiraŝia redobândirii unui statut propriu. Prin urmare, primul 151

J .Rous, Chronique de la décolonisation, Paris, Présence Africaine, 1965, p.

249. 152


Ibidem.

Viorel Cruceanu

312

partid politic, apărut în 1945, se intitula chiar „L’Union pour la

Défense des Intérêts de Haute Volta” (U.D.I.H.V.) şi era condus de

regele feudal Mossi, Mogho (Moro) Naba. În tradiŝia populară a

etniei sale, Mogho Naba întruchipa „un personaj sacru,

reprezentant al strămoşilor şi al lumii supranaturale...”154

. Scopul

imediat al U.D.I.H.V., devenit în 1946 „L’Union Voltaïque”

(U.V.), viza separarea administrativă a Voltei Superioare de Coasta

de Fildeş. Mogho Naba înaintează această cerere preşedintelui

socialist Vincent Auriol, aflat în 1947 în turneu în AOF. Petiŝia

este satisfăcută şi, de la 4 septembrie 1947, Volta Superioară îşi

recapătă statutul de colonie separată.

În anii următori au apărut noi partide, opuse hegemoniei

mossi, precum „Le Parti Démocratique Voltaïque” (P.D.V.), creat

în 1948 de adepŝi ai lui Houphouët-Boigny (P.D.V. acŝionând ca

secŝie locală a R.D.A.) şi „Mouvement Populaire pour l’Évolution

Africaine” (M.P.E.A.), fondată în 1954 de institutorul Nazi Boni.

Fost deputat în Adunarea franceză (1946-1951), N. Boni cerea, pur

şi simplu, scindarea Voltei Superioare într-un stat Mossi şi unul

non-Mossi155

. Pe fondul emergenŝei partidelor vestice (P.D.V. şi

M.P.E.A.), în 1955 s-a produs o ruptură în interiorul U.V., între

bătrânii şefi, adepŝi ai conservării privilegiilor Mossi şi ramura

tânără, animată de medicul Joseph Conombo, ce dorea conectarea

populaŝiei Mossi la o viaŝă modernă. Fractura a fost evitată datorită

medierii fostului deputat în parlamentul francez (1947-1953),

Ouezzin Coulibaly156

, membru fondator al R.D.A.. Astfel,

curentele U.V. depăşesc neînŝelegerile şi, împreună cu P.D.V., pun

bazele unui nou partid, „Le Parti Démocratique Unifié” (P.D.U.),

în noiembrie 1956, condus de Coulibaly şi având ca preşedinte de

onoare pe M. Naba. Profesorul Ki-Zerbo, compatriotul lui Coulibaly, îl 154

Ibidem. 155

Cf. E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 240. 156

Născut în 1909 (sau 1911). Licenŝiat al „William Ponty” unde şi predă în

perioada 1935-1942. Din 1946 devine unul din liderii proeminenŝi ai mişcării

naŝionale africane.


313

caracterizează pe acesta ca fiind un „institutor de elită”, de o „inteligenŝă

elevată” şi o „tenacitate inepuizabilă”157

. Ca exponent al generaŝiei

independenŝei, O. Coulibaly a fost „incontestabil, una dintre cele mai

mari figuri ale luptei anticolonialiste africane”158

. Tot în 1956, în

districtele vestice s-a format un nou partid anti-Mossi, „Mouvement

Démocratique Voltaïque” (M.D.V.), având ca lider pe Gérard Kango

Ouédraogo şi acŝionând ca a doua secŝie locală a R.D.A.

Pe fondul acestei multitudini de partide, alegerile de la 31

martie 1957 (convocate conform spiritului „legii-cadru”) au

generat o Adunare Teritorială fragmentată: P.D.U.-R.D.A. a

obŝinut 37 de mandate, urmat de M.D.V.-R.D.A. cu 27 de locuri şi

M.P.E.A. cu 7 deputaŝi159

. S-a realizat o alianŝă P.D.U.-M.D.V., de

altfel firească prin afilierea la R.D.A., iar O. Coulibaly devine

vicepreşedinte al Consiliului de Guvernământ. Prin înŝelepciunea şi

moderaŝia sa, O. Coulibaly s-a dovedit un garant al unităŝii statale. De

asemenea, el a ştiut să impună un comportament politic democratic,

astfel încât, neînŝelegerile dintre forŝele locale nu au depăşit cadrul

constituŝional. Dar, la 7 septembrie 1958, O. Coulibaly, ce reprezenta

„singurul lider de anvergură naŝională pe care putea conta Volta

Superioară”160

, a decedat subit la Paris şi de atunci „R.D.A. [secŝia

volteză – nota ns.] nu a mai avut un lider de necontestat”161

.

Lui Coulibaly i-a urmat la conducerea P.D.U. şi a guvernului

local, Maurice Yaméogo162

. La Referendumul din 28 septembrie

1958, toate partidele au cerut „da” (care s-a impus cu 99%), cu

excepŝia formaŝiunii prof. J. Ki-Zerbo, „Le Mouvement de

Libération Nationale” (M.L.N.) , care, conform denumirii, milita 157


Ibidem; I. Baba Kaké, L’Afrique coloniale. De la Conférence de Berlin

(1885) aux indépendances, Paris, ABC, 1977, p. 101. 159


Jeune Afrique, no. 958, 16 mai 1979, p. 68. 161

Ibidem, p. 69. 162

Născut la 31 decembrie 1921, într-o familie de ŝărani mossi. A făcut studii

superioare teologice. Intrat în politică în 1946, se afirmă datorită încrederii

acordate de O. Coulibaly (vezi şi Profil, în Lumea, nr. 50, 9 dec. 1965, p. 31).

Viorel Cruceanu

314

pentru independenŝă şi a cerut „nu”. Intrată în Comunitate, Volta

Superioară a devenit Republică autonomă la 13 decembrie 1958.

La 17 ianuarie 1959, guvernul Voltei Superioare a aderat la

Federaŝia Mali. Actul a fost supus unui referendum în martie 1959.

Ostilitatea dintre voltezi şi sudanezi s-a reflectat în rezultatul final:

1.018.936 de voltezi au votat împotriva federaŝiei şi doar 254.243

în favoarea ei163

. Cum şi federaliştii dahomeeni au avut aceeaşi

soartă în legislativele controversate din aprilie 1959, cele două ŝări

s-au retras din Federaŝia Mali, spre marea satisfacŝie a lui

Houphouët. Voltezii au fost chemaŝi din nou la urne, în aprilie

1959, pentru alegeri legislative. Yaméogo a reuşit strângerea

rândurilor P.D.U., M.D.V. şi a grupării Conombo, într-o nouă

formaŝiune, „L’Union Démocratique Voltaïque” (U.D.V.). Victoria

U.D.V. a fost clară: 70 din cele 75 de locuri ale Adunării. La 5

august 1960, Volta Superioară şi-a proclamat independenŝa, având

ca preşedinte pe Maurice Yaméogo.

Volta Superioară prezenta imaginea unui stat cvasiagrar, 4/5

din populaŝie fiind ocupată în acest sector. Deoarece se cultiva

numai 1/10 din suprafaŝă iar industria era inexistentă, lipsa de

ocupaŝie a perpetuat fluxul de mână de lucru spre teritoriile vecine.

În 1960, doar 5% din populaŝie trăia în mediul urban, un medic

revenea la 81.650 de locuitori, iar şcolarizarea în rândul adulŝilor

se ridica la numai 2% 164

.

*

* *

Şefi de stat:

- Maurice Yaméogo – 5 august 1960-3 ianuarie 1966 (mort la

Abidjan, la 15 septembrie 1993);

- Gen . Sangoulé Lamizana – 4 ianuarie1966-25 noiembrie 1980;

- Col. Saye Zerbo – 25 noiembrie 1980-7 noiembrie 1982; 163

Ph. Decraene, Vielle Afrique, Jeunes Nations, Paris, P.U.F., 1982, p. 248. 164

V. Urucu, A. Zamfirescu, op.cit., p. 180-186.


315

- Comandant Jean-Baptiste Ouédraogo – 7 noiembrie 1982-4 august

1983;

- Căpitan Thomas Sankara – 4 august 1983 – 15 octombrie

1987165

;

- Căpitan Blaise Compaoré – 15 octombrie 1987 („ales” în 1991,

reales în 1998 şi 2005).

COASTA DE FILDEŞ (CÔTE D’IVOIRE)

Teritoriul acestei ŝări poartă numele bogăŝiei care i-a

impresionat pe primii europeni sosiŝi aici (portughezii, în 1475).

Francezii au ajuns două secole mai târziu, când au instalat mici

baze pe coastă. De la jumătatea secolului al XIX-lea, interesul

pentru Coasta de Fildeş a crescut. În perioada 1887-1892, la

iniŝiativa căpitanului Binger, a început penetrarea spre interior;

după supunerea mai multor şefi locali, în 1893 s-a constituit

embrionul coloniei Coasta de Fildeş. Anul următor, comandantul

Marchand reia ofensiva spre nord aducând sub ascultare ŝinuturile

Baoulé şi Kong. Aici, trupele franceze s-au confruntat cu rezistenŝa

opusă de marele general guineez Samory Touré. Francezii

beneficiau însă de complicitatea englezilor. În acest sens, la 26

septembrie 1895, însărcinatul englez cu afaceri la Paris, Howard, îi

comunica ministrului francez de externe, Hanotaux, că «guvernul

Majestăŝii Sale (...) nu este pregătit în acest moment să stabilească

nici un fel de relaŝii politice cu el [Samory], pentru că el [Samory]

se află în război cu Republica franceză, cu care guvernul englez

este în termeni de amiciŝie»166

. Capturarea lui Samory, la 29 165

Vezi articolele comemorative, la 20 de ani de la asasinarea sa: Thomas

Sankara – toujours actuel, în Afrique-Asie, Octobre 2007, p. 36-41 şi Que

reste-t-il de Sankara?, în Jeune Afrique, no. 2441-2442, du 21 oct. au 3 nov.

2007, p. 30-38. 166

D.D.F., I, vol. 12, documentul nr. 156, p. 212.

Viorel Cruceanu

316

septembrie 1898, a marcat încheierea aservirii Coastei de Fildeş. În

anii care au urmat s-au produs numeroase revolte, precum revolta

Baoulé în perioada 1903-1905, sau cea a populaŝiei Abbé din 1910.

Francezii au trecut la o masivă represiune şi până în 1917 ŝara a

fost pacificată167

.

Climatul şi solul Coastei de Fildeş ofereau condiŝii ideale

culturilor de cacao şi cafea. Aceste plante au generat o adevărată

revoluŝie în viaŝa economică a teritoriului care s-a detaşat ca „ŝara

cea mai bogată din AOF”168

. De asemenea, avântul plantaŝiilor de

cacao şi cafea „a făcut să se nască o clasă de plantatori indigeni

bogaŝi”169

. Beneficiile obŝinute se datorau cererii la export, care a

cunoscut o creştere constantă: de la 55.000 t cacao (1939), la

62.000 t (1951) şi 85.000 t (1960)170

. În 1956, deşi reprezenta doar

11% din populaŝia AOF, Coasta de Fildeş furniza 38% din

exporturile federale171

. Problemele nu lipseau. Elementul cel mai

supărător îl reprezenta discriminarea financiară impusă

plantatorilor africani în raport cu plantatorii albi, a căror producŝie

era cumpărată la preŝuri de două ori mai mari. Faptul a determinat

o mişcare de solidarizare a plantatorilor autohtoni, în fruntea căreia

s-a remarcat tânărul medic Félix Houphouët-Boigny. Începuturile

activităŝii sale politice sunt legate tocmai de publicarea într-o

gazetă senegaleză, în 1932, a unui articol sugestiv intitulat Suntem

furaţi172

.

Félix Houphouët-Boigny s-a născut la 18 octombrie 1905,

într-o familie princiară baoulé. A frecventat cursurile primare şi 167

J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 387; vezi şi I. Ivanici,

Coasta de Fildeş, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1981, p. 34. 168

J. Rous, op.cit., p. 249; M. Cornevin, op.cit., p. 190. 169


1970, p. 59. 170

Cf. Asie et Afrique aujourd’hui, Moscou, no.1, 1990, p. 17. 171


Asie et Afrique..., no. 1, 1990, p. 17; vezi amănunte în S. Diallo, Houphouët-

Boigny Le médecin, le planteur et le ministre, Paris, Edit. J.A.Livres, 1993, p.

52-57.


317

medii la şcoli de misionari, după care s-a înscris la Colegiul

„William Ponty” (Dakar) unde studiază medicina. A absolvit

facultatea în 1925 ca şef de promoŝie. La moartea unchiului său

matern, în 1940, a moştenit calitatea de şef tradiŝional în localitatea

natală, Yamoussoukro, dar şi întinse plantaŝii de cacao care i-au

adus o considerabilă avere. Apreciat şi de autorităŝi, Boigny a fost

numit şef de canton la Akoué, fapt ce dovedea că tânărul burghez

ivorian era „format atât în respectul valorilor tradiŝionale africane

cât şi al idealului republican francez”173

.

La 10 iulie 1944, împreună cu un grup de prieteni,

organizează „Le Syndicat agricol africain” (S.A.A.), al cărui

preşedinte devine. În scurt timp „acest politician de 39 de ani, aflat

la începutul carierei, a obŝinut o mare victorie”174

: plantatorii

africani primesc pentru produsele lor preŝuri egale cu ale

plantatorilor de origine europeană. În 1945, Houphouët care „face

figură de profet sacru”175

, transformă S.A.A. în partid politic sub

numele de „Le Parti Démocratique de Côte d’Ivoire” (P.D.C.I.). O

altă realizare personală a reprezentat-o alegerea, la 21 octombrie

1945, în colegiul al doilea, ca deputat pentru Coasta de Fildeş şi

Volta Superioară, în Adunarea franceză. În această calitate, la 11

aprilie 1946, el impune legea care-i poartă numele şi prin care se

suprima munca forŝată în toate coloniile franceze. Totodată, legea

l-a consacrat ca om politic de dimensiune continentală.

Confirmarea vine în octombrie 1946, când colegii săi vest-africani

l-au desemnat, la Bamako, drept preşedinte al R.D.A. Perioada

1946-1951 este de-a dreptul surprinzătoare în viaŝa lui Félix

Houphouët-Boigny. Marele partid R.D.A., pe care îl prezida, afiliat

la P.C. Francez, prezenta un program anticolonialist radical. Am

văzut într-un capitol anterior că, în mod paradoxal, un aristocrat ca

Houphouët a fost acuzat de comunism176

. Atitudinea de atunci 173


Asie et Afrique..., p. 17. 175


Vezi Capitolul al treilea, consacrat premiselor ideologice ale decolonizării.

Viorel Cruceanu

318

reflecta perfecta sa adaptare la cerinŝele imperative de emancipare

manifestate imediat după război. Înşelaŝi de programul cu accente

naŝionaliste al P.D.C.I.-R.D.A., ivorienii au ales calea acŝiunii

directe. Ŝara este cuprinsă în februarie 1949 de un puternic val de

greve şi manifestaŝii. Acŝiunile au fost reluate, cu o intensitate

sporită, în ianuarie 1950. Căutând să decapiteze mişcarea,

autorităŝile au emis un mandat de arestare pe numele lui

Houphouët-Boigny. Liderul P.D.C.I. a evitat pedeapsa datorită

imunităŝii parlamentare. Stângăcia autorităŝilor a determinat

amplificarea tulburărilor care au culminat cu revolta antifranceză

din 29 ianuarie 1950 de la Abidjan; intervenŝia forŝelor de ordine s-

a soldat cu 13 morŝi şi 50 de răniŝi177

. Măsurile represive au

continuat, 3.000 de persoane fiind arestate iar întrunirile R.D.A.

interzise. Confruntat cu scăderea audienŝei P.D.C.I. (doar 61% din

voturi la alegerile din 1951, comparativ cu 98% în 1946)178

şi

lămurit de ministrul de atunci al „France d’Outre-Mer”, François

Mitterrand, să se alăture grupului de centru-stânga al socialiştilor

din rezistenŝă, Houphouët anunŝă public, în octombrie 1951,

părăsirea alianŝei cu P.C. Francez. Era primul pas pe o nouă cale ce

l-a consacrat drept „cel mai fidel aliat”179

al puterii metropolitane.

După realegerea în Adunarea franceză (1951), Houphouët

inaugurează o frumoasă carieră pariziană încununată, în ianuarie

1956, cu influenta poziŝie de ministru-delegat pe lângă premierul

socialist Guy Mollet. În această calitate, ivorianul „a colaborat strâns

cu Gaston Defferre pentru punerea la punct a Legii-Cadru”180

, lege ce

a reflectat concepŝiile sale, prin accentuarea particularităŝilor

teritoriilor componente ale AOF şi AEF.

Alegerile de la 31 martie 1957 au prilejuit o victorie deplină

a P.D.C.I. Preferând să-şi păstreze înaltele funcŝii de la Paris,

Houphouët l-a desemnat pe secretarul general al partidului, Auguste 177

M. Cornevin, op.cit., p. 189; E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 233. 178


Le Nouvel Afrique-Asie, no. 52, jan. 1994, p. 9. 180

Jeune Afrique, no. 990/991, 26 déc.1979-2 jan. 1980, p. 8.


319

Denise, să preia postul de vicepreşedinte al Consiliului de

Guvernământ. În iunie 1958, Houphouët a fost reconfirmat şi în

noul guvern al generalului de Gaulle, participând activ la

elaborarea Constituŝiei celei de-a V-a Republici franceze181

. La

Referendumul din 28 septembrie 1958, în Coasta de Fildeş s-a

votat masiv în favoarea lui „da”: 1.595.000 voturi, comparativ cu

numai 216 pentru „nu”182

. Rezultatul poate părea frapant, dacă

avem în vedere că ŝara vecină, Ghana, îşi dobândise independenŝa

de un an şi jumătate. Numai că, exemplul Ghanei a fost un

permanent subiect de critică pentru Houphouët. Astfel, la scurt

timp după alegerile din martie 1957, declara: «ne-ar fi fost mult

mai uşor să entuziasmăm mulŝimile cu sloganul independenŝei

absolute a popoarelor coloniale (...). Noi am rezistat demagogiei

(...). Este îmbucurător şi reconfortant să constaŝi că masele au

acordat încredere celor care au acceptat calea cooperării»183

. Mai

apoi, la 22 februarie 1960, într-un interviu acordat televiziunii

canadiene, liderul ivorian preciza: «Nu văd viitorul ŝării mele în

afara Comunităŝii. În acest secol în care dependenŝa reciprocă a

devenit regulă de aur, nu văd cum am putea să ne asigurăm un

viitor mai bun într-o falsă independenŝă, care nu este nimic altceva

decât izolare politică şi economică»184

. Consecvent unei asemenea

optici, Houphouët a mai rostit o frază ce produce stupefacŝie:

«pentru prima dată în istorie, o ŝară renunŝă la independenŝă...»185

.

Pe bună dreptate, s-a afirmat că, în plină efervescenŝă africană,

Coasta de Fildeş se străduia să păstreze imaginea „ultimului

paradis colonial”186

.

Alegerile de la 22 martie 1959, pentru Adunarea Teritorială,

au prilejuit o nouă victorie totală a P.D.C.I.. Anterior, delegaŝii la 181

Vezi şi Profil, în Lumea, nr. 7, 10 febr. 1966, p. 31 şi idem, nr. 48, 27 nov. 1975,

p. 29. 182



184 V. Opluštil, op.cit., p. 121.

185 Cf. Le Nouvel Afrique-Asie, no. 52, jan.1994, p. 10.

186 Vezi Le Nouvel Observateur, no. 1519, 16-22 déc. 1993, p. 64.

Viorel Cruceanu

320

un Congres extraordinar al partidului, au impus în fruntea

Consiliului de Guvernământ, în locul lui A. Denise, fidel lui

Houphouët, pe Jean-Baptiste Mockey, un partizan al independenŝei

totale. Pentru a nu scăpa de sub control propria creaŝie, Houphouët

părăseşte guvernul francez şi revine în patrie. La Abidjan, el îl

destituie pe Mockey şi la 7 mai 1959 preia funcŝia de prim-

ministru. Acordarea independenŝei Federaŝiei Mali, la 20 iunie

1960, federaŝie împotriva căreia liderul P.D.C.I. luptase cu

înverşunare, a fost percepută de Houphouët ca un afront faŝă de

propria persoană. Brusc, devine adeptul independenŝei, dovedind

din nou, ca de atâtea ori, un pronunţat simţ al momentului. El cere

amical generalului de Gaulle să consimtă la acordarea

independenŝei Coastei de Fildeş şi a ŝărilor din Consiliul Antantei.

Generalul a onorat cererea, confirmată apoi de parlamentul francez

şi, la 7 august 1960, Republica Coasta de Fildeş îşi proclama

independenŝa sub preşedinŝia lui Félix Houphouët-Boigny

considerat «locul geometric al tinerei şi al bătrânei Côte

d‟Ivoire»187

. Houphouët a asigurat o stabilitate remarcabilă ŝării

sale, fiind unul dintre cei mai fideli aliaŝi ai Occidentului în Africa.

Moartea l-a răpit din fotoliul prezidenŝial, pe care l-a ocupat fără

întrerupere timp de 33 ani, la 7 decembrie 1993.

*

* *

După decesul său, clamatul „model” ivorian a intrat în

colaps: intoleranŝă etnică, puciuri militare şi chiar riscul

dezmembrării ŝării între nord şi sud. În acest timp s-au perindat la

preşedinŝie:

- Henri Konan Bédié – 8 decembrie 1993-24 decembrie 1999;

- Gen. Robert Guéi – 24 decembrie 1999-25 octombrie 2000;

- Laurent Gbagbo – 26 octombrie 2000. 187

Cf. J. Ki-Zerbo, op.cit., p. 504.


321

SENEGAL

Senegalul a reprezentat prima colonie franceză din Africa

Neagră şi a fost chiar punctul de pornire în cucerirea unor vaste

întinderi ale continentului. La începuturile experienŝei lor

coloniale, francezii au aplicat o formulă, irepetabilă până în 1946:

acordarea cetăŝeniei celor „patru comune” senegaleze – Saint-

Louis, Gorée, Rufisque şi Dakar. Faptul a permis ca, de la 1848

(mai puŝin sub al II-lea Imperiu: 1852-1870), Senegalul să fie tot

timpul reprezentat în Parlamentul francez; era vorba de un singur

deputat, selectat din rândul albilor iar mai apoi şi al metişilor. În

1914 s-a produs schimbarea: Blaise Diagne devine primul african

trimis să „înfrunte capcanele vieŝii politice franceze”188

. Om al

timpurilor sale, Diagne a fost „în întregime câştigat de ideologia

asimilaŝionistă a colonizării franceze, al cărei ardent apărător

devine”189

. În acest sens, el declara în anii „20: «Noi, francezii din

Africa, dorim să rămânem francezi, căci Franŝa ne-a dat libertatea

şi ne-a acceptat fără rezerve ca pe fiii săi europeni»190

. Preocupat

de necesitatea extinderii drepturilor civile la mase tot mai mari de

africani, B. Diagne preconiza pentru coloniile franceze o «evoluŝie

raŝională şi nu o revoluŝie brutală»191

.

Deputatul senegalez s-a bucurat de această demnitate până la

moartea sa, survenită în 1934. Atunci, cele patru comune au ales ca

deputat pe adversarul constant al lui Diagne, Galandou Diouf. Dar,

ca şi înaintaşul său, Diouf s-a apropiat de administraŝia franceză, 188


E. M‟Bokolo, Le Continent ..., p. 106. 190

P.F. Gonidec, L’Etat Africain, Paris, R. Pichon et R. Durand-Auzias, 1970,

p. 280. 191

Histoire générale de l’Afrique, tome VII, (L’Afrique sous domination

coloniale. 1880-1935), Présence Africaine/ UNESCO, Paris, 1987, p. 691.

Viorel Cruceanu

322

fapt ce i-a asigurat realegerea în 1936. Declanşarea celui de-al

doilea război mondial punea capăt „preistoriei electorale”192

cunoscute de Senegal; abia după 1945 „Senegalul, împreună cu

alte colonii, intră în era politică”193

.

Primii ani după marea conflagraŝie, scena politică locală a

fost dominată de „strălucitul avocat”194

, Lamine Guéye. La 31

octombrie 1945 el candidează în primul colegiu, obŝinând 80% din

sufragiile cetăŝenilor „comunelor”. Francezul Philippe Gaillard

susŝine că L. Guéye a fost cel care l-a propulsat pe Senghor în viaŝa

politică. Acesta din urmă era profesor de liceu în Franŝa, când

Guéye i-a cerut să candideze pe listele celui de-al doilea colegiu.

Îndemnul a fost ascultat şi Senghor şi-a devansat, la mare distanŝă,

cei cinci contracandidaŝi, obŝinând 79% din voturi195

. La alegerile

din noiembrie 1946, pentru Adunarea Naŝională Franceză, cei doi

s-au prezentat pe listă comună, sub eticheta S.F.I.O. şi au câştigat

cu 98,5% din sufragii196

. De acum înainte, Senghor îşi va împărŝi

timpul „între erudiŝie şi politică”197

. El însuşi avea să declare, la 21

aprilie 1961, în faŝa foştilor săi profesori de la Sorbonna: „am

cedat ispitelor Politicii părăsind în sertar o teză de lingvistică, pe

jumătate terminată încă din 1945”198

.

Născut la 9 octombrie 1906, într-o familie catolică, Senghor

a făcut studiile primare şi secundare la Dakar. A plecat apoi în

Franŝa, unde a urmat celebrul liceu „Ludovic cel Mare” din Paris,

având printre colegi pe viitorul preşedinte francez, Georges

Pompidou. Studiile universitare de la Sorbonna l-au impus ca un

filolog de rasă (cunoaşterea limbilor clasice, greacă şi latină, şi 192

Ph. Gaillard, Un siécle et demi d’élections, în Jeune Afrique, no. 1676, du

18 au 24 févr. 1993, p. 48. 193


Ph. Gaillard, op.cit., p. 48. 195

Ibidem. 196

Ibidem, p. 49. 197

Ph. Decraene, Le panafricanisme, p. 46. 198


Editura Univers, 1986, p. 170.


323

posedarea ireproşabilă a gramaticii şi literaturii franceze). În egală

măsură era preocupat de filosofie, muzică simfonică, antropologie,

dar şi de poezie, remarcându-se ca unul dintre cei mai profunzi

poeŝi lirici africani199. În 1935, a fost numit profesor la Liceul din

Tours şi, ulterior, la un liceu din Paris. Declanşarea celui de-al

doilea război mondial a dus la mobilizarea sa ca ofiŝer în armata

franceză. În 1940, Senghor este făcut prizonier; timp de doi ani

suportă şicanele fizice şi psihice ale regimului de lagăr. Eliberat, se

reîntoarce în Franŝa şi se alătură Rezistenŝei. Din 1944 îşi reia

activitatea didactică dar, la îndemnul lui Guéye, „abandonează

perspectivele unei cariere universitare strălucite în Franŝa sau

Africa”200

.

Lamine Guéye, considerat în Adunare drept „decan al

oamenilor politici africani”201

a rămas celebru prin legea din 7 mai

1946, care-i poartă numele şi care acorda cetăŝenia franceză tuturor

africanilor din colonii. Nefiind corelată cu alte reforme, legea nu a

avut impactul scontat. Guéye era un politician de modă veche;

pentru el toate intrigile, cu rezultatele lor, se ŝeseau în saloanele

pariziene. Philippe Gaillard îl descrie foarte bine: „considerat

odinioară ca «roşu», Lamine Guéye urmează aceeaşi cale ca Blaise

Diagne şi Galandou Diouf: el devine omul burgheziei”202

. Or, aici

se produce diferenŝierea de Senghor care „apără interesele maselor

rurale [şi] este deputatul celor numiŝi bâdolas, adică poporul

mărunt”203

. Inevitabilul s-a consumat la 27 octombrie 1948:

Senghor demisionează din P.S.S. şi, împreună cu economistul

musulman Mamadou Dia, pune bazele propriului partid politic, 199

Vezi calda şi profunda evocare a lui Senghor în Renascentist modern,

cetăţean universal: Léopold Sédar Senghor (1906-2001), interviu cu poetul

Radu Cârneci (realizat de Viorel Cruceanu), în Dosarele Istoriei, nr. 9 (121),

sept. 2006, p. 16-23. 200


N.B. Duquenet, Lamine Guéye de l’ancienne Afrique au Sénégal

nouveau, în Les Africains, tome III, Paris, Edit. J.A., 1977, p. 157. 202

Ph. Gaillard, op.cit., p. 49. 203

Ibidem.

Viorel Cruceanu

324

„Le Bloc Démocratique Sénégalais” (B.D.S.). Consecinŝele acestei

rupturi se vor afirma, în deplinătatea lor, la alegerile pentru

Adunarea franceză din 1951 şi pentru Adunarea Teritorială din

1952. Lăsând pe Guéye „să efectueze campanie în birouri şi

saloane”204

, Senghor „străbate brusa”205

. Prin urmare, lista B.D.S.,

Senghor-Abbas Guéye (un responsabil sindical), obŝine victoria în

1951. Înfrânt, L. Guéye părăseşte confortabilul fotoliu de deputat

metropolitan. La fel, în anul următor, B.D.S. domină alegerile

locale obŝinând 41 de locuri, comparativ cu doar 9 ale P.S.S.206

.

Raportul de forŝe nu s-a modificat nici la alegerile din 1956,

singura noutate fiind înlocuirea lui A. Guéye cu M. Dia, pe lista

metropolitană.

Senghor s-a remarcat şi ca partizan al unităŝii africane, cel

puŝin al statelor francofone. Încă din 1945, în studiul Comunitatea

imperială se pronunŝa pentru integrarea celor două blocuri, AOF şi

AEF, «într-o federaŝie de tip colonial»207

. În februarie 1953, la

Congresul I.O.M. de la Bobo-Dioulasso, Senghor lansează ideea

unui stat federal al AOF, integrat Republicii franceze. Teza lui

Senghor a fost vehement combătută de ivorianul Houphouët-

Boigny. Sociologul Samir Amin găseşte o explicaŝie economică a

opoziŝiei liderului R.D.A.: imediat după război a început

valorificarea potenŝialului Coastei de Fildeş, fapt ce a dus la

declinul Senegalului, a cărui pondere în comerŝul AOF scade de la

60% la 25%208

. De aici conflictul între Senegal, ce rămâne centrul

politic al AOF şi Coasta de Fildeş, care devine polul economic al

federaŝiei. Căutând un compromis, Senghor propune tot în 1953,

crearea, pe structurile AOF, a două republici federale, una cu

capitala la Dakar, alta cu capitala la Abidjan. A urmat apoi „legea-

cadru” ce a reprezentat o evidentă decepŝie pentru Senghor; de 204

Ibidem. 205

Ibidem. 206

Ibidem; E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 219. 207

P.F. Gonidec, Les systèmes..., p. 112. 208

S. Amin, op.cit., p. 15.


325

altfel, liderul senegalez a găsit o formulă foarte plastică pentru

consecinŝele reformei lui G. Defferre: «balcanizarea» Africii. În

perspectiva alegerilor de la 31 martie 1957, Senghor iniŝiază la

Dakar, în perioada 11-13 ianuarie ‟57, crearea unui superpartid,

„Convenţia Africană”, care să militeze prin secŝiile sale teritoriale

pentru transformarea fiecărui bloc african într-o Republică federală

de popoare libere şi egale în drepturi. Tot în ianuarie 1957, B.D.S.

absoarbe două formaŝiuni politice mai mici şi formează „Le Bloc

Populaire Sénégalais” (B.P.S.). Cu forŝele împrospătate, B.P.S. a

dominat categoric consultarea electorală de la 31 martie, obŝinând

47 de locuri din cele 60 ale Adunării locale (B.P.S. a primit

459.000 voturi, comparativ cu 101.000 revenite socialiştilor lui

Guéye)209

. Se formează un guvern semi-autonom, în care cea mai

importantă personalitate era Mamadou Dia, desemnat

vicepreşedinte al Consiliului de Guvernământ.

După mai multe luni de tatonări, Senghor şi L. Guéye se

reconciliază în martie 1958. A rezultat un nou partid, „L’Union

Progressiste Sénégalaise” (U.P.S.), cu Senghor ca secretar general

şi Guéye ca director politic. În perioada 25-27 iunie 1958, Senghor

a participat la constituirea „Partidului Regrupării Africane”, la

Cotonou. Având în vedere pregătirile pentru elaborarea

Constituŝiei celei de-a V-a Republici, el declara: «dorim o

Comunitate africană, înaintea unei Comunităŝi franco-africane»210

.

În acelaşi timp, liderul senegalez s-a detaşat de alŝi delegaŝi precum

D. Bakary (Niger), ivorienii Sissoko şi Diawadou şi voltezul Nazi

Boni care doreau ca P.R.A. să militeze pentru independenŝa

imediată a coloniilor franceze. Pentru Senghor problema se punea

sub aspectul «modificării şi depăşirii dinăuntru a colonialismului

decât a suprimării lui»211

. Nu este de mirare deci, că la

Referendumul din 28 septembrie 1958, Senghor a optat pentru

soluŝia propusă de generalul de Gaulle. Totuşi, mici tulburări au 209


Ibidem, p. 206. 211

Vezi Profil, în Lumea, nr. 8, 19 dec. 1963, p. 31.

Viorel Cruceanu

326

fost produse de adepŝii „Le Parti Africain de l’Indépendance”

(P.A.I.), condus de Mahjemout Diop, ce se pronunŝa pentru „nu”.

Rezultatele finale indicau 870.000 voturi „da” şi numai 21.000

voturi „nu”212

; prin urmare, la 25 noiembrie 1958, Senegalul

devenea republică autonomă în cadrul Comunităŝii Franceze.

Ideea unei structuri federale era împărtăşită şi de alŝi lideri

vest-africani. După mai multe discuŝii, la 17 ianuarie 1959 s-a

anunŝat constituirea Federaŝiei Mali, alcătuită din Dahomey,

Senegal, Sudanul francez şi Volta Superioară. Se acŝiona astfel

„împotriva fărâmiŝării Africii francofone provocată de legea-cadru

din 1956 şi pe care Comunitatea din 1958 o continua inevitabil”213

.

Am văzut anterior în ce condiŝii Dahomey şi Volta Superioară au

făcut defecŝiune. Redusă la Senegal şi Sudan, federaŝia s-a dotat cu

instituŝii politice: o Adunare federală alcătuită din 40 de deputaŝi

(câte 20 pentru fiecare teritoriu), un preşedinte (responsabilitate

care, până la organizarea de alegeri prezidenŝiale, urma să fie

deŝinută de preşedintele Adunării) şi un prim-ministru al

guvernului federal. Cele două principale funcŝii au fost împărŝite

între senegalezul L.S. Senghor, ca preşedinte şi sudanezul Modibo

Keita, ca prim-ministru (secondat de senegalezul M. Dia, ce

deŝinea şi portofoliul apărării). Generalul de Gaulle „nu încerca

nici cea mai mică simpatie pentru o construcŝie care, în ochii săi,

avea inconvenientul major de a izola principalul său aliat, Coasta

de Fildeş”214

. De altfel, când era vorba de federaŝie, generalul

replica imperturbabil: «Republica Sudan, am auzit; Republica

Senegal, am auzit; despre Federaŝia Mali, nu am auzit»215

. Totuşi,

la 10 decembrie 1959, aflat la Saint-Louis, generalul de Gaulle şi-a

dat asentimentul, la sugestia apropiatului său, Senghor, pentru 212


A. Bourgi, Fédération du Mali: le faux coup d’Etat de Modibo Keita, în

Dossiers secrets de l’Afrique contemporaine,Paris, Edit. J.A. Livres, 1989,

tome 2, p. 131. 214

Ibidem, p. 132. 215

Ibidem.


327

independenŝa Federaŝiei în cadrul Comunităŝii (cererea în acest

sens fiind făcută încă de la 28 septembrie 1959). A urmat

menŝionatul amendament la art. 86, al Constituŝiei din 1958, care a

permis proclamarea independenŝei Federaŝiei la 4 aprilie 1960,

intrată oficial în vigoare la 20 iunie 1960.

În foarte scurt timp au ieşit la iveală incompatibilităŝile dintre L.S.

Senghor şi M. Keita. Conform propriei constituŝii, Federaŝia trebuia să-şi

aleagă un preşedinte. U.P.S. l-a propus cu insistenŝă pe Senghor. În

schimb, Keita, un personaj auster, iacobin în unele privinŝe, nu agrea

occidentalismul eruditului politician senegalez. Cum bine s-a remarcat,

neînŝelegerile privind alegerea preşedintelui Federaŝiei au fost «mai

degrabă ocazia, decât motivul»216

crizei senegalezo-sudaneze. Cauzele

principale se regăseau în „antagonismul profund între doi oameni”217

separaŝi de „diferenŝele de stil şi metodă şi, mai ales, de orientările

ideologice contrare”218

. La acestea se mai adăuga şi viziunea diferită

asupra evoluŝiei Federaŝiei: sudanezii vedeau în ea „o etapă tranzitorie

către un stat unitar”219

, în timp ce senegalezii doreau „o federaŝie suplă,

cu respectarea suveranităŝii celor două state”220

. Un element suplimentar

de animozitate l-au reprezentat „acordurile speciale” cu Franŝa,

contestate de Keita, ce permiteau ca sectoare vitale ale administraŝiei

senegaleze să fie controlate de francezi.

Pretextul dizolvării Federaŝiei a constat în tentativa lui Keita, din

19/20 august 1960, de a remania guvernul, excluzându-l pe Dia.

Senegalezii erau deja pregătiŝi pentru orice eventualitate; forŝele de

ordine din Dakar au neutralizat pe toŝi conducătorii sudanezi care, la 21

august, au fost expulzaŝi de pe teritoriul senegalez. Pentru justificarea

acŝiunii s-a folosit un întreg arsenal propagandistic. Senghor declara

patetic, la 20 august: «Este vorba de apărarea independenŝei noastre

pentru că ei au vrut să ne colonizeze, să ne transforme în sclavi. Sunt 216

Ibidem, p. 131. 217

Ibidem, p. 127. 218

Ibidem, p. 126. 219

Ibidem, p. 125. 220

Ibidem.

Viorel Cruceanu

328

gata să mor şi, alături de mine, toŝi militanŝii U.P.S., ca Senegalul să

trăiască»221

. La rândul său, Dia se exprima în termeni asemănători:

«Ŝara noastră a fost colonizată de Franŝa. Astăzi, când nu mai suportăm

această tutelă, nu este permis ca o altă ŝară, mai ales un teritoriu ca al

nostru, să încerce să ne colonizeze la rândul său»222

. Căutând justificări

suplimentare, Senghor afirma: «Colonizarea a fost mai brutală, mai dură

în Sudan decât în Senegal. De aici un oarecare radicalism sudanez. Mai

ales că, majoritatea conducătorilor sudanezi au trecut prin înrudirea cu

comunismul (în prima perioadă a R.D.A.), ceea ce explică de ce

sudanezii sunt pentru metode totalitare, în timp ce senegalezii sunt

pentru metode liberale»223

. Însă, după o reflecŝie mai profundă, acelaşi

Senghor constata: «ne-am înşelat (...). Ne-am înşelat şi asupra oamenilor

şi asupra federaŝiei (...). Am fost naivi să credem că era posibilă o

federaŝie în 1959, între state separate în 1957. Am subestimat forŝa

actuală, în Africa, a teritorialismului, a micronaŝionalismului. Unitatea

africană nu este pentru mâine, nici chiar sub forma Statelor Unite ale

Africii pentru care ne-am luptat»224

.

În aceste condiŝii, în agitata zi de 20 august 1960, Senegalul şi-a

proclamat independenŝa, având ca preşedinte pe Léopold Sédar

Senghor, recunoscut ca „fondatorul Senegalului modern”225

şi ca prim-

ministru pe Mamadou Dia.

*

* *

Rivalitatea Senghor-Keita s-a repetat la scară redusă, în

1962, protagoniştii fiind acum, Senghor şi Dia. Balanŝa a înclinat

în favoarea preşedintelui şi Dia, acuzat de complot, a fost

condamnat la închisoare pe viaŝă (ulterior graŝiat şi eliberat). 221

Ibidem, p. 123 222

Ibidem. 223

Ibidem, p. 128. 224

P.F. Gonidec, L’Etat..., p. 284. 225

J. Rous, op.cit., p. 266.


329

Constituŝia prezidenŝială din 1963 acorda depline puteri preşedintelui-

poet. Din 1966, B.P.S. devine partid unic. La 11 iunie 1968 a murit

mentorul lui Senghor, L. Guéye, care, după 1960, l-a sprijinit deplin şi

necondiŝionat pe preşedinte. În 1974 a fost făcut un pas care a sporit

prestigiul liderului senegalez: acceptarea existenŝei unui al doilea

partid politic; din 1976 acest dualism devine pluralism politic. La 31

decembrie 1980, după două decenii de preşedinŝie, L.S. Senghor

renunŝă la magistratura supremă în favoarea premierului Abdou Diouf,

fiind primul preşedinte african care s-a retras voluntar.

În lunile septembrie-octombrie 1996, lumea francofonă şi

UNESCO au sărbătorit cu „fast“ intelectual a 90-a aniversare a

„părintelui” negritudinii, Léopold Sédar Senghor226

. Cinci ani mai

târziu, marele bard senegalez s-a stins din viaŝă (20 decembrie

2001), la Verson, în Franŝa, la venerabila vârstă de 95 de ani.

Abdou Diouf a fost reales în 1983, 1988 şi 1993. În 2000

P.S.S. a pierdut alegerile, după o hegemonie politică de 40 de ani.

S-a produs alternanŝa la guvernare, la 1 aprilie 2000 fiind ales

preşedinte liberalul Abdoulaye Wade (reales în 2007).

MALI

Teritoriul Republicii Mali de astăzi a reprezentat nucleul a trei

mari imperii medievale africane. Cel dintâi a fost Imperiul Ghana

(secolele IV-XI), supranumit şi „ŝara aurului”. A urmat apoi, Imperiul

Mali (secolele XI-XV) ai cărui împăraŝi „erau renumiŝi din Europa

până în China”227

. În anticul Cairo, se considera că întinderea

imperiului dura «cale de patru luni în lungime şi tot atât în 226

Vezi omagierea lui Senghor, în Jeune Afrique, no. 1867-1868, du 16 au 29

oct. 1996, p. 52-62; idem, no. 1869, du 30 oct. au 5 nov. 1996, p. 38-41. 227

B. Davidson, Mali. Un străvechi imperiu african, în Magazin istoric, nr. 4,

iul. 1967, p. 35.

Viorel Cruceanu

330

lăŝime»228

. După prăbuşirea Mali, s-a afirmat Imperiul Songhai

(secolele XV-XVI) care a dat pe „cel mai mare cârmuitor din

Sudanul Occidental”229

, Mohamed Touré sau Askia cel Mare, sub

conducerea căruia „Africa Occidentală a ajuns la o culme a

înfloririi sale materiale, spirituale şi culturale”230

. Din succesiunea

grandoare-decadenŝă, a rezultat „o civilizaŝie comună pe acest

teritoriu întins” şi „o tradiŝie de organizare politică şi juridică,

destul de puternică pentru a dăinui timp de secole”231

.

În politica africană a Franŝei, zona sudaneză a avut prioritate.

Aici au fost concentrate însemnate efective militare şi, prin urmare,

generalul Archinard a reuşit să aducă sub control, până în 1890,

întregul Sudan occidental. În 1904, francezii au creat din vastele

lor cuceriri sudaneze „colonia Senegalului superior şi a Nigerului”.

După separarea Nigerului, în 1911, şi a Voltei Superioare, în 1919,

teritoriul rămas a fost organizat în 1920, în colonia Sudan. Paralel

cu aceste reorganizări, francezii au reuşit şi deplina pacificare a

regiunii prin reprimarea răscoalelor din 1908-1910 şi 1915-1918.

Şi în Mali, viaŝa politică a început după cel de-al doilea

război mondial. Rolul de pionierat l-au jucat două personalităŝi:

Fily Dabo Sissoko şi Mamadou Konaté. Institutorul F.D. Sissoko a

creat „un grup politic de orientare conservatoare”232

, transformat

mai apoi în partid sub numele de „Le Parti Soudanais

Progressiste” (P.S.P.), ce reprezenta „populaŝiile rurale şi sectorul

tradiŝionalist din oraşe”233

. Liderul P.S.P. a fost ales deputat în

parlamentul francez, la 21 octombrie 1945, afiliin- du-se, în mod

surprinzător, S.F.I.O. Rivalul său, M. Konaté, tot institutor,

reprezentant al „maselor urbane”234

, a fondat în 1946, împreună cu 228

Ibidem, p. 37. 229

J.C. Graft-Johnson, Ghana, Mali, Songhai, mari imperii ale Africii Negre,

în Magazin istoric, nr. 1, ian. 1973, p. 81. 230

Ibidem. 231

B. Davidson, op.cit., p. 40. 232

T. Ruiz de Cuevas, op.cit., p. 77. 233

Ibidem. 234

Ibidem.


331

Madeira Keita, secŝia locală a R.D.A., partidul „L’Union

Soudanaise” (U.S.). La alegerile din noiembrie 1946, Konaté se

alătură lui Sissoko pe băncile din Adunarea Naŝională Franceză.

Timp de un deceniu, lupta pentru supremaŝie s-a purtat între cei doi

politicieni. Preocupaŝi de soarta respectivelor formaŝiuni politice,

ei şi-au apropiat tineri talentaŝi: Sissoko pe Hamadoun Dicko, iar

Konaté pe Modibo Keita. Conduita partidelor sudaneze era total

diferită: în timp ce P.S.P. colabora strâns cu autorităŝile, U.S.-

R.D.A. se pronunŝa categoric în favoarea independenŝei. Din

această cauză, liderii U.S.-R.D.A. au devenit ŝinta şicanelor

autorităŝilor. Astfel, în 1947, Konaté şi Modibo Keita au fost

reŝinuŝi la Paris timp de o lună. Apoi, în 1950, în perioada

persecuŝiilor împotriva R.D.A., acuzat de „comunism”235

, Modibo

este arestat şi deportat într-o îndepărtată regiune sahariană din

interior, unde s-a remarcat prin înfiinŝarea unor şcoli itinerante

pentru copiii populaŝiilor nomade de aici236

.

În 1952, după

normalizarea raporturilor R.D.A. cu guvernul francez, Modibo a

primit permisiunea să se reîntoarcă la Bamako. Deşi nu a aprobat

atitudinea lui Houphouët, Modibo a rămas la fel ca Sékou Touré, în

R.D.A., reprezentând curentul militant din interiorul marelui partid.

Mai mult, el a activat chiar şi în structurile metropolitane, din

momentul alegerii ca deputat, în ianuarie 1956; la Paris, Modibo a

devenit primul african vicepreşedinte al Adunării Naŝionale Franceze

şi a făcut parte, ca sub-secretar la „France d’Outre-Mer”, din

guvernele M. Bourgès-Maunoury şi F. Gaillard.

Tot în 1956 a încetat din viaŝă, la vârsta de 63 de ani, M.

Konaté, iar Modibo Keita a preluat preşedinŝia U.S.-R.D.A. El s-a

născut la 4 iunie 1915 şi „aparŝinea liniei de suverani Keita în timpul

domniei cărora, Imperiul Mali a cunoscut apogeul său”237

. A absolvit, 235

Ibidem, p. 78. 236

E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 221; Le dossier Afrique, Paris, Marabout Université,

1962, p. 298. 237

C.O. Diarrah, Les deux morts de Modibo Keita, în Dossiers secrets de...,

tome 3 (1991), p. 153; vezi şi Profil, în Lumea, nr. 2, 7 nov. 1963, p. 30.

Viorel Cruceanu

332

ca şef de promoŝie, „William Ponty” de la Dakar. În arhiva institutului

superior de învăŝământ din Senegal, s-a păstrat caracterizarea

profesorilor săi: «institutor de elită, foarte inteligent, dar antifrancez.

Fiind un agitator de înaltă clasă trebuie supravegheat îndeaproape»238

.

Modibo s-a remarcat printr-o impecabilă „rectitudine morală şi o

intransigenŝă ce rezista la orice formă de compromis”239

, elemente ce

justificau „naŝionalismul său intransigent”240

.

După elaborarea „legii-cadru” s-a votat şi în Sudan, pentru

prima dată prin sufragiu universal, la 31 martie 1957. Victoria

U.S.-R.D.A. a fost zdrobitoare: ea a obŝinut 60 din cele 70 de

locuri ale Adunarii Teritoriale. Printre învinşi s-au numărat chiar

şefii opoziŝiei, Sissoko şi Dicko241

. Conform normelor „legii-

cadru”, U.S.-R.D.A. a desemnat vicepreşedintele Consiliului de

Guvernământ; deoarece Modibo deŝinea importante funcŝii la

Paris, el a propus pentru acest post, pe adjunctul său, Jean-Marie

Koné. Anul următor, 1958, a fost dominat de Referendumul de la

28 septembrie. Deşi „apropiat spiritual”242

de Sékou Touré,

Modibo a optat pentru „da”. Rezultatele finale indicau: 945.000

voturi favorabile lui „da” şi 23.000 ostile („nu”)243

. La 24

noiembrie 1958, Sudanul s-a proclamat republică autonomă în

cadrul Comunităŝii. Au urmat apoi alegerile de la 6 martie 1959.

Victoria U.S.-R.D.A. a fost totală, adjudecându-şi integral cele 80

de locuri ale Adunării (H. Dicko s-a văzut iarăşi înfrânt, chiar în

propriul său district). De această dată, Modibo Keita a preluat

funcŝia de prim-ministru al Republicii autonome Sudan.

Modibo Keita era un partizan convins al ideilor de unitate

africană. În decembrie 1958, el i-a propus lui Senghor crearea unei

federaŝii care să cuprindă teritoriile ce aparŝinuseră odinioară 238

C.O. Diarrah, op.cit., p. 155. 239

Ibidem. 240

Ibidem. 241



J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 361.


333

Imperiului Mali. Aşa s-a născut, la 17 ianuarie 1959, Federaŝia

Mali. Articolul 1 al Constituŝiei federale avea o deschidere

panafricanistă: «Federaŝia este o republică democratică, la care

poate adera oricare stat autonom». După defecŝiunea produsă de

Dahomey şi Volta Superioară, s-a găsit de cuviinŝă să se

completeze legea fundamentală, cu articolul 12, care accepta că:

«statele membre vor putea abandona Federaŝia, prin decizia

Adunărilor respective, confirmată de un referendum»244

. Federaŝia

a avut o viaŝă prea scurtă, pentru ca art. 1 să fie atrăgător şi pentru

alte teritorii; nici art. 12 nu a fost respectat, rivalitatea Senghor-

Keita ducând la o prăbuşire brutală a edificiului. Am constatat în

rândurile dedicate Senegalului, reacŝiile conducătorilor săi. Iată, în

cele ce urmează şi opinia protagonistului sudanez al

evenimentelor. Acuzându-l pe Senghor că «este mai francez decât

cel mai francez dintre francezi»245

, Modibo declara la Bamako, a

doua zi după expulzarea sa din Senegal : «Ne-am nesocotit, vreme

îndelungată, propria conştiinŝă lucrând cu Senghor. Nu mai putem

continua pe această cale»246

.

Deznodământul crizei de la 20 august 1960 s-a dovedit

favorabil lui Modibo. El avea deja, din perioada anilor de detenŝie,

reputaŝia de „apostol al disidenŝei africane”247

şi era privit ca o

„personalitate respectabilă, integră şi prestigioasă (...), care se

bucura de o largă audienŝă populară”248

. În urma eşecului

federalist, Sudanul francez şi-a proclamat independenŝa la 22

septembrie 1960, sub numele de Republica Mali. Emanciparea

naŝională a Republicii Mali îi apare prof. Ki-Zerbo ca o reluare a

„tradiŝiei statale”249

cu adânci „rădăcini istorice”250

pe aceste

meleaguri. Cât priveşte persoana primului preşedinte, Modibo 244

T. Ruiz de Cuevas, op.cit., p. 85 (subsol). 245

P.F. Gonidec, L’Etat..., p. 179 (subsol). 246

A. Bourgi, op.cit., p. 128. 247



Ibidem, p. 227. 250

Ibidem.

Viorel Cruceanu

334

Keita, acesta a rămas în istorie cu binemeritatul rol de „părinte al

independenŝei”251

ŝării.

*

* *

În euforia generată de proclamarea independenŝei, M. Keita a

optat pentru un program socialist. În viziunea sa socialismul

reprezenta „cea mai bună formă de umanism, o metodă adecvată

de reducere a inegalităŝilor sociale”252

. Opoziŝia neparlamentară a

combătut vehement orientarea de stânga a regimului. La fel ca alŝi

lideri africani şi Modibo s-a lăsat contaminat de tendinŝele

autoritarismului. Pe acest fond, în 1964, F.D. Sissoko şi H. Dicko

au fost arestaŝi şi au decedat în condiŝii neelucidate. O anume

uzură a puterii şi o alunecare şi mai pronunŝată spre stânga (din

1967) s-a soldat cu lovitura de stat militară de la 19 noiembrie

1968. Astfel, lua sfârşit cariera politică a unuia dintre „oamenii de

stat cei mai respectaŝi din Africa”253

.

La 16 mai 1977, printr-un comunicat lapidar, autorităŝile

militare anunŝau moartea subită a lui «Modibo Keita, fost

institutor...»254

. În volumul al treilea din Dossiers secrets de

l’Afrique contemporaine, scos de grupul Jeune Afrique, s-a

elucidat în mare măsură misterul dispariŝiei primului preşedinte

malian. Prin coroborarea declaraŝiilor ultimilor martori ce l-au

văzut în viaŝă pe Modibo, se apreciază că se afla într-o formă fizică

excelentă şi, prin urmare, a fost victima unei otrăviri255

. Regimul

militar al generalului Moussa Traoré a eludat un lucru esenŝial: „un

om poate muri, dar nu şi un simbol”256

. Spiritul de libertate al 251

C.O. Diarrah, op.cit., p. 152. 252

Ibidem, p. 155. 253

Ibidem, p. 151. 254

Ibidem. 255

Ibidem, p. 169-170. 256

Ibidem, p. 171.


335

malienilor s-a evidenŝiat din nou în martie 1991, când, în ciuda

represiunii, au provocat căderea dictaturii militare. Alegerile

prezidenŝiale de la 26 aprilie 1992, câştigate de istoricul Alpha

Oumar Konaré, au marcat revenirea Republicii Mali la pluralismul

politic. Purtător al unui nou „proiect de societate”257

, edificat pe

transparenŝă, dialog şi promovarea valorilor umane, preşedintele

Konaré a făcut din patria sa un model de reuşită democratică.

Preşedinţii Republicii Mali:

- Modibo Keita – 22 septembrie 1960-19 noiembrie 1968;

- Gen. Moussa Traoré – 19 noiembrie 1968-25 martie 1991;

- Lt.col. Amadou Toumani Touré – 26 martie 1991-8 iunie

1992;

- Alpha Oumar Konaré – 8 iunie 1992-8 iunie 2002;

- Amadou Toumani Touré – 8 iunie 2002 (reales în 2007).

MAURITANIA

Cea mai vestică dintre posesiunile AOF oferă mai multe

curiozităŝi. Astfel, 60% din suprafaŝa Mauritaniei o reprezintă

deşertul, iar 75% din populaŝie este nomadă258

. Prin situare,

Mauritania aparŝine atât Sudanului, „ŝara oamenilor negri”, cât şi

Beidanului, „ŝara oamenilor albi” (a se înŝelege arabi). Din această

cauză, locuitorii săi se împart, după origine, în mauri, cu 80% din

populaŝie şi negro-africani sau «oamenii fluviului» [Senegal – nota

ns.] cu 20% din suflete259

. Societatea maură, dispreŝuitoare faŝă de

negro-africani, a conservat o organizare de tip medieval, fiind 257

Vezi exhaustivul Dossier Mali, în Le Nouvel Afrique Asie, no. 74, nov. 1995, p. 7-

18. 258



Viorel Cruceanu

336

împărŝită în bidan (seniori) şi haratin (servitori)260

, realitate ce se

perpetuează şi astăzi. Transformarea Mauritaniei în colonie

franceză a rezultat dintr-o necesitate strategică: armatele

almoravide marocane traversau adesea Senegalul, cu scop de jaf şi

cucerire, în regiunile sudaneze. Cel care, în a doua jumătate a

secolului al XIX-lea, a stopat aceste invazii a fost celebrul

guvernator Faidherbe. Prin victorii militare, îmbinate cu acŝiuni

diplomatice de atragere a unor căpetenii tradiŝionale, s-au pus

bazele noii colonii. Francezii au fost atât de îngăduitori şi generoşi

(fapt ce nu se petrecuse în alte teritorii), încât, doi şefi din sudul

Mauritaniei apreciau acŝiunile lor, în 1902, drept o «binefacere a lui

Allah»261

. Dacă sudul s-a arătat receptiv faŝă de francezi, în schimb

nordul, apropiat de Maroc, le-a rămas ostil. În 1908, o coloană franceză

de 1.000 de soldaŝi începe pacificarea nordului, ce va fi dusă la bun

sfârşit abia după primul război mondial. Faptul a permis ca, în 1920,

Mauritania să fie declarată oficial colonie şi încorporată AOF.

Obiectivele francezilor în Mauritania „se limitau la două acŝiuni precise:

să «pacifice» o lume în majoritate nomadă şi să-şi asigure o «zonă de

securitate» între Maghreb şi Africa Neagră occidentală, aflată deja

sub dominaŝia lor”262

. Aceste obiective s-au împlinit prin apelul la

„vechile structuri, deosebit de eficiente pentru a ŝine masele într-o stare

de total primitivism”263

şi prin folosirea ca intermediari a „şefilor” şi a

„şeicilor” (aristocraŝia locală). Aşa se face că, Mauritania a rămas „foarte

puŝin influenŝată de prezenŝa colonială franceză”264

, fiind cea mai puŝin

dezvoltată colonie265

.

Viaŝa politică modernă debutează şi aici după al doilea război

mondial. Începuturile sunt legate de numele modestului funcŝionar,

Horma Ould Babana, fondatorul partidului „L’Entente Mauritanienne” 260

Ibidem. 261


Cf. Jeune Afrique, în Lumea, nr. 10, 29 febr. 1968, p. 36. 263

Ibidem. 264




337

(E.M.). În 1946, liderul E.M. a fost ales deputat în parlamentul

metropolitan. Provenit dintr-o familie maură din nord, Babana s-a

remarcat prin simpatiile şi poziŝiile sale pro-marocane (Marocul

considera vestul Saharei şi Mauritania ca părŝi integrante ale teritoriului

său). În aceste condiŝii, şefii tradiŝionali locali au constituit, cu sprijin

metropolitan, un nou partid, „L’Union Progressiste Mauritanienne”

(U.P.M.), partid ostil tezelor lui H.O. Babana. Prin urmare, la alegerile

din 1951, candidatul U.P.M., Moktar N‟Diaye, este ales pentru unicul

loc din parlamentul francez, în detrimentul lui Babana. Faptele s-au

petrecut identic şi în 1956. Nemulŝumit de un asemenea deznodământ,

H.O. Babana părăseşte Mauritania şi se stabileşte în Maroc (devenit

independent la 2 martie 1956). Dovedind veleităŝi hegemonice în zonă,

Marocul a trimis un corp expediŝionar în nordul Mauritaniei, în ianuarie

1957. Invazia a fost respinsă de trupele franco-mauritaniene.

La 31 martie 1957 s-au desfăşurat alegerile prevăzute de „legea-

cadru”. Victoria a revenit U.P.M. care a obŝinut toate cele 34 de locuri

aflate în joc. Partidul U.P.M. a desemnat pe unul din conducătorii săi,

tânărul avocat Moktar Ould Daddah, să ocupe postul de vicepreşedinte

al Consiliului de Guvernământ.

M.O. Daddah s-a născut la 25 decembrie 1924, la Butilimit, într-o

familie de şefi mauri, din tribul Ould Biri. Cursurile primare şi

secundare le face în localitatea natală şi la Saint-Louis (Senegal). După

război îşi continuă studiile la Paris unde urmează facultatea de drept şi

pe cea de limbi orientale. Revenit în Africa, se stabileşte la Dakar,

lucrând la un barou din capitala senegaleză. În 1957 este chemat în

patrie şi i se oferă funcŝia de vicepreşedinte al U.P.M. Tânărul avocat se

făcuse deja cunoscut prin poziŝiile sale favorabile păstrării integrităŝii

ŝării. De altfel, la instalarea ca vicepreşedinte al Consiliului, la 20 mai

1957, Ould Daddah lansează, practic, programul său politic: «să

construim împreună patria mauritană»266. Caz unic, în AOF, Mauritania

nu avea capitală (ea era administrată de la Saint-Louis, Senegal). Cea

dintâi preocupare a lui Ould Daddah viza ridicarea unei capitale proprii.

Lucrările au început în 1957, la Nouakchott, într-un „peisaj aproape 266

Vezi Profil, în Lumea, nr. 26, 20 iun.1974, p. 29.

Viorel Cruceanu

338

selenar”267

, spre „sfidarea imensului pustiu”268

.

Eforturile edificării centrului administrativ al ŝării îi apărea lui

Ould Daddah ca „simbolul voinŝei unui popor care are încredere în

viitorul său”269

. Un moment important al vieŝii politice interne l-a

reprezentat fuziunea, de la 1 mai 1958, a U.P.M. cu E.M. în „Le

Parti de la Regroupement Mauritanien” (P.R.M.). Artizanul

fuziunii, Ould Daddah, a fost desemnat secretar general al noii

formaŝiuni. După aprobarea prin „da” a Constituŝiei celei de-a V-a

Republici franceze, la 28 noiembrie 1958 Mauritania devine

Republică autonomă în cadrul Comunităŝii.

În mai 1959 au fost convocate noi alegeri. P.R.M. se confruntă cu

două minuscule partide de opoziŝie: unul favorabil Marocului şi altul ce

se pronunŝa pentru aderarea la Federaŝia Mali. Electoratul a votat în

favoarea P.R.M. care a câştigat toate cele 40 de locuri ale Adunării

locale. În urma scrutinului, la 23 iunie 1959, M.O. Daddah a fost

desemnat prim-ministru. Mauritania, ultimul teritoriu cucerit de francezi

în AOF, a fost şi ultima posesiune din acest grup care şi-a proclamat

independenŝa, la 28 noiembrie 1960. Situaŝia sa era de neinvidiat: ea

poseda „un embrion extrem de rudimentar de infrastructură

administrativă”270

şi nu avea „aproape nici o şcoală, aproape nici un fel

de cadre”271

. În 1960, doar 3% din populaŝie trăia în oraşe, un medic

revenea la 37.040 oameni şi doar 5% din populaŝia adultă era

alfabetizată272

. Starea ŝării era plastic exprimată chiar de preşedintele

Ould Daddah: «Respect punctul de vedere al fiecăruia, dar noi nu putem

glumi cu ceea ce ne aparŝine. Noi nu avem nici putere economică, nici

putere militară. Dacă nu am avea un minimum de demnitate de apărat şi

un minimum de morală de reintrodus în raporturile dintre naŝiuni, atunci

nu vom avea nimic»273

. La fel ca majoritatea liderilor independenŝei, M. 267

Lumea, nr. 26, 20 iun. 1974, p. 15. 268

Ibidem. 269

Ibidem. 270

Cf. Jeune Afrique, în Lumea, nr. 10, 29 febr. 1968, p. 36. 271

Ibidem. 272

V. Urucu, A. Zmfirescu, op.cit., p. 182-186. 273

Cf. Le Monde, în Lumea, nr. 9. 22 febr. 1973, p. 29.


339

Ould Daddah, acest „luptător pasionat pentru unitate”274

, devenea, la

numai 36 de ani, «părintele naŝiunii»275

mauritaniene.

*

* *

La 20 august 1961, Ould Daddah a fost ales prin vot

universal preşedinte al Republicii (reales în 1966, 1971 şi 1976).

Tot în 1961, la 25 decembrie, cele patru partide existente atunci au

fuzionat într-un partid unic, „Le Parti de Peuple Mauritanien”

(P.P.M.). M.O. Daddah, un preşedinte cult, modest, „care poseda

un mare simŝ a ceea ce înseamnă stat”276

, cu un indubitabil

rafinament diplomatic, face la 14 aprilie 1976, eroarea carierei

sale: semnează alături de Maroc acordul de împărŝire a Saharei

Occidentale, după retragerea administraŝiei spaniole (1/3 din

teritoriu revenea Mauritaniei). El a antrenat astfel ŝara într-un

război pentru susŝinerea căruia nu avea resurse suficiente. Greşeala

s-a răzbunat şi la 10 iulie 1978, preşedintele „care n-a manifestat

niciodată sete de putere şi nu iubea nici onorurile”277, a fost

răsturnat de armată. Ŝara a cunoscut o succesiune de lovituri de

stat militare, pentru ca, din 1991 să revină la regimul pluralist,

supravegheat îndeaproape de armată.

Iată ordinea succesiunilor prezidenŝiale:

- Moktar Ould Daddah – 20 august 1961-10 iulie 1978 (decedat

la Paris, la 14 octombrie 2003);

- Col. Moustapha Ould Mohammed Saleck – 10 iulie 1978-3

iunie 1979; 274


A. Dahmani, Mauritanie; Un coup d’Etat trop tranquille, în Dossiers

secrets du Maghreb et du Moyen-Orient, Paris, Edit. J.A. Livres, 1992, tome

4, p. 106. 276

Ibidem, p. 115. 277

Ibidem, p. 116.

Viorel Cruceanu

340

- Lt.col. Mohammed Mahmoud Ould Ahmed Louly – 3 iunie

1979-4 ianuarie 1980;

- Lt.col. Mohammed Khouna Ould Haidalla – 4 ianuarie 1980-12

decembrie 1984;

- Col. Maaouya Ould Sid‟ Ahmed Taya – 12 decembrie 1984

(ales la 17 ianuarie 1992)-3 august 2005;

- Col. Ely Ould Mohamed Vall – 3 august 2005-19 aprilie 2007;

- Sidi Ould Cheikh Abdallahi – 19 aprilie 2007-6 august 2008;

- Gen. Mohamed Ould Abdel Aziz – 6 august 2008.

B. DECOLONIZAREA AFRICII ECUATORIALE

FRANCEZE

CAZUL PARTICULAR: CAMERUN

Privit pe hartă, Camerunul se prezintă sub forma unui

„triunghi” ce face trecerea de la Africa de Vest către Africa

ecuatorială, fiind o punte de legătură între civilizaŝia sudaneză şi

civilizaŝia bantu. Primii europeni sosiŝi pe aceste meleaguri au fost

portughezii (expediŝia lui Fernão do Po, din 1472). Impresionaŝi de

mulŝimea crevetelor din estuarul râului Wouri, lusitanii au dat

cursului de apă denumirea de „Rio de Camaroes”. Apoi, prin

corupere, forma „Camaroes” a evoluat către varianta spaniolă

„Camarones”278

, ce s-a impus ca denumire a întregului teritoriu.

După lunga perioadă a comerŝului cu sclavi a urmat impunerea

dominaŝiei europene: la 15 octombrie 1884, Camerunul a devenit,

în mod oficial, colonie germană. Penetrarea spre interior a fost 278

P. Gogeanu, Republica Federală Camerun, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1967,

p. 11; Le Cameroun, Paris, Edit. J.A., 1985, p. 33; vezi şi Lumea, nr. 13, 26 mart.

1970, p. 21.


341

dificilă, deoarece, populaŝiile locale, organizate în mici formaŝiuni

statale, au opus o dârză rezistenŝă. Cu triburile Boulou au avut loc

ciocniri până în 1901; în 1907 a fost zdrobită rezistenŝa

populaŝiilor Maka. De altfel, până la declanşarea primului război

mondial, au fost necesare nu mai puŝin de 70 de expediŝii militare

de pedepsire şi de ocupare de noi teritorii279

.

În 1914 Camerunul german a fost atacat de aliaŝii anglo-

francezi. Aliaŝii îşi adjudecă victoria, după doi ani de lupte. La 4

martie 1916, puterile învingătoare semnează un acord ce prevedea

împărŝirea Camerunului: Anglia prelua zona occidentală cu o

suprafaŝă de 89.720 km2, iar Franŝa beneficia de partea orientală, cu o

întindere de 432.000 km2 (4/5 din vechiul Camerun german). Din

1922, Camerunul divizat s-a aflat sub mandat de tip B administrat de

cel două puteri, iar din 1946, sub dublă tutelă280

.

După al doilea război mondial, lumea africană a pornit pe

calea unui proces evolutiv de excepŝie. Ce s-a întâmplat în

Camerun? Desfăşurările de aici îi conferă teritoriului sub tutelă

franceză caracteristica de caz particular: pe de o parte, lupta pentru

dobândirea independenŝei s-a împletit strâns cu cea pentru unitate,

iar pe de altă parte, datorită rigidităŝii Franŝei, calea paşnică a fost

devansată de o viguroasă insurecŝie anticolonialistă. În 1946,

Camerunul a devenit membru al „Uniunii Franceze” cu titlul de

„teritoriu asociat”. Atribuŝiile executive şi legislative erau

cumulate de un înalt rezident francez, asistat de o Adunare locală

consultativă, alcătuită din 24 camerunezi şi 16 francezi. Primul

deputat autohton trimis la Paris a fost şeful Alexandre Manga Bell

Douala, în Constituanta aleasă la 21 octombrie 1945. În anul

următor, Camerunul a primit dreptul la o reprezentare

metropolitană mai largă: patru deputaŝi, dintre care doi africani şi

doi francezi.

Cel dintâi partid politic naŝional a fost „L’Union des 279

P. Gogeanu, op.cit., p. 38. 280

Vezi L. Moumé-Étia, Cameroun. Les années ardents, Paris, Edit. J.A.

Livres, 1991, p.7-27 şi p. 69-80.

Viorel Cruceanu

342

Populations du Cameroun” (U.P.C.), fondat la 10 aprilie 1948 de

Ruben Um Nyobé, Félix Moumié, Abel Kingué şi Ernest Ouandié.

De la început, U.P.C. a afişat o poziŝie anticolonialistă clară,

pronunŝându-se pentru acordarea imediată a independenŝei şi

pentru reunificarea ŝării. Abnegaŝia consacrată realizării idealurilor

naŝionale a făcut ca U.P.C. să fie considerat ca forŝa politică „cea

mai radicală din Africa franceză”281

. De aceea, francezii nu au

ezitat să acuze U.P.C. de „comunism”282

. Or, producŝiile recente

infirmă o asemenea acuză: «cu certitudine U.P.C. nu era un partid

comunist. Cea mai bună denumire pentru ideologia U.P.C. este

aceea de naŝionalism revoluŝionar»283

, cu atât mai evident cu cât

„radicalizarea poziŝiilor sale se datorează în mare măsură atitudinii

ostile a colonizatorilor”284

. De asemenea, contactul liderilor U.P.C.

cu marxismul nu semnifica nici pe departe că ei urmăreau crearea

unui regim socialist în Camerun. Astfel, preşedintele partidului,

Um Nyobé, născut în 1918 în regiunea Bassa, cu studii în drept la

Paris, s-a format ca militant la şcoala sindicalismului comunist

francez (C.G.T.), dar această experienŝă i-a servit la organizarea

U.P.C. care a dobândit rolul de „catalizator al sentimentului

naŝional”285

. De altfel, activitatea U.P.C. era apreciată şi sprijinită

de „mediile progresiste europene”286

, iar istoria l-a impus pe Um

Nyobé ca „una din figurile politice dominante ale Africii negre a

anilor „50”287

. În ce priveşte pe secretarul general al partidului,

medicul F. Moumié, născut în 1926, acesta era un cunoscător al 281 I. Grenier, Résistences et messianismes. L’Afrique centrale au XIX

e et au

XXe siècle, Paris, ABC, 1977, p. 106.

282 Vezi considerentele ideologice din Capitolul al III-lea.

283 Cf. E. M‟Bokolo, Afrique Noire. Histoire et Civilisations, tome II, Paris,

Hatier-Aupeulf, 1992, p. 483. 284

Ibidem. 285


Paris, P.U.F., 1974, p. 237. 286

Au centre et en couleurs: Le Cameroun, în Jeune Afrique, no. 793, 19 mars

1976, p. 6. 287

R. Cornevin, Histoire de l’Afrique, Paris, Payot, 1975, vol. 3, p. 600.


343

filosofiei marxiste, cu un interes particular pentru scrierile lui Mao

Zedong288

. Nici Moumié nu s-a dovedit un doctrinar marxist ci

doar un „teoretician intransigent”289

al dreptului la autodeterminare

al popoarelor coloniale.

În replică la U.P.C., în 1951 s-a format „Le Bloc

Démocratique Camerounais” (B.D.C.), în frunte cu liderul african

moderat Jean-André Marie Mbida şi medicul francez, născut în

Algeria, Louis-Paul Aujoulat. Acesta din urmă, ales fără

întrerupere în Adunarea Naŝională Franceză, în perioada 1945-

1956, a făcut o remarcabilă carieră politică la Paris, fiind cooptat în

numeroase cabinete metropolitane290

. Pe plan intern, Aujoulat s-a

evidenŝiat prin înverşunarea sa faŝă de U.P.C.. La alegerile din

ianuarie 1956, a fost înfrânt de colaboratorul său, André Mbida şi

astfel dispare din peisajul politic camerunez.

Fără nici o îndoială, perioada 1948-1958 a fost dominată de

lupta fără preget a „Uniunii Populaţiilor din Camerun”. În 1951,

U.P.C., fidel programului său militant, se desolidarizează de

R.D.A. care, sub conducerea lui Houphouët-Boigny, optase pentru

o linie reformistă. Anul următor, Um Nyobé prezintă Adunării

Generale a O.N.U., la New York, un memorandum în care se

cerea: unificarea imediată, instituirea unei adunări legislative şi a

unui guvern cu majoritate africană, acordarea votului universal şi

fixarea unei date pentru independenŝa ŝării291

. Tot în toamna lui

1952 s-a desfăşurat şi cel de-al doilea Congres al U.P.C., prilej ce a

permis reafirmarea principiului reunificării Camerunului şi s-a

fixat un termen de 5 ani pentru acordarea independenŝei.

Autorităŝile franceze erau îngrijorate de activismul U.P.C., pe care-

l considerau un nepotrivit exemplu pentru celelalte teritorii; de 288

Cf. P.F. Gonidec, L’Etat..., p. 148. 289

D. Kom, Le Cameroun, Paris, E.S., 1971, p. 307. 290

Subecretar de stat în patru guverne, culminând cu demnităŝile de ministru al

sănătăŝii publice (19 iunie-3 septembrie 1954) şi ministru al muncii (3

septembrie 1954-15 februarie 1955) în guvernul P. Mendès-France. 291

E.Sik, op.cit., vol. IV, p. 275.

Viorel Cruceanu

344

aceea, prin intermediul înaltului rezident francez de la Yaoundé,

rigidul Roland Pré, partidul este supus persecuŝiilor: interzicerea

reuniunilor publice, urmărirea liderilor, intimidarea aderenŝilor etc.

Momente cu profunde implicaŝii se produc în 1955. La 22

mai, U.P.C. convoacă o uriaşă adunare populară la Douala,

revendicându-se: abolirea regimului de tutelă, suveranitatea ŝării şi

alegeri pentru o Adunare Constituantă (până la 1 decembrie, sub

supravegherea O.N.U.)292

. Mitingul este urmat de o demonstraŝie

paşnică în sprijinul cererilor formulate. Autorităŝile ripostează

violent. Evenimentele depăşesc orice aşteptări, transformându-se

într-o revoltă de amploare. Sunt atacate posturi de poliŝie din

Douala şi Yaoundé. Incidentele durează mai multe zile astfel încât,

s-a vorbit de «săptămâna sângeroasă»293

(22-30 mai 1955), soldată

cu 26 de morŝi (dintre care doi europeni) şi 114 răniŝi294

, conform

cifrelor oficiale (surse neoficiale au indicat 125 de victime).

Încercând să păstreze situaŝia sub control, rezidentul R. Pré a decis

la 13 iulie 1955 interzicerea U.P.C. Militanŝii partidului sunt

arestaŝi. Liderii săi se refugiază peste graniŝă: F. Moumié în

Camerunul britanic, de aici în Egipt şi mai apoi în Guineea, iar

R. Um Nyobé în Nigeria, de unde revine clandestin. Reîntoarcerea

lui Nyobé a dat, în vara lui 1956, semnalul răscoalei

anticolonialiste care a reprezentat „singura insurecŝie populară

durabilă din teritoriile franceze”295

. Luptătorii U.P.C. se retrag în

brusă, în regiunile Bassa şi Bamiléké. În epocă, operaŝiunile

militare ale U.P.C. au fost prezentate drept „acŝiuni teroriste”. Fără

îndoială că, în asemenea situaŝii, excesele nu au lipsit. Se pune însă

întrebarea: de ce s-a ajuns aici? Răspunsul este unul singur:

datorită refuzului constant al puterii tutelare de a recunoaşte

drepturile naŝionale ale camerunezilor. Duritatea extremă, folosită

ca răspuns la acŝiunile U.P.C., a determinat moartea a 10.000 de 292



H.Deschamps (dir.), op.cit., tome II, p. 519. 295



345

camerunezi296

.

Totuşi, sub impactul evidentei contestări, francezii au

înfăptuit o serie de reforme. Astfel, din 1956 se aplică şi în

Camerun „legea-cadru” Defferre. Pe baza sa au fost convocate

alegerile din 23 decembrie 1956. U.P.C. a cerut populaŝiei să nu

participe la vot, îndemn larg urmat la Douala şi în „ŝara” Bassa.

Boicotul a avut drept consecinŝă o selecŝie pe baze regionale a

candidaŝilor pentru Adunare: gruparea marilor feudali din nord a

obŝinut 38 de locuri, B.D.C. al lui A.M. Mbida, cu fieful în unele

provincii sudice, a câştigat 20 de mandate, iar „L’Union

Nationale” (U.N.), creat în iunie 1956 de Paul Soppo Priso şi care

se dorea un partid al tuturor camerunezilor, urmărind să umple

golul lăsat prin scoaterea în afara legii a U.P.C., s-a plasat pe

poziŝia a treia cu numai 8 deputaŝi. Se stabilea, acum, un cadru

constituŝional a cărui reprezentativitate era însă umbrită de

marginalizarea impusă U.P.C. De altfel, Soppo Priso, deputat în

parlamentul francez din 1947, conştient de acestă lacună, declara:

«U.P.C. este singura mişcare ce exprimă adevărata opinie a

populaŝiei din Camerun»297

. Nu de aceeaşi părere era şi Mbida,

investit de Adunare (cu 56 voturi pentru şi 10 împotrivă), la 10 mai

1957, ca prim-ministru al celui dintâi guvern camerunez. El şi-a

fixat un plan maximal ce prevedea accesul la independenŝă în 10

ani, eludând orice referire la unificare. Preocupantă pentru Mbida

era ameninŝarea gherilei. Premierul s-a dovedit nemilos faŝă de

compatrioŝii săi, luptători ai U.P.C., şi a declanşat o campanie de

represiune pe scară largă. Efectul a fost contrar, revolta

amplificându-se prin dezlănŝuirea, în septembrie 1957, a celei de-a

doua ofensive a luptei armate pentru eliberare şi unificare. În

contextul exacerbării violenŝei, Adunarea Legislativă cameruneză

l-a demis la 18 februarie 1958 pe Mbida, care a fost înlocuit cu

adjunctul său, Ahmadou Ahidjo, un puternic senior din nord.

A. Ahidjo s-a născut la 24 august 1924, la Garoua, într-o 296

Ibidem. 297


Viorel Cruceanu

346

familie peul. Urmează cursurile secundare la Yaoundé. Este

absolvent al „Şcolii superioare de administraŝie” din capitală. Din

1947, participă activ, dar discret, la viaŝa politică, fiind ales în

Adunarea Teritorială. În 1953 candidează cu succes pentru un loc

în Adunarea Uniunii Franceze298

, la Paris creându-şi un larg cerc

de sprijinitori. Evidenŝiindu-se printr-o poziŝie moderată, dar cu

reziduuri reformiste, el a reunit în jurul său pe toŝi reprezentanŝii

nordului. În momentul numirii ca prim-ministru, Ahidjo

transformă grupul parlamentar nordist în partid politic sub numele

de „L’Union Camerounaise” (U.C.). Puŝin cunoscut de public,

noul premier era caracterizat a fi „un om rezervat şi secret, care

inspira o teamă reverenŝioasă”299

. Mult mai abil decât predecesorul

său, Ahidjo a îmbinat concesiile cu fermitatea, dovedind „calităŝi

de om de stat ce vor ieşi rapid în evidenŝă”300. Primul gest politic l-

a reprezentat oferta unei amnistii pentru combatanŝii U.P.C., în

schimbul depunerii armelor. Suspiciunea era însă prea mare, aşa

încât luptele au continuat. La 12 iunie 1958, Ahidjo surprinde

printr-un alt act politic: el cere guvernului francez recunoaşterea

dreptului la independenŝă al Camerunului. Mai mult, demersul său

a fost însoŝit şi de solicitarea unificării statale. Până la primirea

răspunsului s-au mai scurs câteva luni. În acest răstimp, premierul

Ahidjo a tratat cu asprime gherila, încercând să o anihileze cu

ajutor metropolitan. După procedeul folosit de englezi, în Kenya,

cu rebelii „Mau-Mau” capturaŝi, s-a reuşit ca prin „indiscreŝiile”

U.P.C.-iştilor «raliaŝi» să se identifice ascunzătoarea lui Um

Nyobé301

. Astfel, satul natal al liderului U.P.C., Boumnyébél, din

ŝinutul Bassa, capătă aspectul unei tabere asediate. La 13 298

Vezi Profil, în Lumea, nr. 40, 28 sept. 1967, p. 31; Le dossier Afrique,

Paris, Marabout Université, 1962, p. 291-292. 299

Vezi Ph. Gaillard, Ahmadou Ahidjo. Patriote et despote, bâtisseur de

l’Etat camerounais, Paris, J.A. Livres, 1994, p. 10. 300


P. Krop, Comment le Cameroun entra dans la nuit, în L’Événement du

Jeudi, no. 341, du 16 au 22 mai 1991, p. 52.


347

septembrie 1958, „profetul independenŝei cameruneze”302

este ucis

de o patrulă militară. Iată ce povestea un oficial francez: «Deodată

trăgătorii Saras (ciadieni) dau peste patru oameni ascunşi în

tufişuri, care încearcă să scape fugind. Unul dintre ei poartă o

servietă voluminoasă. În raportul său verbal, sergentul-major va

spune că l-a remarcat imediat ca pe un „intelectual” şi că a făcut

somaŝiile regulamentare. Şi, cum toŝi fugarii continuau să alerge a

dat ordin de tragere. Toŝi au căzut»303

. Acel intelectual răpus de

„sălbaticul asasinat”304

era Ruben Um Nyobé, care, aşa cum scria

revista Jeune Afrique, „rămâne pentru istorie un simbol al

revendicării naŝionale”305

. Prin sacrificiul său, Um Nyobé s-a

impus ca „eroul independenŝei naŝionale, pionierul şi marele

artizan al unităŝii naŝionale a întregului popor camerunez”306

,

putând fi considerat, fără nici un fel de exagerare, şi „părintele

independenŝei Camerunului”307

. Asasinarea lui Nyobé a produs o

sciziune în cadrul U.P.C.: Théodore Mayi Matip, secretar al

partidului, părăseşte lupta armată şi, în virtutea amnistiei

guvernului, se angajează în activitatea politică, constituind un

partid de opoziŝie, „Le Front de la Réconciliation” (F.R.). Ramura

militară a U.P.C., aflată sub ordinele lui F. Moumié, a continuat

lupta de gherilă.

La scurt timp după tragica dispariŝie a lui Um Nyobé, mai

precis în ultima decadă a lunii octombrie 1958, Adunarea

Legislativă a fost convocată într-o sesiune extraordinară. Deputaŝii

camerunezi au dezbătut şi aprobat două rezoluŝii istorice: cea

privind unificarea inevitabilă a ŝării şi cea referitoare la acordarea

independenŝei la 1 ianuarie 1960. A urmat apoi vizita unei misiuni

a Consiliului de Tutelă al O.N.U., care a constatat o realitate uşor 302

Ibidem. 303

Vezi Caiet de vacanţă Lumea - ‘87, p. 199. 304

P. Krop, op.cit., p. 52. 305

Au centre..., p. 6. 306

D. Kom, op.cit., p. 72. 307

Ibidem, p. 307; vezi şi Jeune Afrique, no. 1704, du 2 au 8 sept. 1993, p. 71.

Viorel Cruceanu

348

perceptibilă :

«Adunarea Legislativă a Camerunului a exprimat sentimentul

unanim al poporului camerunez, fixând data acordării

independenŝei la 1 ianuarie 1960. Reunificarea celor două

Camerunuri înainte de 1 ianuarie 1960 este dorită de toate

popoarele Camerunului»308

. La 5 decembrie 1958, luând act de

hotărârile parlamentarilor camerunezi, reiterate de delegaŝia

specială a O.N.U., guvernul francez şi-a exprimat acordul faŝă de

data independenŝei. Ca etapă preliminară, la 1 ianuarie 1959,

Camerunul obŝine autonomia internă (Franŝa continua să gireze

problemele diplomatice, ale apărării şi de finanŝe). Dar şi în 1959

şi în 1960 au continuat luptele cu insurgenŝii U.P.C. Forŝele

guvernamentale, conduse de ofiŝeri francezi, sunt întărite şi trec la

operaŝiuni decisive: «În primele luni ale anului 1960, cinci

batalioane curăŝă pădurile din regiunea Sanaga şi-i reprimă în mod

brutal pe rebeli. Mai multe zeci de sate sunt incendiate şi rase de

pe suprafaŝa pământului. Mulŝi ofiŝeri vor fi de părere, mai târziu,

că s-ar fi putut evita o asemenea baie de sânge»309

.

În ciuda gravităŝii situaŝiei, independenŝa a fost proclamată la

1 ianuarie 1960. Investit ca primul preşedinte al republicii, A.

Ahidjo şi-a reafirmat hotărârea continuării timizilor paşi în direcŝia

reconcilierii şi unificării; în acest sens, el declara: «Camerunul

întreg rămâne visul fierbinte al tuturor camerunezilor»310

. La 21

februarie 1960 a fost organizat un Referendum asupra proiectului

de Constituŝie, ce instituia un sistem prezidenŝial. Din 1.772.969

votanŝi, 797.498 au votat pentru şi 531.075 împotrivă311

. Pe baza

noii legi fundamentale au fost organizate alegerile legislative de la

10 aprilie 1960. Partidul U.C., al preşedintelui Ahidjo, obŝine o

confortabilă majoritate cu 69 de locuri din cele 100, ale 308


Caiet de vacanţă..., p. 199. 310

Cf. Lumea, nr. 13, 26 mart. 1970, p. 22. 311

J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 427; P. Gogeanu, op.cit., p.

51.


349

parlamentului. Pe locul doi s-a situat formaŝiunea lui Mayi Matip,

intitulată acum „U.P.C.-legal”, cu 18 mandate, în poziŝia a treia

sosind B.D.C. al lui A.M. Mbida cu numai 11 deputaŝi312

. Întrunită

în prima sa sesiune, la 5 mai 1960, Adunarea l-a reconfirmat pe

Ahidjo ca preşedinte al Republicii.

În anul independenŝei s-a mai produs un eveniment care a

reŝinut atenŝia: asasinarea lui Félix Moumié, conducătorul din exil

al U.P.C. Acesta şi-a stabilit sediul la Conakry, în Guineea lui

Sékou Touré. În luna octombrie 1960, Moumié se afla în Europa,

la Geneva (Elveŝia). De mai multă vreme, el era urmărit de

serviciile secrete franceze – „Service de documentation extérieure

et de contre-espionnage” (SDECE), care au reuşit să infiltreze în

anturajul său pe William Bechtel, un agent reactivat. Pretextând a

fi ziarist, simpatizant al cauzelor drepte, Bechtel s-a împrietenit cu

Moumié. Prezenŝa liderului camerunez la Geneva s-a dovedit

prilejul fatal prin care S.D.E.C.E. şi-a atins scopul: Moumié este

otrăvit de Bechtel cu taliu, în restaurantul „Le Plat d‟Argeant”313

.

Revista L’Événement du Jeudi se întreba cine a ordonat acest

asasinat: generalul de Gaulle, Jacques Foccart (consilierul în

probleme africane al generalului de Gaulle şi care s-a aflat în

spatele a numeroase conspiraŝii după dobândirea independenŝei

statelor africane francofone) sau premierul Michel Debré? Şi tot

incisiva gazetă răspundea: „Nu o vom şti, fără îndoială, decât după

mai multe zeci de ani, termenul necesar deschiderii arhivelor cele

mai secrete ale celei de-a V-a Republici”314

. În memoriile sale,

Foccart întreŝine echivocul, deşi pare dispus să-şi asume partea de

vină ce-i revine315. Dar există o certitudine: aceea că, în septembrie

1960, patronul S.D.E.C.E., generalul Grossin, a fost convocat la 312


Despre asasinarea lui Moumié vezi: E. Comarin, Le dernier Pernod de Félix

Moumié, în Dossiers secrets..., tome 3, p. 13-27; P. Krop, op.cit., p. 52-53;

V.P. Borovička, Ştiţi la cât apune soarele domnule general?, Cluj-Napoca,

Editura Dacia, 1982, p. 21-32; Ph. Gaillard, op.cit., p. 116. 314

L’Événement du Jeudi, no. 378, 30 jan-5 févr. 1992, p. 49. 315

Foccart parle…, vol. 1, p. 207-208.

Viorel Cruceanu

350

Matignon (sediul guvernului francez), unde a primit „ordinul de a

executa pe Moumié”316

. Faptul a fost confirmat de declaraŝia unui

ofiŝer superior din S.D.E.C.E.: «Am folosit în această afacere pe

William Bechtel, unul din cei mai vechi agenŝi ai noştri. El l-a

invitat pe Félix Moumié să cineze împreună într-un restaurant din

oraşul vechi al Genevei. Acolo i-a turnat în vin taliu, o otravă

fulgerătoare»317

. De asemenea, pentru că şi astăzi se aud voci care

urmăresc să-l disculpe pe asasin318

, revista menŝionată reliefează

câteva dovezi irefutabile: în locuinŝa cu două ieşiri, părăsită

precipitat de Bechtel, s-au găsit: „un carnet de notiŝe, o listă cu

diferite moduri de a ucide un om fără a lăsa urme şi, într-un

buzunar al vestei sale abandonate, fragmente de... taliu”319

.

Moartea lui Moumié nu a reprezentat acea lovitură de graŝie la care

visau francezii şi Ahidjo; lupta de gherilă a continuat.

Pe parcursul anilor 1960-‟61, preşedintele Ahidjo s-a preocupat

de înfăptuirea unităŝii. Am văzut în paginile consacrate decolonizării

Africii de Vest britanice cum au evoluat evenimentele în cele două

Camerun sub tutelă britanică: în timp ce zona de N s-a angajat definitiv

pe orbita Nigeriei de nord, zona de sud a cunoscut un proces mai

elaborat, finalizat prin unirea cu fostul Camerun francez. Negocierile din

perioada 17-22 iulie 1961, de la Foumban, dintre preşedintele Ahidjo şi

liderul unionist din Camerunul britanic de sud, John Ngu Foncha, au

permis punerea bazelor Republicii Federale Camerun (cu A. Ahidjo ca

preşedinte şi J. Foncha ca vicepreşedinte).

În ciuda proclamării independenŝei şi a reunificării, U.P.C.

nu a recunoscut conducerea de la Yaoundé, pe care o considera în

slujba Franŝei. Prin urmare, combatanŝii U.P.C. au declanşat a treia

mare ofensivă împotriva regimului „în scopul obŝinerii unei

independenŝe reale pentru Camerun”320

. Francezii, în virtutea unui 316

L’Événement du Jeudi, no. 378, 30 jan-5 févr. 1992, p. 49. 317

Ibidem. 318

Vezi idem, no. 346, 20-26 juin 1991, p. 71. 319

Idem, no. 378, p. 49; E. Comarin, op.cit., p. 24. 320



351

acord comun de cooperare militară, au venit în ajutorul lui Ahidjo.

Iată mărturiile lui Max Bardet, pilot de elicopter, prezent în

Camerun spre finalul reprimării acestei mişcări: «În doi ani armata

regulată a ocupat ŝara bamiléké, din sud până în nord, pustiind-o

complet. Au masacrat între 300.000 şi 400.000 de oameni. A fost un

adevărat genocid (...). Satele au fost rase ca pe vremea lui Attila (...).

Aceasta, pentru a fi pe placul preşedintelui Ahidjo datorită căruia

Camerunul păstra relaŝii strânse cu Franŝa»321

. Toŝi conducătorii

rebeliunii făcuŝi prizonieri au fost executaŝi. A scăpat Ernest Ouandié;

dar şi acesta a fost capturat prin vicleşug la 21 august 1970 şi executat

public la 15 ianuarie 1971322

. Prin noua crimă, inutilă, se confirma

faptul că „sub aparenŝe dulci şi binevoitoare [Ahidjo] proba fermitate,

autoritate şi chiar duritate”323.

*

* *

Preşedintele Ahmadou Ahidjo a condus cu o mână de fier,

dar şi cu competenŝă, timp de 22 de ani. Deviza sa politică a

exprimat-o în cuvinte sugestive: «a guverna înseamnă să ajustezi

fără demagogie mijloacele la obiective»324

. În noiembrie 1961, la o

lună după unificare, el sugerează ideea partidului unic. Totuşi, abia

la 1 septembrie 1966, partidul lui Ahidjo şi al lui Foncha,

fuzionează în „L’Union Nationale Camerounaise” (U.N.C.). La 5

aprilie 1980, A. Ahidjo este ales pentru a cincea oară preşedinte.

Spre surpriza generală, la 4 noiembrie 1982, preşedintele Ahidjo

demisionează, fiind al doilea şef de stat francofon, după

senegalezul Léopold Sédar Senghor, care a procedat la o asemenea 321

P. Krop, op.cit., p. 53. 322

Pentru amănunte vezi: E. Comarin, L’évêque et le maquisard, în Grands

procès de l’Afrique contemporaine, Paris, Edit. J.A. Livres, 1990, p. 91-111;

vezi şi Ph. Gaillard, op.cit., p. 160-161. 323


Cf. Lumea, nr. 13, 26 mart.1970, p. 22.

Viorel Cruceanu

352

ieşire din viaŝa politică. Astfel, printr-un act voluntar, lua sfârşit

„era Ahidjo”, sintetizată de revista Jeune Afrique după cum

urmează: „ŝara pe care începea să o conducă, în 1960, era omul

bolnav al Africii centrale (...). Cea pe care o lasă este mai

sănătoasă decât toŝi vecinii şi poate chiar dintre toate ŝările

africane”325

. Scurt timp după demisie s-a exilat în Senegal, unde a

încetat din viaŝă la 30 noiembrie 1989. Din 1991, Camerunul a

revenit la un regim politic pluralist.

Al doilea preşedinte: Paul Biya – 6 noiembrie 1982 (ales la

14 ianuarie 1984, reales în 1988, 1992, 1998 şi 2005).

CAZURILE GENERALE: CIAD

Stat „situat în centrul Africii sahariene”326

, Ciadul poate fi

apreciat ca o punte de legătură între regiunea septentrională (Africa

de Nord, arabă) şi regiunile orientală, respectiv ecuatorială, ale

continentului negru. La sfârşitul secolului trecut el reprezenta cheia

„marelui proiect”327

colonial francez: realizarea axei Dakar-

Djibouti. A intervenit însă celebrul incident de la Fashoda care a

năruit planurile francezilor. Guvernul de la Paris a ştiut să

compenseze eşecul militar cu o susŝinută campanie diplomatică. La

21 ianuarie 1899, ambasadorul francez la Londra, Paul Cambon, îi

scria ministrului său de externe, T. Delcassé că, abandonarea

pretenŝiilor în Bahr el Gazal „va fi amplu compensată prin

recunoaşterea autorităŝii noastre asupra tuturor regiunilor care se

întind la nord şi la est de lacul Ciad”328. Faptul a permis semnarea 325

Jeune Afrique, no. 1141, 17 nov. 1982, p. 47. 326

Lumea, nr. 27, 26 iun. 1969, p. 9. 327

Louis C.D. Joos, Scurtă istorie a Africii Negre, Bucureşti, Editura Politică, 1966, p.

349. 328

D.D.F. I, vol. 15, documentul nr. 38, p. 61-62.


353

la 21 martie 1899, la Londra, de către Cambon şi premierul

britanic, lordul Salisbury, a declaraŝiei comune privind

„delimitarea Africii centrale între Tripolitania şi Statul

independent Congo”329

. Astfel, Anglia accepta controlul Franŝei

asupra unei întinse zone ce îngloba teritoriile Ciad şi Oubangui-

Chari. Pe teren, francezii au reuşit să nimicească rezistenŝa lui

Rabah, ucis la 22 aprilie 1900330

, dar luptele au continuat până

către 1914 şi abia în 1920 Ciadul a fost declarat oficial colonie.

Considerat „teritoriul cel mai neglijat şi cel mai mizerabil”331

din AEF, Ciadul reprezenta copia în miniatură a federaŝiei care era

„...săracă, imensă, aproape vidă, în stadiul de simplă exploatare a

resurselor naturale, fără debuşee proprii, fără credite [şi] apărea ca

o creaŝie bizară, dureroasă şi deplorabilă...”332

. Mai grav, „AEF era

înapoiată economic, raportată chiar la normele coloniale”333

, o

dovadă concludentă fiind faptul că în 1940, federaŝia nu avea decât

aproximativ 300 de africani334

care posedau certificat de studii...

primare! Pe bună dreptate, acest ansamblu ce includea şi Ciadul a

fost considerat «Cenuşăreasa Africii franceze»335

.

În anii celui de-al doilea război mondial, AEF în general şi

Ciadul în particular şi-au dovedit utilitatea strategică. Guvernator era

guyanezul de culoare Félix Éboué care, pe lângă faptul că s-a raliat

rapid generalului de Gaulle şi „Franŝei libere”, a iniŝiat de la 8

noiembrie 1941 şi «noua politică indigenă»336

. Aceasta consta în

asocierea africanilor la exerciŝiul responsabilităŝii publice, fiind vorba

atât de şefii tradiŝionali cât şi de elita modernă, aşa numiŝii „notabili 329

Ibidem, documentul nr. 122, p. 188 (cu textul bilingv al declaraŝiei la p. 189-

190). 330

Louis C.D. Joos, op.cit., p. 198-204. 331




Ibidem. 335

M. Cornevin, op.cit., p. 328; J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit.,

p. 437. 336

I. Grenier, op.cit., p. 96.

Viorel Cruceanu

354

evoluaŝi”. Spirit înaintat, un adevărat vizionar, F. Éboué sublinia: «ar fi

o greşeală să se amâne, până în ziua victoriei, toate reformele

necesare»337

. Prin actele sale, guvernatorul general Éboué poate fi

considerat drept unul din „iniŝiatorii îndepărtaŝi ai decolonizării”338

.

În primul deceniu după război, viaŝa politică din Ciad a fost

dominată de o altă personalitate antileză, Gabriel Lisette339

. În

strânse relaŝii de amiciŝie cu Houphouët-Boigny, Lisette a pus bazele

primului partid politic local, în 1946: „Le Parti Progressiste

Tchadien” (P.P.T.), secŝie a R.D.A. La scurt timp, în noiembrie

acelaşi an, Lisette este ales pe listele colegiului al doilea în Adunarea

Naŝională a Franŝei. În perioada radicalismului R.D.A., popularitatea

P.P.T. creşte rapid. În 1947, partidul se remarcă prin cererea abolirii

sistemului dublului colegiu, cerere rămasă fără ecou. În 1948, un

fruntaş al P.P.T., Ahmed Koulamallah, părăseşte formaŝiunea lui

Lisette şi creează propriul său partid: „Le Parti Socialiste

Indépendant du Tchad” (P.S.I.T.); la 1 ianuarie 1956, P.S.I.T. devine

secŝie a Mişcării Socialiste Africane, preluând acest din urmă nume.

Celor două partide li se adăuga şi o formaŝiune politică a coloniştilor

europeni şi sultanilor locali, intitulată „L’Action Sociale du Tchad”

(A.S.T.). Ceva mai târziu, în septembrie 1958, un număr de şefi

tradiŝionali au constituit o formaŝiune conservatoare numită „Le

Group des Indépendants Ruraux du Tchad” (G.I.R.T.), condusă de

un obscur politician, cu o ascensiune meteorică, Goutchome

Sahoulba. Cert este că, în 1956, Ciadul avea 46 de partide340

, dintre

care se dataşa P.P.T. ce deŝinea „o poziŝie hegemonică”341

. Această

inflaŝie de partide a făcut să se spună despre Ciad că „era în acea

epocă, una dintre ŝările cele mai instabile, dacă nu cea mai instabilă, 337

Ibidem. 338

Ibidem. 339

Născut la 2 aprilie 1919, în Panama; părinŝii săi erau originari din Guadelupa.

A studiat în Franŝa. În 1941 s-a alăturat „Franŝei libere”. Se angajează apoi în

administraŝia colonială fiind repartizat în Congo (1944-‟46), iar din 1946, în

Ciad. 340


Ibidem.


355

din Africa franceză”342

. Afirmaŝia a fost pe deplin confirmată de

evenimentele ce au urmat după aplicarea „legii-cadru”.

Alegerile de la 31 martie 1957 s-au derulat fără surprize.

Victoria a revenit P.P.T. (în alianŝă cu două partide minore), cu 46

de locuri din totalul de 65. Pe locul secund s-a clasat M.S.A., cu 12

mandate; partidul protejat de administraŝia colonială, A.S.T., a

obŝinut doar 7 locuri de deputat343

. În urma alegerilor, G. Lisette

devine vicepreşedinte al Consiliului de Guvernământ. Spirit

conciliant, el a format un guvern de uniune naŝională în care a

inclus şi doi colonişti europeni, membri ai A.S.T. La

Referendumul din 28 septembrie 1958, toate partidele ciadiene au

recomandat acceptarea proiectului de Constituŝie propus de

generalul de Gaulle. Rezultatul votului a fost covârşitor în favoarea

lui „da”, care a obŝinut 23.187 voturi, comparativ cu doar 198

voturi pentru „nu”344

. De la 28 noiembrie 1958, Ciadul devenea

Republică autonomă a Comunităŝii, cu un guvern în care Lisette

deŝinea funcŝia de prim-ministru. Trebuie evidenŝiat şi faptul că,

Lisette a încercat să promoveze o politică de mediere între adepŝii şi

potrivnicii ideii de federalizare a AEF.

Încă din vara lui 1958, opoziŝia a trecut la marginalizarea

liderului P.P.T., sub pretextul că este un «străin»345

. Au fost

provocate chiar demonstraŝii de stradă, precum cele din noiembrie

„58. Pentru a evita eventuale situaŝii imprevizibile, partidele rivale

au renunŝat la incitarea maselor şi au recurs la manevre de culise.

Astfel, invalidarea a 7 deputaŝi ai P.P.T. şi părăsirea coaliŝiei

guvernamentale de către unul din minusculii săi aliaŝi, a dus la

pierderea majorităŝii pe care se sprijinea Lisette. Întrunită în

sesiune, la 10 februarie 1959, Adunarea a dat un vot de neîncredere

guvernului. G. Lisette este nevoit să demisioneze; mai mult, criza 342





Viorel Cruceanu

356

politică a pus, practic, capăt carierei politice a liderului P.P.T.346

.

Înlăturarea lui Lisette nu a adus liniştea şi anul 1959 a fost „un an

de crize politice pentru Ciad”347

. Cabinetului înlăturat i-a urmat un

guvern eterogen, condus de liderul G.I.R.T., G. Sahoulba.

Existenŝa noului cabinet s-a dovedit efemeră. Datorită altor intrigi, de

această dată puse în seama lui Lisette348

, cabinetul Sahoulba se

prăbuşeşte după numai o lună. La 1 martie 1959 se formează guvernul

prezidat de Ahmed Koulamallah din rândurile căruia făcea parte, ca

vicepremier, şi G. Lisette. Însă, componenŝa noului guvern complica

starea de lucruri din Ciad. Nu toŝi membrii conducerii P.P.T. au

aprobat guvernul Koulamallah-Lisette. Pe acest fond, creşte

influenŝa sudistului, de etnie sara, François Tombalbaye349

, un om

„liniştit şi în aparenŝă lipsit de umor”350

, dar care ştia foarte bine ce

urmărea. Printr-o ŝesătură abilă de alianŝe obŝine înlăturarea lui

Lisette de la preşedinŝia P.P.T. Perseverând pe aceeaşi cale,

Tombalbaye reuşeşte şi destrămarea cabinetului Koulamallah, la

mai puŝin de o lună de la instalare. La 29 martie 1959, noul lider la

P.P.T., F. Tombalbaye şi-a văzut împlinit scopul, fiind desemnat

prim-ministru. La 31 mai 1959 au fost organizate noi alegeri:

victoria revine P.P.T. care obŝine 57 de locuri din cele 85 ale

Adunării351

. Tombalbaye formează un guvern monocolor în care

Lisette este păstrat, de formă, ca viceprim-ministru şi ministru al

planului. În octombrie 1959, Tombalbaye a făcut o vizită în Israel,

fapt ce a stârnit noi „valuri” în politica locală. A. Koulamallah,

devenit un fervent admirator a lui Nasser, introduce în Adunare o

moŝiune prin care se cerea separarea nordului musulman, „mult 346


Ibidem. 348


Născut la 15 iunie 1918; devenit institutor, îmbină activitatea profesională cu

lupta sindicală. Aderă la P.P.T. şi în 1952 este ales în Adunarea Teritorială. A

stat mult timp în umbră dar a luptat permanent pentru primele poziŝii (vezi şi

Profil, în Lumea, nr. 33, 11 aug. 1966, p. 31.). 350


T. Ruiz de Cuevas, op.cit., p. 247; E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 261.


357

mai integrat în islamul oriental”352

, de sudul animist. Acŝiunea a

fost zădărnicită cu autoritate de Tombalbaye care, ca om politic,

era „animat de un patriotism intransigent”353

. La 22 februarie 1960,

în contextul proclamării independenŝei Camerunului, premierii

celor patru state din AEF au creat o comisie de studiu în legătură

cu statutul acestor teritorii. După respingerea soluŝiei federalizării,

la 17 iulie 1960, la Paris, s-au stabilit datele transferului de

competenŝe fiecărui teritoriu.

Republica Ciad a devenit stat independent la 11 august 1960,

sub preşedinŝia lui F. Tombalbaye. Actul decolonizării a fost

umbrit însă, de faptul că, lipsind din ŝară, Lisette a fost demis şi i s-

a interzis să mai revină în Ciad.

*

* *

Istoria post-independenŝă a Ciadului este caracterizată de

instabilitate:

- N‟Garta (François) Tombalbaye – 12 august 1960-13 aprilie

1975;

- Gen. Félix Malloum – 15 aprilie 1975-23 martie 1979;

- Interimar : Goukouni Oueddei – 23 martie-17 aprilie

1979;

- Interimar : Lol Mohammed Shawwa – 17 apr.-3 sept.

1979;

- Goukouni Oueddei – 3 septembrie 1979-7 iunie 1982;

- Hissène Habré – 7 iunie 1982-4 decembrie 1990;

- Col. (ulterior gen.) Idriss Déby – 4 decembrie 1990 (ales

în 1996 şi reales în 2001, 2006).

352


Ibidem.

Viorel Cruceanu

358

REPUBLICA CENTRAFRICANĂ

În anii dominaŝiei coloniale, teritoriul din centrul

continentului negru purta numele a două principale râuri:

Oubangui-Chari. Întinderile savanei şi nesfârşitele păduri tropicale

au făcut foarte dificilă opera colonială. Francezii au început

cucerirea acestor ŝinuturi în 1894; după un deceniu, în decembrie

1903, Oubangui-Chari a fost declarat colonie a Franŝei. Ani de zile,

la adăpostul vegetaŝiei bogate, triburile de aici se vor răscula: 1904,

1906, 1909, 1914. Se spune că în 1911, colonia era deja „jefuită,

devastată, epuizată”354

. În perioada 1928-1931 s-a declanşat o nouă

răscoală a populaŝiilor din Sangha superioară şi Lobaye. Ridicarea

a fost considerată drept o „mare Jacquerie africană”355

. Francezii

au procedat la o cruntă represiune căci, aşa cum afirmase într-o

situaŝie similară fostul guvernator al teritoriului, Merlin, era vorba

de «restabilirea cu orice preŝ a prestigiului europeanului»356

.

Viaŝa politică din Oubangui-Chari a fost iniŝiată, după cel de-

al doilea război mondial, de doi fraŝi francezi: Georges şi Antoine

Darlan. În 1947, A. Darlan a creat „L’Union Oubanguienne”

(U.O.) , ca secŝie locală a R.D.A. Interesant este faptul că A.

Darlan era adept al politicii radicale a R.D.A. Spre cinstea sa, el a

luat atitudine împotriva corupŝiei şi abuzurilor administraŝiei

coloniale şi a dus o „luptă disperată”357

pentru a sensibiliza

guvernul francez în direcŝia unor măsuri urgente pentru

îmbunătăŝirea situaŝiei materiale, sanitare şi educaŝionale a

localnicilor. Aici, dezechilibrele provocate de colonialism frizau

incredibilul: «salariul anual al unui funcŝionar echivala cu 55 de 354

P. Kalck, Barthélémy Boganda - tribun et visionnaire de l’Afrique

centrale, în Les Africains, tome III, Paris, Edit. J.A., 1978, p. 108. 355

Idem, Histoire centrafricaine des origines à nos jours, S.R.T., Univ. de

Lille III, 1973, tome III, p. 367. 356

Idem, ...Boganda..., p. 108. 357



359

ani de muncă pentru un ŝăran»358

oubanguian. Însă, din 1949,

steaua lui A. Darlan apune, viaŝa politică internă fiind în totalitate

monopolizată de o personalitate africană de excepŝie: Barthélémy

Boganda.

B. Boganda s-a născut la 4 aprilie 1910. Mama sa a fost ucisă

de agenŝii unei companii de exploatere a cauciucului. Rămas orfan,

micuŝul Boganda a crescut la misiunea catolică din M‟Baïki.

Datorită inteligenŝei sale este îndrumat spre o carieră ecleziastică.

După 10 ani de studii la Brazzaville, Kisantu (Congo belgian) şi

Yaoundé (aici are coleg pe un alt viitor politician, camerunezul

André-Marie Mbida), devine primul preot african din Oubangui

(17 martie 1938). Referindu-se la anii de şcoală, B. Boganda avea

să declare: «nu aveam decât un ideal: să devin francez şi latin

pentru a fi util ŝării mele, Oubangui»359

. Odată hirotonisit, pleacă

în zonele de interior pentru a răspândi ştiinŝa de carte. Din dorinŝa

de a-şi servi mai bine poporul se avântă în politică: la 10 noiembrie

1946, devine primul oubanguian ales în Parlamentul francez.

Având în vedere amprenta lăsată de Boganda asupra evoluŝiei

teritoriului, se apreciază că desemnarea sa ca deputat „a marcat

începutul luptei pentru emancipare a poporului oubanguian”360

.

Tot în 1946, s-a înfiinŝat Adunarea Teritorială din Oubangui-Chari,

în care 3.000 de europeni erau reprezentaŝi de 10 deputaŝi albi în

timp ce 1.000.000 de autohtoni desemnau doar 15 deputaŝi361

.

Indignat de această inechitate flagrantă, B. Boganda, care nu

părăsise Africa până a deveni parlamentar, declară la scurt timp

după alegerea sa, cu ocazia unei vizite în Austria: «francezii

tratează mai bine pe învinşi [din cel de-al doilea război mondial –

nota ns.] decât pe supuşii lor din colonii»362

. De la început, liderul

din centrul Africii se dovedea extrem de incomod pentru 358


P. Kalck, ...Boganda..., p. 109. 360

Ibidem, p. 116. 361

P. Kalck, Histoire..., tome IV, p. 482. 362

Idem, ...Boganda..., p. 116.

Viorel Cruceanu

360

metropolă.

La 28 septembrie 1949, Boganda pune bazele partidului „Le

Mouvement pour l’Émancipation Sociale de l’Afrique Noire”

(M.E.S.A.N.). Liderul M.E.S.A.N. era unul din puŝinii naŝionalişti

francofoni ce nutreau idei panafricaniste, scopul partidului fiind

«completa dezvoltare a rasei negre şi eliberarea sa printr-o evoluŝie

progresivă şi paşnică, realizată prin eforturile conjugate ale tuturor

negrilor din lume...»363

. Programul M.E.S.A.N. cuprindea un set

larg de obiective: politice («apărarea libertăŝii poporului african,

egalitate între toŝi oamenii, respectul persoanei umane a fiecărui

african etc.), economice («punerea în valoare a solului şi subsolului

african în vederea ameliorării condiŝiei de existenŝă a poporului

african», etc.) şi sociale («centre de acŝiune socială, cooperative de

producŝie şi consum» etc.)364

. Asemenea prevederi au fost

interpretate ca subversive de către administraŝie, cu atât mai mult

cu cât producŝia şi comerŝul erau în întregime în mâinile albilor.

De aceea, Boganda era considerat un „agitator periculos”365

şi „un

duşman al prezenŝei franceze”366

. De altfel, nici liderul M.E.S.A.N.

nu menaja susceptibilitatea europenilor. Referindu-se la practicile

coloniale, el declara că acestea «au degradat pentru totdeauna

Europa în ochii africanilor»367

şi adăuga că «numai o revoluŝie

promptă şi totală va putea redresa situaŝia»368

. Exprimarea în astfel

de termeni reprezenta în realitate o „figură de retorică”. Boganda

nu era un revoluŝionar; radicalismul discursiv s-a diluat în

pragmatismul faptelor. Însă, liderul M.E.S.A.N. poseda un profund

simŝ al justiŝiei. De aceea „populaŝia vedea în el un salvator”369

,

bucurându-se de o audienŝă excepŝională în rândurile tuturor celor 363

Idem, Histoire..., tome IV, p. 492. 364

Vezi programul M.E.S.A.N. în Ibidem, p. 503. 365

Ibidem, p. 498. 366

Ibidem, p. 505. 367

Ibidem, p. 502. 368

Ibidem. 369



361

ce „se simŝeau umiliŝi de colonizare”370

. „Puterea oratorică”371

şi

poziŝia sa de „mare lider popular”372

deranjau pe francezi. Ei

aşteptau cel mai mic prilej pentru a lovi în liderul M.E.S.A.N.

Acesta s-a ivit la 10 ianuarie 1951 când, în urma confruntării dintre

producătorii agricoli africani şi comercianŝii europeni (într-o piaŝă

publică), B. Boganda este arestat pentru 45 de zile. Reŝinerea a

reprezentat „cea mai bună temă”373

pentru alegerile din iunie 1951,

mandatul lui Boganda în Adunarea Naŝională Franceză fiind

reînnoit fără probleme. Popularitatea M.E.S.A.N. s-a evidenŝiat şi

la alegerile pentru Adunarea locală din 30 martie 1952 când a

obŝinut 17 locuri din 20374

. Patru ani mai târziu, Boganda a repurtat

noi succese. La 2 ianuarie 1956 a fost reales în Adunarea

metropolitană cu 155.952 voturi favorabile, comparativ cu numai

20.230 ostile, rezultat apreciat ca „un veritabil plebiscit în favoarea

lui Boganda”375

. De asemenea, în noiembrie 1956, liderul

M.E.S.A.N. a fost ales primar al capitalei, Bangui.

La 31 martie 1957 s-au organizat primele alegeri prin vot

universal. Partidul M.E.S.A.N. a obŝinut 347.000 de voturi din

totalul de 356.000 exprimate376

, controlând întreaga Adunare.

Conform uzanŝelor „legii-cadru”, şeful partidului majoritar trebuia

să preia vicepreşedinŝia Consiliului de Guvernământ din teritoriu.

Numai că, la fel ca Houphouët-Boigny şi Modibo Keita (care au

făcut-o din alte motive), Boganda a refuzat funcŝia, argumentând

că, moral, nu poate face parte dintr-un organism condus de un

funcŝionar colonial francez. El a desemnat ca vicepreşedinte, pe

elevul său de odinioară, medicul Abel Goumba. În compensaŝie, în

iunie 1957, B. Boganda candidează şi este ales preşedinte al

Marelui Consiliu al AEF (cu rol consultativ), funcŝie ce i-a oferit 370

Ibidem. 371



Ibidem, p. 508. 374

Cf. E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 252. 375



Viorel Cruceanu

362

prilejul să se afirme ca un pasionat luptător pentru decolonizarea şi

unitatea Africii. În acest sens, Boganda reia limbajul radical, fapt

ce agasa atât pe francezi cât şi pe liderii moderaŝi din AEF Astfel,

la 8 iulie 1958, declara: «Legea-cadru fiind depăşită, M.E.S.A.N.

cere astăzi pentru Oubangui şi pentru Africa neagră, dreptul

popoarelor de a dispune de ele însele şi independenŝă totală într-o

interdependenŝă voluntară şi liber consimŝită ale cărei modalităŝi le

vom studia»377

. Câteva zile mai târziu, la 13 iulie, adresându-se

Franŝei, o îndemna să înŝeleagă aspiraŝia popoarelor coloniale

precum şi responsabilităŝile ce-i revin: «Ora Revoluŝiei a sunat

pentru Africa neagră. M.E.S.A.N. o vrea paşnică şi constructivă.

Ea este justă. Ea este necesară. Ea este urgentă. Ea este posibilă.

Deci, noi trebuie să o înfăptuim, dacă nu, alŝii o vor face. Şi atunci,

ea se va face în sânge, ea se va face fără noi şi, prin urmare,

împotriva noastră»378

. O dovadă a pendulării între radicalism

verbal şi atitudini moderate este şi faptul că, la 28 septembrie

1958, Boganda a recomandat populaŝiei să se pronunŝe în favoarea

lui „da”, în timp ce A. Goumba milita pentru „nu”. Electoratul l-a

ascultat pe tribun şi „da” a întrunit 487.031 voturi, cu mult faŝă de

cele numai 6.085 voturi pentru „nu”379

. Imediat după Referendum,

Boganda a considerat că a sosit momentul obiectivării ideilor sale

panafricaniste. Iniŝial, el a urmărit unificarea teritoriilor din AEF

(Oubangui-Chari, Gabon, Moyen-Congo şi Ciad) într-un singur

stat numit „Republica Ecuatorială” sau „Ecuatoria”. Apoi,

planurile sale au câştigat în vastitate, preconizând crearea unei

construcŝii măreŝe: „Statele Unite ale Africii latine”380

, alcătuite

din AEF, Camerun, Congo belgian, Ruanda-Urundi şi Angola.

Planul a eşuat datorită ostilităŝii liderilor politici africani din AEF

(doar socialistul congolez J. Opangault l-a sprijinit fără rezerve).

În acest context, Franŝa a organizat convorbirile de la 377

Ibidem, p. 132; idem, Histoire..., tome IV, p. 572. 378

Idem, Histoire..., p. 573; idem, ...Boganda..., p. 132. 379

Idem, ...Boganda..., p. 133. 380

Ph. Decraene, op. cit., p. 82-83.


363

Brazzaville din 24-25 noiembrie 1958, unde Gabon, Congo şi Ciad

au optat pentru respectarea principiului teritorial. Izolat, Boganda

s-a supus majorităŝii şi, la 1 decembrie 1958, Oubangui-Chari a

devenit Republică autonomă în cadrul Comunităŝii, sub numele de

Republica Centrafricană (denumire în spiritul dorinŝei sale de

unificare a întinsului spaŝiu central african). La aceeaşi dată,

Boganda a preluat şi postul de prim-ministru al ŝării sale. În

decembrie 1958 şi ianuarie 1959, a participat la reuniunile

premierilor din AEF, de la Paris, unde s-a decis lichidarea

progresivă a federaŝiei.

Evenimentul ce a polarizat atenŝia în prima jumătate a anului

1959, l-a reprezentat consultarea electorală de la 5 aprilie. În

timpul campaniei, Boganda şi-a aflat un dramatic sfârşit: la 29

martie 1959, el este ucis „într-un misterios accident de avion”381

.

Circumstanŝele accidentului nu au fost elucidate nici astăzi. Totuşi,

la foarte scurt timp s-a răspândit zvonul că la bordul avionului s-a

aflat un colet-capcană. Având în vedere că, ani la rând, Boganda a

fost un partener incomod pentru Franŝa, nu este exclusă o implicare

a serviciilor secrete franceze în provocarea acestei tragedii, deşi

faimosul Jacques Foccart susŝine, în memoriile sale, că nu există

„nici probe şi nici indicii”382. Moartea i-a grăbit lui Boganda

intrarea în istorie. El este privit ca „una dintre cele mai puternice

personalităŝi ale anilor „50”383

şi drept „iniŝiatorul naŝionalismului

modern în Africa Centrală”384

. Raportat la omologii săi din AEF,

Boganda s-a impus a fi „înŝeleptul AEF”385

şi «cel mai prestigios

[şi] cel mai capabil dintre oamenii politici ecuatoriali»386

. Până şi

înaltul comisar francez de la Bangui a fost silit să admită că

«rareori un om a ştiut să se contopească atât de complet cu propriul 381






P. Kalck, ...Boganda..., p. 136.

Viorel Cruceanu

364

popor»387

.

Alegerile s-au desfăşurat la data stabilită şi s-au încheiat cu o

largă victorie a M.E.S.A.N. care, cu 343.866 voturi din 352.259, a

primit 48 din cele 50 de locuri ale Adunării388

. Încă de la 30

martie, interimatul funcŝiei de prim-ministru era asigurat de Abel

Goumba, un personaj stânjenitor pentru francezi care-l considerau

„prea naŝionalist şi xenofob”389

şi nu ezitau să-l compare cu liderul

naŝionalist din Congo belgian, Patrice Lumumba390

. De aceea,

francezii s-au implicat în lupta pentru succesiune, dintre A.

Goumba şi ministrul agriculturii, David Dacko, vărul lui B.

Boganda. Datorită legăturilor de rudenie şi a sprijinului

metropolitan, Dacko a fost preferat la conducerea M.E.S.A.N. Prin

urmare, la 1 mai 1959, acest institutor „cu mari calităŝi sufleteşti,

jovial, simpatic, plin de bun simŝ”391

este desemnat prim-ministru.

La 13 august 1960, Republica Centrafricană şi-a proclamat

independenŝa, iar David Dacko a devenit, la 30 de ani, cel mai

tânăr preşedinte african din generaŝia independenŝei. La

ceremoniile de la Bangui, Franŝa a fost reprezentată de ministrul

culturii, scriitorul André Malraux, care sintetiza metaforic

importanŝa momentului: «Acesta nu este un transfer de atribuŝii, ci

un transfer al destinului»392

.

*

* *

Şefi de stat după 1960:

- David Dacko – 13 august 1960-31 decembrie 1965 (mort la 20

noiembrie 2003, la Yaoundé); 387

Ibidem. 388



Ibidem, p. 595. 391


P. Kalck, Histoire..., tome IV, p. 619.


365

- Gen. (ulterior mareşal) Jean Bédél Bokassa – 1 ianuarie1966-4

decembrie 1976 (împărat, sub numele de Bokassa I, în perioada

4 decembrie 1976-20 septembrie 1979);

- David Dacko – 21 septembrie 1979-1 septembrie 1981;

- Gen. André Kolingba – 1 septembrie 1981-22 octombrie 1993;

- Ange-Félix Patassé – 22 octombrie 1993-15 martie 2003;

- Gen. François Bozizé – 15 martie 2003 (ales în 2005).

CONGO

Moyen-Congo a devenit colonie franceză în urma eforturilor

locotenentului Pierre Savorgnan de Brazza, întemeietorul oraşului-

capitală care-i poartă numele. Dacă părŝile sudice, mai uşor accesibile,

au fost ocupate până în 1896, în schimb, în zonele nordice, expediŝiile

trupelor franceze s-au prelungit până în 1905. Din 1910, teritoriul a fost

ataşat AEF.

Istoricii sunt de acord că practica politică de după 1945, „are aici o

sursă îndepărtată”393

: matswanismul. Congolezul André Matswa lucra

în perioada interbelică, în calitate de funcŝionar, la „France d’Outre

Mer”. În 1927-‟28, el a obŝinut la minister autorizaŝia „de a colecta bani,

pentru trimiterea unor copii negri la studii în Europa”394

. Pentru

realizarea proiectului, Matswa a înfiinŝat „Amicala băştinaşilor din

AEF”, ce era „un simplu organism de întrajutorare a celor originari din

AEF”395

. Matswa a revenit la Brazzaville, reuşind să strângă o sumă de

circa 300.000 franci396

. După scurt timp, administraŝia colonială

interzice acŝiunea, pe care o considera „periculoasă”397

pentru ordinea 393


Cf. Lumea, nr. 38, 14 sept. 1967, p. 8. 395

J. Suret-Canale, Afrique Noire Occidentale et Centrale, tome II, Paris,

Edit. Sociales, p. 555. 396

Lumea, nr. 38/ 1967, p. 8. 397

Ibidem.

Viorel Cruceanu

366

colonială, confiscă banii şi arestează pe Matswa şi colaboratorii săi. La

Brazzaville se declanşează manifestaŝii de simpatie faŝă de cei arestaŝi,

care, pentru mai multă siguranŝă, sunt deportaŝi în Ciad. Matswa a reuşit

să evadeze, refugiindu-se în Congo belgian şi de aici la Paris. În 1939,

s-a înrolat în armata franceză. Rănit în vara lui 1940, este arestat din nou

şi transportat la Brazzaville. La 8 ianuarie 1941, un tribunal al „Franŝei

libere”, reluând vechile acuzaŝii, l-a condamnat la muncă silnică pe

viaŝă. „Plimbat cu lanŝuri la mâini şi la picioare”398

, Matswa este

deportat în cele din urmă, la Mayama, tot în inospitalierul Ciad. La 12

ianuarie 1942, Matswa moare „fără îndoială, sub loviturile gardienilor

săi”399

. Dar, prin faptele sale, el a contribuit consistent la „eliberarea

gândirii africane”400

din Congo francez.

Caracteristica principală a vieŝii politice postbelice a reprezentat-

o emergenŝa tribalismului. Astfel, timp de aproape un deceniu, Congo a

fost martorul rivalităŝilor dintre institutorul Félix Tchicaya, de etnie vili

(în sud) şi avocatul Jacques Opangault, un mbochi (din nord). Ales în

Constituanta din noiembrie 1945, apoi reales, în 1946, în Adunarea

Naŝională Franceză, F. Tchicaya a creat în 1946 „Le Parti Progressiste

Congolais” (P.P.C.), secŝie a R.D.A. În replică, J. Opangault, „un om

politic destul de şiret şi puŝin conformist”401

, a pus bazele secŝiei

congoleze a S.F.I.O., intitulată, din 1956, M.S.A. La alegerile locale din

1952, P.P.C. s-a impus, cu 17 locuri, lăsând mult în urmă partidul lui

Opangault, cu doar 7 locuri. În anii care au urmat, audienŝa lui Tchicaya

s-a erodat continuu. De acest fapt a profitat un nou personaj: abatele

Fulbert Youlou care a fondat, în 1956, un partid democrat-creştin

(sprijinit de misiunile catolice), intitulat „L’Union Démocratique de

Défense des Intérêts Africains” (U.D.D.I.A.). El era avantajat de

apartenenŝa sa la etnia lari, majoritară în capitală şi pe coastă, etnie din

sânul căreia s-a ridicat şi Matswa. Amintirea acestuia din urmă era atât

de pregnantă la etnicii lari, încât, apariŝia abatelui Youlou era 398

Ibidem. 399


Ibidem, p. 86. 401



367

considerată în regiunea Brazzaville „ca o reîncarnare a lui Matsoua”402.

De acum înainte, competiŝia politică (şi mai marcată tribal) se va

desfăşura între J. Opangault şi F. Youlou.

Organizarea alegerilor din 31 martie 1957 a determinat o

configuraŝie parlamentară rar întâlnită în Africa: M.S.A. a obŝinut

21 de mandate, iar U.D.D.I.A. tot 21. Alte 3 locuri au revenit

independenŝilor, care au decis coloratura Consiliului de

Guvernământ: doi s-au alăturat M.S.A. şi unul U.D.D.I.A. Datorită

majorităŝii astfel dobândite, J. Opangault este propulsat

vicepreşedinte al Consiliului de Guvernământ local403. Guvernul a

fost extins şi la membrii U.D.D.I.A., F. Youlou fiind desemnat

ministru al agriculturii. A urmat apoi Referendumul din 28

septembrie 1958, la care, electoratul s-a pronunŝat în proporŝie de

99% pentru „da”.

F. Youlou, care suferea de „megalomanie”404

, nu se putea

mulŝumi cu o poziŝie subalternă. El a reuşit, printr-o serie de acŝiuni

subterane, să-şi atragă un deputat al M.S.A., care trece la U.D.D.I.A.

Acum, partidul lui Youlou beneficia de 23 de deputaŝi în Adunare, iar

cel al lui Opangault de 22 deputaŝi. Schimbarea majorităŝii i-a permis

abatelui să acceadă la funcŝia de prim-ministru. Frustrările lui J.

Opangault se transmit şi sprijinitorilor săi. Urmarea este că, în intervalul

16-20 februarie 1959, izbucnesc „incidente extrem de violente”405

între

locuitorii de origine mbochi şi cei de origine lari din Brazzaville. Cele

două comunităŝi se masacrează, înregistrându-se 99 de morŝi (alte surse

au indicat chiar 130) şi 177 de răniŝi grav406

. Trupele franceze au

intervenit, operând numeroase arestări, mai ales în rândurile mbochi,

printre cei reŝinuŝi aflându-se şi liderul M.S.A. În acest context tensionat,

la 14 iunie 1959, au fost organizate noi alegeri. Datorită fraudelor

comise, în complicitate cu administraŝia colonială, U.D.D.I.A. a 402


E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 248; G. de Lusignan, op.cit., p. 95. 404


Lumea, nr. 38, 14 sept. 1967, p. 8. 406

J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 447.

Viorel Cruceanu

368

obŝinut 64% din voturi, fiindu-i repartizate 51 de locuri în

Adunare, în timp ce M.S.A. i-au revenit cele 10 locuri rămase407

.

Youlou formează un nou guvern. Jucând cu viclenie cartea

deschiderii şi reconcilierii, el îl eliberează pe Opangault,

cooptându-l în guvern, alături de alŝi nordişti. Printr-o lege

constituŝională, F. Youlou devine, la 21 noiembrie 1959,

preşedinte al Republicii autonome Congo (proclamată la 28

noiembrie 1958).

F. Youlou s-a dovedit a fi un tip vicios. Iubea fastul cu o

pasiune monarhică, motiv pentru care era un obişnuit al celebrei

case de modă „Christian Dior” din Paris. De asemenea, avea

reputaŝia de mare „amator de şampanie şi femei”408

. Veniturile

statului au fost transformate în proprietate personală. Pe bună

dreptate, extravagantul personaj a fost considerat „şeful de stat cel

mai corupt din Africa francofonă”409

. Raportat la marile figuri ale

generaŝiei independenŝei, abatele Youlou reprezintă, fără îndoială,

singurul „pigmeu” rătăcit printre „uriaşi”.

*

* *

Evoluŝia post-independenŝă a fost extrem de zbuciumată, fapt

dovedit şi de frecventele schimbări la vârf:

- Fulbert Youlou – 15 august 1960-15 august 1963 (mort în exil,

în Spania, în 1972);

- Alphonse Massemba-Débat – 16 august 1963-4 septembrie 1968;

- Maior Alfred Raoul – 4 septembrie-31 decembrie 1968;

- Comandant Marien Ngouabi – 31 decembrie 1968-18 martie 1977;

- Gen. Joachim Yhombi Opango – 3 aprilie 1977-5 februarie 1979;

- Gen. Denis Sassou-Nguesso – 8 februarie 1979-31 august 1992;

- Pascal Lissouba – 31 august 1992-15 octombrie 1997; 407

E. Sik, op.cit., vol. IV, p.249. 408


P. Kalck, Histoire centrafricaine..., tome IV, p. 722.


369

- Gen. Denis Sassou-Nguesso – 25 octombrie 1997 (ales în 2002,

reales în 2009).

GABON

Situat în zona ecuatorială, Gabonul a fost descoperit de

portughezi, în 1471, care i-au dat şi denumirea410

. Ŝara are o însemnată

caracteristică: „în proporŝie de 85 la sută”411

, teritoriul său este acoperit

de păduri umede şi dense, cu nelipsitele esenŝe tari precum acaju, abanos

şi okoumé. De altfel, în mod obişnuit, se spune că „Gabonul este un dar

al pădurilor de okoumé”412

. Francezii şi-au făcut apariŝia pe coastele

gaboneze la mijlocul secolului al XIX-lea, când au semnat mai multe

acorduri de protectorat cu şefii locali. În 1880, Pierre Savorgnan de

Brazza a pus bazele oraşului Franceville. În aprilie 1886, teritoriul era

deja francez, de Brazza fiind numit guvernator al Gabonului şi Moyen-

Congo. În 1910, Gabonul devenea colonie de sine- stătătoare, în cadrul

AEF. Resursele forestiere au făcut din Gabon „colonia cea mai

bogată”413

din AEF şi „în această privinŝă, Gabonul ocupa acelaşi loc

precum Coasta de Fildeş în AOF”414

. În 1957, cu numai 9% din întreaga

populaŝie a AEF, Gabonul furniza 50% din exporturile federaŝiei415

.

Viaŝa politică gaboneză, inaugurată în 1945, nu a cunoscut nici

sfâşierile din Ciad, datorate multitudinii de forŝe politice, nici divizările

etnice din Congo şi nu a beneficiat nici de un lider charismatic, precum

B. Boganda în Oubangui-Chari. În Gabon, evoluŝia internă a fost

dominată de două principale personalităŝi: Léon Mba şi Jean Hilaire

Aubame, ambii aparŝinând etniei dominante, fang. Léon Mba a creat în

1946, cel mai vechi partid gabonez: „Le Mouvement Mixte Gabonais” 410

„Rio de Gabao”, nume dat estuarului din nordul Gabonului, datorită

asemănării sale cu un „gaban”, o haină de lână cu glugă, purtată de marinari. 411

Lumea, nr. 25, 19 iun. 1975, p. 19. 412

Ibidem. 413


Ibidem. 415


Viorel Cruceanu

370

(M.M.G.). Se observă din titulatură că partidul era deschis atât

localnicilor, cât şi francezilor din colonie. În 1953, M.M.G. îşi schimbă

denumirea în „Le Bloc Démocratique Gabonais” (B.D.G.), secŝie a

R.D.A.. În replică, în 1948, J.H. Aubame a constituit „L’Union

Démocratique et Sociale Gabonaise” (U.D.S.G.), ce va adera ulterior la

ideile P.R.A.

Léon Mba s-a născut în februarie 1902. A frecventat şcoli

misionare, doar la nivelul cursurilor primare. A fost un autodidact, fapt

ce i-a permis să devină funcŝionar al administraŝiei coloniale, culminând

cu postul de şef de canton. Deşi destituit şi arestat pentru „deturnare de

fonduri”, el a rămas fidel puterii coloniale. Intrat în politică, Mba s-a

plasat pe o poziŝie extrem de moderată; era atât de legat de metropolă

încât „considera [Franŝa- nota ns.] ca a doua sa patrie”416

. Liderul

B.D.G. a rămas celebru şi prin încrederea sa în desuetele teze

asimilaŝioniste, plăcându-i să repete că «orice gabonez are două patrii:

Franŝa şi Gabonul»417

. Rivalul său, J.H. Aubame, cu zece ani mai tânăr,

a lucrat ca funcŝionar la „France d’Outre Mer”. În 1946 s-a lansat în

politică, fiind ales pe listele celui de-al doilea colegiu în Adunarea

Naŝională Franceză. La Paris, Aubame s-a alăturat grupului parlamentar

al I.O.M.. Şi-a reînnoit constant mandatul, până în 1958 (în 1951

învinsul său a fost chiar L. Mba).

La alegerile din 31 martie 1957 s-a produs o situaŝie similară celei

din Congo: B.D.G. şi U.D.S.G. au realizat un scor egal. Mai abil, Mba a

ştiut să-şi ralieze aleşii independenŝi şi a devenit vicepreşedinte al

Consiliului de Guvernământ. În 1958 şi-a făcut apariŝia a treia forŝă

politică, „Le Parti de l’Unité Nationale Gabonaise” (PUNGA), cu un

program favorabil independenŝei. Constituirea PUNGA a dezavantajat

U.D.S.G.; la alegerile din iulie 1958, B.D.G., sprijinit şi de administraŝia

colonială, obŝine majoritatea parlamentară. A urmat apoi Referendumul

de la 28 septembrie 1958. Din cele 205.578 voturi validate, 190.334 au 416

Jeune Afrique, no. 1405, 9 déc. 1987, p. 66. 417

I. Baba Kaké, Contre-coup d’Etat à Libreville, în Dossiers secrets..., tome 2, p.

192.


371

fost pentru „da” şi 15.244 în favoarea lui „nu”418

(pentru care a militat

doar PUNGA). La 28 noiembrie 1958, Gabonul a devenit Republică

autonomă în cadrul Comunităŝii, iar L. Mba prim-ministru.

În lunile de după Referendum, Gabonul a fost centrul rezistenŝei

la planurile lui B. Boganda de constituire a „Statelor Unite ale Africii

latine”. Opunându-se ideilor federaliste, B.D.G. a impus o rezoluŝie în

Adunarea Teritorială, în care se spunea, nici mai mult nici mai puŝin, că

«Gabonul înŝelege să se federalizeze liber şi direct cu Franŝa»419

. Un

asemenea „ataşament profund faŝă de Franŝa”420

am mai întâlnit doar la

ivorianul Houphouët-Boigny, care voia o viaŝă cât mai lungă

Comunităŝii Franceze. Mai francofil decât acesta, Mba „dorea ca

Gabonul să devină, pe deplin, departament francez”421

. Atitudinile

similare ale lui Houphouët şi Mba nu aveau numai valoare sentimentală,

ci erau dictate şi de raŝiuni economice: cele mai prospere ŝări din AOF,

respectiv AEF, nu doreau să ofere din avuŝia lor şi vecinilor mai săraci.

Prin urmare, afirmaŝia lui Mba după care «înainte de a fi cetăŝean al

AEF, sunt cetăŝean al Gabonului»422

, abia dacă disimula un pronunŝat

egoism funciar.

Victoria principiului teritorial a permis Gabonului un acces liniştit

la independenŝă, la 17 august 1960, sub preşedinŝia lui Léon Mba.

*

* *

În contrast cu vecinul Congo, Gabonul excelează prin stabilitate

politică:

- Léon Mba – 17 august 1960-28 noiembrie 1967;

- El Hadj Omar Bongo – 2 decembrie 1967 (reales în 1973,

1979, 1986, 1993, 1998 şi 2005) – stins din viaŝă la 8 iunie 2009, într-o 418

J. Bouquerel, Le Gabon, Paris, P.U.F., 1970, p. 53. 419

Ibidem, p. 54. 420

Ibidem. 421

Cf. Jeune Afrique, no. 1405, p. 66. 422

J. Bouquerel, op.cit., p. 55.

Viorel Cruceanu

372

clinică din Barcelona, la 74 de ani, după o preşedinŝie record de 42 de

ani.

C. DECOLONIZAREA POSESIUNILOR INSULARE ŞI A

COASTEI SOMALILOR

CAZUL PARTICULAR: MADAGASCAR

„Marea insulă a Lunii”423

după romanticul nume dat de arabi,

sau „Corabia Roşie” ori „insula comorilor”424

, pentru navigatorii

atraşi de misterele sale, găzduieşte un mozaic de populaŝii:

malaiezo-indonezieni, arabi, indieni, negri bantu şi persani, care,

prin amestec, au dat naştere poporului malgaş. Europenii au aflat

de existenŝa sa în 1500, când a fost descoperită de Diego Dias,

fratele lui Bartolomeu Dias. Prezenŝa francezilor datează din 1643

(când au ridicat Fort Dauphin, în SE) şi sosirea lor a coincis cu un

proces de stratificare şi ierarhizare în sânul societăŝii malgaşe.

Acest proces a avut ca rezultat constituirea mai multor formaŝiuni

statale, astfel încât, „la începutul secolului al XIX-lea existau pe

insulă optsprezece regate”425

. Apropierea lingvistică şi tradiŝiile

comune au permis o evoluŝie spre unitatea politică. Sarcina

unificării şi-au asumat-o regii din Merina (regat întemeiat de

aristocraŝia hova, provenită din imigranŝi de origine

indoneziană426

). Remarcabil a fost efortul lui Radama I (1810-

1828) care „a mărit de cinci ori suprafaŝa regatului Merina”427

,

aducând sub controlul său două treimi din marea insulă, devenită 423

I. Voledi, Republica Malgaşă, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1964, p. 10. 424

Ibidem, p. 5. 425

Lumea, nr. 38, 16 sept. 1971, p. 25. 426

Cf. H. Deschamps, Madagascar, Paris, P.U.F., 1976, p. 32-33. 427

Lumea, nr. 8, 20 febr.1975, p. 13.


373

de acum înainte regatul Madagascar. Urmaşii şi urmaşele lui

Radama I au continuat transformările iniŝiate de acesta. O atenŝie

specială s-a acordat învăŝământului: numărul elevilor a crescut de

la 4.000 (1827), la 80.000 în 1886 şi chiar 164.000 în 1895, fapt ce

conferea Madagascarului „un caracter unic în Africa”428

. De

asemenea, „făurirea statului oferă exemplul rar, în acestă zonă a

globului, a unei entităŝi naŝionale trainice, cu vechime, pe un

teritoriu destul de întins”429

.

Marele regat insular era extrem de ademenitor atât pentru Anglia,

cât şi pentru Franŝa. Francezii se grăbesc şi la 1883 declanşează un prim

război de anexiune, încheiat în 1885 cu „un fel de protectorat

fantomă”430

: ei au preluat controlul asupra afacerilor externe şi

instalează un rezident permanent la Tananarive. Referindu-se la clauzele

impuse malgaşilor, prin tratatul din 17 decembrie 1885, ministrul de

externe, Freycinet, comunica ambasadorilor francezi din principalele

capitale europene că „noi respectăm autonomia poporului hova, dar, ne

revine sarcina să-l conducem după sfaturile şi exemplul nostru pe căile

civilizaŝiei...”431

. Acelaşi ministru expedia o nouă circulară, la 11 martie

1886, în care, anunŝând ratificarea tratatului, sublinia că „acest tratat

este, de acum înainte, regula definitivă a raporturilor internaŝionale între

guvernul hova şi guvernele străine”432

. Devansată, Anglia se vede

nevoită să recunoască supremaŝia Franŝei în Madagascar. În 1894,

Franŝa a declanşat cel de-al doilea război de cucerire, încheiat la 1

octombrie 1895 cu exilarea omului forte al regatului, premierul

Rainilaiarivony433

şi instaurarea efectivă a protectoratului. Prin legea de

anexiune din 6 august 1896, Madagascarul devine colonie franceză, sub

autoritatea generalului Gallieni, numit guvernator general. Pacificarea s- 428

Ibidem. 429

Idem, nr. 42, 14 oct. 1976, p. 18. 430

H. Deschamps, Madagascar, p. 42. 431

D.D.F., I., vol. 6, documentul nr. 147, p. 162. 432

Ibidem, documentul nr. 207, p. 216; vezi şi idem, vol. 12, documentul nr. 393, p.

611-612. 433

Vezi A. Filimon, Rainilaiarivony - un iscusit reformator, în Magazin

istoric, nr. 3, mart. 1977, p. 42-45.

Viorel Cruceanu

374

a încheiat pe deplin în 1905 când „unitatea totală a insulei este realizată

pentru prima dată în istorie, sub aceeaşi administraŝie”434

. Instaurarea

„ordinii franceze” a produs mari pierderi umane insularilor, în cele două

decenii de confruntări: 300.000 de malgaşi au căzut în lupte, cărora li s-

au adăugat şi 400.000 de victime ale foametei şi mizeriei; deci, un

număr de 700.000 de morŝi, la o populaŝie de 4.000.000 locuitori435

.

Asemenea procedee au adus francezilor, în stăpânire, un teritoriu cu o

poziŝie strategică excepŝională în Oceanul Indian, dar şi cu însemnate

bogăŝii: cositor, aramă, plumb, fier, cărbune, sare, argint, aur, animale

(faimoşii zebu), chihlimbar, orez, cafea, cacao, trestie de zahăr, bumbac

şi plante aromatice.

Date fiind tradiŝiile politice locale, „istoria malgaşă a

îmbrăcat un caracter foarte particular: naŝionalismul s-a păstrat

dinamic pe toată durata colonizării”436

. Astfel, în 1912, studenŝii

de la „Şcoala superioară de medicină”, au pus bazele unei mişcări

clandestine, cunoscută sub abrevierea V.V.S.437

. La 24 decembrie

1915, liderii V.V.S. au fost arestaŝi sub acuzaŝia de complot,

condamnaŝi la muncă silnică pe viaŝă şi deportaŝi în Comore. În

apărarea lor s-a ridicat, după primul război mondial, institutorul

Jean Ralaimongo, întemeietorul „Ligii franceze pentru accesul

indigenilor din Madagascar la drepturile de cetăŝean francez”. El a

desfăşurat o vie campanie de presă, demonstrând cu argumente

juridice, netemeinicia condamnării conducătorilor V.V.S. Pe acest

fond s-a produs, datorită condiŝiilor insalubre de muncă şi detenŝie,

moartea a 30 de tineri malgaşi V.V.S. Pentru a evita un scandal

public de proporŝii, guvernul francez eliberează pe toŝi deŝinuŝii

V.V.S., în 1922. În egală măsură, Ralaimongo, deşi adept al ideilor

asimilaŝioniste, a denunŝat abuzurile coloniştilor francezi şi ale 434

J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p.496. 435

I. Voledi, op.cit., p. 60. 436

E. M‟Bokolo, L’Afrique Noire..., tome II, p. 478. 437

VVS de la: Vy = fier, Vato = piatră, Sekelika = ramificaŝie. Asociaŝia trebuia

să fie dură ca fierul, tăcută ca piatra iar audienŝa sa să se extindă ca ramificaŝiile

pomilor şi plantelor.


375

administraŝiei locale, rechiziŝionările forŝate, exproprierile arbitrare

etc. Pe bună dreptate, el şi-a atras epitetul de „părinte al

naŝionalismului malgaş”438

. Un alt moment important s-a consumat

la 9 mai 1929, când administraŝia a refuzat indigenilor să participe

la o conferinŝă a Ligii lui Ralaimongo; 3.000 de manifestanŝi

defilează pe străzile capitalei cerând «Madagascarul

malgaşilor»439

. În replică, guvernatorul Cayla va recurge la măsuri

autoritare, orice manifestaŝie fiind interzisă, în perioada 1930-

1935. Odată cu venirea la putere, în Franŝa, a Frontului Popular

(1936), situaŝia se detensioneză. Din vara lui 1937 Madagascarul

are iarăşi un guvernator cu idei conservatoare, fapt ce face ca, la

izbucnirea celui de-al doilea război mondial, să rămână sub

controlul guvernului de la Vichy. Eliberată de aliaŝi (englezi şi sud-

africani), pe parcursul anului 1942, insula este remisă „Franŝei

libere”. Dar, ca pretutindeni în Africa, războiul a adus „o

recrudescenŝă a naŝionalismului”440

, uşor perceptibil la malgaşi,

„mult mai deschişi la influenŝele asiatice”441

.

În 1945, Madagascarul a primit dreptul de reprezentare în

Constituanta franceză cu patru deputaŝi: doi francezi şi doi

autohtoni. Primii malgaşi admişi în parlamentul francez au fost

medicii Joseph Raseta şi Joseph Ravoahangy (fost lider V.V.S.).

Aflaŝi la Paris, în februarie 1946, ei şi poetul Jacques

Rabemananjara au pus bazele primului partid politic naŝional: „Le

Mouvement Démocratique de la Rénovation Malgache”

(M.D.R.M.). Scopul partidului poate fi sesizat din titulatură: «să

asigure în toate domeniile triumful reînnoirii malgaşe»442

. Pentru

aceasta, M.D.R.M. cerea ca Madagascarul să fie recunoscut ca stat

liber, cu guvern, parlament, armată şi finanŝe proprii, ataşat 438

R. Cornevin, L’Afrique Noire de 1919..., p. 129, J. Ganiage, H. Deschamps,


R. Cornevin, L’Afrique Noire de 1919..., p. 129. 440

V.A. Montassier, op.cit., p. 170. 441

C. Coulon, D.C. Martin (dir.), Les Afriques politiques, Paris, Edit. La

Découverte, 1991, p. 48. 442

V.A. Montassier, op.cit., p. 171.

Viorel Cruceanu

376

Uniunii franceze443

. În cursul anului 1946 au mai apărut şi alte trei

formaŝiuni politice, dar singurul „în măsură să se opună

M.D.R.M.”444

era „Le Parti des Déshérités Malgaches”

(PADESMA). Aderenŝii săi erau recrutaŝi din castele populare

hova şi din „rândul celorlalte şaptesprezece etnii”445, opunându-se

elementelor aristocratice hova ce dominau M.D.R.M. Constituŝia

din 1946 oferea malgaşilor un loc suplimentar pentru reprezentarea

în Adunarea Naŝională Franceză. La alegerile din 10 noiembrie,

Raseta şi Ravoahangy au fost realeşi; lor li s-a alăturat, cel de-al

treilea autohton ales, J. Rabemananjara.

Pe baza Constituŝiei din 1946, s-a hotărât constituirea unei

Adunări Reprezentative a ŝării, alcătuită din 15 europeni şi 21

malgaşi. Alegerea Adunării se făcea indirect, pe baza rezultatelor

obŝinute în scrutinul pentru cele cinci adunări regionale. În lunile

ianuarie şi februarie 1947 s-au organizat alegerile provinciale. Ele

s-au redus la un „duel” M.D.R.M.- PADESMA, încheiat cu

următoarele rezultate :

în provincia Tamatave: toate cele 18 locuri au revenit

M.D.R.M.;

în provincia Tananarive: situaŝie identică – 18 locuri M.D.R.M.;

în provincia Tuléar: 13 mandate M.D.R.M. şi 7 PADESMA;

în provincia Majunga: majoritate PADESMA cu 13 locuri, faŝă

de 7 mandate M.D.R.M.;

în provincia Fianarantsoa: rezultatul cel mai strâns, cu 10 locuri

M.D.R.M. şi 8 pentru PADESMA446

.

Se constată victoria clară a M.D.R.M. ce a obŝinut majoritatea

în patru adunări provinciale, fiind devansat într-un singur caz. Mai

mult, în provinciile Tamatave şi Tananarive şi-a spulberat, pur şi

simplu, adversarul. În total, rezultatele pentru Adunările provinciale 443

Ibidem. 444

Ibidem. 445

Histoire générale de l’Afrique, tome VIII (L’Afrique depuis 1935), édition

abrégée, Paris, Présence Africaine/ Edicef/ UNESCO, 1998, p. 155. 446

V.A. Montassier, op.cit., p. 172.


377

indicau 66 de locuri pentru M.D.R.M., comparativ cu doar 28 pentru

PADESMA. Regulile constituŝionale cereau ca acest raport să se

reflecte în repartizarea celor 21 de mandate ale Adunării

Reprezentative centrale. Or, aici au intervenit autorităŝile

administrative, ce nu agreau M.D.R.M. şi care au viciat distribuirea

mandatelor naŝionale: 9 mandate au revenit victoriosului M.D.R.M.

şi 12 mandate învinsului PADESMA447

. Frustrat de nedreptatea

făcută, M.D.R.M. declanşează o mare răscoală antifranceză, la 29/30

martie 1947, motiv pentru care, considerăm că Madagascarul

reprezintă un caz particular în istoria decolonizării fostelor posesiuni

franceze din Africa. Secretarul general al M.D.R.M. a declarat la 12

aprilie 1947, că insurecŝia a fost pregătită din ziua de 27 martie de

conducerea M.D.R.M. (mai puŝin Raseta, aflat atunci la Paris, dar

pus la curent). Conform planului, Ravoahangy urma să devină

guvernator general, Rabemananjara viceguvernator, iar Raseta,

ministru de externe. Ei vizau dezarmarea trupelor franceze, preluarea

controlului asupra insulei, masacrarea europenilor şi a malgaşilor

francofili448

. Declaraŝia vine în contradicŝie cu manifestul celor trei

deputaŝi, adresat militanŝilor partidului înainte de insurecŝie, în care

se spunea: «Am cerut imperativ tuturor secŝiilor, fiecărui membru al

M.D.R.M. să-şi păstreze calmul şi sângele rece în faŝa manevrelor şi

provocărilor de orice natură, destinate să provoace tulburări în

rândul populaŝiei malgaşe şi să saboteze politica paşnică a partidului

nostru»449

. Revolta a început la 29/30 martie 1947, orele 10 noaptea,

cu atacul asupra garnizoanei militare de la Moramanga. De fapt,

obiectivele răsculaŝilor erau: cazărmile, posturile de jandarmi, sediile

administraŝiei coloniale şi plantaŝiile aflate în proprietatea albilor.

Până în iulie 1947, insurecŝia a câştigat constant în intensitate,

cuprinzând cvasitotalitatea feŝei orientale a insulei (1/6 din suprafaŝa

Madagascarului). Excesele nu au lipsit, nici de o parte, nici de alta. 447

Ibidem. 448

Ibidem, p. 173. 449

P. Krop, 1948: horreur à Madagascar, în L’Événement du Jeudi, no. 341,

du 16 au 22 mai 1991, p. 51.

Viorel Cruceanu

378

Istoricul congolez E. M‟Bokolo evidenŝiază că „atrocităŝile rebelilor

şi ale represiunii au fost egale, contribuind la sporirea prăpastiei

dintre europeni şi malgaşi”450

. Autoarea franceză V.A. Montassier

scoate în relief spiritul de răzbunare al mişcării, dat fiind faptul că

100 de francezi au fost masacraŝi şi mai multe mii de adepŝi ai

PADESMA, ucişi451

. La fel de oarbă a fost şi represiunea declanşată

de francezi. S-a apelat chiar la „Legiunea străină” pentru

„restabilirea unei situaŝii din zi în zi mai explozive”452

. Despre

maniera expeditivă în care procedau forŝele franceze, grăitoare este

întâmplarea trăită de deputatul Gaston Defferre: «În cursul unui

turneu în brusă cu jandarmul Grenier, acesta a făcut optsprezece

prizonieri. El i-a dus administratorului Pont care se afla în acel

moment la câteva sute de metri de locul unde a fost făcută captura.

Domnul Pont a decis executarea prizonierilor, fapt ce s-a produs pe

loc, după care, corpurile rebelilor au fost stropite cu benzină şi

arse»453

. Încercuiŝi, hărŝuiŝi, înfometaŝi, împinşi spre pădurile

insalubre, insurgenŝii pierd teren. Şefii lor, „inspectorul general”

Radaoroson şi „mareşalul” Rasanfidrabe sunt ucişi. Pacificarea s-a

încheiat în decembrie 1948. Cel care a răspuns de ducerea la bun

sfârşit a curăŝirii insulei de rebeli, generalul Garbay, anunŝa 89.000

de victime dintre malgaşi şi 1.000 printre soldaŝii francezi454

.

Ulterior, francezii au încercat să minimalizeze efectele represiunii,

menŝionând în 1950 cifra de 11.342 victime455

. Francezul Jacques

Tronchon care a consacrat teza sa de doctorat acestui eveniment,

opinează, în privinŝa victimelor, că «cifra corectă nu va fi, fără

îndoială, niciodată cunoscută. Cea de 89.000 de morŝi, recunoscută

de statul major francez – cifră fondată pe diferenŝa negativă rezultată

între numărul de locuitori din patrulaterul insurecŝiei, înainte şi după 450

E. M‟Bokolo, L’Éveil du nationalisme. L’Est africain au XIXe et au XX

e

siècle, Paris, ABC, 1977, p. 115. 451

V.A. Montassier, op.cit., p. 173. 452

P. Krop, op.cit., p. 50. 453

Ibidem. 454

I. Voledi, op.cit., p. 70; P.F. Gonidec, L’ Etat..., p. 75. 455

E. Sik, op.cit., vol. IV, p. 267; P. Bertaux, op.cit., p. 319.


379

ostilităŝi – este fără nici un dubiu, destul de apropiată de realitate»456

.

Revolta a oferit autorităŝilor un pretext ideal de a lovi decisiv

în M.D.R.M. Acuzaŝi de pregătirea şi declanşarea rebeliunii, cei trei

deputaŝi malgaşi au fost arestaŝi, alături de alŝi 29 compatrioŝi. Lor li

s-a intentat şi un proces (22 iulie-4 octombrie 1948), cunoscut sub

numele de „Afacerea Madagascar”457

. Date fiind condiŝiile

excepŝionale în care s-a desfăşurat, procesul „apărea multora mai

degrabă ca o parodie juridică, pentru a decapita Madagascarul de

elita sa politică”458

, sau chiar ca «o afacere Dreyfuss, împotriva unui

întreg popor»459

. Sentinŝele pronunŝate, confirmă aceste aprecieri: 6

condamnări la moarte (printre care J. Raseta şi J. Ravoahangy), 3

condamnări la muncă silnică pe viaŝă (aici se afla inclus J.

Rabemananjara) şi 8 pedepse de privare de libertate între 5 şi 20 de

ani; 15 inculpaŝi au fost achitaŝi. Pornind de la dubiile ridicate de

proces, rezidentul francez la Tananarive, Pierre de Chévigné, numit

în vara lui 1948, a întreprins o anchetă personală asupra

evenimentelor, ale cărei concluzii în privinŝa vinovăŝiei declanşării

răscoalei erau împărtăşite şi de ministrul apărării, Paul Ramadier:

«Este vorba de câŝiva feudali acri şi ambiŝioşi care au exploatat, în

numele unui pretins naŝionalism, credulitatea unei populaŝii lipsite

de orice noŝiune politică»460

. Când afirmă „feudali”, oficialul francez

nu se referă la liderii M.D.R.M. ce reprezentau o elită cultă burgheză

cu rădăcini nobiliare, ci la casta aristocratică hova, nostalgică după

un trecut privilegiat şi glorios. Pe lângă condamnarea liderilor

M.D.R.M., cărora, la 15 iulie 1949, preşedintele socialist Vincent

Auriol le-a comutat pedeapsa cu moartea în detenŝie pe viaŝă, s-a mai

luat o măsură drastică: dizolvarea partidelor politice şi interzicerea

oricărei forme de manifestare publică. Guvernul socialist Guy Mollet 456

Cf. P. Krop, op.cit., p. 51. 457

I. Voledi, op.cit., p. 72. 458

J. Tronchon, Ravoahangy, conscience du patriotisme malgache, în Les

Africains, tome I, Paris, Edit. J.A., 1977, p. 238-239. 459

J. Rous, op.cit., p. 287. 460

P. Krop, op.cit., p. 51.

Viorel Cruceanu

380

a introdus la 27 martie 1957 o lege de amnistie: deputaŝilor

condamnaŝi la închisoare pe viaŝă li s-a anulat pedeapsa, dar li s-a

interzis întoarcerea în Madagascar. Ei au primit domiciliu

obligatoriu, pe seama unui certificat de găzduire, la Calvi, în

Corsica. Următorul pas l-a reprezentat „legea-cadru” care a permis

revenirea la regimul libertăŝilor politice. Apar acum nu mai puŝin de

18 partide, dintre care s-au detaşat un partid de stânga şi unul de

dreapta. Curentul de stânga era reprezentat de „Antokon’ny

Kongresin’ny Fahaleovantenan’i Madagasikara” (A.K.F.M.),

condus de tânărul pastor protestant, Richard Andriamanjato, născut

în 1930. Alcătuit din elemente radicale şi socialiste (inclusiv

comuniste), A.K.F.M. cerea acordarea imediată a independenŝei şi

amnistierea necondiŝionată a tuturor celor implicaŝi în evenimentele

din 1947-1948. La dreapta se afla „Le Parti Social-Démocrat”

(P.S.D.), un partid ce-şi infirma numele promovând „o politică ultra-

conservatoare”461

, imprimată de liderul său, Philibert Tsiranana462

.

Din acest motiv, P.S.D. era „privit cu bunăvoinŝă de autorităŝile

franceze”463

. Partidul lui Tsiranana opta şi el pentru independenŝă

dar „gradat şi menŝinându-se legăturile cu Franŝa”464

. Astfel, în

septembrie 1957, Tsiranana cerea pentru ŝara sa «un statut de

dominion în cadrul federal al unei comunităŝi franco-africane»465

(Tsiranana este cel care a propus termenul de „Comunitate” reformei

coloniale a generalului de Gaulle din 1958). În acelaşi an, la 1 decembrie

1957, el reclama «atribuirea unui statut, pentru Madagascar, inspirat din

cel al teritoriilor Togo şi Camerun»466

. Alături de cele două partide, s-a

mai remarcat şi o a treia forŝă politică, favorabilă unei independenŝe 461


Un tsimihety, născut la 18 octombrie 1912. Se dedică învăŝământului

(învăŝător la Tananarive, din 1930). Studii de pedagogie (1946-1950) la

Montpellier. Revenit în patrie, aderă la PADESMA. La 2 ianuarie 1956 este ales

deputat în Adunarea franceză. 463

Vezi Profil, în Lumea, nr. 21, 20 mai 1965, p. 31. 464

Ibidem. 465


Ibidem.


381

rapide, numită „Le Mouvement Nationale pour l’Indépendance du

Madagascar” (MONIMA), condusă de Monja Jaona.

La 31 martie 1957 s-au organizat alegeri şi în Madagascar; însă,

lupta nu s-a dat pentru o Adunare unică, naŝională, ci pentru şase adunări

provinciale. Datorită implantării în teritoriu, a sporirii constante a

audienŝei prin vehicularea unor sloganuri tradiŝionaliste şi a sprijinului

administraŝiei, P.S.D. s-a impus ca principala forŝă politică. Prin urmare,

în aprilie „57, Ph. Tsiranana a fost numit vicepreşedinte al Consiliului de

Guvernământ, iar în iulie 1958, preşedinte. În perspectiva

Referendumului de la 28 septembrie 1958, în Madagascar s-a produs un

eveniment nemaiîntâlnit în coloniile franceze: un „Congres al

Independenţei”, cu participarea întregului evantai politic, fapt ce

dovedea că „independenŝa devine cauza tuturor”467

. La 22 august 1958,

generalul de Gaulle şi-a început celebrul său turneu african cu

Madagascarul468, unde a constatat o atmosferă favorabilă lui „da”;

numai A.K.F.M. a solicitat electoratului să voteze prin „nu”. Rezultatul

final indica un procent de 77% din voturi pentru „da” (doar în cele două

principale oraşe, Tananarive şi Tamatave s-a votat „nu”). Într-o

succesiune firească, la 14 octombrie 1958 s-a întrunit „Congresul

Adunărilor provinciale” care a proclamat Republica Malgaşă, ca stat

autonom în cadrul Comunităŝii iar Tsiranana a fost confirmat prim-

ministru. Guvernul francez a recunoscut noul statut şi a declarat caducă

legea de anexiune din 6 august 1896. Spre sfârşitul anului s-au organizat

alegeri pentru Parlamentul central: P.S.D. a obŝinut 75 de locuri, din cele

107; principalul său adversar, A.K.F.M. a câştigat doar 3 mandate469

.

Tsiranana a format un nou guvern în care a cooptat şi pe Ravoahangy şi

Rabemananjara (între timp Raseta murise), aflaŝi cu domiciliul

supravegheat în Franŝa (în noile condiŝii, ei au fost eliberaŝi şi au putut

să-şi preia posturile). La 29 aprilie 1959 a fost aprobată noua Constituŝie

a ŝării iar Tsiranana, un om „ambiŝios şi energic”470, a devenit cel dintâi 467


Vezi amănunte în Foccart parle..., vol. 1, p. 160. 469 G. de Lusignan, op.cit., p. 249. 470

I. Voledi, op.cit., p. 75.

Viorel Cruceanu

382

preşedinte al Republicii autonome. Preşedintele avea puteri foarte largi:

numea guvernul, putea suspenda parlamentul, declara starea de urgenŝă

etc.

După exemplul Federaŝiei Mali, Tsiranana a cerut, la rândul

său, acordarea independenŝei. După negocieri prealabile, la 2 aprilie

1960, Tsiranana şi premierul Michel Debré au semnat un acord care

stabilea data independenŝei la 26 iunie 1960, acord ce prevedea şi

prezervarea unor relaŝii privilegiate cu Franŝa (inclusiv facilităŝi

militare). Deşi Madagascarul a avut o pleiadă de luptători devotaŝi

cauzei naŝionale, Tsiranana este adesea menŝionat ca „părintele

independenŝei”471

; dar, istoria nu uită că personalităŝi precum

Ralaimongo, Raseta şi Ravoahangy „domină, totuşi, prima jumătate

a secolului al XX-lea malgaş”472

.

*

* *

Madagascarul celor cinci decenii de independenŝă este

caracterizat de instabilitate politică:

- Philibert Tsiranana – 26 iunie 1960-8 octombrie 1972 (decedat la

16 aprilie 1978);

- Gen. Gabriel Ramanantsoa – 11 octombrie 1972-5 februarie 1975;

- Col. Richard Ratsimandrava – 5-11 februarie 1975;

- Interimar: gen. Gilles Andriamahazo – 12 februarie-15 iunie 1975;

- Amiral Didier Ratsiraka – 15 iunie 1975-26 martie 1993;

- Albert Zafy – 26 martie 1993-5 septembrie 1996;

- Interimar: Norbert Ratsirahonana – 5 septembrie 1996-9 februarie

1997;

- Didier Ratsiraka – 9 februarie 1997-6 mai 2002;

- Marc Ravalomanana – 6 mai/5 iulie 2002 (reales în 2006)-17

martie 2009;

- Andry Rajoelina – 18 martie 2009. 471


J. Tronchon, op.cit., p.241.


383

CAZURILE GENERALE: COMORE

Arhipelagul Comore este situat în nordul Canalului

Mozambic, între Madagascar şi coasta orientală africană. În

componenŝa sa intră patru insule: Grande Comore, pe care se află

capitala (Moroni), Mayotte, Anjouan şi Mohéli. Arhipelagul

impresionează prin „frumuseŝea lui tulburătoare”473

; astfel, ziarul

Le Figaro scria: «Legenda spune că Dumnezeu a creat arhipelagul

Comore înaintea paradisului. Iar acesta din urmă a fost copiat după

Comore»474

. Insularii au rezultat dintr-un amestec de populaŝii de

origine africană, malgaşă şi indoneziană. Ei au fost islamizaŝi de

arabi (din secolul al XV-lea), care au dat şi denumirea

arhipelagului: „Djezair el Quomr” („Insula comorilor”).

Până la sosirea francezilor (precedaŝi de portughezi în 1527),

comorienii şi-au consumat zilele în tipare tradiŝionale, cu modele

de autoritate asemănătoare oraşelor-state din Grecia antică475

.

Dominaŝia colonială devine o realitate efectivă din 1843, an în care

sultanul din Mayotte acceptă protectoratul francez. Exemplul său a

fost urmat în 1886 de suveranii din Anjouan şi Mohéli, iar în 1892

de sultanul din Grande Comore. În 1914, arhipelagul şi-a pierdut

statutul propriu fiind alipit şi considerat o simplă provincie a

Madagascarului. Puŝine sunt evenimentele demne de semnalat până în

1946; doar revolta din Grande Comore din 1915, repede înăbuşită şi,

lansarea, în anii interbelici, a culturii plantelor de parfum Ylang-

Ylang, exportate la mii de kilometri distanŝă.

În noiembrie 1945, arhipelagul a primit dreptul să desemneze

un deputat în Constituanta franceză. Alesul a fost Said Mohammed

Cheikh, un nobil din Grande Comore, care a dominat cu autoritate 473

Lumea, nr. 7, 12 febr. 1976, p. 12. 474

Cf. idem, nr. 3, 16 ian. 1975, p. 24. 475

Cf. J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 507.

Viorel Cruceanu

384

viaŝa politică internă timp de 25 de ani. Primul său succes l-a

reprezentat obŝinerea separării Comorelor de Madagascar şi

transformarea lor în „teritoriu de peste mări” (T.O.M.). De

asemenea, deputatul comorian a militat constant pentru dobândirea

unui regim de autonomie graduală pentru arhipelag.

„Legea-cadru” din 1956 a instituit o Adunare Teritorială, în

interiorul căreia se confruntau două curente politice: „albii” sau

„vechile turbane”, ce reprezentau forŝele tradiŝionaliste şi „verzii”

sau „moderniştii”, ce militau pentru reforme476

. A urmat

Referendumul din 28 septembrie 1958, soldat cu 63.000 voturi

favorabile lui „da” şi 1.700 de sufragii ce exprimau „nu”477

. Cu

prilejul Referendumului s-a produs o primă fisură: în timp ce

Grande Comore, Anjouan şi Mohéli şi-au reconfirmat dorinŝa de a

rămâne T.O.M., insula Mayotte a optat să devină „departament de

peste mări” (D.O.M.), fapt ce trăda un ataşament mai profund faŝă

de Franŝa. În decembrie 1961, „când din vastul imperiu colonial

francez se desprinsese cea mai mare parte, o lege votată de

metropolă acorda arhipelagului o anume autonomie internă”478

.

Prin urmare, Mohammed Cheikh devine preşedinte al Consiliului

de Guvernământ. La 22 decembrie 1967, statutul de autonomie

este extins prin lărgirea competenŝelor organelor locale, mai puŝin

în domeniul finanŝelor, afacerilor externe şi al apărării. În martie

1970, Said Mohammed Cheikh a încetat din viaŝă. A urmat la

conducerea guvernului prinŝul Said Ibrahim, continuator al

programului predecesorului său de emancipare graduală a insulelor

Comore. Dar, vremurile se schimbaseră. Curentul „verzilor”

devine tot mai activ, militând deschis pentru proclamarea

independenŝei. Divergenŝele pe această temă au dus la punerea în

minoritate a lui Said Ibrahim, care demisionează. El a fost înlocuit

de un „novator”, Said Mohammed Jaffar, care, în decembrie 1972,

organizează noi alegeri, rezultând o Cameră favorabilă 476



Lumea, nr. 3, 16 ian. 1975, p. 24.


385

independenŝei. Prin urmare, la 14 decembrie 1972, animatorul

curentului independenŝei, Ahmed Abdallah479

, considerat „unul

dintre oamenii cei mai bogaŝi din sudul Ocenului Indian”480

, este

desemnat prim-ministru. Abdallah a înaintat Camerei Deputaŝilor o

moŝiune în care se cerea ca noul guvern să iniŝieze negocieri cu

metropola în vederea «accesului arhipelagului Comore la statutul

de independenŝă în cooperare cu Franŝa»481

. Moŝiunea a întrunit 34

de voturi pentru şi doar 5 împotrivă (reprezentanŝii insulei

Mayotte). În acest context, în mai-iunie 1973, au avut loc tratative

la Paris, încheiate cu o declaraŝie comună ce accepta principiul

independenŝei, pe baza unui referendum preliminar, menit să

sondeze atitudinea fiecărei insule.

Referendumul s-a desfăşurat la 22 decembrie 1974. S-au

înscris la vot 175.574 comorieni; au fost exprimate 163.068 voturi

(deci o participare la urne de 92%). Rezultatele consultării indicau:

154.184 sufragii favorabile independenŝei (adică 95,56%) şi numai

8.854 voturi împotrivă (un coeficient de 4,14%)482

. Mayotte a făcut

notă disonantă. Participarea la vot a fost de numai 48,97%,

înregistrându-se un procent de 63,82% pentru păstrarea statutului

de D.O.M.483

. Comportamentul neloial al Franŝei a creat o stare de

tensiune în relaŝiile dintre cele două ŝări. Datorită lipsei de

comprehensiune, Comore (mai puŝin Mayotte) şi-a proclamat

unilateral independenŝa la 6 iulie 1975, sub preşedinŝia lui Ahmed

Abdallah. Realităŝile comoriene erau departe de a fi „paradisiace”.

Pe insule se aflau doar 12 medici la o populaŝie de 260.000

locuitori, iar spitalele aveau un echipament sumar. Şcolile sufereau

de lipsa de cadre şi numai 23% din copii le frecventau. Într-o ŝară 479

Născut la 12 iunie 1919, într-o mare familie aristocratică din Anjouan. Intră

în politică în 1945. În perioada 1953-1958 este deputat în Adunarea Uniunii

Franceze. Din 1959 devine senator al Republicii Franceze (până în decembrie

1972). 480

Cf. Afrique-Asie, no. 229, 22 déc. 1980, p. 34. 481

Lumea, nr. 3/ 1975, p. 24. 482

Ibidem. 483

Idem, nr. 7/ 1976, p. 12.

Viorel Cruceanu

386

în care turismul era ramura de bază, reŝeaua de comunicaŝii se

reducea la 80 kilometri de drumuri gudronate484

.

*

* *

După independenŝă, insulele Comore au devenit un

„paradis” al mercenarilor485 care, până în 1996, au ridicat şi coborât

preşedinŝii:

- Ahmed Abdallah – 6 iulie-3 august 1975;

- Interimar: Said Mohammed Jaffar – 3 august 1975-2 ianuarie

1976;

- Ali Soilih – 2 ianuarie 1976-13 mai 1978;

- Directorat politico- militar – Said Attoumani – (13mai-

22 iulie) şi Ahmed Abdallah (22 iulie-22 octombrie

1978);

- Ahmed Abdallah – 22 octombrie 1978-27 noiembrie

1989;

- Said Mohammed Djohar – 27 noiembrie 1989-25 martie

1996;

- Mohammed Taki – 29 martie 1996-6 noiembrie 1998;

- Interimar : Tadjidine ben Said Massoundé – 7 noiembrie

1998- 30 aprilie 1999;

- Col. Azali Assoumani –30 aprilie 1999-20 ianuarie

2002;

- Interimar: Hamada Madi – 21 ianuarie-26 mai 2002;

- Azali Assoumani – 26 mai 2002-26 mai 2006;

- Ahmed Abdallah Sambi – 26 mai 2006.

484

Idem, nr. 3/ 1975, p. 25. 485

F. Kpatindé, Fin de partie pour Ahmed Abdallah, în Dossiers secrets...,

tome 3, p. 137-149.


387

DJIBOUTI

Djibouti a reprezentat ultima colonie franceză din Africa,

având o poziŝie strategică excelentă (situată în extremitatea estică a

continentului, în dreptul strâmtorii Bab-el-Mandeb, unde se

întâlnesc apele Oceanului Indian şi cele ale Mării Roşii), dar cu un

peisaj aproape selenar: patru cincimi din suprafaŝă acoperite de

deşert, o zecime de păşuni şi doar 1% de păduri486

. Teritoriul,

„lipsit de resurse agricole şi miniere, populat exclusiv de păstori

semi-nomazi”487

, era unul dintre cele mai sărace din Africa. La

aceste condiŝii precare se adăuga şi o adevărată povară etnică,

populaŝia fiind împărŝită în două etnii: issa, de origine somaleză şi

afar, de origine etiopiană, între care convieŝuirea se dovedea

extrem de dificilă.

În Evul Mediu, teritoriul a fost controlat de puternicul

Sultanat arab al Masqatului şi Zanzibarului. În timpul construirii

Canalului Suez, francezii s-au instalat în zona sudică a strâmtorii:

iniŝial la Obock (1862) şi apoi în Tadjura (1884), sultanii afar de

aici acceptând protectoratul noilor veniŝi. În 1885, acest protectorat

a fost extins şi asupra triburilor issa. În 1896, cele două

protectorate sunt reunite în colonia Somalia franceză sau, cum i s-a

mai spus, „Coasta franceză a Somalilor”. Guvernul de la Paris a

dovedit mult tact, stabilind relaŝii cordiale cu împăratul Etiopiei,

Menelik al II-lea. Într-o scrisoare din martie 1895, adresată

preşedintelui Félix Faure, puternicul negus accepta vecinătatea

francezilor în schimbul recunoaşterii portului Djibouti ca „un

debuşeu oficial al comerŝului etiopian”488

. Venind în întâmpinarea

cererii, francezii au început, în 1896, lucrările de construcŝie a căii

ferate Djibouti-Addis Abeba. Consecinŝa imediată a acestui fapt a 486

Lumea, nr. 26, 23 iun. 1977, p. 10. 487

Idem, nr. 41, 3 oct. 1968, p. 32. 488

D.D.F., I, vol 12, documentul nr. 99, p. 129.

Viorel Cruceanu

388

reprezentat-o semnarea de către Menelik al II-lea şi ministrul

plenipotenŝiar francez Lagarde, la 20 martie 1897, a acordului de

delimitare a frontierei Somaliei franceze489

. Calea ferată, lungă de

784 kilometri, finalizată în 1917, a permis apariŝia unicului centru

urban din Somalia franceză; totodată, activităŝile lucrative

antrenate de existenŝa căii ferate şi a portului Djibouti au

determinat sedentarizarea unei jumătăŝi din populaŝie.

În 1946, colonia a devenit T.O.M. în cadrul Uniunii

Franceze. A urmat apoi Referendumul din 28 septembrie 1958.

Djiboutianul Mahmoud Harbi a fost unul dintre puŝinii lideri

africani care, alături de Sékou Touré (Guineea), Djibo Bakary

(Niger), J. Ravoahangy (Madagascar), J. Ki-Zerbo (Volta

Superioară), a cerut populaŝiei să voteze „nu”. Dar şi aici a învins

„da” cu 75% din voturi490

. În timp ce teritoriile din AOF şi AEF îşi

dobândiseră independenŝa încă din 1960, pe coasta somaleză,

prezenŝa franceză părea promisă veşniciei. Totuşi, în 1966, se ivesc

semnele contestării. Cu ocazia unei vizite a generalului de Gaulle

au loc violente manifestaŝii antifranceze. Am văzut, în rândurile

consacrate independenŝei Guineei, cât de sensibil era generalul faŝă

de exteriorizarea unor asemenea sentimente. Prin urmare, el a decis

un referendum, în care să se opteze pentru independenŝă sau pentru

prezervarea legăturilor cu Franŝa, în cadrul unui regim de

autonomie internă. Consultarea s-a desfăşurat în martie 1967 şi „în

urma unor aranjamente oculte”491

s-au înregistrat 22.555 voturi

favorabile T.O.M. şi 14.666 pentru independenŝă. Majoritatea celor

care au optat pentru menŝinerea legăturilor cu Franŝa proveneau din

etnia afar şi pe bună dreptate se afirma că „din nou, nimic nu

merge între populaŝiile issa şi afar din Costa franceză a

Somalilor”492

. Dar, votul consemna acordarea unui regim autonom

ce-şi găsea reflectarea şi în schimbarea denumirii posesiunii în 489

Idem, vol. 13, documentul nr. 158, p. 277-278. 490

Le dossier Afrique, p. 266. 491

Lumea, nr. 27, 30 iun. 1977, p. 30. 492

Jeune Afrique, no. 1364, 25 févr. 1987, p. 6.


389

„Teritoriul francez al populaŝiilor Afar şi Issa” (T.F.A.I.). De

asemenea, conform noului statut, un localnic de origine afar, Ali

Aref, a fost desemnat preşedinte al Consiliului de Guvernământ.

Din 1972, opoziŝia issa a început să se reorganizeze; în 1974

ea a constituit „La Ligue Populaire Africaine pour

l’Indépendance” (L.P.A.I.), condusă de Hassan Gouled Aptidon493

.

Cererile de independenŝă au fost încurajate şi de două rezoluŝii ale

Adunării Generale a O.N.U., din 1975 şi 1976, ce recomandau

lichidarea bazei militare franceze din Djibouti şi emanciparea

teritoriului. În aceste condiŝii, Franŝa a organizat un nou

referendum la 8 mai 1977. Semnificativ este faptul că, spre

deosebire de precedenta consultare din 1967, ideea independenŝei

era împărtăşită acum de liderii ambelor etnii. Din totalul de

105.000 alegători s-au prezentat la urne 81.847 persoane. Dintre

acestea, 80.864 au votat pentru independenŝă (un coeficient de

98% din sufragiile exprimate)494

. Tot la 8 mai 1977 au fost aleşi şi

cei 65 de deputaŝi ai Camerei. Partidele afar nu au fost de acord cu

desfăşurarea simultană a referendumului şi a alegerilor legislative.

De aceea, ele au cerut propriilor adepŝi să participe la referendum,

dar să nu voteze şi listele pentru Camera Deputaŝilor. A fost o

eroare, pentru că, în aceste condiŝii, L.P.A.I. a ocupat toate

locurile. În consecinŝă, la 16 mai, liderul Ligii, Hassan Gouled, a

devenit preşedinte al Consiliului de Guvernământ. La 27 iunie

1977, T.F.A.I. şi-a proclamat independenŝa sub numele de

Republica Djibouti, având ca preşedinte pe Hassan Gouled

Aptidon.

*

* *

493

Născut în 1916. Senator gaullist între 1952-1958. Din 1959 a reprezentat

teritoriul în Adunarea Naŝională Franceză. S-a pronunŝat pentru independenŝă

încă din 1967 (vezi şi Profil, în Lumea, nr. 27, 30 iun. 1977, p. 30.). 494

Vezi Lumea, nr. 20, 12 mai 1977, p. 10 ; idem, nr. 26, 23 iun. 1977, p. 10.

Viorel Cruceanu

390

Preşedintele Gouled a instaurat un regim de „etnocraŝie” şi a

rămas la putere timp de 22 de ani. I-a urmat nepotul său, Ismail

Omar Guelleh – de la 8 mai 1999 (reales în 2005).

ÎNCHEIERE

ecolonizarea continentului negru, având ca repere

sfârşitul celui de-al doilea război mondial (1945)

şi accesul majorităŝii africane la putere în R.S.A.

(aprilie-mai 1994), reprezintă un proces de

referinŝă în istoria celei de-a doua jumătăŝi a secolului al XX-lea.

Pe rând, englezii, francezii, belgienii, italienii, spaniolii şi, în cele

din urmă portughezii, au fost nevoiŝi să accepte că şi africanii au

un rost în această lume.

Emanciparea politică a fost un act fondator. Se inaugura un

vast şantier menit să prefigureze o Africă liberă, modernă şi

prosperă. Însă, de la primele încercări sfidările s-au acumulat. Prin

urmare, deteriorarea constantă a economiilor africane

subdezvoltate, raporturile de schimb inechitabile, imixtiunea

politico-militară a fostelor puteri metropolitane (în special Franŝa)

şi a celor două „super-puteri” (S.U.A. şi U.R.S.S.), malnutriŝia,

bolile epidemice, catastrofele naturale (seceta), repetatele lovituri

de stat militare şi războaiele civile au condus la constatarea că

„între cele două tropice, un întreg continent moare”.

Contabilizarea crizelor a determinat afirmarea curentului

„afropesimist”, care a pus sub semnul întrebării oportunitatea

decolonizării şi capacitatea africanilor de a se conduce. Şi totuşi, o

perioadă de numai cinci decenii este irelevantă în privinŝa unei

critici din perspectiva duratei istorice. De aceea, ne alăturăm

curentului „afrooptimist”, ce are încredere în destinul

continentului negru, pornind de la premisa că Africa trebuie

„înŝeleasă”, pentru că, în momentul de faŝă, ea se află în plin

proces structural. Viziunile apocaliptice nu s-au adeverit şi

construcţia societăţilor pluraliste funcţionale este însoŝită, după

anul 2000, de accentuarea preocupării pentru buna guvernare,

D

Viorel Cruceanu

392

factori decisivi în afirmarea noii identităŝi africane, menită să

asigure tranziŝia de la moştenirea generaŝiei independenŝei la

aspiraŝiile generaŝiilor mileniului al treilea!

BIBLIOGRAFIE

I. Colecţii de documente

ALBIN, P., Les Grands traités politiques. De 1815 à 1914, Paris,

F. Alcan, 1932.

Documents Diplomatiques Français (1871-1914), Ire

série

(1871-1900), Paris, Imprimerie Nationale, 1954, tome VI,

VII, XII, XIII, şi XV.

Documents Diplomatiques Français (1932-1939), IIe série

(1936-1939), Paris, Imprimerie Nationale, 1966, tome VII şi

XII.

Documents d’histoire contemporaine (1851-1967), Paris, A.

Colin, 1967.

Gândirea politică africană. Antologie (selecŝia textelor şi

traducere Gheorghe Dragoş), Bucureşti, Editura Politică,

1982.

Recueil de textes d’histoire pour l’enseignement secondaire,

tome V, L’Epoque contemporaine (1871-1945), Paris, H.

Dessain,1960.

Relaţii internaţionale în acte şi documente, Bucureşti, Editura

Didactică şi Pedagogică, vol. 1 (1917-1939), 1974, vol. 2

(1939-1945), 1976; vol. 3 (1945-1982), 1983.

II. Memorialistică

CHURCHILL, W., Al doilea război mondial, vol. 1-2, Bucureşti,

Editura Saeculum I.O., 1997.

DE GAULLE, CH., Memorii de război, Bucureşti, Editura

Viorel Cruceanu

394

Politică, 1969.

DJUVARA, N., Amintiri din pribegie (1948-1990), Bucureşti,

Editura Albatros, 2002.

Foccart parle. Entretiens avec Philippe Gaillard, Paris, Fayard/

Jeune Afrique, vol. 1 (1995) şi vol. 2 (1997).

KAPUŚCIŃSKI, R., Ébène. Aventures africaines, Paris, Plon,

2000.

KAPUŚCIŃSKI, R., La guerre du foot et autres guerres et

aventures, Paris, Plon, 2003.

NKRUMAH, K., Mesaj din Ghana. Autobiografie, Bucureşti,

Editura Politică, 1958.

III. Periodice

Afrique: 1980 (no. 38).

Afrique-Asie: 1980 (no. 229); 1982 (no. 273).

Asie et Afrique aujourd’hui: 1979 (no. 3); 1990 (no. 1, 5).

Caiet de vacanţă - Lumea: 1987.

Dosarele Istoriei: 2001 (nr. 11), 2003 (nr. 6), 2006 (nr. 7, nr. 9).

Historia: 2008 (nr. 74, nr. 76), 2009 (nr. 88).

L’Histoire: 1991 (no. 142); 1993 (no. 171).

Jeune Afrique: 1975 (no. 758); 1976 (no. 793); 1978 (no. 916);

1979 (no. 957, 958 şi 990/991); 1982 (no. 1141, 1145); 1983

(no. 1168, 1171); 1986 (no. 1306); 1987 (no. 1364, 1405);

1988 (no. 1409); 1993 (no. 1676, 1704); 1996 (no. 1832,

1846, 1867-1868 şi 1869); devenită Jeune Afrique

L’intelligent: 2000 (no. 2057), redevenită Jeune Afrique:

2007 (no. 2403, 2441-2442, 2447).

Jeune Afrique Economie: 1991 (no. 139).

L’Événement du Jeudi: 1991 (no. 341, 346); 1992 (no. 378); 1993

(no. 437).

L’Express: 1979 (no. 1466); 1980 (no. 1496); 1992 ( no. 2153).


395

Le Nouvel Afrique-Asie: 1992 (no. 32); 1994 (no. 52, 53, 57 şi 58-

59); 1995 (no. 74); 1996 (no. 87); 1998 (no. 105, 108), 1999

(no. 122, 123); redevenită Afrique-Asie: 2007 (oct.), 2009

(févr.).

Le Nouvel Observateur: 1993 (no. 1519); 1994 (no. 1528).

Le Point: 1993 (no. 1064).

Lumea: - 1963 (nr. 2, 6, 8).

- 1964 (nr. 4, 5, 11, 25, 27, 29, 32, 45, 52).

- 1965 (nr. 4, 8, 11, 19, 21, 31, 33, 50).

- 1966 (nr. 7, 28, 33, 40, 41, 45).

- 1967 (nr. 18, 24, 34, 37, 38, 40, 42).

- 1968 (nr. 2, 10, 12, 13, 26, 34, 40, 41, 49).

- 1969 (nr. 4, 22, 27, 28, 37, 48).

- 1970 (nr. 6, 13, 32).

- 1971 (nr. 6, 16, 18, 38).

- 1972 (nr. 4, 5, 21, 22).

- 1973 (nr. 9, 39).

- 1974 (nr. 11, 18, 24, 26, 30, 35, 47).

- 1975 (nr. 3, 8, 11, 17, 24, 25, 30, 45, 48).

- 1976 (nr. 7, 13, 14, 26, 28, 29, 39, 40, 44, 52).

- 1977 (nr. 4, 6, 20, 25, 26, 27, 28, 30, 51, 52).

- 1978 (nr. 9, 11, 12, 15, 16, 19, 28, 44, 47).

- 1979 (nr. 7, 10, 18, 34, 36, 39, 51, 52).

- 1980 (nr. 3, 5, 9, 10, 11, 16, 17, 36).

- 1982 (nr. 7).

- 1984 (nr. 31).

- 1988 (nr. 7, 10, 11, 46).

- 1990 (nr. 30).

Magazin istoric: 1967 (nr. 4); 1973 (nr. 1); 1977 (nr. 3) şi 1982

(nr. 5); 1985 (nr. 5); 1988 (nr. 4); 2001 (nr. 7).

Military Ilustrated, 2002 (no. 171).

New African, 2006 (no. 448); 2007 (no. 459, no 460, no. 461, no.

462, no. 466, no. 467); 2009 (no. 481).

New Times: 1979 (no. 39).

Viorel Cruceanu

396

Revista de istorie: 1976 (nr. 5); 1985 (nr. 2); 1988 (nr. 6); 1989

(nr. 9).

Temps Nouveaux: 1976 (no. 34); 1988 (no. 21); 1989 (no.41); 1990

(no. 33).

The Economist, 1999 (oct.)

Time: 1992 (no. 36); 1999 (no. 27).

West Africa: 1980 (no. 3283).

IV. Lucrări generale

BAUMONT, M., L’Essor industriel et l’impérialisme colonial,

Paris, F. Alcan, 1937.

CIACHIR, N., BERCAN, GH., Diplomaţia europeană în epoca

modernă, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică şi Enciclopedică,

1984.

FANON, F., Les damnés de la terre, Paris, Maspero, 1961.

FILIMON, A., FĂINĂ, E., Conferinţa colonială de la Berlin, în

Revista de istorie, tomul 38, nr. 2, februarie 1985, p. 179-

195.

GILBERT, M., GOTT, R., Conciliatorii, Bucureşti, Editura

Politică, 1966.

GUILLAUME, P., Le monde colonial, XIXe siècle-XX

e siècle,

Paris, A. Colin, 1974.

GUITARD, O., Bandoung et le réveil des peuples colonisés,

Paris, P.U.F., 1969.

La colonisation; rupture ou parenthèse? (dir. Marc H. Piault),

Paris, L‟Harmattan, 1987.

LURAGHI, R., Europenii caută Eldorado, Bucureşti, Editura

Politică, 1971.

MATEI, H.C., NEGUŜ, S., NICOLAE, I., RADU, C., VINTILĂ-

RĂDULESCU, I., Enciclopedia Africii, Bucureşti, Editura

Meronia, 2002.


397

MARTIŞ, M., De la Barata la Gandhi, Bucureşti, Editura

Ştiinŝifică şi Enciclopedică, 1987.

MUREŞANU, C., În templul lui Ianus: studii şi gânduri despre

trecut şi viitor, Cluj-Napoca, Editura Cartimpex, 2004.

POPA, M.N., Primul război mondial. 1914-1918, Bucureşti,

Editura Ştiinŝifică şi Enciclopedică, 1979.

RENOUVIN, P., PRECLIN, E., HARDY, G., L’Epoque

contemporaine. La paix armée et la grande guerre (1871-

1919), Paris, P.U.F., 1939.

ROUS, J., Chronique de la décolonisation, Paris, Présence

Africaine, 1965.

Terre e Popoli del Mondo, Africa, vol. 8-9, Novara, Instituto

Gegrafico De Agostini, 2001.

VASILIU, R., Decolonizarea şi Relaţiile internaţionale,

Bucureşti, Editura Politică, 1972.

VOICULESCU, E., VOICULESCU, M., Renaşterea africană,


V. Lucrări generale de Istoria Africii

African Independence, The first twenty-five years (edit. G.M.

Carter and P. O‟Meara), Indianapolis, Indiana University

Press, 1985.

BABA KAKÉ, I., L’Afrique coloniale, De la Conférence de

Berlin (1885) aux indépendances, Paris, ABC, 1977.

BELASCO, J.B., HAMMOND, H.E., The New Africa. History,

Culture, People, New York, Cambridge Book Company,

1968.

BERTAUX, P., L’Afrique de la préhistoire à l’époque

contemporaine, Paris, Bordas, 1973.

Black Africa, Its Peoples and Their Cultures Today (edit. J.

Middleton), London, The Macmillan Company, 1970.

Viorel Cruceanu

398

BOAHEN, A.A., African Perspectives on Colonialism,

Baltimore and London, The Johns Hopkins University Press,

1990.

BONN, G., L’Afrique quitte la brousse, Paris, R. Laffont, 1966.

BRUNSCHWIG, H., L’Afrique noire au temps de L’Empire

français, Paris, Denoël, 1988.

BURKE, P., Africa, Boston, Houghton Mifflin Company, 1974.

CORNEVIN, M., Histoire de l’Afrique contemporaine de la

deuxième guerre mondiale à nos jours, Paris, Payot, 1972.

CORNEVIN, R., L’Afrique Noire de 1919 à nos jours, Paris,

P.U.F., 1973.

CORNEVIN, R., Histoire de l’Afrique, tome III, Paris, Payot,

1975.

CORNEVIN, R., et M., Histoire de l’Afrique des origines à la

deuxième guerre mondiale, Paris, Payot, 1974.

COQUERY-VIDROVITCH, C., MONIOT, H., L’Afrique Noire

de 1800 à nos jours, Paris, P.U.F., 1974.

CROWDER, M., La première guerre mondiale et ses

conséquences, în Histoire générale de l’Afrique, tome VII

(L’Afrique sous domination coloniale, 1880-1935), Paris,

Présence Africaine/ UNESCO, 1987.

CRUCEANU, V., Africa în secolul al XX-lea, în Dosarele

Istoriei, nr. 6 (82), iunie 2003, p. 20-50.

CRUCEANU, V., Un an fierbinte pe „continentul fierbinte”:

Africa, în 1966, în Dosarele Istoriei, nr. 7 (119), iulie 2006,

p. 31-38.

DAVIDSON, B., Mama Neagră. Africa: anii încercărilor,


DAVIDSON, B., Redescoperirea Africii vechi, Bucureşti,

Editura Ştiinŝifică, 1964.

DECRAENE, PH., Le panafricanisme, Paris, P.U.F., 1959.

DECRAENE, PH., Vieille Afrique, Jeunes Nations, Paris, P.U.F.,

1982.

DESCHAMPS, H., Les institutions politiques de l’Afrique


399

Noire, Paris, P.U.F., 1970.

FILIMON, A., Curs de Istoria Africii, Iaşi, 1981.

FILIMON, A., Procesul de decolonizare în Africa după al doilea

război mondial, în Studii şi articole de istorie, nr. LV-LVI,

Bucureşti, 1987, p. 136-148.

FREEMAN-GRENVILLE, G.S.P., Chronology of African

History, London, Oxford University Press, 1973.

GANIAGE, J., DESCHAMPS, H., GUITARD, O., L’Afrique au

XXe siècle, Paris, Sirey, 1966.

GONIDEC, P.F., L’Etat Africain, Paris, R. Pichon et R. Durand-

Auzias, 1970.

GONIDEC, P.F., Les systèmes politiques africains, Paris,

L.G.D.J., 1978.

Histoire générale de l’Afrique, tome VII (L’Afrique sous

domination coloniale. 1880-1935), Paris, Présence

Africaine/ UNESCO, 1987.

Histoire générale de l’Afrique, tome VIII, (L’Afrique depuis

1935), édition abrégée, Paris, Présence Africaine/ Edicef/

UNESCO, 1998.

Histoire générale de l’Afrique Noire de 1800 à nos jours (dir.

H. Deschamps), tome II, Paris, P.U.F., 1971.

HUNTON, W.A., Destinele Africii, Bucureşti, Editura Politică,

1960.

Independent Black Africa, The Politics of Freedom (edit. W.J.

Hanna), Chicago, R. McNally, 1964.

JEFFERSON MURPHY, E., Istoria civilizaţiei africane, vol. 1-2,

Bucureşti, Editura Minerva, 1981.

JOOS, LOUIS C.D., Scurtă istorie a Africii Negre, Bucureşti,

Editura Politică, 1966.

KARTUN, D., Africa! Africa! Un continent care se trezeşte,

Bucureşti, E.S.P.L.A., 1956.

KI-ZERBO, J., Histoire de l’Afrique Noire. D’Hier à Demain,

Paris, Hatier, 1972.

L’Afrique et la seconde guerre mondiale, Paris, UNESCO,

Viorel Cruceanu

400

1985.

L’Afrique Noire contemporaine, (dir. M. Merle), Paris, A. Colin,

1968.

L’Afrique vue par ses amis, Moscou, Edit. du Progrès, 1984.

LAVROFF, D.G., Les partis politiques en Afrique Noire, Paris,

P.U.F., 1970.

Le dossier Afrique, Paris, Marabout Université, 1962.

Les Afriques politiques (dir. C. Coulon et D.C. Martin), Paris,

Edit. La Découverte, 1991.

LUSIGNAN, Guy de, L’Afrique Noire depuis l’Indépendance,

L’évolution des Etats francophones, Paris, Fayard, 1970.

MAIR, L., New Nations, London, Weidenfeld and Nicolson, 1967.

MARTIN, M.L., La militarisation des systèmes politiques

africains, Quebec, Sherbrooke, 1976.

MAZRUI, A.A., Africa’s International Relations, London-

Ibadan-Nairobi, Heinemann, 1979.

M‟BOKOLO, E., Le Continent convoité, Paris-Montréal, Etudes

Vivantes, 1980.

M‟BOKOLO, E., Afrique Noire. Histoire et Civilisations, tome

II, Paris, Hatier-Aupeulf, 1992.

MEREDITH, M., The State of Africa. A History of Fifty Years

of Independence, London-New York-Sydney-Toronto, Free

Press, 2006.

OLIVER, R., FAGE, J.D., A Short History of Africa, Baltimore,

Penguin Books, 1963.

OPLUŠTIL, V., Évolution de l’Afrique depuis la deuxième

guerre mondiale, Praha, S.P.N., 1970.

PERHAM, M., Africa Outline, London, O.U.P., 1966.

RUIZ DE CUEVAS, T., Apuntes para la historia politica de

Africa, Tomo V, Madrid, IMNASA, 1974.

SAGAY, J.O., WILSON, D.A., Africa: A Modern History

(1800-1975), London, Evans, 1978.

SIK, ENDRE, The History of Black Africa, Budapest, Akademiai

Kiado, vol. II (1972) şi vol. III-IV (1974).


401

ŞERBAN, C., Împărţirea Africii de către colonialiştii europeni

şi lupta de eliberare naţională a popoarelor africane

(1870-1914), în Revista de istorie, tomul 29, nr. 5, mai 1976,

p. 713-732.

ŞPIRT, A.I., Africa în cel de-al doilea război mondial (în limba

rusă), Moscova, 1959.

WAUTHIER, C., L’Afrique des Africains, Paris, Seuil, 1977.

WODDIS, J., Leul se trezeşte, Bucureşti, Editura Politică, 1963.

WODDIS, J., Calea Africii, Bucureşti, Editura Politică, 1965.

VI. Lucrări speciale de Istoria Africii.

Africa Occidentală

AMIN, S., L’Afrique de l’Ouest bloquée, l’economie politique

de la colonisation: 1880-1970, Minuit, Paris, 1971.

ARHIN, K., Kwame Nkrumah : grandeur et chute d’un

visionnaire de l’unité africaine, în Jeune Afrique, no. 916, 26

Juillet 1978, p. 51-81.

AZIKIWE, B.N., Planurile politice ale Nigeriei, în Gândirea

politică africană, Bucureşti, Editura Politică, 1982, p. 329-

332.

BOURGI, A., Fédération du Mali : Le faux coup d’Etat de

Modibo Keita, în Dossiers secrets de l’Afrique

contemporaine, tome 2, Paris, Edit. J.A. Livres, 1989, p.

119-133.

CORNEVIN, R., Histoire du Dahomey, Paris, Edit. Berger-

Levrault, 1962.

COQUERY-VIDROVITCH, C., Gezo ou les dernières grandes

heures du royaume d’Abomey, în Les Africains, tome I,

Paris, Edit. J.A., 1977, p. 141-168.

CROWDER, M., The Story of Nigeria, London, Faber and Faber,

1966.

Viorel Cruceanu

402

CRUCEANU, V., Republica Ghana pe drumul independenţei,

în Revista de istorie, tom 41, nr. 6, iunie 1988,Bucureşti, p.

621-630.

CRUCEANU, V., La mort d’Azikiwe, în Le Nouvel Afrique-Asie,

no. 82-83, juillet-août 1996, p. 6.

CRUCEANU, V., Regatul Ashanti, un stat reprezentativ pentru

Africa tradiţională, în Historia, nr. 74, febr. 2008, p. 39-44.

DAHMANI, A., Mauritanie: un coup d’Etat trop tranquille, în

Dossiers secrets du Maghreb et du Moyen-Orient, tome 4,

Paris, Edit. J.A. Livres, 1992, p. 105-116.

DAVIDSON, B., Diagnostic nigerian, în Lumea, nr. 41, 6

octombrie 1966, p. 13-14.

DAVIDSON, B., Mali. Un străvechi imperiu african, în

Magazin istoric, nr. 4, iulie 1967, p. 35-40.

DIALLO, S., Houphouët-Boigny, Le médecin, le planteur et le

ministre, Paris, Edit. J.A. Livres, 1993.

DIARRAH, C.O., Les deux morts de Modibo Keita, în Dossiers

secrets de l’Afrique contemporaine, tome 3, Paris, Edit.

J.A. Livres, 1991, p. 151-171.

DUQUENET, N.B., Lamine Guéye de l’ancienne Afrique au

Sénégal nouveau, în Les Africains, tome III, Paris, Edit. J.A.,

1977, p. 139-169.

FAGE, J.D., Ghana. A Historical Interpretation, Madison,

Milwaukee and London, The University of Wisconsin Press,

1966.

FILIMON, A., Abomey. Un regat al amazoanelor, în Magazin

istoric, nr. 5, mai 1982, p. 54-58.

GAILLARD, PH., Un siècle et demi d’élections, în Jeune Afrique,

no. 1676, 18-24 févr. 1993, p. 48-49.

Ghana – Le bilan d’un président, 32 pagini speciale în Le

Nouvel Afrique-Asie, no. 87, déc 1996.

Ghana Republic Souvenir, Accra, Ministry of Information, 1962.

GLÉLÉ, M.A., Naissance d’un Etat noire (L’évolution politique

et constitutionnelle du Dahomey, de la colonisation à nos


403

jours), teză de doctorat, Paris, 1969.

GRAFT-JOHNSON, J.C., Ghana, Mali, Songhai, mari imperii

ale Africii Negre, în Magazin istoric, nr. 1, ianuarie 1973, p.

74-81.

Happy Birthday Ghana, dosar special în New African, no. 460,

March 2007, p. 27-73.

HOLAN, A., Nigeria, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1962.

IVANICI, I., Coasta de Fildeş, Bucureşti, Editura Sport-Turism,

1981.

KEITA, S.K., Ahmed Sékou Touré l’homme du 28 septembre

1958, Conakry, 1977.

La Côte d’Ivoire, Paris, Les édit. J.A., 1983.

Le Sénégal, Paris, Les édit. J.A., 1985.

LEWIS, W.A., La chose publique en Afrique Occidentale, Paris,

S.E.D.E.I.S, 1966.

MAZOV, S., La drame de Kwame Nkrumah, în Temps

Nouveaux, Moscou, no. 41, 10-16 oct. 1989, p. 16-18.

NEWBURY, C.W., The West African Commonwealth, London,

Duke University, 1964.

Nigeria: The power behind the throne, în New African, February

2007, no. 459, p. 28-33; idem, March 2007, no. 460, p. 76-

79; idem, April 2007, no. 461, p. 34-37.

NIŜESCU, L., Republica Guineea, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică,

1961.

Nkrumah’s legacy, în New African, February 2006, no. 448, p.

10-35.

OULIANOVSKI, R., Le socialisme scientifique et Kwame

Nkrumah, în Asie et Afrique aujourd’hui, Moscou, no. 3,

mai-juin 1979, p. 48-51 şi p. 60.

PERSON, Y., Samori, construction et chute d’un empire, în Les

Africains, tome I, Paris, Edit. J.A., 1977, p. 249-285.

PIRAUX, M., Le Togo aujourd’hui, Paris, Edit. J.A., 1977.

Que reste-t-il de Sankara, în Jeune Afrique, no. 2441-2442, du 21

oct. au 3 nov. 2007, p. 30-38.

Viorel Cruceanu

404

RADIAN, L., Senegal, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1966.

Renascentist modern, cetăţean universal: Léopold Sédar

Senghor (1906-2001), interviu cu poetul Radu Cârneci

(realizat de V. Cruceanu), în Dosarele Istoriei, nr. 9 (121),

sept. 2006, p. 16-23.

ROONEY, D., Nkrumah. L’homme qui croyait à l’Afrique,

Paris, Edit. J.A.Livres, 1990.

SENGHOR, L.S., De la Negritudine la Civilizaţia Universalului,

Bucureşti, Editura Univers, 1986.

SIDENKO, V., Kwame Nkrumah, the man and the fighter, în

„New Times”, Moscow, nr. 39, 1979, p. 21.

SURET-CANALE, J., Afrique Noire Occidentale et Centrale,

Paris, Edition Sociales, tome II (1964) şi tome III-1 (1972).

Thomas Sankara – toujours actuel, în Afrique-Asie, oct. 2007, p.

36-41.

TUDOR , T., Ghana, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică, 1958.

URUCU, V., ZAMFIRESCU, A., Sahelul, Bucureşti, Editura

Albatros, 1984.

Africa Orientală

BUIJTENHUIJS, R., Dedan Kimathi le „maréchal” de la révolte

Kenyane des Mau-Mau, în Les Africains, tome VII, Paris,

Edit. J.A., 1977, p. 129-159.

CRUCEANU, V., Adieu à Nyerere, în Le Nouvel Afrique-Asie,

no. 123, déc 1999, p. 6.

CRUCEANU, V., „Căpcăunul” din Kampala: Idi Amin Dada,

în Historia, nr. 88, apr. 2009, p. 57-60.

DAVIDSON, B., Uganda, între tradiţionalismul tribal şi

structura modernă, în Lumea, nr. 28, 7 iulie 1966, p. 18-19.

FODOREANU, M., Tanganyika, Bucureşti, Editura Albatros,

1970.


405

HORRUT, C., Les décolonisations est-africaines, Paris, Pedone,

1971.

ILIFFE, J., A Modern History of Tanganyika, Cambrige,

C.U.P., 1979.

Le Kenya, Paris, Les edit. J.A., 1985.

M‟BOKOLO, E., L’Éveil du nationalisme. L’Est africain au

XIXe et au XX

e siècle, Paris, ABC, 1977.

NANTET, B., Quand le Mollah Fou soulevait la Somalie, în

L’Histoire, no. 171, nov. 1993, p. 70-72.

SOUDAN, F., Tanzanie: La fin d’un mythe, în Jeune Afrique,

no. 1145, 15 déc. 1982, p. 40-41.

Uganda – A Nation Restored, dosar (28 pagini) în Newsweek,

January 29, 1996.

Un Africain du siècle: Julius Nyerere, în Jeune Afrique

L’intelligent, no. 2057, du 13 au 19 juin 2000, p. 110-112.

URFER, S., La République Unie de Tanzanie, Paris, Berger-

Levrault, 1973.

WAUTHIER, C., Qui a tué Tom Mboya?, în Dossiers secrets de

l’Afrique contemporaine, tome 3, Paris, Edit. J.A. Livres,

1991, p. 65-91.

Africa Centrală

Au centre et en couleurs: Le Cameroun, în Jeune Afrique, no.

793, 19 mars 1976, p. 24.

BABA KAKÉ, I., Contre-coup d’État à Libreville, în Dossiers


J.A. Livres, 1989, p. 177-193.

BOROVIČKA, V.P., Ştiţi la cât apune soarele domnule

general?, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1982, p. 21-32.

BOUQUEREL, J., Le Gabon, Paris, P.U.F., 1970.

COMARIN, E., Le dernier Pernod de Félix Moumié, în Dossiers

Viorel Cruceanu

406


J.A. Livres, 1991, p. 13-27.

COMARIN, E., L’évêque et le maquisard, în Grands procès de

l’Afrique contemporaine, Paris, Edit. J.A. Livres, 1990, p. 91-

111.

GAILLARD, PH., Ahmadou Ahidjo. Patriote et despote,

bâtisseur de l’Etat camerounais, Paris, J.A. Livres, 1994.

GIDE, A., Călătorie în Congo, Bucureşti, Editura Univers, 1971.

GOGEANU, P., Republica Federală Camerun, Bucureşti,


GRENIER, I., Résistences et messianismes. L’Afrique centrale

au XIX e et au XX

e siècle, Paris, ABC, 1977.

KALCK, P., Histoire centrafricaine des origines à nos jours,

tome III-IV, S.R.T, Univ. de Lille III, 1973.

KALCK, P., Barthélémy Boganda - tribun et visionnaire de

l’Afrique centrale, în Les Africains, tome III, Paris, Edit. J.A.,

1977, p. 103-137.

KOM, D., Le Cameroun, Paris, Edition Sociales, 1971.

KROP, P., Comment le Cameroun entra dans la nuit, în

L’Événement du Jeudi, no. 341, 16-22 mai 1991, p. 52-53.

Le Cameroun, Paris, Edit. J.A., 1985.

MOUMÉ-ÉTIA, L., Cameroun. Les années ardents, Paris, Edit.

J.A. Livres, 1991.

PLOQUIN, F., Les camps de travail de l’Oubangui-Chari, în

L’Événement du Jeudi, no. 341, 16-22 mai 1991, p. 46-48.

SUSSET, R., La verité sur le Cameroun et l’A.E.F., Paris,

Nouvelle Revue Critique, 1934.

Africa Australă

ALEXANDRE, P., La guerre des Zoulou, în L’Histoire, no. 142,

mars 1991, p. 32-40.


407

ALIMA, J.B., SOUDAN, F., Le Zimbabwe entre guerre et paix,

în Jeune Afrique, no. 990-991, 26 déc. 1979-2 jan. 1980, p.

63-69.

Botswana: A giant step for mankind, în New African, October,

2007, no. 466, p. 20-26; idem, November 2007, no. 467, p.

34-40.

Cronologie rhodesiană, în Lumea, nr. 13, 25 martie 1976, p. 22.

CRUCEANU,V., Grandeur et décadence, în Le Nouvel Afrique

Asie, no. 58-59, juillet-août 1994, p. 5.

GHERUCI, O.C., NEDELCU, C.T., Republica Zambia,

Bucureşti, Editura Ştiinŝifică şi Enciclopedică, 1982.

GUITARD, O., Les Rhodésies et le Nyassaland, Paris, P.U.F.,

1973.

KNIGHT, I., The Impregnable Mountain, în Military Illustrated,

no. 171, August 2002, p. 24-31.

La décolonisation de l’Afrique: Afrique australe et Corne de

l’Afrique, Paris, UNESCO, 1981.

Malawi: un nou stat independent, în Lumea, nr. 27, 2 iulie 1964, p.

14-15.

MANDELA, N., Gandhi, the sacred warrior, în Time, vol. 154,

no. 27, December 21, 1999, p. 94-96.

M‟BOKOLO, E., L’ère des calamités. L’Afrique australe au

XIXe et au XX

e siècle, Paris, ABC. 1977.

Mugabe, héros ou tyran, în Jeune Afrique, no. 2447, du 2 au 8

déc. 2007, p. 26-32.

RECHETNIAK, N., Un Leader: Kenneth David Kaunda, în

Temps Nouveaux, no. 21, mai 1988, p. 15-17.

ZBARATSKI, V., Malawi: Quand les stéréotypes se brisent, în

Asie et Afrique aujourd’hui, Moscou, no. 5, sept.-oct. 1990,

p. 55-60.

Zimbabwe: The truth, în New African, May 2007, no. 462, p. 49-

124.

Viorel Cruceanu

408

Africa Insulară

CONCHIGLIA, A., Maurice: Une île bénie des dieux, în Le

Nouvel Afrique Asie, no. 57, juin. 1994, p. 18-19.

DESCHAMPS, H., Madagascar, Paris, P.U.F., 1976.

FILIMON, A., Rainilaiarivony – un iscusit reformator, în

Magazin istoric, nr. 3, mart. 1977, p. 42-45.

KPATINDÉ, F., Fin de partie pour Ahmed Abdallah, în

Dossiers secrets de l’Afrique contemporaine, tome 3,

Paris, Edit. J.A. Livres, 1991, p. 137-149.

KROP, P., 1948: horreur à Madagascar, în L’Événement du

Jeudi, no. 341, 16-22 mai 1991, p. 50-51.

TRONCHON, J., Ravoahangy, consecience du patriotisme

malgache, în Les Africains, tome I, Paris, Edit. J.A., 1977,

p. 227-248.

VOLEDI, I., Republica Malgaşă, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică,

1964.

VII. Lucrări speciale de:

a) Istoria Angliei

CROKAERT, J., Histoire de l’empire britannique, Paris,

Flammarion, 1947.

FARMER, A., Marea Britanie: Politica externă şi colonială,

1919-1939, Bucureşti, Editura All,1996.

GRIMAL, H., Histoire du Commonwealth britannique, Paris,

P.U.F., 1971.

JULLIAN, M., Bătălia Angliei, Bucureşti, Editura Politică, 1968.

MAUROIS, A., Istoria Angliei,vol. 1-2, Bucureşti, Editura

Politică, 1970.

McDONOUGH, F., Imperiul Britanic, 1815-1914, Bucureşti,


409

Editura All, 1998.

MINEI, N., De la Imperiu la Commonwealth, Bucureşti, Editura

Politică, 1967.

MUREŞAN, C., Imperiul Britanic, Bucureşti, Editura Ştiinŝifică,

1967.

MUREŞAN, C., VIANU, Al., PĂIUŞAN, R., Downing Street 10,

Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1984.

The Horizon History of the British Empire, American Heritage

Publishing Co. U.S.A., 1973.

TREVELYAN, G.M., Istoria ilustrată a Angliei, Bucureşti,


b) Istoria Franţei

BOURDACHE, C., Les années cinquante, Paris, Fayard, 1980.

CRUCEANU, V., Generalul de Gaulle, contemporanul nostru,

în Historia, nr. 76, apr. 2008, p. 24-30.

DE BOISDEFFRE, P, Şi totuşi… de Gaulle, Bucureşti, Editura

100+1 Gramar, 1997.

FIDEL, C., La Paix Coloniale Française, Paris, Sirey, 1918.

GORCE, P.M. de la, L’Après guerre. 1944-1952, Paris, Grasset,

1978.

GROSSER, A., La IVe République et sa politique extérieure,

Paris, A. Colin, 1972.

GROSSER, A., Affaires extérieures. La politique de la France:

1944-1984, Paris, Flammarion, 1984.

L’imperialisme français, Paris, Maspero, 1980.

MADAULE, J., Istoria Franţei, vol. 2-3, Bucureşti, Editura

Politică, 1973.

MONTASSIER, V.A., Les Années d’après guerre: 1944-1949,

Paris, Fayard, 1980.

VIANU, Al., MUREŞAN, C., PĂIUŞAN, R., NISTOR, S.,

Viorel Cruceanu

410

Preşedinţii Franţei, Craiova, Universalia-Dialog, 1991.

YACONO, X., Les étapes de la décolonisation française, Paris,

P.U.F., 1971.

VIII. Au mai fost consultate:

Africa: The scramble for existence, în Time International, no.

36, 7 sept.1992, p. 30-41.

BOTORAN, C., Aspecte ale procesului de formare a naţiunilor

în Africa, în Lumea, nr. 4, 20 ian. 1972, p. 16-17.

CAZAN, GH.N., Popoarele Africii în timpul războiului, în

Marea conflagraţie a secolului XX, Bucureşti, Editura

Politică, 1974, p. 256-258.

CONDÉ, M., Cahier d’un retour au pays natal. Césaire, Paris,

Hatier, 1978.

COQUERY-VIDROVITCH, C., 1921: Băştinaşul este cel

plăteşte, în Magazin istoric, nr. 4, aprilie 1988, p. 51-54.

CROWDER, M., 1914-1918, 1939-1945: Africa în război, război

în Africa, în Magazin istoric, nr. 5, mai 1985, p. 29-32.

CRUCEANU, V., Organizaţia Unităţii Africane - La peste un

sfert de veac de existenţă, în Revista de istorie, tomul 42,

nr. 9, sept. 1989, p. 945-954.

CRUCEANU, V., Trei dictaturi africane, în Dosarele Istoriei, nr.

11 (63), nov. 2001, p. 53-59.

DIALLO, Y., Africa trebuie să fie a africanilor, în Lumea, nr.

28, 6 iulie 1978, p. 27.

FALIGOT, R., KAUFFER, R., Serviciul secret chinez, Bucureşti,

Editura Nemira, 1993.

Histoire, Paris, Edit. Hatier, 1988.

HOCHE, C., L’Afrique martyre, în L’Express, no. du 8 au 14

oct.1992, p. 64-80.

IMBERT, C., Afrique: le trou noir, în Le Point, no. 1064, 6-13


411

févr. 1993, p. 5

MANNIX, D.P., COWLEY, M., Corăbiile negre, Bucureşti,


N‟DIAYE, J.P., Idei mobilizatoare în Africa, în Lumea, nr. 22,

25 mai 1972, p. 21.

Recontre avec Césaire, în Afrique, no. 38, août 1980, p. 38-39.

SENGHOR, L.S., Totem, poezii şi poeme traduse de Radu

Cârneci, Bucureşti, Editura Minerva, 1996.

TOFFLER, A., Al treilea val, Bucureşti, Editura Politică, 1983.

Viorel Cruceanu

412

INDEX DE PERSONALITĂŢI

A

Abacha, Sani, 152

Abdallah, Ahmed, 385, 386

Abdallahi, Sidi Ould Cheikh, 340

Abrahams, Peter, 84, 125, 190

Abubakar, Abdulsalami, 152

Abushiri, 116

Acheampong, Ignatius Kutu, 137

Adandé, Alexandre, 303

Adjei, Ako, 84, 123, 124

Adu Boahen, Albert, 10, 39

Afrifa, Akwasi Amamkwa, 137

Aguiyi-Ironsi, Johnson T.U., 152

Ahidjo, Ahmadou, 345, 346, 348, 349,

350, 351, 352

Akintola, Samuel, 84, 148, 151

Aku, Martin, 297

Akufo-Addo, E., 113

Akufo-Addo, Edward, 113, 123, 137

Albert René, France, 103, 271, 272,

273

Alexandru al VI-lea Borgia, papă, 11

Alley, Alphonse, 306

Amin, Samir, 296, 324

Andriamahazo, Gilles, 382

Andriamanjato, Richard, 380

Ankomah, Baffour, 10

Ankrah, Joseph Arthur, 137

Apithy, Sourou Migan, 79, 85, 105, 109,

114, 302, 303, 304, 305, 306

Aptidon, Hassan Gouled, 389, 390

Arap Moi, Daniel, 199, 202

Arboussier, Gabriel D', 79

Archinard, ofiŝer, 21, 330

Arden-Clarke, Charles sir, 130, 131, 134,

172

Aref, Ali, 389

Arhin, Kwame, 127

Aristotel, 132

Aron, Raymond, 78

Asafu Adjaye, E.O., 131

Askia cel Mare. vezi Mohamed Touré

Assoumani, Azali, 386

Atta-Mills, John, 138

Attila, 351

Attlee, Clement, 77, 145

Attoumani, Said, 386

Aubame, Jean-Hilaire, 109, 369, 370

Aujoulat, Louis-Paul, 115, 343

Auriol, Vincent, 312, 379

Awolowo, Obafemi, 84, 87, 141, 142,

143, 146, 147, 148, 150

Aymerich, general, 55

Azikiwe, Benjamin Nnamdi, 62, 74,

75, 84, 87, 94, 95, 116, 124, 138,

139, 140, 142, 144, 145, 146, 148,

150, 151, 152

Aziz, Mohamed Ould Abdel, 340

B

Baba Kaké, Ibrahima, 44, 65, 294

Babana, Horma Ould, 336, 337

Babangida, Ibrahim, 152

Bakary, Djibo, 88, 106, 109, 116, 307,

308, 309, 325, 388

Balandier, G., 110

Balewa, Abubakar Tafewa, 87, 141,

149, 150, 151

Banda, Hastings, 84, 86, 91, 111, 210,

211, 212, 213, 214, 215, 216, 221


413

Banda, Rupiah, 224

Banda, Thomas T.D., 210

Bardet, Max, 351

Baring, Evelyn, 193

Baumont, Maurice, 5, 14, 31, 50

Bechtel, William, 349, 350

Bédié, Henri Konan, 320

Béhanzin, 301

Bell, Rudolf Manga, 54

Bello, Ahmadou, 141, 142, 148, 149,

151

Benson, Arthur, 220

Bertaux, Pierre, 36, 157, 177

Binaisa, Godfrey, 186

Bing, Geoffrey, 97

Binger, ofiŝer, 21, 315

Bio, Julius Maada, 158

Bismarck, Otto von, 21, 26, 64

Biya, Paul, 352

Blum, Léon, 104

Blundell, Michael, 114

Boganda, Barthélémy, 88, 359, 360, 361,

362, 363, 364, 369, 371

Boisson, Pierre, 66, 67

Bokassa I. vezi Bokassa, Jean Bédél

Bokassa, Jean Bédél, 365

Bolivar, 87

Bongo, El Hadj Omar, 371

Boni, Nazi, 312, 325

Boni, Thomas Yayi, 306

Bonn, Gisela, 26

Bonne, Nii Kwabena, 126

Bonnet, Georges, 63

Bonsu, Onsei, 116

Bosschère, Guy de, 46

Botoran, Constantin, 36

Botsio, Kojo, 97, 111, 130, 131

Boufflers, cavaler de, 19

Bourgès-Maunoury, M., 331

Bozizé, François, 365

Bragança, Aquino de, 104

Braimah, J.A., 131

Brandt, Willy, 259

Bright, Bankole, 154

Brunschwig, Henri, 20, 27, 28, 29, 47

Buhari, Muhammad, 152

Buijtenhuijs, R., 193, 196

Bundhun, Abdool Raouf, 269

Burghardt du Bois, William Edward, 83

Burns, Alan, 122, 123, 127, 143

Busia, Kofi A., 38, 133

C

Caesar, 15

Caetano, 250

Callaghan, James, 252, 254

Camara, Moussa Dadis, 295

Cambon, Paul, 23, 352, 353

Carrington, lord, 256

Carter, Jimmy, 254

Cartier, Raymond, 282

Casely-Hayford, A., 131

Casely-Hayford, Joseph E., 61, 120,

121

Cayla, guvernator, 375

Césaire, Aimé, 8, 103, 107, 108

Chamberlain, Joseph, 16, 30

Chamberlain, Neville, 63

Chapman, Daniel, 163, 296

Charlemagne, 15

Charles, prinŝ, 162

Chattiar, Angidi, 269

Cheikh, Said Mohammed, 383, 384

Chévigné, Pierre de, 379

Chidzero, Bernard, 242

Chiluba, Frederick, 224

Chipembere, Henry, 210

Chirau, Jeremiah, 253

Chirwa, Orton, 213, 215

Chitepo, Herbert, 242

Chona, Mainza, 220

Chume, Kanyama, 210

Churchill, Winston, 5, 64, 65, 73, 74,

77, 118, 132, 148, 178, 257

Clive, Robert, 239

Cloyd, Francis sir, 236

Cohen, Andrew sir, 179, 180, 184

Columb, Cristofor, 11

Compaoré, Blaise, 315

Congacou, Tahirou, 306

Viorel Cruceanu

414

Conombo, Joseph, 312, 314

Conté, Lansana, 295

Coppet, Marcel de, 104, 105

Corbin, ambasador, 63

Cornevin, Marianne, 10, 26, 79

Cornevin, Robert, 10, 26, 178, 212,

235, 302

Coulibaly, Ouezzin, 97, 116, 312, 313

Coussey, Henley, 127, 129, 130, 133

Cowen, 231

Crawford, guvernator, 184

Creasy, Gerald sir, 126, 127

Crowder, Michael, 10, 146

D

Dacko, David, 364, 365

Dada, Idi Amin, 186

Daddah, Moktar Ould, 337, 338, 339

Damas, Léon Gontran, 107

Danquah, J.B., 61, 113, 123, 124, 126,

127

Darlan, amiral, 67

Darlan, Antoine, 115, 358, 359

Darlan, Georges, 115, 358

Davidson, Basil, 10

Davies, H.O., 84

Debré, Michel, 349, 382

Déby, Idriss, 357

Decraene, Ph., 102

Defferre, Gaston, 106, 275, 279, 280,

281, 282, 290, 318, 325, 345, 378

Delafosse, M., 37

Delcassé, Théophile, 23, 352

Denise, Auguste, 319, 320

Descartes, 33, 95, 125

Deschamps, H., 98, 136

Devlin, 213

Dia, Mamadou, 88, 323, 324, 325, 326,

327, 328

Diagne, Blaise, 321, 323

Diallo, Saïfoulaye, 290

Diallo, Yacine, 79, 105, 116, 288, 289

Dias, Bartolomeu, 372

Dias, Diego, 372

Diawadou, 325

Dicko, Hamadoun, 331, 332, 334

Dika, Ludwig Mpondo, 55

Dilke, Charles, 15

Din, Ngoso, 54

Diop, Mahjemout, 102, 103, 326

Diori, Hamani, 116, 307, 308, 309, 310

Diouf, Abdou, 329

Diouf, Galandou, 321, 323

Disraëli, Benjamin, 15, 16, 48

Djermakoye, Issoufou Seydou, 106,

308

Djohar, Said Mohammed, 386

Djuvara, Neagu, 150, 310

Dobell, general, 55

Doering, von, 54

Dorange, Michel, 115

Douala, Bell Alexandre Manga, 341

Douala, Manga Bell, 80

Douglas-Home, Alec, 161, 245

Dreyfus, 51, 379

Duval, Gaetan, 268

Dyor, Lat, 116

E

Ebermaier, Karl, 54

Éboué, Felix, 66, 78, 353, 354

Eden, Anthony, 195

Edusei, Krobo, 112

Egal, Mohammed Hadj Ibrahim, 206

Eisenhower, Dwight, 67

Elisabeta I, 12

Elisabeta a II-a, 134, 218, 268

Endeley, E.M.L., 164

Engels, 95, 97, 125

Epp, von, 64

Eyadéma, Gnassingbé, 300

F

Faidherbe, Louis, 20, 336

Faure, Edgar, 48

Faure, Félix, 387

Fawcus, Peter, sir, 228

Fernandez, Domingo, 266


415

Ferry, Jules, 21, 30

Fidel, Camille, 24

Field, Winston, 244, 245

Foccart, Jacques, 292, 349, 363

Foncha, John Ngu, 164, 165, 350, 351

Freud, Sigmund, 51, 95, 125

Freycinet, ministru de externe, 373

Froude, James Anthony, 15

G

Gaillard, F., 331

Gaillard, Philippe, 322, 323

Gallieni, general, 373

Gandhi, Mahatma, 61, 89, 90, 91, 92,

93, 125, 130, 171, 218, 241

Garbay, general, 378

Garvey, Marcus, 84, 139, 302

Gascoyne-Cecil, Robert A.T., lord

Salisbury, 16

Gaulle, Charles de, 5, 65, 66, 67, 77,

78, 87, 101, 256, 274, 283, 290,

291, 292, 294, 299, 309, 319, 320,

325, 326, 349, 353, 355, 380, 381,

388

Gbagbo, Laurent, 320

Gbedemah, Komla, 112, 130, 131

Gezo, 300, 301

Ghika, familia, 9

Gichuru, James, 189, 199

Gide, André, 46, 61

Glélé, 301

Glélé, Maurice, 303

Gnassingbé, Faure, 300

Gonidec, Pierre F., 31, 32, 144

Gontran-Damas, Léon, 8, 107

Goumba, Abel, 361, 362, 364

Gouraud, căpitan, 287

Gowon, Yakubu, 152

Grant, George, 123

Grenier, jandarm, 378

Grosser, A., 279

Grossin, general, 349

Grunitzky, Nicolas, 297, 300

Guéi, Robert, 320

Guelleh, Ismail Omar, 390

Guéye, Abbas, 324

Guéye, Lamine, 79, 80, 85, 104, 105,

109, 322, 323, 324, 325, 329

Guggisberg, Gordon, 121, 122, 134

H

Habré, Hissène, 357

Hadj Farah Umar, 204

Haidalla, Mohammed Khouna Ould,

340

Hailé Sélassié I, 67, 190

Hancock, Keith, 181, 182

Hanotaux, 315

Harbi, Mahmoud, 388

Hazoumé, Paul, 303

Heath, Edward, 248

Hegel, 95, 107, 125

Henderson, ambasador, 63

Herriot, Edouard, 48

Hitler, 62, 63, 64

Hobson, J.A., 29

Houénou, Kodjo Tovalou, 301, 302

Houphouët-Boigny, Félix, 79, 80, 85, 94,

99, 100, 109, 111, 112, 282, 285,

289, 305, 306, 308, 309, 312, 314,

316, 317, 318, 319, 320, 324, 331,

343, 354, 361, 371

Howard, 315

Huggins, Godfrey, 240

Hume, James, 14

Hunkanrin, Louis, 301

Hutton-Mill, T., 131

I

Ibrahim, Said, 384

Ibsen, 125

Iliffe, J., 172

Itote, Waruhiu, 193

Viorel Cruceanu

416

J

Jaffar, Said Mohammed, 384, 386

Jammeh, Yahya, 162

Jaona, Monja, 381

Jawara, David Dawda, 160, 161, 162

Johnson, Harry, 207

Johnstone. vezi, Kenyatta, Jomo

Jugnauth, Aneerood, 269

K

Kabbah, Ahmad Tejan, 158

Kamanga, R., 222

Kamau Wa Ngengi. vezi, Kenyatta,

Jomo

Kano, Mallam Aminu, 149

Kant, 95, 125

Kapwepwe, S., 222

Karume, Abeid, 262, 263, 265, 266

Kaunda, David, 218

Kaunda, Kenneth David, 91, 92, 111,

112, 116, 218, 219, 220, 221, 222,

223, 244, 249, 251

Keita, Madeira, 97, 100, 288, 331

Keita, Modibo, 88, 94, 97, 100, 101,

109, 111, 113, 116, 309, 326, 327,

328, 331, 332, 333, 334, 335, 361

Kenyatta, Jomo, 84, 86, 92, 111, 116,

174, 189, 190, 191, 193, 194, 198,

199, 200, 201, 202, 211

Kérékou, Mathieu, 306

Kgamane, 225

Khama III cel Mare, 225

Khama, Ian, 229

Khama, Seretse, 225, 226, 227, 228,

229, 249

Khama, Tshekedi, 225

Kiano, Joseph, 198

Kibaki, Mwai, 203

Kikwete, Jakaya, 177

Kimathi, Dedan, 193, 194, 195, 203

Kingué, Abel, 342

Kipling, Ruyard, 59

Kiwanuka, Benedicto, 182, 184

Ki-Zerbo, Joseph, 10, 73, 75, 116, 123,

142, 144, 146, 154, 178, 180, 185,

201, 261, 312, 313, 333, 388

Koi, Ansah, 131

Kolingba, André, 365

Konaré, Alpha Oumar, 46, 335

Konaté, Mamadou, 97, 330, 331

Koné, Jean-Marie, 332

Koroma, Ernest Bai, 158

Koroma, Johnny Paul, 158

Korsah, Arku, 122

Kouandété, Maurice, 306

Koulamallah, Ahmed, 106, 354, 356

Kountché, Seyni, 310

Kourouma, Ahmadou, 45, 46

Kufuor, John, 137

Kum‟a Ndumbe III, Alexandre, 69

Kwagyr-Aggrey, 124, 210

Kwasi Akuffo, Frederick William, 137

L

Lagarde, 388

Lamizana, Sangoulé, 314

Lamptey, Obetsebi, 113, 123

Leabua, Johnathan, 231, 232, 233

Lenin, 95, 97

Lennox-Boyd, 198

Leon al XIII-lea, papă, 51

Leopold al II-lea, rege, 23

Letsie al III-lea, 233

Lettow-Vorbeck, Paul von, 55, 56

Lewanika, Godwin, 217

Limann, Hilla, 137

Lincoln, Abraham, 218

Lisette, Gabriel, 354, 355, 356, 357

Lissouba, Pascal, 368

Livingstone, David, 5

Louly, Mohammed Mahmoud Ould

Ahmed, 340

Lucas, Brian-Keith, 154

Lugard, Frederick sir, 40, 41, 42, 143

Lule, Yusufu K., 186

Lumumba, Patrice, 364

Luraghi, R., 35

Luther-King, Martin, 253


417

Lyttelton, Oliver, 147, 148, 180, 197,

198

M

Macaulay, Herbert, 61, 138, 140, 145,

301

Mackenzie, W., 168

Macleod, Ian, 173, 174, 199, 214

Macmillan, Harold, 5, 118, 151, 213,

220

Macpherson, John sir, 145, 146, 147

Madi, Hamada, 386

Maga, Hubert, 109, 114, 302, 303, 304,

305, 306

Maïnassara, Ibrahim Baré, 311

Makarios III, arhiepiscop, 253

Makwaia, David, 168

Malley, Simon, 10

Malloum, Félix, 357

Malraux, André, 364

Mancham, James, 271, 272, 273

Mandela, Nelson, 230

Marchand, căpitan, 21, 22, 315

Margai, Albert, 155, 156, 157

Margai, Milton, 154, 155, 156, 157,

158

Marx, Karl, 95, 97, 102, 125

Masire, Quett K.J., 229

Massemba-Débat, Alphonse, 368

Masson, guvernator, 66

Matante, Philip, 227, 228

Matete, Samuel, 230

Mathenge, Stanley, 193, 195

Mathu, Elihud, 189

Matinga, Charles, 208

Matip, Théodore Mayi, 347, 349

Matsoua. vezi Matswa, André

Matswa, André, 365, 366, 367

Mawena, Michael, 242

Mazrui, Ali, 10, 87, 91, 121, 183

Mazzini, 125

Mba, Léon, 115, 369, 370, 371

Mbandzeni, rege, 234

Mbida, Jean-André Marie, 343, 345,

349

M‟Bokolo, Elikia, 10, 79, 86, 196,

276, 378

Mboya, Tom, 92, 198, 199, 202

Meatchi, Antoine, 297

Menelik al II-lea, 204, 387, 388

Merlin, M., 45, 358

Michel, James, 273

Milton, John, 183

Mitchell, 197

Mitterrand, François, 100, 281, 318

M‟Kapa, Benjamin, 177

Mockey, Jean-Baptiste, 320

Moffat, John, 115

Mogae, Festus, 229

Mohamed Touré, 330

Mohammed ben Abdullah Hassan, 203

Mohammed, Abdul Rahman "Babu",

264

Mokhehle, Ntsu, 230, 231, 232, 233

Mollet, Guy, 100, 279, 282, 318, 379

Momoh, Joseph Saidu, 158

Monckton, 221

Monnerville, Gaston, 79

Montassier, V.A., 378

Monteil, colonel, 307 Moore, Henry, 230, 231

Moshesh I (Moshoeshoe I), 13, 230,

231

Moshoeshoe II, 231, 232, 233

Motsete, Kgaleman T., 226, 227, 228

Moumié, Félix Roland, 101, 102, 342,

343, 344, 347, 349, 350

Mpho, Motsamai, 227, 228

Mswati al III-lea, 238

Mtemvu, Zuberi, 173, 176

Mugabe, Robert, 104, 242, 244, 245,

250, 251, 254, 255, 258, 259, 260

Muhammad, Murtala Ramat, 152

Muliro, Masinde, 198, 199

Muluzi, Bakili, 216

Mumba, Levi, 208

Munster, 184

Mureşanu, Camil, 12, 18, 50, 51

Musazi, Ignatus, 179, 181, 182

Viorel Cruceanu

418

Museveni, Yoweri, 186

Mussolini, 204

Mutesa al II-lea, 179, 180, 181, 182,

184, 185, 186

Mutharika, Bingu wa, 216

Muwanga, Paulo, 186

Muzenda, Simon, 260

Muzorewa, Abel, 248, 249, 250, 251,

252, 253, 256, 257, 258, 259

Mwanawasa, Levy, 224

Mwinyi, Ali Hassan, 176

N

Naba, Mogho (Moro), 312

Napoleon I, 20, 33, 266, 287

Nasser, 262, 356

N‟Diaye, Moktar, 337

Ngala, Roland, 199, 200

N‟Garta (François) Tombalbaye. vezi

Tombalbaye, François

Ngouabi, Marien, 368

Nietzsche, 95, 125

N‟Jie, Pierre Sarr, 159, 160, 161

Nkomo, Joshua, 221, 240, 241, 242,

243, 244, 245, 249, 250, 251, 252,

257, 258, 260

Nkrumah, Kwame, 43, 84, 85, 86, 87,

88, 90, 92, 94, 95, 96, 97, 98, 100,

102, 111, 116, 124, 125, 126, 127,

128, 129, 130, 131, 132, 133, 134,

135, 136, 137, 138, 163, 170, 171,

174, 211, 219, 232, 247, 259, 294,

299

Nkumbula, Harry, 91, 92, 218, 219,

220, 222

Nquku, John June, 234, 235

Ntumazah, Ndeh, 164

Nyerere, Barito, 170

Nyerere, Julius, 88, 92, 93, 111, 112,

116, 136, 170, 171, 172, 173, 174,

175, 176, 249, 252, 265, 266

O

Obasanjo, Olusegun, 152

Obote, Milton, 111, 181, 182, 183,

184, 185, 186

Odinga, Oginga, 198, 199, 202

Offmann, Karl, 269

Ofori Atta, Nana, 122

Ofori Atta, William, 113, 123

Ogot, B.A., 192

Okello, John, 265

Okello, Tito, 186

Ollennu, Nii Amaa, 137

Olympio, familia, 300

Olympio, Pedro, 297

Olympio, Sylvanus, 163, 296, 297,

299, 300

Onuwka Dike, K., 144

Opangault, Jacques, 105, 362, 366,

367, 368

Opango, Joachim Yhombi, 368

Opluštil, V., 140

Ouandié, Ernest, 342, 351

Oueddei, Goukouni, 357

Ouédraogo, Gérard Kango, 313

Ouédraogo, Jean-Baptiste, 315

Ousmane, Mahamane, 310

Ouverture, Toussaint L', 82

P

Padmore, George, 43, 121

Patassé, Ange-Félix, 365

Pearce, 248

Pétain, Phillipe, 65

Pillay, Ariranga, 269

Pitt, William, 149

Pitt, William jr., 13

Pius al X-lea, papă, 51

Platon, 183

Pleniceanu, Sever, 9

Pleven, René, 78, 79

Po, Fernão do, 340

Pompidou, Georges, 322

Poncet, François, 63


419

Pont, administrator, 378

Pré, Roland, 344

Prempeh II, 134

Priso, Paul Soppo, 345

R

Rabah, 116, 353

Rabemananjara, Jacques, 375, 376,

377, 379, 381

Radama I, 372, 373

Radaoroson, 378

Raditladi, Leetile Disang, 226

Rainilaiarivony, 373

Rajoelina, Andry, 382

Ralaimongo, Jean, 374, 375, 382

Ramadier, Paul, 379

Ramanantsoa, Gabriel, 382

Ramgoolam, Sewoosagur, 268, 269

Rammage, 173

Raoul, Alfred, 368

Rasanfidrabe, 378

Raseta, Joseph, 375, 376, 377, 379,

381, 382

Ratsimandrava, Richard, 382

Ratsirahonana, Norbert, 382

Ratsiraka, Didier, 382

Ravalomanana, Mare, 382

Ravoahangy, Joseph, 93, 375, 376,

377, 379, 381, 382, 388

Rawlings, John Jerry, 137

René, France Albert, 103, 272, 273

Reynaud, Paul, 65

Rhodes, Cecil, 16, 17, 29, 207, 239

Richards, Arthur sir, 143, 144, 145,

146

Richelieu, cardinal, 19

Ringadoo, Veerasamy sir, 269

Roosevelt, Franklin D., 73, 74

Ruiz de Cuevas, T., 309

S

Sahoulba, Goutchome, 354, 356

Saibou, Ali, 310

Said Massoundé, Tadjidine ben, 386

Salazar, 250

Saleck, Moustapha Ould Mohammed,

339

Salisbury, lord, 16, 18, 19, 22, 23, 210,

244, 246, 353

Samba, Martin, 55

Sambi, Ahmed Abdallah, 386

Sangala, James, 208

Sankara, Thomas, 315

Sarbah, John Mensah, 120

Sarraut, Albert, 32, 57, 60

Sartre, Jean-Paul, 108

Sassou-Nguesso, Denis, 368, 369

Savorgnan de Brazza, Pierre, 22, 365,

369

Schopenhauer, 125

Schumpeter, Joseph, 31

Seeiso, Constantine Bereng, 230

Seeley, John Robert, 15

Sekgoma II, 225

Senghor, Léopold Sédar, 8, 36, 37, 39,

78, 79, 85, 88, 103, 105, 107, 108,

109, 111, 116, 281, 282, 284, 286,

322, 323, 324, 325, 326, 327, 328,

329, 332, 333, 351

Şerban, Constantin, 27

Seyyid Ali, 261

Seyyid Jamshid, 265

Shagari, Alhaji Shehu, 152

Shamte, Mohammed, 262, 263, 264,

265

Shangali, Abdiel, 168

Shawwa, Lol Mohammed, 357

Shermarke, Abdirashid Ali, 206

Shonekan, Ernest, 152

Sik, E., 154

Simon, Henry, 57, 58

Sissoko, Fily Dabo, 79, 330, 331, 332,

334

Sithole, Ndabaningi, 242, 243, 244,

245, 249, 250, 251, 253

Smart, Edward, 159

Smith, Ian, 245, 246, 247, 249, 250,

251, 252, 253, 254, 258, 260

Soames, Christopher lord, 257, 259

Viorel Cruceanu

420

Sobhuza al II-lea, 114, 235, 236, 237,

238

Soglo, Christophe, 306

Soglo, Nicéphore, 306

Soilih, Ali, 386

Souza, Paul Emile de, 306

Stalin, 99

Stevens, Siaka P., 156, 157

Stevonson, guvernator, 154

Strachey, Lytton, 12

Strasser, Valentine, 158

Suret-Canale, Jean, 67, 77

T

Takawira, Leopold, 243, 244

Taki, Mohammed, 386

Tambo, Oliver, 230

Tandja, Mamadou, 311

Taya, Maaouya Ould Sid‟ Ahmed, 340

Tchicaya, Félix, 79, 105, 366

Thatcher, Margaret, 256

Thuku, Harry, 188, 189

Tican Rumano, Mihai, 9

Todd, Garfield, 212

Toffler, Alvin, 31

Tolstoi, 125

Tombalbaye, François, 356, 357

Tométin, Justin Ahomadégbé, 114,

302, 303, 304, 305, 306

Touré, Ahmed Sékou, 94, 97, 98, 100,

111, 282, 288, 289, 290, 291, 292,

293, 294, 308, 331, 332, 349, 388

Touré, Amadou Toumani, 335

Touré, Samory, 22, 116, 153, 287, 288,

289, 315

Traoré, Moussa, 334, 335

Tronchon, Jacques, 378

Tsiranana, Philibert, 105, 380, 381,

382

Turnbull, Richard, 93, 172, 173

Twining, guvernator, 171, 172

U

Ulianovski, Rostislav, 96

Um Nyobé, Ruben, 97, 101, 342, 343,

344, 346, 347

Usman dan Fodio, 40, 141

Uteem, Cassam, 269

V

Vall, Ely Ould Mohamed, 340

Victoria, regina, 15, 16, 216

Vorster, John, 250, 251

W

Wade, Abdolulaye, 329

Wallace-Johnson, 62, 84, 94, 95, 153,

154, 156

Walls, Peter, 255

Wanké, Daouda Mallam, 311

Watson, Aiken, 127

Welensky, Roy, 115, 221, 222, 223

Wells, Sumner, 74

Whitehead, 243

Wilhelm al II-lea, 64

Williams, Ruth, 225

Wilson, Harold, 228, 245, 246, 247

Y

Yaméogo, Maurice, 313, 314

Yar‟Adua, Umaru Musa, 152

Yaya, Alpha, 288

Youlou, Fulbert, 106, 366, 367, 368

Young, Andrew, 259

Z

Zafy, Albert, 382

Zedong, Mao, 343

Zerbo, Saye, 314

Zinsou, Emile-Derlin, 109, 303, 306


421

Zulu, Shaka, 14, 116 Zwane, Ambrose, 235, 237

Download - ISTORIA DECOLONIZĂRII AFRICII

Top Related