Final carteFRANCEZE DIN AFRICA NEAGR)
Consilier editorial: CORNEL GALBEN
CRUCEANU, VIOREL
engleze i franceze din Africa Neagr) / Viorel Cruceanu. - Bacu :
Corgal Press, 2009
- Asasinate ale secolului XX. Africa – radiografia
asasinatului politic, Bacu, Editura Corgal Press, 2002;
- Asasinate ale secolului XX (Asia, Lumea arab,
America Latin), Bacu, Editura Corgal Press, 2005.
Tehnoredactare: Marius-Alexandru Istina
EDITURA CORGAL PRESS BACU
n urm cu un secol i jumtate, marele iubitor al
Africii, David Livingstone, afirma c „negrii nu
sunt nici mai buni, nici mai ri, decât semenii lor
din alte regiuni ale globului”. Aceast constatare,
atât de fireasc, l-a cluzit i pe Viorel Cruceanu în
demersul su tiinific, obiectivat într-o inedit lucrare de
istoria Africii (fundamentat pe o tez de doctorat revzut,
ameliorat i adugit). În realitate, autorul ne face prtai
la istoria a dou lumi, indisolubil legate: cea african i cea
european. Fidel principiului sine ira et studio, Viorel
Cruceanu ne ofer o abordare nou asupra colonialismului,
evideniind atât aspectele negative, cât i aspectele pozitive;
ne demonstreaz cum, ambele rzboaie mondiale (practic
dou momente ale aceluiai ciclu istoric, conform istoricului
francez Maurice Baumont), au reverberat, de o manier
decisiv, i asupra evoluiei Africii; ne introduce în domeniul
gândirii politice, prezentând suportul ideologic
(panafricanismul, gandhismul, marxismul etc.) al trecerii de
la „statul colonial” la „statul postcolonial”; ne
familiarizeaz cu pleiada de personaliti africane, unele de
referin, implicate în „Renaterea african”; în sfârit, ne
creioneaz o istorie european mai puin cunoscut (a
crepusculului gloriei coloniale de odinioar), oferindu-ne
ipostaze surprinztoare cu personaliti precum Winston
Churchill, Harold MacMillan sau Charles de Gaulle.
Este bine de menionat c, în România, acestei
Î
prea puin atenie i prea puine cercetri serioase, iar
studiile întreprinse din proprie iniiativ, aproape inexistente,
au pctuit fie prin analize incomplete, fie prin interpretri
alterate, unilaterale, partizane, deci accentuat subiective sau
restrictive.
În ce m privete nu am cunotin ca alt cercettor
român, în adevratul sens al cuvântului, s se fi încumetat s
întreprind o cercetare responsabil, serioas, documentat
a problematicii privind decolonizarea teritoriilor britanice i
franceze din Africa Neagr. O cercetare necesar, motivat
din mai multe puncte de vedere, între altele, deoarece
cunoaterea Africii, în general, a Africii Negre, în special, a
fost cantonat la periferia preocuprilor si pregtirii noastre,
neexistând nici motivaie istoric, nici motivaie geografic.
Domnul Viorel Cruceanu este pasionat, fie-mi admis
expresia, pân la abandonarea de sine de istoria Africii
Negre, motiv pentru care a rezervat i acord în continuare,
cu obstinaie, un timp apreciabil cercetrii i cunoaterii
acestei istorii, ceea ce i-a permis s cldeasc un edificiu
tiinific credibil, s ajung la punctul în care poate oferi, nu
numai iubitorilor de istorie, ci i lumii tiinifice în ale
istoriei, o contribuie valoroas, de excepie, original.
Citind lucrarea, evaluând sursele documentare,
istoriografice, evident, ceea ce i-a stat la îndemân, din
interior i, cu deosebire din exterior, din Africa mai ales, se
poate constata, o dat mai mult, preocuparea autorului de a
aduce în câmpul istoriografiei contemporane, într-un segment
pe cât de însemnat, pe atât de puin cunoscut, o raz de
lumin despre ceea ce a fost i a însemnat fenomenul
decolonizrii. Domnia sa a preluat cu discernmânt i cu
vdit spirit critic aprecierile i interpretrile autorilor care l-
Istoria decolonizrii Africii
au precedat i ale cror lucrri le-a consultat, dând credit
valorilor care s-au impus prin probitate tiinific i
obiectivitate, lsând alturi viziunile apologetice, mai vechi
sau mai noi, ca i pe cele negativiste sau chiar nihiliste.
În deplin cunotin de cauz, domnul Viorel Cruceanu
apreciaz c pân la începutul anilor ’60 s-a petrecut
perioada favorabil acumulrilor ideologice i investigrii
cilor care puteau duce la dobândirea neatârnrii. Africanii
s-au hrnit la ideologia liberal, au asimilat modelele
asiatice i nord-africane practicate în procesul emanciprii
i, în bun masur, i-au format o gândire proprie i au
recurs la metode i soluii proprii, originale, complexe în
strdania lor de a deveni liberi, independeni. Africanii au
fost receptivi la micrile i filosofiile care au contribuit la
pregtirea i la desfurarea procesului de emancipare, între
care panafricanismul, gandhismul, marxismul, „la
négritude”.
rasei africane, panafricanismul a devenit la sfâritul celui de
al Doilea Rzboi Mondial „o ideologie elaborat de africani
pentru africani”. Dat fiind slbiciunea fiecarei zone sau
posesiuni coloniale în a-i impune propria personalitate,
voin i eliberare, panafricanismul a avut o motivaie
istoric bine determinat, sprijinul reciproc, colaborarea,
efortul, conjugat fiind necesare, ele ducând, între altele, la
crearea unor asocieri, a unor aliane, federaii sau regrupri
regionale, mai mult sau mai puin viabile.
Gandhismul, rezistena pasiv si nonviolent au facut
carier în posesiunile britanice, îns nu i în cele franceze. El
a reprezentat, pe de o parte un consistent suport ideologic al
micarii de eliberare, pe de alt parte el a trezit din inerie
puterea britanic, impunându-i un comportament care a
Viorel Cruceanu
politice africane, pân la acceptarea i recunoaterea
acestora drept parteneri.
a favorizat influena ideilor marxiste în lumea african, o
influen rudimentar, cochetarea cu ideile socialiste i
solidaritatea cu blocul sovietic fiind mai mult de conjunctur,
de tactic i de terminologie. Anemicul determinism al
marxismului a fost dovedit de faptul c micarea de
regenerare în lumea african a fost mai radical în coloniile
britanice, dei Partidul Comunist din Marea Britanie era
foarte slab, decât în posesiunile franceze, cu toate c pe
scena politic din metropol activa puternicul Partid
Comunist Francez.
înainte erau exterioare Africii Negre, negritudinea era fructul
gândirii i simirii africane, prinii ei fiind Léopold Sédar
Senghor, Aimé Césaire, Léon Gontran-Damas, mari
personaliti culturale, care au definit-o ca fiind „un ecou al
durerii sufletului african, oprimat prin secole”. Evideniind
calitile rasei negre, aceste mini luminate doreau, sperau s
dobândeasc recunoaterea egalitaii cu stpânii albi. La
începuturi, ei nu i-au atribuit virtui politice, ci morale, etice,
culturale.
morale, artistice i sociale ale popoarelor Africii i ale
minoritilor negre din America, Asia i Oceania”, iar Aimé
Césaire scria c „acest cuvânt desemneaz o respingere.
Respingerea asimilrii culturale. Respingerea unei anumite
imagini a Negrului panic, incapabil de a construi o
civilizaie. Culturalul primeaz asupra politicului”.
Istoria decolonizrii Africii
comparativ a proceselor desfurate în cele dou mari arii
coloniale, strdania evident de a pstra dreapta judecat în
cântrirea evenimentelor i a faptelor oamenilor, spiritul critic i
nu arareori accentele polemice, acurateea frazei, scriitura
elegant i respectul pentru normele i cerinele impuse în
conceperea i construcia unei întreprinderi tiinifice dau msura
importanei acestei realizri istoriografice i nu ezit s cred c
autorul ei este astzi principalul nostru specialist în istoria Africii
Negre.
încheierea celui de-al Doilea Rzboi Mondial. Memoria
colectiv a reinut anul 1960 ca fiind „Anul Africii”
deoarece, atunci, aptesprezece ri i-au dobândit succesiv
neatârnarea. Voina de libertate a Africii s-a bucurat de
mult simpatie, inclusiv în România. O lume cvasimitic se
deschidea orizonturilor noastre (dei ecourile sale
îndeprtate se regseau în impresiile de la faa locului ale
unor conaionali, ispitii de necunoscut, precum Sever
Pleniceanu, Ghikuletii din Comneti sau Mihai Tican
Rumano). Publicistica din epoc i-a manifestat preocuparea
pentru desfurrile africane. Din nefericire, subordonarea
impus de factorul politic a alterat considerabil calitatea
discursului tematic, pentru câteva decenii bune.
În prezent, marele continent negru cuprinde 53 de state
suverane. Dei suntem la ora „satului planetar”, în România
de astzi atenia acordat Africii este, în continuare,
dezamgitoare. România a fost i rmâne departe de o
profund cunoatere a problematicii africane. Neavând o
motivaie istoric i nici una geografic, nu s-a intenionat i
nici nu s-a promovat posibila formare a unor specialiti în
domeniu. Din aceast perspectiv, cartea lui Viorel Cruceanu
Viorel Cruceanu
coloniilor engleze i franceze, Istoria decolonizrii Africii
este i o lucrare iniiatic: parcurgerea ei ne mediaz
cunoaterea resorturilor intrinseci ale decolonizrii, cu
proiecii pe fundalul diplomaiei mondiale dominate de
Rzboiul Rece. Rândurile sale, pasionante i emoionante, ne
îndeamn s fim buni, tolerani i mai îngduitori fa de
semeni. Un mesaj de noblee uman, împrtit de Viorel
Cruceanu cu spiritele elevate ce i-au servit de model: Basil
Davidson, Marianne i Robert Cornevin, Michael Crowder,
Joseph Ki-Zerbo, Albert Adu Boahen, Ali Mazrui, Elikia
M’Bokolo i, cu o meniune special, Simon Malley i Baffour
Ankomah.
în evenimente din întreaga evoluie a continentului
negru. Afirmarea plenar a lumii africane s-a produs
odat cu revendicarea imperativ a dreptului la o
via liber. Decolonizarea, desfurat progresiv, pe parcursul mai
multor decenii, a permis apariia în concertul naiunilor a unei noi
i numeroase familii de state independente. Pentru a înelege
profunzimea realitilor nscute la jumtatea secolului nostru este
necesar rememorarea principalelor momente ale înstpânirii
coloniale europene.
Reconquistei” 1
ating rmurile nord-africane la Ceuta (Maroc). Pân la
finele secolului al XV-lea ei vor înainta permanent spre sud reuind s
înconjoare Capul Bunei Sperane i, strbtând Oceanul Indian, s
ajung în India, în timp ce, genovezul Cristofor Columb, aflat în slujba
Spaniei, poposea în America. Marile descoperiri geografice au adus o
inovaie în viaa internaional: distribuirea teritoriilor extraeuropene.
Primul tratat ce stipula asemenea reglementri a fost cel de la
Tordesillas din 7 iunie 1494. Primind girul autoritii catolice supreme
(papa Alexandru al VI-lea Borgia), Portugalia i Spania îi împreau
sferele de influen: lusitanii preluau emisfera estic (Africa) în timp
ce hispanicii îi asumau emisfera vestic (Americile). Lumea nu a
rmas îns, intuit în prevederile tratatului de la Tordesillas. Cu 1 P. Bertaux, L’Afrique de la préhistoire à l’époque contemporaine, Paris,
Bordas, 1973, p. 120.
12
trecerea timpului, în Africa s-au ivit noi i noi concureni: danezii,
olandezii, suedezii, englezii, francezii i mai apoi germanii.
Dezvoltarea rapid a capitalismului în Anglia i Frana a permis o
categoric devansare a Portugaliei, rmas agricol i feudal.
Englezii îi fac apariia pe coastele vest-africane din 1553 când,
în ciuda împotrivirii portughezilor, vasele lor comerciale viziteaz
Coasta de Aur i Benin. În 1588, sub domnia reginei Elisabeta I, s-a
eliberat prima chart pentru negustorii din Liverpool, interesai de
promovarea comerului cu Senegambia. La începuturile sale,
expansionismul englez era expresia unui amestec bizar între iniiativa
personal, oarecum aventuroas, a negustorilor i protecia oferit de
stat, care prefer s rmân în expectativ i s nu intervin direct.
Companiile cu chart aveau obligaia formal s importe produse din
colonii doar pentru metropol i, în sens invers, s exporte în colonii
numai produse fabricate în metropol. Acest angajament le asigura
scutiri vamale i ajutorul flotei i armatei regale în caz de nevoie.
Principala atracie în Africa o reprezenta comerul cu sclavi. Istoricul
Lytton Strachey estima c între 1600-1776 englezii au transportat
3.000.000 de sclavi din care 1.200.000 în West Indies 2 (furnizoare de
zahr, bumbac i tutun). Înc din epoc se dezvolt concepia potrivit
creia «munca unui negru face s triasc patru albi» 3 . Acum se
impune i ideea unei prezene permanente pe continentul negru. În
1618, negustorii englezi au fondat Fort James ce a reprezentat punctul
de pornire al unui vast imperiu colonial. Zona litoral a Gambiei
devine prima posesiune englez în 1630, urmat de întemeierea altor
puncte de sprijin în Senegal i Coasta de Aur. Academicianul Camil
Mureanu remarc faptul c, Revoluia declanat în 1642 i finalizat
prin „Bill of Rights” din 1688 („Revoluia glorioas”) a deschis o
er nou i în perspectiva colonial: „tendina supunerii coloniilor unui
strict control politic i economic din partea guvernului metropolei” 4 .
2 Cf. H. Grimal, Histoire de Commonwealth britannique ,Paris, P.U.F., 1971,
p. 28. 3 Ibidem, p. 29.
4 C. Murean, Imperiul Britanic, Bucureti, Editura tiinific, 1967, p. 45.
Istoria decolonizrii Africii
Mai mult, Revoluia industrial a fcut din Anglia liderul de
necontestat al lumii, aezând „temeliile celei mai mari puteri coloniale
din istorie” 5 . Epopeea colonial i-a gsit exponentul în persoana lui
William Pitt jr., care, în cele dou ministeriate ale sale (1783-1801 i
1804-1806), s-a dedicat cu abnegaie formrii „unui imperiu englez
dincolo de oceane”6. Din 1787 britanicii sunt prezeni în Sierra Leone
(teritoriu destinat colonizrii cu sclavi eliberai 7 ) proclamat, în 1807,
colonie a Coroanei. Rzboaiele napoleoniene au deturnat pentru o
vreme atenia de la „aventura colonial”. Victoria de la Waterloo i
Congresul de la Viena (1815) aveau s consfineasc supremaia
european a Angliei liberale, conferindu-i „pentru un secol [i]
stpânirea necontestat asupra mrilor”8.
Desfiinarea sclaviei în metropol (1807) i apoi în imperiu
(1834) a permis o revenire în for pe continentul negru sub
pretextul respectrii noilor reglementri. Sunt ocupate acum
colonia Capului (1814) i insulele Mauritius i Seychelles (1815).
În sudul Africii au mai fost anexate teritoriile Natal (1843) i
Orange (1848). Semnarea unei convenii antisclavagiste cu sultanul
Zanzibarului (1822) a plasat Anglia într-un punct strategic deosebit
de important. În vest, în anul 1850, Coasta de Aur (o fâie din zona
litoral de circa 100 km lime) devine colonie a Coroanei. Un
deceniu mai târziu (1861) este ocupat, dup un bombardament în
toat regula, oraul Lagos (Nigeria). Ariile de implicare se extind.
În 1868, dup mai bine de trei decenii de confruntri cu burii 9 ,
btrânul rege din Basutoland, Moshoeshoe I (care avea peste 90 de
ani), cere sprijinul englezilor. Teritoriul devine protectorat britanic,
urmat dup câiva ani de Bechuanaland (1885) i mai apoi de
Swaziland (1903). Dei semnarea de acorduri cu efii locali, care 5 Ibidem, p. 74.
6 A Maurois, Istoria Angliei, Bucureti, Editura Politic, 1970, vol. 2, p. 149.
7 Numrul sclavilor eliberai a crescut continuu: de la 1.131 în 1792, la 2.000 în
1807, 11.000 în 1825, pân la 40.000 (1850) i chiar 70.000 în 1860. 8 A Maurois, op.cit., p. 177.
9 Pentru amnunte vezi I. Knight, The Impregnable Mountain, în Military
Illustrated, London, no. 171, August 2002, p. 24-31.
Viorel Cruceanu
se puneau sub „protecie” englez, era modalitatea preferat,
confruntrile militare nu au lipsit. Astfel, pân în 1874 s-au purtat
ase rzboaie cu puternicul regat vest-african Ashanti (în 1874,
englezii ocup capitala Kumasi, dar, dup ce percep o consistent
sum de bani, se retrag)10. În zona austral a continentului, ei
reuesc s aduc sub ascultare, în 1877, Zululand, rzboinicul stat
creat de celebrul Shaka Zulu 11
. Se confirm cu destul temei,
aseriunea lui Maurice Baumont dup care „pacifist în Europa,
Anglia este belicoas peste mri” 12
. Totui, în prima jumtate a
secolului al XIX-lea, în plin atmosfer liberal, s-a constituit un
curent nefavorabil politicii coloniale. Astfel, în 1823, economistul
James Hume afirma: «coloniile, departe de a contribui la o întrire
a forelor, nu reprezint decât un motiv de slbiciune» 13
. La rândul
lor, liber-schimbitii colii economice din Manchester susineau
„inutilitatea” posesiunilor de peste mri, pentru ca, în 1863, s se
afirme tranant c «Imperiul este o povar pentru metropol» 14
. Se
dezvolt ideea conform creia rolul Marii Britanii era doar acela de
a pregti coloniile pentru a deveni state independente. Urmarea
este c, în 1865, un comitet parlamentar, însrcinat cu studierea
situaiei din Africa de Vest englez, sugera „încurajarea
btinailor s-i dezvolte acele însuiri care ar face tot mai mult
.
Schimbarea de atitudine s-a produs în 1870, anul începerii 10
Vezi amnunte în V. Cruceanu, Regatul Ashanti, un stat reprezentativ
pentru Africa tradiional, în Historia, nr. 74, febr. 2008, p. 39-44. 11
Vezi P. Alexandre, La guerre des Zoulou, în L’Histoire, no. 142, mars 1991, p.
32- 40. 12
M. Baumont, L’Essor industriel et l’imperialisme colonial, Paris, F.Alcan, 1937,
p. 61. 13
J. Crokaert, Histoire de l’empire britannique, Paris, Flammarion, 1947, p.
355; vezi i F. McDonough, Imperiul Britanic, 1815-1914, Bucureti, Editura
All, 1998, p. 40. 14
J. Crokaert, op.cit., p. 355. 15
E. Jefferson Murphy, Istoria civilizaiei africane, Bucureti, Editura
Minerva, 1981, vol. 2, p. 274.
Istoria decolonizrii Africii
vijelioasei ascensiuni a Germaniei. Trecerea la „era imperialist” a
determinat i o nou poziie fa de colonii. Ele nu mai sunt o
„povar” ci, din contr, simbolul puterii britanice. Se impune
doctrina potrivit creia „Imperiul britanic trebuie s devin un stat
pluricontinental” 16
Dilke, John Robert Seeley i James Anthony Froude vorbesc
despre „Marea Anglie”, despre „Statul universal” (World State) 17
vzut ca un «imperiu dispersat în lume, dar format de un mare
popor, unit prin sânge, limb, religie i lege» 18
sau despre
.
impulsul liderului conservator Benjamin Disraëli. Înc în 1863, pe
bncile parlamentului, Disraëli afirma: «Imperiul nostru colonial
este un patrimoniu naional» 20
. Ajuns la guvernare (1874-1880),
completa: «dup opinia mea, un ministru nu-i face datoria dac
neglijeaz ocazia ce i se ofer de a reconstrui atât cât este posibil
Imperiul nostru colonial» 21
Disraëli a slujit cu devotament Coroana, purtat atunci de regina
Victoria (1837-1901). Unii istorici consider c în timpul „epocii
victoriene” s-a produs o veritabil „revoluie colonial” 22
(în 1876,
Disraëli s se adreseze laudativ Camerei Lorzilor: «Nimic nu poate
fi comparat cu Imperiul Britanic, nici în istoria veche i nici în
istoria zilelor noastre. Nici Caesar i nici Charlemagne nu au
condus destinele unei asemenea puteri. Provinciile sale se întind pe 16
C. Murean, Al. Vianu, R. Piuan, Downing Street 10, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 1984, p. 166. 17
Cf. P.F. Gonidec, L’Etat Africain, Paris, R. Pichon et R. Durand-Auzias, 1970, p.
54. 18
C. Murean, op.cit., p. 272. 20
Cf. J. Crokaert, op.cit., p. 365. 21
Ibidem, p. 364. 22
toate latitudinile iar drapelul su flutur pe toate mrile» 23
. Cifrele
confirm realitatea: dac în 1841, imperiul se întindea pe o
suprafa de 8.000.000 mile ptrate i cuprindea o populaie de
203.000.000 locuitori, ase decenii mai târziu, la moartea reginei
Victoria, el atingea 385.000.000 locuitori, rspândii pe 11.000.000
mile ptrate 24
spectaculoas de Robert A.T. Gascoyne-Cecil, lord Salisbury, care
s-a comportat „cu responsabilitate, cu o temeinic informaie i cu
.
Lordul Salisbury a format trei guverne (iunie 1885-ianuarie 1886,
august 1886-august 1892 i iunie 1895-iulie 1902), ce coincid cu o
prezen foarte activ a Angliei în Africa; în ultimul cabinet,
responsabil al Colonial Office a fost Joseph Chamberlain, ale crui
gânduri i fapte i-au gsit reflectare în convingerea c «suntem o
ras conductoare, predestinat prin calitile i virtuile noastre s
ne întindem în lume» 26
. Mistica imperial britanic reverbera i în
concepia c Africa este «un continent inventat de providen
pentru a sâcâi Foreign Office-ul”27. Participant la Conferina
colonial de la Berlin (1884-1885), diplomaia britanic s-a
bucurat de o poziie privilegiat, impunându-se constatarea c,
„dac centrul politicii europene este la Berlin, centrul politicii
mondiale se afl la Londra” 28
. Conferina, asupra creia vom
reveni, a iniiat principiul împririi continentului negru între
puterile europene. Anglia lordului Salisbury i-a asigurat controlul
asupra unor vaste întinderi africane. Prioritar s-a dovedit a fi zona
austral a Africii ce a stârnit preocuparea englezilor mai ales din
1868, când s-au descoperit diamante la Kimberley. Aici a fcut
carier celebrul Cecil Rhodes care, în 1871, i-a întrerupt studiile 23
Ibidem, p. 365. 24
Ibidem, p. 303. 25
C. Murean, Al. Vianu, R. Piuan, op.cit., p. 179. 26
H. Grimal, op.cit.., p. 63; F.McDonough, op.cit., p. 100-102. 27
A. Maurois, op.cit., p. 271. 28
M. Baumont, op.cit., p. 16.
Istoria decolonizrii Africii
Fire mercantil, Rhodes intr în afaceri cu diamante dobândind o
avere considerabil. În paralel cu grija pentru propria prosperitate,
el a manifestat un deosebit interes pentru gloria Angliei în aceast
parte a lumii. În 1889, Rhodes întemeiaz „British South Africa
Company”, cu drepturi depline de exploatare în teritoriile cuprinse
între râurile Limpopo i Zambezi. În urma încheierii de acorduri cu
efii locali, dar i a înfrângerii rzboinicilor din Matabeleland
(1893) i a rscoalei populaiei din Mashonaland (1896-1897), el
pune bazele unei întinse colonii care îi va purta numele: Rhodesia
(ulterior, împrit în dou: Rhodesia de Nord i Rhodesia de Sud,
administrate direct de Coroan). În imediata vecintate, la cererea
misionarilor scoieni, prezeni aici în numr mare, Nyassaland
devine protectorat englez în 1891. Prezena britanic acoperea
deci, în Africa austral, coloniile Capului, Natal i Orange,
protectoratele Basutoland, Bechuanaland i Swaziland, precum i
noile anexiuni, Rhodesia i Nyassaland. Se închega astfel viziunea
colonialist a lui Cecil Rhodes care preconiza un imperiu englez
neîntrerupt „de la Cap la Cairo”. În Africa de Est, activa din 1886
„Imperial British East Africa Company” creia, din 1893, i se va
substitui guvernul englez. Acionând cu energie, acesta obine
recunoaterea protectoratului asupra Ugandei în august 1894,
pentru ca, de la 1 iulie 1895, s înfiineze i un „Protectorat
britanic al Africii Orientale”, teritoriu cunoscut apoi sub numele de
Kenya (în prealabil, prin acordul din vara lui 1890, englezii i
germanii îi delimitaser sferele de influen). Achiziiile est-
africane se adugau uneia mai vechi, Somaliland (1884), care avea
o excelent poziie strategic, asigurând controlul asupra Golfului
Aden i al strâmtorii Bab-el-Mandeb (intrarea i ieirea din Marea
Roie ).
În Africa de Vest, dup al aptelea rzboi cu regatul Ashanti,
englezii ocup, la 17 ianuarie 1896, capitala Kumasi. Împreun cu
„Teritoriile din Nord”, regatul va fi inclus coloniei Coasta de Aur.
Doi ani mai târziu, la 14 iunie 1898, se semneaz o convenie cu
Viorel Cruceanu
La 1 ianuarie 1900, guvernul Salisbury rscumpr charta „Royal
Niger Company” i uriaa Nigerie devine colonie a Coroanei (ea va
cunoate o suit de reorganizri administrative, astfel încât, în
1914, Nigeria de Nord, Nigeria de Sud i Lagos devin „Colonia i
protectoratul Nigeriei”). Încheierea primului rzboi mondial a fost
favorabil Angliei i pe plan colonial. Ea prelua sub mandat, oferit
de Liga Naiunilor, o parte a fostelor posesiuni germane din Africa:
Tanganyika (ce a permis realizarea „axei Cap-Cairo”), o treime din
Togo i o cincime din Camerun. Astfel, în 1918, Anglia stpânea
în Africa o suprafa de 9.946.886 km 2 , ce reprezenta 27% din
întinderea întregului Imperiu. Pentru a oferi o imagine clar asupra
ceea ce a însemnat „revoluia colonial” englez apelm la Acad.
Camil Mureanu: „Dup sfâritul primului rzboi mondial, când
survine momentul expansiunii maxime, Imperiul britanic avea o
suprafa de 36 milioane km 2 i o populaie de peste 450 de
milioane. Ocupa aproape un sfert din suprafaa uscatului; a cincea
parte din locuitorii de atunci ai globului triau în cuprinsul su. Era
de apte ori mai mare decât Imperiul Roman în culmea puterii i de
trei ori mai vast decât fuseser vreodat Imperiul chinez, Califatul
arab, Statul mongol sau Imperiul colonial spaniol” 29
. Acest colos
producea în 1939 „jumtate din producia mondial de orez, cacao,
ceai, lân, cauciuc, cositor, mangan, trei sferturi din cea de aur i
nichel, o treime din cea de aram, crbune i zahr i 15% din
producia de grâu, carne, unt, bumbac, fier i oel” 30
. Pe bun
dreptate s-a afirmat, dei tonul este apologetic, c prin «colonizarea
britanic, imperialismul european i-a gsit expresia sa cea mai
original i universal» 31
Revenind la Africa Neagr, s surprindem într-un tabel 29
C. Murean, op.cit., p. 5 ; J. Crokaert vorbete de 563.000.000 locuitori ce
echivalau cu un sfert din populaia globului. Datele imperiului contrasteaz cu
cei doar 229.850 km 2 i 45.000.000 locuitori ai metropolei .
30 J. Crokaert, op.cit., p. 16 ; C. Murean, op.cit., p. 368.
31 J. Crokaert, op.cit., p. 58.
Istoria decolonizrii Africii
sinoptic posesiunile britanice, aa cum se prezentau ele în prima
jumtate a secolului al XX-lea:
Regiunea ara Suprafaa
Sierra Leone 71.740 1.540.000 2.004.000 Freetown
Africa de
apoi Nairobi
Salaam
Africa
Austral
Basutoland
Bechuanaland
Nyassaland
Rhodesia de
Livingstone,
Africa
insular
Seychelles 277 26.800 32.150 Victoria
Zanzibar 2.461 129.150 - Zanzibar
Richelieu. În 1633, cardinalul acorda un monopol pe 10 ani
„Companiei negustorilor din Rouen” pentru promovarea
comerului cu Senegambia. În 1638, francezii întemeiaz prima
aezare (un fort, cu funcii comerciale i militare) la gurile
fluviului Senegal. Doi ani mai târziu, sosete aici cavalerul de
Boufflers, cel dintâi guvernator al Senegalului. Scopul prezenei
Viorel Cruceanu
transportai i vândui în Antile, în schimbul zahrului i romului,
produse mult solicitate în Europa. Timp de aproape dou secole,
contactele franceze cu Africa se vor mrgini doar la rmurile
senegaleze. Marea Revoluie (care a decretat desfiinarea sclaviei)
i epopeea imperial au inut Frana departe de continentul negru.
Interesant este faptul c, tocmai Napoleon I, atât de absorbit de
problemele europene, a sesizat importana strategic a Senegalului.
În 1802, an în care a reintrodus sclavia, primul consul de atunci îi
scria guvernatorului: «nu este îndeajuns ca Senegalul s existe ca
un simplu ru al Republicii împlântat în bogatele teritorii ale
Africii; el trebuie s devin o baz de extindere, folosind orice
form posibil de contacte» 32
. Genialul om politic a probat, o dat
în plus, intuiia excepional a faptelor: de aici va începe edificarea
imperiului colonial francez, dup numirea ca guvernator în 1854 a
lui Louis Faidherbe considerat drept „marele iniiator al Africii
tropicale franceze” 33
coasta vest-african, Faidherbe a optat pentru penetrarea zonelor de
interior, preferând, cum s-a spus, zona „sudanez” celei
„guineeze” 34
. S-a nscut astfel ideea constituirii unei vaste Africi
franceze care s se întind de la Oceanul Atlantic pân la Marea
Roie. Spre deosebire de englezi care au tiut s-i impun
prezena prin mijloace predominant panice, francezii au trebuit s
abuzeze frecvent de fora armelor. Un moment de referin în
tendinele expansioniste extra-europene ale Franei l-a reprezentat
dezastrul de la Sedan din 1870. Istoricul Henri Brunschwig scrie c 32
E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 159. 33
H. Deschamps, Les institutions politiques de l’Afrique Noire, Paris, P.U.F.,
1970, p. 53. 34
P. Bertaux, op.cit., p. 197; vezi i J. Madaule, Istoria Franei, Bucureti,
Editura Politic, 1973, vol. 2., p. 323.
Istoria decolonizrii Africii
. Ea a
provocat o resurecie colonialist ce „exprima voina de recuperare
a demnitii pierdute pe câmpurile de btlie din 1871 (sic!)” 36
. O
asemenea reacie convenea de minune cancelarului german Otto
von Bismarck, ce vedea în aceasta o defulare, o canalizare în
compensaie a frustrrilor cauzate de pierderea Alsaciei i Lorenei.
Prin urmare, încurajat de fostul inamic, Frana îi asum un rol
colonial sporit. Campionul politicii coloniale franceze a fost Jules
Ferry (de dou ori prim-ministru: 23 septembrie 1880-10
noiembrie 1881 i 21 februarie 1883-30 martie 1885), considerat
„unul dintre cei mai desvârii oameni de stat din câi au
contribuit la furirea destinelor Franei” 37
. El a lansat în versiune
francez cele trei teme fundamentale ale naionalismului
expansionist european de la sfâritul secolului al XIX-lea:
argumentul umanitar (civilizarea raselor inferioare), al prestigiului
politic (redobândirea gloriei Franei) i cel al necesitilor
economice (care prezenta teritoriile coloniale ca furnizoare de
materii prime i pia suplimentar în desfacerea produselor
metropolitane). Pe un ton paternalist, J. Ferry declara: «este vorba
de viitorul urmtorilor cincizeci sau o sut de ani (...) ce vor fi
motenirea copiilor notri» 38
(1884-1885), trupele franceze conduse de ofieri precum Archinard,
Binger sau Marchand s-au lansat în lungi i sângeroase campanii în
Africa. Întâietate a avut Sudanul vest-african considerat „cheia de bolt a
colonizrii franceze în Africa Occidental” 39
. Întrucât interesele franceze
i cele engleze se ciocneau pe Niger, cancelariile diplomatice de la Paris 35
H. Brunschwig, L’Afrique noire au temps de l’Empire français, Paris,
Denoël, 1988, p. 194. 36
Ibidem, p. 195. 37
J. Madaule, op.cit., vol. 3, p. 29. 38
M. Baumont, op.cit., p. 58; L’impérialisme français, Paris, Maspero, 1980,
p. 17; vezi i discursul lui J. Ferry din 28 iulie 1885 în Camera Deputailor, în
Recueil de textes d’histoire pour l’enseignement secondaire, tome V,
L’Epoque Contemporaine (1871-1945), Paris, H. Dessain, 1960, p. 189-192. 39
P. Bertaux, op.cit., p. 200.
Viorel Cruceanu
22
i Londra au semnat o convenie, la 5 august 1890, care delimita zonele
de influen la marginea Saharei i care i-a prilejuit lordului Salisbury o
.
Francezii, linitii în ce privete Anglia, i-au impus prin presiuni
militare controlul în Sudanul vest-african (1890), Coasta de Filde
(1893), Dahomey (1894) – dup doi ani de lupte cu regatul Abomey, în
regatul Mossi (Volta Superioar – 1896) i în Guineea (1898), dup 7
ani de neîntrerupte rzboaie cu legendarul erou vest-african Samory
Touré 41
(capturat în 1898 i deportat în Gabon unde moare în 1900).
Paralel cu operaiunile din Africa de Vest, fore franceze au acionat i în
Oceanul Indian, unde, la 30 septembrie 1895, este ocupat Tananarive i
impus protectoratul asupra Madagascarului.
din 1844 se instalaser în estuarul Gabonului, penetrând lent ctre
interior. Iniiatorul operaiunii a fost ofierul de marin Pierre
Savorgnan de Brazza ce dorea sincer deschiderea Africii
cunoaterii, opunându-se „brutalitilor pacificrii militare” 42
i
care, din 1886, devine comisar general al Congo-ului francez .
Dup Gabon i Congo a urmat anexarea Oubangui-Chari (1891)
i apoi cucerirea întinsului Ciad, încheiat abia în 1900. Pe coasta est-
african, francezii s-au infiltrat în vremea construirii canalului Suez în
teritoriile Obock i Tadjura, transformate în 1884 în colonia Somalia
francez. Teoretic, Somalia francez era destinat a fi punctul terminus
al preconizatului imperiu de la Atlantic la Marea Roie. Planul nu a
putut fi realizat datorit prezenei engleze în Sudanul est-african.
Expediia cpitanului Marchand, plecat în 1897 de la Brazzaville,
determin celebrul incident de la Fashoda (600 km de Khartum) din
iulie-august 1898; francezii cedeaz în faa fermitii englezului 40
P. Guillaume, Le monde colonial, XIX e - XX
e siècle, Paris, A. Colin, 1974, p.
45. 41
Y. Person, Samori, construction et chute d’un empire, în Les Africains,
tome I, Editions J.A., 1977, p. 249-285. 42
L’Afrique Noire contemporaine (direction de Marcel Merle), Paris, A.
Colin, 1968, p. 123.
Eecul militar a fost compensat cu o febril activitate diplomatic,
orchestrat de „arhitectul” capitulrii, ministrul de externe Théophile
Delcassé. Poziia sa raional a permis, treptat, o „reconciliere istoric”
anglo-francez, obiectivat prin încheierea „Antantei Cordiale”, din
1904. Îns, consecina imediat a reprezentat-o delimitarea sferelor de
influen în zon. Astfel, la 21 ianuarie 1899, ambasadorul francez la
Londra, Paul Cambon, îi scria lui Delcassé c, retragerea francez din
Bahr el Ghazal „va fi amplu compensat (subl.ns.) prin recunoaterea
autoritii noastre asupra tuturor regiunilor care se întind la nord i la sud
de lacul Ciad” 43
. eful diplomaiei franceze se dovedea mulumit i-i
sugera lui Cambon s obin un angajament britanic similar i în ce
privete regiunile Kanem, Ouadaï i Baguirmi, din extremitatea nordic
a Ciadului 44
. Rspunsul favorabil al guvernului englez a permis
semnarea acordului din 21 martie 1899, de ctre Cambon i marchizul
Salisbury, privind „delimitarea Africii centrale [franceze] între
Tripolitania [ce aparinea Imperiului Otoman – nota ns.] i Statul
independent Congo [posesiune a regelui belgian Léopold al II-lea – nota
ns.]” 45
coloniile vest-africane au fost reunite, între 1895 -1905, în Africa
Occidental Francez (AOF), iar cele din regiunea central-african, în
1910, în Africa Ecuatorial Francez (AEF). Coloniile africane
reprezentau partea cea mai consistent a Imperiului colonial francez ce
avea o suprafa total de 12.000.000 km 2 i o populaie de 55.000.000
locuitori 46
. Comparativ cu opera similar a Angliei, Imperiul de peste
mri al Franei era de trei ori mai restrâns i de nou ori mai puin
populat. Faptul a generat un sentiment de amrciune francezilor,
raportat la vocaia universalitii cu care se mândreau englezii. Cu vdit 43
Documents Diplomatiques Français (1871-1914), 1 ère
série (1871-1900),
Paris, Imprimerie Nationale, 1954, tome XV, doc. 38, p. 61-62 (urmtoarele
trimiteri la aceast colecie vor fi prescurtate DDF). 44
Ibidem, doc. 43, p. 68. 45
Ibidem, doc. 122, p. 188; vezi i textul declaraiei anglo-franceze la p. 189-
190. 46
C. Fidel, La Paix Coloniale Française, Paris, Sirey, 1918, p. 5.
Viorel Cruceanu
24
regret, Camille Fidel constata c „în Frana nu exist o opinie colonial,
un sentiment colonial”; i, ca s sublinieze dimensiunile contrastului,
aduga c, în timp ce „la Paris ai senzaia c te afli doar în capitala
.
Dar, ca i Imperiul britanic, Imperiul colonial francez a fost o creaie ce a
rezistat pân în 1960.
Iat, în cele ce urmeaz, un tablou complet al Africii negre
franceze:
Dahomey
(Senegal)
(1926)
Sudan
Volta
Superioar
(Burkina
Faso)
Gabon 267.667 389.000 430.000 Libreville
Moyen
Congo
(Congo)
Protectorat
Teritoriul
Am constatat mai sus o intensificare a prezenei europene în
Africa dup Conferina colonial de la Berlin. Obinuina
convocrii de congrese i conferine diplomatice consacrate
marilor probleme internaionale este un produs al epocii
moderne 48
. De la pacea westfalic (1648) i pân la primul rzboi
mondial, diplomaia european se întrunea periodic (Viena, Paris,
Berlin, etc.), fcând i desfcând tratate, în spiritul ideii
„echilibrului de fore“. Se considera c «echilibrul politic dintre
marile puteri este singura modalitate de asigurare a linitii i
siguranei statelor europene» 49
.
Exegei ai diplomaiei au constatat c, în a doua jumtate a
secolului al XIX-lea, acest principiu era dublat de aa-numita
„rspundere colectiv” ce amplifica rolul marilor puteri, pân
acolo încât, dreptul la intervenie devenea «un principiu general
acceptat» 50
. Într-un asemenea context trebuie privit i reuniunea
colonial de la Berlin, desfurat între 15 noiembrie 1884 i 25
februarie 1885 i „onorat” de participarea a 15 ri: Belgia,
Danemarca, Germania, Anglia, Frana, Italia, Olanda, Norvegia,
Austro-Ungaria, Rusia, Suedia, Spania, Turcia, S.U.A. i
Portugalia. Împrtim prerea conform creia ea a reprezentat o
„recunoatere a faptului c problemele coloniale au de acum 48
N. Ciachir, Gh. Bercan, Diplomaia european în epoca modern,
Bucureti, Editura tiinific i Enciclopedic, 1984, p. 12-13 . 49
Ibidem, p. 17. 50
. Scopul declarat
al Conferinei se dorea modest: «a gsi condiiile cele mai
favorabile dezvoltrii comerului i civilizaiei în anumite regiuni
ale Africii» 52
. Este cert îns c un astfel de obiectiv nu era posibil
fr «a stabili o reglementare internaional în legtur cu
împrirea teritoriilor africane» 53
direct i permanent a puterilor europene interesate. Conferina
colonial de la Berlin este reflectat pe larg, dar diferit, în
istoriografia de specialitate. Ne vom opri asupra câtorva preri.
Autoarea german Gisela Bonn consider c statele coloniale
africane, constituite în anii ce au urmat Conferinei, reprezentau „o
prelungire pe continentul negru a echilibrului de fore din
Europa” 54
. O idee asemntoare, dar mai nuanat, întâlnim i la
francezii Robert i Marianne Cornevin care subliniaz c „raportul
de fore din Europa a determinat, în acea epoc, întinderea i
repartiia diferitelor domenii coloniale” 55
. Dei la prima vedere par
corecte, aceste afirmaii trebuie amendate. Distribuirea statelor
coloniale africane oglindea fr putin de tgad preponderena
zdrobitoare a Angliei i Franei. Or, dup 1880, când s-au
desvârit marile imperii coloniale, raportul de fore din Europa se
schimbase în favoarea Germaniei. Opinm deci, c ordinea
colonial de pe continentul negru reflecta un raport de fore ce
corespundea primei jumti a veacului al XIX-lea. Pentru
Germania lui Bismarck, care, devansat în timp de Anglia i
Frana, va dobândi puine teritorii africane (Togo, Camerun, Africa 51
P. Guillaume, op.cit., p. 40. 52
M. Baumont, op.cit., p. 97. 53
I. Baba Kaké, L’Afrique coloniale. De la Conférence de Berlin (1885) aux
indépendances, Paris, A.B.C., 1977, p. 29; C. erban, Împrirea Africii de
ctre colonialitii europeni, în Revista de istorie, tomul 29, nr. 5, 1976, p.713-
732; M.J. Belasco, H.E. Hammond, The New Africa. History, Culture,
People, Bronxville-New York, C.B.C., 1968, p. 70. 54
G. Bonn, L’Afrique quitte la brousse, Paris, R. Laffont, 1966, p. 198. 55
R. i M. Cornevin, Histoire de l’Afrique des origines à la deuxième guerre
mondiale, Paris, Payot, 1974, p. 296.
Istoria decolonizrii Africii
de Sud-Vest i Tanganyika), Conferina are o alt semnificaie: ea
a reprezentat „ocazia marcrii locului noului Reich german în
politica mondial” 56
. Un punct de vedere mai recent sugereaz c
întâlnirea celor cincisprezece de la Berlin poate fi privit ca „un fel
de Yalta a secolului al XIX-lea” 57
, fiind vorba în esen tot de
stabilirea „sferelor de influen”. Din cele dou articole consacrate
în România evenimentului de la Berlin, ne-am oprit la afirmaia lui
Constantin erban dup care Conferina a urmrit „s stabileasc
în realitate un statut internaional privind împrirea în general a
Africii” 58
convergen a majoritii interpretrilor vis-à-vis de oficializarea
doctrinei germane a „hinterland”-ului: orice putere european
stabilit pe coast are drepturi speciale asupra teritoriilor din
interior pân la întâlnirea cu o alt zon de rezervare european. O
tendin de minimalizare a importanei Conferinei am întâlnit la
francezul H. Brunschwig, de altfel un profund cunosctor al
realitilor africane. El insist pe faptul c dezbaterile s-au axat pe
libertatea navigaiei pe Niger i libertatea comerului în bazinul
fluviului Congo. Referitor la delimitrile teritoriale, istoricul
francez insist pe aspectul c ele aveau în vedere numai „regiunile
de coast” 59
de a considera doctrina „hinterland”-ului ca un produs al
Conferinei de la Berlin, argumentând c termenul a fost utilizat
prima oar în 1918 i nu de un specialist în probleme africane ci de
unul în probleme latino-americane. Propunându-i s spulbere
„mitul” Conferinei, autorul conchide c i aa acesteia nu i s-a
acordat „prea mare importan în epoc” 60
. Pentru a accede la
concluzii viabile din confruntarea diferitelor opinii, am apelat la 56
P. Bertaux, op.cit., p. 172. 57
La colonisation: rupture ou parenthèse? (direction de Marc H. Piault),
Paris, LHarmattan, 1987, p. 5. 58
C. erban, op.cit., p. 723; vezi i A. Filimon, E. Fin, Conferina colonial
de la Berlin, în Revista de istorie, tomul 38, nr. 2, 1985, p. 179-195. 59
H. Brunschwig, op.cit., p. 11. 60
Ibidem.
Capitolul al VI-lea al documentului, ce cuprinde articolele 34 i
35, îi propune s introduc în relaiile dintre puterile europene
„reguli uniforme, relative la anexiunile ce vor putea avea loc în
viitor pe coastele continentului negru” 61
. Formularea confirm
aprecierile lui H. Brunschwig, la fel ca i art. 34 ce statua: «Puterea
care, de acum înainte, va lua în stpânire un teritoriu de pe coastele
continentului african situat în afara posesiunilor sale actuale, sau
care, neavând pân acum reuete s achiziioneze un teritoriu, sau
Puterea care, îi va asuma un protectorat, va însoi actul respectiv
de o notificare adresat celorlalte Puteri semnatare ale prezentului
Act cu scopul de a-i conferi valoare, dac se vor produce
reclamaii» 62.
. Care este însemntatea art. 34? În primul rând, el
lanseaz ideea ocuprii tuturor teritoriilor de pe coast, deci i a
celor rmase „în afara posesiunilor actuale”. Considerm, fr cea
mai mic îndoial, c stpânirea deplin era începutul unei
operaiuni sistematice vizând întregul continent. În al doilea rând,
art. 34 fixa o conduit a însuirii de teritorii. Înaintarea unei
„notificri” urmrea prevenirea ciocnirii intereselor i în acelai
timp cauiona stpânirea unui teritoriu. În al treilea rând, art. 34
dovedete un succes al diplomaiei germane; formularea „neavând
pân acum, reuete s achiziioneze un teritoriu” reprezint clauza
prin care Germania se putea infiltra în Africa. În tradiia stpânirii
germane, proprietatea asupra unui „teritoriu” este redat printr-un
cuvânt care are un uor sens peiorativ: „hinterland”. Cuvântul nu
putea fi folosit într-un tratat internaional; el are îns capacitatea de
a sugera c noile achiziii sunt nite „dependine” sau „prelungiri”
ale spaiului metropolitan. De aceea, împrtim concepiile
potrivit crora, la baza împririi Africii a stat teoria „hinterland”-
ului. Se mai ridic totui o întrebare: ce credit putem acorda unei 61
P. Albin, Les Grands traités politiques. De 1815 à 1914, Paris, F. Alcan, 1932, p.
390. 62
Ibidem, p. 404; vezi i A.A. Boahen, African perspectives on colonialism,
Baltimore, Johns Hopkins Univ.Press, 1990, p. 33 -35 .
Istoria decolonizrii Africii
conferine ce s-a limitat doar la redistribuirea regiunilor de coast
ale Africii? Se poate argumenta, cu oarecare simplitate, c
interiorul Africii, insuficient cunoscut atunci, nu se dovedea a fi
atrgtor. Totui, rspunsul, la care nici H. Brunschwig nu s-a
grbit s ajung, ne este sugerat de art. 36 de la „Dispoziii
Generale”: «Puterile semnatare ale prezentului Act General îi
rezerv dreptul de a introduce ulterior, de comun acord,
modificrile i ameliorrile a cror utilitate va fi demonstrat de
experien [subl.ns.]» 63
. Reiese de aici, din maniera flexibil
conferit termenilor de la art. 36, c, într-adevr, la Berlin s-au pus
bazele unei doctrine coloniale coerente. Secretul su const tocmai
în „modificrile i ameliorrile” ulterioare, care s-au concretizat
prin numeroase tratate bilaterale între principalele puteri coloniale
i care au înlesnit prelungirea sferelor de influen din zonele
costiere spre interiorul continentului. Scepticilor le reamintim
destinul remarcabil al Conferinei ce a reuit „s defineasc un cod
al aezrii europenilor” i s determine un adevrat „modus-
vivendi al cuceririi” 64
. În concluzie, apelm i la rigoarea datelor
statistice: dac în 1876, doar 10,8 % din suprafaa Africii se afla
sub control strin, în schimb, în 1900, la numai 15 ani dup
Conferina de la Berlin, puterile europene deineau 90,4% din
întinderile africane 65
Predominante sunt cele de natur economic. Înc din 1902,
englezul J.A. Hobson considera c «supraproducia, excedentele de
capitaluri i subconsumul din rile industrializate, le-au condus
(...) s aplice activ o strategie de expansiune politic urmrind
acapararea de noi teritorii» 66
. Un alt englez, Cecil Rhodes, alarmat 63
P. Albin, op.cit., p. 405. 64
La colonisation..., p. 8. 65
Mircea N. Popa, Primul rzboi mondial, Bucureti, Editura tiinific i
Enciclopedic, 1979, p. 45; M. Baumont, op.cit., p. 56. 66
Histoire générale de l’Afrique,tome VII (L’Afrique sous domination
coloniale. 1880-1935), Paris, Présence Africaine/ UNESCO, 1987, p. 40-41.
Viorel Cruceanu
de cotele omajului în ara sa, opina în 1895, adresându-se
guvernanilor de la Londra, c «dac vrei s salvai patruzeci de
milioane de locuitori ai Regatului Unit de un rzboi civil (...),
trebuie s devenim imperialiti» 67
. La rândul su, Jules Ferry,
marele „bard al colonialismului” 68
francez, afirma c «politica
. Un alt punct de vedere
economic susinea c elementul ce a declanat expansiunea
colonial în Africa «nu este atât supraproducia de produse
manufacturate în Europa cât penuria de materii prime» 70
. Tot aici
îi au locul i consideraiile pur mercantile potrivit crora „motorul
iniial al colonizrii este comerul” 71
(însui britanicul Joseph
Argumentele economice au punctele lor vulnerabile. Cei care
vorbesc de „supraproducie” i de „excedente” eludeaz, probabil
voit, capacitatea sczut de absorbie a pseudo-pieelor din
teritoriile coloniale; este puin credibil c într-o asemenea situaie
statele occidentale nu s-ar fi orientat spre piee mai sigure, precum
cele din estul Europei, avide dup produsele manufacturate. Cât
privete penuria de materii prime, trebuie precizat c în momentul
declanrii competiiei coloniale în Africa, puterile europene nu
bnuiau potenialul în resurse al continentului negru (ulterior,
Africa a devenit un furnizor indispensabil de materii prime i lipsa
de investiii productive a determinat rmânerea sa în acest stadiu).
Opinm c, surplusul de avuie generat de revoluia industrial nu
a fost redistribuit în afara granielor naionale ale puterilor
europene ci, dimpotriv, el a fost folosit pentru a asigura logistica
expansiunii coloniale. Societile moderne, cu superioritatea lor 67
A.A. Mazrui, Africa’s International Relations, London-Ibadan-Nairobi,
Heinemann, 1979, p. 108. 68
Cf. L’Événement du Jeudi, no. 437, du 18 au 24 mars 1993, p. 74 . 69
M. Baumont, op.cit., p. 2.; P. Renouvin, E. Préclin, J. Hardy, L’Epoque
contemporaine. La paix armée et la grande guerre (1871-1919 ), Paris, P.U.F.,
1939, p. 15. 70
P. Bertaux, op.cit., p. 186-187.
Istoria decolonizrii Africii
relativ uor în faa societilor arhaice africane. Prin urmare,
contactul dintre cele dou lumi nu a însemnat un schimb de valori
între parteneri ci s-a transformat într-un act de subordonare pe
termen lung.
profunde implicaii politice: imperialismul este „o dorin natural
.
„egoism naional colectiv” 73
obsesiva politic a „prestigiului naional” 74
, caracteristic
sesizeaz i el c oamenii politici ai vremii justificau colonialismul
prin „epitete” precum: „caz natural”, „fatalitate istoric” sau
„necesitate irepresibil a omului” 75
. Chiar marele istoric Maurice
Baumont, adept convins al preeminenei factorilor economici, nu
ezit s se autocontrazic i s afirme c „la originea expansiunii
coloniale se afl mai ales raiuni politice i sentimentale
[subl.ns.]” 76
pctuind prin disocierea unor elemente caracteristice. O viziune
mai larg ne ofer americanul Alvin Toffler, ce reliefeaz faetele
multiple ale colonialismului: „considerentele strategice, fervoarea
religioas, idealismul i spiritul de aventur”, dar i „rasismul cu
credina sa absolut în superioritatea albilor sau europenilor” 77
. La
a datorat modificrii raportului de fore din relaiile internaionale, 72
Histoire générale..., UNESCO, tome VII, p. 43. 73
Ibidem. 74
Ibidem, p. 44; vezi i F. McDonough, op.cit., p.45-54. 75
P.F. Gonidec, op.cit., p. 43. 76
M. Baumont, op.cit., p. 57. 77
A. Toffler, Al treilea val, Bucureti, Editura Politic, 1983, p. 133.
Viorel Cruceanu
Germaniei au devenit un catalizator pentru Anglia i Frana.
Competiia care se declaneaz îi are sorgintea nu în raiuni
economice i sociale, ci într-o mentalitate specific statelor ce i-
au exportat totdeauna puterea (A. Sarraut, teoretician al
colonialismului în timpul celei de a III-a Republici franceze,
prezenta faptul colonial ca o «Geste d’Outre Mer» a Franei).
Pentru a întri cele afirmate, apelm la spiritul ptrunztor al lui
P.F. Gonidec: „...colonizarea este dominaie, nu numai juridic,
dar în aceeai msur i economic, social, cultural, religioas.
Fenomenul colonial este un fenomen global de dominaie ale crui
aspecte sunt solidare i complementare” 78
.
adânci în viaa continentului negru. Impactul cu civilizaia
european s-a produs în contextul unei îndelungate stagnri a
Africii. Dup epoca marilor imperii – Ghana, Mali, Songhai,
Monomotapa, Congo 79
permit saltul calitativ. Europenii au întâlnit o societate rural i
artizanal arhaic, cu o productivitate redus, tributar subzistenei
i cu o organizare politic multi-fracionat, în evident regres cu
experienele anterioare. Instabil i fragil, lumea micro-
universurilor africane era victima propriei neputine. Aa se face
c, din interaciunea cu europenismul au rezultat o multitudine de
efecte. Ne-am propus, ca în continuare, s selectm pe cele mai
semnificative i s le supunem unei judeci pro sau contra. Pentru
început ne vom opri asupra aspectelor pozitive ale colonialismului.
Pe plan politic, prezena europenilor a marcat sfâritul
numeroaselor „formaiuni sociale de natur foarte diferit, angajate 78
P.F. Gonidec, op.cit., p. 48. 79
Subliniem alesul respect al suveranilor europeni i deplina poziie de egalitate
cu omologii lor africani, reflectate i în schimbul de scrisori dintre regele
Manuel al Portugaliei i regele Affonso al Congo – vezi B. Davidson, Mama
Neagr, Bucureti, Editura Politic, 1967, p. 153-163.
Istoria decolonizrii Africii
în dinamici sociale, politice i economice extrem de diverse” 80
. S-a
Europenii au trasat noi frontiere, în cvasitotalitatea lor arbitrare,
fixând cadrele statelor africane moderne. Graniele decise la
sfâritul secolului al XIX-lea sunt acceptate i astzi, fapt ce
confirm ideea potrivit creia, cucerirea colonial a schimbat de o
„manier revoluionar înfiarea politic a Africii” 81
. În teritoriile
Frana, au iniiat organizarea administrativ a acestora dup
propriul model. Au aprut, prin urmare, instituii necunoscute pân
atunci de lumea african. Englezii i-au dotat posesiunile, de
timpuriu, cu celebrele Consilii Legislative, care reprezentau
parlamentul local i Consilii Executive, ce îndeplineau atribuii
guvernamentale. Deschise la început doar funcionarilor coloniali
i reprezentanilor colonitilor europeni, consiliile vor coopta
treptat i vârfurile autohtonilor. Francezii, care au motenit „de la
Descartes i Napoleon gustul unei uniformiti raionale” 82
, au fost
dup Conferina de la Brazzaville, din 1944, au înfiinat Adunri
Teritoriale locale, cu un grad limitat de autonomie. Importana
acestor instituii de sorginte colonial const în faptul c, în
interiorul lor, se va plmdi viaa politic din teritoriile anglo-
franceze, pregtindu-le pentru emancipare.
economic. Implantarea în colonii a necesitat construirea de ci
ferate, necunoscute pân atunci i a unor reele de drumuri,
practicabile în orice sezon. Lor li s-au adugat i alte premiere
absolute: telegraful, presa, becul electric, telefonul, radio. Au fost
construite aeroporturi, frecventate de avioanele din metropol. 80
La colonisation..., p. 12. 81
Histoire générale..., UNESCO, tome VII, p. 840. 82
Histoire Générale de l’Afrique Noire, de 1800 à nos jours (direction de
Hubert Deschamps), Paris, P.U.F., tome II, 1971, p. 374 .
Viorel Cruceanu
sclavi transformându-se în însemnate noduri comerciale. Tot
europenilor se datoreaz i descoperirea imensului potenial
mineralier al Africii: aur, argint, diamante, cupru, fosfai, uraniu,
vanadiu, wolfram, minereu de fier, mangan, magneziu etc. S-a
declanat o timid industrializare care, din pcate, nu va fi
promovat de metropole. În agricultur au fost preferate culturile
solicitate la export: cafea, cacao, tutun, arahide, ceai, bumbac sau
cauciuc natural. A aprut astfel o ptur de plantatori i negustori
care s-au îmbogit de pe urma produselor vândute (cacao i aur în
Coasta de Aur, cafea în Coasta de Filde i Camerun, bumbac în
Uganda). Intensificarea schimburilor a permis ptrunderea
diferitelor tipuri de moned care au nruit sistemul secular al
trocului. Amploarea transformrilor economice a avut o consecin
inevitabil, dar logic: inseria Africii în piaa mondial. Rolul de
rezervor de materii prime, rol privilegiat de dominatorii si, i-a
impus continentului negru o poziie periferic în economia
mondial, poziie care, prin perpetuarea practicilor constrângerii
economice, îi este rezervat i astzi.
Exemple pozitive întâlnim i pe plan social. Prezena
european a limitat la maximum morile rituale (este cunoscut
amploarea lor la curtea regelui – oba – din Benin, unde anual se
celebrau sute de sacrificii din rândurile sclavilor i prizonierilor).
S-au întreprins msuri de ameliorare a calitii vieii – înfiinarea
de spitale i dispensare, rspândirea regulilor de igien, asigurarea
reelei de ap potabil – ce au permis un apreciabil spor
demografic. Într-o jumtate de secol, populaia continentului a
crescut de la 100.000.000 locuitori (1850) la 141.000.000 în
1900 83
extindere a vieii urbane. Astfel, în 1772 Abomey avea 24.000
suflete, iar Kumasi, în 1888, cuprindea 20.000-25.000 locuitori 84
. 83
Independent Black Africa, (Edit. W.J. Hanna), Chicago, R. McNally, 1964,
p. 139.
secolului al XIX-lea i începutul secolului al XX-lea. Un singur
exemplu este edificator: în 1931, 28% din populaia Yoruba (V.
Nigeriei) locuia în 9 orae a câte 45.000 locuitori fiecare, iar 34 %
în 16 orae cu aproximativ 20.000 citadini fiecare 85
. Colonialismul
este sinonim i cu începuturile colarizrii în Africa Neagr. Europenii
au adus alfabetul, scrisul i cititul. Pe bun dreptate, R. Luraghi
consider c „odat cu produsele industriale, produsele intelectuale
europene au început s fie exportate în rile coloniale” 86
. Faptul
cultural nu va deveni un fenomen de mas, educaia european
rmânând „privilegiul unei minoriti” 87
. S-a remarcat c politica
, interesul su fiind ca
colonizator i colonizat. Dar, principala realizare cultural a
colonialismului o reprezint dotarea teritoriilor cucerite, de o mare
diversitate etnico-lingvistic, cu o limb oficial comun. i astzi
limba de import este liantul ce face posibil comuniunea naional
în cadrul statelor africane independente.
Colonialismul a purtat cu sine i numeroase consecine
negative. Astfel, pe plan politic a fost impus ordinea european în
Africa. Aceasta a însemnat pierderea independenei formelor
statale autohtone. Se tie c africanii i-au prezervat peste timp
obinuina vieuirii în tiparele unei comuniti umane ancenstrale
ce dinuie i în prezent: tribul. Relaiile din interiorul tribului se
fundamenteaz pe o libertate introvertit, profund i intim,
neîneleas de noi europenii. Sarcinile i obligaiile fiecrui
individ, membru al grupului, erau compensate de o atitudine
solidar a colectivitii. Subordonarea impus de colonizator a
dezechilibrat în mod dureros armonia specific fiecrui trib; 85
Ibidem, p. 139. 86
R. Luraghi, Europenii caut Eldorado, Bucureti, Editura Politic, 1971, p.
22. 87
Ibidem.
însemnat aici alienare. Mai era posibil sperana în progres prin
sensibilizarea autohtonilor? Rspunsul, elocvent, îi aparine lui
Pierre Bertaux: „contactul cu civilizaia european a fost fatal
vechilor civilizaii africane” 89
contribuit i modul artificial de împrire colonial. Numeroase
etnii s-au trezit divizate de frontiere imaginare. Ne oprim la câteva
exemple: populaia wolof diseminat în Senegal i Gambia; ewe,
separat de hotarele dintre Ghana i Togo; akan, întâlnit de o
parte i de alta a graniei dintre Ghana i Côte dIvoire etc.
Cercettorul român Constantin Botoran constata c „prin trasarea
arbitrar a noilor frontiere, colonialitii au sporit gradul de
eterogenitate etnic i lingvistic, înglobând cele aproximativ 6000
.
împrirea continentului negru au prevalat „considerentele
strategice i economice” pe seama ignorrii deliberate a
„realitilor umane” 91
în Africa. S-a inoculat în mod deliberat mitul „superioritii”
omului alb, sporind umilinele africanului. Au fost necesare apte-
opt decenii pân când, generaia emanciprii africane a spulberat
obsesiile rasiale, proclamându-i mândria i tria de a aparine
rasei negre .
resurselor minerale, dezechilibrele între regiuni, insuficiena
industrializrii etc. Lor li se altur o inovaie, în ce privete
universul african: proprietatea privat. Referindu-se la tradiia
local, Léopold Sédar Senghor nota: „În Africa neagr (...) nu a 89
P. Bertaux, op.cit., p. 186. 90
C. Botoran, Aspecte ale procesului de formare a naiunilor în Africa, în
Lumea, nr. 4, 20 ian. 1972, p. 16-17. 91
M. Merle (dir.), op.cit., p. 109.
Istoria decolonizrii Africii
existat aproape niciodat proprietate în sensul european al
cuvântului, adic un obiect de care se poate «uza i abuza», ce
poate fi distrus sau vândut” 92
. În Africa Neagr, continu marele
gânditor senegalez, nu a existat „drept de proprietate” sau „drept
de posesie” ci numai „drept de folosin” 93
. Citându-l pe
conduce spre esena fenomenului: în societatea african
«activitatea productiv este considerat ca singura surs de
proprietate, dar ea nu poate conferi drept de proprietate decât
asupra obiectului pe care l-a produs» 94
. Asemenea specificitate a
determinat ca raporturile de munc s fie „raporturi de colaborare
i nu de dominare” 95
. Cadrul familial al activitilor productive se
desfura dup o „riguroas repartiie a responsabilitilor” 96
. A
ce stipula
repartizarea sarcinilor pe criterii de sex, vârst sau aptitudini. Cert
este c, impunerea proprietii de tip vest-european a reprezentat o
alt pârghie prin care Africa a fost smuls din tradiiile sale
seculare. De introducerea ei au beneficiat prea puini africani,
excepia reprezentând-o Africa de Vest britanic. În coloniile
engleze din Africa de Est, în special Kenya, i din Africa austral
(Rhodesia de Sud, Uniunea Sud-African), ea a servit albilor care
au acaparat cele mai fertile pmânturi. La fel, în teritoriile
franceze, dreptul de proprietate revenea în exclusivitate cetenilor
francezi. Aa se face c, dup eliberare, liderii africani s-au
confruntat cu dilema promovrii liberalismului motenit de la
colonialism sau reîntoarcerii la spiritul comunalist trecând prin
experiena socialist.
Efecte negative regsim i în sfera socialului. Mari diferene 92
L.S. Senghor, De la Negritudine la Civilizaia Universalului, Bucureti,
Editura Univers, 1986, p. 135. 93
Ibidem. 94
M. Merle (dir.), op.cit., p. 94. 97
P.F. Gonidec, op.cit., p. 6.
Viorel Cruceanu
sntii reprezenta un lux ce nu i-l puteau permite i
îndeprtatele regiuni din interior. Interesul pentru învmânt,
datorat în principal misionarilor cretini (catolici i protestani), s-a
dovedit variabil: în teritoriile engleze cunoaterea de carte a fost
rspândit de cele mai multe ori în limbile materne, cu certe
reuite; în schimb, în posesiunile franceze aspectul educaional a
fost aproape complet neglijat. Mutaia social cea mai evident
ine de regimul activitii productive. De la începuturi, puterile
coloniale au introdus munca forat, cu grave consecine sociale i
biologice. În posesiunile engleze ea a fost abolit dup primul
rzboi mondial i înlocuit cu munca salariat. A aprut treptat,
cum era i firesc, muncitorimea, nu prea numeroas, dar care va
participa activ la micarea naional pornit din centrele urbane. În
teritoriile franceze, munca forat s-a perpetuat generând, în
perioada interbelic, insuportabile abuzuri. Astfel, în AOF s-au
construit prin constrângere 4.000 km cale ferat i 180.000 km
drumuri din care 27.000 km utilizabili în toate sezoanele 98
. În AEF
folosirea muncii forate, la cote inimaginabile, a dus la o drastic
scdere a populaiei de la 15.000.000 locuitori la începutul
secolului al XX-lea, la 9-10.000.000 în 1913 i doar 2.860.868 la
recensmântul din 1921 99
doilea rzboi mondial, la iniiativa deputailor africani trimii în
Adunarea Naional a Franei.
dictat de dorina unui echilibru, în contrast cu vechile noastre
obinuine ce exacerbau efectele negative i eludau pe cele
pozitive. Chiar fiii Africii au adoptat o poziie nuanat. În acest
sens menionm pe sociologul ghanez Kofi A. Busia 100
care scria
în cartea sa The Challenge of Africa (1962): «colonialismul a 98
P. Bertaux, op.cit., p. 208. 99
I. Baba Kaké, op.cit., p. 53. 100
Fost prim-ministru al celei de-a doua republici ghaneze, între 1 septembrie
1969-13 ianuarie 1972.
Istoria decolonizrii Africii
. Mai recent, conaionalul
implicaiile prezenei europene pe continentul negru, concluziona
.
neegalat rafinament i subtilitate, primul african membru al
Academiei Franceze, produs de excepie al simbiozei celor dou
lumi – african i european – considera colonialismul ca «un ru
necesar» 103
francez ce poart i un titlu sugestiv: La colonisation: rupture
ou paranthèse?. Cutând s împace ambele noiuni, autorii
constat: „colonizarea nu a fost nici ruptur i nici parantez, ci o
încercare foarte aspr pentru societile africane” 104
, un întreg lan
de cauzaliti ce au concurat la realizarea „saltului istoric”, astfel
încât, „între 1885 i 1960 Africa s-a schimbat mai mult decât în
cele patru secole care au precedat ocupaia colonial” 105
.
rândul lor o surs benefic de studiu pentru africaniti. Dac
britanicii au permis o „atmosfer mai liberal” 106
, marcat de
,
,
s-a dovedit mult mai posesiv. Scopul, i într-un caz i în altul, era
identic: exercitarea riguroas a controlului asupra teritoriilor de
peste mri. Prin urmare, apreciem c, pentru buna percepere a
modalitilor în care s-a înfptuit decolonizarea, privit ca reacie
african la ordinea european, este necesar i o oprire critic 101
Cf. W.J. Hanna (edit.), op.cit., p. 3 (subsol). 102
Histoire générale..., UNESCO, tome VII, p. 839. 103
Cf. P.F. Gonidec, op.cit., p. 60. 104
La colonisation..., p. 13. 105
Ibidem, p. 231. 106
Ibidem.
În posesiunile engleze a dobândit notorietate metoda
„Indirect Rule”, adic guvernarea prin intermediul efilor
tradiionali locali. Iniiatorul acestei politici a fost sir Frederick
Lugard considerat „cel mai mare dintre colonialitii englezi ai
secolului al XX-lea” 109
administrativ englez în contactele cu bogaii maharajahi autohtoni.
În 1888 prsete India i pleac în Africa. Dup un an petrecut în
Nyassaland, Lugard intr în 1889 în serviciul „Imperial British
East Africa Company” fiind însrcinat cu administrarea Ugandei.
Dintre teritoriile ugandeze se detaa regatul Buganda; considerat o
excepie în estul Africii, el se prezenta foarte bine structurat.
Autoritatea suprem o reprezenta regele (kabaka), asistat de un
consiliu consultativ (Lukiko), alctuit din vârfurile aristocraiei i
ajutat de un prim-ministru (katikiro). La nivel local acionau efii
de district ce formau o nobilime mare – bakungu i efii de sat,
reprezentani ai micii nobilimi – batongole; ei îndeplineau
principalele atribuii administrative: meninerea ordinii i
strângerea impozitelor. Lugard i-a dat seama c eficacitatea
administraiei coloniale engleze era condiionat de cooperarea cu
aristocraia local i c „dezvoltarea coloniilor în albia propriilor
instituii convenea de minune temperamentului britanic” 110
.
Experiena sa capt consisten în Nigeria unde pleac în 1894.
Repartizat în nord, Lugard impune treptat emirilor de aici,
autoritatea englez. Între 1900-1903 cucerete Sokoto, capitala
vestitului regat peul cu acelai nume, ale crui baze fuseser puse
cu un secol înainte de marele reformator religios, Usman dan
Fodio. i în nordul Nigeriei, Lugard ia contact cu o societate
riguros ierarhizat. Astfel, emirul din Kano, cel mai puternic dintre
feudalii autohtoni, îi exercita atribuiile politice prin serviciile a 109
H. Deschamps, Les institutions..., p. 48. 110
R. i M. Cornevin, op.cit., p. 353.
Istoria decolonizrii Africii
: waziri, însrcinat cu justiia,
militar din Kano. Ali membri ai aristocraiei, ce asigurau efia
districtelor sau satelor, erau abilitai cu judecile i strângerea
impozitelor pe plan teritorial. În calitate de cuceritor, Lugard ar fi
putut decide i în Buganda i în nordul Nigeriei suprimarea
instituiilor tradiionale. El a preferat îns o cale „contractual”, cu
reguli i obligaii de ambele pri. Kabaka i emirii accept
autoritatea monarhului Regatului Unit, delegat unui guvernator
englez, dar, în schimb, reprezentantul Coroanei se angaja s
respecte puterea cutumiar a acestora, intervenind doar împotriva
abuzurilor, tiraniei, traficului de sclavi i corupiei. Prin urmare, ni
se pare temeinic remarca dup care Indirect Rule „era fondat
pe colaborarea cu rezidentul britanic i nu pe
subordonarea fa de acesta” 112
. Pretutindeni unde au fost
moderne, bugetele i serviciile tehnico-medicale, a cror
rspundere era încredinat tot efilor tradiionali privii ca „stâlpii
noii ordini i ai progresului” 113
.
restrictive. În acest sens, kabaka i emirii nigerieni îi pierdeau
competenele de efi rzboinici; rezolvarea oricror litigii revenea
de acum înainte englezilor. De asemenea, atribuiile lor politice
erau disociate de cele religioase, fapt ce le îngrdea puterea
absolut, fundamentat pe graia divin.
Lugard a fost i un fin teoretician. Astfel, în The Dual
Mandate in British Tropical Africa (1922) scria: «Caracteristica
esenial a sistemului este c efii locali sunt parte integrant a
aparatului administrativ. Nu exist dou tipuri de autoritate, 111
I. Baba Kaké, op.cit., p. 56. 112
Histoire générale..., UNESCO, tome VII, p. 346. 113
J. Ganiage, H. Deschamps et O. Guitard, L’Afrique au XX-e siècle, Paris,
Sirey, 1966, p. 319.
britanic i indigen, lucrând separat sau în coordonare, ci o
.
sa clas conductoare i prin instituiile sale autohtone» 115
.
„Indirect Rule” era chemat s joace i un rol de perspectiv,
deoarece „prin intermediul efilor tradiionali populaiile africane
trebuie s dobândeasc sensul propriilor responsabiliti i s
accead la formele moderne ale vieii politice” 116
. Sistemul
original al lordului Lugard a cules meritate elogii fiind apreciat ca
„expresia unui frumos ideal” 117
, iar în cazul Nigeriei drept una
dintre „capodoperele colonizrii britanice” 118
. Marele paradox al
progresului în Africa, „Indirect Rule” a întrit sistemul
privilegiilor, conservând vechile rânduieli, ostile înnoirilor i
modernizrii (rânduieli care au obstrucionat chiar tendinele de
emancipare de la mijlocul secolului al XX-lea). „Indirect Rule” nu
a putut fi aplicat pretutindeni în posesiunile britanice. Ea s-a
dovedit viabil numai acolo unde existau deja ierarhii bine
structurate: nordul Nigeriei, teritoriul Ashanti în Coasta de Aur,
regatul Buganda în colonia Uganda, în Camerunul britanic, în
protectoratele Bechuanaland, Basutoland, Swaziland i în 114
Cf. P. Guillaume, op.cit., p. 153; Histoire générale..., UNESCO, tome VII,
p. 345. 115
African Independence (edit. G.M. Carter and P. OMeara), Indianapolis,
Indiana Univ. Press, 1985, p. 6. 116
P. Guillaume, op.cit., p. 153. 117
Ibidem, p. 154. 118
Cf. Lumea, nr. 29, 13 iul. 1967, p. 31. 119
Mutat în 1906 în Hong Kong; revine în 1912 i conduce Nigeria pân în 1919
când se retrage. Primit în Camera Lorzilor, sir Lugard îi onoreaz pasiunea
pentru Africa întemeind „International African Institut” cu sediul la Londra, pe
care l-a condus pân la moartea sa, survenit în 1945, la vârsta de 97 de ani
(vezi i G.S.P. Freeman-Grenville, Chronology of African History, London,
O.U.P., 1973, p. 208).
Consiliile Executive. Organele legislative, cu rol consultativ, erau
alctuite din funcionari superiori ai administraiei coloniale i
delegai, selectai din rândul cetenilor britanici stabilii în
teritorii. Cu timpul numrul delegailor sporete, fiind admii i
autohtonii. Iniial, singurul criteriu care asigura participarea în
Consiliul Legislativ era al numirii. Dup al doilea rzboi mondial
se impune criteriul electiv. Din acest moment ponderea
funcionarilor scade drastic asigurâdu-se posibilitatea ca populaia
african s dein majoritatea. Consiliile Legislative s-au aflat
permanent în subordonarea guvernatorului englez considerat
„garantul ordinii stabilite” 120
coloniei (administraia colonial trebuia s se întrein din
resursele teritoriului i nu apelând la finanele publice sau la
contribuabilii metropolitani). Puterea executiv era exercitat de
Consilii Executive, alctuite numai din funcionari coloniali i
conduse de guvernatori. Abia dup anul 1945, odat cu
ascensiunea partidelor politice africane, Consiliile Executive se
deschid i autohtonilor. Prin repetate reforme constituionale
africanii devin majoritari; teritoriile dobândesc astfel autonomia
intern, ca un act preliminar accesului deplin la independen.
Analizând sistemul colonial britanic, antilezul George Padmore
(colaborator apropiat al lui Kwame Nkrumah) scria c, raportat la
alte stpâniri din Africa, el «ofer popoarelor dependente cea mai
mare posibilitate pentru a obine autodeterminarea pe ci
constituionale» 121
(...) fa de manifestrile organizaiilor intelectuale i politice ale
africanilor” 122
, englezii s-au dovedit pregtii pentru un 120
Lucy Mair, New Nations, London, Weidenfeld and Nicolson, 1967, p. 110-
111; H. Deschamps (dir.), op.cit., tome II, p. 404 . 121
Cf. J. Suret-Canale, Afrique Noire Occidentale et Centrale, Paris, E.S.,
tome II, 1964, p. 442-443. 122
E. Jefferson Murphy, op.cit., vol. 2, p. 272 .
Viorel Cruceanu
O cu totul alt imagine ne ofer spaiul colonial francez.
Istoricul guineez Ibrahima Baba Kaké evideniaz faptul c
francezii au edificat „un sistem piramidal, destul de rigid, al crui
vârf era reprezentat de ministrul coloniilor iar baza de populaiile
indigene” 123
respectivele verigi cuprindeau: guvernatorul general, considerat
„depozitarul puterilor Republicii” 124
(câte unul pentru fiecare
cuprins în cele dou federaii), comandanii de cercuri (coloniile
erau împrite în uniti administrativ-teritoriale numite cercuri) i
efii de subdiviziune (cercurile – un fel de regiuni – se compuneau
la rândul lor din mai multe subcercuri). Toate aceste funcii erau
deinute de ceteni francezi care în cvasitotalitatea lor erau i de
naionalitate francez. La etajul inferior al piramidei se aflau: efii
provinciali (ce reuneau un numr limitat de cantoane), efii de
canton (cantonul este o creaie a colonialismului francez fiind
alctuit din mai multe sate) i efii de sat. Ei erau în totalitate
indigeni, supui unei stricte supravegheri exercitate de comisari
districtuali ori de inspectori ai administraiei coloniale.
Centralizarea excesiv a dus la apariia unui vast aparat birocratic.
Astfel, în 1937, AOF cuprindea 7 colonii, 118 cercuri, 2.200
cantoane i 48.000 sate pe o suprafa de 4.633.985 km 2 i la o
populaie de numai 15.000.000 locuitori 125
. Spre deosebire de
asociai la conducerea afacerilor locale ci sunt privii ca „un
auxiliar administrativ util” 126
I. Baba Kaké, op.cit., p. 64. 124
P. Guillaume, op.cit., p. 139; vezi i L. Niescu, Republica Guineea,
Bucureti, Editura tiinific, 1961, p. 60-62. 125
R. Cornevin, L’Afrique Noire de 1919 à nos jours, Paris, P.U.F., 1973, p.
70; P. Bertaux, op.cit., p. 197; J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p.
317. 126
Istoria decolonizrii Africii
c, dorind s-i pstreze poziiile, ei se supun practicilor abuzive
ale administraiei coloniale devenind instrumente docile prin
intermediul crora se exercita asuprirea celor muli. S-a constatat
c «în teorie, eful de canton execut ordinele administrative; în
practic, pentru a le putea aplica, el recurge la practici feudale: din
impozit face tribut, din prestaie, corvoad i din culturi,
rechiziie» 128
deinut odinioar. Un document de epoc din AOF surprindea
foarte bine paradoxul acestei categorii care se afla în egal msur
„rupt de societatea indigen, de unde ea a fost alungat, dar i de
societatea european, în care nu este admis” 129
. Înstrinarea
de
chiar guvernatorul general al AOF, M. Merlin, a fcut ca sistemul
colonial francez s exceleze prin autoritarism i represiune, în
contrast cu atmosfera liberal din Imperiul britanic.
În ianuarie 1991, revista Jeune Afrique Economie a purtat un
dialog pe tema raporturilor colonizator-colonizat cu scriitorul
ivorian Ahmadou Kourouma. Cunoscut pentru „radiografiile
sociale” întâlnite în opera sa, A. Kourouma nu se dezminte i
lanseaz de o manier inedit, brutal chiar, problematica
„colaborrii” sub dominaia colonial. Omul de litere ivorian
afirm: „în satul meu exista un singur administrator colonial, în
timp ce noi eram foarte muli. Deci, dac nu ar fi fost africani care
.
Dei se dezice de oportunitatea termenului „colaborare”, el îl
sugereaz constant, aa cum sugereaz i faptul c, pân în 1960,
africanii ar fi resimit colonialismul ca pe o eternitate: „eu cred c 127
J. Ganiage, H. Deschamps, O. Guitard, op.cit., p. 317. 128
Cf. R. Cornevin, op.cit., p. 71. 129
Histoire générale..., UNESCO, tome VII, p. 612 . 130
R.Cornevin, op.cit., p. 70. 131
Interviu în Jeune Afrique Economie, Paris, no. 139, Janvier, 1991, p. 106.
Viorel Cruceanu
coloniti, nu-i imagina c într-o zi [colonialismul] va înceta s
existe” 132
. Punctul de vedere al scriitorului ivorian ne-a surprins,
cu atât mai mult cu cât, André Gide, în impresiile sale de cltorie
în Ciad i Congo 133
, ne-a oferit numeroase mostre ale
comportamentului abominabil al administratorilor coloniali
francezi. Aceste contradicii ne-au determinat s ne adresm
prestigiosului istoric malian Alpha Oumar Konaré, preedinte al
Republici Mali (în perioada 8 iunie 1992- 8 iunie 2002). Fr a
nega „colaborarea activ a unor africani la opera colonial”,
preedintele Konaré evideniaz dificultatea abordrii unor
„probleme atât de complexe”, cu „maximum de obiectivitate
posibil”, dat fiind faptul c „o bun parte din sursele documentare
rmân indisponibile, inclusiv la nivelul arhivelor” 134
. Îndrznim s
credem c, „sindromul colaborrii” propus de A. Kourouma
trebuie privit cu pruden, mai ales dac ne raportm i la ce a
însemnat „Indirect Rule”, în Africa epocii coloniale.
În afara administraiei directe (reflectat mai sus), alte dou
concepte au dominat gândirea colonial francez: asimilarea i
asocierea. O explicaie a asimilrii ne ofer Guy de Bosschère în
lucrarea sa L’Autopsie de la colonisation: «Pentru guvernul
colonial a asimila înseamn alienarea fundamental a
colonizatului, impunerea legilor, limbii i tradiiilor
colonizatorului (...). Aceast form de asimilare are ca avantaj
depersonalizarea colonizatului i, prin urmare, supunerea sa mai
uoar» 135
. Ea ofer autohtonilor iluzia c vor putea «beneficia de
aportul culturii franceze i al civilizaiei europene, dar, mai ales, s
accead la egalitatea drepturilor i privilegiilor deinute de cetenii 132
Ibidem. 133
Vezi A. Gide, Cltorie în Congo, Bucureti, Editura Univers, 1971. 134
Cf. cu scrisoarea de rspuns, din 7 oct. 1993, a Excelenei Sale preedintele
Alpha Oumar Konaré, adresat autorului acestei lucrri. 135
Cf. P. Guillaume, op.cit., p. 130.
Istoria decolonizrii Africii
. Pentru o
coloniilor i a btinailor în cea metropolitan. Din aceast
perspectiv, Henri Brunschwig a sesizat dificultile asimilrii. În
concepia sa, fenomenul este un proces de lung durat ce
presupune generaii de via comun, memorie colectiv i reflexe
asemntoare 138
. Ea mai „presupune o voin i o acceptare
reciproc a celuilalt” i este condiionat de repere ce in de spaiu,
timp i cauzaliti 139
. Mai mult, africanistul francez intuiete c
asimilarea nu este doar o problem individual ci, având în vedere
realitatea african, o problem de grup. Or, asimilarea grupului se
va dovedi la fel de complicat ca i asimilarea individului.
Guvernanii celei de-a III-a Republici au încercat s fructifice
ambiiosul plan prin legea din 4 februarie 1919 ce acorda cetenia
francez tuturor supuilor ce îndeplineau o serie de condiii: s tie
s citeasc i s scrie în limba francez, s fi servit în armat, s fie
proprietar i s fac dovada unui venit, s dein o funcie public
sau s fi fost decorat. În fond, condiiile enumerate au reprezentat
tot atâtea restricii care au fcut ca, în 1938, numrul cetenilor
francezi din rândul indigenilor s se ridice doar la 90.000 în AOF
i la numai 5.000 în AEF 140
. Nu este de mirare c „asi