1
Inspectoratul Şcolar Judeţean Olt Avizat,
Inspector Şcolar General, Inspector Şcolar Înv. Primar,
Prof. Ion Adrian BĂRBULETE Prof. Mirela Maria PARASCHIV
PROIECT DE PROGRAMĂ PENTRU
DISCIPLINA OPŢIONALĂ ÎNVĂŢĂM SĂ SCRIEM
CORECT ORTOGRAMELE Clasa a II-a
Clasa a III-a
Prof. înv. primar Popa Dorina-Ileana
Şcoala Gimnazială Bircii
Structura Şcoala Gimnazială “Ion Popescu-Negreni”
Ianuarie 2018
2
ARGUMENT
Însuşirea corectă a limbii române presupune şi cunoaşterea codului
exprimării în scris, adică a ortografiei şi a punctuaţiei. De aceea învăţarea şi
aplicarea normelor de ortografie şi punctuaţie reprezintă o sarcină
permanentă a fiecărui învăţător.
Procesul de familiarizare a elevilor cu aceste norme este un proces
complex şi de lungă durată. Aceste norme nu pot fi evitate chiar din clasa
întâi, încă de la primele activităţi de scriere, cu toate că la această vârstă
elevii nu învaţă gramatica pe care se sprijină normele respective de
scriere. In mod treptat, elevii se familiarizează pe cale intuitivă cu unele norme de scriere.
Trecând treptat de la reproducerea mecanică la înţelegerea intuitivă,
elevii ajung în cele din urmă la cunoaşterea raţională, în termeni lingvistici, a
regulilor generale ale scrierii ortografice. Cunoştinţele de limbă au funcţia de
a confirma, de a valida învăţarea anterioară, realizată pe cale intuitivă a
normelor de ortografie, precum şi aceea de a comunica reguli generale noi,
care n-au putut fi însuşite în etapele precedente
Începând din clasa a II-a elevii intră frecvent în contact cu texte care
conţin multe, uneori foarte multe ortograme, altele decât cele studiate în
conformitate cu programa şcolară. Textele literare de la limba şi literatura
română, în special cele lirice, cerinţele exerciţiilor, textele problemelor,
conţinuturile informative şi sarcinile propuse la cunoaşterea mediului, toate
conţin ortograme, pe care un şcolar mic nu le poate învăţa apelând la
normele de specialitate ale limbii, dar este nevoit să le respecte.
De-a lungul activităţii didactice, am descoperit că majoritatea elevilor au
o resursă latentă, pe care o putem numi „simţul limbii”, resursă de regulă
neactivată din lipsa timpului, riguros acordată obiectivelor „obligatorii” de la
disciplinele de studiu şi pe care o voi exploata, adaptând-o la particularităţile
intelectuale de vârstă specifice elevilor de clasa a II-a.
3
Competențe specifice și exemple de activități de învățare
Competenţe specifice Exemple de activităţi de învăţare
1.Exprimarea interesului pentru
înțelegerea folosirii corecte a unor
ortograme în contexte de comunicare
cunoscute
conversații pe teme referitoare la
ortograme;
formularea unor întrebări pentru
clarificarea unor noțiuni referitoare la
ortograme;
aplicații interactive în jocurile pe
computer cu tematica – Ortograme,
în care instrucțiunile sunt oferite
verbal;
consultarea unor materiale
auxiliare/fișe cu ortograme pentru
clarificarea unor informații.
2.Recunoașterea ortogramelor
compuse din două cuvinte
nemodificate ca formă
descoperirea rolului liniuței de
unire folosite în scrierea
ortogramelor;
pronunțarea separată a cuvintelor
unei ortograme, comparativ cu
pronunțarea ca ortogramă;
descompunerea unei ortograme în
cuvintele componente;
compunerea de ortograme din
două cuvinte date.
3.Manifestarea interesului și a
dorinței de se exprima și scrie corect
exerciţii de alcătuire de enunţuri
cu temă dată (ex. „Despre ce ai făcut
ieri”), cu folosirea de ortograme
gândite independent;
exerciţii de corectare reciprocă,
între colegi, a dictărilor, pentru a-şi
dezvolta capacitatea de a sesiza
formele greşite;
exerciţii de utilizare a unei
exprimări cursive în redactarea de
scurte texte, utilizând ortograme
inedite (văzut-am, albăstrind-o, etc.)
4
concurs de alcătuire, texte scurte;
realizarea de portofolii cu
ortogramele studiate.
4.Conştientizarea modificărilor
cuvintelor din componenţa unor
ortograme ca urmare a pronunţiei
adaptate la o rostire fie mai rapidă,
fie mai armonioasă ca efect auditiv,
fie a exprimării neglijente
exerciţii de analiză a cuvintelor
componente ale unor ortograme cu
stabilirea formei lor de bază;
exerciţii de descoperire a
modificărilor suferite de unele
cuvinte când intră în componenţa
unor ortograme, cu indicarea
sunetelor/literelor „pierdute”;
exerciţii de descoperire a unor
ortograme incorecte şi corectarea
acestora;
exerciţii de corectare a unor
ortograme scrise intenţionat greşit şi
motivarea modului de corectare.
5. Valorificarea în activitatea
cotidiană a cunoştinţelor dobândite în
vederea unei exprimări corecte
exerciţii de alcătuire de enunţuri
cu temă dată (ex. „Despre ce ai făcut
ieri”), cu folosirea de ortograme
gândite independent;
exerciţii de corectare a unor
scurte texte cu ortograme intenţionat
scrise greşit;
exerciţii de formulare a unor
enunţuri cu ortograme date;
exerciţii de imaginare a unor
situaţii de viaţă folosind ortograme;
jocuri de rol.
5
CONŢINUTURILE ÎNVĂŢĂRII
Vorbirea corectă : a identifica ortograme din mesaje audiate, a cere și a da
informații referitoare la ortogramele studiate, a formula o idee/ o opinie;
Cratima – liniuța de unire - și rolul ei în delimitarea cuvintelor unei
ortograme;
Omofonia dintre cuvinte și ortograme;
Utilizarea ortogramelor (ortograme cu caracter permanent;ortograme
cu caracter accidental):
i-a/ia; i-au/iau; i-am, i-ai, i-ați; l-a/la; ne-a/nea; ne-am/neam; ne-ai, ne-au,
ne-ați; v-a/va;v-am, v-ați, v-au; n-ai/nai; ce-l/cel;nu-l/nul;n-am, n-a, n-are,
n-ați, n-au; mi-e/mie; m-ai/mai; n-am, m-a, m-ați, m-au; să-i/săi; să-mi, să-ți,
să-l;ce-a/cea; ce-i/cei; c-ar/car; c-aș/caș; că-i/căi; c-ai/cai; ce-ai/ceai;
m-or/mor; ți-e/ție; deal/deal; a-i/ai; c-am/cam; i-ar/iar; l-aș/laș; mi-a/mia;
s-ar/sar; v-ar/var; alte ortograme identificate de elevi în textele studiate în
ora de comunicare în limba română
MODALITĂȚI DE EVALUARE
Observarea sistematică
Probe orale
Probe scrise
Portfoliul
Autoevaluarea
6
BIBLIOGRAFIE
1.Norel, Mariana, Metodica predării limbii şi literaturii române în
învăţământul primar; Braşov, 2010;
2.Academia Română, Dicţionar Ortografic, Ortoepic şi Morfologic al limbii
române, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2005
2.Bărbulescu, A. Neculai, C., Exersăm, ne jucăm, ortograme învățăm, editura
Carminis, Pitești, 2012;
3. Berdescu, G., Ortografia în şcoală, E.D.P.,Bucureşti, 1973;
4.. Blideanu, Eugen, Şerdean, Ioan ,Orientări noi în metodologia studierii
limbii române în ciclul primar, E.D.P., Bucureşti, 1981;
5. Constantinescu, Maria, Capcanele ortografiei,E.D.P., Bucureşti, 1996;
7
PLANIFICARE CALENDARISTICĂ
Clasa a II-a
Nr.
crt.
UNITATEA
DE
ÎNVĂȚARE
Com-
petente
speci-
fice
CONŢINUTURI/
Detalii de conţinut
Nr.
de
ore
Peri-
oada
OBS.
1.
Bun venit
în lumea
ortogramelor!
C1
C4
Vorbirea corectă : a identifica
ortograme din mesaje audiate, a
cere și a da informații referitoare
la ortogramele studiate, a
formula o idee/ o opinie
2 16.IX-
23.IX
2. Scriem
corect!
C2
C3
C4
Cratima – liniuța de unire - și
rolul ei în delimitarea
cuvintelor unei ortograme;
Utilizarea ortogramelor: i-a/ia;
i-au/iau; l-a/la; ne-a/nea;
ne-am/neam;
Texte suport: Haplea, N.
Batzaria; Un om năcăjit, M.
Sadoveanu
7 30.IX-
18.XI
3.
Limba
română- o
comoară
C2
C3
C4
Omofonia dintre cuvinte și
ortograme
Utilizarea ortogramelor:ne-ai,
ne-au, ne-ați; v-a/va;v-am, v-ați,
v-au ;
Texte suport: Cântec, de George
Coşbuc; Cuiele, după Pop
Simion
7 25XI-
3.II
8
4. Ţara fulgului
de nea
C2
C3
C4
Modificări suferite de unele
cuvinte când intră în componenţa
unor ortograme, cu indicarea
sunetelor/literelor „pierdute”
Utilizarea ortogramelor:
n-ai/nai; ce-l/cel;nu-l/nul;n-am,
n-are, n-ați
Texte suport: La săniuş, Ion
Agârbiceanu; Amintiri dintr-o
iarnă, A. Vlahuţă
Recapitulare
Evaluare
7 17.II-
31.III
5.
O rază de
soare pentru
fiecare
C2
C3
C4
Ortograme cu caracter
permanent : i-am, i-ai, i-ați;
Ortograme cu caracter
accidental:n-am,n-a, n-are, n-ați,
n-au
Texte suport: Mama, Nichita
Stănescu; Concertul primăverii,
G. Coşbuc
6 7.IV.-
26.V.
6. În ţara
copilăriei
C4
C5
Ortograme identificate de elevi
în textele studiate în ora de
comunicare în limba română
Text suport: Îndemn, Demostene
Botez
Recapitulare
Evaluare
2 2.VI.-
9.VI.
9
PLANIFICARE CALENDARISTICĂ
Clasa a III-a
Nr.
crt.
UNITATEA
DE
ÎNVĂȚARE
Com-
petente
speci-
fice
CONŢINUTURI/
Detalii de conţinut
Nr.
de
ore
Peri-
oada
OBS.
1.
Să ne amintim
din clasa a
II-a!
C1
C4
Vorbirea corectă : a identifica
ortograme din mesaje audiate, a
cere și a da informații referitoare
la ortogramele studiate, a
formula o idee/ o opinie
2 14.IX-
21.IX
2.
Carte
frumoasă,
cinste cui te-a
scris!
C2
C3
C4
Cratima – liniuța de unire - și
rolul ei în delimitarea
cuvintelor unei ortograme;
Utilizarea
ortogramelor:cea/ce-a; iar/i-ar;
cei/ce-i;cam/c-am;mai/m-ai;mie/
mi-e
Texte suport: Camaradul meu,
Coretti, de Edmondo de Amicis;
Un joc nou, de Călin Gruia
7 28.IX-
23.XI.
3.
Mult e dulce
şi frumoasă
limba ce-o
vorbim...
C2
C3
C4
Omofonia dintre cuvinte și
ortograme
Utilizarea
ortogramelor:nul/nu-l;săi/să-i;
n-am; mor/m-or; ceai/ce-ai
Texte suport: Cântec de adormit
Mitzura, de Tudor Arghezi;
Fetiţa care l-a luat pe NU în
braţe, după Octav Pancu-Iaşi
7 7. XII.
22.II.
10
4. Împărăţia
cuvintelor
C2
C3
C4
Modificări suferite de unele
cuvinte când intră în componenţa
unor ortograme, cu indicarea
sunetelor/literelor „pierdute”
Utilizarea ortogramelor:
săl/să-l; nu-i; car/c-ar; cam/c-am
Text suport: Stejarul din
Borzeşti, de Eusebiu Camilar
Recapitulare
Evaluare
6 1.III
-26.IV
5. Limbă şi
comunicare
C2
C3
C4
Ortograme cu caracter
permanent:m-aş,n-aş
Ortograme cu caracter
accidental:n-am,n-a, n-are
Texte suport: Ce te legeni...,
Mihai Eminescu; Mama, de
Nicolae Labiş
5 3.V.-
31.V.
6. În aşteptarea
vacanţei
C4
C5
Ortograme identificate de elevi
în textele studiate în ora de
comunicare în limba română
Recapitulare
Evaluare
2 7.VI.-
14.VI.
11
TEXTE SUPORT
Haplea
de Nicolae Batzaria
-Măi, nevastă, zice Haplea,
Pantalonii ăştia-i vezi?
Hai, te-apucă şi degrabă
Cu o palmă să-i scurtezi !
Căci diseară, hei, diseară
Este mare tămbălău,
Merg la nunta lui Tănase
Şi-o să fie lată, zău.
Însă-aude şi băiatul
Doar îl ştiţi pe Hăplişor –
Pe furiş, ia pantalonii,
Merge drept la croitor.
Şi-i dădu ca să-i scurteze.
– M-a trimis, ii zice, tata,
Ca să-i tai un lat de mână
Şi-ntr-un ceas să fie gata.
Croitorul, se-nţelege,
I-a scurtat, i-a potrivit.
Hăplişor îşi zice:” Tata
O să fie mulţumit. »
Aşteptând să-i dea răsplata,
În cuier i-a atîrnat.
Când îi vede Haplea-şi zice:
„Frosinica i-a uitat.”
Se-apucă să-i faca singur,
Şi-auziţi-l să poftească
Croitorul cel mai meşter
Mai frumos să-i potrivească.
Mai târziu nevasta-şi zice :
« Pantalonii i-am uitat »
Şi sculându-se grăbită,
12
Înc-o dată i-a scurtat.
Îmbrăcându-i, Haplea vede
De genunchi că i-au trecut:
«- Frosinico, strigă dânsul,
Vin` să vezi cât am crescut ! »
Un om năcăjit de Mihail Sadoveanu
Trei zile bătuseră vânturi sunătoare de la miazăzi, pământul se zbicise, și-n
dumbrăvioara de la marginea satului, la malul Siretului, începusera să înflorească galben
cornii. Baiatul cel mai mititel al lui Dumitru Onișor ieșise cu șase oi la mugurul proaspăt
al primăverii.
Era un copilaș palid și mărunțel și târa pe pământul ravăn niște ciubote grele ale unui
frate mai mare. Ridică spre mine ochi triști, învaluiți ca-ntr-o umbră cenușie și-și scoase
anevoie din cap pălărioara veche pleoștită ca o ciupercă. Îmi dadu buna-ziua c-un glas
moale în care parca suna o suferința timpurie; apoi, acoperindu-se, ridică deasupra oilor
toiegelul alb, îndemnându-le spre crâng.
– Ce mai faci tu, mai flăcaule ? îl întrebai eu. Ai ieșit cu oile la păscut ?
– M-a trimes tătuca să le mai port ! îmi raspunse el serios, cu glasu-i subțirel și peltic; și
se opri.
Oile se opriră și ele și întoarseră capetele spre călăuzul lor.
– Dar ești tu vrednic, bre Niculaeș, să porți un cârd de oi ?
– He, sunt eu vrednic; da acuma n-am ce purta, sunt suparat…
– Cum se poate? Și de ce, ma rog ?
– De ce ? mă întrebă ridicând spre mine fruntea pe care sta zimțuit în neregulă păru-i
buhos; pentru că în primavara asta tot ne-au cazut din oi; ș-acuma am ramas numai cu
acestea șase…
Deși ”flacaul” cu care vorbeam era numai de-o șchioapă, deși intrase în a opta primăvară
a vieții lui, năcazul lui era adânc și serios; zâmbetul meu pieri pe dată.
– Și v-au murit multe, bre Niculăeș ?
– Multe… răspunse el grav, rezemându-se înaintea mea în băț, ca ciobanii. Tătuca întruna
blastăma și suduie când cade câte-o oaie; mă mai bate și pe mine câteodata; dar parcă eu
ce-s vinovat ? Acu, azi, mi s-a întâmplat alta. Când ieșeam din sat, a trecut unul repede cu
căruța și mi-a pălit o oaie. A dat-o jos. Acuma abia umblă și abia suflă. Are să se ducă și
asta. Era a mămucăi și mi-o lăsase mie…
13
Glasul lui dintr-o data scăzuse într-un tremur de lacrimi.
– Și pe omul care ți-a pălit oaia nu-l cunoști ?
– Nu-i din sat de la noi, nu-l cunosc.
– De ce nu te-ai întors repede să-i spui lui tatu-tău ?
– Tătuca nu-i acasa; a ieșit la arat cu cei mari.
– Și de ce spui că ți-o lăsase mămuca-ta ție ?
– Apoi nu știi ? Eu n-am mamă. A murit în postul Crăciunului și ne-a lasat singuri. Acu
n-are cine ma spăla, n-are cine mă îngriji… n-are cine-mi spune o vorba bună… Într-o zi
i-a fost rău, s-a pus în pat, ș-a murit într-o duminică. Și-nainte de asta, m-a mângâiat așa
pe frunte și mi-a spus că-mi lasă mie mioara asta…
Copilul cel mărunțel îmi vorbea cu seriozitate și cu durere, ca un om mare. Aș fi vrut
să-l mângâi într-un fel, dar nu-mi venea în minte ce-aș putea spune unui copil. Ș-o
desmierdare cu mâna pe fruntea lui cu păr zbârlit nu era o mângâiere pentru acest om.
Văzându-mă că tac, el mă privi cu luare-aminte.
– Apoi eu mă duc să-mi pot oile… îmi zise el cu hotărâre.
Și urnindu-se din loc, începu a-și târâi iar ciubotele grele, îndemnând cu baăul alb oile
spre dumbrăvioara de la malul Siretului.Începui a merge și eu alaturea de el, pe cărarea
proaspat zbicită. Cerul era limpede, soarele umplea câmpiile de lumină, și din când în
când se vedea Siretul scânteind la cotituri.
– Uite, asta-i oaia palită… îmi zise Niculaeș atingând cu bățul mioara care pășea încet,
șchiopătând, în urma cârdișorului. Apoi, dac-a pieri și asta, are de ce mă păli şi mustra
tătuca… parcă nu mi-ar ajunge mie supărarea pe care-o am…
Smârcâi din nas și-și trecu pe deasupra buzelor mânica lungă a anteriului. Apoi oftă
adânc.
– De ce oftezi, Niculaeș ?
La o asemenea întrebare de prisos copilul nu-mi răspunse.
– Cand era mămuca bolnavă, zise el într-un târziu, eu, care eram cel mezin, stăteam lângă
dânsa, ca să-i dau apă, când îi era sete… Avea arșița mare. Eram singuri; ceilalți erau
pe-afara, după treburi. Și ea-mi spunea să fiu cuminte după ce s-a duce ea, și s-ascult pe
tătuca. Și eu o întrebam așa: Unde-ai să te duci, mămuță ? Și ea-mi spunea: Apoi eu am să
mor, Niculaeș, și tu să nu spui la nimeni… Eu nu spuneam, dar tătuca știa și el asta și era
supărat și tot trântea și izbea și întreba: Da cât ai sa mai bolești, mai fumeie ?…
Copilul vorbea încet cu glasul lui de suferință și nu mă privea; parcă nu vorbea cu mine și
sta la sfat cu oile lui ca totdeauna.
- Da tu de ce mergi așa de moale ? întrebă el pe mioara lui. Așa-i că te doare ? Te-a
trântit și te-a pălit răul cela… He, dac-aș fi fost eu batâr ca bădița Mihai, l-aș fi apucat de
piept și l-aș fi scuturat: Mai, cum să-mi calci tu mie oaia ?… Hai încet, c-apoi în
dumbrava te-i hodini…
– Nu te teme, Niculaeș, că nu piere… îi zisei eu.
Lăsai pe Niculaeș al lui Onișor singur în liniștea țărmului și pornii în josul apei, spre
locuri care și mie îmi aduceau aminte de anii cei de demult. Imaginea copilului însă
nu-mi dispărea dinaintea ochilor și galsul lui trist îmi suna necontenit în urechi. Cu mama
lui, Irina lui Avram, copilărisem în școala și-mi aduceam aminte mai ales de ochii înecați
de un val fumuriu: ochii ei îi avea și copilul. Fusese o fată vioaie și aprigă, foarte
frumoasă și cuminte. De toate darurile ei avusese parte Dumitru Onișor, gospodar bun,
dar om hursuz și cam cărpanos.
14
Acuma Irina noastra cea de odinioară murise; povestirea copilului îmi adusese aminte
de toate cele de demult frumoase și pentru totdeauna pierdute. Murise, lăsând sufletul ei
cald și mintea ei bogată copilului – care sta acum sub mesteceni la malul apei, vorbind cu
oițele lui.Mormântul ei, ca al tuturor în tristele noastre țintirimuri, n-avea nici un semn și
nici o floare și Onișor își ara ogorul nepăsator, îngrijit numai de holda de mâne. Amintirea
Irinei noastre trăia numai în copilul cel palid. Duioșia ei, înțelepciunea ei și ceea ce era în
sufletul ei vis, parcă trecuseră în măruntul meu tovaraș de drum, în serile acelea
singuratice de suferință, când amandoi sfătuiau cu ochii în lacrimi, ș-afara bântuiau, cu
chinuite plângeri, vifornițile iernii.
De la un loc, de pe înalțimea malului, mă întorsei parcă chemat de cineva și privii în
urmă. Copilul sta sub mesteceni și-l vedeam parcă nedeslușit, ca-ntr-o ceață de lumină.
Oile pășteau în juru-i. Pițigoii își rosteau cu viers subțire veșnicele lor cuvinte de bucurie:
Simț a vară ! simț a vară! Și de buna-samă, ca-n toate zilele, Niculaeș grăia cu oile lui.
Ș-acuma întreba pe mioara cea bolnavă:
– Cum îți mai este ? Tot te mai doare ?…
Oaia răspundea, behaind ușor și dulce.
– Să nu mori, că numai tu mi-ai rămas de la mama… îi zicea el încet.
Cocostarcii clămpăneau în smârcul de peste apă. El îi privea cu luare-aminte. Un pițigoi
veni deasupra capului lui acoperit cu pălăria pleoștită, scârțâindu-și necontenit cântecul.
– Tu ești bucuros și fără grija… îi murmura, ca o mustrare, baiatul. Și ofta, ca un om
năcajit și plin de griji ce se afla…
Târziu, întorcându-mă, îl gasii înseninat, caci mioara i se înviorase. Cu o custură cerca
să-și faca o trișca dintr-o ramurică de răchită. Și când ridica zâmbind ochii spre mine, –
mă izbi deodata o amintire ce brusc izvora ca din negura, ș-o asemanare izbitoare cu ochii
și zâmbetul celei care odată, cu ani în urma, înflorise ca o floare și-mi fermecase c-un
zâmbet și c-o privire un trecător ceas al vieții.
Cântec
de George Coşbuc
Ti-ai mânat prin veacuri turmele pe plai,
Din stejarul Romei tu, mlãdiţã ruptã,
Şi-ţi cântai amarul din caval şi nai.
Dar cumplit tu fost-ai când te-au dus în luptã
Ştefan şi Mihai.
15
Când ţi-or pune piedici duşmanii sã cazi Spada ta sã fie şi de-acum, române,
Fulger care-aprinde, vânt ce rupe brazi,
Şi te-ncrede-a pururi cã vei fi şi mâine
Tare cum eşti azi.
Sus ridicã fruntea, vrednice popor!
Cât vorbim o limbã şi purtãm un nume,
Toţi s-avem o ţintã şi un singur dor -
Mândru sã se nalţe peste toate-n lume
Steagul tricolor!
Cuiele după Pop Simion
Omul avea un fecior rău cum e fierea. Lenea curgea de pe el, în
timp ce cu uşorul trai era frate de cruce. Doar de blestemăţii şi rele era bun. Tătâne-său
nu-l bătu, cum făceau alţi părinţi. Bătu câte un cui în uşă de fiecare boacănă a
neisprăvitului; cuiul şi fapta de ocară.Timpul curse, uşa se umplu; deveni zid de cuie.
N-aveai unde pune un deget şi fiul omului se înfurie, vorbind către tatăl său:
– Nicăieri ca la noi. De ce ai bătut cuie în uşă?
– Tu le-ai bătut, zice tatăl.
– Eu?
– Da. N-ai făcut tu rele, duium, cutare şi cutare, nu mai ţin minte câte, multe, fără număr?
– Făcut, recunoscu fiul.
– De fiecare faptă rea am înfipt câte un cui. Priveşte, ăsta eşti, vorbi tatăl,
posomorându-se rău.
– Nu-i supărare, cuiele se pot scoate; eu voi fi acela, promise fiul.
– Poate făcând tot atâtea fapte bune, spuse tatăl şi îşi văzu de propriile griji.
Odrasla îşi luă rolul în serios, se făcu alt om, de nerecunoscut, încât fapta de laudă şi actul
de mărinimie deveniră obişnuinţă. Nu trecea zi să nu ia cleştele spre a scoate un cui-două
din uşa fărădelegilor lui.
Timpul curse, uşa se goli şi fiul alergă într-un suflet la tatăl său, care albise pe cap, trăgea
să moară. Spuse către el, strălucind de bucurie:
– Văzut-ai, tată? Nu mai e nici un cui. Le-am scos pe toatei
– Dar găurile?
16
La săniuş după Ion Agârbiceanu
La inceputul saptamanii fluturau rar cativa fulgi de nea prin vazduhul sur. Se opreau
pentru o clipa nehotarati, apoi coborau iar si iar se opreau. Parca le parea rau dupa
inaltimile din care veneau. Numai la o saptamana si iarna s-a instapanit peste lume,pana
la marginea zarii.
-Cojoc gros ca in anul acesta n-a mai avut dumneaiei de mult, vorbesc intre ei batranii.
Ulitele satului sunt acoperite de un covor alb si gros. Casele par mai mici, dormitand sub
acoperisurile grele. Gerul s-a mai muiat si copiii sa-tului au si pornit cu saniutele pe
coasta. Locul e larg, asa incat pot pleca deodata zeci de saniute ce vin ca trasnetul pana la
poale.
Mult s-au mai rugat Vasilica si Niculaita de parinti sa-i lase si pe ei cu saniuta.
– Daca patiti ceva? Acolo sunt si sanii mai mari care va pot dobori.
Dar, pana la urma, au primit ingaduinta. Se facura amandoi cai si pornira in fuga catre
coasta saniusului. Obrajii le ardeau de bucurie si ochii le scanteiau.
-Sezi tu inainte, Vasilica!
-Ba sezi tu!
-Sa sada cel care stie sania mai bine, zise un baiat de alaturi.
Pana la urma se aseza Vasilica in fata. Apoi ceru sa conduca si Niculita.
Sania se rasturna de doua ori. Trecu la carma iar Vasilica. Si tot asa, nici nu stiau cum
fuge timpul.
Se insera cand copiii intrara in curte.
– Acum se vine? le striga mama. N-ati patit nimic?
-N-am patit. Si copiii intrara bucurosi in casa, cu gandul ca a doua zi vor merge iar la
saniat.
17
Mama, Nichita Stănescu
Spune-mi care mamă-anume
Cea mai scumpă e pe lume?
Puii toţi au zis de păsări,
Zarzării au zis de zarzări,
Pesşişorii, de peştoaică,
Ursuleţii, de ursoaică,
Şerpişorii, de şerpoaică,
Tigrişorii, de tigroaică,
Mânjii toţi au zis de iepe,
Firul cepii-a zis de cepe,
Nucii toţi au zis de nucă,
Cucii toti au zis de cucă,
Toţi pisoii, de pisică,
Iară eu, de-a mea mămică.
Orice mamă e anume,
Cea mai scumpă de pe lume!
Concertul primaverii
George Cosbuc
Chiar acum din crâng venii
- Şi c-o veste bună!
Iaraşi e concert, copii;
Merg şi eu, şi tu să vii,
Mergem împreună.
Vrei programă, lămurit?
18
Stai putin să caut.
Cucul, un solist vestit,
De printr-alte ţări venit
Va cânta din flaut.
Cântareaţa dulce-n grai,
Cea numită „perla
Cântăreţilor din mai"
Dulce va doini din nai
Multe doine mierla.
Va-ntona apoi un psalt
„Imnul veseliei"
Corul dintr-un fag înalt.
Vor canta-n sopran şi-n alt
Graurii câmpiei
Turturelele-n tenor,
Şi-alte voci măiestre,
Toate după glasul lor.
Vor urma dup-acest cor
Fel de fel de-orchestre,
Voci de gaiţe cari fac
Să scoboare ploaia,
Şi-ntr-o scoarţă de copac
O sa bată tica-tac
Tactul gheunoaia.
Iar naţionale-apoi,
Cobze şi-alte hanguri,
Glas de fluier şi cimpoi
Pitpalaci şi cintezoi
Şi-un taraf de granguri.
Se vor pune-apoi pe joc
Până chiar şi surzii,
Când vor prinde dintr-un loc
Să ne cânte hori cu foc
Din tilincă sturzii.
Vom cânta şi noi ce-om şti,
Cântece din carte.
Şi, de va putea veni
Vântul, şi el va doini,
Că e dus departe.
19
Îndemn, Demostene Botez
Când te duci seara la culcare
Şi-ti pui o mână sub obraz,
Să te -ntrebi cu-ngrijorare:
-“Ce-am facut oare azi?”
O zi trecută fără fapte
Care să-ţi fi rămas in minte,
În viaţa ta e ca o noapte
Sau ca un basm fără cuvinte.
E ca şi cum n-ai fi trăit
Si ţi-ai pierdut o zi din viaţă,
Si soarele s-ar fi oprit
Căzut in somn de dimineaţă.
Cât timp tu n-ai facut nimic,
Pământul s-a-nvârtit o dată,
Si doar nu-i atât de mic,
Şi-a dus in spate lumea toată.
Să-ti fie aceste vorbe îndemn
Al vietii tale care vine,
Să laşi pe unde treci însemn
Că ai facut şi tu un bine.
Si de eşti vrednic cum aş vrea,
Drept semn al timpului prezent,
Tu să ridici prin munca ta
Si gândul tău, un monument.
20
Camaradul meu, Coretti după Edmondo de Amicis
Tata m-a iertat. Eu însă, tot aveam inima îndoită, şi mama, ca să mă facă să mai uit,
mă trimise cu fiul cel mare al portarului, să mă plimb pe Corso (Bulevardul oraşului). Pe
la jumătatea drumului, când treceam pe lângă un car cu lemne, ce stătea dinaintea unei
prăvălii, auzii pe cineva strigându-mă pe nume; era Coretti, camaradul meu, acela cu
flaneluţa cafenie şi cu căciuliţă de blană de pisică. Sărăcuţul, era asudat şi obosit de tot,
căci ducea în spinare o sarcină de lemne. Un om ce se afla în car îi dădea lemnele rând pe
rând. El le căra în prăvălia tatălui său şi le grămădea cu grabă într-un colţ.
— Ce faci Coretti, îl întrebai eu.
— Nu vezi? îmi răspunse el, întinzând mâinile ca să mai prindă alt rând de lemne, îmi
repet lecţia!
Eu râsei. El, însă, vorbea serios şi, ţinând lemnele cu amândouă mâinile, începu să
rostească umblând: Verbul variază după: persoană, număr, şi după timpul când se petrece
lucrarea…, aşeză lemnele şi reîncepu: şi după modul cum se face lucrarea…,
întorcându-se de la car cu un alt braţ de lemne: după persoana în care lucrarea este
înfătişată.
Aceasta era lecţia noastră de gramatică pentru a doua zi.
— Ce să fac! îmi zise el, mă folosesc de timp. Ce vrei? Omul face cum poate! Tata a
plecat cu rândaşul după o afacere. Mama e bolnavă. Trebuie să descarc eu lemnele şi
totodată îmi repet gramatica. Ştii că e grea lectia de azi? Nu-mi intră în cap cu nici un
chip! Apoi zise către omul cu carul:
— Tata a spus că o să se întoarcă pe la şapte, vino atunci să-ţi plătească! Carul porni.
Haide! Nu vii puţin în prăvălie? îmi zise el. Intrai: era o odaie mare, plină cu lemne şi
mănunchiuri de surcele; un cântar era aşezat deoparte.
— Crede-mă că am muncit zdravăn azi, adăugă Coretti, sunt silit să-mi învăţ lecţia pe
apucate. Îmi scriam propoziţiile, când intră cineva, ca să cumpere lemne. M-am aşezat iar
la scris; iată că vine carul. Am fost nevoit azi de dimineaţă, să merg de două ori la târgul
de lemne, tocmai acolo, în piaţa Veneţiei. Nici nu-mi mai simt picioarele, şi vezi ce
umflate îmi sunt mâinile? Ce m-aş face dacă ar trebui să desenez azi! Vorbind astfel,
mătura frunzele uscate şi aşchiile care stăteau risipite pe podea.
— Ia spune-mi, Coretti, unde îţi înveţi lecţiile? îl întrebai. Negreşit că nu aici, răspunse el,
vino de vezi. Mă duse într-o odăiţă din dosul prăvăliei, care serveşte totdeodată de
bucătărie şi de sufragerie, cu o măsuţă într-un colţ, pe care erau aşezate: cărţile, caietele şi
lucrarea începută.
— Uite, zise el, rămăsesem, la răspunsul al doilea: din piele se fac încălţăminte, cingători,
21
chingi… am să adaug: geamantane, sipete. Luă condeiul în mână şi scrie mai departe cu
frumoasa lui caligrafie.
-E cineva aici? se auzi strigând din prăvălie. Era o femeie, care venea să cumpere surcele.
— Îndată! răspunse Coretti, sărind de pe scaun; apoi cântări mănunchiurile, luă paralele,
alergă la registru, ca să înscrie vânzarea şi se întoarse la lucrarea lui zicând:
-Ia să vedem dacă voi putea să sfârşesc periodul! şi începu să scrie: saci de călătorie,
raniţe pentru soldaţi!
— Aoleo! Cafeaua dă în foc! strigă el deodată şi alergă la vatră, să tragă ibricul la o parte.
— E cafeaua mamei, îmi zise el, am fost silit să învăţ cum se face… Aşteaptă-mă puţin să
i-o duc! Ba vino şi tu; mamei i-ar părea bine să te vadă. E în pat de şapte zile, biata
mamă!
— Arşi! Tot mereu mă ard la deget cu ibricul ăsta! Ce să mai adaug după raniţele
soldaţilor?… Trebuie să mai găsesc ceva şi nu-mi vine deloc în minte.
— Hai la mama! Deschise o uşă şi intrarăm într-o odaie tot aşa de mică. Mama lui Coretti
era culcată într-un pat mare şi legată cu un tulpan la cap.
— Ţi-am adus cafeaua, mamă! zise Coretti, dându-i ceaşca. Băiatul ăsta e un camarad
de-al meu.
— Bine, domnişorule, zise buna femeie, bravo, drăguţule! Vii să cercetezi pe bolnavi,
nu-i aşa?
În vremea aceea, Coretti aşeza pernele de la spatele ma-mei sale, trăgea plapuma, aţâţa
focul, gonea pisica de pe dulap.
— Îţi mai trebuie ceva mamă? întrebă el, luându-i ceaşca goală.
— Ai luat două linguri de sirop? Când s-o isprăvi, dau e fugă până la spiţerie. Lemnele
sunt descărcate. Pe la patru o să pun carnea la foc, după cum m-ai învăţat dumneata, şi
când o trece pe aici femeia cu unt, o să-i dau patruzeci de lire. Nu te îngriji, mamă, totul
merge strună.
— Îţi mulţumesc, Coretti, răspunse femeia, dragul mamei la toate se gândeşte!
Biata bolnavă îmi dete o bucăţică de zahăr. După aceea, Coretti îmi arată o mică poză; era
portretul tatălui său în uniformă militărească; avea pe piept medalia Virtutea militară
câştigată la 1866 în regimentul prinţului Umbert.
Seamănă la chip cu fiul său, are ochi tot aşa de vii, zâmbetul tot aşa de vesel.
Ne întoarserăm în bucătărie.
— Am mai găsit ceva, zise Coretti, şi adăugase pe caiet: se fac hamuri de cal.
— O să fac diseară ce mi-o mai rămâne din lecţii, căci am de gând să mă culc târziu. Bine
de tine, că ai atâta timp, ca să înveţi şi îţi mai rămâne şi de plimbare!
Coretti este totdeauna un sprinten şi harnic copil.
Intrând în prăvălie, aşeză lemnele pe capră şi începu să le taie în două cu fierăstrăul,
zicând: „Iată gimnastică!… Mai bună decât întinderea braţelor înainte…”
— Aş vrea, când s-o întoarce tata, să găsească toate lemnele tăiate: ce mulţumit ar fi!
Atâta numai că, după ce tai lemne fac nişte t şi l de parcă sunt şerpi. Bine zice profesorul;
dar ce să-i fac? Am să-i spun curat, că am fost silit să muncesc cu mâinile. Dar ce m-ar
bucura mai mult, ar fi să văd pe mama sculată. Azi, slavă Domnului, îi este ceva mai
binişor. Gramatica o s-o învăţ mâine, în zori de zi. Iacă şi carul cu butuci! La muncă,
băiete!
22
O cărucioară plină cu butuci se opri dinaintea prăvăliei. Coretti alergă la uşă să vorbească
cu căruţaşul. După aceea, întorcându-se, spre mine, îmi zise:
— Acum nu mai pot sta de vorbă cu tine, să ne vedem sănătoşi, prietene, mâine! Ce bine
îmi pare că ai venit să mă vezi! Plimbare bună! Bine de tine.
Mă strânse de mână şi se apucă să care butuci, începând iarăşi să alerge de la car la
prăvălie, cu faţa rumenă ca un trandafir, sub căciula lui de blană de pisică, voios şi
sprinten, încât ţi-era drag să te uiţi la el.
— Ferice de tine! strigă el încă o dată.
— Nu, Coretti, nu! Tu eşti mai fericit: tu, căci înveţi şi munceşti mai mult decât mine: tu,
fiindcă ai dat ajutor părinţilor tăi: tu, dragul meu camarad, pentru că eşti bun, de mii de
ori mai bun decât mine!
Cântec de adormit Mitzura, Tudor Arghezi
Doamne, fă-i bordei în soare,
Într-un colţ de ţară veche,
Nu mai nalt decât o floare
Şi îngust cât o ureche.
Şi-n pridvor, un ochi de apă
Cu o luntre cât chibritul,
Ca-n crâmpeiul lui să�ncapă
Cerul tău şi nesfârşitul.
Dă-i un fluture blajin
Şi o broască de zmarald.
Şi-n pădurea de pelin
Fă să-i stea bordeiul cald.
Şi mai dă-i, Doamne, vopsele
Şi hârtie chinezească,
Pentru ca, mânjind cu ele,
Slava ta s-o zmângălească.
Şi când totul va fi gata
S-o muta la ea şi tata.
23
Stejarul din Borzeşti de Eusebiu Camilar
Ştefan cel Mare îndrăgise plaiurile Moldovei încă din copilărie. Îi plăcea să se joace
cu copiii răzeşilor. Toţi îi spuneau Ştefăniţă sau Ştefănucă, şi era bucuria lor când venea
prin părţile Trotuşului Mic. Îndesat, sprinten şi ager, nu-l putea nimeni întrece în
aruncarea săgeţilor către uli. Avea ochi albaştri, părul inelat. Purta şi zale uşoare. Şi nişte
pinteni frumoşi. Aşa îl aducea părintele său, Bogdan voievod, dinainte, pe şa, arătându-i
frumuseţi şi bogăţii pe întinsurile patriei, de la Suceava-n jos, dar lui Ştefan îi plăceau cel
mai mult împrejurimile Borzeştilor, unde se afla un stejar uriaş, rotund în coroană, gros
cât să-l cuprindă patru oameni. Acolo se aduna Ştefan cu copiii de prin partea locului.
Toţi dădeau chiote că s-au întâlnit, îndată începea joaca. După ce se minunau de dibăcia
lui Ştefan la săgetarea ulilor, prindeau să se joace „de-a tătarii”. Se despărţeau în două
cete : cei din ceata lui Ştefan erau moldovenii, cei din ceata a doua erau tătarii, în frunte
cu puiul de răzeş Mitruţ.
Pe vremea aceea Moldova era pământ al năvălirilor. Veneau tătarii şi-i pârjoleau până
şi iarba. Erau arse satele şi cetăţile. Oamenii erau legaţi cu juvăţul de gât şi duşi la robie.
Când bătea vestea rea dinspre vadurile năvălitorilor, s-aprindeau focuri pe dealuri, căci
aşa era ştafeta de pe atunci, a moldovenilor: se aprindea un foc mare tocmai pe Prut, în
culmea unui deal mare, şi-l zăreau alţi pândari, de pe alte dealuri, şi aşa focurile
s-aprindeau unul după altul, din deal în deal, până sub pădurile Sucevei. Aşa afla domnul
de primejdie. Îşi aduna oştile de ţară şi oştile în leafă, să ţină piept cumpenei. Dar tătarii
erau mai tari şi nu mai avea pace sărmana Moldovă ! Oamenii fugeau în codru şi-n
munte, în timp ce semănăturile ardeau şi satele erau şterse de pe faţa pământului.
24
II
Era în ziua aceea un văzduh limpede ca lacrima. Înfloriseră trandafirii sălbatici şi
sulfina. Era vremea când cântă toate păsările câmpului, când ţârâie din nişte uşoare strune
miile da gâze de prin fânuri. Ciocârliile umpluseră văzduhul de cântare.
Glasurile copiilor din Borzeşti s-amestecau cu glasurile păsărilor, şi parcă era ziua
aceea un imn închinat frumuseţilor nemuritoare ale firii. Deodată prima ceată de copii, în
frunte cu Ştefăniţă, s-a ascuns la pândă într-o pădurice. Cealaltă, în frunte cu Mitruţ, s-a
ascuns după un deal, pe unde năvăleau de obicei tătarii cei adevăraţi. Apoi s-a arătat
Mitruţ, ca un han tătăresc ce se prefăcea că este, iscodind cu ochii împrejurimile
stejarului. La un chiot al lui, copiii s-au aruncat în năvală, umplând valea de veselia
strigătelor. A ieşit şi ceata lui Ştefăniţă din pădure, şi săgeţile de trestie vâjâiau uşurel,
întrecându-se cu bâzâitul bondarilor. Bătălia a durat aproape un ceas. Tare era Ştefăniţă,
tare şi Mitruţ, dar până la urmă Ştefăniţă a ieşit biruitor.
Prins între nişte lănci de trestie, ca un han-tătar, Mitruţ a fost dus la judeţ, în faţa puilor
de moldoveni. Aşezat pe un butuc, sub stejarul cel rămuros, Ştefăniţă a prins a-l judeca
straşnic, întrebându-l: de ce-i calcă ţara ? de ce ucide copiii? de ce dă foc satelor? Nu se
pot apuca năvălitorii de munca pământului, să nu mai fie spaimă pentru ţara Moldovei?
Întrebându-l, Ştefăniţă îşi limpezea, de fapt, primejdia tătarilor şi necazurile oamenilor.
Îşi strânse pumnii. În lungul obrazului îi aluneca o lacrimă, întâia lacrimă de ciudă.
Văzuse cu ochii lui sate arzând şi carele Moldovei în pribegie. Văzuse şi corbi zburând
spre stârvurile oamenilor. Zărise şi tătari, pe un deal, departe, şi-n urma lor cerul era
înroşit de focuri. Asta era întâia amintire a voievodului despre tătari.
— De ce ? a întrebat înc-o dată Ştefăniţă, aşa de crunt, încât Mitruţ aproape că şi-a
pierdut firea, iar ceilalţi copii au stat din râs. De ce calci pământ străin, han nelegiuit?
Ce pedeapsă i se cuvine pentru că a năvălit în ţară străină?
— Să i se reteze nasul… a spus unul.
— Nu! e prea puţin! a răspuns Ştefaniţă.
— Să i se scoată ochii …
— Nu, e prea puţin!
— Atunci spânzurat să fie de ramurile stejarului… a spus altul, şi Mitruţ nu mai putea
de bucurie că va fi legat cu frânghiile de subsuori şi urcat sus, sus, cum nu mai urcase
niciodată !
Copiii şi-au desfăcut cingătorile, apoi şi le-au legat una de alta. Toţi râdeau şi chiuiau,
numai Ştefăniţă stătea încruntat şi tăcut, ca un adevărat judecător al năvălitorilor.
— Aşa! a spus el, în timp ce copiii ceilalţi îl trăgeau pe Mitruţ în sus.
Mitruţ râdea şi bătea din palme.
25
L-au urcat până la jumătatea stejarului, şi l-au lăsat în leagănul uşurel al vântului.
Deodată, cum râdea el aşa şi se legăna, s-a uitat departe. A îngălbenit! Glasul i-a pierit în
gât! Abia a izbutit să strige:
—Tătarii!… Vin tătarii! Vin tătarii…
Şi se uita cu groază cum vin tătarii cei adevăraţi, în galopul cailor, cu iataganele-n dinţi,
cu şomoioguri aprinse în vârful suliţelor.
– Coborâţi-mă repede… vin tătarii! a strigat el a doua oară, dar copiii au luat-o la fugă,
spre sat, ţipând:
— Tătarii… vin tătarii!
Au prins să bată clopotele de furtună. Oamenii apucau spre codru, ori înşfăcau parii
afumaţi la capăt, furcile, coasele şi topoarele, gata de apărare. Pretutindeni s-auzeau
ţipetele copiilor şi-ale femeilor:
— Tătarii!… vin tătarii!…
Şi băteau mai tare clopotele.
III
Tătarii năvăleau într-o trâmbă lungă, şi-n urma lor colburile urcau până-n înălţimi,
amestecate cu fumurile satelor aprinse. Cum au ajuns sub stejarul din Borzeşti, hanul
năvălitorilor l-a zărit între ramuri pe Mitruţ, aproape mort de spaimă.
— Ce-i facem copilului din stejar? a întrebat un ataman. Tragem cu săgeţile în el?
— Nu! a răspuns hanul. Dacă trage careva în el vreo săgeată, îl ucid…
— De ce? s-au mirat tătarii.
— Pentru că pe acest pui de moldovean vreau să-l ucid eu! Fac rămăşag că-l
nimeresc drept în inimă, cu prima săgeată…
— Să vedem… au spus celelalte căpetenii şi cetele s-au aşternut pe vale, în priveală.
— Fie-ţi milă… a răcnit Mitruţ, când hanul a întins arcul, dar n-a mai apucat să spună
nimic, căci o săgeată l-a nimerit drept în inimă şi l-a omorât.
Apoi trâmba a sărit pe cai, a pornit galop, dând foc satelor, ucigând şi prăpădind tot, spre
Suceava-n sus.
IV
În vremea asta, Bogdan Voievod galopa spre munţi, ţinându-l pe Ştefaniţă dinaintea lui.
Se lăsase întunericul. Cărarea codrilor urca.
— Niciodată să nu uiţi, fiul meu… îi spunea voievodul. Copilul din Borzeşti trebuie
răzbunat!
26
— Niciodată n-am să uit, tată… a răspuns Ştefaniţă. Pe Mitruţ am să-l răzbun eu, cu
mâna mea! Dacă trăieşte hanul până cresc eu mare, îl spânzur de stejarul din
Borzeşti…
— Aşa să faci! i-a răspuns tatăl. Ca să se înveţe minte, să nu mai omoare oameni
nevinovaţi, să nu mai calce pământ străin…
Şi Bogdan Voievod i-a grăit toată noaptea, la un schit din munte, arătându-i prin cuvânt
de foc, că apărarea pământului străbunilor e cel mai sfânt lucru al vitejilor!
— N-am să uit, tată ! Am să răzbun sângele lui Mitruţ şi al sărmanei noastre
Moldove…
Pârjolul urca tot înainte, din Ţara de Jos, spre cetatea de scaun a Sucevei. Ardeau
pădurile, ardeau câmpiile. Norodul legat în funii apuca drumurile robiei.
Astfel necăjea Moldova acelor vremuri. Dar cu cât Bogdan Voievod îmbătrânea, se
ridica Ştefaniţă, ca un stejar tânăr! Nu uita nici în somn moartea îngrozitoare a lui Mitruţ.
Cum şi-a pus pe frunte coroana Moldovei, întâi a vrut să facă rânduială dinspre tătari. Nu
le-a călcat pământurile, ci a trimis oameni să-i întrebe; se liniştesc sau nu ? Că prea s-a
încruntat lumea de atâta sânge şi năvăliri. Îi sfătuia cu domolul, după firea
moldovenească, să se lase de pradă, să se apuce de lucru, ca oamenii Moldovei, căci cu
prada n-au s-ajungă departe! Să afle banul că ţara are domn tânâr şi viteaz şi va fi vai şi
amar de cei ce-i vor mai călca hotarele…
Hanul a primit cuvântul lui Ştefan cel Mare cu mânie straşnică. A scrâşnit:
— Auzi, câinele ! Cum îndrăzneşte să-mi trimită astfel de cuvânt, mie, hanul
lumilor?!… Cu buzduganul am să-i zdrobesc dinţii! Am să-i tai limba cu paloşul, să
nu mai poată grăi aşa…
— E tânăr şi are cutezanţa tinereţii! i-au spus atamanii. Să-i învăţăm oleacă minte!
Dar ar fi bine, Măria Ta, să rămâi în cort, căci eşti ostenit de bătrâneţe…
—Nu! a răspuns hanul, dând poruncă oştenilor să se pregătească. Mă duc să-l învăţ
minte pe puiul acesta cutezător…
Şi astfel, iar s-au aprins focurile de veste, din deal în deal, de la Prut până la zidurile
Sucevei. Răzeşii Ţării de Jos s-au strâns la Borzeşti, în preajma vadului mare al
năvălitorilor. A coborât şi Ştefan, cu ţara, de cum i s-a adus vestea de cumpănă
Într-o noapte cerul s-a făcut roşu cât ţineau zările. Ardeau satele şi câmpiile. Puţinii
pământeni scăpaţi cu zile veneau îngroziţi, rânduindu-se în oastea voievodului.
Ca să-i amăgească pe tătari spre Borzeşti, Ştefan a trimis înaintea lor o oaste de harţă,
care se ivea din păduri, tăia în duşmani şi iar se făcea nevăzută în singurătăţile
hârtoapelor. Tot aşa, zi cu zi, hanul urmărea oastea de harţă, până ce, într-o dimineaţă, a
zărit stejarul din Borzeşti… A rămas pe gânduri… parcă mai fusese pe aici, în tinereţe…
Nu? Ia să-şi aducă aminte…
— Aici te-ai dovedit cel mai de seamă săgetător… i-a spus un ataman bătrân. Ţi-aduci
aminte ?
— Da, da, îmi aduc aminte… a răspuns hanul, şi în clipa aceea a auzit buciumele şi
cornurile de luptă ale Moldovei!
27
Bătălia cumplită s-a încins cât ai scapăra din ochi. Valea s-a umplut de nechezăturile
cailor, de bufniturile scuturilor. Luceau lăncile. Zbârnâiau săgeţile. Ştefan cal Mare îşi
deschide drum spre inima bătăliei, către han, izbind în dreapta şi-n stânga cu buzduganul!
Striga:
— Izbiţi, feciori, pentru răzbunarea lui Mitruţ… Unde-s răzeşii din Borzeşti ? Izbiţi,
răzeşi!…
Deodată, a ajuns faţă-n faţă cu han-tătarul! Cu o lovitură de buzdugan i-a repezit
paloşul din mână! Îl putea ucide din a doua lovitură, dar l-a luat în pieptul calului şi l-a
cârduit deoparte. În vremea asta oştile cotropitoare fugeau mâncând pămîntul.
Apoi, pe la asfinţitul soarelui, moldovenii s-au aşternut la hodină, pe coasta dealului.
— Acum să-l judecăm pe han-tătar!… a strigat Ştefan cel Mare, în faţa cortului aşezat
sub stejar. Ce moarte să-i dăm, răzeşi?
— Să-i scoatem ochii… au bubuit mii de glasuri.
— Să-l trecem prin sabie… au bubuit altele.
— Nu! a răspuns Ştefan cel Mare şi i s-au umezit ochii, amintindu-şi întâmplarea
năpraznică din copilărie. Nu, răzeşi, căci am cu acest lup al pustiei o socoteală…
Han-tătare, ţi-aduci aminte? Tu l-ai ucis pe Mitruţ, între ramurile acestui stejar…
Ridicaţi-l, feciori, în funie…
Apoi, după ce năvălitorul şi-a primit pedeapsa, trei zile şi trei nopţi au stat oştile
moldovene în petrecere.
Astfel se răzbuna Ştefan cel Mare asupra năvălitorilor, tăindu-le pofta de
pâine străină!
Ce te legeni...
de Mihai Eminescu
- Ce te legeni, codrule,
Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?
- De ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l răreşte.
Bate vântul frunza-n dungă -
Cântăreţii mi-i alungă;
28
Bate vântul dintr-o parte -
Iarna-i ici, vara-i departe.
Şi de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec!
Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândurele,
Ducând gândurile mele
Şi norocul meu cu ele.
Şi se duc pe rând, pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Şi se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Şi mă lasă pustiit,
Vestejit şi amorţit
Şi cu doru-mi singurel,
De mă-ngân numai cu el!