Teoria falsificabilității, incadrare între stiintă și pseudostiintă

Teoria falsificaționistă a fost formulată de Karl Popper pentru prima dată în toamna

anului 1919 cu privire la caracterul științific al oricărei teorii1, cu intenția de a găsi criterii de

demarcație între știință și pseudo-știință, nemulțumit fiind de concepția unanim acceptată la

începutul secolului trecut, anume că metoda empirică inductivă (care se baza pe un șir de

observații și experiențe) este cea care distinge între știință și pseudo-știință (sau metafizică). 

          Astfel, Popper ne spune că drept criteriu de demarcație între teorii empirice și neempirice

este falsificabilitatea (sau testabilitatea) teorie, văzută ca „un criteriu al caracterului empiric al

unui sistem de enunțuri”.

         Teoria falsificabilității presupune, pe scurt, formularea unor situații sau evenimente

specifice care, dacă s-ar produce, ar duce la invalidarea teoriei, precum și a unor predicții

riscante care ar decurge din enunțurile de bază. El face o distincție binevenită între

falsificabilitate și falsificare, falsificarea fiind situația în care sunt acceptate efectiv enunțuri de

bază care contrazic teoria. În concepția lui Popper, o teorie poate să fie falsificabilă, fără a fi în

mod necesar falsificată vreodată.2

 

          Argumentul cel mai puternic pe care îl aduce Popper în sprijinul teoriei sale este, după

părerea mea, faptul că trecerea de la particular la general nu ne poate asigura de caracterul

științific al unei teorii, Popper arătându-și scepticismul cu privire la toate formele de confirmare

altele decât logica deductivă. El respinge cu hotărâre logica inductivă 3și afirmă că nu putem fi

niciodată siguri de adevăr, ci doar ne putem apropia de el într-un grad mai mic sau mai mare,

scopul științei fiind sporirea gradului de verosimilitudine.

1 Popper, K., Conjecturi și infirmări, Editura Trei, București, 2002, trad. Stoenescu, Stoianovici, Lobonț, pag. 532 Popper, K., Logica cercetării, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981, trad. Flonta, Surdu, Tivig, pag. 1173 Popper, K., Conjecturi și infirmări, Editura Trei, București, 2002, trad. Stoenescu, Stoianovici, Lobonț, pag. 60

         Cele patru teorii în vogă la vremea respectivă care i-au suscitat interesul în a stabili criterii

precise de științificitate a unei teorii erau: teoria relativității a lui Einstein, marxismul, freudismul

și psihologia individuală adleriană, ultimele trei fiind teoriile a căror pretenție de științificitate o

problematizează. Pornind de la observația că ceea ce aveau în comun cele trei teorii erau puterea

explicativă și atracția pe care o exercitau asupra oamenilor, el ajunge la concluzia că, practic, nu

exista niciun eveniment sau comportament care să infirme vreuna din teoriile respective. Un

psihanalist va susține că teoriile sale sunt confirmate atât în situația în care pacientul  primește

interpretările sale, cât și în cea în care le respinge (respingerea fiind pusă pe seama mecanismelor

de apărare ale pacientului sau a rezistenței sale), iar un marxist va găsi în orice ziar confirmări

ale interpretării sale asupra istoriei – atât prin ceea ce se publică, cât și prin ceea ce nu se publică.

„Orice s-ar fi intamplat, teoria era confirmată întotdeauna.”  4declara contrariat Popper.

        În schimb, lucrurile stăteau diferit în privința teoriei relativității: Einstein a formulat o

predicție  care stipula că datorită faptului că lumina este atrasă de corpurile grele (în speță

soarele) în aceeași măsură ca și corpurile materiale, lumina unei stele din apropierea soarelui ar

ajunge pe pământ în așa fel încât ar părea că steaua se mișcă atât față de soare, cât și față de alte

stele. Lucrul acesta a putut fi confirmat în timpul expediției lui Eddington, care a permis

efectuarea unor fotografii cu poziția stelelor în timpul eclipsei de soare din 1919 și compararea

lor ulterioară cu fotografiile făcute în timpul nopții, putându-se calcula astfel distanțele față de

Soare în cele două instanțe. Popper a considerat predicția lui Einstein „riscantă” pentru că putea

fi infirmată de observațiile efectuate în timpul eclipsei.

           În urma acestor observații, filosoful trage concluzia că lipsa caracterului neinfirmabil al

unei teorii o plasează automat în categoria pseudo-științelor, dat fiind că nu confirmările sunt

acelea care dau valoare științifică teoriei (de altfel, confirmări se pot găsi destul de usor), ci

faptul de a fi rezistat oricăror tentative ingenue de falsificare a ei. Singura excepție în care

confirmarea era demnă de luat în seamă o constituia cazul în care aceasta rezulta în urma unei

încercări serioase, dar eșuate, de a fi falsificată, situație în care era apoi considerată drept

„dovadă coroboratoare.”5

4 Popper, K., Conjecturi și infirmări, Editura Trei, București, 2002, trad. Stoenescu, Stoianovici, Lobonț, pag. 555 Popper, K., Conjecturi și infirmări, Editura Trei, București, 2002, trad. Stoenescu, Stoianovici, Lobonț, pag. 55

           Testarea unei teorii este în strânsă legătură cu atitudinea critică (științifică, în opoziție cu

cea dogmatică, pseudo sau preștiințifică, primitivă) care trebuie să caracterizeze omul de

știință.   

           În opinia lui Popper, nu există un procedeu mai rațional de a progresa în cunoașterea 

lumii în care trăim decât metoda încercării și erorii, a conjecturii și a infirmării.6

                    

Contra-argumentul lui Newton-Smith;

Teoria falsificaționistă a stârnit mari controverse și mulți filosofi au adus diverse contra-

argumente la aceasta, dar aici mă voi opri la argumentul lui Newton-Smith exprimat în cartea sa

„Raționalitatea științei”, anume cel care se referă la acceptarea dovezilor coroboratoare în

favoarea alegerii unei teorii față de o teorie rivală. Newton-Smith atacă pretenția lui Popper după

care dovezile coroboratoare pot spori gradul de credibilitate al unei teorii nefalsificate.

         Newton-Smith reface argumentarea lui Popper 7 și arată că în condițiile în care pretinde că

o teorie curentă are un grad de credibilitate mai mare decât una precedentă și, drept urmare, un

grad mai mare de coroborare, aceasta fiind indiciul credibilitatii, atunci Popper folosește un

argument inductiv îndoit: o dată pentru a stabili o corelație între coroborare și credibilitate și a

doua oară pentru a stabili că știința modernă este mai aproape de adevăr decât cea din secolele

trecute. În continuare, W.H. Newton-Smith  arată că, pentru a rămâne fideli sistemului popperian

care respinge total logica inductivă, nu putem accepta în acest punct argumente inductive din

moment ce le-am respins la început sau, altfel zis, dacă le acceptăm în cazul dovezilor

coroboratoare, ar trebui să le acceptăm și în cazul teoriei inițiale. Astfel, nu se poate realiza o

legatură între coroborare și credibilitate în sistemul deductivist al lui Popper și, în cazul acesta,

metoda conjecturii și a respingerii formulată de el nu produce teorii cu grad de credibilitate mai

mare, în consecință nu se poate vorbi despre un progres al științei.

         Concluzia lui Newton-Smith cu privire la teoria lui Popper este următoarea: „Vom vedea că

el se confruntă cu următoarea dilemă distructivă: sau demersul științific este complet irațional (în

6 Popper, K., Conjecturi și infirmări, Editura Trei, București, 2002, trad. Stoenescu, Stoianovici, Lobonț, pag.727 W.H. Newton-Smith, Raționalitatea științei, Editura Științifică, București, 1994, trad. M. Dumitru, Bleoca, Botez, Nagăț, pagina 94

termenii săi proprii), sau argumentele inductive, de tipul acelora pe care el le respinge trebuie

dezvoltate în știință.”8

 

Argumentele lui Popper la obiecțiile lui Newton;

  Sir Karl Popper se apără de acuzațiile de iraționalitate ale lui Newton-Smith prin

clarificarea concepției sale cu privire la progresul științific, într-un articol numit „Raționalitatea

revoluțiilor științifice”, inclus în cartea „Mitul contextului”, progres pe care îl prezintă dintr-un

punct de vedere evoluționist, pe modelul selecției naturale darwiniste (ca opus inductivismului),

cu care are în comun metoda încercării și eliminării erorii prin criticism, metodă „care include

severe probe și examinări empirice, încercări de examinare a eventualei slăbiciuni a teoriilor,

încercări de respingere.” 9

          Popper propune două criterii logice importante pentru a evalua rațional și obiectiv

progresul științific, anume unul legat de potențialul de conflictualitate (o teorie nouă trebuie să

contrazică puternic vechile teorii pentru a asigura caracterul revoluționar al progresului științei)

și unul conservativ (teoria nouă trebuie să poată  explica succesul celei anterioare). 10

         Prin introducerea acestor criterii el vrea să arate clar că obiectivitatea și raționalitatea

științei nu este totuna cu obiectivitatea și raționalitatea cercetătorului, care poate avea momente

de inspirație nonrațională, intuitivă, dar fără ca aceasta să afecteze caracterul rațional al

progresului științific.  El aduce exemplul unui matematician care poate avea un moment de

inspirație estetică sau inconștientă a unei demonstrații, dar acest lucru nu înseamnă că

demonstrația în sine va fi irațională și nu va fi examinată critic de către comunitatea științifică.

 

           De asemenea, în „Conjecturi și infirmări”, Popper deja explicase cum înțelege el

conceptul de verosimilitudine și cum răspunde la întrebarea: “De unde ştii că teoria t2 are un

grad mai ridicat de verosimilitudine decât teoria t1?’ , anume, că mai degrabă conținutul de

falsitate dovedită este cel care stă la baza comparației gradului de verosimilitudine al teoriilor, nu

confirmarea inductivă, așa cum explica Newton-Smith în capitolul “Popper-raționalistul

irațional”.

8 W.H. Newton-Smith, Raționalitatea științei, Editura Științifică, București, 1994, trad. M. Dumitru, Bleoca, Botez, Nagăț, pag. 749Popper, K., Mitul contextului, Editura Trei, București, 1998, pagina 2510 Popper, K., Mitul contextului, Editura Trei, București, 1998, pagina 34

         „Astfel, am spus adesea că preferăm teoria t2′ care a trecut anumite teste severe, teoriei t1′

care a eşuat in faţa acestor teste, deoarece o teorie falsă este cu siguranţă mai proastă decât una

care, din câte ştim, s-ar putea să fie adevărată”. 11

 

 

              Teoria falsificaționistă formulată de Karl Popper reprezintă un moment de mare

importanță în epistemologie, cu un impact decisiv asupra modului cum va fi privită atât

cercetarea științifică, cât și omul de știință, din momentul publicării ei. Cu toate că a stârnit și

mai stârnește numeroase critici, perspectiva sa rațională asupra științei a inspirat numeroși

filosofi și cercetători din diverse domenii, care au acceptat falsificabilitatea drept criteriu de

demarcație între știință și pseudo-știință. Newton-Smith nu este singurul filosof care arată că

teoria falsificaționistă suferă de inconsistență, însă, în ciuda criticilor săi, Popper și-a menținut

poziția cu privire la falsificaționism toată viața, încercând să răspundă tuturor obiecțiilor. Deși

mai sunt  filosofi care afirmă că Popper nu a reușit să răspundă definitiv și fără echivoc tuturor

contra-argumentelor aduse  diverselor aspecte ale teoriei formulate de el, contribuția sa la

definirea unui criteriu de demarcație între știință și pseudo-știință, cât și teza verosimilitudinii și

progresului cunoașterii științifice, îl situează printre filosofii cei mai citiți și apreciați ai secolului

trecut și prezent.

11 Popper, K., Conjecturi și infirmări, Editura Trei, București, 2002, trad. Stoenescu, Stoianovici, Lobonț, pag.304

Bibliografie:

Newton-Smith, W.H., Raționalitatea științei, Editura Științifică, București, 1994

Popper, K, Conjecturi și infirmări, Editura Trei, București, 2002

Popper, K, Logica cercetării, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1981

Popper, K, Mitul contextului, Editura Trei, București, 1998