UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ „ION IONESCU DE LA BRAD IASI”

FACULTATEA DE AGRICULTURĂ SPECIALIZAREA AGRICULTURĂ

Prof. univ. dr. MIHAIL AXINTE

FITOTEHNIE VOL.I

ANUL IV INVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

EDITURA „ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI - 2006

1

PROBLEME GENERALE DE FITOTEHNIE 1.1. DEFINIŢIE, OBIECT, IMPORTANŢĂ, LOCUL ÎN RÂNDUL DISCIPLINELOR AGRONOMICE. Fitotehnia este ştiinţa agronomică care, pe baza cunoaşterii biologiei

plantelor şi a cerinţelor acestora faţă de factorii de vegetaţie, caută şi foloseşte cele mai potrivite căi şi metode de cultivare pentru ridicarea calitativă şi cantitativă a producţiei, în limitele eficienţei economice şi cu protecţia mediului înconjurător.

Fitotehnia îşi trage numele din cuvintele greceşti phyton (plantă) şi tehne (artă, meşteşug), care ar defini arta sau meşteşugul de a cultiva plante. În sens larg al noţiunii , intră în preocupările fitotehniei cultivarea tuturor plantelor anuale, bienale şi perene, ierboase ori lemnoase. În sensul restrâns al noţiunii, sens folosit actualmente, fitotehnia se ocupă numai de „plantele de câmp” care se cultivă pe suprafeţe întinse.

Fitotehnia studiază planta ca organism viu, singurul în stare să unească, sub acţiunea energiei solare, carbonul, hidrogenul, oxigenul şi diferite elemente chimice în acid fosfogliceric sau acidul oxalil-acetic, care reprezintă punctul iniţial în biosinteza a numeroase şi complexe substanţe organice : glucide, protide, lipide, pectine, glucozizi, alcaloizi, enzime, vitamine, etc.

Aşadar, plantele ierboase cultivate pe suprafeţe mari, cu funcţia lor generatoare de substanţe organice utile omului, constituie obiectul fitotehniei.

Importanţa fitotehniei – se conturează pregnant nu numai prin rolul determinant deţinut de cultivarea plantelor şi evoluţia societăţii ci şi prin actualitatea şi perspectiva acestui domeniu de activitate umană. Retrospectiva istoriei relevă că după domesticirea animalelor, omul neolitic, în timpul cât turma de animale se hrănea pe păşune, şi-a perfecţionat uneltele de muncă folosite pentru scormonirea pământului din jurul primitivei sale colibe, deprinzându-se astfel să cultive plante, luate din flora spontană şi care i s-au părut folositoare. Odată cu alegerea plantelor utile din flora spontană şi însuşirea deprinderii de a le cultiva, omul neolitic a devenit sedentar, schimbându-şi radical modul de viaţă.

Numeroase sunt dovezile care atestă influenţa cultivării plantelor asupra evoluţiei societăţii, dar cea mai convingătoare rămâne faptul că toate civilizaţiile vechi s-au întemeiat pe progresele acelor vremuri în cultivarea plantelor şi anume

2

: în Sud-Estul Asiei pe cultivarea orezului ; în Babilon, Egipt, Grecia şi Imperiul roman pe cultivarea grâului, orzului şi meiului ; civilizaţiile incaşă, maya şi aztecă de pe continetul american, au avut ca substrat economic cultivarea cartofului şi porumbului.

Eşecurile în cultivarea plantelor au generat, totdeauna perioade de foamete şi regres social-economic, prăbuşiri de imperii, dispariţia unor civilizaţii, etc. Este edificator ce a spus Emil Prodan că „orice civilizaţie începe cu agricultura”.

Până în timpurile noastre cultivarea plantelor a rămas ramura de bază în producţia agricolă a celor mai multe ţări, determinându-le în mare măsură progresul economic şi tehnic.

Fără îndoială că satisfacerea nevoilor alimentare a tot mai numeroşilor fii ai Terrei impune în prezent, dar mai ales în viitor sarcini tot mai mari în domeniul cultivării plantelor.

Din 1960 şi până în prezent, populaţia globului aproape s-a dublat, numărând cca 6,3 miliarde de oameni, cu tendinţa ca în 2050 să se ajungă la 8,9 miliarde, creşteri mari înregistrându-se mai ales în ţările mai sărace.

Producţia alimentară s-a dublat în ultimii 40 de ani, depăşind creşterea numărului populaţiei în perioada respectivă, dar fără a eradica foametea din unele zone ale globului.

Deşi, sunt condiţii să se asigure fiecărui locuitor al planetei hrană calculată la 2700 calorii, totuşi, peste 840 milioane de oameni rabdă de foame zilnic, din care peste 100 de milioane sunt copii. Zilnic mor din cauza foamei cca 100 de mii de oameni, iar peste două miliarde, îndeosebi femei şi copii suferă de lipsă de fier şi iod.

Cauzele foamei de care suferă o mare parte a omenirii pot fi căutate în inechitatea asigurării alimentelor necesare traiului zilnic.In unele ţări cum ar fi USA se înregistrează peste 3500 calorii pe locuitor, în timp ce în Africa, la sud de Sahara, revin mai puţin de 2100 calorii pe om şi pe zi.

Nu trebuie trecut cu vederea faptul că specialiştii în nutriţie au dovedit necesitatea asigurării a cel puţin 3000 calorii/zi pentru omul adult cu activitate normală. Adăugând la acest consum exigenţele mereu crescânde faţă de calitatea şi varietatea hranei zilnice, se apreciază că peste un sfert de secol nevoia de hrană a omenirii se va satisface numai dacă producţia agricolă va creşte substanţial.

Din cele aproximativ 1,6 miliarde hectare cultivate pe Terra, plantele de câmp deţin cca 1,2 miliarde hectare şi se recolteză anual, din diferite motive, sub un miliard de hectare (973-780,6 milioane ha în 2001).

Ponderea cea mai mare (aproximativ 2/3 din suprafaţă o deţin cerealele. Majoritatea ţărilor a realizat 100-170 kg cereale pe locuitor/an, favorabilă fiind cantitatea de 500-700 kg cereale pe locuitor şi pe an, faţă de 400 kg cât există actualmente în unele ţări. Pentru a ajunge la cantitatea corespunzătoare de cereale pe locuitor este necesară mărirea continuă a producţiei şi îmbunătăţirea calităţii acesteia.

3

Leguminoasele pentru boabe, dar şi plantele producătoare de grăsimi, plantele proteaginoase, al doilea grup de plante importante fitotehnic – folosit în alimentaţia oamenilor, furajarea animalelor şi prelucrarea industrială, trebuie să-şi dubleze producţiile la unitatea de suprafaţă.

Plantele producătoare de rădăcini şi tuberculi, care substituie cerealele în Africa tropicală umedă, în America latină şi alte zone, trebuie să-şi mărească producţia cu peste 50 %.

Preocupări sunt pentru creşterea producţiei la plantele textile (bumbac, cânepă, in, iută, etc.), la cele zaharifere (trestia de zahăr, sfeclă pentru zahăr) la cele medicinale şi aromatice.

Creşterea resurselor alimentare pentru populaţia globului mai poate fi făcută prin valorificarea algelor şi planctonului, a peştelui, unor proteine din reziduri petroliere şi gaze naturale, ori obţinute prin sinteză chimică, sporirea unor suprafeţe cultivate în Africa şi America Latină, readucerea în circuitul agricol a unor terenuri acide, sărăturate, cu exces de umiditate sau erodate, dar care, necesită fonduri băneşti uriaşe.

Faţă de cele arătate, rămâne ca cea mai importantă sursă de creştere a producţiei, mărirea randamentului la unitatea de suprafaţă a noilor cultivare cu potenţial foarte ridicat de producţie, îmbunătăţirea calităţii lor.

În realizarea acestor obiective un rol însemnat revine FITOTEHNIEI, care, prin natura preocupărilor sale, are un indiscutabil caracter interdisciplinar, fiind o disciplină de sinteză (integratoare), care, pe bază de cunoştinţe fundamentale, de tehnică generală agricolă şi economică are ca obiectiv şi captarea cât mai economică a energiei radiante şi termice a soarelui în fitomasa culturilor de câmp, conturând în cea mai mare măsură profesiunea de INGINER AGRONOM.

Fitotehnia are un caracter de ştiinţă fundamentală, teoretică, prin studiile ce le face asupra biologiei plantelor şi relaţiilor acestora cu mediul înconjutător şi un caracter de disciplină tehnică aplicativă, prin elaborarea măsurilor tehnice de cultivare a plantelor în contextul elucidării problemelor fundamentale.

Există trei direcţii posibile de creştere a producţiei vegetale : extinderea suprafeţelor cultivate, creşterea fertilităţii solurilor şi sporirea randamentelor la unitatea de suprafaţă.

Pe plan modial, teoretic, suprafaţa arabilă se poate extinde, dar posibilităţile financiare şi limitările tehnice nu permit creşteri mari ale suprafeţei.

În ţara noastră, prima cale de mărire a producţiei, prin creşterea suprafeţelor cultivate cu anumite plante, se face în detrimentul altora, suprafaţa arabilă a ţării fiind limitată.

Cea mai importantă cale de sporire a producţiei culturilor de câmp în ţara noastră, rămâne sporirea producţiei la unitatea de suprafaţă prin măsuri tehnologice corespunzătoare la cultivare performante.

Având în vedere că suprafaţa arabilă la un locuitor în ţara noastră a scăzut continuu, de la 0,42 ha în anul 1990, la 0,30 ha în anul 2000, soluţia viabilă de creştere a producţiei rămâne asocierea producătorilor agricoli, deoarece, creşterea

4

producţiei la ha, se poate realiza prin mecanizarea lucrărilor, utilizarea îngrăşămintelor chimice şi organice, folosirea cultivarelor cu productivitate ridicată şi acestea se pot obţine numai pe suprafeţe mari de teren.

Valorificarea solurilor slab producătoare acide, sărăturate, cu exces de umiditate sau afectate de eroziune, aplicarea unor tehnologii raţionale şi performante, necesită, deasemenea, suprafeţe mari de teren agricol.

Cercetarea ştiinţifică multidisciplinară, trebuie să rezolve multe din problemele deficitare actuale.

In ce priveşte cercetarea ştiinţifică, FITOTEHNIA foloseşte metode proprii : a) culturi comparative executate în condiţiile obişnuite de viaţă a plantelor cultivate ; b) culturi în vase de vegetaţie ; c) culturi în mediu controlat – casă de vegetaţie, fitotron ; d) determinări şi analize biologice efectuate în laborator, toate executate după prevederile tehnicii experimentale.

Rezultatele experimentale, oricât de favorabile ar fi, sunt supuse mai întâi verificării pe suprafeţe întinse în condiţii de producţie şi în zone pedoclimatice cât mai variate şi dacă corespund dezideratelor propuse sunt difuzate în producţie.

Având în vedere că FITOTEHNIA acţionează asupra unor plante cultivate, organsime ce se deosebesc funcţional de cele spontane, lucrează cu o masă de indivizi (o comunitate) şi nu cu plante izolate şi că producţia vegetală are un caracter fluctuant, întrucât este rezultatul interacţiunii dintre masa de indivizi şi condiţiile de mediu, ambele părţi afectate de instabilitate, ea se sprijină pe o serie de discipline fundamentale şi tehnice.

Dintre ştiinţele fundamentale, fitotehnia, se sprijină în primul rând pe ştiinţele biologice şi chimice apoi pe biofizică şi matematică.

Disciplinele biologice ajută fitotehnia să cunoască particularităţile plantelor cultivate, de un real folos fiind descoperirile fiziologiei vegetale, care se aplică cu mult succes în fitotehnie. Nu întâmplător unii cercetători consideră fitotehnia o fiziologie vegetală aplicată.

Botanica este o altă ramură a biologiei cu care fitotehnia vine în strânsă legătură, care ne dă o privire de ansamblu asupra întregului regn vegetal, deosebit de utilă pentru a înţelege relaţiile dintre plantele cultivate şi mediul înconjutător. Fitotehnia preia faptele stabilite de botanică şi le duce mai departe până la cele mai mici detalii de cunoaştere. Pentru fitotehnie, prezintă interes şi cunoştinţele de ecologie – ştiinţă care se ocupă de relaţiile dintre plante şi mediul înconjurător şi fitopedografia, ce se ocupă cu răspândirea geografică a plantelor.

În fundamentarea sa teoretică Fitotehnia se sprijină pe datele chimiei (biochimiei, agrochimiei), pentru cunoaşterea compoziţiei chimice şi a particularităţilor de nutriţie ale plantelor cultivate, care pune la dispoziţie substanţe, care reglează nutriţia acestora sau fenomene fiziologice (enzime, vitamine, hormoni sau fitoregulatori de creştere), substanţe pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor.

Fitotehnia foloseşte în activitatea sa de cercetare multe din cunoştinţele de biofizică şi matematică.

5

Biofizica, cu cunoştinţele sale despre tratamente cu ultrasunete, unde electromagnetice, radiaţii ionizante, infraroşii şi röntgen, despre folosirea izotopilor radioactivi, devine în ultima vreme tot mai mult folosită şi utilă fitotehniei, iar matematica ne ajută la calcularea statistică a rezultatelor experimentale.

În latura sa aplicativă fitotehnia primeşte un real sprijin din partea majorităţii disciplinelor agronomice. Toate aceste discipline – agrotehnica, ameliorarea plantelor, pedologia, climatologia, protecţia plantelor, mecanizarea agriculturii, zootehnia etc. ajută fitotehnia să-şi îndeplinească menirea de a ridica cantitativ şi calitativ producţia culturilor de câmp.

1.2. CLASIFICAREA PLANTELOR DE CÂMP Provenind din diferite familii botanice, cu particularităţi morfologice şi

biologice diverse, necesitând diferite condiţii pedoclimatice şi tehnologii de cultură, plantele de câmp au fost introduse în diferite clasificări, mai importante fiind următoarele :

1.2.1. După particularităţile morfologice se clasifică în familii

botanice, clasificare al cărui neajuns constă în faptul că se înglobează în aceeaşi grupă, plante cu tehnologii diferite de cultivare : spre exemplu în fam. Graminaceae şi Papilionaceae se înglobează plante semănate la distanţe mici şi care nu se prăşesc (grâu, secară, orz, ovăz, orez, linte) şi plante semănate la distanţe mari şi care se prăşesc (porumb, sorg, soia, fasole etc. ;

1.2.2. După însuşiri biologice, dintre care mai frecvent se folosesc : - durata ciclului antogenetic care clasifică plantele de câmp în trei grupe :

anuale, bienale şi perene ; - cerinţele faţă de căldură, deosebindu-se : - plante de câmp termofile (porumb, sorg, orez, fasole, fl.soarelui,

ricin, bumbac, tutun) ; - plante de câmp cu cerinţe moderate (grâu, orz, mazăre, in pentru

ulei, sfeclă pentru zahăr ) ; - plante de câmp iubitoare de climă răcoroasă şi umedă (secară,

triticale, ovăz, orzoaică pentru bere, inul pentru fibră, etc.) ; - cerinţe faţă de sol : - plante ce reuşesc pe soluri rărace şi acide (lupin, ovăz, secară,

triticale, etc.) ; - plante iubitoare de soluri neutre şi fertile (grâu, porumb, floarea-

soarelui, cânepă, sfeclă pentru zahăr) ; - plante ce valorifică soluri alcaline (sorg, iarbă de Sudan, sfeclă

pentru zahăr). După cum se observă se înglobează în aceiaşi grupă plante diferite atât

morfologic cât şi tehnologic.

6

1.2.3. După particularităţile tehnologice, plantele de câmp se clasifică folosind unii parametri fitotehnici :

- epoca de semănat : toamna, primăvara ; - distanţa între rânduri : 6-12,5 cm ; 45-60 cm ; 60-80 cm. Se înglobează în aceiaşi grupă plantele diferite morfo-biologic. 1.2.4. După criterii economice. Se are în vedere : - folosirea produsului principal : - plante alimentare (grâu, secară, porumb, orez, fasole,

cartof) ; - plante industriale (fl.soarelui, soia, in, cânepă, bumbac,

tutun) ; - furajere ( porumb, ovăz, soia, sorg) ; - aromatice şi medicinale (anason, coriandru, chimion,

fenicul, mentă,degeţel, levănţică, mac, etc.). 1.2.5. După alte criterii : 1. cereale ; 2. leguminoase pentru boabe ; 3. oleaginoase (producătoare de uleiuri ) ; 4. plante textile

(producătoare de fibre textile) ; 5. plante tuberculifere şi rădăcinoase ; 6. tutun ; 7. Hamei ; 8. plante aromatice şi medicinale.

Această ultimă clasificare a plantelor de câmp este acceptată de către cei mai mulţi fitotehnişti, fiind considerată mai practică, deşi nu delimitează grupele de plante după un singur criteriu.

1.3. ACUMULAREA PRODUCŢIEI VEGETALE ŞI FACTORII

CARE O CONDIŢIONEZĂ Planta verde are particularitatea de a crea materie organică folosind

substanţe anorganice luate din mediul înconjurător. Aceste substanţe sunt bioxidul de carbon, apa, precum şi unele elemente ca azotul, fosforul, potasiul, magneziul, fierul şi alte macro şi microelemente aflate în sol sub formă de diferite săruri.

Punctul de plecare al reacţiilor chimice extrem de complicate, ce se produc în planta verde şi care duc la sinteza numeroaselor substanţe organice şi organo-minerale ce constituie corpul plantei este fotosinteza. Din imensa energie a soarelui (constanta solară este de cca 1360 w/m2), ar putea să fie absorbită de frunzele verzi (covor continu) doar în jur de un sfert de miliardime iar din acestea, doar cca 1-2 % (în medie) este fixată sub formă de energie chimică în fitomasă şi numai la culturi foarte bine dirijate fitotehnic se poate ajunge la 4-7 (10) %.

Din punct de vedere fitotehnic interesează ca fitomasa acumulată în unitatea de timp să fie cât mai ridicată. Aceasta presupune corelarea cât mai avantajoasă a următorilor factori :

7

- o suprafaţă foliară activă cât mai mare exprimată prin indicele suprafeţei foliare (ISF : ha suprafaţa foliară /ha cultivat) şi durată de timp cât mai lungă a suprafaţei foliare active (DSF = m2/zile ) ;

- randament fotosintetic cât mai mare, exprimat prin eficienţa captării radiaţiei active fotosintetizante (RAF), care, în condiţii experimentale cu factori controlaţi a ajuns la valori de 15-25 %, depăşind de 3-5 ori pe cele reale din terenuri cultivate, în condiţii fitotehnice superioare ;

- pierderile din fotosinteza reală (prin respiraţie, fotorespiraţie, prădători, boli, etc.) să fie cât mai mici, altfel spus, fotosinteza aparentă (netă) să reprezinte o cotă cât mai mare din potenţialul fotosintetic brut.

Producţia de fitomasă (P) poate fi exprimată astfel : P % = I.A.F x I.S.F x t I.A.F. – intensitatea aparentă a fotosintezei ; I.S.F. – indicele suprafeţei foliare t - durata perioadei de producţie Din producţia totală de fitomasă, indicele de recoltă trebuie să fie cât mai

mare (indicele de recoltă = raport boabe/paie ; tuberculi/vreji, etc.). Care sunt limitele producţiilor, faţă de cele actule ? Din formula de calcul

al producţiei de fitomasă (P) rezultă necesitatea ca timpul cât terenul este ocupat cu vegetaţie cultivată să fie cât mai lung (practicarea culturilor succesive), iar indicele suprafeţei foliare să fie cât mai favorabil, să nu depăşească 4 -7 în funcţie de specia cultivată. Este necesară o corectă dirijare a culturilor pentru ca I.S.F. să crească rapid, aparatul foliar să fie menţinut activ o perioadă cât mai mare de timp prin fertilizare corectă şi echilibrată, combaterea bolilor şi dăunătorilor, irigare, folosirea microelementelor şi stimulatorilor de creştere, îngrăşămintelor foliare, etc.

Pentru creşterea producţiei de fitomasă, se aşteaptă cel mai mult de la I.A.F. (intensitatea aparentă a fotosintezei). Din acest punct de vedere sunt diferenţieri nete între plantele cultivate care asimilează carbonul pe calea C3 şi C4, respectiv la care primul produs de fixare a CO2 este cu 3 atomi de carbon (APG – acidul fosfogliceric) sau cu 4 atomi de carbon (A.O.A. – acidul oxalil acetic), respectiv un complex biochimic complementar al căii C3. Datorită existenţei fotorespiraţiei, plantele de tip C3 asimilează CO2 cu o intensitate mai redusă (15-30 mg CO2/dm2/h) decât cele de tip C4, la care intensitatea fotosintezei poate atinge valori de 50-70 mg CO2/dm2/h.

Rezultă necesitatea revederii zonării plantelor inclusiv microzonarea lor, pentru a folosi eficient condiţiile naturale de mediu. Se aşteaptă, de asemenea, progrese mari în Genetică şi Ameliorarea plantelor, prin crearea unor genitori amelioraţi biochimic chiar la plantele de tip C3 şi eventual transferul ciclului accesoriu AOA la plantele cele, mai răspândite în cultură, care sunt de tip C3 (grâu, soia, floarea-soarelui, sfeclă, etc.).

8

Fotosinteza aparentă (acumularea fitomasei) se desfăşoară în cursul zilelor din perioada de creştere intensă (vara) după curbe bimaximale, spre deosebire de etapele de la începutul şi sfârşitul vegetaţiei, când sunt unimaximale. Sunt necesare cercetări fundamentale pentru stabilirea punctelor de compensare pentru lumină şi plafoanelor de saturare cu lumină care lipsesc la multe specii de plante cultivate. Punctul de compensaţie este intensitatea luminii la care cantitatea de CO2 absorbit în fotosinteză este egală cu cantitatea eliminată în respiraţie – 500-1000 lucşi la plantele heliofile. Ele trebuie corelate cu desimile din lan, cu vârsta plantelor etc., stabilirea nivelului de turgescenţă al ţesuturilor la care apare stressul hidric, care poate fi influenţat prin zonarea culturilor, perioada semănatului, desimi, irigare, combaterea bolilor foliare şi a prădătorilor.

În dirijarea irigaţiei trebuie ţinut cont că redobândirea capacităţii de asimilare a CO2 nu se realizează decât după o anumită perioadă de timp în urma înlăturării deficitului de apă sau mai grav, că după stres hidric prelungit, intensitatea fotosintezei nu mai revine las nivelul normal, în timp ce respiraţia este mai puţin influenţată. Intensitatea fotosintezei este influenţată de concentraţiile CO2 şi O2, care la rândul lor sunt influenţate de desimea lanului.

Elementele nutritive influenţează mult intensitatea fotosintezei. Fosforul participă la formarea ATP şi la fosforilările intermediare din fotosinteză, iar potasiul determină, turgescenţa şi osmoreglarea celulelor facilitând schimbul de gaze. Carenţa potasiului reduce intensitatea fotosintezei şi activează respiraţia.

Alte macroelemente şi microelemente sunt necesare pentru creşterea randamentelor. Magneziul intră în componenţa clorofilei, lipsa lui intensifică respiraţia ; manganul intră în complexul enzimatic de eliminare fotosintetică a oxigenului ; zincul facilitează difuziunea CO2 în plantă ; natriul, indispensabil pentru ciclul fotosintetic accesoriu la plantele de tip C4.

1.4. PRINCIPALII FACTORI CARE CONTRIBUIE LA CREŞTEREA PRODUCŢIEI PLANTELOR DE CÂMP. În cursul ontogenezei organismul Angiospermelor este sediul unor

procese şi fenomene extrem de complexe ce urmează o anumită succesiune : o cordonantă îndreptată spre atingerea mărimii şi arhitectonicii (configuraţiei morfoanatomice) specifice fiecărei plante, iar cealaltă, spre asigurarea reproducerii şi perpetuării speciei.

În primul caz totul se însumează în fenomenul creşterii masei vegetale, cu diferenţierea organelor vegetative (rădăcină, tulpină, lăstari, frunze, etc.) care se pot măsura ca volum, lungime, grosime sau masă (greutate), iar în al doilea caz se înscriu procesele ce duc la înflorire şi fructificare. Toate aceste procese se află sub control genetic, fiind influenţate însă şi de mediul ambiant.

În ontogeneză deosebim o perioadă de creştere mai lentă, apoi o perioadă de expansiune şi în final, din nou, o perioadă de diminuare a creşterii.

9

Capacitatea organelor vegetative de a înmagazina plusul de substanţe, ce depăşeşte posibilităţile de recepţie a fructificaţiilor în fazele incipiente este o însuşire deosebit de importantă, deoarece, substanţele de rezervă pot fi reutilizate.

Producţia vegetală totală (biomasa totală) la o plantă de cultură reprezintă întreaga masă vegetală realizată la unitatea de suprafaţă, cuprinzând organele aeriene şi subterane ale plantelor şi se exprimă, de regulă, în substanţă uscată. O parte din biomasă se pierde în timpul vegetaţiei. Din producţia vegetală totală, numai o parte se foloseste direct de către om şi aceasta este producţia agricolă sau recolta (produs agricol global). În funcţie de specie, circa 24-70 % din biomasa totală o reprezintă produsul agricol. Produsul agricol global (util) este format din produs principal şi produs secundar, în raport diferit de la o plantă la alta, determinând indicele de recoltă (Indice Harwest).

De exemplu, la grâu, produsul principal îl formează boabele, iar produsul secundar paiele şi plevile, la porumb boabele, iar produsul secundar tulpinile, frunzele, pănuşile, rahisul ştiuleţilor.

La cartof produsul principal util este format din tuberculi, iar cel secundar din tulpini (vreji) şi frunze ; la sfecla pentru zahăr produsul principal util în primul an de vegetaţie este format din corpul sfeclei, iar cel secundar din colete şi frunze, în timp ce în anul al doilea de vegetaţie, produsul principal (util) este format din fructe (seminţe) iar cel secundar din ramuri tulpinale şi frunze ; la mentă produsul principal coincide cu biomasa agricolă atunci când se recoltează herba şi cu frunzele când se recoltează folia.

Atât amelioratorii, cât şi tehnologii militează pentru creşterea produsului principal în ponderea produsului agricol, indicele de recoltă să fie cât mai mare.

Fiecare specie sau cultivar posedă un potenţial biologic şi productiv. Potenţialul biologic este capacitatea plantei agricole de a elabora o anumită masă organică (biomasă). Potenţialul productiv sau productivitatea potenţială este o noţiune care include numai produsul agricol, adică produsul cu valoare economică. Structura biomasei oglindeşte modul cum organismul vegetal valorifică energia solară captată şi arată cum se poate spori capacitatea productivă.

Fitotehnia se ocupă de porductivitatea asociaţiilor vegetale sau fitosistemelor şi nu de plantele izolate. Tehnologia culturilor plantelor îşi propune realizarea ansamblului de condiţii care să ducă la creşterea nivelului producţiei vegetale, îmbunătăţirea indicelui de recoltă, creşterea calităţii producţiei şi protejarea mediului înconjurător.

Realizarea acestor deziderate este condiţionată de următorii factori : ♦ factorii ecologici (climatici, edafici, orografici) şi zonarea

ecologică a plantelor ; ♦ factori biologici : soiul sau hibridul cultivat şi valoarea

materialului de semănat şi plantat ; ♦ factorii tehnologici : rotaţia, fertilizarea, lucrările solului, sămânţa

şi semănatul, lucrările de îngrijire, recoltarea şi păstrarea producţiei ;

10

♦ factorii social-economici – forma de exploataţie, dotarea, modul de valorificare a producţiei.

Din conlucrarea factorilor amintiţi se realizează capacitatea de producţie a plantelor sau productivitatea lor, aceasta fiind maximă atunci când factorii sunt optimi. Fiecare specie sau grup de specii dispune de elemente specifice de productivitate : la cerealele păioase elementele de productivitate sunt înfrăţirea productivă, numărul de spiculeţe în spic, numărul de flori fertile în spiculeţ ; numărul de boabe în spic şi masa a 1000 de boabe ; la leguminoase elementele de productivitate sunt numărul de păstăi pe plantă, numărul de boabe în păstaie, masa boabelor din păstaie şi pe o plantă, numărul de plante la unitatea de suprafaţă, etc. La floarea soarelui distingem o producţie brutto şi una netto. În primul caz producţia principală este reprezentată prin totalitatea fructelor aflate pe calatidiu, în celălalt caz se iau în calcule numai seminţele (miezul), fiind produsul agricol principal, economic. La cartof, la produsul principal se iau în considerare tuberculii ce depăşesc 20-25 g, exprimându-se în număr de tuberculi pe plantă şi număr de plante la ha. Cunoaşterea şi dirijarea raţională a mijloacelor de sporire cantitativă şi calitativă a producţiei agricole vegetale constituie preocupări de bază ale Fitotehniei, care trebuie să aplice diferenţiat soluţiile de creştere a producţiei în funcţie de condiţiile climatice de sol şi de soi sau hibrid.

1.4.1. Factorii ecologici. Fiecare specie de plante are cerinţe deosebite faţă de climă (lumină,

căldură, apă, aer), tipul de sol şi fertilitatea naturală a acestuia, de care trebuie să se ţină seama în repartizarea ei pe teritoriul ţării (zonare) şi tehnologiile de cultură aplicate.

Factorii de vegetaţie sunt studiaţi pe larg la fiziologie vegetală, climatologie, pedologie şi agrotehnică.Noi ne vom referi la câteva aspecte generale privind influenţa lor asupra creşterii şi dezvoltării plantelor de câmp, urmând ca la fiecare specie de plante să prezentăm cerinţele ecologice foarte aprofundat.

Lumina. Energia luminii naturale sau artificiale este folosită în sinteza substanţelor organice din plante, prin intermediul clorofilei, în procesul de fotosinteză.

Intensitatea procesului fotosintetic este dependentă de suprafaţa foliară, numărul şi distribuirea cloroplastelor, activitatea enzimatică etc., concentraţia bioxidului de carbon, lumina, temperatura, apă, elementele nutritive din sol, etc.

Asupra procesului fotosintetic acţionează intensitatea luminoasă, calitatea luminii şi durata iluminării (fotoperioada).

11

Intensitatea luminii condiţionează parcurgerea fazelor de vegetaţie a plantelor (creşterea, înflorirea, fructificarea, rezistenţa la cădere, conţinutul în zahăr, în amidon, sau alte componente.

De intensitatea luminii în anumite limite depinde productivitatea plantelor. Sunt plante adaptate la intensităţi luminoase mai ridicate („de lumină”) cum ar fi sfecla pentru zahăr, floarea soarelui, cartoful, bumbacul, porumbul şi altele la intensitate mai mică („de umbră”) cum este fasolea, inul pentru fibre, etc.

Calitatea luminii exprimată prin componentele spectrului influenţează cantitatea şi calitatea producţiei. S-a constatat că sub acţiunea razelor roşii şi galbene se sintetizează în special hidraţi de carbon, iar în cazul celor albastre, mai multe substanţe proteice. Razele roşii stimulează şi germinaţia seminţelor (Zamfirescu N., şi colab., 1965).

Durata iluminării, lungimea zilei sau fotoperioada este specifică fiecărei plante, ca rezultat al adaptării în timpul formării lor. Astfel, sunt plante de zi scurtă (şi noapte lungă), plante de zi lungă (şi noapte scurtă) şi chiar plante indiferente, fenomen numit fotoperiodism.

Plantele de zi scurtă, soia, tutunul, bumbacul, orezul, porumbul, sorgul, meiul, cânepa, etc. originare din latitudini sudice, fructifică la începutul toamnei (zile mai scurte) pe când plantele de zi lungă ca orzul, grâul, secara, ovăzul, mazărea, sfecla, inul, muştarul etc., fructifică vara în condiţii de zile lungi (Staicu Ir., 1969). Plantele indiferente sunt hrişca, floarea-soarelui, bumbacul, etc. sau apar biotipuri (soiuri) în cazul aceleiaşi specii cu preferinţă pentru zile scurte sau zile lungi.

La porumb hibrizii târzii sunt tipici de zi scurtă, dar s-au creat şi hibrizi precoci care fructifică mai devreme.

La cartof pentru formarea tuberculilor sunt necesare zile scurte, iar pentru formarea seminţelor de zile lungi. Cunoaşterea cerinţelor plantelor faţă de fotoperioadă are consecinţe practice în zonarea şi tehnica de cultură a acestora.

Dirijarea factorului lumină (ca durată şi intensitate) se poate face în sere, case de vegetaţie, fitotron. În câmp dirijarea acestui factor natural se realizează prin zonarea raţională a plantelor, amplasarea culturii pe pante cu expoziţie sudică, semănatul la distanţe corespunzătoare, în epoca optimă, cu orientarea rândurilor nord-sud, combaterea buruienilor, respectarea desimilor optime.

Procesul de fotosinteză se amplifică prin suplimentarea bioxidului de carbon folosind îngrăşăminte organice sau generatoare de bioxid de carbon.

Căldura. Cerinţele plantelor pentru căldură sunt în strânsă legătură cu specia, soiul sau hibridul şi cu fazele de vegetaţie. Se iau în consideraţie temperatura aerului şi solului. Căldura influenţează ritmul absorbţiei apei şi elementelor nutritive, viteza de deplasare a acestora, reacţiile chimice şi procesele fiziologice care au loc în plantă, deci creşterea şi dezvoltarea.

Cunoaşterea temperaturii minime de germinaţie este importantă pentru stabilirea datei optime a semănatului. Astfel, grâul, orzul, mazărea, inul se pot semăna la temperaturi de 1-30C în sol ; bobul, lupinul, macul la 3-50C, soia, floarea-soarelui la 6-80C ; porumbul la 8-100C ; fasolea, bumbacul la 10-110C ;

12

orezul, meiul la 11-120C ; tutunul la 13-140C etc. Semănatul mai devreme determină ca multe seminţe să nu germineze, se instalează agenţi patogeni şi dăunători, iar semănatul mai târziu determină goluri în lan şi prelungirea perioadei de vegetaţie.

În fazele următoare de creştere, plantele au o temperatură minimă de creştere, denumită „zero biologic”. La plantele originare din climatul temperat (grâu, secară, triticale, orz, ovăz, etc.) zero biologic este considerat temperatura de 50C, iar cele originare din climatul cald (porumb, bumbac, tutun, etc. temperatura de 8-100C (Velican V., 1972). Un indice de evaluare a necesarului de căldură este suma gradelor pentru întreaga perioadă de vegetaţie (însumarea temperaturilor medii zilnice (active) sau însumarea unităţilor termice.

Reglarea regimului termic se face prin zonarea corespunzătoare a plantelor, orientarea rândurilor nord-sud, combaterea buruienilor, efectuarea lucrărilor de îngrijire la timp, etc.

Aerul. Viaţa plantelor este dependentă de componentele aerului din sol şi atmosferă. Aerul din sol influenţează creşterea sistemului radicular al plantelor şi viaţa microorganismelor. Rădăcinile plantelor se dezvoltă bine în sol aerat. Cerinţele mari au orzul, bumbacul, ovăzul mazărea, floarea-soarelui, cartoful, porumbul, sfecla pentru zahăr, iar cerinţe mai mici au hrişca şi orezul. Creşterea procentului de bioxid de carbon la peste 1 % în sol devine vătămător pentru rădăcini. Primenirea aerului din sol se face prin difuziune şi schimbarea în masă. Schimbarea în masă are loc prin intermediul unor factori fizici (oscilaţii de temperatură, vânt, ploaie, etc.) şi biologici (galerii de cârtiţe, râme, insecte, etc.). Reglarea regimului de aer în sol se poate realiza prin lucrările solului, prin praşile mecanice şi manuale sau chiar prin folosirea de substanţe generatoare de oxigen. Peroxidul de calciu (CaO2) în prezenţa apei eliberează treptat oxigenul.

CaO2 + H2O → Ca (OH)2 + O2 Apa, este deosebit de importantă pentru viaţa plantelor. Ea menţine starea

de hidratare a citoplasmei, starea de turgescenţă, contribuie la sinteza substanţei uscate (1-5 %), este eliminată prin transpiraţie. Apa dizolvă şi disociază săruri minerale, punând la dispoziţia plantelor elementele necesare. Apa este necesară în toate fazele de vegetaţie, de la îmbibarea şi germinarea seminţelor şi până la maturitate în cantităţi diferite, în funcţie de faza de creştere şi dezvoltare. Fazele în care lipsa apei influenţează mai mult evoluţia plantelor ssunt numite faze critice.

Raportul între cantitatea de apă consumată şi substanţa uscată sintetizată reprezintă coeficientul de transpiraţie sau consumul specific de apă. Consumul specific este influenţat de natura şi potenţialul de fertilitate a solului, condiţiile climatice, vârsta plantei. Creşte când conţinutul apei în sol este mai mare, când scad rezervele nutritive din sol, când scade umiditatea relativă a aerului şi pe măsura avansării în vegetaţie.

13

Cerinţele faţă de apă împart plantele în xerofite, higrofite şi mezofite (intermediare).

Plantele xerofite sau sistemul radicular puternic dezvoltat şi suprafaţa de transpiraţie redusă, suportând perioade de secetă, iar cele higrofite necesită umiditate ridicată.

Sursa de apă pentru plante o constituie precipitaţiile atmosferice, apa de irigare, roua, într-o oarecare măsură.

Reglarea regimului de apă se realizează prin măsuri agrotehnice, acumularea şi păstrarea apei în sol, prin irigare.

Elementele chimice nutrive. Plantele absorb din sol azotul, fosforul,potasiul, calciul şi alte elemente conform cu cerinţele lor în funcţie de specie, soi, hibrid şi faza de vegetaţie.

Compoziţia chimică a plantelor variază în raport cu vârsta şi cu diferitele părţi analizate. Din frunze şi tulpini, după fecundare, o parte din elementele nutritive migrează spre fructe şi seminţe ; o altă parte din elemente se elimină în sol prin rădăcini şi prin spălarea plantelor de către precipitaţii. Reglarea elementelor chimice se face prin lucrările solului,fertilizare şi activitatea microorganismelor din sol.

Solul. Prin însuşirile fizico-chimice şi biologice solul influenţează plantele de cultură.

Textura solului prezintă importanţă pentru diferite plante. Astfel solurile lutoase sunt favorabile pentru majoritatea plantele de cultură: porumb, grâu, orz, ovăz, trifoi, lucernă, fasole, mazăre, soia, rapiţă, sfeclă, in, cânepă etc.

Solurile uşoare sunt valorificate mai bine de către lupin, cartof, secară, triticale, sfeclă. Solurile cu textură mai fină sunt favorabile grâului, ovăzului, bobului, orezului. Fertilizarea şi lucrările solului se fac ţinând cont de textura solului.

Structura solului. În solurile cu structură bună (∅ agregatelor 1 - 10 mm) aerul, apa şi elementele nutritive se găsesc în proporţii favorabile, favorizând activitatea microbiană şi creşterea rădăcinilor. Structura poate fi influenţată la rândul ei de către plantele de cultură. Plantele prăşitoare distrug structura, gramineele perene, grâul şi ovăzul o menţin în stare bună.

Reacţia solului. Majoritatea plantelor realizează cele mai bune rezultate pe solurile neutre, slab acide sau slab alcaline. Solurile acide sunt valorificate de lupin, secară, cartof, ovăz, iar cele alcaline de orz, sorg, rapiţă, bumbac, sfeclă pentru zahăr, muşeţel.

Zonele agricole şi zonarea ecologică a plantelor Zonele producţiei agricole vegetale în România România este situată în zona centrală a emisferei nordice între paralelele

43°38’ şi 48°16’ latitudine nordică şi meridianele 20°16’ şi 29°46’ longitudine estică.

14

România are un relief variat, climat continental (cu variaţii destul de mari) şi condiţii de sol foarte diferite, cuprinzând următoarele regiuni:

- de câmpie, circa 7.350.000 ha (31% din suprafaţa ţării); - dealuri şi podişuri, circa 11.417.000 ha (48% din suprafaţa ţării); - de munte, cu circa 5.000.000 ha (21% din suprafaţa ţării) . Zonele agricole reprezintă aproximativ 70% din suprafaţa ţării,

cuprinzând câmpiile, dealurile şi podişurile. În baza unor studii întreprinse de A.S.A.S. teritoriul agricol al României a

fost împărţit în trei zone agricole principale, luându-se în considerare însuşirile şi fertilitatea solurilor, relieful şi clima (fig. 1.1.)

Zona I (câmpia de sud şi de vest), cu soluri fertile, climat cald (suma de grade = 4.000 – 4.300°C) şi secetos (250 - 550 mm precipitaţii);

Zona a II-a (podişurile din: Oltenia, nord-vestul Munteniei, centrul Moldovei, vestul ţării şi centrul Transilvaniei), cu soluri de fertilitate mijlocie şi climă moderată (3.400 – 4.000°C) şi semiumedă (550 - 650 mm precipitaţii);

Zona a III-a (dealurile subcarpatice din întreaga ţară şi depresiunile intramontane), cu soluri mai puţin fertile, climă răcoroasă (3.000-3.400°C) şi umedă (650 - 750 mm precipitaţii).

Zonarea ecologică a plantelor agricole. În urma cercetărilor ştiinţifice efectuate de institutele şi staţiunile de

cercetări agricole, observaţiile izvorâte din practică, zonele de favorabilitate ale plantelor s-au stabilit pe baze tot mai precise. În condiţii ecologice favorabile, tehnologiile utilizate pentru diferite plante au eficacitate mai bună, punându-se în valoare întreg potenţialul productiv al acestora.

Prin zonarea ecologică a plantelor se înţelege stabilirea zonelor de favorabilitate la plantele cultivate, pe baza coroborării condiţiilor naturale din regiune cu cerinţele biologice ale plantelor faţă de acestea (O.BERBECEL şi colab., 1960). Prin condiţiile de mediu se înţelege totalitatea factorilor externi în care creşte planta; prin condiţii de existenţă se înţelege factorii pe care îi cere planta, potrivit specificului său ereditar ; prin factori de acţiune se înţelege - totalitatea factorilor care acţionează asupra organismului vegetal în perioadă de vegetaţie. Nu întotdeauna condiţiile de existenţă se găsesc în condiţiile de mediu, care înglobează toţi factorii de acţiune.

Prin zonarea ecologică se urmăreşte amplasarea culturilor în acele condiţii de mediu unde plantele întâlnesc cei mai importanţi factori din condiţiile de existenţă în optimum sau aproape de optimum.

În prima fază a elaborării zonării se stabilesc cerinţele pedoclimatice ale plantelor (faza de analiză), apoi se confruntă cerinţele pedoclimatice ale plantelor cu condiţiile de climă şi sol din zonă stabilindu-se zonele de favorabilitate (faza de sinteză), cu graduările: foarte favorabile, favorabile, puţin favorabile, improprie.

15

Pentru fiecare plantă (soi, hibrid), în funcţie de cerinţele pedoclimatice, la scara întregii ţări, s-au stabilit, în general, trei zone ecologice de cultură, prezentate detaliat, la fiecare cultură:

Fig. 1.1. Harta zonelor agricole din România

-Zona foarte favorabilă, cu condiţiile pedoclimatice cele mai favorabile creşterii şi dezvoltării plantelor, unde se pot obţine producţii mari, de calitate şi constante ; -Zona favorabilă, cu condiţii pedoclimatice care asigură producţii bune, însă mai puţin constante datorită unor factori ecologici care limitează productivitatea; -Zona mai puţin favorabilă, cu condiţii pedoclimatice mai puţin

favorabile. În mod obişnuit, plantele se cultivă în primele două zone ecologice, cea

de a treia fiind mai puţin economică. Fertilizarea, irigarea, crearea de soiuri şi hibrizi cu plasticitate ecologică influenţează încadrarea plantelor în diferite zone ecologice.

1.4.2. Factorii biologici Sămânţa ca factor biologic de producţie La plantele superioare din Îngrângătura Angiospermelor, sămânţa este

rezultatul unirii celor doi gameţi – mascul şi femel – prin procesul dublei fecundări. După fecundare ovulul se dezvoltă rezultând sămânţa şi componentele sale de bază, embrionul, endospermul şi tegumentul seminal sau embrionul, cotiledoanele şi tegumentul seminal.

Legenda

16

Ca urmare a procesului complex al fecundaţiei rezultă atât sămânţa cât şi fructul, întâlnindu-se seminţe propriu-zise cât şi diferite fructe (achene, cariopse, nucule, etc.).

Pentru plantele cultivate noţiunea de sămânţă are un sens mai larg, ea reprezentând în mod convenţional orice organ al plantei care serveşte la reproducerea acesteia în condiţii de producţie. Ca atare, în sens fitotehnic, noţiunea de sămânţă include seminţe propiu-zise (la leguminoase, crucifere, solanaceae etc.), fructe (cariopse, achene, nucule etc.) sau diferite organe vegetative utilizate pentru reproducere (tuberculi, bulbi, butaşi, stoloni, etc.).

Materialul de semănat sau plantat trebuie să îndeplinească următoarele condiţii :

♦ să aparţină unui soi sau hibrid cu potenţial ridicat de producţie (să fie autentic, omogen şi stabil, înscris în catalogul oficial al soiurilor şi hibrizilor) ;

♦ să aibă productivitate ridicată şi însuşiri de calitate superioare ; ♦ să posede însuşiri fiziologice superioare (rezistenţa la boli, dăunători,

secetă, cădere, frângere, iernare, etc.) ; ♦ să aibă puritate biologică şi fizică ridicate şi capacitate germinativă

corespunzătoare S.R-ului ; ♦ să fie sănătos.

În domeniul producerii şi înmulţirii materialului de semănat şi plantat este folosită noţiunea de sămânţă certificată, care provine dintr-un sistem organizat de producere, aprobată conform S.R-lui. Sămânţa este temelia pe care se construieşte orice strategie a dezvoltării producţiei vegetale (FAO). Într-o primă etapă are loc crearea de cultivare (soiuri şi hibrizi) de mare productivitate şi stabilitate, cu rezistenţă, la condiţii nefavorabile, boli şi dăunători, calitate superioară, pretabilitate la recoltare mecanizată, iar în etapa a doua se produce şi înmulţeşte materialul semincer. În standardele de stat prinicipalii indici de calitate se referă la puritatea biologică a seminţelor, la însuşiri fizice şi fiziologice ale acestora, starea lor sanitară. Prin valoarea biologică se înţelege apartenenţa seminţelor la un soi, linie, hibrid cu însuşiri superioare, cât şi puritatea genetică sau biologică. Aceste caracteristici se stabilesc prin acţiunea de certificare a seminţelor în câmp, determinându-se autenticitatea, provenienţa, categoria biologică, puritatea biologică şi starea sanitară. Controlul calităţii şi eliberarea certificatelor de calitate a seminţelor şi materialului de plantare în fazele de producere, condiţionare, tratare, ambalare, etichetare, depozitare, păstrare, transport şi comercializare, se face de către Inspecţia de stat pentru calitatea seminţelor şi materialului săditor din cadrul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării rurale în conformitate cu normele tehnice interne şi cu reglementările internaţionale (Legea nr.75/1995).

17

Categoriile biologice din procesul de producere a seminţelor sunt definite astfel :

- sămânţa amelioratorului (SA) este produsă de către sau sub îndrumarea directă a amelioratorului sau menţinătorului, folosind selecţia conservativă sau alte metode ştiinţifice specifice, fiind destinată producerii seminţelor de prebază ;

- sămânţa prebază (PB) este sămânţa din toate verigile biologice din sămânţa amelioratorului care a fost produsă de, sau, sub responsabilitatea directă a menţinătorului, care satisface cerinţele impuse de reglementările în vigoare privind puritatea varietală, germinaţia, etc., specificate pentru seminţele de prebază.

În terminologia actuală, sămânţa de prebază poate fi echivalentul categoriilor biologice de bază superelită şi superelită, linii consagvinizate, linii consagvinizate (câmp de menţinere), iar în cazul cartofului clonele (A B C D E) ;

- sămânţa de bază (B) este sămânţa produsă de către sau sub directa responsabilitate a menţinătorului, fiind obţinută din sămânţa de prebază, destinată producerii de sămânţă certificată. Aceste seminţe trebuie să satisfacă cerinţele impuse de reglementările în vigoare privind puritatea varietată, germinaţia, etc., specificate pentru seminţele de bază.

În terminologia actuală sămânţa de bază corespunde categoriei biologice de elită, linii consagvinizate androsterile şi restauratoare de fertilitate, hibrizi simpli, forme parentale folosite pentru loturile de hibridare în vederea producerii seminţei comerciale (F-1) ;

- sămânţa certificată (C) este sămânţa produsă direct din bază în cazul soiurilor, pentru reînmulţiri sau consum, iar în cazul hibrizilor este sămânţa produsă în loturi de hibridare din sămânţa de bază, fiind destinată producerii de recoltă pentru consum (F1).

În cazul speciilor autogame este admisă şi producerea seminţelor certificate din generaţia a I şi a II-a. (C1 şi C2).

In terminologia curentă sămânţa certificată corespunde categoriilor biologice înmulţirea I (I1), înmulţirea a II-a (I2), hibrizi comerciali (F1), HS, HT, HD, hibrizi Top Cross, hibrizi între soiuri, soiuri sintetice, soiuri multiliniale, material saditor viticol – selecţionat şi autentic, material săditor de dud, hamei, etc. - sămânţa standard (ST) este folosită pentru culturi destinate consumului. Materialul biologic care în urma controalelor în câmp corespunde indicilor stabiliţi de standardele de stat, primeşte un act de certificare cu care sămânţa produsă poate fi valorificată. În actul de certificare se înscrie categoria biologică, procentul purităţii biologice, procentul plantelor cu seminţe greu separabile, a celor atacate de boli şi dăunători. Dintre caracteristicile fizice ale seminţelor, cu importanţă deosebită se prezintă puritatea, componenţa botanică a seminţelor străine, masa a 1000 de

18

boabe, iar dintre însuşirile fiziologice, capacitatea şi energia germinativă, puterea de străbatere, cold-testul. Deasemenea, se mai analizează la cerere umiditatea seminţelor, starea sanitară, masa (greutatea) specifică, uniformitatea, masa hectolitrică (volumetrică), puterea de străbatere, cold-testul, etc. Toţi aceşti indici se studiază la lucrările practice de Fitotehnie. In etapa a treia urmează condiţionarea seminţelor în staţii speciale şi controlul calităţii în laboratoarele inspectoratelor teritoriale pentru controlul calităţi seminţelor şi materialului săditor. În toate ţările cu agricultură modernă folosirea seminţelor certificate deţine pondere mai mare decât a seminţelor reţinute din producţii proprii, când se realizează producţii net inferioare. În ţara noastră în ultimii 8-10 ani, pe suprafeţe destul de întinse, în agricultura privatizată, s-au folosit seminţe de calitate inferioară (din producţie proprie) cu consecinţe negative asupra producţiei şi calităţii, cu toate că s-au luat unele măsuri de subvenţionare de către stat. 1.4.2.1. Controlul calităţii materialului de semănat În producerea materialului de semănat în unităţi specializate, se efectuează controale sistematice în perioada de vegetaţie privind respectarea parametrilor de calitate înscrişi în S.R, iar după recoltare şi condiţionare se analizează din punct de vedere al purităţii, energiei şi capacităţii germinative, viabilităţii, etc. Se efectuează următoarele analize : 1. Analize genetice. Prin analize genetice se determină puritatea biologică a materialului semincer, eliminarea indivizilor străini netipici din lan. Pentru fiecare suprafaţă de cultură se eliberează un certificat de recunoaştere. După recoltare, puritatea biologică se poate determina prin metode de laborator, vase de vegetaţie, etc. 2. Analize fizice . Materialul de semănat este supus unor determinări privind anumite caracteristici fizice cum ar fi : puritatea fizică (P), masa a 1000 de boabe, (MMB), masa hectolitrică (MH), mărimea seminţelor (dimensiunile), umiditatea, caracteristicile organoleptice. O parte din indicatori intră în formula de calcul a normei de sămânţă la hectar. Puritatea fizică (P). – este procentul de sămânţă pură din specia analizată, raportat la masa probei de analizat. Se determină din următoarele considerente :

♦ puritatea face parte din formula de calcul a normei de sămânţă la ha ; ♦ indică cuantumul pierderilor ce pot rezulta prin condiţionarea produsului ; ♦ în funcţie de componenţa numerică şi diversitatea impurităţilor se

stabileşte metoda de condiţionare şi păstrare a seminţei ; ♦ oglindeşte nivelul măsurilor agrofitotehnice ca şi condiţiile pedoclimatice

în care s-a obţinut sămânţa.

19

Determinarea purităţii fizice se efectuează după ce seminţele au fost supuse operaţiunilor de condiţionare, prin care au fost eliminate impurităţile aproape în totalitate, sau direct materialului adus din câmp. Concomitent cu puritatea fizică se determină componenţa botanică a impurităţilor, noţiune ce defineşte numărul de seminţe de buruieni sau alte plante de cultură din probă şi se exprimă numeric la proba de 500 g sau 1000 g seminţe. O atenţie deosebită se acordă speciilor de buruieni de carantină (neghina, cuscuta, etc.). În funcţie de rezultatul acestor determinări, seminţele pot fi respinse de la semănat, formulându-se şi recomandări privind operaţiunile de condiţionare ulterioară. Masa a 1000 de boabe (MMB) este un indice fitotehnic ce se referă la masa a o mie de seminţe (din sămânţa pură) cu umiditatea existentă în momentul determinării, exprimată în grame. Această insuşire fizică trebuie cunoscută din următoarele considerente :

♦ face parte din elementele formulei de calculare a normei de sămânţă la hectar ;

♦ constituie un indicator important în aprecierea modului de comportare a soiurilor şi hibrizilor în aceleaşi condiţii agrotehnice şi climatice ;

♦ ajută la estimarea producţiei la unitatea de suprafaţă, fiind un element al productivităţii. Masa a 1000 de boabe se determină la sămânţa pură. Este de dorit ca valorile acestui indicator să fie cât mai mari posibile.

Masa absolută a 1000 de boabe este masa seminţelor raportată la substanţa uscată. 100 – U Ma – masa absolută Ma = Mr x -------------- Mr – masa relativă a 1000 de seminţe (MMB) 100 Masa specifică este raportul între masa a 1000 de boabe şi volumul acestora. MMB (g ) Ms = ----------------- ; MMB = masa relativă a 1000 boabe (g) V (cm3) V = volumul a 1000 boabe (cm3) Masa hectolitrică (MH) este o noţiune care defineşte densitatea masei de seminţe şi reprezintă masa unui volum de 100 l seminţe exprimată în kg. Masa hectolitrică este influenţată de umiditate, puritate, mărimea şi forma seminţelor, masa specifică a seminţelor, etc. Se determină la produsele destinate consumului alimentar şi prelucrărilor industriale, pentru estimarea operativă a cantităţilor de produse prin cubaje, precum şi la calcularea volumului necesar de depozitare a produselor respective. Masa hectolitrică este corelată în mare măsură cu producţia de făină de cereale,

20

fiind un indice calitativ în relaţiile comerciale ale întreprinderilor de morărit şi panificaţie, indicând în anumite limite randamentul de extracţie al făinii şi calitatea acesteia. La orez s-a constatat că MH în funcţie de puritate se corelează pozitiv cu randamentul în boabe decorticate, servind la întocmirea baremului minim de decorticare. În funcţie de mărimea masei hectolitrice, produsele agricole sub formă de boabe se grupează în grele (mazăre, fasole, grâu, porumb) care au masa hectolitrică mai mare de 75 kg şi uşoare (floarea soarelui, ovăz, etc.), cu masa hectolitrică, în mod obişnuit, sub 40 kg şi mijlocii între 75-40 kg. Mărimea seminţelor se exprimă prin dimensiunile boabelor (lungimea, lăţimea, grosimea, diametru). Dimensiunile seminţelor oscilează în anumite limite, în funcţie de unii factori de mediu şi tehnologici, în funcţie de poziţia acestora în inflorescenţă (mijloc, vârf, bază), formarea lor pe tulpina principală, pe fraţi, pe ramificaţii. Condiţionarea seminţelor, cu triorul se face în funcţie de dimensiuni. Calibrarea seminţelor este separarea lor pe categorii în funcţie de dimensiuni şi formă, oferind avantaje la semănatul de precizie. Umiditatea seminţelor - este determinată în mod repetat, la predarea produselor la bazele de recepţie, pe timpul depozitării şi la livrare. Umiditatea seminţelor reprezintă conţinutul de apă exprimat în procente, care există la un moment dat într-o probă de seminţe şi care se poate elimina prin uscare la etuvă la o anumită temperatură până la greutatea constantă sau care poate fi pusă în evidenţă prin alte metode (electrometrice). Este necesară determinarea umidităţii din următoarele motive :

- are un rol în stabilirea momentului recoltării ; - are importanţă în procesul de prelucrare ; - ajută la stabilirea scăzămintelor ce au loc în masa de seminţe, prin

reducerea conţinutului în apă. Umidităţile recomandate sunt de 14-15 % la cereale,12 % la leguminoase, sub 10 % la oleaginoase, etc.

In mod obişnuit umiditatea se determină cu umidometre electronice. Examenul organoleptic se referă la culoarea, luciul şi mirosul seminţelor. Rezultatele se exprimă prin comparaţie cu caracteristicile normale. Cu această ocazie pot fi sesizate unele modificări care se produc în masa de seminţe datorate unor procese nedorite, cum ar fi : mucegăirea, încingerea, umezirea, râncezirea, alte procese de alterare. Seminţele lucioase reflectă o păstrare bună, cele care şi-au pierdut luciul o păstrare proastă. Examenul organoleptic poate stabili dacă sămânţa nu a fost falsificată. Analize fiziologice. În cadrul analizelor fiziologice intră determinările : energia germinativă ; capacitatea germinativă ; cold-testul ; viabilitatea ; puterea de străbatere. Analizele fiziologice au rolul de a evidenţia capacitatea seminţelor de a germina şi de a produce plante normale şi viguroase.

21

Germinaţia seminţelor este exprimată prin două noţiuni : energia germinativă şi capacitatea germinativă. Capacitatea germinativă (G) este dată de numărul de seminţe, exprimat procentual, care, în condiţii optime de temperatură, umiditate şi aeraţie, produc germeni (colţi) normali, într-un anumit timp, stabilit prin STAS fiecărei specii de plante (7 – 8 zile). Energia germinativă reprezintă numărul de seminţe, exprimat procentual, care în condiţii optime de temperatură, umiditate şi oxigen, produc germeni normali într-un timp mai scurt, adică 1/2 - 1/3 din timpul stabilit pentru determinarea capacităţii germinative. Vigoarea germenilor exprimată prin energia germinativă, se măsoară după formula propusă de Piper pentru viteza de germinare. Energia germinativă este corelată de timpul mediu de germinaţie (TMG). Seminţele cu energie germinativă mare în laborator, au în câmp capacitate de germinare apropiată sau de multe ori egală cu aceia obţinută în laborator. Energia germinativă variază în funcţie de specie, modul de păstrare a seminţei, condiţiile de mediu şi agrofitotehnia folosită. Ritmul în care seminţele germinează se exprimă prin indicele TMG (timpul mediu de germinare). Σ (n.d) TMG = -------------- în care : n n = numărul de seminţe germinate zilnic cu germeni normali ; d = numărul de ordine al zilelor considerate şi cu valorile prezentate. Dacă avem două probe cu germinaţia de 96 % şi una are TMG 5,2, iar a doua 6,5, prima probă este mai valoroasă. Germinaţia se determină din următoarele considerente :

- face parte din formula de calcul a normei de sămânţă la hectar ; - ajută la stabilirea gradului de dezvoltare a embrionului şi maturităţii

seminţelor ; - dă indicaţii asupra vechimii şi condiţiilor de păstrare a seminţelor. - ajută la stabilirea valorii orzului destinat pentru fabricarea berii.

Factorii care influenţează procesul germinaţiei sunt de ordin intern, faza de maturitate, repausul germinal, vechimea seminţelor (longevitatea) şi de ordin extern (apa, temperatura, aerul, lumina). Faza de maturitate este importantă la materialul de semănat, recoltarea făcându-se la maturitate deplină, atunci când embrionul este complet dezvoltat. Repausul seminal este perioada ce urmează recoltării când seminţele nu germinează chiar dacă se întrunesc factorii germinaţiei (apă, căldură, oxigen). Cauzele repausului germinal sunt multiple : impermeabilitatea pentru apă a tegumentului seminal ; restricţii în schimbul de gaze ; prezenţa în tegument a unor substanţe inhibitoare ale germinaţiei (amoniac, acizi, etc.) ; repausul embrionului care se află sub influenţa anumitor substanţe chimice.

22

Prezenţa sau absenţa repausului seminal sunt controlate genetic, dar pot fi influenţate şi de factorii ecologici şi tehnologici. Perioada de trecere treptată a seminţelor de la starea de repaus la starea în care pot germina este cunoscută sub denumirea de postmaturare, când se produc modificări de natură fizică, chimică, ce creează condiţii pentru germinare. Longevitatea seminţelor este durata de timp cât ele îşi păstrează germinaţia şi depinde de factorii ereditari, condiţiile de vegetaţie, tehnologia de cultivare, păstrarea. Seminţele işi pot păstra germinaţia de la 2-3 ani până la 15-100 ani. Lonvegitatea economică se referă la perioada de timp în care procentul de seminţe germinabile nu scade sub minimum cerut de S.R. Rezultă că în producţie trebuie folosită sămânţa cât mai proaspătă. Dintre factorii externi, lumina este un factor indiferent la majoritatea seminţelor puse la germinat. Speciile de plante cu seminţe mai mici necesită lumină în procesul de germinaţie, majoritatea speciilor germinând la întuneric. Viabilitatea seminţelor este o analiză fiziologică rapidă, prin care se stabileşte dacă embrionul este viu, considerându-se o corelaţie pozitivă între viabilitate şi germinatie. Rezultatele au valoare estimativă. Cold-test – testul presupune germinarea seminţelor în condiţii de temperatură minimă. Metoda este folosită pe scară largă la porumb şi floarea-soarelui, oferind informaţii importante asupra comportării materialului de semănat în condiţiile în care după semănat survin temperaturi scăzute. Puterea de străbatere este capacitatea colţilor (germenilor = de a străbate un strat de nisip de la 1 la 6 cm în perioada de timp stabilită pentru germinaţie plus 2 zile – se exprimă în procente (1 cm – semin mici ; 3 cm seminţe mijlocii, 6 cm – seminţe mari). Analiza stării sanitare a seminţelor este uzuală în prezent, necesitând personal specializat. Sămânţa utilă şi cantitatea de sămânţă la ha. Toate determinările care se fac la materialul de semănat au drept scop stabilirea calităţii seminţelor şi a normei de semănat. Sămânţa utilă se calculează cu formula :

,100

GPSU

×= în care :

Su – sămânţa utilă % ; P – puritatea % ; G – germinaţia % Cunoscând sămânţa utilă se calculează cantitatea de sămânţă la hectar : D . MMB D. MMB D. MMB x 100 C = --------------- = ----------- = -------------------- Su P x G P X G 100

23

Având în vedere că germinaţia seminţelor se stabileşte în condiţii optime de laborator, iar în câmp condiţiile de germinare sunt mult diferite de optim, se propune introducera în calcul a procentului de răsărire în câmp (% Rc) şi desimea care trebuie realizată la răsărire în câmp (D) în plante /m2. În acest caz cantitatea de sămânţă la ha se calculează după următoarea relaţie : D . MMB . 100 C = cantitatea de sămânţă la ha (kg) Ckg/ha = -------------------- în care : D = desimea în plante răsărite la m2 MMB = masa a 1000 de boabe (g) G x % Rc G = germinaţia în % % Rc = procentul de răsărire în câmp La plantele prăşitoare cantitatea de sămânţă la ha se calculează astfel: D . MMB C = -------------- ; D – desimea de semănat în b.g./ha P x G x 100

S-a determinat că procentul de răsărire în câmp la grâu, în condiţii bune de semănat este de 85-90 % din capacitatea germinativă determinată în laborator şi poate să scadă la 65-70 % în condiţii nefavorabile. La sorg procentul de răsărire este 50-60 % din germinaţia determinată în laborator iar la leguminoase (mazăre) de 75 % din boabele germinabile semănate . 1.4.3. Factori tehnologici Tehnologia culturii plantelor îşi propune realizarea ansamblului de măsuri, începând cu înfiinţarea şi organizarea fitosistemelor , întreţinerea (îngrijirea) lor până la recoltare, care, să permită menţinerea echilibrului între resursele energetice, trofice, hidrice şi consumul populaţiei ce alcătuieşte fitosistemul, aşa fel încât potenţialul productiv să se poată manifesta integral. Prin organizarea fitosistemului se realizează un ecran fotosintetic cu mare capacitate de interceptare, absorbţie şi convertire a luminii solare în materie organică, sporeşte potenţialul productiv prin mărirea numărului partenerilor pe unitatea de suprafaţă, alegându-se desimea optimă, potrivită cu tipul plantelor şi resurselor energetice şi trofice. Repartizarea uniformă a partenerilor pe teren evită concurenţa dintre indivizi folosindu-se mai bine resursele energetice, trofice şi hidrice. Tot prin organizarea corespunzătoare a fitosistemului se ameliorează condiţiile de mediu, pentru ca partenerii să poată beneficia, pe măsura necesităţilor de factorii indispensabili vieţii şi activităţii productive. Protejarea plantelor împotriva agenţilor patogeni, insectelor şi buruienilor pe tot parcursul vegetaţiei, în vederea păstrării cât mai îndelungate a suprafeţei foliare fotosintetizante, contribuie implicit la crearea de biomasă totală şi principală, realizându-se o calitate tot mai bună. Factorii tehnologici se prezintă pe larg la fiecare cultură.

24

1.4.4. Factori social-economici Exploataţia agricolă este un sistem tehnico-economico-social complex, care urmăreşte să găsească cele mai adecvate metode pentru a se menţine într-un echilibru funcţional. Sistemul de „exploataţie agricolă” are caracteristici specifice, care se referă la caracterul complex, dinamism, adaptabilitate, caracter „deschis” caracter probabilistic, determinat de acţiunea unor factori naturali, economici, etc. cu caracter aleator, caracterul autoreglabil şi autoorganizabil (Ciurea I.V., 2005). Exploataţia agricolă este un organism economic reprezentat de o persoană sau un grup de persoane fizice sau juridice, care, dispunând de mijloace de muncă proprii sau închiriate, concep şi desfăşoară un complex de procese de muncă, în vederea obţinerii unui profit permanent. Modalităţile cum influenţează producţia plantelelor de câmp, factorii social economici, sut prezentate pe larg la disciplina de Management în exploataţiile agricole. 1.5.Calitatea produselor agricole şi posibilităţile de îmbunătăţire În micul dicţionar enciclopedic, calitatea producţiei este „nivelul la care ansamblul însuşirilor fiecărui produs, fiecărei lucrări etc. corespunde destinaţiei” iar în Dicţionarul limbii române, editat de Academia României calitatea este „totalitatea însuşirilor esenţiale care determină un fenomen”, iar mai departe, „caracteristică pozitivă, însuşire bună, frumoasă” (vol.I, p.318). In cazul produselor agricole de care se ocupă Fitotehnia, considerăm însuşiri esenţiale numai pe acelea care dau produsului particularităţile ce-l fac apt de utilizare, cu cele mai bune rezultate, în scopul pentru care a fost creat. La produsele destinate prelucrărilor industriale, în categoria însuşirilor esenţiale intră şi acelea care permit sau uşurează procesul tehnologic de prelucrare. Oricare ar fi produsul, calitatea este un efect al constituţiei sale fizice şi chimice. În literatura de specialitate, se confundă de cele mai multe ori, însuşirile ce definesc calitatea cu cele cantitative. Astfel, de pildă se afirmă că sfecla pentru zahăr este de calitate superioară, când are conţinutul mai ridicat în zaharoză. Tot aşa se vorbeşte de seminţele oleaginoase, când sunt mai bogate în substanţe grase, de boabele leguminoaselor ori cerealelor, daca au conţinut mai ridicat în proteine, de tulpinile de in şi cânepă daca au conţinut mai ridicat în fibre textile. În toate aceste cazuri este vorba de realizări cantitative. Am putea afirma că s-a îmbunătăţit calitatea produselor agricole respective, numai atunci când s-ar reuşi să se schimbe în ele unele însuşiri esenţiale, în asa fel încât acestea sau produsele finite realizate să aibă proprietăţi alimentare sau tehnice noi şi superioare, de pildă, fibre cu rezistenţă, elasticitate, fineţe, etc. mai mare, ulei cu proprietăţi culinare sau tehnologice mai bune, pâine de calitate superioară, etc. Asupra calităţii are o înrâurire şi cantitatea. Sfecla pentru zahăr devine plantă industrială în momentul în care conţinutul în zaharoză ajunge la 12-14 %, când industria zahărului o acceptă ca materie primă, când extragerea zahărului

25

satisface indicii economici, iar produsul realizează exigenţele consumatorului. Creşterea conţinutului în zahăr va fi cantitativă, schimbarea compoziţiei chimice, prin reducerea azotului vătămător, va fi însuşire de calitate. Dacă Fitotehnia s-a preocupat în trecut, mai mult de cantitatea producţiei, în momentul de faţă acordă o mare importanţă calităţii acesteia. Despre calitatea producţiei, se vor prezenta date importante când se va studia fiecare plantă. 1.6. Originea şi evoluţia plantelor cultivate Plantele cultivate astăzi, provin, majoritatea lor, din flora spontană, omul selecţionând formele cu însuşiri pozitive şi necesare lui. Ele n-au avut din totdeauna aria de răspândire de azi. S-au format în anumite regiuni, cu condiţii de mediu deosebite, regiuni numite centre genice sau de origine. Pe baza studiilor întreprinse asupra colecţiilor de plante şi a cercetărilor în diferite zone geografice N.Vavilov (1935) citat de Bîlteanu Gh., 2003 a delimitat centrele de origine din tabelul 1.1.

Tabelul 1.1. Centrele de origine a principalelor plante cultivate

Centrul şi subcentrul de origine

Zone

Principalele specii

Panicum miliaceum Andropogon sorghum Fagopyrum esculentum Hordeum hexastichum Glycine hispida Phaseolus angularis Cannabis sativa

I.CHINA

China Centrală şi de Vest

Papaver somniferum, etc. Oryza sativa Cicer arietinum Phaseolus mungo Phaseolus aureus Phaseolus calcaratus Vigna sinensis Sesamum indicum Carthamus trinctorius Gossypium herbaceum Corchorus capsularis Hibiscus cannabinus

II.INDIA II A. Subcentrul

principal

Assamul şi Birmania

(fără India de N-V, Pundjab)

Cannabis indica, etc. Saccharum officinarum II B. Subcentrul

indo-malaezian Indochina şi Arhi-pelagul malaezian Musa textilis, etc.

26

Triticum aestivum - vulgare Triticum aestivum -compactum Tr.aestivum-sphaerococcum Pisum sativum Lens esculenta Vicia faba Phaseolus aureus Brassica Juncea Linum usitatissimum Sesamum indicum Cannabis indica

III. Asia Centrală

India de nord-vest (Pundjab, Caşmirul)

Afganistanul Tadjikistanul Uzbekistanul

Tian-Shanul de Vest

Gossypium herbaceum Triticum monococcum Tr.turgidum, ssp.turgidum,conv.durum Tr.aestivum ssp.vulgare Triticum orientale Triticum persicum Triticum Timopheevi Triticum aestivum ssp.maccha Hordeum distichum Secale cereale Avena byzantina Avena sativa Lens esculenta Lupinus albus

IV Orientul Apropiat

Interiorul Asiei Mici,

Transcaucazia, Iranul,

Munţii Turkmeniei

Medicago sativa, etc. Triticum durum Triticum dicoccum Triticum polonicum Triticum spelta Avena byzantina Avena brevis Lathyrus sativum Lupinus albus Linum usitatissimum Beta vulgaris Carum carvi Pimpinella anissum Thymus vulgaris Mentha piperita

V. Bazinul mediteranian

Ţărmurile Mării Mediterane

Salvia officinalis

27

Humulus lupulus Triticum durum abyssinicum Triticum turgidum abysinicum Triticum dicoccum abysinicum Triticum polonicum abysinicum Hordeum sativum Andropogon sorghum Vigna sinensis Linum usitatissmium

VI. Abisinia

Abisinia, Eritrea şi parte din Somalia Ricinus communis

Zea mays Phaseolus vulgaris Phaseolus lunatus Phaseolus acutifolius Gossypium hirsutum Ipomea batata

VII. Mexicul şi America Centrală

Mexicul de sud,

Guatemala Honduras Costa Rica

Nicotiana rustica etc.

Zea mays amylacea Solanum tuberosum Solanum andigenum Phaseolus lunatus Gossypium barbadense Nicotiana tabacum

VIII. America de Sud

Peru, Ecuador,

Bolivia, Brazilia, Paraguay , Chile

Arachis hypogaea, etc.

Cele mai multe specii de plante cultivate îşi au originea şi centrele genice din Asia (cca 400 specii din 600). Din continetul american provin cca 100 de specii din cele 600. La evoluţia plantelor, încă de la începuturi, alături de procesele de natură genetică au contribuit într-o măsură foarte mare condiţiile ecologice. Extinderea ariei de cultivare a plantelor în afara centrelor de origine s-a făcut prin schimburi comerciale, migraţiunea popoarelor, expediţii geografice, descoperirea de zone noi. In diferite zone ale lumii s-au creat colecţii mondiale de plante, care sunt importante, pe de o parte, în descoperirea de noi resurse vegetale, care îmbogăţesc sortimentul de plante utile omului, iar pe de altă parte, în asigurarea sectorului de genetică. Şi ameliorarea plantelor cu genitorii valoroşi pentru crearea de cultivare mai productive, mai rezistente la boli, secetă, etc. In România s-a înfiinţat „Banca de resurse Genetice Vegetale” la Suceava, subordonată Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi un depozit frigorific ICDA Fundulea, unde se asigură păstrarea pe termen scurt şi lung, a germoplasmei pentru crearea de cultivare noi şi pentru păstrarea şi dezvoltarea biodiversităţii.

28

CONDIŢIONAREA ŞI PĂSTRAREA SEMINŢELOR

2.1. IMPORTANŢĂ Păstrarea seminţelor a constituit pentru om o preocupare din cele mai

vechi timpuri. Datele arheologice atestă că, iniţial, păstrarea seminţelor de cereale s-a

făcut în gropi săpate în stâncă sau în pământ în regiunile cu climat mai uscat, iar în regiunile mai umede în vase de lut ars, de diferite mărimi. Metoda păstrării în gropi lipite cu argilă şi arse s-a păstrat multă vreme şi pe teritoriul ţării noastre, mai ales în epoca migrării popoarelor.

Păstrarea în magazii a fost cunoscută şi la popoarele antice (egipteni, chi-nezi, romani) de la care s-au păstrat şi o serie de lucrări scrise privind “îngrijirea” cerealelor (CATO, VARO; Codexul împăraţilor bizantini, TEODOSIU şi IUSTINIAN etc., citaţi de BORCEAN, 1978).

Începând, cu evul mediu şi, mai ales, o dată cu dezvoltarea industriei şi comerţului, s-a pus problema stocurilor mari de cereale; pentru care s-au construit magazii, la început din lemn, apoi din cărămidă, iar în ultima vreme din beton armat.

La noi în ţară, primele silozuri s-au construit la Galaţi şi Brăila (1891), iar mai târziu la Constanţa (1909). Reţeaua de silozuri s-a mărit în perioada anilor 1939 – 1942, prin construcţiile executate în Câmpia Dunării şi s-a extins în toată ţara în intervalul ce s-a scurs.

În paralel s-au efectuat studii pentru stabilirea tehnologiei de păstrare a diferitelor produse vegetale, o atenţie deosebită, acordându-se materialului semincer. În prezent păstrarea seminţelor reprezintă o verigă tehnologică importantă, căreia trebuie să-i fie acordată toată atenţia.

2.2. RECEPŢIONAREA ŞI CIRCULAŢIA SEMINŢELOR Pentru recepţionarea seminţelor de la producători, în bazele de recepţie se

fac următoarele pregătiri: - întocmirea planului de recepţie; - asigurarea şi pregătirea spaţiilor pentru depozitare; - pregătirea utilajelor pentru receptionare şi depozitare; - organizarea laboratorului pentru efectuarea analizelor; - elaborarea planului de compartimentare a produselor pe calităţi, - instruirea întregului personal şi asigurarea cu materiale.

29

Recepţionarea produselor se execută de către laboratorul bazei în prezenţa producătorului, primul procedând la extragerea probelor primare (prin sondaj) din mijlocul de transport.

Asupra probelor se fac următoarele determinări, la toate produsele: examen organoleptic; puritatea fizică; umiditatea şi starea fitosanitară.

Pe lângă aceste determinări, se mai determină: - masa hectolitrică (la grâu, secară, orz, orzoaică, ovăz, orez şi floarea-

soarelui); - boabele îmbrăcate în palee (%) la grâu; - uniformitatea (orz şi orzoaică); - procentul de boabe galbene (orez); - boabele atacate de ploşniţe şi sticlozitatea (grâu). După efectuarea analizelor şi stabilirea încadrării produselor în normele

tehnice de recepţionare, se întocmesc documentele de calitate, iar mijloacele de transport sunt dirijate la cântare.

Compartimentarea produselor vegetale sub formă de boabe constă în repartizarea loturilor de seminţe în depozite, după următoarele criterii: specie, soi sau hibrid, umiditate, puritate, masă hectolitrică, stare fitosanitară, alte caracteristici calitative, tipul depozitului etc.

Produsele destinate pentru sămânţă, care au la bază acte de recunoaştere în câmp, se compartimentează: pe specii, soiuri, loturi cu acelaşi act de recunoaştere şi aceleaşi caracteristici calitative.

Produsele destinate consumului se compartimentează pe destinaţii: consum alimentar, consum furajer, consum industrial, export etc.

2.3. ÎNSUŞIRILE FIZICE ALE MASEI DE SEMINŢE Caracteristicile fizice prezintă o deosebită importanţă în operaţiunile de

manipulare, transport şi conservare a produselor agricole, sub formă de boabe. Cele mai importante însuşiri fizice sunt: capacitatea de curgere,

autosortarea, porozitatea, sorbţia, higroscopicitatea şi termoconductibiIitatea. Capacitatea de curgere (sau friabilitatea). Este însuşirea seminţelor şi a

masei de boabe de a se deplasa pe un plan înclinat, formând o pantă naturală. Unghiul format între panta de curgere şi orizontală poartă denumirea de unghiul taluzului natural.

Capacitatea de curgere este influenţată de: forma seminţelor, mărimea şi greutatea volumetrică, conţinutul în umiditate, puritatea tehnică, caracteristicile suprafeţei pe care se realizează curgerea. Astfel, cea mai mare capacitate de curgere o au seminţele sferice, cu tegumentul neted (mazăre, soia). Friabilitatea se reduce mult la seminţele îmbrăcate în palee, (orz, ovăz) şi este foarte scăzută la seminţele rugoase (sfeclă) şi la cele prevăzute cu perişori (bumbac). Capacitatea de curgere este influenţată negativ de creşterea conţinutului de umiditate, cât şi de reducerea purităţii tehnice a masei de boabe.

30

Această însuşire are importanţă la construirea instalaţiilor de transport prin cădere liberă în cadrul silozurilor, la încărcarea şi golirea celulelor, la stabilirea suprafeţelor pentru depozitarea în vrac a seminţelor, la tratarea seminţelor pentru semănat şi în timpul semănatului etc.

Autosortarea. Este însuşirea masei de boabe de a se separa în mod natural, în timpul manipulării sau a transportului, pe componente, în funcţie de forma, mărimea şi greutatea (masa) specifică. Fenomenul se produce frecvent la umplerea sau golirea celulelor de siloz, când datorită curenţilor aerului şi a capacităţii diferite de plutire, boabele mai uşoare cad spre periferie şi rămân la suprafaţa grămezii, în timp ce boabele şi componentele grele cad la baza ei şi în centru.

În acest fel se creează vetre neuniforme, cu grad diferit de afânare, umiditate, ceea ce favorizează degradarea produsului.

Autosortarea este cu atât mai accentuată, cu cât masa de boabe are o puritate mai redusă, iar natura impurităţilor mai eterogenă.

Datorită autosortării, sondarea mijloacelor care transportă seminţe în vrac trebuie să se facă atât în colţuri, cât şi în mijloc şi pe toată adâncimea vracului.

Pentru prevenirea autosortării în operaţiunile de manipulare a seminţelor în silozuri, la încărcarea şi golirea celulelor se montează dispozitive de uniformizare.

Porozitatea. Reprezintă volumul spaţiilor goale, ocupate de aer, dintre componentele solide, raportate la volumul masei depozitate. Porozitatea (P) sau spaţiul intergranular se poate determina cu relaţia:

,100⋅−

=V

vVP

în care V reprezintă volumul total al masei de seminţe, iar v - volumul componentelor solide. Rezultă că dacă se elimină spaţiul intergranular, rezultă

densitatea

⋅= 100

vVD , respectiv spaţiul ocupat de masa de seminţe şi

impurităţi, raportat la volumul total al masei depozitate. Factorii care influenţează afânarea sunt: forma, mărimea şi suprafaţa

componentelor solide, uniformitatea masei de boabe, conţinutul de umiditate, natura corpurilor străine, grosimea vracului, tipul depozitului. Aceasta înseamnă că, sub influenţa autosortării, porozitatea are valori diferite în masa de boabe, cu influenţe importante asupra proceselor fizice şi fiziologice care se petrec în timpul depozitării.

Porozitatea prezintă mare importanţă la păstrarea seminţelor prin aerare activă, în funcţie de ea stabilindu-se caracteristicile ventilatoarelor şi durata ventilării. Cunoaşterea porozităţii este necesară şi la uscarea seminţelor, intrând în calculul bilanţului termic, cât şi la gazarea seminţelor cu insecticide.

Sorbţia. Este însuşirea seminţelor şi a masei de boabe de a reţine din mediul înconjurător vaporii de diferite substanţe şi gaze. Acest fenomen se poate produce prin: absorbţie, adsorbţie, condensaţie capilară şi chemosorbţie.

31

Cedarea vaporilor de diferite substanţe sau a gazelor de către seminţe mediului înconjurător poartă denumirea de desorbţie.

Această însuşire a seminţelor se datoreşte suprafeţei mari a acestora, cât şi structurii coloidal – poros - capilare a acestora.

Procesul de sorbţie este influenţat de temperatură, de elasticitatea şi viteza de mişcare a vaporilor şi a gazelor, de temperatura sorbantului (difuziunea externă) şi de compoziţia chimică (difuziunea internă).

Sorbţia diferitelor gaze sau vapori (exclusiv vaporii de apă) prezintă importanţă în tratarea seminţelor cu substanţe chimice care ar putea influenţa mirosul acestora sau manipularea seminţelor în atmosferă de petrol, benzină etc. Din acest considerent, după dezinfectarea sau dezinsecţia magaziilor cu produse chimice, înainte de înmagazinarea produselor, să se procedeze la aerisirea energică a acestora.

Sorbţia şi desorbţia vaporilor de apă reprezintă higroscopicitatea seminţelor, fenomen cu mari implicaţii în păstrarea produselor. Ea depinde de umiditatea relativă a aerului, de temperatură, suprafaţa boabelor, compoziţia chimică a acestora şi de mărimea embrionului (ex. la porumb, faţă de grâu, convarietatea dentiformis la porumb faţă de convarietatea indurata etc.). Datorită higroscopicităţii, între tensiunea vaporilor din aer si tensiunea vaporilor din seminţe se stabileşte o relaţie de echilibru denumită echilibru de higroscopicitate. Umiditatea boabelor, necesară, pentru menţinerea acestui echilibru, poartă denumirea de umiditate de echilibru. Ea creste si descreşte când umiditatea aerului se schimbă (tab. 2.1, după FRISVIATSKI,1950).

Tabelul 2.1. Valoarea umidităţii de echilibru a boabelor, în funcţie de umiditatea relativă a

aerului la temperatura de 20°C

Umiditatea relativă a aerului (în % la 20°C) Specia 20 30 40 50 60 70 80 90

Grâu 7,8 9,2 10,7 11,8 13,1 14,3 16,0 19,0 Secară 8,3 9,5 10,9 12,2 13,5 15,2 17,4 20,4 Orz 8,3 9,5 10,9 12,0 13,4 15,2 17,5 20,9 Ovăz 6,7 8,3 9,4 10,8 12,0 14,4 16,8 19,9 Orez brut 7,5 9,1 10,4 11,4 12,5 13,7 15,2 17,6 Mei 7,8 9,0 10,5 11,6 12,7 14,3 15,9 18,3 Porumb 8,2 9,4 10,7 11,9 13,2 14,9 16,9 19,2 Soia 5,4 6,5 7,1 8,0 9,5 11,6 15,3 20,9 Floarea – soarelui - - 5,0 5,9 6,9 7,8 9,1 11,4 In - - 5,1 5,9 6,8 7,9 9,2 12,1 Cânepă - - - 5,6 6,6 7,7 9,0 11,3 Ricin - - - - 5,5 6,1 7,1 8,9

Umiditatea de echilibru depinde de compoziţia chimică a seminţelor, de conţinutul acestora în substanţe higroscopice (zaharuri, proteine) şi nehigro-scopice (lipide).

32

La aceeaşi umiditate relativă a aerului şi la aceeaşi temperatură, seminţele bogate în amidon şi proteine (cereale, leguminoase) au umiditatea de echilibru mai ridicată decât seminţele bogate în grăsimi (ricin, in, floarea - soarelui etc.). Diferenţele între capacitatea higroscopică a componentelor chimice ale masei de boabe reliefează mai mult necesitatea condiţionării lor înainte de depozitare.

Umiditatea de echilibru la temperatura de 20°C şi la umiditatea relativă a aerului de 70% se ia ca limită maximă a umidităţii pentru păstrare.

Pe baza relaţiilor între umiditatea relativă şi temperatura aerului, umiditatea şi temperatura produselor depozitate, s-au stabilit nomograme, care indică momentul când se pot aera produsele fără pericol de umezire.

Conductibilitatea termică. Este capacitatea transmiterii temperaturii în masa de boabe, ca rezultat al diferenţelor de temperatură. Schimbul de căldură poate avea loc prin contact direct între: boabe (prin conducţie) sau datorită circulaţiei aerului (prin convecţie). În primul caz rolul predominant îl are compactitatea masei de seminţe, iar în cel de-al doilea caz influenţa principală revine circulaţiei ascendente din masa de boabe.

Acest schimb de temperatură în masa de boabe se exprimă prin coeficientul de conductibilitate termică, care reprezintă cantitatea de căldură care trece printr-un strat de seminţe cu suprafaţa de 1 m2 grosimea de 1 m, în timp de o oră, la o diferenţă de temperatură între început şi sfârşit de 1°C.

Valorile coeficientului de conductibilitate variază intre 0,12 – 0,40 kcal/m2/h. Coeficientul este în corelaţie pozitivă cu umiditatea (apa având coeficientul de 0,02 kcal/m2/h). Conductibilitatea termică a grâului şi orzului variază între 0,1 - 0,4 Kcal/m2/h.

Masa de seminţe se caracterizează printr-o conductibilitate termică redusă, fapt ce face ca acestea să-şi păstreze mult timp temperatura. De aceea, produsele depozitate vara, când temperatura este ridicată, se impune a fi aerate periodic, dar şi o data cu scăderea temperaturii, acestea păstrându-şi apoi temperatura scăzută şi în anotimpul cald următor.

Căldura specifică, în acest caz, reprezintă cantitatea de căldură necesară pentru a ridica temperatura unui kg de seminţe cu 1°C. Cunoaşterea căldurii specifice prezintă importanţă în procesul de uscare artificială a masei de seminţe depozitate.

2.4. PROCESELE FIZIOLOGICE DIN MASA DE SEMINŢE ÎN TIMPUL PĂSTRĂRII În seminţele recoltate continuă desfăşurarea unor procese biologice dintre

care cele mai importante sunt: postmaturaţia şi respiraţia. Postmaturaţia. Reprezintă complexul de procese care conduc la

maturitatea fiziologică a seminţelor, astfel încât capacitatea lor de germinaţie să devină maximă.

Condiţiile de păstrare pot modifica atât durata postmaturaţiei, cât şi procesele biochimice ce au loc, mai ales când coacerea seminţelor s-a produs în

33

condiţii mai puţin favorabile (temperaturi ridicate şi uscăciune, sau ploi prelungite). În astfel de condiţii substanţele de rezervă din bob nu ajung la faza de amidon, iar conţinutul ridicat în zaharuri poate provoca o respiraţie mai intensă a seminţelor.

Temperatura din spaţiile de depozitare poate prelungi postmaturaţia, atunci când este sub 16°C.

Ventilaţia activă şi temperaturile mai ridicate scurtează procesul de postmaturaţie.

Deficitul de oxigen şi respectiv, creşterea conţinutului de dioxid de carbon reduce intensitatea procesului de postmaturaţie.

Respiraţia seminţelor. Se petrece cu intensitate diferită în funcţie de o serie de factori ca: gradul de coacere, umiditate, temperatură, integritate etc.

Prezenţa în masa de boabe a unor seminţe “necoapte” măreşte intensitatea respiraţiei, chiar şi în condiţii de umiditate scăzută.

Seminţele cu conţinut scăzut de umiditate au o respiraţie redusă. O dată cu creşterea conţinutului de umiditate se intensifică respiraţia, ca urmare a accelerării proceselor biochimice.

Pragul de umiditate de la care apare apa liberă (care serveşte la intensificarea proceselor biochimice) se numeşte umiditate critică. Valorile umidităţii critice, în funcţie de specie, variază între limitele:

- floarea-soarelui, ricin ......………………………………..……6 – 8% - porumb, mei, sorg, sfeclă ..…………………………….. 11,5 – 12,5% - grâu, secară, orz, ovăz ……..…………………………... 14,5 – 15,5% - mazăre, fasole, linte, bob ……………………………..….…15 – 16% Cunoaşterea umidităţii critice a seminţelor este foarte importantă în

procesul păstrării, deoarece între limitele ei respiraţia este redusă. Seminţele de cereale cu umiditate până la 14% (sub umiditatea critică) se

pot păstra în vrac, în straturi cu înălţime mare. Aceleaşi seminţe cu umiditatea între limitele umidităţii critice respiră de circa 2 - 4 ori mai intens, iar cele cu umiditatea de 17% îşi intensifică respiraţia de 20 - 30 de ori.

O dată cu creşterea temperaturii se măreşte şi intensitatea respiraţiei. Gradul în care temperatura influenţează intensitatea respiraţiei şi funcţiile vitale depinde de durata cât seminţele au fost sub influenţa temperaturii respective.

Între 0 şi 10°C intensitatea respiraţiei are valori neglijabile şi devine maximă, la grâu, la 55°C, la soia la 45°C etc. după care se reduce cu atât mai mult, cu cât umiditatea seminţelor este mai mare.

Intensitatea şi tipul respiraţiei este dependentă de compoziţia mediului gazos. Raportul între volumul de CO2 eliminat şi cel de oxigen absorbit de sămânţă poartă denumirea de coeficient de respiraţie. Când coeficientul de

respiraţie 2

2O

CO este egal sau mai mic de 1 respiraţia este aerobă.

Intensitatea respiraţiei este influenţată de specie şi soi (hibrid). Astfel, boabele de grâu respiră de 8 - 10 ori mai intens decât cele de mazăre, achenele de

34

floarea-soarelui respiră mai intens decât seminţele leguminoase etc. Sunt diferenţieri între soiuri şi hibrizi, în funcţie de mărimea embrionilor şi alte particularităţi. La porumb, de exemplu, hibrizii cu embrioni mari respiră mai intens decât hibrizii cu embrioni mici.

Boabele şiştave au intensitatea mărită a respiraţiei, în comparaţie cu boabele cu umplere normală.

Seminţele lovite, sparte şi cele cu început de încolţire respiră mai intens şi, deci, se păstrează mai greu.

Influenţa proceselor de respiraţie asupra păstrării boabelor. Consecinţele respiraţiei sunt: reducerea masei de substanţă uscată din seminţe, creşterea umidităţii relative a aerului din spaţiul intergranular, modificarea compoziţiei aerului din spaţiul intergranular, ridicarea temperaturii în masa de seminţe.

Astfel, glucoza oxidată şi descompusă reprezintă o pierdere nerecuperabilă a unei părţi din masa uscată. Apa eliminată în procesele de respiraţie este reţinută de masa de seminţe, având ca efect saturarea aerului din spaţiul intergranular, cu consecinţe grave în păstrare. Prin creşterea conţinutului de CO2 se creează condiţii improprii de dezvoltare pentru microorganismele aerobe, ajungându-se la oprirea respiraţiei aerobe, distrugerea embrionilor şi dezvoltarea microorganismelor anaerobe, care provoacă fermentaţia lactică, ce conduce la deprecierea boabelor.

Încolţirea seminţelor în timpul păstrării. Reprezintă unul din procesele fiziologice cu urmări importante. În timpul acestui proces se pierde o cantitate importantă de substanţă uscată şi se reduc considerabil calităţile produsului, fapt pentru care procesul este de nedorit în timpul păstrării, indiferent de destinaţia produsului.

Pentru declanşarea procesului este necesară o cantitate de apă mai mare decât umiditatea de echilibru maxim, deci este necesară absorbţia de umiditate capilară, care să permită declanşarea germinării. Acest fenomen, practic, nu poate să apară decât în cazuri de depozitare a seminţelor în condiţii improprii, de grave neglijenţe şi lipsei controlului în timpul păstrării.

Încingerea boabelor. Fenomenul rezultă ca o consecinţă a activării proceselor biologice din seminţe şi a activităţii microorganismelor, când umiditatea depăşeşte o anumită limita. Încingerea se produce în mai multe faze:

În prima fază, de "autoîncălzire", are loc intensificarea respiraţiei şi creşterea temperaturii boabelor până la 24 - 30°C. La suprafaţa stratului de seminţe se observă o uşoară transpiraţie a boabelor, ca urmare a condensării vaporilor din interiorul grămezii. În aceste condiţii se dezvoltă microorganismele saprofite ca: Bacterium herbicola şi mucegaiuri din genul Mucor şi Penicillium. Pe măsură ce creşte temperatura apare Aspegillus niger, A. candidus, A. flavus, iar la peste 20°C Penicillium piscarum, Rhisopus nigricans şi unele bacterii ca Bacillus micoides, B subtilis, B. mesentericus etc., care încep descompunerea materiei organice. În boabe apar glucide uşor solubile în apă, ca rezultat al descompunerii hidraţilor de carbon şi grăsimilor.

35

În faza a doua temperatura se ridica până la 38°C, creşte mult umiditatea masei de boabe, modificându-se friabilitatea care se reduce evident. Seminţele încep să se brunifice. Apar produşi de fermentaţie se simte miros de mucegai, alcool şi amoniac.

Ciupercile, care au fost bine reprezentate în prima fază, sunt înlocuite de alte microorganisme ca bacteriile: Bacillus subtilis, B. mesentericus etc.

În compoziţia boabelor, din glucidele uşor solubile rezultă, prin fermentare, alcool, creşte aciditatea, se descompune glutenul.

În faza a treia temperatura ajunge la 50°C şi chiar peste această limită. Ciupercile microscopice dispar şi apar microorganismele specifice putrefacţiei, ca: Bacterium proteus, B. coli, B. fluorescents etc. Are loc procesul de descompunere a proteinelor. Boabele devin sfărâmicioase. Mirosul de fermentaţie alcoolică se simte puternic.

Încingerea se poate produce la câteva ore după recoltare, dacă în masa de boabe sunt seminţe verzi sau seminţe de buruieni cu conţinut mare de umiditate, sau mult mai târziu, în funcţie de umiditate.

Încingerea se poate produce în trei forme (fig. 2.1, după L. A. TRISVEATCHI, 1970): încingerea în cuiburi, încingerea în straturi şi încingerea generală.

Încingerea în cuiburi apare la depozitarea produselor neomogene în ce priveşte conţinutul de impurităţi cu umiditate diferită, hidroizolare necorespunzătoare a depozitului sau prin concentrarea insectelor şi acarienilor într-o anumită porţiune a masei de seminţe depozitate în vrac.

Încingerea în straturi orizontale sau verticale se produce în funcţie de zona în care se formează stratul încălzit în partea superioară, la baza “vracului” sau pe verticală.

36

Încingerea la suprafaţă sau la baza “vracului” se produce frecvent toamna şi primăvara. Mai periculoasă este încingerea în straturile bazale, la distanţa de 20 - 50 cm de pardoseală. Căldura care rezultă în straturile de jos ale “vracului” difuzează uşor în straturile superioare şi încingerea cuprinde întreaga masă de boabe. Fenomenul apare frecvent toamna timpuriu, când seminţele se depozitează în magazii cu pardosele reci (produse nerăcite).

Încingerea în straturi verticale are loc prin “transpiraţia” pereţilor sau a stâlpilor de beton, în cazul încălzirii sau răcirii lor. Acest proces este exclus când pereţii compartimentului sunt situaţi la o depărtare de 50 - 60 cm de pereţii exteriori ai depozitului.

Procesul de încingere început în masa de seminţe nu va înceta decât numai prin intervenţia activă a omului.

Fenomenul de încingere trebuie, însă, prevenit prin: pregătirea încăperilor înainte de depozitarea seminţelor; condiţionarea şi omogenizarea masei de boabe; respectarea normelor de depozitare şi controlul din timpul păstrării etc.

2.5. SPAŢII PENTRU DEPOZITAREA SEMINŢELOR

37

Produsele vegetale sub formă de boabe pot fi depozitate în spaţii ocazionale (încăperi, poduri etc.) sau în depozite speciale construite pe orizontală (platforme, şoproane, pătule, magazii) sau pe verticală (silozuri) (fig. 2.2, 2.3, 2.4,

2.5). c

Fig. 2.2. Platforme acoperite: a – plan; b – secţiune transversală

Fig. 2.3. Pătule pentru păstrarea porumbului: a – din lemn; b – din perfabricate cu beton armat;

c – din metal

a

b c

Fig. 2.4. Magazie de 1.500 tone capacitate:a – vedere principală; b - în plan; c – secţiune transversală

a a

b

a

b

38

Platformele de beton sunt utilizate în tot timpul anului, cu precădere pentru reducerea conţinutului de umiditate al seminţelor, prin expunerea acestora la soare şi lopătarea lor.

Platformele acoperite. Sunt şoproane în care produsele sunt depozitate pentru perioade scurte de timp, până la condiţionarea şi depozitarea în magazii şi silozuri.

Pătulele. Sunt construcţii destinate porumbului sub formă de ştiuleţi. Acestea pot fi: metalice, cu diametrul de 5 m, înalte de 8 - 10 m, prevăzute cu coş de ventilare centrală de 0,60 m; din prefabricate de beton armat, înalte de 1,80 m şi late de 4,5 m; pătule din lemn, tipul dublu, cu compartimente late de 1 - 1,70 m şi de 4 m înălţime; pătule obişnuite, cu lăţimi de 1,5 - 2 m şi înalte de 3 - 4 m, construite din şipci din lemn sau plasă de sârmă. Toate tipurile de pătule sunt ridicate faţă de pământ, cu excepţia celor provizorii.

Magaziile. Sunt construcţii cu capacităţi diferite (1.500 – 17.000 t), dotate cu utilaje pentru curăţirea şi manipularea seminţelor şi cu canale de aerare activă. Depozitarea seminţelor în magazii se poate face în vrac sau în saci.

Silozurile. Sunt construcţii de mare capacitate (25 - 60 mii tone), care prezintă faţă de magazii următoarele avantaje: folosirea raţională a suprafeţei construite şi a volumului respectiv; permit un înalt grad de mecanizare, cu comanda centrală, automatizată; viteză de încărcare şi descărcare mare; combaterea uşoară a dăunătorilor; climatizare optimă; izolarea bună a produselor faţă de mediul extern; executarea uşoară a lucrărilor de condiţionare şi sortare.

Avantajele constructive şi economice se realizează atunci când înălţimea celulelor este de 5 - 10 ori mai mare decât diametrul sau latura celulelor, în cazul silozurilor cu celule poligonale (L. V. THIERER şi colab., 1971).

Silozurile cuprind următoarele componente mari: - fundaţiile pe care se reazemă întreaga construcţie; - subsolul silozului unde sunt montate instalaţiile de golire a celulelor şi

de transport a produselor ce se livrează; - bateriile de celule, prevăzute la partea inferioară cu pâlnii de golire iar

la partea superioară cu planşeul pe care sunt instalate utilajele de umplere; - galeria superioară - construcţia ce închide instalaţiile de umplere; - turnul silozului (sau casa maşinilor), cu elevatoare, maşini de curăţire şi

instalaţii de predare a produselor; - staţii de primire - predare a vagoanelor de cale ferată, a autovehiculelor

încărcate; - instalaţii de uscare, ce pot fi montate în turnul silozului sau lângă

bateriile de celule, la exterior; - instalaţii de desprăfuire a utilajelor şi a spaţiilor de lucru;

Fig. 2.5. Siloz pentru păstrarea cerealelor cu o capacitate de 60.000 t.

39

- instalaţii de gazare a produselor infestate. 2.6. CONDIŢIONAREA SEMINŢELOR. Condiţionarea reprezintă totalitatea lucrărilor de curăţire, uscare, sortare

etc. prin care seminţele recoltate sunt aduse în limitele standardelor de stat, în vederea unei bune păstrări.

Curăţirea seminţelor urmăreşte înlăturarea corpurilor străine, în vederea realizării purităţii tehnice prevăzute în standardele de stat. Prin operaţiunile de curăţire se realizează şi reducerea umidităţii cu 1 – 2%, a volumului şi greutăţii produselor care urmează a fi transportate şi se reduce spaţiul necesar depozitării.

Noţiunea de “sămânţă pură” diferă în funcţie de destinaţia seminţelor: semănat, industrializare, furajare, consum uman etc.

Curăţirea. Procesul de curăţire a seminţelor destinate însămânţării cuprinde următoarele etape: curăţirea prealabilă (precurăţirea); curăţirea de bază; curăţirea suplimentară.

Curăţirea prealabilă (precurăţirea) se execută după recoltare, prin operaţii simple cu ajutorul curenţilor de aer şi al sitelor.

Curăţirea de bază se execută cu ajutorul selectoarelor pe bază de curenţi de aer, site şi trioare.

Curăţirea suplimentară este necesară numai în anumite situaţii, cum ar fi: utilizarea maşinilor cu celulă fotoelectrică la fasole, pentru eliminarea seminţelor de alte culori, sau utilizarea maşinilor electromagnetice pentru eliminarea seminţelor de cuscută din sămânţa de in etc.

Sortarea. Se execută concomitent cu curăţirea de bază sau prin operaţii suplimentare. Se realizează cu ajutorul sitelor sau a gravitatorului. Operaţiunea prezintă importanţă deosebită pentru materialul semincer, seminţele mari şi uniforme, asigurând un semănat de precizie şi obţinerea unor culturi uniforme, cu plante viguroase.

Sortarea prezintă importanţă şi în unele industrii. Astfel, pentru fabricarea berii, se solicită ca 80% din boabele de orzoaică sau orz să fie mai mari de 2,5 mm.

Uscarea seminţelor. Operaţia urmăreşte eliminarea apei care este în exces în seminţe, pentru a preveni procesele de autoîncălzire, mucegăire, încingere prin care se diminuează valoarea tehnologică, alimentara sau seminceră a acestora.

O bună păstrare se poate asigura seminţelor de cereale şi leguminoase, dacă umiditatea acestora este sub 14% şi seminţelor cu conţinut în grăsimi de 25 – 30% la o umiditate de 10 – 12%, pe când celor cu conţinut de grăsimi de 40 – 50%, numai la un conţinut de umiditate de 7 – 8%.

Eliminarea apei în exces se poate realiza prin diferite metode: Uscarea la soare este cea mai economică metodă, deoarece nu necesită

cheltuieli de energie. Seminţele, aşezate în straturi subţiri de 10 – 15 cm sunt

40

lopătate la intervale de 2 - 3 ore. Temperatura creşte în masa de boabe la 40 - 50°C, fapt ce determină reducerea într-o singură zi a umidităţii cu 3 – 4%.

Suprafaţa de platforme amenajate în acest scop (solarii) este de 15 m2/t la cereale şi 20 - 30 m2/t la floarea-soarelui.

Dacă uscarea se prelungeşte mai multe zile, este necesară adunarea seminţelor, seara, în grămezi şi acoperirea peste noapte a acestora cu prelate, pentru a le feri de rouă şi eventuale ploi.

Prin acest procedeu simplu se grăbeşte şi maturitatea fiziologică a seminţelor, iar sub acţiunea razelor solare o parte din microorganismele de pe suprafaţa seminţelor sunt distruse.

Uscarea la aer se realizează utilizând ca agent de uscare aerul atmosferic uscat şi cald, care se introduce în uscător cu ajutorul ventilatoarelor.

Metoda este practicată la produsele care se recoltează vara, când aerul atmosferic uscat depăşeşte 30°C, astfel că la o singură trecere prin uscător reduce umiditatea seminţelor cu 1 - 1,5%.

Uscarea prin aerare activă se realizează prin introducerea în masa de boabe a aerului atmosferic uscat şi cald sub presiune. La fel ca şi metoda anterioară şi aceasta este aplicabilă produselor recoltate în sezonul de vară.

Uscarea artificială se realizează în instalaţii de uscare, prin diferite metode: uscarea prin contact cu suprafeţele încălzite; uscarea cu aer cald; uscarea cu gaze de combustie în amestec cu aerul atmosferic; uscarea în vid parţial; uscarea prin combinarea a două sau mai multe din metodele menţionate.

Cea mai frecventă este metoda cu ajutorul aerului încălzit. În sectorul de preîncălzire al uscătorului se realizează transpiraţia seminţelor, în sectorul de uscare se obţine evaporarea şi evacuarea apei, iar în sectorul următor se produce răcirea seminţelor cu ajutorul aerului atmosferic.

Cantitatea de căldură totală Qt necesară uscării unui produs este compusă din căldura necesară încălzirii aerului Qa şi, cea necesară încălzirii produsului Qp:

Qt = Qa + Qp.

Căldura necesară pentru încălzirea produsului se calculează astfel:

Qp = Gp • Cp • (t2 – t1),

în care: Gp este greutatea produsului, în kg; Cp - căldura specifică a produsului (cantitatea de căldură necesară pentru ridicarea temperaturii a 1 kg produs cu 1°C,

în Ckg

Kcalo ; t1 - temperatura iniţială a produsului; t2 - temperatura finală, după

uscare, a produsului. Căldura specifică. depinde de natura şi structura produsului: la grâu, 0,49

Kcal/kg; la porumb, 0,46; la floarea-soarelui, 0,35. Reducerea umidităţii se realizează la temperaturi ale agentului termic de

până la 40°C la seminţele destinate semănatului (pentru a nu afecta germinaţia) şi până da 50°C la cele destinate consumului. La grâu, de exemplu, dacă se trece de 50°C glutenul îşi pierde elasticitatea, fiind afectate însuşirile de panificaţie.

41

Uscarea seminţelor cu umiditate ridicată trebuie realizată cu temperaturi mai mici decât a seminţelor cu umiditate mai redusă, pentru a preveni sudarea porilor tegumentului şi fisurarea boabelor.

Randamente sporite în procesul de uscare se realizează nu prin mărirea temperaturii agentului de uscare, ci prin mărirea cantităţii de aer cald care trece prin masa de seminţe.

Uscarea prin draierare. Metoda prezintă avantaje importante în reducerea consumului de energie cu 15-20%, mărirea capacităţii de uscare a uscătorului cu 30 – 40%, reducerea fisurării boabelor şi chiar ameliorarea sensibilă a valorii produsului în raport cu uscarea clasică.

Procedeul constă din: - uscarea accelerată până la umiditatea de 18 – 19%, aerul cald fiind

dirijat în toată coloana de uscare, prin suprimarea zonei de răcire; - transferul produsului cald (50°) într-o celulă de răcire (de draierare)

unde se lasă în repaus 8 - 12 ore, timp în care apa din interiorul seminţei migrează spre periferie, egalizându-se umiditatea şi temperatura din bob;

- răcirea prin aerare activă cu 40 - 60 m2 aer la 1 m3 de seminţe/oră. 2.7. ÎNMAGAZINAREA, CONTROLUL ŞI ÎNTREŢINEREA SEMINŢELOR ÎN TIMPUL PĂSTRĂRII Pregătirea spaţiilor pentru depozitare trebuie să constituie o preocupare

deosebită pentru prevenirea pierderilor de produse. Pregătirea cuprinde măsuri de ordin general şi măsuri speciale.

Măsuri de ordin general. Reparaţiile Ia clădiri, pentru a preveni pătrunderea apei şi a dăunătorilor. De asemenea, se verifică instalaţiile şi utilajele care deservesc spaţiile de depozitare.

Curăţenia. Curăţirea prafului, evacuarea resturilor de seminţe care pot duce la înmulţirea dăunătorilor, verificarea duşumelelor, răzuirea pereţilor şi a tavanului. La silozuri se curăţă groapa elevatorului de resturi de seminţe, capetele transportoarelor, tuburile de scurgere, cicloanele etc., se asigură curăţirea terenului din jurul magaziilor şi a silozului.

Măsurile speciale. Constau în dezinfectarea, dezinsectizarea şi deratizarea spaţiilor de depozitare.

Dezinfectarea magaziilor se face prin văruirea pereţilor, adăugându-se în clorura de var 3 – 7% sulfat de cupru (pentru combaterea mucegaiurilor), spălarea duşumelelor cu soluţie de sodă (15 kg sodă Ia 85 l apă).

Dezinsectizarea se poate face prin stropiri cu soluţii chimice şi cu produse fumigene. Stropirile se realizează înainte de introducerea seminţelor, cu una din următoarele substanţe: “Actelic” 50 EC 0,2 litri/m2, “Satisar” CE 50%, 0,5 - 1 g s.a./m2, “Damfin” 950 EG 0,4 - 40 ml/m2, “Coopex” 50 WP 0,25%, “K’othorine Grain” EC 2,5 PB 0,5 ppm = 1,56 mg s.a./m2. La 1 m2 se foloseşte 100 ml de cantitate de lichid, în funcţie de gradul de absorbţie al stratului tratat.

Tratamentele cu produse fumigene, în spaţii goale, se realizează cu:

42

“Fumitox” 10 PF, 3 g produs comercial/m3 spaţiu; “Coopex smoke generator" 0,25 g/m3 spaţiu; “Fumlindox” 50, 500 g/1.000 m2 spaţiu.

Deratizarea. Combaterea rozătoarelor în depozite se realizează prin: momeli cu “Antan” 80 P, “Actosin P”, “Brumoline” CM 0,7%, Fosfură de zinc CM 70 – 80%; prin gazare cu “Delicia Gastoxin”, “Detia Gas” Ex-T, “Fostoxin” tablete (2 tablete la o galerie) şi alte produse.

Înmagazinarea seminţelor. Se poate face sub formă vărsată sau ambalată.

La înmagazinarea sub formă vărsată (“în vrac”) trebuie să se acorde atenţie prevenirii amestecurilor, fiind necesară individualizarea şi etichetarea loturilor. Astfel, materialul semincer se depozitează separat de cel destinat consumului; Seminţele din anul precedent nu se amestecă cu cele din noua recoltă.

Loturile care urmează a fi depozitate vor fi individualizate în funcţie de umiditate şi alţi indici de calitate.

L. V. THIERER şi colab. (1971) menţionează grosimea stratului de seminţe în funcţie de umiditate şi de dotarea depozitului cu instalaţii de aerare activă (tab. 2.2).

Tabelul 2.2. Înălţimea stratului de depozitare (m) a produselor în funcţie de conţinutul de

umiditate

Conţinutul în umiditate a boabelor (în %) Produsul 10 10 - 12 12 - 13 13 - 14 14 - 15 15 - 16 16 - 17

Cereale păioase nelimitat 2,5 - 1,5 1,5 – 1,0 1,0 – 0,5 Porumb boabe nelimitat 1,5 1,0 Mazăre, fasole, linte 2,5 2,5 2,5 1,5 1,5 0,5 0,5 Oleaginoase 2 - 3 2 – 1,5 1,5 - 1 1,5 - 1 0,5

N o t ă: În magaziile cu instalaţii de aerare activă, grosimea stratului se majorează de 2 – 3 ori. Produsele destinate semănatului se depozitează vrac pentru cereale şi

leguminoase, cu umiditatea maximă de 14% (soia cu maximum 12%), iar cele de oleaginoase cu 8%, cu o grosime maximă a vracului de 1,5 m în sezonul cald şi maximum 2 m în sezonul rece.

Depozitarea în saci se practică la produsele destinate semănatului şi exportului. Sacii, etichetaţi pe loturi, se stivuiesc în rânduri încrucişate, cu înălţimea de 5 - 7 saci pentru cereale, 5 - 10 pentru fasole şi 6 - 12 pentru mazăre. Între stive se lasă un spaţiu de 1 m şi 0,5 m între stive şi pereţi. La păstrarea îndelungată sacii se restivuiesc periodic.

Controlul calităţi seminţelor depozitate. Produsele depozitate se vor controla periodic. În prima lună după recoltare se determină conţinutul de umiditate, iar temperatura se înregistrează zilnic. În timpul toamnei observaţiile se fac din 5 în 5 zile, iar în lunile de iarnă, bilunar. În primăvară observaţiile se vor executa la intervale mai scurte, din 5 în 5 zile.

43

Loturile semincere, în funcţie de starea seminţelor, se vor controla la intervalele trecute în tabelul 2.3.

În paralel se fac şi determinări pentru depistarea eventualilor dăunători şi, periodic, cel puţin o dată la 5 luni şi înainte de livrare, se determină facultatea germinativă.

Tabelul 2.3

Intervalul pentru controlul seminţelor destinate însămânţărilor, în zile, în funcţie de conţinutul în umiditate

Seminţe umede Seminţe uscate Perioada de control temp. (°C) umid (%) temp. (°C) umid (%)

Până la terminarea repausului seminal zilnic 3 2 15 Intervalul cu temperaturi de 10°C 3 7 7 30 Intervalul cu temperaturi de 5 -10°C 7 30 15 30 Intervalul cu temperaturi de 0 - 5°C 7 30 30 30

2.8. METODE DE PĂSTRARE A SEMINŢELOR Principiul care stă la baza acestor metode este reducerea proceselor vitale

din masa de seminţe, prin dirijarea umidităţii şi a temperaturii. În funcţie de felul cum sunt dirijaţi aceşti factori, au fost elaborate mai

multe metode de păstrare: în stare uscată; la temperaturi scăzute; prin aerare activă; prin asfixiere (anaerobă); cu ajutorul substanţelor chimice; prin iradiere.

2.8.1. Păstrarea seminţelor în stare uscată Metoda constă în reducerea conţinutului de umiditate până la limita la

care se elimină orice pericol de degradare a produsului. Uscarea seminţelor se poate realiza pe cale naturală sau artificială, până

la limitele specifice pentru fiecare specie la care pierderile prin respiraţie sunt minime, iar produşii rezultaţi nu prezintă pericol pentru păstrare.

Prin uscarea naturală şi artificială se reduc microorganismele din masa de seminţe, fără a se realiza o sterilizare totală. În produsele uscate mai rămâne o cantitate de microorganisme care, la umezirea seminţelor, se înmulţesc rapid, contribuind la deprecierea produsului. Din acest considerent se impune evitarea creşterii umidităţii produselor prevenindu-se dezvoltarea microorganismelor dăunătoare, a acarienilor şi insectelor.

La păstrarea seminţelor în stare uscată se ţine seama de izotermele sorbţiei şi desorbţiei umidităţii, adică de procesul de umezire şi uscare a boabelor şi influenţa mediului înconjurător.

Această metodă este cea mai veche şi mai larg răspândită în ţara noastră. 2.8.2. Păstrarea seminţelor la temperaturi scăzute

44

Metoda se bazează pe principiul termoanabiozei adică reducerea considerabilă sau totală a activităţii vitale a componentelor vii din masa de seminţe, prin intermediul temperaturilor scăzute. Conductibilitatea termică redusă a masei de boabe contribuie la păstrarea lor în stare răcită.

Temperatura în masa de seminţe, pentru asigurarea păstrării, diferă în funcţie de umiditatea lor, fiind în raport invers (cu cât temperatura este mai joasă, conţinutul de umiditate poate fi mai ridicat) (tab. 2.4 după L. V. THIERER şi colab., 1971).

Tabelul 2.4 Limitele de temperatură pentru păstrare, în funcţie de umiditatea seminţelor

Umiditatea seminţelor 16 18 20 22

Temperatura maximă care asigură păstrarea produselor timp de 2 luni fără depreciere (°C) 12,8 7,2 4,4 1,7

Reducerea temperaturii se poate realiza prin folosirea de agregate

frigorifice sau prin dirijarea aerului atmosferic rece. În primul caz, termenul de răcire este sinonim cu refrigerarea şi implică trecerea aerului peste o serpentină răcită, pentru a-l aduce la o temperatură mult sub cea ambiantă, înainte de a-l insufla într-un depozit de boabe.

Răcirea masei de seminţe cu aer atmosferic se poate realiza prin: depozitarea produsului în strat subţire, astfel încât o suprafaţă cât mai mare a lotului de sămânţă să fie în contact cu aerul rece; manipularea produsului prin aerul rece, cu ajutorul instalaţiilor mecanice: de transport pe orizontală şi verticală; insuflarea cu ajutorul ventilatoarelor a aerului rece din atmosferă în masa produsului.

Cu referire la păstrarea seminţelor în strat subţire (metoda pasivă), răcirea lor se realizează prin ventilarea aerului din depozite prin deschiderea geamurilor şi a uşilor. Datorită, însă, conductibilităţii şi difuzării termice scăzute a masei de seminţe, porţiunile ei inferioare se răcesc foarte încet şi în cazul când există umiditate ridicată există pericol de încingere, chiar la grosimi ale “vracului” de până la 1 m.

Dintre metodele active, de manipulare a produsului prin aerul atmosferic rece, cea mai simplă este “lopătarea”, adică dizlocarea seminţelor cu ajutorul lopeţilor din lemn, placaj sau alt material uşor. Pentru eficienţa operaţiunii, lucrarea se efectuează de 3 - 4 ori succesiv şi la distanţe cât mai mari. Astfel, seminţele şi impurităţile se răcesc şi, totodată, se reface şi rezerva de aer din spaţiul intergranular. Metoda se utilizează când în masa de boabe apar procese de încingere, dar este mai puţin eficientă şi se soldează cu “traumatizarea seminţelor”.

Mişcarea seminţelor cu ajutorul instalaţiilor transportoare aşezate în serie, sau trecerea lor prin maşini prevăzute cu ventilatoare, asigură o răcire mai bună.

45

Cu cât distanţa de mişcare este mai mare, cu atât seminţele vin în contact mai îndelungat cu aerul rece şi deci, răcirea este mai bună.

Se poate folosi şi răcirea combinată a seminţelor: pe transportoare, concomitent cu folosirea măsurilor de curăţire a seminţelor.

2.8.3. Păstrarea seminţelor prin aerare activă Are drept scop răcirea, uscarea şi aerisirea masei de boabe, fără a fi

mişcată prin schimbarea aerului din spaţiul intergranular. Metoda se utilizează la seminţele cu umiditate ridicată, până când

urmează a fi uscate, cât şi la finalizarea răcirii produselor trecute prin uscător. Efectele aerării active sunt: reducerea umidităţii; prevenirea

autoîncălzirii; reducerea pierderilor de substanţă organică, accelerarea maturării seminţelor; eliminarea CO2, frânarea activităţii microorganismelor.

Aerarea pentru răcire se execută când temperatura aerului atmosferic este mai scăzută cu 5°C faţă de temperatura produsului, iar umiditatea relativă a aerului este sub 75%.

Aerarea pentru uscare şi răcire se face corelat cu temperatura şi umiditatea aerului şi umiditatea de echilibru a boabelor.

În practică, valorile stabilite prin măsurarea umidităţii şi temperaturii, aerului, pe de o parte, şi a umidităţii şi temperaturii seminţelor, pe de altă parte se interpretează prin intermediul unor grafice (aeronomograma Viinz -Rost) şi tabele (tabelul Seidel), ajungându-se, pe această cale, să se stabilească limita superioară a umidităţii relative a aerului la care poate avea loc o aerare eficientă.

Aerarea activă se realizează cu ajutorul ventilatoarelor, care sunt în legătură cu conducte de distribuire a aerului în masa de boabe. Cantitatea de aer introdus trebuie să asigure o schimbare rapidă a aerului din spaţiul intergranular. Dacă cantitatea de aer este prea mică, pe parcursul deplasării în masa de seminţe se saturează cu vapori de apă care se condensează în lotul de seminţe. Pentru evitarea acestui fenomen, aerarea trebuie făcută astfel încât la ieşirea aerului din produse umiditatea relativă să nu depăşească 80%.

Pentru a cunoaşte cantitatea de aer necesară unei aerări optime, este necesar să se calculeze alimentarea specifică ca aer (Q), în m3 pe oră/tona de produs, după relaţia:

,//3 tonăorămGA

Q ⋅=

în care: A - este debitul de aer furnizat de ventilator, în m3/oră; G - greutatea, în tone, a lotului supus aerării.

Cunoscând debitul necesar pentru o tonă produs, la o anumită umiditate (tab. 2.5, după THIERER şi colab., 1966), se poate calcula debitul necesar pentru întregul lot, pe baza rezultatelor obţinute din calcul şi caracteristicile ventilatorului, micşorând sau mărind înălţimea "vracului”.

46

Dacă grosimea stratului scade sub 1,5 m, aerarea activă este ineficace, deoarece curenţii de aer nu se distribuie uniform în masa de seminţe.

Tabelul 2.5 Consumul minim de aer m3/oră la tonă, în funcţie de umiditatea seminţelor şi înălţimea “vracului”, la 50% umiditate relativă şi 20°C temperatura aerului

Înălţimea maximă a “vracului” (m): Umiditatea produsului % Aer (m3/oră) la tona de produs cereale floarea soarelui

16 30 3,5 – 4,0 2,0 18 40 2,5 – 3,0 2,0 20 60 2,0 1,8 22 80 2,0 1,6 24 120 2,0 1,5 26 160 2,0 1,5

2.8.4. Păstrarea seminţelor prin asfixiere (anaerobă) Metoda prezintă importanţă pentru produsele destinate consumului şi se

bazează pe oprirea respiraţiei aerobe, prin acumulare de CO2, rezultat din procesele de respiraţie sau prin injectare de CO2.

S-a constatat că la o concentraţie de 7% CO2 respiraţia aerobă este mult încetinită, iar la a concentraţie de: 12 – 14%; este practic, oprită şi seminţele trec la respiraţie anaerobă. Pentru a se realiza o bună păstrare, se cere ca seminţele să fie uscate şi răcite; în caz contrar, păstrarea prin acest procedeu este limitată. Astfel, porumbul boabe cu 18% umiditate, în condiţii de anaerobioză, se poate păstra 6 luni fără modificări, pe când dacă umiditatea creşte la 23 – 27% , se depreciază în primele 14 zile, ca urmare a fermentaţiei lactice.

Avantajele metodei sunt: este stânjenită sau chiar oprită dezvoltarea microorganismelor aerobe, a insectelor şi acarienilor; cantitatea de căldură care se dezvoltă este de 24 de ori mai mică decât la respiraţia aerobă; pierderile de substanţă organică sunt mult diminuate.

Dezavantajele mai importante sunt următoarele: la produsele cu umiditate de circa 18% înlocuirea oxigenului cu CO2 provenit din respiraţie este lentă, fiind pericol de apariţia mucegaiurilor aerobe, motiv pentru care se impune injectarea de CO2, în masa de boabe sau extragerea oxigenului prin crearea de vid; la produsele umede ca rezultat al respiraţiei anaerobe se produce alcool etilic, acid lactic şi alte substanţe care se degradează greu; materialul semincer îşi pierde germinaţia.

Autoconservarea grâului în spaţiu ermetic închis a condus la următoarele modificări (THIERER şi colab., 1971): grâul cu umiditate de 12%, păstrat timp de 2 ani, nu şi-a modificat însuşirile de panificaţie; grâul cu 16,4% umiditate a primit “miros de stătut” după primele 4 săptămâni, iar după 7 luni s-a constatat un pronunţat miros de alcool. Gustul şi mirosul pâinii preparate din acest grâu erau însă normale; grâul cu 17,7% şi 19,9% umiditate şi-a înrăutăţit însuşirile de panificaţie după primele 2 luni de conservare anaerobă.

47

Metoda este practicată în S.U.A. pentru păstrarea porumbului-boabe furajer în silozuri metalice etanşe. În India specialiştii englezi au realizat silozuri speciale cu pereţi de nylon de circa 22 m diametru şi 7 m înălţime; în unele ţări din Africa, Asia şi America de Sud se mai utilizează autoconservarea în gropi impermeabile.

În ţara noastră metoda prezintă importanţă pentru păstrarea porumbului boabe recoltat cu umiditate mare.

2.8.5. Păstrarea cu ajutorul substanţelor chimice Metoda se bazează pe acţiunea unor substanţe chimice de a reduce

respiraţia şi împiedica dezvoltarea mucegaiurilor, insectelor şi acarienilor. Metoda are aplicabilitate în următoarele situaţii: la păstrarea de scurtă

durată a produselor umede, până la data uscării; pentru păstrarea de lungă durată a seminţelor uscate, fără a fi mişcate; pentru oprirea încingerii, când produsele chimice pot fi injectate direct în focar.

Substanţele chimice cu care s-au obţinut rezultate bune sunt: cloropicrina, dicloretanul, metabisulfitul, thioureea etc.

Cloropicrina anulează rapid procesele de autoîncălzire şi încingere a produselor. Se utilizează la păstrarea de durată a produselor cu umiditate până la 16%.

Dicloretanul se utilizează pentru produsele cu umiditate ridicată, folosindu-se doze de 300 g/m3 de produse. Are efect sterilizant asupra mucegaiurilor, împiedică dezvoltarea acarienilor şi insectelor, însă nu opreşte procesul de autoîncălzire şi încingere a produselor.

Thioureea, în proporţie de 1‰, reduce respiraţia cerealelor umede şi opreşte dezvoltarea mucegaiurilor, iar în proporţie de 1% opreşte dezvoltarea mucegaiurilor chiar când masa de boabe are umiditatea de 24%, fără a diminua mult viabilitatea seminţelor.

Pentru păstrarea porumbului-boabe, proaspăt recoltat, în ultimul timp se folosesc unele preparate pe bază de acid propionic (“Pionicorn”, produs englez şi “Luprosil”, produs german), care opresc dezvoltarea microorganismelor, încălzirea şi deprecierea boabelor. Preparatele nu sunt toxice. Doza de utilizare de circa 0,5 - 2,1% din greutatea produsului respectiv este proporţională cu procentul de umiditate al boabelor şi durata de păstrare (tab. 2.6, după D. DAVIDESCU, 1972).

Tabelul 2.6. Cantităţile de “Luprosil”, în g/100 kg boabe, în funcţie de conţinutul în umiditate

al boabelor şi durata de păstrare Conţinutul boabelor în umiditate (%) Durata de

păstrare 18 20 22 24 26 28 30 35 40 45 1 luni 350 400 450 500 550 650 800 1150 1400 1650 3 luni 400 450 500 600 700 800 1000 1300 1600 1950 6 luni 450 500 600 700 800 950 1100 1400 1750 2100

48

Se recomandă folosirea preparatului şi în cazul orzului furajer recoltat cu umiditate ridicată (24 – 26%), pentru a preîntâmpina scuturarea.

Utilizarea acidului propionic a dat bune rezultate şi la soia, tratându-se cu 0,75% acid propionic boabele de soia cu 22% umiditate, fără a se încălzi şi fără a-şi modifica compoziţia chimică timp de 10 săptămâni (STEVENSON ALEXANDER, 1972).

2.8.6. Păstrarea seminţelor prin iradiere Metoda este în curs de experimentare. Cele mai bune efecte sterilizante şi

inhibitoare s-au obţinut cu raze gamma. Doza de radiaţii este în corelaţie pozitivă cu umiditatea produsului, fiind necesar să se stabilească pragul până la care produsele tratate pot fi utilizate în alimentaţie. De remarcat că mucegaiurile au o rezistenţă ridicată, necesitând doze mari.

Metoda se realizează în unele ţări, ca efect secundar al tratamentelor pentru combaterea dăunătorilor, realizându-se atât inhibarea microflorei, cât şi reducerea respiraţiei seminţelor cu conţinut scăzut de umiditate.

2.9. SCĂZĂMINTE LA SEMINŢE ÎN TIMPUL PĂSTRĂRII De-a lungul păstrării şi în timpul manipulării seminţelor se înregistrează

unele pierderi, care, în raport cu cauzele care le produc, pot fi împărţite în pierderi admisibile şi pierderi inadmisibile.

Pierderile admise. Aici se încadrează: cele prin condiţionare; prin reducerea umidităţii; pierderile fiziologice; pierderile mecanice prin transport şi manipulare.

Pierderile prin condiţionare se determină prin relaţia:

( ),

210021

CS

CSCSGSG

−

−=

în care: SG este scăderea în greutate (kg); G - greutatea masei de boabe supuse curăţirii (kg); CS1 - procentul de corpuri străine iniţial; CS2 - procentul de corpuri străine din masa de seminţe după curăţire.

Pierderile de umiditate depind de conţinutul în apă al seminţelor înmagazinate.

Reducerea procentuală a umidităţii se determină după formula:

( ),

100100

bba

X−−

=

în care X reprezintă procentul scăderilor în greutate; a - umiditatea seminţelor la înmagazinare; b - umiditatea seminţelor la un moment dat, pe parcursul păstrării sau la livrare.

49

Pierderile fiziologice datorate respiraţiei seminţelor depind de temperatura şi umiditatea masei de seminţe. Ele sunt foarte reduse, când seminţele sunt păstrate în limitele umidităţii critice. Cerealele cu conţinut de 11,5 - 12,5% umiditate pierd din substanţa organică, după o păstrare de 2 - 3 ani, numai 0,2%.

Scăderile în greutate datorate transporturilor interioare, inclusiv încărcarea şi descărcarea, se consideră 0,02% pentru seminţele de cereale şi leguminoase şi 0,03% pentru seminţele bogate în ulei. Pentru fiecare manipulare se acordă scăzăminte de 0,01% pentru toate speciile.

Pierderile neadmise. Pot fi cauzate de o depozitare necorespunzătoare, cât şi datorită dăunătorilor animali, insectelor şi acarienilor, de sustrageri etc. Ele pot fi prevenite prin măsuri de protecţie ferme.

2.10. GRADAREA SEMINŢELOR PENTRU CONSUM Gradarea seminţelor pentru consum este operaţia de identificare şi

separare a loturilor de cereale, leguminoase şi oleaginoase după aspect şi starea lor fizică sau luând în considerare una dintre caracteristicile specifice ale acestora (chimică, tehnologică) (SR ISO 5527 : 2002 Cereale. Terminologie).

Gradele împart seminţele de consum pe grupe fiecare grup sau grad întrunind anumite condiţii de calitate. Ca urmare seminţele de consum cuprinse într-un grad sunt similare, dar nu, în mod necesar, identice.

Noul sistem de gradare oferă posibilitatea stabilirii calităţii reale a seminţelor de consum depozitate.

Sistemul de gradare este elementul fundamental al unui ansamblu complex de relaţii inter-instituţionale, care permite funcţionarea pieţei în avantajul celor mai productivi şi eficienţi operatori din sistem (manageri de ferme, silozuri, procesatori, comercianţi, instituţii bancare, institute de cercetare şi departamente guvernamentale etc.).

Avantajele clasificării pe grade a seminţelor de consum sunt următoarele : - aplicarea sistemului de gradare este o garanţie a faptului că

producătorii vor primi un preţ corect pentru produsul lor, în funcţie de calitatea acestuia, fiind încurajaţi producătorii, atât pentru randament cât şi pentru calitate ;

- aplicarea sistemului de gradare permite asigurarea unei calităţi constante a seminţelor de consum depozitate, încurajând tranzacţiile interne şi internaţionale ;

- permite managerilor de silozuri şi transportatorilor să organizeze mai eficient sistemul de depozitate ;

- îmbunătăţeşte raportul dintre costul de producţie/vânzare şi preţul seminţelorde consum ;

- permite protejarea calităţii şi valorii produselor de foarte bună calitate;

- sistemul de gradare permite îmbunătăţirea rezultatelor cercetărilor dedicate ameliorării soiurilor.

50

Gradarea corectă la punctele de recepţie a seminţelor de consum este cel mai important element al sistemului de gradare. Rolul principal şi responsabilităţile gradatorilor sunt :

- aplicarea fără părtinire a planurilor oficiale de gradare, cuprinse în Manualul de gradare ;

- aplicarea corectă a tehnicilor de eşantionare şi a metodelor de analiză conform standardelor în vigoare ;

- atingerea celui mai mare nivel posibil de competenţă printr-o perfecţionare continuă.

Gradarea se efectuează pentru următoarele culturi : grâu comun şi grâu durum ; secară ; orz ; ovăz ; porumb ; in ; fasole boabe ; mazăre boabe ; floarea-soarelui ; soia ; rapiţă. Cea mai importantă operaţie în procesul de gradare este obţinerea unui eşantion reprezentativ. Dacă un eşantion nu este reprezentativ pentru lotul de produs, gradul alocat în final nu va fi cel real pentru lotul respectiv. Oricât de complex sau de simplu ar fi un sistem de gradare, el nu funcţionează fără o eşantionare corectă. Eşantionarea este definită ca operaţia de obţinere a unui eşantion, care reflectă, cât mai fidel posibil, compoziţia unui lot de produs, rezultând un eşantion reprezentativ. Eşantionarea se efectuează conform următoarele standarde:SR-1SO 13690 : 2001 – Cereale, leguminoase şi produse de măciniş – Eşantionarea pentru loturi statice ; SR ISO 6644 : 2002 – Cereale şi produse măcinate din cereale – Eşantionarea automată cu mijloace mecanice ; SR EN ISO 542 : 2001 – Seminţe oleaginoase – Eşantionare ; SR EN ISO 664 : 2001 – Seminţe oleaginoase- Reducerea eşantionului pentru laborator la eşantionul pentru analiză. Pentru toate produsele se vor aplica următoarele reguli de graduare :

- Eşantioanele reprezentative sunt gradate conform planurilor de gradare prezentate în Manualul de gradare ;

- Unui eşantion i se alocă gradul în care se încadrează pe baza valorilor factorilor de gradare ;

- Dacă un eşantion nu se încadrează în nici un grad, va fi desemnat ca fiind „fără grad”, iar motivele vor fi specificate în formularul de gradare la rublica „Menţiuni”.

51

CEREALELE

3.1. GENERALITĂŢI 3.1.1. Importanţă, suprafeţe, răspândire. Denumirea de CEREALE se atribuie plantelor întregi, anuale, cultivate din familia Graminaceae (Poaceae), grâul (Triticum sp.L.), secara (Secale cereale L.), Triticale Witt., orzul (Hordeum sp.L.) ovăzul (Avena sp.L.), orezul (Oryza sativa L.) porumbul, (Zea mays L.), sorgul (Sorghum vulgare L.) şi meiul (Panicum miliaceum) boabelor acestora şi produselor rezultate din ele. Din aceeiaşi familie fac parte ciumiza sau meiul italian (Setaria italica), meiul perlat (Pennisetum thyphoides), deosebit de important pentru condiţiile tropicale, meiul indian (Eleusine coracana), graminee anuală cultivată în India, Egipt şi Africa tropicală şi teff (Eragrostis abyssinica) graminee anuală cultivată în unele zone din Abisinia. Numele cerealelor se trage de la CERES, ERIS, fiica lui Saturnus – zeiţa agriculturii la români. Sărbătorile organizate în cinstea zeiţei se numeau „CEREALIA”. Impreună cu aceste plante se tratează şi hrişca (Fagopirum sagittatum L.) din familia Polygonaceae a cărei compoziţie chimică şi tehnologie nu diferă prea mult de a cerealelor, iar pe de altă parte, ea nu prezintă importanţă prea mare pentru a fi tratată separat. Intrebuinţări. Boabele cerealelor măcinate şi preparate sub formă de pâine, griş, paste făinoase, mămăligă etc. sau fierte ca atare, se utilizează pe scară largă în alimentaţia omului, formând hrana de bază aproape pentru întreaga lume. Sub formă de boabe întregi, măcinate grosier şi tărâţe se folosesc în hrana animalelor. Pe lângă aceste utilizări, boabele cerealelor servesc ca materie primă în industria spirtului, alcoolului, berii, amidonului, dextrinei, glucozei, etc. Plantele verzi, uscate sau însilozate , paiele, pleava şi tulpinile porumbului se întrebuinţează ca furaje grosiere în hrana animalelor. In ultimele decenii paiele cerealelor se folosesc tot mai mult ca materie primă în industria celulozei. Din tulpinile de porumb se extrage zahăr în Japonia şi alte ţări. Valoarea alimentară a boabelor cerealelor este determinată de raportul dintre protide şi hidraţii de carbon, raport ale cărui valori oscilează în jur de 1 : 6, el

52

fiind foarte favorabil organismului uman, comparativ cu raportul de 1 : 3 la leguminoasele pentru boabe sau 1 : 12 – 16 la cartof. La nevoie, omul, se poate hrăni un timp destul de îndelungat numai cu pâine şi apă, fără ca organismul să se resimtă prea mult. Boabelor cerealelor au un conţinut ridicat de substanţă uscată (85-90 %), fapt care favorizează păstrarea lor îndelungată şi transportarea cu uşurinţă la distanţe mari. Cerealele prezintă importanţă deosebită din punct de vedere agricol. Având rădăcini fasciculate care se răspândesc în partea superficială a solului, extrag elementele nutritive din straturile mai puţin profunde ale acestuia şi se pot introduce în rotaţii cu leguminoasele pentru boabe şi plantele tehnice care-şi procură hrana din straturile mai adânci ale pământului. Fiind plante anuale – unele au perioadă scurtă de vegetaţie, cerealele produc într-un timp relativ scurt o cantitate mare de substanţă uscată, iar în condiţii de irigare, după recoltare, pot urma culturi succesive (porumb, fasole, soia, etc.). Răspândire. Multiplele întrebuinţări şi însuşirile lor valoroase au determinat extinderea cerealelor pe suprafeţe mult mai mari decât toate celelalte plante la un loc. După datele estimative ale FAO (Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură), suprafaţa cultivată cu cereale a scăzut de la 718 milioane de ha în perioada 1979-1981, la 682 milioane ha în 2005 (tabelul 3.1.), iar producţia medie a crescut de la 2212 kg/ha la 3262 kg/ha în aceiaşi perioadă. Circa 42 % din producţia de boabe ale cerealelor se utilizează în hrana omului direct (grâul şi orezul) restul în alimentaţia animalelor sau pentru prelucrări industriale.

Tabelul 3.1. Suprafaţa şi producţia medie la hectar, la cereale

Anii Suprafaţa (mii ha) Producţia medie (kg/ha) Continente 1979-

1981 1988-1990

1993-1999

2003 2005 1979-1981

1988-1990

1993-1999

2003 2005

MONDIAL 718686 704646 691922 674338 682902 2212 2644 2920 3077 3262 AFRICA 64850 76071 87239 101396 101866 1110 1197 1216 1257 1280 N.C.AMERICA 104704 96398 92966 89909 87219 3531 3543 4262 4843 5181 S.AMERICA 37615 37034 34572 37273 36537 1776 2059 2741 3293 3313 ASIA 304004 307051 319863 314107 318793 2108 2713 3042 3168 3336 EUROPA 37615 37034 34572 37273 121132 1776 2059 2741 3293 3508 OCEANIA 16196 13926 15740 18512 17353 1354 1688 1976 2105 2071 (CSI) RUSIA 121038 106704 57724 36759 40541 1408 1927 1850 1783 1885

Ţări care cultivă suprafeţe mari cu cereale sunt India (peste 100 milioane ha), China (peste 90 milioane ha), SUA, Rusia, Franţa, Ucraina, Germania, România, etc.

53

Tabelul 3.2.

Suprafaţa şi producţia medie la cereale în România

Suprafaţa Producţia Anii mii ha % kg/ha % 1934-1938 8186,2 100,0 980 100,0 1951-1955 6970,6 85,2 1180 120,4 1961-1965 6772,2 82,7 1620 165,3 1971-1975 6068,2 74,1 2440 248,9 1981-1985 6223,5 76,0 2480 355,1 1986-1990 5965,2 72,8 3070 313,2 1991-1995 6244,2 76,2 2573 262,5 1996-2001 5843,3 71,3 2414 246,3

2002 6038,0 73,7 2307 235,4 2003 5108,0 62,3 2339 238,6 2004 6264,4 70,5 3894 397,3

Producţii mari la unitatea de suprafaţă au obţinut SUA, cu 5735 kg/ha, Franţa cu 7248 kg/ha, Germania cu 6679 kg/ha, China cu 4882 kg/ha. În România cerealele se cultivă pe 5,0-6,5 milioane hectare (în 2004 – 6264 milioane ha), adică 69,1 % din terenul arabil. În ţara noastră suprafeţele cultivate cu cereale au scăzut, de la 8,18 mil. ha în perioada 1934-1938, la 5,8 mil.ha în perioada 1996-2001, ajungând la 71,3 %, în timp ce producţia la hectar a crescut de la 980 kg/ha la 2414 kg/ha în aceeaşi perioadă (tabelul 3.2.). Principalele cereale fiind din aceeaşi familie botanică (Gramineae = Poaceae), au particularităţi biologice, morfologice, anatomice şi biochimice comune, care vor fi prezentate detaliat în continuare, după care se va descrie biologia şi tehnologia de cultivare pentru fiecare cereală în parte.

3.1.2. Particularităţile morfologice ,anatomice şi biologice ale cerealelor

Cerealele, exceptând hrişca, fac parte din familia Poaceae (Gramineae), prezentând multe caractere morfo-anatomice şi biologice asemănătoare. Dupa scala zecimală EC a Asociaţiei Europene a Amelioratorilor, perioada de vegetaţie a cerealelor se împarte în 10 clase, de la „0” la „9”, iar fiecare clasa în zece subclase (biofaze), de la „0” la „9”, în total, perioada de vegetaţie fiind eşalonată de la „0” la „99”. Faza „0” este germinarea, faza „1” – răsărirea, faza „2” – înfrăţirea, faza „3” – alungirea tulpinii (paiului), faza „4” – de burduf, faza „5” – apariţia inflorescenţei,

54

faza „6” – de înflorire, faza „7” – de maturitate, în lapte „faza 8” de maturitate în pârgă şi faza „9” – de maturitate deplină. În ciclul de creştere şi dezvoltare a cerealelor, ca şi a altor plante, se disting două perioade : vegetativă şi generativă. Perioadei vegetative îi corespund fazele de germinaţie, răsărire, formarea rădăcinilor şi înfrăţirea, iar perioadei generative îi corespund fazele de alungire a tulpinii, apariţia inflorescenţei, înflorirea, fecundarea, formarea fructului şi seminţei (bobul), maturarea. În timpul perioadei de vegetaţie planta se îndreaptă spre atingerea mărimii şi arhitectonicii sale (configuraţiei morfoanatomice) specifice, când totul se însumează în fenomenul de creştere a masei vegetale, cu diferenţierea organelor vegetative : rădăcină, tulpină, lăstari, frunze, care se pot măsura ca volum, lungime, grosime şi masă. Dezvoltarea cerealelor (plantelor) este totalitatea proceselor ce duc la fructificare şi are loc concomitent cu procesul de creştere sau mărire ireversibilă a corpului plantei în volum şi greutate, ca două feţe ale aceluiaşi fenomen. Caracterele morfologice externe vizibile constituie interacţiunea fenomenelor de creştere şi dezvoltare. Capacitatea organelor vegetative de a înmagazina plusul de substanţe ce depăşesc posibilităţile de recepţie a fructificaţiilor în fazele incipiente este o însuşire deosebit de importantă, deoarece, substanţele pot fi reutilizate ulterior. În ciclul ontogenetic al cerealelor se porneşte de la sămânţă, care este înglobată în fructul numit cariposă şi care este alcătuit din înveliş sau pericarp, endosperm şi embrion (fig.3.1. ), organsimul plantelor fiind sediul unor procese şi fenomene extrem de complexe ce urmează o anumită succesiune de la însamânţare şi până la recoltare, formând biofazele de curgere şi dezvoltare.

De la însămânţare până la recoltare cerealele parcurg următoarele faze de vegetaţie :

55

Faza O – Incolţirea sau germinarea – este totalitatea proceselor fizice, biochimice, fiziologice şi biologice ce se petrec la trecerea seminţelor de la viaţă latentă la viaţa activă. Încolţirea normală are loc numai în condiţii favorabile de umiditate, căldură şi aeraţie(oxigen). La germinare, cariopsa diferitelor cereale absoarbe faţă de greutatea ei următoarele cantităţi de apă (tabelul 3.3.)

Tabelul 3.3. Cantitatea de apă pe care o absorb boabele de cereale

pentru germinare Specia Apa absorbită

(% din greutatea cariopsei)

Specia

Apa absorbită (% din greutatea

cariopsei, nuculei) Grâu 45 Porumb 44

Secară 58 Sorg 45 Triticale 45-58 Mei 25

Orz 48 Orez 40 Ovăz 60 Hrişcă 50

Se poate afirma că la încolţire boabele cerealelor au nevoie de o cantitate de apă aproximativ egală cu jumătate din greutatea lor uscată. Absorbţia apei se realizează într-un timp relativ scurt căci învelişul bobului cerealelor nu este prea gros. Este lesne de înţeles că permeabilitatea învelişului, temperatura apei şi conţinutul mediului în apă influenţează în mare măsură durata absorbţiei. Apa pătrunde mai uşor prin zona embrionului unde învelişul este reprezentat numai de pericarp. Stiles constată la boabele de porumb ţinute în apă că embrionul absoarbe, după 96 ore, 1092,54 % faţă de greutatea substanţei sale uscate, endospermul 86,8 %, iar pericarpul 194,01 %. Al doilea factor – indispensabil germinării este căldura. Experimental, s-a dovedit, că seminţele plantelor din cultură încolţesc între anumite limite ale temperaturii, fiecare plantă având o temperatură minimă, optimă şi maximă la care se produce încolţirea pentru cereale acestea sunt prezentate în tabelul 3.4.

Tabelul 3.4.

Temperatura minimă, optimă şi maximă de germinare la cereale. Temperatura de germinare0C

Specia minimă optimă maximă Grâu 1-3 25-27 30-32

Secară 1-2 25 30 Triticale 1-2 22-25 28-30

Orz 3-4 20 28-30 Hrişcă 8 20 30 Ovăz 4-5 20 40-44

56

Porumb 8-10 32-35 28-30 Sorg 12-14 32-35 44 Mei 10-12 32-35 40 Orez 11-13 32-35 44

Temperatura de germinare variază în funcţie de specie, soi, originea geografică şi gradul de maturare a seminţei. Privind temperatura de germinare, cerealele se împart în două grupe : cereale la care temperatura minimă de germinare este de 1-50C (grâul, secara, triticale, orzul, ovăzul) şi cereale la care temperatura minimă de germinare este de peste 80C (porumbul, sorgul, meiul, orezul, hrişca). Temperatura optimă pentru toate cerealele se încadrează în limitele 20-350C, iar cea maximă între 28-440C. Durata încolţirii se scurtează pe măsură ce temperatura se apropie de cea optimă : la 40C grâul încolteşte în 6 zile, la 100C în 3 zile, la 150C în 2 zile, iar la 200C în 1,5 zile. Oscilaţia temperaturii în limite apropiate stimulează activitatea enzimelor grăbind încolţirea. Cunoaşterea temperaturii minime de încolţire prezintă importanţă practică la stabilirea epocii de însămânţare. Al treilea factor indispensabil încolţirii este oxigenul absolut necesar respiraţiei care se intensifică în timpul încolţirii. Lipsa oxigenului împedică încolţirea iar când se menţine timp îndelungat provoacă moartea embrionului. Condiţiile de umiditate, căldură şi oxigen fiind asigurate, se declanşează procesele de hidroliză, catalizate de enzime care transformă substanţele de rezervă din sămânţă în componente uşor solubile. Amidonul se hidrolizează astfel : amilaza L desface legăturile dintre molecule până la dextrine, amilaza β transformă dextrinele în maltoză, care la rândul ei, prin acţiunea maltazei se hidrolizează în glucoză. În hidroliza substanţelor proteice intervin întâi proteinazele din care fac parte papainazele (cea mai activă fiind papainaza) şi după aceea peptidazele, care scindează molecula proteinelor până la acizi aminici. Substanţele grase sunt supuse unor transformări complexe, incomplet cunoscute. Hidroliza lor sub acţiunea lipazei se produce – după următoarea schemă : acizi graşi — oxiacizi Substanţe grase substanţe glucidice glicerină — aldehide Celuloza – sub acţiunea citazei este hidrolizată şi ea până la zaharuri simple. Din aceste procese de hidroliză rezultă un suc lăptos, cu care se hrăneşte embrionul seminţei prin intermediul scutelumului. Radicula embrionară, protejată de coleoriză, se alungeşte, străbate pericarpul, iese la suprafaţa cariopsei şi prin geotropismul ei pozitiv, excitat de gravitaţie începe să pătrundă în pământ. La

57

unele cereale se dezvoltă mai multe rădăcini embrionare formând sistemul radicular al tinerei plante. Astfel, la grâu apar 3-5 rădăcini embrionare, la secară şi triticale 4-6, la orz 5-8, la ovăz 3-5. La porumb, sorg, mei şi orez se formează o singură rădăcină embrionară. La puţin timp, după apariţia radiculei, iese la exteriorul cariopsei şi muguraşul protejat de coleoptil. La cerealele cu cariopsele îmbracate în plevi, germinaţia este bipolară, muguraşul ieşind in capatul opus embrionului, unde rezistenta paleelor este mai mică. La cariopsele golaşe, germinaţia este unipolară, atât rădăciniţa cât şi tulpiniţa, apar în acelaşi capăt al cariopsei în dreptul embrionului (fig. 3.2. ). Rădăcinile embrionare cresc şi se ramifică, aprovizionând plăntuţa cu apă şi substanţe nutritive. Curând, pe lângă aceste rădăcini nasc altele noi din nodurile bazale ale tulpinii, numite rădăcini adeventive sau coronare. Ele sunt mai multe ca număr decât cele de origine embrionară, mai lungi, viguroase şi abundent ramificate, formând sistemul radicular fasciculat. Sistemul radicular fasciculat este format dintr-un mănunchi de rădăcini la fel de subţiri, dar diferite ca lungime, încât nu se pot deosebi de rădăcinile embrionare şi care sunt dispuse sub forma unor coroniţe în jurul nodului de înfrăţire (rădăcini coronare). Rădăcinile embrionare nu dispar, dar cu timpul aportul lor se reduce, rolul preponderent revenind treptat rădăcinilor coronare (adeventive) (CRESCINI, 1952). Aproximativ 2/3 din masa rădăcinilor ajunge la 25-30 cm adâncime şi numai o mică parte păstrunde în straturile mai adânci ale solului. Sistemul radicular la cereale ajunge la maxima sa dezvoltare în timpul înfloritului. Dezvoltarea rădăcinilor variaza mult în functie de specie si soi. Dintre cerealele păioase, sistemul radicular cel mai slab dezvoltat îl are orzoaica pentru bere, iar cel mai bine dezvoltat ovăzul, grâul ocupând o poziţie mijlocie. Echivalând cu 100 substanţă uscată a rădăcinii orzului, la grâu va fi 150, iar la ovăz 200. Soiurile cerealelor de toamnă au rădăcina mai dezvoltată decât cerealele de primăvară din aceiaşi specie. Însuşirile solului , textura, structura, capacitatea, umiditatea şi fertilitatea, influenţează în mare măsură dezvoltarea rădăcinii cerealelor. Faza 1 -Răsărirea. După ce coleoptilul străbate stratul de pământ de deasupra seminţei (bobului) şi iese la lumină, se produce rasărirea. Coleoptilul creşte 2-4 cm deasupra solului, apoi se opreşte din creştere şi este străbătut de prima frunză adevărată, care începe să asimileze, încât planta îşi procură hrana prin forţe proprii. La majoritatea cerealelor coleoptilul este verde-gălbui, cu

Fig. 3.2. Germinaţia la cereale:

a – grâu; b – secară; c – orz; d – ovăz; e – mei; f – porumb.

58

diferite nuanţe, numai la secară şi Triticale este violaceu-roşiatic. Sunt cazuri când coleoptilul nu reuşeşte să străbată stratul de pământ ce acoperă sămânţa ; plăntuţa nu poate răsări. Acest lucru se întâmplă când sămânţa s-a încorporat prea adânc, când puterea de străbatere este prea mică, soiul are coleoptil scurt sau daca solul a format crustă rezistentă. La cca 3-4 săptămâni de la germinare, se formează rădăcinile coronare la nodurile subterane. Faza 2 - Infrăţirea. După răsărire, creşterea în lungime a tulpiniţei cerealelor încetează, după 2-3 săptămâni, iar în sol, aproape de suprafaţă, se formează nodul de înfrăţire. Din acesta pornesc lăstari noi, care la cereale poartă numele de fraţi, iar faza de vegetaţie înfrăţire. Infrăţirea este deci, un caz particular de ramificare a tulpinii cerealelor, care se realizează în sol la cca 3 cm de suprafaţă (fig.3.3.).

Din primele două noduri de la bază, la subsuoara unor bractei (frunze modificate) se formează primi doi fraţi de ordinul I. Din nodurile fraţilor de ordinul I, se formează fraţi de ordinul II . Locul de unde pornesc fraţii i se spune nod de înfrăţire, deoarece fraţii apar foarte aproape unul de altul, încât crează impresia că se formează din acelaşi punct.Nodul de înfrăţire, în afară de faptul că din el se formează lăstari noi (fraţii), îndeplineşte şi alte funcţiuni : din nodul de înfrăţire se formează rădăcinile coronare, în nodurile de înfrăţire se acumulează cantităţi mari de substanţe nutritice, care, la cerealele de toamnă joacă un rol important în crearea rezistenţei la temperaturi scăzute. Prin nodul de înfrăţire plantele pot regenera, formându-se noi lăstari, care au o individualitate proprie ; ei dau naştere la alte noduri, din care pornesc noi fraţi şi noi rădăcini coronare. Infrăţirea, între anumite limite, este o însuşire pozitivă pentru producţie. În condiţiile normale de desime, o parte din fraţii formaţi contribuie la realizarea producţiei (element de productivitate) putându-se face deci, o economie de sămânţă, faţă de cazul când s-ar asigura desimea numai cu plante principale. Prin înfrăţire se mai pot completa „golurile de iernare” în zonele şi anii cu ierni aspre sau cele provenite din alte cauze. Deoarece producţia fraţilor este mai scăzută decât a plantei principale, cu cât numărul lor este mai mare, cu atât rezultă spice cu producţie mai mică.

Fig. 3.3. Schema înfrăţirii cerealelor:

a1a2 – fraţi de ordinul I; b1b2b3b4 – fraţi de ordinul II.

59

Fig. 3.4. Adâncimea la care se formează nodul de înfrăţire,

în funcţie de adâncimea de semănat Poziţia nodului de înfrăţire faţă de sămânţă diferă în funcţie de adâncimea de încorporare a acesteia (fig.3.4.) ; când sămânţa este încorporată la mică adâncime, nodul de înfrăţire se formează mai aproape de aceasta, când este încorporată mai adânc, tulpiniţa (hipocotilul) se alungeşte mai mult (rizom), aducând nodul de înfrăţire mai aproape de suprafaţa solului (cca 3 cm). Adâncimea la care se formează nodul de înfrăţire se găseşte sub influenţa factorilor genetici şi a condiţiilor de mediu. El se formează la interferenţa luminii cu întunericul din sol. Nodul de înfrăţire mai adânc determină o înrădăcinare mai viguroasă şi o rezistenţă mai mare la acţiunea frigului. Intotdeauna între temperatura de la suprafaţa solului şi temperatura de la adâncimea nodului de înfrăţire există diferenţe, uneori însemnate (15-80 C). Stratul de sol aflat deasupra nodului de înfrăţire îl protejează pe acesta împotriva temperaturilor scăzute care pot provoca degerarea lui sub acţiunea luminii nodul de înfrăţire se formează la adâncime mai mare. Numărul de fraţi pe care-i poate forma o plantă constituie capacitatea de înfrăţire. Ea este o însuşire ereditară, dar variază mult şi în funcţie de condiţiile de vegetaţie. Dintre cerealele de toamnă, ceea mai mare capacitate de înfrăţire o are secara, urmată de orz şi grâu. Dintre cerealele de primăvară cei mai mulţi fraţi formează orzul, urmat de ovăz ; orzoaica înfrăţeşte mai puternic decât orzul. In comparaţie cu cerealele păioase, porumbul şi sorgul au capacitate de înfrăţire mult mai redusă. Există deosebiri în privinţa capacităţii de înfrăţire şi între soiuri, care trebuie cunoscuta, pentru stabilirea desimii boabelor germinabile la unitatea de suprafaţă, ce trebuie stabilită în funcţie de capacitatea de înfrăţire. Din numărul de fraţi porniţi de la o plantă (înfrăţirea totală) numai o parte (1-3) formează inflorescenţe fertile, aceasta fiind înfrăţirea productivă, restul fraţilor se usucă şi mor. Din punct de vedere al producţiei prezintă importanţă infrăţirea productivă.

60

Cunoaşterea fenomenului înfrăţirii şi a factorilor care-l influenţează prezintă importanţă în dirijarea tehnologiilor de cultivare a cerealelor. Factorii care influenţează capacitatea de înfrăţire sunt : temperatura, lumina, regimul de nutriţie, umiditatea, spaţiul de nutriţie, mărimea seminţei, măsurile fitotehnice corespunzătoare. Temperatura influenţează pozitiv înfrăţirea când se menţine în limitele 8-120C. Înfrăţirea încetează când temperatura scade sub 50C sau urcă peste 150 C. Lumina mai intensă determină o capacitate de înfrăţire mai ridicată, acţionând indirect. Plantele dispunând de lumină suficientă intensifică fotosinteza, încât se formează mai mulţi fraţi. Desimea mică favorizează formarea unui număr mai mare de fraţi – plantele au la dispoziţie spaţiu mai mare de nutriţie. M.S. SAVIŢCHI, găseşte că la desimea de 200 plante la m2 s-au format la grâu 2,54-5,34 fraţi fertili, în timp ce la desimea de 700-792 plante/m2, numărul fraţilor fertili s-a redus la 0,93-1,02. Prin înfrăţire, plantele pot compensa unele goluri care s-ar forma în lanuri, asigurându-se astfel o densitate corespunzătoare. Substanţele nutritive din sol. Pe solurile fertile plantele formează mai mulţi fraţi decât pe solurile sărace. Dintre elementele nutritive, azotul singur sau asociat cu fosforul stimulează formarea fraţilor, pe când fosforul singur sau împreună cu potasiul frânează înfrăţirea. Umiditatea solului şi cea atmosferică favorizează înfrăţirea, seceta, dimpotrivă reduce numărul de fraţi. Mărimea seminţelor influenţează pozitiv înfrăţirea, seminţele mari având rezerve importante de substanţe nutritive. Plantele formate sunt mai viguroase, formează mai mulţi fraţi comparativ cu seminţele mici, cu puţine rezerve de substanţe nutritive. Adâncimea semănatului. Însămânţarea adâncă întârzie răsărirea plantelor, se consumă cantităţi mari de substanţe nutritive şi acestea formează mai puţini fraţi decât cele răsărite mai devreme. Epoca de semănat optimă determină o perioadă mai lungă de timp favorabilă înfrăţirii. Lucrările de îngrijire raţionale şi de calitate corespunzătoare, favorizează formarea fraţilor. Faza 3 - Alungirea tulpinii (paiului). Tulpina (cu internodiile foarte scurte), cu toate formaţiunile ce le poartă este urzită încă înainte de a se alungi. Intr-o secţiune longitudinală (fig.3.5) printr-o cereală tânără, distingem cu ajutorul unei lupe nodurile suprapuse ale paiului, fiecare cu frunza lui, iar deasupra inflorescenţa în faza incipientă. Lungimea spicului în faza „embrionară” depăşeşte lungimea tuturor internodiilor. Pentru trecerea de la faza de înfrăţire la faza de alungire a paiului (tulpinii), cerealele de toamnă trebuie să parcurgă mai înainte stadiul de iarovizare (vernalizare), adică sa parcurgă 40-50 zile în condiţii de temperaturi (0-50C). Fără parcurgerea stadiului de vernalizare cerealele de toamnă nu pot trece din faza de înfrăţire în faza de formare a tulpinii.

61

Din momentul începerii fazei generative (alungirea tulpinii), înfrăţirea plantelor se opreşte aproape complet. Nu se mai formează muguri axilari generatori de lăstari, iar lăstarii (fraţii) mai puţin pregătiţi din punct de vedere fiziologic nu mai produc tulpini (sunt „blocaţi” şi treptat dispar). Când temperatura mediului urcă la 15-160C cerealele încep să-şi alungească intercalar tulpina : meristemul de creştere, situat deasupra nodului aflat cel mai jos îşi începe activitatea formând primul internod, care rămâne cel mai scurt şi cel mai subţire, însă cu elementele, ţesutului mecanic bine dezvoltate, fapt ce îi conferă o rezistenţă mai mare decât a celorlalte internodii. În acelaşi timp îşi începe activitatea meristemul aflat deasupra celui de al doilea nod, creşterea lui având durată mai scurtă. Primele două internoduri bazale ajung simultan la lungimea definitivă. Creşterea internodului al treilea începe mai târziu, dar este mai accelerată. Fiecare dintre internodurile următoare încep să se alungească înainte ca precedentul să ajungă la lungimea definitivă. Lungimea internodiilor creşte, la cerealele păioase, de la bază spre vârf, cel mai lung internod fiind cel care poartă inflorescenţa. Internodiile la grău, secară, Triticale, orz, ovăz şi orez sunt, în general, lipsite de parenchim medular (excepţie Triticum durum şi Triticum turgidum s.a., la care internodul superior este plin cu măduvă în cea mai mare parte). La porumb, sorg şi mei, internodiile sunt pline cu parenchim medular pe toată lungimea lor. Tulpina la cereale este un pai (culm) format din noduri şi internoduri. În secţiune transversală prin internodul paiului se observă următoarea structură (fig.3.6. şi 3.7.) : epiderma, alcătuită dintr-un singur rând de celule ; ţesutul sclerenchimatic (hipoderma), la care pereţii sunt îngroşaţi şi lignificaţi, ţesutul care imprimă rezistenţa tulpinii ; ţesutul conducător, format din fascicule libero-lemnoase, dispuse pe două cercuri concentrice, cele de la exterior mai mici şi aproape înglobate în centura de sclerenchim, în tulpinile cu internodurile goale, cele din interior mai mari, dispuse în parenchim, cu câte două calote de sclerenchim ; urmează apoi lacuna medulară. Tot spaţiul dintre hipodermă, fasciculele libero-lemnoase şi lacuna medulară este ocupat de parenchim. În tulpinile cu internodurile pline cu parenchim medular, fasciculele libero-lemnoase sunt răspândite neuniform în toată masa parenchimului, fiind înconjurate cu câte un inel de sclerenchim.

Fig. 3.5. Secţiune longitudinală

printr-o plantă tânără de secară (la data de 24 februarie):

a – spic; b – tulpină cu internodii

62

Fig. 3.6. Secţiune transversală printr-un internod din partea mijlocie a paiului de grâu:

a - epidermă; b - celule cu clorofilă; c - sclerenchim ; d - fascicul libero-lemnos

e - parenchim.

Fig. 3.7. A - Secţiune transversală prin internodul inferior al paiului de grâu

B - Celule de sclerenchim

a - sclerenchim ; fa – fascicul libero-lemnos; p - parenchim.

Fasciculele libero-lemnoase merg paralel pe toată lungimea internodului şi se anastomozează în zona nodului. Nodul tulpinii cerealelor este întotdeauna plin şi în el se regrupează fasciculele libero-lemnoase, iar deasupra fiecăruia, se află ţesutul meristimatic. Durata fazei de formare a paiului la cereale este determinată de factorii genetici, de temperatură, umiditate şi de alţi factori , ca : regimul de nutriţie, lumina, etc. Soiurile precoce trec în faza următoare (de apariţie a inflorescenţei) într-o perioadă mai scurtă de timp, având un ritm mai accentuat de creştere. Temperatura mai ridicată grăbeşte parcurgerea fazei de formare a tulpinii, aceasta putând rămâne mai mică decât în condiţiile optime de temperatură şi umiditate. Parcurgerea fazei de formare a tulpinii este însoţită de procese fiziologice complexe, deoarece în această fază se înregistrează diferenţierea organelor de reproducere. De fapt, această fază aparţine etapei generative şi convenţional ea începe o dată cu începerea alungirii tulpinii, când aceasta are 5-6 mm. Pe măsura alungirii tulpinii, de la fiecare nod se formează frunzele alcătuite din teacă (vagină) şi limb (lamină) (fig.3.8). Teaca frunzei pleacă de la nod şi înconjoară internodul aproape pe toată lungimea lui, iar la ultimul internod

63

protejează şi inflorescenţa ăn curs de formare. Baza tecii frunzei (teaca nodulară) protejează zona de creştere a internodului şi posedă ţesut mecanic viu (colenchim), care nu ştrangulează tulpina în formare. Acestei părţi ale fruzei i se spune şi nodul frunzei sau nod vaginal. Lamina, lanceolat-liniară, cu 11-24 nervuri paralele are prefoliaţie convolută. Dimensiunile limbului variază de la specie la specie în funcţie de factorii de vegetaţie. La limita dintre teacă şi limb (desprinderea limbului de teacă), la unele cereale se găsesc două prelungiri mai mult sau mai puţin dezvoltate, numite urechiuşe (pinteni), care sunt prelungiri membranoase a marginilor limbului, ce ţin partea superioară a tecii apropiată de pai, având şi rol de absorbţie a apei, mai ales din rouă. Epiderma de pe partea internă a tecii se prelungeşte, dând naştere la limita dintre teacă şi limb unei formaţiuni numită ligulă (fig.3.8).Această prelungire membranoasă a epidermei interne a tecii, împedică pătrunderea apei între teacă şi tulpină. La grâu, ambele formaţiuni sunt la fel de dezvoltate, uneori baza urechiuşelor pubescente; la secară şi Triticale tot potrivit de dezvoltate, dar baza urechiuşelor fără perişori; la orz ligula este redusă, urechiuşele mari ; la ovăz ligula dezvoltată, urechiuşele mici sau lipsă ; la porumb, sorg şi mei obişnuit lipsesc urechiuşele; la orez sunt lungi şi colorate, iar ligula evidentă; la porumb ligula scurtă, retezată,ligula pubescentă la sorg, lipseşte la mei; ligula mare şi triunghiulară la orez.

Fig.3.8. Urechiuşele şi ligula la cereale

a - ovăz ; b – secară ; c – grâu ; d – orz

Faza 4 – de burduf – Concomitent cu formarea tulpinii, sub protecţia învelişului de frunze , creşte şi inflorescenţa formându-se treptat rahisul, elementele spiculeţelor şi elementele florale. Creşterea are loc concomitent pe măsură ce planta înaintează în vârstă, încât, în ultimele faze, teaca frunzei, care

64

acoperă inflorescenţa capătă aspect măciucat, fiind mai voluminoasă, numindu-se „faza de burduf” Faza 5 – Apariţia infolorescenţei. La scurt timp după „faza de burduf” inflorescenţa iese din teaca ultimei frunze, apare deci spicul sau paniculul, faza numindu-se de apariţie a inflorescenţei (înspicare sau înpaniculare). Data apariţiei, inflorescenţei se consideră când la cel puţin 50 % din plante au apărut acestea. Vremea răcoroasă şi umedă întârzie apariţia inflorescenţei, arşiţele şi seceta accelerează acest proces. Dintre cerealele de toamnă prima înspică secara, apoi orzul şi pe urmă grâul, iar la cele de primăvară apariţia inflorescenţei se produce astfel : secară, orz, grâu, ovăz, orez. Inflorescenţa cerealelor este fie spic (grâu, secară, triticale, orz) fie panicul la ovăz, orez, sorg, mei şi la porumb inflorescenţa masculă. Inflorescenţa femelă la porumb este un spic modificat (spadix, spadice, ştiulete). Spicul are un ax principal (rahis) cu internoduri scurte (articule), având partea superioară îngroşată, numită călcâi pe care se înseră unul sau mai multe spiculeţe (fig.3.9).

Fig. 3.9. Rahis din spicul de grâu (A) şi spiculeţe

prinse de rahis (B):

1 – axa spiculeţului

Fig. 3.10. Spiculeţul:

a – rahis; bb1 –glume; cc1 – palee; d – lodicule; e – gineceu; f – stigmat; g – stamine;

Paniculul are un ax principal format din noduri şi internoduri, ramificaţiile laterale plecând de la noduri, ele fiind lungi şi ramificate, spiculeţele înserându-se la extremitatea acestora. Spiculeţul (fig.3.10) este protejat de două formaţiuni numite glume, iar pe axul său se prind 1-5 flori, fiecare protejată de 2 palei (glumele), una externă sau inferioară, bine dezvoltată, terminată uneori cu o prelungire numită aristă şi a doua internă sau superioară, mai îngustă, membranoasă şi subţire, situată spre axul spiculeţului. La baza florii (fig.3.11.) între cele două palei, se găsesc 2 bractei mici, ca doi solzişori numite lodicule (glumelule) care odată cu maturitatea organelor florale, absorb apă, îşi măresc volumul şi împing paleile depărtându-se una de

65

alta, încât floarea se deschide. Între cele două palei se găsesc elementele florale – androceul şi gineceul. Androceul florii are 3 stamine cu anterele în forma literei x (cu excepţia orezului care are 6 stamine).

Gineceul este alcătuit dintr-un ovar uni, bi (tri) carpelar, unilocular, cu 2 stigmate plumoase (1 stigmat bilateral şi plumos sau penat). Elementele ce alcătuiesc spicul, paniculul sau spiculeţul se deosebesc între ele în funcţie de specie, varietate şi soi. Astfel rahisul poate fi glabru sau pubescent, glumele de mărimi diferite, glabre sau păroase, cu un dinte şi carenă, mai mult sau mai puţin dezvoltate ; ele pot îmbrăca spiculeţele pe o porţiune mai mică sau mai mare, sau chiar în întregime. Paleele pot fi, de asemenea, diferit dezvoltate, iar paleea inferioară, aristată sau nearistată. Aristele pot fi lungi şi paralele cu spicul, sau mai scurte şi răsfirate, pot fi netede sau zimţate, diferit colorate. Faza 6 – Inflorirea – fecundarea se produce simultan cu apariţia spicului (la orz), la câteva zile dupa apariţia spicului (la grâu) sau după interval de timp mai mare (la secară), la maturitatea sexuală a acestora. In cadrul unui spic, se deschid primele, florile spiculeţelor de pe mijlocul rahisului, de unde înflorirea continuă spre extremităţile acestuia, mai repede spre vârf decât spre bază. Deschiderea florilor unui panicul începe cu spiculeţele din partea superioară a inflorescenţei , de la vârful ramificaţiilor, de unde continuă spre baza ramurilor şi partea inferioară a inflorescenţei. Fraţii înfloresc în ordinea în care au apărut. Durata înfloririi unei plante la cereale este de 5-8 zile, mai puţine zile pe timp secetos, şi mai multe pe vreme umedă. În cursul zilei florile se deschid începând de la orele 5 până la 19, însă cea mai mare intensitate are loc între orele 5-10, când învelişurile florale şi organele sexuale au turgescenţă mare. Ele rămân deschise până la fecundare (la grâu 30-60 minute, excepţional 2-3 zile). Polenul eliberat din anterele staminelor ajunge pe stigmatul aceleaşi flori şi germinează – autogamie (orz, grâu, Triticale, orez, ovăz, mei, sorg) sau el este

66

împrăştiat în afara florii şi dus de vânt pe stigmatele florilor altor plante din aceeaşi specie – alogamie (secară, porumb). După germinarea polenului, tubul polinic străbate stigmatul şi pătrunde prin micropil în interiorul ovulului. Primul anterozoid se contopeşte cu oosfera şi dă naştere zigotului principal, care prin diviziune formează embrionul, iar cel de al doilea anterozoid se uneşte cu nucleul secundar al sacului embrionar formând zigotul secundar din care rezultă endospermul. Faza 7-9. Formarea fructului şi seminţei (bobului). În urma fecundării, afluxul de hrană spre fruct creşte, iar drept rezultat acesta îşi măreşte volumul, încât în 25-45 zile de la fecundare, în funcţie de temperatură şi umiditate, acumulează cantităţi însemnate de amidon, proteine şi alte substanţe. În drumul lui spre maturitate, bobul cerealelor parcurge mai multe etape, ce nu se pot delimita distinct una de alta. În perioada de maturare a bobului distingem trei faze principalee : maturitatea în verde sau în lapte, maturitatea galbenă sau în pârgă şi maturitatea deplină. Faza 7. - Maturitatea în verde sau în lapte . În această fază toate părţile aeriene ale plantei sunt verzi, numai baza tulpinii şi frunzele inferioare încep să se îngălbenească. Fructul are volumul maxim, este umflat, de culoare verzuie, iar strâns între degete lasă să curgă un lichid lăptos. Conţinutul bobului în apă este ridicat (cca 50 % din greutate). Embrionul are formate toate părţile care il compun numai că acestea nu au atins dimensiunile normale şi continuă să crească, are capacitate germinativă redusă. Din frunze spre bob continuă un aflux intens de substanţe nutritive. Recoltate în această fază boabele se zbârcesc prin pierderea apei. Faza 8 – Maturitatea în pârgă (galbenă, ceară) se recunoaşte prin aceea că plantele s-au îngălbenit, rămânând verzi numai nodurile superioare ale tulpinii. Frunzele bazale sau uscat. Glumele şi paleele, deşi galbene, nu sunt sfărâmicioase. Asimilaţia clorofiliană încetează. Fructul işi micşorează volumul apropiindu-se de dimensiunile normale. Cantitatea de apă din bob scade la cca 30 %, culoarea este caracteristică soiului, iar bobul se întăreşte în aşa măsură încât consistenţa lui este aceea a cerii de albine (poate fi străbătut cu unghia). Partea dorsală a fructului se îngălbeneşte. Embrionul ajunge la dimensiunile normale. Acumularea proteinelor s-a terminat, iar spre sfârşitul fazei se termină şi acumularea celorlalte substanţe de rezervă. Faza 9 – Maturitatea deplină. Plantele capătă culoarea galbenă intensă şi se usucă. Tulpina pierde luciul caracteristic. Frunzele bazale devin de culoare castanie închis şi sfărâmicioase. Culoarea fructelor devine galbenă cu nuanţe tot mai închise, conţinutul în apă scade la 15-16 %. Legătura între plantă şi fruct se întrerupe, favorizându-se scuturarea, cu atât mai mult cu cât fructul ăşi micşorează volumul prin continua pierdere a apei. Trecerea de la maturitatea în pârgă la maturitatea deplină se face în scurt timp. Dacă nu se recoltează, plantele intră în faza de „răscoacere” când paiul se brunifică, devine sfârmicios, fructele (boabele) se scutură.

67

În verile călduroase cerealele parcurg aceste faze într-un interval de timp scurt de 6-15 zile, încât lucrările de recoltare trebuie minuţios organizate, pentru terminarea lor în epoca optimă. Fructul cerealelor este o cariopsă (fig.3.12 şi fig.3.13), adică un fruct uscat, indehiscent, monosperm, la care pericarpul este intim concrescut cu învelişul seminal. Obişnuit, cariopsa cerealelor este numită impropriu şi sămânţă. La treier fructul cerealelor rămâne golaş sau învelit în plevi. Indiferent de forma şi culoarea cariopsei, însuşiri ce variază în funcţie de specie, varietate şi soi, la ea deosebim : partea dorsală, porţiunea situată spre exteriorul spiculeţului ; partea ventrală (porţiunea situată spre interiorul spiculeţului) pe care, la unele cereale se găseşte şănţuleţul ventral ; baza (capătul cu care se prinde în spiculeţ) şi vârful sau partea coronară (capătul opus), care, uneori, prezintă un smoc de perişori.

Fig. 3.12. Secţiune longitudinală într-un bob de grâu:

a - radicelă; b - tulpiniţă; c-coleoriză; d - scutellum; e - strat cu aleuronă; e - endosperm; f - embrion;

g - tegument seminal (testa) ; h - pericarp ; i - peri la extremitatea cariopsei ; j - coleoptil ; m – muguraş;

end - endosperm

Fig. 3.13. Sectiune transaersală prin endospermul bobului de grâu:

A - secţiune transversală: p - pericarp;

te - testa; a - strat cu aleuronă;

am: - celule cu amidon; B - celule cu aleuronă văzute în secţiune transversală

prin bob.

Din punct de vedere anatomic, cariopsa este formată din 3 părţi (fig.3.12) :învelişul, endospermul şi embrionul. Invelişul – este alcătuit din pericarp (învelişul fructului) şi provine din transformarea pereţilor ovarului şi testa (învelişul seminal, spermoderma) care provine din transformarea integumentului intern al ovulului. la cerealele

68

panificabile, învelişul cariopsei se separă în timpul măcinişului sub formă de tărâţe.

Endospermul are la exterior un strat aleuronic alcătuit din 1-3 rânduri de celule, mari, cubice, cu grăunicori de aleuronă şi endospermul propriu-zis alcătuit dintr-un masiv de celule cu pereţii subţiri, pline cu grăunciori de amidon simpli şi lenticulari (la grâu şi orz), compuşi din mai mulţi grăunciori simpli (la ovăz, orez) sau poliedrici (la porumb ( fig.3.14.). La unele cereale, printre grăunciorii de amidon se depun granulaţii proteice şi în acest caz secţiunea cariopsei are aspect sticlos, ea lăsându-se străbătută de raza luminoasă. Dacă se acumulează puţine protide, din cauza spaţiilor goale dintre grăunciorii de amidon, secţiunea cariopsei nu poate fi străbătută de razele luminoase, încât rămâne opacă, făinoasă (analogie cu ghiaţa şi zăpada).

Endospermul este partea cea mai dezvoltată a fructelor de cereale, reprezentând peste 80 % din greutatea lor. Embrionul situat pe partea dorsală şi la baza fructului are ca părţi componente radicula, protejată de piloriză şi coleoriză, tulpiniţa (tigela, axa hipocotilă) şi muguraşul (gemula, plumula) învelit de o frunzişoară numită colepotil. Embrionul se leagă de endosperm prin cotiledonul în formă de disc numit scutelum, în ale cărui celule sunt localizate enzimele ce asigură hidrolizarea substanţelor de rezervă în timpul germinării (încolţirii). Celulele scutelumului vecine endospermului sunt puternic alungite şi portă denumirea de epiteliu. În partea opusă scutelumului, la unele cereale, se observă o mică proeminenţă – considerată rudimentul celui de al doilea cotiledon numit epiblast. Spre exteriorul fructului, embrionul este învelit numai de pericarp – testa întrerupându-se. Datorită acestui

Fig. 3.14. Grăunciori de amidon la

cereale :

1 - grâu; 2 - secară; 3 - porumb; 4-orez; 5-orz; 6-ovăz; 7 - mei; 8 - sorg;9 - hrişcă.

end

69

fapt apa necesară germinaţiei pătrunde în cantitate mai mare prin zona embrionului decât prin celelalte porţiuni ale cariopsei. Mărimea embrionului variază astfel la cereale : la grâu, secară şi orz – reprezintă 1,5 – 3 % din greutatea cariopsei ; la ovăz 3-4 % ; la porumb 10-15 %. Căderea cerealelor Tulpina (paiul, culmul) cerealelor, cu internoduri mai groase şi rigide la bază, mai subţiri şi elastice în jumătatea superioară, are posibilitatea, în condiţii normale să suporte greutatea inflorescenţei. Uneori, rezistenţa tulpinii este înfrântă şi cerealele cad. Căderea cerealelor înainte sau în timpul formării fructului, stânjeneşte creşterea acestuia, micşorând recolta şi îngreunând mecanizarea recoltării. S-a crezut un timp că numai acele cereale cad, care au puţin siliciu în pereţii paiului, ulterior s-a constatat ca şi cele care au conţinut ridicat în siliciu sunt supuse căderii. În prezent, se ştie, că lipsa luminii în timpul vegetaţiei determină căderea, deoarece, în asemenea condiţii, internodurile se alungesc exagerat de mult, pereţii paiului rămân subţiri, cu celulele alungite şi ţesut mecanic slab dezvoltat. Lipsa luminii este cauzată de desimea mare a plantelor, care se umbresc reciproc, de excesul de azot, care determină creşterea viguroasă a frunzelor ce umbresc internodurile inferioare, umbrirea plantelor de către buruieni. Lipsa luminii, însoţită de umiditate în exces, în anii ploioşi favorizează înmulţirea unor ciuperci (Ophiobolus sp., Fusarium sp.) care atacă tulpina (paiul) micşorând-i rezistenţa. Pagubele cauzate de căderea cerealelor se pot ridica la 10-50 % din recoltă, funcţie de faza de vegetaţie în care au căzut plantele. Căderea în timpul alungirii tulpinii şi înspicare nu este păgubitoare întotdeauna, deoarece, paiul se poate redresa parţial sau total în poziţie normală. Partea umbrită a internodurilor bazale creşte mai mult datorită heteroauxinelor ce se acumulează şi ca rezultat internodurile superioare devin verticale. Obişnuit, cerealele, cad după înspicare şi înflorire, când sporeşte mult greutatea ce trebuie s-o suporte paiul. La cerealele alogame (secara) căderea în timpul înfloritului, împiedică transportul polenului, multe flori rămân nepolenizate şi nefecundate, iar recolta scade. Căderea cerealelor sporeşte costul lucrărilor de recoltare, care, în asemenea cazuri, de multe ori, se execută manual. Boabele cerealelor căzute se dezvoltă insuficient, MMB şi MH, rămân sub limita normală. Căderea cerealelor se produce în funcţie şi de specia cultivată. Cel mai puţin rezistent la cădere este orzul, urmat de secară, grâu şi ovăz. Tulpinile (paiele) lungi rezistă mai puţin la cădere decât cele scurte. Preîntâmpinarea căderii cerealelor se poate realiza în oarecare măsură prin următoarele procedee :

- utilizarea soiurilor cu port pitic în cultură ; - semănatul în rânduri orientate pe direcţia Nord-Sud, pentru reducerea

umbririi reciproce a plantelor, la epoca şi desimea optime ;

70

- semănatul într-un pat germinativ suficient de tasat şi la adâncime potrivită, pentru a evita dezrădăcinarea („descălţarea”), care favorizează căderea ;

- pe terenurile cu exces de azot se vor aplica obligatoriu îngrăşăminte cu fosfor şi potasiu în doze corespunzătoare, încât, să se anhileze efectul dăunător al azotului ;

- cerealele de toamnă ieşite din iarnă cu desime prea mare se vor grăpa primăvara timpuriu pentru a micşora desimea plantelor.

Descoperirea regulatorilor de creştere a plantelor deschide perspectiva evitării căderii cerealelor chiar şi în anii ploioşi. Retardanţii de creştere manifestă un rol fiziologic important deoarece reduc pe o anumită perioadă ritmul proceselor de diviziune şi extensie celulară în tulpini, ceea ce determină o frânare a creşterii în înălţime a plantelor. Preparatul cunoscut sub numele de CCC (Cycocel, Clorură de clor-colină), descoperit de TOLBERT (1960), ca fiind clorură de (2-cloroetil) trimetil-amoniu, a fost încercat în diferite ţări cu climat umed (Austria, Eleveţia, Germania) şi a dat rezultate excelente. Eficacitatea maximă se obţine prin tratamente extraradiculare, în sol fiind descompus treptat de către microorganisme. CCC inhibă biosinteza auxinei şi giberelinei endogene, inactivează prin descompunere auxinele aplicate exogen şi reduce activitatea enzimatică (JITĂREANU Doina, 2002). În experienţele efectuate cu Stabilan în Austria, Cycocel în Germania, CCC în Franţa şi Belgia, Chlormeguat în Anglia, când plantele aveau 20-25 cm înălţime, în 300-400 l apă la ha, au redus talia plantelor cu 25-30 cm, scurtându-se şi îngrăşându-se internodiile bazale, dezvoltarea unui ţesut sclerenchimatic, mărind rezistenţa la cădere, redistribuirea asimilatelor între organele plantei şi ca urmare creşterea indicelui suprafeţei foliare, numărului de boabe în spic, MMB şi randamentul la ha. În experienţele executate de N.SĂULESCU şi colab. (1966), Cycocelul aplicat grâului în doză de 2-3 kg/ha în 300-400 l apă a redus talia plantelor cu 20-25 %, în funcţie de soi şi a sporit recolta cu 20-40 %. Tratarea cerealelor cu CCC a redus talia plantelor şi a crescut rezistenţa la cădere, cu efecte slabe la orz (L.MUNTEAN, 1978), la secară şi ovăz rezultatele fiind neconcludente (N.SĂULESCU şi colab., 1965 ; C.I. MILICĂ, 1967). Alte preparate – Camposan şi Terpal pe bază de thephon şi Phynazol pe bază de Ethephon + Chlormequat, pot fi aplicate şi în faze mai avansate în vegetaţie cu rezultate pozitive (V.ROMAN, 1969, 1970).

71

3.2. GRÂUL

3.2.1. Importanţă, biologie, ecologie

3.2.1.1. Importanţă Grâul este cea mai importantă plantă cultivată, cu mare pondere

alimentară. Suprafeţele întinse pe care este semănat, precum şi atenţia de care se bucură se datoresc: conţinutului ridicat al boabelor în hidraţi de carbon şi proteine şi raportului dintre aceste substanţe, corespunzător cerinţelor organismului uman; conservabilităţii îndelungate a boabelor şi faptului că pot fi transportate fără dificultate; faptului că planta are plasticitate ecologică mare, fiind cultivată în zone cu climate şi soluri foarte diferite; posibilităţilor de mecanizare integrală a culturii (după GH.BÎLTEANU, 1991).

Grâul este cultivat în peste 100 de ţări şi reprezintă o importantă sursă de schimburi comerciale.

Boabele de grâu sunt utilizate îndeosebi pentru producerea făinei, destinată fabricării pâinii - aliment de bază pentru un număr mare de oameni (după unele statistici, 35 - 40% din populaţia globului) şi furnizează circa 20% din totalul caloriilor consumate de om. De asemenea, boabele de grâu sunt folosite pentru fabricarea pastelor făinoase, precum şi ca materie primă pentru alte produse industriale foarte diferite (amidon, gluten, alcool etilic, bioethanol utilizat drept carburant).

Tulpinile (paiele) rămase după recoltat au utilizări multiple: materie primă pentru fabricarea celulozei; aşternut pentru animale; nutreţ grosier; îngrăşământ organic, încorporate ca atare în sol, imediat după recoltare, sau după ce au fost supuse unui proces de compostare. Tărâţele - reziduuri de la industria de morărit - sunt un furaj concentrat deosebit de valoros, bogat în proteine, lipide şi săruri minerale.

Boabele de grâu pot reprezenta şi un furaj concentrat foarte apreciat, superior porumbului, sub aspectul valorii nutritive, al preţului şi chiar ca productivitate. Folosirea boabelor de grâu ca furaj este mai puţin răspândită la noi, dar este mult extinsă în majoritatea ţărilor mari producătoare de grâu.

Sub aspect agronomic, cultura grâului ofera avantajul că este integral mecanizată. Totodată, grâul este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea culturile, deoarece părăseşte terenul devreme şi permite efectuarea arăturilor încă din vară. Ca urmare, după grâu poate fi semănată, în principiu, orice cultură agricolă; după recoltarea soiurilor timpurii de grâu pot fi amplasate unele culturi succesive.

3.2.1.2. Compoziţia chimică Glucidele. În compoziţia bobului de grâu predomină glucidele - 62-75%

din masa proaspătă a bobului, formate în proporţie de peste 90% din amidon, iar

72

restul fiind dextrine şi alte glucide mai simple. Glucidele sunt acumulate, în principal în endosperm (tab.3.5, după “Techniques agricoles“, 1993).

Tabelul 3.6.

Repartizarea azotului şi a poteinelor în bobul de grâu

Porţiunea din bob Proporţia din bob (%)

N (% din s.u.) N x 5,7

% din total proteine din bob

Pericarp 5,8 0,5 2,8 1,7 Testa 2,2 1,7 9,7 2,3 Stratul cu aleuronă 7,0 3,15 18,0 16,0 Endospermul extern 12,5 2,2 12,5 19,0 Endospermul median 12,5 1,4 8,0 12,0 Endospermul intern 57,5 1,0 5,7 41,0 Embrion 1,0 5,33 30,4 3,5 Scutellum 1,5 4,27 24,3 4,5

Proteinele. Substanţele proteice reprezintă în mod obiştuit 10-16% din

masa bobului (cu limitele între 8 şi 24%) şi sunt situate în cea mai mare parte spre părţile periferice ale bobului (învelişuri, stratul cu aleuronă), în embrion şi scutellum (tab.3.6, după R.PETERSON, 1965).

Cantitatea şi compoziţia proteinelor dau calitatea nutritivă a bobului. Acumularea proteinelor în bob depinde de o serie de factori, cum ar fi: specia de grâu, soiul, condiţiile climatice, fertilitatea naturală a solului şi dozele de îngrăşăminte cu azot folosite. Dintre aceşti factori, condiţiile climatice au un rol deosebit de important. În climatele secetoase şi calde, acumularea proteinelor în bob este favorizată; pe de altă parte, perioada de formare şi umplere a boabelor este mai scurtă, coacerea este grăbită şi ca urmare, procentual, proteinele reprezintă mai mult din compoziţia bobului. Din contră, în climatele umede şi răcoroase este favorizată acumularea hidraţilor de carbon; totodată, perioada de formare a boabelor este mai lungă, ceea ce conduce la acumularea unor cantităţi mai mari de amidon. De asemenea, în condiţii de irigare, conţinutul boabelor de grâu în substanţe proteice este mai scăzut.

Proteinele din bobul de grâu sunt constituite, în primul rând, din prolamine (4 - 5 g/100 g boabe, predominând gliadina) şi gluteline (3 - 4 g/100 g, predominând glutelina) şi mai puţin din albumine (0,3 - 0,5 g/100 g, în principal leucosina) şi globuline (0,6 - 1,0 g/100 g, mai ales edestina).

Proteinele din bobul de grâu formează, în principal, glutenul, un amestec de substanţe proteice care ocupă spaţiul dintre grăunciorii de amidon din endosperm şi care, după măcinat, în făină, înglobează grăunciorii de amidon. Prin adăugare de apă, glutenul formează filamente şi membrane coloidale care vor reţine bulele de dioxid de carbon în procesul de creştere a aluatului şi dau aluatul

73

pufos. Boabele de grâu "durum", destinate fabricării pastelor făinoase, conţin o

cantitate mai mare de proteine şi gluten, dar glutenul are o calitate inferioară panificaţie; în schimb, este foarte potrivit pentru fabricarea pastelor făinoase, având stabilitate mare la fiert, datorită filamentelor de proteină foarte rezistente.

Lipidele. Reprezintă 1,8 - 2,6% în compoziţia bobului şi sunt acumulate, în special, în embrion şi în stratul cu aluronă. Uleiul din germeni de grâu aparţine grăsimilor vegetale nesaturate, este bogat în vitamina E şi constituie obiect de comerţ.

Celuloza. Se află în cantitate de 2,0 - 3,5%, prezentă în primul rând în învelişurile bobului (pericarp).

Substanţele minerale. Reprezentate de un număr mare de elemente chimice (K, Ca, Mg, Si, Na, Cu, Mb. Mn) au o pondere de 1,5 - 2,3%, aflându-se spre părţile periferice ale bobului.

În sfârşit, bobul de grâu conţine şi vitamine din complexul B (B1, B2, B5, B6) şi vitamina PP.

Valoarea biologică a proteinelor din boabele de grâu este ridicată, deoarece acestea conţin toţi cei 10 aminoacizi esenţiali, pe care organismul uman nu-i poate sintetiza. Totuşi, un impediment îl constituie conţinutul redus al boabelor de grâu în lizină şi triptofan.

În domeniul producerii, comercializării şi industrializării grânelor acestea sunt clasificate în funcţie de culoarea şi compoziţia boabelor. În acest sens, noţiunea de “grâne tari“, (“hard red“) defineşte grânele de foarte bună calitate sub aspectul conţinutului în proteine (14 - 16%), produse îndeosebi în Canada şi SUA, ca grâne de primăvară; aceste grâne "de forţă", nu sunt folosite ca atare în panificaţie, ci sunt amestecate cu “grâne mai slabe“, pentru a le îmbunătăţi calitatea. “Grânele semitari“ conţin 12 - 13% proteine şi sunt produse, de regulă, în Argentina, ţările fostei URSS, Ungaria; de asemenea, grânele româneşti, produse pe cernoziom şi cu o tehnologie de cultivare corectă aparţin acestei categorii; acestea sunt denumite şi "grâne pentru panificaţie". În sfârşit, “grânele moi“ (“soft red“) cu sub 11% proteine (şi chiar 8% proteine), sunt produse în climatele umede, oceanice, din Europa de Vest şi de pe coasta Pacificului, în SUA şi sunt destinate, în principal, pentru furaj; din aceste grâne se poate obţine făină pentru prepararea prăjiturilor sau în patiserie (fig.3.15, după M. SEIFFERT, 1981).

3.2.1.3. Răspândire Planta de grâu se caracterizează printr-o mare plasticitate ecologică, ceea ce îi permite să fie cultivată pe toate continentele, între 66° latitudine nordică şi

Fig. 3.15. Împărţirea grâului în clase de calitate, în funcţie de conţinutul lui în

proteină şi indicele de sedimentare

74

45° latitudine sudică, de la nivelul mării şi până la 3.000 - 3.500 m altitudine (înzona Ecuatorului) (fig.3.16, după R.PETERSON, citat de GH.BÂLTEANU, 1974).

În deceniul trecut, pe glob au fost cultivate cu grâu circa 230 mil.ha, iar în ultimii ani suprafaţa a cunoscut o oarecare scădere (până la 207 - 216 mil.ha în 2003 - 2005, tab. 3.7, după FAOSTAT Database, 2005). Producţia globală de grâu a atins 590 mil.tone în 2001 şi 627 mil.tone în 2004. Producţia medie mondială în ultimii ani a fost de 2.705 - 2.919 kg boabe/ha. Din producţia mondială, 107 - 120 mil.tone au reprezentat obiect de comerţ. Ţările mari producătoare şi, în acelaşi timp, exportatoare de grâu sunt: SUA (20,0 mil. ha semănate şi 31,5 mil. tone de grâu exportate), Canada (9,8 mil. ha şi 15,1 mil. tone export), Australia (11,3 mil. ha si 18,4 mil. tone export) şi Argentina (6,0 mil.ha şi 9,9 mil. tone export). Mari importatoare de grâu sunt, în prezent, Brazilia, Egipt, Algeria, China, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Mexic. Ţările Uniunii Europene se înscriu printre marii producători şi exportatori de grâu (22,9 mil.ha şi 26,4 mil. tone exportate).

Fig. 3.16. Aria de cultură a grâului pe glob.

În România, suprafeţele cultivate cu grâu au cunoscut modificări puţin

importante în ultimele decenii. Astfel, în anul 1938 se cultivau cu grâu 2,5 mil. ha; suprafeţele s-au redus treptat până la 2,1 mil. ha în perioada 1979 - 1981; în ultimul deceniu se pot semnala oscilaţii importante ale suprafeţelor, în jurul a 2,0 mil. ha şi câţiva ani sub acest nivel (anii 1992 - 1,46 mil.ha, 1996 - 1,78 mil.ha, 1999 - 1,66, 2000 – 1,92 mil.ha, 2003 – 1,41 mil.ha, 2004 – 2,29 mil. ha, 2005 – 2,46 mil. ha), având drept cauze, printre altele: condiţiile climatice puţin favorabile din perioada de semănat a grâului; dotarea tehnică insuficientă şi resursele financiare limitate ale cultivatorilor de grâu; dificultăţile întâmpinate în valorificarea recoltei de grâu. Producţiile medii obţinute la grâu în România au crescut considerabil între anii 1938 (963 kg/ha) şi 1979 - 1981 (2.487 kg/ha, deci aproape s-au triplat

75

după care s-au menţinut în jurul acestei valori, oscilând de la un an la altul, în primul rând în funcţie de gradul de favorabilitate al condiţiile meteorologice ale anilor de cultivare. Se detaşează recoltele medii obţinute la grâu în anii 1977 (2.820 kg/ha), 1989 (3.380 kg/ha), 1995 (3.090 kg/ha), 2001 (3.056 kg/ha), 2004 (3.375 kg/ha), 2005 (3.780 kg/ha).

Tabelul 3.7.

Situaţia culturii grâului pe glob şi în ţările mari cultivatoare (anul 2005)

Continentul, ţara Suprafaţa semănată

(mii ha) Producţia medie

(kg/ha) Producţia globală

(mii tone)

Pe glob 216.172 2.898 626.466

AFRICA - Algeria - Maroc - Egipt

9.647 1.800 2.966 1.254

2.109 1.444 1.026 6.488

20.354 2.600 3.043 8.140

AMERICA DE NORD - Canada - S.U.A

30.096 9.830

20.226

2.810 2.998 2.823

84.598 25.546 57.105

AMERICA DE SUD - Argentina - Brazilia

9.629 6.069 2.373

2.550 2.636 2.191

24.557 16.000 5.200

ASIA - China - India - Iran - Pakistan - Turcia

96.600 22.800 26.300 6.200 8.341 9.300

2.752 4.217 2.737 2.338 2.588 2.258

256.878 96.160 72.000 14.500 21.591 21.000

EUROPA -Bulgaria - Franţa - Germania - Italia - Serbia si Muntenegru - Marea Britanie - Polonia - România - Spania - Ungaria

58.232 1.134 5.288 3.187 2.127

700 1.820 2.233 2.462 2.242 1.130

3.531 3.235 6.982 7.396 3.538 3.857 7.994 3.830 2.854 1.689 4.494

205.667 3.670

36.922 23.578 7.530 2.700

14.950 8.556 7.027 3.788 5.079

OCEANIA - Australia

11.398 11.359

2.135 2.118

24.344 24.067

ŢĂRILE FOSTEI U.R.S.S. - Kazahstan - Federaţia Rusă - Republica Moldova - Ucraina - Uzbekistan

46.341 11.500 23.280

270 6.500 1.600

1.983 982

1.954 3.888 2.769 3.650

91.918 11.300 45.500 1.050

18.000 5.840

76

3.2.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri

Grâul aparţine genului Triticum, clasa Monocotyledonopsida, ordinul

Graminalis, familia Gramineae. Genul Triticum cuprinde un mare număr de forme sălbatice (primitive) sau cultivate (evoluate), clasificate diferit de-a lungul timpurilor pe baza anumitor criterii. În prezent, este acceptată şi utilizată mai frecvent clasificarea genetică (după numărul de cromozomi), concepută de N. VAVILOV (în 1935) şi modificată de J. MAC. KEY (în 1963) (tab.3.8, după GH. BÂLTEANU, 1989).

Tabelul 3.8. Clasificarea genului Triticum (după J. MAC KEY)

Denumirea latină Deumirea comună Caracteristici

SECŢIA DIPLOIDĂ (2n = 14 cromozomi) - T. monococcum L.

- ssp. boeoticum (Bois.) MK - ssp. monococcum

Alac sălbatic Alac cultivat

Bob îmbrăcat Rahis fragil Bob îmbrăcat Rahis fragil

SECŢIA TETRAPLOIDĂ (2n = 28 cromozomi)

- T. timopheevi Zhuk. ssp. Timopheevi

Grâul lui Timofeev Bob îmbrăcat Rahis fragil

- T.turgidum (L.) Thell. - ssp. dicoccoides (Korn.) Thell - ssp. dicoccum (Schrank.) Thell - ssp. turgidum conv. turgidum - ssp. turgidum conv. durum (Desf.) MK - ssp. turgidum conv. polonicum (L.) MK - ssp. carthlicum (Nevski) MK

Tenchi sălbatic Tenchi cultivat Grâu englezesc Grâu “durum” Grâu polonez Grâu persan

Bob îmbrăcat Rahis fragil Bob îmbrăcat Rahis fragil Bob golaş Rahis rezistent Bob golaş Rahis rezistent Bob golaş Rahis rezistent Bob golaş Rahis rezistent

SECŢIA HEXAPLOIDĂ (2n = 42 cromozomi) - T. aestivum (L.) Thell.

- ssp. vulgare (Vill.) MK - ssp. spelta (L.) Thell. - ssp. macha (Dek. et Men.) MK - ssp. compactum (Host.) MK - ssp. sphaerococcum (Perc.) MK

Grâu comun Grâu spelta Grâu macha Grâu pitic Grâu pitic indian

Bob golaş Rahis rezistent Bob îmbrăcat Rahis fragil Bob îmbrăcat Rahis rezistent Bob golaş Rahis rezistent Bob golaş Rahis rezistent

77

Formele evoluate au rezultat prin încrucişarea între diferite specii, cultivate şi spontane.

Grupa diploidă (2n = 14 cromozomi). Cuprinde forma sălbatică Triticum monococcum ssp. boeoticum şi forma cultivată Triticum monococcum ssp. monococcum (“alacul“). Alacul este una dintre cele mai vechi plante cultivate ale omenirii, semnalată încă din neolitic în Europa Centrală; în prezent este pe cale de dispariţie. Se caracterizează prin boabe care rămân “îmbrăcate“ după treierat şi care dau o făină albă bogată în gluten.

Grupa tetraploidă (2n = 28 cromozomi). Se apreciază că a rezultat prin încrucişarea spontană a grânelor diploide cu specia spontană Aegilops speltoides. Forma sălbatică din această grupă este Triticum turgidum ssp. dicoccoides, iar formele cultivate sunt numerose (fig. 3.17, după R. PETERSON).

Fig. 3.17. Zonele de distribuire a strămoşilor sălbatici ai grânelor cultivate Triticum turgidum ssp. dicoccum (“tenchi“ cultivat) a fost principala

cereală a vremurilor vechi (Egipt, Mesopotamia); din cauza pretenţiilor sale faţă de căldură a fost înlocuit, treptat, începând încă din epoca bronzului, de speciile hexaploide. În prezent este cultivat sporadic în ţări din Asia Mică, în India şi în Etiopia. Bobul rămâne îmbrăcat după treierat şi este sticlos, bogat în proteine.

78

Triticum turgidum ssp. turgidum conv. durum (grâul "durum") a provenit din tenchi, prin mutaţii. Era cultivat încă de pe vremea Imperiului Roman, alături de tenchi. Se caracterizează prin cerinţe mari faţă de căldură şi rezistenţă la secetă, dar este sensibil la ger. Are forme de toamnă şi de primăvară. În prezent este cultivat pe circa 9% din suprafaţa mondială cu grâu, cu precădere în zonele ceva mai calde. Bobul este mare, mai lung decât bobul de grâu comun, sticlos, cu conţinut ridicat în substanţe proteice şi gluten, dar de calitate inferioară pentru panificaţie; este excelent pentru producerea pastelor făinoase. Spicul este dens, aproape întotdeauna aristat, cu ariste mai lungi decât spicul. Rahisul spicului este flexibil.

Grâul "durum" cuprinde mai multe varietăţi, diferenţiate după culoarea spicelor şi a aristelor, pubescenţa glumelor, culoarea boabelor. Soiurile mai mult cultivate aparţin varietăţilor: melanopus (spic alb, ariste negre, glume pubescente, bob alb); apulicum (spic roşu, ariste negre, glume pubescente, bob alb), coerulescens (spic negru, ariste negre, glume pubescente, bob alb) şi hordeiforme (spic roşu, ariste albe, glume glabre, bob alb).

În perioada 1989-1998, producţia mondială de grâu "durum" a fost de circa 27 mil. tone (cu oscilaţii între 22,3 şi 34,4 mil. tone), din care 6,8 mil. tone produse în ţările Uniunii Europene (îndeosebi în Italia, Franţa, Grecia, Spania), 3,5 mil. tone în Turcia, 3,5 mil. tone în ţările fostei URSS, precum şi în Canada (4,7 mil. tone), SUA (2,8 mil. tone) şi ţările de pe litoralul mediteranean al Africii (Algeria, Tunisia, Maroc). Nivelul record al producţiei de grâu "durum" a fost atins în Europa în anul 1991, cu 3,45 mil. ha şi 11,2 mil. tone produse. Importatorii importanţi de grâu "durum" sunt Algeria (1,6 - 1,8 mil. tone), Uniunea Europeană (în jur de 1 mil. tone anual), Tunisia, Maroc, Libia (0,3 - 04, mil. tone).

România cultivă suprafeţe restrânse cu grâu "durum", evaluate în ultimele decenii la sub 1% din suprafaţa totală semănată cu grâu (sub 100 mii hectare), fiind dependentă de importuri pentru acoperirea consumului intern de paste făinoase.

Grupa tetraploidă mai cuprinde o serie de alte specii, cultivate pe suprafeţe restrânse.

Dintre acestea, Triticum turgidum ssp. turgidum conv. turgidum (grâu "englezesc") este destul de asemănător cu grâul durum; se caracterizează prin rezistenţă mare la cădere, spic foarte ramificat, bob mic şi de calitate inferioară. Este cultivat pe suprafeţe restrânse în zona Mediteranei.

Triticum turgidum ssp. turgidum conv. polonicum (grâu "polonez)" are boabe înguste, sticloase şi este cultivat sporadic în Africa de Nord şi Etiopia. Triticum timopheevi ssp. timopheevi ("grâul lui Timofeev") este considerat tenchi sălbatic de Caucaz.

Grupa hexaploidă (2n = 42 cromozomi). A provenit prin încrucişarea spontană a grânelor tetraploide cu specia sălbatică Aegilops squarrosa. Forma sălbatică nu este cunoscută. În schimb, în această grupă sunt cuprinse mai multe specii cultivate, unele deosebit de importante.

79

Triticum aestivum ssp. vulgare (grâul “comun“ sau “grâul pentru pâine“) este semănat pe circa 90% din suprafaţa mondială cultivată cu grâu.

În prezent, se apreciază că există în cultură peste 10.000 varietăţi şi soiuri (după unele păreri ar exista circa 20.000 soiuri), de toamnă şi de primăvară. Pe plan mondial, cea mai mare parte din suprafaţa semănată cu grâu (circa 70%) este ocupată cu grâu de toamnă, iar restul cu grâu de primăvară. În unele regiuni ale globului, grâul de toamnă nu suportă temperaturile scăzute din timpul iernii şi degeră, sau planta nu rezistă în cazul în care stratul de zăpadă acoperă solul o perioadă îndelungată (chiar peste 6 luni). În asemenea condiţii, se seamănă grâu de primăvară, care poate ajunge la maturitate în perioada scurtă a verii; în ţările fostei URSS, grâul de primăvară se seamănă pe circa 74% din suprafaţa totală cultivată cu grâu, iar în Canada pe 94% din suprafaţa cu grâu (după GH. BÂLTEANU, 1991). În ţara noastră, grâul de toamnă ocupă 99% din suprafaţa totală ocupată cu această plantă; grâul de primăvară se cultivă pe suprafeţe restrânse, în zone submontane şi unele depresiuni intramontane.

Bobul grâului comun este scurt, oval-alungit şi făinos, foarte potrivit pentru panificaţie. Grâul comun se caracterizează prin spice aristate sau nearistate, cu 3 - 5 flori în spiculeţ, care formează 1 - 4 boabe golaşe. Rahisul este flexibil (nu se rupe la maturitate sau la treierat).

Această specie cuprinde numeroase varietăţi, care se diferenţiază între ele după prezenţa sau absenţa aristelor, culoarea glumelor şi a aristelor, pubescenţa glumelor, culoarea boabelor. Soiurile de grâu cultivate, în prezent, în ţara noastră, aparţin varietăţilor: erythrospermum (spic alb, aristat, glume netede, bob roşu); lutescens (spic alb, nearistat, glume netede, bob roşu); ferrugineum (spic roşu, aristat, glume netede, bob roşu); milturum (spic roşu, nearistat, glume netede, bob roşu).

Triticum aestivum ssp.spelta (grâul “spelta“) este o specie cultivată încă din epoca bronzului, mult extinsă în zona popoarelor germanice. Bobul este sticlos şi dă o făină foarte bogată în gluten. Este rezistent la ger şi boli. În prezent, s-a restrâns mult în cultură, fiind semănat pe suprafeţe limitate în unele ţări din Europa, cum ar fi Elveţia, Suedia, Germania, Belgia ("grâul Ardenilor") şi izolat în Turcia şi Spania. Poate asigura recolte de 2.800 - 7.450 kg/ha (după L. COUVREUR, G. CLAMOT şi A. CROHAIN, 1987). După treierat, bobul rămâne îmbrăcat în pleve, acestea reprezentând 21 - 24% din recoltă. La măcinat şi separarea făinii se pierde o mare parte din substanţele proteice, diminuându-se valoarea alimentară şi furajeră. Este potrivit pentru furajarea porcilor, a păsărilor şi, în general, a reproducătorilor. Poate furniza o făină de foarte bună calitate pentru brutării, care nu necesită adaos de substanţe ameliorante. Se apreciază că această formă de grâu poate prezenta interes şi pentru anumite zone agricole din România, cu climat mai aspru, umed şi rece, unde s-ar putea comporta mai bine decât alte cereale.

Luarea în cultură a grâului ("domesticirea“ grâului) a început cu formele sălbatice diploide Triticum monococcum ssp. boeoticum şi tertraploide Triticum

80

turgidum ssp. dicoccoides, iar acestea, prin selecţie empirică au condus la formele cultivate, corespondente (după G. FRANKE şi colab., 1977). Tenchi (Triticum turgidum ssp.dicoccum) este prima formă de grâu cultivată şi una dintre primele plante luate în cultură (în jurul anului 7.000 î.H.); î.Ch.); au urmat alacul (Triticum monococcum ssp. monococcum) ceva mai târziu (pe la anul 6.500 î.Ch.) şi grâul comun (Triticum aestivum ssp. vulgare), luat în cultura în jurul anului 5.500 î.Ch. Pe teritoriul românesc, descoperirile arheologice şi unele informaţii istorice arată că în perioada 3.000-1.000 î.Ch., grâul era cultivat pe suprafeţe importante, la început fiind luat în cultură alacul, apoi tenchiul, grâul spelta şi, mai târziu, grâul comun.

Originea grâului. În urma expediţiilor ştiinţifice şi studiilor sale, N.VAVILOV a identificat pentru grâu patru centre de origine (după GH. BÂLTEANU, 1991): centrul asiatic central (India de Nord-Vest, Afganistan, Tadjikistan, Uzbekistan), din care provine specia Triticum aestivum, cu subspeciile vulgare, compactum si sphaerococcum; centrul din Orientul Apropiat (interiorul Asiei Mici, Iran, Transkaukazia, munţii din Turkmenia), din care provin T. aestivum, ssp. vulgare si ssp. macha, T. monococcum, T. turgidum ssp. turgidum conv. durum si conv. turgidum, T. carthlicum şi T. timopheevi; centrul abisinian (Etiopia şi o parte din Somalia), din care provin T. turgidum ssp. turgidum conv. durum si conv. turgidum, T. turgidum ssp. polonicum; centrul mediteranean (teritoriile din bazinul mediteranean) din care provin T. turgidum ssp. turgidum conv. durum, T. turgidum ssp. dicoccum si ssp. polonicum, T. aestivum ssp. spelta.

Soiurile cultivate. Sortimentul de soiuri de grâu comun din lista oficială cuprinde numai forme care aparţin varietăţii ”erythrospermun”, predominând soiurile româneşti. Aceste soiuri se caracterizează printr-un potenţial de producţie de 9-10 tone boabe/ha, rezistenţă la cădere, ger, iernare, secetă şi boli, valoare nutritivă şi tehnologică a boabelor, stabilitate a recoltelor (tab.3.9).

Pentru grâul comun de primăvară sunt recomandate soiurile de creaţie românească Speranţa (înregistrat în anul 1987) şi Rubin (1998). Pentru grâul "durum" există în cultură soiuri de primăvară (Artena, soi francez, înregistrat în 1999; Nefer, Salsa soiuri franceze, înregistrate în 2005) şi de toamnă (Codur - românesc, 1999; Pandur - soi românesc, 1996; Gradur - soi românesc, 2005).

81

Tabelul 3.9.

Zonarea soiurilor de grâu de toamnă în România (2005)

Zona de cultivare a grâului Soiuri recomandate

Sudul ţării, irigat Flamura 85, Lovrin 34, Fundulea 4, Dropia, Rapid, Boema, Dor, Faur, Glosa, Gruia, Serina, Romulus, Renesansa, Kraljevica, G.K.Öthalom, G.K.Góbé, Apache

Sudul ţării, neirigat Flamura 85, Lovrin 34, Fundulea 4, Rapid, Lovrin 41, Dropia, Boema, Romulus, Simnic 30, Crina, G.K.Elet, G.K.Cipo, G.K.Miska, G.K.Petur, Mv Magvas, Mv Palma, Apache, Bercy

Oltenia Flamura 85, Şimnic 30, Lovrin 34, Fundulea 4, Briana, Crina, Dropia, Dor, Gruia, Glosa, Kraljevica, Renesansa, Kristina, Apache

Zona piemonturilor sudice Albota, Fundulea 4, Trivale, Dor, Eliana, Ciprian, Crina, Gruia, Glosa, Dor, Crisana, Apache

Vestul ţării

Flamura 85, Lovrin 34, Fundulea 4, Lovrin 41, Alex, Romulus, Ciprian, Crisana, Faur, Boema, Crina, Gruia, Glosa, Renan, Delia, Romulus, Enesco, Serina, Kraljevica, Renesansa, Kristina, G.K.Öthalom, G.K.Góbé, G.K.Miska, G.K.Kalasz, G.K.Cipo, G.K.Petur, G.K.Elet, Mv Magvas, Apache, Bercy, Cezanne

Zona colinară din vest Arieşan, Turda 81, Turda 95, Glosa, Gruia, Elina, Dor, Crisana, Crina, Ciprian, Cezanne, Apache

Transilvania

Arieşan, Turda 81, Fundulea 4, Apullum, Turda 95, Turda 2000, Rubin, Ardeal 1, Dumbrava, Beti, Delabrad, Glosa, Dor, Drobeta, Renan, Faur, Esential, Enesco, Eliana, Serina, Suceava 84, Transilvania, Voronet, Iasi 2, Crina, Crisana, Gasparom, G.K.Cipo, G.K.Elet, G.K.Kalasz, G.K.Miska, G.K.Petur, Mv Magvas, Mv Palma, Cezanne, Apache, Bercy

Moldova centrală şi de sud

Flamura 85, Moldova 83, Fundulea 4, Dropia, Gabriela, Eliana, Beti, Drobeta, Esential, Iasi 2, Voronet, Faur, Gruia, Enesco, Ardeal 1, Crina, Turda 95, Glosa, Gruia, Dor, Delabrad, Gasparom, Mv Magvas, G.K.Elet, Cezanne, Bercy, Apache

Nordul Moldovei

Turda 81, Aniversar, Arieşan, Gabriela, Eliana, Gaşparom, Magistral, Drobeta, Turda 95, Crina, Turda 2000, Suceava 84, Moldova 83, Dumbrava, Delabrad, Esential, Serina, Voronet, Beti, G.K.Öthalom, G.K.Cipo, G.K.Elet, G.K.Kalasz, G.K.Petur, Mv Magvas, Mv Palma, Apache, Cezanne

3.2.1.5. Particularităţi biologice

Perioada de vegetaţie a grâului de toamnă durează, în condiţiile din ţara noastră, circa 9 luni (270 - 290 zile). În acest interval, de la germinare şi până la maturitate, plantele de grâu trec prin anumite faze (stadii) fenologice, care se recunosc prin schimbările în aspectul exterior al plantelor şi care sunt însoţite de modificări interne în biologia plantei. De regulă este dificil de a delimita strict aceste faze, deoarece, parţial, ele se suprapun, sau se desfăşoară în paralel.

În general, este acceptată împărţirea perioadei de vegetaţie a plantelor de grâu în următoarele faze fenologice: germinare (răsărire), înrădăcinare, înfrăţire, formarea (alungirea) paiului, înspicare-înflorire-fecundare, formarea şi coacerea

82

(maturarea) boabelor. La rândul lor, fazele prezentate se grupează în etapa (perioada) vegetativă, caracterizată prin dezvoltarea organelor vegetative ale plantelor (de la germinare la înfrăţire) şi etapa generativă (reproductivă) caracterizată prin dezvoltarea inflorescenţei, a florilor şi formarea boabelor (de la începutul alungirii paiului şi până la coacerea deplină).

În perioada actuală, atât specialiştii în biologia cerealelor, cât şi tehnologii apreciază că această ”divizare” a vegetaţiei grâului nu este suficient de precisă şi au propus ”subdivizări” mai fine, de detaliere a stadiilor fiziologice cele mai importante din punctul de vedere al tehnologiei de cultivare a grâului şi al formării recoltei.

Ca urmare, a fost realizată “codificarea vegetaţiei“, prin întocmirea unor scări de coduri, care marchează stadiile de vegetaţie. Prima scară de coduri (fig.3.18, după D. SOLTNER, 1990) a fost realizată de JONARD. Scara cea mai des citată în literatura de specialitate este cea realizată de FEEKES, care se bazează pe observarea la exterior a schimbărilor morfologice ale plantei de grâu. În continuare, scara lui FEEKES a suferit mai multe modificări, efectuate de către unii biologi şi fitotehnişti (E.G. LARGE, 1964; K.-U. HEYLAND, 1975). Ulterior au fost întocmite codificări mai amănunţite, de către KELLER şi BAGGIOLINI, precum şi ZADOCKS, CHANG, KONZAK, după un sistem decimal. Mai nou, TOTTMAN (1987) a completat această scară şi a adaptat-o pentru alte cereale păioase, cum sunt orzul sau ovăzul.

Cunoaşterea stadiilor creşterii este utilă pentru a decide momentul potrivit pentru diferite intervenţii tehnologice. Totodată, observarea acestora este utilă pentru identificarea stadiilor critice din ciclul vegetativ al plantelor, care sunt mai sensibile la factorii de mediu.

Trecerea plantelor de grâu de la etapa vegetativă la etapa generativă este marcată prin codurile 4 - 5 pe scara Feekes, A - B pe scara Jonard, G - H pe scara Keller - Baggiolini şi 29 - 30 pe scara Zadocks. Acest stadiu este denumit în lucrările de biologia grâului "spic la 1 cm" (măsurat de la nivelul nodului de înfrăţire şi până la partea superioară a conului de creştere - fig.3.19, după D. SOLTNER, 1990). Este stadiul denumit de Prof. EMIL SPALDON (Nitra-Slovacia) "punct de viraj", momentul în care planta de grâu trece de la etapa de a forma organe vegetative la aceea de a forma organe generative.

83

Fig. 3.18. Stadiile de dezvoltare a grâului, după scările: FEEKS, BAGGIOLINI, ZADOCKS şi JONARD

Etapa vegetativă. Vegetaţia plantelor de grâu în toamnă cuprinde germinarea seminţelor, creşterea şi dezvoltarea vegetativă până la venirea frigului.

Germinarea. Pentru ca sămânţa de grâu pusă în pământ să germineze trebuie îndeplinite două condiţii esenţiale: pe de o parte, sămânţa să fie capabilă de a germina, deci să posede o facultate germinativă ridicată, să fie matură, ieşită din repausul seminal şi cât mai nouă, de preferat din recolta anului precedent şi nu mai veche de 3 - 4 ani; pe de altă parte, în sol să fie întrunite condiţiile optime de umiditate, căldură şi oxigen.

Germinarea seminţelor de grâu introduse în sol se declanşează numai dacă acestea au parcurs perioada de repaus seminal. În anii normali sub Fig. 3.19. Stadiul "spic la 1 cm" la grâu

84

Germinarea seminţelor de grâu introduse în sol se declanşează numai dacă acestea au parcurs perioada de repaus seminal. În anii normali sub aspect meteorologic şi în zonele de câmpie, acest aspect nu constituie o problemă pentru practica agricolă. Din contră, în unii ani, în zonele de cultură a grâului, mai umede şi răcoroase, pot să apară unele dificultăţi, deoarece de la recoltarea loturilor semincere şi până la semănat nu rămâne un interval de 40 - 45 zile (cât durează, de regulă, repausul seminal); în asemenea situaţii, pentru ca răsăritul să nu fie întârziat şi neuniform, se recomandă procurarea materialului semincer din zonele unde grâul de sămânţă s-a maturat şi a fost recoltat mai devreme.

Puse în condiţii de a germina, boabele de grâu absorb apă. După absorbţia apei, enzimele aflate îndeosebi spre periferia bobului şi în preajma embrionului trec în soluţie şi devin active. Enzimele transformă substanţele de rezervă din endosperm, cu moleculă complexă, în substanţe cu moleculă mai simplă, uşor de transportat şi de asimilat de către embrion, şi anume: proteinele trec în aminoacizi; amidonul trece în dextrine-maltoză-glucoză; grăsimile trec în acizi graşi şi glicerină (fig.3.20, după G. FISCHBECK, K.-U. HEYLAND, N. KNAUER, 1975). Rezultă un suc lăptos, bogat în substanţe organice cu moleculă mică, uşor asimilabile, cu care embrionul se hrăneşte. Transferul acestor substanţe spre embrion se face prin intermediul scutellumului.

Începe diviziunea celulară la nivelul celor două vârfuri de creştere, muguraşul şi radicula. Radicula, protejată de coleoriză, străbate învelişurile bobului în dreptul embrionului, marcând momentul încolţitului. Curând apar şi celelalte rădăcini embrionare (3 - 5 rădăcini), pe suprafaţa cărora se formează perişorii radiculari; rădăcinile se adâncesc în sol, fixează viitoarea plantă şi absorb apa cu sărurile minerale necesare nutriţiei.

În acelaşi timp, muguraşul, protejat de coleoptil, străbate învelişurile bobului, se alungeşte spre suprafaţă, îşi încetează creşterea şi este străbătut de vârful primei frunze, acesta fiind momentul răsăritului. Coleoptilul, foarte rezistent, asigură protecţia ţesuturilor fragile ale muguraşului, până la răsărire, apoi se ofileşte.

Fig. 3.20. Etapele germinării bobului de grâu

85

În condiţii favorabile de temperatură şi umiditate, perioada germinare-răsărire durează, de regulă, 8 - 10 zile; în mod frecvent sunt necesare pentru răsărire 15 - 20 zile, îndeosebi din cauza insuficienţei apei.

Comportarea seminţelor de grâu în perioada de germinare-răsărire depinde de o serie de factori: facultatea germinativă şi energia germinativă (vigoarea seminţelor); puterea de străbatere; starea de sănătate şi tratamentele la sămânţă; mărimea bobului şi cantitatea de substanţe de rezervă; atacul de boli şi dăunători; compactarea solului şi formarea crustei; asigurarea umidităţii, temperaturii şi aeraţiei în sol.

La semănat se cere ca solul să fie suficient de tasat în profunzime pentru a facilita ascensiunea apei; totodată, stratul superficial de sol trebuie să fie afânat şi relativ bine mărunţit pentru a asigura încălzirea solului, accesul oxigenului şi străbaterea coleoptilului spre suprafaţă. Excesul de umiditate şi distrugerea structurii superficiale pot conduce la formarea crustei şi, în situaţii extreme, la asfixierea germenilor în curs de răsărire sau a tinerelor plăntuţe.

Înrădăcinarea şi formarea primelor frunze. Imediat după răsărire, planta formează prima frunză şi începe asimilaţia clorofiliană pe baza energiei pe care şi-o asigură prin activitatea proprie, transformând energia luminoasă în energie chimică.

În stadiul de "o frunză", o secţiune prin plăntuţă în dreptul bobului, arată deja individualizate doua internoduri scurte, cel de-al doilea purtând mugurele vegetativ de unde vor porni primordiile altor frunze (fig.3.21, după D. SOLTNER, 1990).

Fig. 3.21. Planta de grâu la începutul vegetaţiei: germinare - răsărire;

stadiul de 3 frunze (preînfrăţire)

86

Rădăcinile embrionare sunt foarte active şi absorb apă şi substanţe nutritive din sol. Aceste rădăcini vor rămâne active până la sfârşitul perioadei de vegetaţie, dar importanţa lor se reduce treptat, odată cu dezvoltarea rădăcinilor adventive.

Deasupra solului apar a doua, apoi a treia frunză. Odată cu a doua frunză, încep să se formeze primele rădăcini adventive.

Înfrăţirea. Curând după răsărire şi după formarea celei de-a treia frunze, creşterea plantei de grâu aparent stagnează şi aceasta se pregăteşte pentru o nouă fază de vegetaţie. Are loc un proces care se numeşte "preînfrăţire": al doilea internod, care poartă mugurele terminal, se alungeşte în interiorul coleoptilului şi se opreşte din ascensiune la circa 2 cm de suprafaţa solului.

La acest nivel apare o îngroşare - viitorul nod de înfrăţire. Sub acesta, al doilea internod serveşte câtva timp pentru transportarea sevei venind de la rădăcinile embrionare. Înfrăţirea începe, în condiţii normale, la 12 - 15 zile după răsărire.

Tulpina principală provine din conul (mugurele) vegetativ al embrionului; la baza frunzişoarelor din con se găsesc, de regulă, 2 muguri care vor dezvolta fraţi de ordinul I. Primul frate se formează la baza primei frunze, al doilea frate la baza frunzei a doua şi aşa mai departe. Fraţii secundari dau spice mici, slab productive sau nu formează deloc spice. Chiar dacă în stadiul de 3 frunze, fraţii nu sunt vizibili la suprafaţă, o secţiune făcut la nivelul nodului de înfrăţire permite să se constate că fraţii sunt deja formaţi (fig. 3.22, după D. SOLTNER, 1990.

Fig. 3.22. Planta de grâu în faza de înfrăţire

87

În momentul când începe desfacerea frunzei a patra şi primul frate devine vizibil, se formează noi rădăcini de la nodul de înfrăţire. Acestea intră în activitate şi participă la absorbţia apei şi sărurilor minerale, alături de rădăcinile embrionare, pe care, treptat, le depăşesc în importanţă. Ele sunt rădăcini adventive şi se dezvoltă intens încă din primele săptămâni de viaţă a plantei. Cea mai mare masă a rădăcinilor adventive se situează în stratul arabil. Acestea cresc continuu până la înflorit, când se atinge dezvoltarea lor maximă (fig. 3.23, după L. KUTSCHERA, 1960, citat de A. FALISSE, 1990).

Adâncimea de formare a nodului este superficială, aceasta depinzând, într-o oarecare măsură, de condiţiile de mediu de la începutul vegetaţiei şi de adâncimea de semănat.

Grâul se caracterizează printr-o bună capacitate de înfrăţire. În lan încheiat este de dorit ca, la intrarea în iarnă, plantele de grâu să aibă 2 - 3 fraţi şi 3 - 5 frunze. Un înfrăţit exagerat este păgubitor, deoarece, prin comparaţie cu fratele principal, fraţii laterali consumă o cantitate mare de asimilate, dar produc puţin. De aceea, se discută adesea dacă este de dorit ca soiurile ameliorate să se caracterizeze printr-o capacitate de înfrăţire mai mare sau, dimpotrivă, este bine să înfrăţească mai puţin. Situaţia este foarte diferită, în funcţie de condiţiile concrete de cultivare. Este cert că, prin înfrăţit, plantele de grâu au capacitatea de a compensa, între anumite limite, pierderile de densitate datorate unor cauze diferite (iernare, temperaturi scăzute).

În mod obişnuit, procesul de înfrăţire a plantelor de grâu se petrece toamna. Procesul poate continua pe timpul iernii, dacă vremea este favorabilă (în ferestrele iernii); o parte dintre fraţi se formează primăvara, dar aceştia rămân neproductivi (deoarece nu parcurg stadiul de vernalizare).

În climatele umede din Europa de Vest, cu ierni mai blânde, înfrăţitul plantelor de grâu este favorizat de vremea umedă şi răcoroasă, procesul continuând pe tot timpul iernii; prin comparaţie, în climatele cu nuanţă continentală (chiar excesiv continentală, cum sunt unele zone importante de cultură a grâului în România) vegetaţia plantelor, în general, şi înfrăţitul sunt întrerupte pe timpul iernii.

Semănatul în epoca optimă favorizează înfrăţirea. Se apreciază că o cultură bine încheiată şi cu perspective de a da recolte bune, trebuie să formeze un covor vegetal cuprinzând 900 - 1.200 fraţi/m2, din care să rezulte, în final, 450 - 600 fraţi fertili.

Fig. 3.23. Sistemul radicular al grâului de toamnă la intrarea în

iarnă (a) şi la înflorire (b).

88

Călirea. În paralel cu înrădăcinarea şi înfrăţirea, plantele de grâu trec printr-un proces lent de adaptare la temperaturi scăzute, denumit proces de “călire“. Procesul poate să dureze peste 46 zile şi constă în concentrarea treptată a sucului celular prin acumularea de glucide în toate părţile plantei, dar îndeosebi la nivelul nodului de înfrăţire. Glucidele protejează coloizii din protoplasmă în timpul gerurilor din iarnă. În mod convenţional, perioada este împărţită în două faze, ţinând cont de evoluţia vremii şi, îndeosebi, de evoluţia temperaturilor, pe măsură ce se apropie iarna.

Prima fază durează 15 - 20 zile şi are loc în perioada cu temperaturi ridicate ziua (10 - 15°C), când fotosinteza este activă şi temperaturi scăzute noaptea (0 - 6°C), când consumul de glucide prin respiraţie este scăzut; totodată, din cauza temperaturilor destul de scăzute, creşterea organelor plantei este mult încetinită. Ca urmare, de la o zi la alta bilanţul acumulării glucidelor în ţesuturile plantei este pozitiv.

A doua fază a procesului de călire durează 15 - 25 zile şi se petrece când temperaturile au scăzut în jur de 0°C (chiar până la -10°C, după unele păreri); fotosinteza nu mai are un rol în acumularea glucidelor, în această fază, sau procesul se desfăşoare cu intensitate redusă; continuă însă, concentrarea sucului celular, prin deshidratarea organelor plantei, ca urmare a procesului de transpiraţie.

Conţinutul în glucide în nodul de înfrăţire depăşeşte, de regulă, 25% şi poate ajunge până la 30% din s.u.; această valoare depinde de foarte mulţi factori, printre care mersul vremii în toamnă, soiul, data semănatului (tab.3.10, după GH. BÂLTEANU, 1974).

Ca urmare a unui proces de călire desfăşurat normal, plantele de grâu pot rezista până la -15°...-18°C la nivelul nodului de înfrăţire (chiar -20°C).

Sub aspectul rezistenţei la ger, pericolul de degerare a plantelor de grâu apare numai dacă plantele, necălite, sunt surprinse de ger; acelaşi pericol poate să apară în situaţiile în care plantele s-au “decălit“ în ferestrele iernii sau la desprimăvărare (datorită creşterii temperaturii, plantele absorb apă şi ţesuturile redevin turgescente) şi survin geruri bruşte. Culturile bine înrădăcinate, înfrăţite şi călite nu sunt distruse de ger; la nivelul nodului de înfrăţire protejat de 1-2 cm de pământ şi, eventual, de un strat de zăpadă, temperatura nu scade, de regulă, sub -20°C.

Tabelul 3.10. Suma glucidelor (% din s.u.) la nodurile de înfrăţire la diferite

soiuri de grâu Data când au fost recoltate probele:

Soiul 22 noiembrie 17 februarie 11 martie 23 martie

Mironovskaia 808 31,3 25,6 25,4 23,3

Aurora 26,9 20,1 18,8 20,0

Kaukaz 29.8 16,8 16,9 17,5

89

Trecerea spre starea de "repaus de iarnă" a culturilor de grâu, are loc în anii normali, în jur de 5 - 10 decembrie în Transilvania şi jumătatea de nord a Moldovei, între 10 şi 20 decembrie în sudul şi vestul ţării, chiar după 20 decembrie în sud-estul Dobrogei (după O. BERBECEL, 1970).

Repausul. Pe timpul iernii procesele vitale din plante sunt mult încetinite, din cauza condiţiilor de temperatură puţin favorabile. Continuă o serie de procese biologice, este adevărat cu o intensitate foarte redusă: absorbţia azotului (chiar la temperaturi de 0°C, după EMIL SPALDON), precum şi procesul de fotosinteză. Aparenta stagnare a vegetaţiei plantelor de grâu pe timpul iernii a făcut ca cercetătorii italieni să folosească termenul de "criptovegetaţie" (vegetaţie “ascunsă“) (după GH. BÎLTEANU, 1974).

Perioada de regenerare a plantelor de grâu de toamnă în primăvară începe o dată cu dezgheţul solului. Data este foarte diferită, de la un an la altul, în funcţie de evoluţia vremii la desprimăvărare. Pentru condiţiile din România, data cea mai timpurie a fost 10 februarie, iar cea mai târzie la 27 martie (după O. BERBECEL, 1970).

Plantele îşi reiau treptat procesele vitale, începe absorbţia apei şi a elementelor nutritive din sol. În acest moment, foarte importante sunt cantităţile de azot aflate la dispoziţia plantelor, din rezervele de azot acumulate în plante şi azotul existent în soluţia solului.

Curând începe perioada creşterii intense, care durează circa 90 zile, perioadă când se acumulează 90 - 95% din biomasa totală a plantelor de grâu (comparativ cu numai 3 - 5% din biomasă acumulate în perioada de toamnă).

Etapa generativă. În dezvoltarea plantelor de grâu această etapă începe cu formarea sau alungirea paiului. Pentru a trece de la etapa vegetativă la etapa generativă şi pentru a începe alungirea paiului, plantele de grâu trebuie să fi parcurs procesul de vernalizare; procesul se petrece, separat, la nivelul fiecărui frate format; inclusiv boabele germinare şi plăntuţele în curs de răsărire parcurg, în condiţii favorabile, procesul de vernalizare.

Faza de alungire a paiului se consideră începută atunci când paiul are înălţimea de 5 cm. Nodurile, dispuse foarte apropiat în faza de înfrăţire, încep să se îndepărteze prin formarea internodurilor. Creşterile au loc pe baza ţesuturilor meristematice aflate la baza fiecărui internod. Creşterea unui internod începe când s-a încetinit creşterea internodului anterior. Paiul de grâu este format din 5 - 6 internoduri, a căror lungime sporeşte de la internodul bazal spre cel superior, care poartă inflorescenţa. Internodurile bazale (1 - 2) au diametrul cel mai mare şi peretele cel mai gros, imprimând rezistenţă la cădere.

În această perioadă, sistemul radicular al grâului se dezvoltă puternic până la înflorire, prin creşterea rădăcinilor adventive (fig.3.24, “Techniques agricoles“, 1993). Condiţiile care favorizează dezvoltarea rădăcinilor adventive, influenţează indirect şi formarea componentelor de producţie. În acest sens, datele din tabelul 3.11 (după D. SOLTNER, 1990) ilustrează corelaţia dintre numărul de rădăcini adventive şi numărul de spice formate pe o plantă de grâu.

90

Fig. 3.24. Repartizarea masei rădăcinilor plantei de grâu

pe adâncimi, în diferite faze de vegetaţie.

În această fază se formează majoritatea frunzelor şi se ajunge la dezvoltarea maximă a aparatul fotosintetic, care, prin asimilaţia clorofiliană, va asigura substanţele necesare formării elementelor componente ale inflorescenţei şi boabelor.

Absorbţia apei şi a elementelor nutritive din sol, precum şi procesul de fotosinteză sunt foarte intense. Sub aspect fiziologic, în faza de formare a paiului are loc diferenţierea organelor generative. Suprafaţa de asimilaţie ajunge la 30.000 - 34.000 m2 la hectar (indicele suprafeţei foliare = 3 - 4, valoari considerate optime pentru zonele de cultură a grâului din România). Tabelul 3.11

Corelaţia dintre numărul de rădăcini adventive în faza de alungire a paiului şi numărul de spice

Numărul de rădăcini adventive în faza de alungire a paiului Numărul de spice pe plantă

6,0 2,5

6,5 2,2

7,5 2,6

8,5 3,1

14,0 5,5

91

Diferenţierea spicului intervine înainte de sfârşitul înfrăţitului. În stadiul de 4 frunze, mugurele terminal al fratelui principal prezintă un apex scurt care are la bază, diferenţiate, doar primordiile frunzelor. Puţin mai târziu, dacă se face o secţiune la acest nivel şi este analizată la microscop se poate observa că, la fratele principal, există 5-6 frunze deja formate, precum şi o serie de striuri cu nuanţă mai deschisă sau mai întunecată, bine vizibile cu ochiul liber, indicând începutul alungirii internodiilor. Mugurele terminal (sau apexul) încetează de a forma primordii foliare; el se alungeşte şi începe să se segmenteze în “riduri“ paralele, care reprezintă primordiile viitoarelor spiculeţe. Aceste detalii sunt vizibile doar cu o lupă foarte puternică sau la microscop (stadiul de "dublu rid") (fig.3.25, după D. SOLTNER, 1990). Faza marchează transformarea mugurelui vegetativ în mugure floral, deci momentul iniţierii florale.

Fig. 3.25. Plante de grâu în etapa generativă

92

Odată cu alungirea paiului, conul de creştere se dezvoltă şi se diferenţiază spiculeţele, florile, organele mascule şi femele; concomitent cu diferenţierea elementelor componente, inflorescenţa creşte în dimensiuni, se deplasează, treptat, în sus prin pai şi ajunge în teaca ultimei frunze, marcând faza de “burduf“.

În acest interval, primordiile spicului continuă să se diferenţieze; “ridurile“ se transformă în primordiile spiculeţelor, la baza cărora se observă, deja, primordiile glumelor.

Creşterea fraţilor se opreşte în momentul în care, la nivelul tânărului spic, începe formarea glumelor. La nivelul nodului de înfrăţire, o secţiune permite să se observe internodurile bine individualizate care încep să se alungească în ritm rapid.

Înspicatul. Înfloritul. Încheierea fazei de alungire a paiului este marcată prin apariţia spicului din teaca ultimei frunze. După câteva zile are loc înfloritul, marcat prin deschiderea florilor (paleelor) şi apariţia la exterior a staminelor. La grâu, deschiderea florilor începe de la mijlocul spicului spre extremităţi, decalajul de înflorire în cadrul aceluiaşi spic ajungând până la 3 - 6 zile. Totodată, la grâu, eliberarea polenului din antere are loc înainte de deschiderea florilor, astfel încât polenizarea este obligatoriu autogamă (polenizarea alogamă este, practic, exclusă). În plus, polenizarea nu este dependentă de mersul vremii. Totuşi, poate apărea sterilitate la spiculeţele de la vârful şi mai ales la baza spicului; procesul este amplificat de condiţiile nefavorabile, de climă şi tehnologice (secetă, insuficienţa elementelor nutritive).

Formarea bobului începe, practic, imediat după fecundare. În primele 3 săptămâni, bobul creşte mai ales în lungime, apoi domină creşterea în grosime (fig.3.26, după “Techniques agricoles“, 1993). Durata acestei faze influenţează cantitatea de asimilate depozitate în bob şi mărimea boabelor. Formarea boabelor şi acumularea substanţelor de rezervă în bob se realizează, în principal, pe baza substanţelor asimilate de către plante în această perioadă, deci după înflorire. La fotosinteză participă toate părţile verzi ale plantei; pe măsură ce se avansează spre maturitate, creşte rolul tulpinii şi al inflorescenţei în asigurarea asimilatelor destinate umplerii boabelor (fig. 3.27). După unele determinări efectuate în Germania (M. SEIFFERT, 1981), din totalul asimilatelor depuse în bobul de grâu, aportul diferitelor părţi ale plantei este următoarea: spicul - 30%; internodul care poartă spicul - 10%; limbul ultimei frunze (frunza “stindard“) - 12%; limbul frunzei imediat inferioare - 8%; limbul frunzei anterioare - 3%; paiul cu tecile frunzelor - 36%.

Fig. 3.26. Evoluţia bobului de grâu de la

fecundare până la maturitate.

93

Fig. 3.27. Procentul de participare a diferite-lor părţi ale plantei de grâu la suprafaţa totală de asimilaţie în perioada de formare a bobului.

Fig. 3.28. Sinteza şi distribuirea asimilatelor în planta matură de grâu.

O parte din asimilatele depozitate în bob provin prin transfer din alte

organe ale plantei (fig. 3.28, după G. FISCHBECK, K.-U. HEYLAND, N. KNAUER, 1975).

Structura recoltei la grâu. Analiza morfologică a recoltei presupune analiza componentelor de producţie (elementele productivităţii) care, în cazul grâului sunt următoarele: numărul de plante/m2; numărul de spice/plantă; numărul de boabe/spic; MMB (g).

Recolta unei culturi de grâu este elaborată pe întreaga durată a vegetaţiei. Fiecare soi de grâu se caracterizează printr-o structură optimă a recoltei (are o manieră specifică de “a-şi construi recolta“) (fig. 3.29, după D. SOLTNER, 1990).

Numărul de plante pe m2 rezultă din densitatea de semănat, facultatea germinativă a seminţelor şi condiţiile de germinat. La grâul de toamnă, numărul de plante se reduce, adesea drastic, pe timpul iernii; de asemenea, o anumită reducere a densităţii se datorează şi concurenţei dintre plantele din lan sau atacului de boli şi dăunători. Aceste pierderi de densitate sunt compensate prin înfrăţit; la sfârşitul înfrăţitului rezultă numărul de fraţi pe m2, dintre care numai o parte vor contribui la recoltă.

Fig. 3.29. Formarea componentelor de producţie la grâu

94

Numărul de fraţi fertili (sau numărul de spice pe m2) rezultă în urma diferenţierii inflorescenţelor, în timpul fazelor de înfrăţit şi alungirea paiului.

Numărul de spiculeţe formate în spic depinde de condiţiile de vegetaţie din perioada de înfrăţit şi la începutul formării paiului. În timpul înfloritului, condiţiile de vegetaţie pot contribui la reducerea numărului de spiculeţe fertile dintr-o inflorescenţă şi a numărului de flori fertile dintr-un spiculeţ, ambele conducând, în final, la stabilirea numărului de boabe formate într-o inflorescenţă.

În sfârşit, condiţiile din perioada de formare a boabelor şi de maturare influenţează mărimea boabelor (exprimată prin MMB).

3.2.1.6. Cerinţele faţă de climă şi sol

Cerinţele grâului faţă de căldură. Pentru germinat, seminţele de grâu necesită temperaturi de minimum de 1 - 3°C; aceste valori au semnificaţie practică numai pentru semănăturile târzii sau dacă s-a semănat în sol uscat şi germinarea întârzie din lipsa apei (precum şi pentru grâul de primăvară). În mod obişnuit, în perioada de semănat a grâului în România, temperaturile aerului se situează în jur de 14 - 15°C, deci mai aproape de optim. La aceste temperaturi, răsărirea grâului are loc după 7 - 10 zile (cu condiţia asigurării umidităţii); o durată de peste 15 zile începe să fie dăunătoare, deoarece întârzie vegetaţia.

Procesul de înfrăţire a plantelor de grâu este favorizat de zilele însorite, luminoase, cu temperaturi de 8 - 10°C; procesul se continuă până când temperaturile scad sub 5°C.

Plantele de grâu de toamnă, bine înfrăţite şi călite, se caracterizează printr-o mare rezistenţă la temperaturi scăzute (până la -15°C, chiar -20°C la nivelul nodului de înfrăţire), mai ales dacă solul este acoperit cu strat de zăpadă.

Efectele temperaturilor scăzute asupra plantelor de grâu sunt diferite, ca formă de manifestare şi ca grad de dăunare, în funcţie de faza de vegetaţie în care acestea surprind grâul (fig. 3.30 şi 3.31, după D. SOLTNER, 1990). Rezistenţa cea mai mare se manifestă la culturile bine înrădăcinate şi înfrăţite; cele mai mari pagube se înregistrează în cazul culturilor de grâu surprinse de ger în curs de răsărire (faza de coleoptil).

Primăvara, o dată cu reluarea vegetaţiei cresc cerinţele plantelor faţă de temperatură; temperaturile favorabile plantelor de grâu aflate în faza de alungire a paiului sunt de 14 - 18°C, iar la înspicat 16 - 18°C. În fazele următoare, temperaturile pot creşte până la 20°C, valori care asigură, în cele mai bune condiţii, fecundarea şi formarea şi umplerea boabelor.

Cerinţele grâului faţă de umiditate. Faţă de apa din sol, cerinţele sunt moderate, dar echilibrate pe întreaga perioadă de vegetaţie. Se consideră că în zonele de cultură a grâului, trebuie să cadă cel puţin 225 mm precipitaţii pe perioada de vegetaţie (optimum 600 mm precipitaţii). Coeficientul de transpiraţie al grâului este de 350 - 400, ceea ce reflectă o bună valorificare a apei de către planta de grâu.

95

Fig. 3.30. Efectele gerului asupra plantelor tinere de grâu.

Fig. 3.31. Variaţia rezistenţei grâului la temperaturi scăzute, în funcţie de

stadiul de dezvoltare Pentru germinare, boabele de grâu absorb 40 - 50% apă, raportat la masa

uscată a boabelor; pentru a asigura această cantitate de apă, este necesar ca umiditatea solului să se situeze la nivel de 70 - 80% din capacitatea capilară pentru apă a solului.

Trebuie menţionat că toamnele, la noi, sunt, frecvent, secetoase, astfel încât germinarea şi răsăritul culturilor de grâu sunt întârziate şi destul de neuniforme. Din acest motiv, precipitaţiile din toamnă sunt hotărâtoare pentru dezvoltarea plantelor de grâu şi pentru reuşita culturii. Pierderile de recoltă din

96

cauza secetelor din toamnă, de regulă, sunt ireversibile. Ca urmare, este necesar ca prin toate lucrările solului să se urmărească conservarea apei din sol şi să fie favorizată acumularea apei din precipitaţii.

În primăvară, cerinţele plantelor de grâu faţă de umiditate cresc treptat, fiind maxime în fazele de înspicat, fecundare şi formarea boabelor. În anii normal de umezi, apa acumulată în sol pe timpul iernii este suficientă pentru a acoperi nevoile plantei, cel puţin în prima parte a vegetaţiei în primăvară. În cursul lunilor mai şi iunie, în ţara noastră, intervin adesea perioade secetoase, în care apar semne evidente ale suferinţei plantelor din cauza insuficienţei umidităţii. Dacă seceta este asociată cu temperaturi mai ridicate, vegetaţia este grăbită, plantele rămân scunde şi slab productive, plantele se ofilesc, îndeosebi în orele de amiază.

Vremea uscată şi călduroasă în timpul umplerii bobului poate determina un dezechilibru între pierderea apei prin transpiraţie şi absorbţia acesteia din sol. Ca urmare, în anumiţi ani se poate produce şiştăvirea boabelor. Temperaturile mai mari de 30°C şi vânturile uscate favorizează acest proces. Perioada critică pentru şiştăvire durează circa 10 zile, şi se suprapune cu perioada de migrare a substanţelor de rezervă din frunze şi tulpină, către bob (intervalul “palierului hidric“) (fig.3.32, după A. FALISSE, 1990). Pagubele (reducerea recoltei şi a calităţii acesteia) sunt cu atât mai mari (scăderea recoltei şi a calităţii acesteia) cu cât condiţiile care favorizează şiştăvirea survin mai spre începutul perioadei critice.

Cerinţele faţă de sol. Grâul preferă solurile mijlocii, lutoase şi luto-argiloase, cu capacitate mare de reţinere a apei, permeabile, cu reacţie neutră sau slab acidă (pH = 6 - 7,5).

Fig. 3.32. Curbele dezvoltării bobului de grâu şi producerea fenomenului de şiştăvire

97

Tabelul 3.12. Producţia de cereale este influenţată de adâncimea pânzei freatice

Producţia (în %) Adâncimea ape freatice Grâu Porumb

20 cm 10 100

40 cm 190 140

60 cm 248 175

80 cm 280 230

Cele mai favorabile pentru grâu sunt solurile bălane, cernoziomurile,

cernoziomurile cambice, cernoziomurile argilo-iluviale, solurile brun-roşcate. Nu sunt potrivite pentru grâu solurile pe care stagnează apa, fiind expuse

la asfixiere pe timpul iernii sau acolo unde apa freatică se ridică, în anumite perioade, până în zona rădăcinilor (tab. 3.12, după D. SOLTNER, 1990). De asemenea, nu sunt potrivite solurile uşoare, cu permeabilitate prea ridicată, pe care plantele pot suferi de secetă, precum şi solurile prea acide sau prea alcaline.

În România grâul este cultivat în primul rând pe cernoziomuri şi pe soluri brun-roşcate. Având în vedere importanţa culturii grâului, aceasta se extinde şi pe soluri mai puţin favorabile, cum ar fi solurile brune-argiloiluviale, luvisolurile albice. Pe asemenea soluri este obligatorie aplicarea unor măsuri ameliorative (amendare, îngrăşare organică, afânare adâncă).

3.2.1.7. Zone ecologice

În România, pe circa 20% din suprafaţa arabilă a ţării se întrunesc condiţii foarte favorabile pentru grâu, iar pe circa 70% condiţii favorabile. Doar pe circa 7% din suprafaţa arabilă se poate afirma că se întrunesc condiţii puţin favorabile pentru cultura grâului (după GH. BÎLTEANU, 1989).

Ca urmare, cele 2,1 - 2,4 milioane hectare semănate cu grâu în România pot fi amplasate numai în condiţii foarte favorabile şi favorabile.

Zona foarte favorabilă (fig. 3.33, după N. ZAMFIRESCU, 1965). Se situează, în primul rând, în Câmpia de Vest (Câmpia Crişurilor şi Câmpia Banatului) şi se caracterizează prin prezenţa solurilor de tip cernoziom şi a solului brun-roşacat Condiţiile climatice sunt foarte favorabile, iar secetele la semănat şi în faza de formare a boabelor sunt puţin frecvente; precipitaţiile de toamnă şi de primavară sunt suficiente pentru a acoperi nevoile plantelor de grâu.

În Câmpia Dunării, zona foarte favorabilă ocupă sudul Olteniei, terasele Dunării din stânga Oltului, jumătatea de sud a Câmpiei Teleormanului şi o suprafaţă între Bucureşti-Giurgiu-Călărasi-Armăşeşti (Urziceni), vestul Bărăganului. În aceste areale, secetele sunt mai frecvente, atât toamna, la semănat, cât şi primăvara şi la începutul verii (îndeosebi în Bărăgan).

98

Fig. 3.33. Harta răspândirii în cultură a grâului de toamnă în România

În Câmpia Transilvaniei, zona foarte favorabilă grâului este mai

restrânsă; precipitaţiile de toamnă şi de primăvară sunt suficiente pentru a asigura vegetaţia normală a plantelor.

În nord-estul Moldovei, precipitaţiile sunt mai reduse, atât toamna cât şi iarna; pe timpul sezonului rece, plantele de grâu sunt expuse la temperaturi scăzute. În anii normali, nu se produc, totuşi, pălirea plantelor şi şiştăvirea boabelor.

Zona favorabilă. Se extinde în vecinătatea zonei foarte favorabile. În vestul ţării, această zonă este asemănătoare din punct de vedere climatic, cu zona foarte favorabilă; solurile sunt însă foarte diferite şi mai puţin fertile (aluviuni podzolite, soluri brun-roşcate podzolite, brune-podzolite, lăcovişti, soluri gleice).

În sud, clima este relativ favorabilă, dar spre estul zonei se manifestă, mai frecvent, insuficienţa apei, atât în sezonul de toamnă, dar şi primăvara şi la începutul verii. În Dobrogea, condiţiile de umiditate atmosferică sunt mai favorabile în vecinătatea litoralului. Gama de solurile din zonă cuprinde cernoziomuri, soluri brun-roşcate, brun-roşcat luvice, brune-luvice, podzoluri argilo-iluviale, brancioguri, soluri erodate (spre nordul zonei).

În Transilvania, condiţiile climatice sunt favorabile. Un dezavantaj îl constituie terenurile destul de denivelate. Zona se extinde în bazinele Târnavelor, Mureşului, Oltului, în depresiunile Bîrsei, Făgăraş, Ciuc.

În Moldova (judeţele Iaşi, Botoşani, Galaţi, porţiunea din dreapta Siretului) toamnele secetoase sunt foarte frecvente şi pălirea grâului este mai

99

accentuată; de asemenea, condiţiile de iernare sunt mai grele. Solurile prezente sunt cernoziomuri, soluri de luncă, soluri argilo-iluviale. În aceste areale, aplicarea unor măsuri ameliorative, cum ar fi irigaţiile, amendarea, afânările adânci, pot crea condiţii foarte favorabile pentru culturile de grâu.

3.2.2. Tehnologia de cultivare a grâului 3.2.2.1. Rotaţia Grâul este pretenţios faţă de planta premergătoare deoarece trebuie

semănat toamna, destul de devreme, astfel încât până la venirea frigului să răsară, să înfrăţească şi să se călească pentru a rezista peste iarnă. În plus, planta de grâu are un sistem radicular destul de slab dezvoltat, cu putere mică de străbatere în profunzimea solului şi de absorbţie a substanţelor nutritive din sol.

Din aceste motive, grâul de toamnă preferă premergătoarele cu recoltare timpurie, care lasă solul structurat, bogat în substanţe nutritive, permit lucrarea devreme a solului, astfel încât, până în toamnă acesta să acumuleze apă, nitraţi, să se aşeze, să fie distruse buruienile, să fie mărunţite şi încorporate resturile vegetale.

Plante foarte bune premergătoare pentru grâu. Dintre acestea fac parte: mazărea, fasolea, borceagul, rapiţa de toamnă, inul pentru ulei, inul pentru fibră, cartoful timpuriu şi de vară, trifoiul, cânepa pentru fibră, la care se adaugă alte plante, cultivate pe suprafeţe restrânse: muştarul, năutul, bobul, sfecla pentru sămânţă, porumbul pentru masă verde, tutunul, macul, coriandrul, anasonul, chimenul.

Mazărea. Leguminoasă specifică zonei cernoziomurilor şi deci a zonelor foarte favorabile pentru grâu, este o premergătoare excepţională deoarece, după recoltare, solul rămâne bogat în azot şi cu umiditate suficientă pentru a rezulta o arătură de calitate. După mazăre, nu rămân pe teren buruieni sau resturi vegetale care să îngreuneze lucrarea solului.

Fasolea. Este o premergătoare aproape la fel de bună ca şi mazărea. Lasă solul ceva mai uscat din cauza recoltării mai târzii, astfel încât acesta se lucrează mai greu şi arătura poate ieşi mai bulgăroasă. Dacă lucrările de întreţinere au fost corect efectuate în cultura fasolei, atunci nu sunt probleme cu buruienile.

Borceagul (de toamnă sau de primăvara). Este o premergătoare excepţională pentru grâul de toamnă. Este adevărat, în ultimele decenii borceagul a fost cultivat pe suprafeţe restrânse; în ultimul deceniu, dezvoltarea creşterii animalelor în exploataţiile agricole mici şi mijlocii a condus la extinderea firească a culturii borceagului, care furnizează un furaj foarte valoros. După recoltare, terenul rămâne foarte curat de resturi vegetale, îmbogăţit în azot şi cu umiditate suficientă, astfel încât se lucrează în condiţii foarte bune.

Rapiţa de toamnă. Este o premergătoare aproape la fel de bine apreciată ca şi mazărea; în acest caz, solul rămâne ceva mai sărac în substanţe nutritive. Arealul său de cultivare în România coincide cu cel al grâului. După recoltare, terenul este curat de buruieni, cu umiditate suficientă şi îmbogăţit cu o cantitate

100

mare de masă organică (rădăcini + mirişte). Prin recoltarea timpurie şi lucrarea devreme a solului, sunt create condiţii favorabile pentru descompunerea substanţelor organice şi pentru acumularea nitraţilor.

Inul pentru ulei. Este cultivat în zonele de câmpie, îndeosebi în sudul ţării şi este o premergătoare aproape la fel de bună ca şi rapiţa, cu condiţia respectării unei tehnologii foarte corecte de cultivare. Sub acest aspect, trebuie acordată atenţia cuvenită combaterii buruienilor din cultura inului, deoarece acesta este o plantă care luptă slab cu buruienile. De asemenea, după recoltarea inului solul rămâne destul de uscat (în fazele de maturitate, plantele de in nu protejează suprafaţa solului de pierderile de apă prin evaporare). În plus, terenul trebuie foarte bine curăţat de resturile de tulpini rămase după recoltare, deoarece acestea pot crea unele dificultăţi la pregătirea terenului şi semănatul grâului.

Inul pentru fibră. Cultivat în zonele mai umede şi răcoroase, oferă aceleaşi avantaje şi pune aceleaşi probleme ca şi inul pentru ulei.

Cartoful, timpuriu şi de vară. Este o premergătoare excelentă pentru grâu, lăsând terenul afânat, curat de buruieni, într-o stare bună de fertilitate. În mod frecvent însă, după recoltarea cartofului, suprafeţele respective sunt destinate pentru culturi succesive.

Cânepa pentru fibră. Recoltată în luna august este o premergătoare foarte bună pentru grâu; după recoltare, terenul este foarte curat de buruieni, iar în sol rămâne o cantitate mare de masă organică, sub formă de rădăcini şi frunze. O deficienţă o reprezintă faptul că lasă solul destul de uscat, ceea ce poate crea unele probleme la efectuarea lucrărilor solului.

Trifoiul roşu. Este o premergătoare excelentă pentru grâul cultivat în zonele umede, cu condiţia ca trifoiul să fie întors după coasa a doua. Solul rămâne bogat în azot şi masă organică, structurat, permeabil. Rotaţia grâu + trifoi cultură ascunsă - trifoi - grâu are tradiţie în multe zone agricole ale ţării (îndeosebi în zona colinară) şi dă foarte bune rezultate.

Trebuie menţionat că în agricultura României se pot însuma anual peste 250 - 300 mii hectare cu premergătoare foarte favorabile pentru grâu, ceea ce ar reprezenta 12 - 20% din suprafaţa totală cultivată cu grâu. În practică însă, din diferite motive (imposibilitatea pregătirii la timp a terenului din cauza secetei sau a dotării insuficiente cu mijloace mecanice, amplasarea culturilor succesive), rareori se seamănă mai mult de 150 - 200 mii hectare de grâu, după premergătoare foarte favorabile.

Plantele bune premergătoare pentru grâul de toamnă. Dintre acestea, menţionăm: soia, sfecla pentru zahăr, sfecla pentru furaj, cartoful de toamnă, floarea-soarelui, porumbul pentru boabe şi pentru siloz, cânepa pentru sămânţă. Toate aceste culturi trebuie recoltate până la 10 - 15 septembrie, pentru a rămâne un interval de cel puţin 2 - 3 săptămâni până la semănatul grâului.

Soia. Este o premergătoare bună pentru grâul de toamnă, cu condiţia să fie semănate soiuri cu perioadă mijlocie de vegetaţie, recoltate în prima jumătate a lunii septembrie, terenul să rămână curat de buruieni, resturile vegetale să fie adunate sau tocate şi bine încorporate în sol. Dacă sunt respectate aceste condiţii, soia poate deveni o foarte bună premergătoare pentru grâu. De asemenea, pe

101

terenurile cultivate cu soia şi foarte bine întreţinute, arătura poate fi înlocuită printr-o lucrare cu grapa cu discuri grea.

Sfecla pentru zahăr (şi pentru furaj). Este o premergătoare bună pentru grâu, cu condiţia să părăsească terenul suficient de timpuriu. După recoltarea sfeclei, terenul rămâne nivelat, afânat (inclusiv prin lucrările de recoltare a rădăcinilor), curat de buruieni, fără resturi vegetale, bogat în elemente nutritive care provin din îngrăşămintele aplicate sfeclei. În mod frecvent, recoltarea prea târzie a sfeclei nu permite efectuarea la timp a pregătirii solului pentru semănat. Dacă sunt respectate condiţiile cerute, sfecla poate deveni o premergătoare foarte favorabilă pentru grâu. Şi în cazul sfeclei, pe terenurile bine lucrate, arătura poate fi înlocuită prin lucrări cu grapa cu discuri grea.

Floarea-soarelui, considerată timp îndelungat ca premergătoare mai slabă decât porumbul, deoarece lasă solul uscat şi sărac în substanţe nutritive, oferă avantajul că se recoltează la sfârşit de august-început de septembrie, mult mai devreme decât porumbul, ceea ce permite lucrarea mai timpurie a solului. Floarea-soarelui se cultivă pe suprafeţe mari în zonele foarte favorabile şi favorabile de cultură a grâului. După floarea-soarelui, trebuie acordată atenţie mărunţirii şi încorporării resturilor vegetale; totodată, solul rămâne destul de sărăcit în elemente nutritive, fiind obligatorie aplicarea îngrăşămintelor, prin care este favorizată şi descompunerea resturilor vegetale încorporate în sol.

Porumbul pentru boabe este o premergătoare mediocră pentru grâu, pe de o parte din cauza recoltării târzii, iar pe de altă parte, solul rămâne uscat, cu o cantitate mare de resturi vegetale şi uneori cu multe buruieni. În condiţiile din România, este inevitabilă amplasarea grâului după porumb din cauza suprafeţelor mari care se cultivă cu aceste plante, precum şi datorită faptului că zonele importante de cultură coincid. Este, însă, obligatorie respectarea anumitor condiţii care pot transforma porumbul într-o bună premergătoare pentru grâu: cultivarea unor hibrizi cu perioadă ceva mai scurtă de vegetaţie, prin comparaţie cu potenţialul termic al zonei; semănarea porumbului în epoca optimă, în arătură adâncă de toamnă; administrarea la porumb, în optim, a îngrăşămintelor, organice şi minerale; combaterea foarte bună a buruienilor; recoltarea la timp, eliberarea terenului imediat şi bine de resturile vegetale.

O serie de restricţii limitează amplasarea grâului după porumb. În primul rând, grâul este foarte sensibil la efectul remanent al erbicidelor pe bază de Atrazin; ca atare, în succesiunea porumb-grâu, se recomandă să nu fie depăşită doza de 1,5 kg/ha Atrazin. Totodată, trebuie evitată amplasarea culturilor de grâu pe terenurile infestate cu Fusarium, boala fiind comună şi deosebit de păgubitoare ambelor culturi.

Nu se recomandă să fie amplasat grâul după culturi care lasă solul sărac în apă şi elemente nutritive, cum ar fi sorgul, iarba de Sudan, meiul (unele dintre acestea recoltându-se şi destul de târziu). Totodată, este contraindicat semănatul grâului după orz, din cauza bolilor şi dăunătorilor comuni, nici după lucernă sau pajişti semănate, culturi care lăstăresc puternic după desfiinţare şi care lasă solul uscat.

102

Monocultura de grâu este acceptată, de regulă, numai 2 ani şi numai la culturile destinate consumului; în nici un caz nu se va amplasa grâul după grâu, pe suprafeţele destinate producerii de sămânţă sau pe terenurile infestate puternic cu boli. Trebuie menţionat că în toamnele foarte secetoase (frecvente în România), adesea este dificil de a evita cultivarea grâului după grâu, deoarece nu este posibilă pregătirea terenului după premergătoarele destinate iniţial.

Cultivarea repetată a grâului după grâu are o serie de efecte negative: îmburuienarea terenului cu buruieni specifice (tab 3.13, după I. BOERIU, N. EUSTAŢIU, 1973); înmulţirea bolilor şi a dăunătorilor; acumularea unei flore rizosferice cu efect dăunător. Dintre boli, se menţionază: fuzarioza, mălura, tăciunele, făinarea, iar dintre dăunători: gândacul ghebos, ploşniţele, viermele roşu al paiului, viermii sârmă (tab. 3.14, după MARIA POPESCU şi V. POPESCU, 1991).

În situaţiile în care, din diferite motive, trebuie semănat grâu după grâu, este bine ca premergătoarea pentru primul an de grâu să fie o leguminoasă, efectul favorabil al acesteia menţinându-se şi în anul al doilea de grâu. Oricum, în asemenea situaţii este obligatorie o foarte bună disciplină a înlăturării paielor, care reprezintă, frecvent, un mijloc de vehiculare a agenţilor patogeni.

Tabelul 3.13. Relaţia dintre proporţia suprafeţei de grâu în structura culturilor şi gradul de

îmburuienare a terenului la I.C.C.P.T.Fundulea Proporţia grâului

în structura culturilor (%)

Numărul de buruieni la m2 Masa buruienilor (tone masă proaspătă/ha)

25 66 1,2

33 87 1,4

50 200 1,5

66 334 3,1

100 660 12,7

Tabelul 3.14

Influenţa asolamentului asupra atacului unor boli la grâu Fundulea Şimnic (frecvenţa atac) (%) Suceava

Fusarium sp.: Rotaţia Fusarium sp. % boabe atacate pe boabe pe spice

Cercosporella herpotricoides

Erisiphe graminis (intensitate atac (%))

Monocultură de grâu 20 70 80 80 25

Porumb-grâu 19 62 70 76 16

Asolament de 3-5 ani 9 30 31 69 12

103

La rândul său, grâul este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor, deoarece se recoltează timpuriu şi lasă solul curat de resturi vegetale şi de buruieni şi într-o stare bună de fertilitate.

3.2.2.2. Fertilizarea

Grâul este cunoscut ca o plantă care reacţionează foarte bine la aplicarea îngrăşămintelor minerale şi organice, deşi consumul specific de elemente nutritive este relativ redus: 2,3 - 3,3 kg N, 1,1 - 1,8 kg P2O5, 1,9 - 3,7 K2O/100 kg boabe + paiele aferente (după GH. BÎLTEANU, 1991). Consumurile corespunzătoare de elemente nutritive pentru diferite producţii sunt prezentate în tabelul 3.15 (după R. LALOUX, A. FALISSE, J. POELAERT, 1980).

Totuşi, grâul este pretenţios la îngrăşare din cauza anumitor particularităţi; în primul rând, sistemul radicular al grâului este slab dezvoltat, explorează un volum redus de sol şi are o putere mică de solubilizare şi absorbţie a elementelor nutritive din rezerva solului. În plus, consumul maxim de elemente nutritive al plantelor de grâu are loc într-o perioadă scurtă de timp, de la alungirea paiului şi până la coacere, interval în care sunt absorbite circa 80% din azot, peste 80% din fosfor şi peste 85% din potasiu; în acest interval, grâul trebuie să aibă la dispoziţie cantităţile necesare de elemente nutritive şi în forme uşor accesibile.

Îngrăşămintele minerale. Azotul este principalul element nutritiv care trebuie administrat pe solurile din România.

Azotul influenţează dezvoltarea vegetativă a plantelor, formarea de plante viguroase, mai înalte, bine înfrăţite, cu frunze late, de culoare verde-închis, favorizează procesul de fotosinteză, formarea componentelor de producţie (elementele productivităţii), conţinutul boabelor în substanţe proteice.

Insuficienţa azotului conduce la formarea de plante mai slab dezvoltate, de culoare verde-gălbuie, care produc puţin. Excesul de azot determină dezvoltarea vegetativă prea puternică, înfrăţirea este exagerată, culturile fiind predispuse la cădere, au un consum mare de apă, se amplifică atacul de boli foliare şi ale paiului, creşte pericolul de şiştăvire prin întârzierea vegetaţiei.

Tabelul 3.15. Cantităţile de elemente nutritive absorbite din sol de plantele de grâu (kg s.a./ha)

N P2O5 K2O CaO MgO S

100 kg - boabe - boabe + paie

1,9 2,4

1,0 1,25

0,5 1,7

0,15 0,75

0,15 0,40

0,25 0,45

5.000 kg - boabe - boabe + paie

95 120

50 63

25 85

8 38

8

20

13 23

8.000 kg - boabe - boabe + paie

152 192

80 100

40 136

12 60

12 32

20 36

104

Grâul absoarbe azot atât din îngrăşămintele minerale aplicate, cât şi din rezervele solului, care provin în mare măsură din mineralizarea substanţelor organice.

Absorbţia azotului se face sub formă nitrică şi amoniacală şi urmează o curbă caracteristică (fig.35, după “Techniques agri-coles“, 1993). Se consideră că pentru recolte de până la 4.000-5.000 kg boabe/ha, absorbţia azotului se încheie, de obicei la înflorit, iar pentru recolte mai mari, absorbţia azotului se prelungeşt până în faza de umplere a bobului.

Trebuie subliniat că, în condiţiile în care fosforul şi potasiul sunt în cantitate suficientă, mărimea recoltelor este dată de continuitatea nutriţiei cu azot.

Ca urmare, la stabilirea dozelor de azot şi la fracţionarea acestora trebuie să se ţină cont de: cerinţele plantelor de grâu pe faze de vegetaţie, cantitatea de azot din sol accesibil plantelor de-a lungul vegetaţiei, mobilitatea azotului în sol şi pericolul deplasării sale în adâncime, cu apa din precipitaţii.

La îngrăşarea cu azot a grâului se pot distinge 4 perioade (după M. SEIFFERT, 1981).

Prima este toamna (înainte de semănat şi la începutul vegetaţiei), când azotul administrat are ca efect o mai bună dezvoltare a plantelor în fazele de înrădăcinare-înfrăţire şi până la intrarea în iarnă. În condiţii normale, pe terenurile agricole bine exploatate, îngrăşarea de toamnă cu azot ar trebui să nu fie necesară, deoarece cerinţele plantelor sunt satisfăcute de azotul eliberat prin descompunerea substanţelor organice din sol (rădăcini, resturi vegetale), de rezervele solului, de remanenţa îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare (fig.3.36, după D. SOLTNER, 1990).

Fig. 3.36. Evoluţia cerinţelor plantei de grâu faţă de azot şi momentele reper de

administrare a îngrăşămintelor

Fig. 3.35. Cantităţile de azot conţinute în diferite organe aeriene ale plantei

de grâu

105

A doua perioadă importantă în nutriţia cu azot a grâului este la reluarea vegetaţiei în primăvară; în acest moment, este obligatorie administrarea îngrăşămintelor cu azot, urmărindu-se să se asigure plantelor de grâu necesarul de azot pentru reluarea vegetaţiei şi începutul alungirii paiului (fazele de înfrăţit şi formarea primului internod). Momentul administrării acestei fracţiuni depinde de mijloacele, terestre sau aeriene, cu care se face împrăştierea; în cazul administrării terestre, trebuie ca solul să fie îngheţat sau zvântat; ca atare, pentru fertilizarea suprafeţelor deosebit de mari cultivate cu grâu în România, lucrarea se începe încă din partea a doua a iernii, pe teren îngheţat sau acoperit cu strat subţire de zăpadă.

În anumite situaţii, în faza de alungire a paiului, se recomandă administrarea unei fracţiuni reduse de azot, prin care se urmăreşte să se acopere cerinţele în azot până la înspicat-înflorit.

În sfârşit, o aplicare târzie în fazele de înspicat şi până la înflorit, urmăreşte creşterea conţinutului boabelor în azot şi proteină. Trebuie menţionat că, după cercetări mai noi, prin aplicările târzii de azot sunt influenţate, în primul rând, calităţile furajere ale boabelor de grâu şi mai puţin însuşirile de panificaţie.

Aceasta este fracţionarea optimă a dozelor de îngrăşăminte cu azot, greu de realizat actualmente în condiţiile din ţara noastră deoarece: ultimele două fracţiuni sunt prea costisitoare; nu este posibilă, tehnic, administrarea sau nu sunt disponibile îngrăşămintele necesare; la fracţiunile târzii insuficienţa apei (seceta) întârzie absorbţia azotului, acesta dizolvându-se şi fiind absorbit prea târziu pentru a mai putea fi utilizat de către plante.

Stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot este o problemă de bilanţ la întocmirea căruia trebuie să se ţină seama de conţinutul solului în azot total şi în forme mobile, accesibile grâului de-a lungul vegetaţiei şi care depinde, la rândul lui, de: fertilitatea naturală a solului; planta premergătoare; sistemul de îngrăşare aplicat în anii anteriori; caracteristicile climatice ale anului anterior; mobilitatea azotului în sol şi pericolul deplasării sale în adâncime cu apa din precipitaţii; soiul cultivat, şi în primul rând rezistenţa sa la cădere şi boli; asigurarea cu apă (cantitatea anuală de precipitaţii, regimul precipitaţiilor, aportul freatic, posibilitatea aplicării udărilor); producţia scontată a se obţine şi consumul specific.

Pentru calcularea dozelor de azot este recomandată următoarea formulă (după ICCPT.Fundulea, 1990) :

DN = 30 x Rs - Ns -Ngg + Npr,

în care: DN este doza de azot, în kg/ha; Rs = recolta scontată, în t/ha; Ns = aportul solului în azot, care este apreciat la 20 kg/ha pe solurile sărace şi 60 kg/ha pe solurile fertile; Ngg = aportul în azot al gunoiului de grajd, care este apreciat la 2 kg N/t de gunoi de grajd administrat direct grâului; 1 kg N/t de gunoi aplicat plantei premergătoare şi 0,5 kg N/t de gunoi aplicat la planta antepremergătoare; Npr = corecţia în funcţie de planta premergătoare; şi anume, se scad 30 kg N/ha

106

după leguminoase pentru boabe; se scad 20 kg N/ha după borceag şi trifoi; se adaugă 20 - 25 kg N/ha după premergătoare târzii nefertilizate.

Pentru condiţiile din România, mărimea optimă a dozelor de azot este cuprinsă între 50 şi 160 kg/ha (tab. 3.16, după CR. HERA, citat de GH. BÂLTEANU, 1989); pe terenurile agricole bine cultivate şi după premergătoare favorabile, în principiu, nu ar trebui administrate îngrăşăminte cu azot în toamnă; în orice caz acestea nu se vor aplica dacă premergătoarea este o leguminoasă. Dacă, totuşi, este necesar, atunci se va administra 1/3 din cantitatea totală (circa 30 - 40 kg N/ha) înainte de semănat, îndeosebi după premergătoarele cu recoltare târzie. Restul de 40 - 80 kg N/ha se administrează la sfârşitul iernii sau la desprimăvărare. În anumite situaţii (condiţii de irigare, zonă ceva mai umedă), se mai poate aplica o doză târzie, de 10 - 30 kg N/ha, primăvara, la alungirea paiului.

Mărimea dozei din primăvară se stabileşte în funcţie de mersul vremii în iarnă şi la desprimăvărare (levigare, mineralizare) (tab.3.17 după D. SOLTNER, 1990), de conţinutul în azot al solului în momentul desprimăvărării şi de starea de vegetaţie a culturii. Ca urmare, în primăvară este necesară recalcularea dozei totale de azot, în funcţie de toate aceste elemente, inclusiv în funcţie de recolta scontată a se obţine.

Tabelul 3.16 Dozele (în kg/ha substanţă activă) de azot şi fosfor cu care s-au obţinut producţii

optime economic la grâu (medii pe 5 ani) Doza de îngrăşământ economic Specificare N P2O5

Fundulea (cernoziom cambic) 108 83 Lovrin (cernoziom freatic-umed) 106 92 Turda (cernoziom levigat) 119 84 Podu-Iloaiei (cernoziom levigat) 96 58 Şimnic (brun-roşcat) 85 75 Oradea (brun-argilic) 77 69 Livada (brun-podzolit) 95 65

Tabelul 3.17 Procentul din doza de azot aplicat toamna care se pierde prin levigare,în funcţie

de cantitatea de precipitaţii (%)

Tipul de sol (sub aspectul texturii) Cantitatea de precipitaţii căzute între prima şi a doua fracţiune de azot Sol greu Sol mijlociu Sol uşor

50 mm 0 0 0

100 mm 0 20 50

150 mm 10 40 70

200 mm 30 60 80

300 mm şi peste 50 80 80

107

Azotul poate fi administrat şi sub formă de îngrăşăminte lichide (după recomandările ICCPT. Fundulea). Îngrăşămintele lichide cu azot de tipul A.300 se administrează în concentraţie de 100% produs comercial, înainte de semănat, după semănat sau înainte de desprimăvărare. De asemenea, aceste îngrăşăminte pot fi aplicate concomitent cu erbicidarea, în doze de până la 15 kg N/ha, în concentraţie de maximum 20% produs comercial. În acest mod se pot efectua îngrăşările târzii, inclusiv concomitent cu tratamentele pentru combaterea ploşniţelor şi a bolilor foliare.

Fosforul. Alături de azot, îngrăşarea cu fosfor este obligatorie pe toate tipurile de sol din ţara noastră. Se consideră ca grâul este cereala cea mai sensibilă la insuficienţa fosforului, aceasta afectând în primul rând plantele tinere, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat. La începutul vegetaţiei, plantele tinere de grâu absorb fosforul uşor solubil din îngrăşăminte şi abia mai târziu au capacitatea de a folosi fosforul din rezervele solului. Fosforul echilibrează efectul azotului, îmbunătăţeşte rezistenţa la iernare, cădere şi boli, favorizează dezvoltarea sistemului radicular şi înfrăţirea, îmbunătăţeşte calitatea recoltei, grăbeşte maturitatea.

La stabilirea dozelor de fosfor se ţine cont de conţinutul solului în fosfor mobil, îngrăşarea cu gunoi de grajd, producţia scontată şi consumul specific. Formula de calculare a dozelor este următoarea:

DP= 15 x Rs - Pgg,

în care: DP este doza de fosfor, în kg P2O5/ha; Rs = recolta scontată, în t/ha; Pgg = aportul gunoiului de grajd în fosfor, apreciat la 1,2 kg P2O5/t de gunoi de grajd, dacă acesta a fost administrat direct grâului şi 0,8 kg P2O5/t de gunoi, dacă a fost aplicat la planta premergătoare. Doza rezultată din calcul se majorează cu 20 - 40 kg P2O5/ha pe solurile cu mai puţin de 5 mg P2O5/100 g sol.

Mărimea dozei de fosfor este cuprinsă, de regulă, între 60 şi 120 kg/ha, fosforul fiind încorporat în mod obişnuit sub arătură. Sub formă de îngrăşăminte complexe, fosforul se poate administra şi la patul germinativ.

Potasiul. Îngrăşarea cu potasiu este necesară numai pe solurile insuficient aprovizionate cu potasiu (sub 15 mg K2O accesibil/100g sol). Potasiul favorizează sinteza glucidelor, sporeşte rezistenţa la ger, cădere şi boli. Insuficienţa potasiului determină încetinirea creşterii, scurtarea internodiilor, cloroză, necroza marginală a frunzelor.

În situaţiile în care compoziţia chimică a solului impune, se pot aplica 40 - 80 kg K2O/ha, sub formă de sare potasică sub arătură sau sub formă de îngrăşăminte complexe, la pregătirea patului germinativ. Trebuie subliniat că, într-un sistem intensiv de agricultură, pentru a obţine producţii mari, se apreciază că administrarea potasiului devine o măsură obligatorie pe toate tipurile de sol.

Îngrăşămintele organice. Cele obişnuit folosite: gunoiul de grajd semifermentat şi mustul de gunoi sunt bine valorificate de cultura grâului. Aceste îngrăşăminte pot fi aplicate direct în cultura grâului, sau, mai frecvent, la planta premergătoare (porumb, sfeclă), urmând ca grâul să beneficieze de efectul

108

remanent. Administrarea îngrăşămintelor organice este importantă îndeosebi pe

solurile argiloiluviale (acide, cu multă argilă), precum şi pe solurile erodate sau prea uşoare, deoarece pe lângă aportul de elemente nutritive, ele îmbunătăţesc proprietăţile fizice, chimice şi biologice ale solului.

Dozele administrate pe terenurile destinate culturilor de grâului sunt de 15 - 20 t/ha, încorporate sub arătură, iar sporurile de recoltă pot depăşi 1.500 kg boabe/ha.

Împrăştierea îngrăşămintelor organice este o operaţiune destul de costisitoare; ca urmare, ea prezintă interes în primul rând pentru exploataţiile agricole care dispun de gunoi de grajd şi care folosesc, deci, o sursă proprie (şi convenabilă sub aspect economic) de substanţe fertilizante.

Aplicarea amendamentelor calcaroase. Este necesară pe solurile acide, cu pH sub 5,8 şi cu un grad de saturaţie în baze sub 75%. Pentru ca lucrarea să fie economică trebuie ca, prin amendare, să se urmărească neutralizarea a 50% din aciditatea hidrolitică. Se administrează, de regulă, 4 t/ha carbonat de calciu (piatră de var, dolomit). Împrăştierea foarte uniformă şi amestecarea cât mai bună cu solul, urmate de încorporarea sub arătură, sunt condiţii esenţiale pentru reuşita amendării.

3.2.2.3. Lucrările solului Se poate afirma că, de starea în care se prezintă solul în momentul

semănatului depinde în cea mai mare măsură felul cum vegetează plantele de grâu în toamnă şi, implicit, capacitatea lor de a trece peste perioada de iarnă.

Pregătirea terenului pentru semănatul grâului pune adesea probleme deosebite din cauza timpului rămas de la recoltarea premergătoarei şi până la semănat, a condiţiilor meteorologice dificile din perioada de efectuare a lucrărilor (seceta de la sfârşitul verii şi începutul toamnei) şi a suprafeţelor mari care trebuie pregătite şi semănate într-un interval relativ scurt de timp.

Grâul cere un sol afânat pe circa 20 cm adâncime, cu suprafaţa nu foarte mărunţită, dar fără bulgări în sol, aşezat, nivelat, fără resturi vegetale pentru a permite semănatul în bune condiţii.

În cazul premergătoarelor timpurii. După recoltare se recomandă o lucrare de dezmiriştit, efectuată imediat după eliberarea terenului (cel mult 1 - 2 zile întârziere). Prin această lucrare se urmăreşte mărunţirea resturilor vegetale şi amestecarea lor cu solul, afânarea stratului superficial al solului pentru a împiedica pierderea apei prin evaporaţie, distrugerea buruienilor existente şi crearea condiţiilor favorabile pentru germinarea seminţelor de buruieni aflate în sol şi a samulastrei, care vor fi distruse prin lucrările ulterioare. Dacă se întârzie cu efectuarea lucrării, solul pierde repede rezerva de apă, se întăreşte şi de multe ori nu mai poate fi arat sau arătura iese bulgăroasă; ca urmare, se amplifică pierderile de apă prin evaporaţie din cauza suprafeţei bulgăroase a arăturii şi apar dificultăţi la lucrările ulterioare ale solului.

109

În continuare, solul se ară imediat, la 20 - 22 cm adâncime, cu plugul în agregat cu grapa stelată. Întârzierea arăturii are efecte nedorite: îmburuienare; pierderea rapidă a umidităţii din solul care nu mai este protejat de plante; solul se întăreşte şi nu se mai poate ara; orice întârziere a efectuării arăturii conduce la scăderi progresive de recoltă.

În situaţiile în care solul este prea uscat şi nu se poate ara imediat sau prin arătură se scot bulgări mari, atunci se efectuează numai o lucrare de dezmiriştit şi se aşteaptă căderea unor precipitaţii ceva mai importante, care să îmbunătăţească condiţiile de umiditate din sol şi care să permită o arătură de calitate.

Grâul nu necesită arături prea adânci. Ca urmare, adâncimea arăturii trebuie stabilită în câmp, în funcţie de starea terenului, astfel încât să fie încorporate resturile vegetale (miriştea şi buruienile) şi fără a scoate bulgări. În condiţiile unor terenuri bine lucrate an de an, se poate ara doar la 18 - 20 cm adâncime.

Trebuie realizată afânarea solului pe urmele compactate de trecerile repetate cu tractorul (pentru lucrările de îngrijire din timpul vegetaţiei şi la recoltare). Dezvoltarea sistemului radicular al plantelor de grâu şi pătrunderea rădăcinilor în profunzime sunt favorizate de afânarea adâncă a solului; ca o consecinţă, gradul de compactare a solului influenţează în mare măsură dezvoltarea în ansamblu a plantelor şi formarea componentelor de producţie (fig. 3.37, după D. SOLTNER, 1990).

Până în toamnă, arătura trebuie prelucrată superficial, pentru mărunţirea bulgărilor, nivelarea terenului, distrugerea buruienilor care răsar. Lucrările sunt efectuate la noi, cel mai adesea, cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili şi lamă nivelatoare. Se recomandă ca primele lucrări să fie făcute perpendicular sau oblic faţă de direcţia arăturii, pentru a asigura nivelarea terenului.

Fig. 3.37. Influenţa compactării solului asupra dezvoltării în profunzime a rădăcinilor

şi asupra formării unor componente de producţie la grâu Pregătirea patului germinativ se face chiar înainte de semănat, prin

lucrări superficiale cu combinatorul (de preferat) sau cu grapa (grapa cu discuri în agregat cu grapa reglabilă şi lamă nivelatoare); de regulă, se recomandă ca această

110

ultimă lucrare să fie efectuată perpendicular pe direcţia de semănat. Trebuie să se urmărească realizarea unei suprafeţe nivelate, curate de buruieni, afânată pe adâncimea de semănat, dar nu prea mărunţită, şi ceva mai tasată sub adâncimea de semănat, pentru a asigura ascensiunea apei (spre seminţele în curs de germinare).

Prezenţa bulgăraşilor este importantă deoarece: protejează suprafaţa solului pe timpul iernii, prin reţinerea zăpezii şi reducerea eroziunii eoliene; diminuează compactarea în timpul sezonului rece, îndeosebi în regiunile bogate în precipitaţii.

După premergătoarele târzii (floarea-soarelui, porumb, sfeclă de zahăr, cartofi de toamnă, soia). Este necesară curăţirea cât mai bună a terenului de resturi vegetale, urmată de discuiri repetate (1 - 2 lucrări) pentru mărunţirea resturilor de plante şi a buruienilor.

Arătura se efectuează imediat, ceva mai adânc, la 20 - 25 cm adâncime, cu plugul în agregat cu grapa stelată, urmărindu-se încorporarea resturilor, fără însă a scoate bulgari; până la semănat ar trebui să rămână cel puţin 2 - 3 săptămâni, pentru ca pământul afânat prin arătură să se aşeze.

În continuare, arătura se lucrează în mod repetat, cu diferite utilaje (grape cu discuri, combinatoare) pentru mărunţire, nivelare şi pregătirea patului germinativ.

Pe terenurile bine lucrate în anii anteriori (arate adânc, afânate, nivelate), arătura poate fi înlocuită prin două lucrări cu grapa cu discuri grea sau medie; această lucrare permite mobilizarea solului până la 12 - 16 cm adâncime, realizându-se, concomitent, şi încorporarea îngrăşămintelor minerale şi, eventual, a resturilor vegetale, bine mărunţite anterior. În continuare, se fac lucrări de întreţinere a arăturii şi pregătirea patului germinativ (cu grapa sau combinatorul), conform celor prezentate anterior. Aceeaşi tehnologie se recomandă în toamnele secetoase, atunci când solul este foarte uscat şi nu se poate ara sau prin arătură ar rezulta bulgări greu de mărunţit.

Pregătirea terenului prin discuit este, uneori, preferabilă arăturii şi pentru a nu întârzia semănatul grâului. Se obţine o viteză mare de lucrare a solului, acesta se aşează mai repede ca după arat, terenul rămâne mai nivelat, economia este de 0,3 până la 0,5 pentru forţa de muncă şi de 11 - 14 l motorină/ha (după GH. BÂLTEANU, 1989). Această lucrare se efectuează cu bune rezultate după soia, sfeclă, cartof, dar este mai dificil sau chiar imposibil de efectuat după floarea-soarelui sau după porumb (rămân cantităţi mari de resturi vegetale).

3.2.2.4. Sămânţa şi semănatul Sămânţa de grâu destinată semănatului trebuie să aparţină unui soi zonat,

să provină din culturi special destinate producerii de sămânţă (loturi semincere), din categoriile biologice “sămânţă certificată a primei şi celei de-a doua

111

înmulţiri“, să aibă puritatea fizică minimum 98%, facultatea germinativă minimum 85% şi MMB cât mai mare.

Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie. Tratamentele se pot diferenţia în funcţie de agentul patogen şi de modalitatea de infestare. În prezent, atât împotriva agenţilor patogeni transmisibili prin sămânţă, cu spori pe tegumentul seminţei, cum sunt mălura comună (Tilletia spp.) Tilletia spp.) şi fuzarioza (Fusarium spp.), cât şi în cazul agenţilor patogeni cu spori în interiorul bobului, cum ar fi tăciunele zburător (Ustilago tritici), se recomandă tratamente cu preparate pe bază de carboxină+tiram (Vitavax 200 FF, 2,5 l/t de sămânţă sau Vitavax 200 PUS, 2,0 l/t de sămânţă) sau imazalil+tebuconazol (Savage 5 FS, 1,5 l/t de sămânţă).

Pentru agenţii patogeni transmisibili prin sol, cum ar fi mălura comună, fuzarioza şi mălură pitică (Tilletia controversa) este posibilă tratarea seminţelor înainte de semănat, cu produse speciale, dar aceste tratamente au eficacitate redusă. Ca atare, în cazul infestării puternice a solului este necesar un interval mai mare de pauză înainte de revenirea grâului pe acelaşi teren.

Pe terenurile unde este frecvent atacul de dăunători în toamnă, îndeosebi pe terenurile cu o încărcătură mare de păioase (sau la grâul cultivat după grâu), unde infestarea cu gândac ghebos (Zabrus tenebrioides) sau viermi sârmă (Agriotes ssp.) este puternică, se recomandă tratarea seminţelor cu preparate insectofungicide, cum ar fi gama HCH + tiofanat metil + tiram (Tirametox 90 PTS, 3,0 kg/t de sămânţă), carboxină + oxichinoleat de cupru + gama HCH (Gammavit 85 PSU, 3,0 kg/t sămânţă) sau gama HCH + carboxină + tiram (Vitalin 85 PTS, 3,0 kg/t sămânţă). Sunt controlate astfel bolile transmise prin sămânţă şi dăunătorii care atacă în toamnă (gândacul ghebos, viermii sârmă, muştele cerealelor).

Epoca de semănat a grâului se stabileşte astfel încât, până la venirea iernii să rămână 40 - 50 zile în care plantele să vegeteze normal, în care să se acumuleze 450 - 500°C temperaturi pozitive, astfel încât, la intrarea în iarnă plantele de grâu să ajungă în stadiul de 2 - 3 fraţi şi 3 - 4 frunze (fără ca fraţii să fie prea dezvoltaţi).

Dacă se întârzie semănatul faţă de perioada optimă recomandată, plantele răsar târziu, nu înfrăţesc, intră în iarnă neînfrăţite şi necălite, fiind sensibile la ger, primăvara lanul va avea o densitate mică şi se îmburuienează mai uşor, vegetaţia se întârzie şi se prelungeşte spre vară, apare pericolul de şiştăvire a boabelor. De asemenea, boabele de grâu aflate în curs de germinare sunt foarte sensibile la temperaturi scăzute; aceeaşi sensibilitate manifestă plăntuţele răsărite dar neînfrăţite, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat.

Dacă se seamănă prea devreme, plantele de grâu se dezvoltă prea puternic, sunt expuse încă de la începutul vegetaţiei atacului de dăunători (afide, muşte) şi boli, lanul se îmburuienează din toamnă; masa vegetativă bogată face ca plantele să fie sensibile la ger şi asfixiere pe timpul iernii; în primăvară lanul este foarte des, plantele sunt predispuse la cădere şi sensibile la boli, boabele rămân mici datorită densităţii exagerate.

Indiferent de zona de cultivare, epoca optimă de semănat a grâului de

112

toamnă în România este 1 - 10 octombrie. Pentru zonele din sud, vest şi Câmpia Transilvaniei, intervalul care trebuie luat în calcul este 25 septembrie - 10 octombrie; pentru zona colinară, nordul ţării şi depresiunile intramontane, se recomandă să se semene ceva mai devreme, în intervalul 20 septembrie - 5 octombrie.

Densitatea de semănat la grâu trebuie stabilită astfel încât să se asigure, la recoltare, o densitate de 500 - 700 spice/m2. Pentru a realiza acest lucru trebuie să fie semănate 450 - 600 boabe germinabile/m2. Între aceste limite, densitatea de semănat se stabileşte în funcţie de capacitatea de înfrăţire a soiului, data semănatului (faţă de epoca optimă), calitatea pregătirii patului germinativ, umiditatea solului (asigurarea umidităţii pentru un răsărit rapid). De asemenea, trebuie luat în calcul un procent mediu de răsărire în câmp, pentru condiţii bune de semănat, de 85-95% (din boabele germinabile semănate). Procentul de răsărire în câmp depinde în cea mai mare măsură de: tratamentele efectuate la sămânţă; starea solului la semănat, sub aspectul asigurării umidităţii şi a calităţii patului germinativ, şi care depinde, la rândul său de utilajele cu care s-a lucrat (tab. 3.18, după K. BAEUMER, 1971).

Grâul are capacitatea ca, prin înfrăţire să-şi corecteze, între anumite limite, densităţile nefavorabile. În asemenea situaţii, administrarea îngrăşămintelor în primăvară, în doze ceva mai ridicate stimulează dezvoltarea vegetativă şi productivitatea plantelor existente; prin administrarea de îngrăşăminte se urmăreşte să se asigure o nutriţie foarte bună a plantelor pentru ca numărul mic de fraţi şi spice la m2 să fie compensat prin numărul mare de boabe în spic, cu MMB cât mai ridicată. Totodată, combaterea buruienilor prin erbicidare trebuie efectuată cu mai mare atenţie în culturile rare, pentru a elimina, pe cât posibil, concurenţa buruienilor.

Tabelul 3.18 Corelaţia între facultatea germinativă, determinată în laborator şi răsăritul în

câmp, la sămânţa de grâu tratată şi netratată Răsărirea în câmp (%) Anul Facultatea germinativă

(%) Sămânţă netratată Sămânţă tratată 97 53 86 90 53 63 1966 80 53 57 95 71 73 1967 88 67 69 95 67 76 87 53 72 1968 78 49 65

La densităţi de semănat prea mari, consumurile de sămânţă sunt exagerate, costisitoare şi nejustificate, concurenţa dintre plante este prea puternică, apare pericolul căderii şi se amplifică atacul de boli.

În cazuri extreme, îndeosebi la semănatul întârziat, precum şi în toamnele foarte secetoase sau în situaţia când se seamănă în teren bulgăros, se poate mări densitatea până la 700 boabe germinabile/m2. Trebuie reţinut, însă, că erorile

113

tehnologice (întârzierea semănatului, pregătirea unui pat germinativ defectuos) pot fi corectate numai parţial, prin mărirea densităţii de semănat.

Cantitatea de sămânţă la hectar (norma de semănat) rezultată din calcul (pe baza densităţii stabilite şi a indicilor de calitate a seminţei) este cuprinsă, de regulă, între 200 şi 250 kg sămânţă/ha.

Adâncimea de semănat a grâului depinde de umiditatea solului, textură, soi, mărimea seminţei, data semănatului (faţă de epoca recomandată). În condiţiile din România, grâul este semănat la 4 - 5 cm adâncime pe terenurile cu umiditate suficientă şi textură mijlocie spre grea, unde apa pentru germinare este asigurată, iar străbaterea germenilor spre suprafaţă este ceva mai dificilă; pe terenurile cu umiditate insuficientă la suprafaţă şi textură mai uşoară, precum şi în cazul semănăturilor timpurii, se recomandă să se semene ceva mai adânc, la 5 - 6 cm.

Din anumite motive (teren uscat, bulgăros, neaşezat suficient după arat datorită recoltării târzii a premergătoarei), grâul este semănat, în mod frecvent, prea adânc; consecinţele sunt răsăritul întârziat, plantele nu mai au timp să înfrăţească şi să se pregătească pentru iarnă, sau grâul înfrăţeşte târziu şi puţin.

În legătură cu adâncimea de semănat, trebuie semnalat că, în România există în cultură soiuri de grâu (Flamura 85, Lovrin 34, Fundulea 4, Lovrin 41) care se caracterizează prin formarea unui coleoptil mai scurt; la aceste soiuri, adâncimea de semănat trebuie să fie maximum 4 cm şi foarte uniformă, pentru a asigura străbaterea tuturor germenilor până la suprafaţă.

Distanţele de semănat la grâu, pe plan mondial, sunt cuprinse între 10 şi 18 cm (după W. BROUWER, 1970), fără a rezulta diferenţe importante de producţie. Ca atare, distanţa dintre rânduri trebuie aleasă între aceste limite, în funcţie de maşinile de semănat aflate la dispoziţie. În România grâul este semănat, în mod obişnuit, la 12,5 cm (distanţa pentru care sunt construite semănătorile universale existente mai frecvent în dotare).

În anumite situaţii (culturi semincere) se recomandă distanţe de semănat ceva mai mari (25 cm), pentru a favoriza înfrăţitul şi a asigura înmulţirea mai rapidă a seminţei.

O metodă de semănat mult extinsă în ţările cu tradiţie în cultura grâului este semănatul în cărări. Această metodă, folosită în prezent, pe suprafeţe în creştere în România, a apărut din necesitatea de a asigura efectuarea, cu mijloace terestre, a lucrărilor de împrăştiere a îngrăşămintelor, de combatere a bolilor şi dăunătorilor, de erbicidare, a tratamentelor pentru prevenirea căderii), în mod foarte precis, ca uniformitate de împrăştiere, până în faze de vegetaţie mai avansate (chiar până la începutul formării boabelor). Trebuie reţinut că în tehnologiile intensive se poate ajunge până la 5 - 8 treceri în cursul perioadei de vegetaţie, pentru efectuarea diferitelor lucrări de îngrijire.

Nu există o schemă standard pentru semănatul în cărări; schema poate fi adaptată de fiecare agricultor la setul de maşini agricole pe care îl au la dispoziţie; şi anume, la semănatul în cărări, se lasă câte 2 benzi nesemănate, obţinute prin închiderea tuburilor semănătorii pe urmele roţilor tractorului; lăţimea unei cărări corespunde cu lăţimea pneurilor tractorului (de regulă, este suficient să fie închise

114

2 tuburi ale semănătorii), iar distanţa dintre două cărări este egală cu ecartamentul roţilor tractorului şi al maşinilor cu care se vor face diferitele lucrări de îngrijire în vegetaţie. Distanţa dintre perechile de cărări trebuie să corespundă cu lăţimea de lucru a maşinilor cu care se fac tratamentele.

În figura 3.38 (după G. FISCHBECK, K.-U. HEYLAND şi N. KNAUER, 1975) este prezentată o schemă de semănat în cărări, în cazul în care se lucrează cu un singur tractor, cu o semănătoare cu lăţimea de lucru de 3 m; maşina pentru administrat îngrăşăminte are 6 m lăţime de lucru, maşina pentru erbicidare are 12 m lăţime de lucru.

Fig. 3.38. Schema pentru semănatul în cărări Acolo unde există posibilitatea de a efectua lucrările din vegetaţie cu

mijloace “avio“ (şi se prevede acest lucru), se recomandă să se lase, de la semănat, urme de orientare, de 30 - 40 cm (două tuburi de la semănătoare suprimate), urme care sunt vizibile până în faze mai avansate de dezvoltare a plantelor; distanţa dintre două urme va fi egală cu lăţimea de lucru a mijloacelor avio folosite pentru aplicarea tratamentelor. 3.2.2.5. Lucrările de îngrijire

Grâul este o cultură cu o tehnologie total mecanizabilă, deosebit de

rentabilă sub aspectul consumului de forţă de muncă. Felul lucrărilor de îngrijire care se aplică grâului şi numărul acestora depinde de foarte mulţi factori (calitatea patului germinativ; dezvoltarea plantelor în toamnă şi starea de vegetaţie la desprimăvărare; mersul vremii şi al vegetaţiei în primăvară; rezerva de buruieni,

115

infestarea cu boli şi dăunători; dotarea tehnică, posibilităţile materiale şi calificarea cultivatorilor). Sunt situaţii în care sunt necesare sau sunt efectuate numai 1 - 2 lucrări de îngrijire şi sunt situaţii în care sunt efectuate foarte multe lucrări (7 - 8 treceri).

Tăvălugitul semănăturilor de grâu imediat după semănat apare ca necesar atunci când s-a semănat în sol afânat şi mai uscat, şi se face cu scopul de a pune sămânţa în contact cu solul şi de a favoriza, astfel, absorbţia apei.

Controlul culturilor pe timpul iernii şi eliminarea apei pe porţiunile depresionare sau microdepresionare sunt operaţiuni de bună gospodărire, care se fac de către orice bun cultivator de grâu. La amplasarea culturilor de grâu trebuie evitate, pe cât posibil terenurile unde pe timpul iernii apar băltiri.

Tăvălugitul la desprimăvărare este necesar numai în situaţii extreme când, din cauza alternanţei temperaturilor negative cu cele pozitive pe timpul iernii, rădăcinile plantelor de grâu au fost desprinse de sol (plantele sunt descălţate); ca urmare, la încălzirea vremii la desprimăvărare poate apare ofilirea şi uscarea plantelor de grâu, parţial dezrădăcinate; fenomenul este mai frecvent pe solurile argiloiluviale (podzolite). Atunci când situaţia o impune, lucrarea de tăvălugit trebuie efectuată pe sol bine scurs, dar încă reavăn, pentru a realiza aderarea rădăcinilor şi a nodului de înfrăţire la sol, dar fără a tasa suprafaţa solului.

Grăpatul culturilor de grâu la desprimăvărare este o lucrare din tehnologia clasică de cultivare. În prezent, grăpatul a fost scos din tehnologia recomandată, deşi continuă să fie efectuat de unii cultivatori de grâu de la noi. În majoritatea cazurilor se consideră că lucrarea de grăpat a semănăturilor de grâu la desprimăvărare, nu este necesară, iar consecinţele negative sunt, adesea, importante: multe plante de grâu sunt distruse, altele sunt dezrădăcinate; terenul, încă umed, este tasat prin trecerea tractorului; cresc costurile.

Combaterea buruienilor este principala lucrare de îngrijire din cultura grâului. Pierderile de recoltă la grâu din cauza concurenţei buruienilor sunt, în mod obişnuit, de 10 - 20%, dar pot ajunge în situaţii extreme până la 60 - 70%. Ca urmare, reducerea rezervei de buruieni şi împiedicarea apariţiei acestora în culturile de grâu trebuie urmărite prin toate mijloacele: rotaţie, lucrările solului, semănatul în epoca şi cu densitatea optimă, combatere chimică.

În cultura grâului, combaterea chimică a buruienilor este o lucrare obligatorie. Buruienile dicotiledonate ridică cele mai multe probleme în condiţiile din ţara noastră; speciile mai frecvente în cultura grâului sunt: Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum, Capsella bursa pastoris, Cirsium arvense, Thlaspi arvense, Centaurea cyanus, Atriplex sp., Chenopodium album, Rubus caesius. Pentru combaterea acestora, frecvent se recomandă să se administreze preparate care conţin acidul 2,4-D (SDMA 80 PS, 0,6-0,8 l/ha). Administrarea se face primăvara, când plantele de grâu sunt în faza de înfrăţit şi până la formarea primului internod, iar buruienile sunt în faza de cotiledoane sau rozetă; temperatura aerului trebuie să fie mai mare de 10°C, vremea liniştită, fără vânt,

116

timpul călduros şi luminos. Cu bune rezultate se pot folosi şi preparate conţinând MCPA (Dicotex 40 lichid, 1,5-2,5 l/ha).

Alături de dicotiledonate menţionate, în culturile de grâu apar şi specii de buruieni rezistente la 2,4-D, cum ar fi Matricaria chamomilla, M.inodora, Agrostemma githago, Sonchus arvensis, Galium aparine, Papaver rhoeas, Stellaria media, Veronica sp., Bifora radians, Polygonum ssp. În asemenea situaţii, se recomandă aplicarea unor erbicide pe bază de 2,4-D + dicamba (Icedin super RV, 1 l/ha), tribenuron (Granstar 75 DF, 15-20 g/ha), triasulfuron (Longran 75 WP, 1 l/ha), clorsulfuron (Glean 75 DF, 15-20 g/ha) sau amido-sulfuron (Arkan 75 WG, 20-40 g/ha).

Buruieni dicotiledonate problemă în cultura grâului sunt considerate speciile Galium aparine şi Galeopsis tetrahit, pentru combaterea cărora se recomandă preparatele continând fluoroxipir + 2,4-D (Cerlit + SDMA, O,8 + 0,8 l/ha) sau 2,4-D + dicamba (Oltisan M, 0,75-1,0 l/ha).

Administrarea acestor preparate se face în aceleaşi faze de vegetaţie ale grâului şi ale buruienilor menţionate mai sus, tratamentele putând începe mai devreme, când temperatura a depăşit 6°C. Se subliniază că, întârzierea aplicării erbicidelor până la formarea celui de-al doilea internod poate determina apariţia unor efecte fitotoxice la grâu.

Combaterea buruienilor monocotiledonate apare ca necesară doar în anumite zone limitate din România. Speciile respective: Apera spica venti (iarba vântului) şi Avena fatua (odosul) găsesc condiţii favorabile de dezvoltare în zonele colinare, umede din Banat, Transilvania, Bucovina.

Pentru combaterea acestor specii se fac tratamente cu erbicide pe bază de tralkoxidim (Grasp 25 SC, 1,0 l/ha) sau terbutrin (Terbutrex 50 WP, 3,0-5,0 kg/ha), aplicate primăvara, când buruiana are 1 - 3 frunze. Se mai pot folosi trialat (Avadex BW, 5-6 kg/ha), aplicat înainte de semănat şi încorporat în sol, sau terbutrin (Granarg 50 PU, 3 - 5 kg/ha), aplicat fie toamna, imediat după semănat sau după răsărit, sau primăvara în faza de 1 - 3 frunze ale buruienii.

În mod obişnuit, tratamentele contra buruienilor dicotiledonate şi monocotiletonate se efectuează combinat (de exemplu, Grasp 25 SC + Icedin super, 1,0 1 + 1,0 l/ha).

Combatarea dăunătorilor din culturile de grâu se realizează prin măsuri preventive şi curative. Pentru diminuarea atacului de gândac ghebos (Zabrus tenebrioides Goeze), trebuie evitată amplasarea grâului pe terenurile infestate şi, de asemenea, se tratează sămânţa înainte de semănat. În cazuri extreme, când în toamnă se constată un atac puternic de larve de gândac ghebos, se recomandă tratamente cu insecticide pe bază de clorpirifos (Dursban 480 EC, 2,0 l/ha; Basudin 600 EW, 2 l/ha), la avertizare; pragul economic de dăunare (PED) este de 5% plante atacate.

Împotriva ploşniţelor cerealelor (Eurygaster spp. şi Aelia spp.) se efectuează tratamente împotriva adulţilor hibernanţi, la avertizare, la un PED de 7 exemplare/m2 şi numai după ce peste 80% din populaţia de ploşniţe a părăsit locurile de iernare (pădurea), de regulă, în a doua decadă a lunii aprilie, când

117

temperatura depăşeşte 10°C. Tratamentele împotriva larvelor se fac la avertizare, la începutul lunii iunie, după ce acestea au trecut de vârsta a 2-a, la un PED de 3 larve/m2; adesea este necesară repetarea tratamentului, după un interval de maximum 7 - 10 zile, dacă după primul tratament au mai rămas peste 3 larve/m2 (1 larvă/m2 pentru culturile semincere).

Se recomandă folosirea insecticidelor conţinând dimetoat (Sinoratox 35 CE, 3,5 l/ha sau Dimezyl, 3,0 l/ha), deltametrin (Decis 2,5 EC, 0,3 l/ha), alfametrin (Fastac 10 CE RV, 100 ml/ha), lambda cihalotrin (Karate 2,5 EC, 0,3 l/ha) sau clorpirifos + cipermetrin (Magic super 20 CE 1,0 l/ha).

Viermele roşu al paiului (Haplodiplozis marginata), este un dăunător periculos, a cărui prezenţă este semnalată mai frecvent pe terenurile grele, argiloase din judeţele Argeş, Teleorman, Buzău, Prahova, Dâmboviţa, Olt; se recomandă evitarea monoculturii şi recoltarea mai timpurie a lanurilor atacate înainte de migrarea dăunătorului în sol. Pe terenurile cu peste 5 - 6 larve/plantă, se fac 3 tratamente, primăvara, la avertizare, în perioada de zbor a adulţilor şi de apariţie a larvelor, cu preparatele menţionate la combaterea ploşniţelor.

Gândacul bălos al ovăzului (Lema (Oulema) melanopa) extins mult în ultimele decenii în culturile de grâu din ţara noastră se combate prin tratamente repetate, împotriva adulţilor şi a larvelor. Adulţii apar atunci când temperatura trece de 9 - 10°C, de obicei începând din a doua jumătate a lunii aprilie; PED este de 10 adulţi hibernanţi/m2 şi de 250 larve/m2 în cazul atacului în vetre. Tratamentele se fac cu preparate pe bază de dimetoat, deltametrin, lambda-cihalotrin, quinalfos (Ecalux CE, 1,25 l/ha).

Cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia ssp.) se combat prin tratamente efectuate la apariţia adulţilor (sfârşit de mai, început de iunie) la un PED de 3 exemplare/m2, folosind aceleaşi preparate recomandate pentru combaterea ploşniţelor.

Muştele cerealelor (musca neagră - Oscinella frit; musca de Hessa - Mayetiola destructor) sunt dăunătoare în cazul atacului de toamnă, care este cel mai păgubitor prin larve, mai ales în situaţiile în care grâul a fost semănat timpuriu şi toamna este lungă şi călduroasă. Foarte importante sunt măsurile preventive, precum şi tratamentele la sămânţă.

Şoarecii de casă (Microtus arvalis) se combat cu fosfură de Ca (Polytanol, 25% fosfură de Ca), administrată sub formă de momeli.

Combaterea bolilor se face în mod eficient prin combinarea metodelor preventive cu cele curative (combatere integrată).

Făinarea (Erysiphe graminis), boală cu transmitere prin sol, se manifestă îndeosebi în perioada creşterii intense a plantelor de grâu, când acestea sunt foarte sensibile. Atacul este favorizat de o densitate prea mare a lanului, de aplicarea unor doze prea mari de azot, de vremea răcoroasă, umedă şi cu nebulozitate ridicată.

Măsurile preventive constau din cultivarea de soiuri rezistente, respectarea rotaţiei, distrugerea samulastrei, asigurarea densităţii normale a lanului, fertilizarea echilibrată.

118

În cazul unui atac puternic de făinare, tratamentele de combatere se fac cu produse pe bază de procloraz (Sportak 45 CE, 1 l/ha) sau propiconazol (Tilt 250 EC, O,5 l/ha). Pragul economic de dăunare este considerat la: 25% pete pe ultimele trei frunze, după înfrăţit; 25% pete pe frunza stindard, înainte de înflorit.

Fuzarioza (Fusarium graminearum, cu forma perfectă Giberella zeae) se transmite prin sol şi prin sămânţă şi produce fuzarioza rădăcinilor, a coletului, frunzelor şi spicului. Deosebit de eficiente sunt măsurile preventive, cum ar fi cultivarea de soiuri tolerante la boală, folosirea unei seminţe sănătoase, tratată înainte de semănat, fertilizarea echilibrată, cultivarea de soiuri tolerante, respectarea rotaţiei. Tratamentele la sămânţă sunt obligatorii, dar parţial eficiente, iar tratamentele în vegetaţie sunt eficiente, dar costisitoare.

Înnegrirea bazei tulpinii şi pătarea în ochi şi îngenuncherea tulpinii (Ophiobolus graminis, Cercosporella herpotrichoides) sunt boli care se transmit prin sol, astfel încât se recomandă, în primul rând, distrugerea samulastrei, respectarea rotaţiei, precum şi îngrăşarea echilibrată; în situaţii extreme, se recomandă tratamente cu preparate conţinând benomil.

Septoriozele (Septoria tritici şi S.nodorum) este o boală care se transmite prin sămânţă sau prin sol, pe resturile de plante. Măsurile preventive (distrugerea samulastrei, a resturilor de plante, respectarea rotaţiei, aplicarea unor doze moderate de azot) sunt importante pentru limitarea atacului. De asemenea, se recomandă tratamente la sămânţă (Vitavax 200 PUS, 2,0 kg/t), precum şi tratamente în vegetaţie, în faza de înspicat, şi apoi la un interval de 14 zile, folosind preparatele recomandate pentru combaterea făinării. Pragul economic de dăunare este apreciat la 10% intensitatea atacului la înflorit.

Prevenirea căderii plantelor. Este o lucrare de îngrijire efectuată pe suprafeţe mari în culturile de grâu din climatele umede, precum şi unde se aplică doze mari de îngrăşăminte cu azot.

Aplicarea unei tehnologii corecte de cultivare este esenţială pentru evitarea căderii. De asemenea, se recomandă tratamente preventive, folosind anumite substanţe cu efect retardant (nanizant). Cel mai frecvent sunt folosite produsele pe bază de clorură de clorcholină (Stabilan-Austria; Cycocel-Germania; CCC-Franta, Belgia; Chlormequat-Anglia). Se efectuează stropiri foliare, în perioada de alungire a paiului (când plantele au 20 - 25 cm înălţime), pe vreme liniştită, fără vânt, cu soare nu prea puternic, de dorit seara sau dimineaţa. Se aplică 1,8 - 2,0 l/ha preparat în 800 - 1.000 l apa, în cazul tratamentelor terestre şi 300 - 400 l în cazul tratamentelor “avio“.

Prin aceste tratamente se obţin: reducerea înălţimii plantelor cu 25 - 30 cm, scurtarea şi îngroşarea internodurilor bazale, dezvoltarea ţesutului sclerenchimatic şi deci mărirea rezistenţei la cădere, redistribuirea asimilatelor între organele plantei şi ca urmare, creşterea suprafeţei foliare, a numărului de boabe în spic, a MMB şi a producţiilor. Se obţin culturi cu rezistenţă sporită la cădere şi care pot fi recoltate mecanizat, fără dificultate.

În prezent, pentru prevenirea căderii există şi preparate pe bază de ethephon (Camposan, Terpal) sau ethephon + chlormequat (Phynazol) care pot fi aplicate cu bune rezultate şi în faze de vegetaţie mai avansate.

119

În România, aplicarea tratamentelor pentru prevenirea căderii nu s-au extins deşi cercetările au ilustrat unele efecte pozitive asupra producţiei la grâu (GH. V. ROMAN, 1969 - 1970); în majoritatea zonelor de cultură a grâului căderea se petrece destul de rar, numai în anii cu primăvara şi începutul verii ploioase şi cu vânturi puternice, care favorizează căderea.

Irigarea este o lucrare din tehnologia de cultivare a grâului care prezintă interes pentru majoritatea zonelor de cultură a grâului din România. Necesarul de apa al grâului este de 3.500 - 4.500 m3/ha pe întreaga perioadă de vegetaţie şi este acoperit, de obicei în proporţie de 70 - 75%, din rezerva de apă a solului la semănat şi din precipitaţiile căzute în timpul perioadei de vegetaţie.

Udările de toamnă aplicate în cultura grâului sunt cele mai eficiente. În situaţiile în care solul este prea uscat şi nu permite efectuarea arăturii sau dacă s-a arat, dar nu se poate pregăti patul germinativ, se recomandă administrarea unei udări de umezire, cu norme de 400 - 600 m3/ha. În situaţiile în care pregătirea patului germinativ s-a făcut corespunzător, dar s-a semănat în sol uscat şi grâul nu răsare din lipsa apei, se recomandă o udare de răsărire cu norme de 300-500 m3/ha.

Udările de primăvară se aplică în funcţie de situaţia concretă din primăvară (apa acumulată în sol în sezonul rece, regimul precipitaţiilor în primăvară), cu norme de 500-600 m3/ha. Se aplică 1-3 udări în fazele de alungirea paiului (în luna aprilie, mai rar, numai în primăverile secetoase şi după ierni sărace în precipitaţii), înspicat-înflorit (luna mai) şi la formarea bobului (luna iunie). Metoda de udare folosită la grâu în ţara noastră este aspersiunea.

3.2.2.6. Recoltarea Momentul optim de recoltare a grâului este la maturitatea deplină, atunci

când boabele ajung la 14 - 15% umiditate; în acest stadiu maşinile de recoltat lucrează fără pierderi şi boabele se pot păstra în bune condiţii, fără a fi necesare operaţiuni speciale de uscare. De regulă se începe recoltatul mai devreme, când boabele au 18% umiditate, din cauza suprafeţelor mari cu grâu care trebuie recoltate, pentru a preîntâmpina întârzierea şi a limita pierderile de boabe prin scuturare (datorită supracoacerii sau a vremii nefavorabile); în acest caz, este absolut necesară uscarea boabelor, pentru a le aduce la umiditatea de păstrare şi a evita deprecierea calităţii lor.

Lucrarea de recoltare trebuie încheiată când boabele au ajuns la circa 12 - 13% umiditate; mai târziu grâul trece în faza de supracoacere şi se amplifică pierderile prin scuturare. Perioada optimă de recoltare a unui lan de grâu este de aproximativ 5 - 8 zile.

Lanurile de grâu sunt recoltate dintr-o singură trecere, cu ajutorul combinelor universale autopropulsate. Trebuie respectate recomandările de a reface reglajele combinei de 2 - 3 ori pe zi (în funcţie de evoluţia vremii), cu scopul de a realiza treieratul fără a sparge boabele. Recoltarea directă cu combina

120

se efectuează în condiţii bune în lanurile dezvoltate uniform, neîmburuienate şi necăzute.

În situaţiile când nu sunt întrunite aceste condiţii, se apelează la recoltarea divizată (în două faze), care se realizează prin secerarea (tăierea) plantelor cu vindroverul la înălţime de 15 - 20 cm, lăsarea lor în brazdă câteva zile pentru uscare, urmată de treieratul cu combina, prevăzută cu ridicător de brazdă.

În tehnologia de recoltare folosită la noi, după recoltare paiele rămân pe teren în brazdă continuă.

Strângerea paielor şi eliberarea terenului sunt lucrări importante în cultura grâului. Trebuie luat în calcul un raport general acceptat de 1:1 între boabe şi paie, care însă depinde de condiţiile anului, soi, înălţimea de tăiere la recoltare ş.a. Lucrarea este foarte dificilă şi destul de costisitoare; în tehnologia mai frecvent folosită (presarea paielor cu presa pentru furaje, încărcarea manuală şi transport), aceste operaţiuni pot reprezenta 48% din consumul de muncă din întreaga tehnologie de cultivare a grâului, faţă de circa 8,3% cât reprezintă recoltatul şi transportul boabelor (după D. TOMA, citat de GH.BÎLTEANU, 1989).

Pentru adunarea paielor se folosesc diferite utilaje (presa de balotat pentru furaje, maşina pentru balotat cilindrică, maşini pentru adunat şi căpiţat). Ulterior paiele sunt transportate pentru a fi folosite ca materie primă pentru diferite industrii, ca aşternut sau furaj pentru animale, ca material pentru prepararea composturilor.

În multe ţări cultivatoare de grâu, la combina sunt montate dispozitive speciale pentru tocarea paielor şi împrăştierea acestora pe lăţimea de lucru a combinei, concomitent cu recoltatul. Ulterior, se realizează, fără dificultate, încorporarea în sol, prin arătură, a paielor bine mărunţite, de dorit împreună cu doze moderate de îngrăşăminte cu azot pentru a facilita descompunerea paielor în sol.

Arderea miriştii (deci a materiei organice rămase după recoltarea grâului) nu este justificată; această soluţie este acceptată numai în cazuri extreme, cum ar fi un atac puternic de vierme roşu.

Producţii. Producţia medie mondială la grâu a fost în ultimii ani în jur de 2.800 kg boabe/ha (2001 - 2005).Prin comparaţie, producţia medie în Europa a fost 5115 kg/ha, din care 6.030 kg/ha în ţările Uniunii Europene şi 3.480 kg/ha în ţările Europei de Est. Numeroase ţări europene realizează peste 7.000 kg boabe/ha (Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Irlanda, Olanda, Marea Britanie). Prin comparaţie, principalele ţări cultivatoare (şi exportatoare) de grâu pe plan mondial (SUA, Canada, Argentina) nu depăşesc producţii medii de 2.5000 - 2.900 kg/ha.

În cultura grâului în România, în ultimele decenii, producţiile medii au oscilat, de regulă, între 1.760 kg/ha şi 3.500 kg/ha, fiind supuse influenţei variaţiilor climatice destul de mari de la un an la altul. Reţin atenţia, îndeosebi, producţiile medii realizate în anii 1977 (2.820 kg/ha), 1989 (3.380 kg/ha), 1990 (3.301 kg/ha), 1995 (3.082 kg/ha), 2004 (3.780 kg/ha). De asemenea, sunt unităţi agricole care recoltează, în anii favorabili, 5.000 - 6.000 kg boabe/ha, în medie pe mii de hectare.Totodată, trebuie menţionat că în anul 2005, an în care s-a realizat cea mai mare recoltă de grâu din istoria României, în unele zone ale ţării au fost

121

recoltate producţii medii pe peste 5.000 kg/ha pe suprafete întinse (de exemplu, judeţul Timiş), iar unele exploataţii agricole au recoltat, în medie pe mii de hectare, peste 6.000 kg/ha, şi peste 8.000 kg/ha pe unele sole.

3.3. SECARA

3.3.1. Importanţă. Biologie. Ecologie 3.3.1.1. Importanţă Secara a fost luată în cultură ulterior grâului, orzului şi a altor culturi de

câmp. Se pare că ea a apărut ca buruiană în grâu, fiind apoi luată în cultură în zonele cu condiţii pedoclimatice mai vitrege.

În prezent, secara se cultivă în primul rând pentru hrana omului, fiind a doua cereală “panificabilă”, după grâu. Secara este o plantă alimentară valoroasă, care reuşeşte în cultură în condiţii vitrege grâului, valorificând solurile acide sau cele nisipoase şi reuşind în zonele cu climă rece şi umedă sau în zone secetoase.

Din boabele de secară se obţine făina folosită la prepararea pâinii, pentru o bună parte din populaţia globului. Pâinea de secară este mai neagră decât cea de grâu, însă este “hrănitoare şi priitoare sănătăţii” (I. IONESCU DE LA BRAD). Pâinea de secară are gust acrişor, pori foarte fini, iar coaja este mai închisă la culoare decât la cea de grâu. Se utilizează şi sistemul de fabricare a pâinii din amestec de făină de grâu şi secară.

Din făina de secară şi miere de albine se prepară turta dulce, apreciată pentru gustul şi acţiunea ei laxativă.

Boabele (uruite) se folosesc ca nutreţ concentrat. În acelaşi scop, o mare utilizare o au tărâţele pentru vacile lactante şi în hrana porcilor etc., datorită conţinutului proteic ridicat (14 - 15%).

Secara este importantă ca plantă de nutreţ sau ca borceag de toamnă (în amestec cu măzărichea de toamnă), dând un furaj care se recoltează timpuriu, utilizat sub formă de masă verde, păşune sau fân.

Boabele servesc ca materie primă în industria amidonului, glucozei, alcoolului etc.

În culturi de secară, prin infecţie artificială, se obţin scleroţi de cornul secarei (Claviceps purpurea), care au utilizări în industria farmaceutică pentru obţinerea unor alcaloizi (ergotina, ergotamina, ergotoxina, ergobazina etc.), folosiţi la prepararea unor medicamente împotriva hemoragiilor, a unor afecţiuni circulatorii, a migrenelor, tensiunii arteriale etc. Boabele de secară provenite din aceste culturi se folosesc în industria alcoolului.

Paiele de secară se folosesc ca furaj grosier şi aşternut, la împletituri (obiecte de artizanat), în industria celulozei şi hârtiei etc.

3.3.1.2. Compoziţie chimică

122

Boabele de secară conţin, în medie, 82,0% hidraţi de carbon, 13,5% proteine, 1,9% grăsimi, 1,8% substanţe minerale şi vitamine (B1, B2, PP). Părţile componente ale bobului de secară (% din masa bobului) sunt: 18,6% tegumentul plus stratul aleuronic, 77,7% endospermul şi 3,7% embrionul.

În condiţii asemănătoare de vegetaţie, secara are un conţinut mai mic de proteine decât grâul şi cu o digestibilitate mai scăzută. Aluatul de secară, deşi conţine glutenină şi gliadină, nu formează un gluten în cantitate şi de calitatea celui de grâu. Ea este, totuşi, a doua cereală panificabilă (după grâu) pe glob, superioară orzului şi ovăzului.

Paiele şi pleava de secară au conţinut ridicat de celuloză (44%, respectiv 42%), dar o slabă valoare furajeră.

Cenuşa din boabe este formată în cea mai mare parte (80%) din fosfor şi potasiu, iar cea din paie conţine, în principal (75%), siliciu şi potasiu.

3.3.1.3. Răspândire Suprafaţa cultivată cu secară pe glob a fost, 2005, de 6,632 milioane ha,

iar producţia medie de 24,36 q/ha (FAO 2005). Secara ocupă suprafeţe mari în special în ţările din nordul Europei, unde grâul dă rezultate mai slabe. Suprafeţe mari cu secară cultivă Federaţia Rusă (1,9 milioane ha şi Polonia (1,4 mil.ha). producţii mari obţin : Germania cu 5066 kg/ha, Elveţia cu 6612 kg/ha.

În ultimii ani în ţara noastră secara s-a cultivat pe 30 - 45 mii ha, cu o producţie medie de circa 20 q/ha, fiind răspândită în zonele umede şi răcoroase, pe soluri acide (circa 20 mii ha), în zonele nisipoase (circa 15 mii ha) şi pe suprafeţe mai mici în alte zone (circa 5 mii ha). Se impune reconsiderarea şi extinderea acestei culturi pe anumite terenuri neprielnice grâului şi cedate acestuia în ultimii ani, cum sunt solurile acide, podzolice şi podzolite, solurile sărace de pe dealuri şi din zonele nisipoase. În aceste condiţii, secara depăşeşte în producţie grâul.

3.3.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri Sistematică. Genul Secale, din care face parte secara, a fost clasificat de

numeroşi cercetători şi au apărut sisteme diferite în privinţa sistematizării şi componenţei speciilor.

Secara cultivată aparţine speciei Secale cereale L, var. vulgare, care are spic alb, cu rahis flexibil, iar paleele acoperă numai două-treimi din lungimea bobului.

Origine. Secara are zona de origine mai unitară decât grâul sau orzul. Patria de origina a secarei este Asia de Sud - Vest, Asia Mică şi Caucazul, unde cresc diverse forme în flora spontană sau ca buruieni în grâu şi orz. O dată cu migraţia popoarelor s-a extins în estul şi nordul Europei (împreună cu sămânţa de grâu). În condiţii vitrege de sol şi climă secara s-a adaptat mai bine decât grâul şi orzul.

Secara cultivată (S. cereale) provine din S. segetale care, la rândul ei, îşi

123

are originea în speciile anuale (S. vavilovi şi S. silvestre), iar acestea descind din speciile perene, cuprinse în secţia Kuprijanovi.

Soiuri de secară cultivate, în prezent, la noi în ţară sunt prezentate în tabelul 3.17 (v. Lista oficială a soiurilor şi hibrizilor de plante de cultură din România).

Tabelul 3.19

Soiurile de secară cultivate în România

Nr.crt. Soiul Tipul de soi Ţara de

origine Anul

înregistrăriiAnul reînscrierii

(radierii) Menţinătorul soiului

1. Amando de toamnă D 1995 Saten Union Romania S.R.L.

2. Apart de toamnă D 1996 Saten Union Romania S.R.L.

3. Gloria de toamnă R 1983 1999 S.C.A. Suceava

4. Impuls de primăvară R 1995 S.C.A. Suceava

5. Marlo de toamnă D 1996 Saten Union Romania S.R.L.

6. Quadriga de toamnă D 1998 Saten Union Romania S.R.L.

7. Rapid de toamnă D 1996 Saten Union Romania S.R.L.

8. Suceveana de toamnă R 1996 S.C.A. Suceava

3.3.1.5. Particularităţi biologice Secara germinează la temperatura minimă de 1 - 2°C, cea optimă de circa

25°C, iar maxima la 30°C. Pentru germinaţie are nevoie de circa 50% apă raportată la masa bobului. Ritmul absorbţiei apei, respectiv cel al germinaţiei, este dependent de temperatură.

Rădăcinile embrionare sunt în număr de 4 (dar ajung uneori până la 6) (fig. 3.39). Rădăcinile coronare apar de la nodurile tulpinii (fig. 3.40, după I. GAŞPAR şi L. REICHBUCH). Secara formează un sistem radicular bine dezvoltat şi cu o mare capacitate de solubilizare. Circa 60% din rădăcini sunt dispuse până la 25 cm în sol, dar ele ajung şi la 150 cm, iar pe soluri nisipoase la peste 200 cm. Volumul mare ale sistemului radicular şi puterea mare de solvire şi absorbţie (depăşind grâul, orzul etc.), explică cerinţele reduse ale secarei faţă de sol.

124

Fig. 3.39. Apariţia şi creşterea muguraşului până la ivirea primei frunze

adevărate: s - sămânţă; m - muguraş; r1 - r5 –

rădăcini embrionare.

Fig. 3.40. Înrădăcinarea la secară a - rădăcini embrionare (primare) b - rădăcini coronare (adventive).

La răsărire prima frunză este protejată de coleoptil, care are 3 - 6 cm lungime, iar culoarea roşiatic-violacee.

Înfrăţirea începe la circa 8 - 10 zile de la răsărire. Factorii care influenţează înfrăţirea secarei sunt cei prezentaţi la caracterele generale ale cerealelor (şi la grâu). Nodul de înfrăţire se formează mai aproape de suprafaţa solului. Secara înfrăţeşte mai mult toamna, ceea ce face ca fraţii să aibă o creştere uniformă primăvara.

Tulpina are 5 - 6 internoduri, iar înălţimea, la formele cultivate, este cuprinsă între 120 - 180 cm. Soiurile cultivate în ţara noastră au tulpina de 140 - 160 cm înălţime. Paiul de secară are o creştere mai rapidă decât a celui de grâu sau ovăz, astfel că secara valorifică mai bine rezerva de apă din zăpadă şi înăbuşă mai uşor buruienile decât acestea.

Frunzele au în faza tânără culoarea roşiatic-violacee, apoi antocianul dispare şi devin verde-albăstrui. Urechiuşele şi ligula sunt de mărime mijlocie şi glabre. Limbul frunzei este mai mare decât la grâu (15 - 20 cm lungime şi 0,8 - 1,0 cm lăţime). La înspicare 1 - 3 frunze sunt verzi, iar cele inferioare se usucă.

Inflorescenţa secarei este un spic (fig. 3.41) cu 10 - 35 spiculeţe (câte unul pe un călcâi al rahisului); de regulă, fiecare spiculeţ are 2 - 3 flori din care 2 flori fertile, dar sunt şi biotipuri cu 3 sau 4 flori în spiculeţ (fig. 3.42). Glumele sunt înguste, aciforme, carenate şi terminate cu o prelungire aristiformă. Paleea externă (inferioară) este carenată şi terminată cu o aristă (de 1 - 3 cm).

125

Fig.3.41. Secara : C – spic ; D – segment de rahis şi spiculeţ ;

E – floare deschisă ; F – bob din diferite poziţii.

Fig.3.42. Structura spiculeţului (A) şi a flori (B= la secară (după Ivanov, 1961)

a-ariste ; pe-paleea externă; pi –paleea internă; q-glumele spiculeţului; s – stigmat; f-filamentul staminei ; ant – antere; l-lodiculi; o – ovar.

126

Spicul apare la circa 40 - 50 zile de la pornirea în vegetaţie, primăvara. Secara înspică cu 10 - 15 zile înaintea grâului.

Înflorirea secarei are loc la 5 – 7 zile de la înspicare, când temperatura aerului este de 12 - 14°C, astfel că se petrece, de obicei, în orele de dimineaţă. Florile se deschid eşalonat, începând din mijlocul spicului. Durata înfloririi unei flori este de 12 - 25 minute, iar la temperaturi scăzute (8 - 10°C) ajunge la 35 - 40 minute. Înflorirea durează 3 - 4 zile pentru un spic şi 8 - 14 zile pentru o plantă (cu 3 - 4 fraţi).

La înflorire anterele ies repede din floare datorită alungirii filamentului staminelor, ceea ce favorizează polenizarea încrucişată.

Polenizarea este alogamă, anemofilă; la formele cultivate floarea este autosterilă. Polenul este dus de vânt până la 300 - 500 m, deci pentru păstrarea purităţii unui soi trebuie asigurat spaţiu corespunzător de izolare (peste 1.000 m).

Fructul la secară este golaş cu grad diferit de acoperire în pleve (fig. 3.43), de culoare verzuie până la gălbui (în cazul din urmă făina este mai albă), de forme diferite şi cu MMB 30 - 40 g, la unde soiuri ajungând la 50 g (fig. 3.44, după I. GASPAR şi L. REICHBUCH, 1978).

Fig. 3.43. Modul de acoperire a bobului Fig.3.44. Forma bobului la secară : de secară cu pleve : a-forma bobului; 1 şi 3-ovală; 2 şi 4 –alungită; a – bobul incomplet acoperit; b-bobul b-caracterul suprafeţei vârfului bobului ; complet acoperit. 1- „periuţă” bazală pronunţată ; 2 – fără „periuţă” ; 3- cu perişori mici şi rari

127

3.3.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol Clima. Perioada de vegetaţie a secarei cultivate la noi în ţară este de 280 -

290 zile. Limitele sunt însă mult mai largi, în funcţie de soi, de latitudine, altitudine şi de condiţiile de cultură. SCHREPFER (citat de V. VELICAN, 1972) arată că pentru fiecare grad de latitudine corespunde o diferenţă de 3 zile în perioada de vegetaţie, iar pentru fiecare 100 m altitudine perioada de vegetaţie creşte cu 4 – 5 zile. Dacă temperaturile medii ale lunilor mai şi iunie sunt mai reduse cu 2°C faţă de normal, perioada de vegetaţie se prelungeşte cu 7 - 10 zile.

Suma de grade pe perioada de vegetaţie este cuprinsă în limitele 1.800 – 2.100°C, în funcţie de soi şi climă.

Înfrăţirea se realizează la temperaturi cuprinse între 6 - 12°C. Pentru formarea paiului secara necesită circa 14°C, la înflorire 14 - 16°C, iar pentru formarea şi umplerea bobului, 18 - 20°C.

Secara este o plantă rezistentă la iernare, depăşind în această privinţă grâul şi orzul de toamna.

Faţă de umiditate, cerinţele secarei sunt moderate. Coeficientul de transpiraţie este de 250 - 400.

Secara reuşeşte şi în zonele mai reci şi umede. Este, deci, o pIantă care valorifică condiţiile extreme de climat secetos sau umed mai bine decât alte cereale. Umiditatea prea mare în cursul toamnei îi este dăunătoare, deoarece împiedică deshidratarea celulelor, deci pregătirea pentru iernare (călire). Având o creştere rapidă a tulpinii primăvara, secara valorifică mai bine decât alte plante rezerva de apă din timpul iernii, reuşind şi în zone mai secetoase.

Solul. Secara valorifică bine terenurile sărace, fiind puţin pretenţioasă faţă de sol, datorită sistemului radicular profund şi a capacităţii mari de absorbţie. Ea reuşeşte pe solurile unde grâul nu dă rezultate, cum sunt solurile acide (podzoluri) şi solurile nisipoase, uşor pietroase şi cele moderat alcaline. Desigur, rezultate mai bune se obţin pe soluri fertile, însă acolo este locul grâului.

3.3.1.7. Zonele ecologice Secara se cultivă în Europa până la paralela 65 (Finlanda), iar ca

altitudine până spre 2.000 m (Alpi). La noi în ţară, potenţial, secara se poate cultiva pe un areal întins, însă ea

este cultivată în principal în două zone: - pe solurile nisipoase din sudul Olteniei, vestul Transilvaniei şi nord-

estul Bărăganului; - în zonele submontane din Moldova, Transilvania, Muntenia şi Oltenia. Suprafeţe mai mici se cultivă şi în alte zone ale tării.

128

3.3.2. Tehnologia de cultivare a secarei 3.3.2.1. Rotaţia Secara este o plantă puţin pretenţioasă faţă de sol şi planta premergătoare.

Ea are un sistem radicular bine dezvoltat şi cu putere mare de absorbţie. Pe baza numeroaselor cercetări s-au stabilit premergătoarele cele mai

bune pentru secară, în diferite zone de cultură, astfel: pe soluri nisipoase leguminoasele, porumbul timpuriu şi pepeni verzi; pe solurile cernoziomoide (din nordul ţării) borceagul, inul pentru fibre şi cerealele; pentru solurile acide sărace (podzoluri şi brune podzolite) cartofii timpurii, iar pentru solurile din zona de stepă borceagul de toamnă, rapiţa, floarea-soarelui şi porumbul timpuriu.

Secara, la rândul ei, este o bună premergătoare pentru toate plantele din zona ei de cultură, deoarece eliberează terenul devreme, lasă solul curat de buruieni şi permite executarea lucrărilor solului la timp şi de bună calitate.

3.3.2.2. Fertilizarea Consumul de elemente nutritive pentru 100 kg boabe şi paiele aferente

este de 2 - 3 kg N, 1 - 1,5 kg P2O5 şi 2 - 3 kg K2O, fiind apropiat de cel al grâului. Deşi capacitatea de absorbţie a elementelor nutritive este mare, prin faptul

că secara se cultivă pe soluri sărace (nisipuri, podzoluri), reacţionează bine la îngrăşăminte.

Pe baza cercetărilor din ultimii ani, se recomandă aplicarea îngrăşămintelor în dozele prezentate în tabelul 3.18.

Superfosfatul şi sarea potasică se aplică toamna la arătură, iar azotul, fie în întregime primăvara pe solul îngheţat, fie 1/3 – 1/2 toamna la arătură, iar diferenţa primăvara la pornirea în vegetaţie.

Tabelul 3.20

Dozele de îngrăşăminte chimice la secară Dozele de substanţă activă (kg/ha) Fertilitatea

solului N P2O5 K2O

Ridicată 40-50 40-60 -

Mijlocie 50-60 50-70 40-50

Scăzută 60-80 70-90 60-80

3.3.2.3. Lucrările solului Pregătirea terenului pentru secara de toamnă se face ca şi pentru grâul de

toamnă. Trebuie, însă, ca patul germinativ să fie mai bine tasat şi mărunţit, deoarece secara formează nodul de înfrăţire mai la suprafaţă şi, deci, pericolul

129

dezgolirii lui prin tasarea solului “înfoiat” (datorită ploilor şi zăpezii) este mai mare decât la grâu.

3.3.2.4. Sămânţa şi semănatul Sămânţa trebuie să aibă puritatea de minimum 98% (lipsită de cornul

secarei), iar germinaţia să fie de peste 85%. Tratamentele la sămânţă se fac ca şi la grâu.

Epoca de semănat a secarei de toamnă este cu circa 10 zile înaintea grâului de toamnă, pentru înrădăcinare şi înfrăţire (are nevoie de 45 – 50 zile de vegetaţie), şi pentru faptul că pericolul atacului de muscă (suedeză) este minim. În zonele subcarpatice secara se seamănă între 15 - 25 septembrie, iar în zonele sudice între 25 septembrie - 5 octombrie. Semănatul prea timpuriu duce la formarea unei mase vegetative prea bogate, plantele fiind mai expuse asfixierii sau epuizării sub stratul gros de zăpadă.

Densitatea recomandată pentru secară este de 500 - 600 boabe germinabile la m2.

Distanţa între rânduri este de 12,5 cm, ca şi la grâu. Adâncimea de semănat: 2 - 3 cm pe solurile grele, 3 - 4 cm pe solurile

mijlocii şi 5 - 6 cm pe solurile uşoare. Deoarece secara formează nodul de înfrăţire mai la suprafaţă, nu este justificat semănatul la adâncime mai mare. Un semănat mai adânc de 2 - 3 cm, pe soluri mai grele şi umede, duce la întârzierea răsăririi, reducerea densităţii şi apariţia atacului de fuzarioză.

Cantitatea de sămânţă la hectar este în funcţie de densitatea stabilită, de MMB şi valoarea culturală, fiind cuprinsă între 140 - 200 kg/ha. La secara poliploidă (cu MMB de circa 50 g) cantitatea de sămânţă este mai mare. Cantitatea de sămânţă se măreşte cu 10 – 15%, când secara se seamănă mai târziu sau într-un pat germinativ mai puţin corespunzător.

3.3.2.5. Lucrările de îngrijire Sunt ca şi cele pentru grâul de toamnă, fiind executate după aceeaşi

tehnică şi cu aceleaşi mijloace. Deşi secara este o plantă cu o bună rezistenţă la iernare, se impune un control permanent al semănăturilor pe timpul iernii, deoarece cultivându-se în zone submontane şi stând mai mult timp sub zăpadă, plantele sunt expuse mai mult mucegaiului de zăpadă şi autoconsumului, mai ales dacă plantele au intrat în iarnă cu o masă vegetativă prea bogată. De asemenea, la secară, nodul de înfrăţire fiind mai la suprafaţă, plantele sunt mai expuse dezrădăcinării. În primul caz se impune fertilizarea suplimentară cu azot la ieşirea din iarnă, iar în al doilea caz tăvălugirea semănăturii, la desprimăvărare.

Erbicidele, dozele şi tehnica aplicării lor sunt ca şi la grâu. Având un ritm de creştere rapid, secara luptă bine cu buruienile (înăbuşe chiar şi pălămida), obţinându-se, în general, culturi curate.

Irigarea secarei, unde este cazul, se face în condiţiile prezentate la grâul de toamnă.

130

3.3.2.6. Recoltarea Se execută cu combina, când umiditatea boabelor este de 14%. Dacă

umiditatea depăşeşte 15%, sămânţa se va usca la soare sau în uscătoare, pentru a putea fi păstrată în condiţii bune. Tehnica de recoltare este cea prezentată la grâu, cu unele particularităţi.

Deoarece secara înfrăţeşte, practic, toamna, ritmul de creştere, primăvara, fiind rapid la toi fraţii, ea ajunge mai uniform (şi cu 5 - 7 zile mai repede) decât grâul la maturitate. Boabele fiind mai puţin prinse în palee, pericolul de scuturare este mai mare decât la grâu. Secara se recoltează cu combina la sfârşitul coacerii în pârgă.

Secara având talia mai mare decât grâul, pentru a nu înfunda combina, miriştea se taie mai sus (luând circa 80 - 100 cm din lungimea plantelor), iar în unele situaţii lăţimea brazdei trebuie să fie mai mică.

Producţia de boabe este mai mică decât la grâu, atât pe plan mondial, cât şi la noi în ţară; aceasta şi din cauza cultivării secarei în condiţii pedoclimatice mai vitrege decât grâul de toamnă. Potenţialul de producţie al actualelor soiuri de secară este de peste 60 q/ha (400 spice/m2 cu 1,5 – 2 g fiecare).

La noi în ţară, în arealul ei de cultură (podzoluri, nisipuri), secara dă producţii de 30-50 q/ha boabe, însă media pe ţară este mai mică (circa 20 q/ha). Producţia de paie la secară este de circa două ori mai mare decât producţia de boabe.

3.4. TRITICALE 3.4.1. Importanţă. Biologie. Ecologie 3.4.1.1. Importanţă Triticale este o cereală nouă, creată de om prin hibridare între genurile

Triticum şi Secale (fiind, din punct de vedere genetic, un amfidiploid între grâu şi secară).

Prin realizarea acestor hibrizi s-a urmărit obţinerea unei noi plante de cultură cu însuşiri utile în producţia agricolă, moştenite de la grâu şi secară. Pe lângă păstrarea însuşirilor valoroase ale grâului, s-a urmărit transmiterea unor caractere favorabile ale secarei, intre care: precocitatea; numărul mare de spiculeţe în spic; păstrarea germinaţiei o perioadă mai lungă; valorificarea condiţiilor mai vitrege da cultură, cum ar fi solurile sărace şi clima mai aspră (ger, strat gros de zăpadă, seceta şi arşiţa, umiditatea excesivă etc.).

Boabele de triticale se utilizează în hrana animalelor (păsărilor, porcilor etc.), a omului (soiurile cu însuşiri de panificaţie mai bune), în producerea de malţ pentru fabricarea berii, în industria spirtului sau amidonului etc. Sub formă de masă verde sau însilozată, triticale se poate folosi ca furaj în hrana animalelor, formele de toamnă fiind foarte productive (peste 40 t masă verde la ha). Perspective mai largi pentru această nouă cereală (triticale) s-au deschis după

131

înlăturarea unor “defecte” ca: sensibilitatea la cădere, sterilitatea parţială a spicelor, umplerea defectuoasă a bobului, precum şi prin îmbunătăţirea unor însuşiri privind compoziţia chimică a bobului, pentru a putea fi utilizate diferenţiat: în panificaţie, în furajare, în industria alcoolului şi a amidonului etc.

În diferite ţări sunt de mai mult timp în cultură forme de triticale: în Suedia se cultivă pe soluri uşoare mai puţin favorabile grâului, în Canada se cultivă în principal ca plante furajere, în Rusia este răspândită în zone mai nordice etc. Triticale este în curs de introducere în cultură sau extindere şi în alte ţări.

3.4.1.2. Compoziţie chimică Principalele componente chimice ale boabelor de triticale se situează între

valorile grâului şi secarei, după cum atestă şi rezultatele pentru condiţiile din ţara noastră obţinute la S.C.A. Suceava (tab. 3.21, după I. GAŞPAR şi colab., 1986; C. VASILICĂ, 1991). Faţă de aceste valori medii se înregistrează fluctuaţii destul de mari, determinate de soiul cultivat şi de condiţiile de climă şi sol.

Soiurile şi liniile de triticale cultivate în prezent dau un randament de făină mai redus (şi dau o cantitate mai mare de tărâţe) decât grâul (conţinutul de tărâţe este de circa 28% la grâu şi de 34 – 42% la triticale). Făina de triticale are însuşirile de panificaţie inferioare făinii de grâu, faţă de care are calităţi mai reduse a glutenului. Tabelul 3.21

Compoziţia chimică a boabelor de triticale, grâu şi secară % din s.u. a boabelor: % din total proteine: Componentul grâu triticale secară

Componentul (aminoacidul) grâu triticale secară

Protide brute 14,6 14,2 11,9 Lizina 3,03 3,44 4,50 Amidon 62,8 62,0 59,1 Triptofan 0,86 1,03 0,77 Grăsimi brute 1,8 1,6 1,7 Cistina 2,15 3,38 2,87 Cenuşă 2,2 2,0 1,9 Histidina 1,43 1,49 1,53

Tirozina 1,42 1,31 1,88 Alanina 2,87 4,08 3,54

3.4.1.3. Răspândire După datele FAO 205, suprafaţa cultivată cu triticale, în prezent în lume,

depăşeşte 35 milione de hectare, cu tendinţa de extindere în zonele cu soluri şi climă neprielnice grâului şi secarei. Producţia medie la hectar a fost de 3836 kg/ha. Polonia a cultivat 1,15 mil. ha, cu 3237 kg/ha, iar Germania 0,482 mil.ha, cu 5685 kg/ha.

În România, triticale se cultivă pe 15 - 20 mii de ha, apreciindu-se că suprafaţa se poate extinde până la circa 150 mii ha, în condiţii mai puţin favorabile grâului şi orzului.

3.4.1.4. Sistematică. Soiuri

132

Sistematică. Triticale (Triticosecale Wi!ttmack) aparţine fam. Poaceae (Gramineae), tribul Hordeae. După provenienţa genetică, formele de triticale pot fi:

- octoploide (2n = 56), obţinute prin încrucişarea speciei Triticum aestivum (2n = 42, aparţinând genomurilor A, B, D) cu Secale cereale (2n = 14, aparţinând genomului R);

- hexaploide (2n = 42), care provin din încrucişarea speciilor de grâu tetraploide (2n = 28, aparţinând genomurilor A, B) cu secara (2n = 14, aparţinând genomului R);

- tetraploide (2n = 28) create prin încrucişarea formelor hexaploide de triticale cu secara diploidă, urmată de autopolenizarea plantelor în F1 (hibridarea speciilor de grâu diploide cu secara a dat urmaşi sterili, nefiind folosită pentru crearea formelor tetraploide de triticale).

Dintre cele trei forme de triticale prezentate, cele tetraploide au un potenţial productiv mai scăzut decât cele octoploide şi hexaploide. Formele octoploide au, la rândul lor, unele însuşiri negative, între care fecunditatea mai slabă şi aspectul exterior nesatisfăcător al bobului. Formele hexaploide de triticale au cea mai mare perspectivă, fiind mai stabile şi mai productive, prezentând o vigoare vegetativă evidentă a plantelor, fertilitate mai ridicată, rezistenţă mai bună a plantelor la iernare, cădere şi boli etc., însă au o calitate panificabilă mai slabă a boabelor decât formele de triticale octoploide (care au şi genomul D de la grâul comun).

Soiurile create şi omologate în ţara noastră sunt prezentate în tabelul 3.22 (Lista oficială a soiurilor şi hibrizilor de plante de cultură din România).

Tabelul 3.22 Soiurile de triticale cultivate în România

Denumirea soiului Tipul soiului Ţara de origine Anul

înregistrării Anul

reînscrierii Menţinătorul

soiului Colina de toamnă România 1993 ICCPT Fundulea Plai de toamnă România 1992 ICCPT Fundulea Silver de toamnă România 1992 SCA Suceava Titan de toamnă România 1998 ICCPT Fundulea Ţebea de primăvară România 1991 2001 SCA Turda Gorun de toamnă România 2005 ICDA Fundulea

133

3.4.1.5. Particularităţi biologice Însuşirile plantelor de triticale

sunt asemănătoare cu cele ale grâului şi secarei; germinaţia şi răsărirea plantelor de triticale se petrece în timp mai scurt decât la grâu.

Rădăcina este bine dezvoltată putând valorifica solurile cu condiţii mai puţin favorabile (fig. 3.45 şi 3.46, după I. GAŞPAR şi G. BUTNARU, 1985).

Înfrăţirea începe la 12 - 15 zile de la răsărire (capacitatea de înfrăţire este superioară grâului şi apropiată de cea a secarei), iar alungirea paiului începe la 10 - 15°C, decurgând asemănător cu a secarei.

Tulpina (paiul) are înălţimea variabilă, de la 40 - 50 cm până la 120 - 150 cm şi chiar mai mult. Sunt mai valoroase formele cu înălţimea de 90 - 100 cm, cele mai înalte având rezistenţa mai slabă la cădere.

Înspicarea are loc la 188 - 195 zile după răsărire, iar înflorirea la 7 - 10 zile de la înspicare. Polenizarea este autogamă, în proporţie de circa 85%.

Spicele au forme şi dimensiuni diferite (fig. 3.47 şi 3.48, după I. GAŞPAR, G. BUTNARU 1985). Ele pot fi laxe (de tip speltoid), cu 29 - 30 de spiculeţe, compacte (de tip durum sau turgidum), cu 40 - 42 spiculeţe şi mijlociu de compacte, cu 33 – 36 spiculeţe. Spiculeţele au 3 – 9 flori (fig. 3.49 şi 3.50, după RIGHIN şi ORLOVA, 1977 citaţi de I. GAŞPAR şi G. BUTNARU, 1985), din care se formează 3 - 5 boabe.

Formarea şi umplerea boabelor se petrece în ritm mai intens în primele 35 zile după fecundare, apoi ritmul scade; la multe soiuri la maturitate, boabele devin zbârcite (fenomen condiţionat genetic). Acest defect cât şi încolţirea boabelor în spic (pe vreme ploioasă la recoltare) constituie neajunsuri ale acestei plante.

Fructul (bobul) de triticale este asemănător (morfologic) cu formele parentale, având la maturitate 10 - 12 mm lungime şi 2 - 3 mm diametru, MMB de 32 - 60 g, iar MH de 76 - 78 kg.

Triticale regenerează bine după cosire, putându-se obţine după o producţie de masă verde (aprilie) încă o recoltă pentru nutreţ-siloz sau chiar de

Fig. 3.45. Înrădăcinarea şi nodul de

înfrăţire la Triticale: a – rădăcini embrionare; b – nodul de

înfrăţire şi apariţia de rădăcini coronare.

Fig. 3.46. Dezvoltarea sistemului

radicular la Triticale:

134

Fig. 3.47. Variabilitatea spicului la Triticale Fig. 3.48. Structura spicului la Triticale;

1 - rahisul; 2, 3 – spiculeţe; 4 – fragment de rahis şi modul de aşrzare a spiculeţelor

Fig. 3.49. Forma glumei şi glumelei; 1 – grâu; 2 – secară; 3 – Triticale

Fig. 3.50 Androcelu şi gineceul la Triticale; 1 – grâu; 2 – Triticale; 3 – secară.

3.4.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol Triticale are perioada de vegetaţie 220 - 260 zile, în funcţie de soi şi

condiţiile de climă. Suma de grade pe perioada de vegetaţie (suma mediilor zilnice mai mari

de +5°C) este de 1200 - 1390°C. Între semănat şi răsărire necesită circa 120°C. Înfrăţirea se petrece la 10 - 14°C. Rezistenţa la iernare este similară cu cea a secarei. Când masa vegetală la intrarea în iarnă este prea abundentă, rezistenta la iernare se reduce mult. În perioada de înspicare şi înflorire triticale nu suportă temperaturile scăzute. În faza formării şi umplerii bobului triticale are nevoie de temperaturi moderate, cultura realizând producţii ridicate în zone răcoroase.

Cerinţele faţă de umiditate la triticale sunt mai ridicate decât ale secarei, având ca faze critice faţă de apă perioada dintre alungirea paiului şi formarea bobului. Seceta la alungirea paiului duce la degenerarea spiculeţelor de la baza

135

spicului, iar seceta, la înflorire, conduce la sterilitatea spiculeţelor din partea superioară a spicului. Formele mai timpurii sunt mai puţin sensibile la secetă, însă mai puţin productive.

Triticale se poate cultiva pe soluri diferite ca textură şi fertilitate. Valorifică bine solurile sărace, acide (cu pH peste 4,5) sau alcaline, cele nisipoase, uşoare etc.

3.4.1.6. Zone ecologice Zonele favorabile de cultură pentru triticale sunt (după I. GAŞPAR şi GR.

BUTNARU, 1985 etc.): - zona I cuprinde toate zonele colinare, de podiş, submontane,

depresiunile intramontane şi zonele cu terenuri nisipoase. Pe solurile sărace din zonele umede şi răcoroase ale Transilvaniei, din nord-vestul ţării, nordul Moldovei şi zonele colinare din Muntenia şi Oltenia, triticalele asigură producţii mai mari cu circa 20% faţă de grâu, fiind recomandabilă extinderea sa pe 25 – 40% din suprafaţa cu grâu şi orz din aceste zone (circa 150 mii ha);

- zona a II-a cuprinde Câmpia Română, Dobrogea, Câmpia Banatului, estul Moldovei şi Câmpia Transilvaniei, unde triticale se cultivă pe suprafeţe restrânse (condiţiile fiind favorabile pentru grâu şi orz), prezentând interes ca plantă furajeră.

3.4.2. Tehnologia de cultivare a triticalei 3.4.2.1. Rotaţie Pentru a se putea însămânţa în perioada optimă, triticale se amplasează în

rotaţie după plante premergătoare care eliberează terenul mai timpuriu: leguminoase anuale şi perene, in pentru fibre şi ulei, rapiţă, cartof şi porumb timpuriu, floarea-soarelui şi sfeclă pentru zahăr recoltate timpuriu, cânepă pentru fibre etc. Triticale nu se cultivă după cereale de toamnă sau de primăvară, datorită în special sensibilităţii la fuzarioză.

3.4.2.2. Fertilizare Triticale are următorul consum specific pentru 1.000kg boabe: 28 kg N,

10 kg P2O5 şi 31 kg K2O (GH. BÎLTEANU, 1989). Deoarece soiurile actuale de triticale cultivate în ţara noastră au rezistenţă la cădere inferioară grâului (având talia mai înaltă), un sistem radicular bine dezvoltat şi cu putere mare de valorificare a elementelor nutritive din sol, dozele de fertilizare trebuie să fie moderate, în funcţie de fertilitatea solului (tab. 3.23, după C. VASILICĂ, 1991). Fosforul şi potasiul se aplică sub arătură, iar azotul se fracţionează în două reprize: 1/3 toamna şi 2/3 primăvara (la începutul alungirii paiului).

136

Tabelul 3.23

Dozele de îngrăşăminte la triticale (kg/ha)

Fertilitatea solului N P2O5 K2O Scăzută 80 – 100 70 – 90 50 – 60 Mijlocie 70 – 80 60 – 70 40 – 50 Ridicată 60 – 70 40 – 60 -

3.4.2.3. Lucrările solului Lucrările de bază, cât şi cele privind pregătirea patului germinativ pentru

triticale sunt similara cu cele care se efectuează pentru grâul de toamnă. 3.4.2.4. Sămânţa şi semănatul Sămânţa de triticale trebuie să aibă germinaţia peste 85%. Înaintea

semănatului sămânţa se tratează cu produsele şi în dozele folosite la grâul de toamnă.

Epoca de semănat este între 15 septembrie - 1 octombrie în zonele mai reci (colinare) ale ţării şi 1 - 10 octombrie în zonele mai calde din sudul şi vestul ţării. Semănatul mai timpuriu reduce rezistenţa la iernare, iar întârzierea semănatului nu permite înfrăţirea şi călirea normală a plantelor, având efecte negative asupra rezistenţei la ger, a înfrăţirii şi a capacităţii de producţie.

Adâncimea de semănat este 5 - 7 cm, în funcţie de textura şi umiditatea solului.Densitatea la semănat este cuprinsă între 450 - 650 boabe germinabile la m2.Distanta între rânduri este de 12,5 cm.Cantitatea de sămânţă la hectar este cuprinsă între 230 - 280 kg, în funcţie de densitate, mărimea seminţelor şi de sămânţa utilă.

3.4.2.5. Lucrările de îngrijire Obiectivele şi tehnica de aplicare a lucrărilor de îngrijire pentru triticale

sunt similare cu cele prezentate la grâul de toamnă. O atenţie deosebită trebuie să se acorde prevenirii căderii plantelor, respectării dozelor şi momentul optim de erbicidare în timpul vegetaţiei (sfârşitul înfrăţitului - sfârşitul alungirii primului internod al paiului), pentru a preveni efectele fitotoxice ale erbicidelor.

Irigarea se face ca şi la grâul de toamnă, aplicându-se în zonele şi în toamnele secetoase o udare de răsărire (cu 300 - 400 m3 apă la ha), iar în timpul vegetaţiei se menţine umiditatea solului la plafonul minim de peste 50% al I.U.A. (cu 1 - 2 udări, folosind 500 - 800 m3 apă/ha în timpul fazelor critice pentru apă).

3.4.2.6. Recoltare Triticale se recoltează la începutul coacerii depline a boabelor, însă nu se

întârzie recoltarea peste această fază deoarece se produc pierderi. Triticale, fiind mai sensibilă la încolţirea în spic (în zonele şi în anii ploioşi), se recoltează înainte

137

ca umiditatea seminţelor să scadă sub 16%. Combinele se reglează corespunzător, ţinând cont de faptul că triticale se

treieră, în general, mai greu decât grâul şi secara, iar boabele sunt sensibile la fisurare. Producţiile realizate de triticale în ţara noastră sunt de 4.000 – 6.000 kg boabe/ha.

3.5. ORZUL

3.5.1. Importanţă. Biologie. Ecologie 3.5.1.1. Importanţă Orzul se numără printre cele mai vechi plante luate în cultură. Sunt

menţiuni că el s-a cultivat din epoca de piatră, o dată cu primele începuturi ale agriculturii.

Orzul se cultivă de circa 12.000 de ani (V. VELICAN, 1972). Cu 7.000 de ani înaintea erei noastre se crede că orzul era cultivat pe scară largă (L. DRĂ-GHICI şi colab., 1975). La chinezi, orzul era trecut printre cele cinci plante sfinte.

Orzul are multiple întrebuinţări: în alimentaţia omului, în furajarea animalelor şi în industrie.

În alimentaţia omului, orzul deţine încă un loc însemnat în zonele unde cultura are o pondere mai mare. Şanse de reuşită mai bună o are cultura orzului (faţă de celelalte cereale) în unele zone cu condiţii de vegetaţie extreme, cum sunt cele de dincolo de Cercul Polar (reg. Arhanghelsk etc.) cele de la mare altitudine (Tibet, Pundjab etc.), sau cele din nordul Africii (Algeria, Maroc etc.) (N. ZAMFIRESCU şi colab., 1965). Chiar şi în aceste zone se caută înlocuirea din alimentaţie a pâinii de orz, care are calităţi slabe (sfărmicioasă, necrescută, greu digestibilă), datorită lipsei glutenului, cu pâinea de grâu sau cu pâinea din amestec de făină de grâu şi orz.

Orzul este folosit, însă, în alimentaţia omului sub formă de arpacaş („surogat de orez”).

Crupele obţinute din boabe de orz (prin “perlare") se folosesc la prepararea supelor şi sosurilor, iar măcinate (făină sau floricele) se folosesc în hrana sugarilor şi la prepararea unor specialităţi. Prin prelucrarea unor malţuri speciale de orz se obţin: înlocuitori de cafea, diverse preparate din lapte cu malţ, făină din malţ pentru îmbunătăţirea celei de grâu şi în prepararea unor alimente, siropuri de malţ pentru obţinerea fulgilor de cereale, a dulciurilor, a prafurilor de copt şi a unor medicamente.

Largă utilizare are orzul în furajarea animalelor. Substanţele nutritive din boabele de orz au o valoare nutritivă ridicată şi o

bună digestibilitate. Boabele de orz reprezintă un furaj concentrat foarte bun pentru animalele puse la îngrăşat, cele producătoare de lapte şi animalele tinere. El poate intra în raţia de concentrate în proporţie de 20 – 25% în hrana păsărilor, 25 – 30% pentru tineretul

138

diferitelor specii, animale în gestaţie şi reproducători masculi, 30 – 35% la animale în lactaţie, 30 – 40% pentru animalele de tracţiune şi 50 – 70% în raţia porcilor puşi la îngrăşat (L. DRĂGHICI şi colab., 1975).

Tărâţele de orz au o bună valoare furajeră, conţinând 126 g proteină digestibilă şi 0,86 unităţi nutritive la kg.

Orzul este folosit în furajarea animalelor, singur sau în amestec (borceag de toamnă) sub formă de masă verde, siloz sau fân.

Paiele de orz depăşesc valoarea nutritivă a celor de grâu, ovăz şi secară, fiind folosite ca un bun nutreţ fibros. Pleava uscată, datorită asperităţilor, irită mucoasa tubului digestiv al animalelor; de aceea, se foloseşte numai în amestec cu furaje suculente, concentrate sau cu borhoturi.

Colţii (germenii) de malţ şi borhotul de bere au o bună valoare furajeră, contribuind la stimularea producţiei de lapte a vacilor.

În obţinerea malţului pentru fermentarea unor băuturi, orzul este folosit din vechime, având o largă utilizare şi în zilele noastre.

La germinaţia boabelor de orz în germeni apar enzimele alfa si beta-amilaza (în cantitate mai mare decât la grâu şi secară etc.), care participă în procesul de hidrolizare a amidonului în glucide simple, fermentescibile.

Orzul este utilizat la fabricarea berii şi din considerentul că paleele ce acoperă boabele le apără de vătămări în manipulări, iar pe de altă parte, acestea, au rol de „filtru” în timpul separării substanţelor solubile. Orzoaica, datorită uniformităţii boabelor, a conţinutului mai scăzut în proteine şi mai bogat în amidon, este materia primă cea mai bună la fabricarea, berii.

Boabele de orz se folosesc ca materie primă şi în industria alcoolului, dextrinei, glucozei etc.

3.5.1.2. Compoziţie chimică Compoziţia chimică a boabelor şi paielor de orz este prezentată în tabelul

3.24., iar conţinutul în amidon şi proteină a orzului şi orzoaicei în tabelul 3.25. (după I. DRĂGHICI şi colab., 1975).

Tabelul 3.24

Compoziţia chimică a boabelor şi paielor de orz. Valorile medii(în %) la: Specificare boabe paie

Apă 13,92 13,15 Proteină brută 10,53 2,87 Grăsime totală 2,08 1,40 Substanţe extractive neazotate 66,18 39,94 - din care amidon 55,16 - Celuloză 4,85 38,65 Cenuşă 2,78 4,45

139

Tabelul 3.25 Conţinutul boabelor în substanţe proteice şi amidon la orzul de toamnă şi

orzoaica de primăvară Proteină % S.U. Amidon % S.U. Forma de cultură minimă medie maximă minimă medie maximă

Orz de toamnă (32 de soiuri) 10,86 13,29 14,08 54,94 56,33 59,79

Orzoaică de primăvară (73 de soiuri) 9,48 11,61 13,08 57,23 59,60 62,28

Calitatea orzului se apreciază în funcţie de utilizări. Astfel, orzul furajer trebuie să aibă boabele bogate în proteine, substanţe extractive neazotate şi grăsimi, iar celuloza să fie în proporţie mai redusă. Ca valoare nutritivă orzul este superior porumbului, conţinând în cantitate mai mare aminoacizii lizină şi triptofan.

Orzul pentru bere trebuia să aibă un conţinut scăzut în proteină(10 - 12%), deoarece aceasta îngreunează limpezirea berii, precum şi un conţinut cât mai mare de amidon, de care depinde extractul berii. În acest sens, calităţi mai bune întruneşte orzoaica. Orzoaica pentru bere, pe lângă conţinutul chimic amintit (mai puţine proteine şi mai mult amidon), este necesar să aibă boabe mari (MMB 40 – 48 g), uniforme, cu încolţire uniformă şi energie germinativă mare, încât obţinerea malţului să se facă în timp scurt (altfel se poate mucegăi şi putrezi).

Orzul alimentar pentru arpacaş, surogat de cafea etc. trebuie să aibă boabe mari, golaşe, cu conţinut proteic ridicat, şi procent cât mai redus de plevi. După cum s-a arătat, calitatea panificabilă a făinii de orz este slabă, fiind lipsită de gluten.

3.5.1.3. Răspândire În 2005 suprafaţa cultivată cu orz pe glob a fost de 56,47 milioane ha, iar

producţia medie de 2663 kg&ha (FAO 2005). Suprafeţe mai mari cultivă Federaţia Rusa (9,6 mil.ha), Canada (3,8 milioane ha), S.U.A. (1,3 milioane ha) Turcia (3,6 milioane ha), Spania (3,15 milioane ha), Germania (1,9 milioane ha), Franţa (1,6 milioane ha) etc. în 2005.

Dinamica suprafeţelor şi a producţiei la orz şi orzoaică la noi, în ţară se prezintă în tabelul 3.26.

Înainte de anul 1940 se cultiva, în principal, orz de primăvară. După 1945 s-au extins în cultură „orzurile umblătoare”, putând fi semănate toamna sau primăvara. După 1950 a crescut treptat ponderea orzului de toamnă, înlocuindu-l pe cel de primăvară mai puţin productiv. Noile soiuri de orz de toamnă sunt foarte productive. Ca formă de primăvara a rămas numai orzul cu două rânduri (orzoaica), deţinând o pondere mică din suprafaţa totală cultivată cu orz în ţara noastră.

140

Tabelul 3.26. Suprafaţa şi producţia la orz şi orzoaică în România

Specificare 1938 1950 1960 1970 1980 1990 2000 2005

Suprafaţa cultivată (mii ha) 692,4 534,3 265,7 288,5 809,5 749,0 411,9 472,0

Producţia totală (mii tone) 501,6 324,9 405,0 513,5 2348,7 2679,6 867,0 1134,6

Producţia medie (k/ha) 724 608 1524 1780 2902 3177 2105 24,04

3.5.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri. Sistematică. Cu clasificarea orzului (Hordeum) s-au ocupat mulţi

cercetători, părerile fiind uneori diferite. Specia de orz cultivată, H. sativum Jessen, sau H. vulgare L. (în sens larg,

după MANSFELD, 1950), cuprinde următoarele convarietăţi (după MANSFELD, 1950, citat de L. DRĂGHICI şi colab., 1975)

Fig. 3.51. Spiculeţe de orz, convar.

hexastichum: a – spiculeţ central; b – spiculeţ lateral; c – arista; d – glume; e – dintele glumei

aristiform

Fig. 3.52. Diagrama aşezării spiculeţelor în spicul de orz:

a – Convar. distichum; b – Hordeum vulgare (cu patru muchii); c - Hordeum vulgare

(cu şase muchii). - Convarietatea hexastichon Alef. (sin hexastichum), care cuprinde orzuri

cu câte trei spiculeţe fertile la un călcâi al rahisului (fig. 3.51., după W. LEONARD şi J. MARTIN, 1963, citat de GH. BÎLTEANU, 1998). Cele cu spicul lax au aspect de patru rânduri, iar cele cu spicul dens de şase rânduri, dar în realitate toate au tripleta fertilă (fig. 3.52., după N. ZAMFIRESCU, 1965);

- Convarietatea intermedium Körn., cu spiculeţele centrale fertile (hermafrodite), iar cele laterale total sau parţial sterile;

141

- Convarietatea distichon Alef. (sin. distichum), are spiculeţele centrale fertile (hermafrodite), iar cele laterale sterile (incomplet alcătuite) (fig. 3.52. şi fig. 3.53.; după L. TONIOLO, 1981, citat de GH. BÎLTEANU, 1998);

- Convarietatea deficiens Voss, cu spiculeţele centrale fertile (hermafrodite), iar cele laterale incomplete şi sterile, de obicei reduse la prezenţa glumelor.

Apar şi forme intermediare între convarietăţile amintite, acestea fiind considerate convarietate aparte („conv. labile”).

Cele patru convarietăţi principale, prezentate mai sus, au numeroase varietăţi deosebite după caracterele plevelor, aristelor şi boabelor. În cultură sunt soiuri care se încadrează în varietăţile aparţinând la două convarietăţi: hexastichum şi distichum. Boabele orzului cu două rânduri se deosebesc de cele ale orzului cu şase rânduri şi prin faptul că perişorii „penei bazale” sunt mai lungi (fig. 3.54., după GH. BÎLTEANU, 1998).

Fig. 3.53. Spic (A) şi spiculeţe (B, C) de orz, covar. distichum:

1 – spiculeţ central fertil; 2 – spiculeţe laterale sterile.

Fig. 3.54. Pana bazală la boabele de orz: A – la H.v. convar distichum; B – la H.v.

convar. hexasticum.

Soiurile de orz şi orzoaică cultivate la noi în ţară se încadrează în: - Convar. distichon (orzoaică)

- var. nutans (spic lax) - var. erectum (spic dens)

- Convar. hexastichon (orzul comun) - var. pallidum (spic lax) - var. parallelum (spic dens)

Cele patru varietăţi menţionate mai sus au bobul gălbui, îmbrăcat în palei de culoare gălbuie şi au aristele aspre.

Originea. Forma ancestrală şi „centrele genetice” au fost mult comentate, emiţându-se diverse păreri. Astfel, COVAS (1950) stabileşte că orzurile cultivate cu două şi şase rânduri au ca punct de plecare H. spontaneum. Centrele genice ale orzului (după VAVILOV, 1928) sunt următoarele:

142

- Centrul est-asiatic (din Tibet până in Japonia), unde s-au format orzurile cu 6 rânduri, aristate, cu bobul îmbrăcat, orzul mutic sau cu arista trifurcată şi orzul golaş (care în zonele înalte este cereală panificabilă).

- Centrul vest-asiatic (Orientul Apropiat), unde s-au format în primul rând orzurile cu 2 rânduri. Aici se află răspândit orzul sălbatic cu 2 rânduri (H. spontaneum).

- Centrul african (etiopian), unde se întâlneşte o mare variabilitate de forme cu 6 rânduri, cu 2 rânduri şi intermediare şi de culori diferite a spicelor şi boabelor.

Soiurile. Cele cultivate la noi în ţară se prezintă în tabelul 3.27. (Lista oficială a soiurilor-hibrizilor de plante de cultură din România. La noi în ţară sunt în cultură soiuri de orz (cu 6 rânduri) de toamnă şi de orzoaică (cu 2 rânduri) de toamnă şi de primăvară. Orzul cu 6 rânduri de primăvară s-a scos din cultură, fiind depăşit în producţie de orzul de toamnă.

Tabelul 3.27. Soiuri de orz şi orzoaică cultivate în România Nr. crt. Soiul Tipul soiului Ţara de

origine Anul înregi-

strării.

Anul reân-scrierii

(radierii)

Menţinătorul soiului

0 1 2 3 4 5 6 Soiuri de orz

1 Adi de toamnă România 1993 - ICCPT Fundulea 2 Andrei de toamnă România 1998 - ICCPT Fundulea 3 Balkan de toamnă Franţa 1997 - Roman-Verneuil 4 Compact de toamnă România 1998 - ICCPT Fundulea 5 Dana de toamnă România 1993 - ICCPT Fundulea 6 Glenan de toamnă Franţa 1995 - Roman-Verneuil 7 Mădălin de toamnă România 1994 - ICCPT Fundulea 8 Miraj de toamnă România 1974 radiat 1999 - 9 Orizont de toamnă România 1996 - ICCPT Fundulea

10 Precoce de toamnă România 1986 1996 ICCPT Fundulea 11 Sonora de toamnă Franţa 1996 - Roman-Verneuil 12 Liliana de toamnă România 2003 ICDA Fundulea 13 Nelly de toamnă Germania 2005 Nord SAAT 14 Premier de toamnă România 2004 ICDA Fundulea

Soiuri de orzoaică de toamnă 1 Andra de toamnă România 1994 - ICDA Fundulea 2 Kelibia de toamnă Franţa 1995 Roman-Verneuel 3 Krstal de toamnă Serbia 1998 C.A.T.R Zafecar 4 Laura de toamnă România 1992 ICDA Fundulea 5 Novosadski 293 de toamnă Serbia 1997 ICCL Novi Sad 6 Amilis de toamnă Franţa 1999 Poman Verneuel 7 Ladoga de toamnă Germania 2003 NSG

Soiuri de orzoaică de primăvară 1 Aurora de primăvară România 1992 2 Daciana de primăvară România 1999 SCDA Turda 3 Ditta de primăvară Germania 1995 radiat 2004 Saten Union 4 Farmec de primăvară România 1995 radiat 2004 SCDA Suceava 5 Maria de primăvară România 1998 SCDA Suceava

143

Fig. 3.55. Germinaţia bobului de orz.

6 Tremois de primăvară Franţa 1995 radiat 2004 Roman Verneuil 7 Anabel de primăvară Germania 2002 Nord Saat 8 Avânt de primăvară România 2001 radiat 2004 SCDA Suceava 9 Barke de primăvară Germania 2001 S.J.B.G

10 Cecilia de primăvară Franţa 2000 Verneuil Semences 11 Danuta de primăvară Germania 2002 Nord Saat 12 Narcisa de primăvară România 2004 SCDA Suceava 13 Romaniţa de primăvară România 2004 SCDATurda 14 Scarlett de primăvară Germania 2001 S.J.B.G. 15 Stindard de primăvară România 2003 SCDA Suceava 16 Suceava 3 de primăvară România 2003 SCDA Suceava 17 Succes de primăvară România 2002 SCDA Suceava 18 Thuringia de primăvară Germania 2000 Saaten Union 19 Florina de primăvară România 2002 SCDA Turda 20 Jubileu de primăvară România 2003 SCDA Turda 21 Adonis de primăvară Anglia 2005 Nickersen Seed 22 Aspen de primăvară Anglia 2005 Nickersen Seed 23 Auriga de primăvară Germania 2005 Nord Saat 24 Ursa de primăvară Germania 2005 Nord Saat

3.5.1.5. Particularităţi biologice

Temperatura minimă de germinaţie este de 3 – 4° C, optima 20°C, maxima 28 – 30° C, iar cantitatea de apă de circa 48% din masa boabelor. Orzul are germinaţie bipolară (fig. 3.55.).

Rădăcinile embrionare (în număr de 5 – 8, fig. 3.55.) ajung la 15 – 30 cm în sol şi rămân active mult timp după apariţia rădăcinilor coronare. Rădăcinile co-ronare pătrund în sol până la 60 sau chiar 100 cm (în diametru ocupă circa 90 cm), însă cea mai mare parte se răspândesc până la 25 cm adâncime. Sistemul radicular al orzului este mai redus (8,7% din masa totală a plantei) decât al grâului, secarei sau ovăzului (9,8 – 10% din masa plantei) şi cu putere mai slabă de solubilizare şi absorbţie a substanţelor nutritive din sol. La înfrăţire, fiecare „frate” formează rădăcini proprii, ca şi la grâu, secară şi ovăz.

Orzul are puterea de străbatere a solului mai redusă decât alte cereale. Semănat prea adânc (6 – 7 cm), dacă solul formează crustă puternică, deseori colţul nu poate să răsară (L. DRĂGHICI şi colab., 1975).

Înfrăţirea începe după apariţia frunzei a 3-a, durează circa 2 – 3 săptămâni şi se petrece în condiţii bune, la temperatura de 8 – 12°C şi la umiditatea solului de 60 – 80 % din capacitatea de câmp. Ea este influenţată de epoca, adâncimea şi densitatea de semănat, de fertilizare, ca şi la celelalte cereale.

Orzul de toamnă are înfrăţirea mai bună decât cel de primăvară. La orzoaică înfrăţirea este recomandabil să fie mai slabă, pentru a nu reduce uniformitatea plantelor şi, respectiv, a boabelor.

144

Împăierea începe când primordiile spicului se află la circa 5 cm faţă de nivelul solului. Pentru a forma paiul şi spicul, orzul de toamnă trebuie să parcurgă stadiul de vernalizare (35 – 45 zile, la 1–3°C) ca şi grâul de toamnă. La formele „umblătoare” vernalizarea se parcurge în timp mai scurt (15 – 20 zile, la 2 – 4°C), putându-se petrece şi primăvara. La formele de primăvară durata vernalizării este de 10 – 15 zile, la temperaturi de 3 – 5°C.

Tulpina are 5 – 7 internodii, mai scurte cele bazale, influenţând rezistenţa la cădere. Înălţimea tulpinii este de 50 – 100 cm.

Frunzele sunt dispuse altern, câte una la fiecare nod, având limbul de 22 – 35 cm lungime şi 1 - 1,2 cm lăţime. Ligula este redusă, iar urechiuşele foarte bine dezvoltate, înconjurând tulpina pe circa jumătate din circumferinţă.

Inflorescenţa la orz este un spic, având la fiecare călcâi al rahisului trei spiculeţe uniflore (tripletă). La orzul cu şase rânduri sunt fertile toate trei spiculeţele; la cel cu două rânduri, numai spiculeţul central din tripletă. Rahisul poate avea 5 – 12 cm. Numărul de boabe în spic variază între 25 - 60 (orzul cu şase rânduri) şi între 15 – 30 (orzul două rânduri). Spicele de la orz pot fi aristate, mutice sau cu arista trifurcată.

Primordiile inflorescenţei apar încă din primăvară, când se face diferenţierea spiculeţelor şi organelor florale, continuând treptat toate etapele de organogeneză.

Cerinţele pentru fiecare etapă faţă de factorii de vegetaţie sunt similare cu cele arătate la grâu şi secară.

Înflorirea se petrece în timpul înspicării. Mai întâi înfloresc spiculeţele din mijlocul spicului, continuând spre extremităţi. Din „tripletă” înfloreşte mai întâi spiculeţul central. Un spic înfloreşte în 3 – 6 zile, iar o plantă în 8 – 12 zile. O floare rămâne deschisă 20 – 90 minute (fig. 3.56., după A. WEIBE şi A. REID, 1961; citaţi de Gh. BÎLTEANU, 1998).

Polenizarea are loc înainte de deschiderea florilor, astfel că orzul este o plantă, în mod obişnuit, autogamă. Alogamia apare foarte rar, în condiţii de temperatură scăzută la înflorire (SUMESON, 1953). Temperatura ridicată şi umiditatea relativă scăzută determină ca înflorirea să se producă în burduf, pe când vremea răcoroasă şi umedă împiedică deschiderea florilor (HOFFMANN, 1958). Au înflorirea mai deschisă orzurile „golaşe” decât cele „îmbrăcate”, cele cu spicul „lax” decât cele “dense” (TSCHERMAK, 1923), iar în cazul tripletei, spiculeţele laterale au mai frecvent înflorirea deschisă decât cele centrale (TAYLOR şi HARLAN, 1943, citaţi de L. DRĂGHICI şi colab., 1975).

145

Formarea boabelor începe după fecundare: în primele 12 zile se dezvoltă mai mult endospermul, apoi în următoarele două săptămâni se formează germenele (embrionul), după care are loc depunerea substanţelor de rezervă, până la maturitatea (coacerea) deplină. La baza fructului, în şănţuleţul ventral se dezvoltă seta bazală.

Fructul este o cariopsă, îmbrăcată (concrescută) în palee, rar golaşă, cu MMB 25 – 50 g (mai mare la orzoaică decât la orz), iar procentul de pleve 7 - 15%. Fiind concrescute pe fruct, plevele se desprind numai prin metode chimice (tratat cu acid sulfuric sau soluţie amoniacală). O particularitate anatomică a orzului este faptul că are trei straturi cu aleuronă (fig. 3.57., după GH. BÎLTEANU, 1998).

Perioada de vegetaţie activă a orzului de toamnă este de 100 – 120 zile, iar de la semănat 250 – 270 zile (se coace cu 7 – 10 zile înaintea grâului de toamnă). Orzul şi orzoaica de primăvară au perioada de vegetaţie de 90 – 120 zile (orzoaica de primăvară este mai tardivă cu câteva zile ca orzul de primăvară).

Fig. 3.57. Secţiune prin cariopsa de orz:

A – longitudinală: g – palee; t – tegument; e – endosperm; r – radiculă; p – piloriză; tg – tigela cu nodul embrionar; m – muguraş; c – coleoptil; em – embrion; (s – scutellum; ep – strat epitelial; cr

– coleoriză); B – transversală: g – palee; t – tegument; a – strat aleuronic; am – celule cu amidon.

Fig. 3.56. Floare de orz:

a – paleea inferioară; b – paleea superioară; c – antere; d – glume.

146

Perioada de vegetaţie este influenţată de latitudine, altitudine şi de condiţiile de cultură. La desprimăvărare timpurie şi la temperaturi mai scăzute se prelungeşte perioada de vegetaţie, în special creşterea vegetativă.

3.5.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol Orzul are un mare areal de răspândire, din zonele arctice (orzul cu 4

rânduri) până la zona ecuatorială – aridă (orzul cu 6 rânduri), iar unele forme reuşesc şi la altitudini foarte mari (var. coeleste).

Orzul are o multitudine de forme cultivate, adaptate la diverse condiţii pedoclimatice. Orzoaica reuşeşte bine în zone temperate şi umede.

Ca latitudine, orzul cultivat depăşeşte limita cercului polar (până la 70 grade latitudine), iar ca altitudine apare în cultură la 1.900 m în Alpi, la 2.700 m în Caucaz şi până la 4.700 m în Tibet.

Cerinţele climatice ale orzului sunt, în general, mai reduse decât la grâu, dar aceste cerinţe sunt dependente de forma cultivată. Orzul este mai rezistent la temperaturi ridicate decât grâul, secara şi ovăzul.

Orzul de primăvară (furajer), având perioada de vegetaţie scurtă, reuşeşte în climate aspre sau în cele uscate. Suma de grade a acestuia pe perioada de vegetaţie este de 1.200 – 1.800° C.

Orzoaica, pentru a realiza calitatea cerută în fabricarea berii, se cultivă în zone mai răcoroase şi umede, unde conţinutul proteic în boabe este mai scăzut, prin prelungirea perioadei depunerii amidonului. Suma de grade pentru orzoaică este de 1.300 – 1.800° C.

Orzul de toamnă este mai sensibil la iernare decât grâul sau secara de toamnă, rezistând până la -15° C la nivelul nodului de înfrăţire (dacă a parcurs procesul călirii). Sub strat de zăpadă orzul călit şi bine înrădăcinat suportă şi temperaturi de -28° C, (chiar -30°C). Orzul de toamnă este sensibil la ger, dacă nu s-a „călit” în condiţii bune. Apar pierderi mari la orzul de toamnă, la gerurile survenite în „ferestrele iernii” sau la gerurile venite după pornirea în vegetaţie, la desprimăvărare. Suma de grade la orzul de toamnă este de 1.700 – 2.100° C.

În general orzul are cerinţe reduse faţă de umiditate, având coeficientul de transpiraţie de 300 – 400, dar există diferenţe mari între formele de cultură, după cum s-a arătat mai sus. Perioadele critice faţă de apă sunt din fazele formării paiului până la înspicare, când se parcurg etapele de organogeneză (cerinţe similare cu ale grâului).

Având perioada de vegetaţie mai scurtă, orzul evită seceta, maturizându-se înainte de secetele de vară. Deci, orzul scapă mai uşor de şiştăvire decât grâul. Dacă seceta intervine mai timpuriu, orzul suferă mai mult decât grâul, având sistemul radicular mai puţin dezvoltat şi mai la suprafaţă (fiind mai expus uscării solului).

Cerinţele faţă de sol. Orzul este mai pretenţios decât grâul, având sistemul radicular cu capacitate mai redusă de absorbţie şi perioada de vegetaţie mai scurtă. Orzul „merge bine” pe soluri cu textură mijlocie, permeabile, cu pH - 6,5 - 7,5 şi fertile. Potrivite pentru orz sunt cernoziomurile, şi solurile aluviale solificate.

147

Fig. 3.58. Zone de cultură a orzului şi orzoaicei de toamnă:I – zone foarte favorabile; II – zone

favorabile; III – zone puţin favorabile;IV – zone improprii.

Fig. 3.59. Zone de cultură a orzoaicei de primăvară

I – zone foarte favorabile; II – zone favorabile; III – zone puţin favorabile; IV – zone improprii. Orzoaica este, în general, mai pretenţioasă faţă de sol decât orzul. Ea se

poate cultiva în limitele pH-ului de 5,0 - 7,5. Orzoaica de primăvară este cultivată în zona solurilor brune de pădure.

S-a constatat că orzul are o toleranţă relativ bună în faza de germinaţie, la un anumit grad de salinitate al solului (L. MUNTEAN, 1979). Sunt contraindicate pentru orz şi orzoaică solurile sărăturoase, cât şi cele prea uşoare (nisipoase) sau prea grele (argiloase).

3.5.1.7. Zone ecologice

148

Zonele de favorabilitate în ţara noastră, la orz, sunt dependente de forma de cultură: orz şi orzoaica de toamnă, respectiv orzoaica de primăvară (fig. 3.58. şi 3.59., după L. DRĂGHICI şi colab., 1975).

Orzul şi orzoaica de toamnă. Orzul preferă terenuri plane sau uşor ondulate, de tip cernoziom sau aluviuni, cu regim termic şi precipitaţii favorabile.

Zone foarte favorabile sunt: Câmpia de Vest, sudul Câmpiei Române, Estul Bărăganului şi S – E Dobrogei, precum şi pantele domoale din Câmpia Jijiei.

Zona favorabilă este învecinată cu precedenta, dar include şi mari suprafeţe în Câmpia Transilvaniei.

Puţin favorabile sunt zonele cu terenuri nisipoase (Oltenia, Câmpia de N–V) sărăturate şi cele excesiv de umede (din Vestul şi N–E Munteniei), soluri puternic acide, neamendamentate, puternic erodate (Moldova şi nordul Dobrogei) şi regiuni cu temperaturi mai scăzute din Nordul şi S–E Transilvaniei şi Nordul Moldovei.

În zonele de câmpie nu temperaturile scăzute influenţează semnificativ nivelul recoltelor (frecvenţa acestei cauze este de maximum 5 – 8%, deci o dată la 15 – 20 de ani); neajunsul cel mai mare îl constituie caracterul secetos al toamnelor, care îngreunează pregătirea terenului, semănatul şi, deci, răsărirea orzului. Frecvenţa toamnelor secetoase din intervalul de 10 ani sunt: 2 - 3 ani în Vest, 3 - 4 ani în Câmpia Transilvaniei şi 4 - 6 ani în Sudul şi mai ales în S–E ţării.

Orzoaica de primăvară întâlneşte condiţii foarte favorabile în Ţara Bârsei, depresiunile Sf. Gheorghe, Tg. Secuiesc, în bazinele Oltului, Someşului şi Mureşului, în Câmpia Timişului şi Podişul Sucevei; zone favorabile sunt văile Crişurilor, porţiuni din Podişul Someşului, Valea Siretului şi porţiuni din zona colinară, precarpatică din Moldova; puţin favorabile sunt zonele cu climat continental din Moldova şi Muntenia, precum şi zonele cu terenuri improprii pentru orzoaică (uşoare, nisipoasa, acide, grele, impermeabile) din S-E Olteniei şi N-E Munteniei.

3.5.2. Tehnologia de cultivare a orzului şi orzoaicei 3.5.2.1. Rotaţie

În stabilirea plantei premergătoare se au în vedere forma de orz cultivată şi scopul culturii. Respectarea unei rotaţii corespunzătoare la orz, fără cheltuieli suplimentare, asigură sporuri de producţie de circa 20 %.

Orzul şi orzoaica de toamnă au cerinţe asemănătoare cu ale grâului de toamnă faţă de planta premergătoare. Pentru a intra în condiţii bune în iarnă, trebuie să revină după plante care eliberează terenul timpuriu (în prima parte a verii). Cele mai bune premergătoare pentru orzuI de toamnă sunt: leguminoasele anuale şi perene, borceagurile, rapiţa, inul pentru fibre şi cel de sămânţă. Pentru orzoaica de toamnă, cu excepţia leguminoaselor, sunt indicate aceleaşi premergătoare ca şi pentru orzul de toamnă.

149

Orzoaica de primăvară se seamănă după plante care lasă solul curat de buruieni şi într-o bună stare de fertilitate, însă nu prea bogat în nitraţi. Dintre plantele care ocupă suprafeţe mari în zona de cultură a orzoaicei de primăvară (zone subcarpatice), bune premergătoare sunt: cartoful şi sfecla pentru zahăr, fertilizate; se poate cultiva şi după in pentru fibre sau după porumb dacă resturile organice au fost tocate şi bine încorporate în sol să nu îngreuneze semănatul.

După orz si orzoaică de toamnă, deoarece eliberează terenul foarte devreme (decada a 2-a a lunii iunie), se pot însămânţa culturi duble pentru furaj (porumb, sorg) sau pentru boabe (soia, fasole). Succesul acestor culturi este asigurat dacă se seamănă în prima parte a lunii iulie şi solul are umiditate suficientă (din ploi sau irigare).

În cultura de orz se obişnuieşte să se însămânţeze trifoi în „cultură ascunsă”. Nu se recomandă aceasta în cultura orzoaicei pentru bere, deoarece trifoiul provoacă greutăţi la recoltare, determinând căderea plantelor şi se depreciază însuşirile tehnologice ale boabelor.

3.5.2.2. Fertilizare Consumul specific de substanţe nutritive la orz este apropiat de cel al

grâului. Astfel, pentru 1.000 kg boabe, plus producţia corespunzătoare de paie, orzul consumă în medie, între 24 - 29 kg N, 11 - 13 kg P2O5 şi 21 - 28 kg K2O.

Gunoiul de grajd, deşi asigură sporuri mari de producţie, nu este valorificat economic de orzul de toamnă, nici de orzoaică. Deoarece gunoiul de grajd se aplică altor plante, orzul se fertilizează, în general, cu îngrăşăminte chimice.

Pentru orzul şi orzoaica de toamnă dozele de azot şi fosfor recomandate sunt prezentate în tabelele 3.28. şi 3.29. (L. DRĂGHICI şi colab., 1975 etc.).

Tabelul 3.28. Date orientative privind stabilirea cantităţii de îngrăşăminte cu azot (N, kg/ha) la

orzul şi orzoaica de toamnă Aprovizionarea probabilă a plantelor cu azot în funcţie de planta premergătoare,

fertilizarea din anii precedenţi şi fertilitatea naturală a solului

Cultura şi rezistenţa la cădere a soiului

Foarte bună(după leguminoase anuale şi perene sau cartofi

bine fertilizaţi cu azot şi gunoi de

grajd)

Bună(după cartofi fertilizaţi numai

organic, după sfecla pentru zahăr şi in)

Mijlocie( după prăşitoare, porumb

floarea soarelui mediu fertilizată;

după cereale păioase în primul an)

Slabă (după premergătoare târzii,

insuficient fertilizate)

Orz de toamnă, soiuri cu rezistenţă bună la cădere 20 – 30 40 – 60 70 – 90 100 – 200

Orz de toamnă, soiuri cu rezistenţă mijlocie la cădere 10 – 20 30 – 40 50 – 70 80 – 100

Orzoaică de toamnă, soiuri cu rezistenţă mijlocie la cădere

10 – 20 30 – 40 50 – 60 70 – 80

Notă: În cazul limitelor menţionate, dozele mai mari se aplică pe soluri uşoare, nisipoase, în anii cu toamne şi ierni bogate în precipitaţii, iar dozele mai mici pe soluri mai grele, fertile şi în anii mai săraci în precipitaţii.

150

Pentru toate formele de orz, azotul se aplică primăvara. Toamna se poate da o parte din doza de azot (1/4 - 1/3), numai după premergătoare care sărăcesc solul (floarea-soarelui, porumb, iarbă de Sudan). Azotul nu se aplică toamna pe solurile uşoare (nisipoase; luto-nisipoase), unde este uşor levigat în timpul iernii, precum şi atunci când doza aplicată este mică (sub 60-70 kg N/ha).

Tabelul 3.29. Recomandări orientative pentru stabilirea cantităţilor de îngrăşăminte cu fosfor

(P2O5 kg/ha) la orzul şi orzoaica de toamnă. Aprovizionarea cu fosfor mobil

Producţia de boabe (q/ha)

Bună (6-8 mg P2O5 /100 g sol) Sole fertilizate în anii anteriori cu gunoi de grajd şi cu fosfor

Mijlocie (4-6 mg P2O5 /100 g sol)

Sole fertilizate în anii anteriori cu fosfor

Slabă (<4 mg P2O5 /100 g sol) Sole nefertilizate în anii

anteriori cu gunoi de grajd şi fosfor

Sub 30 10-20 30-40 50-60 30 – 50 30-40 50-60 70-80 Peste 50 50-60 70-80 90-110

Notă: În cadrul limitelor indicate în tabel dozele mai mari sunt recomandate pentru orzoaica de toamnă, iar cele mai mici pentru orzul de toamnă.

Administrarea îngrăşămintelor cu fosfor se face sub arătura de bază. Îngrăşăminte cu potasiu se aplică pe terenurile slab aprovizionate în acest

element, dându-se 80 – 100 kg/ha K2O pentru orzul de toamnă şi 100 – 120 kg/ha pentru orzoaica de toamnă, sub arătură sau încorporate cu discul la pregătirea patului germinativ.

Pentru orzoaica de primăvară dozele de NPK recomandate sunt prezentate în tabelul 3.30.

Tabelul 3.30. Dozele orientative de substanţe nutritive recomandate la orzoaica de primăvară

(în substanţă activă, kg/ha)

Specificare N P2O5 K2O

După culturi nefertilizate organic şi pe terenuri mai slab aprovizionate cu elemente nutritive 65-75 70-80 40-50

Pe terenuri bine aprovizionate cu elemente nutritive 30-40 30-40 20-30

La orzoaica de primăvară, administrarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu se face la arătura de bază, iar cele cu azot la pregătirea patului germinativ, primăvara.

Printr-o fertilizare completă, în care intră şi îngrăşămintele cu potasiu, chiar şi pe soluri bine aprovizionate cu acest element, se asigură o mai bună rezistenţă la cădere a orzului (L. MUNTEAN, 1978).

Amendamentele, atât pentru orz, cât şi pentru orzoaica de toamnă şi primăvară, se recomandă să se aplice pe solurile acide, constituind o măsură necesară pentru a asigura producţii ridicate. În funcţie de aciditatea solului se

151

aplică 3 - 6 tone/ha amendamente calcaroase, o dată la 6 - 7 ani, sub arătura de bază (de preferinţă nu în anul semănării orzului de toamnă, ci în anii anteriori).

3.5.2.3. Lucrările solului La orzul şi orzoaica de toamnă lucrările de bază ale solului şi pregătirea patului germinativ sunt similare cu cele pentru grâul de toamnă, cu menţiunea că au pretenţii mai ridicate în ceea ce priveşte calitatea acestor lucrări.

Pentru orzul şi orzoaica de toamnă, calitatea pregătirii patului germinativ influenţează direct buna dezvoltare a plantelor şi, deci, rezistenţa la iernare a acestora.

Pentru orzoaica de primăvară, uniformitatea pregătirii terenului asigură o răsărire uniformă („explozivă”), care contribuie direct la mărimea şi calitatea producţiei.

3.5.2.4. Sămânţa şi semănatul Sămânţa trebuie să corespundă indicilor de calitate: puritate (peste 98%),

germinaţie (peste 90%) şi MMB specifică. Înainte de semănat, sămânţa se tratează contra bolilor produse de: Fusarium ssp. şi Ustilago ssp. etc. Se folosesc produsele: Gamavit 85 PSU (3 kg/t de sămânţă), Vitalin 85 PTS (3kg/t de sămânţă), Vincit P (1,5 kg/t de sămânţă) etc. Cu acţiune insectofungicidă este produsul Tirametox 90 PTS (3,0 kg/t de sămânţă).

Epoca de semănat a orzului şi orzoaicei de toamnă este cu circa 5 zile înaintea grâului (între 15 septembrie - 10 octombrie), pentru ca plantele să intre în iarnă bine înrădăcinate şi călite. Semănatul mai timpuriu determină o dezvoltare prea puternică a plantelor până la intrarea în iarnă, favorizând atacul de fuzarioză, făinare şi viroze, iar întârzierea duce la scăderea rezistenţei la ger a plantelor.

În condiţii de irigare (având asigurată umiditatea de răsărire), epoca optimă de semănat a orzului şi orzoaicei de toamnă se situează între sfârşitul lunii septembrie şi prima decadă a lui octombrie.

Orzoaica de primăvară trebuie semănată în prima urgenţă, când se poate ieşi la câmp. Întârzierea semănatului orzoaicei de primăvară reduce producţia şi dimensiunea boabelor, scade conţinutul în amidon şi creşte conţinutul în proteină, diminuând calitatea produsului.

Densitatea de semănat a orzului de toamnă este de 450 – 500 boabe germinabile/m2, pentru orzoaica de toamnă 450 – 550 boabe germinabile/m2, iar la orzoaica de primăvară 450 – 500 boabe germinabile/m2. Deşi orzul are o înfrăţire bună, în toamnele secetoase şi când se seamănă după epoca optimă densitatea la orzul de toamnă trebuie să fie de 500 boabe germinabile/m2.

Distanţa între rânduri la orz şi orzoaică este de 12,5 cm. Reducerea distanţei între rânduri este posibilă numai pe terenuri curate de resturi vegetale şi foarte bine pregătite, caz în care se seamănă la 8 – 10 cm sau chiar 6 – 8 cm şi se asigură o mai uniformă repartizare a spaţiului de nutriţie.

152

Adâncimea de semănat la orzul şi orzoaica de toamnă este de 3 – 5 cm, iar la orzoaica de primăvară de 2 – 4 cm, în funcţie de textura şi umiditatea solului.

Fig. 3.60. Influenţa adâncimii de semănat asupra înfrăţirii şi înrădăcinării

plantelor de orz. Adâncimile de semănat nu trebuie să depăşească limitele indicate,

deoarece plantele răsar greu, mai ales dacă se formează crusta, orzul având o mai slabă putere de străbatere. Adâncimea de semănat influenţează atât intervalul semănat – răsărire, cât şi dezvoltarea ulterioară a plantelor (fig. 3.60., după G. AUFHAMMER, 1973, citat de GH. BÎLTEANU, 1989).

Cantitatea de sămânţă la hectar, la densitatea amintită, pentru orz şi orzoaică este între 160 – 200 kg/ha, în funcţie de MMB, puritate şi germinaţie.

3.5.2.5. Lucrările de îngrijire

La orzul şi orzoaica de toamnă controlul semănăturilor, toamna şi iarna, eliminarea excesului de umiditate în toamnă şi primăvară şi celelalte lucrări de întreţinere la desprimăvărare, în funcţie de starea culturii (fertilizare, tăvălugire în cazul fenomenului de „descălţare”, combatere a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor), sunt similare cu cele prezentate la grâul de toamnă. Combaterea buruienilor la cultura orzului şi orzoaicei se face cu erbicidele redate în tabelul 3.31, folosite şi la grâu şi secară (dozele la orz şi orzoaică sunt mai reduse cu 10 – 20 % decât la grâu şi secară).

Pentru combaterea bolilor criptogamice foliare, între care Erysiphe graminis f. sp. hordei (făinarea), Pyrenophora graminea (sfâşierea frunzelor), Rhynchosporium secalis (rhynchosporioza) se folosesc fungicidele Tilt 250 EC (0,5 l/ha), Tango (0,6 l/ha), Bumper 250 EC (0,5 l/ha), Granit 20 SC (1 l/ha) etc, aplicate în două faze: primul tratament la apariţia atacului (o dată cu erbicidarea sau mai târziu), iar al doilea în faza de burduf – înspicare. Aceste tratamente asigură menţinerea a circa două frunze verzi, neatacate, până în faza de umplere a

153

boabelor, asigurând sporuri de producţie în special în anii favorabili dezvoltării bolilor foliare.

Pentru prevenirea şi combaterea dăunătorilor părţilor aeriene la orz se fac şi tratamente în vegetaţie. Astfel, la apariţia larvelor gândacului ovăzului (Oulema melanopa) se fac tratamente cu unul din produsele: Sinoratox R35 (1/ha), Decis 2,5 CE (0,3l/ha), Karate (0,4 l/ha) etc. Cu aceste produse se limitează şi atacul de afide, tripşi, muşte etc.

Tabelul 3.31. Erbicidele, dozele şi perioada aplicării în culturile de orz şi orzoaică

Erbicidul Doza în produs

comercial (l sua kg /ha)

Perioada aplicării

1. Combaterea buruienilor dicotiledonate sensibile la 2,4 D Sare de dimetil amină (2,4 D) 2,0 - 2,5 În faza de înfrăţire până în la începutul formării paiului, iar

buruienile în faza de rozetă.

Dikotex 2,0 – 3,0 În faza de înfrăţire până în la începutul formării paiului, iar buruienile în faza de rozetă.

Acetadin 4,0 – 6,0 În faza de înfrăţire până în la începutul formării paiului, iar buruienile în faza de rozetă.

2. Combaterea buruienilor dicotiledonate rezistente la 2,4 D

Icedin forte 1,5 – 2,0 În faza de înfrăţire până în la începutul formării paiului, iar buruienile în faza de rozetă.

Basagran 2,0 – 4,0 În faza de înfrăţire până în la începutul formării paiului, iar buruienile în faza de rozetă.

3. Combaterea buruienilor monocotiledonate(odos etc.)

Avadex BW 4,0 – 6,0 Erbicidul se încorporează în sol odată cu pregătirea patului germinativ

Avadex BW 10 G 30 – 50 Se aplică în perioada de vegetaţie, când odosul are 2-3 frunze

Iloxan (Diclofopmetyl)

2,0 – 3,0 Se aplică în perioada de vegetaţie, când odosul are 2-3 frunze

Sufix BW 3,0 – 3,5 Se aplică în perioada de vegetaţie, când odosul are 2-3 frunze 4. În culturile infestate cu iarba – vântului

Igran, Granarg 3,0 – 4,0 După însămânţare sau răsărire Puma 0,8 – 1,0 Primăvară, când buruiana are 2 – 4 frunze Iloxan 2,0 – 2,5 Primăvară, când buruiana are 2 – 4 frunze

Notă: Se folosesc şi alte produse prezentate la grâu Irigarea orzului şi orzoaicei de toamnă apare necesară în zonele şi în anii

cu deficit de umiditate. Ca şi la grâul de toamnă, udarea la semănat are o mare importanţă, când partea a doua a verii şi perioada semănatului sunt secetoase. Udarea de toamnă se aplică fie înainte de semănat (500 m3/ha), asigurând şi pregătirea în condiţii bune a terenului, fie după semănat, pentru răsărire (300 – 400 m3/ha), când pregătirea terenului s-a putut face fără irigare.

Primăvara se fac 1 – 2 udări de 300 – 500 m3/ha, pentru menţinerea umidităţii solului pe adâncimea de 80 cm peste plafonul minim de 50 % din intervalul umidităţii active.

154

3.5.2.6. Recoltarea orzului

Recoltarea orzului se face cu combina reglată pentru această plantă. Începe la coacerea deplină, când umiditatea boabelor este sub 16 – 17%. Întârzierea recoltatului provoacă mari pierderi datorită ruperii spicelor şi a scuturării boabelor. Orzoaica pentru malţ nu se recoltează la umiditate mai ridicată de 15%, deoarece numai astfel se asigură o mare capacitate germinativă a boabelor; dacă recoltatul se face, totuşi la umiditatea boabelor peste 15%, se trece imediat la uscarea acestora până la umiditatea de păstrare (14%). Orzul de toamnă se coace cu 7 – 10 zile înaintea grâului. El trece foarte repede în „răscoacere”, aşa încât pericolul pierderilor, dacă se întârzie recoltarea, este mai mare decât la grâu.

Capacitatea de producţie a actualelor soiuri de orz de toamnă cultivate în ţara noastră este ridicată, permiţând obţinerea unor producţii medii de 50 – 70 q/ha. Soiurile de orzoaică de toamnă şi de primăvară asigură producţii medii de 40 – 60 q/ha, în funcţie de condiţiile de cultură.

Producţia medie la orz şi orzoaică în anul 2005 a fost de 2404 kg/ha. Raportul boabe: paie este la orz de circa 1 : 1,5.De menţionat că orzul de

toamnă asigură producţii care depăşesc, în multe judeţe ale ţării noastre, pe cele ale porumbului.

Tehnologia de cultură a orzului de toamnă este mult mai simplă decât a porumbului şi, deci, producţia obţinută mai ieftină. Trebuie remarcat însă că extinderea orzului în cultură duce implicit la amplasarea lui şi pe terenuri mai puţin favorabile, situaţie care se întâlneşte acum la porumb.

3.6. OVAZUL 3.6.l. Importanţă. Biologic. Ecologie 3.6.1.1. Importanţă

Ovăzul a fost luat în cultură mai târziu decât orzul şi grâul. Se pare că ovăzul a fost cunoscut la început ca buruiană în orz, pe care l-a

depăşit în producţie pe solurile sărace şi în climatele mai aspre din centrul şi nordul Europei, unde apar urme privind cultura lui cam de prin epoca bronzului (mileniu III - IV î.e.n.).

V. VELICAN (1972) arată că, în ţara noastră, ovăzul a fost extins în cultură o dată cu invazia triburilor slave, de la care s-a şi împrumutat denumirea de “ovăz” („ovesu”, în slavona veche).

Importanţa principală a ovăzului este ca furaj. Boabele reprezintă un furaj concentrat foarte apreciat în alimentaţia cabalinelor, a reproducătorilor diferitelor specii (tauri, berbeci), a vacilor pentru lapte, păsărilor etc.

Ovăzul, singur sau în amestec cu leguminoase (borceag), constituie un furaj foarte apreciat sub formă de masă verde, însilozat sau ca fân. În alimentaţia omului are utilizări restrânse, sub formă de fulgi de ovăz, făină şi grişuri.

155

Valoarea alimentară ridicată a produselor din boabe de ovăz le recomandă în alimentaţia copiilor sau a oamenilor bolnavi etc.

În unele zone nordice făina de ovăz se mai foloseşte (pe scară mai redusă) în amestec cu grâu sau secară la prepararea pâinii. Pâinea din făina de ovăz este, însă, de calitate slabă şi se întăreşte repede.

Boabele se folosesc, pe scară mai restrânsă, şi ca materie primă industrială.

Importanţa ovăzului constă şi în faptul că valorifică mai bine decât alte plante solurile cu fertilitate redusă din zonele umede, precum şi solurile nisipoase. Ovăzul valorifică foarte bine îngrăşămintele organice şi minerale.

3.6.1.2. Compoziţie chimică Compoziţia boabelor şi paielor sunt prezentate în tabelul 3.32.

Tabelul 3.32 Compoziţia chimică a ovăzului (în % din masa bobului)

Specificare Apă Proteină Grăsimi Substanţe extractive neazotate

Celuloză Cenuşă

Boabe îmbrăcate 13,3 10,8 5,2 57,7 10,0 3,0 Boabe decorticate 12,8 13,5 7,6 62,8 1,2 2,1 Paie 14,3 3,8 1,6 35,9 38,7 5,7 Pleavă 13,8 5,0 2,5 41,5 26,7 10,5 Boabele au conţinutul de proteină variabil în funcţie de soi şi condiţiile de cultură. Proteinele sunt formate din albumine 1%, globuline 80%, prolamine (avenină) 10 – 15% şi glutenine 5%. Ele au un grad ridicat (circa 80%) de digestibilitate. Conţinutul în grăsimi al ovăzului este mai mare decât al celorlalte cereale din climatul temperat (grâu, secară, orz). Un conţinut mai ridicat de grăsimi se află în embrion. Extractivele neazotate sunt formate din amidon (peste 90%), apoi zahăr şi dextrină.

Paiele şi pleava, datorită conţinutului ridicat de celuloză, au valoare nutritivă scăzută, dar mai mare decât a celor de grâu şi secară.

Cenuşa din boabe are un conţinut mai ridicat de: fosfor (29,5%), potasiu (17,4%), siliciu (36,4%), calciu (5,8%), magneziu (5,9%) etc.; cea din paie: siliciu (46,5%), potasiu (24,8%), calciu (5,9%), iar cea din pleavă: siliciu (73,2%), calciu (18,2%), potasiu (6,5%) etc.

3.6.1.3. Răspândire În 2005 suprafaţa cultivată cu ovăz, pe glob, a fost de 11,798 milioane ha,

cu o producţie medie de 2335 kg/ha. Suprafeţe mai mari se cultivă în Fedraţia Rusa (3,4 milioane ha), Canada (1,3 milioane ha), S.U.A. (0,73 milioane ha), Polonia (0,53 milione ha), Germania (0,210 milioane ha). (FAO 2005).

În ţara noastră, suprafaţa şi producţia de ovăz, în diferite perioade, se prezintă în tabelul 3.33.

156

Reducerea suprafeţelor cultivate cu ovăz, după al II-lea război mondial, atât pe glob cat şi la noi în ţară, se datoreşte mecanizării agriculturii şi, ca o consecinţă, reducerea efectivului de cai.

Tabelul 3.33 Suprafaţa şi producţia la ovăz în România

Specificare 1938 1950 1960 1970 1980 1990 2000 2005 Suprafaţa cultivată (mii ha)

568,1 520,3 269,9 131,3 50,9 144,3 232,5 218,0

Producţia totală (mii tone)

404,4 282,9 284,3 116,8 47,0 234,0 243,9 304,9

Producţia medie (kg/ha)

7,12 5,44 10,53 8,90 9,23 16,22 10,50 1766

3.6.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri Sistematică. Genul Avena face parte din tribul Avenae Ness şi cuprinde

numeroase specii grupate în donă secţii: Avenastrum Koch (specii perene) şi Euavena Griseb. (speciile anuale, sălbatice şi cultivate),

Dintre speciile cultivate, cea mai mare importanţă şi răspândire o are A. sativa L., iar dintre speciile sălbatice A. fatua L (odos).

Avena sativa cuprinde numeroase varietăţi, din care mai importante sunt: mutica (spiculeţ nearistat şi boabe albe), aristata (spiculeţ aristat, palee albe), aurea (spiculeţe nearistate, boabe galbene).

Origine: După VAVILOV (citat de V. VELICAN, 1972), centrele de origine ale speciilor de ovăz sunt: Bazinul Mediteranean (A. byzantina), platoul Abisiniei (A, abyssinica), Asia (sudul Chinei) şi, probabil, Europa Centrală (în ambele centre: A. sativa).

A. sativa se consideră că are ca specie de origine A. fatua. Aceste specii sunt înrudite, după cum au dovedit cercetările citologice (ambele cu 2n = 42 cromozomi), serologice şi hibridologice (între ele apar uşor hibrizi fertili).

Soiurile de ovăz cultivate la noi în ţară sunt prezentate în tabelul 3.34 (“Lista oficială a soiuriior - hibrizilor de plante de cultură din România”).

Tabelul 3.34 Soiuri de ovăz cultivate în România

Nr. crt. Soiul Tipul soiului Ţara de origine Anul

înregistrării Anul reînscrierii

(radierii) Menţinătorul

soiului

1 GK Pillango de primăvară Ungaria 2004 - CRNP Szeged

2 GK Zalan de primăvară Ungaria 2004 - „

3 Mureş de primăvară România 1991 2001 SCDA. Turda

4 Jeremy de primăvară România 2005 - SCDA Lovrin

5. Lovrin 1 de primăvară România 2005 - SCDA Lovrin

6 Lovrin 27 de toamnă România 2005 - SCDA Lovrin

157

3.6.1.5. Particularităţi biologice Ovăzul are germinaţie bipolară şi formează, de regulă, trei rădăcini

embrionare (fig.3.61), după care apar rădăcinile coronare ce cresc până la înflorire.

Sistemul radicular al ovăzului este bine dezvoltat (depăşind grâul, secara şi orzul), profund şi cu putere mare de solubilizare a elementelor nutritive. Masa de rădăcini a ovăzului este cu 40% mai mare decât masa de rădăcini a orzului (N. ZAMFIRESCU, 1965). Aceasta face ca ovăzul să fie mai puţin pretenţios faţă de sol, valorificând elementele nutritive şi din forme mai greu solubile.

Tulpina este formată din 5 - 8 internoduri, având lungimea de 80 - 150 cm, în funcţie de soi şi condiţiile de cultură.

Frunzele au limbul lanceolat, uşor ascuţit. La plantele tinere, limbul este uşor răsucit de la dreapta spre stânga, invers faţă de cele de la grâu, secară orz. Urechiuşele lipsesc sau sunt foarte mici; în schimb, ligula este mare, triunghiulară, bifidată.

Inflorescenţa este un panicul, cu ramificaţiile dispuse pe 3 - 9 etaje (fig. 3.62). Ramificaţiile pot fi îndreptate în toate direcţiile, formând unghiuri diferite faţă de axul principal sau pot fi strânse şi îndreptate într-o singură direcţie (stindard). Spiculeţele sunt dispuse în vârful ramificaţiilor şi a axului principal, fiind formate din 2 - 3 flori, din care, de obicei, 2 sunt fertile. Aristele la ovăz nu pornesc din vârful paleii ci din treimea ei superioară. La formele aristate cultivate numai o parte din flori au ariste, mai scurte decât la grâu sau orz. Aristare mai pronunţată apare la formele sălbatice.

Fig. 3.61. Germinaţia bobului de ovăz

Fig. 3.62 Infloresceţe şi spiculeţ de ovăz:

A - panicul strâns; B - panicul resfirat; C – spiculeţ; a - glume; b - palei; c - stamine.

158

Înfloritul începe de la paniculul plantei principale şi continuă cu cel al fraţilor în ordinea formării lor. În cadrul paniculului înfloritul începe de la vârf spre baza acestuia, iar în spiculeţ se deschid întâi florile de jos. Un spiculeţ înfloreşte în 1 - 2 zile, un panicul în 6 - 7 zile, iar o plantă în 10 - 12 zile. O floare rămâne deschisă 30 - 70 minute. Florile se deschid pe măsură ce apar din burduf. Deschiderea lor se petrece în orele de după amiază spre seară, la temperaturi de 15 - 17°C care sunt favorabile şi fecundării. Ovăzul este o plantă autogamă, însă cazuri de alogamie se întâlnesc destul de des. Se realizează frecvent şi hibrizi între ovăzul cultivat (A. sativa) şi cel sălbatic - odos (A. fatua), determinând impurificări biologice în culturi. Măsurile indicate pentru a păstra puritatea soiurilor şi a împedica devalorizarea seminţei prin încrucişarea cu ovezele sălbatice sunt : înlăturarea speciilor sălbatice din cultură ; reînoirea seminţei în fiecare an sau cel mult 2-3 ani.

Fructul este o cariopsă îmbrăcată în palei, însă nu concrescute cu fructul ca la orz (fig. 3.63). Paleile pot fi albe, galbene sau brune. Sunt şi biotipuri care, la treierat, sunt “golaşe”, fără palei.

În cadrul unui spiculeţ cariopsa dinspre ex-terior este mai scurt pedunculată, cu MMB mai mare, procent de pleve mai ridicat şi cu baza internă dreaptă. Următoarea cariopsă este mai mică pedunculată şi cu procentul de pleve mai mic. A treia floare este sterilă sau formează o cariopsă mai mică, cu un peduncul filiform. Procentul de pleve este de 28 - 30% la cariopsele “externe” şi de 24 – 25%,o la cele “interne” (V. VELICAN, 1972). La soiurile cultivate la noi în tară, procentul de pleve este în medie de 26 – 28%.

Ovăzul este cultivat în ţara noastră, în mod obişnuit, ca plantă de primăvară. Cu formele de toamnă s-au făcut încercări de cultivare în ţara noastră în special în Banat.

Factorul hotărâtor în extinderea arealului culturii ovăzului de toamnă în România îl constituie rezistenţa la iernare a soiurilor cultivate. Dintre factorii tehnologici, data semănatului influenţează cel mai mult rezistenţa la iernare a ovăzului de toamnă (D.N. MANEA, 1998)

3.6.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol Ovăzul este planta regiunilor cu climă umedă şi veri răcoroase. Cu toate

acestea, ovăzul suportă mai bine ca alte plante şi condiţiile mai secetoase. Este, deci, planta care valorifică bine condiţiile extreme de cultură, datorită marii sale

Fig. 3.63. Secţiune

longitudinală prin bobul de ovăz fără pleve:

1 – rest de stil; 2 – perişori; 3 – strat aleuronic;

4 – endosperm; 5 - scutellum

159

plasticităţi ecologice. Temperatura minimă de germinaţie este de 2 - 3°C, iar tinerele plantule

suportă temperaturi negative până la -7°C. Unele soiuri de toamnă rezistă la --12°C (fără zăpadă). În prima parte a vegetaţiei ovăzul creşte şi se dezvoltă bine la 5 - 12°C (pentru desfăşurarea organogenezei), apoi la 12 - 15°C. La înflorire şi fecundare sunt favorabile temperaturi de 15 - 17°C, iar pentru maturizare 17 - 20°C.

Suma de grade pe întreaga perioadă de vegetaţie este de 1.700 – 2.000°C. Perioada de vegetaţie fiind lungă (100 - 140 zile), iar suma de grade

destul de mare, ovăzul nu depăşeşte 65° latitudine şi nu atinge altitudinea de cultură a orzului (faţă de care se coace cu 2 - 3 săptămâni mai târziu).

Cerinţele faţă de apă ale ovăzului sunt destul de ridicate, având coeficientul de transpiraţie cel mai mare dintre cereale (400 - 600). Consumul maxim de apă este în fazele de formare a paiului şi la înspicare - înflorire.

Faţă de sol, ovăzul are cerinţe reduse, datorită înrădăcinării profunde şi puterii mari de solubilizare a acestora. Preferă soluri cu pH de 5,5 – 7,0. Merge bine pe cernoziomuri, pe soluri brune şi chiar pe podzoluri. Nu merge pe solurile argiloase, compacte, neaerate, iar pe nisipurile din zona secetoasă suferă de lipsa apei. Pe solurile acide reuşeşte mai bine decât grâul, orzul sau secara.

3.6.1.7. Zonare Pe glob dă rezultate bune între paralelele 45° şi 65°, iar la altitudine, până

la 1.800 m. La noi în ţară întâlneşte condiţii foarte favorabile în Câmpia de Vest, pe

văile Someşului şi Oltului. Zona favorabilă I cuprinde Podişul Transilvaniei şi cel Getic,

Depresiunea Jijiei şi valea superioară a Siretului. Zonele favorabile II + III sunt celelalte zone agricole ale ţării, exceptând

solurile nefavorabile amintite şi altitudinile de peste 1.000 m. 3.6.2. Tehnologia de cultivare a ovăzului 3.6.2.1. Rotaţie Ovăzul nu este pretenţios faţă de planta premergătoare, dacă solul este

bine fertilizat. El dă rezultate foarte bune după leguminoase anuale sau perene (însă în practică, după acestea, sunt preferate alte culturi cu pondere mai mare: grâu, porumb, sfeclă). Ovăzul se cultivă, de obicei, după prăşitoare (cartof, porumb, floarea-soarelui). Nu se cultivă după el însuşi, nici după sfeclă pentru zahăr sau de furaj, decât numai după 3 - 4 ani, pentru a preveni atacul de nematozi, comuni ambelor culturi.

După ovăz pot urma prăşitoare, leguminoasele etc. Nu se practică semănarea trifoiului (cultură ascunsă) în ovăz, deoarece este umbrit mult mai

160

puternic şi o mai lungă perioadă de timp decât în orz sau grâu. 3.6.2.2. Fertilizare Consumul de elemente nutritive ale ovăzului, pentru 100 kg boabe +

paiele care revin (circa 150 kg), este în medie de 2,72 kg N; 1,34 kg P2O5; 2,74 kg K2O şi 0,65 kg CaO. Ritmul absorbţiei acestor elemente creşte până la înflorit.

Ovăzul reacţionează bine la îngrăşăminte organice şi chimice pe toate tipurile de sol. În mod obişnuit, însă, se fertilizează, cu îngrăşăminte chimice.

Dozele de îngrăşăminte se stabilesc în funcţie de fertilitatea solului şi planta premergătoare. Pe baza cercetărilor întreprinse la noi în ţară, ca valori medii se recomandă: N45P45 pe cernoziomuri, N60P60 pe solurile brune şi N75P60 pe solurile podzolice, mai sărace. Pe solurile (acide) sărace în potasiu (sub 15 mg K2O la 100 g sol) se aplică 40 - 60 kg K2O.

3.6.2.3. Lucrările solului În funcţie de premergătoare, lucrările solului se execută ca şi pentru

orzoaica sau grâul de primăvară, o atenţie deosebită trebuind să se acorde reţinerii apei în sol, la care ovăzul are cerinţe mari.

3.6.2.4. Sămânţa şi semănatul Sămânţa trebuie să aibă puritatea peste 98%, germinaţia peste 90%, iar

masa seminţelor cât mai mare. Din seminţe mari rezultă plante mai viguroase şi mai productive. Seminţele mari, având procent mai mare de pleve, sunt preferabile pentru semănat, iar cele mici, cu procent de pleve mai redus, sunt mai indicate pentru furaj.

Pentru a preveni atacul de tăciune zburător (Ustilago avenae) şi a tăciunelui îmbrăcat (Ustilago kolleri), sămânţa se tratează cu “Vitavax 200 (2 kg/t), Vitavax FF (2,5 l/t) etc.

Se obţin rezultate bune prin tratamentul cu formaldehidă prin: cufundare; cufundare şi sudaţie; sudaţie.

Prin cufundare, tratamentul se face în soluţie de 0,15% formaldehidă (350 ml formaldehidă 40% la 100 l apă), în care se ţin seminţele 7 - 10 minute, amestecându-se continuu, apoi se scot şi se usucă în strat subţire la umbră. Cu 100 l soluţie apoasă de formaldehidă 0,15% se pot trata 300 - 350 kg sămânţă de ovăz.

Prin cufundare şi sudaţie tratamentul se face tot în soluţie de 0,15% formaldehidă, în care seminţele se ţin numai 3 minute. După acest timp seminţele se scot şi se depozitează în vrac, acoperite cu o prelată umectată cu aceeaşi soluţie, unde se ţin 2 ore pentru sudaţie, apoi seminţele se usucă în strat subţire, la umbră. La tratamentul prin sudaţie se foloseşte o soluţie apoasă de formaldehidă în concentraţie de 0,50%. Folosind 1 l formaldehidă 40% la 80 l apă. Cu aceasta se stropeşte sămânţa, după care se strânge în grămadă şi se acoperă cu o prelată

161

umectată, ţinându-se, astfel, 4 ore. Apoi seminţele se usucă în strat subţire, la umbră. La o tonă de seminţe se folosesc 10 l soluţie apoasă de formaldehidă în concentraţie de 0,5%.

Epoca de semănat a ovăzului de primăvară este în urgenţa l, când se poate ieşi la câmp (seminţele germinează la 2 - 3°C), pentru a profita de umiditatea din precipitaţiile de peste iarnă.

Ovăzul de toamnă se însămânţează în perioada 1 – 10 octombrie. Densitatea de semănat este de 450 - 550 boabe germinabile la m2. Distanta între rânduri este de 12,5 cm, iar în terenuri bine pregătite la 10

cm sau chiar 6 - 8 cm între rânduri. Adâncimea de semănat este de 2 - 4 cm, în funcţie de textura şi

umiditatea solului. Ovăzul, ca şi orzul, are puterea de străbatere a solului relativ redusă; semănatul mai adânc reduce numărul de plante răsărite şi înfrăţirea.

Cantitatea de sămânţă, la densitatea amintită, în funcţie de valoarea culturală, este cuprinsă între 120 - 140 kg/ha.

`3.6.2.5. Lucrările de îngrijire Acestea sunt, în general, cele prezentate la cultura orzoaicei de primăvară

(tăvălugire după semănat, combaterea buruienilor etc.). La combaterea buruienilor doza de SDMA este de 1,5 - 2 l/ha, iar în cazul

”Icedinului” forte de 1 - 1,5 l/ha. Pentru combaterea gândacului bălos (Lemma melanopa) se tratează (la avertizare) cu “Sinoratox” R35 (1,5 - 3,5l/ha), care combat şi alţi dăunători: Oscinella frit şi alte diptere, apoi afide şi tripşi.

3.6.2.6. Recoltare Ovăzul se coace mai neuniform şi este mai sensibil la scuturare decât alte

cereale. Pentru a se putea recolta cu combina în condiţii bune, ovăzul trebuie să aibă tijele uscate, iar boabele să fie la începutul maturităţii depline. În acest caz seminţele scuturate pe platformă ajung în combină şi nu se pierd. Dacă se recoltează cu combina până când tijele plantelor nu sunt uscate (deşi bobul e matur), în lanurile îmburuienate sau cu rouă, toba combinei se înfundă, iar randamentul la recoltare este scăzut. Dacă se întârzie recoltatul ovăzului pierderile sunt foarte mari.

Înainte de maturitatea optimă, când nu se poate recolta direct cu combina sau în locurile unde combina nu are acces, ovăzul se poate recolta în două faze: tăierea plantelor la coacerea în pârgă şi treierarea lor după 4 - 5 zile.

Producţia la ovăz este foarte diferită, în funcţie de condiţiile de cultură. Capacitatea de producţie a ovăzului este destul de mare (60 q/ha), însă producţiile realizate sunt mici, deoarece această plantă ocupă în cultură terenuri sărace, slab fertilizate. Din producţia de boabe la ovăz circa 28% sunt pleve.

Sunt unităţi care obţin peste 2500 kg/ha, însă producţia medie pe ţară, în ultimii ani, a fost de 1500 – 2000 kg/ha. In 2005 a fost de 1766 kg/ha.

Raportul boabe : paie la ovăz este de 1:1,5 până la 1 : 2.

162

3.7. PORUMBUL

3.7.1: Importanţă. Biologie. Ecologie 3.7.1.1. Importanţă. Porumbul ocupă al treilea loc, ca importanţă, între plantele cultivate pe

glob. Această poziţie, din punct de vedere agricol, este motivată printr-o serie

de particularităţi, astfel: - prezintă o mare capacitate de producţie, cu circa 50% mai ridicată faţă

de celelalte cereale; - are o mare plasticitate ecologică, care îi permite o largă arie de

răspândire, dând recolte mari şi relativ constante, mai puţin influenţate de abaterile climatice; - este o planta prăşitoare, bună premergătoare pentru majoritatea culturilor;

- suportă monocultura mai mulţi ani; - are un coeficient mare de înmulţire (150 - 400); - având o însămânţare mai târzie în primăvară, permite o mai bună

eşalonare a lucrărilor agricole; - cultura este mecanizabilă 100%; - recoltarea se face fără pericol de scuturare; - valorifică foarte bine îngrăşămintele organice şi minerale, cât şi apa de

irigaţie; - posibilităţile de valorificare a producţiei sunt foarte variate etc. Din 100 kg boabe se pot obţine: 77 kg făină sau 63 kg amidon, 44 l

alcool, 71 kg de glucoză, 1,8 – 2,7 l ulei şi 3,6 kg turte (N. ZAMFIRESCU şi colab. 1963).

În alimentaţia omului din boabele „degerminate”, prin măcinare uscată, se obţin: făină de mălai, fulgi de porumb, alimente pentru copii, lapte artificial etc.; prin măcinare umedă (bobul cu embrion), se obţin, pe lângă produsele enumerate, şi un sirop bogat în fructoză (pentru diabetici), bere, înlocuitori pentru cafea, paste pentru glasat drajeuri etc. Prin diferite tratamente, după măcinatul umed, se obţin: amidon, glucoza, dextroza, whisky, gazohol, medicamente etc.

În furajare porumbul are o valoare nutritivă, de 1,17 - 1,30 unităţi nutritive, la 1 kg boabe.

Din ciocălăi se obţin: furfurol, nutreţuri pentru rumegătoare, săpunuri; vitamine etc. sau sunt folosiţi drept combustibili.

Pănuşile se utilizează pentru împletituri sau în furajare. „Tuleii” (tulpinile, cocenii) se utilizează ca furaj sau în industria celulozei

şi la fabricarea panourilor aglomerate. Planta întreagă verde se poate utiliza pentru obţinerea unor combustibili (metanol, etanol) sau se însilozează în faza la lapte-ceară a boabelor, când asigură un furaj deosebit de valoros.

163

3.7.1.2. Compoziţie chimică După R. J. MARTIN şi colab. (1970), boabele conţin în medie: apă

13,5%; proteine 10,0%; glucide 70,7% (din care amidon 61,0%); grăsimi 4,0%, săruri minerale 1,4%, substanţe organice acide 0,4%.

Amidonul este format din amilopectine (72 - 77%) şi amiloză (21 - 28%). Repartizarea amidonului pe componentele bobului reliefează că 98% se depune în endosperm, 1,3% în embrion şi 0,7% în pericarp.

Proteinele, în proporţie de 15 – 18%, conţin 45% prolamine (predominantă fiind zeina), 35% glutenine şi 20% globuline.

Din totalul proteinelor, 73,1 % se acumulează în endosperm, 23,0% în embrion şi 2,2% în pericarp.

Fertilizarea raţională influenţează conţinutul în aminoacizi. Astfel, îngrăşămintele cu azot ridică conţinutul de triptofan, iar cele cu azot şi fosfor duc la o creştere a conţinutului în lizină (JEGES şi colab., 1970).

Indicele iod al uleiului de porumb este de 111 - 130. În componenţa uleiului intră: acid oleic 46%, acid linoleic 41,5%, acid palmitic 7,8%, acid stearic 3,5% şi alţii.

Boabele conţin vitaminele B1, B2 şi E şi PP în proporţie mai mare, provitamina A (la varietăţile cu boabe galbene); vitamina C lipseşte.

Compoziţia chimică este mult influenţată de hibrid (soi), condiţiile de vegetaţie şi tehnologia aplicată.

3.7.1.3. Răspândire Porumbul ocupă al treilea loc între plantele cultivate pe glob, totalizând,

după datele statistice din 2005, suprafaţa de 147,0 mil. ha, cu 3587 kg/ha Cele mai întinse suprafeţe cu porumb sunt în SUA 30,8 mil. ha, după care urmează China (25,2 mil. ha), Brazilia (11,4 mil. ha), Mexic (8,0 mil. ha), India (7,4 mil. ha). Producţii mari obţin Italia (10063 kg/ha), SUA (9315 kg/ha), Franţa (8095 kg/ha).

Ţara noastră are pondere însemnată între ţările cultivatoare de porumb. În anul 2001 s-a cultivat pe 3.100.000 ha, obţinându-se un randament mediu scăzut de numai 2.419 kg/ha, iar în 2005 s-au cultivat 2,662 mil.ha, cu o producţie medie de 3743 kg/ha.

3.7.1.4. Sistematică. Origine. Hibrizi cultivaţi în România Sistematică. Porumbul face parte din familia Gramineae, subfamilia

Panicoidae, tribul Maydeae, specia Zea mays L. (n = 10 cromozomi). Din acelaşi trib, pe lângă genul Zea, fac parte 8 genuri (ENGLER, 1964), din care importante pentru filogenia porumbului sunt doua Euchlena şi Tripsacum, ambele răspândite în America.

În funcţie de structura endospermului şi caracterele ştiuletelui, specia Zea mays cuprinde mai multe convarietăţi:

164

- Zea mays L conv. Indurata (Sturt) Bailey sin. vulgaris Koerva), porumbul cu bobul tare, neted, lucios, cu zona coronară rotundiformă. Partea periferică a bobului este cornoasă, iar la interior este amidonoasă. Boabele au diferite culori: albe, galbene, portocalii, roşii. Provine din zona muntoasă a Americii Centrale.

Acestei convarietăţi îi aparţin majoritatea vechilor soiuri româneşti de porumb.

- Zea mays L conv. identata Sturt (sin. dentiformis) Korn porumbul dinte de cal, cu boabe mari, care în zona coronară prezintă o adâncitură. În secţiune boabele au zona tare (cornoasă), dispusă periferic, iar zona coronară şi mijlocul sunt ocupate de stratul amidonos, care la maturitate se contractă determinând formarea „mişunei” (adânciturii). Originea acestei convarietăţi este Mexicul, în prezent fiind predominantă în lume.

- Zea mays L conv. aorista (Sturt) Bailey (sin. microsperma Koern), porumbul cu bob mic, cornos, utilizat pentru floricele.

- Zea mays L conv. saccharata Koern (sin. rugosa Banat), porumbul zaharat, cu boabe zbârcite şi sticloase.

- Zea mays L conv. amylacea Sturt - porumbul amidonos cu boabe mari, rotundiforme, cu endospermul amidonos predominant şi foarte puţin endosperm cornos, în zona coronară. Este răspândit în Peru si Bolivia.

- Zea mays L, amyleosaccharata Sturt (Montg), cu partea inferioară a boabelor amidonoasă, iar cea superioară cornoasă. Este răspândit în Peru şi Bolivia.

- Zea mays L conv. ceratina Kulesch, care are bobul cornos, opac, cu aspect ceros; în loc de amidon conţine eritrodextrină. A fost descoperit în China, iar în prezent este răspândit în Asia şi Filipine.

- Zea mays L conv. tunicata - porumbul cu bobul îmbrăcat care, după GREBENSCIKOV (1959), n-ar fi o convarietate aparte (la fel ca Zea mays - hirta, Zea mays - japonica etc.).

Varietăţile de porumb se deosebesc după culoarea boabelor şi culoarea paleelor.

După analiza polenului găsit la Mexico City vechimea porumbului ar fi de circa 80.000 de ani (WALDEN, citat de MUREŞAN, 1975), ceea ce ar pleda pentru existenţa unei specii sălbatice.

Pe baza datelor arheologice şi a reconstituirilor experimentale, MANGELSDORF, MAC NEISCH şi GALINAT (citaţi de MUREŞAN, 1975), presupun că dezvoltarea filogenetică a porumbului s-a produs în patru etape.

- prima etapă presupune existenţa în porumb sălbatic, de „tip tunicat", cu inflorescenţe bisexuate şi ştiuleţi de până la 2,5 cm lungime;

- în etapa a doua s-a produs o mutaţie care a determinat apariţia porumbului „cu bobul golaş”;

- în etapa a treia (anii 3.400 – 2.300 î.e.n.), porumbul a fost luat în cultură;

165

- în etapa a patra, s-au produs hibridări cu Tripsacum şi Euchlena, care au condus la apariţia porumbului din anii 100 - 200 e.n. şi care a evoluat spre formele actuale.

Origine. BRANDOLINI (1967), citat de CRISTEA (1975), menţionează două centre de formare a porumbului în America: la nord de ecuator, unde predomină formele centrului primar Mexic - Guatemala, şi la sud de ecuator, unde, predomină germoplasma centrului primar Peru – Bolivia.

În Europa, porumbul a fost adus la prima expediţie a lui CRISTOFOR COLUMB (1493), fiind cultivat prima data în Spania, apoi în Italia.

În ţara noastră, porumbul a fost menţionat în Muntenia sub domnia lui Şerban Cantacuzino (1693-1695), iar în Transilvania porumbul s-a cultivat pe timpul împărătesei Maria Tereza (1740-1760).

În prezent, soiurile de porumb sunt puţin răspândite în cultură. Introducerea în cultură a hibrizilor a început în S.U.A. din anul 1933, iar

în ţara noastră aceştia s-au extins în cultură după anul 1954. Sporul mediu mondial adus de introducerea hibrizilor faţă de soiuri este apreciat la 40 - 50%.

După modul de obţinere, hibrizii pot fi: - simpli (H.S.), între două linii consangvinizate; - dubli (H.D.), între doi hibrizi simpli; - triliniari (H.T.); între în hibrid simplu şi o linie consangvznizată.

În ceea ce priveşte perioada de vegetaţie, hibrizii cultivaţi în România necesită 50 - 85 zile în intervalul răsărit – înflorit şi 60 - 70 de zile pentru formarea, creşterea şi maturarea boabelor, revenind un total de 110 - 155 zile (în sudul ţării). Sub aspectul analizat, au fost diferenţiaţi în 9 grupe de maturitate.

Clasificarea hibrizilor în sistemul F.A.O., în funcţie de perioada de vegetaţie, cuprinde 9 grupe, fiecare având ca etalon durata de vegetaţie a unui hibrid american. Din cele 9 grupe, importanţă prezintă doar 6 (tab. 3.35).

Hibrizii de porumb zonaţi şi admişi în cultură în anul 1994 sunt prezentaţi în tabelul 3.36.

Tabelul 3.35.

Clasificarea hibrizilor după perioada de vegetaţie Grupa de precociatate Clasificarea românească

(nr. cod) Clasificarea F.A.O.

(nr. cod) Hibrizi foarte timpurii Hibrizi timpurii Hibrizi semitimpurii Hibrizi semitârzii Hibrizi târzii

sub100 100 – 199 200 – 299 300 – 399 peste 400

100 – 200 200 – 300 300 – 400

400 – 500 şi 500 – 600 650 – 700

Pentru constanţă în realizarea producţiilor, fiecare cultivator este bine să folosească 3 - 4 hibrizi diferiţi ca perioadă de vegetaţie. La alegerea acestora trebuie să se urmărească:

- să fie adaptaţi condiţiilor zonei în care urmează a fi cultivat; - să ajungă la maturitate înainte de venirea brumelor de toamnă şi, pentru

siguranţă în acest sens, să aibă necesarul de unităţi termice mai mic cu 150 faţă de potenţialul zonei;

166

Tabelul 3.36 Hibrizii de porumb – Zea mays L.

Denumirea hibridului Tipul hibri-dului

Precocitatea

FAO

Ţara de origine

Denumirea hibridului Tipul hibri-dului

Precocitatea FAO

Ţara de origine

1 2 3 4 1 2 3 4 Action Agana Alberta Alesia Alfor Aliacan Alteza Amadeus Amiral (UAS 1426) Ana Anca* Andreea Anko Apache Aral Astral (UAS 2292) Auriu (UAS 2392) AW 641 AW 641 RR(n) Bogdana Bucium Bucovina Campion Caraibe Cardial Cecilia Cecilia CB** Cecilia IR*** Cervia Cherif Ciclon Clarica Clarisia Clarisia SB** Cocor Colomba Coralba Coralba SB** Costador Cristal Dacic Dana Danella Danubiu Deniro DK 232 DK 250 DK 300 DK 386 DK 391 DK 398 DK 443 DK 485 DK 526 DK 527 DK 554 DK 566 DK 646 Doina Dolar Duplo Durandal Elan Electra

HS HT HT HS HS HS HS HT HS HS HS HS HT HS HS HS HS HS HS HS HS HT HS HT HT HS HS HS HS HS HD HS HS HS HS HS HS HS HS HT HS HS HS HS HS HS HS HS HS HS HS HS HS HT HS HS HS HS HT HT HS HS HT HT

400-500 peste 600 200-300 peste 600 300-400 peste 600 400-500 200-300 400-500 500-600 400-500 300-400 200-300 100-200 100-200 300-400 300-400 300-400 300-400 500-600 200-300 100-200 500-600 100-200 100-200 peste 600 peste 600 peste 600 500-600 300-400 100-200 200-300 400-500 400-500 peste 600 500-600 peste 600 peste 600 500-600 100-200 500-600 100-200 400-500 400-500 peste 600 100-200 100-200 200-300 200-300 400-500 200-300 200-300 400-500 400-500 500-600 400-500 500-600 peste 600 100-200 400-500 500-600 400-500 200-300 100-200

D USA USA

F F F D D F

R- USAR- USA

R D F

USA F F

USA USA USA

R R R D F

USA USA USA

B F R

USA USA USA

R USA USA USA

F R R R

USA R D

USA USA USA USA USA USA USA USA USA USA USA USA USA

R CH D

USA R D

Elita Eva Evelina Evelina SB** Faur Fedia Felicia Florencia Florencia SB** Florian Forban Fulger Fulvia Fundulea 98 Fundulea 320 Fundulea 322 Fundulea 340 Fundulea 365 Fundulea 376 Fundulea 410 Fundulea 412 Fundulea 418 Fundulea 420 Furio Furio CB (n) Gabi Gardel Georgina Granit Helga Hella Hockey Ileana Janus Kallista Kincs Kintal Kiskun 4230 Kiskun 4255 Kiskun 4297 Kiskun 4344 Kiskun 4380 Kiskun 4444 Laura LG 2306 LG 2313 LG 2380 LG 2530 Libero Lorenca Lovrin 400 Luce Luisiana Marista Marista SB** Marista IR*** Mendoza Merlin Milcov Milenium Minerva Mona Monalisa Monesa

HS HS HS HS HS HS HS HS HS HT HS HS HS HT HS HS HS HS HS HS HS HD HT HS HS HS HS HT HS HS HS HS HS HS HT HT HT HS HT HS HS HS HS HS HT HS HS HS HT HS HS HS HS HS HS HS HS HT HS HT HD HS HS HS

100-200 300-400 400-500 400-500 500-600 500-600 200-300 500-600 500-600 100-200 400-500 500-600 500-600 100-200 400-500 400-500 400-500 peste 600 500-600 peste 600 peste 600 peste 600 peste 600 200-300 200-300 peste 600 peste 600 500-600 400-500 200-300 300-400 peste 600 300-400 100-200 100-200 400-500 200-300 300-400 300-400 400-500 400-500 400-500 500-600 peste 600 200-300 300-400 300-400 500-600 200-300 200-300 500-600 peste 600 400-500 300-400 300-400 300-400 200-300 100-200 300-400 100-200 300-400 100-200 200-300 200-300

USA USA USA USA

R USA USA USA USA

F F R

USA R R R R R R R R R R

CH CH

R- USA F

USA R

USA H F R D F

CH USA

H H H H H H

USA F F F F D H R D

USA USA USA USA

B D R R R

USA USA

167

Tabelul 3.34 (continuare) 1 2 3 4 1 2 3 4

Montana Nastia Nastia SB** Natacha Natalia Neptun Nobilis Noella Nordic Norma NS 300 NSSC 375 YU NSSC 420 YU Oana Octavia*** Octavian Oituz Olt Opal Optima Oranje Orizont Ovidiu Paltin Panciu Pandur Panka Partizan Parvis Perceval Perlis PF 709/91 Pirat Podu Iloaiei 101 Podu Iloaiei 110 Polo PR 35R57 PR 35R58 (m) PR 36G32 (m) PR 36R56 PR 36T58 PR 37B04 PR 37G50*** PR 37J99*** PR 37K55 PR 37M81 PR 37R71 (m) PR 38B22 (m) PR 38F70 PR 38G17 (m) PR 38K94 (m) PR 39F55 PR 39K09 Presta Primizia Prinval Progres Pueblo

HT HS HS HT HS HS HS HS HT HS HS HS HS HS HS HS HS HS HS HS HS HS HS HS HS HD HT HS HT HS HT HS HS HT HS HT HS HS HS HS HT HS HS HS HT HS HS HS HS HS HS HS HT HT HS HS HS HS

100-200 400-500 400-500 100-200 500-600 300-400 200-300 100-200 100-200 300-400 400-500 400-500 400-500 300-400 500-600 500-600 300-400 400-500 400-500 200-300 300-400 500-600 400-500 400-500 400-500 400-500 300-400 400-500 100-200 400-500 200-300 500-600 200-300 100-200 100-200 300-400 500-600 500-600 400-500 400-500 500-600 400-500 400-500 400-500 400-500 400-500 400-500 200-300 200-300 200-300 200-300 100-200 200-300 100-200 500-600 100-200 400-500 peste 600

R USA USA USA USA

R F

USA R H

YU YU YU R

USA R R R R

USA D R R R R R

USA R F

USA F

R- USAD R R D

USA USA USA USA USA USA USA USA USA USA USA USA USA USA USA USA USA

F F

USA R F

Pura Pura SB Rafaela Raisa Ranchero Randa Rapid Rapsodia Rialto Rival Robust Rossella Roxana Rubin Safir Safror Saturn Simona Somax Stira Stira SB** Suceava 95 Suceava 97 Suceava 99 Suceava 108 Supermonark Şoim SZSC 516 SZTC 358 SZTC 465 Temerar Tempra Themis Tirabella Torpedo Turda 100 Turda 160 Turda 167 Turda 200 Turda 200 Plus Turda 215 Turda 260 Turda Super Turda SU 181 Turda SU 182 Turda SU 210 Vasilica Vero Veronica (SZSC 427) Volga Vultur ZP 335 ZP 394 ZP 409 ZP 471 ZP 488 Zsuzsanna

HS HS HS HS HS HS HS HS HS HS HS HS HS HS HS HS HS HS HS HS HS HD HT HT HT HT HS HS HT HT HS HS HS HT HT HD HS HT HD HT HT HS HT HS HS HT HT HS HS HS HS HS HS HT HS HS HS

500-600 500-600 500-600 200-300 400-500 500-600 400-500 400-500 200-300 500-600 500-600 peste 600 100-200 500-600 500-600 500-600 300-400 100-200 200-300 300-400 300-400 100-200 100-200 100-200 100-200 400-500 400-500 500-600 300-400 400-500 peste 600 peste 600 500-600 100-200 300-400 200-300 200-300 100-200 200-300 100-200 300-400 300-400 200-300 100-200 200-300 300-400 400-500 peste 600 400-500 500-600 400-500 400-500 400-500 500-600 400-500 400-500 200-300

USA USA USA USA

D USA

R R D R R

USA R R R F

R-D R F

USA USA

R R R R F R H H H R

CH F

USA D R R R R R R R R R R R

USA D H

USA R

YU YU YU YU YU H

Porumb pentru floricele (pop corn): Excelent (1001 - HS – R); Fundulea 625 (HS – R); Perlat 624( HS – R). Porumb zaharat: Dacia (HD – 01 – R); Delicios (HD – 03 – R); Desert (HS – 02 - R); Diamant (HD – 03 – R); Dulcin (HT – 03 – R); Jubilee (HS – 03 - NL); Legend (HS – 0,11 – F).

LEGENDĂ Tipul hibridului:

Precocitatea:

HS – hibrid simplu HD – hibrid dublu HT – hibrid trilinial – Indice FAO

* **

***

-pentru cultura irigată -hibrizi produşi pe bază de androsterilitate citoplasmatică - rezistent la erbicidul Pivot

1 Pentru porumb zaharat: 01 – timpuriu; 02 – Semitimpuriu; 03 – semitârziu; 04 - târziu

168

- să fie rezistent la secetă, boli, dăunători; - să aibă o bună rezistenţă la frângere şi o inserţie uniformă a ştiuleţilor. Zonarea hibrizilor. Principalul criteriu de zonare îl reprezintă constanta

termică. Aceasta, în cazul porumbului, se obţine prin însumarea temperaturilor mai mari de 10°C pe întreaga perioadă de vegetaţie.

Pe baza analizării datelor climatologice medii pe perioade lungi de timp, s-au stabilit în ţara noastră trei zone de cultură pentru porumb. Zonele ecologice sunt prezentate în detaliu, la 3.7.1.8.

Zona I, cuprinde arealele cu suma temperaturilor biologic active cuprinse între 1400 şi 1600°C.

Zona a II-a, cuprinde teritoriile cu resurse termice biologic active cuprinse între 1200 - 1400°C.

3.7.1.5. Particularităţi biologice Sistemul radicular temporar, care asigură planta cu apă şi hrană în

primele 2 - 3 săptămâni, este format dintr-o singură rădăcină embrionară şi 3 - 7 rădăcini seminale care pornesc din mezocotilul embrionului. Numărul de noduri subterane variază, în funcţie de perioada de vegetaţie, între 6 - 10. Din fiecare nod se formează 8 - 16 şi chiar 20 de rădăcini adventive permanente. Din nodurile 2 - 7 supraterestre, se pot forma rădăcini adventive cu dublu rol: de ancorare şi absorbţie.

Adâncimea de pătrundere a sistemului radicular la porumb este de până la 2,5 m, iar lateral, de 60 – 75 cm, astfel că o plantă de porumb „explorează" circa 6 m3 de sol. Suprafaţa de absorbţie a sistemului radicular nu se corelează cu volumul de sol explorat, totuşi apa o valorifică din volumul total. Aproximativ 60% din masa totală a rădăcinilor se găseşte în stratul de sol până la 30 cm.

Tulpina este formată din 7 – 15 (21) internoduri pline cu măduvă, care totalizează o înălţime de la 0,30 m la 9 m, frecvent 1,5 - 3 m. Lungimea tulpinii este corelată cu perioada de vegetaţie, crescând odată cu aceasta.

Diametrul tulpinii variază pe traiectul acesteia: circa 20 mm la bază, 60 mm la mijloc şi 5 - 10 mm sub panicul. Din nodurile de la bază se formează lăstari denumiţi copili. În ameliorarea porumbului se urmăreşte reducerea taliei, dar nu prin reducerea numărului de internoduri, ci a lungimii acestora, în felul acesta, numărul de frunze rămânând neschimbat, dar se poate mări densitatea lanului, ceea ce conduce la obţinerea unor sporuri de recoltă de 11 - 26% (GH. BÎLTEANU, V. BÂRNAURE, 1979).

Rezistenţă la frângere şi cădere a tulpinilor este o însuşire importantă pentru recoltarea mecanizată. Densitatea exagerată, excesul de azot, lipsa potasiului, atacul de Ostrinia nubilalis, atacul de fuzarioză reprezintă câteva din cauzele care determină frângerea şi căderea tulpinilor.

169

Frunzele au limbul lung de 50 - 80 cm, lat de 4 - 12 cm, cu marginile ondulate, ceea ce le conferă flexibilitate. Prezenţa celulelor buliforme din epiderma superioară determină răsucirea limbului spre interior în condiţii de secetă, proces prin care planta îşi măreşte rezistenta la secetă. Indicele suprafeţei foliare la care se obţin recolte bune are valori de 4,0 - 5,0 în culturile neirigate şi de 5,0 - 6,0 în culturile irigate. Suprafaţa foliară atinge valori maxime în momentul înfloririi florilor femele.

Numărul de frunze este corelat cu perioada de vegetaţie. Astfel V. NOZZOLINI (1963); citat de GH. BÎLTEANU (1974), clasifică hibrizii după numărul de frunze, după cum urmează: extratimpurii sub 18 - 20, tardivi 20 - 22 şi foarte tardivi, cu peste 22 frunze.

Valorile asimilaţiei nete sunt mai mari la frunzele tinere din vârf (până la 13,5 g/m2/zi în perioada de la formarea paniculului şi până la maturitatea în lapte), comparativ cu frunzele etajului de mijloc (6,1 g/m2/zi, în aceeaşi perioadă). CONTI (1971) reliefează necesitatea reducerii unghiului de inserţie, al frunzelor, fapt care permite mărirea densităţii lor. PENDLETON şi colab (1968), HICKS şi STRNEKER (1972) au obţinut sporuri de recoltă de 40% prin folosirea de plante cu frunze erecte care au valorificat mai bine energia luminoasă şi au fost cultivate cu densităţi mai mari, comparativ cu plantele de porumb cu frunzele aplecate.

Menţinerea frunzelor verzi până la maturitate măreşte recolta de boabe şi valoarea furajeră a producţiei secundare.

Inflorescenţele. Porumbul este o plantă unisexuat-monoică. Florile mascule sunt grupate, într-o inflorescenţă terminală de tip panicul, iar cele femele sunt grupate în inflorescenţe de tip spadice (spic cu rahisul mult îngroşat), protejate de frunze modificate (pănuşi) situate la subsuoara frunzelor.

Porumbul este o plantă protandră, polenul putând apărea cu 5 - 7 zile înaintea maturării ovulelor. În condiţii de secetă decalajul poate să depăşească chiar 10 zile, determinând creşterea procentului de plante sterile.

Polenizarea este alogamă anemofilă, grăunciorii de polen putând fi purtaţi de vânt până la 1 km distanţă.

Fructul este o cariopsă la care pericarpul reprezintă 7 - 10%; endospermul 80 - 87%, iar embrionul 10 - 12%. MMB variază între 40 – 1.100 g, frecvent 200 - 400 g, iar MH este de 72 - 88 kg.

3.7.1.6. Fazele creşterii şi dezvoltării stadiale În ciclul ontogenetic al porumbului au fost delimitate 11 faze, numerotate

după sistemul zecimal, cu 0 - 5 în etapa vegetativă şi 6 - 10 în etapa generativă. Criteriile de delimitare în etapa vegetativă sunt numărul de frunze, iar în etapa generativă evoluţia creşterii şi maturării bobului.

Faza 0 (germinare - răsărire) durează 8 - 16 zile şi necesită 120 - 180°C; temperaturile scăzute de scurtă durată, de 6 - 8°C, când coleoptilul este în sol şi de -4°C după răsărire, nu produc pierderi; faza se declanşează la temperatură minimă

170

de 8°C, prin absorbţia apei în proporţie de 35 - 40% faţă de masa seminţei. Faza 0,5 (două frunze complet formate) se înregistrează după circa 10

zile de la data răsăririi: se formează primele rădăcini coronare; nutriţia plantei se realizează greu, datorită sistemului radicular slab dezvoltat; fertilizarea pe rând, o dată cu semănatul, ajută mult plantele în această fază.

Faza 1 (patru frunze complet formate) se înregistrează la 15 - 20 de zile după răsărire; planta are circa 40 cm înălţime, vârful tulpinii este încă sub suprafaţa solului; începe procesul de iniţiere al paniculului, de formare a tuturor frunzelor şi mugurilor ştiuletelui; grindina şi îngheţul uşor pot distruge frunzele expuse fără a distruge planta, care se reface; în această fază se fac tratamente împotriva carenţei de zinc; dacă este cazul, se execută erbicidarea postemergentă si fertilizarea fazială cu azot.

Faza 1,5 (şase frunze complet formate), la 22 - 25 zile după răsărire: vârful de creştere este la suprafaţa solului; se dezvoltă mugurii viitorilor ştiuleţi, de la nodurile situate încă sub suprafaţa solului; rădăcinile coronare sunt predominante; creşte consumul de NPK al plantei.

Faza 2 (opt frunze complet formate), după circa 30 de zile de la răsărire la hibrizii mijlocii şi, respectiv, după 40 de zile la hibrizii târzii; vârful de creştere este la 5 - 8 cm deasupra suprafeţei solului; creşterile vegetative sunt intense; grindina poate diminua recolta cu 10 - 20%; se fac tratamente contra sfredelitorului, fiind perioada eclozării ouălor.

Faza 2,5 (zece frunze complet formate), la 36 - 38 zile la hibrizii mijlocii şi 48 - 50 de zile, la cei târzii: creşte consumul de NPK şi nevoia de apă; începe creşterea rapidă a paniculului şi se dezvoltă formaţiunile viitorilor ştiuleţi.

Faza 3 (douăsprezece frunze complet formate), la 42 - 45 de zile la hibrizii mijlocii şi 54 - 56 de zile la cei târzii: tulpina şi paniculul cresc rapid; indicele foliar este 3 - 4; dezvoltarea sistemului radicular asigură valorificarea apei din întregul volum de sol.

Faza 3,5 (14 frunze complet formate) se realizează după 49 - 52 de zile de la răsărire la hibrizii mijlocii şi 61 - 63 de zile la hibrizii târzii; se caracterizează prin creşterea rapidă a tulpinii, prin alungirea internodiilor şi alungirea rahisului ştiuletelui; începe alungirea stigmatelor florilor de la baza rahisului; consumul de apă şi al elementelor nutritive este ridicat.

Faza 4 (apariţia paniculului) se realizează după 56 - 58 zile de la răsărire şi, respectiv, după 70 - 74 de zile la hibrizii târzii: apare vârful paniculului, se alungesc ultimele internodii; se alungesc stigmatele, este necesară irigarea culturii.

Faza 5 (apariţia stigmatelor şi polenizarea) se produce după 64 - 68 de zile la hibrizii mijlocii şi, respectiv, după 78 - 82 zile la hibrizii târzii: indicele foliar este 5 - 6; gradul de acoperire a solului 90 - 95%; continuă consumul rapid de fosfor şi azot, se încetineşte absorbţia potasiului.

Faza 6 (începutul umplerii boabelor) are loc după 12 zile de la apariţia stigmatelor: ciocălăul, pănuşile şi tulpina sunt complet formate; începe acumularea amidonului; continuă absorbţia azotului şi a fosforului.

171

Faza 7 (coacerea în lapte), după 24 de zile de la apariţia stigmatelor: are loc depunerea în ritm rapid a substanţelor în bob; seceta, carenţele nutritive şi stresul termic pot provoca şiştăvirea boabelor.

Faza 8 (coacerii în lapte ceară), după circa 36 de zile de la apariţia stigmatelor: la hibrizii din conv. dentiformis se formează mişuna; începe uscarea frunzelor bazale; şiştăvirea boabelor se produce din aceleaşi cauze menţionate anterior.

Faza 9 (coacerea în pârgă-ceară), după circa 48 de zile de la apariţia stigmatelor: are loc încheierea procesului de depunere a substanţelor de rezervă; între endosperm şi embrion apare stratul negru de separare, care împiedică fluxul substanţelor spre endosperm.

Faza 10 (maturitatea fiziologică), după circa 60 de zile de la apariţia stigmatelor; boabele au atins greutatea maximă; se continuă uscarea boabelor, a frunzelor şi pănuşilor.

Cunoaşterea fazelor creşterii şi dezvoltării stadiale permite cultivatorului să dirijeze procesul de formare a recoltei.

3.7.1.7 Cerinţele faţă de climă şi sol Porumbul, datorită plasticităţii ecologice şi a lucrărilor de ameliorare, se

cultivă azi în nord până la latitudinea de 58° (Suedia), iar în sud până la 42° (în Noua Zeelandă).

Cerinţele faţă de temperatură. Seminţele germinează la 8 - 10°C. La temperaturi mai scăzute în sol are loc putrezirea boabelor, datorită atacului ciupercilor saprofite, instalarea lor fiind favorizată şi de procesul de exosmoză a produselor de hidroliză a amidonului. După răsărire, la temperatura de 4 - 5°C, creşterea încetează, se degradează clorofila şi plantele mor. Brumele târzii distrug frunzele, iar la temperatura de -4°C, după 2 - 4 ore, este distrusă întreaga plantă.

Creşterea se desfăşoară în bune condiţii dacă în luna mai temperaturile medii nu scad sub 13°C, iar în iulie şi august nu coboară sub 18°C. Cea mai ridicată viteză de creştere se realizează la temperaturi cuprinse între 24 -30°C. După cercetătorii americani, când temperatura lunii mai scade sub 12,7°C, producţia de porumb se diminuează cu 15%.

O perioadă critică o reprezintă înflorirea, când temperatura trebuie să fie cuprinsă între 18 - 24°C. Temperaturile ridicate, în această fază, determină în pronunţat decalaj între apariţia paniculelor şi cea a stigmatelor. La temperatura de 28 - 30°C scade viabilitatea polenului. Amplitudinile de temperatură de peste 30°C ziua şi sub 10,0°C noaptea, ce survin în etapele a 6-a şi a 7-a ale organogenezei împiedică formarea anterelor, implicit dezvoltarea grăunciorilor de polen şi desfăşurarea normală a proceselor de fecundare (MUREŞAN şi colab, 1967). Şocurile termice după fecundare dereglează acumularea substanţelor de re-zervă în bob şi apare fenomenul de şiştăvire. Cele mai bune condiţii termice pentru maturare, între faza de coacere în ceară şi cea deplină, sunt de 21°C. WALACE şi BRESSMANN (1954) găsesc ca optime pentru porumb în "zona Cordonului porumbului” din S.U.A. („Corn Belt”) următoarele temperaturi medii

172

lunare: mai 18,3°C, iunie 21,6°C, iulie 22,7°C, august 22,7°C, septembrie 17,7°C, octombrie 11,1°C.

Observaţiile Iui J. HUMLUM pentru ţara noastră, în urma studiilor efectuate în Dobrogea, Muntenia şi o parte din Transilvania, arată că cele mai mari recolte sunt realizate la următoarele temperaturi: mai 16 - 20°C; iunie 19 - 21°C, iulie 20 - 23°C, august 19 - 22°C, septembrie 14 - 17°C

Rezultă că, din punct de vedere practic, este deosebit de importantă zonarea atentă a hibrizilor de porumb, în funcţie de „disponibilul termic” din fiecare zonă.

Cerinţele faţă de umiditate. Porumbul rezistă foarte bine Ia secetă, mai ales în prima parte a perioadei de vegetaţie, datorită sistemului radicular puternic dezvoltat, consumului specific redus (233 - 445; S. ALDRICH şi colab. - 1975), caracterului xerofitic al părţii aeriene şi lucrărilor de întreţinere repetate.

Evapotranspiraţia creşte mult în lunile de vară, astfel că un lan de porumb poate evapora zilnic, în lunile iulie şi august, până la 18 l/m2 de apă, iar o plantă de porumb până la 2 - 4 l. Perioada critică se situează între 10 - 20 iunie şi 10 - 20 august adică înaintea apariţiei paniculelor şi până la maturitatea în lapte, când consumul de apă se ridică la 68 - 74% din totalul necesar pentru întreaga vegetaţie. În această perioadă solul trebuie să aibă 60 - 80% apă din capacitatea de câmp.

Sensibilitatea la secetă a porumbului şi scăderea recoltei în funcţie de perioada când intervine lipsa de apă este prezentată în figura 3.64 (după V. BÎRNAURE, I. VÂJIALĂ, 1992).

T. ANGELINI (1965) consideră ca perioadă critică începutul înfloritului şi următoarele 10 zile, când consumul plantă/zi este de 1,5 - 4,5 l.

În perioada umplerii boabelor lipsa de umiditate poate provoca şiştăvirea acestora, intervalul critic fiind de 40 - 50 de zile.

J. HUMLUM a stabilit că producţia de boabe la hectar depăşeşte media, în condiţiile ţării noastre, când se realizează următoarea repartiţie a precipitaţiilor: mai, peste 40 mm; iunie 60 mm; iulie 60 mm; sub 80 mm în august. Repartizarea optimă a precipitaţiilor, după acelaşi autor, este următoarea: mai 60 - 80 mm; iunie 100 - 120 mm; iulie 100 - 120 mm; august 20 - 60 mm. W. WALACE ŞI E. BRESSMANN (1954) consideră ca optimă, pentru „cordonul porumbului” din S.U.A., următoarea repartizare: mai 87,5 mm; iunie 87,5 mm; iulie 112 mm; august 112 mm; în septembrie şi octombrie precipitaţii puţine.

Cunoaşterea rezervei de apă a solului în primăvară are mare importanţă în stabilirea corectă a densităţii plantelor.

173

Cerinţele faţă de lumină. Porumbul, fiind plantă de zi scurtă, creşte bine la lumină intensă. Energia chimică din întreaga biomasă poate, reprezenta 5 - 6% din energia solară incidentă pe sistemul foliar, din care circa 50% poate fi în boabe.

Extinderea în cultură a hibrizilor cu, poziţia frunzelor mai aproape de verticală şi care se pretează la densităţi mai mari va conduce la ridicarea coeficientului de convertire a energiei solare.

Cerinţele faţă de sol. Porumbul asigură recolte pe soluri foarte variate, însă rezultatele cele mai bune se obţin pe soluri adânci, fertile, luto-nisipoase, care permit dezvoltarea unui sistem radicular puternic, capabil să asigure apa şi elementele nutritive.

Cele mai bune rezultate se obţin pe solurile lutoase şi luto-nisipoase, cu 3 - 5% humus, peste 8 mg P2O5, Al peste 20 mg K2OAl/ 100 kg sol, gradul de saturaţie 75 - 90 % şi pH = 6,5 - 7,5.

Pe solurile cu pH sub 5,8 este obligatorie aplicarea amendamentelor cu calciu, pentru corectarea reacţiei acide.

Cele mal bune rezultate se obţin pe solurile aluviale, fertile, pe cernoziomuri, soluri bălane şi pe cele brun-roşcate şi brune de pădure.

Pe solurile nisipoase, prin fertilizare şi irigare, se pot obţine recolte ridicate. Mai puţin favorabile sunt solurile argiloase, care menţin mai multă umiditate, se încălzesc încet primăvara, iar vara crapă, rupându-se rădăcinile plantelor. Rezultate modeste se obţin pe solurile tasate şi compacte, cât şi pe cele cu hardpan, care necesită lucrări de afânare adâncă.

3.7.1.8. Zone ecologice Stabilirea zonelor de favorabilitate pentru cultura porumbului în ţara

noastră are la bază cerinţele faţă de temperatură: pe baza datelor referitoare la potenţialul termic al fiecărei zone (temperaturi mai mari de 10°C) s-au stabilit în ţara noastră trei zone de favorabilitate pentru cultura porumbului (fig. 3.65).

Fig. 3.64. Sensibilitatea la secetă a porumbului; scăderea randamentului în funcţie de perioada în

care intervine seceta (hibrid tardiv)

174

Fig. 3.65. Zone de cultură a porumbului stabilite pe baza sumei temperaturilor biologice

active (unităţi termice utile), mai mari de 10°C (aprilie – octombrie)

Zona I cuprinde arealul în care suma temperaturilor biologic active este de 1.400 – 1.600°C. În această zonă sunt cuprinse: Câmpia din sudul ţării, Dobrogea şi partea de sud a Podişului Moldovei, Câmpia de Vest, până la sud de Oradea.

În această zonă se recomandă să se cultive 75 - 80% din suprafaţă cu hibrizi tardivi, care să valorifice eficient potenţialul termic şi 20 - 25% cu hibrizi mijlocii.

Zona a II-a de cultură cuprinde suprafeţele cu resurse termice cuprinse între 1.200 – 1.400°C. Zona include cea mai mare parte a Podişului Moldovei, o mică parte din zona de trecere de la Câmpia de Sud spre zona colinară a Carpaţilor Meridionali şi Câmpia din Nord-Vestul tării.

În acest areal hibrizii tardivi se vor cultiva pe suprafeţe care nu vor depăşi 20%, hibrizii mijlocii pe circa 50% iar cei timpurii pe circa 30%.

Zona a III-a de favorabilitate are în vedere suprafeţele cu suma temperaturilor biologic active de 800°-1.200°C. Sunt cuprinse zonele subcolinare ale Carpaţilor Meridionali şi Răsăriteni, Podişul Transilvaniei, iar în nord Depresiunea Maramureşului.

În această zonă ponderea hibrizilor timpurii creşte la circa 75% din suprafaţa cultivată, diferenţa de 25% revenind hibrizilor mijlocii.

175

Potenţialul termic al fiecărei zone, pentru hibrizii cu perioada de vegetaţie cea mai lungă, trebuie să fie, însumat, mai mare cu 100 - 150°C (temperaturi mai mari de 10°C), eliminându-se, astfel, riscul neajungerii la maturitate.

3.7.2. Tehnologia de cultivare a porumbului Condiţiile climatice şi cele edafice din majoritatea zonelor ţării noastre şi

potenţialul productiv al hibrizilor din cultură, în condiţiile aplicării unor tehnologii moderne de cultivare, pot asigura realizarea unor recolte la nivelul celor mai avansate ţări ale lumii.

7.3.2.1. Rotaţia Porumbul este mai puţin pretenţios faţă de planta premergătoare.

Rezultatele cele mai bune se obţin după leguminoasele anuale pentru boabe şi furajere, după care urmează, cerealele păioase de toamnă, inul, cânepa, cartoful, sfecla şi floarea-soarelui.

Lucerna, dintre leguminoasele perene, deşi asigură importante cantităţi de azot (120 - 160 kg/ha) şi contribuie la refacerea structurii, datorită consumului mare de apă, nu este considerată o premergătoare potrivită pentru porumb în zonele mai secetoase, fără condiţii de irigare.

Rotaţia grâu-porumb este obligatorie, din cauza ponderii de circa 60% a celor două culturi. În această rotaţie porumbul este favorizat, fiind cultivat după o premergătoare timpurie. În culturile atacate de fuzarioză, boală comună ambelor specii, această rotaţie se întrerupe după 4 - 5 ani.

Porumbul nu se poate cultiva după sorg şi iarbă de Sudan. Monocultura, de porumb în ţara noastră s-a extins pe solurile fertile, mai

joase, cu apa freatică la mică adâncime, supuse în primăverile mai ploioase excesului temporar de umiditate – terenuri pe care grâul nu le valorifică în aceeaşi măsură ca porumbul.

În S.U.A., în „cordonul porumbului”, cât şi în sudul Franţei şi în Italia, pe soluri fertile, permeabile, structurate, bogate în humus, cu pH 6,5 - 7,5, fertilizate raţional şi irigate, se practica monocultură îndelungată, cu rezultate bune.

Se poate aprecia, însă, că prin monocultura prelungită se reduce conţinutul de humus, se degradează structura, are loc o acidifiere progresivă a solului, se epuizează solul în macroelemente şi unele microelemente, se înmulţesc bolile şi dăunătorii specifici, impunându-se, deci utilizarea unor doze mărite de îngrăşăminte şi tratamente costisitoare.

Rezultatele din ţara noastră reliefează că cele, mai eficiente producţii se realizează în asolamente de 4 - 6 ani, fapt rezultat şi din datele prezentate în tabelul 3.37.

176

Tabelul 3.37. Producţia de porumb în funcţie de rotaţie

Recolta q/ha în: Staşiunea experimentală

Sistemul de cultivare monocultură grâu - porumb asolament de

4 – 6 ani neirigat 49,0 55,7 60,2 Fundulea

(cernoziom cambic) irigat 69,6 78,4 80,7 neirigat 46,6 52,0 57,5 Şimnic

(brun roşcat) irigat 27,9 33,5 46,8 La rândul său, porumbul este o bună premergătoare pentru culturile de

primăvară şi chiar pentru grâul de toamnă, caz în care se vor cultiva hibrizi cu perioadă de vegetaţie mai scurtă în rotaţia porumbului. Cu alte culturi se va acorda atenţie utilizării erbicidelor triazinice şi prevenirii infestării cu gărgăriţă.

3.7.2.2. Fertilizarea Datorită producţiei mari de masă uscată la unitatea de suprafaţă,

porumbul este o plantă mare consumatoare de substanţe nutritive. F. ANGELINI (1965) apreciază porumbul ca fiind o plantă „vorace prin

excelenţă”. Consumul de NPK în kg/t de boabe şi producţia secundară aferentă, în funcţie de nivelul recoltei, după CR. HERA şi colab. (1980), sunt prezentate în tabelul 3.38. Rezultă că porumbul este o mare consumatoare de azot (18 - 28 kg/t) şi potasiu (23 - 36 kg/t).

Tabelul 3.38. Consumul specific de elemente nutritive, în kg/t, de către boabe şi părţile aeriene

aferente, în funcţie de nivelul producţiei.

Producţia de boabe (t/ha) Elementul chimic 3 - 4 5 – 6 7 - 8 9 - 10 11 - 12 13 - 14 > 14

N 28-26 24-23 22-21 21-20 20-19,5 19-18,5 18 P2O5 14-11 10,5-10,1 9,8-9,6 9,5-9,0 8,9-8,8 8,7-8,6 8,6 K2O 33-36 30-28 27-26 25,5-24,8 24,6-24,4 24,2-24,0 23,9

Azotul este principalul element în fertilizarea porumbului, care asigură

formarea unei mase foliare bogate, colorată în verde intens şi care influenţează favorabil acumularea substanţelor proteice. Carenţa se manifestă prin îngălbenirea limbului de la vârf spre bază, de-a lungul nervurii mediane care se deschide la culoare. Plantele rămân firave, cu ştiuleţii mici. Excesul de azot intensifică transpiraţia, creşterea, este luxuriantă plantele devin sensibile la secetă şi boli şi întârzie maturitatea.

Absorbţia azotului este intensă de-a lungul întregii perioade de vegetaţie. Fosforul joacă un rol multiplu în creşterea si fructificarea porumbului.

Insuficienţa lui se manifesta prin înroşirea frunzelor de la vârf spre bază, sistemul

177

radicular este slab dezvoltat, ritmul de creştere este scăzut, se accentuează protandria. Excesul fosforului determină insuficienţa zincului.

Potasiul măreşte rezistenţa la cădere, secetă şi boli. Carenţa se manifestă prin îngălbenirea frunzelor de la vârful lor spre bază, iar sistemul radicular rămâne slab dezvoltat.

*

Dintre microelemente, frecvent pe cernoziomurile cambice apare carenţa de zinc, manifestată prin apariţia dungilor gălbui între nervurile jumătăţii inferioare a frunzelor, până la necrozarea lor. Carenţa este favorizată de tem-peraturile scăzute din mai-iulie, de monocultură şi de excesul de fosfor şi azot.

Fertilizarea organică a porumbului. Gunoiul de grajd, este indicat pe toate tipurile de sol din ţară, aplicat în doză de 20 - 40 t/ha. Dozele mai mari se aplică pe solurile erodate, luvisoluri, la culturile irigate etc.

Aplicarea bălegarului se face direct culturii porumbului, „proaspăt” sau fermentat, o dată la 4 - 5 ani, efectul resimţindu-se şi în anul al treilea de la aplicare în condiţii de monocultură.

Fertilizarea organo-minerală. Mineralizarea materiei organice prin procese microbiologice şi prezenţa îngrăşămintelor chimice conduc la obţinerea unor sporuri mari de recoltă. Rezultate deosebite pe solurile nisipoase, cât şi pe cele erodate s-au obţinut prin aplicarea împreună a 20 t de gunoi de grajd + N32-48 P32-48.

Îngrăşămintele verzi au rol asemănător gunoiului de grajd, fapt pentru care sunt mult aplicate în S.U.A., Italia, Ungaria. Ele sunt mai economice când se produc în culturi ascunse sau sunt cultivate în mirişte. Pentru culturi ascunse se recomandă utilizarea sulfinei, iar pentru culturi duble se recomandă lupinul alb.

Fertilizarea chimică. Rezultatele de sinteză reliefează că, pe toate tipurile de sol, fertilizarea cu azot şi fosfor se înscrie cu sporuri semnificative de recoltă; potasiul asigură sporuri semnificative pe solurile luvice, pe cele nisipoase şi în condiţii de irigare (tab. 3.39).

Sporul producţiei de boabe la 1 kg îngrăşământ este variabil, în funcţie de tipul de sol, condiţiile climatice şi hibridul cultivat. În figura 3.66. este prezentat sporul producţiei de boabe datorită

îngrăşămintelor cu azot, aplicate pe fond constant de P70K80 (BORCEAN şi colab.992).

Tabelul 3.39. Sporul de boabe pentru 1 kg s.a. îngrăşământ

Tipul de sol N P2O5 K2O Cernoziomuri Aluvial Brun-roşcat argilo-iluvial Brun argilo-iluvial

12 13 9 9

6 5 4 6

0 – 5 0 – 5

3 6

178

Cu referire la hibrizi, se poate afirma că hibrizii simpli, intensiv cultivaţi, pe fond nefertilizat, sunt depăşiţi în producţie de către hibrizii dubli extensivi, dar în condiţii de fertilizare locurile se inversează.

La stabilirea dozelor de îngrăşământ se vor avea în vedere: tipul de sol, nivelul producţiei scontate, rezerva solului, consumul specific, regimul precipitaţiilor, hibridul cultivat, planta .premergătoare.

Fertilizarea cu azot. În tabelul 3.40. sunt prezentate dozele optime economice de azot (după CR. HERA şi Z. BORLAN, 1980).

Dozele optime economice de azot, în condiţii de cultură neirigată sunt cu 30 - 90 kg mai mici decât în cultură irigată.

În funcţie de producţia planificată consumul specific se modifică determinarea dozei putându-se realiza simplu, calculând 24 kg N pentru fiecare tonă de boabe la o producţie sub 5 t/ha; 22 kg N/t la o producţie între 6 - 10 t/ha şi, respectiv, 20 kg N/t la producţii de peste 10 t/ha.

Tabelul 3.40. Dozele optime economice medii de azot la porumb, în funcţie de producţia

planificată(boabe) şi de asigurarea potenţială a solului cu azot (apreciată după indicele azot – I.N.)*

DOE de N (kg/ha) la IN al solului Producţia planificată boabe (kg/ha) 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5

5000 6000 7000 8000 9000 10000 11000 12000 14000

144 168 191 211 231 248 265 280 308

134 157 180 201 220 238 254 269 297

122 146 169 190 209 226 213 258 286

113 138 160 181 200 217 234 249 277

106 130 153 173 193 210 227 242 270

100 124 147 167 186 204 221 236 234

94 118 141 161 180 199 216 230 258

89 114 137 157 176 194 210 226 254

* Faţă de original, tabelul este simplificat, luând în considerare numai 10 nivele de producţie (în loc de 20) şi 8 nivele de I.N. (faţă de 9). Doza se reduce cu 20 - 50 kg N/ha când porumbul urmează după

leguminoase, de asemenea, se reduce cu 2 kg N pentru fiecare tonă de gunoi dată direct porumbului şi, respectiv, cu 1 kg N, când aplicarea gunoiului s-a făcut la

Fig. 3.66. Efectul îngrăşămintelor cu azot

asupra recoltei

179

planta premergătoare; se reduce cu 20 - 30 kg N în cazul hibrizilor sensibili la frângerea tulpinilor.

Doza se majorează cu 20 kg N/ha când porumbul urmează după floarea soarelui şi cu 25 kg N/ha după cartofi târzii sau în al III-lea an de monocultură

În funcţie de asigurarea cu apă, de precipitaţiile din intervalul octombrie-februarie, doza se corectează cu +/- 5 kg/10 mm precipitaţii peste sau sub medie; se măreşte cu 20 kg/ha pe solurile cu aport freatic şi când semănatul se face în primăveri umede şi se micşorează cu 20 kg în primăverile secetoase.

Aplicarea azotului trebuie efectuată fracţionat, astfel: - 30 - 40 kg/ha azot sub formă de îngrăşământ complex sau de azotat de amoniu, concomitent cu semănatul;

- la praşilele a II-a şi a III-a mecanice se aplică 30 - 70 kg/ha azot sub formă de uree, azotat de amoniu sau îngrăşăminte lichide;

- concomitent cu irigarea se vor asigura doze de 10 - 20 kg/ha, corelate cu dozele, aplicate anterior şi starea culturii.

Fertilizarea cu fosfor. În funcţie de nivelul producţiei scontate şi starea de aprovizionare a solurilor cu fosfor, CR. HERA şi Z. BORLAN (1980) recomandă dozele economice înscrise în tabelul 3.41.

Tabelul 3.41. Dozele optime economice (DOE) medii de P2O5 , în funcţie de producţia planificată(boabe) şi starea de aprovizionare a solurilor cu fosfor mobil

DOE de P2O5 (kg/ha) când PAL** este de (ppm P): Producţia planificată boabe (kg/ha) 10 20 30 40 50 60

5000 6000 7000 8000 9000 10000 11000 12000 13000 14000

82 95

106 115 122 129 134 139 143 146

61 74 85 93

101 107 113 117 121 125

42 55 66 75 82 89 94 99

103 106

27 40 50 59 67 73 79 83 87 91

14 27 38 47 54 61 66 71 75 78

- 18 28 37 45 51 57 61 65 69

*Faţă de original, tabelul este simplificat; luând în considerare numai 10 nivele de producţie în loc de 20 şi numai 6 nivele de aprovizionare a solului cu fosfor faţă de 13. **P din fosfaţii solubili în acetat lactat de amoniu.

Doza se poate calcula expeditiv, plecând în calcul de la un consum de 9

kg P2O5 /t boabe, la în conţinut al solului de peste 6 mg/100g sol. Pe solurile cu conţinut sub 6 mg P2O5 /100 g sol doza se va majora 15 - 20 kg P2O5 pentru fiecare mg sub limita menţionată.

Doza se reduce pentru fiecare tonă de gunoi cu 1 kg P2O5, când aplicarea s-a făcut direct porumbului şi cu 0,5 kg P2O5, pentru fiecare tonă de gunoi aplicată plantei premergătoare.

Încorporarea în sol a îngrăşămintelor cu fosfor se face sub arătura de bază.

180

Îngrăşămintele complexe cu fosfor se pot aplica primăvara la pregătirea patului germinativ, încorporându-se adânc cu grapa cu discuri, sau în benzi concomitent cu semănatul (fertilizarea starter).

Fertilizarea cu potasiu. Dozele optime, economice şi starea aprovizionare a solului cu potasiu mobil, calculate de CR. HERA şi Z. BORLAN (1980) sunt prezentate în tabelul 3.42.

Tabelul 3.42.

Doza optimă de K2O, în funcţie de producţia planificată şi de starea de aprovizionare a solurilor cu potasiu mobil.

DOE de K2O (kg/ha) când KAL este de (ppm K): Producţia planificată boabe (kg/ha) 60 100 140 180 220 260 5000 6000 7000 8000 9000 10000 11000 12000 13000 14000

120 141 160

176 190 203 214 224 233 242

86 107 125 141 155 168 179 190 199 207

54 75 94 110 124 137 148 158 167 175

26 47 65 81 95 108 119 129 139 147

- 21 39 56 70 82 94 104 113 121

- -

17 33 47 60 71 81 91 99

*Faţă de original tabelul este simplificat, luând în considerare numai 10 nivele de producţie faţă de 20 şi numai 6 nivele de a aprovizionare a solului cu potasiu, faţă de 9. Pentru fiecare tonă de gunoi doza se reduce cu 2,5 kg K2O/t, când gunoiul

se aplică direct şi cu 1 kg K2O/t, când gunoiul s-a aplicat plantei premergătoare. Sporurile de recoltă cele mai mari s-au obţinut pe solurile luvice, erodate,

nisipoase şi în cultura irigată când, datorită dozelor mari de azot, se impune şi aplicarea de potasiu, pentru a mări rezistenţa la frângere.

Aplicarea îngrăşămintelor cu potasiu este similară cu aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor.

Aplicarea microelementelor. Pe cernoziomurile fertilizate repetat, mulţi ani, cu azot şi fosfor, cu pH-ul peste 7, este necesară aplicarea preventivă a sulfatului de zinc, o dată la 4 - 6 ani, în cantitate de 8 - 10 kg/ha. Dacă apar în vegetaţie simptomele carenţei de zinc, se execută 1 - 3 stropiri, la intervale de 7 - 10 zile, începând cu faza de 4 - 5 frunze cu soluţii de sulfat de zinc în concentraţie de 1%.

Amendamentele cu calciu. Pe solurile acide, cu pH sub 5,9 şi cu gradul de saturaţie în baze mai mic de 75%, folosirea amendamentelor cu calciu, o dată la 4 - 5 ani, este obligatorie în cultura porumbului.

3.7.2.3. Lucrările solului. Acestea încep imediat după eliberarea terenului de planta premergătoare

şi vizează, pe lângă mobilizarea solului, încorporarea resturilor vegetale, mărunţirea, nivelarea şi realizarea în rezerve cât mai mari de apă în sol.

181

După premergătoare timpurii se execută arătura de bază la 20 - 25 cm adâncime pe terenurile mai uşoare şi la 25 - 30 cm pe terenurile mijlocii şi grele, cu plugul în agregat cu grapa stelată.

Până în toamnă terenul se menţine afânat şi curat de buruieni, prin lucrări cu grapele cu discuri.

Efectuarea a două arături, vara la 20 cm adâncime, şi toamna la 30 cm, nu se justifică prin sporurile de producţie obţinute. După plantele recoltate târziu se execută arătura de toamnă la aceleaşi adâncimi ca şi arătura de vară, cu plugul în agregat cu grapa stelată.

În condiţiile solurilor grele, compacte, cu exces temporar de umiditate, pentru îmbunătăţirea regimului aero-hidric se vor executa afânări adânci la 50 - 80 cm, o dată la 4 ani.

Pe solurile cu strat arabil subţire, adâncimea arăturii se va limita în funcţie de grosimea acestuia.

Pe terenurile în pantă arăturile se vor executa numai de-a lungul curbelor de nivel.

Lucrările solului din primăvară asigură calitatea însămânţării, încolţirea şi răsărirea porumbului.

Dacă terenul este nivelat, neîmburuienat şi fără resturi vegetale la suprafaţă, solul se va lucra în preziua semănatului cu combinatorul sau cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi.

Dacă la desprimăvărare terenul este denivelat, şi îmburuienat, după zvântarea terenului se execută o lucrare cu grapa cu discuri în agregat cu grape cu colţi, pregătirea patului germinativ urmând să se facă în preziua semănatului, cu combinatorul, perpendicular pe direcţia de semănat.

Se vor evita trecerile repetate cu agregatele, de la desprimăvărare şi până la semănat.

Este corespunzător patul germinativ când solul, pe adâncimea de 3 - 6 cm este mărunţit şi zvântat, iar dedesubt este „aşezat”, pentru a favoriza ascensiunea apei la bob.

Pentru obţinerea de economii de combustibil şi evitarea tasării accentuate se recomandă efectuarea printr-o singură trecere a mai multor operaţiuni: administrarea îngrăşămintelor, a erbicidelor, insecticidelor, o dată cu lucrările de pregătire a patului germinativ.

În diferite ţări se practică, în prezent, sistemul de lucrări minime („minimum tillage”), în două variante:

- cu o singură trecere: se execută fertilizarea, aratul, discuitul; grăpatul, erbicidarea şi semănatul;

- cu două treceri: la prima trecere, se realizează fertilizarea, arătura; discuirea şi erbicidarea - variantă posibil de aplicat şi în condiţiile din ţara noastră.

În prezent, în S.U.A., Franţa şi Italia s-au obţinut rezultate bune în sistemul „no tillage”, adică prin semănatul porumbului în miriştea plantei premergătoare, deci în teren nelucrat. Acest sistem se practică şi la noi în cultura succesivă pe terenuri irigate, prin însămânţare în mirişte cu MCSN-6 care, la o

182

singură trecere, realizează lucrarea solului în zona rândurilor, semănatul şi erbicidarea.

Atenţie se acordă în diferite ţări şi sistemului alternativ prin care arătura nu se execută anual şi între aceşti ani se lucrează numai cu grapele cu discuri. Rezultatele de până acum reliefează că nivelul recoltelor, prin acest sistem se diminuează numai cu 4 - 5% faţă de sistemul cu arături normale.

3.7.2.4. Sămânţa şi semănatul Sămânţa. Materialul seminal trebuie să aibă puritatea minimă de 98% şi

germinaţia minimă de 90%. Împotriva agenţilor patogeni din sol (Fusarium, Pythium, Penicillium,

Aspergillus, Sorosporium holcisorghi) sămânţa se tratează cu Tiradin75 (3kg/t), Metoben 70 (2kg/t), TMTD 75 (4kg/t). Se previn, astfel, fenomenele de „clocire a seminţelor” în sol.

Protecţia împotriva dăunătorilor din sol (Agriotes sp., Tanymecus dilaticollis etc.) se realizează prin tratarea seminţelor cu Seedox 80 WP (12,5kg/t), Furadan 35 ST (2,5kg/t), Diafuran 35 ST (25kg/t), Carbodan 35 ST (25kg/t), Sinolintox 10 G (20 l/t).

Perioada de semănat. Semănatul porumbului se realizează atunci când, la ora 7, la 10 cm adâncime, temperatura este de 8°C şi vremea este în curs de încălzire.

Calendaristic, cele mai bune rezultate se obţin în zona de câmpie, când se seamănă între 1 - 20 aprilie şi între 15 - 30 aprilie, în celelalte zone.

Semănatul timpuriu, de obicei, asigură umiditatea necesară germinării, iar încolţirea şi răsărirea se produc în timp scurt. Pentru fiecare zi câştigată la răsărire se grăbeşte cu două zile apariţia paniculelor şi a stigmatelor: se reduce deci, perioada de vegetaţie. Dacă semănatul se face prea timpuriu, se prelungeşte durata răsăririi, ceea ce are drept consecinţă o stagnare în creştere, existând şi pericolul putrezirii boabelor în sol. La fel de mari sunt pagubele şi prin întârzierea semănatului, când se reduce umiditatea solului; perioada de înflorire-fecundare este împinsă în intervalul cu temperaturi ridicate şi umiditate relativă aerului mai mică, fapt care sporeşte procentul plantelor sterile şi reduce randamentul de boabe. Semănatul începe cu hibrizii timpurii, mai rezistenţi la temperaturile scăzute, pe soluri cu textura uşoară, care se zvântă mai repede.

Densitatea. Constituie factorul tehnologic de bază pentru realizarea unor recolte mari, porumbul reacţionând mai puternic la acest element tehnologic decât alte prăşitoare (fig. 3.67). Intensivizarea tehnologiei de cultivare a porumbului prin introducerea de hibrizi noi, mărirea nivelurilor de fertilizare, irigarea etc., au condus la recolte mai mari numai prin corelarea acestor verigi cu densitatea lanului, respectiv cu creşterea suprafeţei foliare la unitatea de suprafaţă. La densităţi prea mari însă, frunzele inferioare ajung la un randament, fotosintetic scăzut, în lan se accentuează protandria, se reduce conţinutul de substanţe proteice din boabe.

183

Factorii obligatorii de care trebuie să se ţină seama la stabilirea densităţii sunt: hibridul cultivat, umiditatea şi fertilitatea solului.

Caracteristicile hibridului luate în considerare sunt: înălţimea plantelor, numărul de frunze, lăţimea frunzelor faţă de tulpină şi rezistenţa la frângere şi cădere.

Rezultă că hibrizii timpurii care au talie mai joasă şi în număr de frunze mai mic comparativ cu hibrizii târzii se vor cultiva cu densitate mai mare.

Hibrizii cu raportul producţiei de boabe : aparat vegetativ de circa 1:1 asigură producţii ridicate la densităţi mai mari decât cei cu raportul favorabil aparatului vegetativ.

Fig. 3.67. Influenţa densităţii plantelor asupra mărimii ştiuleţilor de porumb

şi a producţiei de boabe la hectar Fertilitatea şi umiditatea modifică densitatea doar la acelaşi hibrid. În zonele umede, unde gradul de fertilitate a solului este scăzut, factorul

limitativ al recoltei îl constituie nivelul de fertilizare. La stabilirea densităţii trebuie să se ţină seama de posibilităţile de aprovizionare cu apă pe tot timpul vegetaţiei.

În zonele cu precipitaţii reduse (Câmpia Dunării, Dobrogea etc.) elementul de bază în stabilirea densităţii îl constituie rezerva de apă acumulată în perioada toamnă – iarnă – primăvară, până la semănat.

Când rezerva de apă are un deficit ce depăşeşte 60 mm, densitatea se reduce, din start, cu 3 - 5 mii plante/ha.

Pe suprafeţele irigate densitatea se măreşte cu 10 - 15 mii plante/ha. În prezent, în ţara noastră, pentru sortimentul de hibrizi zonaţi se practică

densităţile menţionate în tabelul 3.43.

184

Tabelul 3.43. Densitatea la recoltare (mii plante/ha) în funcţie de perioada de vegetaţie a

hibrizilor şi tipul de cultură Densitatea la maturitate Culturi neirigate

(mii plante/ha) Culturi irigate (mii plante/ha)

Hibrizi timpurii Hibrizi mijlocii Hibrizi târzii

45 – 60 40 – 55 40 – 50

65 – 70 60 – 65 60 – 65

Cantitatea de sămânţă la hectar variază între 15 - 30 kg, în funcţie de

puritate, germinaţie şi MMB. Pentru realizarea densităţilor dorite la recoltare, la semănat, se măreşte numărul de seminţe cu 10 - 15% reprezentând pierderile ce apar până la răsărire şi în intervalul răsărire – recoltare.

Distanţa între rânduri este de 70 cm pe terenurile neirigate şi pe cele irigate prin aspersiune şi de 80 cm pe terenurile irigate prin brazde. Reducerea distanţei între rânduri la 50 cm a determinat realizarea unor sporuri de 5 - 10%, dar nu în toate cazurile. Prin reducerea distanţei se realizează o mai bună distribuţie a plantelor în lan.

Adâncimea de semănat variază în funcţie de textura şi umiditatea solului. În regiunile mai umede, cu soluri grele semănatul se va realiza la 5 - 6 cm. Pe suprafeţele din zone mai uscate, pe soluri cu textură mijlocie, adâncimea de semănat se măreşte la 6 - 8 cm. Fiecare centimetru în plus la adâncimea de semănat, în funcţie de temperatură, întârzie răsărirea cu 5 - 30 ore.

Semănatul se realizează cu semănători de precizie tip SPC, obişnuit cu SPC8 pe terenurile plane şi cu SPC4 pe terenurile în pantă. Viteza de lucru este de 5 - 11 km/oră.

3.7.2.5. Lucrări de îngrijire Combaterea buruienilor reprezintă principala lucrare de îngrijire,

porumbul (la fel ca şi sfecla pentru zahăr) având un ritm lent de creştere în primele faze şi o densitate redusă la unitatea de suprafaţă, nu poate rezista în competiţia cu cele 800 – 1.500 buruieni care răsar la 1 m2 .Cercetările efectuate în 15 staţiuni experimentale din ţara noastră arată că la hibrizii cultivaţi în prezent pierderile de recoltă datorate îmburuienării sunt de 30 - 90%, ceea ce înseamnă 3.000 – 7.000 kg/ha boabe.

La I.C.C.P.T. Fundulea, într-un teren infestat cu Sorghum halepense, producţia de porumb s-a diminuat cu 9.000 kg/ha.

COJOCARU (1978) menţionează unele rezultate experimentale după BELL, HOEPPE (1972) privind efectul fitotoxic al exsudatelor rădăcinilor de mohor asupra porumbului care, împreună cu consumul mare de apă a mohorului, au redus recolta de porumb cu 317 - 495 kg/ha.

Combaterea buruienilor se poate realiza prin lucrări mecanice şi manuale, prin utilizarea erbicidelor sau, combinat, prin lucrări mecanice şi folosirea erbicidelor.

În prima variantă tehnologică, fără utilizarea erbicidelor, se execută următoarele lucrări:

185

- grăpat cu grapa cu colţi, după 4 - 6 zile de la semănat, pentru distrugerea buruienilor şi a crustei;

- grăpat după răsărire, când porumbul şi-a desfăcut prima frunză, după ce se ridică roua, ca ţesuturile plantelor să fie elastice. Lucrarea se execută perpendicular pe direcţia rândurilor.

- lucrarea cu sapa rotativă, când porumbul are 3 - 5 frunze executată la viteza maximă a tractorului;

- prima praşilă mecanică între rânduri, la adâncimea de 8 - 12, cm cu viteza de 4 - 5 km/ha, pentru a nu acoperi plantele;

- praşila a doua se execută după 10 - 14 zile, la adâncimea de 7 - 8 cm, cu viteza de 8 - 10 km/h;

- praşila a treia după 15 - 20 de zile de la a doua, la adâncimea de 5 - 6 cm, cu viteza de 10 - 12 km/h.

Praşilele mecanice vor fi urmate de, praşile manuale, economic fiind doar două, după primele două praşile mecanice.

Praşila a patra nu aduce sporuri în recoltă. Pe terenurile cu multe precipitaţii, este motivată bilonarea porumbului. Combaterea chimică a buruienilor se realizează cu erbicidele menţionate

în tabelul 3.42. Utilizarea erbicidelor permite înlăturarea prăşitului manual, dar nu

exclude efectuarea a 1 - 3 praşile mecanice. Copilitul la hibrizii actuali, cu capacitate redusă de lăstărire, nu mai este

necesar. Combaterea dăunătorilor în perioada de vegetaţie poate să apară ca

necesară, dacă nu s-au efectuat tratamente adecvate la sămânţă, sau când porumbul este amplasat pe terenuri proaspăt arate, după păşuni, fâneţe, după leguminoase perene, care menţin solul reavăn, şi favorabil atacului viermilor-sârmă. Este de preferat ca aceste terenuri să fie evitate.

Reliefăm că tratamentele împotriva răţişoarei porumbului şi a viermilor-sârmă trebuie să fie efectuate la sămânţă sau o dată cu semănatul, fiind mai eficiente decât cele din perioada de vegetaţie.

Irigarea. În funcţie de zona de cultură şi hibridul cultivat, consumul de apă al porumbului variază, între 4.800 şi 5.800 m3/ ha. Perioada critică pentru apă se suprapune intervalului secetos dintre 20 - 30 iunie si 20 - 30 august.

Necesarul de apa zilnic este de 15 - 25 m3/ha/zi în luna mai, 35 - 45 m3/ha/zi în luna iulie şi 35 - 45 m3/ha/zi în august.

Când nu sunt restricţii de apă şi energie, se recomandă ca pe tot parcursul vegetaţiei să se menţină umiditatea peste plafonul minim (1/3, 1/2 sau 2/3 IUA) pe adâncimea de 60 - 80 cm. În caz de restricţii de energie sau de apă, se va aplica o udare, în faza de 8 - 10 frunze, cu 700 m3/ha; următoarea udare cu circa 10 zile înainte de apariţia paniculului şi ultima udare după fecundare, în perioada umplerii boabelor. Influenţa regimului de irigare asupra sporului de recoltă (%) la porumb, după V. BÎRNAURE (1972); este reprezentată în figura 3.68.

Udarea de răsărire (200 - 400 m3 apă/ha) este necesara în primăverile secetoase.

186

Fig. 3.68. Influenţa regimului de irigare asupra sporului de recoltă (%)

la porumb (medii pe 6 ani) 3.7.2.6. Recoltarea Recoltarea mecanizată a porumbului sub forma de ştiuleţi. Începe

când umiditatea boabelor ajunge la 30 - 32% si se încheie când aceasta este cuprinsă între 24 - 26%. Mai târziu, “recoltarea în ştiuleţi” se execută manual, pentru a preveni scuturarea boabelor.

Dintre combine şi echipa-mentele care s-au fabricat în ţară pentru „recoltarea în ştiuleţi", menţionăm:

- Combina autopropulsată C6P, care execută o recoltare integrală, ştiuleţii depănuşaţi fiind încărcaţi în remorca trasă de combină, iar tulpinile tocate într-o altă remorcă ce se deplasează în paralel cu combina;

- Combina tractată C3P, care recoltează ştiuleţii pe care-i colectează într-o remorcă, taie şi toacă tulpinile. Depănuşarea, ştiuleţilor se execută staţionar cu instalaţia DS-6;

186

belul 3.44. Erbicide folosite la cultura porumbului

Nr. crt. Erbicidul Conţinutul în substanţă activă Testul perntru care a fost avizat Perioada

aplicării Doza Gr. de toxi-citate

0 1 2 3 4 5 6 1 Alirox 80 CE EPTC 720g/l +antidot Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale ppi 6-10 l/ha IV 2 Alirox 80 CE EPTC 720g/l +80g/l AD 67g/l Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale ppi 6-10 l/ha IV 3 Diizocab 80 EC Butilat 800g/l Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale ppi 6-10 l/ha IV 4 Diprocarb 75 CE EPTC 750 g/l + antidot Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale ppi 6-10 l/ha IV 5 Eradicane EPTC 720 g/l + antidot 60 g/l Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale ppi 6-10 l/ha IV 6 Atred 50 WP Atrazin 50% Buruieni dicotiledonate anuale ppi 5-10 l/ha IV 7 Atred 500 L Atrazin 500 g/l Buruieni dicotiledonate anuale ppi 5-10 l/ha IV

8 Bladex 50 WP Cianazin 50% Buruieni dicotiledonate şi unele monocotiledonate ppi 6-10 kg singur 3-4kg asociat II

9 Gesaprim 50 WP Atrazin 50% Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale ppi sau preemerg

5-10 kg singur 2-6 kg asociat IV

10 Gesaprim 80 WP Atrazin 80% Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale ppi sau preemerg

3-6kg singur 1,2-3,8 kg asociat IV

11 Onezin 400 SC Atrazin 400 g/l Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale Preemerg 8-10 l/ha IV

12 Onezin 50 PU Atrazin 50% Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale Preemerg 5-10 kg singur 2-6kg asociat IV

13 Sanazin50 SC Atrazin 500 g/l Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale ppi sau preemerg

5-10 kg singur 3 kg asociat IV

14 Simadon 400 SC Simazim 400 g/l Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale Preemerg 8-10 l/ha IV

15 Acenit 50 EC Acetoclor 50% Buruieni monocotiledonate anuale şi parţial dicotiledonate perene Preemerg 2,5-6 l/ha

(după semănat) IV

16 Acetorom RV Acetoclor 840g/l + antidot 86 g/l

Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiledodnate ppi 1,72-2,5 l/ha IV

17 Alachlor 48 EC Alaclor 480 g/l Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled. ppi sau preemerg

8-10 l/ha singur 4-6 l/ha asociat IV

18 Alanex 48 EC Alaclor 480 g/l Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled. ppi sau preemerg

8-10 l/ha singur 4-6 l/ha asociat IV

187

Tabelul 3.44. (continuare) 0 1 2 3 4 5 6

19 Dual 500 EC Metolaclor 500 g/l Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled. ppi 5-10 l/ha singur 3-6 l/ha asociat IV

20 Dual 960 EC Metolaclor 960 g/l Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled. ppi 1,5-2,5 l/ha IV

21 Frontier 720 EC Dimetamid 720 g/l Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled. ppi sau preemerg 1,5-2 l/ha IV

22 Frontier 900 EC Dimetamid 900 g/l Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled. ppi 1,2-1,6 l/ha IV

23 Guardian CE Acetoclor 820-860 g/l + antidot Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled. preemerg

sau ppi 1,75-2,5 l/ha IV

24 Harness CE Acetoclor 900-940 g/l Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiled. preemerg sau ppi 2-4 l/ha IV

25 Lacron 48 EC Alaclor 48% Buruieni monocotiledonate anuale şi parţial dicotiledonate anuale ppi 6-10 l/ha IV

26 Lasso CE Alaclor 480 g/l Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate ppi sau preemerg

8-10 l/ha singur 4-6 l/ha asociat IV

27 Lasso RV 48 CE Alaclor 480 g/l Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate preemerg. 8-10 l/ha singur 4-6 l/ha + Onezin IV

28 Mecloran 48 CE Alaclor 48% Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate ppi sau preemerg 6-10 l/ha IV

29 Mecloran 35 CE Alaclor 35% Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate preemerg 8-13,7 l/ha singur6-8l/ha asociat IV

30 Ramrod Propaclor 65% Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate ppi sau preemerg 6-10 l/ha IV

31 Satecid 65 WP Propaclor 65% Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate ppi sau preemerg 6-10 l/ha IV

32 Stomp 330 EC Pendimetalin Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate Preemerg 5 l/ha IV 33 Butizin 40 SC Butilat 200g/l + Atrazin200g/l Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate Preemerg 6-10 l/ha IV

34 Diburom 800 CE Dimetenamid 200 g/l + Butilat 600g/l Buruieni monocotiledonate şi parţial dicotiledonate Ppi 3-5 l/ha IV

35 Lacorn combi Alaclor 33,6% Atrazin 14,4% Buruieni monocotiledonate anuale şi parţial dicotiledonate Ppi 6 l/ha IV

188

Tabelul 3.44. (continuare) 0 1 2 3 4 5 6

36 Primextra 500 FW

Metolaclor 300 g/l + Atrazin 200 g/l

Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate inclusiv Sorghum halepense din sămânţă

ppi sau preemerg 4-6 l/ha IV

37 Primextra 50 PU Metolaclor 300 g/l + Atrazin 200 g/l

Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate inclusiv Sorghum halepense din sămânţă

ppi sau preemerg 4-6 l/ha IV

38 Sacemid A CE Acetoclor 50% Dahemid 80% Buruieni monocotiledonate anuale preemerg 5 l/ha IV

39 Trophy Acetoclor 762g/l + Diclonid 126 g/l Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate ppi sau

preemerg 2-3 l/ha IV

40 Onezin combi 50PU Atrazin 25%+ Simazin 25% Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale preemerg 10 kg/ha IV

41 2,4D Sare de dimetil amină 33 LS

Sare de dimetil amină + 2,4-D 33 % Buruieni dicotiledonate anuale şi unele perene *postemergent 1,5-2 l/ha III

42 2,4D Sare de dimetil amină tip 600

Sare de dimetil amină + 2,4-D 600 g/l Buruieni dicotiledonate anuale şi unele perene *postemergent 1 l/ha III

43 DMA 6 Sare de dimetil amină + 2,4-D660 g/l Buruieni dicotiledonate anuale şi perene *postemergent 0,8 l/ha III

44 Bromotril P 25 SC Bromoxinil 250 g/l Buruieni dicotiledonate rezistente la 2,4 D *postemergent 1,5 l/ha IV

45 Pardner Bromoxinil octanoat 225 g/l Buruieni dicotiledonate rezistente la ariloxiacizi *postemergent 1-1,5 l/ha IV

46 Roundup CS Glifosat sare de izopropilamidă 360 g/l

Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale şi perene inclusiv Sorghum halepense din rizomi

postem-ergent înainte de recoltare

3-4 l/ha IV

47 Lentagran EC Pridat 640 g/l Buruieni dicotiledonate anuale Postemergent 1 l/ha (loturi de hibridare) IV

48 Starane 250 EC Fluroxipir 250 g/l Buruieni dicotiledonate anuale şi perene + Gallium aparine, fără Cirsium Postemergent 1-2 l/ha IV

49 Harmony 75 DF Tifensulfuron metil 75 % Buruieni dicotiledonate anuale şi perene rezistente la 2,4 D Postemergent 15 g/ha IV

50 Mistral SL 950 45 C Nicosulfuron 40 g/l Buruieni monocotiledonate anuale inclusiv Sorghum

halepense din rizomi Postemergent 1-1,5 l/ha IV

189

Tabelul 3.44. (continuare)

0 1 2 3 4 5 6

51 Ring 80 WG Primisulfuron metil 30% + prosulfuron 50% Buruieni dicotiledonate anuale Postemergent 25 g/ha + 0,15

l/ha extravon III

52 Tell 75 WG Primisulfuron 75% Buruieni monocotiledonate anuale inclusiv Sorghum halepense din rizomi şi unele dicotiledonate anuale Postemergent 40 g/ha +

extravon IV

53 Titus 25 DF Granule autodispersabile de Rimsulfuron 250 g/kg

Buruieni monocotiledonate anuale inclusiv Sorghum halepense din seminţe şi rizomi şi unele

dicotiledonate anuale Postemergent 40-60 g/ha +

surfactant IV

54 Banvel 480 Dicamba 480 g/l + Sare de K şi Na

Buruieni dicotiledonate anuale şi perene şi cele rezistente la Atrazin Postemergent 0,5-0,75 l/ha IV

55 Banvel 480 Dicamba 480 g/l Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 0,6 l/ha IV

56 Buctril universal D

Bromoxinil 280 g/l + 2,4 D 280 g/l ester Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 1 l/ha IV

57 Ladok 48 SC Atrazin 200 g/l + Bentazon 200 g/l Buruieni dicotiledonate anuale Postemergent 3,5-4 l/ha inclusiv

loturi de hibridare IV

58 Marksman SC Dicamba 11,5% + Atrazin 22,2% Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 2,5 l/ha IV

59 Oltisan extra Acid 2,4 D 325g/l + Dicamba 75g/l Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 1 l/ha III

60 Sanolt combi SC Atrazin 100 g/l + Dicamba 75g/l + Acid 2,4 D 200 g/l Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 1-1,5 l/ha III

61 Sanolt combi 400 SC

Atrazin 200 g/l + Dicamba 75g/l + Acid 2,4 D 125 g/l Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 1-1,5 l/ha III

62 Sanrom 40 SC Dicamba 12,1% + Atrazin 21,4% Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 2,5 l/ha IV

63 Sanrom 375 Atrazin 20 % + Dicamba 7,5%+ Acid 2,4 D 10 % Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 1 l/ha III

64 Sansac 2,4 D 360 g/l +Metosulfan 5g/l Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 1 l/ha IV

65 Weed - Master Dicamba120 g/l + Acid 2,4 D 344g/l Buruieni dicotiledonate anuale şi perene Postemergent 1,5 l/ha III

66 Phoenix 400 SC Piridat 150 g/l +Atrazin 200 g/l Buruieni dicotiledonate anuale Postemergent 1,5 l/ha IV

190

- Combina C12 + CS - 4M70 şi EDR reprezintă culegător de ştiuleţi, echipament de depănuşare şi combină de fabricaţie străină cu echipamente adecvate.

Recoltarea mecanizată sub formă de boabe. Începe când umiditatea acestora scade sub 25%.

Recoltarea sub formă de boabe se execută cu C12 + CS-4 – M70 +EZ sau C14 + CS-6 + ET sau alte tipuri de combine cu echipamente de culegere a ştiuleţilor şi treieratul acestora.

Boabele recoltate trebuie aduse la umiditatea de 14%. Recoltarea manuală. Se poate efectua sub formă de ştiuleţi depănuşaţi;

ulterior se taie tulpinile şi se leagă în snopi. În zonele mai umede din nordul Moldovei şi din Transilvania se

recoltează plantele întregi, se aşează în glugi, urmând ca detaşarea ştiuleţilor să se facă ulterior. Motivaţia procedeului constă în discuirea mai rapidă a terenului.

Păstrarea ştiuleţilor se realizează în pătule de diferite tipuri constructive. Raportul dintre recolta de boabe şi recolta de strujeni (tulpini) variază

între 0,51 - 0,92, micşorându-se cu atât mai mult, cu cât condiţiile au fost mai puţin favorabile culturii porumbului.

Procentul de pănuşi poate fi apreciat la 1/8 - 1/10 din producţia de boabe. Randamentul de boabe oscilează între 78 - 83%. Producţia de boabe a

oscilat în ţara noastră între 2902 kg/ha în 2002 şi 4630 kg/ha în 2004. 3.7.3. Cultura succesivă de porumb Culturile succesive semănate până la 1 iunie trebuie să beneficieze de

1.200 – 1.500°C (temperaturi mai mari de 10°C) în Câmpia Română, sudul Moldovei, Dobrogea şi o parte din vestul ţării.

Amplasarea culturilor succesive în zonele menţionate se va face pe terenuri irigate. În unele zone mai umede, pe soluri cu aport freatic, se pot realiza culturi succesive pentru masă verde şi siloz.

Reuşita culturii este dependentă de alegerea corectă a hibrizilor. În cultură succesivă se vor utiliza hibrizi extratimpurii, cu o perioadă de vegetaţie de până la 110 zile.

Semănatul porumbului nu trebuie să depăşească intervalul 1 - 5 iulie. Din acest considerent amplasarea se va face după culturi care părăsesc terenul devreme (secară, masă verde, borceaguri, mazăre, cartofi timpurii, rapiţă, orz şi soiuri timpurii de grâu).

Grăbirea semănatului se poate realiza prin semănat direct în teren nelucrat, folosind maşina MCSN-6 sau AM-9.

Pe terenurile îmburuienate este necesară, totuşi, efectuarea unor arături superficiale sau lucrarea solului prin 2 - 3 treceri cu grapele cu discuri.

Fertilizarea se face cu azot (80 - 100 kg/ha s.a.), eventual cu fosfor şi potasiu.

191

Densitatea la recoltare trebuie să fie de 65 - 70 mii plante/ha. După semănat se aplică udarea de răsărire cu 300 - 400 m3 apă/ha.

În cursul vegetaţiei se mai execută 4 - 6 udări, la intervale de 10 - 14 zile cu norme de 500 - 800 m3 apă/ha.

Celelalte lucrări sunt identice cu cele de la cultura porumbului pentru boabe.

În anii normali, culturile succesive de porumb ajung la maturitate spre sfârşitul lunii octombrie.

În anii când porumbul nu ajunge la maturitate până la venirea brumelor, este necesară prelucrarea sub formă de pastă, sau se însilozează.

3.8. SORGUL 3.8.1. Importanţă. Biologie. Ecologie 3.8.1.1. Importanţă Sorgul este o cultură foarte veche, care se cultivă pentru; boabe, mături,

sirop bogat în zahăr, furajarea animalelor sub formă de siloz sau nutreţ verde etc. Boabele de sorg sunt folosite direct în alimentaţia oamenilor sub formă de

făinuri în unele zone din Africa, India, China, Orientul Apropiat şi Egipt. În industrie se utilizează la fabricarea amidonului, alcoolului şi berii, în

amestec cu boabele de orz Sorgul tehnic, cu ramificaţii lungi şi elastice, serveşte pentru

confecţionarea măturilor, a periilor şi altor împletituri. Din sorgul zaharat se extrage un suc dulce, bogat în zaharoză cu utilizări

foarte variate. În hrana animalelor sorgul se utilizează fie ca furaj fibros, fie însilozat sau

ca boabe, având o valoare nutritivă asemănătoare cu a porumbului. Pentru nutreţ verde este deosebit de important în zonele aride, după recoltare plantele regenerând repede, deci putând fi folosit ca păşune. Pentru aceste utilizări au fost selecţionate soiuri şi hibrizi fără glicozidul durină, care pune în primejdie viaţa animalelor.

În China şi Africa, din flori, teci şi frunze se obţine un colorant utilizat la vopsirea stofelor, a lânii şi pieilor.

3.8.1.2. Compoziţia chimică Boabele de sorg au o compoziţie chimică asemănătoare boabelor de

porumb. Astfel, conţinutul în amidon este de 75,37%, proteine 11,84%, grăsimi 3,79%, celuloză 2,18%, cenuşă 1,28% (T. MUREŞAN, 1965).

Sorgul zaharat conţine 16 – 18% substanţe dulci, predominantă fiind zaharoza.

192

3.8.1.3. Răspândire Sorgul se cultivă, pe glob, pe o suprafaţă de circa 42,68 mil. ha (2005)

ocupând locul 5 după grâu, orez, porumb şi orz. Cele mai mari suprafeţe, circa 52,7 %, sunt situate în Africa (Nigeria 17,0 mil ha, Niger 12 mil.ha ş.a.), după care urmează Asia cu circa 7,9 % (India 9,4 mil.ha, China 0,672 mil.ha, Pakistan 0,307 mil.ha ş.a.).

În America de Nord şi Centrală se cultivă pe 14% din suprafaţa totală mondială, iar în America de Sud pe circa 2,3 %. Suprafeţe de peste 2,3 mil. ha se cultivă cu sorg pentru boabe în S.U.A., în zonele semiaride.

În Europa, în prezent, suprafeţele sunt mici, sub 187 mii ha. În România, în 1980, suprafaţa cultivată cu sorg a fost de 21,3 mii ha.

După 1989 suprafeţele s-au diminuat mult, ajungând la 7 mii ha în 1998, de pe care s-a recoltat o producţie medie de 1664 kg boabe/ha. De remarcat că în ţările în care se acordă atenţie acestei culturi se obţin frecvent recolte de peste 6.000 boabe/ha, menţionându-se şi recolte de peste 10.000 kg/ha boabe, în condiţii de irigare.

3.8.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri Sorgul aparţine familiei Gramineae, tribul Andropogoneae, genul

Sorghum Adams, care cuprinde 31 de specii anuale şi perene. Sorgul cultivat aparţine speciei Sorghum vulgare Pers., sin. Sorghum

bicolor (L) Moench. Această specie se împarte, în raport cu modul de folosinţă, în patru grupe:

1. Sorgul pentru boabe cu varietăţile: cafra (răspândit în centrul şi estul Africii); shallu (răspândit în India şi Africa de Vest); kaoleang (cultivat în China); feterita (existent în Sudan); hegarii (existent în Sudan); durra (cultivat în Africa Centrală şi Orientală); milo (cultivat în Africa Centrală şi Orientală).

E. SPALDON, 1982, defineşte sorgul pentru boabe Sorghum vulgare var. eusorghum.

2. Sorgul pentru mături (S.v. var. tehnicum) 3. Sorgul zaharat (S.v, var. saccharatum) 4. Sorgul pentru furaj (S.v. var. sudanense). După unii autori, originea sorgului este în India, iar după alţii în Africa

Ecuatorială. După N. VAVILOV (citat de GH. BÎLTEANU, 1991), cele mai multe din formele sorgului cultivat provin din centrul genic abisinian. Sorgurile de tip “kaoliang” provin din centrul chinez. În Europa cultura este cunoscută din secolul al XV-lea. În America s-a introdus prin anul 1855.

Pentru boabe se cultivă hibrizii de sorg, care au apărut în urma descoperirii de către STEPHENES a unor biotipuri androsterile şi a altora

193

restauratoare de fertilitate, fiind mai productivi cu 30 – 40% faţă de soiuri (N. ZAMFIRESCU şi colab., 1965).

În tabelul 3.45 sunt prezentaţi hibrizii pentru boabe şi mături menţionaţi în “Catalogul oficial al soiurilor” pentru anul 2001. Rezultă că toţi sunt hibrizi simpli, cu talia cuprinsă între 90 - 130 cm, cu panicul semicompact (cei pentru boabe), cu coacere rapidă şi uniformă. Perioada de vegetaţie durează 120 – 150 de zile, MMB este de 20 – 25 g, capacitate de producţie până la 10.000 kg/ha.

Tabelul 3.45

Cultivare de sorg înregistrate în România

Cultivarul Categoria biologică

Anul înregistrării

Ţara de origine

Cultivarul

Categoria biologică

Anul înregistarii

Tara de origine

Var. eurorgum – sorg pentru boabe var. technicum – sorg tehnic Fundulea

21 HS 1979 R Siret Soi 1996 R

Fundulea 32

HS 1979 R Denisa Soi 1998 R

Andrea HS 2001 U Dorina Soi 2000 Serbia Alfoldi HS 2004 U Marina Soi 2001 Serbia

GK Zsofia HS 2004 U Regina Soi 2001 Serbia Aulyras HS 2005 F Szegedi

185 Soi 2002 U

var. saccharatum – sorg zaharat Szegedi Prut Soi 1991 R Szlovak Soi 2002 U

Carmen Soi 1994 R Donaris Soi 2003 R Doina Soi 1996 RR Szegedi

1023 Soi 2005 U

Monoriedes Soi 2000 U var.sudaneuse – sorg furajer Fundulea 135 ST

Soi 2004 R Rona 5 HS 2004 U

3.8.1.5. Particularităţi biologice

La germinare planta formează o singură rădăcină. Sistemul radicular este

foarte bine dezvoltat, ajunge la adâncimi de 2 m şi prezintă un număr aproape dublu de perişori absorbanţi, faţă de porumb.

R. LAUDI (1967), citat de G h. BÎLTEANU (1991), menţionează că faţă de suprafaţa foliară, sistemul radicular al sorgului este de două ori mai dezvoltat, în comparaţie cu sistemul radicular al porumbului.

Tulpina este formată din 7 - 20 de internoduri pline cu măduvă. Talia variază frecvent între 1,5 - 3 m, limitele de amplitudine fiind, la nivelul genului, între, 0,3 - 4,5 m.

Tulpina are capacitate mare de lăstărire, însuşire nedorită în cazul sorgului pentru boabe.

Frunzele, lungi de 50 - 80 cm, sunt acoperite cu un strat de pruină şi au o ligulă scurtă, păroasă, urechiuşele lipsesc.

Inflorescenţa este un panicul cu 1.000 – 5.000 de flori.

194

Spiculeţele sunt grupate câte două - trei, dar numai unul este fertil. În fiecare spiculeţ sunt două flori, din care una este redusă la o palee membranoasa

Fructul este o cariopsă rotund - turtită; MMB = 20 - 60 g; MH = 65 - 75 kg. Conţinutul de pleve este de 5 - 15%.

3.8.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol Sorgul are cerinţe ridicate faţă de temperatură. Temperatura minimă la

germinaţie este de 10°C. Temperaturile medii zilnice favorabile creşterii sunt de 21 - 22°C, foarte favorabile creşterii, fiind de 27 - 28°C. Creşterea încetează la temperaturi sub 15°C.

Suportă arşiţele de 38 - 40°C. Suma de grade necesară, pentru întreaga vegetaţie pentru hibrizii cultivaţi în România, este de 2.500 – 3.500°C.

Sorgul este mai rezistent la secetă decât porumbul. Coeficientul de transpiraţie este de 153 - 190 (R. LAUDI, 1967). Datorită rezistenţei mari la secetă, sorgul este denumit “cămilă vegetală”.

Faţă de sol este pretenţios, reuşind pe soluri cu pH = 4,5 - 8,5. Valorifică eficient solurile nisipoase şi pe cele sărăturate. Sorgul pentru mături necesită soluri mai fertile.

În ţara noastră sorgul pentru boabe se cultivă în arealul porumbului, pe terenuri nisipoase sărăturate şi pe cele erodate, pe care la porumb se obţin recolte mici.

3.8.2. Tehnologia de cultivare a sorgului 3.8.2.1. Rotaţie Ritmul lent de creştere din primele faze de vegetaţie şi, deci, pericolul

mare de îmburuienare, impune cultivarea sorgului după plante care lasă terenul curat de buruieni, de obicei culturi prăşitoare. După sorg nu se pot cultiva cereale de toamnă, pentru care are o acţiune nefavorabilă, epuizând terenul în apă şi substanţe nutritive. Din acest considerent, după sorg se vor cultiva numai culturi de primăvară.

3.8.2.2. Fertilizare După QUINEBI şi colab. (1958), pentru 1.000 kg boabe şi producţia

secundară aferentă sunt necesare 23,5 kg azot; 7,2 kg fosfor şi 6,9 kg potasiu. După E. PARISI (1936), citat de GH. BÎLTEANU (1991), pentru o tonă de tulpini sorgul zaharat consumă 1,7 kg azot şi 0,9 kg fosfor.

În condiţii de umiditate favorabilă, sorgul reacţionează prielnic la fertilizarea cu azot atât în ceea ce priveşte nivelul recoltei, cât şi conţinutul de proteină. În zonele secetoase, efect favorabil prezintă şi fosforul. Dozele practicate azi în lume variază, în funcţie de condiţiile de experimentare, între N50-

150P36-100. În condiţii de irigare, A. GIARDINI (1981), citat de GH. BÎLTEANU (1991), recomandă N200P150.

195

La sorgul zaharat fertilizarea directă urmăreşte calitatea sucului, fapt pentru care se recomandă, pentru scopuri alimentare, cultivarea pe soluri fertile. Când sucul se utilizează în alte scopuri decât cele alimentare fertilizarea se poate efectua cu N90-120P70-80. Gunoiul de grajd se recomandă a fi aplicat plantei premergătoare, cu excepţia măturilor de sorg de pe solurile nisipoase, unde se recomandă aplicarea lui directă, încorporat adânc în sol.

3.8.2.3. Lucrările solului Pentru sorg se execută aceleaşi lucrări ca şi în cazul porumbului. Patul

germinativ trebuie să fie bine mărunţit şi curat de buruieni. 3.8.2.4 Sămânţa şi semănatul Sămânţa utilizată pentru semănat trebuie să aibă puritate minimă de 97%

şi germinaţia de cel puţin 85%. În sol îşi reduce germinaţia cu 30 – 50% faţă de laborator. Seminţele se tratează înainte de semănat cu fungicide şi insecticide la fel ca la porumb.

Perioada de semănat este când temperatura solului se ridică dimineaţa la ora 8, la 14 - 15°C. Scăderea temperaturii la 12°C după semănat reduce numărul plantelor răsărite cu peste 50%.

Densitatea la sorgul pentru boabe pe soluri fertile va fi de 150 - 200 mii. plante recoltabile, iar pe solurile sărace 100 mii plante recoltabile.

Cantitatea de sămânţă este de 10 - 15 kg/ha la sorgul pentru boabe şi de 6 - 8 kg la cel pentru sirop şi mături.

Distanţa între rânduri este de 70 cm, folosindu-se aceleaşi semănători ca şi la porumb.

Adâncimea de însămânţare este de 4 - 5 cm pe solurile grele şi pe cele cu umiditate suficientă şi de 6 - 8 cm pe solurile uşoare şi pe cele grele cu deficit de umiditate.

3.8.2.5. Lucrări de îngrijire Tăvălugitul după semănat asigură o bună răsărire a plantelor. Pentru

distrugerea buruienilor în curs de răsărire, cultura se grăpează atât înainte cât şi după răsărit. În faza de 4 - 5 frunze se poate utiliza sapa rotativă. În culturile neerbicidate se execută 2 – 3 praşile mecanice şi 1 - 2 praşile manuale.

Pentru combaterea pe cale chimică a buruienilor anuale monocotiledonate şi dicotiledonate, solul se erbicidează preemergent cu Onezin 50, Romazin 500, Sancozin 50 SC, Satecid în doze de 2 – 5 kg/ha, Atred 50 WP, Atred 500 L, Borzeprop 50 PU, Gesaprim 50 WP 5 – 10 kg/ha.

Pentru buruienile dicotiledonate, se erbicidează postemergent cu SDMA sau Icedin F (2 l/ha), Sardem (0,8 l/ha), DMA (1 l/ha).

În primele faze de vegetaţie sunt necesare 1 - 3 tratamente pentru combaterea păduchelui verde al cerealelor (Schizaphis graminum) cu Carbetox 37 (2 l/ha) sau cu alte produse.

196

În culturile pentru mături, în faza de 4 - 5 frunze se execută răritul şi înlăturarea lăstarilor.

În anii secetoşi, prin irigare, se obţin producţii ridicate. 3.8.2.6. Recoltare Sorgul pentru boabe se recoltează la maturitate deplină a boabelor (fără

pericol de scuturare), cu combinele de cereale cu hederul ridicat până sub panicule

Sorgul zaharat se recoltează pentru extragerea siropului, începând cu faza de coacere în lapte a boabelor şi poate continua până la coacerea deplina. Recoltarea se poate face prin secerarea plantelor întregi, după care se înlătură, ultimul internod sărac în zahăr, dar bogat în săruri şi frunzele, iar tulpinile se leagă în snopi şi sunt transportate la staţiile de presare.

Sorgul pentru mături se recoltează la începutul maturităţii în lapte a boabelor, prin tăierea paniculelor cu 1 - 2 internoduri, după care se depozitează sub şoproane pentru uscare. Producţiile la sorgul pentru boabe pot ajunge până la 10.000 kg/ha, la sorgul pentru mături 3 - 4 mii kg/ha, la sorgul pentru sirop 80 - 100 t/ha, din care se pot obţine peste 3.000 l alcool.

3.9. MEIUL

3.9.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

Meiul (Panicum miliaceum L.) este considerat una dintre cele mai vechi

plante cultivate. În China ocupă suprafeţe importante cu 3.000 ani î.H., boabele fiind folosite în alimentaţie; de asemenea, a fost cultivat încă din vechime, în India, în Egipt, sudul şi sud-estul Europei. în climatele mai calde, a fost înlocuit în mare măsură de porumb, iar în climatele umede şi răcoroase, de cartof.

În prezent, suprafaţa mondială semănată cu această specie de mei, caracteristică zonei temperate, este de aproximativ 10,1 mil. ha, din cele circa 36,5 mil. ha suprafaţa totală ocupată cu diferite specii de mei, majoritatea aparţinând genurilor Setaria, Pennisetum, Eragrostis, Eleusine, cultivate în zonele aride din Asia şi Africa; suprafeţe mai importante există în Asia Centrală şi Sud, China, (Federaţia Rusă, Mongolia, Japonia), Orientul Mijlociu, Europa de Sud. In anul 2005 India a cultivat 12 mil.ha, Nigeria 6 mil.ha, Niger 4 mil.ha. Producţia medie mondială se situează în jur de 1138 kg /ha în 2005 În Europa şi în SUA, meiul este semănat pe suprafeţe limitate, mai mult pentru furaj (1101 mii ha în 2005, din care 950 mii ha în Federaţia Rusă şi 116 mii ha în Ucraina, iar în USA 200 mii ha).

În România, meiul a fost cultivat din timpurile vechi, jucând un rol foarte important în alimentaţie; treptat, însă, suprafeţele s-au restrâns, meiul fiind

197

înlocuit în cultură şi în alimentaţie, de porumb. Prin comparaţie cu anii 1930 - 1939, când s-au cultivat cu mei 47,5 mii hectare (producţie medie de 812 kg boabe/ha), până în 1965 suprafeţele s-au redus la doar 20 - 30 mii hectare, concentrate în zonele secetoase ale ţării. În prezent, meiul a devenit o cultură de importanţă cu totul secundară, prezentând un oarecare interes, mai ales în cultură succesivă, pentru fân sau chiar pentru boabe, datorită rezistenţei la secetă şi a perioadei scurte de vegetaţie. De altfel, şi în perioada interbelică, meiul era considerat o plantă de completare, destinată înlocuirii, primăvara târziu, a semănăturilor nereuşite, precum şi pentru terenurile care au fost inundate.

Boabele de mei conţin circa 10,6 - 18,0% proteine, 61,1 - 68,9% glucide, 3,6% lipide, 8,1% celuloză, 3,4% săruri minerale.

Boabele decorticate pot fi prelucrate sub formă de făină utilizată în alimentaţie pentru prepararea de crupe, păsat sau mămăligă. Prin decorticare se pierd 20 - 40% din masa boabelor. Mămăliga de mei este hrănitoare, dar ceva mai greu de digerat. Boabele pot fi destinate, de asemenea, furajării animalelor (rumegătoare, păsări). Paiele şi pleava au o valoare furajeră ridicată, conţinând 4,5 - 5% proteine. Planta întreagă este folosită sub formă de masă verde sau fân, oferind un furaj de foarte bună calitate. În prezent, în ţara noastră există în cultură soiurile româneşti: “Minerva“ (1987) - soi mai precoce, recomandat pentru zonele cu deficit termic; “Mărgărit“ (1989) - soi ceva mai tardiv, recomandat pentru zone cu resurse termice şi hidrice; “Marte“ (1992) - soi precoce (60 - 70 zile perioada de vegetaţie), rezistent la secetă şi cădere, destinat pentru cultura succesivă; “Matador“ (1994) - soi mai tardiv cu 2 zile ca Minerva, Mirel (1999), Marius (2001)cu 3 - 5 t boabe/ha productivitate şi Moldarom (2004). Meiul este o plantă erbacee anuală, cu capacitate mare de înfrăţire (fig.3.69). Planta are pretenţii ridicate faţă de căldură (seminţele germinează la 10-12°C) şi este sensibilă la temperaturi scăzute în toate fazele de vegetaţie (la -2°C plantele mature sunt distruse). Este o plantă cu creştere rapidă; perioada de vegetaţie este scurtă, de numai 60 - 90 zile, interval în care trebuie să se acumuleze 800 - 850°C, temperaturi mai mari de 10°C.

La germinat rezultă o singură rădăcină embrionară. Sistemul radicular este puternic dezvoltat, ceea ce imprimă o rezistenţă deosebită la secetă. Pentru germinat necesită numai 25% apă din masa seminţei. Meiul are cel mai mic consum de apă dintre toate cerealele. Prezenţa perişorilor pe întreaga plantă, numărul mic de stomate, structura anatomică apropiată de a plantelor de deşert şi

Fig. 3.69. Meiul (Panicum

miliaceum).

198

semideşert îi conferă o mare rezistenţă la secetă şi arşiţă. Nu întâmplător, datorită rezistenţei la secetă, care-i permite să fie cultivat şi pe terenuri mai slab productive, meiul a fost denumit "grâul nisipurilor" (N.SĂULESCU,1947).

Tulpina ajunge la circa 80 - 120 cm înălţime şi înfrăţeşte. Inflorescenţa este un panicul lung de 20 - 25 cm şi ramificat, cu înflorire şi maturare a boabelor foarte neuniforme. Fecundarea este alogamă. Boabele se caracterizează prin MMB de 4 - 7 g, MH = 70 kg şi procentul de pleve 17 - 20%.

Meiul dă rezultatele cele mai bune pe soluri mijlocii, cu reacţie neutră şi fertilitate ridicată, cum ar fi cernoziomurile sau solurile aluviale; suportă pH până la 5,5 - 5,8.

În cultură principală pentru boabe, meiul este recomandat pentru cultivare în zonele de câmpie din sud, Câmpia Transilvaniei şi în Moldova. În cultură succesivă pentru furaj, se recomandă să fie semănat în câmpiile din sud şi vest; pentru a realiza culturi reuşite şi producţii bune trebuie să fie amplasat cu prioritate pe terenurile amenajate pentru irigat. În acest sens, în cultură succesivă este necesar ca la semănat, în sol, să existe o rezervă de apă care să asigure răsăritul şi dezvoltarea plantelor cel puţin în primele 20 - 25 zile de vegetaţie sau se irigă; apoi, în timpul vegetaţiei, trebuie să cadă 150 - 180 mm precipitaţii sau să se intervină cu udări.

3.9.2. Tehnologia de cultivare Pentru a da recolte mari, meiul este foarte exigent faţă de starea de

fertilitate a solului şi faţă de gradul de îmburuienare. Din aceste motive, în cultură principală pentru boabe este de dorit ca meiul să fie amplasat după cereale păioase de toamnă sau de primăvară, plante furajere anuale sau prăşitoare (floarea-soarelui, porumb, sfeclă sau cartof). în cultură succesivă pentru furaj, poate fi cultivat cu bune rezultate după cereale de toamnă, în primul rând orz şi grâu, dar şi după secară pentru furaj sau pentru boabe, borceag, cartofi timpurii.

Fertilizarea. Azotul este principalul element nutritiv care trebuie aplicat în cultura meiului; se recomandă doze moderate, de 50 - 70 kg N/ha în cultură neirigată şi de 60 - 80 kg N/ha în cultură irigată.

Fosforul se administrează în funcţie de aprovizionarea solului şi de îngrăşămintele aplicate la planta premergătoare. De regulă, se recomandă 50 - 80 kg P2O5/ha. Pe solurile cu reacţie acidă (pH = 5,5 - 5,8) se pune problema aplicării îngrăşămintelor cu potasiu (50 - 60 kg K2O) şi a amendamentelor calcaroase.

Lucrările solului. Meiul cere să fie semănat într-un teren bine mărunţit, curat de buruieni, fără resturi vegetale. Pentru meiul în cultură principală, lucrările de pregătire a terenului sunt cele recomandate, de regulă, pentru plantele care sunt semănate primăvara. Pentru meiul în cultură succesivă se efectuează lucrări superficiale cu grapa cu discuri, eventual ultima lucrare în agregat cu tăvălugul inelar.

Semănatul. Sămânţa folosită la semănat trebuie să aibă puritatea de minimum 97% şi germinaţia de minimum 85%.

199

În cultură principală, se recomandă ca meiul să fie semănat atunci când temperatura solului a ajuns la 10 - 12°C, în mod normal în intervalul 15 - 25 aprilie în zonele de câmpie şi 25 aprilie - 5 mai în zonele colinare. Semănatul se efectuează la 25 cm între rânduri (chiar la 50 cm între rânduri pe terenurile îmburuienate), folosind o cantitate de 10 - 25 kg sămânţă/ha. Se seamănă superficial, la 2 - 2,5 cm adâncime.

În cultură succesivă, trebuie semănat imediat după recoltarea premergătoarei şi nu mai târziu de 15 iulie, în zona de câmpie şi de 6 - 10 iulie, în zone colinare. Se seamănă la distanţe mai mici între rânduri, de 12,5 cm, cu o cantitate de sămânţă de circa 25 kg/ha.

Lucrările de îngrijire. După semănat, se recomandă să se efectueze o lucrare de tăvălugit pentru grăbirea răsăritului. Cea mai importantă lucrare de îngrijire este combaterea buruienilor. Există posibilitatea aplicării înainte de semănat, la pregătirea patului germinativ, cu încorporare cu combinatorul, a erbicidelor pe bază de atrazin - Onezin 50 PU, Gesaprim 50 WP, ş.a., în doze de 5 - 10 kg/ha. împotriva buruienilor dicotiledonate se pot efectua tratamente cu: SDMA, 1,5 - 2,5 l/ha; Icedin forte, 2 l/ha; Glean 75 DF, 50 g/ha sau Lontrel 418 C, 4 - 5 l/ha, aplicate când plantele de mei sunt în faza de înfrăţit şi înainte de alungirea paiului.

Meiul este atacat de puţine boli. Reţine atenţia tăciunele, care se combate prin tratarea seminţei cu un preparat pe bază de carboxină (Vitavax 200, 2,0 kg/tona de sămânţă).

Meiul reacţionează favorabil la aplicarea udărilor, îndeosebi atunci când este semănat în cultură succesivă. Se recomandă să se aplice o udare imediat după semănat, cu 300 - 350 m3 apă/ha, urmată de udări cu norme mai mari, de 500 - 550 m3/ha, la interval de 15 - 18 zile (în funcţie de evoluţia umidităţii solului).

Recoltarea. La alegerea momentului de recoltare a culturilor pentru boabe trebuie avut în vedere faptul că meiul are o coacere neuniformă, existând pericolul scuturării boabelor. În plus, boabele se sparg uşor la treierat; ca urmare, turaţia bătătorului nu trebuie să depăşească 700 - 800 turaţii/minut. Faza optimă de recoltare este atunci când boabele de la vârful paniculului au căpătat culoarea caracteristică şi 85 - 90% din boabe s-au întărit, iar cele din mijlocul paniculului sunt în pârgă.

Se recoltează cu combina de cereale, printr-o singură trecere. În anumite situaţii, meiul poate fi recoltat şi divizat; în prima fază, când 70 - 75% dintre boabe s-au întărit, se taie plantele cu vindroverul, la 15 - 20 cm înălţime şi numai pe rouă, pentru a nu se scutura boabele; după 2 - 4 zile de la cosire se treieră cu combina, prevăzută cu ridicător de brazdă. Trebuie reţinut că meiul are paiul plin cu măduvă, cu umiditate mai ridicată şi, ca urmare, se usucă mai greu.

Raportul boabe:paie este de 1:1,3 - 1,5. Pe plan mondial, producţiile sunt cuprinse, de obicei, între 450 şi 2.000 kg boabe/ha. În condiţiile ţării noastre se pot obţine producţii de 1.000 - 2.500 kg boabe/ha şi 2.000 - 4.000 kg paie/ha.

Pentru furaj, meiul poate fi recoltat în faza de lapte-ceară (pentru însilozare) sau chiar mai devreme (pentru masă verde sau fân).

200

3.10. OREZUL

3.10.1. Importanţă, biologie, ecologie

3.10.1.1. Importanţă Orezul este, alături grâu, una dintre cele mai importante plante cultivate.

Boabele orez sunt destinate, în primul rând, alimentaţiei umane, constituind hrana de bază pentru circa 3,2 miliarde de oameni, în principal locuitori din Asia unde consumul anual de orez depăşeşte adesea 100 kg/locuitor, şi atinge 190 kg în Vietnam, 144 kg în Indonezia, 137 kg în Thailanda, 134 kg în Bangladesh (prin comparaţie cu un consum mediu mondial de 60 kg/locuitor/an). În ultimele decenii, consumul de orez a crescut considerabil în Africa (de exemplu, 60 kg/locuitor/an în Senegal) şi America Latină (48 kg în Brazilia, 35 kg în Columbia). În ţările din zona temperată orezul reprezintă un “aliment de completare“, prezent în hrană, adesea aproape zilnic, în cantităţi mici şi sub diferite forme de preparare (de exemplu, în Franţa, consumul mediu anual de orez este de 3,7 kg/locuitor). Boabele au avantajul că sunt uşor de prelucrat, în mod frecvent numai prin fierbere. Acestea au o valoare dietetică şi nutritivă deosebită, calităţi gustative remarcabile şi un grad ridicat de digestibilitate, superior altor cereale.

În cantităţi mai mici, comparativ cu cele destinate consumului alimentar, boabele de orez sunt folosite pentru fabricarea de alcool, (în Japonia se produce băutura tradiţională “sake“), bere (în amestec cu orz), amidon, glucoză, acid acetic, acetonă, ulei, produse farmaceutice, alimente vitaminizate etc. În furajare sunt folosite numai subprodusele rezultate de la prelucrare: spărturi de boabe, tărâţe, boabe nemature sau boabe mai mici.

Paiele sunt, de regulă, împrăştiate pe teren şi încorporate în sol după recoltare. Ele pot fi întrebuinţate pentru producerea hârtiei, a cartonului, drept combustibil, iar în zootehnie ca aşternut sau ca furaj; cenuşa rezultată după arderea paielor poate servi ca îngrăşământ pentru terenurile agricole.

3.10.1.2. Compoziţia chimică Boabele mature de orez conţin, în medie: 8,1% din s.u. proteine, 2,1%

din s.u. lipide, 73,3% din s.u. glucide, 9,8% din s.u. celuloză; 5,7% din s.u. săruri minerale. Prin prelucrarea boabelor (decorticare şi polizare-albire), se pierd circa 75% din lipide, 50% din sărurile minerale, o mare parte din proteine şi aproape complet vitaminele. Ca urmare, boabele de orez prelucrate (“orezul alb“) sunt constituite aproape în totalitate din amidon (76 - 90,3%) şi sunt sărace în proteine (5 - 9,2%, ca urmare a înlăturării, la prelucrare, a părţilor exterioare ale bobului şi a embrionului), lipide (0,4% - 0,6%), celuloză (0,2%) şi săruri minerale (0,6%) (tabelul 3.46, după “Techniques agricoles“, 1993). De asemenea, boabele de orez

201

sunt deficitare în vitaminele complexului B şi în unii aminoacizi esenţiali (lizina). În componenţa proteinelor predomină glutelinele (1,2 - 8,0 g/100 g boabe uscate, în principal orizeina) şi albuminele (1,6 - 3,2 g/100 g, în principal leucosina), prin comparaţie cu globulinele şi prolaminele (câte 0,5 g/100 g).

Consumul boabele de orez furnizează o mare cantitate de calorii. Totodată, trebuie subliniată digestibilitatea foarte ridicată a diferiţilor componenţi ai bobului.

Tabelul 3.46 Compoziţia chimică a bobului de orez în diferite faze de prelucrare (% din s.u.)

Orez asiatic (Vietnam) Orez european (Franţa)

Specificare Orez brut (“paddy”)

Orez decorticat (“cargo”)

Orez alb

Orez brut (“paddy”)

Orez decorticat (“cargo”)

Orez alb

Proteine 7,70 9,17 8,55 7,87 10,66 9,37 Lipide 2,41 2,35 0,60 1,84 2,39 0,19 Amidon + zaharuri 73,60 86,50 90,20 77,40 81,64 5,05 Celuloză 10,15 0,66 0,21 9,00 2,35 1,00 Săruri minerale 6,16 1,37 0,63 4,30 1,56 0,46

3.10.1.3. Răspândire În prezent, pe glob, se cultivă cu orez 153,5 mil. ha (în 2005; locul al

doilea după grâu), iar producţia medie mondială a fost în ultimii ani de 3.789 - 4.016 kg/ha (după FAOSTAT Database, 2005). Ţările mari cultivatoare de orez sunt situate în Asia: India - 43,0 mil. ha; China - 29,3 mil.ha; Indonezia - 11,8 mil. ha; Bangladesh - 11,0 mil. ha; Thailanda - 10,2 mil. ha; Vietnam - 7,3 mil. ha; Filipine - 4,1 mil. ha. Suprafeţe întinse cu orez se mai cultivă în Nigeria (3,7 mil. ha), Brazilia (3,9 mil. ha), Pakistan (2,5 mil. ha), Cambodgia (2,1 mil. ha), Japonia (1,7 mil. ha), Nepal (1,5 mil. ha), SUA (1,3 mil. ha). Producţiile medii obţinute pe aceste suprafeţe depăşesc productivitatea altor cereale: 6.549 kg/ha în Coreea, 6.541 kg/ha în Japonia, 6.288 kg/ha în China, 4.574 kg/ha în Indonezia, 7.400 kg/ha în SUA, reflectând productivitatea ridicată a orezului (GH. BÎLTEANU, 1989).

Comerţul mondial cu orez însumează aproape 29 mil. tone (în anul 2004), iar principalii exportatori de orez sunt: Thailanda (9,9 mil. tone), Vietnam (4,1 mil. tone), China (2,5 mil. tone), India (4,8 mil. tone), SUA (3,1 mil. tone). Comerţul cu orez este mai restrâns comparativ cu alte cereale (numai 5% din producţia mondială), deoarece recolta este consumată, în principal, în zonele de producere.

202

Fig. 3.70. Aria de răspândire a orezului în lume

În Europa, orezul este cultivat pe suprafeţe restrânse (565 mii ha în 2005); dintre ţările cultivatoare de orez se evidenţiază Italia cu 222 mii ha şi Spania cu 117 mii ha, producţiile situându-se frecvent peste 4.500 kg/ha (de exemplu, 6.171 kg/ha în Italia şi 7.229 kg/ha în Spania, în anul 2005). Ţările europene, inclusiv Uniunea Europeană, sunt dependente de importurile de orez de foarte bună calitate, şi anume Europa importă 3,5 mil. tone, din care 2,6 mil. tone Uniunea Europeană.

România se află la limita nordică de cultură a orezului în Europa; scopul introducerii şi menţinerii orezului în cultură la noi a fost acela de a acoperi necesarul pentru consumul curent, din producţia proprie.

Orezul este o cultură agricolă relativ nouă pentru România. Prima orezărie din ţară a fost înfiinţată în anul 1786 de către o familie de agricultori italieni la Topolia (lângă Banloc, judeţul Timiş), pe râul Bârzava. Cultura orezului s-a extins destul de greu, astfel încât, în 1938 se cultivau abia circa 400 ha (după N. SĂULESCU, 1947).

Interesul pentru cultura orezului a sporit mult după al doilea război mondial, perioadă în care suprafeţele au crescut la 5 mii ha în 1946, 18,7 mii ha în 1965 şi 37 mii ha în 1985 - 1991. Producţiile medii au depăşit, în mod obişnuit, 3.000 boabe kg/ha, acestea fiind superioare, adesea, producţiilor altor cereale păioase cultivate la noi; ca atare, orezul a fost considerat o cultură rentabilă.

În anul 1989, în România existau în jur de 62 mii ha amenajate pentru cultivarea orezului; se intenţiona amenajarea unei suprafeţe totale de 75 mii ha, dintre care să fie cultivate anual circa 50 mii ha, pentru acoperirea consumului intern.

În ultimii ani, cultura orezului în România a cunoscut un regres considerabil din cauza anumitor dificultăţi economice, îndeosebi din cauza costului foarte ridicat al apei pentru irigaţie, dar şi datorită concurenţei orezului din import. Ca urmare, suprafeţele semănate s-au restrâns la 22 mii ha în 1991, 16 mii ha în 1992, 5-6 mii ha în 1995 – 1996, doar 1,5 - 1,7 mii ha în 1998 - 1999 şi la 3 mii ha în 2005 (producţii medii de 1.666 - 4.181 kg/ha, în ultimii ani). Drept consecinţă, România este dependentă de orezul din import pentru acoperirea consumului intern (39 mii tone importate în 1995, 83 mii tone în 2000 şi 104 mii tone în 2004).

203

3.10.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri Orezul este originar din sud-estul Asiei şi din India, iar în jurul anului

3000 î.h. exista deja în cultură în China. Actualmente orezul este cultivat atât în zonele tropicală şi subtropicală, cât şi în zona temperată. Limita nordică de cultivare a orezului în Europa o constituie nordul Italiei, Franţa şi sudul României (fig.3.70, după GH. BÂLTEANU, 1989).

Orezul cultivat aparţine genului Oryza, specia Oryza sativa L. (orezul comun), care cuprinde trei subspecii: ssp.brevis, caracterizată prin boabe scurte, de 3 - 4 mm lungime; ssp. indica, caracterizată prin boabe subţiri şi lungi, plante cu tulpini şi frunze lungi şi de culoare verde-deschis, perioadă lungă de vegetaţie; ssp. japonica, cu boabe mari, ceva mai scurte, pline, plante cu talie mijlocie, cu frunze fine, de culoare verde-închis, perioadă mai scurtă de vegetaţie, cultivată în zona temperată.

În comerţul mondial, orezul este împărţit în grupe (tipuri) în funcţie de: compoziţia chimică a amidonului (amidonul poate fi constituit aproape exclusiv din amilopectină sau, atât din amiloză, cât şi din amilopectină); aroma boabelor (tipul aromat este cultivat în India); caracteristicile bobului, şi îndeosebi lungimea (tipul cu bobul scurt -7,2 mm lungimea medie - este preferat de consumatorii din Asia de nord; tipul cu bolul lung - 9,9 mm - este preferat de majoritatea consumatorilor americani şi europeni).

În România se cultivă ssp.japonica temperată (existentă în cultură, în principal, în nordul Chinei, Coreea, Japonia, bazinul mediteranean). Soiurile folosite în prezent în România fac parte din varietatea italica, caracterizată prin panicule nearistate, palee galbene, cariopse albe. Ele sunt în totalitate soiuri precoce - creaţii ale amelioratorilor români de orez (tabelul 3.47).

Trebuie menţionat că în consumul alimentar este folosit şi orezul sălbatic (Zizania aquatica L. şi Z.palustris L.), plantă erbacee, anuală, existentă în stare sălbatică în America de Nord, de-a lungul râurilor şi în mlaştini. Acesta a reprezentat, timp îndelungat, un aliment de bază pentru locuitorii Americii pre-columbiene. Planta este cultivată în statele Minnesota, California, Texas şi în zona marilor lacuri canadiene. Compoziţia chimică a boabelor este asemănătoare cu cea a orezului comun, remarcându-se bogăţia în săruri minerale şi în vitaminele complexului B. Boabele sunt folosite pe scară restrânsă, pentru preparate alimentare tradiţionale.

3.10.1.5. Particularităţi biologice Principalele caracteristici ale orezului cultivat sunt: înfrăţire abundentă,

limbul frunzei îngust, inflorescenţa un panicul răsfirat, purtând spiculeţe pedicelate uniflore. Floarea prezintă 6 stamine, iar fecundarea este autogamă. La recoltare, bobul este îmbrăcat în palee.

Încolţirea. În faza de germinat, boabele de orez necesită mai puţin oxigen, comparativ cu alte cereale, astfel încât boabele pot germina şi în apă. La germinarea obişnuită, în sol uscat, din bob iese mai întâi radicula şi apoi

204

coleoptilul, în timp ce în strat de apă, la exteriorul bobului apare întâi plumula. combina, prevăzută cu ridicător de brazdă. Trebuie reţinut că meiul are paiul plin cu măduvă, cu umiditate mai ridicată şi, ca urmare, se usucă mai greu.

Raportul boabe:paie este de 1:1,3 - 1,5. Pe plan mondial, producţiile sunt cuprinse, de obicei, între 450 şi 2.000 kg boabe/ha. În condiţiile ţării noastre se pot obţine producţii de 1.000 - 2.500 kg boabe/ha şi 2.000 - 4.000 kg paie/ha.

Pentru furaj, meiul poate fi recoltat în faza de lapte-ceară (pentru însilozare) sau chiar mai devreme (pentru masă verde sau fân).

3.10. OREZUL 3.10.1. Importanţă, biologie, ecologie

3.10.1.1. Importanţă Orezul este, alături grâu, una dintre cele mai importante plante cultivate.

Boabele orez sunt destinate, în primul rând, alimentaţiei umane, constituind hrana de bază pentru circa 3,2 miliarde de oameni, în principal locuitori din Asia unde consumul anual de orez depăşeşte adesea 100 kg/locuitor, şi atinge 190 kg în Vietnam, 144 kg în Indonezia, 137 kg în Thailanda, 134 kg în Bangladesh (prin comparaţie cu un consum mediu mondial de 60 kg/locuitor/an). În ultimele decenii, consumul de orez a crescut considerabil în Africa (de exemplu, 60 kg/locuitor/an în Senegal) şi America Latină (48 kg în Brazilia, 35 kg în Columbia). În ţările din zona temperată orezul reprezintă un “aliment de completare“, prezent în hrană, adesea aproape zilnic, în cantităţi mici şi sub diferite forme de preparare (de exemplu, în Franţa, consumul mediu anual de orez este de 3,7 kg/locuitor). Boabele au avantajul că sunt uşor de prelucrat, în mod frecvent numai prin fierbere. Acestea au o valoare dietetică şi nutritivă deosebită, calităţi gustative remarcabile şi un grad ridicat de digestibilitate, superior altor cereale.

În cantităţi mai mici, comparativ cu cele destinate consumului alimentar, boabele de orez sunt folosite pentru fabricarea de alcool, (în Japonia se produce băutura tradiţională “sake“), bere (în amestec cu orz), amidon, glucoză, acid acetic, acetonă, ulei, produse farmaceutice, alimente vitaminizate etc. În furajare sunt folosite numai subprodusele rezultate de la prelucrare: spărturi de boabe, tărâţe, boabe nemature sau boabe mai mici.

Paiele sunt, de regulă, împrăştiate pe teren şi încorporate în sol după recoltare. Ele pot fi întrebuinţate pentru producerea hârtiei, a cartonului, drept combustibil, iar în zootehnie ca aşternut sau ca furaj; cenuşa rezultată după arderea paielor poate servi ca îngrăşământ pentru terenurile agricole.

3.10.1.2. Compoziţia chimică Boabele mature de orez conţin, în medie: 8,1% din s.u. proteine, 2,1%

din s.u. lipide, 73,3% din s.u. glucide, 9,8% din s.u. celuloză; 5,7% din s.u. săruri minerale. Prin prelucrarea boabelor (decorticare şi polizare-albire), se pierd circa 75% din lipide, 50% din sărurile minerale, o mare parte din proteine şi aproape

205

complet vitaminele. Ca urmare, boabele de orez prelucrate (“orezul alb“) sunt constituite aproape în totalitate din amidon (76 - 90,3%) şi sunt sărace în proteine (5 - 9,2%, ca urmare a înlăturării, la prelucrare, a părţilor exterioare ale bobului şi a embrionului), lipide (0,4% - 0,6%), celuloză (0,2%) şi săruri minerale (0,6%) (tabelul 3.46, după “Techniques agricoles“, 1993). De asemenea, boabele de orez sunt deficitare în vitaminele complexului B şi în unii aminoacizi esenţiali (lizina). În componenţa proteinelor predomină glutelinele (1,2 - 8,0 g/100 g boabe uscate, în principal orizeina) şi albuminele (1,6 - 3,2 g/100 g, în principal leucosina), prin comparaţie cu globulinele şi prolaminele (câte 0,5 g/100 g).

Consumul boabele de orez furnizează o mare cantitate de calorii. Totodată, trebuie subliniată digestibilitatea foarte ridicată a diferiţilor componenţi ai bobului.

Tabelul 3.46 Compoziţia chimică a bobului de orez în diferite faze de prelucrare (% din

s.u.) Orez asiatic (Vietnam) Orez european (Franţa)

Specificare Orez brut (“paddy”)

Orez decorticat (“cargo”)

Orez alb

Orez brut (“paddy”)

Orez decorticat (“cargo”)

Orez alb

Proteine 7,70 9,17 8,55 7,87 10,66 9,37 Lipide 2,41 2,35 0,60 1,84 2,39 0,19 Amidon + zaharuri 73,60 86,50 90,20 77,40 81,64 5,05 Celuloză 10,15 0,66 0,21 9,00 2,35 1,00 Săruri minerale 6,16 1,37 0,63 4,30 1,56 0,46

3.10.1.3. Răspândire În prezent, pe glob, se cultivă cu orez 153,5 mil. ha (în 2005; locul al

doilea după grâu), iar producţia medie mondială a fost în ultimii ani de 3.789 - 4.016 kg/ha (după FAOSTAT Database, 2005). Ţările mari cultivatoare de orez sunt situate în Asia: India - 43,0 mil. ha; China - 29,3 mil.ha; Indonezia - 11,8 mil. ha; Bangladesh - 11,0 mil. ha; Thailanda - 10,2 mil. ha; Vietnam - 7,3 mil. ha; Filipine - 4,1 mil. ha. Suprafeţe întinse cu orez se mai cultivă în Nigeria (3,7 mil. ha), Brazilia (3,9 mil. ha), Pakistan (2,5 mil. ha), Cambodgia (2,1 mil. ha), Japonia (1,7 mil. ha), Nepal (1,5 mil. ha), SUA (1,3 mil. ha). Producţiile medii obţinute pe aceste suprafeţe depăşesc productivitatea altor cereale: 6.549 kg/ha în Coreea, 6.541 kg/ha în Japonia, 6.288 kg/ha în China, 4.574 kg/ha în Indonezia, 7.400 kg/ha în SUA, reflectând productivitatea ridicată a orezului (GH. BÎLTEANU, 1989).

Comerţul mondial cu orez însumează aproape 29 mil. tone (în anul 2004), iar principalii exportatori de orez sunt: Thailanda (9,9 mil. tone), Vietnam (4,1 mil. tone), China (2,5 mil. tone), India (4,8 mil. tone), SUA (3,1 mil. tone). Comerţul cu orez este mai restrâns comparativ cu alte cereale (numai 5% din producţia mondială), deoarece recolta este consumată, în principal, în zonele de producere.

206

Fig. 3.70. Aria de răspândire a orezului în lume

În Europa, orezul este cultivat pe suprafeţe restrânse (565 mii ha în 2005); dintre ţările cultivatoare de orez se evidenţiază Italia cu 222 mii ha şi Spania cu 117 mii ha, producţiile situându-se frecvent peste 4.500 kg/ha (de exemplu, 6.171 kg/ha `n Italia şi 7.229 kg/ha în Spania, în anul 2005). Ţările europene, inclusiv Uniunea Europeană, sunt dependente de importurile de orez de foarte bună calitate, şi anume Europa importă 3,5 mil. tone, din care 2,6 mil. tone Uniunea Europeană.

România se află la limita nordică de cultură a orezului în Europa; scopul introducerii şi menţinerii orezului în cultură la noi a fost acela de a acoperi necesarul pentru consumul curent, din producţia proprie.

Orezul este o cultură agricolă relativ nouă pentru România. Prima orezărie din ţară a fost înfiinţată în anul 1786 de către o familie de agricultori italieni la Topolia (lângă Banloc, judeţul Timiş), pe râul Bârzava. Cultura orezului s-a extins destul de greu, astfel încât, în 1938 se cultivau abia circa 400 ha (după N. SĂULESCU, 1947).

Interesul pentru cultura orezului a sporit mult după al doilea război mondial, perioadă în care suprafeţele au crescut la 5 mii ha în 1946, 18,7 mii ha în 1965 şi 37 mii ha în 1985 - 1991. Producţiile medii au depăşit, în mod obişnuit, 3.000 boabe kg/ha, acestea fiind superioare, adesea, producţiilor altor cereale păioase cultivate la noi; ca atare, orezul a fost considerat o cultură rentabilă.

În anul 1989, în România existau în jur de 62 mii ha amenajate pentru cultivarea orezului; se intenţiona amenajarea unei suprafeţe totale de 75 mii ha, dintre care să fie cultivate anual circa 50 mii ha, pentru acoperirea consumului intern.

În ultimii ani, cultura orezului în România a cunoscut un regres considerabil din cauza anumitor dificultăţi economice, îndeosebi din cauza costului foarte ridicat al apei pentru irigaţie, dar şi datorită concurenţei orezului din import. Ca urmare, suprafeţele semănate s-au restrâns la 22 mii ha în 1991, 16 mii ha în 1992, 5-6 mii ha în 1995 – 1996, doar 1,5 - 1,7 mii ha în 1998 - 1999 şi la 3 mii ha în 2005 (producţii medii de 1.666 - 4.181 kg/ha, în ultimii ani). Drept consecinţă, România este dependentă de orezul din import pentru acoperirea

207

consumului intern (39 mii tone importate în 1995, 83 mii tone în 2000 şi 104 mii tone în 2004).

3.10.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri Orezul este originar din sud-estul Asiei şi din India, iar în jurul anului

3000 î.h. exista deja în cultură în China. Actualmente orezul este cultivat atât în zonele tropicală şi subtropicală, cât şi în zona temperată. Limita nordică de cultivare a orezului în Europa o constituie nordul Italiei, Franţa şi sudul României (fig.3.70, după GH. BÂLTEANU, 1989).

Orezul cultivat aparţine genului Oryza, specia Oryza sativa L. (orezul comun), care cuprinde trei subspecii: ssp.brevis, caracterizată prin boabe scurte, de 3 - 4 mm lungime; ssp. indica, caracterizată prin boabe subţiri şi lungi, plante cu tulpini şi frunze lungi şi de culoare verde-deschis, perioadă lungă de vegetaţie; ssp. japonica, cu boabe mari, ceva mai scurte, pline, plante cu talie mijlocie, cu frunze fine, de culoare verde-închis, perioadă mai scurtă de vegetaţie, cultivată în zona temperată.

În comerţul mondial, orezul este împărţit în grupe (tipuri) în funcţie de: compoziţia chimică a amidonului (amidonul poate fi constituit aproape exclusiv din amilopectină sau, atât din amiloză, cât şi din amilopectină); aroma boabelor (tipul aromat este cultivat în India); caracteristicile bobului, şi îndeosebi lungimea (tipul cu bobul scurt -7,2 mm lungimea medie - este preferat de consumatorii din Asia de nord; tipul cu bolul lung - 9,9 mm - este preferat de majoritatea consumatorilor americani şi europeni).

În România se cultivă ssp.japonica temperată (existentă în cultură, în principal, în nordul Chinei, Coreea, Japonia, bazinul mediteranean). Soiurile folosite în prezent în România fac parte din varietatea italica, caracterizată prin panicule nearistate, palee galbene, cariopse albe. Ele sunt în totalitate soiuri precoce - creaţii ale amelioratorilor români de orez (tabelul 3.47).

Trebuie menţionat că în consumul alimentar este folosit şi orezul sălbatic (Zizania aquatica L. şi Z.palustris L.), plantă erbacee, anuală, existentă în stare sălbatică în America de Nord, de-a lungul râurilor şi în mlaştini. Acesta a reprezentat, timp îndelungat, un aliment de bază pentru locuitorii Americii pre-columbiene. Planta este cultivată în statele Minnesota, California, Texas şi în zona marilor lacuri canadiene. Compoziţia chimică a boabelor este asemănătoare cu cea a orezului comun, remarcându-se bogăţia în săruri minerale şi în vitaminele complexului B. Boabele sunt folosite pe scară restrânsă, pentru preparate alimentare tradiţionale.

3.10.1.5. Particularităţi biologice Principalele caracteristici ale orezului cultivat sunt: înfrăţire abundentă,

limbul frunzei îngust, inflorescenţa un panicul răsfirat, purtând spiculeţe pedicelate uniflore. Floarea prezintă 6 stamine, iar fecundarea este autogamă. La recoltare, bobul este îmbrăcat în palee.

Încolţirea. În faza de germinat, boabele de orez necesită mai puţin oxigen, comparativ cu alte cereale, astfel încât boabele pot germina şi în apă. La germinarea obişnuită, în sol uscat, din bob iese mai întâi radicula şi apoi coleoptilul, în timp ce în strat de apă, la exteriorul bobului apare întâi plumula.

208

Tabelul 3.47

Soiurile de orez cultivate în România (2005) Soiul (anul înregistrării)

Perioada de vegetaţie

(zile)

Rezistenţa la cădere

Rezistenţa la boli, dăunători şi

temperaturi scăzute

MMB (g)

Capacitatea de producţie

(kg/ha) Zone de cultivare recomandate

BRĂILA (1985) 120-125 Foarte

rezistent Mijlocie 28-30 5.000-7.000 Zonele din sudul şi sud-estul ţării, îndeosebi pe solurile sărăturate ameliorate sau în curs de ameliorare

DIAMANT (1984) 110-120 Mijlocie Foarte rezistent 25-28 5.000-6.500 În special partea de vest a ţării, cu posibilitări de extindere

în toată ţara

DUNĂREA (1998) 120-122 Rezistent Rezistent 31-32 6.290 Toate zonele de cultivare

ELIDA (2001) 107-115 Mijlocie Rezistent 43 4.990 Toate zonele de cultivare

OLTENIŢA (1991) 112-120 Rezistent Foarte rezistent 30-32 5.000-6.000 Toate zonele de cultivare

POLIZEŞTI 28 (1978) 125-135 Foarte

rezistent Mijlocie 25-32 5.000-6.500 Zonele de cultivare din sud şi sud-est, îndeosebi pe terenuri sărăturate şi ameliorare

SPERANŢA (1994) 118-128 Rezistent Rezistent 31-33 8.600 Toate zonele de cultivare

ZEFIR (2003) 110-120 Rezistent Rezistent 30-32 5.000-7.000 Zonele de cultivare din sud şi sud-est

* în anul 2005 a fost înregistrat soiul Magic

209

Fig. 3.71. Secţiune transversală în rădăcina adventivă dezvoltată de orez. În parenchimul

cortical sunt dezvoltate spaţii aerifere.

Fig. 3.72. Secţiune transversală schematizată, prin internod la paiul de

orez. Se observă fascicule vasculare mici şi mai mari şi elemente (lacune) ale

sistemului aerifer.

Înfrăţirea. Începe la 10 - 15 zile după răsărit. Planta de orez formează, de regulă, 3 - 6 fraţi fertili. Rădăcinile, paiul şi frunzele de orez sunt prevăzute cu canale aerifere, care asigură oxigenul necesar pentru respiraţia organelor subterane, în condiţiile terenului acoperit cu strat de apă (fig.3.71 şi 3.72, după F.CRESCINI, citat de GH. BÂLTEANU, 1989).

Înflorirea Este precedată de apariţia paniculului şi durează, la un panicul, 5 - 9 zile, în funcţie de soi. Înflorirea şi fecundarea sunt favorizate de temperaturi ale aerului de minimum 22°C (temperatura optimă 27 - 29°C), iar umiditatea relativă a aerului trebuie să fie de 70 - 80%. Pentru orez sunt nefavorabile zilele reci şi ploioase, iar temperaturile sub 17°C determină sterilitate. La maturitate temperatura optimă se situează în jur de 25°C.

Paniculul de orez este răsfirat, cu numeroase spiculeţe uniflore şi formează 30 - 90 boabe îmbrăcate în palee, cu MMB = 25-45 g şi 18 - 22% de pleve neconcrescute cu bobul (fig. 3.73). Pericarpul cariopsei este, de regulă de

Fig. 3.73. Inflorescenţa (panicul) la orez

a - panicule şi spiculeţ; b - floarea; c - cariopsa.

210

culoare brună şi cu miros relativ puternic, astfel încât, la preindustrializare, se urmăreşte îndepărtarea pericarpului. În condiţii mai puţin favorabile, în endospermul bobului se poate observa o pată albicioasă ("pancia bianca"), care conţine îndeosebi maltoză şi dextrine şi mai puţin amidon, şi care apare datorită unei umpleri defectuoase a bobului; prezenţa acesteia creează unele dificultăţi la treierat şi condiţionare, prin deformarea şi spargerea boabelor, precum şi la preparare, prin desfacerea la fiert a boabelor şi formarea unui terci.

Perioada de vegetaţie a plantelor de orez este cuprinsă între 105 şi 145 zile. Cerinţele termice pe întreaga durată a vegetaţiei sunt de 2.400 - 3.200°C (temperaturi mai mari de 0°C). Pentru condiţiile din România, un soi trebuie să aibă un necesar termic de cel mult 2.400°C, pentru a ajunge la maturitate (după Prof. P. MUNTEANU, 1938).

3.10.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol Temperatura. Planta de orez este foarte exigentă faţă de căldură, necesitând temperaturi de minimum 20°C, timp de 3 luni (lunile iunie-august). Germinarea seminţelor începe la 10 - 12°C, dar se desfăşoară lent până la 16°C; optimum se situează în jur de 30 - 35°C. În perioada înfloritului, condiţiile optime de temperatură sunt asigurate la 27,5 - 32,5°C şi cele minime la 17,5 - 22,5°C. Scăderile de temperatură (sub 15°C media zilnică), care se produc uneori la noi în timpul înfloritului (luna august), antrenează căderea florilor şi reduc, adesea drastic, recoltele de boabe.

Umiditatea. Orezul este cereala cea mai pretenţioasă faţă de apă. De aceea, în anumite regiuni ale globului, acolo unde se poate produce orez în cultură neirigată, trebuie să cadă 160 - 300 mm precipitaţii lunar sau 1.000 - 1.800 mm pe întreaga perioadă de vegetaţie. În cultură irigată este necesar un debit mediu de circa 2 - 2,5 l/sec/ha, ceea ce corespunde cu o normă de irigaţie de 30 - 40.000 m3

apă/ha. În zona temperată, cu oscilaţii de temperatură destul de însemnate şi

bruşte în timpul verii, stratul de apă joacă un rol termoregulator foarte important. Ca urmare, în zona temperată nu se poate practica decât cultivarea orezului în condiţii submerse (în strat de apă). După cum arată GH. BÂLTEANU (1991), cerinţele fiziologice pentru apă ale orezului nu sunt cu mult superioare grâului; coeficientul de transpiraţie al orezului este de 600, prin comparaţie cu cel al grâului, care este de 500. Pentru condiţiile din România se consideră că este necesară o normă de irigaţie de 20.000 m3 apă/ha/an.

Apa provenind din ape curgătoare (caldă şi bine oxigenată) este cea mai potrivivă pentru irigarea orezului. Conţinutul de săruri din apa de irigaţie nu trebuie să depăşească 1 - 2 g/l; apa uşor salină poate fi folosită în orezărie numai cu condiţia să fie asigurat un drenaj foarte bun.

Curenţii de aer. În anumite faze de vegetaţie, vântul poate produce unele pagube: stânjeneşte înrădăcinarea plantelor în fazele de germinare-răsărire, poate favoriza căderea plantelor şi scuturarea boabelor la maturitate.

211

Lumina. Orezul are cerinţe mari faţă de lumină, necesitând minimum 1.000 ore de strălucire a soarelui. Producţia de orez scade în anii cu nebulozitate ridicată. Radiaţia solară optimă pentru orez este de 500 cal/cm2/zi.

Solul. Orezul are capacitatea de a se adapta la soluri foarte diferite, sub aspectul structurii şi al caracteristicilor chimice. Ca urmare, poate valorifica şi soluri neproductive sau slab productive, saline, alcaline; nu se cultivă pe soluri nisipoase sau argiloase. Preferă solurile ceva mai grele, cu peste 40% argilă, mai puţin permeabile; solurile prea permeabile determină consumuri exagerate de apă. Reacţia solului are o importanţă redusă (limitele suportate ale pH sunt de 4,5 - 8,5, iar optimum este de 6 - 7). Un sol prea acid poate prilejui apariţia unor simptome de carenţă şi toxicitate.

Orezul manifestă o anumită toleranţă la sărurile din sol, conţinutul acestora nu trebuie să depăşească însă 2 ‰. Pe solurile sărăturate terenul trebuie să fie perfect nivelat, iar evacuarea apei se va efectua cât mai corect, pentru a se evita concentrarea sărurilor în microzonele mai înalte. În anumite condiţii, cultura orezului poate reprezenta o soluţie de valorificare a terenurilor sărăturate. De altfel, din suprafaţa totală de circa 500 mii ha de soluri afectate de sărăturare existente în România, circa 100 mii ha sunt situate în zona climatică favorabilă orezului. Ameliorarea solurilor sărăturate prin submersie, şi folosirea lor ca orezării este metoda cea mai rapidă şi eficientă de valorificare a acestor soluri (GH. BÂLTEANU, 1989).

3.10.1.7. Zone ecologice

Pe teritoriul României condiţiile de temperatură nu permit delimitarea unei zone foarte favorabile pentru cultura orezului, ci numai a unor areale restrânse, în care se întrunesc condiţii favorabile. Zona favorabilă I pentru cultura orezului în România este situată în lungul Dunării, în incintele îndiguite, pe o fâşie cu lăţimea de circa 20 km la nord de Dunăre, de la Calafat la Brăila, în zona de influenţă a izotermei de vară de 22°C (fig.3.74, după I. BADEA, 1975). Zona favorabilă II este delimitată de izoterma de vară de 21°C şi este situată în luncile râurilor Siret, Buzău, Ialomiţa, Olt, precum şi în Banat, în vestul judeţului Timiş.

212

Fig. 3.74. Aria răspândirii în cultură a orezului în România.

3.10.2. Tehnologia de cultivare a orezului 3.10.2.1. Rotaţia Culturile de orez se amplasează pe terenuri amenajate în mod special,

împărţite în parcele dreptunghiulare, cu suprafaţa de 1 - 4 ha fiecare, înconjurate de diguleţe şi prevăzute cu canale destinate alimentării cu apă de irigaţie, precum şi canale destinate evacuării acesteia; admisia şi evacuarea apei din parcele se fac prin vanete de alimentare şi de evacuare (fig.3.75, după I. BADEA, 1975). Amenajările pentru orezărie sunt costisitoare, astfel încât, sub aspect economic, este de dorit să se realizeze o încărcare cât mai mare cu orez pe suprafeţele amenajate. Pe de altă parte, orezul este o plantă care suportă monocultura. Aceasta nu trebuie practicată, însă, mai mult 3 - 4 ani la rând, apoi trebuie întreruptă, deoarece există pericolul apariţiei unor procese negative, cum ar fi: acidifierea, compactarea lui, manifestarea unor procese anaerobe, spălarea elementelor nutritive, îmburuienarea terenului cu buruieni specifice ş.a.

Pe terenurile fertile, cu apa freatică situată mai în adâncime, unde nu există pericolul salinizării solului, se poate practica o încărcare cu orez de până la 75 -80%. Pe terenurile mai puţin fertile, precum şi în orezăriile vechi, unde există pericolul de salinizare, încărcarea cu orez trebuie diminuată la 50%. În ultimul timp se recomandă să se organizeze asolamente de 6 ani, dintre care 4 ani cu orez, urmaţi de doi ani de “odihnă“; în primul an se cultivă o prăşitoare - soia, porumb sau floarea-soarelui (culturi semănate primăvara), iar în anul următor o cereală păioasă recoltată vara şi care permite, astfel, lucrarea timpurie a solului în vederea semănatului orezului (după recomandările ICCPT. Fundulea, 1990).

213

Fig. 3.75. Amenajarea orezăriei :

A - schiţa de amenajare a unui sector de orezărie; B - secţiune printr-un sector de orezărie (tip clasic de amenajare)

Trebuie avută în vedere şi posibilitatea practicării unei rotaţii anuale, folosind, de pildă, borceag semănat toamna şi recoltat primăvara devreme ca nutreţ verde, după care se seamănă orez. În anumite situaţii, în orezării poate fi semănată şi lucernă, care este menţinută 2 ani în cultură.

3.10.2.2. Fertilizarea Necesarul de elemente nutritive al unei culturi de orez, pentru a produce

100 kg boabe/ha este estimat la 2,2 kg N, 1 kg P2O5, 2 kg K2O şi 1 kg CaO. Azotul. Orezul reacţionează puternic la administrarea îngrăşămintelor,

îndeosebi ca urmare a spălării elementelor nutritive din sol cu apa de irigaţie. Cele mai importante sunt îngrăşămintele cu azot, care se recomandă să fie aplicate în doze de 120 - 150 kg/ha; mărimea dozelor este corelată cu fertilitatea solului, soiul cultivat (interesează în primul rând rezistenţa la cădere a soiului), condiţiile meteorologice din anul de cultură, data când a fost efectuat semănatul (pentru a nu întârzia vegetaţia).

Azotul este administrat fracţionat: 2/3 din doza totală primăvara, înainte de semănat, iar restul se aplică în timpul vegetaţiei (în stadiul de 7 - 9 frunze, moment în care planta trece în faza reproductivă), fără, însă, a depăşi data de 1 iulie. În cazul în care azotul este administrat mai târziu, perioada de vegetaţie se prelungeşte, creşte procentul de sterilitate şi de şiştăvire a boabelor, este favorizat atacul de boli criptogamice. Dacă premergătoarea a fost o leguminoasă (de exemplu, soia) doza totală de azot se poate reduce cu 20 - 30%. Trebuie subliniat că îngrăşarea cu azot în timpul vegetaţiei se suprimă dacă s-a semănat mai târziu,

214

precum şi în cazurile în care vegetaţia este luxuriantă şi întârziată faţă de situaţia normală.

Dintre îngrăşămintele cu azot, sulfatul de amoniu este preferat azotatului de amoniu, deoarece azotul amoniacal nu este spălat cu apa de irigaţie (este reţinut în sol), fiind mai bine folosit de planta de orez. În perioada de vegetaţie se administrează, în primul rând, sulfat de amoniu, dar pot fi aplicate şi alte îngrăşăminte cu azot, cum ar fi azotatul de amoniu sau îngrăşăminte complexe. Pentru împrăştierea îngrăşămintelor în vegetaţie se folosesc mijloace “avio“ sau terestre (tractoare prevăzute cu roţi cu pinteni şi maşini pentru administrat îngrăşăminte chimice).

Fosforul. Este deosebit de important în cultura orezului, având rolul de a echilibra efectul azotului. Influenţează favorabil înrădăcinarea şi înfrăţirea, conferă rezistenţă la cădere şi boli, favorizează maturarea mai devreme a boabelor. Îngrăşarea cu fosfor este obligatorie în toate situaţiile, dozele recomandate fiind de 80 - 100 kg P2O5/ha. Administrarea se poate face toamna sau chiar primăvara înainte de semănat, cu încorporare în sol.

Potasiul. Ca îngrăşământ este important pe solurile uşoare, precum şi în orezăriile vechi, mai ales atunci când au fost folosite doze mari de îngrăşăminte cu azot şi fosfor. Dozele sunt de 80 - 100 kg K2O/ha, aplicate în întregime înainte de semănat sau fracţionat, la fel ca azotul.

Îngrăşămintele organice. Gunoiul de grajd este eficient în cultura orezului, îndeosebi în orezăriile vechi. Se recomandă să fie aplicate 30 t/ha gunoi în stare bine fermentată, de dorit la cultura premergătoare prăşitoare din asolament.

Pe solurile sărăturate, cu reacţie alcalină, se administrează amendamente cu reacţie acidă, sub forma de gips (fosfogips), în doze de 4 - 10 t/ha.

3.10.2.4. Lucrările solului Arătura. Lucrarea de bază a solului este reprezentată de arătura de

toamnă efectuată cât mai de timpuriu, la 23 - 25 cm adâncime pe solurile normale şi 28 - 30 cm pe solurile mai uşoare şi pe sărături. În orezării este necesară, în mod frecvent, afânarea adâncă a solului (scarificarea), efectuată o dată la 4 ani, îndeosebi în orezăriile vechi, pe solurile puternic tasate şi pe cele mai puţin permeabile. În anumite situaţii (pentru combaterea unor buruieni cu rizomi, mai greu de distrus) este recomandată o a doua arătură în primăvară, după ce rizomii au fost descoperiţi şi expuşi la ger prin arătura de toamnă, efectuată ceva mai superficial. La desprimăvărare, arătura se lucrează cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi.

Nivelarea terenului. Este o lucrare foarte importantă din tehnologia de cultivare a orezului. Nivelarea de întreţinere (sau de exploatare) se face în fiecare an şi are ca scop corectarea denivelărilor rezultate în urma lucrărilor mecanice. Prin comparaţie, nivelarea capitală se face la amenajarea orezăriei şi apoi la interval de 4 ani, la cultura premergătoare din asolament.

215

Nivelarea se poate realiza în teren uscat sau după inundarea terenului cu un strat de apă. În teren uscat lucrarea este realizată prin două treceri în sensuri diferite cu nivelatoare tractate. Nivelarea în apă se realizează prin introducerea apei în parcelă, apa indicând bine denivelările; în continuare, terenul se lucrează cu tractorul prevăzut cu roţi cu pinteni şi lamă nivelatoare.

După nivelare se administrează îngrăşămintele, care sunt încorporate în sol cu grapa cu discuri; eventual, prin aceeaşi lucrare, sunt încorporate şi erbicidele pe bază de molinat (Ordram). Înainte de semănat, cu ajutorul unor mijloace mecanice se pot deschide rigole necesare pentru inundarea terenului şi pentru evacuarea mai rapidă a apei din parcelă.

3.10.2.5. Sămânţa şi semănatul Sămânţa destinată semănatului trebuie să conţină numai boabe întregi,

nedecorticate, cu puritatea fizică minimum 98%, germinaţia minimum 80% şi energie germinativă cât mai ridicată.

Înainte de semănat este obligatorie tratarea seminţei, folosind gama HCH + tiram + tiofanat metil (Tirametox 90 PTS, 3 kg/t de sămânţă) sau tiram + gama HCH + carboxină (Vitalin 85 PTS, 3 kg/t sămânţă), împotriva dăunătorilor care atacă la începutul vegetaţiei şi a unor boli (arsura bacterienă sau “brusone“). Orezul poate fi semănat în strat de apă sau în uscat (în teren pregătit ca pentru orice păioasă).

Semănatul în apă este metoda cea mai extinsă, atât la noi, cât şi pe plan mondial (circa 70% din totalul suprafeţei cultivate cu orez în lume). Această metodă prezintă o serie de avantaje: se câştigă 10 - 15 zile din perioada de vegetaţie, deoarece se foloseşte sămânţă preîncolţită şi se poate semăna mai devreme; metoda poate fi aplicată pe terenurile salinizate; se asigură condiţii bune pentru semănat pe solurile grele, precum şi în situaţiile în care nu se poate pregăti foarte bine patul germinativ (aşa cum cere semănatul “în uscat“); permite utilizarea erbicidelor pe bază de molinat (Ordram), foarte volatile şi care trebuie încorporate în sol şi terenul inundat, imediat după aplicare.

În vederea semănatului, sămânţa se ţine, de regulă, la umectat 24 - 28 ore până la încolţire (“punctare“), apoi se zvântă uşor. Semănatul se efectuează prin împrăştiere cu mijloace terestre (tractor prevăzut cu roţi cu pinteni sau zăbrele şi maşina de împrăştiat îngrăşaminte chimice) sau “avio“. Este esenţială distribuirea (împrăştierea) cât mai uniformă a seminţelor. Înainte de semănat se efectuează tulburarea apei pentru ca, după semănat, peste seminţe să se depună un strat de mâl (nămol) de circa 0,5 cm grosime.

Semănatul “în uscat“ se poate realiza tot prin împrăştiere, folosind maşini pentru administrat îngrăşaminte chimice sau semănători universale, fără încorporare (fără brăzdare). În prealabil terenul poate fi modelat, prin trasarea unor rigole superficiale. Eventual, după semănat se poate efectua o lucrare de tăvălugit cu tăvălugul inelar, pentru a evita ca sămânţa să fie deplasată cu apa de inundare. Împrăştierea seminţelor se poate face şi cu mijloace “avio“. Pe

216

terenurile bine pregătite se poate semăna cu semănătoarea universală, la adâncimea de circa 2 cm, folosind patine prevăzute cu limitatori de adâncime.

Densitatea recomandată este mai mare decât la alte păioase, şi anume 900 - 1.000 boabe germinabile/m2, din cauza condiţiilor mai puţin favorabile din perioada semănat-germinat-răsărit, urmărindu-se să se realizeze 250 - 350 plante/m2 sau 400 - 600 panicule recoltabile/m2. Pentru realizarea acestor densităţi este necesar să fie folosite între 250 şi 300 kg sămânţă/ha.

În ţara noastră orezul este semănat atunci când în sol temperatura ajunge la 10 - 12°C (15°C temperatura apei), ceea ce corespunde cu intervalul 20 aprilie - 5 mai. Întârzierea semănatului este foarte dăunătoare, deoarece se întârzie vegetaţia în toamnă, cu toate consecinţele legate de maturare, recoltare, nivelul producţiilor etc.

3.10.2.6. Lucrările de îngrijire Combaterea buruienilor este cea mai importantă lucrare de îngrijire din

cultura orezului. Îmburuienarea orezăriilor este favorizată de stratul de apă şi se produce, îndeosebi, cu buruieni iubitoare de apă. Majoritatea buruienilor păgubitoare fac parte din familia Poaceae (Gramineae), mai frecvent specii ale genului Echinochloa (Ech. crus-galli, Ech. phyllopogon, Ech. oryzoides - mohor) şi specia Leersya oryzoides (orizica). La acestea se adaugă buruieni specifice de baltă, cu ar fi cele din familiile Cyperaceae (Scirpus; Cyperus; Juncellus) şi Alismataceae (Alisma; Sagitaria).

Pentru combaterea mohorului se recomandă aplicarea unor erbicide pe bază de molinat (Ordram 72 CE, 7 - 8 l/ha), dizolvate în 200 - 400 l apă/ha. Administrarea se face înainte de semănat, pe teren foarte bine pregătit, urmărindu-se distribuirea cât mai uniformă şi încorporarea imediată la 6 - 8 cm adâncime, prin 2 lucrări cu grapa cu discuri, în sensuri diferite şi inundarea obligatorie a parcelei imediat după aplicare (şi nu mai târziu de 24 ore). Aceste preparate combat şi 30 - 40% dintre speciile de buruieni din familia Cyperaceae. În schimb, nu distrug toate speciile de mohor. Rezultate bune se obţin şi cu erbicidele conţinând tiobencarb (Saturn 50 EC, 8 - 10 l/ha), aplicate preemergent şi care pot fi folosite, atât în cazul semănatului în apă, cât şi la semănatul în uscat (tabelul 3.48).

În mod frecvent, este necesară o erbicidare de corecţie, în perioada de vegetaţie, pentru combaterea speciilor de mohor rezistente la molinat, precum şi a unor generaţii mai târzii de mohor. Se folosesc erbicide pe bază de propanil (STAM LV-10, 14,0 + 20,0 l/ha).

Înainte de efectuarea tratamentului apa este evacuată complet din parcelă; după 1-2 zile de la tratament se introduce un strat de apă de 15-20 cm, apoi după alte 6-8 zile se revine la stratul de apă de grosime normală.

Împotriva buruienilor dicotiledonate anuale şi perene (din familia Cyperaceae şi alte specii) se fac tratamente în vegetaţie cu preparate pe bază de MCPA+bentazon (Dicotex 40 lichid, 0,8 - 1,5 l/ha + Basagran M 60, 3,0 l/ha) sau

217

cu bensulfuron metil (Londax 60 DF, 70 - 90 g/ha). De obicei, aceste preparate sunt asociate cu erbicidele destinate combaterii monocotiledonatelor.

Contra buruienii Leersia oryzoides, mult extinsă în ultimele decenii în orezăriile din ţara noastră şi deosebit de dăunătoare, se recomandă administrarea postemergentă a preparatelor conţinând glufosinat (Basta 14 SL, 2,0 l/ha). Adminstrarea înainte de recoltarea orezului a tratamentelor cu glifosat permite distrugereza rizomilor de buruieni.

Contra algelor, a căror dezvoltare este favorizată de stratul de apă din orezărie, se foloseşte sulfat de cupru, în cantitate de până la 20 kg/ha pe întreaga perioadă de vegetaţie. Tratamentul se face prin aşezarea la vaneta de alimentare cu apă a parcelei a unui săculeţ cu sulfat de cupru, în momentul în care apare o spumă la suprafaţa apei şi care indică începutul dezvoltări puternice a algelor.

Combaterea bolilor. Boala cea mai periculoasă din cultura orezului este arsura bacteriană (sau “brusone“ - Pyricularia oryzae) care atacă orezul pe toata durata vegetaţiei şi îndeosebi în faza de burduf-înflorire. Atacul este favorizat de verile răcoroase (mai ales în luna august), de diferenţele termice mari de la zi la noapte, de excesul de azot, de îngrăşarea unilaterală şi târzie cu azot. Măsurile preventive (respectarea rotaţiei, arderea miriştei şi a resturilor vegetale, efectuarea arăturilor adânci, îngrăşarea NPK echilibrată, tratarea seminţelor înainte de semănat cu macozeb) sunt foarte importante şi eficiente.

218

Tabelul 3.48

Erbicide folosite pentru combaterea buruienilor din cultura orezului Buruieni prezente Substanţa activă Produsul

comercial Doza produs

comercial Momentul de

aplicare Recomandări de administrare

Molinat Ordram 72 CE

7,0-8,0 l/ha

ppi - Se încorporează imediat în sol, la adâncimea de 6-8 cm, prin două treceri cu grapa cu discuri, cu inundare la cel mult 24 ore de la aplicare

Tiobencarb Saturn 50 EC

8,0-10,0 l/ha

preem sau

postem

- La semănatul în apă se aplică la suprafaţa solului, după ultima discuire; se inundă şi se seamănă la 4-5 zile după aplicare. - La semănatul în uscat cu încorporarea seminţei în sol, se aplică imediat după semănat, după care se inundă

Quinoclorac Facet PU 0,75-1,0 kg/ha postem

- Se aplică cu adjuvantul Wetal, 1 l/ha, în faza de 1-2 frunze ale mohorului (doza de 0,75 kg/ha) sau 4-5 frunze ale mohorului (1 kg/ha)

Echinochloa sp. (mohor)

Tiobencarb + Propanil

Saturn 50 EC+ STAM LV-10

6,0-8,0 l/ha postem - În faza de 1-4 frunze ale mohorului, cu evacuarea apei din

parcelă Tryclorpyr+ MCPA

Garlon 4E + Dicotex

1,0+2,0 l/ha postem - În faza de 1-2 frunze ale mohorului, după evacuarea apei

din parcelă Cyperaceae şi buruieni dicotiledonate Bensulfuron

metil Londax GS 70-90 g/ha postem Idem

Glufosinat Basta CE 5,0 l/ha postem - Se poate aplica şi ca desicant, în doză de 2,0-2,5 l/ha Leersia

oryzoides (orizica) Glifosat Roundup 6,0

l/ha postem - Când umiditatea boabelor este de 20-25%, iar plantele de Leersia sunt încă verzi. După tratament, se aşteaptă 20-25 zile ca erbicidul să transloce în rizomi şi apoi se recoltează.

Alge Sulfat de cupru - 20,0 kg/ha - - Se aplică începând cu prima inundare, ori de câte ori este

nevoie

219

O boală periculoasă în cultura orezului este şi pătarea brună (Helminthosporium oryaze), pentru care se recomandă aceleaşi măsuri preventive ca şi în cazul arsurii bacteriene, la care se adaugă posibilitatea cultivării unor soiuri rezistente; fuzarioza (Fusarium sp.) atacă în fazele de germinat şi înflorit, măsurile preventive şi curative fiind similare cu cele prezentate la celelalte boli.

Dăunătorii specifici culturilor de orez sunt musculiţa orezului sau ţânţarul orezului, atacul periculos fiind provocat de larve, când orezul este în faza de plantulă. Cultura atacată are frunzele galbene, plantele sunt firave şi se poate ajunge până la pieirea plantelor. Se recomandă tratamente cu diferite insecticide, efectuate cu mijloace terestre, dacă atacul este izolat, în vetre pe locurile mai joase, sau cu mijloace “avio“, pe suprafeţe mari. De asemenea, în orezării apar, de regulă, moluşte, broaşte, raci (Planorbis, Paludina, Limnea), la atac foarte puternic recomandându-se evacuarea pentru scurt timp (câteva ore) a apei.

Irigarea. Este o lucrare esenţială în cultura orezului. După cum s-a menţionat, în zona temperată este obligatorie cultivarea orezului în strat de apă, prin care se acoperă necesarul de apă al plantelor, dar se atenuează şi oscilaţiile de temperatură, foarte dăunătoare plantei de orez.

Regimul de irigare aplicat în orezăriile din ţara noastră este submersia intermitentă cu nivel de apă variabil. Aceasta presupune că, în cazul semănatului în apă, se face inundarea parcelei cu 10 cm de apă, cu 1 - 2 zile înainte de semănat; după 6 - 8 zile de la semănat se evacuează apa timp de 48 ore, pentru înrădăcinarea plăntuţelor, apoi terenul se inundă din nou, cu mărirea treptată a grosimii stratului de apă; la înfrăţit nivelul apei se coboară până la 3 - 4 cm, cu scopul de asigura oxigenul necesar plantei în această fază, dar şi pentru a proteja nodul de înfrăţire de acţiunea directă a razele solare. În continuare stratul de apă se ridică treptat, la început la 10 - 15 cm şi atingând maximum de 20 - 25 cm în fazele apariţia paniculului-înflorire. La fecundare-formarea bobului, grosimea stratului de apă se poate reduce până la 10 - 15 cm. În faza de maturitate în ceară se opreşte alimentarea cu apă, iar cu 10 - 15 zile înainte de recoltare se deschid vanetele pentru a permite evacuarea completă a apei din parcelă (fig.3.76, după I. BADEA, 1975).

Fig. 3.76. Schema regimului de irigare prin submersie intermitentă, cu nivel de apă

variabil, la semănatul "în uscat" şi la semănatul "în apă"

220

Evacuarea apei se face şi în situaţiile în care este necesară administrarea îngrăşămintelor, a erbicidelor sau combaterea dăunătorilor.

În cazul semănatului în uscat, până la încolţire se introduc în parcelă câte 5 - 6 cm strat de apă, care se lasă să se infiltreze treptat, operaţiunea repetându-se de 4 - 5 ori; în continuare, regimul apei se conduce ca în cazul semănatului “în apă“.

3.10.2.7. Recoltarea În momentul în care boabele ajung la 28 - 30% umiditate, se recomandă

evacuarea treptată a apei din parcele, nu prea repede, pentru a nu determina căderea plantelor.

Momentul optim de recoltare este atunci când boabele de la vârful paniculului se află la coacere deplină (circa 18 - 20% umiditate, uneori chiar 24% umiditate). Calendaristic, în România orezul, se recoltează, în mod obişnuit, între 15 septembrie şi 15 octombrie.

Înainte de recoltare, din cauza frunzelor încă verzi, sunt necesare uneori tratamente cu substanţe desicante, cum ar fi diquat (Reglone forte, 2 - 3 l/ha) sau dimetipin ((Harvade 25 F, 1,5 l/ha+0,5% Hyspray), aplicate atunci când boabele au 24-26% umiditate.

Recoltarea se efectuează cu combina pentru cereale păioase, direct din lan, având aparatul de treier prevăzut cu bătător cu cuie şi reglat la o turaţie de 500 - 550 rotaţii/minut. Combina se deplasează pe şenile, cu o viteza de înaintare de numai 1,5 - 2 km/oră. Uneori este necesară recoltarea divizată a orezului, aceasta fiind impusă de anumite condiţii speciale şi îndeosebi de coacerea întârziată şi neuniformă; lucrarea se poate începe la 26 - 28% umiditate în boabe, folosind vindroverul, reglat pentru a tăia miriştea la 20 cm înălţime. Când boabele ajung la 15 - 17% umiditate se treieră cu combina prevăzută cu ridicător de brazdă.

Producţiile medii obţinute în România înainte de 1990 au fost de 2.500 - 3.500 kg boabe/ha. În mod frecvent, exploataţiile agricole din incinta indiguită a Dunării, specializate în cultura orezului au realizat recolte de peste 4.000 kg/ha. Trebuie, însă, menţionat că în zonele tradiţionale de cultură a orezului pe glob, cu condiţii climatice şi de sol foarte favorabile, producţiile medii depăşesc 5.000 - 6.000 kg boabe/ha.

Imediat după recoltare este obligatorie condiţionarea recoltei, (eliminarea impurităţilor cu conţinut ridicat de apă, a fragmentelor vegetale verzi şi uscarea boabelor), cu scopul de a se evita deprecierea calităţii recoltei. În continuare, boabele uscate (“orezul paddy“ - termen din limbajul specific producerii, comercializării şi prelucrării orezului şi care defineşte boabele îmbrăcate în palei) sunt prelucrate pentru îndepărtarea, în prima fază, a paleelor (“orezul cargo“), apoi a învelişurilor bobului şi a embrionului (“orezul alb“). Albirea poate fi însoţită de polizare şi glasare cu glucoză şi amidon.

Criteriile de calitate la prelucrare sunt: randamentul la prelucrare sau procentul de orez alb raportat la orezul “paddy“ din care este produs (55 - 70%) şi

221

care depinde de soi, faza de recoltare (se cere evitarea supracoacerii), tehnica de uscare (o uscare prea rapidă măreşte pierderile); forma boabelor albe (boabele lungi şi înguste sunt cele mai apreciate); sticlozitatea; valoarea culinară (calităţile gustative şi comportarea la fiert).

3.11. HRIŞCA

3.11.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

Hrişca (Fagopyrum esculentum Moench., sin. Fagopyrum sagittatum

Gilib.) aparţine, din punct de vedere botanic, familiei Polygonaceae. Este inclusă în grupa cerealelor (pseudocereală) datorită compoziţiei chimice a boabelor şi utilizării acestora în alimentaţie şi în furajare, similar cu boabele cerealelor. În mod tradiţional, boabele de hrişcă sunt folosite în alimentaţia umană sub formă de grişuri, pesmeţi, biscuiţi, amestecuri de cereale pentru micul dejun, crupe, clătite sau supe. De asemenea, pot fi folosite, cu bune rezultate, în furajarea animalelor (porci, păsări). Valoarea nutritivă a boabelor de hrişcă este ceva mai scăzută decât a cerealelor, din cauza ponderii mai ridicate a învelişurilor fructului. Prin măcinarea boabelor rezultă 65 - 72% făină, conţinând circa 70% glucide, 10% proteine, 1% lipide. Trebuie subliniat că hrişca este singura cereală care nu este deficitară sub aspectul conţinutului în lizină (5 - 7 g/100 g proteină).

Din punct de vedere agronomic, hrişca prezintă interes deoarece este puţin pretenţioasă faţă de tehnologia de cultivare, care este puţin costisitoare. Planta acoperă foarte repede terenul şi înăbuşă buruienile. Creşte foarte repede şi poate asigura, în 3 luni, recolte de circa 4 - 6 t masă uscată, care poate fi utilizată ca furaj (nutreţ verde sau fân) sau ca îngrăşământ verde. De asemenea, planta de hrişcă conţine rutină (până la 6% din s.u.), un glucosid flavonic folosit în medicină pentru tratarea fragilităţii vaselor capilare sangvine. Hrişca este originară din regiunile muntoase ale Chinei şi Nepalului, unde, de altfel şi-a păstrat importanţa în alimentaţia populaţiei locale. S-a extins la începutul Evului Mediu în Europa, odată cu invaziile turco-mongole, fiind consemnată în documente în sec. XIV - XV în Danemarca, Germania şi Franţa; ulterior, a fost introdusă de către europeni în Canada, SUA, Argentina şi Brazilia. A atins apogeul în preajma celui de-al doilea război mondial (3,5 mil. ha pe glob), apoi s-a restrâns treptat în cultură (2 mil. ha în 1965; 1,85 mil. ha în 1968), ajungând, în prezent, la 2,6 mil. ha suprafaţa mondială (după FAO STAT Database, 2005).

Culturile sunt concentrate îndeosebi în Europa (1,4 mil. ha, din care 0,87 mil. ha în Federaţia Rusă şi 0,37 mil. ha în Ucraina) şi China (1 mil. ha). Dintre ţările cultivatoare de hrişcă se mai menţionează SUA (65 mii ha), Polonia (74 mii ha), Brazilia (45 mii ha), Japonia (43 mii ha), Franţa (31 mii ha), Belarus, Lituania. Comerţul mondial însumează circa 180 mii tone anual, exportatorii

222

importanţi fiind China şi SUA. Aria de cultură se extinde până la 70° latitudine nordică şi până la altitudini de 800 m. Hrişca este o excelentă plantă nectaro-poleniferă, furnizând 50 - 150 kg nectar/ha. Restrângerea în cultură are mai multe cauze: valoarea nutritivă a boabelor sub nivelul altor cereale (cum ar fi grâul sau porumbul); producţiile foarte fluctuante de la un an la altul; recoltarea dificilă datorită maturităţii eşalonate a boabelor şi culcării la pământ a plantelor la maturitate, care pot conduce la pierderi mari prin scuturare; valorificarea nesigură pe piaţă a recoltei. Ca urmare, obiectivele ameliorării sunt: productivitatea, constanţa producţiilor, calitatea boabelor etc.

Hrişca a revenit în atenţia consumatorilor din Franţa datorită calităţilor dietetice ale boabelor. De asemenea, hrişca este promovată de cei care practică agricultura ecologică, ca o alternativă la culturile agricole de bază şi este frecvent comercializată în magazinele cu produse ecologice. Din aceste motive, în ultimii ani Uniunea Europeană (de exemplu, Olanda sau Franţa) şi Japonia, importă cantităţi destul de importante de boabe de hrişcă din China .

Hrişca este o plantă anuală cu tulpina ramificată, de culoare roşietică (fig. 3.77). Frunzele sunt cordiforme, cu vârful ascuţit. Florile mici, foarte numeroase, sunt de culoare albă-roz şi grupate în inflorescenţe de tip cimă. Creşterea plantei este nedeterminată, planta formând noi ramificaţii şi flori pe o perioadă lungă de timp. Fecundarea este dominant alogamă, impusă de morfologia florii (lungimea diferită a stilurilor şi a staminelor) şi de autoincompatibilitatea polinică. Înflorirea începe la 30 - 35 zile de la semănat şi durează circa 4 săptămâni. Polenizarea încrucişată este asigurată de către insecte, îndeosebi de albinele melifere. Deschiderea florilor şi formarea fructelor sunt eşalonate pe o durată mai mare de timp.

Fructul este o achenă trimuchiată, cu învelişul de culoare cenuşie sau negricioasă. Coacerea eşalonată determină pierderi mari de boabe prin scuturare, care pot atinge 10 - 40% din recoltă.

Hrişca are un ciclu de vegetaţie scurt, de 90 - 120 zile şi un necesar termic pe perioada de vegetaţie de 1.500 - 1.800°C (temperaturi mai mari de 0°C). Planta este adaptată la un climat umed şi răcoros. Seminţele germinează repede, răsărirea având loc după 4 - 5 zile de la semănat, dacă umiditatea este suficientă şi temperatura depăşeşte 10°C. Planta este sensibilă la temperaturi scăzute, astfel că

Fig. 3.77. Hrişca (Fagopyrum

esculentum Moench.): a - tulpina cu inflorescenţe;b -

fructe; c - floare cu stil scurt;d - floare cu stil lung.

223

trebuie semănată primăvara mai târziu. Rădăcinile se formează superficial şi sunt puţin dezvoltate. Ca urmare, planta este sensibilă la seceta prelungită, îndeosebi dacă insuficienţa apei se instalează în perioada creşterii vegetative puternice. După încheierea înfloritului, vremea uscată şi căldura favorizează formarea şi maturarea boabelor.

Planta este puţin pretenţioasă faţă de sol, valorificând solurile mai sărace, acide, precum şi solurile nisipoase. Solurile bogate sau cele bine fertilizate an de an nu sunt întotdeauna potrivite, deoarece favorizează creşterile vegetative în dauna producţiei de boabe, determină căderea plantelor şi întârzierea vegetaţiei. Solurile grele şi rău drenate nu sunt suportate de hrişcă.

3.11.2. Tehnologia de cultivare

Rotaţia. Semănatul. Hrişca poate fi semănată după orice cultură, neavând cerinţe deosebite faţă de planta premergătoare. Se seamănă primăvara mai târziu, când temperatura solului a depăşit 10°C; în ţara noastră, de regulă, perioada de semănat se situează în a doua jumătate a lunii aprilie - început de mai. În cultură succesivă se poate amplasa după diferite plante furajere sau după cereale păioase, semănatul efectuându-se până la sfârşitul lunii iulie.

Se seamănă în rânduri dese (12,5 cm la noi), în teren bine mărunţit la suprafaţă, nivelat, fără resturi vegetale. Plantele cresc repede şi acoperă terenul, înăbuşind buruienile. Ca urmare nu sunt necesare, în condiţii normale, prea multe lucrări de îngrijire.

Fertilizarea. Dozele de îngrăşăminte care se aplică în culturile de hrişcă sunt moderate, de până la 40 - 60 kg N/ha, 40 - 50 kg P2O5/ha şi 60 - 80 kg K2O/ha. Se recomandă să se evite folosirea îngrăşămintelor conţinând clorură de potasiu, deoarece hrişca este sensibilă la prezenţa clorului în sol.

Albina meliferă este principalul agent polenizator al florilor de hrişcă. Instalarea stupilor în apropierea lanurilor de hrişcă determină sporirea considerabilă a recoltelor de boabe. Pentru a obţine o polenizare eficientă, norma de polenizare este de 2 - 3 familii de albine puternice pe hectar (după I. CÂRNU, GH. V. ROMAN, ANA-MARIA ROMAN, 1982).

Recoltarea. Realizată, de regulă, în luna septembrie, este o operaţiune dificilă din cauza maturării eşalonate a boabelor. Se recoltează cu combina pentru cereale, în momentul în care circa 70% din fructe au ajuns la maturitate. În condiţii obişnuite se recoltează 1.000 - 1.500 kg boabe/ha, dar producţiile pot ajunge la 2.500 - 3.000 (de exemplu, 2.741 kg/ha în Franţa). Imediat după recoltare este necesară condiţionarea recoltei, prin eliminarea impurităţilor umede şi uscarea boabelor până la 12 - 14 % umiditate.

224

LEGUMINOASE PENTRU BOABE

4.1. GENERALITĂŢI 4.1.1. Importanţă, suprafeţe, răspândire.

Importanţă. Plantele cuprinse în această grupă fitotehnică au ca produs

principal seminţele (boabele) bogate în proteină. Aici sunt incluse: mazărea, fasolea, soia, lintea, năutul, bobul, lupinul, latirul, arahidele şi fasoliţa. Toate fac parte din ordinul Leguminosales (Fabales), familia Leguminosae (fam. Fabaceae sau Papilionaceae). Fiind din aceeaşi familie botanică, aceste plante au anumite însuşiri morfologice, biologice, chimice, ecologice şi tehnologice comune.

Din familia Leguminosae (Fabaceae) sunt cultivate şi alte plante cu întrebuinţări variate (furajere, legumicole, medicinale etc.), necuprinse în acest capitol.

Leguminoasele pentru boabe au fost luate în cultură o dată cu începuturile agriculturii, după cum atestă diverse mărturii. Cu peste 5.000 de ani î.e.n. locuitorii aşezărilor lacustre de pe teritoriul actual al Elveţiei cultivau mazăre, măzăriche şi alte leguminoase pentru boabe. În China, cu mai bine de 3.000 de ani î.e.n. se cultiva soia. Grecii şi romanii antici apreciau valoarea alimentară a legu-minoaselor şi efectul lor favorabil asupra solului (N. ZAMFIRESCU, 1965).

Pe teritoriul ţării noastre, în diverse aşezări neolitice (epoca pietrei lustru-ite, mileniul V - II î.e.n.) s-au descoperit seminţe de leguminoase carbonizate (E. COMŞA, 1973).

În decursul anilor, treptat, numărul speciilor şi biotipurilor cultivate a crescut, datorită importanţei lor mari în alimentaţia omului şi animalelor.

Importanţa leguminoaselor pentru boabe constă, în primul rând, în conţinutul ridicat în proteină al seminţelor, conferindu-le o valoare alimentară ridicată (tab. 4.1). Unele dintre ele (soia şi arahidele) au şi un conţinut ridicat în ulei, făcând posibilă extracţia prin procedee tehnice obişnuite, fiind valoroase plante oleaginoase. Soia este planta cea mai mare producătoare de ulei vegetal pe glob, iar arahidele ocupă locul trei (după soia şi floarea-soarelui).

Conţinutul proteic din boabele leguminoaselor depăşeşte de 2 - 4 ori pe cel al cerealelor. La unele dintre ele (soia, lupin) conţinutul proteic depăşeşte pe cel glucidic. Raportul dintre proteina brută şi componentele neproteice este: la soia şi lupin de 1/1,7; la, mazăre 1/2,8; la bob. 1/2,4 etc. Deci boabele leguminoaselor reprezintă alimente şi furaje concentrate în proteină. Este de

225

remarcat şi valoarea proteică ridicată a boabelor, echivalentă la unele specii cu proteinele de origine animală, conţinând aminoacizi esenţiali. Proteina din boabele leguminoaselor are o digestibilitate ridicată (circa 90%) şi nu formează acizi urici (ca unele proteine animale) a căror acumulare în organism este dăunătoare.

Tabelul 4.1 Conţinutul în proteine, grăsimi şi substanţe extractive neazotate al legumelor

pentru boabe (valori medii) Conţinutul mediu în seminţe (%)

Planta Proteină Grăsimi Substanţe extractive neazotate

Mazăre 26 2,5 53 Fasole 24 1,8 52 Soia 38 (29 – 45) 20,0 (16 - 25) 30 Linte 26 1,9 52 Năut 24 5,5 53 Bob 26 1,6 48 Lupin alb* 35 9,2 26 Latir 25 2,1 54 Arahide 25 (19 – 29) 50 (45 – 56) 14 Fasoliţă 26 1,6 52

* Lupinul galben are circa 40% proteină, 4,7% grăsimi şi 26% substanţe extractive neazotate, iar lupinul albastru 31% proteină, 4,7% grăsimi şi 45% substanţe extractive neazotate.

Pentru a realiza, cantitativ, 1 kg de proteină animală, se consumă 5 - 7 kg

proteine vegetale. Folosirea în proporţii mai mari în alimentaţia umană a proteinei vegetale (prelucrate) ar ridica mult raţia proteică a oamenilor şi inclusiv randamentul producţiei agricole.

Producţia de proteină care se obţine la hectar de la principalele leguminoase pentru boabe (mazăre, soia etc.) depăşeşte pe cea realizată de grâu, porumb, cartof şi alte plante.

Problema proteinelor ocupă un loc central în preocupările privind prezentul şi viitorul alimentaţiei umane. Ele sunt componente de bază, esenţiale, ale raţiilor alimentare. După cum arată I. MINCU (1978), deşi pare curios, numai pe la mijlocul secolului nostru nutriţioniştii au stabilit că "nici un sindrom de deficienţă nutritivă umană nu este atât de dăunător ca denutriţia proteică, deşi încă din 1838 MULDER - bazându-se pe constatarea că aceste substanţe complexe care conţin carbon, oxigen, hidrogen, azot şi sulf, se găsesc în toate formele de viaţă - a conchis că ele trebuie să ocupe primul loc în desfăşurarea fenomenelor vitale şi le-a numit proteine" (de la grecescul "proteias" care înseamnă primar, primul). În anul 1938, ROSE (citat de I. MINCU, 1978), în raport de nevoile organismului, împarte aminoacizii în esenţiali (indispensabili pentru organism) şi neesenţiali (care pot fi sintetizaţi în organism). Ulterior s-a stabilit că (pe lângă prezenţa lor) şi raportul între aminoacizii esenţiali determină valoarea biologică a proteinei alimentare.

Cantitatea de proteine într-o raţie echilibrată a unui adult trebuie să repre-

226

zinte circa 11 - 13% din valoarea energetică, adică 1 - 1,2 g/kgc/zi (I. MINCU, 1978). Omul, pentru o alimentaţie raţională, are nevoie de toţi cei 10 aminoacizi esenţiali (lizina, metionina, treonina, histidina, valina, izoleucina, leucina, fenilalanina, triptofanul şi arginina) aflaţi în proteina de origine animală, însă şi produsele vegetale (în special leguminoasele pentru boabe) pot asigura o bună parte din acest necesar.

Asigurarea necesarului proteic mondial este dependent tot mai mult de contribuţia plantelor bogate în aceste substanţe. “Grupul consultativ pentru pro-teine" din cadrul F.A.O. menţionează “o nouă revoluţie verde - acea a legumi-noaselor”, iar ca “principală speranţă" pentru rezolvarea deficitului de proteină în lume sunt considerate leguminoasele pentru boabe.

Pe lângă proteine, seminţele leguminoaselor conţin hidraţi de carbon, grăsimi, vitamine, săruri minerale etc., care le întregesc valoarea alimentară.

În alimentaţia oamenilor, de la aceste plante se folosesc seminţele (boabele) uscate, dar şi păstăile şi boabele verzi, la prepararea diverselor mâncăruri sau conserve. Boabele uscate se pot utiliza în alimentaţia omului direct sau după o prealabilă industrializare. Din boabele de soia se obţin produse asemănătoare cu: lapte, brânză, carne etc. Din năut şi soia se obţine surogatul de cafea, iar făina unor leguminoase (soia) se poate amesteca, intr-o anumită proporţie, cu cea de grâu, la fabricarea pâinii şi a pastelor făinoase.

În furajarea animalelor, uruiala din boabele leguminoaselor se foloseşte în amestec, în anumite proporţii, cu cereale, cărora le îmbunătăţeşte valoarea alimentară. Turtele de soia reprezintă, de asemenea, un nutreţ concentrat. Leguminoasele pentru boabe se folosesc în furajarea animalelor în stare verde sau însilozate, singure sau în amestec

Produsele secundare ale leguminoaselor (tulpini, frunze, teci) rezultate după treierat, au un conţinut proteic ridicat (8 - 14%), depăşind de 10 ori conţinutul paielor de cereale (0,7 – 1,3%). În scop furajer se folosesc în special paiele de mazăre, linte, latir, fasole şi fasoliţă. La unele leguminoase tulpinile se lignifică, fiind consumate de animale numai după o eventuală prelucrare (tocare, însilozare).

În asolament, efectul favorabil al leguminoaselor pentru plantele succesoare se cunoaşte din antichitate. Acest efect derivă din simbioza plantelor leguminoase cu bacterii din genul Rhizobium, care fixează azotul atmosferic, îmbogăţind solul cu 100 - 300 kg azot la ha şi realizând o importantă economie de energie convenţională. Azotul rămas după leguminoase în sol este sub formă organică, uşor accesibil, având o acţiune lentă, prelungită. Fiind răspândit la diferite adâncimi în sol, favorizează dezvoltarea sistemului radicular al plantei succesoare. Leguminoasele cu mare putere de solubilizare pentru fosfaţi (lupinul, mazărea etc.) pun la dispoziţia plantelor succesoare acest element intr-o formă mai accesibilă. Lupinul reuşeşte să folosească fosforul din minerale foarte greu solubile, cum este apatita, îmbogăţind solul nu numai în azot, ci şi în fosfor uşor asimilabil.

227

Deoarece toate părţile plantelor leguminoase sunt mai bogate în azot decât alte plante de cultură, se pot folosi ca îngrăşământ verde pentru fertilizarea solurilor. Rezultate bune s-au obţinut cu lupin pe soluri nisipoase şi pe soluri acide. În acest scop se pot folosi şi alte leguminoase, pe diverse tipuri de sol.

Boabele leguminoaselor, folosite în alimentaţia omului, prezintă şi unele neajunsuri, între care se menţionează (S. FOTI, 1981, GH. BLTEANU, 1998 etc.): învelişul gros al bobului, cu conţinut ridicat în celuloză, care îngreunează simţitor digestibilitatea; durata îndelungată la fierbere; carenţe în compoziţia proteică a aminoacizilor nesulfuraţi (cistină şi metionină) şi a triptofanului (aceştia fiind sub cerinţele indicate de O.M.S.); prezenţa unor antimetaboliţi neproteici, care reduc gradul de digestibilitate, cauzând unele stări de indigestie etc.

Răspândire. Cu toate dificultăţile prezentate, având în vedere cerinţele de proteină pe plan mondial, suprafeţele cultivate cu leguminoase pentru boabe sunt mult prea reduse.

Pe glob, leguminoasele pentru boabe (inclusiv soia şi arahidele) s-au cultivat pe circa 170 milioane ha. În 2005 suprafeţele cultivate cu principalele leguminoase pentru boabe pe glob au fost: 91,3 milioane ha soia; 26,7 milioane ha fasole; 25,2 milioane ha arahide; 6,5 milioane ha mazăre; 11,2 milioane ha năut: 4,0 milioane ha linte etc. (FAO, 2005).

La noi în ţară suprafaţa cultivată cu leguminoase pentru boabe a fost de 596,8 mii ha în 1985, de 98,8 mii ha în 2001 şi de 262 mii ha în 2005.

Principalele leguminoase pentru boabe: mazărea, fasolea, soia, plante la care sunt create soiuri productive şi care întâlnesc condiţii favorabile de cultură la noi în ţară, trebuie încă extinse în cultură, contribuind astfel mai substanţial la asigurarea necesarului de proteină, iar în cazul soiei şi de ulei.

4.1.2. Particularităţi biologice Germinaţie - răsărire. Cerinţele faţă de temperatură şi umiditate în

procesul germinaţie - răsărire diferă în funcţie de specie. Temperatura minimă de germinaţie este de 1 - 2°C la mazăre, 3 - 4°C la lupin şi bob, 6 -7°C la soia, 10°C la fasole, 12°C la arahide etc. Sub temperatura minimă, durata germinaţiei şi răsăririi se prelungeşte mult, o parte din seminţe mucegăiesc, răsărirea este anevoioasă, neuniformă şi cu goluri. Cantitatea de apă absorbită de seminţe pentru a germina, raportată la masa lor, este de circa 75% Ia năut, 92 - 100% la bob, mazăre şi linte, 106 – 110% la soia şi fasole, 116 - 120% la speciile de lupin etc. Această cantitate de apă este absorbită în 24 - 48 ore, în funcţie de temperatură.

Din determinările efectuate la lupinul alb (L. MUNTEAN, 1971), s-a constatat că leguminoasele absorb mai intens apa în zona hilului decât în restul suprafeţei seminţei, influenţând şi ritmul germinaţiei.

Răsărirea leguminoaselor pentru boabe poate fi epigeică, atunci când hipocotilul se alungeşte mult, ridicând cotiledoanele la suprafaţa solului (fasolea, soia, fasoliţa, lupinul, arahide) sau hipogeică, la care hipocotilul creşte puţin,

228

cotiledoanele rămânând în sol (mazăre, bob, linte, latir) (fig. 4.1). În general, leguminoasele cu frunze trifoliolate şi palmate au răsărire epigeică (excepţie făcând Phaseolus multiflorus), iar cele cu frunze penate au răsărire hipogeică (excepţie Arachis hypogaea). La răsărire, după epuizarea rezervelor din cotiledoane, plantele intră într-o "perioadă critică” (7 - 12 zile de la răsărire), până când pătrund bacteriile simbiotice în rădăcină şi începe să funcţioneze sistemul simbiotic, după care planta creşte normal. În solurile sărace în azot, cantităţi mici de azot aplicate la însămânţare evită aceste stagnări în creşterea şi dezvoltarea leguminoaselor. Nu se recomandă doze mai mari de azot, deoarece inhibă sistemul simbiotic.

Rădăcina leguminoaselor este pivotantă. În prima fază de vegetaţie. o creştere mai viguroasă are pivotul principal, care-şi continuă dezvoltarea până aproape la maturitate. Ramificaţiile laterale se dezvoltă mai lent la început, apoi la unele specii depăşesc în creştere pivotul principal. După raportul între pivotul principal şi ramificaţiile secundare, C. FRUWIRTH. (1931) distinge trei tipuri de rădăcini la leguminoase (fig. 4.2, după; N. ZAMFIRESCU, 1965).

Tipul I cu pivotul principal gros, puternic, care pătrunde adânc în sol. Rădăcinile laterale sunt puţine la număr, scurte şi se dezvoltă mai târziu (în a doua lună de vegetaţie). Acestui tip îi aparţin speciile de lupin.

Tipul II cu pivotul principal mai subţire, având puterea de pătrundere mai redusă ca tipul precedent; în schimb, ramificaţiile secundare sunt mai numeroase şi se dezvoltă ceva mai devreme, iar ramificaţiile de ordinul întâi se apropie de lungimea pivotului principal. Dintre plantele care au acest tip de rădăcină, bobul

Fig.4.1. Răsărirea epigeică şi hipogeică la leguminoase

1 – lupin; 2 – mazăre; 3 – fasole.

229

şi năutul au pivotul mai bine dezvoltat decât ramificaţiile, pe când la mazăre, linte şi arahide ramificaţiile de ordinul întâi se apropie de grosimea pivotului principal.

Tipul III are rădăcina principală asemănătoare cu tipul II, dar ramificaţiile de ordinul 1 şi 2 sunt foarte numeroase. Uneori ramificaţiile laterale ce pornesc din apropierea bazei tulpinii depăşesc în lungime axul principal. În ansamblu, rădăcina apare ca fasciculată, fiind răspândită mai mult lateral decât în adâncime. Acest tip de rădăcină îl au speciile de fasole şi soia.

Nodozităţile şi fixarea simbiotică a azotului. Pe rădăcinile leguminoaselor se formează nişte noduli (nodozităţi), ca urmare a simbiozei cu bacterii din genul Rhizobium. Aceste bacterii fixează azotul atmosferic, oferindu-l, plantei-gazdă, care la rândul ei pune la dispoziţia bacteriei hidraţii de carbon de care aceasta are nevoie. Valoarea leguminoaselor ca amelioratoare a solului se cunoaşte din antichitate, dar abia HELLRIEGEL şi WILFARTH (1886) scot în evidenţă rolul microorganismelor în acest fenomen. BEIJERINK (1888) izolează bacteriile din nodozităţi, denumindu-le Rhizobium. KLAPP (1941, citat de N. SĂULESCU, 1947) arată că se cunosc 15 rase de Rhizobium, care nu se pot suplini şi că pentru fiecare trebuie folosite culturi pentru inoculare. Ulterior acestea au fost considerate ca specii diferite, după cum urmează (I. STAICU, 1969 etc.).

Rhizobium leguminosarum - pentru mazăre, linte, latir, năut etc. " lupini - pentru lupin " phaseoli - pentru fasole " japonicum - pentru soia, fasoliţă, arahide etc. După unii autori, pentru năut ar fi specific Rh. cicerii, iar pentru arahide

Rh. arahidi (V. VELICAN, 1972). Se mai cunosc Rh. meliloti pentru lucernă, sulfină şi ghizdei; Rh. trifolii

pentru trifoi; Rh. ornithopi pentru seradela etc. Bacteriile sunt de forma unor bastonaşe de 1 - 7 microni lungime şi 0,2 -

1 microni grosime, însă forma şi mărimea lor variază mult în cadrul ciclului vital. În sol formele ciliate ale bacteriilor se mişcă, iar când întâlnesc rădăcinile

leguminoaselor se fixează de ele (chimiotactism specific). Bacteriile pătrund prin perii absorbanţi, formând un cordon ce traversează scoarţa rădăcinii (prin secreţia unor enzime, dizolvă pereţii celulelor). Până când începe să fixeze azot atmosferic, bacteria trăieşte ca parazit pe planta-gazdă, care intră într-o “criză” (la 7 - 12 zile de la răsărire) de dezvoltare peste care trece după ce se stabilesc relaţiile simbiotice.

Procesul de fixare biologică a azotului este determinat de existenţa unui sistem enzimatic complex numit nitrogeneză, care mediază reacţia centrală de rupere a triplei legături dintre atomii moleculari de azot şi cuplarea lor cu atomi de hidrogen (ANA POPESCU, 1980).

Întregul sistem fixator de azot este condiţionat de o serie de factori endogeni.

Amoniul produs în nitrogeneză este folosit în sinteza proteică, prin. fixarea de către acizii organici şi în urma ciclului lui Krebs, luând naştere

230

aminoacizii (CR. HERA şi colab., 1980). Speciile de Rhizobium sunt aerobe, adaptate la diferite pH-uri şi sunt

sensibile la uscăciunea solului. Ele folosesc ca surse energetice glucidele (glucoza, zaharoza, maltoza etc.).

În vecinătatea cordonului (filamentului) de infecţie, celulele încep să se dividă, formând nodozităţile. Forma, mărimea şi aşezarea pe rădăcină a nodozităţilor este diferită, după plantă. La mazăre, linte, latir, nodozităţile sunt alungite, la bob şi fasole aproape sferice, iar la lupin iau diferite forme. Nodozităţile sunt dispuse în special pe pivotul principal la lupin, iar la fasole şi soia pe ramificaţii. Numărul nodozităţilor, mărimea şi adâncimea de formare ajung la un maxim în faza de înflorire a plantelor (când are loc şi acumularea maximă a substanţei uscate în rădăcini). În această fază este maximă şi activitatea bacteriilor simbiotice.

S-a constatat că, în momentul când bacteriile devin active, apare un pigment roşu de natură hemoproteică în nodozităţii (G. BOND, 1967, citat de I. STAICU, 1969). H. KUBO (1939) a descoperit această porfirină cu fier în nodozităţile leguminoaselor, dându-i denumirea de leghemoglobină. Ea este asemănătoare cu hemoglobina sângelui nevertebratelor, aparţinând grupului eritrocruorinelor (D. KELIN şi Y. L. WANG, citaţi de C. BODEA, 1966), găsindu-se în nodozităţi în cantitate de 0,25 - 1,0 mg/1 g, substanţă proaspătă (E. G. SMITH şi colab., 1949, citaţi de C. BODEA, 1966); prin oxidare leghemoglobina se transformă în methemoglobină. Fixarea azotului este în strânsă corelaţie cu concentraţia în leghemoglobină.

Menţinerea echilibrului biologic şi al fertilităţii solului are o mare importanţa în intensitatea fixării azotului de către bacterii. Folosirea neraţională a produselor fitofarmaceutice, erbicidelor şi a altor tratamente fizico-chimice dereglează activitatea microflorei fixatoare de azot. Când se respectă condiţiile de aplicare a acestora, pericolul este minim.

Inocularea (infecţia) cu bacterii specifice se poate face şi artificial. Pentru aceasta se foloseşte preparatul “Nitragin” (produs în ţara noastră), care conţine culturi de bacterii. Se distribuie în flacoane colorate, pentru a feri bacteriile de lumină, pe etichetă menţionându-se specia pentru care se poate folosi şi tehnica de tratament. Pentru inoculare, cultura de bacterii din 3 - 4 flacoane se amestecă cu 0,5 - 2 litri apă, formându-se o suspensie de bacterii cu care se stropeşte sămânţa folosită pentru un ha. Tratamentul se face la umbră şi în preajma semănatului.

Inocularea artificială este necesară în special la plantele leguminoase nou introduse în cultură în anumite zone, unde nu se găsesc în sol bacterii specifice, cum este cazul soiei, pe unele soluri. Rezultate bune s-au obţinut, însă, şi cu alte plante leguminoase tratate cu Nitragin.

Simbioza, atât cu bacterii din sol sau inoculate artificial, dă rezultate în condiţii favorabile de fertilizare cu N.P.K., Ca şi microelemente (borul, molibdenul etc.). În soluri cu azot asimilabil în cantitate mare, este frânată pătrunderea în rădăcini a bacteriilor, formarea nodozităţilor şi procesul de fixare a

231

azotului. La I.C.C.P.T. Fundulea s-a realizat un dispozitiv special, prevăzut cu duze

ataşate la brăzdarele semănătorii (S.P.C., S.U., S.U.P) cu care se poate aplica suspensia bacteriană prin pulverizare (presiune 0,5 atmosfere) direct în brazdă (G. ŞTEFANIC, 1979). Astfel, se reduce consumul de forţă de muncă folosit pentru tratarea seminţelor, nu trebuie repetat tratamentul în cazul întreruperii semănatului, seminţele se pot trata cu fungicide (care sunt toxice pentru bacteriile cu care se inoculează seminţele). La 1 ha se folosesc 18 - 20 l lichid, atunci când se seamănă cu S.P.C, şi 60 - 80 l la semănatul în rânduri dese cu S.U. sau S.U.P.

Se întâmplă uneori ca tulpinile bacteriene cu care s-a făcut inocularea să nu poată pătrunde în rădăcini, datorită invaziei unor suşe ineficace, mai viguroase, existente în sol (antagonism între suşe). Se semnalează, de asemenea, existenţa unor virusuri bacteriofage, care distrug bacteriile din genul Rhizobium, ceea ce explică în parte nereuşita unor leguminoase pe anumite soluri.

Tulpina diferă în funcţie de gen (specie), fiind: erectă la fasolea oloagă, soia, năut, lupin, bob; volubilă Ia fasolea urcătoare sau culcată la mazăre şi latir. Cât priveşte ramificarea, este mai accentuată la soia, fasole, năut, lupin, latir, alune de pământ şi mai puţin ramificată la mazăre şi bob. În secţiunea transversală tulpina poate fi rotundă (lupin şi mazăre), prismatică (latir şi bob), sau de tranziţie (fasole, soia şi linte).

Posibilitatea de mecanizare a recoltatului este condiţionată de poziţia erectă a tulpinii şi locul de inserţie a ramificaţiilor pe tulpină.

Frunzele leguminoaselor sunt compuse, având o pereche de stipele mai mult sau mai puţin dezvoltate. Frunzele sunt diferite ca tip (conformaţie) şi dimensiune, formă, culoare, pilozitatea foliolelor şi stipelelor. Au frunze paripenate: mazărea, bobul, latirul, alunele de pământ, lintea, iar frunze imparipenate: năutul. Frunze trifoliate sunt la fasole, soia şi fasoliţă, iar la lupin sunt palmate (fig. 4.3, după N. ZAMFIRESCU, 1965).

Fig. 4.3. Frunze de leguminoase:

232

1 – mazăre; 2 – năut; 3, 4 – lupin; 5 – arahide; 6 – fasole; 7 – soia; 8–bob; 9-latir

Stipelele la unele specii sunt mai mari decât foliolele (mazăre), mai mici (năut, bob, linte) sau lipsesc (fasole).

Unele leguminoase (lupin, fasole, soia şi năut) prezintă mişcări heliotrope; foliolele la lumină puternică se dispun oblic, pentru a o evita, iar la lumină slabă se orientează perpendicular, pentru a o reţine.

Florile sunt grupate în inflorescenţe (raceme) axilare, cu excepţia speciilor de lupin care au racem terminal. Caliciul este format din 5 sepale concrescute (gamosepal); corola din 5 petale libere (stindard, aripioare şi luntriţa), colorate diferit; androceul este compus din 10 stamine, diadelf (9 unite + 1 liberă) sau monadelf (toate unite); gineceul cu ovarul superior, monocarpelar, cu număr de ovule diferit după gen, iar stigmatul măciucat.

Florile sunt hermafrodite, având polenizarea autogamă (mazăre, soia, linte, lupinul alb şi lupinul albastru), cu diferite grade de alogamie (mazăre, soia, fasole etc.) sau puternic alogame (lupin galben şi peren, bobul, fasoliţa), polenizarea făcându-se prin insecte.

Un caracter comun al leguminoaselor este înfloritul eşalonat (de la bază spre vârful inflorescenţei) şi un procent redus de legare (uneori ajunge la 15 –20%). Printr-o irigaţie prin aspersiune în timpul înfloritului, se favorizează fecundarea. Una din cauzele slabei fructificări a leguminoaselor este umiditatea relativă scăzută a aerului în timpul legării.

Fructul este o păstaie de forme, mărimi şi culori diferite, dehiscentă pe linia de sudură a valvelor (tecilor) pericarpului (fasole, mazăre, fasoliţa) sau indehiscentă (năut, linte, bob) (fig. 4.4 şi 4.6, după N. ZAMFIRESCU, 1965).

Seminţele (boabele) sunt prinse în fruct pe partea ventrală, având formă, culori şi mărimi diferite, după specie. Hilul - locul de fixare al ovulului de ovar, respectiv a seminţei de pericarp - este un caracter de specie, varietate sau chiar de soi, fiind diferit ca aşezare, formă, mărime, culoare. În zona hilului cele două cotiledoane sunt unite prin tigelă. Seminţele leguminoaselor n-au endosperm, acesta fiind consumat de embrion în cursul creşterii; un “rest” de endosperm se află doar la năut.

233

Fig. 4.5. Secţiune transversală prin

tegumentul seminţei de leguminoase: A – lupin; B – fasole; C – năut

t şi s – testă formată din strat palisadic şi strat de celule mosor; tgm – tegmen; p – ţesut format din celule cu pereţi subţiri.

Fig. 4.7. Structura anatomică a

coltiledonului seminţei de fasole ep-epidermă; al-celule bogate în aleuronă;

p-parenchim cu grăunciori de amidon şi aleuronă; am –grăunciori de amidon.

Caracteristic pentru leguminoase sunt aşa zisele seminţe „tari” care germinează greu deoarece au în înveliş un strat celular palisadic dens(fig. 4.5). În cotiledoanele seminţelor se formează grăunciori mari de amidon şi grăunciori foarte fini de aleuronă (fig. 4.7 şi 4.8 după N.ZAMFIRESCU, 1965). Fructul şi sămânţa parcurg trei faze de maturitate : în verde (lapte) – planta, păstăile şi seminţele sunt verzi, conţinutul seminţelor lăptos ; galbenă (pârgă) –

Fig. 4.6. Secţiune transversală prin pericarpul fructului de mazăre:

A – vedere la microscop; ep – epidermă; sc – sclerenchim; f – fascicule libero-lemnoase; sp – strat pergamentos; p – parenchim.

Fig. 4.8. Grăunciori de amidon la diferite specii de leguminoase.1 – fasole ; 2 mazăre; 3 – bob – 4 nut;5 latir; 6-linte

234

plantele şi păstăile galbene, seminţele consistente ca ceara ; deplină – plantele complet uscate, fructele şi seminţele sunt tari, la cele dehiscente, fructele plesnesc, scuturându-se seminţele.

Organogeneza Diferenţierile la nivelul conului de creştere sunt puţin vizibile şi se succed

foarte rapid. La apariţia primelor frunze, vârful de creştere ia formă semisferică, iar mai târziu la baza lui apar conuri secundare care, treptat, dau naştere organelor de fructificare, primordiile bobocilor florali, apoi a organelor florii. Detalii privind organogeneza se vor prezenta la fiecare plantă în parte.

4.2. MAZĂREA

4.2.1. Importanţă. Biologie. Ecologie 4.2.1.1. Importanţă

Boabele de mazăre sunt folosite în alimentaţie în stare nematură, ca

legumă sau în stare matură (boabe uscate), decorticate şi transformate în făină, apoi preparate sub formă de supe sau piure. Consumul boabelor mature de mazăre are tradiţie în ţările Europei Centrale şi de Vest; în sudul şi estul Europei, mazărea este înlocuită în alimentaţie cu fasole, năut sau linte.

Mazărea are utilizări furajere multiple: boabele, întregi sau sub formă de făină (uruite) sunt folosite în hrana animalelor, îndeosebi a tineretului; planta de mazăre intră şi în componenţa amestecurilor furajere, alături de secară sau ovăz (borceag de toamnă sau de primăvară), consumate ca nutreţ verde sau fân; resturile vegetale (vrejii şi tecile), având un conţinut în proteină de circa 3 ori mai mare comparativ cu paiele de cereale, sunt foarte apreciate în furajarea animalelor, mai ales a ovinelor. Importanţa agronomică a mazării este deosebită. Cultura este mecanizabilă în întregime. În plus, mazărea părăseşte terenul devreme, lăsându-l îmbogăţit în substanţă organică şi azot, curat de buruieni, fără resturi vegetale, cu umiditate suficientă pentru a fi lucrat timpuriu şi în condiţii bune. Ca urmare, mazărea este o premergătoare foarte bună pentru majoritatea culturilor şi o excelentă premergătoare pentru grâul de toamnă. Datorită recoltării foarte timpurii, trebuie avută în vedere şi posibilitatea amplasării după mazăre a unor culturi succesive.

4.2.1.2. Compoziţia chimică Reţin atenţia (tab.4.2., după “Techniques agricoles“, 1990) în primul

rând, cantitatea mare de substanţe proteice din boabele de mazăre, precum şi calitatea deosebită a acestora, dată de ponderea importantă a aminoacizilor esenţiali, îndeosebi lizină, triptofan, metionină şi cistină. Totodată, prezenţa în cantităţi importante a amidonului, conferă boabelor de mazăre o valoare energetică deosebită.

235

Tabelul 4.2 Compoziţia chimică a seminţelor de mazăre (g/100 g s.u.)

Specificare Mazăre Grâu Turte de soia Proteine:

- lizină - metionină - cistină - treonină - triptofan

25,0 1,85 0,25 0,37 0,96 0,20

12,9 0,37 0,21 0,32 0,40 0,16

51,9 3,30 0,73 0,83 2,02 0,70

Amidon 50,0 68,5 3,4 Lipide 1,2 1,7 1,5 Celuloză 6,1 2,8 6,0 Săruiri minerale:

- fosfor - calciu

3,5 0,40 0,09

1,9 0,38 0,07

7,2 0,78 0,31

Ca urmare, boabele de mazăre au o valoare alimentară şi furajeră excepţională. Ele pot fi folosite cu bune rezultate în furajarea tuturor speciilor de animale: păsări (2.920 kcal/kg s.u. energie metabolizabilă), porci (4.000 kcal/kg s.u. energie digestibilă şi 88% digestibilitatea proteinelor), rumegătoare (88% digestibilitatea proteinelor), vaci cu lapte, tăuraşi şi berbecuţi la îngrăşat.

4.2.1.3. Răspândire Mazărea este o cultură agricolă specifică zonei temperate din emisfera

nordică, fiind cultivată îndeosebi între 40 şi 50o latitudine. Mai spre nord, producţiile scad din cauza insuficienţei căldurii, iar spre sud acestea sunt limitate de căldurile excesive, secetă şi atacul dăunătorilor.

Suprafaţa cultivată cu mazăre pe glob în anul 2005 a fost de 6,6 mil.ha, cu o producţie medie de 1.757 kg/ha (după FAO STAT Database). Suprafeţe mai importante sunt concentare în ţările fostei URSS (Federaţia Rusă - 730 mii ha, Ucraina - 330 mii ha, Belarus - 90 mii ha în), China (900 mii ha), India (750 mii ha), Canada (1.365 mii ha). În Europa au fost semănate cu mazăre circa 2 mil.ha, cu o producţie medie de 2.263 kg boabe/ha. Franţa este cel mai mare cultivator de mazăre din Europa (cu până la 606 mii ha în ultimul deceniu şi 318 în 2005), urmată de Spania (cu 146 mii ha), Germania (131 mii ha) şi Marea Britanie (60 mii ha). Producţiile depăşesc frecvent 3.500 kg boabe/ha în ţările Uniunii Europene (de exemplu, în Belgia, Germania sau Olanda), iar Franţa a obţinut 4.840 kg/ha în 1996, 5.500 kg/ha în 1994 şi 4.188 kg/ha în 2005.

În România, suprafeţele ocupate cu mazăre au fost foarte fluctuante: 31 mii ha în perioada 1930-1939, 109 mii ha în 1952, doar 12,5 mii ha în 1979, aproape de 100 mii ha În 1987. În ultimii ani, mazărea s-a restrâns mult în cultură, ajungând la doar 22 mii ha în 1992, cu o producţie medie pe întreaga suprafaţă de 1.509 kg boabe/ha, şi 20 mii ha în 2005, cu o producţie medie de 1.850 kg/ha; trebuie însă subliniat că există exploataţii agricole care recoltează în medie 2.500 - 3.500 kg boabe/ha.

236

4.2.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri

Mazărea cultivată aparţine genului Pisum. Speciile importante ale genului Pisum sunt: Pisum sativum L.- mazărea comună, cu flori mari, albe, şi Pisum arvense L.- mazărea furajeră, care se recunoaşte prin florile roşii-violacee şi prin inelul violaceu de la baza stipelelor.

Specia Pisum sativum cuprinde un număr mare de varietăţi, diferenţiate după mărimea seminţelor, aspectul suprafeţei şi culoarea tegumentului seminţelor. Soiurile de mazăre de câmp cultivate, în prezent, în România, aparţin varietăţii vulgatum, caracterizată prin seminţe de mărime mijlocie, netede, de culoare albă-gălbuie (tabelul 4.3). În ultimile decenii, în ţările care cultivă pe suprafeţe mari mazărea pentru boabe uscate au fost create şi extinse în cultură soiuri cu anumite caracteristici care favorizează recoltarea directă, reducând dificultăţile întâmpinate, în mod obişnuit, la recoltare şi limitând pierderile: dezvoltarea grupată şi coacerea mai uniformă a păstăilor; soiurile de tip "afila", la care foliolele frunzelor sunt transformate în cârcei, plantele din lan rămânând relativ erecte la maturitate şi permiţând recoltarea directă cu combina. Soiurile “Dora“ şi „Mona”, creaţii ale amelioratorilor români de mazăre, aparţin tipului "afila" şi sunt incluse în sortimentul de soiuri aflate în cultură.

4.2.1.5. Particularităţi biologice Ciclul vegetativ al mazărei durează, de la semănat la maturitate, 100 - 120

zile. Germinaţia este hipogeică, ceea ce impune atenţie la efectuarea lucrărilor

de pregătire a terenului pentru ca acesta să nu formeze crustă. Rădăcina mazării este pivotantă, ramificată, destul de bine dezvoltată,

putând atinge 1 m adâncime. Pe rădăcină se formează nodozităţi, datorită inoculării cu bacterii fixatoare de azot, aparţinând speciei Rhizobium leguminosarum, existente în sol sau provenind de la tratarea seminţelor înainte de semănat. Nodozităţile mici, foarte numeroase în primii 30 cm adâncime, se formează mai ales pe ramificaţiile laterale ale rădăcinii. Particularitatea de a forma nodozităţi pe rădăcini îi conferă mazării pretenţii mari faţă de aerarea solului, precum şi sensibilitate la excesul de apă, care inhibă formarea nodozităţilor.

Tulpina este înaltă de 60 - 150 cm şi are creştere nedeterminată. La formele normale de mazăre, până la înflorire, tulpina este erectă sau semierectă; apoi, pe măsură ce se formează păstăile şi boabele, planta se culcă sub greutatea lor, dar şi din cauză că ţesuturile mecanice ale tulpinii sunt slab dezvoltate. Apexul tulpinii dă naştere la internodii succesive, cu o dispunere pe două rânduri a frunzelor, care conferă tulpinii o formă de zig-zag mai mult sau mai puţin accentuată (fig.4.9, după J.-P. LACONDE, B. NEY, M. GIBAN, 1994). La subsuoara fiecărei frunze se diferenţiază câte un mugure. Primii muguri formaţi la baza tulpinii sunt vegetativi. Dacă ei se dezvoltă, vor da naştere la ramificaţii. Gradul de ramificare depinde de soi, densitatea culturii şi perioada de semănat.

237

Tabelul 4.3 Soiurile de mazăre de câmp existente în cultură în România

Soiul Ţara de origine (anul înregistrării)

Perioada de vegetaţie (zile)

Tipul de frunză poziţia plantelor la maturitate

MMB (g) Zonele de cultivare recomandate

ALFETTA Olanda (1997) 73-87 Afila, erectă 255 Câmpia de Vest, Transilvania

BACCARA Franţa (2000) 77-90 Afila, erectă 250 Toate zonele de cultivare a mazării

BASTILLE Franţa (2003) 76-89 Afila, erectă 275 Toate zonele de cultivare a mazării

EIFFEL Franţa (1999) 77-89 Afila, erectă 250 Toate zonele de cultivare a mazării

DORA România (1989) 70-82 Afila, erectă 240-280 Toate zonele de cultivare a mazării

GRAFILA Germania (1997) 68-86 Semierectă 240-260 Câmpia de Vest, Transilvania

LOTTO Franţa (2000) 75-88 Afila, erectă 260 Toate zonele de cultivare a mazării

MARINA România (1990) 80 Normală, culcată 230-260 Sudul şi sud-estul ţării

MONA România (1999) 75-92 Afila, erectă 260 Toate zonele de cultivare a mazării

MONTANA Olanda (1997) 72-85 Afila, erectă 245-270 Câmpia de Vest, Transilvania

MONIQUE Franţa (1998) 66-82 Afila, erectă 240260 Câmpia de Vest, Transilvania

SPIRIT Franţa (2002) 72-85 Afila, erectă 240 Toate zonele de cultivare a mazării

VEDEA România (1991) 82 Normală, culcată 220-280 Sudul şi sud-estul ţării

* în anul 2005 au fost înregistrate soiurile: Aurora (Romania); Athos, Attika, Austin (Franţa)

238

sunt paripenat compuse, având 1 - 3 perechi de foliole cu stipele mari la bază şi cârcei la partea superioară. La soiurile de tip "afila" foliolele sunt înlocuite cu cârcei; în acest caz, fotosinteza este asigurată de stipelele foarte mari, precum şi de celelalte părţi verzi ale plantei (fig. 4.10, după J.-P. LACONDE, 1994). În acest caz, plantele se susţin între ele datorită cârceilor şi nu se lipesc de pământ la maturitate; pagubele în perioadele ploioase sunt mai mici şi, în plus, foarte important, lanul se poate recolta dintr-o singură trecere cu combina.

Florile. Mazărea înfloreşte devreme, în mod obişnuit începând din luna mai. Florile albe au constituţia specifică leguminoaselor şi sunt grupate în raceme dispuse la subsuoara frunzelor. Se formează, de regulă, 2 - 3 flori pe un etaj (la un nod), îndeosebi la primele 4 - 7 etaje (noduri) bazale, care sunt şi cele mai productive (fig. 4.11, după J.-P. LACONDE, 1994). Fecundarea este autogamă.

Fructul este o păstaie, conţinând, de regulă, 3 - 6 boabe. Păstăile sunt uşor dehiscente la maturitate, ceea ce creează dificultăţi la recoltare şi determină pierderi mari de boabe prin scuturare.

Seminţele (boabele) au MMB = 200 - 350 g şi MH = 75 - 80 kg; ele se sparg cu uşurinţă la recoltare şi la orice manipulări mecanice.

Ciclul de vegetaţie al mazării se poate divide în 4 perioade (figura 4.12, după “Techniques agricoles“, 1990):

- perioada I, care începe cu răsăritul plăntuţei şi se încheie la începutul înfloritului; este perioada în care planta formează numai organe vegetative;

- perioada a II-a, care debutează la începutul înfloritului şi durează până la atingerea stadiului limită de avortare; începutul acestui stadiu este marcat de momentul în care la prima păstaie, lungimea bobului este de 6 mm;

- perioada a III-a corespunde intervalului cuprins între stadiul limită de avortare şi până când păstaia de pe ultimul etaj florifer conţine o sămânţă mai mare de 6 mm;

- perioada a IV-a durează până la maturitatea fiziologică; este faza când are loc umplerea seminţelor şi în care se manifestă o competiţie între diferitele etaje ale plantei pentru asimilatele necesare formării boabelor.

Fig. 4.10. Frunze de mazăre

Fig. 4.11. Formarea florilor şi a păstăilor pe o plantă de mazăre

239

Etapele formării componentelor de producţie (elementele productivităţii) rezultă din perioadele ciclului vegetativ, prezentate anterior, şi anume :

- numărul de plante/m2 rezultă din densitatea de semănat şi procentul de răsărire; acest prim component se formează în perioada I;

- numărul de seminţe/m2 este format începând de la iniţierea florală şi până la încheierea perioadei a III-a;

- mărimea boabelor (MMB) este stabilită în intervalul de la începutul stadiului limită de avortare şi până la maturitate.

Densitatea lanului joacă un rol important în elaborarea producţiei. Planta de mazăre posedă capacitatea de a ramifica, proces prin care poate compensa, parţial, efectul unei densităţi prea mici.

Fig. 4.12. Schema creşterii şi dezvoltării la mazăre; formarea componentelor de

producţie Mărimea boabelor (MMB) depinde de felul în care desfăşoară procesele

de umplere a boabelor şi care, la rândul său depinde de alţi doi factori: rata de creştere a boabelor, determinată de cantitatea de asimilate disponibile şi durata umplerii boabelor.

Numărul de boabe pe plantă este considerat factorul cel mai important în elaborarea producţiei. Acesta depinde, în principal, de alte două componente:

240

numărul de noduri producătoare (fertile) pe o plantă, care este determinat, la rândul său, de durata înfloririi; numărul de boabe format la un nod reproducător.

4.2.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol Mazărea este o plantă a climatelor mai umede şi răcoroase. La germinat

are cerinţe reduse faţă de căldură (1 - 3°C temperatura minimă de germinat) şi cerinţe mari faţă de apă (100 - 120% apă din masa bobului). După răsărire plantele de mazăre suportă, pe perioadă scurtă, temperaturi negative, de -4...-6°C.

Dezvoltarea normală a plantelor este favorizată de temperaturile moderate şi umiditate suficientă. De asemenea, planta reacţionează puternic la lungimea zilei (fotoperioadă). Ca urmare, se impune semănatul culturilor de mazăre cât mai timpuriu în primăvară, pentru ca plantele să crească în perioada cu zile ceva mai scurte şi vreme umedă şi răcoroasă.

Înfloritul începe după circa 30 zile de la răsărire la soiurile mai timpurii şi după 40-50 zile la soiurile ceva mai tardive. Temperatura optimă la înflorit este 15 - 18°C, iar după fecundare temperaturile favorabile sunt de 15 - 20°C.

Mazărea are pretenţii mari faţă de umiditate. Coeficientul de transpiraţie este de 600 - 700 (prin comparaţie cu 500 la grâu). Perioada de consum maxim al apei este cuprinsă între faza premergătoare înfloritului (circa 2 săptămâni) şi aproximativ 2 săptămâni după încheierea înfloritului.

Mazărea preferă solurile mijlocii, luto-nisipoate sau nisipo-lutoase, bine drenate, cu o bună capacitate de reţinere a apei, bogate în humus, fosfor, potasiu şi calciu, cu reacţie neutră (pH = 6,5 - 7,5), bine structurate. Nu sunt potrivite solurile grele, argiloase, acide, cu exces de apă sau cu stagnarea apei şi nici cele nisipoase, sărace în materie organică. Mazărea este considerată leguminoasa cernoziomurilor, a zonelor foarte favorabile pentru grâu.

4.2.1.7. Zone ecologice

Zona foarte favorabilă pentru cultura mazărei se află în Câmpia de Vest, caracterizată prin precipitaţii bine repartizate şi 20°C temperatura medie în perioada de fructificare.

Zona favorabilă se situează în sudul Câmpiei Române, Câmpia Transilvaniei, a Crişurilor şi în partea de nord-vest a ţării. Trebuie subliniat că zona cernoziomurilor din Dobrogea, Bărăgan, Moldova, cu climat secetos, în general, poate asigura producţii bune la mazăre, cu condiţia unui semănat cât mai timpuriu.

4.2.2. Tehnologia de cultivare a mazării

4.2.2.1. Rotaţia

Este de dorit ca mazărea să urmeze după plante care părăsesc terenul

241

devreme, permiţând lucrarea mai timpurie şi cât mai corectă a solului, care să fie nivelat, fără resturi vegetale şi buruieni încă din toamnă. Cele mai bune rezultate se obţin după cereale păioase şi după unele culturi prăşitoare cu recoltare mai timpurie şi în condiţiile în care au fost combătute bine buruienile.

În România structura culturilor a impus, timp îndelungat, cultivarea mazării, în primul rând după porumb, floarea-soarelui, sfeclă de zahar, cartof, rapiţă (cu rezultate destul de bune). Se recomandă, de altfel, ca mazărea să urmeze după porumb, datorită rezistenţei (relative) la efectul remanent al erbicidelor pe bază de atrazin.

Nu se recomandă amplasarea culturilor de mazăre după alte leguminoase, pe de o parte, pentru a evita riscurile excesului de azot, iar pe de altă parte, din cauza perpetuării şi amplificării atacului unor boli; de altfel, pentru structura culturilor din România ar fi neraţional să se renunţe la efectul ameliorator al leguminoasei în asolament.

Mazărea este o plantă care nu se autosuportă şi, ca atare, monocultura este exclusă. În cazul cultivării repetate a mazării pe acelaşi teren, apare fenomenul de "oboseala solului", care se manifestă, în principal, prin tulburări bruşte de creştere, absenţa formării nodozităţilor pe rădăcini, putrezirea rădăcinilor şi a tulpinii. Aceste fenomene sunt accentuate de stagnarea apei şi de excesul de apă, datorate compactării solului şi drenajului defectuos. În monocultură se amplifică îmburuienarea terenului, atacul de boli şi dăunători, astfel că producţiile scad considerabil. În prezent, se acceptă că mazărea poate reveni pe acelaşi teren după 3 - 4 ani, fără risc, cu condiţia tratării seminţelor, înainte de semănat, împotriva bolilor.

La rândul său, mazărea este o premergătoare foarte bună pentru multe culturi şi o excelentă premergătoare pentru grâu, deoarece, se recoltează timpuriu, are o influenţă favorabilă asupra structurii solului, solul este reavăn şi se poate ara în condiţii bune, în sol rămâne o cantitate apreciabilă de materie organică şi de azot (circa 1,5 t substanţă uscată şi 30 - 100 kg N/ha). În condiţiile din România mazărea trebuie cultivată în solele în care urmează să fie semănat grâu de toamnă. Sunt situaţii când, după mazărea recoltată timpuriu, în luna iunie, sunt semănate culturi succesive, care folosesc bine disponibilul termic rămas până în toamnă.

4.2.2.2. Fertilizarea

Se consideră că, pentru a da o recoltă de o tonă boabe, o cultură de mazăre consumă, în medie, 60 kg N, 8 kg P2O5, 30 kg K2O, 25 kg CaO, 6 kg Mg.

Azotul. În condiţii normale de cultivare, s-a determinat că cea mai mare parte din azotul necesar plantelor de mazăre (42 - 75%) este asigurat prin activitatea bacteriilor fixatoare; restul provine din rezervele solului sau din remanenţa îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare. Ca urmare, pe terenurile fertile, bine cultivate an de an, după premergătoare fertilizate, mazărea nu necesită îngrăşăminte cu azot; administrarea acestora are un efect nesemnificativ asupra nivelului producţiilor şi a continuţului boabelor în

242

proteine. Din contră, azotul, în cantităţi mai mari, are a serie de efecte nefavorabile, printre care: favorizarea dezvoltării vegetative în dauna formării păstăilor şi a boabelor; amplificarea problemelor legate de buruieni; este influenţată nefavorabil formarea nodozităţilor şi fixarea azotului de către bacteriile din nodozităţi.

Administrarea îngrăşămintelor cu azot în cultura mazării este recomandată numai în condiţii de cultivare mai puţin favorabile: pe solurile mai puţin fertile, cum sunt cele acide sau cele nisipoase, care oferă condiţii mai puţin bune pentru activitatea bacteriilor fixatoare; după premergătoare care sărăcesc solul în azot. Dozele pot fi de 20 - 50 kg N/ha, în funcţie de situaţia concretă; întreaga doză aplicată la pregătirea patului germinativ.

Fosforul. Este important în dezvoltarea mazării, influenţând favorabil formarea nodozităţilor, deci fixarea azotului şi determină un înflorit mai bogat şi o legare mai bună a boabelor. Deşi consumul de fosfor este moderat, totuşi trebuie reţinut că mazărea reacţionează puternic la insuficienţa fosforului.

Ca urmare, în toate situaţiile se recomandă administrarea îngrăşămintelor cu fosfor, dozele fiind de 25 - 35 kg P2O5/ha pe terenurile fertile şi de până la 50 - 60 kg P2O5/ha pe terenurile mai sărace.

Potasiul. Pe solurile uşoare, superficiale, administrarea potasiului poate fi necesară. Dozele, în asemenea, situaţii sunt de 40 - 60 kg K2O/ha, aplicate o dată cu fosforul, sub arătură (ca îngrăşăminte simple) sau la patul germinativ (ca îngrăşăminte complexe).

Influenţa favorabilă a administrării îngrăşămintelor cu microelelemente, îndeosebi a borului, molibdenului, manganului, este menţionată frecvent de către specialişti. Microelementele contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de fixare a azotului şi, în general, la o mai bună dezvoltare a plantelor. Îngrăşămintele cu microelemente pot fi administrate prin încorporare în sol, înainte de semănat sau în vegetaţie, prin stropiri pe frunze.

4.2.2.3. Lucrările solului

Fiind semănată primăvara foarte timpuriu, mazărea are pretenţii deosebite faţă de lucrările de pregătire a terenului.

Dezmiriştirea. Imediat după recoltarea plantei premergătoare şi eliberarea terenului de resturile vegetale, se recomandă să se efectueze o lucrare de dezmiriştit, cu scopul mărunţirii buruienilor, a resturilor vegetale (miriştea) şi a stratului superficial al solului.

Arătura. Cât mai curând posibil terenul se ară cu plugul în agregat cu grapa stelată, la adâncimea de 25 - 30 cm. Cultivatorii de mazăre recomandă, adesea, să se are mai adânc decât pentru alte culturi; îndeosebi pe solurile grele, afânarea adâncă a solului favorizând o mai bună dezvoltare a rădăcinilor în straturile adânci ale solului.

243

Arăturile efectuate vara se lucrează în mod repetat până în toamnă (se grăpează), lucrări prin care este nivelat terenul, sunt mărunţiţi bulgării şi sunt distruse buruienile care răsar, reducând, astfel, rezerva de buruieni. Arăturile efectuate după premergătoare cu recoltare mai târzie pot fi lucrate încă din toamnă sau pot fi lăsate în “brazdă crudă“. În mod obişnuit, se susţine necesitatea grăpării şi nivelării arăturii în toamnă, ceea ce oferă avantajul că, la desprimăvărare, terenul se usucă mai repede şi mai uniform şi se poate semăna mai devreme; cultivatorii de mazăre din zonele secetoase (de exemplu, Dobrogea) preferă acest sistem de lucrare a solului.

Pe anumite terenuri, şi îndeosebi în zonele cu soluri grele şi unde cad cantităţi mari de precipitaţii în sezonul rece, grăparea şi nivelarea terenului în toamnă pot conduce la compactarea exagerată a solului pe timpul iernii, acesta se usucă mai greu în primăvară şi se întârzie semănatul. În asemenea situaţii este de preferat ca arătura să fie lăsată nelucrată peste iarnă.

În primăvară terenul se lucrează cât mai timpuriu posibil, dar numai după ce apa s-a scurs în profunzime, pentru a evita compactarea exagerată prin trecerea agregatelor agricole; din aceleaşi motive, trebuie redus la minimum numărul de treceri pe teren cu agregatele agricole.

Grăparea. De regulă, în primăvară, sunt necesare două lucrări, dintre care o lucrare de grăpat la desprimăvărare, pentru mobilizarea solului şi o a doua lucrare, efectuată chiar înainte de semănat, cu combinatorul sau cu grapa cu discuri în agregat cu câmpuri de grapă cu colţi şi lamă nivelatoare, pentru mobilizarea solului pe adâncimea de semănant.

Prin toate lucrările solului trebuie urmărit să se obţină un teren foarte bine nivelat, care să permită un semănat uniform, ca adâncime şi ca distribuire a seminţelor, realizarea unei culturi uniform dezvoltate, foarte important pentru a înlesni recoltarea mecanizată a culturii.

4.2.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de mazăre destinată semănatului trebuie să provină din culturi certificate, să fie sănătoasă, nefisurată, fără atac de gărgăriţă, să aibă puritatea fizica minimum 98% şi capacitatea de germinaţie minimum 80%.

Tratarea seminţelor înainte de semănat, împotriva agenţilor patogeni care produc fuzarioza (Fusarium sp.) şi antracnoza (Ascochyta pisi), este obligatorie; se recomandă preparate pe bază de tiofanat metil+tiram (Tiramet 60 PTS, 2,0 kg/t de sămânţă). Tratamentele sunt efectuate cu circa 2 săptămâni înainte de semănat, pentru a nu diminua eficacitatea preparatelor bacteriene.

Tratarea cu preparate bacteriene se efectuează chiar înainte de semănat sau concomitent cu semănatul. În România este folosit preparatul Nitragin-mazăre (care conţine bacteria specifică mazărei Rhizobium leguminosarum), în doză de 2 - 4 flacoane pentru cantitatea de sămânţă semănată la un hectar.

Semănatul. Mazărea este semănată primăvară cât mai timpuriu, atunci când se poate pregăti terenul în condiţii bune (solul s-a zvântat bine), fără a se

244

tasa. Calendaristic, în România, culturile de mazăre sunt semănate în cursul lunii martie (de regulă, în prima jumătate a lunii martie în sud şi în a doua jumătate în restul zonelor); spre nord şi în unii ani cu desprimăvărare târzie, sunt situaţii în care mazărea este semănată la începutul lunii aprilie.

Semănatul timpuriu oferă avantaje certe: sunt folosite bine cele 100 - 120 zile cu vreme favorabilă mazării, sub aspectul condiţiilor de umiditate, temperatură şi lungime a zilei (lunile martie-iunie). În acest fel, este valorificată în condiţii optime umiditatea acumulată în sol în sezonul rece şi care asigură germinarea seminţelor şi creşterea tinerelor plăntuţe.

Semănatul întârziat antrenează, de regulă, scăderea importantă a producţiilor; se discută chiar despre pierderi de producţie de 50%, la o întârziere de 20 zile faţă de perioada optimă de semănat. Sunt afectate toate componentele de producţie şi îndeosebi numărul de boabe formate pe o plantă.

Densităţile de semănat folosite în România sunt de 125 - 140 boabe germinabile/m2, pentru a se realiza 100 - 120 plante recoltabile/m2. În mod obişnuit, la mazăre, se estimează un procent de răsărire în câmp de 75%.

Mazărea posedă o anumită “supleţe“ în privind densitatea lanului şi poate compensa parţial, prin ramificare, densităţile prea mici. Ca urmare, cu cât zona are un climat mai moderat, sub aspectul regimului termic şi pluviometric, cu atât se poate semăna cu densităţi mai mici, iar întârzierea semănatului are efecte negative mai puţin pronunţate. Din contră, cu cât zona de cultivare este mai secetoasă, cu atât trebuie semănat mai devreme şi se va lucra cu densităţi mai mari.

Cantităţile de sămânţă corespunzătoare densităţilor optime sunt de regulă de 250 - 300 kg/ha.

Mazărea este semănată în rânduri dese (12,5 cm), prin care se asigură o mai bună distribuire a seminţelor. Semănatul mazării în cărări (similar cu ce s-a prezentat la grâu) oferă avantaje certe, permiţând aplicarea tratamentelor de combatere a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, foarte uniform şi până în faze de vegetaţie mai avansate.

Datorită cerinţelor mari faţă de umiditate în faza de germinare, mazărea trebuie semănată mai adânc; în condiţiile din România se seamănă la circa 6 cm adâncime.

Semănatul superficial este foarte dăunător deoarece conduce la un răsărit neuniform şi poate spori pagubele produse de atacul păsărilor. Semănatul exagerat de adânc este, de asemenea, defavorabil: aprovizionarea cu oxigen a seminţelor în curs de germinare este insuficientă, se amplifică atacul de boli şi, ca urmare, se înregistrează pierderi importante de densitate.

4.2.2.5. Lucrările de îngrijire

Se poate afirma că, acolo unde terenul a fost bine lucrat înainte de semănat şi s-a semănat devreme, lanul este uniform şi cu densitate normală, nu sunt probleme deosebite cu buruienile. Totuşi, la începutul vegetaţiei, mazărea

245

este sensibilă la concurenţa buruienilor, care pot diminua considerabil producţiile şi pot crea dificultăţi la recoltare.

Combaterea buruienilor din culturile mazăre se realizează cu ajutorul erbicidelor. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate, anuale şi perene, cele mai frecvente şi mai dăunătoare în culturile de mazăre de la noi (Sinapis, Sonchus, Cirsium, Raphanus, Polygonum, Chenopodium), se recomandă aplicarea în vegetaţie a unor tratamente cu preparate pe bază de MCPA (Dicotex 40 lichid, 1,5 - 2,0 l/ha), când plantele de mazăre au 8 - 10 cm înălţime, iar buruienile sunt în faza de cotiledoane sau rozetă. Se poate utiliza şi imazetapir (Pivot 100 LC-RV, 0,5-0,75 l/ha), pentru combaterea buruienilor dicotiledonate anuale. Dacă în culturile de mazăre se dezvoltă costreiul din rizomi, acesta poate fi combătut prin tratamente în vegetaţie, cu propaquizafop (Agil 100 EC, 1,0 – 1,5 l/ha) sau fenoxapropetil (Furore Super 75 EW, 0,8 – 1,0 l/ha) administrate postemergent, când plantele de costrei au 15 - 30 cm înălţime.

În zonele umede şi răcoroase pot să apară buruieni monocotiledonate anuale specifice acestor zone, cum este odosul (Avena fatua); în asemenea situaţii se pot face tratamente cu fenoxapropetil (Furore Super 75 EW, 0,8 – 1,0 l/ha), asociat, eventual, cu erbicide pentru controlul dicotiledonatelor.

Mazărea furajeră se elimină prin plivit. Lucrarea este dificil de realizat şi destul de costisitoare; ca urmare, este de dorit ca această operaţiune să fie efectuată corect în loturile semincere.

Combaterea dăunătorilor. Cel mai periculos dăunător din culturile de mazăre de la noi este gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum), foarte păgubitoare în câmp, dar ales în depozite. Adulţii hibernanţi apar în câmp în cursul lunii mai şi îşi depun ouăle pe păstăile în formare. Larvele consumă conţinutul seminţelor. La coacere, larvele rod în învelişul seminţelor o ferestruică acoperită, care poate fi străbătută de adult în primăvara următoare.

Pentru combatere sunt necesare tratamente în câmp, la începutul înfloritului, pentru distrugerea adulţilor, cu produse pe bază de dimetoat (Sinoratox 35 CE, 2 l/ha), sau malation (Carbetox 37 CE, 2 l/ha). Tratamentele se pot repeta la interval de 7 - 10 zile, cu scopul distrugerii larvelor.

După recoltare şi înainte de depozitare este obligatorie tratarea seminţelor în spaţii ermetic închise; se folosesc fosfura de aluminiu (Agroxin, 3-5 tablete/t de sămânţă), deltametrin (K-OBIOL DP2, 0,5 kg/t de sămânţă) sau malation (Fumitox 10, 3 g/m3 spaţiu).

Combaterea bolilor. Se realizează prin măsuri preventive, ca: evitarea revenirii mazării prea curând pe acelaşi teren; tratarea seminţei înainte de semănat. În situaţii extreme, pentru combaterea antracnozei mazării (Ascochita pisi), boală răspândită în toată ţara, îndeosebi în primăverile ploioase, sunt necesare tratamente în vegetaţie. Tratamentele se fac la avertizare, după controlul culturilor; primul tratament se recomandă, de regulă, imediat după răsărit, fiind repetat la începutul înfloritului şi după formarea primelor păstăi. Se utilizează mancozeb (Mancozeb 800, 2,0 kg/ha) sau preparate pe bază de oxiclorură de cupru (Alcupral 50 PU, 2,5 kg/ha).

246

4.2.2.6. Recoltarea Se poate afirma că recoltarea este cea mai dificilă lucrare din tehnologia

de cultivare a mazării. Momentul optim de recoltare este greu de surprins din mai multe motive: coacerea eşalonată a boabelor şi a păstăilor; dehiscenţa păstăilor şi scuturarea cu uşurinţă a boabelor; culcarea tulpinilor la pământ, la maturitate; spargerea uşoară a boabelor la treierat.

Se apreciază că perioada optimă de recoltare a unui lan de mazăre este foarte scurtă, de numai 4 - 5 zile. Ca urmare, lanurile de mazăre trebuie recoltate cu prioritate faţă de alte culturi. La recoltare, terenul trebuie să fie foarte bine nivelat şi fără buruieni.

Se recomandă să se înceapă recoltatul atunci când plantele s-au îngălbenit, frunzele s-au uscat şi 75% din păstăi sunt galbene, pergamentoase şi boabele s-au întărit. De regulă, maturarea şi recoltarea mazării au loc în a doua jumătate a lunii iunie; în zonele umede şi răcoroase şi în unii ani mai ploioşi, se întârzie până în prima decadă a lunii iulie.

În ţara noastră recoltarea lanurilor de mazăre se efectuează divizat (în două faze): în prima fază plantele sunt smulse sau tăiate cu maşina de recoltat mazăre (sau manual, pe suprafeţe mici) după care sunt lăsate în brazdă continuă câteva zile pentru uniformizarea coacerii; în faza următoare se treieră cu combina de cereale, prevăzută cu ridicător de brazdă şi efectuându-se o serie de relaje specifice, îndeosebi cu scopul de a limita spargerea boabelor: reducerea turaţiei aparatului de treier la mai puţin de 600 rotaţii/minut; mărirea distanţelor dintre bătător şi contrabătător; reglajele se refac de 2 - 3 ori pe zi.

Dificultăţile întâmpinate la recoltarea mazării impun o foarte bună organizare; se lucrează de preferat dimineaţa devreme, pe rouă şi spre seară.

Treieratul se desfăşoară cel mai bine când umiditatea boabelor este cuprinsă între 18 şi 20%; sub 15% boabele se sparg uşor, iar la peste 22% treieratul se face cu dificultate.

Extinderea în cultură a soiurilor de tip "afila", la care plantele nu se culcă la pământ la maturitate, permite recoltarea directă a lanurilor de mazăre dintr-o singură trecere cu combina. În acest caz se practică montarea unor “degete“ speciale ridicătoare de lan la dispozitivul de tăiere al combinei. În anumite situaţii, pentru uniformizarea coacerii se recomandă tratamente cu preparate desicante (Reglone).

Imediat după recoltare şi înainte de depozitare boabele de mazăre trebuie supuse operaţiunilor de condiţionare (gazarea contra gărgăriţei, eliminarea impurităţile, uscarea boabelor până la 14% umiditate).

Mazărea este o cultură productivă, de la care se pot obţine producţii de peste 3.000 kg boabe/ha. Din producţia totală, boabele reprezintă 35 - 50%.

Adunarea resturilor vegetale şi eliberarea terenului nu pun probleme deosebite. Vrejii de mazăre au valoare furajeră ridicată şi sunt adunaţi uşor, prin presare, folosind presa pentru furaje. Se poate conta pe recolte de 1,5 - 3 t vreji/ha.

247

Tabelul 4.5 Conţinutul în aminoacizi esenţiali în boabele de fasole, comparativ cu alte produse alimentare (g la 100 g produs)

Produsul Proteine Triptofan Treonină Izoleucină Leucină Lizină Metionină Cistină Fenilalanină Treonină Valină

Fasole boabe 21,51 0,21 0,92 0,20 1,83 1,59 0,21 0,21 1,16 0,81 1,31

Carne de vacă 18,16 0,21 0,80 0,95 1,49 1,67 0,45 0,23 0,75 0,62 1,01

Carne de pui 20,63 0,24 0,87 1,08 1,49 1,81 0,54 0,27 0,81 0,72 1,01

Carne de porc 16,40 0,21 0,76 0,84 1,21 1,35 0,41 0,20 0,64 0,58 0,86

Ouă 12,80 0,22 0,64 0,84 1,12 0,82 0,40 0,30 0,74 0,56 0,96

Peşte 18,16 0,18 0,78 0,92 1,37 1,59 0,53 0,25 0,68 0,49 0,97

Lapte de vacă 3,48 0,05 0,15 0,22 0,34 0,27 0,09 0,03 0,17 0,18 0,24

Făină de grâu 13,33 0,17 0,38 0,57 0,89 0,37 0,20 0,29 0,66 0,50 0,62

Cartofi 1,96 0,02 0,07 0,09 0,11 0,11 0,02 0,02 0,11 0,07 0,13

Soia boabe 34,92 0,53 1,52 2,04 2,96 2,40 0,53 0,67 1,90 1,20 2,01

248

4.3.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri

Genul Phaseolus cuprinde aproximativ 20 de specii cultivate, de origine americană sau asiatică.

Phaseolus vulgaris (L.) Savi. (fasolea comună) este specia de origine americană cea mai răspândită. Originară din Mexic şi Argentina (unde au fost găsiţi strămoşii sălbatici), are forme numeroase, grupate în 4 varietăţi, care se diferenţiază după forma boabelor (“sphaericus“, “ellipticus“, “oblongus“, “compressus“), existând şi multe tipuri intermediare, date de un anumit procent de polenizare încrucişată.

Această specie este cultivată pe suprafeţe întinse în Europa, America de Sud, Africa. Boabele sunt de culori foarte diferite, dar predominând culoarea albă.

Ph. multiflorus Wild. (sin. Ph. coccineus L.) (fasolea de Spania) este o specie anuală sau bienală cultivată ca plantă anuală, îndeosebi în zona Mediteranei. Se caracterizează prin germinaţie hipogeică, tulpină urcătoare, flori albe sau roşii, păstăi mari, late şi boabe mari (MMB = 600-1.250 g), pătate cu negru, foarte decorative. Este cultivată în America şi Europa ca plantă alimentară, furajeră sau ornamentală.

Ph. lunatus L. (fasolea de Lima), are forme anuale, bienale sau perene. Tulpina este urcătoare, florile mici, de culoare violetă, păstăile sunt late, turtite şi conţin 2 - 3 boabe albe sau colorate, cu dungi radiale. Specia este cultivată în S.U.A. (California), în numeroase ţări din climatele calde şi, mai rar, în Europa. Boabele sunt folosite în alimentaţie, mai ales în stare conservată.

Dintre speciile de origine asiatică (Ph. aureus (Roxb.) Piper, Ph. angularis (Wild.) W. (fasolea de Azuki) sunt plante anuale, puternic ramificate, urcătoare sau culcate, cu păstăi lungi, înguste, cilindrice, cu 6 - 15 boabe mici (MMB = 55 - 110 g), de culori diferite. Sunt cultivate în Asia (India, China, Coreea, Japonia, Filipine, Tadjikistan, Uzbechistan) şi în unele insule din Africa.

În România se cultivă aproape în exclusivitate fasolea comună. Sortimentul de soiuri existente, în prezent, în cultură în România (tab. 4.6) cuprinde 10 soiuri de creaţie românească, care se diferenţiază după o serie de caracteristici, cum ar fi tipul de creştere, poziţia plantelor la maturitate, rezistenţa la boli şi la secetă.

4.3.1.5. Particularităţi biologice

Rădăcina plantei de fasole este mai slab dezvoltată decât a celorlalte leguminoase, majoritatea rădăcinilor fiind răspândite în stratul arabil (0 - 25 cm). Nodozităţile care se formează pe rădăcini sunt mici şi rotunde, fiind situate îndeosebi spre extremităţile rădăcinii, pe ramificaţiile mai subţiri.

249

Tabelul 4.6 Soiurile de fasole de câmp existente în cultură în România (2005)

Soiul (anul înregistrării)

Perioada de vegetaţie (zile) Tipul de creştere Poziţia tulpinii la

maturitate MMB (g)

Zone de cultivare recomandate

AMI (1991) 82 Semideterminat Semierectă 200-280 Sudul şi sud-estul ţării

AVANS (1981) 81 Nedeterminat Semierectă 280-430 Sudul şi sud-estul ţării

AVERSA (1983) 95 Nedeterminat Semierectă 340-470 Sudul ţării şi Banat

BIANCA (2003) 85 Nedeterminat Semierectă 250 Toate zonele de cultură a fasolei

DIVA (1995) 85 Semideterminat Erectă 180-240 Sudul şi sud-estul ţării

LIZA (2005) 92 Nedeterminat Semierectă - In toate zonele de cultură

STAR (1989) 81 Semideterminat Erectă 200-280 Zonele de stepă, cu atac puternic de

bacterioze

VERA (1996) 85 Semideterminat Erectă 190-220 Zonele de stepă, cu atac frecvent de

bacterioze

250

Fig. 4.13. Plantă de fasole pitică Fig. 4.14. Sămânţă de fasole – aspectul

exterior: 1 – micropil; 2 – hil; 3 – şalază (dreapta); structura

anatomică: a – cotiledon; b – tegument; c – primordiile primelor două frunze; d – gemulă; e –

punct de prindere a celui de-al doilea cotiledon; f – radiculă; g – cotiledon (stânga)

Tulpina. La fasolea oloagă sau

pitică, cu creştere determinată, tulpina este scundă, cu port erect, de 30-50 cm înălţime şi ramificată. Acest tip de fasole se pretează pentru cultura mare (fig. 4.13). La formele urcătoare sau volubile, cu creştere nedeterminată, tulpina poate fi lungă, chiar până la 3-6 m, necesitând suporţi de susţinere; nu este potrivită pentru cultura mare. Există şi forme intermediare, semivolubile care merg în cultura mare. Diferenţierea între formele pitice şi cele volubile apare la câteva zile după formarea primelor frunze trifoliate, când începe alungirea tulpinii subţiri, specifice, cu tendinţă de răsucire şi căţărare (după N. OLARU, 1982).

După răsărire, marcată prin apariţia cotiledoanelor la suprafaţa solului, planta de fasole formează primele 2 frunze adevărate, care sunt simple; următoarele frunze sunt trifoliate, având foliolele cordiforme, cu vârful ascuţit.

Florile au culori diferite (predomină culoarea albă) şi sunt situate la subsuoara frunzelor, grupate în raceme scurte. Fecundarea este dominant alogamă, dar cu numeroase cazuri de alogamie.

Fig. 4.15 Secţiune prin tegumentul

seminal la fasole: 1 – cuticula; 2 – celule palisadice; 3 –

celule mosor; 4 – parenchim.

251

Deschiderea florilor are loc de la bază spre vârful plantei. Înflorirea este eşalonată pe o perioadă cuprinsă între 20 de zile la fasolea oloagă şi până la 60 zile la formele de fasole urcătoare. Seceta şi căldura scurtează această perioadă, iar vremea umedă şi răcoroasă o prelungeşte.

Fructul este o păstaie, dehiscentă la maturitate, care cuprinde seminţe de culori diferite (predomină culoarea albă) şi mărimi foarte variabile (MMB între 200 şi 400 g) (fig. 4.14). Tegumentul seminal are straturile periferice formate din celule cu pereţii îngroşaţi şi cu celulele strâns unite, adesea greu permeabile pentru apă şi gaze (fig. 4.15, după M. SEIFFERT, 1981); ca urmare, materialul semincer la fasole conţine, adesea, un număr mare de seminţe tari, care germinează cu întârziere.

4.3.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol

Datorită originii sale tropicale, fasolea este o plantă termofilă; pentru un

ciclu de vegetaţie de 90 - 120 zile, necesarul de căldură este de 1.400 - 1.900°C (suma temperaturilor mai mari de 10°C).

Boabele germinează la minimum 8 - 10°C (similar cu porumbul) şi absorb pentru germinat o cantitate mare de apă (110 - 120% din masa uscată a bobului). La temperaturi de 18°C şi umiditate suficientă, boabele de fasole germinează în 3 - 4 zile.

Germinaţia este epigeică la majoritatea speciilor de fasole şi hipogeică la specia Ph. multiflorus. Datorită tipului de germinaţie, germenii au putere mică de străbatere, îndeosebi pe solurile grele care sunt predispuse la formarea crustei, ceea ce impune atenţie la efectuarea lucrărilor solului şi la respectarea adâncimii de semănat. În cazul în care crusta întârzie răsăritul, precum şi pe solurile slab drenate şi reci, cu multă apă, seminţele putrezesc uşor.

În condiţii favorabile de temperatură şi umiditate, răsărirea are loc, de obicei, după 10 - 12 zile de la semănat.

După răsărire, plăntuţele sunt distruse de temperaturile uşor negative (de -1... -2°C sau chiar de brume uşoare); sensibilitatea maximă se manifestă imediat după răsărire, când cotiledoanele degeră foarte uşor.

În perioada următoare, cerinţele plantei de fasole faţă de temperatură cresc, optimum termic la înflorire situându-se în jur de 22 - 25oC; la temperaturi mai ridicate, însoţite de secetă atmosferică, florile rămân nefecundate, se usucă şi cad (avortează). Maturitatea este accelerată de temperaturile mai ridicate şi de condiţiile de secetă, dar în detrimentul nivelului recoltei.

Deşi nu necesită o cantitate de apă mai mare decât alte culturi, fasolea este deosebit de sensibilă la asigurarea umidităţii, mai ales în fazele de germinare-răsărire şi la înflorire-formarea păstăilor şi a boabelor (când se înregistrează consumul maxim de apă).

În perioadele de secetă planta se ofileşte în orele de amiază, iar în condiţii extreme păstăile rămân mici şi avortează.

Plantele de fasole suportă mai bine seceta din sol decât seceta

252

atmosferică; vânturile uscate şi calde sunt deosebit de dăunătoare. Ca urmare, în zonele de stepă a apărut necesitatea culturii intercalate a fasolei (de regulă, prin porumb). Fasolea “oloagă“ este mai rezistentă la secetă, datorită precocităţii sale (plantele înfloresc şi îşi formează păstăile înainte de instalarea secetelor din vară) şi masei vegetale mai reduse. Adesea, în zona de sud a ţării este necesar un aport suplimentar de apă, prin irigare, pentru a asigura vegetaţia normală a culturilor de fasole până la maturitate şi a obţine producţii bune.

Umiditatea prea ridicată este, de asemenea, dăunătoare. Precipitaţiile prea bogate şi timpul umed prelungesc perioada de înflorire şi stânjenesc fecundarea. Excesul de umiditate măreşte sensibilitatea plantelor la boli şi depreciază calitatea boabelor.

Un sol potrivit pentru fasole trebuie să fie bine afânat în adâncime, pentru a permite pătrunderea în adâncime a rădăcinilor şi să nu formeze crustă, pentru a favoriza aerarea şi încălzirea solului şi o răsărire cât mai rapidă. Reacţia optimă a solului pentru fasole este cea neutră (pH = 6 - 7,5), care este potrivită pentru formarea nodozităţilor şi pentru asigurarea unui regim normal de nutriţie cu azot.

Este adevărat, fasolea poate vegeta pe soluri foarte diferite, chiar pe solurile superficiale, cu condiţia să fie asigurată umiditatea necesară. Preferă solurile cu textură mijlocie, fertile, din categoria cernoziomurilor, solurile brun-roşcate şi aluviunile fertile.

Fasolea se comportă slab pe solurile podzolite, acide, sau pe cele umede, nisipoase sau salinizate. Se adaptează mai bine decât mazărea pe solurile grele, dar trebuie evitată formarea crustei. Fără condiţii de irigare, solurile nisipoase sunt improprii pentru cultura fasolei.

4.3.1.7. Zone ecologice

Zona foarte favorabilă pentru fasole este situată în Câmpia de Vest (în jurul Aradului, mai ales pe Valea Mureşului, pe aluviunile fertile ale Timişului şi văile Crişurilor, pe Valea Someşului) şi în Transilvania (pe luncile Mureşului şi Târnavelor). În aceste areale, condiţiile de temperatură şi umiditate sunt favorabile, solurile sunt fertile, cu reacţie şi textură favorabile, apa freatică nu prea adâncă (fig. 4.16, după O. BERBECEL, 1960).

Zona favorabilă se întinde pe cea mai mare parte a terenurilor arabile din România (în Oltenia, Muntenia, Moldova, Transilvania), existând unele diferenţe de favorabilitate în cuprinsul acesteia, legate de fertilitatea solurilor şi de cantităţile de precipitaţii care cad în lunile iunie şi iulie. Se evidenţiază, prin favorabilitate, văile inferioare ale Jiului şi Oltului, Valea Siretului, Depresiunea Jijiei.

Condiţii favorabile pentru cultura fasolei se întrunesc şi în lunca îndiguită a Dunării unde sunt asigurate umiditatea atmosferică mai ridicată şi aportul freatic, dar este necesar un drenaj bun al terenului, care să evite băltirea apei sau excesul de umiditate în sol, în zona rădăcinilor. În zona de sud a ţării, amplasarea

253

culturilor de fasole (în cultură principală sau succesivă) trebuie făcută cu prioritate în perimetrele irigate.

Fig. 4.16. Aria răspândirii în cultură a fasolei în România

4.3.2. Tehnologia de cultivare a fasolei

4.3.2.1. Rotaţia

Fasolea este o plantă cu pretenţii moderate faţă de cultura premergătoare. Cere un teren bine lucrat încă din toamnă, curat de buruieni şi fără resturi vegetale, într-o stare bună de fertilitate şi afânat profund, având în vedere că sistemul radicular al fasolei este destul de slab dezvoltat şi are tendinţa de a se dezvolta în stratul superficial al solului.

Premergătoarele cele mai favorabile sunt cerealele păioase (în primul rând grâul şi orzul de toamnă), precum şi prăşitoarele bine întreţinute (porumb, sfeclă de zahăr, cartof), recoltate cât mai devreme (tab. 4.7, după C. OLARU, 1982).

Tabelul 4.7

Producţiile de boabe de fasole după diferite plante premergătoare

Planta premergătoare Producţia de boabe (kg/ha)

Producţia relativă (%) Diferenţa

(kg/ha) Grâu 1.472 100,0 - Porumb 1.450 98,0 -22 Orz 1.469 99,7 -3

254

Floarea-soarelui 1.307 88,8 -165 Sfeclă de zahăr 1.068 72,6 -404 Mazăre 1.268 86,1 -204 Fasole (monocultură) 1.097 74,5 -375

Se interzice amplasarea culturilor de fasole după porumbul erbicidat cu triazine, deoarece fasolea este foarte sensibilă la efectul remanent al acestora. Totodată, nu se recomandă amplasarea după plante cu care are boli comune (floarea-soarelui, soia, alte leguminoase); după asemenea culturi, fasolea nu trebuie să revină mai devreme de 3 - 4 ani.

Cultura repetată a fasolei nu este acceptată, îndeosebi din cauza atacului de boli (antracnoză, bacterioză, rugini, putregai cenuşiu), şi în acest caz fiind necesar un interval de pauză de minimum 3 ani.

La rândul său, fasolea este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea culturilor şi o excelentă premergătoare pentru grâul de toamnă.

4.3.2.2. Fertilizarea

Fasolea are cerinţe ridicate faţă de elementele nutritive din sol, în primul rând din cauza sistemului radicular slab dezvoltat. Totuşi, planta reacţionează moderat la îngrăşăminte, deoarece îşi poate asigura cea mai mare parte din necesarul de azot (până la 75%) pe cale simbiotică şi poate valorifica destul de bine efectul remanent al îngrăşămintelor aplicate la planta premergătoare.

Fosforul. Îngrăşarea cu fosfor în cultura fasolei este obligatorie pe toate tipurile de sol. Pe solurile mijlociu aprovizionate cu fosfor (2 - 5 mg P2O5/100 g sol) se recomandă să se aplice 30 - 40 kg P2O5/ha, iar pe cele slab aprovizionate (< 2 mg P2O5/100 g sol) doza se măreşte la 40 - 60 kg P2O5/ha; administrarea îngrăşămintelor se face înainte de arătură (sub formă de superfosfat) sau la pregătirea patului germinativ (sub formă de îngrăşăminte complexe) (după recomandările ICCPT. Fundulea, 1990).

Azotul. Necesitatea administrării îngrăşămintelor cu azot la fasole se stabileşte în funcţie de mai mulţi factori: planta premergătoare, fertilitatea naturală a solului, eficienţa activităţii de fixare simbiotică a azotului.

În principiu, pe solurile fertile şi dacă au fost efectuate tratamente cu preparate bacteriene, nu se administrează îngrăşăminte cu azot înainte de semănat. Ulterior (la circa 20 - 25 de zile după răsărit) se recomandă efectuarea unor controale asupra dezvoltării nodozităţilor şi a activităţii acestora. În funcţie de rezultatul controlului se stabileşte mărimea dozei de azot. În mod obişnuit se aplică 30 - 50 kg N/ha, doza mărindu-se până la 50 - 90 kg N/ha dacă “bacterizarea“ nu a reuşit. Îngrăşămintele se administrează concomitent cu lucrările de prăşit mecanic, cu ajutorul echipamentelor de fertilizare montate pe cultivator.

Potasiul. Necesitatea îngrăşării cu potasiu apare numai pe solurile insuficient aprovizionate cu acest element (sub 14 mg K2O/100 g sol); se folosesc doze de 40 - 60 kg K2O, epoca de aplicare fiind similară cu cea a fosforului.

În cultura fasolei este semnalată posibilitatea apariţiei simptomelor

255

insuficienţei unor microelemente (bor, zinc sau molibden). În asemenea situaţii se recomandă să se folosească îngrăşăminte cu microelemente, aplicate înainte de semănat sau în timpul vegetaţiei, prin stropiri pe frunze.

În cazul cultivării fasolei pe soluri cu reacţie acidă, este obligatorie amendarea solului (amendamente calcaroase), avându-se în vedere că fasolea nu suportă reacţia acidă.

4.3.2.3. Lucrările solului Fasolea are o serie de particularităţi (putere redusă de străbatere a

germenilor spre suprafaţă, necesar mare de apă pentru germinat) care impun o atenţie mai mare decât pentru alte culturi (de exemplu, porumb) la efectuarea lucrărilor solului. Lucrările solului constau din dezmiriştit, efectuat imediat după recoltarea premergătoarei şi urmat de arătură adâncă (la 25 - 30 cm), pentru afânarea profundă a solului şi distrugerea buruienilor perene.

Până în toamnă, se efectuează lucrări repetate de grăpat, pentru mărunţirea şi nivelarea arăturii şi pentru distrugerea buruienilor. Foarte importantă este evitarea denivelării terenului prin lucrările de pregătire. Atunci când situaţia existentă pe teren impune, se fac lucrări speciale pentru nivelarea terenului; aceasta este o cerinţa obligatorie, pentru a se putea realiza un semănat uniform şi a obţine o dezvoltare uniformă a culturii şi care să faciliteze recoltarea mecanizată, cu pierderi minime.

Imediat după zvântarea solului în primăvară este necesară, de regulă, o lucrare de grăpat, cu scopul afânării şi mobilizării solului, care s-a tasat peste iarnă. Patul germinativ se pregăteşte chiar înainte de semănat, printr-o lucrare cu combinatorul, efectuată superficial (6 - 7 cm adâncime). Pe terenurile tasate, insuficient nivelate, îmburuienate, precum şi în cazurile în care se administrează erbicide uşor volatile (şi care necesită încorporare adâncă), ultima lucrare înainte de semănat se face cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi şi lamă nivelatoare.

În cultura fasolei trebuie evitat un număr prea mare de lucrări în primăvară: solul pierde multă apă prin evaporare şi, ca urmare, se va semăna în sol uscat, răsăritul va fi întârziat şi neuniform, eficacitatea inoculării bacteriene scade; pulverizarea solului facilitează formarea crustei după semănat.

4.3.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de fasole destinată semănatului trebuie să posede o puritate fizică de minimum 98%, o facultate germinativă de minimum 75% şi să provină din culturi neinfestate cu boli. În mod frecvent, cultivatorii de fasole din ţara noastră practică alegerea la masă a seminţelor, cu scopul eliminării boabele pătate şi a celor sparte sau fisurate.

Tratarea seminţelor înainte de semănat, cu scopul distrugerii agenţilor

256

patogeni prezenţi pe tegumentul seminţei este obligatorie. În acest scop, se recomandă folosirea preparatelor pe bază de tiofanat metil+tiram (Tiramet 60 PTS, 2 kg/t de sămânţă, sau Tiramet 600 SC, 2 kg/tona de sămânţă).

Tratarea cu preparate bacteriene (preparatul românesc Nitragin-fasole, conţinând bacteria specifică Rhizobium phaseoli) se face chiar înainte de semănat, folosind o suspensie bacteriană preparată din 4 flacoane de Nitragin şi 2 l apă pentru sămânţă la un hectar; există şi posibilitatea administrării preparatului în timpul semănatului, prin pulverizarea suspensiei bacteriene în brăzdarele semănătorii.

Semănatul. Perioada optimă pentru semănatul fasolei corespunde cu perioada de semănat a porumbului (când se realizează în sol, la adâncimea de semănat, temperaturi de 8 - 10°C şi vremea este în curs încălzire). Calendaristic, semănatul culturilor de fasole din România se efectuează în intervalele: 10 - 25 aprilie în Câmpia Română, Dobrogea, Câmpia de Vest; 15 - 30 aprilie în centrul Moldovei şi Câmpia Transilvaniei; 10 - 15 mai în zonele nordice şi în depresiunile reci.

Trebuie menţionat că există frecvent tendinţa de a semăna fasolea mai târziu, după ce s-a încheiat semănatul porumbului şi vremea s-a încălzit bine. Efectele întârzierii semănatului sunt extrem de dăunătoare: solul pierde apă şi se usucă, astfel încât germinarea şi răsărirea întârzie şi sunt neuniforme; înfloritul şi fecundarea întârzie şi se prelungesc în perioada secetoasă şi cu arşiţă din vară, ceea ce amplifică procesele de avortare şi sterilitate; producţiile se reduc considerabil. Semănatul prea timpuriu al fasolei este, de asemenea, dăunător: în solul umed şi rece, răsărirea este întârziată, favorizând clocirea şi putrezirea boabelor.

La stabilirea densităţii de semănat la fasole se are în vedere că trebuie realizată, la recoltare, o densitate de 25 - 35 plante/m2 în cultură neirigată şi 40 - 45 plante/m2 în cultură irigată. Pentru a obţine aceste densităţi, şi ţinând cont de pierderile de plante pe parcursul vegetaţiei (în primul rând datorită atacului de boli), este necesar să fie semănate 35 - 45 boabe germinabile/m2 la neirigat şi 50 - 55 boabe germinabile/m2 la irigat. Trebuie reţinut că densităţile prea mici (situaţie frecvent întâlnită în culturile de fasole de la noi) favorizează ramificarea plantelor, din care cauză se prelungeşte perioada de înflorire şi maturarea păstăilor şi boabelor vor fi foarte neuniforme.

Cantităţile de sămânţă necesare pentru semănat, corespunzătoare densităţilor recomandate, sunt cuprinse între 80 şi 200 kg/ha (în funcţie de mărimea seminţelor).

În condiţiile din România, fasolea este semănată în benzi de câte 3 rânduri, distanţate la 45 cm şi lăsând 70 cm între benzi; se folosesc semănători de precizie pentru semănat în cuiburi, prevăzute cu 9 secţii. Există şi posibilitatea de a semăna echidistant, la 50 cm între rânduri, folosind semănătoarea echipată cu 8 secţii; în acest caz, se pune condiţia existenţei în dotare a unor tractoare de putere mijlocie, destinate efectuării lucrărilor de întreţinere. În situaţiile în care se va

257

iriga pe brazde, se seamănă în benzi de câte 3 rânduri la 45 cm şi 80 cm între benzi, distanţă care permite deschiderea brazdelor.

Respectarea adâncimii de semănat este foarte importantă la fasole, pe de o parte, din cauza puterii relativ mici de străbatere a germenilor, iar pe de altă parte, din cauza necesarului mare de apă pentru germinat. Se impune să se realizeze un semănat foarte uniform, adâncimea fiind corelată cu umiditatea şi textura solului: 4 - 5 cm în solurile cu textură mijlocie şi umiditate suficientă; 5 - 6 cm în solurile uşoare şi ceva mai uscate. În primăverile umede, când solul este reavăn, se poate semăna chiar mai superficial, la 3 - 4 cm adâncime (trebuie urmărită zilnic pierderea umidităţii din stratul superficial al solului).

4.3.2.5. Lucrările de îngrijire

Combaterea buruienilor. Cea mai importantă lucrare de îngrijire din tehnologia de cultivare a fasolei este combaterea buruienilor. Fasolea este o plantă care luptă destul de slab cu buruienile; ca urmare, este sensibilă la îmburuienare, îndeosebi la începutul vegetaţiei, dar este expusă şi la îmburuienarea târzie. Este necesară o strategie complexă de combatere integrată a buruienilor, prin asocierea măsurilor preventive (rotaţie, lucrările solului) cu măsurile de combatere.

Pentru monocotiledonate sunt generalizate tratamentele cu preparate pe bază de trifluralin (Triflurom 48 CE, 1,75 - 2,5 l/ha), aplicate înainte de semănat şi încorporate imediat şi adânc în sol, sau alaclor (Mecloran 35 CE, 8,0 – 13,0 l/ha sau Alanex 48 EC, 4,0 – 6,0 l/ha) administrate preemergent.

Combaterea dicotiledonatelor se face în vegetaţie, prin administrarea unor erbicide conţinând bentazon (Basagran forte, 2,0 – 2,5 l/ha) sau fomesafen (Flex, 1,0 - 1,25 l/ha); se pot efectua 1 - 2 tratamente, în faza când fasolea a format prima pereche de frunze trifoliate (primul tratament) şi când a doua generaţie de buruieni dicotiledonate este în faza de rozetă (al doilea tratament).

Pe terenurile îmburuienate cu costrei din rizomi se recomandă tratamente cu cicloxidim (Focus Ultra, 3-4 l/ha), administrat când costreiul are 10-30 cm înălţime. După tratament se suspendă lucrările de prăşit, pentru a nu întrerupe translocarea substanţei active în rizomii de costrei şi a nu diminua eficacitatea tratamentului. Sunt recomandate şi alte preparate cu efect similar şi aceeaşi fază de aplicare: quizalofopetil (Targa Super, 2,0 – 3,0 l/ha), propaquizafop (Agil 100 EC, 0,8 l/ha).

Combaterea chimică se completează cu 2-3 praşile mecanice şi, eventual, o lucrare de prăşit + plivit manual pe rând (praşile selective), cu scopul distrugerii buruienilor rezistente la erbicide. Se recomandă ca lucrările de prăşit să fie încheiate, cel mai târziu la începutul înfloritului plantelor de fasole, pentru a nu stânjeni procesele de fecundare a florilor şi de legare a fructificaţiilor.

Lucrările de combatere a bolilor constau din tratamente la sămânţă şi din tratamente în vegetaţie. Cea mai răspândită boală este antracnoza (Colletotrichum lindemuthianum), mai frecventă şi mai păgubitoare în zonele şi în anii cu precipitaţii abundente. Ciuperca se transmite prin miceliile din tegumentul

258

seminţei şi prin resturile de plante rămase pe teren după recoltare. În vederea unui control eficient al bolii, se recomandă controlarea repetată a culturilor şi tratamente în vegetaţie, la avertizare. Primul tratament se face, de regulă, imediat după răsărit, în cazul că se constată atac în faza de cotiledoane; în perioada următoare, tratamentele se repetă la începutul înfloritului şi la formarea păstăilor. Se folosesc preparate pe bază de captan (Captadin 50 PU, 0,25%) sau mancozeb (Mancozeb 800, 1,6 kg/ha)

Bacterioza (Xanthomonas phaseoli) este o boală răspândită şi păgubitoare, care se transmite prin sămânţă şi prin resturile vegetale rămase după recoltare. În vegetaţie se fac 3 tratamente, primul după răsărit şi până la apariţia frunzelor trifoliate, al doilea înainte de înflorire, iar al treilea la formarea păstăilor. Se folosesc oxiclorură de cupru (Alcupral 50 PU, 0,25%) sau hidroxid de cupru (Champion 50 WP, 0,25%).

Combaterea dăunătorilor. Cea mai păgubitoare este gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides obtectus), care atacă boabele şi în care roade galerii numeroase. Are o singură generaţie pe an în câmp şi 2 - 3 generaţii în depozite. În câmp este necesar să fie efectuat un tratament la avertizarea apariţiei în masă a adulţilor (a doua jumătate a lunii iulie) cu dimetoat (Sinoratox 35 CE, 2 l/ha) sau malation (Carbetox 37 CE, 2 l/ha. De asemenea, înainte de depozitare sunt obligatorii tratamente preventive, efectuate în spaţii ermetic închise, cu malation (Fumitox 0,3 g/m3), clorpirifos metil (Reldan 40 EC, 12,5 ml/t de sămânţă).

Irigarea este o lucrare foarte importantă din tehnologia de cultivare a fasolei - plantă deosebit de sensibilă la secetă şi care reacţionează favorabil la irigare. Adesea, în zonele de câmpie din sud, irigarea este o condiţie esenţială pentru a realiza recolte economice la fasole. În mod obişnuit, se recomandă să se aplice o udare la începutul înfloritului, după care udările se repetă la interval de 10 - 15 zile; de regulă sunt necesare 2 - 3 udări, aplicate prin aspersiune sau pe brazde (după VL. IONESCU-SISESTI şi col., 1982).

4.3.2.6. Recoltarea

Lucrările de recoltare a culturilor de fasole de câmp pun probleme

deosebite din cauza: coacerii neuniforme a păstăilor şi a boabelor; dehiscenţei păstăilor; plantele au la maturitate portul culcat, rar semiculcat; păstăile bazale au inserţia joasă; boabele se sparg uşor la treierat.

Ca urmare, momentul optim de recoltare este dificil de surprins la fasole. Se recomandă să se înceapă recoltatul atunci când 75% din păstăi s-au maturizat şi boabele au ajuns la 17% umiditate sau mai puţin.

Recoltarea lanurilor de fasole se face divizat: în prima faza, se dislocă sau se smulg plantele cu diferite utilaje mecanice (maşini speciale pentru recoltat fasole, dislocatoare) sau manual (pe suprafeţe mici). Plantele sunt lăsate câteva zile pe teren (2 - 3 zile), pentru uscare, în brazdă continuă sau în căpiţe mici, adunate cu manual, cu furca, apoi se treieră cu combina, reglată corespunzător; în timpul treieratului alimentarea combinei se asigură prin montarea ridicătoarelor

259

de brazdă sau manual, cu furca. Pentru a limita spargerea boabelor, este necesar să se lucreze cu turaţii mici la aparatul de treier şi cu distanţe mai mari între bătător şi contrabătător; totodată, este obligatorie refacerea reglajelor la combină de 2 - 3 ori pe zi, în funcţie de evoluţia vremii. Se poate afirma că problema recoltatului fasolei de câmp nu este rezolvată în România, fapt care limitează extinderea suprafeţele cultivate cu această plantă şi obţinerea unor producţii care să satisfacă cerinţele pentru consumul intern. În ţara noastră se apelează încă, destul de frecvent, la recoltatul manual al culturilor de fasole de câmp: lucrarea este foarte laborioasă şi costisitoare, necesită multă forţă de muncă şi durează mai mult timp. În cazul recoltării manuale pierderile sunt, însă, minime (dacă lucrarea este bine organizată), spargerea boabelor este mult diminuată şi rezultă o recoltă de foarte bună calitate (procent redus de spargere sau fisurare şi puţine impurităţi).

În ţara noastră, producţiile medii nu depăşesc, de regulă 1.000 kg boabe la ha. În ultimii ani, acestea au oscilat foarte mult, între 388 kg/ha în 2004 şi 1.704 kg/ha în 1999, cauza principală constituind-o sensibilitatea accentuată a fasolei la factorii de stres, şi îndeosebi la seceta şi temperaturile ridicate din lunile de vară. În condiţii de irigare şi la o tehnologie corectă de cultivare, se recoltează peste 2.000 kg boabe/ha.

Pe plan mondial, reţin atenţia producţiile în jur de 1.500 kg/ha obţinute în unele ţări din Asia, cultivatoare importante de fasole (China, Indonezia, Iran, Japonia). Potenţialul de producţie al speciilor de fasole este evaluat la 4.000 - 6.000 kg boabe/ha.

4.3.3. Cultura intercalată În mod tradiţional, în ţara noastră se practică pe suprafeţe mari semănatul

fasolei în cultură intercalată prin porumb. Plantele de fasole sunt protejate, astfel, de efectul vânturilor uscate şi al arşiţei din lunile de vară şi se asigură un microclimat favorabil fecundării şi formării păstăilor. În plus, acest sistem de cultură permite obţinerea a două recolte pe acelaşi teren.

Cultivarea fasolei prin porumb necesită, însă, un volum mare de muncă manuală, pentru efectuarea semănatului, combaterea buruienilor şi recoltare.

Există diferite sisteme de cultivare a fasolei prin porumb. De regulă, la porumb se aplică tehnologia obişnuit recomandată, deci nemodificată (de exemplu, în ceea ce priveşte densitatea) şi se urmăreşte ca producţia să nu scadă prin comparaţie cu o cultură normală. Fasolea este considerată o recoltă suplimentară; ca urmare, la fasole se seamănă densităţi mai mici decât în cultură pură, de 10 - 20 mii cuiburi/ha.

Semănatul porumbului se efectuează mecanizat, după tehnologia obişnuită. Fasolea poate fi semănată, de asemenea, mecanizat (concomitent cu porumbul, utilizând semănători anume pregătite, dotate cu brăzdare speciale) sau poate fi semănată manual, în cuiburi (cu 3 - 4 boabe/cuib), în momentul în care porumbul a început să răsară.

260

Combaterea buruienilor se realizează prin prăşit mecanic, între rânduri şi prăşit + plivit manual pe rând. Este exclusă administrarea erbicidelor pe bază de atrazin (fasolea este sensibilă la triazine); este posibilă aplicarea, înainte de semănat, a unor erbicide pe bază de alaclor (Mecloran 35 CE, 8,0 – 13,0 l/ha), cu încorporare superficială.

Fasolea se recoltează prin smulgerea manuală a plantelor, urmată de treieratul efectuat la staţionar.

În cultură intercalată se pot realiza producţii de 150 - 400 kg boabe/ha; la porumb se înregistrează, uneori, o uşoară diminuare de recoltă, prin comparaţie cu producţiile realizate în cultura pură de porumb.

4.3.4. Cultura succesivă

Cultura succesivă a fasolei se poate practica cu bune rezultate în sudul ţării, unde regimul termic al zonei şi perioada scurtă de vegetaţie a plantelor de fasole permit ajungerea la maturitate până la răcirea vremii în toamnă. Este obligatorie amplasarea culturilor succesive de fasole în condiţii de irigare, apa fiind factorul limitativ în aceste zone, mai ales în lunile de vară (după I. PICU, 1984).

Fasolea în cultură succesivă este semănată după plante care părăsesc devreme terenul, cum ar fi orzul, soiurile timpurii de grâu sau unele culturi furajere.

Pregătirea terenului în vederea semănatului se face diferit, în funcţie de starea terenului. În situaţia în care solul este prea tasat şi prezintă buruieni şi resturi vegetale, trebuie efectuată imediat arătura, după care terenul se pregăteşte prin lucrări repetate cu grapa şi combinatorul; această modalitate de pregătire a terenului este, însă, greoaie, necesită un consum mare de energie, întârzie semănatul şi solul pierde multă apă. Mai potrivită este cultivarea fasolei fără arătură, numai prin discuirea terenului; acest sistem cere o lucrare foarte bună a solului la planta premergătoare; după recoltarea acesteia, terenul trebuie să fie curat de buruieni, fără resturi vegetale, netasat. Este, de asemenea, posibil semănatul fasolei în teren nelucrat, folosind semănători speciale; acest sistem se poate practica doar în condiţiile unei cultivări impecabile a terenului, an de an (arături adânci, combaterea buruienilor), condiţie mai greu de realizat, în prezent, în majoritatea exploataţiilor agricole de la noi.

Pentru cultura succesivă au prioritate îngrăşămintele cu azot, aplicate în doze moderate; fosforul este asigurat prin efectul remanent al îngrăşămintelor aplicate premergătoarei.

Semănatul trebuie efectuat cât mai repede posibil şi nu mai târziu de 1 - 5 iulie (parametri semănatului sunt cei descrişi la cultura principală).

Lucrările de îngrijire nu diferă de cultura principală; se pune accent pe aplicarea erbicidelor antigramineice, cu scopul de a distruge buruienile monocotiledonate şi samulastra de păioase. Aplicarea udărilor (imediat după

261

semănat şi apoi în funcţie de evoluţia umidităţii solului şi regimul precipitaţiilor) este obligatorie în cultură succesivă.

În anii cu o evoluţie normală a vremii, recoltarea se poate efectua până la 15 octombrie. Rezultă producţii similare sau chiar mai mari decât în cultura principală; în luna septembrie (când plantele de fasole sunt la înflorire-fecundare), condiţiile de temperatură şi umiditate sunt, uneori, mai favorabile decât în lunile de vară.

4.4. SOIA 4.4.1. Importanţă, Biologie, Ecologie 4.4.1.1. Importanţă Plantă "oleoproteinoasă”, soia se cultivă în multe ţări ale lumii, fiind

folosită întreaga cantitate de biomasă, cu precădere, însă, seminţele bogate în substanţe proteice (27,0 - 50,0%) şi grăsimi (17,2 - 26,9%).

Seminţele mature pot fi utilizate în alimentaţia oamenilor (în diferite reţete culinare), în obţinerea furajelor combinate şi pentru extragerea grăsimilor. Făina de soia, în cantităţi reduse (10 - 15%), în amestec cu făina de grâu, determină obţinerea unei pâini mai hrănitoare, se poate folosi ca adaosuri la supe şi pentru realizarea concentratelor proteice, proteinelor texturate ("carne vegetală") şi ca substituenţi ai cărnii într-o serie de preparate culinare. Seminţele se mai folosesc pentru obţinerea de produse fermentate, sosuri, "lapte" şi "brânzeturi" (în China, Japonia, Indochina).

Uleiul de soia, este semisicativ şi se utilizează în consumul populaţiei, la prepararea margarinei, obţinerea culorilor pentru pictură, fabricarea maselor plastice, iar şroturile şi turtele rezultate după extragerea acestuia se folosesc în furajarea animalelor.

Seminţele şi păstăile nemature se utilizează ca legume verzi sau pentru prepararea unor mâncăruri bogate în vitamine şi săruri minerale.

Planta întreagă se foloseşte ca furaj verde pe păşune, fân uscat şi conservat, nutreţ însilozat, iar tulpinile şi păstăile rămase după treierat se pot folosi în furajarea animalelor (după o prealabilă pregătire), ca îngrăşământ organic, combustibil sau pentru prelucrări industriale (obţinerea furfurolului şi mătăsii artificiale).

Fiind plantă leguminoasă, care intră în relaţie de simbioză cu bacteriile fixatoare de azot, soia este o plantă bună premergătoare chiar şi pentru cerealele de toamnă, când se cultivă soiuri timpurii, lăsând în sol cantităţi mari de azot (80 - 120 kg/ha).

Având în vedere multiplele utilizări ale biomasei de soia, ea este considerată "planta de aur" a omenirii, "planta minune" sau "planta viitorului"

262

menită să rezolve deficitul mondial de proteine (în prezent asigură peste 60% din necesar).

4.4.1.2. Compoziţie chimică Seminţele de soia îşi diferenţiază componentele chimice în funcţie de

cultivar, condiţiile climatice ale anului şi zonei, fertilitatea naturală a solului şi tehnologia de cultură folosită, din care se detaşează fertilizarea cu macro- şi microelemente (tabelul 4.8).

Tabelul 4.8. Compoziţia chimică a seminţelor de soia

Constituenţi Becker - Dilingen, 1928

Piper şi Morse, 1941

Diaconescu, 1971

Cowan, 1976

Apă 11,0 9,9 5 - 17 4,9 Proteine 38,3 36,5 36-50 41,0 Grăsime 16,7 17,5 13-27 21,0 Carbohidraţi 24,3 26,5 14-24 25,0 Celuloză 4,8 4,3 3,6-6,9 2,8 Cenuşă - 5,3 - 5,3

Proteina caracteristică soiei este glicinina, o substanţă complexă cu grad

ridicat de digestibilitate, având un indice ridicat de solubilizare (61 - 92%), apropiindu-se mult de proteina de origine animală.

Conţinutul seminţelor în proteine creşte sub influenţa îngrăşămintelor azotate, prin tratarea seminţelor de soia cu nitragin, înainte de semănat, şi a microelementelor (în special molibdenului). Proteinele au valoare nutritivă ridicată, având întreaga gamă de aminoacizi esenţiali, unii dintre ei în cantitate mai mare sau apropiată de a cărnii de porc (izoleucină, leucină, lizină, fenilalanină, triptofan şi valină.

Grăsimile din seminţele de soia, sunt constituite din palmitină, stearină, oleină, linoleină, linolenină, fitosterină, colesterina şi lecitină. Uleiul este semisicativ (75 - 85% acizi graşi nesaturaţi), cu indicele iod 107 - 139, greutatea specifică de 0,924 - 0,930 şi solidifică la -8°C... -16°C. Lecitina (2 - 4%) are o largă întrebuinţare în medicină. În producţia mondială de ulei vegetal comestibil soia deţine primul loc, reprezentând peste 25% din total.

Tulpinile, frunzele şi păstăile au un conţinut ridicat în proteine şi grăsimi care, pe măsură ce se apropie de maturitate, migrează spre seminţe. "Fânul" de soia, bogat în proteine: (15,4%) şi grăsimi (5,2%), depăşeşte ca valoare nutritivă lucerna şi trifoiul.

Extractele neazotate sunt formate din monozaharide, zaharoză, amidon, dextrină, hemiceluloză, celuloză, pentozani, rafiinoză etc. Cenuşa conţine P2O5 CaO, MgO, K2O. Seminţele sunt bogate, de asemenea, în vitaminele A, B1, B2, D, E, C şi K.

4.4.1.3. Răspândire

263

Ca urmare a importanţei sale deosebite, soia a înregistrat o creştere

spectaculoasă a suprafeţelor. În perioada 1927 - 1931 se cultivau pe glob doar 5,84 milioane ha, ajungând în perioada 1948 - 1952 la 6 milioane ha, în perioada 1969 - 1971 la 32,3 milioane ha. Suprafeţele cultivate în perioada 1979 - 1981 şi în continuare sunt redate în tabelul 4.9.

Faţă de perioada 1998 - 1990, suprafeţele cultivate cu soia au crescut în Argentina, Brazilia, China şi S.U.A şi au scăzut în Italia. Cea mai spectaculoasă creştere a suprafeţelor se constată în Brazilia, care realizează şi o producţie medie la hectar foarte ridicată (peste 2.000 kg boabe/ha).

Tabelul 4.9. Suprafaţa şi producţia de soia (F.A.O.2005)

Suprafaţa (mii ha) Producţia (kg/ha) Specificare 1979 -

1981 1988 - 1990

1996-1997 2001 2005 1979 -

1981 1988 - 1990

1996-1997 2001 2005

Total mondial 50529 56181 64687 75539 91386 1701 1828 2119 2338 1642 U.S.A. 27561 24234 26910 29542 28842 1989 2092 2569 2662 2871 Brazilia 8510 11401 11120 13934 22895 1578 1805 1973 2703 2192 China 7506 7938 7990 8700 9500 1099 1404 1771 1775 1779 Argentina 1837 4420 6399 10318 14037 2014 2025 1837 2591 2728 CSI (Rusia din 1996) 852 808 483 408 690 580 1111 583 642 1072 Italia - 474 261 200 148 - 3314 3722 3708 3969 România 325 269 72 38 136 1110 893 1665 1842 1867

Tabelul 4.10 Evoluţia suprafeţelor şi producţiei la soia în România

Anii/Specificare 1938 1950 1960 1970 1980 1990 1991 1992 1993 1994 1995 2003 2005

Suprafaţa (mii ha) 10,1 13,6 24,9 79,1 363,9190,2 108,0 165,6 75,1 64,5 73,4 128,8 136,0

Producţia (kg/ha) 940,0 408 483 1144 1195 742 1654 762 1270 1552 1470 1747 1867

În România, poziţia soiei în grupa leguminoaselor pentru boabe s-a

schimbat esenţial. Faţă de numai 7 mii ha cultivate cu soia în anul 1931 şi 10,0 - 24,9 mii în perioada 1948 - 1960 (9,2 - 16,2% din suprafaţa leguminoaselor pentru boabe), în perioada 1979 - 1981 s-au cultivat 325 mii ha cu o producţie medie de 1.110 kg/ha, iar în perioada 1989 - 1990 o suprafaţă de 269 mii ha, datorită scăderii suprafeţelor din anul 1990 (tab. 4.10).

Considerăm că suprafeţele, şi mai ales producţia medie la hectar vor creşte în anii viitori, o data cu redresarea întregii agriculturi.

4.4.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri Soia aparţine genului Glycine L., cu specia cea mai importantă Glycine

max (L) Merr., sinonim Glycine hispida (Moench) Maxim. Glycine max (L) Merr. cuprinde patru subspecii caracterizate astfel:

264

- subspecia chinensis are tulpina înaltă şi subţire, frunze cu foliole ovat-lanceolate, pubescente; flori mici de culoare aibă sau violacee; păstăi mici cu seminţe turtite de culoare galbenă, verde, castanie sau neagră;

- subspecia indica are tulpini ramificate, foliole ovate, lanceolate sau ovat-lanceolate, pubescente, flori mici albe sau violacee, păstăi mici cu seminţe diferit colorate;

- subspecia japonica are tulpini groase şi ramificate, flori mari de culoare albă sau violacee, păstăi mari şi plate, cu seminţe foarte mari (MMB = 400 - 500 g), diferit colorate (galbene, verzi, castanii, brune, negre);

- subspecia manshurica singura cultivată şi în ţara noastră, va fi descrisă în subcapitolul 1.5. În cadrul acestei subspecii se cunosc mai multe varietăţi ce se deosebesc între ele după culoarea perişorilor, păstăilor, seminţelor şi hilului (tab. 4.11).

În ţara noastră se află în cultură soiuri din toate grupele de maturitate, repartizate pe zone de cultură, având unele caractere redate în tabelul 4.12.

Tabelul 4.11

Varietăţile speciei Glycine max (L.) ssp. manshurica Culoarea: Varietăţi perişorilor păstăilor seminţelor Hilului

Communis albă brun - deschisă Galbenă Galbenă immaculata albă brun - deschisă Galbenă cafeniu – deschisă Stricta albă brun - deschisă Galbenă Cenuşie Serotina albă brun - deschisă Galbenă Neagră Flavida roşcată castaniu - deschisă Galbenă Galbenă Sordida roşcată castaniu - deschisă Galbenă Cafenie Ucrainica roşcată castaniu - deschisă Galbenă cafenie cu dungă albă la mijloc Latifolia roşcată castaniu - deschisă Galbenă Neagră Viridis roşcată castaniu - deschisă Verde Verde Brunneum roşcată castaniu - deschisă Cafenie Cafenie Nigrum roşcată castaniu - deschisă neagră-cafenie, roşie Culoarea tegumentelor

Tabelul 4.12

Soiuri de soia cultivate în România

Seminţe Rezistenţă la: Soiul (origine -anul)

Preco-citate Varietatea

Talia plantelor

(cm) Formă MMB (g)

Proteină (%)

Grăsimi (%)

Potenţial de producţie

(q/ha) Cădere Boli

Diamant (R-1987) 000 Latifolia 70-90 Sferică 170 38,5 20,3 23-32 R R

Perla (R-1994) 000 Sordida 70-85 Sferică 165-190 35-40 21-22 27,7 R R

Atlas (R-1986) 000 Communis 80-100 - 130-200 41,1-42,3 18,9-19,6 20-35 MR MR

Boly –44 (U-2001) 00 Communis 80-100 Uşor

alungită 160-180 35-40 20-23 25-30 R R

Felix (R-2005) 00 Stricta - sferic-

turtită - 38,57 22,12 31,13 R R

Onix (R-2002) 00 Immaculata 100 Sferică

uşor turtită 163 35-42,5 20-22,4 28,58 R R

Safir (R-2000) 00 Immaculata 85-105 sferică 164 36-40,8 - 38,70 R R

Românesc 99 (R-2000) 00 Stricta 75-95 Sferic-

alungită 168 37-42 20-22 24 R R

Opal 00 Immaculata 94 Sferic- 172 34-40,06 20-22,3 28,94 R R

265

(R-2002) turtită Neoplanta

(Serbia-2004) 0 Communis 98 Sferic- turtită 176 41,87 20,80 35,94 R R

Proteinka (Serbia-2002) 0 Immaculata 89 Sferic-

turtită 166 39,86 20,72 31,41 R R

Columna (1995) 0 Sordida 80-100 Sferică

turtită uşor 150-190 37,1-40,6 20-21,5 19-43 FR RM

Stil (R-1988) 0 Communis 70-120 Sferică 150-170 33-45 17-24,5 30-40 R R

Zefir (USA-1992) 0 Communis 70-90 Sferică 180-200 37,1-41,3 19,5 35-43 FR R

Stine-2250 (USA-1998) II - 70-90 Sferic -

turtită 170-220 37-44 19-21 35-40 MR R

Venera (Serbia -2004) II Immaculata 96 Sferic-

turtită 185-194 40,0 21,8 37,42

Balkan (Serbia-2003) I Immaculata Sferic-

turtită 205 39,57 21,11 34,15 R R

Danubiana (R-1983) I Latifolia 70-108 - 145-210 33-42 18-24 28-40 M MR

Triumf (R-1996) I Sordida 70-112 Sferică

turtită 165-190 36-42,2 19-22 35-40 R R

Valkir (USA-1994) I Immaculata 75-110 Sferic

turtită 160-190 37-43,6 18,5-21 29 R R

Victoria (R-1980) I Immaculata 65-100 - 160 40 20-21 28-44 R FR

000 - foarte precoce; 00 - precoce; 0 - semiprecoce; I - semitardive; II - tardive. In catalog mai sunt înregistrate soiurile : DKB 08-01 (tip 0), DKB 14-01 (tip I), DKB 20-01 (tip I), DKB 24-01 (tip II), PR 92 BO5 (tip I), PR9 2B 21 (tip II) PR 92 B71 (tip II), AG 0801 RR (tip 0), AG 1602 RR (tip I), SO 99 4RR (tip 0), S1484 RR (tip 0), S2254 RR (tip II) şi SP 9191 RR (tip II), toate modificate genetic şi tolerante la erbicide pe bază de glifosat. Soiurile din grupa "00" se recomandă în zonele mai reci şi în cultură succesivă; cele din grupa "0" în Transilvania, Câmpia de N-V şi în vestul Moldovei; cele din grupa I în Dobrogea, Câmpia de Vest şi de Sud; cele din grupa a II-a în Bărăgan zona colinară din sud, Câmpia de Sud şi de Vest, Dobrogea; soiurile din grupa a III-a se pot cultiva numai în Câmpia de Vest şi de Sud.

Pentru a realiza producţii mari şi constante se recomandă ca în fiecare fermă să se cultive cel puţin două soiuri de soia: unul mai precoce şi altul mai tardiv.

4.4.1.5. Particularităţi morfologice şi biologice La germinare seminţele se îmbibă cu o cantitate de apă ce reprezintă circa

150% faţă de masa lor, germinând mai repede sau mai lent, în funcţie de temperatură.

Radicela care iese din sămânţă în regiunea micropilului, se ancorează în sol, formând primele ramificaţii şi perişori radiculari când are 2 - 3 cm lungime. Hipocotilul are un ritm rapid de creştere şi ridică cotiledoanele la suprafaţa solului (germinaţie epigee), faza fiind critică şi în pericol dacă s-a format crustă la suprafaţa solului. Sistemul radicular pivotant de tipul III pătrunde în sol până la 200 cm adâncime, iar ramificaţiile laterale se dezvoltă pe o rază de 40 - 70 cm; circa 75% din masa rădăcinilor se dezvoltă în stratul de sol până la adâncimea de

266

30 cm. Rădăcinile au capacitate ridicată de solubilizare şi absorbţie a elementelor nutritive din sol (fig. 4.17).

În faza creşterii vegetative, rădăcinile cresc mai intens comparativ cu partea epigee a plantei şi se reduce creşterea lor în timpul fazei reproductive, încheindu-se înainte de maturitatea fiziologică.

Datorită simbiozei dintre bacteriile de Bradyrhizobium japonicum cu rădăcinile soiei se formează nodozităţi care devin vizibile la 10 - 14 zile de la infecţie, iar fixarea azotului începe după 15 - 25 zile de la formarea lor, ajungând la dimensiunile maxime după 25 - 35 zile de la formare, încheindu-şi activitatea cel mai frecvent după 50 - 60 zile de la infecţie. Culoarea roşie intensă a conţinutului nodozităţilor (leghemoglobina) arată o fixare intensă a azotului; culoarea roză o activitate mai redusă, iar culoarea verde indică inactivitatea.

Tulpina este erectă, cu un

grad diferit de ramificare, în funcţie de soi şi spaţiul de nutriţie. În funcţie de genotip, creşterea tulpinii poate fi: determinată, nedeterminată şi semideterminată (intermediară).

La tipul de creştere determinată tulpina se termină cu o inflorescenţă în vârf; la tipul de creştere nedeterminată, ultima inflorescenţă se află sub nivelul ultimelor frunze de la vârful plantei, iar la tipul de creştere semideterminată situaţia este intermediară.

Soiurile mai precoce aparţin tipului de creştere nedeterminată, iar cele mai tardive tipului de creştere determinată, iar din încrucişarea celor două tipuri s-au obţinut soiuri cu creştere a tulpinii determinată, mai precoce. Înălţimea tulpinii oscilează între 40 şi 150 cm.

Frunzele situate la primul nod al tulpinii sunt provenite din cotiledoane; cele înserate la al doilea nod sunt simple, unifoliate, iar cele situate la nodurile următoare, dispuse altern, sunt trifoliate, fiind înserate printr-un peţiol lung de circa 3 - 30 cm. Foliolele au formă, ovală, lanceolată, rombică etc. Frunzele, ca şi

Fig. 4.17. Soia (Glycine max (L.)Merr.):

1, 2, 3 - germinaţia; 4 - apariţia frunzelor simple (a - cotiledoane; b - frunze simple);

5 - frunze trifoliate; 6 - planta de soia (a -cotiledoane; b - frunze simple; c - frunze trifoliate); 7 - porţiune de plantă cu păstăi;

8 - păstăi cu seminţe.

267

tulpina, sunt acoperite cu perişori deşi, care la maturitate pot avea culoarea argintie sau roşcată.

Florile, grupate câte 3 - 9, sunt dispuse în raceme axilare sau terminale. La soiurile cu creştere determinată primele flori se formează şi se deschid la nodurile 8 - 9 şi progresează, formarea şi deschiderea lor spre bază şi vârful plantei, înflorirea încheindu-se într-un timp mai scurt, iar la soiurile cu creştere nedeterminată primele flori apar la nodurile 4 - 5, înflorirea progresând spre vârful tulpinii. Florile sunt hermafrodite, caracteristice leguminoaselor, cu fecundare autogamă, având petalele de culoare albă sau violacee. Din cauze încă neelucidate se manifestă frecvent fenomenul de avortare a florilor, a formării de păstăi fără seminţe. Se crede că acest fenomen este determinat de iluminarea insuficientă, fecundarea defectuoasă, temperaturi prea scăzute sau prea ridicate, secetă în timpul înfloririi şi fecundării.

Fructul este o păstaie uşor curbată sau dreaptă, cu 1 - 5 seminţe, de culoare brună-deschis sau castanie-deschis, cu perişori argintii sau roşcaţi. Pe o planta se pot forma până la 300 - 400 păstăi, dar în mod obişnuit se formează şi ajung la maturitate 30 - 60 păstăi.

Sămânţa se formează în urma dublei fecundări şi are o creştere rapidă până ajunge la greutatea maximă, respectiv până la maturitatea fiziologică. Seminţele au formă aproape sferică, elipsoidală, cu tegumentul de culoare galbenă, brună, neagră iar hilul de aceeaşi culoare cu tegumentul sau diferit colorat, având MMB între 50 - 400 g (mai frecvent 100 - 200 g) şi MHL de 65 - 80 kg.

Ciclul de vegetaţie a soiei este format din trei faze: 1.) faza creşterii vegetative, care durează 30 - 40 zile, timp în care planta îşi dezvoltă foliajul şi sistemul radicular. Nodozităţile se dezvoltă lent şi încă nu sunt în funcţiune. Planta foloseşte azotul mineral din sol; 2.) faza reproductivă, care durează 35 - 50 zile şi cuprinde înflorirea şi fructificarea. Activitatea fiziologică a plantei este maximă, iar nodozităţile furnizează azot plantei; 3) faza maturizării seminţelor, care durează 30 - 50 zile.

4.4.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol Soia are o capacitate ridicată de adaptare la diferite condiţii climatice şi

de sol, dar cele mai bune rezultate se obţin în zona temperată caldă, cu umiditate suficientă şi soluri propice.

Căldura. Temperatura minimă de germinaţie se situează în jurul a 7°C (după numeroase cercetări la 6°C), ca şi pentru floarea-soarelui. După răsărire plăntuţele suportă, pentru scurt timp, temperaturi de -2°... -3°C în faza cotiledonală şi a formării frunzelor simple. Temperatura optimă de germinare este de 30°C, iar cea maximă de 38-44°C.

După răsărirea plantelor intervalul optim al temperaturii din timpul zilei, pentru fotosinteză, este cuprins între 20 şi 30°C, iar temperatura optimă din timpul nopţii de 16°C.

268

În perioada creşterii intense a plantelor temperatura trebuie să fie peste 14°C, fără oscilaţii mari de la zi la noapte.

Temperaturile scăzute în timpul înfloririi şi fructificării nu sunt favorabile, împiedicând polenizarea şi fructificarea; cele mai potrivite temperaturi sunt între 20 - 22°C.

Cele mai bune condiţii pentru soia se înregistrează atunci când ger-minarea-răsărirea se desfăşoară la temperaturi de 20 - 22°C, formarea organelor de reproducere la 21 - 23°C, înflorirea la. 22 - 25°C, formarea fructelor şi seminţelor la 21 - 23°C, iar maturarea la 19 - 20°C, umiditatea solului şi aerului fiind, de asemenea, corespunzătoare cerinţelor plantei.

Apa. Cerinţele soiei faţă de umiditate sunt ridicate, înregistrându-se un consum specific cuprins între 300 şi 700. La germinare necesită 120 - 150% apă faţă de greutatea uscată a seminţelor. Perioada critică pentru apa se înregistrează în faza de formare a organelor de reproducere, înflorire şi umplere a seminţelor (10 - 15 iunie - 15 - 20 august). Insuficienţa apei în această perioadă determină căderea florilor şi păstăilor, seminţele formate rămân mici şi producţia se reduce la circa 50%.

Excesul de umiditate este tot atât de dăunător ca şi lipsa apei, în toate fazele de vegetaţie.

Consumul de apă variază în raport cu gradul de aprovizionare al solului, durata vegetaţiei soiurilor, potenţialul productiv, condiţiile de mediu.

La noi în ţară, în zona de sud, se impune asigurarea apei prin irigare: în Câmpia de Vest, numai în anumite perioade, iar în zonele din jumătatea de nord a Moldovei şi din Transilvania aproape deloc, deficitul apei în fazele critice fiind mai mic.

Lumina. Cerinţele faţă de lumină ale soiei sunt ca ale unei plante de zi scurtă. Prin semănatul mai timpuriu, zilele scurte de la începutul vegetaţiei au un rol important în satisfacerea cerinţelor fotoperiodice ale soiurilor tardive şi mijlocii.

La o iluminare intensă planta ramifică mai mult, se formează mai multe păstăi pe plantă, iar primele păstăi se formează mai sus pe tulpină, favorizând recoltarea mecanizată.

Solul. Cerinţele soiei faţă de sol sunt relativ mari, necesitând suprafeţe de cultură cu textură mijlocie, luto-nisipoasă până la lutoasă, cu reacţie neutră, slab acidă, bine drenate, bogate în humus, fosfor, potasiu şi calciu, din seria cernoziomurilor, solurile brun-roşcate şi aluviale. Solurile cu textură grea, cu apă stagnantă, acide sau sărăturate, ca şi cele nisipoase nu sunt favorabile pentru soia. Pe terenurile calcaroase apar frecvent fenomene de carenţă, mai ales în microelemente şi fosfor, iar cele acide trebuie amendamentate.

4.4.1.7. Zonarea ecologică şi a soiurilor Coroborând cerinţele soiei faţă de climă cu cele pentru sol, teritoriul

României poate fi împărţit în 3 zone ecologice de favorabilitate, peste care se suprapun 5 microzone de repartiţie a soiurilor (fig.4.18)

269

Zona foarte favorabilă - pentru soia ocupă partea de vest a ţării, Câmpiile Caraşului, Timişului Mureşului, partea vestică a Câmpiei Crişurilor şi a Someşului; în Moldova Depresiunea Jijiei şi a Bahluiului, Lunca Siretului, între Bacău şi nord de oraşul Roman; în Transilvania, Văile Mureşului, Târnavelor Câmpia din zona Blaj -Turda, Tg. Mureş, Lunca Someşului, depresiunea Cibinului de la Sibiu la Sebeş.

În această zonă sunt soluri fertile (cernoziomuri, brun-roşcate, aluviuni, etc.) însumându-se în lunile mai-august 250 - 340 mm precipitaţii, cu un număr scăzut (sub 20) de zile tropicale, iar temperatura din perioada înfloririi şi fructificării favorabile (19 - 20°C). Potenţialul mediu de producţie a zonei este de 2.000 - 2.400 kg/ha.

Zona favorabilă soiei se situează în sudul tării, cuprinzând cernoziomurile din Câmpia Română, solurile bălane din Dobrogea, unde factorul deficitar este apa, iar prin irigaţie zona poate deveni foarte favorabilă soiei.

Zona puţin favorabilă - cuprinde regiuni cu soluri slab fertile sau acide. Temperaturile şi umiditatea existente aici sunt corespunzătoare cerinţelor soiei. În această zonă intră partea centrală şi de nord a Dobrogei, unde solurile sunt corespunzătoare dar climatul este secetos şi nu sunt extinse irigaţii; zona subcarpatică din nordul Olteniei şi Munteniei, unde solurile sunt podzolice şi cenuşii, în diferite grade de podzolire, cu precipitaţii relativ reduse, dar cu temperaturi favorabile soiei; partea de est a Bărăganului, unde solurile sunt corespunzătoare, dar climatul este secetos şi terenul neirigat.

Luând în considerare factorul termic, DENCESCU S. (1982) a propus 5 zone de cultivare a soiurilor de soia (fig. 4.18):

Zona I, cuprinde Câmpia de Sud şi Dobrogea, în care suma temperaturilor active (t > 10°C), este de 1.600 - 1.750°C, soia găsind condiţii favorabile pe terenurile irigate şi pe cele cu aport freatic. În această zonă se recomandă soiurile de soia semitardive, urmate de cele semitimpurii, iar într-un procent scăzut şi cele tardive;

Zona a II-a, cuprinde Câmpia de vest, în care se acumulează 1.400 - 1.600°C, cu un număr redus de zile tropicale şi cu cantităţi mai mari de precipitaţii, soia cultivându-se neirigat. În această zonă se recomandă soiurile semitardive, urmate de soiurile semitimpurii, iar în partea de est a zonei soiurile timpurii;

Zona a III-a, cuprinde partea de nord a Câmpiei Române, acumulându-se tot 1.400 - 1.600°C, dar cu mai multe zile tropicale, soia amplasându-se pe terenuri irigate şi pe cele cu aport freatic. Se recomandă soiurile semitardive şi semitimpurii pentru partea de sud, soiuri timpurii pentru partea de nord a zonei;

Zona a IV-a este situată în partea de est a Moldovei şi Câmpia de nord-vest a tării, unde se acumulează 1.200 - 1.400°C.

În această zonă se recomandă soiuri semitimpurii şi soiuri timpurii în partea centrală şi estică a Moldovei şi în partea de nord-vest a ţării ; în partea de sud-est a Moldovei se recomandă soiuri semitârzii, iar în partea nordică soiuri foarte timpurii.

270

Zona a V-a cuprinde partea de vest şi sud-vest a Transilvaniei (luncile Mureşului, Târnavelor şi Someşului) şi partea de nord-est a Moldovei, realizându-se suma de 1.100 - 1.250°C. În această zonă procentul cel mai mare va fi deţinut de soiurile timpurii; în nordul zonei se vor cultiva soiuri foarte timpurii, iar în sud soiuri semitimpurii.

Fig. 4.18. Zone de cultură la soia, în funcţie de suma gradelor utile: I – 1.600 – 1.750°C; II – 1.400 – 1.600°C; III – 1.100 – 1.400°C;

IV – 1.200 – 1.400°C; V – 1.100 – 1.250°C 4.4.2. Tehnologia de cultivare a soiei 4.4.2.1. Rotaţie Cercetările efectuate în U.S.A., C.S.I., China şi România au demonstrat

că soia nu este pretenţioasă la planta premergătoare şi la durata rotaţiei. Preferă, totuşi, ca plante premergătoare cerealele păioase (grâu, orz), plantele furajere graminee care asigură în sol o cantitate mare de apă, precum şi unele plante prăşitoare, în zone mai umede sau în condiţii de irigare, cum ar fi sfecla pentru zahăr, porumbul neerbicidat cu triazine şi cartoful.

Nu se recomandă ca plante premergătoare leguminoasele anuale sau perene, eliminând posibilitatea valorificării efectului de ameliorare a fertilităţii solului de către aceste culturi. Floarea-soarelui şi rapiţa nu se folosesc ca plante premergătoare având boli comune (Sclerotinia sclerotiorum)

271

Lăsând în sol cantităţi mari de azot (60 - 168 kg/ha), soia este o bună premergătoare pentru cele mai multe plante neleguminoase, ameliorând, totodată, şi însuşirile fizice ale solului. Soiurile timpurii de soia pot constitui premergătoare bune pentru cerealele păioase de toamnă.

Culturile de porumb în care buruienile s-au combătut cu erbicide triazinice nu pot constitui premergătoare soiei, foarte sensibilă la acestea.

4.4.2.2. Fertilizare Consumul de elemente nutritive pentru formarea a 100 kg seminţe şi

biomasa secundară aferentă are valori de: 7,1 - 11 kg azot, 1,6 – 1,9 kg P2O5, 1,8 - 4,0 kg K2O, la care se mai adaugă cantităţi importante de calciu, magneziu, sulf şi microelemente. Cercetările au demonstrat că soia consumă, în medie, de 5,1 ori mai mult azot şi de 2,2 ori mai mult potasiu raportat la întreaga plantă şi de 3 - 8 ori mai mult azot şi 1,3 ori mai mult potasiu raportat la producţia de seminţe, faţă de consumul de fosfor. Cerinţele mari faţa de azot se datorează conţinutului ridicat al plantei în acest element.

Azotul. Aprovizionarea plantelor de soia cu azot se face pe două căi: absorbţia nitraţilor din sol, reduşi la amoniac la nivelul frunzelor de către enzima nitrat-reductază şi fixarea bacteriană a azotului atmosferic, graţie enzimei nitrogenază din nodozităţile cu bacterii Bradyrhizobium japonicum.

În mod obişnuit cele două căi se completează reciproc, azotul din sol fiind indispensabil plantei în primele faze ale vegetaţiei, până ce funcţionează sistemul simbiotic. La începutul perioadei de vegetaţie, timp de 25 - 35 zile, până când se stabileşte simbioza dintre bacteriile Bradyrhizobium japonicum cu rădăcinile de soia, plantele îşi procură azotul necesar numai din sol; apoi, după instalarea mecanismului de simbioză, o mare parte din azot (20 - 80%) este pusă la dispoziţia plantei prin asimilarea lui din atmosferă de către bacteriile fixatoare de azot. Faza critică în nutriţia plantelor cu azot, este perioada premergătoare înfloririi (2 săptămâni înainte de înflorire), care nu poate fi compensată ulterior prin fertilizarea cu azot. În perioada înfloririi şi formării seminţelor se realizează 48 - 57% din substanţa uscată şi se asimilează 50 -73% din substanţele nutritive.

Azotul se acumulează în tulpină şi frunze până la începutul creşterii păstăilor apoi este translocat în seminţe (50 - 64% din azotul total). Transferul azotului din frunze spre seminţe determină îmbătrânirea şi reducerea capacităţii de fotosinteză a frunzelor, care se îngălbenesc şi cad. Realizarea în bune condiţii a simbiozei dintre rădăcini cu bacteriile Bradyrhizobium japonicm depinde de: aptitudinea de a lupta cu alte tulpini (suşe) din sol şi de a forma cât mai repede nodozităţi (competitive); capacitatea ridicată de fixare a azotului (eficacitatea fixării); toleranţă la condiţiile mai vitrege (temperatură, umiditate, pH) şi capacitatea de a supravieţui în sol; compatibilitatea cu soiurile de soia cultivate.

Eficienţa mai ridicată a bacteriilor se constată pe solurile bine aprovizionate în fosfor, potasiu, sulf, calciu, molibden, magneziu, cobalt precum şi în condiţii optime de umiditate. Temperaturile scăzute şi cele, foarte ridicate

272

inhibă procesul de simbioză; fungicidele aplicate pe seminţe, precum şi unele erbicide (metribuzin, trifluralin. etc. în doze mari) determină distrugerea unui număr mare de bacterii şi, ca urmare, formarea unui număr redus de nodozităţi sau lipsa acestora.

În condiţii favorabile, tulpinile actuale de Bradyrhizobium japonicum determină acumularea a 60 - 168 până la 220 kg azot la ha (preparate bacteriene pe substrat de turbă).

Fosforul favorizează dezvoltarea bacteriilor fixatoare de azot, contribuind la sporirea numărului de nodozităţi, în funcţie de condiţiile climatice şi soiul cultivat. Fosforul influenţează direct instalarea simbiozei, dar şi indirect, prin fortificarea plantelor, care, fiind mai bine dezvoltate asigură nutriţia unui număr mai mare de nodozităţi. Conţinutul nodozităţilor în fosfor este de două ori mai mare decât în rădăcini.

Cerinţele mari fată de fosfor se manifestă imediat după răsărire şi de la înflorire până la maturitate. Imediat după răsărire, când sistemul radicular şi capacitatea acestuia de absorbţie a fosforului nu sunt încă dezvoltate, cerinţele faţă de fosfor nu sunt asigurate. Vremea rece şi umedă, în unele primăveri, împiedică absorbţia fosforului. Asigurarea ulterioară cu fosfor nu compensează carenţa din primele faze de vegetaţie. În general, soia absoarbe mai bine fosforul din sol, comparativ cu porumbul, inul sau ovăzul, ceea ce demonstrează o capacitate mai ridicată de a folosi rezervele existente în sol.

Insuficienţa fosforului se manifestă prin încetinirea creşterii plantelor, frunzele au culoarea albăstruie-verzuie, apar pete brune pe frunze după înflorit, se reduce capacitatea de germinaţie a seminţelor.

Excesul de fosfor provoacă fenomenul de toxicitate, reducând creşterea şi productivitatea plantelor. Marginile frunzelor se necrozează, având nuanţe albe-transparente până la brune-cenuşii, necroze care avansează bazipetal; frunzele cad în scurt timp. Fosforul îşi manifestă acţiunea sinergică împreună cu azotul şi potasiul, mărind producţia.

Potasiul se absoarbe în cantitate maximă în perioada creşterii vegetative rapide, reducându-se pe măsură ce începe formarea seminţelor. El joacă un rol însemnat în sinteza grăsimilor şi depunerea lor în seminţe. Potasiul favorizează formarea nodozităţilor şi fixarea simbiotică a azotului, creşterea rezistenţei la boli, absorbţia calciului. Insuficienţa potasiului afectează procesele biochimice şi fiziologice ale plantei. Pe marginea frunzelor apar pete de culoare galbenă, care se extind, rămânând verzi numai centrul şi baza frunzei. Se reduce rezistenta la cădere şi la secetă a plantelor.

* Dintre celelalte elemente soia consumă cantităţi importante: de sulf, care

influenţează favorabil dezvoltarea nodozităţilor şi fixarea azotului; de calciu, care ajută la formarea nodozităţilor, creând un mediu propice pentru bacterii; de magneziu, care îmbunătăţeşte activitatea fotosintetizantă şi de fixare a azotului în nodozităţi etc.

273

Frunzele de soia au capacitate ridicată de absorbţie a substanţelor administrate sub formă de soluţie, obţinându-se sporuri de 10-20 % în SUA, 32 % în Brazilia. Pe frunze se pot adminsitra azot, fosfor, potasiu, sulf şi microelemente.

Pe solurile acide, unde este stânjenită creşterea plantelor şi fixarea azotului, sunt necesare microelemente; molibden, zinc, bor, cupru, mangan, iar pe solurile alcaline, cu conţinut ridicat în fosfor, este necesară prezenţa zincului sau a fierului pe solurile erodate.

Aplicarea îngrăşămintelor. Îngrăşămintele cu azot se stabilesc în funcţie de fertilitatea solului şi de aplicarea bacteriilor simbiotice. Pe solurile sărace în azot se aplică 30 - 40 kg azot la ha, înainte de semănat, necesar pentru primele faze de vegetaţie (de preferat azot amidic). Pe celelalte soluri, fertilizarea cu azot se face în funcţie de testarea reuşitei simbiozei dintre bacterii şi rădăcini, după apariţia primei frunze trifoliate. Verificarea reuşitei bacterizării se face în faza în care plantele de soia au 1 - 3 frunze trifoliate, pe diagonala lanului în 5 - 10 puncte de control, stabilindu-se procentul de plante cu nodozităţi, iar prin strivirea acestora se stabileşte eficienţa activităţii bacteriilor (conţinutul de culoare roşie presupune o activitate bună a bacteriilor, prin prezenţa leghemoglobinei). În funcţie de reuşita bacterizării, se stabilesc dozele de azot orientative (tab. 4.13).

Tabelul 4.13

Dozele orientative de îngrăşăminte la soia AZOT (N) FOSFOR: P2O5 POTASIU: K2O

N (kg/ha) în sol: P2O5 - kg/ha Nodozităţi pe plantă

Plante cu nodozităţi neirigat irigat

mg P2O5 la 100 g sol irigat neirigat

KAL (ppm)

D.O.E. K2O-(kg/ha) pt.

2.000-3.000 kg/ha peste 5 peste 85% 30 - 50 0 - 30 sub 2 60 - 90 50 - 80 40 - 100 34 - 127 1 - 5 peste 50% 40 - 60 30 - 60 2 – 5 40 - 60 30 - 50 100 - 140 13 - 70 lipsă 0 50-70 60-100 peste 5 - - 140 - 260 0 - 49

Azotul aplicat fazial este utilizat mai bine când se încorporează în sol

până la începutul înfloririi plantelor, odată cu executarea praşilelor mecanice între rânduri (praşila I şi a II-a).

Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplica în funcţie de producţia scontată şi de valorile cartării, agrochimice privind conţinutul solului în fosfor şi potasiu (v. tab. 4.13).

Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplicai sub arătura de bază. Dacă nu s-au aplicat sub arătura de bază, mai pot fi aplicate sub formă de îngrăşăminte complexe la pregătirea, patului germinativ.

Microelementele pot fi aplicate tratând seminţele pe cale uscată sau umedă sau extraradicular, când se obţin sporuri însemnate de producţie şi îmbunătăţirea calităţii recoltei. Ele contribuie la creşterea sistemului radicular, facilitează simbioza dintre bacterii şi rădăcini, determiriă o nutriţie mai bună a plantelor de soia.

274

O deosebită importanţă în cultura soiei prezintă biopreparatele de Bradyrhizobium japonicum, folosindu-se în mod obişnuit patru doze la sămânţa necesară însămânţării unui ha.

Soia valorifică efectul remanent al fertilizării organice şi al amen-damentelor după 2 - 4 ani de la aplicarea lor.

4.4.2.3. Lucrările solului Prin lucrările de pregătire a solului în vederea însămânţării soiei se

urmăresc: afânarea şi aerisirea solului; încorporarea în sol a tuturor resturilor vegetale, a îngrăşămintelor şi amendamentelor; distrugerea totală a buruienilor; crearea unui pat germinativ optim pentru semănat şi care să asigure răsărirea plantelor şi dezvoltarea lor în continuare; acumularea unor rezerve mari de apă în sol, care să permită aprovizionarea plantelor pe durata vegetaţiei.

Lucrările solului trebuie să se execute ţinând seama de tipul de sol, microclimatul zonei, structura culturilor, cu alte cuvinte să se aplice o agrotehnică diferenţiată.

Experienţele executate în diferite zone au scos în evidenţă că, pe solurile grele, cu textură argilo-lutoasă sau argiloasă, adâncimea arăturii trebuie să fie cuprinsă între 25 - 28 cm, în funcţie de umiditatea solului şi de resturile vegetale care trebuie încorporate în sol. Pe cernoziomurile din Moldova şi Transilvania adâncimea arăturii poate fi de 20 - 22 cm. Esenţial este ca arătura să fie de cea mai bună calitate, respectiv uniform executată.

Efectuarea arăturii este influenţată de planta premergătoare. După recoltarea plantelor premergătoare timpurii (cereale păioase), arătura se efectuează în 1 - 2 zile, când solul este încă reavăn şi permite executarea unei lucrări de calitate, prin care se încorporează resturile vegetale şi îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu. Arătura se menţine curată de buruieni şi afânată până la venirea iernii. În condiţii de secetă, când solul este uscat şi nu există posibilităţi de a se iriga, pentru a nu se face o arătură cu bulgări mari, cu consum mare de energie, se amână executarea arăturii până când intervine o ploaie care să umezească solul pe 20 - 25 cm adâncime. În acest caz, după eliberarea terenului de planta premergă-toare se execută o lucrare cu grapa cu discuri la adâncimea de 7 - 11 cm.

După planta premergătoare ce se recoltează târziu se efectuează arătura de toamnă cu plugul în agregat cu grapa rotativă, urmărindu-se calitatea şi efectuarea ei cât mai timpurie.

În zonele cu terenuri mai joase din incintele îndiguite, sau pe cele din Lunca Dunării şi a altor râuri, sau chiar pe cele joase unde apa stagnează primăvara, se execută lucrarea de drenaj, iar pe terenurile cu denivelări mai mari (crovuri, gorgoane) se efectuează macronivelarea solului.

Pentru pregătirea patului germinativ, prima lucrare în primăvară este distrugerea crustei, a buruienilor şi nivelarea cu ajutorul grapei cu colţi reglabili, perpendicular sau în diagonală faţă de lucrările precedente. După 2 - 3 săptămâni se efectuează o lucrare de distrugere a buruienilor cu grapa cu discuri sau cu ajutorul cultivatorului în agregat cu grapa cu colţi reglabili; Dacă este cazul, se

275

încorporează şi erbicidele antigramineice. Când terenul prezintă denivelări se va executa şi o micronivelare cu ajutorul nivelatorului sau cu bara nivelatoare. Patul germinativ se pregăteşte în preziua sau ziua semănatului cu combinatorul, care lasă terenul bine mărunţit, nivelat şi puţin tasat, înlesnind semănatul de calitate al soiei. Cu ajutorul combinatorului se pot încorpora şi erbicidele antigramineice nevolatile. Adâncimea de lucru a combinatorului nu trebuie să depăşească adâncimea semănatului (5 cm).

4.4.2.4. Sămânţa şi semănatul Sămânţa destinată semănatului trebuie să facă parte dintr-un soi zonat, să

aibă puritate de cel puţin 98%, capacitatea de germinaţie de cel puţin 80%, iar masa a 1.000 de boabe să fie cât mai mare. Tratarea seminţelor cu fungicide împotriva bolilor se efectuează numai în situaţia în care suspensia de bacterii (Nitragin-soia) se administrează direct în sol, o dată cu semănatul. Pentru tratarea seminţelor se utilizează produsul Tiradin-75 în doză de 3,5 kg/t sau Captadin 50 PU în doză de 0,2 - 0,5 kg/t, Tiramet 2 kg/t, MLX -300, 1,25 l/t.

Tratarea seminţelor cu Nitragin-soia (Bradyrhizobium japonicum) se face conform instrucţiunilor ce însoţesc preparatul, folosindu-se 4 sau mai multe doze la sămânţa necesară însămânţării unui hectar, la adăpost de razele solare, mai bine direct în câmp, însămânţarea făcându-se imediat. Când seminţele au fost tratate cu fungicide, suspensia bacteriană se introduce direct în brazdă, în zona destinată seminţelor cu ajutorul unui dispozitiv special prevăzut cu duze, ataşat la brăzdarele semănătorii.

Epoca de semănat se stabileşte în funcţie de realizarea temperaturii minime de germinaţie în sol, care este de 7 - 8°C la adâncimea de semănat şi care corespunde cu temperatura medie a aerului de 14 - 15°C, iar vremea este în curs de încălzire. Semănatul în cadrul epocii optime are importanţă deosebită în dirijarea creşterii şi fructificării, asigurând parcurgerea primelor faze de vegetaţie în condiţii de zile scurte şi temperaturi mai scăzute, care determină diferenţierea unui număr mai mare de noduri pe tulpină, prelungirea perioadei de înflorire şi o mai bună fructificare. Se asigură condiţii mai bune de umiditate pentru germi-narea seminţelor, pentru răsărire, o eficienţă mai ridicată a erbicidelor şi maturarea mai timpurie a plantelor. Soiurile tardive şi semitardive valorifică foarte bine condiţiile ce se creează prin semănatul timpuriu.

Calendaristic, condiţiile pentru semănatul soiei se realizează începând cu prima sau a doua decadă a lunii aprilie în sudul ţării şi în decada a doua sau a treia a lunii aprilie în celelalte zone ale ţării. Soiurile târzii şi semitârzii se seamănă în prima parte a epocii optime, iar soiurile semitimpurii şi cele timpurii, adaptate la o fotoperioadă mai lungă se seamănă în a doua parte a perioadei optime de semănat.

Semănatul soiei se realizează paralel cu semănatul porumbului şi nu după terminarea însămânţării acestuia.

Densitatea la semănat trebuie să realizeze 35 - 45 plante/m2 în condiţii de irigare şi 30 - 40 plante/m2 în condiţii de neirigare. Pentru a se realiza aceste

276

densităţi se seamănă 50 - 55 seminţe germinabile/m2 şi respectiv, 45 - 50 seminţe germinabile/m2. Aceste desimi se diferenţiază şi în funcţie de zona de cultură: 40 - 45 pl./m2 în prima zonă, 38 - 42 pl./m2 în zona a doua şi 35 - 40 pl./m2 în zona a treia - în condiţii de irigare, respectiv 35 - 40 şi 30 - 35 pl./m2 - în condiţii de neirigare.

Densităţi mai mari (peste 70 pl./m2) nu se justifică, deoarece, se micşorează rezistenţa la cădere şi la boli scade conţinutul seminţelor în substanţe proteice şi se măreşte norma de sămânţă la hectar. Nici desimile mai mici (sub 30 pl./m2) nu sunt favorabile, deoarece plantele ramifică mai mult şi se realizează neuniformităţi la maturare, primele păstăi se formează prea jos pe plantă şi se produc pierderi la recoltare.

Între seminţele germinabile introduse în sol şi numărul de plante obţinute la recoltare este o diferenţă de circa 15%, procent cu care se suplimentează norma de sămânţă. Cantitatea de sămânţă corespunzătoare densităţilor la semănat stabilite se încadrează între 70 - 100 kg/ha, depinzând de puritate, capacitatea de germinaţie şi masa a 1.000 de boabe.

Distanţa între rânduri se corelează cu gradul de îmburuienare a terenului şi posibilităţile de combatere a acestora. Pe terenurile slab sau mijlociu îmburuienate şi în condiţiile combinării combaterii chimice a buruienilor cu lucrările de prăşit mecanic între rânduri, pe terenuri neirigate sau irigate prin aspersiune se efectuează semănatul în rânduri echidistante la 50 cm, sau în benzi de 3 rânduri la 45 cm, cu 60 - 70 cm între benzi. La irigarea prin brazde se utilizează distanţa între rânduri de 80 cm. În condiţiile combaterii ireproşabile a buruienilor semănatul soiei în rânduri apropiate (25 - 30 cm sau chiar 15 cm) a determinat obţinerea unor sporuri însemnate de producţie (10 - 15%). Sporul de producţie se datorează creşterii uniforme şi mai viguroase a plantelor până la înflorire, ca urmare a reducerii competiţiei dintre plante pe rând, precum şi datorită acoperirii solului mai timpuriu de către covorul vegetal şi captării unei cantităţi suplimentare de energie solară. Soiurile timpurii, cu talia mică, răspund mai bine la semănatul în rânduri apropiate.

Semănatul în benzi, formate din două rânduri la distanţa de 25 - 30 cm şi cu 70 cm între benzi, permite îngrijirea culturii prin praşile mecanice şi combaterea buruienilor cu erbicide, reducându-se consumul de erbicide (cu circa 50%). Această metodă de semănat se recomandă pe solurile infestate de buruieni cu răsărire eşalonată (Solanum nigrum, Xanthium sp., Abuthilon sp.) şi în cazul irigării prin brazde (80 cm între benzi).

Soia se poate semăna şi la distanţe de 60 - 70 cm între rânduri, când se creează condiţii mai bune pentru irigarea culturii şi combaterea buruienilor, prin praşile mecanice, fără folosirea erbicidelor.

Pentru soiurile cu creştere nedeterminată, pentru soiurile timpurii, cât şi atunci când, din diferite motive, semănatul se face mai târziu, este mai avantajoasă, distanţa mai mică între rânduri. Soiurile cu creştere determinată se pot semăna la distanţe între rânduri mai mari sau mai mici. Trebuie remarcat faptul că, la schimbarea distantei între rânduri, nu se modifică şi desimea semănatului. Distanţa seminţelor pe rând se poate realiza prin alegerea discului de

277

distribuţie şi a raportului de transmisie dorit. Distanţa pe rând se verifică prin sondaje, corectând abaterile constatate, prin modificarea reglajului.

Adâncimea de semănat nu trebuie să depăşească 5 cm, oscilând între 2,5 - 3,5 cm pe solurile mai grele, la semănatul timpuriu, în condiţii de bună aprovizionare cu apă şi între 2,5 - 4,0 cm pe soluri mijlocii. Semănatul prea superficial într-un strat de sol uscat sau semănatul la o adâncime de peste 5 cm în sol greu şi umed influenţează negativ germinaţia şi răsărirea, conduce la densităţi necorespunzătoare şi la producţii mici de boabe.

Semănătorile vor fi echipate obligatoriu cu brăzdare mici şi limitatoare de adâncime, jalonându-se terenul la prima trecere.

4.4.2.5. Lucrări de îngrijire Combaterea buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor trebuie să se

efectueze integrat, revenind un rol însemnat lucrărilor mecanice, manuale, tratamentelor cu erbicide şi insectofungicide.

Măsurile agrotehnice privind amplasarea culturii după premergătoare care lasă terenul curat de buruieni, efectuarea corectă a lucrărilor solului, distrugerea buruienilor răsărite la pregătirea patului germinativ şi alegerea perioadei de semănat, contribuie mult la diminuarea gradului de îmburuienare încă din primele faze de vegetaţie. Buruienile se pot distruge cu mai multă uşurinţă prin praşile mecanice, lucrări cu sapa rotativă, praşile selective manuale pe rând. Eventuala crustă şi buruienile se distrug cu ajutorul sapei rotative sau al grapei cu colţi reglabili, cu multă atenţie pentru a nu deranja plantele în curs de răsărire sau pe cele răsărite, consecinţele fiind foarte favorabile asupra producţiei. Când plantele de soia formează prima frunză trifoliată, fiind şi mai bine înrădăcinate, lucrările cu sapa rotativă (cu colţii invers sensului de înaintare) realizează distrugerea buruienilor, fără a cauza pierderi de plante la soia. Se efectuează 1 - 2 lucrări cu sapa rotativă, o lucrare înainte de prima praşilă mecanică între rânduri, care se efectuează când se cunosc bine rândurile de plante, la 6 - 8 cm adâncime şi a doua lucrare între prima şi a doua praşilă. Concomitent cu efectuarea primei praşile mecanice între rânduri, prin ataşarea unor organe active de la sapa rotativă la cultivator, se poate prelucra solul din zona rândurilor de plante, afânându-l şi încălzindu-l totodată. Se mai efectuează două sau trei praşile (la 8 - 10 cm adâncime) în funcţie de gradul de îmburuienare, ultima înainte de înflorirea în masa a soiei. Pe lângă combaterea buruienilor, lucrările cu sapa rotativă şi cultivatorul determină aerisirea şi încălzirea solului, benefice simbiozei între rădăcini şi bacterii. Pentru protejarea plantelor de soia se folosesc discuri de protecţie Ia cultivator.

O combatere eficientă a buruienilor (şi a celor care apar spre faza de maturitate a soiei, ce pot micşora producţia cu 50 - 70%) nu se poate realiza fără folosirea erbicidelor care, la soia, reprezintă o măsură obligatorie când se seamănă în rânduri apropiate (tab. 4.14).

Combaterea chimică a buruienilor la soia poate fi, eficientă dacă se are în vedere managementul combaterii integrate a acestora cu următoarele precizări:

278

Erbicidul Sencor nu se va aplica la soiurile timpurii de soia care au manifestat simptome de fitotoxicitate:

- Erbicidele antigramineice nevolatile, asociate cu erbicide antidicotiledonate (tankmix) se vor aplica în doze mai reduse cu 25 - 30% faţă de dozele recomandate;

- Dozele şi epocile de aplicare se stabilesc în funcţie de tipul de sol (conţinutul în humus) şi condiţiile climatice;

- În condiţii de infestare redusă cu monocotiledonate anuale, erbicidele Dynam, Pivot şi Bolero se pot aplica şi singure (fără aplicarea unui graminicid la semănat), deoarece combat parţial şi unele buruieni monocotiledonate anuale (Setaria sp. + Echinocloa sp.) în faza de 2 - 3 frunzuliţe şi până la înfrăţire, iar buruienile dicotiledonate cu 2 - 4 frunze ;

- Erbicidele Flex, Blazer, Galaxy, Basagran se pot aplica în 2 tratamente secvenţiale, folosind jumătăţi de doze pentru un tratament. Primul tratament se va aplica după răsărirea soiei (1 - 2 perechi de frunze trifoliate, iar buruienile dicotiledonate cu 1 - 2 frunzuliţe; al doilea tratament se va efectua la reinfestarea cu specii de buruieni dicotiledonate (3 - 4 săptămâni), când buruienile au 2 - 4 frunzuliţe.

- Buruienile dicotiledonate perene (Cirsium sp., Sonchus sp., Convolvulus sp.) se distrug prin 2 - 3 praşile mecanice şi manuale selective.

- Combaterea costreiului din rizomi este mai eficientă când se irigă cultura cu 10 - 15 zile înainte de tratament iar după tratament nu se mai efectuează praşile mecanice sau manuale 15 - 17 zile pentru a nu se întrerupe translocarea erbicidului spre rizomi.

- La tratamentele în vegetaţie se utilizează 200 - 300 I soluţie la hectar, o cantitate mai mare ducând la scurgerea soluţiei de pe frunze, reducându-se eficacitatea erbicidului.

- Când se aplică erbicidul Pivot, se impun restricţii pentru plantele postmergătoare (4 - 5 luni pentru grâu şi orz; 9 - 10 luni pentru porumb, tutun, orzoaică de primăvară; 24 - 26 luni floarea-soarelui, cartof; 36 luni sfeclă şi legume)

Tabelul 4.14 Combaterea buruienilor la soia cu ajutorul erbicidelor

Erbucide, produs comercial (substanţă activă) Doza - kg, l/ha

produs comercial

A.) Sole infestate cu specii de buruieni mono şi dicotiledonate anuale, fără Solanum nigrum, Abutilon sp., Xanthium sp.

Lasso CE (48% Alaclor) sau 4 - 6 Mecloran 48 CE (48% Alaclor) sau 4 - 6 Dual GOLD 960 CE (96% Metolaclor) sau 1 - 1,5 Stomp 330 EC (33% Pendimetalin) sau 4 - 5 Frontier 900 EC (90% Dimetenamid) sau 1,5 - 2 Guardian CE (82% Acetoclor + antidot) plus 1,75 - 2,5 Sencor 70 EP (70% Metribuzin) 0,25 – 0,5

Erbicidele fiind nevolatile se încorporează în sol cu combina-torul la adâncimea de 3 - 4 cm. În condiţii de irigare se aplică imediat după semănat (preemergent)

Triflurom 48 (48% Trifluralin) sau 1,70 - 2,5 Trifluralinul fiind volatil, erbicidele

279

Treflan 24 EC (24% Trifluralin) sau 3,5 - 5,0 Treflan 48 EC (48% Trifluralin) plus 1,5 - 2,0 Sencor 70 WP (70% Metribuzin) 0,35 - 0,5

se încorporează la 8 - 10 cm adân-cime prin 2 treceri perpendiculare cu combinatorul

B.) Sole infestate cu specii de buruieni mono şi dicotiledonate anuale, inclusiv Solanum nigrum, Abutilon sp., Xanthium sp. şi Chenopodium sp. Se efectuează un prim tratament cu erbicide

antigramineice prevăzute la punctul A şi al doilea tratament în vegetaţie cu următoarele erbicide antidicotiledonate

Pivot 100 LC (10% Imazetapyr) sau 0,5 - 0,75 Flex (25% Fomesafen) 1,0 - 1,5 Blazer 2 S (24% Acifluorfen de sodiu + surfactant) sau 2 - 2,5

Galaxy (36% Bentazon + 8% Acifluorfen) 2 Basagran forte (48% Bentazon + 15% Wettol)+ 2 - 2,5

Tratamentul în vegetaţie se face când plantele de soia au 2-3 perechi de frunze trifoliate, iar buruienile sunt în faza de 3-4 frunzuliţe.

Bolero (4% Imazamax) 0,75 - 1,0 Se aplică postemergent timpuriu C.) Sole infestate cu buruieni mono şi dicotiledonate anuale şi perene, plus Sorghum halepense din rizomi. Se utilizează erbicidele de la punctul A şi B, iar pentru combarerea costreiului din rizomi

erbicidele Galant Super (10% Haloxifop- R-metil) 1 - 1,5 Agil 100 EC (10% Propaquizafop) 0,8 - 1,0 Furore super 75 EW (12,5 fluazifop-butyl) 2,5 - 3,0 Targa 10 CE (Quizalofop-etil 2 - 3 Fusilade super (12,5% fluazifop-butyl) 2 - 3 Pantera 40 EC (5% Quizalofop-P-tefuril) 1,5 - 2 Leopard 5 EC (5% Quizalofop-P-etil) 1,5 - 2 Nabu S (12,5% Setoxidim) 7 - 10

Pentru combaterea costreiului din rizomi se aplică al treilea tratament în momentul în care plantele de costrei au 15 - 25 cm înălţime. Stabilirea dozei se face în funcţie de gradul de infestare, precum şi de înălţimea plantelor de costrei.

D.) Combaterea buruienilor în solele cultivate cu soia modificată genetic, de tip Roundup Ready

Roundup C.S. (36% Glifosat) 2 - 4 Se poate aplica până la o săptămână înainte de înflorire a plantelor de soia

- Erbicidul Roundup combate toate speciile de buruieni şi se poate aplica

secvenţial (2 + 2 l/ha sau 2 + 2,5 l/ha, cu realizarea primului tratament în faza de 3 - 4 perechi de frunze la soia, iar înălţimea buruienilor de 10 - 15 cm, urmat de al doilea tratament la reinfestare (3 - 4 săptămâni) sau întreaga doza o singură dată în funcţie de gradul de infestare şi înălţimea buruienilor.

Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Cele mai periculoase boli la soia sunt produse de agenţii patogeni care

provoacă mana soiei (Peronospora manshurica), arsura bacteriană (Pseudomonas glycine), fuzarioza (Fusarium ssp.), rizoctonia (Rizoctonia ssp.), putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum), care se transmit prin sol şi resturi vegetale, iar în condiţii favorabile de umiditate şi temperatură pot aduce prejudicii culturii de soia.

Pentru prevenirea pierderilor produse de Fusarium ssp. şi Pythium debaryanum se recomandă tratarea seminţelor cu produsul Beret MLX 360 în doză de 1,25 l/t sămânţă, iar pentru Phomopsis sojae cu Tiramet 2 kg/t sămânţă.

280

În momentul când bolile sunt semnalate în câmp se execută 2 - 3 tratamente cu Turdacupral 4 kg/ha, zeamă bordeleză în concentraţie de 1% sau Orthocid 50 în cantitate de 2,5 kg/ha produs comercial.

Primul tratament se execută la apariţia simptomelor bolilor iar celelalte tratamente la interval de 8 - 10 zile.

Principalii dăunători sunt păianjenul roşu (Tetranicus urticae), care produce defolierea prematură şi se combate în momentul semnalării cu Sintox 25, în doză de 2 l/ha produs comercial; musca cenuşie a culturilor (Hylemia sp.), care atacă cotiledoanele în timpul germinaţiei sau la răsărire şi se combate cu Decis, înainte de pregătirea patului germinativ; molia păstăilor (Etiella zinkenella) se combate tratând sămânţa după recoltare cu Phostoxin sau Delicia în doză de 30 g la tonă în magazii închise; musca (Phorbia platura), ce atacă seminţele şi plăntuţele în faza de germinare, se combate prin tratamente preventive la sol.

Irigarea soiei este deosebit de eficientă în toate zonele unde se manifestă perioade de secetă. Apa este necesară încă de la germinare şi până la maturarea seminţelor, consumându-se între 6.000 şi 7.000 m3/ha apă pentru o producţie de peste 3.000 kg seminţe la hectar şi părţile aferente de biomasă.

În faza de germinaţie-răsărire lipsa apei determină o răsărire neuniformă, micşorând desimea normală a lanului, iar în faza de butonizare-înflorire se întârzie creşterea vegetativă, se produce căderea florilor şi diminuarea producţiei de seminţe.

Udările se aplică în perioada critică pentru apă a soiei, de la apariţia primelor flori şi până la umplerea seminţelor, calendaristic între 15 iunie şi sfârşitul lunii august. În această perioadă trebuie să se asigure menţinerea umidităţii solului pe adâncimea de 80 cm la peste 50% din i.u.a. (intervalul umidităţii active). Prima udare se realizează înainte de înflorire, următoarele la intervale de 10 - 14 zile, în funcţie şi de precipitaţiile înregistrate. Sunt necesare 4 - 5 udări cu norme de udare de 700 - 800 m3/ha pe solurile cu permeabilitate bună şi 400 - 500 m3/ha pe solurile cu permeabilitate slabă şi pe nisipuri. La irigarea prin brazde, norma de udare este cuprinsă între 800 şi 1.000 m3/ha.

În primăverile secetoase se poate aplica o udare de răsărire cu o normă de 200 - 300 m3/ha, care contribuie la îmbunătăţirea acţiunii erbicidelor aplicate în sol. Irigarea se realizează prin aspersiune sau prin brazde.

4.4.2.6. Recoltare Recoltarea. soiei ridică probleme legate de limitarea pierderilor de

seminţe din cauza inserţiei joase a primelor păstăi. Pentru reducerea la minimum a pierderilor la recoltare se iau măsuri de nivelare a terenului înainte de semănat, realizarea densităţii optime, fără plante căzute, folosirea soiurilor cu inserţie a primelor păstăi la peste 10 - 12 cm de la nivelul solului, executarea lucrărilor de prăşit fără denivelarea solului.

281

Momentul optim de recoltare poate fi determinat luându-se în considerare următoarele: îngălbenirea frunzelor şi căderea acestora; brunificarea a minimum 70% din păstăi; seminţele capătă culoarea specifică soiului şi se întăresc; seminţele au umiditatea de 16%.

Pentru evitarea pierderilor la recoltarea cu combina, înălţimea de tăiere a plantelor va fi coborâtă cât mai mult posibil (4 - 6 cm), viteza de înaintare a combinei să nu depăşească 4 - 5 km/h, turaţia bătătorului va fi de 400 - 600 rotaţii/minut, deschiderea între bătător si contrabătător de 20 - 25 mm la intrare şi 15 - 18 mm la ieşire, sitele să fie cele corespunzătoare, iar reglajele se vor verifica de mai multe ori într-o zi de lucru urmărindu-se ca pierderile să nu depăşească 2 - 3%.

Producţiile ce se pot realiza oscilează între 3 - 4,5 t/ha în zona I de cultură (Câmpia Română şi Dobrogea), în condiţii de irigare; 2,5 - 3,5 t/ha în zona a II-a de cultură (partea de nord a Câmpiei Române, Câmpia de Vest, sudul Moldovei) şi 2 - 3 t/ha în zona a III-a (nord-estul şi nord-vestul ţării, Câmpia Transilvaniei, zonele subcarpatice).

4.4.3. Cultura succesivă a soiei Soia găseşte condiţii favorabile pe terenurile irigate din sudul ţării şi după

planta premergătoare ce se recoltează în primele zile ale lunii iulie (orz, grâu de toamnă, borceag etc.). Soiurile de soia foarte timpurii sunt potrivite culturilor succesive (Perla, Diamant etc.). Pentru completarea azotului, acesta se aplică la praşila mecanică sau în apa de irigaţie, 40 - 50 kg/ha.

Bacterizarea seminţelor este obligatorie; densitatea la semănat nu diferă de cultura principală, necesitând o udare de răsărire cu o normă de 300 - 400 m3/ha apă, iar în timpul vegetaţiei 3 - 5 udări cu norme de 500 - 600 m3/ha apă.

Lucrările de îngrijire şi recoltarea se realizează la fel ca la cultura principală, obţinându-se producţii apropiate ca mărime.

4.5. LINTEA

4.5.1. Importanţă. Biologie. Ecologie 4.5.1.1. Importanţă Boabele sunt folosite în alimentaţia omului în diferite preparate, la

fabricarea unor sortimente de salam şi ciocolată. Făina de linte se poate adăuga în proporţie de 10 - 12% în făina de grâu la prepararea pâinii. Boabele se pot. folosi şi în hrana animalelor, uruite sau întregi (lintea mărunţită se dă la păsări). Paiele şi

282

pleava sunt mai fine ca la mazăre şi conţin 9 - 12% proteină, fiind consumate integral de animale.

4.5.1.2. Compoziţie chimică Boabele de linte conţin în medie: 14% apă, 25,5% proteine, 1,9% lipide,

52,2% glucide, 3,4% celuloză şi 3% substanţe minerale. 4.5.1.3. Răspândire Pe glob, lintea s-a cultivat în anul 2005 pe 4 mil.ha, cu 1088 kg/ha din

care peste 70% în Asia (2,6 milioane ha). Ţări mai mari cultivatoare de linte sunt: India. (1,4 milioane ha), Canada (825 mii ha), Turcia (440 mii ha) etc. (FAO 2005). În ţara noastră se cultivă circa 1.000 ha cu linte.

4.5.1.4. Sistematică. Soiuri Lintea face pante din tribul

Vicieae, genul Lens, care cuprinde numeroase specii. Cultivată, este Lens culinaris Medic. (Sin. Ervum lens L., Lens esculenta Moench etc.), care se împarte în: ssp. macrosperma Bar. (plante de 40 - 70 cm şi bobul de 6 - 9 mm diametru) şi ssp. microsperma Bar. (plante de 20 - 40 cm şi bobul de 2 - 4 mm diametru). Fiecare subspecie cuprinde mai multe varietăţi. Se cultivă biotipuri din ssp. macrosperma var. numularia, care are seminţe verzi gălbui, rar marmorate şi cotiledoane galbene (fig. 4.19, după GH. BÎLTEANU, 1998). Soiul de linte omologat în România este “Oana” (din anul 1990), a cărei puritate biologică este menţinută de Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Iaşi. Mai sunt în cultură şi unele populaţii locale de Moldova şi Banat.

4.5.1.5. Particularităţi biologice Lintea germinează la 4 - 5°C, având răsărire hipogeică. Rădăcina este de tipul II, dar mai puţin dezvoltată decât la mazăre. Tulpina este scundă (20 - 70 cm), ramificată, striată şi firavă. Frunzele sunt paripenate, terminate cu cârcei, având 3 - 7 perechi de

foliole lungi de 1 - 2 cm, înguste, iar stipelele înguste şi mici.

Fig. 4.19. Planta de linte (Lens culinaris

ssp. macrosperma); A- vârful plantei; B – fructe; C – sămânţă.

283

Florile sunt grupate câte 2 - 4 în raceme, sunt de culoare albă, cu stindardul albăstrui. Înflorirea începe la circa 50 de zile de la răsărire (2/3 din perioada de vegetaţie), polenizarea este autogamă, alogamia nefiind exclusă.

Păstaia este rombică sau ovală (10 - 15 mm lungime; 5 - 10 mm lăţime) şi conţine 1 - 3 seminţe. Unele păstăi sunt dehiscente sau se desprind uşor de pe plantă, producând pierderi.

Sămânţa are forma unei lentile biconvexe, mărimea este în funcţie de subspecie (MMB 25 - 70 g) şi are culori diferite. Pe plan mondial mai răspândită este ssp. macrosperma - var. numularia, din care s-au obţinut diverse soiuri.

4.5.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol Nefiind pretenţioasă la căldură, arealul ei este până la 60° latitudine

nordică. Deşi germinează la 4 - 5°C, răsărirea normală se petrece la 7 - 10°C. Plantele suportă -6°C. La înflorire şi fructificare temperatura medie zilnică trebuie să nu depăşească 20°C. Suma de grade este de 1.500 – 1.800°C, din care jumătate pană în faza de înflorire.

Excesul de umiditate duce la creşterea buruienilor cu care lintea nu poate lupta, precum şi la favorizarea bolilor (rugini, făinări etc.). Ssp. macrosperma are cerinţe mai ridicate la umiditate decât ssp. microsperma.

4.5.1.7. Zone ecologice Lintea întâlneşte condiţii foarte favorabile în centrul şi nordul Moldovei,

depresiunea Bârsei şi Câmpia Vinga din Banat. Porţiunile limitrofe acestora din Moldova şi Banat cuprind zonele favorabile.

4.5.2. Tehnologia de cultivare a lintei 4.5.2.1. Rotaţie Deoarece în toate ţările (mai puţin India, Turcia), ocupă suprafeţe mici,

lintea nu intră în rotaţii. Preferă plantele prăşitoare din zona ei de cultură, care lasă terenul curat de buruieni. Ca succesoare sunt cerealele păioase, în special grâul de toamnă, deoarece lintea eliberează terenul devreme. Lintea nu se autosuportă, însă după ea poate urma orice altă plantă de cultură.

4.5.2.2. Fertilizare Pentru fiecare chintal de boabe, plus tulpinile respective, lintea extrage

din sol 6,3 kg azot, 1,0 kg fosfor şi 1,5 kg potasiu (V. VELICAN, 1972). Dacă azotul şi-l procură în cea mai mare parte pe cale simbiotică, nefiind necesară fertilizarea cu acest element, în schimb fosforul dă sporuri de producţie.

Se recomandă aplicarea a 30 - 100 kg P2O5, în funcţie de gradul de aprovizionare a solului în fosfor.

284

4.5.2.3. Lucrările solului Sunt ca cele de la mazăre, urmărindu-se în mod deosebit combaterea

buruienilor. 4.5.2.4. Sămânţa şi semănatul Sămânţa de linte trebuie să aibă peste 97% puritate, iar germinaţia să fie

peste 85%. Inocularea cu bacterii fixatoare de azot aduce sporuri de producţie. Semănatul se face în prima urgenţă. Întârzierea semănatului face ca

răsărirea plantelor să fie neuniformă, cultura se îmburuienează, iar seceta din vară diminuează legatul. Semănatul cu 10 zile întârziere a micşorat producţia cu 400 - 500 kg/ha (D. IONESCU şi colab., 1967).

Densitatea la semănat este cuprinsă între 180 - 220 boabe germinabile pe m2 pentru lintea mare (ssp. macrosperma) şi 250 - 300 boabe/m2 pentru lintea măruntă (ssp. microsperma).

Distanţa între rânduri este de 12,5 cm, folosindu-se semănători universale. Adâncimea de semănat este de 3 - 5 cm. Cantitatea de sămânţă la hectar este de circa 100 kg/ha la lintea mare şi 80 kg/ha la lintea mică.

4.5.2.5. Lucrările de îngrijire După semănat se face tăvălugitul, iar

după răsărire, când plantele au 6 - 8 cm, se trece cu grapa cu colţi reglabili, care distruge crusta şi buruienile în curs de răsărire. Buruienile se pot combate cu erbicidele folosite la mazăre.

Plivitul biologic se face pentru a înlătura “lintoiul” (Vicia sativa var. lensisperma), care în lan se deosebeşte de linte având un habitus mai mare, foliole mai mari şi mucronate, iar florile colorate (fig. 4.20); în loturile semincere plivitul biologic este obligatoriu.

4.5.2.6. Recoltare Deşi păstăile se coc treptat, având inflorescenţe mai puţine, eşalonarea

coacerii este mai redusă decât la mazăre. Lintea se recoltează când păstăile din treimea de jos a plantei sunt galbene-brune, au seminţe tari, păstăile de mijloc sunt galbene, iar cele superioare încă verzi. De aceea, recoltatul se face în două faze: se taie plantele (cu coasa sau cositori mecanice) şi rămân pentru uscare în brazde sau se adună în poloage; după uscare se treieră direct în câmp cu combina sau se transportă la batoze reglate ca şi pentru alte leguminoase.

Lintea are capacitatea de producţie de 10 – 15 q/ha. La noi în ţară producţiile au variat între 6 - 8 q/ha, fiind apropiate de media pe plan mondial.

Fig. 4.20. Planta de lintoi:

Vicia sativa var. lensisperma.

285

4.6. NĂUTUL

4.6.1. Importanţă. Biologie. Ecologie 4.6.1.1. Importanţă Boabele de năut sunt folosite în alimentaţie sub diferite forme: fierte,

prăjite, ca surogat de cafea etc. În hrana animalelor boabele (uruite) au utilizări mai restrânse la cabaline şi porcine. Produsele secundare (tulpinile) au o slabă valoare furajeră, deoarece se lignifică, iar frunzele se scutură. Planta verde nu se foloseşte în furajare, datorită conţinutului în acid oxalic şi malic.

4.6.1.2. Compoziţie chimică Boabele conţin circa: 20 – 25% proteine, 4 – 6% grăsimi, 53 – 63%

substanţe extractive neazotate; 4 - 8% celuloză şi 3 - 5% cenuşă. 4.6.1.3. Răspândire

Pe glob năutul se cultivă pe circa 11,21 milioane ha (cu producţia medie de 1162 q/ha) (FAO 2005), iar în ţara noastră pe circa 10 mii ha (suprafeţe mai mari sunt în S - E ţării). Ţări mari cultivatoare : India cu 7,2 mil.ha ; Pakistan cu 1,09 mil.ha ; Iranul cu 755 mii ha.

4.6.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri Sistematică. Năutul face parte din tribul Vicieae, genul Cicer, care

cuprinde multe specii anuale şi perene spontane. Cultivată este specia Cicer arietinum L., împărţită în patru subspecii: orientale, asiaticum, mediterraneum şi eurasiaticum. Mai importantă este ssp. eurasiaticum, care cuprinde mai multe ecotipuri (prolesuri) deosebite după înălţimea plantei, forma tufei, culoarea florilor (ecotipurile: bohemicum, transcaucasicum şi turcicum), iar în cadrul lor se disting diverse varietăţi.

Originea speciei cultivate, după DE CANDOLLE (citat de V. VELICAN, 1972), se pare că ar fi Caucazul de sud şi nordul Persiei, de unde s-a răspândit spre India şi spre Europa de sud (Grecia etc.).

Soiuri. La noi în ţară au fost cultivate câteva populaţii locale (năutul galben de Moldova, năutul galben de Lovrin etc.) şi a fost creat la Fundulea soiul “Cicero 1” (var. transcaucazo-lutescens), prin selecţie dintr-o populaţie de Dobrogea, având perioada de vegetaţie de 91 - 110 zile, boabe galbene şi MMB = 230 - 270 g. Soiul este cultivat din 1973 în toate zonele de cultură a năutului. Puritatea biologică a soiului este menţinută la I.C.C.P.T. Fundulea. La SCDA Teleorman s-au obţinut soiurile : Burnas şi Rodin, fiind înregistrate în anul 2004.

286

4.6.1.5. Particularităţi biologice. Năutul (fig. 4.21, după GH. BÎLTEANU, 1998) are răsărirea hipogeică.

Rădăcina este de tipul II, având putere mare de absorbţie şi solubilizare. Tulpina are 30 - 60 cm înălţime, este muchiată, acoperită cu peri şi erectă până la maturitate. Frunzele sunt imparipenat compuse, cu 7 – 17 foliole dinţate, acoperite cu perişori ce secretă acid oxalic, acid malic etc. Florile sunt dispuse solitar, având diferite culori şi înflorirea eşalonată (2 - 3 săptămâni) de la bază spre vârf, iar polenizarea este autogamă. Păstăile sunt scurte, ovale, galbene-deschis şi acoperite cu perişori, conţinând 1 - 3 seminţe. Seminţele au diferite forme, culori şi mărimi.

4.6.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol Năutul are cerinţe destul de mari la

temperatură, suma de grade fiind de circa 2.000°C. Suportă cel mai uşor seceta dintre leguminoasele pentru boabe. La germinaţie temperatura minimă este 3 - 4°C. La 6 - 8°C răsare în mai puţin de 10 zile. Ca plantulă rezistă la -6°C, iar în perioada de vegetaţie cere temperaturi până la 20 - 21°C.

Solul cel mai potrivit pentru năut trebuie să aibă textura mijlocie, să fie bogat în calciu. Nu reuşeşte pe soluri grele, excesiv de umede, slab aerate. Valorifică, însă, bine solurile nisipoase şi uşor salinizate.

4.6.1.7. Zona de cultură Năutul se cultivă în Câmpia Dunării,

în Dobrogea, în câmpia de sud a Moldovei şi în Câmpia de Vest.

4.6.2. Tehnologia de cultivare a năutului 4.6.2.1. Rotaţie La noi în ţară amplasarea năutului nu constituie o problemă, având în

vedere suprafeţele mici cultivate. Se poate cultiva după orice plantă, însă nu se recomandă să revină după el şi alte leguminoase. În zona de cultură de la noi, năutul revine după cereale sau floarea-soarelui. El este o bună premergătoare pentru grâul de toamnă.

4.6.2.2. Fertilizare La o producţie de 100 kg boabe, plus tulpinile ce revin, năutul consumă

circa 5,5 kg azot, 1,8 kg fosfor şi 4,5 kg potasiu (similar cu mazărea). Prin aplicarea a 300 kg/ha superfosfat s-au obţinut sporuri de 7 - 8 q/ha boabe, faţă de

Fig. 4.21. Năutul:

A - plantula; B - ramificaţie cu frunze;C - planta cu păstăi ajunsă la maturitate; D – păstaie şi seminţe

287

cultura neîngrăşată. În anii secetoşi, care inhibă formarea nodozităţilor, s-a constatat efectul favorabil al azotului. Năutul se fertilizează cu 200 - 300 kg/ha superfosfat, toamna sub arătură, iar la pregătirea patului germinativ circa 100 kg azotat de amoniu.

4.6.2.3. Lucrările solului Sunt cele prezentate la mazăre, dar diferenţiate în funcţie de planta

premergătoare. 4.6.2.4. Sămânţa şi semănatul Pentru semănat seminţele trebuie să aibă puritatea peste 96%, iar

germinaţia peste 90%, Tratamentul cu nitragin are eficacitate bună în anii cu regim hidric favorabil. Prin scarificarea seminţelor de năut s-a redus procentul de seminţe tari de la 54% la 1%, fără a vătăma sămânţa, îmbunătăţind mult germinaţia.

Semănatul se face în urgenţa întâi, când solul are circa 4°C. Întârzierea semănatului în zona lui de cultură duce la uscarea solului, decalarea răsăririi şi fructificării, respectiv la scăderi de producţie.

Densitatea de semănat la năut, este de circa 40 boabe germinabile la m2. În zone umede se recomandă 50 boabe/m2.

Distanţa între rânduri influenţează mai puţin producţia, putându-se semăna în rânduri simple sau duble, la 60 - 70 cm, pentru a se putea prăşi. În cazul terenurilor curate de buruieni, sau dacă se folosesc erbicide cu selectivitate ridicată şi nu trebuie prăşit, se poate semăna la distanţe relativ apropiate (15 cm), caz în care, la aceeaşi densitate, plantele au o repartiţie mai judicioasă. Se poate semăna şi în benzi (60 - 70 cm între benzi şi 15 cm între rândurile benzii).

Adâncimea de semănat este de 5 - 7 cm, în funcţie de textura şi umiditatea solului.

Cantitatea de sămânţă folosită la semănat este de 80 - 120 kg/ha, în funcţie de densitatea stabilită şi de MMB.

4.6.2.5. Lucrările de îngrijire Se face tăvălugitul după semănat, iar înainte de răsărire se execută o

lucrare cu grapa care distruge buruienile şi crusta. Când plantele au 4 - 6 cm se face o lucrare cu sapa rotativă, în perioadele în care plantele pierd turgescenţa. La semănatul în rânduri rare se fac 2 - 3 praşile.

Pentru combaterea buruienilor se recomandă folosirea erbicidului Treflan 24 EC (4 - 5 l/ha) aplicat la pregătirea terenului, urmat de 1 - 2 tratamente cu Prenap (3 - 4 l/ha) după răsărirea năutului, când buruienile dicotiledonate au 2 - 4 frunze. Sorghum halepense se combate cu Fusilade super (2 l/ha), aplicat cu al doilea tratament cu Prenap.

4.6.2.6. Recoltare

288

Având coacere mai uniformă ca celelalte leguminoase pentru boabe (favorizat şi de temperatura zonei), portul erect şi păstăi indehiscente, năutul se pretează mai bine la recoltatul mecanic. Se recoltează când păstăile sunt galbene şi frunzele scuturate, în două etape sau direct cu combina. Întârziind recoltatul rezultă seminţe tari, care fierb greu.

La noi în ţară se obţin producţii de 10 - 15 q/ha. Capacitatea de producţie a năutului este, însă, mai mare: 25 q/ha.

4.7. LUPINUL

4.7.1. Importanţă. Biologie. Ecologie. 4.7.1.1. Importanţă Lupinul este cunoscut ca plantă furajeră şi pentru îngrăşământ verde.

Deoarece lupinul conţine alcaloizi, boabele au o utilizare mai restrânsă. Ele se folosesc în hrana peştilor, iar la alte animale numai după înlăturarea gustului amar, prin spălare în apă, fierbere, tratare cu acid clorhidric sau clorură de sodiu etc. Un procedeu de dezalcaloidare constă din următoarele: înmuierea boabelor (24 - 36 h), apoi fierberea lor în vase neacoperite (1 - 2 h), scurgerea apei după răcire şi spălarea boabelor sub un curent de apă rece.

RÜMKER, apoi ROEMER, VITTMACK şi PRIANIŞNIKOV au stabilit posibilitatea ameliorării unor forme de lupin sărace în alcaloizi, pe la începutul secolului al XX-lea. În laboratorul lui E. BAUR, care preconizase analiza individuală a plantelor, RUDOLF VON SENGBUSCH (bazat pe metoda rapidă de analiză individuală a plantelor a lui PRIANIŞNIKOV), a reuşit, între anii 1927 - 1930, să obţină primele plante sărace în alcaloizi, aşa-zisul “lupin dulce” (J. HACKBARTH şi .H. J. TROLL, 1959).

Formele “dulci” se pot folosi fără nici un risc în alimentaţia animalelor, ca furaj concentrat, masă verde, însilozat sau păşune. Boabele lupinului dulce se pot utiliza şi de către om, fără nici o rezervă, sub formă de făină, la prepararea diverselor produse de panificaţie sau de pâine (5% în făina de grâu), ca boabe fierte sau prăjite, sau pentru a se obţine ulei, margarină, proteină etc.

Lupinul se poate folosi ca îngrăşământ verde în cultură principală sau ca a doua cultură (în mirişte) pe terenurile uşoare şi cele cu reacţie uşor acidă până la acidă, sărace în azot şi calciu.

4.7.1.2. Compoziţie chimică Compoziţia boabelor la speciile anuale şi perene de lupin mai cunoscute

este următoarea (tab. 4.15). lupinul are un conţinut ridicat de proteină (toate speciile) şi grăsimi (lupinul alb şi lupinul peren).

Alături de soia, lupinul alb şi lupinul galben au conţinutul proteic mai mare decât glucidele. Formele dulci au conţinutul de proteină şi ulei mai ridicat şi

289

mai puţină celuloză. Alcaloizii (lipinina, lupinidina, oxilupanina etc.), la formele amare, sunt în proporţie de 0,3 – 3%. Alcaloizii sunt substanţe toxice pentru animale, îmbolnăvindu-le de lupinoză (lupinism). Lupinul dulce este, practic, lipsit de alcaloizi (0,3 - 0,01% sau mai puţin).

Tabelul 4.15 Compoziţia chimică a boabelor de lupin

Proteină (%) Substanţe extractive neazotate (%) Substanţe grase (%)

Specificare (J. Hackbarth şi H.J. Troll) (S. Bugai) (J. Hackbarth şi H.J.

Troll) (J. Hackbarth şi H.J. Troll) (S. Bugai)

- lupinul alb 34,9 37,0 26,1 9,2 9,4 - lupinul galben 39,5 44,8 23,4 4,7 4,4 - lupinul albastru 30,4 33,4 45,1 4,7 5,3 - lupinul peren - 42,0 - - 8,6

4.7.1.3. Răspândire Pe glob, lupinul s-a cultivat în anul 2005 pe 1,086 milha, din care 950 mii

ha în Australia. În Europa lupinul se cultivă în Polonia, Germania, Danemarca, Anglia, Olanda, Elveţia, Italia, Spania etc. În unele ţări sunt în cultură şi forme dulci de lupin, utilizate în scop furajer.

La noi în ţară, lupinul se cultivă pe câteva sute de hectare, forme “amare”, pentru a produce sămânţa necesară îngrăşământului verde din zona nisipurilor Olteniei, nord-vestul Transilvaniei etc. şi unele cantităţi pentru export. Mai cunoscută este cultura lupinului ca îngrăşământ verde. În ultimii ani s-au luat în cultură şi formele “dulci” de lupin în scop furajer.

4.7.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri Sistematică şi origine. Lupinul face parte din tribul Genistae, genul

Lupinus, care cuprinde câteva sute de specii anuale şi perene. J. HACKBARTH şi H. J. TROLL (1959) împart genul Lupinus în subgenul Eulupinus (inflorescenţa sub formă de ciorchine şi ovar cu cel puţin patru ovule) şi subgenul Platycarpus (ovar cu două ovule).

Subgenul Eulupinus cuprinde principalele specii perene şi anuale. Speciile perene (Lupinus perennis şi Lupinus polyphyllus Lindley) sunt originare din America, la est de Mississippi. Speciile anuale sunt originare din Bazinul Mediteranean şi America, fiind împărţite în mai multe grupe. Principalele specii anuale cultivate sunt: Lupinus albus L. (lupinul alb), Lupinus luteus L. (lupinul galben) şi Lupinus angustifolius L. (lupin albastru) originare din Bazinul Mediteranean (fig. 4.22). Mai vechi în cultură este lupinul alb, prezentând importanţă mai mare şi azi, fiind mai productiv decât celelalte două specii anuale, după cum atestă datele lui W. HEUSER, 1968 (tab. 4.16) etc.

În prezent sunt ţări care extind în cultură lupinul alb, datorită valorii nutritive şi ecologice a acestei plante. Importante cercetări asupra lupinului alb se

290

desfăşoară în prezent la Universitatea din Copenhaga, în vederea extinderii în cultură în scop furajer şi pentru ameliorarea solurilor. În condiţiile climatice de la S.C.A. Livada (Satu Mare) lupinul alb a depăşit în producţie alte specii de leguminoase pentru boabe (C. SÎRCA, 1997).

Soiuri. La noi în ţară se cultivă soiul autohton de lupin alb Medi (din anul1994), diferite populaţii şi unele soiuri străine. Puritatea biologică a soiului Medi este menţinută de S.C.A. Livada.

Fig. 4.22. Specii de lupin: A – Lupinus albus; B – Lupinus luteus; C – Lupinus angustifolius; D – Lupinus polyphylus.

Tabelul 4.16.

Producţii medii la speciile anuale de lupin Componenţa Lupinul alb Lupinul galben Lupinul albastru

Boabe (q/ha) 35 25 30 Grăsimi (%) 9,3 4,7 5,6 Proteină (%) 38,9 46,0 34,6 Grăsimi (q/ha) 2,8 1,0 1,4 Proteină (q/ha) 11,9 9,7 8,9

4.7.1.5. Particularităţi biologice Speciile anuale cultivate necesită o temperatură minimă de germinaţie de

4 - 5°C, optimă de circa 25°C şi maximă de 38°C. Lupinul alb, la 3°C, începe germinaţia după 14 - 15 zile; la 6 - 9°C după 4 zile, iar la 24°C după 2 zile, ritmul germinaţiei fiind dependent de temperatură (L. MUNTEAN, 1971).

Răsărirea lupinului este epigeică. După răsărire intervine stadiul de “rozetă”, care este mai scurt la lupinul alb (două săptămâni), ceva mai lung la lupinul albastru (trei săptămâni) şi de circa cinci săptămâni la lupinul galben.

Rădăcina este de tipul I, pătrunde în sol până la 180 cm (lupinul galben), 200 cm (lupinul alb), însă peste 50% din rădăcini se găsesc în stratul de la 0 - 20

291

cm. Nodozităţile sunt mari, dispuse mai mult pe rădăcina principală, în zona coletului. Bacteria specifică: Rhyzobium lupini se dezvoltă la o reacţie a solului uşor acidă până la acidă. Rădăcina are o mare capacitate de absorbţie a apei şi de utilizare a elementelor greu solubile.

Tulpina este cilindrică, - fistuloasă, cu înălţimea de 60 - 150 cm la lupinul alb, 50 - 120 cm la lupinul galben şi albastru, având creşterea terminală. Formele anuale ramifică, la începutul înfloritului, de sub racemul tulpinii, iar cele perene de la baza tulpinii.

Frunzele sunt palmat compuse, cu 5 - 9 foliole alungit-ovale la lupinul alb, lat-lanceolate la lupinul galben şi liniar-lanceolate la lupinul albastru.

Florile sunt dispuse în raceme terminale, în vârful tulpinii principale şi al ramificaţiilor, având culoarea albă-fildeşie sau albăstruie la lupinul alb; galbenă-aurie şi dispuse sub formă de verticile la lupinul galben şi culori diferite (albastre, roze, violete) la lupinul albastru. Înflorirea începe de la baza racemului tulpinii principale şi continuă cu cele de pe ramificaţii. Polenizarea este autogamă Ia lupinul alb şi cel albastru şi, în bună măsură, alogamă la lupinul galben şi peren. Deşi s-a dovedit că toate florile racemului sunt la fel de fertile, ca şi la alte leguminoase, o mare parte din flori nu leagă din cauze fiziologice şi datorită condiţiilor de climă la înflorire. De pildă, la lupinul alb se formează 50 - 60 flori din care aproape jumătate sunt pe racemul tulpinii principale, iar celelalte pe ramificaţii, din care leagă 8 - 10 păstăi (circa 16% din flori), 4 - 5 fiind pe racemul principal, iar celelalte sunt situate în special pe primele ramificaţii de ordinul întâi ale tulpinii (L. MUNTEAN, 1971).

Păstăile sunt galbene, drepte, cu 4 - 8 seminţe şi indehiscente la lupinul alb; brune-închis, păroase, uşor curbate, cu 4 - 5 seminţe şi dehiscente la lupinul galben; brune, drepte, cu 4 - 7 seminţe la lupinul albastru.

Seminţele sunt albe cu nuanţe roz şi MMB de 300 - 400 g la lupinul alb; marmorate pe fond albicios, cu MMB de 100 – 180 g la lupinul galben; marmorate pe fond închis, cu MMB de 150 - 200 g la lupinul albastru şi brune-marmorate, cu MMB de 20 - 25 g la lupinul peren.

Perioada de vegetaţie este de 120 - 140 zile la lupinul alb, 110 - 130 zile la lupinul galben, 120 - 140 zile la lupinul albastru şi 70 - 75 zile la lupinul peren (la această specie o cultură durează 8 - 10 ani).

4.7.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol Cerinţele termice ale lupinului sunt moderate, fiind ceva mai mari la

lupinul alb decât la cel galben şi albastru. Se poate cultiva pentru producţia de boabe până la latitudinea nordică de 52° lupinul alb, 55° lupinul galben şi 58° lupinul albastru. Pentru masă verde toate trei speciile se pot cultiva până la 60° latitudine nordică. Ca latitudine sudică, lupinul merge până la 30 - 35° în Africa şi 35 - 40° în Australia. Ca plantulă suportă geruri de -2°C - -5°C, mai rezistent fiind

292

lupinul albastru. Spre maturitate suportă -6°C lupinul alb, -7°C lupinul galben şi -9°C lupinul albastru, iar formele perene chiar mai mult.

Suma de grade este de 1.800 - 1.900°C la lupinul galben, aceeaşi la lupinul albastru şi ceva mai mare la lupinul alb.

Lupinul este, în general, rezistent la secetă. Cel mai rezistent este lupinul galben, mai puţin rezistent lupinul albastru, iar lupinul alb “cere” o primăvară umedă şi călduroasă, apoi rezistă bine la secetă.

Cât priveşte lumina, speciile anuale sunt de zi lungă. Lupinul alb reacţionează mai puţin la lungimea zilei decât cel galben şi albastru.

Cerinţele lupinului faţă de sol sunt relativ reduse, datorită dezvoltării sistemului radicular (chiar peste 2 m), a puterii mari de solubilizare a fosforului şi a altor elemente din combinaţii greu solubile pentru alte plante. Lupinul valorifică solurile cu reacţie acidă şi cele nisipoase.

4.7.1.7. Zone ecologice Lupinul alb dă rezultate bune în zona solurilor brune şi brune podzolite

din Transilvania, brun-roşcate din Muntenia, zone în care a realizat producţii mai mari decât alte leguminoase, precum şi pe nisipurile Olteniei. Lupinul galben valorifică bine solurile nisipoase din nord-vestul Transilvaniei, iar lupinul albastru solurile podzolice din zonele mai răcoroase.

4.7.2. Tehnologia de cultivare a lupinului 4.7.2.1. Rotaţie Lupinul nu este pretenţios faţă de planta premergătoare, putându-se

cultiva după orice plantă şi se autosuportă un număr mare de ani. Se evidenţiază cazuri când s-a cultivat 25 ani în monocultură, fără mari neajunsuri. Lupinul nu trebuie să revină după alte leguminoase, nici după el însuşi, deoarece sunt multe alte plante care valorifică bine efectul favorabil al acestei culturi ca premergătoare. După lupin se pot cultiva toate plantele, cu excepţia, desigur, a altor leguminoase, din considerentele cunoscute.

Ca îngrăşământ verde, lupinul se poate cultiva ca planta principală sau ca a doua cultură în miriştea unei plante care eliberează terenul timpuriu.

4.7.2.2. Fertilizare Pentru 100 kg seminţe, plus paiele respective, lupinul extrage circa 6,5 kg

N; 2,0 kg P2O5; 3,8 kg K2O; 1,8 kg CaO etc. Din aceste elemente, 45% K şi 35% P sunt absorbite până la înflorirea racemului principal, iar până la înflorirea racemelor laterale plantele preiau 80% potasiu şi 70% fosfor.

293

Dozele indicate la lupin sunt: 30 - 60 kg/ha P2O5 şi 60 - 90 kg/ha K2O. S-a constatat că fosforul şi potasiul stimulează, iar azotul inhibă formarea nodozităţilor la lupin, ca şi la alte leguminoase.

Microelementele Mo, Cu, B, Co influenţează favorabil biochimismul plantelor de lupin, contribuind la sporirea cantităţii de azot fixat. Ca mod de aplicare se recomandă fie imbibiţia seminţelor, fie stropiri pe plantă, dar cea mai economică metodă este aplicarea lor în amestec cu îngrăşămintele de bază, fosfatice şi potasice.

Efectul inoculării seminţelor cu Rhizobium lupini este foarte bun pe terenurile în care nu s-a cultivat lupin. Reacţia la inoculare este dependentă de tulpina bacteriană şi de soi. Din determinările efectuate la U.S.A.M.V. Cluj-Napoca, rezultate mai bune s-au obţinut cu tulpina bacteriană LP-16.

4.7.2.3. Lucrările solului Sunt cele arătate la plantele semănate în prima urgenţă. Dacă se seamănă

în mirişte, lucrările de pregătire se fac imediat după recoltarea plantei premergătoare cu polidiscul în agregat cu grapa, afânând solul la 12 -15 cm.

4.7.2.4. Sămânţa şi semănatul Sămânţa trebuie să aibă peste 96% puritate şi peste 80% germinaţie. Se va

face corect tratamentul cu nitragin, după instrucţiunile care însoţesc preparatele. Semănatul trebuie făcut la desprimăvărare, având în vedere cerinţele mari

faţă de apă şi mai reduse la temperatură (3-4°C). Ca a doua cultură (în mirişte), lupinul trebuie semănat cât mai timpuriu

posibil, imediat după recoltarea plantei premergătoare. După cereale timpurii, dacă precipitaţiile sunt suficiente (sau în sol irigat), lupinul realizează o producţie de peste 20 t/ha masă verde.

Densitatea la semănat pentru producţia de sămânţă este: la lupinul alb de 50 - 60 boabe/m2, pentru lupinul galben şi albastru 70 - 80 boabe/m2, iar pentru lupinul peren circa 150 boabe/m2.

Distanţa de semănat depinde de scopul culturii şi modul de întreţinere. Pe terenuri cu grad de îmburuienare mai redus, sau în cazul combaterii

buruienilor pe cale chimică, lupinul se poate semăna în rânduri dese (15 cm), pentru o repartizare mai judicioasă a plantelor, pentru simplificarea tehnicii de cultură (renunţându-se la praşile) şi realizarea unei uniformizări a maturării. Pe soluri mai îmburuienate, lupinul se însămânţează în benzi la 25 cm între rândurile apropiate şi 60 - 70 cm între benzi, sau în rânduri simple, distanţate la 60 cm, pentru a se putea prăşi.

Pentru masă verde, lupinul se însămânţează la distanţe de 15 - 20 cm între rânduri, făcându-se o suplimentare a densităţii cu 25 – 30% faţă de cea de la producţia de boabe.

294

Adâncimea de semănat, la speciile anuale, este de 3 - 4 cm pe solurile lutoase, de 5 - 6 cm pe cele mai uşoare, iar la lupinul peren de circa 2 cm.

Cantitatea de sămânţă la hectar, la densităţile arătate, pentru producţia de sămânţă este de: 200 - 240 kg/ha la lupinul alb, 100 - 130 kg/ha la lupinul galben, 130 - 160 kg/ha la lupinul albastru, 20 - 40 kg/ha la lupinul peren, iar pentru producţia de masă-verde (furaj sau îngrăşământ verde) cantităţile se măresc cu 25 – 30%.

4.7.2.5. Lucrările de ingrijire Constau în distrugerea crustei solului cu grapa, cu sapa rotativă, înainte

de răsărire şi până ce plantele au 8 - 10 cm, când se combat şi buruienile în curs de apariţie. La culturile semănate rar se execută 2 - 3 praşile mecanice între rânduri.

Combaterea chimică a buruienilor se face cu erbicidele Triflurom (4 – 5 l/ha), Eptam 6 E (6 - 8 l/ha) sau Balan (6 - 8 l/ha) încorporate o dată cu pregătirea patului germinativ. După răsărirea lupinului se poate aplica Dikotex (3 - 4 l/ha) + Fusilade (1,5 - 2 l/ha).

4.7.2.6. Recoltare

Maturarea lupinului este neuniformă, ca şi a celorlalte leguminoase. Recoltarea se face când păstăile racemului tulpinii principale ajung la maturitate. Recoltarea se face fie în două etape (secerat şi la 4 - 6 zile treieratul), fie direct cu combina. Recoltarea direct cu combina este posibilă la lupin, deoarece are tulpina erectă până la maturitate şi inflorescenţele dispuse terminal. La lupinul alb pericolul de scuturare este minim, având păstăile nedehiscente. O atenţie deosebită trebuie să se acorde lupinului galben, care are păstăile dehiscente la maturitate. Pentru îngrăşământ verde lupinul se încorporează în sol la formarea păstăilor, după tăierea cu combinele de siloz sau după tăvălugire, caz în care nu înfundă plugul. În cultura a doua (în mirişte) lupinul se încorporează. numai la venirea primelor îngheţuri, dacă urmează după el culturi de primăvară. Pentru cereale de toamnă folosirea lupinului ca îngrăşământ verde în cultura a doua merge numai după premergătoare foarte timpurii (iunie), iar încorporarea masei verzi trebuie făcută cu două săptămâni înaintea semănatului grâului. Lupinul realizează producţii de 20 - 30 q/ha boabe, mai productiv fiind lupinul alb. Producţia de masă verde la ha este de 25 – 60 t, în funcţie de specia de lupin, de sol şi de tehnologia de cultivare (în cultură succesivă sau ca plantă principală).

295

4.8. BOBUL 4.8.1. Importanţă. Biologie. Ecologie 4.8.1.1. Importanţă Apreciate ca şi alte leguminoase, prin conţinutul în proteină, seminţele

acestei plante sunt folosite sub diferite forme în alimentaţia omului (supe, piureuri, surogat de cafea, în amestec în făina de grâu etc.) şi furajarea animalelor în anumite proporţii, în combinaţie cu alte nutreţuri. Se mai poate folosi planta întreagă ca nutreţ-siloz sau ca îngrăşământ verde.

4.8.1.2. Compoziţie chimică Compoziţia medie a boabelor, este următoarea: 14,4% apă; 25,2%

proteine; 47,6% substanţe extractive neazotate; 1,6% grăsimi; 8,5% celuloză şi 2,7% cenuşă.

4.8.1.3. Răspândire

Pe plan mondial bobul se cultivă pe 2,52 milioane ha (FAO 2005), din care 1,0 milioane ha în China. În cele două Americi suprafaţa este de circa un sfert de milion ha. În Europa se cultivă pe 333 mii ha, din care în Italia 48 mii ha şi Franţa 101 mii ha. La noi în ţară bobul a fost introdus de celţi şi slavi; în prezent, se cultivă pe suprafeţe reduse, prin grădini în jud. Suceava, iar în cultura de câmp pe circa 1.000 – 2.000 ha.

4.8.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri Sistematică. Bobul face parte din tribul Vicieae genul Vicia. Specia

cultivată, Vicia faba L. (sin. Faba vulgaris Mur.) este împărţită în două subspecii: paucijuga şi eu-faba. Ssp. eu-faba se împarte, după însuşirile morfologice, în special după dimensiunile şi forma boabelor, în trei varietăţi: minor Beck (MMB de 400 - 650 g); aequina Pers (MMB de 650 - 800 g) şi major (MMB de 800 - 1.200 g). Bobul este originar din zona Mării Caspice, iar “bobuşorul” (var. minor) din Bazinul Mediteranean.

Soiuri. La noi în ţară se cultivă mai multe populaţii din var. minor (bob mic sau „bobuşor) şi aequina (bob mijlociu), iar prin grădini, din var. major – bob mare. Din anul 1984 este omologat soiul de bob mic Cluj 84, la care puritatea biologică este menţinută de Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca. Din var.major s-au introdus în cultură soiurile Montana (2000) şi Moldoviţa (2004) create la SCDA Suceava.

4.8.1.5. Particularităţi biologice Bobul (fig. 4.23, după GH. BÎLTEANU, 1998) cere o temperatură

minimă de germinaţie de 3 - 4°C.

296

Rădăcina este de tipul II, având pivotul principal bine dezvoltat şi multe ramificaţii. Nodozităţile se formează, în proporţie de peste 75%, până la adâncimea de 12 cm (SANDA CERNEA, 1974).

Tulpina este cu patru muchii, fistuloasă, înaltă de 100 - 150 cm, slab ramificată.

Frunzele sunt paripenate, cu 2 - 3 perechi de foliole mari, eliptice. Stipelele sunt ovoid-lanceolate, mari, adeseori cu secreţii nectarifere extraflorale, fiind căutate de afide.

Fig. 4.23. Bobul

A - tipuri de seminţe (1 – bob mic; 2 - bob mijlociu; 3 - bob mare); B - sămânţa (h - hil; r - radicelă);

C - bob în procesul de germinaţie (c - cotiledon; f - frunze primare; r - rădăcina primară; e - epicotil);

D - plantula (s - sămânţă; e - epicotil; f - frunze primare inferioare); E - plantă inflorită.

Florile sunt grupate, câte 3 - 6, în raceme. Pe o plantă se formează 36 - 43

flori la var. minor şi 37 - 49 la var. aequina, dispuse pe primele şapte etaje (peste 70%), în special pe etajele 2 - 5. Procentul de legare este cuprins între 11 – 20%, fiind dependent, în special, de condiţiile climatice din perioada legării (SANDA CERNEA, 1974). Polenizarea este autogamă dar alogamia este frecventă mai ales în regiunile sudice.

Fructele (păstăile) sunt de 5 - 10 cm lungime, devenind negre la maturitate, datorită oxidării tirozinei existentă în pericarp. Din păstăile legate, doar 66 - 67% ajung la maturitate; celelalte cad după fecundare. În păstaie sunt:3 - 5 seminţe de forme şi mărimi diferite.

297

Din cercetările efectuate la Cluj-Napoca s-a constatat că “bobuşorul” dă producţii mai constante decât bobul mijlociu, chiar şi în anii mai nefavorabili, datorită mai bunei fructificări a primelor şapte etaje de flori.

Perioada de vegetaţie la bobul mijlociu este de circa 130 zile, din care 50 de zile de la semănat la apariţia florilor, apoi încă 20 zile până la formarea păstăilor şi circa 60 zile de la formarea păstăilor la maturitate. În anii mai secetoşi şi cu temperaturi mai ridicate, perioada de vegetaţie a bobului este mai scurtă.

4.8.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol Bobul necesită un climat umed şi răcoros, suma de grade fiind, după

unele date, de circa 1.800°C. Din cercetările de la Cluj-Napoca reiese că, pentru “bobuşor”, suma de grade a fost de 2.140 – 2.616°C, iar pentru bobul mijlociu 2.196 – 2.592°C, fiind variabilă de la an la an. Plantula suporta îngheţuri până la -5°C, iar pe parcursul perioadei de vegetaţie cere temperaturi moderate. La înflorire, temperatura optimă este de 15 - 20°C. Cerinţele faţă de apă sunt ridicate, bobul fiind sensibil la secetă, în special la înflorire (cad florile). Coeficientul de transpiraţie este de 400 – 1.100. În zonele secetoase intervine atacul mai accentuat al afidelor, ducând la scăderea simţitoare a producţiei.

Solurile favorabile pentru bob sunt cele luto-argiloase, fertile, cu reacţie neutră sau uşor alcalină. La pH sub 6 planta şi sistemul simbiotic suferă, producţiile fiind mai mici. Solurile mai grele, argiloase şi mai umede sunt valorificate de bob dacă sunt structurate, iar pe solurile nisipoase se poate cultiva numai dacă apa freatică este la circa 1 m, sau într-un regim de ploi bogat.

4.8.1.7. Zone ecologice Zonele în care bobul întâlneşte aceste condiţii în ţara noastră sunt: Podişul

şi Depresiunile Transilvaniei şi subcarpaţii Moldovei. 4.8.2. Tehnologia de cultivare a bobului 4.8.2.1. Rotaţie Bobul se seamănă după orice cultură, cu excepţia leguminoaselor. În zona

de cultură de la noi se poate semăna după cereale, in pentru fibre, sfeclă sau cartofi. După bob se pot cultiva toate plantele, cu excepţia leguminoaselor.

4.8.2.2. Fertilizare Pentru fiecare chintal de seminţe, plus paiele ce revin, bobul consumă: 6

kg N, 1,5 kg P2O5, 4,4 kg K2O, 2,1 kg CaO etc. Ţinând cont de zona de cultură şi perioada de vegetaţie mai lungă, bobul reacţionează bine şi la aplicarea gunoiului de grajd. Gunoiul se aplică în doze moderate (15 - 20 tone/ha), pe soluri foarte sărace, podzolite. Obişnuit, gunoiul de grajd se aplică numai plantei

298

premergătoare, bobul valorificând efectul îngrăşământului organic în anul al doilea de la aplicare.

Bobul reacţionează favorabil la fertilizarea cu fosfor şi potasiu, uneori şi la azot, după cum rezultă din unele experienţe efectuate în Anglia, Cehoslovacia, Germania, Rusia şi România (V. MLESNIŢĂ, 1986).

Prin aplicarea microelementelor (molibden, bor, cupru etc.), ca şi la alte leguminoase, se obţin sporuri de producţie pe soluri cu carenţe în aceste elemente.

4.8.2.3. Lucrările solului

Sunt aceleaşi ca şi cele pentru mazăre şi alte plante semănate în prima urgenţă.

4.8.2.4. Sămânţa şi semănatul Pentru semănat, puritatea seminţelor de bob trebuie sa fie peste 97%, iar

germinaţia peste 85%. Este indicat să se facă tratamentul seminţelor cu Nitragin. Perioada de semănat este în prima urgenţă, când solul are 4 - 5°C. Astfel,

pentru germinaţie se foloseşte mai bine umiditatea din zăpezi; plantele scapă de atacul afidelor şi ajung la maturitate mai devreme.

Densitatea la semănat este de 40 - 60 plante pe m2. Distanţa dintre rânduri influenţează mai puţin producţia, putându-se

semăna în rânduri apropiate (15 cm) în soluri neîmburuienate sau dacă se erbicidează, iar pe terenuri relativ îmburuienate se vor adopta rânduri simple la 50 - 60 cm sau benzi la 60/15 cm, pentru a se putea prăşi. Mai răspândit este semănatul în rânduri simple la 50 - 60 cm (uneori 70 cm), pentru a se putea prăşi.

Adâncimea de semănat este de 6 - 8 cm, în funcţie de textura şi umiditatea solului.

Cantitatea de sămânţă este de 180 - 220 kg/ha la bobuşor şi 250 - 300 kg/ha, sau mai mult, la bobul mare.

4.8.2.5. Lucrările de îngrijire Constau în distrugerea crustei înainte şi după răsărire, combaterea

buruienilor şi dăunătorilor. După ce plantele au 10 cm se fac 2 - 3 praşile mecanice completate cu

praşile manuale. Buruienile din cultura bobului se pot combate prin aplicarea erbicidelor

antigramineice: Treflan (3 - 4 l/ha), Eptam 6E (6 - 8 l/ha) sau Eradicane 6E (6 - 8 l/ha) încorporate în sol o dată cu pregătirea terenului. După răsărirea plantelor de bob se poate aplica Dikotex (1,5 - 2 l/ha) + Fusilade (2 l/ha).

Pentru combaterea gărgăriţei (Bruchus rufimanus), a păduchelui negru (Aphis fabae) şi a altor dăunători se fac tratamente în faza de ofilire a primelor inflorescenţe, rezultate mai bune obţinându-se cu Melipax 30 kg/ha etc.

299

4.8.2.6. Recoltare Maturizarea bobului fiind eşalonată, uneori în peste 20 de zile, recoltarea

se face în două faze: când 2/3 din păstăi sunt mature (s-au înnegrit), se taie plantele cu coase sau cu secerători, iar după 2 - 4 zile (după uscare) se treieră. Recoltatul se poate face şi direct cu combina, când 90% din seminţe au ajuns la maturitate. La combină se fac adaptările necesare recoltării bobului. La noi în ţară producţiile sunt variabile, în funcţie de condiţiile de cultură: în zonele favorabile se obţin producţii de peste 20 q/ha. Raportul seminţe-vreji este de 1:1,5. La păstrare se iau aceleaşi măsuri ca şi la celelalte leguminoase.

4.9. LATIRUL 4.9.1. Importanţă. Biologie. Ecologie 4.9.1.1. Importanţă Este folosit în alimentaţia animalelor ca nutreţ verde, fân, singur sau în

amestec cu cereale, iar boabele se administrează sub formă de nutreţ concentrat. Boabele se mai folosesc şi în obţinerea unor cleiuri de calitate superioară, folosite în industriile aviatică, textilă, de furnire etc.

4.9.1.2. Compoziţie chimică Boabele de latir conţin în medie 24,5% proteină; 53,5% substanţe

extractive neazotate; 2,1% grăsimi; 4,3% celuloză etc. Tulpinile şi păstăile au un conţinut de 7 - 10% proteină, reprezentând un furaj destul de valoros.

4.9.1.3. Răspândire Latirul se cultivă pe circa 500 mii ha pe glob, din care cea mai mare parte

în India. La noi în ţară se cultivă în zona de stepă pe câteva sute de ha, fiind rezistent la secetă.

4.9.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri Latirul face parte din tribul Vicieae, genul Lathyrus, care cuprinde

numeroase specii perene şi anuale, cultivată fiind specia Lathyrus sativus L. Originea speciei cultivate, după DE CANDOLLE (citat de V. VELICAN,

1972), ar fi forma spontană din Asia Mică. La noi în ţară se cultivă populaţii locale, făcându-se încercări şi cu unele

soiuri de import.

300

4.9.1.5. Particularităţi biologice Latirul germinează la minimum 2 - 3°C. Răsărirea este hipogeică.

Rădăcina este de tipul II. Tulpina este de 40 - 80 cm, ramificată, muchiată, aripată, târâtoare. Frunzele sunt paripenate, cu o pereche de foliole lanceolate şi stipele dezvoltate. Florile sunt grupate în raceme scurte, câte 2 -3, albe sau colorate, iar fecundaţia este autogamă. Fructul este rombic, de 2 - 3 cm, comprimat, aripat, cu 2 - 5 seminţe unghiulare, albe sau colorate.

4.9.1.6. Cerinţe faţă de cliznă şi so1

Latirul are pretenţii moderate faţă de climă, fiind puţin pretenţios la temperatură şi umiditate. Ca plantulă suportă îngheţuri de -8°C; ulterior devine mai sensibil. Suma de grade este de circa 1.800°C. Suportă seceta, după care plantele îşi reiau creşterea, depăşind, din acest punct de vedere, celelalte leguminoase. Reuşeşte pe aproape toate tipurile de sol, exceptând cele umede şi răcoroase şi cele nisipoase. Valorifică mai bine ca alte plante solurile cu un anumit grad de sărăturare şi cele calcaroase, convenindu-i reacţia uşor alcalină.

4.9.1.7. Zonare

La noi in ţară, după cum s-a arătat, latirul se cultivă în sud-estul ţării, valorificând zonele cele mai secetoase.

4.9.2. Tehnologia de cultivare a latirului 4.9.2.1. Rotaţie

Latirul se poate cultiva după orice plantă, cu excepţia leguminoaselor. Amplasarea în rotaţie nu constituie o problemă, având în vedere suprafeţele mici cultivate. Este o bună premergătoare pentru toate plantele, putându-se cultiva după el şi grâul de toamnă. În India se cultivă în amestec cu grâul, de care se separă uşor la treierat. (V. VELICAN, 1972).

4.9.2.2. Fertilizare Cerinţele fată de elementele nutritive ale latirului sunt similare cu cele ale

mazării, deci fertilizarea se face după aceleaşi reguli. 4.9.2.3. Pregătirea terenului Cuprinde aceleaşi lucrări ca şi pentru alte plante semănate în prima

urgenţă.

301

4.9.2.4. Sămânţa şi semănatul Sămânţa trebuie să aibă puritatea peste 96%, iar valoare germinativă peste

80%. Semănatul se face în urgenţa întâi (la 3 - 4°C în sol), cel mai târziu până

la sfârşitul lunii martie. Densitatea de semănat este de 80 - 100 boabe germinabile/m2. Se

seamănă în rânduri apropiate (12 - 15 cm), la adâncimea de 5 - 6 cm. Cantitatea de sămânţă este de 120 - 160 kg/ha.

4.9.2.5. Lucrările de îngrijire Sunt ca şi cele pentru mazăre, mai puţin erbicidarea.

4.9.2.6. Recoltare Recoltarea se face când 2/3 din păstăi s-au îngălbenit, în aceleaşi condiţii tehnice arătate la mazăre. Producţiile oscilează între 10 – 20 q/ha. Pentru păstrare, se vor lua aceleaşi măsuri ca şi la alte leguminoase.

4.10. ARAHIDELE

4.10.1. Importanţă. Biologie. Ecologie 4.10.1.1. Importanţă

Arahidele ocupă locul al 3-lea în producţia mondială de ulei, obţinându-se peste 3 milioane tone ulei anual, cultura situându-se după soia, floarea-soarelui şi înaintea bumbacului. Uleiul de arahide este folosit în alimentaţie, în industria conservelor, a margarinei, iar cel depreciat, la săpunuri etc. Uleiul de arahide are o bună valoare alimentară (are un conţinut bogat în vitamina B1 etc.), însă la o păstrare necorespunzătoare râncezeşte uşor. După extragerea uleiului şrotul şi turtele se folosesc în prepararea halvalei, ciocolatei etc., iar seminţele întregi se consumă prăjite sau în diferite preparate culinare. Ca furaj, se folosesc uneori turtele şi şroturile, fiind bogate în proteină. Tulpinile conţin circa 10% proteine, fiind folosite ca nutreţ grosier.

4.10.1.2. Compoziţie chimică

302

Din determinări făcute la soiurile cultivate în ţara noastră, conţinutul seminţelor în grăsimi a fost de 54 – 56%, iar cel proteic de 19 - 21% (L. POP şi colab., 1986 etc.).

Extragerea uleiului se face la rece sau la cald. Cel extras la rece, deşi cantitativ mai puţin este de calitate superioară. Făina după presare la rece, conţine încă circa 8% ulei, 47,6% proteină, 23,0% substanţe extractive neazotate şi 4,8% substanţe minerale.

4.10.1.3. Răspândire Pe glob, arahidele se cultivă pe 25,2 milioane ha cu 1475 kg/ha (FAO

2005), suprafaţa cea mai mare fiind în Asia (din care India 6,7 milioane ha, Sudan 1,9 milioane ha, China 4,8 milioane ha) şi Africa (Nigeria 2,8 milioane ha). Mare exportatoare de ulei de arahide este Senegalul, urmat de Nigeria, Sudan etc. Europa cultivă circa 11 mii ha, în ţările sudice.

La noi în ţară se cultivă pe suprafeţe restrânse în sudul ţării, de-a lungul Dunării.

4.10.1.4. Sistematică. Soiuri Arahidele fac parte din tribul Hedysareae, genul Arachis. Specia

cultivată, Arachis hypogaea L., cuprinde două subspecii: ssp. fastigiata Waldr., cu port erect (50 - 70 cm) şi flori grupate la baza tulpinii principale (cultivată în Brazilia şi coastele Oceanului Atlantic) şi ssp. procumbens Waldr., cu tulpină târâtoare şi perioada de vegetaţie mai lungă (cultivată în Peru şi pe coastele Oceanelor Pacific şi Indian).

Arahidele sunt originare din zona tropicală şi subtropicală a Americii de Sud şi sunt răspândite în zonele cu climat cald.

La noi se cultivă soiuri timpurii cu cerinţe termice reduse. În prezent, sunt omologate soiurile Venus (1999), Solar (1997) , Dăbuleni (din 1997), Viorica (din 1997). Pentru soiurile Dăbuleni şi Viorica, puritatea biologică este realizată de S.C.C.C.P.N. Dăbuleni, iar pentru Venus şi Solar, Universitatea din Craiova.

4.10.1.5. Particularităţi biologice Arahidele (fig. 4.24). GH. BÎLTEANU, 1998) sunt plante anuale, cu

rădăcină pivotantă de tipul II, tulpină erectă sau culcată, frunze paripenate cu 2 perechi de foliole.

303

Florile apar la 25 - 30 zile de la răsărire, sunt mici, galbene sau portocalii, solitare sau grupate câte 2 - 4 în inflorescenţe. Planta are două tipuri de flori: unele ce se deschid, cu corola vizibilă la polenizare şi altele ce nu se deschid, dispuse la baza tulpinii şi pe porţiunea subterană, la care polenizarea se face cu floarea închisă.

Fecundaţia este autogamă. După fecundaţie baza ovarului are o creştere rapidă (5 - 20 cm), formând o prelungire - organ numit ginofor. Acesta poartă ovarul şi pătrunde în sol (circa 10 cm), unde se dezvoltă fructul. La florile situate în partea superioară a tulpinii, la care ginoforul nu ajunge cu ovarul până la sol, fructul nu se dezvoltă. Fructul (format în sol) se acoperă cu o micoriză ecototrofă, care-l protejează de uscăciune.

Fructul este o păstaie indehiscentă, de forma unei gogoşi de vierme de mătase, cu 1 - 5 seminţe (reprezentând 65 – 75% din masa fructului). O plantă formează, în condiţiile ţării noastre, până la 250 de flori şi 25 - 30 de fructe (care reprezintă 5 - 15% din numărul florilor); în zonele favorabile de cultură, poate forma până la 500 - 700 fructe pe plantă.

4.10.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol. Arahidele au cerinţe foarte ridicate faţă de căldură. Temperatura minimă

de germinaţie în sol este de 12 - 13°C. Înfloresc la 20°C, iar pe perioada de vegetaţie suportă temperaturi de 35 - 40°C. La o temperatură medie zilnică de 12°C încetează depunerea substanţelor în bob. În perioada de vegetaţie (120 zile soiurile extratimpurii şi 200 zile cele târzii), suma de grade este de 3.000 – 4.000°C sau chiar mai mult. Cerinţele la umiditate sunt mai mari până la înflorit. În zona subtropicală, cu evaporaţie intensă, se obţin producţii bune numai dacă în primele trei luni de vegetaţie cad circa 500 mm precipitaţii. În condiţiile ţării noastre, cu evaporare mai redusă în mai-iunie, sunt suficiente 250 mm. Ploile abundente reduc regimul termic, scad producţia şi întârzie maturizarea fructelor.

Solurile uşoare sau chiar nisipoase, care permit pătrunderea ginoforilor şi dezvoltarea fructelor, cu reacţie neutră spre alcalină (pH 6,5 - 7,5), sunt cele mai favorabile pentru această plantă.

Arahidele se cultivă în zonele tropicale şi subtropicale, însă prin ameliorare s-au creat soiuri timpurii care se maturizează până aproape de paralela 44° latitudine nordică. Mai la nord sau mai la sud de zona tropicală fructele rămân mai mici şi mai sărace în ulei. În ţara noastră arahidele se pot cultiva numai în zonele sudice, cu condiţiile termice cele mai ridicate (Zimnicea, Turnu Măgurele) şi pe nisipurile din Oltenia (în condiţii de irigare).

Fig. 4.24. Alune de pământ

A – planta; B - fructe.

304

4.10.2. Tehnologia de cultivare a arahidelor 4.10.2.1. Rotaţie Arahidele se pot cultiva după orice plantă, iar ele sunt bune

premergătoare pentru culturile (cerealele) de primăvară. Se pot cultiva pe acelaşi teren după 2-3 ani.

4.10.2.2. Fertilizare Se face cu 10 - 15 tone/ha gunoi de grajd (bine descompus), la care se

adaugă îngrăşămintele fosfatice şi, eventual, potasice. Se poate face şi fertilizarea numai cu îngrăşăminte minerale. În ţara noastră, se recomandă doze de N50P50 anual.

4.10.2.3. Lucrările solului.

Toamna se face arătura adâncă, iar primăvara pregătirea patului

germinativ ca şi pentru alte plante semănate târziu. Ultima lucrare trebuie să nu se facă mai adânc de 8 - 10 cm, pentru ca ginoforii să nu pătrundă la adâncime prea mare, fapt care ar întârzia maturizarea şi ar reduce numărul fructelor formate.

4.10.2.4. Sămânţa şi semănatul Se folosesc seminţe din anul precedent, descojite (sau fructe rupte în

două), cu 2 - 3 zile înainte de semănat. Semănatul se face când temperatura solului ajunge la 14 - 15°C. Densitatea optimă este de 8 - 12 plante/m2, iar distanţa între rânduri de 50 - 60 cm, iar pe rând la 16 - 20 cm. Semănatul se face la adâncimea de 5 - 6 cm. Cantitatea de sămânţă este de 35 - 50 kg/ha la seminţele mici, 60 - 70 kg/ha la seminţele mari şi 100 – 120 kg/ha la păstăi. Semănatul se face cu semănători universale, ca cea de porumb (SPC-6) sau manual (pe suprafeţe mici).

4.10.2.5. Lucrările de îngrijire Obişnuit se fac 3 - 4 prăşile, când se execută rărirea şi 2 - 3 muşuroiri,

pentru a favoriza pătrunderea ginoforului. Pentru combaterea buruienilor pe cale chimică se folosesc erbicidele Treflan (4 -5 l/ha) sau Lasso (8 - 10 l/ha), încorporate în sol înainte de semănat, iar în perioada de vegetaţie Basagran (2 - 3 l/ha) sau Flex (1 - 1,5 l/ha).

Viermii albi, care pe nisipurile Olteniei produc pagube mari (consumă rădăcinile şi fructele), se combat cu Lindatox 3, în doză de 60 kg/ha, încorporat prin arătură.

Irigarea pe nisipurile din sudul Olteniei se face prin circa 8 udări cu 300 - 350 m3/ha fiecare, iar pe cernoziomuri prin 3 - 5 udări cu norme de 400 - 500 m3/ha.

305

4.10.2.6. Recoltare Se recoltează la maturitatea deplină, înainte de venirea brumelor, prin

smulgere manuală, cu sapa şi prin procedeele folosite la recoltarea cartofilor. Urmează uscarea fructelor pe capre sau suporţi improvizaţi, apoi desprinderea fructelor cu mâna sau cu batoze speciale. În ţările mari cultivatoare se folosesc combine speciale de recoltat.

Producţiile sunt foarte variabile, de la 4 - 5 q/ha la 30 - 40 q/ha în zone foarte favorabile. La noi s-au obţinut până la 10 - 20 q/ha. Păstrarea se face la 14% umiditate. La recoltare păstăile au un conţinut ridicat de apă (circa 40%), astfel că uscarea este obligatorie, la temperaturi de 50 - 60°C pentru arahidele de consum şi sub 50°C pentru cele de sămânţă.

4.11. FASOLITA

4.11.1. Importanţă. Biologie. Ecologie 4.11.1.1. Importanţă Fasoliţa a fost luată în cultură în Africa Centrală, unde se întâlneşte

spontan. A fost cultivată apoi în Asia Mică şi Orientul Apropiat, de unde a ajuns în Europa, fiind cultivată de greci şi romani (N. ZAMFIRESCU, 1965). Fasoliţa s-a cultivat în Europa până când a fost adusă fasolea comună (Ph. vulgaris) din America, mai productivă şi cu cerinţe termice mai reduse, căreia fasoliţa “i-a cedat acesteia numele, locul în cultură şi consum, retrăgându-se într-un anonimat” (V. VELICAN, 1972). În Europa Central - Estică se mai menţine în cultură în trei zone: nisipurile din sudul Olteniei, masivul nisipos din estul Ungariei şi nisipurile din sudul Ucrainei (A. ZĂVOI, 1968).

4.11.1.2. Compoziţie chimică Seminţele de fasoliţă conţin în medie 26,0% proteina; 1,6% grăsimi;

52,0% substanţe extractive neazotate şi 4,0% celuloză. Fasoliţa se remarcă printr-un conţinut mai scăzut de celuloză, fierbere mai rapidă şi digestibilitate mai mare decât fasolea şi alte leguminoase.

Are aproximativ aceleaşi utilizări ca şi fasolea, în plus se foloseşte şi ca îngrăşământ verde pe nisipuri sau ca furaj (păşune, masă verde, fân sau însilozată).

4.11.1.3. Răspândire Pe glob a rămas în cultură în câteva zone cu condiţii de climă mai aride,

unde s-a impus faţă de fasole, pe circa 1,3 milioane ha, din care cea mai mare

306

parte în Asia (China cu 1,16 mil.ha) etc. . La noi în ţară se cultivă pe câteva zeci de hectare, pe nisipurile Olteniei.

4.11.1.4. Sistematică. Soiuri Cultivată este specia Vigna sinensis

L., ce cuprinde mai multe varietăţi. Din 1976 este zonat soiul Jiana (T-

1), var. sinensis, cu talia de 40 - 60 cm, MMB 180 g, proteină 25 - 26,4%, perioada de vegetaţie 99 - 118 zile, rezistent la boli. S-au mai introdus în cultură soiurile Aura (1997) şi Ofelia (1998), menţinător fiind Staţiunea Dăbuleni.

4.11.1.5. Particularităţi biologice Fasoliţa (fig. 4.25, după GH. BÎL-

EANU, 1998) are germinaţia epigeică, rădăcina pivotantă profundă şi puternic ramificată, tulpina cu forme oloage sau volubile, frunzele ca la fasole dar glabre, florile grupate câte 2 - 3, de culoare albă sau violacee. Păstaia este îngustă şi lungă (8 - 15 cm), cu 7 - 10 seminţe. Fasoliţa are seminţe cu hilul excentric, MMB de 100 - 200 g, 6 - 12% coji şi culori diferite, în funcţie de biotip.

4.11.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol Fasoliţa are pretenţii termice ridicate, germinând la minimum 12°C.

Constanta termică este de circa 1960°C, în 95 - 100 zile. Cerinţele faţă de sol sunt reduse, fasoliţa putând valorifica terenurile

sărace, nisipoase şi chiar nisipurile zburătoare. 4.11.1.7. Zone de cultură La noi sunt nisipurile Olteniei, unde realizează producţii de peste 8 q/ha,

depăşind cu 50% fasolea (L. POP şi colab., 1986 etc.). 4.11.2. Tehnologia de cultivare a fasoliţei 4.11.2.1. Rotaţie Nu are pretenţii faţă de planta premergătoare, fiind amplasată în rotaţie cu

plante din zona ei de cultură. 4.11.2.2. Fertilizare

Fig. 4.25. Fasoliţa (Vigna sinensis L.)

307

Pe solurile nisipoase, fertilizarea se face cu îngrăşăminte organice, circa 20 t gunoi de grajd la ha, sau cu îngrăşăminte minerale (N32P32K48) administrate pe panta inferioară a dunelor sau pe interdune. Pe dună, îngrăşămintele chimice, în anii deficitari în precipitaţii (în iulie şi august), au influenţat negativ producţia (A. ZĂVOI, 1967).

4.11.2.3. Lucrările solului Sunt, în general, aceleaşi ca şi pentru fasole. 4.11.2.4. Sămânţa şi semănatul Sămânţa trebuie să fie pură şi cu valoare germinativă bună (peste 90%).

Semănatul se face când solul are 12°C, în rânduri simple la 50 - 70 cm, în benzi (70/15 cm), la 5 - 8 cm adâncime. Densitatea de semănat este de 20 - 25 plante/m2, folosind pentru producţia de boabe 40 - 50 kg sămânţă la ha. Pentru furaj sau îngrăşământ verde se seamănă mai des, folosindu-se 60 - 70 kg sămânţă/ha.

4.11.2.5. Lucrările de îngrijire şi recoltatul Sunt, în general, aceleaşi ca şi pentru fasole. Producţia de boabe ajunge la

16 q/ha, depăşind mult fasolea şi alte leguminoase, în zona ei de cultură (nisipurile Olteniei).

PLANTE OLEAGINOASE 5.1. GENERALITĂŢI 5.1.1. Importanţă, suprafeţe, răspândire.

Speciile care posedă însuşirea de a acumula sub formă de substanţe de rezervă grăsimi (uleiuri) au primit denumirea de plante uleioase (sau oleaginoase). În această grupă sunt cuprinse specii aparţinând la diferite familii botanice, unele fiind arborescente (măslinul, palmierul de ulei, cocotierul), iar

308

altele sunt anuale, ierboase (floarea-soarelui, rapiţa, ricinul, inul de ulei, soia, arahidele, macul, muştarul, şofrănelul, dovleacul ş.a.). Pe glob, plantele oleaginoase se cultivă pe o suprafaţă ce depăşeşte 145 milioane ha (inclusiv soia şi arahidele).

Producţia mondială de uleiuri vegetale este de peste 56 milioane tone, din care mai mult de 43 milioane tone se folosesc în alimentaţie.

Necesarul omenirii pentru uleiurile alimentare este de circa 75 milioane tone, diferenţa urmând a fi asigurată prin grăsimi animale.

În România s-au cultivat cu plante oleaginoase, în 1989, peste 1 milion ha, suprafaţă care, în prezent, s-a diminuat (deşi a crescut suprafaţa cultivată cu floarea-soarelui), datorită reducerii suprafeţelor cultivate cu soia.

Uleiurile vegetale sunt deosebit de importante în alimentaţie, datorită puterii calorice ridicate, a gustului, mirosului şi culorii plăcute, a conţinutului în acizi graşi nesaturaţi.

În industrie, uleiurile vegetale sunt folosite la fabricarea margarinei şi a diferitelor conserve, în industria săpunului, a lacurilor, vopselelor etc.

În alimentaţie sunt apreciate uleiurile puţin sicative, deci cele cu indicele de iod mic, iar în industria lacurilor şi vopselelor sunt valoroase, cele sicative, cu indicele iodic mare (indicele de iod reprezintă numărul de grame de iod fixat de 100 g ulei).

În tabelul 5.1. este prezentată clasificarea uleiurilor vegetale după indicele iod.

Pe lângă grăsimi, seminţele plantelor oleaginoase au şi un conţinut ridicat în proteine (tab. 5.2., după GH. BÎLTEANU, 1994), fapt care conferă şroturilor o ridicată valoare furajeră.

Conţinutul de ulei şi proteine, cât şi indicele de iod diferă mult de la o specie la alta şi chiar de la un soi la altul şi sunt influenţate de condiţiile pedoclimatice şi tehnologia de cultivare. Cele mai apreciate oleaginoase sunt cele la care uleiurile se extrag uşor la rece.

Tabelul 5.1.

Clasificarea uleiurilor vegetale după indicele iod. Cultura Indicele de iod Categoria

Perila 181 – 206 Lalemanţia 162 – 203 In 168 – 192 Cânepă 140 – 169 Uleiuri sicative Mac 131 – 143 Floarea – soarelui 119 – 144 Soia 107 – 137 Uleiuri semisicative Şofrănel 115 – 155 Susan 103 – 112 Bumbac 101 – 117 Rapiţă 94 – 112

309

Arahide 90 – 103 Ricin 81 – 86 Uleiuri nesicative Măslin 78 – 95

Sicative – cu indicele de iod peste 140; Semisicative cu indicele de iod 100-140; Nesicative – cu indicele de iod sub 100.

Tabelul 5.2. Conţinutul de ulei şi proteine (% din s.u.) în seminţele câtorva plante oleaginoase.

Specia Ulei Proteine Floarea – soarelui 50,8 16,2 In pentru ulei 46,5 23,4 Rapiţă 45,7 23,8 Ricin 52,3 17,6 Arahide 54,5 25,8

5.2. FLOAREA-SOARELUI

5.2.1. Importanţă. Biologie. Ecologie

5.2.1.1. Importanţă

Floarea-soarelui este una dintre cele mai importante plante uleioase cultivate pe glob (13% din producţia mondială de ulei) şi cea mai importantă plantă uleioasă pentru România. Uleiul extras din achenele de floarea-soarelui este semisicativ şi se caracterizează prin culoare, gust şi miros plăcute, conţinut ridicat în vitamine (A, D, E, K) şi substanţe aromatice; în plus, uleiul de floarea-soarelui se conservă foarte bine pe perioadă îndelungată.

Uleiul de floarea-soarelui este unul dintre cele mai bine echilibrate sub aspectul acizilor graşi pe care îi conţine. El este utilizabil atât "la rece" cât şi gătit şi este bogat în acid linoleic - acid gras esenţial pentru alimentaţia umană.

Uleiul se extrage uşor prin presare, randamentul normal la extracţie fiind de circa 45%. La un hectar cultivat cu floarea-soarelui se pot obţine, la nivelul producţiilor actuale, între 900 şi 950 kg ulei, planta fiind astfel foarte economică; ca urmare, floarea-soarelui poate asigura necesităţile ţării în ulei alimentar (şi, parţial, industrial), putându-se realiza anual şi disponibilităţi pentru export (V. BÂRNAURE, 1991).

În afară de folosirea directă în alimentaţie, uleiul de floarea-soarelui este întrebuinţat în industria conservelor şi a margarinei. Uleiul mai poate fi folosit pentru obţinerea acidului oleic necesar în industria lânii, a săpunurilor, ca adjuvant în fabricarea pesticidelor, ca ulei fiert pentru vopseluri.

Fosfatidele rezultate în timpul procesului de extragere a uleiului permit fabricarea pe scară largă a lecitinei, mult apreciată în industria alimentară: în panificaţie, la prepararea ciocolatei, a prăjiturilor, a mezelurilor.

310

Deşi preţul său este destul de ridicat, prin comparaţie cu uleiul de soia, ceea ce ar limita utilizarea ca ulei industrial, proprietăţile sale îl fac apt pentru o gamă largă de aplicaţii tehnologice (industriale). Astfel, are un indice iodic moderat, conţinut ridicat în acid linoleic şi concentrare scăzută în acid linolenic, astfel că poate fi folosit pentru fabricarea de vopsele albe. Poate servi pentru producerea de lacuri speciale, răşini şi pentru numeroase utilizări în scopuri energetice.

Turtele de floarea-soarelui se situează printre cele mai valoroase, având în vedere: conţinutul ridicat în substanţe proteice (45 - 55%) şi bogăţia acestora în metionină; prezenţa în cantitate mare a vitaminelor complexului B; floarea-soarelui conţine mai multă riboflavină decât soia sau arahidele; are un mai bun echilibru fosfo-calcic, comparativ cu turtele de altă provenienţă. Conţinutul ridicat în celuloză limitează folosirea lor la furajarea monogastricelor; turtele provenite din seminţe decorticate nu prezintă acest inconvenient.

Prin prelucrarea miezului de floarea-soarelui se pot obţine făină, concentrate şi izolate proteice. Încorporarea a 8 - 15% făină de floarea-soarelui în făina de grâu sporeşte densitatea aluatului şi reduce volumul acestuia. În industria mezelurilor, concentratele de floarea-soarelui pot fi incluse în carne în proporţie de până la 25%; acestea pot fi folosite şi în industria laptelui.

Seminţele de floarea-soarelui pot fi consumate direct (seminţe prăjite), modalitate de consum mai larg răspândită în SUA, ţările scandinave, unele ţări mediteraneene şi din Europa de Est. Soiurile destinate acestui scop prezintă seminţe mai sărace în grăsimi (în jur de 30 %), coji mai groase şi mai puţin aderente la miez; pe lângă aminoacizi esenţiali, bine reprezentaţi (triptofan, izoleucină, lizină), floarea-soarelui de "ronţăit" conţine mai mult fier, glucide, săruri minerale, vitamine (A, E, riboflavine şi tiamine) şi asigură în jur de 550 calorii/100 g seminţe consumate. Calatidiile (resturile de inflorescenţe) pot fi folosite ca furaj, mai ales pentru oi (conţin 7% proteine şi până la 57% glucide), apreciindu-se că au o valoare nutritivă similară cu a unui fân de calitate mijlocie (AL. VRÂNCEANU, 1974). Din cojile măcinate (pericarp) se extrag alcool etilic, furfurol, sau ele pot fi folosite pentru prepararea drojdiei furajere, un furaj proteic valoros pentru animale şi păsări.

Tulpina este foarte bogată în potasiu, şi poate fi utilizată pentru obţinerea carbonatului de potasiu sau a altor produse. Tulpinile sunt încă folosite ca sursă de căldură (local) sau în industrie, pentru fabricarea de plăci antifonice.

Floarea-soarelui este şi o excelentă plantă meliferă. În ţara noastră asigură cel mai important cules pentru familiile de albine (alături de salcâm şi tei). La un hectar de floarea-soarelui se pot obţine 30 - 130 kg miere (sau 15 - 40 kg miere/familia de albine) (după I. CÂRNU, GH. V. ROMAN, ANA-MARIA ROMAN, 1982).

Din punct de vedere agricol, este important că floarea-soarelui eliberează devreme terenul (sfârşit de august - început de septembrie), permiţând o bună pregătire a terenului pentru grâul care urmează; nu este la fel de favorabilă ca

311

soia, dar starea structurală şi de fertilitate a solului după floarea-soarelui este, în general, benefică, ceea ce face ca floarea-soarelui să fie o premergătoare bună pentru grâu.

Cheltuielile cu floarea-soarelui nu sunt prea ridicate: îngrăşare cu azot şi cu fosfor moderată, cerinţe mari faţă de potasiu, dar restituiri abundente; costurile pentru sămânţă sunt comparabile cu cele de la porumb. Floarea-soarelui se acomodează, adesea, mai bine decât porumbul, pe terenuri cu soluri de calitate medie şi suportă mai bine stress-ul hidric. În plus, pentru lucrările din tehnologia de cultivare (semănat, prăşit, recoltare etc.) floarea-soarelui nu necesită un echipament agricol specializat (fermele producătoare de cereale păioase şi porumb, de exemplu, posedă echipamentul necesar). Totodată, calendarul lucrărilor agricole: pregătirea terenului, semănatul, combaterea chimică a buruienilor, recoltatul se pot realiza fără să stânjenească lucrările destinate celorlalte culturi agricole.

Dintre inconvenientele florii-soarelui se menţionează: sensibilitatea la boli, care impune restricţii foarte serioase în rotaţie, fiind excluse monocultura şi revenirea pe acelaşi teren mai devreme de 6 ani; dificultăţile de amplasare după multe plante cu care are boli sau dăunători comuni; consumul mare de apă şi elemente nutritive din sol, ceea ce impune fertilizarea culturilor postmergătoare, prin aplicarea de doze mai mari de îngrăşăminte.

5.2.1.2.Răspândire

În anul 1931, N. VAVILOV a situat originea florii-soarelui în partea de

nord a Mexicului şi în statele americane Colorado şi Nebraska. Descoperirile arheologice din America de Nord au relevat prezenţa de achene şi porţiuni de calatidii de floarea-soarelui, îndeosebi în statele Colorado şi New Nexico. După unele evaluări cu carbon 14, se estimează că unele resturi decoperite datează de la anii 2.600 î.Ch.

Se pare că indienii din New Mexico cultivau această plantă şi o foloseau în alimentaţie, pentru fabricarea uleiului şi pentru consumul direct al miezurilor, ca atare sau prăjite, zdrobite şi amestecate cu alte făinuri pentru a realiza turte plate, uscate la soare.

Prin intermediul exploratorilor spanioli (probabil spre mijlocul secolului al XVI-lea), floarea-soarelui şi-a făcut apariţia în Europa. Cultivată, în principal, ca plantă ornamentală, specia s-a răspândit repede de-a curmezişul continentului (Franţa, Italia, Europa de Nord şi de Est), ca o curiozitate botanică; la sfârşitul secolului al XVI-lea, numeroase scrieri o semnalau în Belgia, Olanda, Elveţia, Germania, Anglia, ca plantă ornamentală.

În perioada următoare, cultura s-a dezvoltat, în principal, în Rusia, în zonele cu cernoziom. Primele dovezi ale extragerii uleiului de floarea-soarelui datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, dar abia între anii 1830 - 1840, seminţele de floarea-soarelui au fost prelucrate la scară industrială. La sfârşitul secolului al XIX-lea cultura ocupa deja 150.000 ha (îndeosebi în Ucraina şi

312

Kuban), pentru a atunge 1 milion de hectare la începutul secolului XX. În deceniile următoare cultura florii-soarelui a cunoscut o dezvoltare explozivă, devenind una dintre una dintre cele mai importante culturi agricole; s-a extins în ţările Europei de Est şi în Balcani, în Europa Occidentală; apoi a "retraversat" Atlanticul, pentru a deveni o cultură agricolă importantă a continentului american.

În anul 2005 (după FAO STAT Database) pe glob s-au cultivat cu floarea-soarelui 23,4 mil.ha, rezultând o producţie medie mondială de 1.310 kg boabe/ha şi o producţie globală de 30,67 mil.tone.

Ţările mari cultivatoare de floarea-soarelui sunt: SUA (1.044 mii ha şi o producţie medie de 1.681 kg seminţe/ha), Argentina (1.896 mii ha, 1.926 kg/ha), India (3.000 mii ha, 616 kg/ha), China (1.085 mii ha, 1.705 kg/ha), Turcia (480 mii ha, 1.979 kg/ha), Franţa (644 mii ha, 2.251 kg/ha), Ungaria (521 mii ha, 2.432 kg/ha), Spania (516 mii ha, 772 kg/ha), ţările fostei URSS (9.735 mii ha, din care 5.320 mii ha în Federaţia Rusă şi 3.668 mii ha în Ucraina).

În România, floarea-soarelui a fost introdusă pentru producerea uleiului, pe la mijlocul sec. XIX în Moldova; fiind principala plantă producătoare de ulei alimentar, floarea-soarelui a cunoscut un ritm de dezvoltare fără precedent (CR.HERA şi col., 1989). Cultivarea pe suprafeţe mai mari a debutat în sec.XX, cu 672 ha în 1910, ajungându-se la 200.000 ha în 1938; după al doilea război mondial suprafeţele au crescut la 416 mii ha în 1948, 496,5 mii ha 1950 şi 526,7 mii ha în perioada 1971 - 1975. În ultimii ani, suprafeţele cu floarea-soarelui au fost fluctuante, cunoscând un oarecare regres în 1990 (395 mii ha) şi ajungând la peste 700 mii ha începând cu anul 1995, ca urmare a interesului manifestat faţă uleiul de floarea-soarelui, pe piaţa internă şi la export. Trebuie subliniat că suprafeţele de peste 850 mii ha cultivate cu floarea-soarelui în ultimii 5 ani (peste 1 mil. ha în 1999 şi 2003),), justificate, fără îndoială, prin rentabilitatea ridicată a culturii, prezintă un pericol real, deoarece nu se mai poate respecta intervalul de pauză de minimum 6 ani până la revenirea culturii pe acelaşi teren, impus de regulile fitosanitare. Judeţele mari cultivatoare de floarea-soarelui sunt: Constanţa, Teleorman, Călăraşi, Dolj, Brăila, Ialomiţa, Olt, Timiş (cu peste 50 mii ha fiecare).

Producţiile medii au crescut în ultimele decenii, în legătură directă, în primul rând, cu calitatea materialului biologic pe care cultivatorii de floarea-soarelui l-au avut la dispoziţie: 360 kg/ha în perioada 1948 - 1958 (când au fost cultivate soiurile Măslinica şi Uleioasă, forme slab productive); 744 - 1.100 kg/ha în perioada următoare (când au fost introduse soiurile ruseşti Jdanov 8281 şi Vniimk 8931). Introducerea în cultură a soiului românesc Record, a însemnat un salt spectaculos de producţie, la peste 1.400 kg/ha în perioada 1966 - 1970; a urmat crearea şi introducerea în cultură a hibrizilor româneşti de floarea-soarelui, cu noi creşteri de productivitate (1.630 kg/ha în 1979 - 1981). În ultimii ani, producţiile medii s-au menţinut în jur de 1.029 - 1.323 kg/ha. În aceeaşi perioadă, producţiile totale au fost de 721 - 1.557 mii tone seminţe, iar exporturile au atins 104 - 365 mii tone seminţe şi 9-90 mii tone ulei (în anii 2000 – 2004).

313

Pe plan mondial, în perioada următoare se apreciază că suprafeţele cu floarea-soarelui vor continua să crească, însă într-un ritm mai scăzut, tendinţa generală fiind de stabilizare a suprafeţelor; aceasta este impusă, pe de o parte, de restricţiile tehnologice (ponderea în structura culturilor), iar pe de alta de performanţele productive şi calitative ale noilor hibrizi (după CR. HERA şi col., 1989).

5.2.2. Compoziţia chimică

Seminţele de floarea-soarelui conţin 33 - 56% ulei, cu valoare alimentară ridicată, conferită de prezenţa aciziilor graşi nesaturaţi, reprezentaţi în cea mai mare parte de acizii linoleic (44 - 75%, conţinut ridicat) şi oleic (14 - 43%, nivel mediu), dar şi de existenţa a mai puţin de 15% acizi graşi nesaturaţi (mai ales palmitic şi stearic) şi de lipsa aproape totală a acidului linolenic (urme - 2%), fapt ce-i conferă stabilitate şi capacitate îndelungată de conservare (tab.5.3 si 5.4, după A. BONJEAN,1986).

Tabelul 5.3 Compoziţia chimică a seminţelor şi a turtelor de floarea-soarelui (%)

Componente În achenă În miez În turte Ulei 44 - 53 58 - 69 6 - 10 Proteină brută 15 - 22 20 - 26 30 - 35 Glucide 14,5 - 15 7,5 - 9 19 - 22 Celuloză 14 - 19 4 - 5 12 - 18 Săruri minerale 3,0 - 3,5 3,5 6,5 - 7,2

Tabelul 5.4

Componenţa acizilor graşi din uleiul de floarea-soarelui (%)

Acidul gras După Swern (1969) După Bonjean (1986)

Acid palmitic (C16) 3,0 - 6,0 6,5 – 8,5 Acid stearic (C18) 1,0 - 3,0 4,5 – 5,7 Acid arahidonic (C20) 0,6 - 4,0 0,5 – 0,8 Alţi acizi graşi saturaţi 0,5 - 1,2 urme - 2,5 Total acizi graşi saturaţi 8,6 - 14,2 14,0 - 15,0 Acid oleic (C18 : 1) 14,0 - 43,0 20,0 - 25,0 Acid linoleic (C18 : 2) 44,0 - 75,0 61,0 - 68,0 Acid linolenic (C18 : 3) 2,0 Urme Total acizi graşi nesaturaţi 85,0 - 91,0 85,0 - 86,0

Din punct de vedere nutriţional, uleiul de floarea-soarelui are caracteristici excelente, mai ales prin conţinutul ridicat în acid linoleic. Acest acid gras polinesaturat este esenţial în hrana omului, deoarece organismul uman nu-l poate sintetiza.

S-a constatat că, în general, în climatele mai răcoroase (cum este climatul temperat), uleiurile conţin în jur de 70% acid linoleic, în timp ce uleiurile produse

314

la latitudinile cu temperaturi ridicate, conţin numai 30% acid linoleic (în favoarea creşterii conţinutului în acid oleic).

Uleiul de floarea-soarelui este considerat, în prezent, şi un aliment care poate participa la controlul nivelului colesterolului din sânge. El nu-şi pierde caracteristicile la prăjit, în condiţii normale de utilizare, fiind astfel unul dintre uleiurile alimentare principale.

Uleiul de floarea-soarelui conţine cantităţi mici de fosfolipide şi de ceară. Conţinutul său în steroli este inferior uleiurilor de soia şi de porumb, iar conţinutul în tocoferoli - antioxidanti importanţi - este inferior celui din soia, dar superior uleiului din arahide, rapiţă sau porumb.

Proteinele din seminţele de floarea-soarelui au valoare biologică ridicată, în compoziţia lor chimică intrând toţi aminoacizii esenţiali.

Turtele rezultate după extragerea uleiului, în cantitate apreciabilă (circa 300 kg pentru o tonă de sămânţă) conţin, în medie, 19 - 22% glucide, 6 - 10% ulei, 15 - 20% celuloză, 5 - 10% săruri minerale şi 30 - 35% proteine. Proporţia de proteine şi compoziţia acestora dau turtelor o importanţă deosebită, acestea reprezentând o sursă valoroasă de proteine pentru furajarea animalelor (bovine, porci, iepuri, păsări) (după V. BÂRNAURE, 1991).

Compoziţia chimică a turtelor de floarea-soarelui relevă, ca defecte singulare, continuţul ridicat în celuloză şi în cenuşă, care tind să reducă energia metabolizabilă; de asemenea, sunt carenţate în lizină, dar mai bogate decât turtele de soia în metionină şi cistină. Turtele obţinute din seminţe de floarea-soarelui nedecorticate sunt calitativ inferioare; acestea nu pot fi folosite ca furaj pentru crescătoriile intensive de animale. În acest scop se cer turte bine decorticate, cu 40 - 45% proteină brută şi doar 14% celuloză (tab.5.5., după A.BONJEAN, 1986).

Tabelul 5.5

Valoarea furajeră a turtelor de floarea-soarelui

Turte de floarea-soarelui Compoziţia din produsul brut din seminţe

nedecorticate din seminte

semidecorticate din seminţe decorticate

Turte de soia

Substanţe proteice totale (%) 30 37 40 46

Energie digestibilă (kcal/kg s.u.) 2.250 2.700 3.250 3.500

5.2.3. Sistematică. Origine. Soiuri şi hibrizi

Floarea-soarelui este originară din America de Nord şi aparţine ordinului Compositales (Asterales), familia Compositae (Asteraceae), subfamilia Tubuliflorae, genul Helianthus (de la grec. helios = soare, anthos = floare).

Clasificările moderne ale genului Helianthus admit existenţa a 68 specii, divizate în două grupe mari: 50 specii nord-americane (Mexic, SUA, Canada),

315

dintre care 14 aparţin secţiunii annui (din care face parte specia Helianthus annuus - floarea-soarelui) şi 36 specii aparţin secţiunii divaricati (din care face parte specia Helianthus tuberosus - topinamburul); 18 specii sud-americane cuprinse în secţiunea ciliares, majoritatea fiind arbuşti tropicali.

Formele cultivate pentru seminţe aparţin speciei Helianthus annuus L. var. macrocarpus (DC) Ckll. şi se caracterizează prin: plante anuale, monocefalice (cu o singură inflorescenţă), cu foliole involucrale mai late de 8,5 mm, cu flori galbene-portocalii şi cu fructe (achene) mari (după Al.V. VRÂNCEANU, citat de V. BÂRNAURE, 1991).

În ultimii ani, producţiile medii s-au menţinut în jur de 1.029 - 1.323 kg/ha. În aceeaşi perioadă, producţiile totale au fost de 721 - 1.557 mii tone seminţe, iar exporturile au atins 104 - 365 mii tone seminţe şi 9-90 mii tone ulei (în anii 2000 – 2004).

În etapa actuală, obiectivele ameliorării florii-soarelui pe plan mondial sunt: îmbunătăţirea omogenităţii, în special pentru a facilita recoltarea mecanizată; creşterea producţiei de seminţe la hectar şi a conţinutului în ulei; creşterea rezistenţei la boli; creşterea rezistenţei la cădere şi la decorticarea achenelor la manipulări mecanice.

Tabelul 5.6

Zonarea hibrizilor de floarea-soarelui cultivaţi în România

Zona Agroecosistemul Hibrizii

Câmpia Română şi Podişul Dobrogei; cultură irigată

Festiv, Florom 328, Select, Decor, Favorit, Turbo, Romil, Performer

I Câmpia vestică Select, Festiv, Florom 350, Decor Romil, Banat,

Valentino

II Lunca şi Delta Dunării Select, Florom 328, Festiv, Romil

Câmpia Română; cultură irigată

Festiv, Florom 328, Select, Domino, Decor, Favorit Romil, Minunea III

Podişul Dobrogei; cultură neirigată Festiv, Select, Minunea, Favorit, Romil

Câmpia Găvanu-Burdea Florom 328, Super, Select Romil IV Câmpia Leu-Rotunda Select Romil

Câmpia Jijiei Florom 328, Decor, Favorit, Romil V Podişul Bârladului Decor, Favorit, Select, Romil

Podişul Moldovenesc Domino, Favorit, Romil, PI-2001

Piemonturile vestice Felix, Select, Festiv, Romil

VI Podişul Getic-sudic Florom 328, Select, Favorit, Romil, Performer

Alex, Beril, Florom 249, Rapid, Sunny 1, Apetil – XF 941, Eladil – 6433-XF 4111, Nabil-6482-XF 4113.

316

Tabelul 5.7. Hibrizii de floarea soarelui înregistraţi în România

Rezistenţa la : Hibridul (Ţara)

Anul înre-

gistră- rii

Inălţ. plante-

lor (cm)

MMB (g)

MH (kg)

Grupa de maturit.

Conţ. în

ulei %

Lupoaie Oroban-

che

Mană Plasmo- para h.

Putregai alb

Sclerotinia

Pătarea brună

Phomopsis h.

Capaci- tatea de prod. kg/ha

Zone de cultură

Aitana (F)

2005 medie 62 41 timpuriu 46,8 R R R R 3350 Toate zonele inclusiv de

mijloc Alex ( Ro)

1996 152-165 65-69 106-113 zile

46,2 T R 2500-3600

Toate zonele

Almazor (F)

2003 medie 54 40 semitim-puriu

49,16 RT T T T 2998 Toate zonele

Apetil (SUA)

1997 138-160 110 125

113 zile

27,0 3380- 3850

Halva-Zonele specifice

Arena (Cehia)

1999 152-156 52-62 114- 117

44-48 R 2860 Toate zonele inclusiv cu

lupoaie Arpad

(Serbia) 2003 medie 53 39 timpuriu 46,4 MR MR T 2861 Toate zonele

Aurasol (Franţa)

2004 medie 64,3 41 timpuriu 45,2 S R R R 2999 Toate zonele fără lupoaie

Banat (Novi-Sad)

1997 150-175 56-65 110 47-48 T T 3300-3700

Partea de vest şi alte zone favor.

Beril-6424 XF-314 (SUA)

1996 152- 154

65-69 107-116 46,2 T 2800- 3600

Toate zonele de cultură

Beti (Ro)

2004 inaltă 51,6 44,4 timpuriu 46 T T 2985 Toate zonele fără lupoaie

Candisol (F

2002 mijlocie 59 42 timpuriu 46,24 S R R 3158 Toate zonele

317

Tabelul 5.7. (continuare)

Rezistenţa la : Hibridul (Ţara)

Anul înre-

gistră- rii

Inălţ. plante-

lor (cm)

MMB (g)

MH (kg)

Grupa de maturit.

Conţ. în

ulei %

Lupoaie Oroban-

che

Mană Plasmo- para h.

Putregai alb

Sclerotinia

Pătarea brună

Phomopsis h.

Capaci- tatea de prod. kg/ha

Zone de cultură

Capella (D)

2001 132- 134

39 109 46 T T 2800-2900

Toate zonele

Diabol 0 (F)

2003 medie 41 semitimp. semitardiv

47,9 R - T T 2991 Zonele favorab. inclusiv lupoaie

Diabolo PR (F)

2004 41 semitimp. semitardiv

48,3 R R T T 2745 Zonele favorab. inclusiv lupoaie

Duna (Olanda)

1998 160- 164

120- 137

21- 22

T R 3000- 4000

Halva Zone specifice

Eden (F)

2001 135- 161

59- 62

115-118 44- 47

T T 3245 Zone favorabile

Eladil (USA)

1997 153- 164

50 112 49- 50

Imun 3200- 3800

Toate zonele Inclusiv cu

lupoaie Favorit

(Ro) 1992 165-

175 65- 70

49- 41

128- 130

52- 54

RT RT R R 4000- 4200

Toate zonele Inclusiv cu

lupoaie Festiv (Ro)

1987 160- 180

60- 70

40- 42

124- 128

54- 56,5

T RG R T 4000 Sudul şi estul ţării

Fleuret (USA)

2000 147 61- 64

113- 116

46,8 2200- 3570

Toate zonele

Fleuret OR (F)

2004 mică-medie

62 41 semitardiv semitimp.

47,3 R R R R 3530 Toate zonele inclusiv cu

lupoaie Flora

(USA) 1999 145-

163 66- 78

110- 114

46- 49

2670 Toate zonele

Floralie (USA)

2000 150 64- 68

113- 116

45,4 2500- 3500

Toate zonele

318

Tabelul 5.7. (continuare)

Rezistenţa la : Hibridul (Ţara)

Anul înre-

gistră- rii

Inălţ. plante-

lor (cm)

MMB (g)

MH (kg)

Grupa de maturit.

Conţ. în

ulei %

Lupoaie Oroban-

che

Mană Plasmo- para h.

Putregai alb

Sclerotinia

Pătarea brună

Phomopsis h.

Capaci- tatea de prod. kg/ha

Zone de cultură

Florena (USA)

1999 158- 162

59- 67

114- 117

42- 45

2780 Zone favorabile

Flores (USA)

1999 146- 162

71- 80

110- 113

46- 48

R R R 2775 Toate zonele

Florina (Ro)

2000 154- 159

58- 64

117- 119

46,1 R T T T 2000- 3800

Toate zonele inclusiv cu

lupoaie Florom 249

(Ro) 1996 166-

189 61- 62

107- 116

50,0 3200- 3800

Toate zonele

Florom 328 (Ro)

1986 165- 175

65- 67

38- 40

126- 133

53 55

R R 4500 Toate zonele

Floryd (Ro)

2001 145 60- 61

113 47- 48

R R 3400- 3600

Toate zonele

Focus (F)

2002 medie 54 40 semitardiv 45,12 T T T 3305 Toate zonele favorabile

Fly (USA)

2001 128- 157

66- 61

39 115 44,5 46,6

R R T 3300 In toate zonele

Heliasol (F)

2002 Inaltă 160-167

57 41 110- 116

46,13

T T 3301 Toate zonele

Hysun 321 (Olanda)

2000 145-168 58-59 112- 115

46,2 T 1900- 3400

Toate zonele

Huracan (D)

2005 Inaltă 60 41 semitardiv 46,4 R R R MR 3388 Toate zonele inclusiv cu

lupoaie India

(Germania) 2001 144 57 39 110 45-49 T T 3000 Toate zonele

319

Tabelul 5.7. (continuare)

Rezistenţa la : Hibridul (Ţara)

Anul înre-

gistră- rii

Inălţ. plante-

lor (cm)

MMB (g)

MH (kg)

Grupa de maturit.

Conţ. în

ulei %

Lupoaie Oroban-

che

Mană Plasmo- para h.

Putregai alb

Sclerotinia

Pătarea brună

Phomopsis h.

Capaci- tatea de prod. kg/ha

Zone de cultură

Jupiter (Ro)

2005 medie 53 40 semitardiv 49 RG R T T 3255 Toate zonele inclusiv cu

lupoaie Justin (Ro)

1998 150- 160

49- 64

115- 118

48 3006 In zonele favorabile

Kasol (Spania)

2002 Inaltă 160-167

57 39 110- 116

46,81 S R T 3265 Toate zonerle fără lupoaie

Kiskun farao (U)

2003 medie 52 39 timpuriu 46,51 R R T 2883 Toate zonele de cultură

Kiskum ramszesz

(U)

2002 inaltă 160-167

53 39 timpuriu 45,42 T T T 3066 Toate zonele fără lupoaie

Krisol (Spania)

2004 medie 52,3 39,3 timpuriu R R T MR 3003 Toate zonele inclusiv lupoaie

Laguna (F)

2000 132-146 61-65 112- 114

45,60 2500- 3600

Toate zonele

LG 5385 (F)

2001 131- 157

58- 64

111- 117

49- 51

T T 2900- 3200

Toate zonele

LG 54-20 (F)

2004 medie 58,3 41,3 timpuriu S R T MR 3219 Toate zonele fără lupoaie

LG 56-34 (F)

2001 135- 163

61- 65

115- 117

44- 48

R R 3100- 3200

Toate zonele

LG 5645 (F)

2002 mijlocie 60 40 49,13 R R 3227 Toate zonele

LG 5660 (F)

2001 150 55- 60

114- 117

43- 45

R T 3300 Toate zonele

320

Tabelul 5.7. (continuare)

Rezistenţa la :

Hibridul (Ţara)

Anul înre-

gistră- rii

Inălţ. plante-

lor (cm)

MMB (g)

MH (kg)

Grupa de maturit.

Conţ. în

ulei %

Lupoaie Oroban-

che

Mană Plasmo- para h.

Putregai alb

Sclerotinia

Pătarea brună

Phomopsis h.

Capaci- tatea de prod. kg/ha

Zone de cultură

Lindor (Spania)

2005 medie 65 39 mijlocie 39,4 R R MR MR 3256 Toate zonele inclusiv cu

lupoaie Lovrin 338

(Ro) 2003 mică 60 38 timpuriu 45,07 T T T 2899 Toate zonele

fără lupoaie Lucinol (Franţa)

2004 medie 66,6 38,3 timpuriu 44,9 S R T R 3242 Toate zonele fără lupoaie

Macha (Franţa)

2002 mijlocie 55 39 timpuriu 111

44,96 R R R 3115 Toate zonele

Magic (Ro)

2005 înaltă 57 39 semitârziu 47,3 S R R R 3550 Toate zonele fără lupoaie

Magnum (Franţa)

2001 133-161 60-64 116- 121

47- 49

T R 3385 Toate zonele

Manitou (Franţa)

2002 mijlocie 49 42 precoce 111

44,96 R R R 3070 Toate zonele fără lupoaie

Masai (Franţa)

2002 mijlocie 54 40 timpuriu 111

45,19 R R R 3203 Toate zonele fără lupoaie

Mateol (Franţa)

2004 medie 60,6 39 semitardiv 45,6 S R R R 3246 Toate zonele fără lupoaie

Mateol Ro (Franţa

2005 medie 65 40 mijlocie 48,06 R R FR R 3645 Toate zonele inclusiv cu

lupoaie Melody (Cehia)

2000 161- 167

60- 64

114- 117

44,5 R MR T 2100- 3800

Toate zonele favorabile

Minune (Ro)

2001 145 65 38 111 43- 44

S R T T 3200 Toate zonele fără lupoaie

321

Tabelul 5.7. (continuare)

Rezistenţa la : Hibridul (Ţara)

Anul înre-

gistră- rii

Inălţ. plante-

lor (cm)

MMB (g)

MH (kg)

Grupa de maturit.

Conţ. în

ulei %

Lupoaie Oroban-

che

Mană Plasmo- para h.

Putregai alb

Sclerotinia

Pătarea brună

Phomopsis h.

Capaci- tatea de prod. kg/ha

Zone de cultură

Mugur (Ungaria)

2003 medie 55 39 timpuriu 45,06 R R R 2830 Zonele favorabile

Neptun (Ro)

2005 înaltă 59 37 semitardiv 47,0 R R T T 3323 Toate zonele inclusiv cu

lupoaie Nibil

(USA) 1997 150-

174 50- 57

111 47- 49

RG 3400- 3800

Toate zonele inclusiv cu

lupoaie Nobel

(Franţa) 2002 medie 59 40 semitardiv 48,1 R R T 3406 Toate zonele

inclusiv cu lupoaie

Performer (Ro)

1998 166- 188

63- 78

114- 118

46,0 3000 Toate zonele favorabile

Podium (Spania)

2005 mică 56 41 mijlocie 50,3 R R R MR 3398 Toate zonele inclusiv cu

lupoaie Podu

Iloaiei 2001 (Ro)

2005 înaltă 55 38 semi-precoce

48,0 T T MR MR 3084 Toate zonele

Pixel (Cehia)

2000 144- 150

55-59 113- 115

46,1 R 2110- 3550

Toate zonele inclusiv cu

lupoaie PR 63 A 80

(USA) 2000 154-

156 53- 56

112- 113

44,8 2750- 4500

Toate zonele

PR 63 A 90 (USA)

2000 154- 155

56 111- 113

43,7 RG 2500-4400

Toate zonele inclusiv cu

lupoaie

322

Tabelul 5.7. (continuare)

Rezistenţa la :

Hibridul (Ţara)

Anul înre-

gistră- rii

Inălţ. plante-

lor (cm)

MMB (g)

MH (kg)

Grupa de maturit.

Conţ. în

ulei %

Lupoaie Oroban-

che

Mană Plasmo- para h.

Putregai alb

Sclerotinia

Pătarea brună

Phomopsis h.

Capaci- tatea de prod. kg/ha

Zone de cultură

PR 64 A 44 (USA)

2003 mare 56 40 semitardiv 46,51 R R MR MR 3127 Toate zonele inclusiv cu

lupoaie PR 64 A 63

(USA) 2004 mare 54 40 semitardiv 45,0 R R MR MR 3445 Toate zonele

inclusiv cu lupoaie

PR 64 A 71 (USA)

2005 medie 56 39 semitardiv 44,2 R R MR M 3678 Toate zonele inclusiv cu

lupoaie PR 64 A 83

(USA) 2001 172

176 62- 67

semitardiv 116

42- 45

R R 3550 Toate zonele inclusiv cu

lupoaie PR 64 E 83

(USA) 2005 medie 64 39 semitardiv 47,87 R R R R 3872 Toate zonele

inclusiv cu lupoaie

PR 64 H 51 (USA)

2003 mare 65 37 semitardiv 42,62 R R M-T M-T 3002 Toate zonele inclusiv cu

lupoaie PR 64 H 61

(USA) 2002 mijlocie

- înaltă

69 40 semitardiv 45,7 R RM RM 3366 Toate zonele inclusiv cu

lupoaie PR 64 H 91

(USA) 2005 medie 69 37 semitardiv 44,1 R R R MR 3391 Toate zonele

inclusiv cu lupoaie

PR 64 A 22 (USA)

2000 165- 167

67- 71

117- 119

45,5 M 2450- 3800

Toate zonele

323

Tabelul 5.7. (continuare) Rezistenţa la :

Hibridul (Ţara)

Anul înre-

gistră- rii

Inălţ. plante-

lor (cm)

MMB (g)

MH (kg)

Grupa de maturit.

Conţ. în

ulei %

Lupoaie Oroban-

che

Mană Plasmo- para h.

Putregai alb

Sclerotinia

Pătarea brună

Phomopsis h.

Capaci- tatea de prod. kg/ha

Zone de cultură

Rapid (Ro)

1996 137- 144

50- 59

45- 60

108- 114

45- 46

R R 2900- 3600

Toate zonele

Rigasol (Franţa)

2001 135 68 44 111- 112

45- 46

FR FR 2800 Toate zonele

Rigasol OR (Franţa)

2004 inaltă 64 42 timpuriu 44,0 R R R R 3410 Toate zonele inclusiv cu

lupoaie Rimisol (Serbia

2004 medie 53 41 semitardiv 45,7 T R T 2892 Toate zonele

Romil (Ro)

1998 150- 155

56-58 113- 114

46- 50

T 3000- 3400

Toate zonele

Romina (Ro)

1998 145- 160

65-77 106- 115

42- 49

3390 In zonele favorabile

Saturn (Ro)

2003 medie 63 41 semitardiv 48,29 R T T 2882 Toate zonele

Saxo (Spania)

2003 medie 63 38 timpuriu 43,18 R R T T 3001 Toate zonele inclusiv cu

lupoaie Select (Ro)

1983 170- 180

68- 75

40 127- 133

54- 56.5

R R R 4200- 4000

Toate zonele

Sena (Franţa)

2001 129- 152

61- 62

113- 116

45- 46

R T 2900- 3200

Toate zonele inclusiv cu

lupoaie Splendor

(Ro) 2000 148-

151 57- 71

110- 112

46,1 S R T T 2000- 3450

Toate zonele

Sunko (Spania)

2003 medie 53 40 mijlocie 47,59 R T T T 3142 Toate zonele inclusiv cu

lupoaie

324

Tabelul 5.7. (continuare) Rezistenţa la :

Hibridul (Ţara)

Anul înre-

gistră- rii

Inălţ. plante-

lor (cm)

MMB (g)

MH (kg)

Grupa de maturit.

Conţ. în

ulei %

Lupoaie Oroban-

che

Mană Plasmo- para h.

Putregai alb

Sclerotinia

Pătarea brună

Phomopsis h.

Capaci- tatea de prod. kg/ha

Zone de cultură

Sunny l (USA)

1996 168- 175

110- 118

107- 114

24- 26

T T 2700- 3800

Superflor (Ungaria)

2005 înaltă 55 41 medie 48,7 MR R MR MR 3296 Toate zonele reţinere lupoaie

Teide (Franţa)

2004 mică- medie

59,3 40 precoce 45,7 R R R MR 3005 Toate zonele inclusiv cu

lupoaie Timiş (Ro)

1999 144- 151

55-58 112- 113

45-47 MR 2600 Zonele favorabile

Top 75 (Ro)

2002 mijlocie 54 43 timpuriu 47,03 R T R 3151 Toate zonele fără lupoaie

Trentil (USA)

1999 151- 154

52-58 110- 113

48-51

RM 2700 In zonele favorabile

Trevi (Franţa)

2002 înaltă 55 40 semitardiv 45,02 R T T 3436 Toate zonele

Trevi OR (Franţa)

2004 înaltă 52 40 semitardiv 45,5 R R R R 3547 Toate zonele inclusiv cu

lupoaie Unisol

(Franţa) 2005 medie-

înaltă 70 40 mediu-

timpuriu 46,1 S R R R 3360 Toate zonele

fără lupoaie Valentino (Serbia)

1997 175- 180

56-68 117 47-51 T R 3500- 4000

Toate zonele

Venus (Ro)

2002 58 42 precoce 47,19 FR R R 3059 Toate zonele fără lupoaie

Zoltan (Serbia)

2003 înaltă 56 41 mijlocie 44,49 R R R 3173 Toate zonele inclusiv cu

lupoaie R – rezistent ; MR – mijlociu de rezistent ; S – sensibil ; T - tolerant

325

5.2.4. Particularităţi biologice

Floarea-soarelui este o plantă anuală, cu o mare dezvoltare vegetativă, cu tulpini de 1,5 - 4 m înălţime şi frunze mari (fig.5.1).

Sistemul radicular este de tip pivotant, care atunci când condiţiile de sol permit (fără "hardpan") poate explora orizonturile profunde, mai bine ca alte culturi; ajunge în sol până la 2 m adâncime şi formează numeroase ramificaţii laterale active, pe o rază de 75 - 150 cm de pivot. Masa principală a rădăcinilor se găseşte, în general, până la 50 - 70 cm adâncime.

Pivotul rădăcinii de florea-soarelui se caracterizează printr-o slabă putere de penetrare în sol, creşterea sa fiind împiedicată de cel mai mic obstacol (straturi compactate). De aceea, trebuie acordată o atenţie specială lucrărilor solului, evitându-se mai ales formarea hardpanului, care poate limita dezvoltarea sistemului radicular, cu consecinţe dăunătoare asupra culturii.

La începutul vegetaţiei, rădăcina creşte într-un ritm mult mai pronunţat decât tulpina, mai ales până în faza de 10 - 12 frunze. Ritmul de creştere a rădăcinii este influenţat favorabil de fertilizare, şi îndeosebi de îngrăşarea cu fosfor (efect favorabil asupra masei rădăcinilor şi asupra suprafeţei de absorbţie), precum şi de executarea afânărilor adânci, pentru distrugerea hardpanului.

Planta de floarea-soarelui are capacitatea de a se adapta, prin creşterea sistemului radicular, la rezervele de apă din sol: înrădăcinare mai superficială, când straturile superioare sunt bogate în apă şi înrădăcinare mai adâncă în caz de secetă, valorificând astfel rezervele de umiditate din straturile profunde ale solului şi rezistând la secetă; printr-o înrădăcinare mai bună se ameliorează rezistenţa la cădere şi sporeşte

capacitatea de absorbţie a substanţelor nutritive din rezervele solului (fig.5.2, după V.BÂRNAURE, 1991).

Tulpina de floarea-soarelui creşte foarte

Fig. 5.1. Plantă de floarea soarelui

Fig. 5.2. Rădăcina de floarea

soarelui, în condiţii de aprovizionare cu apă în straturile superficiale (A) şi în condiţii de

secetă (B).

326

încet la începutul vegetaţiei, apoi într-un ritm intens până la înflorit, după care creşterea practic încetează. Tulpina este acoperită cu peri scurţi şi aspri, iar în interior are un ţesut medular, în care poate înmagazina apă. Ambele caracteristici conferă plantei rezistenţă la secetă.

Sunt considerate mai valoroase formele care au tulpina de înălţime mjlocie (140 - 160 cm) şi groasă (până la 2,5 cm în diametru la 1 m înălţime), pentru a rezista mai bine la frângere şi cădere (după V. BÂRNAURE, 1991). Frunzele, în număr de 25 - 40 (corelat cu tardivitatea hibrizilor), dispuse altern, sunt cordiforme, cu marginea dinţată, acoperite cu perişori, bine dezvoltate, asigurând o bună asimilaţie clorofiliană. Aparatul foliar se formează până la apariţia inflorescenţei (38 - 50 zile de la semănat), dar creşterea intensă continuă până la înflorit. Indicele foliar la densitatea normală a culturii, este de 3,2, în condiţii de irigare putând fi de 3,8 - 4,0. Creşterea suprafeţei foliare totale este foarte rapidă, începând de la 30 zile după răsărit. Suprafaţa foliară maximă este 4.000 - 7.000 cm3/plantă.

Actualmente, se intenţionează crearea de hibrizi cu 25 - 30 frunze, cu limbul mare şi gofrat, pentru a obţine un indice al suprafeţei foliare de peste 4,0, cu peţiol diferenţiat ca lungime pe verticala plantei, realizându-se astfel o arhitectonică a aparatului foliar cu o suprafaţă activă mult mai mare (V.BÂRNAURE, 1991).

Inflorescenţa este un calatidiu de forma unui disc (diametru l2 - 40 cm), specific compositelor, protejat de frunze modificate, involucrale (fig.5.3); cuprinde la exterior un rând de flori ligulate, galbele-aurii (asexuate sau unisexuate de tip femel) şi numeroase flori tubuloase hermafrodite, fertile (de regulă, 1.200 - 2.000 la o inflorescenţă), ce înfloresc succesiv, în 6 - 8 zone concentrice a câte 2 rânduri. Diametrul calatidiului, foarte variabil genetic, depinde în mare măsură de condiţiile de cultură (în primul rând de densitate).

Sunt valoroase formele fără seminţe seci în mijlocul calatidiului, cu peduncul strâns curbat (corelare cu rezistenţa la frângere), cu înflorescenţa plată sau uşor convexă, cu 1800 - 2000 seminţe bine formate.

Înfloritul debutează după 65 - 70 zile de la răsărit (Gh. V. ROMAN şi col., 1990 - 1994) şi este centripet; organele mascule (staminele) apar înaintea celor femele (stigmatele) (fig.5.4). Înflorirea durează până la 21 zile (sfârşit de iunie-mijlocul lunii iulie, mai mult în cazul soiurilor şi mai puţin, chiar 7 - 8 zile, în cazul hibrizilor (după GH. V. ROMAN şi C. OLTEANU, 1980) şi reprezintă perioada cea mai sensibilă la factorii de mediu, în special la asigurarea apei. Ofilirea florilor ligulate indică încheierea înfloritului.

Planta este autofertilă, tipic alogamă şi entomofilă; o fecundare bună se realizează dacă în apropierea lanului sunt aduşi stupi de albine.

Fructul este o achenă de culori diferite (de la albă până la neagră, adesea striată), de 7,5 - 17 mm lungime, 3,5 - 9 mm lăţime şi 2,5 - 5 mm grosime. Achena atinge lungimea normală la circa 9 zile după fecundare, iar grosimea la 14 zile. Pericarpul se dezvoltă şi fără fecundare (de aceea se pot găsi adeseori "seminţe seci"). Sămânţa propriu-zisă (miezul) reprezintă, la hibrizii din ţara

327

noastră, circa 75% din greutatea fructului şi îşi atinge mărimea şi consistenţa caracteristice în 14 - 18 zile (fig. 5.5.).

După fecundare, faza de umplere a achenelor se caracterizează, în principal, prin procese de sinteză a lipidelor şi de redistribuire a proteinelor.

Uleiurile se acumulează în sămânţă în ritm susţinut în primele 20 - 25 zile de formare a seminţei, în timp ce proteinele se acumulează mai târziu. După îngălbenirea receptaculelor, depunerea de substanţă uscată, practic, încetează, constatându-se doar schimbări ale raportului între acizii oleic şi linoleic. Acumularea uleiului este favorizată de temperaturile moderate, o bună aprovizionare cu apă şi un raport de nutriţie echilibrat (excesul de azot favorizează acumularea de proteine).

În procesul de ameliorare se scontează pe obţinerea de hibrizi cu seminţe mari (MMB = 80 - 85 g) şi uniforme, însuşiri corelate pozitiv cu rezistenţa la şiştăvire, al căror procent de ulei să crească până la 56.

Ciclul de vegetaţie. Din punct de vedere agronomic, ciclul de vegetaţie al florii-soarelui poate fi descompus în cinci subperioade (fig.5.6, după C.E.T.I.O.M., 1983) şi poate fi codificat prin stadiile reper prezentate în fig.5.7:

- perioada semănat-răsărit (stadiile reper A1 - A2) durează 7 - 20 zile (mai frecvent 10 - 15 zile). Germinarea seminţei poate avea loc începând de la 4°C la nivelul patului germinativ, dar procesul se desfăşoară normal începând de la 8°C. Această fază este esenţială pentru dezvoltarea viitoare a culturi, deoarece, în acest interval, se stabileşte populaţia de plante din lan (densitatea culturii); durata perioadei este foarte variabilă, fiind condiţionată, în principal, de temperatură şi umiditate;

- perioada răsărit - 4/5 perechi de frunze (B3 - B4) este faza în care este decisă vigoarea plantei, în principal, prin dezvoltarea sistemului radicular. Ritmul de formare a biomasei aeriene este încă scăzut (10 kg/ha/zi substanţă uscată), iar radicula reprezintă deja, la sfârşitul acestei perioade, 12 - 17% din substanţa uscată totală. Este perioada de definitivare a sistemului radicular, care condiţionează, în continuare, alimentarea cu apă şi substanţe nutritive a plantei. Este şi perioada de formare a primordiilor foliare, apoi a celor florale (LIVIA UNGUREAN, GH. V. ROMAN, LENUŢA ARDELEAN, 1992 - 1993), proces care poate fi afectat de unii factori de stress (în primul rând temperaturile mai scăzute). Perioada de iniţiere a aparatului reproducător debutează foarte devreme (la circa 18 zile după răsărit) şi durează circa 7 zile;

- perioada 4/5 perechi de frunze-început de înflorire (F1). Este faza de creştere cea mai activă, când ritmul formării substanţei uscate poate atinge 200

Fig 5.5. Secţiune longitudinală prin fructul de floarea soarelui :

1 - pericarp; 2 - sămânţă; 3 - tegumentul seminţei.

328

kg/ha/zi. Având o durată de 40 - 50 zile, este, de asemenea, perioada de absorbţie maximă a elementelor nutritive.

Fig 5.6. Ritmul de elaborare a substanţei uscate la floarea-soarelui

Apariţia stadiului "buton floral", de 3 cm diametru, marchează începutul

perioadei sensibile a florii-soarelui la stress-ul hidric (LIVIA UNGUREAN, GH. V. ROMAN, 1993);

- perioada înflorire-formarea achenelor (F3, ce durează 3 săptămâni). În această perioadă se remarcă o creştere importantă a masei calatidiului, către care se îndreaptă cea mai mare parte din substanţele asimilate.

La nivelul unei inflorescenţe, înfloritul durează 8 - 10 zile, iar pentru plantele de pe o parcelă 15 - 21 zile. De-a lungul întregii acestei faze, planta este foarte sensibilă la deficitul de umiditate; în final, planta are acumulate 70 - 85% din substanţa uscată totală;

- perioada de maturare (Mo - M4). Se înregistrează puţine creşteri ale substanţei uscate în această perioadă, caracterizată, în principal, prin procese de translocare a substanţelor de rezervă şi de sinteză a lipidelor. Are loc, mai ales, o redistribuire a asimilatelor şi o migrare a rezervelor către seminţe. Maturitatea fiziologică este atinsă atunci când boabele au 28% umiditate, acesta fiind stadiul M2 (partea dorsală a calatidiului este galbenă, bracteele sunt pe 3/4 brune). Un

329

recoltat în condiţii bune se poate realiza cu un conţinut de apă al bobului de 15% (stadiul M3). Cantitatea totală de substanţă uscată elaborată pe întreaga perioadă de vegetaţie a florii-soarelui variază între 8 şi 11 tone, pentru producţii de boabe ce oscilează între 2.000 şi 3.000 kg/ha. Ea poate atinge 15 - 20 tone, pentru producţii mai mari (sau la formele mai tardive).

Fig. 5.7. Stadii reper la floarea soarelui

330

5.2.5. Cerinţe faţă de climă şi sol

Floarea-soarelui este o plantă la care principalele caractere morfologice şi fiziologice cum ar fi talia, diametrul calatidiului, mărimea seminţelor, durata ciclului vegetativ etc., sunt foarte sensibile la condiţiile pedoclimatice de cultivare: temperatură, fotoperioadă, disponibilitatea apei, compoziţia chimică a solului ş.a.

Temperatura. Sub aspectul cerinţelor faţă de căldură, floarea-soarelui este o plantă mezotermă. Suma temperaturilor medii la formele semitardive (cultivate în România) este de 1.450 - 1.600°C temperaturi mai mari de 7°C (considerat pragul biologic pentru floarea-soarelui) sau 2.350°C temperaturi mai mari de 0°C.

Seminţele de floarea-soarelui încep să germineze, izolat, la 4°C, dar semănatul se face numai la temperaturi de minimum 7°C în sol, pentru a obţine o răsărire rapidă, viguroasă, uniformă şi o înrădăcinare puternică. La plantele tinere afectate de temperaturi sub 0°C (- 2°C), vârful de creştere este distrus; ca urmare, planta ramifică şi formează mai multe inflorescenţe mici, cu seminţe seci în proporţie foarte mare.

În intervalul de la răsărire la apariţia inflorescenţei, planta creşte bine la 15 - 17°C. S-a determinat că iniţierea florală este mai puţin afectată de deficitul hidric şi mai mult de factorul termic; cel mai bine se petrece la temperaturi de 18°C ziua şi 8 - 9°C noaptea. În perioada de înflorire şi formare a fructelor, temperaturi optime sunt cele de 22 - 24°C. La înflorire plantele de floarea-soarelui rezistă la temperaturi mai mari de 30°C, fără să se producă avortarea unui număr semnificativ de flori. În perioada de umplere a seminţelor, temperatura ridicată influenţează negativ acumularea acidului linoleic, în favoarea acidului oleic, contribuind direct la deprecierea calităţii uleiului.

La căldură excesivă (mai ales asociată cu seceta) sunt afectate polenizarea şi fecundarea, scade procentul de ulei (în special conţinutul în acid linoleic), creşte consumul specific şi global de apă (prin intensificarea respiraţiei), scade rata fotosintezei nete, este încetinit transferul de substanţe asimilate spre fructe. Cerinţe faţă de umiditate. Floarea-soarelui consumă multă apă (650 mm sau chiar mai mult), pe întreaga perioadă de vegetaţie.

Pentru a-şi satisface nevoile de apă, floarea-soarelui poate utiliza intensiv rezervele de apă acumulate în sol în sezonul rece, graţie ritmului de dezvoltare a sistemului său radicular. De altfel (după O. BERBECEL, 1967), în condiţii de stepă (Bărăgan, Dobrogea, sud-estul Moldovei), producţia de floarea-soarelui se corelează cu precipitaţiile din sezonul rece. Devine, deci, imperios necesar să se ia măsuri de a avea rezervele de apă în sol în primăvară, la nivelul capacităţii de câmp.

Consumul specific înregistrat în diferite condiţii de cultură pe glob este variabil (de la 360 la 765), dar producţii mari se obţin mai ales la valorile 400 - 450, ceea ce înseamnă că floarea-soarelui are cerinţe medii faţă de umiditate.

331

Suportă seceta mai bine decât alte plante cultivate, fapt explicabil prin sistemul radicular activ şi profund, prin reducerea transpiraţiei, prin revenirea rapidă la starea de turgescenţă a frunzelor ofilite, dar producţia scade în funcţie de intensitatea şi durata secetelor. Floarea-soarelui prezintă o fază de sensibilitate la secetă care durează în jur de 40 zile, înainte şi după înflorit (fig.5.8, după C.E.T.I.O.M., 1983). Consecinţele stress-ului hidric asupra producţiei de seminţe şi asupra conţinutului în ulei depind de stadiul fenologic în care este surprinsă planta: perioada de maximă sensibilitate pentru masa seminţelor este situată în stadiul de buton floral de 3 cm şi până la sfârşitul înfloritului; perioada de sensibilitate maximă pentru conţinutul în ulei se situează de la faza de înflorire deplină şi până la începutul maturităţii boabelor.

Fig. 5.8. Efectul insuficienţei apei în diferite stadii de dezvoltare

a plantelor de floarea-soarelui În prezent, se consideră că, indiferent de perioada când survine stress-ul

hidric, numărul total de achene format pe m2 afectează mai mult mărimea producţiei, decât valorile MMB.

În condiţiile din România, în culturile neirigate, insuficienţa precipitaţiilor în a doua jumătate a lunii iulie şi în luna august (deosebit de frecventă) duce la producţii mici şi la folosirea neeficientă a îngrăşămintelor.

Cerinţe faţă de lumină. Floarea-soarelui este pretenţioasă faţă de lumină, în special după formarea inflorescenţei. S-a determinat că heliotropismul frunzelor poate avea ca rezultat o creştere cu 10 - 23% a activităţii fotosintetice. Nivelul de iluminare saturat pentru floarea-soareui este foarte ridicat (> 150.000 lucşi) prin comparaţie cu alte culturi agricole (50 - 100.000 lucşi).

Cerinţe faţă de sol. Floarea-soarelui preferă solurile profunde, fără hardpan, mediu aerate, cu textură lutoasă sau luto-nisipoasă, cu mare capacitate de înmazinare a apei, fără exces de umiditate (un drenaj bun al solului este favorabil

332

florii-soarelui), bogate în humus şi elemente nutritive. Plantele de floarea-soarelui cresc şi se dezvoltă bine dacă solurile au reacţia neutră, slab acidă sau slab alcalină (pH = 6,4 - 7,2).

Cele mai bune soluri sunt cernoziomurile, solurile brun-roşcate, solurile aluviale (pânza freatică sub 2,5 m), solurile brune negleizate. Se vor evita terenurile nisipoase, cele erodate, precum şi solurile acide neamendate.

Formarea componentelor de producţie şi a recoltei la floarea-soarelui, factorii de influenţă şi măsurile tehnologice ce se impun sunt sintetizate în fig.5.9 (după C.E.T.I.O.M., 1993).

Fig. 5.9. Formarea componentelor de producţie la floarea soarelui şi factorii de

influenţă 5.2.6. Zone ecologice

Zona 1 (fig.5.10, după CR.HERA şi col. 1989): terenurile irigate din

Câmpia Română, Podişul Dobrogei, precum şi Câmpia Vestică, caracterizate prin prezenţa cernoziomurilor ca soluri dominante, iar din punct de vedere climatic, temperatura, lumina şi uneori precipitatiile (350 - 600 mm) corespund cerinţelor unor producţi ridicate. Factorii limitativi sunt: compactarea secundară şi sărăturarea solurilor, excesul de apă în ariile depresionare, unele perioade de arşiţă, care survin în fazele de înflorire şi umplerea seminţelor.

Zona 2: Lunca şi Delta Dunării. Însuşirile solurilor aluviale şi microclimatul specific oferă condiţii favorabile pentru creşterea şi dezvoltarea

333

florii-soarelui. Factorii limitativi sunt reprezentaţi de deficitul de apă şi arşiţele din partea a doua a verii.

Zona 3: terenurile neirigate din Câmpia Română şi Podişul Dobrogei. Arealele respective sunt situate în partea de nord a zonei irgiate şi sunt apreciate ca mijlociu de favorabile, îndeosebi din cauza deficitului de apă şi prezenţei solurilor brun-roşcate, în Câmpia Română.

Zona 4: Câmpia Găvanu-Burdea, Câmpia Leu-Rotunda şi Câmpia Pleniţa. Condiţiile au un grad mijlociu de favorabilitate pentru floarea-soarelui, datorită prezenţei vertisolurilor, a solurilor brun-roşcate şi a precipitaţiilor care depăşesc 450 mm. Factorii limitativi sunt textura grea, eroziunea, aprovizionarea insuficientă cu humus, fosfor şi potasiu, şi deficitul sau excesul temporar de umiditate.

Zona 5: Câmpia Jijiei şi Câmpia Transilvaniei. Din punct de vedere al condiţiilor naturale, aceste teritorii se află la limita inferioară de favorabilitate pentru cultura florii-soarelui: nivel foarte scăzut de favorabilitate al solurilor, determinat de procesele de eroziune; deficitul de apă din perioada de vegetaţie pentru arealele din Moldova; excesul temporar de umiditate, temperatura scăzută şi, în anumite sole, aciditatea solului în Transilvania.

Fig. 5.10. Aria răspândirii în cultură a florii-soarelui în România

Zona 6: Podişul Moldovenesc, Piemonturile Vestice şi Piemontul Sudic. Oferă condiţii puţin propice culturilor de floarea-soarelui, potenţialul natural fiind apreciat ca apropiat de nefavorabil. Solurile existente în aceste areale sunt brune luvice, luvisoluri şi erodisoluri, iar clima este destul de umedă şi răcoroasă. Cele mai frecvente fenomene negative sunt: aciditatea şi aprovizionarea slabă a solului cu humus şi elemente nutritive, eroziunea, excesul de apă, compactarea.

334

5.2.7. Tehnologia de cultivare a florii-soarelui

5.2.7.1. Rotaţia

Premergătoarele favorabile pentru floarea-soarelui sunt culturile cu recoltare timpurie (cerealele păioase de toamnă şi, în primul rând, grâul de toamnă), precum şi unele culturi recoltate toamna, cum este porumbul (cu condiţia să nu se folosească la porumb mai mult de 1,5 kg Atrazin/ha şi să se facă tratamente contra răţişoarei); rezultate bune se obţin şi după mazăre.

Sunt contraindicate ca premergătoare pentru floarea-soarelui culturile cu boli comune şi, în special, cele care contribuie la propagarea putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum) dintre care soia, fasolea şi rapiţa, care ocupă suprafeţe mari în zonele de cultură a florii-soarelui (tab. 5.8, după V. BÂRNAURE, 1991). Totodată, trebuie evitate ca premergătoare cânepa şi tutunul (din cauza atacului de lupoaie). în cazul atacurilor puternice de putregai cenuşiu, cartoful şi inul sunt, de asemenea, culturi ce nu pot preceda culturile de floarea-soarelui.

Sensibilitatea ridicată a florii-soarelui la diferite boli care sunt greu de combătut pe cale chimică, manifestată prin pierderi mari de recoltă, cere luarea unor măsuri drastice pentru reducerea frecvenţei şi intensităţii atacului. Prevenirea eficientă a bolilor se face prin evitarea cultivării florii-soarelui pe acelaşi loc un număr cât mai mare de ani, interval de timp în care se produce o epuizare a formelor de rezistenţă a patogenului în sol (tab.5.9, după CR.HERA şi col., 1989).

Ca urmare, cultivarea repetată pe acelaşi teren este exclusă, datorită, în primul rând, atacului de boli (pătarea brună şi frângerea tulpinilor, mană, putregaiul alb, putregaiul cenuşiu), dar şi din cauza atacului de lupoaie (Orobanche sp.) şi de dăunători (răţişoara porumbului). Floarea-soarelui poate reveni pe acelaşi teren după minimum 6 ani (8 ani în condiţii de irigare şi pe loturile semincere).

Tabelul 5.8. Atacul de putregai alb şi producţiile la floarea-soarelui, în funcţie

de rotaţie şi fertilizare

Frecvenţa atacului de putregai alb (%) la fertilizarea cu: Rotaţia N80P60 N100 P60

Producţia (%)

Monocultură 29,3 44,8 62

Soia - floarea-soarelui 39,8 63,1 56

Soia-grâu-porumb -floarea-soarelui 9,3 14,1 100

335

Tabelul 5.9

Corelaţia dintre ponderea florii-soarelui în structura culturilor, frecvenţa atacului

de mană (simptome vizibile) şi producţia obţinută

Producţia Rotaţia (ani)

Ponderea în structura culturilor

(%)

Frecvenţa atacului de mană

(%) kg/ha %

Diferenţa de producţie (kg/ha)

7 14 0,8 2.540 100 Martor

6 17 1,3 2.520 99 - 20

5 20 4,4 2.380 94 -160

4 25 8,3 2.270 89 -270

3 33 10,8 2.170 85 -370

2 50 13,0 1.960 77 -580

1 100 21,6 1.610 63 -930

După floarea-soarelui se cultivă, cu rezultate bune, toate culturile

neafectate de boli comune; se pot obţine producţii mari şi la grâul cultivat după floarea-soarelui, cu condiţia recoltării florii-soarelui până la 15 septembrie, tocării şi încorporării adânci a resturilor vegetale şi aplicării unor doze ceva mai mari de îngrăşăminte cu azot.

5.2.2.2. Fertilizarea

Cu fiecare tonă de seminţe, floarea-soarelui extrage din sol 18 - 35 kg azot, 2,9 - 7,0 kg fosfor, 3,8 - 16,5 kg potasiu, 1,1 kg calciu, 1,8 - 2,3 kg magneziu. Produsele secundare (calatidii, tulpini, frunze) conţin, de asemenea, cantităţi apreciabile de elemente minerale, îndeosebi potasiu (1,51%), calciu (1,10%), azot (1,3%), magneziu (0,58%), sodiu (după CR.HERA şi colab., 1998).

Consumurile sunt mai mici decât cele menţionate în literatura mai veche, justificat de raportul îmbunătăţit între masa totală a plantei şi producţia de sămânţă (indicele de recoltă a crescut de la 0,16 - 0,25 la 0,33 - 0,40) (V. BÂRNAURE, 1991).

Absorbţia elementelor nutritive este rapidă la floarea-soarelui, în legătură cu ritmul de producere a substanţei uscate în timpul primelor stadii de dezvoltare (tab.5.10, după V. BÂRNAURE, 1991). Concentraţia în elemente nutritive este, de aceea, foarte ridicată în plantele tinere şi descreşte spre maturitate. GACHON (1972) a arătat că 66% din N, P şi Ca, 75% din K şi 90% din Mg sunt absorbite într-un interval de 2 luni, şi anume de la apariţia butonului floral şi până la înflorire.

336

O particularitate a plantei de floarea-soarelui este de a nu putea compensa carenţele de elemente nutritive din fazele iniţiale de creştere; dacă, de exemplu, floarea-soarelui nu este bine aprovizionată în perioada formării primordiilor florale (3 - 5 săptămâni după răsărire), se formează puţine flori şi producţia rămâne mică, chiar dacă, ulterior, condiţiile de vegetaţie sunt mult mai bune.

Tabelul 5.10

Ritmul de acumulare a substanţei uscate şi a elementelor nutritive N, P, K la

floarea-soarelui

Absorbţia elementelor nutritive (%)

Faza de vegetaţie Substanţa uscată acumulată

(%) N P2O5 K2O

Formarea calatidiilor 37 60 42 6

Sfârşitul înfloritului 69 92 54 88

Începutul formării seminţelor 75 100 71 90

Azotul. Floarea-soarelui este o plantă exigentă faţă de aprovizionarea cu

azot, mijlociu pretenţioasă la fosfor şi foarte exigentă la potasiu. Îngrăşarea de bază trebuie gândită ţinând cont de gradul de fertilitate al solului, rotaţie, cantităţile de fosfor şi potasiu extrase din sol prin recoltă (fig.5.11, după CETIOM, 1993).

Fig. 5.11. Bilanţul elementelor nutritive la o cultură de floarea-soarelui.

Pentru floarea-soarelui, atât deficitul cât şi excesul de azot, în special în

fazele timpurii, au repercusiuni negative asupra proceselor de creştere şi dezvoltare şi, implicit, asupra producţiei de seminţe şi a conţinutului de ulei. Pe măsură ce avansează în vegetaţie, plantele subnutrite cu azot au frunzele

337

îmbătrânite, de culoare galbenă, iar la recoltare au calatidii mici şi cu multe seminţe seci.

Bine înrădăcinată, planta de floarea-soarelui este capabilă de a absorbi azotul levigat în straturile mai profunde ale solului. Din acest motiv, adesea se constată că floarea-soarelui valorifică puţin eficient azotul din îngrăşăminte.

În timpul înfloritului, floarea-soarelui poate absorbi cel puţin 3 - 4 kg azot/ha/zi; absorbţia tardivă de azot nu corectează efectele insuficienţei azotului în fazele precoce.

Pe toate tipurile de sol, excesul de azot provoacă scăderea accentuată a conţinutului de ulei, iar pe solurile brune şi brune podzolite diminuează cu 14 - 28% producţia de seminţe. În toate fazele de vegetaţie, excesul de azot provoacă creşterea luxuriantă şi prelungirea vegetaţiei plantelor în detrimentul producţiei de seminţe şi al conţinutului în ulei şi, desigur, al rezistenţei la atacul de boli şi la secetă.

La evitarea excesului de azot (pe toată suprafaţa sau în vetre) contribuie: folosirea în primăvară de îngrăşăminte chimice complexe sau nitrocalcar; fracţionarea cantităţilor de azot: o parte se administrează la pregătirea patului germinativ şi restul în timpul vegetaţiei.

Cantităţile de azot ce trebuie aplicate la floarea-soarelui se stabilesc, în primul rând, în funcţie de producţiile planificate şi de indicele de azot al solului (tab. 5.11, după CR. HERA şi Z. BORLAN, citaţi de V.BÂRNAURE, 1991). Dozele astfel stabilite se măresc cu 10 kg/ha după premergătoare ca porumb, cartof de toamnă, sfeclă; se măresc cu 10 kg/ha dacă solul are în primăvară apă la nivelul capacităţii de câmp; se micşorează cu 0,75 - 1,5 kg pentru fiecare tonă de gunoi administrată la planta premergătoare sau direct la cultura de floarea-soarelui şi cu circa 10 kg dacă la semănat este secetă relativă (mai puţin de 80 m3/ha apă, sub capacitatea de câmp).

Azotul se administrează o jumătate la pregătirea patului germinativ (sau concomitent cu semănatul), sub formă de azotat de amoniu, îngrăşăminte lichide sau îngrăşăminte complexe; cealaltă jumătate, concomitent cu praşila I sau, sub formă nitrică, la praşilele I şi a II-a.

Fosforul influenţează puternic procentul de ulei, iar în anumite condiţii determină şi o sporire a producţiei de sămânţă, chiar mai accentuată decât azotul. Floarea-soarelui nu se poate cultiva în nici un caz fără fertilizare cu fosfor, deşi este citată de numeroşi autori ca având o capaciate mare de folosire a fosfaţilor din sol; acest lucru nu este valabil pentru fazele iniţiale de creştere. Pe de altă parte, în ţara noastră regimul precipitaţiilor şi temperatura (în cultură neirigată) din perioada de înflorire şi fructificare nu permit o valorificare superioară a rezervelor de fosfor din sol.

Absorbţia fosforului urmează un ritm apropiat de cel al azotului şi depinde mai mult de explorare a solului de către rădăcinile florii-soarelui.

Pentru floarea-soarelui cele mai indicate îngrăşăminte cu fosfor sunt cele complexe. Dintre îngrăşămintele simple se va folosi, cu mai bune rezultate, superfosfatul concentrat pe soluri uşor acide şi superfosfatul simplu pe soluri

338

neutre şi alcaline (V. BÂRNAURE, 1991). Epoca de administrare este vara sau toamna, înainte de arătura de bază, cu

încorporare sub brazdă. O parte din fosfor (circa 1/3 din doză) se poate aplica pe rând, odată cu semănatul, cel mai bine sub formă de îngrăşăminte NP. Acest mod de fertilizare favorizează o bună înrădăcinare şi creştere iniţială a plantei, conferindu-i rezistenţă la secetă şi făcând posibile economii la cantitatea de fosfor, de 15 - 20%.

Tabelul 5.11

Doze de azot (kg/ha optim economic) la floarea-soarelui

Indicele de azot Producţia

(kg/ha) 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5

2.500 94 85 80 77 74 72 71

3.000 107 98 93 89 87 85 84

3.500 117 111 103 100 97 95 94

Dozele de fosfor recomandate în tehnologia actuală de cultivare a florii-

soarelui sunt prezentate în tabelul 5.12 (după CR. HERA şi col., citat de V. BÂRNAURE, 1991).

Tabelul 5.12 Doze de fosfor (kg/ha optim economic) la floarea-soarelui

P-Al (ppm) (P2O5 mg/100 g sol = P-Al - ppm x 0,23) Producţia

(kg/ha) 15 20 25 30 35 40 45 50

3.000 124 114 103 93 84 76 67 60

3.500 146 135 124 115 105 97 89 81

Potasiul. Floarea-soarelui absoarbe mult potasiu, pe care îl restituie în

proporţie de 90%, prin resturile vegetale rămase după recoltare. Potasiul are influenţe pozitive prin utilizarea mai bună a apei de către

floarea-soarelui, sporirea rezistenţei la frângere, la atacul diferitelor boli. La insuficienţa potasiului, plantele de floarea-soarelui rămân mai mici şi capătă aspect de tufă (cu internodii scurte şi frunze dese). Suprafaţa foliară se reduce drastic la carenţa de potasiu.

Pe solurile cu mai puţin de 15 mg K2O/100 g sol) (soluri brune, soluri podzolite şi podzolice) trebuie folosite 60 - 80 kg potasiu/ha. În cultură irigată, potasiul trebuie folosit în toate condiţiile.

339

Ca îngrăşăminte cu potasiu, produse industrial, se recomandă sarea potasică, administrată toamna (sub arătură), îngrăşămintele complexe de tip NPK (înainte sau concomitent cu semănatul). Gunoiul de grajd aduce sporuri de producţie mai mari (700 - 800 kg/ha) pe soluri carbonatate şi pe cele podzolite. Se realizează o mai bună valorificare a gunoiului de grajd pe ansamblul rotaţiilor, dacă acesta se administrează la planta premergătoare (porumb, sfeclă, cartof - în condiţii de irigare) (V. BÂRNAURE, 1991). Floarea-soarelui valorifică superior efectul remanent al gunoiului de grajd.

Plantele de floarea-soarelui prezintă, uneori, semne de suferinţă specifice dezechilibrului de nutriţie cu microelemente, mai frecventă fiind carenţa de molibden (în primăverile răcoroase, pe solurile acide) şi cea de bor (în anii cu primpveri secetoase), carenţe care se combat prin încorporarea, o dată cu lucrările solului, a 0,55 - 1,1 kg/ha molibdat de amoniu sau 0,75 - 1,5 kg/ha molibdat de sodiu (după recomandările I.C.C.P.T.Fundulea, 1990).

5.2.2.3. Lucrările solului

Floarea-soarelui necesită un sol bine afânat, fără hardpan şi structurat, care să permită o răsărire rapidă şi uniformă, o înrădăcinare profundă şi un control eficient al buruienilor. Aceasta este o garanţie a unei bune alimentări cu apă şi elemente nutritive a plantelor şi o mai bună rezistenţă la cădere (fig. 5.12, după C.E.T.I.O.M., 1983).

Cele mai frecvente consecinţe ale unei pregătiri neglijente a solului pentru floarea-soarelui sunt: stagnarea seminţei în sol, care nu reuşeşte să străbată crusta compactă de la suprafaţa solului; tendinţa pivotului rădăcinii de a se dezvolta superficial atunci când întâlneste o zonă prea compactă; concurenţa cu buruienile până în stadiul de 5 perechi de frunze.

Lucrarea de dezmiriştit se realizează cât mai devreme posibil după recoltarea premergătoarei şi este urmată de arătura adâncă, efectuată pe un sol scurs bine, evitând, pe cât posibil, patinarea care netezeşte şi compactează fundul brazdei. Adâncimea arăturii pentru floarea-soarelui trebuie să fie de 22 - 25 cm; lucrarea mai adâncă este necesară pe terenurile puternic îmburuienate sau cu cantităţi mai mari de resturi vegetale rămase pe teren şi pe solurile compactate.

În zonele mai umedă şi pe solurile mai grele, îmbunătăţrea regimului aerohidric al solului, prin scarificare la 60 cm, aduce sporuri de producţie de până la 28% (M. CROITORU, citat de V. BÂRNAURE, 1991).

340

În primăvară, pentru a obţine un pat germinativ cât mai aproape de aceste cerinţe ideale, trebuie limitat numărul de treceri pe teren cu utilajele agricole la un minim care să evite tasarea excesivă. În plus, trebuie să nu se lucreze pe un sol insuficient scurs în adâncime; în asemenea situaţii, este de preferat, să se întârzie câteva zile data semănatului. La umiditate ridicată, tasarea produsă de roţile tractorului determină deteriorarea însuşirilor fizice ale solului, iar utilajul cu care se lucrează nu realizează o mărunţire a solului, ci o fragmentare în felii a acestuia, care îngreuiează şi întârzie pregătirea patului germinativ şi favorizează pierderea umidităţii din sol.

Suprafeţele lucrate bine încă din toamnă şi care la desprimăvărare se prezintă fără resturi vegetale şi nivelate se lucrează cu combinatorul, iar cele arate în toamnă, care prezintă denivelări

şi unele resturi vegetale incomplet încorporate, se lucrează cu grapa cu discuri uşoară în agregat cu grapa cu colţi şi lamă nivelatoare.

Calitatea patului germinativ este asigurată de reglarea corectă a agregatelor de lucru si de evitarea lucrării când solul este prea umed. Ultima lucrare de pregătire a patului germinativ se execută cu combinatorul, în ziua sau preziua semănatului, şi nu mai devreme, pentru a nu favoriza îmburuienarea terenului înaintea răsăririi culturii.

Pentru a realiza un pat germinativ corect trebuie folosite agregate complexe, cu scopul de a evita numărul de treceri prea mare (combinatoare). Prin ultimele lucrări sunt încorporate erbicidele şi îngrăşămintele.

Conservarea apei în sol constituie un obiectiv esenţial care trebuie avut în vedere la pregătirea patului germinativ. Pentru aceasta, solul trebuie lucrat superficial, printr-un număr cât mai redus de lucrări; se va evita afânarea excesivă, întoarcerea şi răscolirea energică a solului, prin care se favorizează pierderea apei prin evaporare într-o perioadă în care aceasta este accelerată de temperaturile în creştere şi vânturile care bat cu intensitate (CR. HERA şi col., 1989).

5.2.2.4. Sămânţa şi semănatul Obţinerea de plante viguroase printr-o răsărire uniformă şi rapidă este

determinată de folosirea la semănat a unui material semincer cu indici calitativi

Fig. 5.12. Cerinţele florii-soarelui faţă de starea solului la semănat.

1 - un strat superficial format din bulgăraşi mici (max. 3 cm diametru), pentru a evita

formarea crustei; 2 - un strat fin mărunţit în care să fie aşezată sămânţa; 3 - un strat

profund, mobilizat şi fisurat.

341

superiori: valoare biologică şi culturală ridicată (puritate fizică minimum 98%, germinaţie minimum 85%), integritate fizică, fără spărturi sau fisuri, lipsa bolilor. Sămânţa trebuie sa fie din anul precedent şi să fie din F1, în cazul hibrizilor, şi să aparţină unor categorii biologice superioare, în cazul soiurilor.

O atenţie deosebită trebuie acordată folosirii de seminţe mari şi omogene; în cazul folosirii de seminţe mici, pierderile de la semănat la răsărit pot ajunge la 25 - 40%, în anumite condiţii, şi nu se realizează o distribuţie uniformă a plantelor pe teren.

O lucrare efectuată de unii cultivatorii de floarea-soarelui de la noi (şi care se justifică adesea) este alegerea seminţelor la masă. Prin această operaţiune sunt îndepărtate seminţele mici, fisurate, decojite, atacate de boli (pătate). Puritatea fizică creşte până la 100% şi capacitatea de germinaţie peste 95%, asigurându-se o răsărire rapidă (explozivă), uniformă (fără goluri), lanuri mai puţin atacate de boli şi sporuri de producţie. Seminţele germinabile intacte dau germeni normali în proporţie de 95%, cele fisurate - 85%, iar cele decojite şi cu miez parţial lipsă sub 75% (uneori sub 50%) (ZOIA CERESNYES şi N. PANĂ, citaţi de V.BÂRNAURE, 1991).

Tratarea seminţei de floarea-soarelui înainte de semănat, contra bolilor şi dăunătorilor este obligatorie. Se recomandă să se efectueze tratamente contra manei (Plasmopara helianthi) cu mefenoxam (Apron XL 350 ES, 3,0 l/t de sămânţă) sau oxadixil + carbendazim (Ostenal C 75 PUS, 4 kg/t de sămânţă), la hibrizii nerezistenţi (de exemplu, Fundulea 206, Felix). Împotriva putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum) şi a putregaiului cenuşiu (Botrytis cinerea) se fac tratamente cu unul dintre produsele: procimidon (Sumilex 50 WP, 1 kg/t de sămânţă), tiram (Tiradin 70 PUS, 3,0 kg/t de sămânţă), tiofanat metil + tiuram (Tiramet 60 PTS, 2,5 kg/t de sămânţă).

Pentru controlul dăunătorilor (răţişoara porumbului - Tanymecus dilaticollis şi viermilor sârmă - Agriotes sp.) se recomandă tratamente cu carbofuran (Furadan 35 ST sau Carbodan 35 ST sau Diafuran 35 ST, 28 l/t de sămânţă) efectuate centralizat, de specialişti, deoarece aceste produse sunt foarte toxice (după AL. BARBULESCU şi col., 1993). Rezultate bune s-au obţinut în ultimul timp cu imidaclorprid (Gaucho 600 FS, 10,0 l/t de sămânţă) sau thiametoxan (Cruiser 350 FS, 10,0 l/t de sămânţă)

Tabelul 5.13 Influenţa tratamentelor la sămânţă asupra răsăririi, frecvenţei atacului de mană şi

bolilor de putrezire şi producţiei la floarea-soarelui

Tratamente

Răsărirea (mii

plante/ha)

Atac de mană (%)

Atac de boli de putrezire

(%)

Producţia (%)

Contra manei şi bolilor de putrezire 50,4 - 51,6 0 0,6 - 1,3 92 - 95

Contra manei, bolilor de putrezire şi răţişoarei 53,4 0 1,9 100

Martor (sămânţă netratată) 44,7 7,3 9,3 45 - 75

342

Epoca de semănat. Semănatul culturilor de floarea-soarelui începe atunci

când în sol se realizează pragul minim de 7°C la adâncimea de încorporare a seminţei (şi vremea este în curs de încălzire); sunt asigurate, astfel, condiţii favorabile pentru germinarea rapidă şi uniformă a seminţelor şi răsărirea plantelor.

Calendaristic, momentul semănatului florii-soarelui este determinat de evoluţia condiţiilor climatice în primăvară, perioada optimă de semănat începând, după unele estimari, la circa 15 zile de la desprimăvărare (GH. V. ROMAN şi colab. 1992); în primăverile secetoase se recomandă semănatul la începutul intervalului, iar în cele umede şi reci se poate semăna ceva mai târziu.

Calendaristic, semănatul se face, de regulă, între 25 martie (zone cu desprimăvărare mai timpurie) şi 15 aprilie. Durata optimă de semănat în fiecare an este de 5 - 6 zile. Întârzierea semănatului în a doua jumătate a lunii aprilie sau începutul lunii mai determină scăderi importante de producţie.

La semănatul prea timpuriu, multe seminţe pier prin mucegăire, răsăritul se prelungeşte şi este eşalonat (fig. 5.13, după GH. BÂLTEANU şi GH. V. ROMAN, 1986), plantele sunt debile, atacurile de mană şi putregai alb sunt mai pronunţate, producţia de seminţe scade şi se diminuează, de asemenea, procentul de ulei.

Întârzierea semănatului este însoţită de răsărirea neuniformă a plantelor, datorită reducerii umidităţii din sol şi de deplasarea fazei de înflorire în perioada de secetă din a doua jumătate a lunii iulie, ceea ce determină importante scăderi de producţie. Trebuie subliniat că în zona solului brun-roşcat din Câmpia Română, scăderi drastice de recoltă s-au constatat doar la întârzierea semănatului până în ultimile zile ale lunii aprilie (fig.5.13, după GH. BÂLTEANU şi Gh.V. ROMAN, 1986). Densitatea. În condiţii bune de vegetaţie, la formele existente în prezent în cultură în România, producţiile cele mai mari se obţin dacă la recoltare există 45.000 - 50.000 plante/ha în cultură neirigată şi 50.000 - 60.000 plante/ha în cultură irigată. Valorile de densitate inferioare sunt recomandate pentru soiul Record, iar cele superioare pentru hibrizii cu talie mică şi rezistenţă bună la frângere şi cădere. Ceilalţi hibrizi cu talie mai înaltă reacţionează bine la o densitate intermediară. Densităţile excesive duc la cădere şi frângere (plante mai înalte şi mai subţiri), atac de boli (mai ales pătarea brună, dar şi la putregai), la consumuri specifice mai mari de apă şi elemente nutritive, la sporirea proporţiei de seminţe seci.

343

Foarte important este ca repartizarea seminţelor pe rând la semănat să fie uniformă, pentru asigurarera creşterii şi dezvoltării armonioase a tuturor plantelor.

La semănat se vor asigura densităţi mai mari cu 10 - 15% (exprimate în seminţe germinabile/m2) faţă de densităţile de recoltare.

Cantitatea de sămânţă la hectar, corespunzătoare densităţilor optime, variază, obişnuit, între 4,0 si 5,5 kg/ha.

Distanţa dintre rânduri. În condiţii de cultură neirigată sau irigată prin aspersiune, este generalizat semănatul florii-soarelui la distanţa de 70 cm între rânduri, prin care sunt asigurate posibilităţile de combatere a buruienilor prin praşile mecanice. În conditii de irigare prin brazde se seamănă la 80 cm distanţă între rânduri. Trebuie reţinut că, între diferite distanţe de semănat experimentate în condiţiile de la noi (70 cm, 50 cm, 70 cm/25cm), diferenţele de producţie nu sunt importante; ca atare, se seamănă la 70 cm între rânduri - distanţă care permite utilizarea sistemei de maşini de la porumb. În climatul mai umed din vestul Europei, culturile de floarea-soarelui sunt semănate la 60 cm între rânduri, distanţă care asigură o mai bună distribuire pe teren a plantelor. Adâncimea de semănat este de 5 - 7 cm; se poate semăna la 4 - 5 cm adâncime pe soluri mai grele, umede şi numai dacă nu se folosesc erbicide triazinice, care la adâncimi mici de semănat vin în contact cu sămânţa în curs de germinare şi provoacă pagube (efecte fitotoxice - cu atât mai mari, cu cât solul este mai uşor).

Respectarea vitezei de semânat este, de asemenea, o condiţie importantă; o viteza redusă (4,5 km/h) permite o repartiţie optimă a seminţelor pe rând şi uniformitatea adâncimii, ceea ce va asigura o răsărire uniformă a plantelor.

5.2.2.5. Lucrările de îngrijire Floarea-soarelui este foarte sensibilă la concurenţa buruienilor până în

stadiul de 5 perechi de frunze. Într-un interval de 30 - 40 zile, floarea-soarelui trebuie, deci, să fie protejată prin tratamente cu erbicide şi prin prăşit.

Erbicidarea. Alegerea erbicidelor şi a asociaţiilor de erbicide depinde de buruienile prezente în parcela în care se cultivă floarea-soarelui. Principalele

Fig. 5.13. Producţia de seminţe la floarea

soarelui, în funcţie de data semănatului (pe sol brun-roşcat din apropierea Bucureştiului).

344

variante de combatere a buruienilor din culturile de floarea-soarelui cu ajutorul erbicidelor sunt prezentate în tabelul 5.14.

Prăşitul are un rol dublu: de a completa acţiunea erbicidelor (în numeroase cazuri erbicidele nu asigură distrugerea completă a buruienilor) şi de a ameliora structura solului şi a favoriza dezvoltarea tinerei culturi. Prăşitul culturii influenţeaza hotărâtor creşterea plantelor şi nivelul recoltei. Floarea-soarelui se prăşeşte de 2 - 3 ori mecanic între rânduri şi de 2 - 3 ori manual pe rând, la adâncimea de 6 - 10 cm.

Prima prăşilă se face imediat ce rândurile de floarea-soarelui se disting bine şi s-au format primele două frunze adevărate. Mai întâi se prăşeşte mecanizat şi apoi se prăşeşte manual. A doua praşilă mecanică trebuie făcută la interval scurt (10 - 12 zile), imediat ce apar buruienile. La interval de circa 15 zile se face a treia praşilă mecanică. Ultimul prăşit se efectuează la înălţimea plantelor de 60 - 70 cm, întârzierea făcând imposibilă intrarea în lan cu cultivatorul, deoarece se lovesc plantele (planta este foarte sensibilă la rupere).

Zona de protecţie la prăşit creşte de la 8 - 10 cm la prima praşilă, până la 14 - 15 cm la ultima (frunzele sunt rigide şi se rup cu uşurinţă). Este indicat să se folosească la primele lucrări discuri de protecţie a rândurilor, plantele fiind sensibile şi la acoperirea cu pământ. Viteza de lucru se stabileşte astfel ca să nu se arunce pământul pe rând: de regulă, viteza I la prima lucrare şi vitezele II şi a III-a la următoarele (fig. 5.14, după A. BONJEAN, 1986).

Fig. 5.14. Recomandări privind lucrările mecanice de îngrijire în cultura florii-

soarelui Polenizarea suplimentară a florii-soarelui, prin instalare de stupi de

albine (1,5 - 2 stupi/ha) înainte de înflorire, în vecinătatea culturilor, aduce sporuri de producţie de 300 - 600 kg/ha (I. CÂRNU, Gh. V. ROMAN, ANA-MARIA ROMAN, 1982).

Tratamentele, la avertizare, contra bolilor pot aduce sporuri substanţiale de producţie (plus 30 - 56%).

Putregaiul alb (Sclerotinia sclerotiorum) este o boală care poate apărea pe orice parte a plantei (se manifestă ca un putregai alb), în toate fazele de vegetaţie. Pieirea plantelor şi reducerea drastică a densităţii lanurilor pot conduce la scăderi de producţie foarte importante. Sensibilitatea maximă a plantelor se înregistrează la răsărire şi la formarea calatidiului. Agentul patogen se conservă în sol sub formă de scleroţi o durată mare de timp, de ordinul a 7 - 8 ani. Contaminarea se face la nivelul solului, umiditatea favorizând atacul (atac timpuriu frecvent).

345

Tabelul 5.14. Erbicide folosite pentru combaterea buruienilor din cultura florii-soarelui

Buruieni prezente Substanţa activă Produsul comercial Doza produs

comercial Recomandări de administrare

Butilat Diizocab 80 EC 6,0 - 10,0 l/ha EPTC + antidot Eradicane 72 EC 5,0 - 8,0 l/ha Trifluralin Triflurom 48 EC 1,75-2,5 l/ha Pendimetalin Stomp 330 EC 6 - 8 l/ha

Administrate primăvara, înainte de semănat, cu încorporare imediată şi profundă în sol, prin lucrări cu grapa cu discuri; solul trebuie să fie reavăn, bine mărunţit şi fără resturi vegetale

Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale

Prometrin Gesagard 50 WP 1 - 2,5 kg/ha În benzi, concomitent cu semănatul Buruieni dicotiledonate şi unele monocotiledonate anuale

Linuron Afalon 1 - 2,5 kg/ha Preemergent sau postemergent

Dimetenamid Frontier 720 EC 1,5-2 l/ha Preemergent Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate Acetolaclor+antidot Guardian CE 1,75-2,5 l/ha Preemergent sau înainte de semănat

Cicloxidim Focus Ultra 3 - 4 l/ha

Haloxifop-Rmetil Gallant Super 1,0 l/ha

Propaquizafop Agil 100 EC 0,8 - 1 l/ha

Buruieni monocotiledonate anuale şi perene, inclusiv Sorghum halepense din rizomi

Fenoxapropetil Furore Super 75 EW 2,5 l/ha

În perioada de vegetaţie, când plantele de costrei au 10-30 cm înălţime; plantele de costrei trebuie să fie turgescente; 10-15 zile după administrare nu se prăşeşte (pentru a asigura translocarea erbicidului în rizomi)

346

În anii secetoşi, atacul este mai putin amplu şi dăunător ; în anii cu veri ploioase, pe solurile unde apare exces de umiditate (aşa cum este solul brun-roşcat), este favorizat atacul târziu, iar pierderile de plante pot depăşi 30% (C. GHEORGHIEŞ, GH. V. ROMAN, 1984).

Putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea) este o ciupercă care se poate dezvolta pe majoritatea organelor plantei de floarea-soarelui, acoperind ţesuturile senescente cu o cuvertură cenuşie (apare mai ales pe calatidiu, spre sfârşitul verii). Pagubele cele mai importante se observă cel mai mult după înflorit. Boala se propagă prin conidii în timpul vegetaţiei şi prin miceliu şi scleroţi de la un an la altul (C. BĂRBULESCU şi col., 1993).

În cazul ambelor boli, tratamentele la sămânţă sunt eficiente. Dacă predomină atacul pe calatidiu, se recomandă 2 tratamente, primul în intervalul de la diferenţierea netă calatidiului, până la apariţia florilor ligulate, al doilea la 10 - 15 zile după sfârşitul înfloritului, folosind unul din produsele: procimidon (Sumilex 50 WP, 1 kg/ha); benomil (Benomyl, 1,5 kg/ha); carbendazim (Bavistin 50 DF, 1,5 kg/ha); fusilazol+carbendazim (Alert, 0,6 l/ha); vinclozolin+ carbendazim (Konker, 1,25 l/ha); iprodion + carbendazim (Calidan SC, 2 l/ha).

Cultivarea hibrizilor cu rezistenţă la putregaiul alb (de exemplu, Super, Select, Festiv, Felix) este o soluţie pentru limitarea infestării.

Phomopsis (Phomopsis helianthi) este o ciupercă care se conservă pe resturile de cultură infestate rămase la suprafaţa solului. Infestarea se face în primăvară, şi, în situaţia în care umiditatea persistă, se poate ajunge la distrugerea ţesuturilor tulpinii şi căderea în masă a plantelor (reducerea producţiei, deprecierea calităţii, pierderi mari la recoltare sau imposibilitatea recoltării mecanizate).

Boala a apărut în 1981 în judeţele din vestul României şi s-a extins foarte repede, îndeosebi în zonele mai umede, cu exces temporar de umiditate; pe solului brun-roşcat din Câmpia Română, cu frecvente porţiuni depresionare (crovuri) boala a fost semnalată pentru prima dată în 1984 (C. GHEORGHIEŞ, GH. V. ROMAN). Eficiente sunt măsurile preventive: distrugerea resturilor vegetale, cultivarea hibriziilor toleranţi, Felix şi Select, evitarea amplasării culturilor de floarea-soarelui pe solele unde apare excesul de umiditate. În vegetaţie se recomandă două tratamente: primul în faza de 6 - 8 perechi de frunze, al doilea la diferenţierea calatidiului, până la apariţia florilor ligulate, folosind preparate pe bază de fusilazol, carbendazin, vinclozolin + carbendazim, iprodione+carbendazim (după recomandările de la combaterea putregaiurilor), sau produse conţinând trifumizol (Trifmine 30 WP, 1 kg/ha) sau ciproconazol + carbendazim (Alto Combi 420 SC, 0,5 l/ha).

Mana florii-soarelui (Plasmopara helianthi) este o boală răspândită în toată ţara şi considerată, până nu demult, cea mai păgubitoare boală a florii-soarelui. În prezent, importanţa ei s-a redus prin măsurile preventive care se iau (extinderea cultivării hibrizilor rezistenţi - Festiv, Super, Select, respectarea rotaţiei de 6 ani, tratarea seminţelor înainte de semănat). Transmiterea bolii de la un an la altul se face prin resturile de plante rămase în sol, simptomele de atac

347

manifestându-se încă de la începutul vegetaţiei. O mare atenţie trebuie acordată distrugerii samulastrei de floarea-soarelui şi a resturilor vegetale (AL. BARBULESCU şi col., 1993).

Combaterea dăunătorilor. Cei mai importanţi sunt gărgăriţa porumbului sau răţişoara (Tanymecus dilaticollis) şi viermi sârmă (Agriotes sp.), dăunători foarte păgubitori pe majoritatea terenurilor agricole de la noi. Atacul de răţişoară este mai puternic în sudul şi estul ţării, după porumb şi în primăverile calde şi secetoase; viermii sârmă crează probleme pe terenurile cu încărcare mare de păioase, pe solurile mai grele şi în primăverile umede şi răcoroase, când răsărirea şi dezvoltarea plantulelor se desfăşoară mai lent. Sunt obligatorii tratamentele la sămânţă cu produse conţinând carbofuran. În anumite situaţii, când nu s-au efectuat aceste tratamente, dar şi în unele primăveri, secetoase şi calde, sau când floarea-soarelui urmează după porumb, sunt necesare tratamente de corecţie, în perioada răsăririi florii-soarelui, cu bensultap (Victenon, 0,75).

Irigarea. Consumul de apă al florii-soarelui este asemănător cu cel al porumbului, dar planta utilizează mai bine rezervele de apă din sol la desprimăvărare şi precipitaţiile din cursul vegetaţiei.

Faza de sensibilitate maximă la secetă se situează într-un interval de circa 40 zile (corespunzând creşterii plantelor şi înfloritului calatidiului), din stadiul de buton floral (de 3 cm) la stadiul de sfârşit de înflorire. Insuficienţa apei la înflorit diminuează numărul de seminţe pe calatidiu, iar seceta în faza de umplere a seminţelor afectează MMB şi conţinutul in ulei.

Pentru o producţie de 3.500 kg/ha, nevoile plantei sunt de 420 mm apă, în medie. Până la înflorire, un disponibil de apă de 160 mm în sol + precipitaţii este suficient pentru a obţine un indice foliar nelimitant (2,5 - 3). În faza de maturitate, trebuie urmărit să fie menţinut un foliaj în activitate cât mai îndelungată, pentru care s-a calculat un necesar de 150 - 200 mm de apă disponibilă (apa din sol + ploi + irigare).

Perioada în care apa de irigare determină sporuri de recoltă este formarea calatidiului, înflorire şi umplerea seminţelor. În functie de zonă şi hibrid, necesarul de apă este de 40 - 60 m3/ha şi zi, situat calendaristic în lunile iunie şi iulie. La irigarea prin aspersiune, lipsa ploilor în această perioadă impune aplicarea a 2 - 3 udări cu norme de 400-800 m3/ha, la un timp de revenire de 7-14 zile, în funcţie de textura solului (la irigarea prin aspersiune). La irigarea pe brazde, norma de udare este de 1.000 - 1.200 m3/ha la prima udare şi 800 - 1.000 m3/ha la următoarele.

5.2.2.6. Recoltarea

Maturitatea poate fi considerată atinsă atunci când 80 - 85 % din calatidii au culoarea brună şi brună-galbuie (numai 15 - 20 % sunt încă galbene), resturile de flori de pe calatidiu cad singure, florile de la baza şi mijlocul tulpinii sunt uscate. O dezvoltare uniformă a culturii şi o coacere cât mai omogenă sunt condiţii importante pentru recoltarea cu pierderi minime. În caz contrar, unele

348

calatidii intră în supracoacere şi pierderile de seminţe prin scuturare pot ajunge chiar la 1.000 kg/ha.

Perioada de recoltare se situează, în mod normal, în România (cu unele diferenţe în funcţie de zonă şi climat), între ultima decadă a lunii august şi mijlocul lunii septembrie. O recoltare prea târzie diminuează producţia prin pierderile de boabe datorită scuturării, bolilor, dăunătorilor, păsărilor. Durata normală de recoltare mecanizată a unei sole cu floarea-soarelui este de 6 - 8 zile.

Recoltarea mecanizată a culturilor de floarea-soarelui se poate începe de la 15 % umiditate şi trebuie să se încheie cel mai târziu la 9 - 10% umiditate; în caz contrar, se produc pierderi mari prin scuturare.

Recoltarea se face cu combina pentru cerale, prevăzută cu echipamentul special pentru recoltarea florii-soarelui şi reglată corespunzător: turaţia bătătorului trebuie redusă la 450 - 700 rotaţii/minut, pentru a nu decortica seminţele şi a nu creşte conţinutul de impurităţi; distanţa bătător-contrabătător va fi 25 - 30 mm la intrare şi 12 - 18 mm la ieşire; ventilare bine reglată, pentru a elimina seminţele seci şi resturile de flori, dar fără a antrena seminţele pline.

Recoltarea prea devreme a culturilor înseamnă un conţinut ridicat de impurităţi umede, pericolul deprecierii recoltei şi cheltuieli mari de uscare. Din contră, un recoltat prea târziu sporeşte pierderile prin atacul păsărilor, căderea plantelor, decojirea seminţelor la treierat, scuturare, dezvoltarea bolilor.

Defolierea chimică este recomandată în cazul maturării întârziate a florii-soarelui sau când recolta este ameninţată de atacul agenţilor patogeni Botrytis sau Sclerotinia. diquat (Reglone forte, 3,0 – 4,0 l/ha) când 50% din plante au calatidiile galbene cu început de brunificare şi umiditatea seminţelor a scăzut la 30 - 35%; după 9 zile de la tratament, umiditatea seminţelor scade la 15 - 17% şi se poate recolta (N. GUMANIUC şi col., citat de V. BÂRNAURE, 1991).

Pe suprafeţe restrânse şi în anumite condiţii speciale, se apelează la recoltarea manuală a culturilor de floarea-soarelui. Calatidiile sunt tăiate cu secera, sunt puse la uscat şi apoi sunt treierate cu combina, la staţionar. Este important de subliniat că se reduc mult pierderile prin scuturare, dar consumul mare de muncă manuală limitează folosirea acestei metode de recoltare.

Producţii. Floarea-soarelui este o plantă cu mare capacitate de producţie, care depăşeşte 4.500 kg seminţe/ha la hibrizii româneşti existenţi în cultură. Producţiile medii în ţara noastră se situează în jur de 1.500 kg/ha. Multe unităţi agricole cu experienţă în cultivarea florii-soarelui obţin frecvent producţii de seminţe de peste 2.500 kg/ha. Pe plan mondial, producţiile medii în ţările mari cultivatoare se situează între 1.300 si 2.000 kg/ha.

349

5.3. INUL PENTRU ULEI

5.3.1. Importanţă. Biologie Ecologie 5.3.1.1. Importanţă Inul pentru ulei este cultivat pentru seminţele sale care furnizează un ulei sicativ cu multiple utilizări industriale: fabricarea vopselelor şi a lacurilor (80% din producţia totală, după unele estimări), a linoleumului, muşamalelor, în tipografie (fabricarea cernelurilor speciale). Turtele rezultate după extragerea uleiului sunt dintre cele mai valoroase (34 - 37% substanţe proteice, 30% glucide, 8% lipide), fiind întrebuinţate mai ales în furajarea vacilor cu lapte şi a cailor. Tulpinile rămase după treierat sunt balotate şi folosite ca materie primă pentru fabricarea celulozei şi a hârtiei, sau pentru extragerea câlţilor. Culturile de in pentru ulei care au format tulpini mai lungi (vreme umedă şi răcoroasă) pot furniza şi o recoltă de fibre, mai scurte, folosite pentru ţesături grosiere. Sub aspect agronomic, inul pentru ulei se situează printre plantele bune premergătoare pentru celelalte culturi, şi foarte bune premergătoare pentru orzul şi grâul de toamnă. 5.3.1.2. Compoziţia chimică Calitatea recoltei de seminţe este dată de conţinutul în ulei şi îndeosebi de calitatea acestuia, exprimată prin indicele de iod. Conţinutul în ulei variază între 39 şi 44% (faţă de 35 - 39% la inul pentru fibră), cu un indice de sicativitate de 175 - 190 unităţi iod. Uleiul de in are în compoziţia sa acizii oleic (2,3 - 17,6%), linoleic (21,6 - 69,6 %), linolenic (18,5 - 40,5 %), palmitic (6,7%) şi stearic (3,0%), ceea ce îi conferă însuşirile de ulei sicativ. Seminţele mai conţin 22 - 25% substanţe proteice.

5.3.1.3. Răspândire Cultura inului este foarte veche; prima specie cultivată a fost inul bienal

(Linum angustifolium), specie de origine mediteraneană (C. MOULE, 1982). Cu câteva mii de ani înainte de era noastră, specia de in cultivată în

prezent - Linum usitatissimum) - plantă anuală, mai rustică, de origine asiatică, a înlocuit în cultură specia bienală. Utilizarea sa în vechea Caldee se pierde în negura timpurilor; pânză de in a fost găsită în mormintele antice anterioare Babilonului. Planta a pătruns foarte devreme în India şi Egipt. Extinderea sa spre Europa a fost asigurată în mare parte de către fenicieni. Există mărturii care atestă că inul era cultivat de celţi şi greci. Suprafaţa mondială cu in pentru ulei se situează (în anul 2005, după FAOSTAT Database) la 3.146 mii ha, ccea ce reflectă o tendinţă evidentă de restrângere a suprafeţelor, prin comparaţie cu perioada anterioară (5.501 mii ha în 1979 - 1981 şi 3.844 mii ha în 1989 - 1991). Producţiile medii mondiale au fost în ultimii ani de 725 - 861 kg seminţe/ha, iar producţiile globale de 1900 -2710 mii t.

350

Circa 45% din suprafaţa mondială semănată cu in pentru ulei se află în Asia (India, cu 650 mii ha şi China, cu 570 mii ha, sunt cele mai mari cultivatoare de in), iar circa 38% din suprafaţă se află în America de Nord (Canada cultivă 811 mii ha şi SUA 376 mii ha); ţările fostei URSS cultivă în jur de 200 mii ha.

În prezent, în Europa se cultivă cu in pentru ulei 380 mii ha, din care 191 mii ha în Uniunea Europeană, detaşându-se Franţa cu 80 mii ha şi Marea Britanie cu 70 mii ha (1.757 kg/ha producţia medie). În ţările Uniunii Europene cultura inului pentru ulei a progresat după anul 1989, ca urmare a subvenţiilor oferite cu scopul de a modifica structura culturilor către culturi agricole nealimentare, suprafeţele cultivate crescând de la 85 mii ha în 1988, la 551 mii ha în 1999, după care au scăzut sub 200 mii ha în 2005; în acelaşi interval, dacă în anul 1989 Germania inul pentru ulei nu era practic cultivat, în anul 1999 se ajunsese la 200 mii ha, dupa care suprafeţele au scăzut la numai 13 mii ha în 2005; iar în Marea Britanie, de la numai 17 mii ha în 1989, s-a ajuns la 213 mii ha în 1999 şi la doar 33 mii ha în 2005.

Comerţul mondial cu ulei de in totalizează 241 mii tone (în 2004), din care 50 mii tone exportate de SUA şi 54 mii tone de Germania. Cauzele care frânează extinderea culturii în ţările europene sunt producţiile scăzute şi inconstanţa acestora, precum şi concurenţa altor uleiuri vegetale cu utilizare ca biocarburanţi.

În România, suprafaţa cu in pentru ulei s-a menţinut timp îndelungat în jur de 80 mii ha, producţiile medii oscilând între 500 şi 700 kg/ha. În ultimii ani, interesul agricultorilor pentru această cultură s-a diminuat foarte mult din cauza cererii scăzute de ulei de in pe piaţă. Ca urmare, s-a ajuns la numai: 25,8 mii ha în 1992, cu 580 kg/ha producţia medie şi 15.200 tone producţia totală; 1,8 mii ha în 1999, cu 1.435 kg/ha producţia medie şi 2.679 tone producţia totală; 1,4 mii ha în 2005, cu 1.785 kg/ha producţia medie şi 2.500 tone producţia totală.

O serie de factori ar putea contribui, în perioada următoare, la extinderea suprafeţelor cultivate cu in pentru ulei: deficitul mondial de ulei şi de turte de in, precum şi cererea crescândă de seminţe de in şi de ulei de in din Uniunea Europeană.

5.3.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri Inul cultivat aparţine familiei Linaceae, genul Linum L., specia Linum

usitatissimum L. Principalele subspecii sunt: L.u. ssp.eurasiaticum Vav. et Ell., în care se încadrează proles elongata, care cuprinde inuri pentru fuior cu tulpini înalte de peste 75 cm, proles brevimulticaulia, cu inuri pentru ulei, proles intermedia, cu inuri pentru ulei şi mixte şi proles prostrata, cu inuri târâtoare; L.u. ssp.mediteraneum Vav. et Ell., care cuprinde inuri pentru ulei cu tulpini sub 50 cm; L.u. ssp. transitorium Vav. et Ell., cu inuri mixte pentru ulei şi fibră, în care se încadrează proles italica, cu tulpini înalte de la 35 la 75 cm, proles anatolica, cu tulpini de 30 - 35 cm şi proles meridionalia care formează tulpini de 50 - 70 cm.

351

După N. ZAMFIRESCU (citat de V. BÂRNAURE, 1991), zona de origine a inului este considerată a fi centrul şi vestul Asiei, de unde s-a răspândit spre vest şi nord; în zonele sudice a dat naştere la forme cu tulpini scunde şi ramificate, caracteristice inului pentru ulei, iar în nord, în condiţiile climatului umed şi răcoros, la tipurile înalte, slab ramificate care caracterizează inul pentru fuior.

În prezent, în România există în cultură 10 soiuri, în totalitate de creaţie românească (tab.5.15).

5.3.1.5. Particularităţi biologice

Sistemul radicular este mai slab dezvoltat, prin comparaţie cu partea aeriană şi posedă o capacitate redusă de absorbţie a elementelor nutritive din sol. Plantele de in pentru ulei au sistemul radicular ceva mai dezvoltat, prin comparaţie cu inul pentru fuior (fig.5.15, după C. MOULE), ceea ce îi conferă o mai mare rezistenţă la secetă. Sistemul radicular creşte mai intens decât partea aeriană la începutul vegetaţiei şi îşi încetează creşterea la înflorit.

Tulpina. Planta formează o tulpina cu

portul erect, mai scundă (sub 60 cm) şi ramificată (uneori chiar de la bază) la inul pentru ulei şi mai lungă şi puţin ramificată (doar la partea superioară) la inul pentru fibră; dacă inul este semănat cu o densitate mică (cultură mai rară), axele secundare se pot dezvolta de la subsuoara frunzelor, formând ramificaţii (fig.5. 16). Tulpina conţine 30 - 40 fascicule, având fiecare câte 30 - 40 fibre periciclice care dau utilizarea textilă a inului. Între cele două tipuri se situează inul mixt (sau intermediar), cu caracteristici intermediare şi care dă producţii satisfăcătoare, atât de fibre, cât şi de ulei. Frunzele sunt mici, alungite, numeroase; indicele foliar la in este de 4 - 5. Frunzele cad la maturitate, ceea ce favorizează îmburuienarea târzie şi poate crea difficultăţi la recoltare (în verile ploioase).

Fig. 5.15. Inul

(Linum usitatissimum L.)

Fig. 5.16. Ramificarea tulpinii la inul pentru ulei (stânga) şi la inul

mixt (dreapta)

352

Tabelul 5.15 Soiurile de in pentru ulei şi de in mixt existente în cultură în România

Rezistenţa la: Soiul şi anul

înregistrării Perioada de

vegetaţie(zile) secetă cădere boli Talia (cm)

MMB (g)

Capacitatea de producţie (t/ha)

Conţinutul în ulei (%) Zone de cultivare recomandate

Alexin (1999) 104-106 bună mijlocie bună 50 - 70 7,0 1,7 40 Sud-vest, vest şi Moldova

Cristina (2003) 97-98 bună bună bună 40 - 55 6,6-7,1 1,7 39,3 Sud, Bărăgan, Dobrogea

Floriana (1998) 97-98 bună bună bună 40 - 55 6,6-7,1 1,7 39,3 Sud, Bărăgan, Dobrogea

Florinda (1999) 103-106 bună mijlocie bună 55 - 60 7,0 1,6 39,1 Sud, Bărăgan, Dobrogea

Fluin (2000) 106 bună mijlocie bună 55 - 60 7,0 1,5 38,4 Sud, Bărăgan, Dobrogea

Geria (1991) 92-98 bună mijlocie bună 55 - 60 5,2-6,8 2,0 36 - 44 Sud, Bărăgan, Dobrogea

Iulia 96 (2000) 106 bună bună bună 60 - 70 7,0 1,4 41,1 Sud, Bărăgan, Dobrogea

Janina (1999) 102-106 bună mijlocie mijlocie 50 - 75 7,0 1,8 40,6 Câmpia din vestul ţării şi Câmpia Dunării, cu excepţia Bărăganului şi Dobrogei

Lirina (1998) 96-110 bună mijlocie bună 60 - 65 6,8-7,0 1,5 39,9 Moldova, Dobrogea şi Muntenia

Oliana (1998) 95-110 bună bună bună 55 - 65 6,8-7,0 1,5 40,2 Moldova, Dobrogea şi Muntenia

353

Inflorescenţa este o cimă bipară, destul de complexă, cu 15 - 40 ramificaţii. Floarea este pe tipul 5, hermafrodită şi autogamă. Culoarea petalelor este foarte variabilă: albă, albastră (mai frecvent), roz, violetă. Înfloritul unei culturi durează 15 - 20 zile, iar deschiderea unei flori câteva ore, în cursul dimineţii.

Fructul este o capsulă cu 5 loji, conţinând maximum 10 seminţe. La maturitate, capsulele sunt mai mult sau mai puţin dehiscente; la maturitate deplină, pedunculul capsulei se rupe uşor şi pierderile prin scuturarea fructelor pot fi însemnate.

Sămânţa este netedă, lucioasă, oblongă şi comprimată, cu vârful curbat, de culoare cafenie, mai rar galbenă, cu MMB de 7 - 9,5 g şi MH de 64 - 75 kg.

Citoplasma celulelor embrionului şi ale cotiledoanelor conţine picături fine de ulei bogat în acizi graşi nesaturaţi, care se oxidează repede în aer (ulei sicativ). 5.3.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol

Temperatura. Inul are pretenţii reduse faţă de căldură la începutul vegetaţiei, concretizate prin 1 - 4°C temperatura minimă de germinat; în faza de cotiledoane, plăntuţa este sensibilă la temperaturile scăzute, iar în continuare, rezistenţa creşte până în faza de “brădişor“, când inul rezistă până la -4°C.

În perioada creşterii rapide în înălţime şi până la înflorire temperaturile favorabile se situează în jur de 18-20°C. La maturitatea seminţelor sunt necesare temperaturi de 20°C, arşiţele influenţând negativ acumularea substanţelor de rezervă, diminuând producţia şi calitatea acesteia. Constanta termică pentru inul de ulei este 1.600 - 1.800°C (temperaturi mai mari de 0°C).

Umiditatea. Inul pentru ulei şi inul mixt sunt mai puţin pretenţioase faţă de umiditate, prin comparaţie cu inul pentru fuior; necesită 100 - 150 mm precipitaţii pe parcursul vegetaţiei. Consumul maxim de apă se situează în perioada creşterii rapide şi până la înflorire. Insuficienţa apei la aparţia bobocilor florali poate conduce la pierderi de recoltă de 15 - 20% (L. COUVREUR, 1994). Ploile care survin la înflorit împiedică fecundarea, prelungesc perioada de înflorire şi dăunează maturării normale a seminţelor.

Vremea însorită, durata mare de iluminare favorizează ramificarea tulpinilor, formarea unui număr mai mare de capsule şi seminţe pe plante şi acumularea uleiului.

Solul. Inul este pretenţios faţă de sol, preferând solurile cu textură mijlocie, bine structurate, permeabile, cu o bună capacitate de reţinere a apei, fertile, cu pH de 6,0 - 7,2. Nu sunt potrivite pentru in solurile grele, cu exces de umiditate, şi nici cele prea uşoare, nisipoase, erodate, prea acide sau prea alcaline.

5.3.1.7. Zone ecologice Zona foarte favorabilă inului pentru ulei (fig.5.17, după V.

BÂRNAURE, 1991) cuprinde silvostepa vestică, sudică şi a Moldovei, caracterizată printr-o medie a precipitaţiilor în perioada de vegetaţie a inului de

354

200 mm, bine repartizate în timpul vegetaţiei. Solurile de aici sunt cernoziomuri, brun-roşcate şi brune podzolite.

Zona favorabilă se extinde în partea centrală şi colinară a Câmpiei Crişurilor, Banatului, în zona colinară a Olteniei, Munteniei, partea centrală şi sudică a judeţelor Tulcea şi Constanţa, Câmpia Jijiei, Bahluiului, lunca Bârladului şi cea mijlocie a Prutului. Cantitatea de precipitaţii din perioada de vegetaţie este de 150 mm, repartizate mai puţin favorabil de-a lungul perioadei de vegetaţie; solurile sunt brun-roşcate, brune podzolite, şi pe alocuri, cernoziomuri.

Zonele de favorabilitate pentru inul mixt sunt prezentate în fig.5.18 (după V. BÂRNAURE, 1991).

Fig. 5.17. Aria răspândirii în cultură a inului pentru ulei

Fig. 5.18. Aria răspândirii în cultură a inului mixt

355

5.3.2. Tehnologia de cultivare a inului pentru ulei

5.3.2.1. Rotaţia

Cele mai bune premergătoare pentru inul pentru ulei sunt cerealele păioase şi leguminoasele anuale - culturi care părăsesc terenul devreme, lăsându-l curat de buruieni, fără resturi vegetale şi care permit lucrarea timpurie şi în bune condiţii a solului. În această categorie pot fi incluse şi unele prăşitoare, cu condiţia să fie recoltate toamna mai timpuriu. Porumbul poate deveni o premergătoare bună, dacă a fost erbicidat cu doze mici de atrazin (deşi inul posedă o oarecare toleranţă la efectul remanent) şi dacă resturile vegetale au fost mărunţite şi încorporate adânc în sol. Sfecla de zahar şi cartoful sunt bune premergătoare, dacă nu au fost atacate de Rhizoctonia şi Botrytis.

Din cauza dezvoltării agenţilor patogeni şi a fenomenului de "oboseala solului" (având cauze multiple şi insuficient elucidate), inul pentru ulei nu poate reveni pe acelaşi teren mai devreme de 6 - 7 ani.

La rândul său, inul pentru ulei este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor agricole din zonele în care se cultivă şi trebuie rezervat, de regulă, ca premergătoare pentru orzul sau grâul de toamnă.

5.3.2.2. Fertilizarea

Consumul specific al unei culturi de in pentru ulei este de 50 - 70 kg azot, 18 - 25 kg P2O5 şi 32 - 55 kg K2O, pentru o recoltă de o tonă seminţe şi producţia secundară aferentă (după D. DAVIDESCU, 1981, citat de V. BÂRNAURE, 1991). Inul este pretenţios faţă de aplicarea îngrăşămintelor, datorită sistemului radicular slab dezvoltat, cu capacitate redusă de absorbţie a formelor mai greu solubile din sol şi perioadei scurte de creştere intensă, când consumă cantităţi mari de elemente nutritive. Cerinţele sunt mai mari la începutul vegetaţiei.

Azotul favorizează creşterea plantelor în înălţime şi ramificarea tulpinilor; insuficienţa azotului reduce gradul de ramificare şi scurtează perioada de vegetaţie, micşorând producţiile. Excesul de azot, pe toată suprafaţa sau în vetre, din cauza neuniformităţii administrării îngrăşămintelor, sensibilizează plantele la cădere şi boli, prelungeşte vegetaţia, creează dificultăţi la recoltare, înrăutăţeşte calitatea uleiului. Dozele de azot optime economic, în funcţie de indicele de azot al solului, sunt prezentate în tabelul 5.16 (după Z. BORLAN, citat V. BÂRNAURE, 1991).

Fosforul este necesar de-a lungul întregii perioade de vegetaţie, influenţând favorabil conţinutul în ulei al seminţelor. Insuficienţa fosforului se manifestă printr-o dezvoltare slabă a plantelor şi reducerea producţiei. În tabelul 5.17 sunt prezentate dozele de fosfor recomandate, în funcţie de aprovizionarea solului cu fosfor (după V. BÂRNAURE, 1991).

Potasiul este indispensabil pentru o dezvoltare normală a plantelor şi acumularea uleiului. Tabelul 5.18 cuprinde dozele de îngrăşăminte cu potasiu

356

recomandate în funcţie de aprovizionarea solului cu potasiu. Tabelul 5.16

Dozele optime economic de azot la inul pentru ulei, în funcţie de nivelul

producţiilor scontate şi starea de asigurare a solului

Doza optimă economic de azot (kg/ha), atunci când indicele de azot este: Recolta scontată (kg/ha) 0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5

1.500 103 84 70 60 53 48 44 42 40

1.700 111 92 78 68 61 56 52 50 48

1.900 117 98 84 74 67 62 58 56 54

Tabelul 5.17

Dozele optime economic de fosfor la inul pentru ulei, în funcţie de nivelul

producţiilor scontate şi starea de asigurare a solului Doza optimă economic de P2O5 (kg/ha), atunci când P-Al este (ppm P): Recolta scontată

(kg/ha) 5 10 20 30 40 50 60 70 80

1.500 114 98 75 60 51 45 41 39 38 1.700 118 102 79 64 55 49 45 43 42 1.900 121 105 82 67 58 52 48 46 45

Îngrăşămintele simple cu fosfor şi potasiu se încorporează sub arătură.

Îngrăşămintele cu azot şi îngrăşămintele complexe se aplică în primăvară, la pregătirea patului germinativ.

Tabelul 5.18 Dozele optime economic de potasiu la inul pentru ulei, în funcţie de nivelul

producţiilor scontate şi starea de asigurare a solului

Doza optimă economic de K2O (kg/ha), atunci când K-Al este de (ppm K): Recolta scontată (kg/ha) 40 60 80 100 120 140 180 220 260

1.500 92 79 69 63 54 49 42 37 34

1.700 99 86 76 68 61 56 49 44 41

1.900 105 92 82 74 67 62 55 50 57

5.3.2.3. Lucrările solului

Pregătirea terenului pentru semănatul inului trebuie făcută cu foarte multă

atenţie, mai mult decât pentru alte culturi, deoarece inul trebuie semănat primăvara devreme şi este semănat superficial. Sistemul de lucrare a solului

357

cuprinde o lucrare de dezmiriştit după recoltarea culturii premergătoare, pentru mărunţirea resturilor vegetale şi a buruienilor, care trebuie bine şi adânc încorporate sub arătură. Urmează arătura adâncă, la 20 - 25 cm. Până la intrarea în iarnă arătura este menţinută afânată, nivelată şi curată de buruieni, prin lucrări cu grape diferite, în funcţie de starea terenului. După premergătoare târzii, de regulă, trebuie arat mai adânc pentru a asigura încorporarea resturilor vegetale.

În primăvară, după ce solul s-a zvântat, sunt necesare lucrări superficiale cu grape diferite sau combinatorul, pentru a obţine un pat germinativ pregătit fin şi destul de bine tasat, propice unui răsărit rapid şi uniform. Trebuie redus la minimum numărul de treceri cu utilajele pe teren, pentru a nu compacta exagerat solul, încă umed în adâncime. Zonele compactate riscă să încetinească sau să oprească dezvoltarea rădăcinilor. De asemenea, un exces de lucrări, din dorinţa de a realiza o mai bună mărunţire a patului germinativ, pot spulbera solul care va fi predispus la formarea crustei.

Arăturile care se prezintă tasate la desprimăvărare, se lucrează, imediat după ce solul s-a zvântat, cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi, iar patul germinativ se pregăteşte cu combinatorul, chiar în ziua semănatului.

5.3.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa destinată semănatului trebuie să aibă puritatea minimum 99% şi

capacitatea de germinaţie minimum 85%, la aibă MMB cât mai ridicată, şi să fie liberă de cuscută.

Înainte de semănat seminţele se tratează împotriva antracnozei (Colletotrichum lini) şi fuzariozei (Fusarium lini) cu produse conţinând tiram (Tiradin 70 PUS, 3,5 kg/t de sămânţă).

Pentru a proteja tinerele plantuţe de atacul puricelui inului (Aphtona euphorbiae Schrank.) se recomandă tratamente la sămânţă cu carbofuran (Furadan 35 ST sau Carbodan 35 ST, 8 l/t de sămânţă).

Semănatul. Perioada de semănat a inului este primăvara cât mai timpuriu, când s-au realizat în sol, la adâncimea de semănat, timp de 4 - 5 zile consecutiv, temperaturi de 5°C. Semănatul în epoca optimă permite valorificarea eficientă a apei acumulate în sol în sezonul rece; planta formează un sistem radicular mai profund, are timp să crească vegetativ şi să ramifice înainte de venirea vremii uscate şi călduroase din vară; seminţele se maturează mai devreme şi procesele de acumulare a uleiului nu sunt tulburate de arşiţa şi uscăciunea din lunile de vară.

Pentru culturile de in pentru ulei se recomandă densităţi de 800 - 900 boabe germinabile/m2 la soiurile tipice de ulei şi 1.000 boabe germinabile/m2 la soiul Midin, la care se poate valorifica şi tulpina în industria textilă. La inul mixt se recomandă densităţi de 1.400 - 1.600 boabe germinabile/m2 pentru a avea la recoltare 1.200 - 1.400 plante/m2. Cantităţile de sămânţă corespunzătoare acestor densităţi sunt de 80 - 100 kg/ha.

358

Distanţa dintre rânduri folosită în cultura inului pentru ulei, în România, este 12,5 cm; la soiul Midin şi la inul mixt se recomandă distanţe mai mici, care se pot realiza în condiţii bune folosind semănători special construite pentru a semăna la aceste distanţe. În acest fel, se realizează o mai bună distribuire a plantelor pe suprafaţa terenului şi se reduce concurenţa dintre plante de pe acelaşi rând.

Semănatul se realizează superficial, la 2 - 3 cm adâncime şi cât se poate de uniform, deoarece inul are răsărire epigeică şi putere mică de străbatere.

5.3.2.5. Lucrări de îngrijire

Inul este o cultură care luptă slab cu buruienile şi este uşor invadată de

buruieni, pe toată perioada de vegetaţie. Ca urmare, pentru reuşita culturii este obligatorie amplasarea ei pe terenuri cu rezervă redusă de buruieni şi după premergătoare care au contribuit la diminuarea îmburuienării. În plus, este obligatorie administrarea unor asociaţii de erbicide, înainte de semănat şi în vegetaţie, pentru controlul întregului spectru de buruieni.

Buruienile monocotiledonate (şi unele dicotiledonate) se combat cu preparate pe bază de S-metolaclor (Dual Gold 960 EC, 1,0 – 1,5 l/ha), aplicate înainte de semănat şi încorporate în sol. Pentru dicotiledonate se recomandă tratamente în vegetaţie, cu produse foarte diferite, cum ar fi cele care conţin clorsulfuron (Glean 75 DF, 10 - 15 g/ha), MCPA (Dicotex 40 Lichid, 1,0 – 1,5l/ha) sau bentazon+Weetol (Basagran Forte, 2,0 l/ha), administrate când inul este în faza de “brădişor“ (până la 14 - 16 cm înălţime), iar buruienile sunt în faza de cortiledoane sau rozetă. Trebuie respectată cu stricteţe faza în care este recomandată erbicidarea (“brădişor“), deoarece mai târziu inul devine sensibil la erbicid.

În solele infestate cu rizomi de costrei se administrează propaquizafop (Agil 100 EC, 1 - 1,5 l/ha) sau fenoxaprop-etil (Furore Super 75 EW, 0,8 - 1 l/ha), când costreiul are 10 - 20 cm înălţime.

În anumite situaţii, în primăverile uscate şi călduroase, dezvoltarea populaţiilor de puricele inului, impune tratamente în timpul vegetaţie, în faza de cotiledoane. Neglijarea controlului zilnic al culturilor aflate în curs de răsărire poate avea drept consecinţă compromiterea culturii. În situaţii deosebite, se fac tratamente cu dimetoat (Sinoratox PLUS, 1,6 l/ha)la un prag economic de dăunare de 25 exemplare/m2. Există cazuri când sunt necesare tratamente pentru combaterea tripsului (Thrips linarius), cu preparate pe bază de alfa-cipermetrin (Fastac CE RV, 0,1 l/ha).

5.3.2.6. Recoltarea

Recoltarea culturilor de in pentru ulei este o lucrare foarte dificilă, fiind greu de efectuat, din cauza unor particularităţi ale plantei de in şi care cer reglarea atentă şi specifică a maşinilor folosite şi o organizare ireproşabilă a lucrărilor.

359

Momentul optim de recoltare este faza de maturitate galbenă târzie, când capsulele sunt de culoare brună (80 - 90%), iar seminţele au culoarea caracteristică soiului şi umiditatea a ajuns la 11 - 12%. Depăşirea fazei atrage după sine mari pierderi de capsule.

Recoltarea se realizează cu combina pentru cereale la care se fac anumite relaje (şi modificări) specifice: se montează cuţitul lis (cu lamă netedă), patinele platformei se reglează pentru o tăiere cât mai joasă, transportorul melc se montează în poziţia limită jos, degetele escamotabile se demontează, ghearele rabatorului se înclină cu vârful spre spate, turaţia bătătorului trebuie să fie 900 - 1.050 rotaţii/minut, distanţa dintre bătător şi contrabătător se reglează la 12 - 16 mm la intrare şi 2 - 3 mm la ieşire, se montează site adecvate şi se reglează la minimum intensitatea ventilatorului, pentru a nu avea pierderi de capsule în paie.

În anumite situaţii (lanuri îmburuienate, căzute, maturate neuniform sau la care, din cauza vremii ploioase, plantele au format noi lăstari - proces frecvent întâlnit la in), se poate recolta şi divizat: în prima fază se taie plantele cu vindroverul, iar în faza a doua, după uniformizarea coacerii, se treieră cu combina prevăzută cu ridicător de brazdă.

În asemenea situaţii, se recomandă tratamente cu substanţe cu efect desicant, pentru a facilita lucrările de recoltare, adică pentru a distruge buruienile existente şi încă verzi, a uniformiza coacerea. Se foloseşte diquat (Reglone forte,, 2 - 3 l/ha), când majoritatea (95%) din capsule au ajuns la maturitatea galben-brună, făcând o pulverizare abundentă (800 l /ha), pentru a asigura pătrunderea produsului în interiorul vegetaţiei.

Tulpinile rămase pe teren dupa recoltare se balotează. Este obligatorie o curăţire cât mai bună a terenului de resturile de tulpini, pentru a nu stânjeni lucrările la cultura postmergătoare.

Culturile de in mixt, precum şi culturile de in pentru ulei care au format tulpini mai lungi, propice pentru prelucrare în topitorii, sunt recoltate prin smulgere, la sfârşitul coacerii galbene, cu combine speciale. De regulă, capsulele sunt treierate la staţionar cu combina pentru cereale. Seminţele trebuie condiţionate imediat după treierat (se încing uşor), pentru eliminarea impurităţilor şi aducere la umiditatea de cel mult 9%, care permite depozitarea.

Producţiile potenţiale ale soiurilor existente în cultură sunt de 2.500 - 3.000 kg seminţe/ha, ceea ce reprezintă 600 - 1.000 litri ulei/ha. De regulă, producţiile medii nu depăşesc 800 - 1.000 kg/ha, din cauza unor deficienţe tehnologice sau a vremii nefavorabile. Există şi unităţi agricole care au obţinut 1.500 - 1.700 kg seminţe/ha pe suprafeţe mari, respectând cu stricteţe recomandările tehnologice (Staţiunea Didactică şi Experimentală Belciugatele, 1977 - 1978). Inul mixt asigură, pe lângă seminţe, şi circa 3.000 kg/ha tulpini uscate.

360

5.4. RICINUL

5.4.1. Importanţă. Biologie. Ecologie 5.4.1.1. Importanţă Ricinul se cultivă pentru seminţele sale bogate în ulei nesicativ (indicele

iod 81 - 86), utilizat în diferite industrii: a pielăriei, textilă, linoleumului, cauciucului sintetic, vopselurilor, cernelii tipografice, săpunului, cât şi ca lubrefiant, în farmacie şi cosmetică.

Şroturile, după prelucrare, pot fi utilizate în hrana animalelor. Frunzele de ricin sunt folosite ca hrană pentru creşterea fluturilor de

mătase din specia Phylosamia ricini. Tulpinile sunt utilizate pentru plăci aglomerate, la fabricarea hârtiei sau la

extragerea fibrelor textile. Ricinul este o bună plantă meliferă. 5.4.2.2. Compoziţie chimică După N. ERNAKOV (citat de GH. BÎLTEANU, 1993), seminţele conţin

45,1 - 58,5% ulei, iar miezul 50,7 - 72%. Principalul acid gras este acidul ricinoleic, care depăşeşte 80% din totalul acizilor graşi.

Seminţele mai conţin: proteine (15%), celuloză peste (18%), hidraţi de carbon (13 – 20%) (E. WEISS, 1971), cenuşă (3%) (I. MINKEVICI, 1952).

Şroturile conţin circa 40% substanţe proteice care, datorită alcaloizilor ricină şi ricinină, nu pot fi utilizate decât după prelucrarea prin metode speciale.

5.4.1.3. Răspândire Suprafaţa cultivată cu ricin pe glob a oscilat în ultimele trei decenii între

1,2 - 1,7 milioane hectare. Cele mai mari suprafeţe cultivate sunt în India (880 mii ha) şi China (220

mii ha). Producţia medie mondială oscilează între 700 şi 1.000 kg/ha. În ţara noastră, cea mai mare suprafaţă cultivată a fost de 26,3 mii ha

(1989); după 1990 suprafaţa s-a diminuat, după 1995 fiind sub 1.000 ha. 5.4.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri Ricinul aparţine familiei Euphorbiaceae, specia Ricinus communis L.,

care cuprinde următoarele subspecii: R. c. sanguineus G. Pop, R. c. persicus G. Pop, R. c. manschuricus Berk, R. c. zanzibarinus G. Pop.

361

Pentru ţara noastră, prezintă importanţă doar primele două subspecii. Soiurile de ricin zonate sunt : Cristian, Dragon, Rivlas şi Vlaşca.

Soiul Cristian, creat la SCDA Teleorman, ssp.sanguineus, având 1-3 raceme secundare pe plantă, cu perioada de vegetaţie de 132 zile, având rezistenţă bună la frângere şi cădere, rezistent la bolile ricinului. Are MMB de 325 g, MH de 47,6 kg şi 49,3 % ulei. A realizat o producţie medie 50 q/ha.

Soiul Dragon, creat la SCDA Teleorman. Face parte din ssp.sanguineus şi formează 1-2 raceme pe plantă. Perioada de vegetaţie este de 131 zile, având rezistenţa la frângere, cădere, secetă, arşiţă şi bolile riciniului. MMB este de 322 g, MH de 48 kg şi conţinutul în ulei de 48,6 %. Producţia medie a fost de 50 g/ha.

Soiul Rivlas, creat la SCDA Teleorman. Face parte din ssp. perssicus. Are 1-3 raceme pe plantă. Perioada de vegetaţie este de 131 zile, fiind rezistent la secetă, frângere, cădere şi boli.

Are MMB de 313,3 g, MH de 47,6 kg şi conţinutul în ulei 49,4 %. producţia medie 50,6 q/ha.

Soiul Vlaşca, creat la Staţiunea Experimentală Drăgăneşti, aparţine subspeciei persicus. Este un soi monoracemal, la care se obţin peste 97% de recoltă din racemul principal. Perioada de vegetaţie este de 115 - 120 zile. MMB – 320 - 360 g; MH – 51 - 55 kg; conţinutul de ulei în seminţe, 52 – 54%. Capacitatea de producţie, peste 25 q/ha.

5.4.1.5. Particularităţi biologice Plantă perenă în zona tropicală şi subtropicală, în condiţiile climatului

temperat, ricinul a devenit o plantă anuală, cu creştere continuă, până la apariţia brumelor de toamnă (fig. 5.19). Germinaţia este epigeică.

Rădăcina este pivotantă, bogat ramificată, pătrunzând la adâncimi de 1,5 - 3 m, cu o suprafaţă mare de absorbţie. Creşterea rădăcinii este continuă, până în faza formării inflorescenţei primare.

Faţă de partea aeriană, rădăcina reprezintă 9 – 10% din cantitatea totală de substanţă uscată (I. FAZECAŞ, 1971).

Tulpina este dreaptă, ramificată simpodial, alcătuită din 6 - 12 internodii până la prima inflorescenţă, numărul şi lungimea acestora fiind influenţate de soi şi condiţiile de vegetaţie.

Din mugurii tulpinali de sub racemul principal se formează 2 - 3 ramificaţii de ordinul I, care-şi formează 4 - 7 internodii, se opresc din creştere, dând naştere fiecare la raceme secundare. La rândul lor, ramificaţiile de ordinul I formează ramificaţii de ordinul II, care se termină cu raceme terţiare etc.

Gradul de ramificare este direct influenţat de densitatea culturii. Din masa totală a plantei, tulpina reprezintă 35 - 45% (I. FAZECAŞ, 1971).

Frunzele sunt lung peţiolate, glabre, palmat lobate, dispuse altern pe tulpină. Suprafaţa foliară maximă (20 - 35 mii m2/ha) se realizează în momentul formării capsulelor pe inflorescenţa primară (I. FAZECAŞ, 1971).

362

Masa foliară reprezintă 9 - 12% din masa totală a plantei. Florile. Inflorescenţa este un racem compus. Ricinul este o plantă

unisexuat - monoică, cu florile femele dispuse în vârful inflorescenţei, iar cele mascule la bază. Înflorirea unei plante durează 3 - 5 săptămâni. Polenizarea se face prin vânt, dar şi cu ajutorul insectelor. Fructul este o capsulă, triloculară cu 3 seminţe, globuloasă, cu sau fără ţepi, dehiscentă sau indehiscentă. Producţia de seminţe este de 60 - 67%. Seminţele sunt mari, de formă ovoidă până la elipsoidală, prevăzute în zona micropilului cu o excrescenţă numită caruncul. Seminţele reprezintă 40 - 44% din masa totala a plantei. MMB (la soiurile zonate) este de 300 - 500 g, MH – 45 - 55 kg. Conţinutul de ulei în seminţe este de 50 – 60%, iar în miez de 58 – 75%.

Fig. 5.19. Ricinul:

a – plantă în vegetaţie; b – creşterea şi ramificarea plantei 5.4.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol

Ricinul este o plantă termofilă, necesitând o sumă de grade de temperatură, de-a lungul perioadei de vegetaţie de 2.500 – 3.000°C (Σ>0°). Temperatura minimă de germinaţie este de 10 - 11°C. În condiţiile de câmp, germinarea se produce la 12 - 13°C.

În climat temperat, favorabile sunt zonele în care temperatura medie este de peste 20,5°C în luna iunie şi de peste 23°C în lunile iulie şi august (GH. BÎLTEANU, 1993).

Brumele târzii din primăvară şi cele timpurii din toamnă distrug plantele. Faţă de umiditate are cerinţe ridicate, producţii normale obţinându-se în zonele în care, în perioada de vegetaţie, cad 200 - 300 mm precipitaţii, bine repartizate (I. FAZECAŞ, 1973).

363

În zonele secetoase, recolte mari se obţin numai în condiţii de irigare. Perioada critică faţă de apă este în lunile iulie-august; seceta din acest interval diminuează producţia cu 2,5 - 3,5 q/ha (A. CĂZĂNARU, 1987).

Consumul specific se ridică la 417 (E. PANTANELLI, 1955, citat de GH. BÎLTEANU, 1993).

Rezultate bune se obţin pe solurile fertile, permeabile, cu pH de 6,0 - 7,5. Nu dă bune rezultate pe solurile nisipoase uşoare, nici pe cele prea grele, sau cele mlăştinoase şi sărăturate (N. ZAMFIRESCU şi colab., 1965).

5.4.1.7. Zone de cultură În condiţiile ţării noastre, zona favorabilă culturii este câmpia din sud, în

judeţele Teleorman, Ilfov, Ialomiţa, Olt, Brăila, iar pe suprafeţe mai reduse în judeţele Buzău şi Dobrogea.

Factorul limitativ pentru ricin în ţara noastră îl constituie temperatura. 5.4.2. Tehnologia de cultivare a ricinului 5.4.2.1. Rotaţie Cele mai bune premergătoare sunt prăşitoarele fertilizate cu gunoi de

grajd (porumbul şi sfecla pentru zahăr) şi cerealele păioase (grâu, orz). Ricinul nu se cultivă după plante mari consumatoare de apă, cum sunt: floarea-soarelui, sorgul, iarba de Sudan şi lucerna.

Monocultura nu este indicată, din cauza atacului de boli (în special fuzarioze). După ricin se recomandă culturi de primăvară, deoarece părăseşte târziu terenul.

5.4.2.2. Fertilizare Pentru o tonă de seminţe şi producţia secundară aferentă, ricinul extrage

din sol 60 - 71 kg N, 17 - 30 kg P2O5 şi 59 - 70 kg K2O (D. DAVIDESCU, 1981). Peste 77% din cantitatea de azot şi fosfor extrasă se acumulează în

seminţe, în timp ce peste 80% din cantitatea de potasiu şi calciu se acumulează în organele vegetative.

Gunoiul de grajd este recomandat să fie aplicat plantei premergătoare (sfeclă pentru zahăr sau porumb), deşi aplicat direct în doză de 20 - 30 t/ha determină sporuri de producţie de 15 – 27% (N. ZAMFIESCU şi colab., 1965). Dozele optime economic de îngrăşăminte, în funcţie de recolta planificată şi gradul de aprovizionare al plantei, sunt prezentate în tabelul 5.19.

364

Tabelul 5.19. Dozele optime economic (D.O.E.) pentru ricin, în funcţie de recolta

scontată (R.S.) şi de asigurarea solului cu îngrăşăminte organo-minerale

D.O.E. de N, în funcţie de valorile N R.S. kg/ha 0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5 1.400 115 97 84 75 68 63 60 57 55 1.600 124 106 93 84 77 72 69 66 64 1.800 133 115 102 92 86 81 77 75 73

D.O.E. de P2O5, atunci când P – Al este de (ppm P) R.S. kg/ha 5 10 20 30 40 50 60 70 80 1.400 112 95 72 57 48 42 39 36 35 1.600 117 100 77 62 53 47 44 41 40 1.800 121 104 81 66 57 51 48 45 44

D.O.E. de K2O, atunci când K – Al este de (ppm K) R.S. kg/ha 100 120 140 160 180 200 220 240 260 1.400 60 60 55 51 47 45 43 41 40 1.600 76 69 64 60 57 54 52 51 49 1.800 84 78 73 65 65 63 61 59 58

Având în vedere zona de cultivare a ricinului, cu soluri fertile, rezultă că

dozele de azot sunt cuprinse între 50 - 70 kg/ha, dozele de fosfor între 60 - 80 kg/ha şi cele de potasiu de 40 - 60 kg/ha.

Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se aplică sub arătura de bază, iar îngrăşămintele cu azot la pregătirea patului germinativ.

Fertilizarea la semănat, sau odată cu prima praşilă, cu doze reduse de azot şi fosfor sub formă de îngrăşăminte complexe, influenţează favorabil producţia. Sporul de recoltă la hectar, care se obţine la ricin prin fertilizare, în condiţiile din ţara noastră, este cuprins între 200 - 400 kg (GH. BÎLTEANU, 1993).

5.4.2.3. Lucrările solului Arătura de bază trebuie executată în agregat cu grapa stelată, la

adâncimea de 25 - 30 cm, imediat ce planta premergătoare părăseşte terenul. Până la intrarea în iarnă arătura se mărunţeşte, se nivelează şi se menţine curată de buruieni cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi.

În primăvară, în funcţie de calitatea arăturii, gradul de tastare al solului şi îmburuienare, patul germinativ se va realiza printr-un număr minim de treceri, ultima lucrare fiind în ziua sau preziua semănatului, cu combinatorul, la adâncimea de încorporare a seminţelor.

5.4.2.4. Sămânţa şi semănatul Sămânţa trebuie să provină din loturi semincere certificate, cu puritatea

minimă de 97% şi germinaţia minimă de 85%. Pentru prevenirea atacului de

365

fuzarioză, bacterioză şi putregai cenuşiu, sămânţa se tratează înainte de semănat cu fungicide.

Perioada de semănat este când în sol, la adâncimea de 10 cm, se realizează 2 - 3 zile consecutiv, dimineaţa la orele 8, temperatura de 10°C. Calendaristic, semănatul poate începe după 15 aprilie, în funcţie de condiţiile pedoclimatice. De respectarea perioadei de semănat depinde atât nivelul producţiei, cât şi calitatea uleiului.

Cercetările de la S.C.A. Teleorman (1982 - 1985) cu soiurile Smarald şi Sanguineus 401, au scos în evidenţă că producţii sigure se realizează numai din racemele principale, când semănatul s-a făcut la începutul perioadei optime (IOANA PRODAN, M. PRODAN, 1987).

Densitatea la semănat, este de 80 - 90 mii boabe germinabile (b.g./ha, astfel ca la recoltare să se asigure 70 - 80 mii plante/ha).

Rezultatele de la Centrul Experimental Brânceni reliefează că o recoltă mare şi stabilă s-a obţinut din racemele principale, prin respectarea densităţii de 80 - 90 mii b.g./ha. Sporul de producţie de 1,8 q/ha sau 3,2 q/ha obţinut la densităţi mai mici nu este sigur, întrucât la asemenea densităţi, la soiul Sanguineus 401, producţia totală se formează din raceme secundare în proporţie de 33%. În funcţie de indicii de calitate a seminţei, necesarul la semănat variază între 30 - 40 kg/ha.

Distanţa de semănat între rânduri este de 70 cm. Adâncimea de semănat va fi de 6 - 7 cm în cazul unei bune aprovizionări

a solului cu apă şi 8 - 10 cm în primăverile secetoase. AL. CĂZĂNARU (1987) recomandă ca optimă pentru zona

cernoziomului din sud-estul ţării adâncimea de 8 - 11 cm. Semănatul se realizează cu semănătorile SPC-6 sau SPC-8, cu o viteză de înaintare sub 8 km/oră. Când recoltarea se execută mecanizat cu KKC-6, semănatul se va efectua numai cu SPC-6 sau SPC-12.

5.4.2.5. Lucrări de îngrijire Combaterea buruienilor se realizează cu erbicidele menţionate în

tabelul 5.20. Buruienile rezistente la erbicide se combat prin praşile. Culturile neerbicidate se menţin curate de buruieni prin trei praşile

mecanice şi două praşile manuale. Prima praşilă mecanică se execută atunci când se văd bine rândurile, la adâncimea de 6 cm, cu o zonă de protecţie de 12 - 15 cm şi cu viteză redusă. Ultima praşilă mecanică trebuie încheiată înainte ca bara cultivatorului să producă ruperea plantelor. Praşilele manuale se execută după praşilele mecanice, cu atenţie, pentru a preveni rănirea plantelor.

Atacul de fuzarioză se previne prin respectarea rotaţiei de 4 - 5 ani şi prin tratamentele la sămânţă. Putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea) se combate prin aviotratamente cu Metoben 70 PU sau Fundazol 50 WP în doză de 2 kg/ha produs comercial.

Dăunătorii mai periculoşi sunt cei care atacă plantele tinere (viermii - sârmă, larvele de cărăbuş, omida de câmp).

366

Irigarea culturii în anii secetoşi şi pe terenurile cu apa freatică la adâncime se execută în perioada de la formarea inflorescenţei primare şi până la umplerea seminţelor, când umiditatea solului trebuie să fie de 70% din capacitatea de câmp a solului pentru apă.

Calendaristic, perioada de udare este cuprinsă, aproximativ, între 10 iunie şi 1 august.

Tabelul 5.20. Erbicidele recomandate la ricin

Erbicide Epoca de aplicare Doza de produs comercial (l/ha)

Treflan 24 EC ppi 4,0 – 5,0 Eptam 6E ppi 6,0 – 8,0 Guardian ppi 1,75 – 2,5

Frontier 900 EC ppi 1,2 – 1,6 Pe terenurile infestate cu Sorghum halepense în vegetaţie

Furore Super 75 postem 2,5 – 3,5 Fusilade Super postem 1,5 – 3,5

Prima udare, la apariţia racemului principal, se execută cu o normă de 600 m3/ha, când irigarea se face prin aspersiune şi 1.000 m3/ha, când udarea se realizează prin brazde.

Ultima udare nu trebuie să depăşească 1 august şi se aplică numai dacă rezerva de apă a scăzut, iar prognoza prevede timp secetos în continuare. Se aplică o udare cu 400 m3/ha prin aspersiune sau 600 m3/ha prin brazde. Pe terenurile irigate cantităţile de îngrăşăminte se majorează cu 50%, iar raportul N:P va fi de 1:1,5.

5.4.2.6. Recoltare Ricinul se recoltează la maturitatea deplină, când capsulele sunt

brunificate şi umiditatea seminţelor este de 13 - 15%. La soiurile cu maturizare eşalonată a racemelor recoltarea se face în 2 -3

etape, recoltându-se numai racemele mature. Recoltarea în mai multe etape se face manual; capsulele se întind la soare

2 - 3 zile pentru uscare, după care se treieră staţionar, cu batoze special adaptate, pentru evitarea spargerii seminţelor.

Recoltarea mecanizată se face cu combina KKC-6, în culturi tratate anterior cu desicantul Reglone, 4 - 6 l/ha.

Aplicarea desicantului se execută atunci când 75% din capsule au ajuns la maturitate. Recoltarea cu KKC-6 se execută după 8 - 10 zile de la aplicarea desicantului.

Sămânţa obţinută se condiţionează şi se aduce la umiditatea de păstrare de 8,5%.

Ricinul este o cultură rentabilă, de la care se obţin curent recolte între 10 - 20 q/ha care se adaugă venituri suplimentare din creşterea larvelor fluturilor (viermilor) de mătase (Phylosamia ricini - 1 kg gogoşi din 13 - 15 kg frunze).

367

5.5. RAPIŢA 5.5.1. Importanţă. Biologie. Ecologie 5.5.1.1. Importanţă Rapiţa ocupă, în prezent, un loc deosebit de important în

economia mondială, ca sursă de uleiuri vegetale. Seminţele conţin 42 - 48% ulei utilizat atât în alimentaţie, la prepararea unor margarine, cât şi în industrie.

La acestea se adaugă multiplele avantaje fitotehnice: se seamănă şi se recoltează în afara perioadelor aglomerate; are reacţie favorabilă la fertilizare; permite utilizarea completă a aceluiaşi set de maşini ca şi la cereale; poate fi utilizată ca excelentă premergătoare pentru culturi succesive sau pentru cereale de toamnă; ridică fertilitatea solului şi împiedică eroziunea pe terenurile în panta; este o buna planta meliferă; turtele fiind bogate în proteine (38 - 41,9%), glucide (31,5 - 36,6%) şi săruri minerale (8 - 9,8%), au o bună valoare furajeră; partea epigee a plantei (paiele) poate fi utilizată la fabricarea plăcilor aglomerate; poate fi utilizată şi ca nutreţ verde toamna târziu şi primăvara devreme.

Rapiţa prezintă şi unele dezavantaje date de: seceta din perioada semănatului; alternanţa între îngheţ şi dezgheţ în primăvară şi brumele din perioada de îmbobocire - înflorire.

5.5.1.2. Compoziţie chimică Soiurile cultivate în prezent în ţara noastră au un conţinut de ulei în

seminţe de 44,5 - 45,8%. În culturile comparative de la I.C.C.P.T. Fundulea, la 16 soiuri “libere de

acid erucic” (tip “0”) şi 13 soiuri libere de acid erucic şi de glucozinolaţi (tip “00”), conţinutul de ulei a fost cuprins între 43,8 - 47,2% la primul grup de soiuri şi între 43,3 şi 48,3%, la cel de-al doilea grup (A. V. VRÂNCEANU, 1986).

În compoziţia soiurilor actuale, acidul erucic, apreciat cu efect negativ asupra organismului, s-a redus continuu, în prezent existând soiuri de tip “0” (zero erucic).

Conţinutul de acid oleic a crescut de la 20% la peste 60%, iar acidul linoleic: de la 13 la 21%.

Uleiul de rapiţă mai conţine, în proporţie redusă, şi acizii: linolenic, eicesenoic, palmitic şi stearic.

Seminţele conţin şi 19,6 - 23,8% substanţe proteice. Prezenţa unor glucozinolaţi cu sulf reduc din valoarea acestora. În prezent există soiuri lipsite de acid erucic şi glucozinolaţi, de tip “00”.

368

5.5.1.3. Răspândire Rapiţa se cultivă pe o suprafaţă de peste 27 mil. ha. Cele mai mari

cultivatoare sunt China cu 7,2 mil.ha şi India cu peste 6,9 mil.ha, urmate de Canada cu 5,1 mil. ha, Germania cu 1,3 mil.ha, Franţa cu 1,2 mil.ha (FAO 2005).

Mari suprafeţe cultivate cu rapiţă sunt în Polonia, Anglia şi Danemarca. Evoluţia suprafeţelor cultivate şi a producţiei medii la hectar realizată în

România este prezentată în tabelul 5.21. Este de menţionat că, înainte de primul război mondial (în anul 1913)

rapiţa s-a cultivat pe 80,38 mii ha, iar între cele două războaie mondiale (în anul 1930) s-a cultivat pe 77,32 mii ha.

Progresele realizate pe plan mondial şi în ţara noastră în ameliorarea acestei plante şi în utilizarea multiplă a uleiului motivează pe deplin reconsiderarea suprafeţelor cultivate cu această cultură în ţara noastră.

Tabelul 5.21.

Dinamica suprafeţei cultivate şi a producţiei medii la hectar la cultura rapiţei pentru ulei

Specificare 1980 1985 1990 2001 2005

Suprafaţa cultivată (mii ha) 14,3 59,3 13,1 60 89,0

Producţia medie (kg/ha) 1317 589 831 1250 1730

5.5.1.4. Sistematică. Origine, Soiuri Rapiţa aparţine familiei Cruciferae, genul Brassica, ce cuprinde 34 de

specii. Pentru ulei se cultivă Brassica napus L. ssp. oleifera Metzg (rapiţa colza) şi Brassica campestris L. ssp. oleifera D. C. (rapiţa naveta). Ambele specii au forme de toamnă şi de primăvară, soiurile formelor de toamnă fiind mai productive.

În India, rapiţa colza era cunoscută înainte de Cristos. Literatura japoneză menţionează că rapiţa a fost introdusă în China şi Coreea cu 2.000 de ani în urmă. În Europa, în anul 1700, singura ţară cultivatoare a fost Olanda, de unde a trecut în Germania, Polonia, Danemarca, Elveţia şi Rusia.

369

Rapiţa este o plantă anuală (fig. 5.20). Rădăcina este pivotantă, slab ramifi-

cată; pătrunde în sol la 70 - 100 cm adâncime. Masa principală de rădăcini este răspândită la adâncimi de 25 - 45 cm. Capacitatea de solubilizare a compuşilor greu solubili este mai redusă.

Tulpina este erectă, ramificată, înaltă de 1,2 - 2 m, rezistentă la cădere; gradul de ramificare este mult influenţat de densitatea culturii.

Frunzele bazale sunt peţiolate, lirate, penat-sectate; cele mijlocii şi de vârf sunt sesile, lanceolate sau oblong-lanceolate.

Inflorescenţa este un racem. Florile sunt alcătuite pe tipul patru. Polenizarea este predominant alogamă, entomofilă.

Fructul este o silicvă cu 10 - 30 se-minţe. Pe o plantă se pot forma pană la 800 de

silicve. La maturitatea deplină silicvele se deschid uşor, seminţele putându-se scutura.

Seminţele sunt rotunde, cu suprafaţa neregulat-reticulată. MMB - 3,5 – 5,6 g, MH – 61 - 68 kg. Conţinutul de grăsimi este de 37,2 – 49,6%. Germinaţia este epigeică.

Perioada de vegetaţie a soiurilor de toamnă este de 270 – 300 zile, iar a soiurilor de primăvară de 110 - 130 de zile.

In catalogul oficial al soiurilor de plante din România sunt înregistrate 24 de soiuri de rapiţă, după cum urmează :

Soiul Madora, de toamnă, a fost creat de firma Saaten Union din Germania. Inălţimea plantelor este de 105-125 cm, cu 6-12 ramificaţii şi 70-106 silicve pe plantă. Soiul este semitardiv, cu o perioadă de vegetaţie de 265-285 zile. Are rezistenţă buna la iernare şi cădere. Conţinutul seminţelor în ulei este de 45,0-45,5 %, fără acid erucic şi glicozinolaţi (grupa 00). Capacitatea de producţie este de cca 2900 kg/ha.

Soiul Valesca de toamnă, a fost creat de firma Saaten Union din Germania. Inălţimea plantelor este de 112-129 cm, cu 3-8 ramificaţii, având 60-97 silicve pe plantă. Soiul este semitardiv (260-278 zile), cu rezistenţă bună la cădere şi satisfăcătoare la iernare. Conţinutul seminţelor în ulei este de 43-44 %, fără acid erucic şi glicozinolaţi (grupa 00). Capacitatea de producţie se situează între 2600-3700 kg/ha.

Soiul Wotan, de toamnă, a fost creat de firma Saaten Union din Germania. Plantele au înălţimea de 105-120 cm. Sămânţa este ovoidală, cu MMB de 4,2-5,0 g. Soiul este semitardiv (271-284 zile), cu rezistenţă bună la irnare,

Fig. 5.20. Rapiţa de toamnă

A - plantă; B - ramură cu silicve.

370

cădere şi frângere. Conţinutul seminţelor în ulei este de 41-44 %, fără acid erucic şi glicozinolaţi (grupa 00). Capacitatea de producţie este de 2500-3200 kg/ha.

Soiul Triumf, de toamnă a fost creat la USAMV Bucureşti. Plantele au înălţimea de 125-175 cm, viguroase, cu cca 112 silicve pe plantă şi MMB de 4,42 g. Soiul este semitardiv (cca 270 zile), cu rezistenţă buna la iernare şi cădere.Conţinutul în ulei este de 42,45 %, fără acid erucic şi glicozinolaţi (grupa 00). Are capacitate ridicată de producţie (2613-3417 kg/ha).

Soiul Colvert, de toamnă a fost creat de firma Verneuil Semences din Franţa. Talia plantelor este de 49-55 cm, având sămânţa cu MMB de 4,4-6,0 şi MH de 65-72 kg. Soiul are perioada de vegetaţie de 271-278 zilşe cu bună rezistenţă la iernare şi scuturare. Conţinutul în ulei este de cca 40 %. Capacitatea de producţie este 2552-4000 kg/ha.

Soiul Amor, de toamnă, a fost creat de firma RAPS GBR, din Germania. Inălţimea plantelor este 53-54 cm, cu samânţa având MMB de 4,6 g şi MH de 65 kg. Perioada de vegetaţie este de 277 zile cu bună rezistenţă la scuturare dişi arşiţă. Conţinutul seminţelor în ulei este de 38-39 %, făcând parte din grupa 00. Producţia medie este de cca 2048 kg&ha.

Soiul Praska, de toamnă, a fost creat de firma RAPS GBR, din Germania. Inălţimea plantelor este de cca 45 cm, cu perioada de vegetaţie de cca 278 zile şi o buna rezistenţă la iernare şi scuturare. Seminţele au MMB de 4,6 g şi MH de 65 kg, cu un conţinut în ulei de cca 40 %, făcând parte din grupa 00. Capacitatea de producţie este de cca 2000 kg/ha.

Soiul Astra, de toamnă, a fost creat de forma Raps GBR din Germania. Plantele au talia înaltă, silicva de lungime medie, cu seminţe mici, având MMB de 3,9 g şi MH de 63 kg. Este un hibrid semitimpuriu, rezistent la iernare, scuturare şi la atacul de Phoma. Conţinutul în ulei este de 41,01 %, fiind de tipul 00. A realizat o producţie medie de 1948 kg/ha.

Soiul Capitol, de toamnă, a fost creat de firma Cargill din Franţa. Planta are talia înaltă, cu rezistenţă foarte bună la boli. Seminţele au MMB de 4,1 g şi MH de 65 kg, cu un conţinut de 40,26 % ulei, lipsit de acid erucic. Producţia medie a fost de 1814 kg/ha soiul Dolomit, de toamnă, este un soi cu polenizare liberă, crerat de firma Raps CBR din Germania. Talia plantelor este mijlocie, cu silicva de mărime medie şi rostrul lung, cu perioada de vegetaţie mijlocie şi bună rezistenţă la cădere, foarte bună toleranţă la atacul Phoma şi Verticilium. Sămânţa are MMB de 3,9 g, MH de 64 kg, cu un conţinut în ulei de 41,88 %, fără acid erucic si conţinut scăzut în glucozinolaţi. Producţia medie a fost de 1889 kg/ha.

Soiul Orlando, cu polenizare liberă, de toamnă, a fost creat de firma Raps GBR din Germania. Talia plantelor este medie spre înaltă, cu silicva medie-lungă, cu ciocul scurt spre mediu. MMB este de cca 3,8 g, MH de 60 kg şi conţinutul în ulei de 40,67 %, fără acid erucic şi conţinut scăzut in glicozinolaţi. Soiul este semitimpuriu, cu bună rezistenţă la scuturare, secetă şi atacul de Phoma. A realizat 1958 kg/ha.

Soiul Bristol, de toamnă, a fost creat de firma Monsanto SAS , Franţa. Inălţimea tulpini este medie spre lungă, cu bună rezistenţă la iernare. Conţinutul

371

semintelor în ulei este de 41,59 %, fără acid erucic şi cu un conţinut foarte scăzut în glucozinolaţi. A realizat producţii de 1144 kg/ha. Se recomandă în toate zonele de cultură.

Soiul Contact, de toamnă, a fost creat de firma Monsanto SAS, Franţa. Tulpina are inălţimea scurtă spre medie. Are o bună rezistenţă la iernare şi scuturare. Rezistetă bine la boli. Seminţele conţin 41,19 % ulei cu un conţinut slab în acid erucic şi glucozinolaţi. A realizat în medie 1134 kg/ha. Se recomandă în toate zonele.

Soiul Dexter, de toamnă, a fost creat la firma Raps GBR, Germania. Tulpina este scurtă sau foarte scurtă, cu perioada de vegetaţie de cca 280 kg/ha, cu bună rezistenţă la iernare şi scuturare. Conţinutul seminţelor în ulei este de 39,75 % realizând o producţie medie de 1197 kg/ha. Se recomandă în toate zonele.

Soiul Doublol, de toamnă, a fost creat de firma Monsanto SAS, Franţa. Plantele au înălţimea medie, bună rezistenţă la iernare şi scuturare. Sămânţa are un conţinut de 39,78 ulei, realizând o producţie medie de 1114 kg/ha. Se recomandă în toate zonele de cultură.

Hibridul Artus, de toamnă, a fost creat de firma Lembke din Germania. Perioada de vegetaţie asemănătoare cu Valesca. Are o bună rezistenţă la iernare, secetă şi scuturare. Seminţele au MMB de cca 4 g, MH de 58 kg şi un conţinut în ulei de 41,3 %, fără acid erucic. A realizat producţii de cca 1874 kg/ha. Se recomandă în toate zonele.

Soiul Rasmus, de toamnă, a fost creat de firma Lembke din Germania. Tulpina are înălţimea medie, seminţele cu MMB de 4 g, MH de 57 kg şi conţinutul în ulei de 41,6 %, fără acid erucic. A realizat 1767 kg/ha.

Soiul Bolero, de primăvară, a fost creat la firma Saaten Agentur din Germania. Inălţimea plantelor este de 98 cm, cu MMB de cca 4 g şi MH de 66 kg. Perioada de vegetaţie este de 95 zile, cu bună rezistenţă la saturare. Conţinutul în ulei este de 39,2 %, lipsit de acid erucic şi glicozinolaţi (grupa 00). Producţia medie 1162 kg/ha.

Soiul Cyclone, de primăvară, a fost creat de firma DLF Trifolium din Danemarca. Inălţimea plantelor este de cca 96 cm, cu MMB de cca 4 g şi MH de 66 kg. Are perioada de vegetaţie de cca 95 zile, cu bună rezistenţă la scuturare. Conţinutul seminţelor în ulei este de cca 38,4 %, lipsit de acid erucic şi glicozinolaţi. Capacitatea de producţie de cca 1125 kg/ha.

Soiul Star, de primăvară, a fost creat de firma DLF Trifolium din Danemarca.. Inălţimea plantelor este de cca 106 cm, cu sămânţă rotundă şi MMB de cca 4 g şi MH de 67 kg. Perioada de vegetaţie este de cca 96 zile, fiind rezistent la scuturare. Conţine 38,9 % ulei, lipsit de acid erucic şi glicozinolaţi. realizează cca 1150 kg/ha sămânţă.

Soiul Heros, de primăvară, a fost creat de firma Raps GBR, Germania. Plantele au talia scurtă spre medie. Seminţele au MMB de cca 4 g, MH de 63 kg şi conţinutul în ulei de 39,89 %. Perioada de vegetaţie este de 117 zile, cu bună rezistenţă la secetă şi scuturare. Sămânţa este lipsită de acid erucic. Se recomandă în toate zonele favorabile rapiţei de primăvară.

372

Soiul Hunter, de primăvară, a fost creat de firma Raps GBR, din Germania.Perioada de vegetaţie mai scurtă ca a soiului Bolero, cu o bună rezistenţă la cădere, secetă şi scuturare. Sămânţa are MMB de cca 4 g, MH de 61 kg şi conţinutul în ulei de 39,6 % fără acid erucic. Are o bună rezistenţă la cădere, secetă şi scuturare. A realizat 1919 kg/ha. Se recomandă în toate zonele de cultură.

Soiul Lambada, de primăvară, a fost creat de firma GmbH & Co, din Germania. Tulpina este scurtă spre medie. perioada de vegetaţie apropiată de a soiului Bolero. Are o bună rezistenţă la cădere, secetă, scuturare. A realizat 2052 kg/ha.

Soiul Olga, de primăvară, a fost creat de firma Lambke din Germania. Planta are înălţimea medie, cu perioada de vegetaţie de 95 yile. Are o bună rezistenţă la cădere, secetă şi scuturare, Sămânţa are MMB de cca 4,0 g, MH de 61 kg şi conţinutul în ulei de 38,0 %, lipsit de acid erucic. Producţia medie a fost de 2116 kg/ha.

5.5.1.6. Cerinţe faţă de climă şi sol Prin particularităţile biologice rapiţa este o plantă a zonelor temperate cu

ierni blânde, veri răcoroase şi umede. Suma gradelor de temperatură pentru soiurile de toamnă este de 2.100 – 2.500°C, iar pentru soiurile de primăvară de 1.500 – 1.800°C (t > 0°).

Temperatura minimă de germinaţie este de 1 - 3°C. În faza de rozetă soiurile actuale de toamnă rezistă peste iarnă până la -15 - -18°C, chiar fără strat acoperitor de zăpadă, dacă gerul nu survine brusc şi solul nu a fost prea umed. Stratul de zăpadă asigură o bună protecţie plantelor, dacă nu este prea gros şi solul este umed şi neîngheţat. Crusta de gheaţă distruge cultura. Odată cu desprimăvărarea şi intensificarea ritmului de creştere, rapiţa devine sensibilă la îngheţ. Alternanţele între îngheţ şi dezgheţ pot produce “descălţarea” culturii.

Brumele târzii din perioada îmbobocirii-înfloririi compromit cultura. Umiditatea. Rapiţa este pretenţioasă faţă de apă. Coeficientul de

transpiraţie este ridicat, de 600 - 740. Favorabile sunt zonele unde cad anual 450 - 650 mm precipitaţii, din care

100 - 150 mm în intervalul august-septembrie. Critice faţă de apă sunt perioadele de: răsărire - formarea rozetei şi

înflorire-fructificare. Intrarea în vegetaţie activă, devreme în primăvară-vară, şi ritmul rapid de creştere fac ca rapiţa să valorifice eficient apa acumulată în sol din timpul iernii.

Solul. Faţă de sol rapiţa este pretenţioasă, rezultate bune obţinându-se pe solurile profunde, permeabile, cu textura mijlocie, bogate în humus şi calciu, cu reacţie neutră, cum sunt solurile aluvionare, cernoziomurile şi solurile brun-roşcate de pădure.

Rezultate bune se pot obţine şi în zona solurilor brune-luvice, în condiţii tehnologice adecvate (P. ZAHAN, 1983; I. POP, 1985).

373

Nu dă bune rezultate pe solurile cu profil subţire sau pe acelea pe care stagnează apa, precum nici pe cele nisipoase sau pe cele prea acide sau prea alcaline.

5.5.1.7. Zone ecologice Zona I de cultură a rapiţei de toamnă cuprinde partea de vest şi est a ţării,

podişul Transilvaniei şi zonele colinare adăpostite, care asigură condiţii de răsărire şi de iernare a culturii, fără pierderi.

Zona a II-a cuprinde câmpia de sud a ţării, în care rapiţa se cultivă în condiţii de irigare în vederea asigurării unei răsăriri uniforme şi în timp scurt, în vederea pregătirii plantelor pentru iernare. După rapiţă irigată pot urma culturi succesive.

În zona foarte favorabilă florii-soarelui, rapiţa nu va ocupa suprafeţe în defavoarea acesteia.

5.5.2. Tehnologia de cultivare a rapiţei 5.5.2.1. Rotaţie Bune premergătoare sunt culturile care eliberează terenul până la

începutul lunii august, pentru a asigura condiţii bune de pregătire a terenului şi acumularea apei necesare răsăririi. Cele mai bune premergătoare sunt: cerealele de toamnă, cartoful timpuriu, mazărea, borceagul de toamnă şi trifoiul roşu după prima coasă. Nu se cultivă după soia şi floarea-soarelui, pentru a preveni extinderea atacului de Sclerotinia sclerotiorum. Rapiţa poate reveni pe acelaşi teren după 3 ani, iar în caz de atac de Sclerotinia, după 7-8 ani.

5.5.2.2. Fertilizare Rapiţa este foarte pretenţioasă la fertilizare, fiind o mare consumatoare de

elemente nutritive. Pentru o tonă de seminţe şi producţia de biomasă aferentă, consumul specific este de 50 - 60 kg azot, 30 - 60 kg fosfor, 40 - 50 kg potasiu, 50 - 60 kg calciu, 20-30 kg sulf şi importante cantităţi de microelemente. După D. SOLTNER (1990), citat de GH. BÎLTEANU (1993), pentru 100 kg seminţe, plus partea aeriană de masă verde, rapiţa consumă 2 kg N, 2,5 kg P2O5, 10 kg K2O.

Absorbţia elementelor nutritive are loc cu intensitate din primele faze de vegetaţie; cele mai mari cantităţi, însă, sunt absorbite în perioada de la desprimăvărare şi până la începutul fructificării.

În figura 5.21 este redată cantitatea de elemente nutritive dintr-o recoltă de 30 q seminţe şi producţia secundară (după E. RADET, citat de D. SOLTNER, 1990).

Gunoiul de grajd, aplicat direct culturii de rapiţă în cantitate de 20 - 30 t/ha, a determinat obţinerea de sporuri economice atât la rapiţă, cât şi la cultura dublă care a urmat sau la grâul semănat în toamnă (GH. BÎLTEANU şi V. BÎRNAURE, 1979). În acest caz se reduc dozele de îngrăşăminte chimice cu 1,0 - 1,5 kg N, 0,75 kg P şi 2,0 - 2,5 kg K pentru fiecare tonă de gunoi de grajd.

374

Fig. 5.21. Cantitatea de elemente nutritive pe care o conţine o recoltă

de rapiţă de 30 q seminţe (plus “paiele”) şi ritmul de absorbţie a acestora.

Îngrăşămintele chimice aplicate singure sunt foarte bine valorificate. V. BÎRNAURE (1979) menţionează că, în diferite ţări mari cultivatoare

de rapiţă, pentru producţii de circa 3 000 kg/ha seminţe se aplică următoarele doze de azot: Suedia 120 - 140 kg; Germania 150 - 200 kg; Italia 150 kg; Franţa 120 - 190 kg. Cantităţile de fosfor şi potasiu variază între 100 - 140 kg.

În condiţiile ţării noastre, BORLAN şi colab. (1983) propun pentru fertilizarea rapiţei dozele menţionate în tabelul 5.22, calculate în funcţie de producţia planificată şi gradul de aprovizionare a solului.

Dozele de îngrăşăminte pentru cultura rapiţei în funcţie de producţia planificată şi valorile cartării agrochimice privind conţinutul în fosfor, potasiu şi indicele azot sunt, în general, următoarele: azot 80 – 180 kg; fosfor 50 – 80 kg; potasiu 60 - 80 kg.

Tabelul 5.22. Dozele optime economic de NPK la rapiţa pentru ulei, în funcţie de recolta scontată şi gradul de asigurare a solului în îngrăşăminte organo-minerale

D.O.E. de N, în funcţie de valorile n: Recolta scontată (kg/ha) 0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,5

2.000 113 102 93 85 79 73 69 65 63 3.000 138 128 119 111 104 97 94 91 89 4.000 155 144 136 128 121 115 111 107 105

D.O.E. de P2O5, atunci când P – A este de (ppm P)

Recolta scontată (kg/ha) 5 10 20 30 40 50 60 70 80

2.000 110 88 57 36 23 14 7,5 3,5 - 3.000 140 128 96 75 61 53 46 43 40 4.000 178 157 125 104 91 82 76 72 69

D.O.E. de K2O, atunci când K – Al este de (ppmK)

Recolta scontată (kg/ha) 40 60 80 100 120 140 160 180 200

2.000 96 76 60 45 33 23 14 7 1 3.000 141 121 104 90 78 68 59 52 46 4.000 174 154 138 123 111 101 92 86 79

375

Întreaga doză de fosfor şi de potasiu şi 1/3 din doza de azot se vor aplica sub arătura de bază, iar restul de 2/3 din doza de azot va fi dată primăvara timpuriu.

În Germania, în prezent, pe largi areale, pentru recolte de 45 – 50 q/ha se aplică doze de 180 kg/ha N, din care 90 kg pe sol îngheţat şi 90 kg în faza de buton floral.

Fertilizarea târzie până în preajma formării silicvelor vizează mărirea masei a 1.000 boabe.

Pe solurile cu reacţie acidă, pentru corectarea acesteia în limitele pH 6,5 - 7,5, se aplică amendamente cu calciu. D. SOLTNER (1990), citat de Gh. BÎLTEANU (1993), menţionează sporuri de recoltă de 2,25 - 3,70 q/ha prin utilizarea, pe unele soluri, a îngrăşămintelor cu sulf.

5.5.2.3. Lucrările solului Arătura se va efectua imediat după eliberarea terenului la adâncimea de

20 - 25 cm, în agregat cu grapa stelată. În situaţia când solul este uscat şi arătura nu poate fi efectuată fără a scoate bolovani, se impune prelucrarea solului cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili, urmând ca arătura să se realizeze după prima ploaie. Până la semănat arătura se menţine curată de buruieni, mărunţită şi afânată prin lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi.

Ultima lucrare se execută cu combinatorul la adâncimea de semănat. Dacă terenul este prea afânat se tăvălugeşte înainte de semănat, pentru a asigura încorporarea seminţei la adâncimea optima. La data semănatului terenul trebuie să fie bine mărunţit şi aşezat.

5.5.2.4. Sămânţa şi semănatul Sămânţa trebuie să provină din anul însămânţării, să aibă puritatea

minimă de 97% şi germinaţia minimă de 85%. Sămânţa se tratează cu Rapco T7 (6 kg la 100 kg sămânţă) sau cu alte

produse ca Ronilan 50 WP Sumilex WP, Rowral 50 WP (1 kg/t). Perioada de semănat în sudul ţării este 5 - 15 septembrie, iar pentru estul,

vestul şi nordul ţării, 1 - 10 septembrie (I. PICU şi A. TIANU, 1983; P. ZAHAN, 1983; I. POP, 1985). Semănatul mai devreme, în toamnele cu precipitaţii, favorizează o creştere avansată a plantelor până în iarnă, cu început de alungire a tulpinii, determină scăderea rezistenţei la iernare şi dispariţia unui număr mai mare de plante sau a tulpinilor florifere principale.

În Germania, rapiţa colza se seamănă între 15 - 25 august. Rapiţa de primăvară se seamănă timpuriu, în prima urgenţă. Densitatea plantelor la recoltare, în majoritatea ţărilor cultivatoare, este de

70 - 80 plante/m2. D. SOLTNER (1990), citat de GH. BÎLTEANU (1993), recomandă ca la

376

recoltare densitatea să fie între 50 - 80 plante/m2. P. VOLIOUD (1992) menţionează că, în Elveţia, cele mai mari recolte se

realizează cu 30 - 50 plante/m2. Semănatul. În ţara noastră, la semănat, se asigură 100 - 150 boabe

germinabile/m2, pentru, a avea la recoltare 80 - 110 plante/m2. La aceste densităţi se asigură o coacere mai uniformă, datorită reducerii gradului de ramificare a plantelor, micşorându-se, astfel, pierderile prin scuturare. Cantitatea de sămânţă este de 6 - 10 kg/ha, în funcţie de umiditatea solului, textura şi calitatea pregătirii patului germinativ. (În Germania se utilizează pentru semănat cantităţi de sămânţă de numai 3,5 - 4 kg/ha).

Semănatul se realizează cu semănătorile pentru cereale, la distanţa între rânduri de 12,5 cm. La această distanţă culturile luptă mai bine cu buruienile, nu necesită praşile, sunt mai rezistente la cădere şi se pot recolta mecanizat în condiţii bune.

Adâncimea de semănat este de 2,5 - 3,5 cm, în funcţie de umiditatea solului şi textură.

5.5.2.5. Lucrări de îngrijire Combaterea chimică a buruienilor se realizează cu erbicidele

menţionate în tabelul 5.23. Erbicidele volatile Treflan, Balan, sau Ro-Neet sunt de preferat, deoarece combat foarte bine samulastra de grâu sau orz şi numeroase specii de buruieni anuale, inclusiv Sorghum halepense din seminţe. Se aplica preemergent şi se încorporează prin dublă discuire (N. ŞARPE, 1987).

Speciile monocotiledonate anuale şi perene (costrei din rizomi) pot fi combătute prin aplicarea în vegetaţie (postemergent) a erbicidelor selective ca: Fusilade forte 1 – 1,3 l/ha, Pantera, Targa super, Leopard 1,5 l/ha, Select super, Aramo 1,5 l/ha, Agil 1,0 l/ha, Galant super 1,0 l/ha.

Combaterea dăunătorilor. Puricii de pământ (Phyllottreta sp.) se combat prin tratarea seminţelor cu Chinook 200 FS 20 l/t.

Păduchii cenuşii (Brevicornye brassicae) se combat cu Sinoratox 35 CE sau Carbetox 37, în doză de 1,5 1/ha.

Gărgăriţa tulpinilor (Ceutorrhynchus sp.) se combate prin 3 tratamente cu Sinoratox 35 CE, 3 l/ha. Intervalul de pauză este de 14 - 21 zile.

Tabelul 5.23. Combaterea chimică a buruienilor din cultura de rapiţă

Dozele de produs comercial în funcţie de conţinutul solului în humus Erbicide 2 – 3% 3 – 4% Treflan 24 EC 3,5 – 4 4,0 – 5,0 Balan (180 g/l benefin) 6,0 – 7,0 7,0 – 8,0 Ro-Neet (720 g/l cycloate) 6,0 – 7,0 7,0 – 8,0 Dual 500 (500 g/l metalaclor) 3,5 – 4,0 4,0 – 5,0 Lasso (480 g/l alaclor) 4,0 – 5,0 5,0 – 6,0

377

Gândacul lucios al rapiţei (Meligethes aeneus) se combate cu Fastac 10 CE - 0,075 l/ha prin două tratamente, cu interval de pauză de 7 - 10 zile, sau cu Sumicidin 20 CE 0,025% în perioada înfloritului.

Irigarea este necesară în sudul ţării. Se aplică o udare în toamnă cu 300 - 400 m3 apă/ha, pentru stimularea răsăririi plantelor şi a formării rozetei de bază până la întrarea în iarnă. Primăvara sunt necesare udări la începutul legării primelor silicve cu 400 - 500 m3/ha şi la încheierea înfloritului cu 500 -600 m3/ha. Udările târzii favorizează căderea plantelor şi atacul de afide.

5.5.2.6. Recoltare. Producţii Recoltarea este dificilă din cauza scuturării uşoare a seminţelor. Se

execută mecanizat, în două faze, sau direct cu combina de cereale. Recoltarea în două faze se execută când plantele au culoare galbenă, iar

seminţele au început să se brunifice şi au umiditatea, de 25 - 30%. Tăierea plantelor se realizează cu vindroverul, la “mirişte” înaltă de 20 - 25 cm. După câteva zile, în care seminţele îşi desăvârşesc maturitatea şi umiditatea scade la 12 - 14%, plantele se treieră din mers cu combina, tăind miriştea sub brazda de rapiţă, la combină făcându-se modificările necesare pentru prevenirea pierderilor şi a spargerii sau descojirii seminţelor.

Recoltarea directă cu combina va fi efectuată la 5 - 7 zile după aplicarea desicantului Reglone, 2 - 3 l/ha şi a 150 - 200 l apă, în faza când silicvele au devenit galbene-liliachii şi a început colorarea seminţelor. În momentul declanşării recoltatului, umiditatea seminţelor trebuie să fie în jur de 16%. Lucrarea se execută seara, dimineaţa şi în cursul nopţii.

Seminţele sunt imediat precurăţite şi uscate la umiditatea de 9 – 10%. Când nu poate fi asigurată uscarea imediată, depozitarea se va face în straturi de 5 - 10 cm, necurăţite de silicve şi se vor lopăta până la scăderea umidităţii la 10%.

Producţiile obţinute sunt cuprinse între 2.000 – 4.000 kg/ha. Producţia medie de rapiţă în Europa, în ultimii ani, a fost în jur de 2.800 kg/ha.

Raportul între producţia de seminţe şi paie este de 1:1,5 - 2,0.

378

5.6. MUŞTARUL

5.6.1. Importanţă. Biologie. Ecologie Importanţă. Muştarul alb, muştarul negru şi muştarul vânăt sunt specii

cultivate pentru seminţele lor care conţin 30 - 40% ulei nesicativ (indicele iod 92 - 120), mucilagii (circa 20%), substanţe de natură proteică (circa 25%), heterozide (circa 2%), substanţe minerale şi altele.

Uleiul este utilizat cu precădere în industria alimentară, pentru fabricarea conservelor, a margarinei etc.

Turtele rezultate după extragerea uleiului sunt utilizate la prepararea muştarului alimentar, iar făina (“farina sinapis”) se utilizează în medicină.

Muştarul având perioadă scurtă de vegetaţie este o bună premergătoare pentru culturile de toamnă.

Răspândire. Suprafaţa mondială ocupată cu muştar este de circa 0,5 mil. ha, cu o producţie de 5,4 q/ha.

Suprafaţa cultivată cu muştar în ţara noastră oscilează între 1.000 - 5.000 ha, iar producţiile medii sunt cuprinse între 5,4 şi 8,6 q/ha.

Sistematică. Soiuri. În cultură sunt următoarele specii de muştar: - muştarul alb - Sinapis alba L. (sin. Brassica alba Boiss); - muştarul negru - Sinapis nigra L. (sin. Brassica nigra L. Koch); - muştarul vânăt - Sinapis juncea L. (sin. Brassica juncea Czen.); - muştarul de Abisinia - Brassica carinata. Pentru ţara noastră, cea mai răspândită specie este muştarul alb şi pe

suprafeţe mai restrânse muştarul negru şi cel vânăt (fig. 5.22). Cultivate, în prezent, sunt soiurile locale Galben de Craiova pentru

muştarul alb şi De Timişoara la muştarul negru. Cerinţele faţă de climă şi sol. Temperatura minimă de germinaţie este

de 1 - 2°C. În faza tânără, plantele rezistă până la -5°C. Apă. Faţă de umiditate muştarul este pretenţios, perioadele critice faţă de

apă fiind imediat după semănat şi în perioada formării seminţelor. Seceta determină scăderea accentuată a producţiei şi reducerea conţinutului de substanţe grase din seminţe.

Lumina. Faţă de lumină muştarul se comportă ca plantă de zi lungă, de aceea în zonele nordice creşte conţinutul de ulei din seminţe.

Solul. Muştarul este mai pretenţios fată de sol. Cele mai bune rezultate se obţin pe solurile cu reacţie neutră până la slab alcalină, cu textură luto-nisipoasă, bogate în humus şi calciu.

Zone favorabile sunt: Bărăganul, Câmpia Dobrogei, Câmpia Burnasului şi Câmpia Olteniei. GH. BÎLTEANU (1993) apreciază ca zonă favorabilă muştarului alb în ţara noastră toate regiunile unde se seamănă cereale.

Muştarul negru dă cele mai bune rezultate în zona de silvostepă.

379

Muştarul vânăt se cultivă mai mult în estul ţării (MALE ŞTEFANIA, 1986). rânduri rare şi de 500 - 550 plante/m2, când se seamănă la 12,5 cm (MALE ŞTEFANIA, 1986).În funcţie de metoda de semănat, cantitatea de sămânţă variază între 7 - 15 kg/ha.

Adâncimea de semănat este de 2 - 3 cm. Lucrările de îngrijire. Culturile însămânţate în rânduri rare se întreţin

prin 1 - 2 praşile mecanice şi plivitul pe rând. Combaterea chimică a buruienilor, cât şi combaterea dăunătorilor se

realizează cu aceleaşi substanţe şi în aceleaşi doze menţionate la cultura rapiţei. În perioada înfloririi se vor efectua tratamente cu produse selective şi se

vor lua măsuri de protejare a albinelor. Recoltarea. Momentul optim de recoltare este atunci când plantele sunt

îngălbenite, iar seminţele sau întărit şi au culoarea caracteristică. Întârzierea recoltării se soldează cu mari pierderi prin scuturare mai ales la muştarul negru şi vânăt la care silicvele se deschid uşor.

Pentru uniformizarea coacerii se poate utiliza desicantul Reglone, la fel ca la rapiţă.

Recoltarea se realizează cu combina reglată corespunzător pentru prevenirea pierderilor sau strivirea seminţelor.

Producţiile obţinute oscilează între 16 - 20 q/ha. Umiditatea de păstrare a seminţelor este sub 10%.

5.7. SUSANUL

5.7.1. Importanţă. Biologie. Ecologie Susanul (fig. 5.23) este o plantă anuală, ierboasă, din familia Pedaliaceae

(Sesamum indicum L.), cultivată pentru seminţele sale bogate în ulei (55 - 65%) semisicativ, cu indicele iod de 103 - 112. Uleiul de susan, extras la rece, este de calitate superioară, fiind utilizat în alimentaţie, în industria conservelor, la fabricarea margarinei şi în farmacie. Turtele pot fi utilizate la prepararea unor produse de cofetărie sau ca furaj concentrat.

Seminţele decojite şi măcinate sunt folosite la fabricarea halvalei de calitate superioară.

Suprafaţa ocupată în agricultură, pe plan mondial, este de circa 7 mil. ha. Cele mai mari suprafeţe se găsesc în Asia (India cultivă 2,0 mil. ha, China 0,7 mil. ha şi în Africa (Sudan 1,5 mil. ha).

În ţara noastră cultura susanului ar fi posibilă numai în sudul ţării (N. ZAMFIRESCU şi colab., 1965), Aceasta datorită faptului că necesită multă căldură (suma de grade din cursul vegetaţiei este de 2.500°C) şi insolaţie. Seminţele germinează la 15°C, iar temperatura medie optimă în timpul vegetaţiei este de 22 - 24°C. Este o plantă de zi scurtă, cu o perioadă de vegetaţie de 75 - 120 zile. Pentru ţara noastră prezintă importanţă soiurile timpurii (75-85 de zile).

380

5.7.2. Tehnologia de cultivare a susanului Cele mai bune premergătoare pentru susan sunt leguminoasele, plantele

prăşitoare şi cerealele de toamnă, după care terenul rămâne relativ curat de buruieni, susanul având un ritm lent de creştere în primele faze de vegetaţie.

Fertilizarea se realizează cu doze moderate de îngrăşăminte chimice, uşor solubile, cu azot şi fosfor în doze de 50 - 60 kg/ha.

Perioada de semănat este la începutul lunii mai, când se realizează în sol 15°C. Se seamănă 7 - 8 kg sămânţă/ha, la distanţe între rânduri de 35 - 50 cm. Adâncimea de semănat este mică, de 2 - 3 cm. În cursul vegetaţiei se execută 3 praşile mecanice între rânduri şi 1 - 2 praşile manuale pe rând. Coacerea este neuniformă şi, de aceea, recoltarea demarează când au început să se brunifice fructificaţiile inferioare. Plantele tăiate rămân în brazde până la brunificarea restului de capsule, când se treieră cu combinele de cereale echipate şi reglate corespunzător pentru seminţe mici.

Producţiile medii sunt de 5 - 12 q/ha.

Fig. 5.23. Susanul

381

5.6.2. Tehnologia de cultivare a muştarului

Rotaţia. Muştarul este pretenţios

faţă de planta premergătoare, cultura reuşind pe terenuri curate de buruieni, după prăşitoare şi cereale păioase.

Nu se cultivă în monocultură şi nici după mac şi crucifere, datorită bolilor şi dăunătorilor comuni. Nu trebuie cultivat nici după fasole, soia şi Floarea-soarelui din cauza bolii comune putregaiul alb (produs de Sclerotinia sclerotiorum).

În asolament muştarul revine pe acelaşi teren după minimum patru ani.

Fertilizarea. Muştarul reacţionează favorabil la îngrăşămintele chimice uşor solubile, mai ales în anii cu precipitaţii suficiente de-a lungul perioadei de vegetaţie.

Fosforul, aplicat în doze de 40 - 60 kg/ha, favorizează formare unui număr mai mare de seminţe în silicve şi grăbeşte maturarea.

Azotul, în doză de 40 - 50 kg/ha, favorizează creşterea rapidă în prima parte a perioadei de vegetaţie, fapt ce asigura sporuri importante de producţie.

Aplicarea superfosfatului se face sub arătura de bază, iar cea a îngrăşămintelor cu azot în primăvară, la pregătirea patului germinativ.

Gunoiul de grajd se administrează plantei premergătoare. Lucrările solului. Arătura de bază se execută la adâncimea de 22 - 25 cm

cu plugul în agregat cu grapa stelată. La intrarea în iarnă terenul trebuie să fie bine mărunţit şi nivelat, prin lucrări cu grapa cu discuri.

În primăvară, patul germinativ se realizează cu combinatorul. Sămânţa şi semănatul. Sămânţa trebuie să aibă o valoare utilă minimă

de 90%. Epoca de semănat pentru muştarul alb este primăvara timpuriu (epoca I.),

iar pentru muştarul negru, mai sensibil la îngheţ, în epoca a II-a. Prin respectarea epocii de semănat se evită influenţa nefavorabilă a temperaturilor ridicate din perioada fructificării.

Distanţa între rânduri depinde de gradul de îmburuienare a terenului. În parcelele curate de buruieni se seamănă la 12,5 cm între rânduri, în timp ce pe solele îmburuienate se recomandă distante de 40 – 50 cm, pentru a putea efectua praşile. Densitatea este de 120 - 130 plante/m2, când semănatul se execută în rânduri rare şi de 500 - 550 plante/m2, când se seamănă la 12,5 cm (MALE ŞTEFANIA,

Fig. 5.22. Muştarul alb:

A - ramură cu silicve; B - vârful unei plante.

382

1986).În funcţie de metoda de semănat, cantitatea de sămânţă variază între 7 - 15 kg/ha.

Adâncimea de semănat este de 2 - 3 cm. Lucrările de îngrijire. Culturile însămânţate în rânduri rare se întreţin

prin 1 - 2 praşile mecanice şi plivitul pe rând. Combaterea chimică a buruienilor, cât şi combaterea dăunătorilor se

realizează cu aceleaşi substanţe şi în aceleaşi doze menţionate la cultura rapiţei. În perioada înfloririi se vor efectua tratamente cu produse selective şi se

vor lua măsuri de protejare a albinelor. Recoltarea. Momentul optim de recoltare este atunci când plantele sunt

îngălbenite, iar seminţele sau întărit şi au culoarea caracteristică. Întârzierea recoltării se soldează cu mari pierderi prin scuturare mai ales la muştarul negru şi vânăt la care silicvele se deschid uşor.

Pentru uniformizarea coacerii se poate utiliza desicantul Reglone, la fel ca la rapiţă.

Recoltarea se realizează cu combina reglată corespunzător pentru prevenirea pierderilor sau strivirea seminţelor.

Producţiile obţinute oscilează între 16 - 20 q/ha. Umiditatea de păstrare a seminţelor este sub 10%.

5.7. SUSANUL 5.7.1. Importanţă. Biologie. Ecologie Susanul (fig. 5.23) este o plantă anuală, ierboasă, din familia Pedaliaceae

(Sesamum indicum L.), cultivată pentru seminţele sale bogate în ulei (55 - 65%) semisicativ, cu indicele iod de 103 - 112. Uleiul de susan, extras la rece, este de calitate superioară, fiind utilizat în alimentaţie, în industria conservelor, la fabricarea margarinei şi în farmacie. Turtele pot fi utilizate la prepararea unor produse de cofetărie sau ca furaj concentrat.

Seminţele decojite şi măcinate sunt folosite la fabricarea halvalei de calitate superioară.

Suprafaţa ocupată în agricultură, pe plan mondial, este de circa 7 mil. ha. Cele mai mari suprafeţe se găsesc în Asia (India cultivă 2,0 mil. ha, China 0,7 mil. ha şi în Africa (Sudan 1,5 mil. ha).

În ţara noastră cultura susanului ar fi posibilă numai în sudul ţării (N. ZAMFIRESCU şi colab., 1965), Aceasta datorită faptului că necesită multă căldură (suma de grade din cursul vegetaţiei este de 2.500°C) şi insolaţie. Seminţele germinează la 15°C, iar temperatura medie optimă în timpul vegetaţiei este de 22 - 24°C. Este o plantă de zi scurtă, cu o perioadă de vegetaţie de 75 - 120 zile. Pentru ţara noastră prezintă importanţă soiurile timpurii (75-85 de zile).

383

5.7.2. Tehnologia de cultivare a susanului Cele mai bune premergătoare pentru susan sunt leguminoasele, plantele

prăşitoare şi cerealele de toamnă, după care terenul rămâne relativ curat de buruieni, susanul având un ritm lent de creştere în primele faze de vegetaţie.

Fertilizarea se realizează cu doze moderate de îngrăşăminte chimice, uşor solubile, cu azot şi fosfor în doze de 50 - 60 kg/ha.

Perioada de semănat este la începutul lunii mai, când se realizează în sol 15°C. Se seamănă 7 - 8 kg sămânţă/ha, la distanţe între rânduri de 35 - 50 cm. Adâncimea de semănat este mică, de 2 - 3 cm. În cursul vegetaţiei se execută 3 praşile mecanice între rânduri şi 1 - 2 praşile manuale pe rând. Coacerea este neuniformă şi, de aceea, recoltarea demarează când au început să se brunifice fructificaţiile inferioare. Plantele tăiate rămân în brazde până la brunificarea restului de capsule, când se treieră cu combinele de cereale echipate şi reglate corespunzător pentru seminţe mici.

Producţiile medii sunt de 5 - 12 q/ha.

5.8. ŞOFRĂNELUL 5.8.1. Importanţă. Biologie. Ecologie Şofrănelul - Carthamus tinctorius L, fam. Compositae - se cultivă pentru

achenele sale bogate în ulei (37 - 42%) semisicativ, cu indicele iod cuprinse între 140 - 152 . Uleiul este de buna calitate, dietetic, având un conţinut ridicat de acid linoleic (peste 74%), acid oleic (21%) şi acizi saturaţi (3%). Turtele a valoare

Fig. 5.23. Susanul

384

biologică ridicată şi un conţinut de peste 35% proteine. Florile sunt folosite drept coloranţi alimentari.

Şofrănelul valorifică bine solurile mai slab fertile, erodate cât şi pe cele slab alcalinizate din zonele secetoase.

Suprafaţa cultivată pe glob este de circa 1,1 – 1,2 mil. ha. Cele mai mari suprafeţe sunt în Asia (peste 0,8 mil. ha) şi America de Nord şi Centrală (circa 0,3 mil. ha).

În ţara noastră şofrănelul poate fi extins pe solurile mai sărace din zonele mai secetoase, unde poate realiza recolte superioare florii-soarelui.

În catalogul de soiuri sunt recomandate soiurile CW 1221 şi CW 4440, create de firma Saaten Agentur din Germania.

Hibridul de şofrănel CW 1221 are înălţimea de 46-47, iar achenele albe cu coaja dungată. MMB este de 43-45 g, iar MH de 41-42 kg. Hibridul este semitardiv, cu perioada de vegetaţie de 103-10m6 zile. Conţinutul achenelor în ulei este de cca 32,13 %. A realizat o producţie medie de 1175 kg/ha şi se recomandă pe terenuri slab fertile şi zone aride.

Hibridul de şofrănel CW 4440, are talia mijlocie –mare, de 46-47 cm, perioada de vegetaţie de 103-104 zile. Achenele au MMB de 44-45 g, MH de 41-42 kg şi conţinutul în ulei de 29,26 %.

A realizat o producţie medie de 1100 kg/ha. Particularităţi biologice. Şofrănelul este o plantă anuală, ierboasă, cu o

perioadă de vegetaţie de 125 - 130 zile (fig. 5.24). Rădăcina este pivotantă. Tulpina este erectă, corimbos ramificată, glabră,

lucioasă acoperită cu frunze până sub inflorescenţă. Pe o plantă se pot forma 14 - 60 calatidii, fiecare format din 25 - 60 de flori. Fructul este o achenă piriformă, cu 4 muchii; MMB – 24 - 40 g. Germinează la 2 - 3°C. În faza de rozetă rezistă până la 3 - 5°C. Este rezistent la secetă.

5.8.2. Tehnologia de cultivare a şofrănelului Cele mai bune premergătoare sunt cerealele păioase şi plantele prăşitoare,

cu excepţia celor atacate de nematozi (sfeclă, ovăz) sau de bolile comune (tutun, cartof).

Fertilizarea, în cultură neirigată, se realizează cu N 45 – 60, P 50 - 60 kg/ha iar în condiţii de irigare dozele se măresc la N 100 - 150, P 60 - 80 kg/ha. Azotul se recomandă a fi aplicat fracţionat, la semănat şi în vegetaţie, înainte de îmbobocit. Fosforul se aplică sub arătura de bază. Dozele de îngrăşăminte pot fi reduse prin aplicarea în benzi, odată cu semănatul.

385

Sămânţa şi semănatul. Pentru semănat, sunt admise loturile de sămânţă cu germinaţia minimă de 90% şi puritatea 99%.

Perioada de semănat este primăvara timpuriu, când în sol se realizează 5°C.

Semănatul se realizează cu semănătorile SPC-6 (SPC-8, SPC-12), la 45 - 50 cm distanţă între rânduri şi la adâncimea de 4 - 6 cm.

Densitatea la recoltare, de 200 mii plante/ha, se realizează folosind la semănat o cantitate de sămânţă de 12 - 14 kg/ha.

Lucrările de îngrijire constau în 2 - 3 praşile mecanice şi combaterea buruienilor cu următoarele erbicide (N. ŞARPE, 1987): Eradicane 6 E + Patoran (6 - 8 l + 4 – 6 kg/ha) au Treflan + Patoran 4 - 5 + 4 – 6 kg/ha). Erbicidele Eradicane, Treflan sau altele similare (Alirox, Diizocab, Sutan GE etc.) se aplică înainte de semănat cu 6 - 7 zile şi se încorporează prin dublă discuire, iar erbicidul Patoran se aplică imediat după semănat. Pentru combaterea costreiului din rizomi se vor folosi unul din erbicidele: Fusilade super (2 - 3 l/ha), Gallant (2 - 3 l/ha) sau Targa (2 - 3 l/ha). Aplicarea lor este postemergentă, când plantele de costrei crescute din rizomi au 15 - 35 cm.

Recoltarea se execută la maturitatea deplină, când frunzele s-au uscat şi umiditatea achenelor a scăzut sub 13%, cu combinele de cereale. După recoltare, seminţele se condiţionează şi se uscă la 9%.

Producţiile realizate în ţara noastră sunt de până la 20 - 25 q/ha în condiţii de neirigare şi pot ajunge la peste 45 q/ha în cultură irigată.

Fig.5.24. Şofrănelul

A - plantă; B,C – inflorescenţe.

386

BIBLIOGRAFIE

1.Axinte M., [i colab.1986 - FITOTEHNIE - Lucr\ri practice - partea a I-a, C.M., al Inst.Agronomic Ia[i. 2. Axinte M., [i colab.1984 - FITOTEHNIE - Lucr\ri practice - partea a II-a, C.M., al Inst.Agronomic Ia[i.

3.B`lteanu Gh.,2001 - FITOTEHNIE -, vol.II, Ed.Ceres. 4.B`lteanu Gh., 2003 – FITOTEHNIE, vol.I Ed. Ceres, Bucure[ti. 5. Ceapoiu N. [i colab.,1975 – Grâul, Ed.Academiei, 6. Dr\ghici L. [i colab., 1975 –Orzul, Ed.Academiei. 7.Ga[par I., Butnaru G., 1985 – Triticale – o nou\ cereal\, Ed.Academiei.

8.Moule C.,1982 – Les Cereales, La Maisonroustique, Paris. 9.Mog\rzan Aglaia, Morar G., Ştefan M. ,2004 – Fitotehnie, Edit. „Ion

Ionescu de la Brad” Iaşi 9.Muntean Leon, Borcean I., Axinte M., Roman Gh, 2003 – Fitotehnie, Ed.Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.

10.Muntean L.,1995 – Mic tratat de Fitotehnie, vol. I – Cereale [i leguminoase pentru boabe, Ed.Ceres.

11. Muntean Leon, Borcean I., Axinte M., Roman Gh, 2001 – Fitotehnie, Ed. “ Ion Ionescu de la Brad” , Ia[i.

12. Mure[an T. [i colab., 1975 – Cultura porumbului, Editura Ceres. 13. Olaru C.,1982 – Fasolea, Ed.Scrisul Românesc, Craiova.

14.Salontai Al., [i colab., 1988 – Certificarea [i controlul calit\]ii semin]elor [i materialului s\ditor la culturile de câmp. Ed.Dacia, Cluj-Napoca.

15.Vrînceanu Viorel, 2000 – Floarea-soarelui hibrid\, Editura Academiei. 16. Zamfirescu N., 1977 –Bazele biologice ale produc]iei vegetale, Ed.Ceres, Alte publica]ii - CEREALE SI PLANTE TEHNICE (revist\). - CERCET|RI AGRONOMICE IN MOLDOVA.(revist\)

- LUC|RI {TIIN}IFICE - Publica]ii anuale al Universit\]ilor Agronomice din Ia[i, Buc., Cluj-Napoca,Timi[oara,Craiova.

- ANALELE ICCPT-FUNDULEA. - AGRONOMY JOURNAL- USA - RIVISTA DI AGRONOMIA-Italia

- ANUARUL STATISTIC AL ROMÂNIEI - BULETIN FAO

TEME

T-1 Particularităţile biologice ale cerealelor T-2 (Pr.) Parametrii semănatului la mazăre, fasole, soia