FOBIA PREŞCOLARĂ, SINDROMUL COPILULUI ALINTAT

Prof. GHIORGHIONI ELEONORAGrădiniţa Dumbrava minunată Hunedoara

FOBIA PREŞCOLARĂExistă întotdeauna, în grupa copiilor preşcolari de vârstă mică (3 ani), care păşesc pentru

prima dată în grădiniţă, copii care resimt puternic despărţirea de părinţi şi care se manifestă, în funcţie de temperament, fie plângând îndelung şi sfâşietor, fie trântindu-se pe jos, fie izolându-se într-un colţ al încăperii, dar dorindu-şi, fiecare, un singur lucru: să părăsească noul mediu, în care totul pare ostil. Nu este mai puţin adevărat că în primele 2-3 zile de la începerea grădiniţei, atmosfera generală este foarte tristă (vor plânge, prin imitaţie, chiar şi unii dintre copiii care par încântaţi de mulţimea jucăriilor). Dar, de regulă, după o săptămână, cel mult două, de frecventare a grădiniţei, copiii se familiarizează cu noul mediu, cu educatoarea, cu grupul de copii, iar despărţirea de mama se produce firesc. Dacă, însă, trec săptămâni şi copilul continuă să respingă hotărât mediul grădiniţei, invocând suferinţe imaginare şi plângând cu aceeaşi disperare cu care o făcea în primele zile, atunci putem vorbi despre o fobie. Cu siguranţă, la baza acestei fobii stă relaţia mamă-copil, care, se ştie, la această vârstă este extrem de puternică. Am remarcat nenumărate situaţii în care mamele însele se despărţeau de copii cu lacrimi în ochi, părând că se agaţă de aceştia în aceeaşi măsură în care copii o făceau. Dar, dincolo de relaţia mamă-copil, cu aspectele sale particulare datorate şi tipului de temperament al mamei, am remarcat, în toţi anii de când suntem educatoare, că există cel puţin o categorie de copii predispuşi la fobia preşcolară – copiii cu handicap locomotor.

STUDIU DE CAZ PERSONAJ : L. S., 4 ani – copil cu handicap locomotor.

CRONOLOGIA EVENIMENTELORPrima încercare a familiei de a o ajuta să socializeze cu copiii de vârsta ei, a fost când

Laura avea puţin peste 3 ani. Încercarea a eşuat. Speriaţi de reacţiile fetiţei, care părea că s-a închis şi mai mult în sine şi ale cărei probleme locomotorii păreau a se agrava, părinţii au renunţat, dar au revenit după 1 an, hotărâţi, la sugestia medicului care o îngrijea, să facă orice pentru socializarea afectivă a copilului lor.

PROBLEME, PREOCUPĂRIPrin natura handicapului său, Laura era şi este, în continuare, dependentă de adulţii din

familia sa. Trăirile sale emoţionale aveau dimensiuni sensibil diferite de ale celorlalţi copii, centrate mai ales pe propria persoană. Sentimentele ei erau difuze, nediferenţiate şi implicau un mare consum nervos.

Laura vedea piedicile, limitele care o deosebeau de ceilalţi copii. Pentru ea explorarea mediului grădiniţei implica experienţe neplăcute, dificultăţi, era încurcată şi frustrată, ameninţată de situaţii care nu semănau, în nici un fel, cu cele cu care era obişnuită. Era tristă, rezervată, comunicând puţin cu educatoarea, dar şi mai puţin şi sporadic cu copiii. Refuza orice încercare, din partea copiilor, de a o implica în jocurile lor. De teama unui eşec refuza orice sarcină, orice activitate.

RECOMANDĂRI – SOLUŢII Climatul afectiv

Fobia preşcolară, la copilul cu handicap locomotor, ţine de interesele, trebuinţele şi motivaţiile copilului şi care sunt o problemă de afectivitate, nu de intelect. Este un punct de vedere răspândit că acest copil este un pachet de emoţii. Procesul de exprimare a simţămintelor, în moduri care promovează sănătatea emoţională şi nu lezează copilul, nu este un proces simplu. Doar socializarea afectivă, prin modelul oferit de educatoare, şi relaţionarea cu grupul vor reuşi să nuanţeze şi să tempereze trăirile afective, în exces, ale acestui copil.

Motivarea copilului şi educarea încrederii în sine

1

Am elaborat programe de recuperare pentru Laura, ţinând seama de restricţiile care se referă la condiţii şi obstacole externe activităţii propriu-zise (de exemplu, restricţii legate de timpul efectiv, oferit exclusiv Laurei, fără a-i vitregi pe ceilalţi copii din grupă), cât şi de restricţiile interne, legate de afectarea motorie a fetiţei. În principiu, este vorba de a declanşa principalele elemente motivaţionale: interesul faţă de ceea ce urmează a se întâmpla, dorinţa de activitate. Este vorba de condiţionări ale comportamentului prin sancţiuni pozitive, structurate după modelul general al experimentelor de condiţionare: « Dacă vei învăţa să desenezi (să colorezi, să decupezi pe contur, sa şnuruieşti etc.) vei putea decora un semn de carte (o felicitare) ca dar pentru mama ta, de 8 Martie.» Astfel de condiţionări pozitive nu pot fi realizate decât plecând de la ceea ce copilul percepe ca «sancţiune pozitivă». Altfel spus, i se pot promite copilului satisfacţii legate de motivele, interesele, dorinţele lui.

În cazul acestui copil atât securitatea cât şi stimularea sunt esenţiale. Rezultatul unui stimul puternic, fără condiţia asigurării securităţii, duce la retragere, răzvrătire, respingerea oricărei încercări de a-l integra în colectivitate. Într-o oarecare măsură, fobia copilului preşcolar cu handicap locomotor este alimentată şi de atitudinea celor din jur, în raport cu handicapul acestuia (se simte profund diferit şi inferior celorlalţi). Complexitatea demersului educaţional constă, pe de o parte, în a conduce perceperea handicapului de către copiii din grupă, spre acceptarea lui ca pe un fapt de viaţă, care le poate oferi prilejul de a-şi dovedi prietenia, generozitatea. Pe de altă parte, este complicat, dar nu imposibil de dirijat procesul perceperii, de către copilul cu handicap, al ajutorului educatoarei şi al copiilor, fără a se simţi umilit. Este o problemă de atitudine afectuoasă dar demnă, în care excesele emoţionale şi excesul de zel mai mult dăunează, decât acţionează. Totul se construieşte în jurul educatoarei, al atitudinii sale faţă de copilul cu probleme. Ea este modelul atitudinal, copiii vor fi mici replici ale acesteia. Este deodebit de important a fi evidenţiată şi cea mai fragilă reuşită, evoluţie a acestui copil, pentru a-i educa încrederea în sine. Copilul va fi ajutat, astfel, să-şi fixeze nivelul de aspiraţie în raport cu capacităţile sale. Dacă educatoarea nu identifică şi nu respectă optimul motric şi cognitiv al acestui copil, este previzibilă producerea unor eşecuri care îl vor demobiliza şi-l vor readuce la stadiul iniţial: izolare, frustrare, respingerea colectivităţii.

Dacă este înconjurat de afecţiune, dacă ceilalţi nu-l evită, dacă nu este ridiculizat, copilul va putea fi condus spre acceptarea problemelor sale şi spre depăşirea acestora, el va putea deveni mai comprehensibil în legătură cu propriile-i inhibiţii, mai puţin defensiv, mai liber să perceapă lucrurile fără a le deforma. De la acest moment, teama copilului faţă de mediul grădiniţei va diminua în intensitate şi, treptat, copilul se va adapta şi integra în colectivitate.

SINDROMUL COPILULUI ALINTAT Sindromul copilului alintat reprezintă un eşec al procesului de socializare a copilului, ca urmare a nereuşitei părinţilor de a impune limite de comportament adecvate vârstei copilului, care va rămâne egocentrist şi imatur, incapabil de a înţelege că nu poate fi răsplătit întotdeauna, că nu se poate face totul după voia sa. Copiii alintaţi prezintă o lipsă de consideraţie faţă de adulţi, vor să-şi impună punctul de vedere tinzând să aibă ieşiri temperamentale. Au un comportament obstructiv, manipulativ, sâcâitor, obraznic. Sunt greu de mulţumit şi această stare nu se pastrează în timp. Este neplăcut să-i ai în preajmă, chiar şi pentru cei care îi iubesc.

Multe dintre problemele comportamentale, ce provoacă îngrijorarea părinţilor, nu sunt legate propriu-zis de acest sindrom, ci sunt comportamente normale ale vârstei, rezultatul stresului intrafamilial sau a unor modele comportamentale moştenite. Deşi aceste din urmă situaţii nu reprezintă o reala alintare, totuşi oferă oportunităţi pentru instalarea sindromului, dacă părinţii nu adoptă o atitudine adecvată. Evitarea termenului « alintat » creează doar dificultăţi de comunicare cu părinţii îngrijoraţi de comportamentul copilului lor, deoarece nu există nici un alt termen care să definească mai bine aceste manifestări.

Greşeala de concepţie este convingerea că sindromul îşi are cauza în excesiva indulgenţă a părinţilor, prin faptul că li se oferă copiilor prea multă atenţie sau li se satisfac prea multe dorinţe. A fi indulgent este una dintre plăcerile vieţii de părinte şi, când această atitudine se

2

combină cu o prezenţă parentală pozitivă, cu limitări clare, nu se ajunge la copii alintaţi. Indulgenţa poate conduce la alintare atunci când părintele nu are suficientă încredere în sine, încearcă să rezolve nevoile complexe, de dezvoltare, ale copilului, prin daruri materiale sau prin neimpunerea unor limite de comportament.

Copilul are în jur de doi ani când conştientizează că este o fiinţă separată, independentă. Odată cu această recunoaştere, el îşi dă seama că este capabil de a lua decizii singur şi de a influenţa evenimentele din jurul său. Realizarea acestui fapt poate duce la o fază de comportament dificil, ce se întinde de la vârsta de 18 luni, până la aproximativ trei ani. În această perioadă, copilul negativist îşi exercită autonomia, opunându-se eforturilor celorlalţi de a-i ghida şi controla activităţile. Părinţii tind să interpreteze rezistenţa copilului, la autoritatea lor, ca pe un indicator al faptului că au un copil alintat.

Deşi numărul confruntărilor, cauzate de tendinţa copilului de a acţiona independent, poate fi redus, nu toate conflictele pot fi evitate. Este inevitabil ca unele dintre dorinţele copilului să depăşească limitele rezonabile impuse de părinţi. În asemenea ocazii, unii dintre copii pot prezenta accese de furie. Un acces de furie reprezinta o imensă scurgere de frustrare, supărare care sperie atât copilul, cât şi părinţii. Dacă părinţii încearcă să dea copilului ceea ce acesta şi-a dorit, în vederea curmării accesului de furie, vor obţine exact reversul, adică repetarea accesului, copilul realizând că îşi poate controla părinţii. Copiii care perseverează în aceste accese de furie sunt într-adevar alintaţi, datorită incapacităţii părinţilor de a impune limite comportamentale adecvate vârstei.

O varietate de probleme familiale pot conduce la tulburări de comportament la copil. Ele pot fi percepute ca semne de alintare. Stressurile intrafamiliale includ conflictele verbale dintre părinţi, violenţa fizică, alcoolismul etc. Divorţul va afecta copilul în mare măsură şi în funcţie de vârsta acestuia, la momentul separării părinţilor, într-un mod ce ar putea fi interpretat ca sindrom de alintare. Ei pot apărea agresivi, fac regrese în ce priveşte achiziţiile psihomotorii, au tulburări de somn şi nu vor sa fie separaţi de părintele rămas în preajma lor. Problemele se agravează dacă acest părinte nu se descurcă singur, iar energia sa fizică şi psihică a atins un prag inferior. Acest părinte, de obicei, nu mai reuşeşte să impună limitele uzuale comportamentului copilului, ca urmare apar tulburări comportamentale.

Copilul alintat, la intrarea în colectivitatea grădiniţei, va purta cu sine, ca pe un bagaj incomod, intreaga gamă a manifestărilor comportamentale specifice. Atât părinţii, cât şi educatoarea trebuie să ştie că un copil nu este o jucărie, mai mult, este bine ca acesta să-şi dezvolte o minte a sa, proprie. Pentru a reduce la minimum conflictele dintre părinţi şi copil, primii trebuie învăţaţi să nu ofere alternative copilului când, de fapt, nu are alternative. Dacă o anumită acţiune nu este negociabilă, adultul – fie el părinte sau educatoare – nu trebuie să ceară părerea copilului, ci doar să-l informeze ferm şi să treacă la acţiune. Atunci când, pentru adult, există mai multe variante acceptabile, copilului trebuie să i se ofere posibilitatea de a alege între acestea. Procedând astfel, copilul are impresia unui grad de control, fără ca autoritatea adultului să fie afectată.

STUDIU DE CAZSuntem educatoare, cu o vechime în profesie de mai bine de 29 de ani, şi, chiar din primii

ani de activitate profesională, am întâlnit manifestări comportamentale specifice sindromului copilului alintat. Incidenţa acestor cazuri este de unul, două la fiecare generaţie de preşcolari de 3-4 ani, mai rare la categoria celor de 5-6 ani.

PERSONAJELE: copii de 3-4 ani, Sorin B. – 3 ani CRONOLOGIA EVENIMENTELORDeoarece Sorin este cel mai “proaspăt“ caz, cu manifestări tipice, întâlnite la toţi ceilalţi

preşcolari, pe care i-am putut încadra în tipologia “copilului alintat”, vom expune mpmentele evoluţiei acestuia, din momentul celui dintâi contact cu mediul grădiniţei.

Copilul îşi schimbă rapid preferinţele, fie că e vorba de o jucărie, de o relaţie cu un alt copil sau de o activitate specifică grădiniţei. Trece cu uşurintă de la tandreţe sufocantă, pentru

3

partenerul de joc, la o brutalitate consecutivă. Reacţiile sale afective sunt caracterizate de superficialitate şi impetuozitate. Impunerea preferinţelor sale este, uneori, tiranică. Manifestă o opoziţie îndârjită faţă de orice încercare de încadrare într-un ritm, o formulă de relaţionare cu grupul, ajungând până la negativism. De cele mai multe ori, sugestia sau indicaţia educatoarei, de a executa o anume activitate, de a saluta pe cineva, de a participa la un joc colectiv, generează un « nu vreau », din partea copilului.

Comportamentul său este frapant pentru ceilalţi copii din grupă, cu atât mai mult cu cât acest copil poate fi jovial şi generos, pentru segmente scurte de timp, după care manifestă respingere, antipatie faţă de oricare copil din grupă, fără excepţie. Astfel de manifestări ostile, nu au, neaparat, un caracter de generalitate. Există o altă categorie de copii alintaţi, la care persistă forme primare de manifestare a furiei, sub forma unor crize. Este suficient ca educatoarea să interzică obţinerea unor satisfacţii imediate, fără legătură cu activitatea desfăşurată de grup, ca acest copil să se trântească pe jos, să arunce lucrurile, să ţipe, să dea din picior. În timpul unei astfel de crize, copilul se congestionează sau devine palid, îşi pierde temporar controlul şi criza ţine atâta timp cât nu există tendinţa de a-l împăca sau de a-i satisface capriciul.

IDENTIFICAREA PROBLEMEIO astfel de atitudine se datorează, fără îndoială, greşelilor în educaţie, din cadrul relaţiilor

intrafamiliale. Am constatat că astfel de greşeli, în educarea copilului, apar în familiile alcătuite fie din părinţi foarte tineri, fie, dimpotrivă, din rândul persoanelor devenite părinţi la maturitate deplină, fie din familii în care sarcina educării copiilor revine unor persoane plătite în acest scop (părinţii fiind implicaţi în construirea unei cariere sau în afaceri). Copilul alintat este un mic tiran, ce domină întreaga familie, mobilizându-i pe adulţi, ore în şir, la satisfacerea capriciilor sale afective. Comportamentul său este generat tocmai de incapacitatea părinţilor, a adulţilor din familie, de a acţiona ferm.

PROBLEME, PREOCUPĂRIGrădiniţa, ca instituţie cu o organizare fermă, care, prin specificul activităţii organizate cu

copiii, nu seamănă cu stilul familiei, reprezintă, pentru cea mai mare parte a copiilor, la primul contact, un mediu profund diferit de ceea ce cunoaşte şi acceptă copilul. La majoritatea copiilor rezerva faţă de noul mediu dispare şi lucrurile intră în normal. Nu acelaşi lucru se întamplă în cazul copiilor alintaţi. Această categorie de copii se caracterizează printr-o instabilitate psihomotorie evidentă. Programul grădiniţei impune forme de activitate care, pentru perioade determinate de timp (de la 15, până la 30 de minute), presupun un ritm dirijat şi rezolvarea unor cerinţe şi sarcini formulate de educatoare în conformitate cu prevederile programei. Un astfel de efort este, daca nu imposibil, cel puţin foarte dificil pentru copilul alintat, care are tendinta de a ieşi din ritmul celorlalţi, este incapabil să se supună normelor acceptate, de ordine şi disciplină în colectivitate. Încă din prima zi de grădiniţă, copilul alintat constată că totul este potrivnic ritmului său de activitate, ceea ce îi declanşează o nevoie imperioasă de protecţie afectivă, exprimată prin repetarea la nesfârşit a expresiei «vreau acasă», uzând de toate nuanţările afective de care este capabil: furie, lacrimi, implorare blândă.

RECOMANDĂRI – SOLUŢIIDupă multe experienţe de această natură şi tot atâtea încercări de a ameliora atitudinile

comportamentale specifice acestui sindrom, am hotărât că cea dintâi măsură pe care educatoarea este obligată să o ia, este legată de înlăturarea sentimentului de insecuritate afectivă a copilului. Afecţiunea, pe care educatoarea o îndreaptă spre copilul alintat, se exprimă îintr-o abordare delicată, gesturi blânde, tonuri joase în exprimarea orală, explicaţii pe înţelesul lui – toate acestea numai după ce copilul, ignorat de educatoare şi de copii, a încetat să se manifeste agresiv. Rezultatele nu vor fi imediate, dar ţine de tactul educatoarei, de atitudinea fermă şi perseverentă (în esenţă, de dragostea faţă de copii), ca aceste manifestări să diminueze în intensitate şi frecvenţă, până la dispariţie. Concomitent cu acest prim pas în remodelarea comportamentului acestui copil, se impune o colaborare stransa cu familia copilului, in sensul remodelarii atitudinii acesteia fata de copil. Nici acest demers nu este facil. Mai inainte de orice altceva, este foarte important sa conduci parintii spre acceptarea realitatii: au gresit in atitudinea lor fata de copil.

4

Indeosebi acea categorie de parinti preocupati de cariera si/sau de afaceri, intampina cu rezerva (uneori, cu ostilitate) ideea ca au gresit in calitatea lor de parinti. Este nevoie, exclusiv, de tact si diplomatie din partea educatoarei in abordrea acestora. Am organizat consultatii individuale cu acesti parinti, inducandu-le, treptat, ideea ca ar putea deveni parteneri educationali ai educatoarei in procesul de integrare socio – afectiva a copilului.

Pe de alta parte, copilul insusi este supus unui proces de educare a capacitatii de a-si infrana pornirile primare si de a se supune normelor si regulilor specifice colectivitatii. Astfel, el primeste responsabilitati marunte (îl ajuta pe un coleg « neajutorat » sa modeleze, sa construiasca etc., o ajuta pe educatoare in rezolvarea unui conflict intre copii, generat de disputarea unei jucarii etc.). Fiecare achizitie, oricat de marunta ar parea in comportamentul copilului alintat, va fi evidentiata in fata copiilor din grupa.

Educatoarea va lectura, va expune povesti, povestiri scurte cu morala, expuneri urmate de convorbiri pe tema consecintelor atitudinilor comportamentale gresite ale personajelor. Educatoarea va raporta mereu comportamentele gresite ale copiilor in activitatea de grup, la cele ale personajelor din povesti. Este impresionant efectul asocierii copilului alintat cu un personaj alintat.

Treptat, copilul va accepta protectia afectuoasa, dar si autoritatea educatoarei – chiar daca uneori i se opune (toti copiii o fac!). El se va supune, mai devreme sau mai tarziu si impotriva dorintei sale, exigentelor vietii in colectivitate, pentru a putea pastra sentimentul de siguranta produs de afectiunea educatoarei si de prietenia copiilor din grupa.

PROGRAM DE AMELIORARE

SUBIECT: S. A.DATA NAŞTERII: 26.05.03DIAGNOSTIC: Sindrom hiperchinetic (formă gravă)

MANIFESTĂRI CARACTERISTICE: Hiperactivitate Comportament impulsiv Grav deficit de atenţie şi concentrare Gravă tulburare de limbaj (incapacitatea de a articula)

Conform autorilor (Dopfner, Schurmann, Lehmkuhl) cărţii Copilul hiperactiv şi încăpăţânat, se recomandă următoarele modalităţi de intervenţie:

Terapie pentru a creşte intensitatea şi durata jocului la copil la grădiniţă Training pentru dezvoltarea atenţiei şi a capacităţii de concentrare necesare în

planificarea comportamentului Training pentru reducerea comportamentului agresiv şi pentru dezvoltarea

competenţelor sociale Exerciţii terapeutice pentru diminuarea regresiilor în dezvoltare şi a scăderii parţiale a

performanţelor Terapia individuală destinată diminuării problemelor emoţionale şi consolidării

încrederii în sine

Cercul vicios al experienţelor negative în mediul social Condiţiile din familie, precum şi cele de la grădiniţă pot influenţa în mod hotărâtor manifestarea simptomaticii şi evoluţia ulterioară a acesteia. Din cauza neliniştii şi a impulsivităţii, copiii hiperactivi ating frecvent şi chiar depăşesc limitele impuse de reguli. În plus, ei nu reacţionează, ca alţi copii, la măsurile educaţionale obişnuite, motiv pentru care părinţii, educatoarea ajung în situaţii dificile.

5

CONCLUZII-la două săptămâni de frecventare a grădiniţei Copilul este supus unei suprastimulări care-l nelinişteşte şi îl agită mai mult decât este el prin simptomatologia specifică. Singurele momente în care este liniştit sunt cele din timpul primei activităţi comune, când această activitate este una statică. Mai târziu, după ora 11, chiar şi în timpul unei activităţi liniştite, probabil din cauza oboselii, devine extrem de agitat, se mişcă mereu, împrăştie materialele de pe măsuţele copiilor, de pe rafturi. Nici o metodă de liniştire nu este eficientă, nici o abordare, oricât de afectuoasă, nu-l liniştesc, dimpotrivă, îl agită. În felul acesta deranjează activitatea, practic face imposibilă desfăşurarea vreunei activităţi. În aceste condiţii, i-am sugerat mamei să-l supună unei evaluări făcute de un specialist(i-am recomandat-o pe doamna Login), să lectureze cartea mai sus menţionată şi, dacă are recomandarea psihologului, să instituie tratamentul recamandat de autorii cărţii. Până va reuşi să facă aceşti paşi, copilul va putea frecventa grădiniţa după un program mai scurt-de la 8 la 10-11.

PROGRAM DE INTERVENŢIE PERSONALIZATĂ

An şcolar 2007-2008La jumătate de an de la evaluarea făcută copilului de psihologul pe care l-am recomandat

– timp în care, concomitent cu frecventarea grădiniţei, copilul a lucrat, săptămânal, cu un logoped recomandat de specialistul care-l evaluase, se pot constata următoarele:

Copilul articulează cuvinte, repetând după educatoare, dar şi spontan; Se supune, pentru perioade de timp ce, uneori, se întind pe toată durata activităţii,

regulilor de activitate, fie statică, fie dinamică; Deficitul de atenţie a diminuat uşor, astfel încât copilul îşi poate concentra atenţia, pentru

perioade scurte de timp, asupra unei activităţi ce presupune manipularea unor obiecte, jucării;

Comportamentul impulsiv a diminuat, dar continuă să se manifeste agresiv când vrea să revendice o jucărie, de pildă;

Doreşte (reclamă prin gesturi şi atitudine) prezenţa, alături de sine, a vreunui copil din grupă, în timpul activităţilor, dar invariabil îl deranjează pe acesta dorind să-i ia materialul de lucru, chiar dacă şi el are acelaşi material în faţa lui;

Reprezintă un factor perturbator pentru copiii grupei, în timpul activităţilor.Logopedul apreciază evoluţia copilului ca fiind notabilă, datorată, îndeosebi, includerii

copilului într-o colectivitate de masă şi recomandă continuarea programului instituit iniţial.

Soluţii şi principii de acţiune pentru părinţi şi cadre didactice(extras din Educaţia elevilor hiperactivi şi cu deficit de atenţie.Ghid pentru părinţi şi

cadrele didactice din înv. Preuniversitar, autori-Kieran Egan, Ştefan Popenici) Managementul timpului alocat copilului- evitarea expunerii la programele TV Verbalizarea importanţei pe care o au respectarea regulilor, auto-controlul Stabilirea unui program clar de activitate

-instalarea unui ceas mare, vizibil, în camera copilului-crearea unui spaţiu destinat exclusiv sarcinilor de lucru-ca o prelungire a programului de la grădiniţă, în scopul încadrării copilului într-un program structurat-se impune răbdare şi coerenţă, din partea părinţilor şi a educatoarei, în deciziile luate

Utilizarea unui sistem de recompense simbolice şi sancţiuni pentru comportamentele dezirabile sau indezirabile

Utilizarea unor formule clare de adresare, pentru ca atenţia copilului să fie atrasă înainte de a i se transmite elemente importante privind sarcina de lucru

Controlul activităţilor de stabilizare sau întărire a unor comportamente specifice( evitarea contextului care generează comportamente indezirabile)

6

Favorizarea interacţiunilor pozitive-copilul trebuie să lucreze în echipe, departe de surse de distragere a atenţiei, sarcinile de lucru să fie clare şi punctuale, de scurtă durată

Limitarea timpului petrecut în faţa televizorului, creşterea timpului petrecut în familie Abordarea sarcinilor de lucru la începutul programului zilnic

BIBLIOGRAFIE:1.Berger, G.(1973)-Omul modern şi educaţia sa. Psihologie şi educaţie,E.D.P. Bucureşti2. Jinga,I. şi Negreţ, I. (1994)- Eficienţa învăţării, Editis, Bucuresti3. Key, E.(1988)- Secolul copilului, E.D.P. Bucureşti4. Miclea, M.(1994)- Psihologie cognitivă, Gloria, Cluj-Napoca5. Şchiopu,U. (1989)- Psihologia copilului, E.D.P. Bucureşti6. Egan, K.(2007)- Educaţia elevilor hiperactivi şi cu deficit de atenţie, Didactica Press, Bucureşti

7