genii în iarbă

Genii ...

în iarbă

Genii în iarbă

Colegiul Economic “Virgil Madgearu”București

2011

Autori:

Cosmin MuscălescuMatei Alexandru PopaSergiu-Chris Mărășoiu

Sînziana DinuProfesor Mariana Șchiaua

Profesor Maria-Valentina Rădescu

Coordonatori:

Director Profesor Roxana Carmen IonescuDirector Adjunct Profesor Dana Iliescu

Autori: Cosmin Muscălescu, Matei Alexandru Popa, Sergiu–Chris Mărășoiu, Sînziana Dinu, Profesor Mariana Șchiaua,Profesor Maria-Valentina Rădescu

Coordonatori: Director Profesor Roxana Carmen Ionescu, Director Adjunct Profesor Dana Iliescu

Tehnoredactare computerizată: Ioana Ciobanu, Matei Alexandru Popa

Copertă și ilustrații: Ioana Ciobanu

ISBN 978-973-0-10965-8

Tipărit de TipRo Printingwww.tipro.ro

Cuvânt înainte

Școală de elită, prin performanță și resursă umană, Colegiul Economic “Virgil Madgearu”, este un moment de glorie în devenirea unor tineri. Înzestrați cu talent, inteligenți sau pur și simplu sensibili, mulți dintre ei și-au încercat condeiul sub îndru-marea profesorilor, încurajați de atmosfera academică a liceului. Cu acest volum, se inaugurează un proiect generos, menit să confirme imaginația și creativitatea unei vârste, aflate în dialog. Ca director, profesor și cititor, admir îndrăzneala acestor adolescenți de a se defini prin Cuvânt.

Director Profesor Roxana Carmen Ionescu

,,Există o adolescență a poeziei, tot așa cum există o poezie a adolescenței.'' (N. Manolescu)

Uneori, trebuie să-i păcălim pe adolescenți să scrie. Până prind gustul descărcării prin scris, al eliberării totale. Adolescența e vârsta la care există începuturi, tatonări ale posibilităților de exteriorizare: poezie, proză, cântec, pictură, fotografie. Prezenți la toate transformările adolescenților, pro-fesorii sunt primii care îi încurajează să încerce, măcar. Dacă au încercat măcar o dată, au reușit pe jumătate. Cealaltă jumătate de reușită vine mai lent și cu mai multă trudă. Dincolo de faptul că există Facebook, Twitter sau hi5 și astfel tinerii nu se mai simt singuri, poate au nevoie și de puțina singurătate care să-i inspire. Astfel îi cunoaștem și noi, cei din jur, într-o altfel de lumină, cu un alt chip. Fiecare generație care pleacă din Colegiul Economic “Virgil Madgearu” lasă ceva în urmă, pentru următoarea generație. O carte cu visele lor, în versuri sau proză, rămâne mărturie pentru multe generații ce vor veni. ,,Genii în iarbă'' reprezintă punctul de început al creației acestor tineri, genii în devenire.

Director Adjunct Profesor Dana Iliescu

Genii în iarbă

Cosmin Muscălescu

„Poate va creşte un copac aici , dar îl va contempla cineva?”

În clasa a XII-a am ajuns, din întâmplare, profesoara de română a lui Cosmin Muscălescu. Înalt, bine făcut, cu o privire vie, Cosmin părea tipul sportiv, fără preocupări literare. Când mi-a adus ceva scris de el să citesc, am luat textul aşteptându-mă la o simplitate şcolărească, sau, cel mult, obişnuitele propoziţii lacrimogene, tânguirea adolescentină, născută din „suferinţa” iubirii. Ei bine, nu. Erau proze scurte (din nou diferit) inteligente, cu un vocabular proaspăt, bine stăpânit, o extraordinară posesiune a sensului cuvântului şi o siguranţă a scrisului pe care o au doar cei cu har. Nimic căutat, nimic contrafăcut. L-am rugat să scrie ceva pentru revista şcolii, iar Cosmin a răspuns simplu: „Daţi-mi o temă, nu-i problemă!”. E teribilist, mă gândeam şi aşteptam tex-tul, ca să-i spun „Nu e bine!”. Ei bine, nu! Era bine, atât de bine, încat mă gândeam cum de băiatul acesta nu e conştient de cât de bine scrie, sau de „altfel”. Deşi a urmat o facultate economică, pentru mine Cosmin va fi băiatul cu inocenta întrebare „Pe ce temă?”; Restul e joacă!

8

Profesor Mariana Şchiaua

Fiecare ficţiune luptă pentru supremaţie, puterea impune reguli, limbajul acesteia intră în conflict etic sau axiologic cu banalul, idei sau voci (Conştiinţa, Adolescenţa, Iubirea). Acestea tresaltă sub asediul imaginaţiei, cuvân-tul fiind mai mult decât un instrument al gândirii - creează realitatea. Paradoxal sau nu, scriitorul, negat sau ignorat, încearcă să se strecoare în text, în proză, modalitatea lui de autoreflectare fiind întâmplările. Această ţesătură de întâmplări face posibilă regăsirea fiecăruia cu sine prin verb („a fi”, „a gândi”, „a convinge”, „a vedea”) sau prin substantiv („ochi”, „su-flet”, „ideal”). Esenţială pare identificarea între cel din spatele cuvintelor cu oricine a înţeles iluzia numită Iubire, convenţionalitatea viziunii despre Adolescenţă şi perma-nenta căutare a certitudinii oferite de conştiinţă. Încercarea de a „împăca” genuri diferite se dovedeşte fructuoasă prin firesc. Cuvântul intermediar, neutru, medie între activ şi pasiv, se oficiază personajului creat: Omul-Idee. Lipsit de teatralitate, alb, imaterial exprimă gradul zero al fiecăruia, punctul din care pleci sau spre care tinzi. Viril sau posedat de pasiune, Oscar e mai mult „ego” decât „eu”. Adaptarea reprezintă răspunsul la opacitatea mediu-lui generat de versul: „Poate va creşte un copac aici, dar îl va contempla cineva?”


9

Iubirea este un castel în Spania, un castel care dăinuie dintotdeauna pentru totdeauna. El nu are nevoie de restauraţii, fiindcă nu este supus perisabilului. Ce s-ar întâmpla oare dacă i-ar cădea piatra de temelie? Războiul declanşat ar fi ultimul, fiindcă iată, acest castel nu apără un sat sau un regat, apără un scop, un ideal, poate acesta este motivul pentru care iubirea este confundată cu un ideal. Castelul acesta nu are schiţe sau cadastru, şi totuşi a fost contemplat de multe perechi de ochi. Mulţi i-au călcat pragurile, sprijinindu-şi sufletele arse pe răcoarea zidurilor sale. Unii au venit pe întuneric, mulţi au venit orbi la amiază. Cum poţi să găseşti un loc pe întuneric, mai ales atunci când ceea ce cauţi tu nu poate fi nici auzit, nici mirosit, nici gustat? Trebuie să cauţi cu palmele, să îţi înfigi degetele în pământ şi să cercetezi, până vei reuşi, poate, să îţi strecori degetele printre muşchii vreunui zid. Durerea falangelor te va doborî, însă, şi vei renunţa. Vei blestema castelul zdrobindu-ţi degetele şi chiar atunci făcliile tur-nurilor sale îţi vor lumina chipul obosit. Vei închide ochii şi vei aștepta să îţi fie deschişi. Iar după ce îţi sunt despărţite pleoapele, în spatele păturii albe instantanee, fie vei vedea Edenul, fie vei vedea… în întuneric. Acum sunteţi egali, tu şi focul! Îl alergi spre castel în timp ce sufletul îţi este mistuit, iar cenuşa lui pavează prima cărare. Luminezi noaptea, dar afară este încă zi. Focul nu aleargă înaintea ta, ci în tine! Sufletul tău nu va arăta calea altora. Tu încă ai ochii închişi şi nu ţi-ai mişcat niciun muşchi. Aşa că deschide-i şi păşeşte în cetate!

Iubirea - cetatea eternă a omului

10

Nu încerca să cauţi castelul în Spania sau oriunde în altă parte, doar deschide ochii, fiindcă turnurile sale se află fix in faţa ta!

11

Oscar

“Dimineaţa zilei de 3 martie se arată însorită; una din acele dimineţi în care simţi că începe prima zi din restul vieţii tale...” Asta îşi notează Oscar în jurnal şi iese cu ochelarii pe ochi... E prea banal. Cum câştig eu „Regizorul de mâine” cu asta, Oscar? Trebuie să fie exagerat in toate acţiunile... de-a dreptul exploziv. Ce descriu eu aici e prea fad. - Oscar, agită-te şi tu pentru tine; eu am obosit!(Uite cum ies din nou fără să închid uşa... mereu am fost ameţit. Şi taică-meu de la care am vesta asta zicea aşa). - Să trăiţi, domnule administrator!(Ce bine ar fi dacă mi-aţi răspunde şi dumneavoastră de fiecare dată când vă salut... Am impresia că fiecare „Să trăiţi! ” sare într-o cutie poştală). Cu bună-seamă, astăzi a sărit la 21, că doar sunt trei săptămâni de când m-am mutat. O să le ţiuie urechile oamenilor când vor lua corespondenţa de atâta „Să trăiţi!” şi niciodată nu vor şti cine le-a spus-o. Amabilitate şi res-pect gratis, îngrămădite printre scrisori, anunţuri si cine ştie ce alte cataloage, livrate tot gratis. În fine, Oscar trebuie să şocheze până şi într-un alineat din jurnalul său. El să scrie acolo două-trei rânduri, iar cine citeşte să rămână împietrit; să pară că literele se strâng una peste cealaltă, scrisul se măreşte şi exact ca la reclamele americane, să apară în faţa ochilor cititorului doar acel lucru pe care Oscar a vrut să-l împărtăşească, numai ideea. 12

Ar trebui să-i înveţe la şcoală să citească albul dintre litere. Oricum, e greu! Trebuie să ocolească toate semnele de punctuaţie, să sară prin „O”- uri, şi să se caţere pe „T”- uri, şi în plus, nu trebuie să mai înveţe ce înseamnă atâtea rânduri negre. Asta e, acum... Cum să nu ştie copiii să citească?! A ! Nu ştiu să citească printre cuvinte... asta este altceva). Am ajuns la Universitate, Oscar! Tu ai ajuns sa-ţi fie milă de mine? „Se opri să judece copacul! Oricine ar fi trecut pe lângă micul Oscar ar fi putut jura că e împietrit, stând aşa de ore întregi în faţa lemnoasă a interlocutorului său”. Şi dacă m-aş întâlni cu tine, Oscar? Dacă te-aş ve-dea vorbind cu arborii? Aş înţelege că ei leagă pământul de ceruri, că săgeţile ideilor tale le pătrund coronamentul şi că tu le mulţumeşti pentru că te leagă de soare? Sau ţi-aş spune că eşti nebun? Ai fi de neoprit Oscar, dacă ai putea să te urneşti din loc. Tu eşti strivit de greutatea gândirii tale. Nu poţi să calci; de aceea stai nemişcat cu orele în faţa arborilor. Cum oare te fac eu să alergi, fără ca ceilalţi să îţi pună piedică? - Onorabil juriu, vă prezint „Povestea lui Oscar”! Şi dacă le-o prezint, ce?! Juriul o să rupă hârtiile şi Oscar o să cadă printre literele pe care le-a escaladat lovindu-se cu zgomot de spatele ochilor mei. Îmi aplec privirea şi îl pierd printre lacrimi. Ai lăsat o pată, Oscar... dar pata se va usca în câteva momente, aşa că mai bine calc eu pe ea primul. Poate va creşte un copac aici, dar îl va mai contem-pla oare cineva?

13

Elogiul adolescenţei

Ce scrii despre oceanul în care înoți? Ştii doar că este albastru, imens şi că te învârţi de ceva vreme pe aici, dar cum convingi tu muntele bătrân şi negru sau iarba fragedă şi verde să îşi ia picioarele la spinare şi să vină aici să se dizolve? Ar trebui să fie destul de dificil, dar amândoi uităm un lucru: şi iarba, şi muntele au răsărit din ocean, adică chiar de aici de unde tu pierzi zile întregi înotând cu faţa spre soare, fără măcar să te odihneşti. Luna îţi spală faţa în fiecare noapte, iar soarele îţi pudrează uşor obrajii în amurg. Euforia asta nu se mai termină ! Eşti liber, singur şi nu îţi este dor de nimic! Juri că vei prinde soarele şi vei pluti pe el, iar când se va sparge balonul galben, ştii că mai ai unul alb! Dar nu ai chef azi, şi adormi. A doua zi te întrebi ce ai cu săracele mingi fosforescente?! Într-o altă zi, un val te trezeşte din somnul tău fericit. Crăpătura buzelor se umple de dulceaţă, fiindcă oceanul ăsta e unul dulce, dar tu niciodată nu ai gustat din el. Până să te întrebi de unde vine năvalnicul, a trecut de tine şi acum înoţi orbeşte să îl prinzi de la urmă, dar deja e înfrăţit cu amurgul. Plângi şi îi povesteşti lunii care te ascultă mângâie-toare. Cum să te ajute ea? Îi promiţi că mâine o să îneci balonul galben şi adormi din nou. Te scufunzi hotărât a doua zi, ca să sari până la mingea de foc, dar un alt val te izbeşte fix în inimă când părăseşti apa. De data asta e unul mai leneş, te aşteaptă când oboseşti, te poartă pe culmea lui când dormi, vă întreceţi spre amurg şi parcă nu mai urăşti soarele deloc.

14

Fiecare zi e la fel: tu, valul, soarele şi luna. Nu ai nevoie de nimic, şi parcă euforia asta nu se mai termină. Soarele îţi înroşeşte şi mai tare obrajii, luna te sfinţeşte şi mai mult, şi îţi creşte sufletul. Dar iată că apa începe să se răcească. La început nu îi dai importanţă, e răcoare, sufletului tău incandescent îi este bine, calmul te înconjoară. Dar iată că timpul trece şi apa devine cristalină, apoi albă. Valul, bunul tău prieten, valul, a îngheţat. Soarele nu îşi mai arată faţa, iar luna îţi trimite doar o auroră străvezie să îţi sticlească singurătatea. Te simţi singur! Acum te gândeşti cum să convingi iarba şi muntele să se piardă în lumea ta... Te gândeşti că vei avea cu cine să îţi împarţi zilele. Dar ce s-ar alege din azurul tău dacă îl asezonezi cu vernil şi cu negru mat ? Chiar de ai alege una din ele, tot negrul muntelui ar rămâne proeminent, aşa că mergi până la capătul gheţarului şi aşează-ţi primul pas pe pământul de la poalele masivului. Urcă pânâ nu îţi mai simţi picioarele, fiindcă pe iarbă te-ai odihnit, iar oceanul ţi-a potolit peste măsură setea. Urcă, şi vei vedea cum valul se va topi şi îţi va potoli din nou setea când vei fi ajuns în vârful muntelui.

15

Matei Alexandru Popa

“Dacă s-ar încerca vreodată Despicarea unui fir de iarbă,

Ar izbucni fioros Un fel de lume întreagă.”

Poezia la 16 ani – superbă naivitate sau impuls copleşitor al autodefinirii necesare vârstei? Răspunsul se află în această „bâjbâire” metaforică, ce ţâşneşte adesea cu o forţă lirică pentru care cititorul, chiar matur, nu este pregătit. Matei Popa surprinde prin contradicţii, pentru că este un tânăr inteligent, neliniştit, interogativ peste firesc. Poezia lui exprimă o personalitate complexă, ce-şi caută paradigma sufletească. Liniştea sau calmul lui înşelător, ca fire, ascunde voit o trăire ce se vrea exprimată întotdeauna ideatic. E o aplecare a lui Matei, pe care nu şi-o poate controla, în beneficiul poeziei. Deşi orgolios, evitând din răsputeri eşecul, Matei are curajul să scrie ceea ce un adolescent, de obicei, ascunde. El se vrea citit, devorat de ceilalţi. „Se supune” voit judecăţii. Matei se joacă voluptos cu propriul „eu”, de aceea, ca profesor, îi admir dezvăluirea de sine.

18

Profesor Mariana Șchiaua

Literatura este polisemică, fenomen de suprasemnificaţie prin excelenţă. Ea se instalează în spaţiul semnificaţiilor multiple şi al „ţesăturii” sau „jocului” dintre ele.” – A. Marino Semnificativ în lumea „jocului” cu idei, aceleaşi, obsesiv în reprezentarea hipertrofică a eului, textul se dovedeşte tributar unor modele post sau neo-moder-niste. “Logica lui Hermes” ne oferă modelul întregului reluat în parte, al generalului ivit în particular „eul”, „po-etul”, „spiritul”, „cunoaşterea” fac din poezie o mască, iar din cuvânt promisiunea unei plăceri. Cuvinte frumoase: „culoare caldă”, „cuvinte de alint”, „inocenţă supusă”, „zare nemărginită” luptă alături de „cuvinte valoare”, “fulgerele cad şi crapă”, “undele sunt în nori”, „Cineva care trebuie definit”. Preaplinul poeziei cuprinse în cuvântul de dragoste este salvat prin apelul la un imaginar al singurătăţii, cel psihologic. Psihologia unui adolescent o trăieşte fantasma de a fi scriitor. Temele, practicile şi atitudinea, pot fi uşor suprapuse, dar salvate de ficțiune și limbaj.


19

Furat de amintire

Cu gândul,Mă fură vântul,

Mă fură viaţa,Mă fură puţin;

Mă plimb,Printre flori de soi,Printre foi de sori,

Printre frunze de crin;

Mă gândesc ușor,Mă pierd într-un nor,

Unul plutitor,Cu gândul senin;

Prin grădina din spate,Aflu uşor prin şoapte,

Viaţa mă fură prin fapte,Viaţa mă fură din plin.

20

Unde-s undele?

Unde-s undele de apă? Acolo-n zori. Tânărul îşi caută „unda de apă”

Foloseşti undiţa-n grabă dorind să se cunoască pe sine. Şi pescuieşte-le din nori.

Unde arunc undiţa? Arunc-o unde bat Neştiind de unde să înceapă, este sfătuit

undele de apă şiroi să înceapă prin a se cunoaşte pe sine,

Şi anume, unde sunt? plecând de la lucrurile ce „şiroiau” în Undele sunt unde sunt, el, de la cele mai puternice unde de apă.

În noi.

Care o prind? Neputându-şi identifica adevărata Cea care eşti. persoană, compusă din mai multe

Cred ca glumeşti neclarităţi, tânărul rămâne confuz

Spuse tânărul zâmbind. şi nu se poate înţelege pe deplin.

A prins unda unde stătea, pe loc Când a reuşit să-şi identifice Şi apoi a tras-o afară una dintre personalităţile ce-l

S-a uitat nedumerit la ea: compuneau, nu a reuşit să o Unde e undiţa mea? „acordeze” cu celelalte ale sale. Şi a luat loc, pe scară. Astfel îşi pierde dorinţa de a-şi mai cerceta interiorul, aşezându-se confuz deoparte.

21

Trezirea

Doamne, trezeşte-mă Şi dă-mi un trandafir

Să-l pot admira din plin.

Trezeşte-mă ,Şi pune-mi un soare pe cer,

Să-l contemplu şi pe el.

Trezeşte-mă,Şi dă-mi un gând de domn

Să nu uit că sunt om.

Trezeşte-mă,Şi dă-mi o zi-nsorită

Să fie una fericită.

Trezeşte-mă,Şi când va fi să dorm,

Pune-mi o lună în noapteSă adorm printre şoapte.

Şi să bată lumina prin fereastră,Să răzbată în noapte-albastră

Şoaptele printre cioburi de geam,Printre înceţoşate vorbe de habar nu am.

22

Cu gândurile...

Când gândurile-mi dau zarePeste ţări şi peste mare;Îmi simt ființa-n spirale,Prinsă între ocean şi soare.

Iar când noaptea-i cununăŞi lumea-i mai bună;Îmi simt fiinţa nocturnă,Prinsă între ocean şi lună.

Iar când scriu acest versMă gândesc din mers;Simt cum fiinţa-mi dă ghes, Prinsă între curat si şters.

Iar când poemul mă furăDin pură natură;Simt fiinţa-n literatură,Prinsă între gând şi gândire matură.

Cu gândurile călătoareOscilez între pământ şi soare;Prins între cer, ocean şi întristare,Aleg să exist, pe planuri astrale.

23

Pe cer se strâng nebuneșteNorii negri de furtună

Soarta mi-o pecetluieșteVremea rea cu cea nebună

Furtuna pe loc se pornește Și văzul mi se îngustează mergând

Picăturile cad greoaieCad din cer pe pământ

Și se-ndoaie cerul în mii de părțiȘi alunecă vântul cu îndurerare

Și aerul rece s-aşează îndărătToate, într-o zi cu ploaie

Îmi taie respirația negreșitȘi-mi bate în față, tropotulTunetelor grave de neoprit

Ce nu-și pot găsi nici astăzi locul

Și bate drumul nedumeritȘi bate drumul într-una

Parcă este de neopritArmata naturii, furtuna

Plimbare pe furtună

24

Și fulgerele cad troznite bruscȘi crapă drumul în două feţeParcă nimic pe lume nu mai este justÎn fața distrugerii răzleţe

Când totul îmi părea sfârșitImaginea nu mai e tot unaPrivind nedumerit spre răsăritVăd că s-a oprit furtuna

De-ar mai fi să bată ceasul, o jumătate de oră de acumFurtuna să mai cadă o datăNeclintit aș sta în drumAșteptând să mă-nghită toată

Și ploaia s-a așezat acumÎmi amintesc cum era odatăFurtuna ce m-a oprit din drumDusă spre apus, se-ndreaptă.

25

Confesiunea

Am scris într-o scrisoare,Câte mă dor şi ce mă doare.

Am scris într-o carte,Gânduri mari, amintiri şi fapte.

Am scris pe un norO melodie rimată, un sunet color.

Am scris într-o poezie,O veste mare, o fantezie.

Am scris blajin, în copilărieO viaţă prea simplă, naivă şi vie.Am scris în cap, când voi fi mare

Un plan de viitor, o simplă realizare.Am scris în mintea mea

Ceva pentru mine, ceva pentru ea.Am scris într-o inimă blândă,

O viaţă de vis, o vorbă plăpândă.Am scris într-un colţ de cer,

O amintire prea scurtă, un gând efemer.

26

Pagina primordială

Prin crengile cu spini blajiniŞi prin focul ars de stelePlutind prin cerul cel seninSe află gândurile mele...

De-ar fi să am o clipă solitarăÎn linişte să stau, să-mi amintescMi-aş închipui întâia oarăO grăire de glas copilăresc.

Printre-ncurcăturile minţiiDe ar fi să răscolescMi-aş recunoaşte-ntâi părinţiiApoi sângele pur strămoşesc.

Iar în palmă văd curgândPrin fire seci, seva vieţiiTac, privesc, ascult profundPrin clipele rămase, roua dimineţii.

27

Plăceri uitate

Dacă îmi gâdili în talpă auzulȘi mi-ai atinge călcâiul diurnȚi-aș urechea grațios văzutul

Și-am fi împreună un cuplu nebun.

Părul tău curtat de mătaseSe răsfrânge prelung pe lângă pământ

Încolțește, cuprins de frumoaseFire de iarbă pierdute pe câmp.

Urechea divină devine inimăRespiri cu ea aproape orice cuvânt,Simți trepidat răspunsul c-o lacrimăPulsul îți bate mai mult ca oricând...

Zâmbești cu spatele figurii întoarseRânjești în timp ce plângi râzând

Dragă, ți-ai ales un mod mai aparteSă-ntruchipezi un glas profund.

Peste priviri, pe sub sprânceneÎți văd chipul pierdut în el,

Pierdut printre forme, pierdut printre geneGeometric vorbind, suntem la fel.

Zâmbetul dulce, încrustat în culoare Se sparge în mii de cristale verzi

Ți le pun la loc, și te privesc cum mă vezi Iar ochii tăi sunt soare.

28

Monumentul

Printre fire de aer tumultuosTrece prin vremuri o singură statuieSculptată în piatră şi bătută-n cuieSe-nalţă la ceruri de sus până jos.

Cu un ochi de piatră veghează mereu Printre valuri de zile şi apusuri de nopţiMă veghează pe mine, ne veghează pe toţi;Marea geometrică înconjurătoare.

Crăpături arse de steleŞi elemente de suspin şi focPuse toate la un locVeghează aripile mele.

Printre epocile călătoareEl stagnează şi se mişcă stândPrintre vorbe şi prin gândŞi prin spuse mergătoare.

Stă solitar şi taceCu un răcnet de mormântEi privesc cum se tot schimbăEl ştie cum tot rămân.

29

Căzut

Zilele trec peste minePrea repede…Într-un minut.

Aflat undeva pe targaSoldatului

Căzut.

Afara-i frig și durerea urlăÎn chipul meu

Uitat.

Stau prins în pământulÎncă de mult

Crăpat.

Nu mai știu nimic acumNici dorința

Nomadă.

Gândul, muribundCa și sângele căzut

În zăpadă.

30

Oh, soare, în chip zâmbitDe când nu te-am mai văzutLa față.

Vântul îmi bate, în respirareIar mintea meaÎngheață.

Dar, deodată iarăși potSă respirTrepidat.

Iară mâna tremurândăCum o simtAm și uitat.

Iată deciCum apareO nouă șansă.

Târât, încerc să-mi amintescVisul meuDe-o viață.

31

Sergiu-Chris Mărășoiu

“De am putea, ce ne-ar mai rămâne de visat?”

Date despre autor...

Timid, permanent în mișcare, îngrozit de neant, se dorește mereu altul... Este, din fericire, la fel ca toți tinerii, egal cu sine, puternic și vesel. Râde des, vorbește în propoziții eliptice, nu poate să mintă niciodată și, nici nu cred că vrea... Este orgolios. L-am cunoscut în clasa a IX-a, cred în talentul său, în forța vanității și ambiției sale de a fi "special". Niciodată, în acest timp, nu s-a lasat copleșit de lucruri, oameni sau vorbe. Îmi plac ideile adolescentului, mă amuză lexicul său insolit, bijuteriile sale ridicole și privi-rea dezolată. Într-o zi va scrie un roman... sau mai multe. Până atunci, aici, am prins un strop din lumea numită Sergiu Mărășoiu.

34

și despre operă...

Literatura este un mathesis, un ordin, un sistem, un câmp al cunoașterii ce reflectă cunoașterea unei epoci, pe care, uneori, o depășește prin infinitul limbajului, sau prin sistemul de semnificații generat de acesta. În textul lite-rar opoziția lizibil/criptibil este estompată de genialitatea termenului admisibil, ce definește ilizibilul surprinzător, ce contestă, prin libertatea imaginarului, constrângerea publi-cabilului. În aceasta sferă a intimității "criptibil/admisibil" se înscriu imaginile artistice create în proza scurtă "Vise" și "Șoapte". Sintagme cum ar fi: "șoapte ale minții", "ni-sipul mângâie fața deșertului", "valuri de idei și cuvinte", idei concrete, reflectări ale unui Eu ce a descoperit epifania eliberării prin scris, merită o șansă: publicarea. Scriitura oferă spațiu de joc, cuvântul încorsetează, banalizează, codifică sau impune comunicarea socială. Textul scris relevă ființa autorului. Alegerea lui, obsesiile legate de lume, suflet, vis, adevăr se situează în zona marii revelații: nu mai sunt copil. Este momentul adevărului: creația corectează banalitatea.


35

Arta omului

Începe să îmi fie teamă. O frică stranie mă cuprinde, parcă strecurându-se prin venele mele și ajungând în ochi, unde, cu o iuțeală aparte, mă orbește. Nu înțeleg multe, dar cel mai neînțeles lucru pentru mine, sunt eu. Teama aceea, mă înstrăinează de ceea ce simt și mă întreabă zilnic dacă știu cine sunt. Poate că la un moment dat o să mă prind ce, sau cine sunt. Dar, mai apoi, voi rămâne cu o întrebare. Ce ești tu? Cine ești tu, acela care mă critici și care îmi impui norme, dogme și mă controlezi fără să îmi dau seama? Cine ești tu care îmi spui să fiu un clișeu? "De ce îmi rupi ari-pile?" Și de ce îmi impui fără să vorbești, ce să spun? Eu sunt voi. El suntem toți. El este întrebarea, re- gula și rușinea de cine suntem. Vreau să stau pe cea mai înaltă clădire din București într-o zi cu cerul gri, și să fiu lovit, pedepsit de miile de mici picături, care, de fiecare dată când mă ating îmi reproșează tot ce eu încerc să as-cund și tot ce voi încercați să dezgropați. Sunt ciudat? Sunt. Sunt narcisist? Sunt. Sunteți revoltați de adevăr? Suntem. Pentru fiecare moment în care încerc să mă descopăr, îmi îndepărtez într-un simplu și chirurgical mod, încă o zi din existență. Pentru fiecare moment în care încercați să mă descoperiți, îmi îndepărtați brutal un an din viață. Vă frapez? Vă fascinez? Vă scârbesc? Bine. Asta îmi doresc. Masca mea de ploaie, praf și sunete înfundate de mașini nu poate fi penetrată. Nu știți și nu înțelegeți că nu protestez. Eu doar mă expun și mă vând vouă pentru o inutilă armură pentru care vă implor. Eu sunt voi până la ultima cicatrice. Până la ultimul țipăt.

36

Sunt om

Sunt om, lucru care nu m-a oprit niciodată. Sunt muritor, dar în același timp pot fi etern. Era o perioadă când simțeam că pot face orice, dacă speram destul, dacă îmi imaginam. Însă timpul trece și nimeni nu poate face nimic în privința asta. Speranțele mele, dorințele și năzuințele au disparut cu timpul și am ajuns să cred ceea ce îmi spun ceilalți. Suntem crescuți de mici să ne acceptăm drumul, să nu luptăm cu destinul, să facem fiecare pas ca un întreg, ca un tot unitar creat cu unicul scop de a ne trece pe toți printr-o tristă matriță a normalității. Lumea, este un loc pustiu, căci nimeni nu diferă decât prin corp, sufletul fiind lăsat la mila eternei conștiințe și a gândului că nu putem scăpa de noi înșine. Toți ajungem să sperăm și să credem aceleași lucruri. Visez la un viitor diferit. Un viitor în care oame-nii vor fi ființe individuale, care nu doar există, ci care trăiesc. Visez să merg la nesfârșit pe lungile străzi din Praga, simțindu-mă singur și totuși înconjurat de suflete. Să mă opresc undeva... oriunde, să beau ceva și să mă uit în depărtare la nenumăratele turnuri ale multor biserici și castele. Să las banii sub scrumieră și să plec mai departe, printre alte clădiri, alte alei și alți oameni. Să ajung seara la un mic hotel din centru, să mă întind în pat și să stau ore în șir ascultând freamătul vieții pe îngustele străzi. Vreau ca vechiul miros al pietrelor să-mi invadeze nările și să mă adoarmă.

37

Vreau să treacă ani peste mine, și peste voi toți, și să mă prindă viitorul în bătrâna mea închisoare. Cum ar fi? Un mic apartament, aranjat puțin simplist, puțin bătrânesc, undeva în New York, undeva în viitor? Pereți mari din sticlă, asemenea ochilor unui corb, cercetând o pădure de fier și ciment? O bibliotecă mică, dar bogată, în dreapta unui șemineu alb? Un proiector de holograme și poate.... Sau doar o simplă cabană în munți, ascunsă de judecata timpu-lui și a lumii? Până la ce vârstă ai mai părăsi casa? De la ce vârstă nu mai ai voie sau chiar nevoie să te bucuri? Visez la un club, albastru neon, adânc în inima unui zgârie-nori, poate, în Paris? Parcă aud, o muzică electro puțin sinistră emanând de după ușile lui, iar geamurile, de un verde fluorescent, parcă le văd, vibrând. Vreau o lume în care, dacă îmi doresc cu adevărat, să pot muta munți și despărți oceane. O lume în care eu să fiu creatorul. Judecata să-mi aparțină, iar dreptatea la fel. Iar ca mine să fie milioane. Vreau o lume în care toți să fim, supremi... dar normali... ciudați, în funcție de dorințe... Ce sunt eu, dacă nu suma tuturor dorințelor și faptelor? Dacă îmi răpiți puterea de a visa și-mi legați mâinile, cum să mai exist?

38

Vise

Șoapte trecute demult care parcă nu au existat niciodată. Miraje ale sufletului și speranțe ale minții. Ploi de vară ce curg ore, însă sunt doar secunde. Momente eterne în care te pierzi, în locuri fantastice, care însă iți par atât de normale. Speranțe nemărginite, într-un timp inexistent. Lumea imposibilă a unui vis ne înlănțuie pe toți, eliberându-ne în același timp, arătându-ne ce vrem de fapt să fim, însă nu ce vrem să vedem. Diminețile târzii când am face orice să adormim doar ca să ne refugiem în spatele ochilor închiși. Tremurul ușor al corpului care speră pen-tru încă un moment în închisoarea minții. Perdelele trase care filtrează o lumină ce acum îți pare nepământească. Un ușor zgomot atât de familiar, ce știi că nu-l vei mai auzi niciodată. De câte ori nu te-ai aflat prins într-o lume imposibilă și totuși atât de reală? Cu oameni atât de cunoscuți, dar atât de reci, unde sus este jos, iar jos este nicăieri. De câte ori ai fost convins că ești niciunde, dar mai aproape de adevăr ca niciodată? De câte ori ai visat? Vreau, sau vrem, să ne topim odată cu închiderea ochilor și să stăm acolo, oriunde, până la sfârșitul timpu-rilor, să ne schimbăm forma și să fim orice ne dorim. Să fim nisipul care, aspru mângâie fața deșertului, ca un sin-gur suflet, într-o mare de forme. Să fim focul care mistuie lemnul, sau chiar vântul care suflă cenușa printre petalele unui trandafir.

39

Vreau să fiu stâncă, nestrămutat să stau în fața valurilor de idei și cuvinte și să zâmbesc în urma încercărilor inutile de a mă doborî. Vreau să fiu însuși ceasul, care ticăie încet timpul mai departe și să nu îmi pese. Vreau să fiu Luna și să mă ascund în spatele Pământului de lumina unui singur Soare. Aș vrea... însă nu pot. De am putea, ce ne-ar mai rămâne de visat?

40

Sînziana Dinu

"Curând nu vom mai vedea cerul de praful ridicat

de prăbușirea epocii. Unde ni-s istoriile?"

Ochii mari, sfredelitori, Sînziana e toată o privi-re. Adâncă, de un căprui profund, ce aşteaptă mereu răspunsuri. În prezenţa ei, eu ca profesor, mă simt obligată să spun lucruri importante, care să nu dezamăgească. Întotdeauna mi-a inspirat o înaltă exigenţă morală şi intelectuală. Forţa ei vine din interior, iar excepţionalitatea din curiozitatea în faţa lumii. În întreaga ei fiinţă e o vibraţie superioară şi nu se ghiceşte nimic din blazarea sau plictisul generaţiei sale. Lucrează exact, clar, fără efort, cu o plăcere enormă. Poezia ei contrariază permanent aşteptările, dar îi confirmă esenţa. Refuză facilul, ignoră aparenţa, are un fel personal de a înţelege şi o intuiţie perfectă a adevărului. Nu ezită, e sigură. Atâta maturitate ar putea speria, dacă nu ar fi în permanenţă subminată de o inocenţă organică. Orice profesor care are şansa unui astfel de „învăţăcel”, găseşte puterea de a se face pe mai departe conştient de miracolul posibil.

Profesor Mariana Şchiaua

42

Motto: „Nu avem dreptul să întrebăm, aşadar cine este cel ce interpretează? Este interpretarea însăşi, formă a voinţei de putere, care există (nu ca o fiinţă, ci ca un proces, o devenire), ca pasiune” (Nietzsche). Interpretarea unui text situează individul în ficţiunea acelui text şi implicit plăcerea obţinută prin accesul la acest imaginat conduce spre o relaţie, o emoţie sinceră în afara propriilor prejudecăţi. Poezia, limbaj esenţializat de sinceri-tatea vocii autorului, lasă să întrevadă căteodata Ştiinţa, Sentimentele sau Cauza, niciodată Adevărul. Canonic sau nu, textul liric denotă subiectivitate, trăieşte în Exterior şi oferă limbajului o anume Preştiinţă, semnificaţia. Poezii de dragoste, în majoritate subliniate prin metaforă şi prin forţa verbului, se refugiază în imaginar prin mituri. Arhaice sau moderne, acestea creează un eşafodaj valoric textului, extenuat uneori de prezenţa duetului „eu-tu”. Noutatea apare prin configurarea esențelor. Schematismul dezamăgirii sau pierderii, uşor obsedant în text, este depăşit prin cuvântul erotic prin excelenţă „trup”, „formă”, „apă”, „os”, „ochi”. Stereotipia devenită naturaleţe este probabil o manevră personală de impunere a Adevărului şi semnifi-cantului. Nu se întâlnesc decât foarte rar legături de genul „se înţelege de la sine” („cenuşiul fumului”, „bocancii de infanterie”, etc.) „salvate” de contextul generos şi supu-se unui regim de interpretare intelectual (prin lexic şi scriitură). Uneori tranzitiv, câteodată retoric, textul este o reprezentare originală şi promiţătoare a unui sistem subtil şi rafinat. Ideile au legătură cu modernitatea, conceptele gramaticale se suprapun imaginilor. Idealul acestor versuri este paradigma Realului. Reuşita: alegoria şi firescul.


43

Copilul cu flautul

Se distinge o melodie discretăîn aerul liniştit al camerei.

mă apropii de perete - ascult.

un flaut îşi înalţă culorilevibrând dintre buzele şi degetele

unui copil.

începe în piano - mă linişteşte.apoi tremolo, şi închide cu un mezzoforte.

reia, apoi, armonia.copilul desenează aerul camerei

cu şaisprezecimi, mici, cât un băiat de vârsta lui.continuă apoi cu optimi; înmulţeste cu doi,

semn că a mai crescut.

e adolescent. cântă în note întregi.rămâne, pentru moment la nota întreagă.

iubeşte. cântă arpegiul din do.zburdă.

inima-i aleargă pe portativ, până la pauza de doime.

îmbătrâneşte.începe un alt arpegiu. în re

minor.continuă cu doimi galeşe,

pâna la requiem.a murit.

44

Clădiri, oameni, trecut

Pereţii clădirilor miros a veacuri trecute.Lipscaniul se demolează singur printre străzi pavate atent cu istorie.Dau o fuga până în Argentin. Poeții sunt târzii și putreziLa lumina brichetei și teancurilor de hârtii cu singurătate.Am obosit așteptând să se reconstruiască oraşul.Clădirilor ancestrale le cedează genunchiiȘi se apleacă, se supun conceptului de nou și ipocrit.

Cultura se autodistruge. Istoriile se amestecă, se prăfuiescOdată cu înălțarea blocurilor cu geamuri lucioase.Se vrea înfrumusețarea, se vrea instabilul, se vrea trecătorulVetustul se tencuiește cu zâmbete de secol XXIŞi oameni grăbiți.

Vom râde câteva ceasuri la vederea prăbușirii noastre.La colorarea vremurilor monocrome de demultLa tehnologizare.

Curând nu vom mai vedea cerulDe înălțimea blocurilor cu multe etajeDe cenuşiul fumului și grabei cotidieneDe praful ridicat de prăbușirea epocii.Unde ni-s istoriile?

45

Gioconda fără surâs

Am fost acolo, în fiecare garăPentru a te vedea ultima oară-n geam;

Îngândurat, nostalgic, plin de griji...Plecai... adio... nu te mai aveam...

„Nu sunt poet de baricade” , îmi spuneai„Şi arta mea nu are nici o muză

Poeții mari nu au în artă marginiÎn arta mea, o margine ești tu...”

M-ai blestemat să fiu poet în treacătȘi viața-mi să se-oprească-n chipul tău,

Căci arta mea opreliști prinde-n ropot...La tine am rămas... de-acum, „adieu!”

Aș vrea doar să-mi promiți..La următoarea gară să mai fii la geam

Să îmi zâmbești, și voi putea să mor.

Euridice, iată, e singură, îmi spuneai...Orfeu în lira alba își îneca tristețea.

Iubirea pentru muză - eter de-nsingurare,Nevoia de-a vedea-o - venin curat în sânge.

Amarul gării-acele - pustiu al vieții noastreMomentul tău de-„adio” - morfină pentru mine;Zâmbetul tău, dulceagul - izvor de zări albastre..

Și despărțirea rece - mormânt pe veșnicie,Pentru o Giocondă moartă și fără de surâs.

46

Iubirile de la mezanin

Îmi cădeau vorbele de pe oaseIubirile mi se aglomerau în gândProduse finite, producție în serieIeșite pe bandă rulantă.În fabrica minții mele.

Căderile îmi erau prieteni fideliDezamăgirile, vecine de scară.La fiecare dragoste îmi opreau apa caldă și îmi băteau în țeavăVenea scadența și trebuia să plătescCu toate amintirile și regretele rămase în pod.

A venit toamna și frigul intră prin crăpăturile geamurilorMi-aș fi dorit să nu arunc și ultima pungă de chit Rămasă în debara.

Brațele puternice-mi vor ține de cald.Poate veni întreținerea chiar acum.Sau poate nu chiar acum, poatePeste trei mii de îmbrățișăriDe zâmbete, de dezamăgiri.

Poate când îmi vor bate în țeavă Când nu voi mai avea luminăElectricitateIar podelele vor scârțâi pe sub pași.AtunciMă voi muta la subsol.

47

Trupuri de lut

Pe mine a uitat să mă modelezeAm forma roții,

sunt moale, nears,nepotrivit pe raftulîn care tu iți etalezi

formele,și putrezeşti sub praf.

Mie a uitat, mizerabilul olarSă-mi dea o inimă

În care să-mi ascundTrăirile de lut,

lacrimile de focși gândul de apă.

Sunt cuneiform, precumInscripția ta.

Deci ar trebui să mă mulezPerfect pe trupul tău argilos.

Chiar mi-ar sta bineÎn culoarea maron a

Șoldurilor tale de vas egipteanPe care m-aș putea transforma

În Osiris, SethSau Horus.

Primește-mă, deci, iubita meacu trup de lut;

lasă-mă sa mă pictez pe obrazul tău cu acrilice.

Îți voi reda întregireaPierdută-n cioburi.

48

Yom Hashoah

Ce frig s-a făcut în camerăIar degetele tale sunt ca cel pe carel-a rupt Noe când femeia a împietrit.

Hai să ne iertăm de minciunileCoastelor noastre rupte pe timpHai să uităm că eram făcuți din nisip Și ne-a suflat vântul.

Te mai aştept, copile, ești matrioșka în care zilnicgăsesc încă un “eu”în care îmi plâng ochii, în care îmi fuge timpulîn care mă curg.

Hai să ne respirăm ultimele frunzeCăzute pe aripi, păpușă ruseascăSau marionetă, ce-ai vrea să-mi fii?Să te lași în voia sorții degetelor mele Crude ce îți agită brațele Și ochii și timpulȘi părulBlond cărămiziu precum stâlpii din HerăstrăuDin octombrie.

49

M-am întalnit cu un claunce arunca cu bobi în mine

și îmi blestema plecărileși despărțirile.

Știa că au rămas bine înfipte în pietreUrmele pașilor

Urmele buzelorUrnele oaselor,

PuștilorUrmele noastre.

El știa.

Am ajuns până în IerusalimCu țipetele mele

Cu memoria unui Iisus chinuitCu degetele de cenușă, rupte de Noe.

Am alergat printre crucile de pe dealul CăpățâniiAm ajuns la a ta și m-am vindecat de uitare

De crăpăturile de pe puștile evreilorDe nopțile de Yom Hashoah

În care găseam matrioșka În care eram

În care mi-eram.

50

Fiindcă începi să uiți

Lasă-mă să țip de furieSă-ți dărâm toate sanctuarele Presărate printre “nu-uri”Pe șine de tren.

Lasă-mă să te izbesc de cotorul fiecărei cărțiSă simți distanța dintre paginiDintre mâiniDintre vorbe și fapteDintre acum și demult.

Lasă-mă să arunc după tine cu sfori și să te tragSă te trag, să te târăscPână la mine, să te tai în ascuțimea TraverselorSă te ridic și să sărut rămășițeleDe tine.

Lasă-mă să mă răzbun pe fiecare cuvântAruncat înainte de vremeSă ți-l împroșc cu urăÎn deschizătura de departe a brațelorÎn verdele ochilorÎn istorii și relicve.

51

Lasă-mă să despic pereții de carneSă rup oasele și mușchii

Să mă strecor printre venePână la tine.

Asta era depresia mea.Era palma mea de “nu”

Erau cuțitele cu care Mă obișnuisem.

Am învatat să îmi despic singurăCuvintele, rănile, zâmbetele;

Trenul mi-a despicat doar brațeleŞi cuvântul “noi”.

52

Pasărea clopot

În pădure se auzeau clopoteParcă pășeam pe eleLe striveam sub tălpi.

Nu știam că există păsări cu triluriCa de clopot.Eu, ateul, poate voi crede vreodatăÎn Iovi și DumnezeiÎn păsări – clopot, În biserici – clopotÎn pământul – clopot.

Să plouă peste mine! Să mă îngroape!Să mă inunde!S-or simți, oare, atât de adânc Șiroaiele de apă?Se va umfla lemnul ce mă acoperăMă vor apăsa cei patru pereți De stejar.

Va plesni, voi fi liberCa o pasăreClopot.Cu clincheteTraseDe dascăl.

53

De moarte de codri

De-a dreapta pădure, Pădure de-a stânga

Și timpul ce plouă stacatDeasupra mi-s norii, și cerul colindă

Iar cineva, din el m-a strigat.

Mă cheamă izvorul, mă cheamă și stâncaDar trupu-mi beteag și olog

Mă doare pădurea,Mă ustură norii

Și mi-a mai rămas doar un plop.

Și frunzele-mi mor, sub privirea de ceaţăMă-ngheață un ultim sărut,

În trupul copacilor morți, o verdeațăCe moare, c-un dor neştiut.

Aleargă potecile, dorul de casăPădurarul ce uscă pădurea

Și-n mâinile-i negre de glod, toporișcaÎn arbori răsună aiurea.

Din murmurul codrilor verzi se audeO muzică liniștitoare,

M-aplec, să ridic o cracă uscatăși-acolo rămân;

Căci moartea nu doare.

54

Fostului Eu

Nu mi-am văzut niciodată oaselePutrezindPe podelele crematoriului.Poate aș avea nevoieSă îmi dau seamaDacă sunt de lutSau de carne.

Ne vor cădea iubirile de pe oaseAmant putred.Ne vom alinia cu soldaţiiLăsându-ne armele în locul undeMurim.

Aș vrea să mă ascund în tranșeeSă nu audă tata când mă ciuruiePuşca, Nimerindu-mi brațele și sufletulCoastele și pânteculVorbele și cânteculFostului “eu”.

55

Ioana Ciobanu

Graficianul Cuvintelor

În viața oricărui om există întâlniri miraculoase, sau, cel puțin, necesare. Adolescența este vârsta care are nevoie de provocări, de încrucișări de destine, de personalități, care prin bogația lor interioară, au ceva de dăruit. Prezența Ioanei Ciobanu, în clasa a XI-a A, pentru care sunt dirigintă și profesor de limba română este un eveniment privilegiat, care îmi confirmă credința în elite și speranța că tinerii de acum sunt zidiți din materiale tari, durabile din care e posibilă performanța. Ioana e frumoasă cu totul, pe dinafară, și, mai ales, pe dinlăuntru, are o delicatețe, care zace pe un morman de modestie și bună-cuviință, câteodată stânjenitoare. E proaspătă, luminoasă, fără ascunzișuri întunecate, pasionată de tot ce face. Aș spune că o definește nevoia de a fi printre oameni și lucruri frumoase; așa cum o irită ru-tina, monotonia. Pentru ea jocul, imaginația, creația sunt necesare. În ochii ei, albaștri, se vede, fără efort, bucuria de a cunoaște și de a trăi cu tot elanul interior al vârstei. Pentru mine, ca om și profesor, Ioana este acel tânăr pe care ți-l dorești mereu discipol, pentru că știi că sămânța sădită în sufletul ei e plină de sevă și rod.

Profesor Mariana Șchiaua

58

Omul postmodern definește, ironic prin artă, o criză a identității, între artiștii cu un comportament complex din perspectivă ontologică se diferențiază “omul valorificator”, cel care nu se neagă pe sine și nu se refugiază în hazard. Viziunea acestuia înseamnă libertate, desprinderea de modele și crearea unei reprezentări personale a ideii de modern. Prin refuzul mimetismului, prin abandonarea re- perelor consacrate valorifică original lumea din perspectivă proprie. Timidă sau revoltată, în maniera negării canoane-lor, dorind mai degrabă “loisirul”, fără pretenții estetizante, Ioana a abandonat, fară să știe “omul kitsch” în favoarea omului armonios, creativ, liber. Încrederii naive în sine sau ideii desuete de talent îi opune adevărul unei vârste: inocența. Dorinței de afirmare, cultului exagerat al eului sau banalei ieșiri din “crisalidă”, mărci atât de evidente ale conștiinței artistice, le găsește forma unitară a unor valori consacrate: FRUMOSUL și ADEVĂRUL. Fără ipocrizie, dar conferind desenului tușa marilor modele, se comunică prin culoare. Evident naiv, sensibil diferit de excesul epocii, conferă ochiului și sufletului con-fortul artei.


59

CUPRINS

Cuvânt înainteDir. Prof. Roxana Carmen Ionescu Dir. Adj. Prof. Dana IliescuCosmin Muscălescu Iubirea – cetatea eternă a omului Oscar Elogiul adolescenței Matei Alexandru Popa Furat de amintire Unde-s undeleTrezireaCu gândurilePlimbare pe furtunăConfesiuneaPagina primordialăPlăceri uitateMonumentulCăzutSergiu – Chris MărășoiuArta omuluiSunt omViseSînziana DinuCopilul cu flautulClădiri, oameni, trecutGioconda fără surâs

..................................................................................

.........................................................................................

......................................................................................................................................

...................................................

............................................................................................................................

................................................................................................................................................

........................................................

.............................................................................................................................

................................................................... ...................................................................

............................................................................... .................................................

.................................................................... ..........................................................................

................................................................................. ..................................................................

............................................................. ....................................................

........................................................

3 4 7 10 12 14 17 20 21 22 23 24 26 27 28 29 30 33 36 37 39 41 44 45 46

Iubirile de la mezanin Trupuri de lut Yom HashoahFiindcă începi sa uițiPasărea clopotDe moarte de codriFostului euIoana Ciobanu

..................................................... .................................................................. ..................................................................

.......................................................

........................................................ ......................................................................

................................................................

47 48 49 51

54 55 57

............................................................... 53

Genii în iarbă

genii în iarbă

Documents