hrapov nicolai petrovici

8/6/2019 HRAPOV NICOLAI PETROVICI

http://slidepdf.com/reader/full/hrapov-nicolai-petrovici 1/5

HRAPOV

NikolaiPetrovici

1914-1982

...Oricine îşi va pierde via ţa din pricina Mea şi din prici na Evangheliei, o va mântui.

Marc. 8. 35.

reaiubiţi fraţi şi surori! Puţin probabil ca inima cuiva sănu se fi întristat de vestea că la 6 noiembrie 1982, în al69-lea an al vieţii, în condiţii atât de neobişnuite a plecat

în locaşurile veşnice membrul Consiliului bisericilor CEB — Nikolai Petrovici HRAPOV.

Dumnezeu a binevoit să-1 ia la Sine de pe patul închisorii cadin cuptorul suferinţelor. Moartea lui în lagărul din Mangâşlak a devenit încă o mărturie vie a credincioşiei faţă de lucrarea luiHristos, pentru care el a îndurat atâtea prigoniri.

Fiind cu totul nevinovat în faţa legii, Nikolai Petrovici s-a aflat30 de ani în locurile de deţinere pentru că propovăduia adevărullui Dumnezeu şi se străduia să trăiască după învăţătura lui IsusHristos. Un asemenea termen a fost pentru el, în fond, sentinţa demoarte prelungită pentru decenii.

Nu tuturor fraţilor şi surorilor le-a fost dat să se întâlnească personal cu Nikolai Petrovici, deoarece anii lui de întemniţare au fostatât de presaţi în viaţă, încât îi lăsau puţin timp pentru munca în li bertate. Dar îl cunoaşte bine întreaga noastră frăţietate după lucrările literare şi îndeosebi după cărţile autobiografice: „Fericirea vieţiipierdute". Iar aceste cărţi aveau de unde să apară.

„Furtuna cumplită..." Urletul ei nu amuţea în viaţa lui. Ea îl lo vea în faţă cu viscolul de zăpadă din Kolâma, cu viforniţele de nisip din Buhara şi Mangâşlak. în ceasul de grea cumpănă al vieţii,de istovire se pare că ar fi putut să şi cadă, să dea înapoi, să renunţe la calea dreaptă. — Dumnezeu îi dădea puteri să rămână tare!

însă atât de neîntreruptă în timp era apăsarea persecuţiilor,atât de continuu era urletul furtunii cumplite, încât, cu toată



supunerea fermă faţă de Dumnezeu, din pieptul lui istovit uneori îi scăpa geamătul: „Opreşte-te! Fă-ţi pe o clipă răgaz!..." Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, Nikolai Petrovici, după exemplul învăţătorului Ceresc, îşi încheia fiecare astfel de suspin curugăciunea: „Doamne! Facă-se nu voia mea, ci a Ta!"

Multe a avut de îndurat Nikolai Petrovici: pierderea tatei, care încetase din viaţă departe de familie, în temniţă; foamete, nevoie, închisoare, ce alterau cu răgazurile scurte în libertate.

Şi iată ultima arestare, a cincea — la 3 martie 1980. N-a rezistataceastă lovitură soţia lui Nikolai Petrovici — Elizaveta Andreevna,care a îndurat împreună cu el multe lipsuri — şi a plecat în veşniciepeste o lună şi jumătate după arestarea soţului.

Pierderea soţiei a fost pentru Nikolai Petrovici o greutate adă-ugătoare. Povara, dusă peste zeci de ani, a început să-1 apese pes te măsură de mult. Se întâmplă că la sfârşitul căii, când atâtea au

fost îndurate, chiar şi o mică picătură poate fi mai grea decât aceapovară care în primii ani de urmare a Domnului este dusă cu însufleţire şi bucurie. Şi dacă puterile duhovniceşti, întărite de Domnul, nu-1 părăseau pe Nikolai Petrovici şi el îndura cu încredere înDumnezeu toate cele îngăduite de El, atunci puterile fizice slăbeaucu fiecare zi.

Pentru copiii rămaşi fără mamă erau atât de necesare întrevederile cu tata! Ba şi pentru Nikolai Petrovici întâlnirea cu ei devenise unica posibilitate de a afla ceva despre familie, despre biserică.Insă fiicelor, care veniseră la el în lagăr, nu li s-a dat întrevedere —şi după cum s-a dovedit mai târziu — doar cu câteva ore înainte demoartea lui. Abia ajungând înapoi acasă după încercările zadarnicede a obţine întrevedere, copiii au primit telegramă din lagăr: „Tatăl

vostru Hrapov Nikolai Petrovici a murit la 6 noiembrie".Li s-a îngăduit să aducă sicriul cu corpul neînsufleţit acasă.

Certificatul oficial prescria: „înmormântarea să se facă fără deschiderea sicriului". Tot în el se spune despre cauza morţii: „Insuficienţă circulatorie cronică". Dar ce se ascunde după aceasta —ştie numai Dumnezeu.

înmormântarea lui Nikolai Petrovici a avut loc la Taşkent înprezenţa unei mari afluente a rudelor şi prietenilor din diferiteoraşe ale ţării şi sub supravegherea unui mare număr de colabora

tori în haine civile şi de miliţieni.N-au putut să-1 petreacă în ultimul drum pe scumpul frate mulţi

conlucrători ai lui — membri ai Consiliului Bisericilor — pentru căaproape întreaga componenţă a Consiliului se afla în închisori.

Care au fost dar concepţiile lui Nikolai Petrovici? Spre ce chema el poporul lui Dumnezeu, tineretul? Oare numai spre a se

bucura, a cânta, a organiza sărbători pompoase stând departe de încercările alarmante de care au parte cei ce împlinesc poruncilelui Dumnezeu? Urmând chemarea Mântuitorului său, el îi chemaşi pe alţii nu la credinţa după ritualuri pasive, ci a se consacra înmod activ slujirii lui Dumnezeu, iar dacă trebuie — şi pentrusuferinţe, spre biruinţa asupra păcatului, spre slava lui Hristos!Despre aceasta vorbesc poeziile lui:

„Păşiţi fără teamă, păşiţi mai departePe urmele celor ce crucea şi-au dus!..."

El ştia că în condiţiile absolutismului ateist calea vieţii ce-istătea înainte este calea chinurilor crucii, de care poţi să te eliberezi numai cu preţul lepădării practice de Isus Hristos.

El chema nu la acea iubire pur emoţională, care nu vrea să îndure cheltuirea de sine a evlaviei (2 Tim. 3. 12), ci la iubirea care neatrage spre răstignirea împreună cu Hristos, spre compătimirea faţă

de cei în suferinţe, spre jertfirea cu bucurie. Unde e dragostea ade vărată faţă de Hristos — acolo e şi crucea. Acest adevăr, care rezultădin însăşi esenţa Evangheliei, a fost pătruns prin o îndelungată experienţă de viaţă. Să ne amintim de cuvintele lui Nikolai Petrovici:

„Fără cruce — tu n-ai să-L cuprinzi pe Hristos,Fără cruce — n-ai să-L înţelegi pe Hristos..."

în memoria noastră acest ostaş al lui Dumnezeu va rămâne aşacum îl cunoaştem după anii îndelungaţi ai vieţii expuse încercărilor. Cu toate necazurile vieţii, Nikolai Petrovici dorea întotdeauna să rămână în mâinile sigure ale Mântuitorului şi cătresfârşitul zilelor şi-a încredinţat Lui viaţa ca şi în anii tinereţii. Elşi-a pierdut viaţa pentru Domnul, şi-a cheltuit-o cu dărnicie consa-crându-şi toate puterile lucrării de propovăduire a Evangheliei, deaceea a şi păstrat-o pentru împărăţia cerului.

Acum pentru Nikolai Petrovici închisoarea a rămas în urmă, prigonirile sunt în urmă, ispitele — în urmă! S-a sfârşit puterea persecuţiilor şi a lipsurilor. Pentru fratele scump acum e accesibilă în ceruri o întrevedere veşnică şi cu tatăl său, şi cu soţia iubitoare, ba şicu toţi sfinţii care au trecut deja pe acele maluri. Dar principalul e că îl va vedea pe Cel care Şi-a vărsat pentru el sângele sfânt şi căruia sestrăduia să-I slujească cu atâta credincioşie (2 Tim. 2. 12).

Autobiografia lui N. P. Hrapov Părinţii mei sunt de provinienţă ortodoxă, dar mai târziu tata

a venit la credinţă şi a fost botezat în frăţietatea baptiştilor dinor. Moscova în 1921. Aproape în acelaşi timp s-a întors la Domnulmama mea şi s-a alăturat la comunitatea din Kolomna, înfiinţată în anul 1922. în ea tata săvârşea slujirea de evanghelist.



Eu m-am născut la 17 martie 1914 în or. Kolomna, guberniaMoscova şi am fost educat duhovniceşte într-o familie de baptiştişi în comunitatea baptiştilor. Prima mea pocăinţă conştientă înaintea Domnului a fost la vârsta de nouă ani, noaptea.

Pentru răspândirea învăţăturii evanghelice tata (iar împreunăcu el şi întreaga familie), a îndurat multe suferinţe. Fără a fi judecat, conform consfătuirii speciale a OGPU, el a fost deportat înnord şi pus la dispoziţia Direcţiei lagărelor Soloveţkie cu destinaţie specială (USLON), iar în 1937, după 8 ani de lipsuri generale,aflându-se în ilegalitate, a fost arestat din nou şi, abia ajungândla vârsta de 50 de ani, a plecat în veşnicie fără a vedea libertatea.Numai Dumnezeu cunoaşte ultimul ceas al lui pe pământ şi mormântul unde a fost îngropat.

încă în anul 1929, când tata era în surghiun, eu, un băieţandrude 15 ani, am fost nevoit să părăsesc vatra părintească devastată şisă caut mijloace de existenţă.

Fiind despărţit de familie şi de biserică, m-am transformatdintr-un adolescent religios într-un tânăr necredincios, însă întâlnirea cu tata şi cu alţi credincioşi-prigoniţi a produs asupra meao impresie zguduitoare. La sfârşitul lunii ianuarie 1935 m-ampocăit adânc înaintea Domnului şi El mi-a dăruit iertarea. Mi seaprinse în inimă dorinţa de a le mărturisi altora despre Numelelui Dumnezeu. Aveam 20 de ani pe atunci.

Către timpul acela, lucrând la uzina de construcţie a maşinilor din or. Kolomna în numărul inginerilor-tehnici, serile îmi făceamstudiile în anul al treilea la facultatea muncitorească pregătitoarepe lângă Universitatea de stat din Moscova. Dar Dumnezeu a hotărât altfel! La 10 februarie 1935 am fost arestat de organeleNKVD-ului. Unica mea „vină" era că mă pocăisem înaintea luiDumnezeu cu două săptămâni în urmă şi nu ascundeam lucrulacesta de oameni. Conform deciziei NKVD-ului al regiunii Moscova am fost privat de libertate pe 5 ani şi trimis în Nordul îndepărtat. Multe grozăvii mi-a fost dat să îndur în acest răstimp,dar şi în acele condiţii Domnul îmi dădea puteri să mărturisescdespre Hristos câştigând suflete pentru El.

După expirarea termenului de 5 ani, în 1940 am fost repartizat pentru trai tot acolo, în Nordul îndepărtat, „până la o dispoziţie specială". Această „dispoziţie specială" s-a prelungit maimult de 7 ani. Dar Dumnezeu a fost cu mine în aceşti ani cumpliţi şi Şi-a arătat multe îndurări. Acolo, peste 10 ani după pocăinţa mea, în noiembrie 1945, într-o zi senină şi geroasă, am încheiat legământ cu Domnul în apele reci ca gheaţa ale râuluiDetrin {afluentul râului Kolâma).

Familia lui N. P. Hrapov în anii scurtei lui aflări în libertate.

După demersul administraţiei locale, mi s-a permis să plec înraioanele centrale ale ţării ca să mă căsătoresc şi să-mi aduc soţiala locul repartizării mele. S-a învoit să împartă pribegirile mele în Nordul îndepărtat o fată creştină din sudul îndepărtat alţării — Elizaveta Andreevna, fiica unui prezbiter. La 3 martie1946, în or. Taşkent a avut loc nunta noastră.

Dumnezeu a binecuvântat viaţa noastră în comun în nord. într-un timp scurt acolo s-a format un grup, vreo 10 persoane, dinsufletele care se întorseseră la Domnul.

în 1947 ni s-a permis să părăsim Nordul îndepărtat şi ne-ammutat cu traiul la Taşkent încredinţând harului lui Dumnezeu grupul creştinilor născuţi din nou care rămăseseră.

După ce m-am mutat la Taşkent şi am făcut mai îndeaproapecunoştinţă cu viaţa comunităţilor — am văzut în ce stare jalnicăse afla frăţietatea creştinilor evanghelici-baptişti. Libertatea relativă aparentă a conştiinţei tăinuia în sine împrejurări păcătoaseascunse şi mi se strângea inima de durere când vedeam acele abateri care se introduceau prin comunităţi de către lucrătorii VSEHB-ului şi se răspândeau pretutindeni ca otrava. Eu nu mi-amgăsit tovarăşi de idei printre slujitorii comunităţii din Taşkent,care se conduceau în slujirea lor de indicaţiile ateilor şi îngăduiau



N. P. Hrapov propovăduieste în biserica din Taşkent.

una după alta abaterile de la adevăr. Şi, nedorind să fac compromis în cuget, n-am putut să mă alătur la comunitatea care activaoficial. M-am consacrat împreună cu toată casa mea lucrării de vestire a Evangheliei şi Domnul a binecuvântat munca noastră. încurând în cercul prietenilor liberi de abaterile de la adevăr, eu amfost rânduit prin punerea mâinilor de bătrânul slujitor A. I. Ce-kaşkin pentru lucrarea de vestire a Evangheliei şi am săvârşit-o cuajutorul Domnului aproape 3 ani.

Şi iată o nouă încercare. Eu şi încă un frate şi o soră am fostarestaţi în octombrie 1950 şi condamnaţi la 25 de ani cu privareaulterioară a dreptului de vot pe 5 ani. Neavând nici un motiv pentru arest, organele MGB-ului (Ministerul Securităţii de Stat) au ridicat împotriva noastră învinuiri false de propagandă antisovietică.Se părea că această învinuire nemeritată şi însuşi termenul —25 de ani — ar fi trebuit să ne înfrângă năzuinţa de a-I sluji cucredincioşie Domnului. însă Dumnezeu ne dădea bărbăţie şi putere să îndurăm şi această încercare, iar inimile ni se umpleau de

credinţa plină de însufleţire că în curând vom fi eliberaţi. în timpul termenului de întemniţare în Siberia Răsăriteană şi în Extremul Orient Dumnezeu ne-a trimis multe binecuvântări.Biserica noastră din întemniţaţi ajungea până la 15-16 membri şi

vor rămâne în memorie feţele de neuitat ale fraţilor, cu care mi-afost dat să împart necazurile închisorii şi acele clipe binecuvântate

când se întorceau la Domnul suflete dintre deţinuţi. Din termenulde 25 de ani m-am aflat în închisoare numai 5 ani şi 6 luni. înaprilie 1956, împreună cu mulţi fraţi şi surori, am fost pus în libertate, iar în toamna aceluiaşi an am fost reabilitat.

în vara anului 1957, la rugămintea credincioşilor şi încredinţân-du-mă înaintea lui Dumnezeu, am plecat împreună cu toată familiapentru slujire în mijlocul poporului mari (ceremişii), unde am locuitmai bine de un an luând parte la lucrarea de trezire evanghelică.

în toamna anului 1958 m-am întors cu familia la Taşkent. Până în 1961 am săvârşit slujirea prin diferite oraşe ale ţării luândparte atât la lucrarea de zidire duhovnicească a bisericilor, câtşi la cea de trezire.

în 1961, la 18 martie, iarăşi am fost arestat pentru răspândirea învă ţătu rii evanghelice. Judecata a denaturat sensul activităţi i meleduhovniceşti şi am fost condamnat conform unui articol politic la

întemniţare într-un lagăr special pe 7 ani. Lagărul în care m-amaflat timp de 3 ani e situat pe teritoriul RASS Mordvine (st. Potma)şi erau ţinuţi în timpul acela în el mai mult de 600 de deţinuţi înexclusivitate credincioşi de diferite culte.

După ce s-au scurs 3 ani, cauza mea a fost reexaminată deprocuratura URSS, eu am fost disculpat de învinuirile politice şiam fost pus în libertate.

După eliberarea din închisoare, în 1964, am aflat că mii decreştini s-au despărţit de uniunea religioasă a VSEHB-ului şi

Poporul lui Dumnezeu îşi ia rămas bun de la slujitorul Consiliului Bisericilor şi întemni ţatul de mulţi ani pentru lucrarea lui Hristos — N. P. Hrapov, care a trecut în nemurire.

hrapov nicolai petrovici

Documents