ARGUMENT

Fotbalul, spectacolul care aduce pe stadion şi în faţa micilor ecrane

milioane de oameni, îşi extinde rapid aria de existenţă, trăgând în mrejele lui

tot mai mulţi practicanţi interesaţi de joc pentru plăcere, dar şi pentru

practicarea acestuia ca sport de performanţă.

Îndrăgit de milioane de oameni, practicat cu ardoare de alte milioane,

fotbalul îşi are originea în negura veacurilor practicat la început sub forma

unor jocuri rudimentare (în China se juca acum 2500 de ani cu un obiect

umplut cu păr, în Grecia antică se folosea în joc o băşică umflată cu aer,

denumită Aporaxis sau Episkiros) evoluând pe parcursul timpului odată cu

ascensiunea societăţii.

Evoluţia jocului este datorată în principal perfecţionării procesului de

antrenament, a sistemelor de joc, elementelor tehnice, care fac ca spectacolul

sportiv, cât şi “actorii” care îl produc să atragă în fenomenul fotbalistic

mijloace financiare imense, implicând participarea unor ştiinţe conexe care

devin pe parcurs principalele componente ale motivaţiei de declanşare a

potenţialului fizico-tehnic şi tactic al jucătorilor.

Am ales această temă pentru a evidenţia evoluţia şi importanţa

jocului de fotbal care de-a lungul timpului ne-a încântat privirile prin

spectacolele oferite şi prin jucătorii talentaţi care ne-au reprezentat ţara în

nenumărate competiţii naţionale şi internaţionale.

CAPITOLUL I.

EVOLUŢIA JOCULUI DE FOTBAL

I.1. Istoricul jocului de fotbal pe plan mondial

Jocul de fotbal este unul din sporturile cu cea mai mare răspândire

dintre jocurile cu mingea, fiind prezent încă din epoca preistorică la

majoritatea popoarelor care aveau o cultură dezvoltată, cum ar fi: incaşii,

chinezii, grecii, romanii, egiptenii, japonezii etc.

Jocurile cu mingea din acea perioadă se practicau la voia întâmplării,

nu existau reguli de joc, dar aparţineau de un ritual transformat în obicei,

care orânduia desfăşurarea lor.

Legendele chinezeşti povestesc că, cu milenii înainte de Hristos s-a

răspândit un joc asemănător fotbalului, aşa numită: “tsu-chu” şi pentru

jucarea lui se folosea o minge îndesată cu blănuri. Această legendă descrie

jocul astfel: echipele combatante au trebuit să arunce sau să şuteze mingea

printre doi stâlpi între care era o pânză de mătase, cu o gaură cu diametrul de

30-40 cm. Era câştigătoare echipa care obţinea mai multe puncte

introducând mingea de mai multe ori prin acea gaură.

Istoria sportivă a Greciei antice mentionează existenţa jocului cu

mingea în ziua a V-a a Jocurilor Olimpice, zi în care programul era rezervat

jocurilor pentru copii, la loc de cinste situându-se jocul cu mingea, denumit

de greci: “EPISKROS”.

După cucerirea Greciei, romanii au început să practice acest joc cu

mingea, în special ca mijloc de pregătire al soldaţilor pentru luptă,

numindu-l: “HARPASTUM”.

Jocul practicat de romani, sub denumirea de HARPASTUM,

reprezintă jocul cu cele mai multe asemănări fotbalului de mai târziu.

Descrierile rămase, sunt edificatoare în acest sens. Jocul practicat de

către soldaţii romani prin înverşunarea şi violenţa exagerată cu care se

angajau cele două tabere, servea foarte bine spiritului de luptă şi pregătirii

legiunilor militare. Încălţămintea jucătorilor se numea: “calceus” de unde şi

denumirea actuala a jocului de fotbal din Italia: “CALCO”.

Locul de baştină şi cel mai reprezentativ al jocului a fost “CÂMPUL

LUI MARTE” de pe malurile Tibrului, unde jocul Harpastum se desfăşura

după unele reguli ca: cele două echipe, egale, erau formate din jucători de

atac şi apărare, care folosind orice mijloace urmăreau să conducă mingea la

ţintă, dincolo de linia trasată la cele două capete ale terenului de joc.

În Franţa, jocul era practicat în funcţie de regiune, având alte

denumiri: “SOULE” sau “MOLLAT” în Bretania; “BELLE”, “ETOFFE”

sau “BOISE” în Normandia; “CHOULE” în Picardia, etc.

În Anglia- practicarea joculul de fotbal este atestată în ultimele secole

î.Hr., fiind cunoscut de celţi cu 300 de ani înainte ca armata lui lulius Cezar,

care cucerise Britania (55- 54 î.Hr.) să părăsească insula. Cronicarii au

consemnat că în timpul stăpânirii romane, soldaţii britanici i-au învins la

fotbal pe cei romani, sugerând că nu aceştia din urmă au introdus jocul

HARPASTUM pe meleagurile britanice.

Fotbalul practicat în Anglia a fost atât de brutal încât după ce

angrenau populaţia a două localităţi învecinate să lupte pentru a trimite

mingea pe teritoriul adversarilor, indiferent cu ce mijloace, jocul se termina

cu victime, pagube materiale serioase, în dauna unor oameni paşnici.

Jocul de fotbal a fost interzis în repetate rânduri prin edictele

monarhilor englezi: Eduard al II- lea în 1314, Eduard al III- lea în 1349 şi

1365, Richard al II- lea în 1389, Henric al IV- lea în 1401, James al III- lea

în 1457, regina Elisabeta în 1572 şi 1581, precum şi de exponenţii bisericii

care au atacat jocul considerându-l păcătos şi diabolic.

Tot în această perioadă ne-a rămas denumirea de FOTBAL. Prin

edictul dat în 1349 de către Eduard al III-lea, regele Angliei, pentru

interzicerea practicării jocului cu mingea, în detrimentul călăriei şi a trasului

cu arcul, denumeşte pentru prima data jocul: “FOOT-BALL”, ceea ce

înseamnă: “foot”=picior; iar “ball”= minge.

Cu toate interdicţiile luate, popularitatea jocului nu a scăzut, fapt

demonstrat de evoluţiile următoare. Însuşi Oliver Cromwell, conducătorul

revoluţiei burgheze din secolul al XVII-lea a apreciat şi practicat cu pasiune

jocul de fotbal.

Practicat de-a lungul timpului, jocul de fotbal a dăinuit peste tot,

reducându-şi practicile prea dure şi datorită fixării unor reguli pentru

protejarea integrităţii corporale a jucătorilor.

Extins în toate şcolile, colegille şi universităţile engleze, jocul de

fotbal şi-a găsit un mediu deosebit de dezvoltare şi prosperitate.

Extinderea şi evoluţia rapidă a jocului de fotbal în Marea Britanie, a

necesitat apariţia unor organisme. Aşa au apărut primele federaţii naţionale

de fotbal, dintre care cea engleză a deschis era modernă a jocului, iîn anul

1863.

După modelul englez, au luat fiinţă noi federaţii naţionale, astfel:

Danemarca şi Olanda în 1889, Argentina în 1893, Elveţia şi Belgia în 1895,

Italia în 1898, Germania în 1899, Franţa, Uruguay, Norvegia, India, Africa

de Sud, Noua Zeelandă în 1900, etc.

În aceste condiţii, la data de 21 mai 1904 la Paris, din iniţiativa

francezului Robert Guerin, a avut loc semnarea acordulul de înfiinţare a

F.I.F.A (Federaţia lnternaţională de Fotbal Asociaţie), la care au aderat şapte

federaţii naţionale: Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Olanda, Spania şi

Suedia. Anglia deşi avea prima federaţie constituită din lume, din anul 1863,

nu a participat la înfiinţarea F.I.F.A (1904), devenind afiliată doar în 1906.

De-a lungul istoriei sale, F.I.F.A a avut până în prezent 8 preşedinţi:

- Robert Guerin (Franţa, 1904-1906),

- Daniel Burley Woolfall (Anglia, 1906-1918),

- Jules Rimet (Franţa, 1921-1954),

- Rodolphe William Seeldrayers (Belgia, 1954-1 955),

- Arthur Drewry (Anglia,1955-1961),

- Stanley Rous (Anglia,1961-1974),

- Joao Havelange (Brazilia 1974-1998),

- Sep Blater (Elveţia) din 1998.

I.2. Apariţia şi evoluţia jocului de fotbal în România

Practicarea exerciţiilor fizice, inclusiv jocurile cu mingea în general,

şi-au găsit un câmp fertil în cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre,

Histria, Tomis şi Calatis, unde în ultimele secole î.Hr. şi în sec. I-XI tinerii

din gimnaziu erau supuşi unui “antrenament” fizic şi intelectual întocmai ca

în Atena.

În cetăţile dobrogene, cu prilejul unor sărbători tradiţionale, jocurile

cu mingea s-au practicat şi în timpul romanilor nu numai în gimnazii ci şi în

afara acestora. Se cunoştea că “pila” (mingea) era nelipsită în jocul ostaşilor,

confirmându-se astfel existenţa “harpastumului” roman care a evoluat de-a

lungul secolelor până în fotbalul actual.

În ceea ce priveşte apariţia jocului de fotbal în România putem aminti

cele mai importante repere:

- 1884 - la Arad s-a amenajat primul teren de fotbal din iniţiativa dr.

Emil Bădescu- unde se practica fotbabul după reguli aproximativ identice cu

cele de azi.

- 1899 - este adusă în ţară prima minge de fotbal de către Mario

Ghebauer - student în Elveţia (Econou în lucrarea “Footbal” publicată în

1935) - în Bucureşti.

- 1896 - în Bucureşti câţiva străini jucau fotbal pe un câmp de lângă

şoseaua Kiseleff (în lucrarea - ,,Sportul românesc de-a lungul anilor” de

Emil Ghibu şi Ion Todan).

- 1899-1902 s-a organizat primul club de fotbal la Timişoara, iar

jocurile se disputau pe ,,Câmpul Târgului” de pe calea Aradulul (biograful

losif Duda al fotbalului timişorean), unde de două ori pe săptàămână tinerii

practicau jocul.

I.3. Apariţia echipelor organizate

- 1899 — 15 august 1899 a avut loc primul joc oficial pe

teritoriul ţării noastre pe un teren regulamentar, cu arbitrii şi

22 de jucători, având o durată de 2 reprize a 45 de minute

fiecare, între două echipe aparţinând ,Societăţii fotbaliştilor

din Arad”.

- 1904 — se formează prima echipă românească de fotbal în

Bucureşti ,,SPORT CLUB OLIMPIA” din initiaţiva lui Mario

Ghebauer şi Lazăr Breyer.

- - 1909 — ia fiinţă ,,Asociaţia Cluburilor de Fotbal din

România” având ca scop îndrumarea şi coordonarea activităţii

fotbalistice din România, asociaţie care de fapt a creat nucleul

viitoarei F.R.F.

- - 1910 — se înfiinţează ,,Clubul Atletic Oradea” (C.A.O.)

şi ,,Chinezul Timişoara”, A.M.E.F.A. (Asociaţia Muncitorilor

pentru Educaţie Fizică Arad) şi RG.M.T. (Reuniunea de

Gimnastică a Muncitorilor din Timişoara); se inaugurează la

Cluj ,,Stadionul Oraşului” cu o capacitate de 12.000 de locuri,

situat pe locul actualului stadion municipal.

- 1912 — se înfiinţează F.S.S.R. ( Federaţia Societăţilor de

Sport din România ) cu implicaţii asupra fotbalului,

reprezentat prin Comisia de Fotbal — Asociaţie.

- 1912 — ia fiinţă ,,Asociaţiunile sportive şcolare” ale liceelor

din capitală (Gh. Lazăr, Sf. Sava, Matei Basarab, M. Viteazul,

D. Cantemir) care-şi dispută supremaţia în fotbal.

- - 1919 — se înfiinţează ,,Uniunea Cluburilor de Fotbal

Asociaţie” (U.C.F.A.) din iniţiativa lui Mario Ghebauer,

cuprinzând 16 cluburi şi 24 de echipe din Bucureşti,

facânduse demersuri pentru afilierea echipelor din Ardeal.

- 1924 — prima participare a echipei României la Olimpiada de

la Paris, unde este eliminată de Olanda (0-6).

- 1928 — participare în ,,Cupa Europei Centrale” — victorie cu

Turcia (4-2) la Arad şi infrângere cu Iugoslavia (1-3) la

Belgrad.

- 1929 — apariţia ,,Legii Educaţiei Fizice”.

- 1930, la 16 februarie ia fiinţă ,,FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE

FOTBAL - ASOCIAŢIE” (F.R.F.A.) având ca preşedinte pe

Aurel Leucuţia, vicepreşedinte Paul Nedelcovici, secretar

general Octav Luchide.

- 1931 — se organizează prima ediţie a ,,CUPEI ROMÂNIEI”.

- 1953 — s-a inaugurat la 2 august stadionul ,,23 august”,

actualul ,,Lia Manoliu” cu o capacitate de 70.000 de locuri.

- 1954 — România câştigă Jocurile Mondiale Universitare de

- la Budapesta.

- 1955 — prima participare la ,,Turneul U.E.F.A.” pentru

echipe nationale de juniori

- 1956 — prima participare a unei echipe româneşti la „Cupa

Campionilor Europeni” prin Dinamo Bucureşti.

- 1962 — câştigăm ,,Turneul U.E.F.A.” desfăşurat la Bucureşti.

- 1986 — STEAUA BUCUREŞTI câştigă Cupa Campionilor

Europeni.

I.4. Istoricul regulamentului de joc

Amploarea şi răspândirea jocului a impus apariţia unor reguli care au

avut menirea de a evita propagarea jocului violent şi periculos aşa cum

reiese dintr-o cronică a timpului: ,,fără a ţine seama de timp sau anotimp,

orăşenii disputau partide inverşunate pe străzile oraşelor, întrebuinţând

mijloacele de atac şi de apărare cele mai dure şi cele mai periculoase, lucru

ce nu a lipsit de riscuri nu numai pe jucători, ci mai ales pe spectatori,

majoritatea lor involuntari şi paşnici.

În acele împrejurări a apărut prima ,,CUTUMA” a jocului care a

stabilit că: terenul de joc trebuie să fie o suprafaţă de 120/80 metri, având

marcat locul de ţintă - la cele două capete ale terenului - prin doi stâlpi la 1

metru distanţă, prin care trebuia să treacă mingea, pentru înscrierea unui

punct valabil. Acesta se înregistra de către o persoană stabilită, care încresta

cu un cuţit în stâlpii porţilor fiecare gol marcat. Mingea avea dimensiunea

unui cap de om şi era confecţionată din piele.

Câteva date mai semnificative privind ,,evoluţia” regulamentului,

unde articolele au devenit LEGI - începând cu anul 1996:

Legea nr.1 - TERENUL DE JOC:

- în primele regulamente terenul de joc avea aproximativ 200

yarzi (183m) lungime şi 100 yarzi (91,44m) lăţime.

- între 1866 - 1874 apare obligativitatea stâlpilor porţii care

trebuiau să fie la 8 yarzi (7,3152m) iar la partea superioară să

fie uniţi printr-o ,,bară”.

- 1897- se stabilesc dimensiunile terenului: lungimea între 100-

130 yarzi (92-119m) şi lăţimea 50-100 yarzi (146- 92m).

- 1938 - ,,Procesul de legiferare” a acestei reguli se încheie sub

forma actuală: 90-120/45-90m.

Legea nr. 2 – MINGEA:

- 1871 — s-au introdus în Regulament dispoziţii cu privire la

forma şi dimensiunile mingii, iar în 1898 se precizează că ea

trebuie să aibă o greutate de 370-425g, majorată în 1937 la

396-453g.

- 1967 se introduce un nou parametru: presiunea care a fost

stabilită la 1kg/cm2 la nivelul mării.

- 1972 se modiflcă la 0,6-0,7 atmosfere sau 600- 700g/cm2

- actualmente mingea are circumferinţă de 68-70cm2, o

greutate de 410-450g la începutul jocului şi o presiune între

0,6-1,1 atmosfere (600-1100g/cm2).

Legea nr. 3- NUMĂRUL JUCĂTORILOR:

- 1869 se interzice jucarea mingii cu mâna.

- 1870 se introduce noţiunea de portar şi i se permite să joace

mingea pe tot terenul de joc.

- 1871 apare prima menţiune privind numărul jucătorilor,

echipa să fie constituită în mod obişnuit din 11 jucători.

- 1897 apare actuala formulare, potrivit căreia fiecare echipă nu

va putea avea mai mult de 11 jucători.

- 1898 dreptul portarului de a juca mingea în propria suprafaţă

de pedeapsă.

- 1931 se permite portarului să ţină mingea în mâini 4 paşi cu

condiţia să o bată de pământ.

- 1993 ultima schimbare pentru a înlătura tragerile de timp şi

pentru a creşte spectaculozitatea jocului: se interzice trimiterea mingii

propriului portar cu piciorul sau din aruncare de la margine.

Legea nr. 4- ECHIPAMENTUL JUCĂTORILOR:

- 1910 - pe tălpile ghetelor se pot monta crampoane şi barete

intercalate.

- 1955 - s-a permis folosirea crampoanelor de aluminiu şi

plastic.

- 1972 - prevederea privind echipamentul portarilor, care

trebuie să poarte culori diferite de cea a arbitrilor şi a

celorlalţi jucători.

Legea nr. 5 - ARBITRUL:

- 1873 - arbitrul este menţionat pentru prima dată, cu dreptul

limitat de a interveni numai la cererea jucătorilor şi exclusiv

atunci când se iveau neînţelegeri între arbitrii de line. Avea

obligaţia de a marca timpul de joc şi de a face însemnări

referitoare la meci.

- 1881 - s-a introdus prevederea în regulament, că jocul putea fi

condus de un arbitru, lucru care era facultativ.

- 1889 - se introduce regula ,,arbitru principal” iar arbitrul

capătă dreptul de a întrerupe jocul şi de a acorda o lovitură

liberă.

- 1895 - atribuţiile arbitrilor se lărgesc, putând decide şi în

cazul unei întreruperi temporare a jocului.

- 1903 - se fixează obligaţia de a recupera timpul pierdut.

- 1923 - deciziile arbitrului devin irevocabile în ceea ce priveşte

rezultatul partidei.

- 2005 - arbitrul poate schimba o decizie care, după părerea sa,

sau ca urmare a unei consultări cu un arbitru asistent, îşi dă

seama că nu este corectă, cu condiţia ca jocul să nu fi fost

reluat sau să se fi terminat.

Legea nr. 6 –ARBITRII ASISTENŢI:

La început jocurile erau conduse de ,,arbitrii de linie “, aşezaţi la

marginile terenului. În zilele noastre având un rol de semnalizare către

arbitru a neregularităţilor, şi nu un rol decisiv, deoarece deciziile lor

pot fi schimbate de către arbitrul principal.

- atunci când mingea a ieşit în întregime din terenul de joc,

- cărei echipe îi revine aruncarea de la margine, sau dacă se

acordă lovitură de la colţ ori lovitură de la poartă,

- atunci când un jucător trebuie să fie sancţionat pentru că se

află Iîn poziţie de ofsaid,

- atunci când se solicitàă o înlocuire de jucători,

- atunci când un comportament nesportiv sau orice alt incident

se produce în afara câmpului vizual al arbitrului,

- atunci când se comit greşeli în timp ce arbitrii asistenţi se

află mai aproape de acestea decât arbitrul (aceasta include în cazuri

exceptionale greşelile comise în suprafaţa de pedeapsă),

- în situaţia în care, la loviturile de pedeapsă, portarul

avansează înainte ca mingea să fie lovită şi dacă mingea trece de linia

porţii.