labirintul de zapada

ION LAZĂR da COZA

ÎNSEMNE CULTURALE – 2012

Colectivul de redacție: Vasilisia Lazăr Gina Zaharia Sofia Sincă Maria Ileana Belean Corina Militaru

Copyright – 2012 – Ion lazăr da Coza I.S.B.N. 973-98930-2-4

Biblioteca ÎNSEMNE CULTURALE http://insemneculturale.ning.com/

ION LAZĂR da COZA

5

Ion Lazăr da Coza

Cuvinte de suflet Pentru Ion Lazăr da Coza scrisul este „un panaceu pentru suflet”, care

vindecă de singurătate şi de melancolie. „Nu intenţionez să scriu mult. Atât vreau, ca cititorului să îi placă măcar o povestire din lucrarea mea, măcar o metaforă”, afirma cândva scriitorul.

Mulţi îl cunoaştem doar ca prozator, prin cele două reuşite volume de proză publicate. Puţini ştiu însă că Ion Lazăr da Coza a debutat cu o plachetă de versuri. Poezia scrisă de acesta este uşor intimistă, uşor bacoviană dar şi cu elemente de dragoste.

Poetul, „o amforă încă nearsă”, este unul al solitudinii, („dar solidar cu solitarii”) „Lăsaţi-mă să rătăcesc,/ vreau să umblu nevăzut/ printre băncile solitare/ cântând la chitară.// Oameni ai ordinii publice,/ nu mă-ntrebaţi ce sunt/ şi cine sunt!/ Eu, oricum,/ nu fac niciun rău/ cu chitara în mână/ salut îndrăgostiţii doar,/ ce se-mbrăţişează în parc/ cu gesturi eterne…”

Ion Lazăr da Coza este un poet tragic. Poezia lui e străbătută de un acut sentiment al zădărniciei. În versurile acestuia, nici măcar însuşi ziditorul de cuvânt nu e scutit de uitare: „Iar tu, poet –/O coală albă şi o pană/ Şi-un colţ de linişte…/ Şi-atât.// Nu te mira/ Că timpul trece/ Şi n-ai să aureşti hârtia/ Cu albastru niciunui cuvânt.”

Trecerea timpului umbreşte până şi cele mai frumoase momente, acesta căpătând conotaţii universale, preluând uneori din încrâncenarea şi durerea poetului: „Noaptea ne ascunde chipul/ ce contează cine eşti,/ ce contează cine sunt,/ timpul curge ca nisipul…”

Universul poetului îl reprezintă labirintul, simbol al vieţii însăşi, cu îndoieli şi speranţe. După nenumărate bâjbâieli, doar gândul că va găsi drumul drept, luminiţa de la capătul tunelului, îl face să uite pentru moment de trecerea nemiloasă a timpului. („Speranţa/ Îmi arată nordul./ De fiecare dată însă când o privesc/ Altă şi altă direcţie/ Îmi clădeşte./ Fascinat de şansele/ Fiecărei alternative,/ Uiţi teama/ Că e prea multă/ Verticalitate/ În clepsidră.”

Mentorul său literar, profesorul scriitor Valeriu Anghel, îl descrie astfel: „Se spune că o vioară făcută din lemnul unui brad despicat de fulger are o sonoritate aparte. La fel şi sufletul lui Ion Lazăr da Coza vibrează astfel la un apus de soare, la un mugur de floare, la o lacrimă”. Şi cum să nu fie astfel, când poetul cântă atât de frumos iubirea? „…Te ţin de mână:/ Părul tău, ca un roib odihnit, nechează-n vânt…/ Eşti lângă mine./ Îţi sunt ca un gând…/ Marea numără clipele,/ Clipind, ochii tăi numără veşnicii…”

6

Ion Lazăr da Coza şi-a spus „Singur nu…” şi a reuşit să iasă din labirint. Astăzi, privind în urmă, poetul îşi aminteşte: „Pe când nu erai,/ Îmi creşteam singurătatea/ In vitro./ O îmbrăcam în diferite culori:/ Violet,/ Galben,/ Gri…/ Acum, de câte ori eşti departe,/ Singurătatea scapă din laborator/ Ca un virus letal// Sufletul meu devine mut.”

Ion Lazăr da Coza nu mai crede astăzi că totul este zădărnicie. Vasilisia Lazăr

Ion Lazăr da Coza

7

** Prilejul de a scrie un cuvânt pentru o carte, celui ce reprezintă un model în sufletul meu, Ion Lazăr da Coza, mă sensibilizează, îmi crează bucurie şi onoare. Deşi punctul său forte este nuvela, acest îndrăgostit de literatură a co-chetat cândva şi cu poezia. S-a socotit, de fapt, un univers complex veşnic în ex-pansiune, supus gestului de a scrie. În poezia sa, cu iz bacovian, atunci când deprimismul pusese stăpânire pe crezul său poetic, a încercat şi a reuşit o superbă şi reală oglindă a sufletului, în versuri. Reuşeşte construcţii uimitoare, prin simboluri ce crează viziunea asupra tot ce înseamnă vers şi trăire de o clipă. Poemele structurează viaţa poetului, în singurătate, foarte interesant meta-forizată, cu bucuriile mărunte, dar şi cu îndoielile sau melancoliile, descrise cu talent şi sarcasm. Doar el ştie cel mai bine cum s-au nascut aceste poeme:“poetul s-a născut cuvânt’’, s-a născut artă printre praguri, printre trăiri şi este cel ce ştie să ridice această arta la nivelul sacru. Filosofii de viaţă, referiri asupra stărilor autorului la un moment dat, fac să vibreze versurille, din sfera labirinturilor, ale vârtejurilor ce cuprind existenţa poetul, în cea a zborurilor, unde fericirea poate fi simplă. Însă nu şi poezia lui I.L.da Coza este simplă. Mesajul ei este aproape întotdeauna ascuns bine, după vraja metaforei, uneori chiar destul de închistat. Asta denotă profunda lui atenţie acordată literaturi în general şi scrisului în spe-cial. Acest autor complex nu face rabat de la nimic, în ceea ce priveşte forma sau grafica, textelor, punctuaţia, în general ale legilor statornicite în limba română. Însă, timpul trece şi destinul are şi partea lui de fericire. După acest ul-tim episod, amicul nostru, fondatorul acestui site, căruia providenţa i-a adus omul de lângă el, cu pacea interioară, a declarat: ''mi-am găsit fericirea, dar mi-am pierdut inspiraţia”. Adevărată filosofie de viaţă! Prin urmare, tu cititorule care răsfoieşti acestă carte, opreşte-te pe paginile ei şi citeşte poezia tristă, deprimantă uneori, chiar epitafuri, ale acestui poet, Ion Lazăr da Coza, care şi-a găsit fericirea. Descoperă fragilitatea sentimentului şi imaginează-ţi că el a depăşit câmpul poeziei şi a trecut în cel al realului. Sofia Sincă

Labirintul de zăpadă

8

*** Ion Lazăr da Coza - gondolierul stăpân peste lagunele cuvântului, ful-gerul care înnobilează ploile sufletului cu un limbaj serafic. Poetul cunoaște descântecul mugurilor întorși în ramuri la mijlocul iernii. Le dă viață și urcă astfel, în murmur de adevăr, pe trepte de stări, până spre can-delabrul de deasupra inimii. Acolo se va fi înlănțuit, în sfori de lumină, cu aripi și cetăți de platină, întreg alfabetul credinței. Un anotimp mereu la datorie, tânăr și vertical. Sfera pe marginea căreia se conturează lacuri misterioase, mereu în recunoaștere, calde și repezi, fotografiate prin ochii lunii. (Se spune/Că de la o aripă rece/La o aripă caldă/Nu se poate face/Transfer/De căldură/Decât prin zbor). Uneori vorbește despre nostalgie ca despre un sens ghimpat, îi dă un nume, o așază într-un portret, pe un pisc înalt, apoi o dăruiește adâncurilor și înălțimilor deopotrivă, păstrându-și doar o parte din ea pentru timpul de după ceață. Dar cunoaște secretul stărilor luxuriante și-l prinde rug la reverul inimii: Un izvor tu/Un râu amândoi/Un râu cu meander/Pe câmpia aceasta a lumii. Dacă treci prin Epitaful lui da Coza, simți miresmea tăcerilor de lut orbite de înțelepciune. Roata olarului modelează tainele și le metamorfozează. Pulsul vieții e acolo, în privirea pierdută prin ferestrele ciobite. Poetule, bunicul și Brâncuși, sunt mândri de tine! Icar are binecuvântarea lor și a Vrancei tale! Gina Zaharia

Ion Lazăr da Coza

9

AMFORĂ

Trupul meu e o amforă Încă nearsă Şi preamăresc somnul când – Doamne, ce bine e! – mă fac moină Fără relief, fără Nicio dorinţă de certitudine Că exist. Nostalgia mă mai încearcă atunci Când visez Căci visele-mi sunt grele ca nişte munţi Pe care trebuie Să-i duc în spate Eu – o amforă Încă nearsă…


10

ALGEBRĂ Se adună toată puzderia de munţi de vise Din care se scad potecile albe cărora putem (în afara problemei) să le adăugăm câte un inel saturnian (fac încă o paranteză – asta dă impresia petrecerii timpului în mod util) din rezultatul de mai sus se scade lutul şi ziua de ieri. Rezultatul final: ziua de azi sau de mâine. Răspunsul nu e tocmai precis nu mi-a plăcut niciodată algebra.

Ion Lazăr da Coza

11

ELIPTICĂ Solitar dar solidar cu solitarii, pe căi nesigure-mi port paşii aşa cum pe un diapozitiv şters privirile caută căile bătătorite ce se ascund în negativul voalat.


12

CUPRINS-NECUPRINS Între mine şi uitare Nu e nici măcar o zare Între mine şi o scuză Nu e decât cel ce-acuză Între mine şi cuvânt Nu-i nicio moară de vânt Între mine şi-ntre tine Nu este loc de mai bine Între mine şi celalt eu Încape un Dumnezeu.

Ion Lazăr da Coza

13

JUNGLĂ Aici nu! Poate altădată Vor cânta cocoşii aici. Acum doar papagalii repetă cuvinte Fără să le înţeleagă Sensul. Aici nu! Acum nu! latră vulpile spiritului meu. Să vină o dimineaţă norocoasă Să poată cânta cocoşii pe garduri! latră voinţa ca un câine. Asta e jungla mea Înainte de culcare…


14

OSMOZĂ

„Eu cred că veşnicia s-a născut la sat” Lucian Blaga Ceva din Infinitul lui Brâncuşi ai împrumutat şi-ai pus în stâlp de casă sau Brâncuşi, bunicule, şi-a împrumutat din stâlpul casei Infinitul. E drept, el a înlăturat Rotunjimea pulpei iubitei tale Sau tu ai adăugat acestea În stâlpul casei… De fapt, sunt îndemnat să cred că amândoi Aţi băut din acelaşi izvor, De mult, când încă nu eraţi.

Ion Lazăr da Coza

15

PULBERE DE STELE Pentru că sunt stele Şi pentru că nu ştii încă Dacă în jurul lor sunt oaze de viaţă Copil al universului: – Nu! Cu tenacitatea ce te caracterizează Şi cu puţin noroc Ai putea să-ţi găseşti un frate Acolo, undeva… Un frate care să nu ştie că are Două picioare, două mâini Un frate care să-ţi zică Supranatural sau Dumnezeul meu Aşa cum şi tu mai crezi Într-un vizitator Care bănuieşti doar că ţi-a cântat un colind Şi acum, poate, e cenuşă în casă lui Pentru că, probabil, a crezut şi el În ieşirile în caz de incendiu…


16

TANKA (I) Tata taie-un ied, Pe înserat, în curte. Când iedul moare Nu aude lătratul Câinelui ce l-a păzit.

Ion Lazăr da Coza

17

POVESTE DE RĂZBOI Da fraţilor! Eu în gamelă port Luna. Adică o parte din ea. Şi ceilalţi soldaţi râdeau Când camaradul lor le Spunea că în gamelă are Luna. Nu mai spun că Superiorii îi făceau zile Negre ori că bucătarii refuzau, uneori, Să-i pună supa în cască. O ţinea la piept Nu ca pe un talisman, Ci aşa… Când un glonţ rătăcit A străpuns gamela (Şi nu numai) – Împotriva tuturor oracolelor astronomice – A fost eclipsă inelară De soare.


18

CÂND MAI CRED Viaţa a putrezit crucea pe care visam cândva să mă răstignesc. Steaua s-a înecat în acvariul plin cu lacrimi de pe razele ei prelinse. Şi atunci… Şi atunci ce rost mai are metafora?

Ion Lazăr da Coza

19

CULEGĂTORUL DE VISE Cel ce găseşte un vis, Adesea Cheltuind multe zile, Ştii bine Că ţine sub lacăt o taină Şi o dorinţă arzătoare De certitudine. Ca un culegător de perle El are în mână o scoică Pe care vrea (şi totodată Nu vrea) s-o desfacă Pentru a-i afla taina Şi, ca şi culegătorul de perle, Mai cumpără… adică Mai face o scufundare În speranţa de a găsi încă o scoică În speranţa că odată ieşit la suprafaţă Soarele se va fi ascuns după munţi Şi acest act să-l oblige Să desfacă prima scoică Să vadă dacă… Dacă, în sfârşit, va trebui Să desfacă Şi cel de-al doilea vis… Pentru culegătorul de perle e simplu: „Şi mâine e o zi!” Deşi Pe zi ce trece, Lumea, pentru el, Vorbeşte din ce în ce Mai încet.


20

ZBUCIUMUL SUFLETULUI OMENESC

Descopăr un lucru nou – Prilej de emoţii Freamătul mării, Spectacolul furtunii, Zbuciumul sufletului omenesc Mă fascinează Dar vai, încerc să le pătrund Şi fascinaţia piere Doar răsăritul soarelui – Incendiul acela pur de lumină – Îl privesc mereu Cu ochi de copil Ce păcat, Copiii au programele-atât de-ncărcate…

Ion Lazăr da Coza

21

CÂNTEC Daţi-mi o chitară, vreau o chitară acordată perfect şi-un tramvai spre parc. Lăsaţi-mă să rătăcesc, vreau să umblu nevăzut printre băncile solitare cântând la chitară. Oameni ai ordinii publice, nu mă-ntrebaţi ce sunt şi cine sunt! Eu, oricum, nu fac niciun rău cu chitara în mână salut îndrăgostiţii doar, ce se-mbrăţişează în parc cu gesturi eterne…


22

POETUL „În bulgărul de marmură Sălăşluieşte statuia precum Într-o scoică mărgăritarul” spunea un sculptor. Iar tu, poet – O coală albă şi o pană Şi-un colţ de linişte… Şi-atât. Nu te mira Că timpul trece Şi n-ai să aureşti hârtia Cu albastru niciunui cuvânt.

Ion Lazăr da Coza

23

ODISEU Cu versul de sirenă Mă-ncântă iubirea Chemându-mă în larg – Cu funii de suspine Umbra raţiunii Mă leagă de catarg, Iar proştii îmi astupă Urechile cu ceară Când glas dau înţelepţii – Pentru a câta oară? Satana mă-ndeamnă Cu el să fac un compromis Îngerul mă tămâie Până şi în vis… Un câine vagabond Umblă muşcând prin gând: Vă rog, oratori, Vă rog vorbiţi pe rând.


24

SINGUR NU… Să te urci într-un pisc înalt Într-o toamnă monotonă Cu condiţia să fie dimineaţă Şi ceaţă Ceaţă peste satele româneşti înşirate pe văi – Ceaţă ca o milă blândă, lăptoasă, fără colţuri Dar şerpuitoare, aşa, ca văile – Şi de acolo de sus să priveşti viaţa – Uliţele, casele, paturile – Vei vedea că acolo jos se trăieşte Se iubeşte Se moare. Ca un Dumnezeu, acolo sus, te poţi bucura De soare Dar tot ca un Dumnezeu, acolo sus, Singur, Nu poţi să ai parte De aceste bucurii pământeşti…

Ion Lazăr da Coza

25

DIALOG – Eşti veşnic? – Răspunsul e un paradox Însoţeşte-mă În goana mea Putem să mai schimbăm O vorbă! (Mi-a răspuns timpul) – Nu, mulţumesc. Sunt sedentar. Însă Dă-mi şi mie o creangă! Dar s-a depărtat atât de repede Încât – cred – Nici nu mi-a auzit rugămintea Până la sfârşit Altfel mi-ar fi lăsat şi mie O nervură a unei frunze.


26

SISIF O, biet Sisif Mai stai Te odihneşte Şi stânca din pripor Propteşte-o-n umeri, Prefă-te doar o clipă Gânditor, Stai şi te-ntreabă De-i cu putinţă Blestemul tău să aibă Un sfârşit. …De fapt, continuă! – E o dorinţă – Altfel Cu cine-aş mai putea să fiu Asemuit?

Ion Lazăr da Coza

27

LABIRINTUL Nu-i etalon al Babilonului, Labirintul. – Din el se poate ieşi – Priviţi, şi acum Fiul lui Dedal zboară Iar firul Ariadnei Nu a putrezit! Fascinat de şansele Fiecărei alternative, Să uiţi teama Că e prea multă Verticalitate În clepsidră.


28

CRESC FIRE Cresc muguri de melancolie Printre vertebrele albite Ale labirintului: Întrebări – Îndoieli. Oare ce-ar fi fost Dacă aş fi luat-o, Cu puţin timp în urmă, Înainte? Ori – să zicem – Că din neştiinţă (şi asta-i foarte posibil) Calc din nou pe aceleaşi uliţe ale labirintului Credeţi că aş găsi Aceleaşi întrebări, aceleaşi îndoieli? Poate că aş păşi ferm Într-o direcţie sau alta Confirmând printr-un gest ori altul Fidelitatea lui.

Ion Lazăr da Coza

29

CITADINĂ El mergea pe bicicletă – Dorea să ajungă cel puţin Campion municipal – Ea mergea repede Auzise că e peşte viu în piaţă Atât de viu încât îl putea pune În acvariu, în lipsă de peşti exotici Şi amândoi vorbeau (cred) Banalităţi. Ea mergea repede El pedala cu aerul unui campion Şi cu toate acestea… Şi cu toate acestea Deplasarea lor Părea un vals.


30

REGRET

pentru da Vinci Dacă existau două blocuri de marmură (într-un oraş italian) oamenii ar fi admirat veşnic încă o capodoperă…

Ion Lazăr da Coza

31

CAZNĂ „Doar infinitul doreşte să treacă Dincolo de hotarele sale!” Ţi-ai zis Când murmurai necuprinsul Şi puteai să fii infinit „Compătimesc aceste flori de toamnă târzie” Ţi-ai zis când ningea Şi apa era clocită în vază Când florile-şi prelungeau agonia Iar tu puteai fi o fântână „Mi-e silă de prostituatele fardate” Ţi-ai zis Când erai prizonierul Convenţiei Şi-aveai iarba fiarelor în tine „Îndoiala e…” Dar ţi-ai zis că această întrebare Nu trebuie pusă Cât timp nu accepţi Sensul Golgotei.


32

POLUL MAGNETIC Speranţa Îmi arată nordul. De fiecare dată însă când o privesc Altă şi altă direcţie Îmi clădeşte Ca şi cum ar fi Un secundar la ceas Sau o giruetă La o răscruce de… era să zic drumuri. E adevărat că La şcoala primară mi-au fost băgate În cap chestiile cu Muşchii copacilor, muşuroiul cârtiţei şi altele De genul acesta Dar ce să fac dacă Unde vegetez eu Nu-s cârtiţe, nici copaci Şi după cum se vede Nici pol magnetic.

Ion Lazăr da Coza

33

IEŞIREA DIN LABIRINT

Şi sunt Icar Şi aş putea să mă înalţ

Să evadez Din labirint.

Împăcat, Port aripi de ceară.

Niciodată, însă, N-o să le încerc puterea –

Labirintul nu se vede, Iar zborul meu

Vi s-ar părea O fală doar – Un trist avânt


34

ARIPI (îţi aminteşti?) Se spune Că de la o aripă rece La o aripă caldă Nu se poate face Transfer De căldură Decât prin zbor. Vrei iubito Să ne naştem Din cenuşă?

Ion Lazăr da Coza

35

REPETIŢIE Mă sfarmă în imagini Cântul tău Şi parcă mă străbat Vreo patru alizee Sau ciuturi de fântâni că sunt, Dintr-un ţipăt, crâmpeie. Şi tragic seara cade Peste trupul meu Pe când durerosul cânt – Pe care ea îl ştie – Mă afundă în tăcere Sau poate-n agonie, Sau poate că mă-ndeamnă Troiene, arbori goi Să-i mut la mine-n casă Ori pe al cerului cuminte crug Căci sunt şi osânditul Dar sunt şi propriu-mi rug.


36

POEM Noaptea ne ascunde chipul ce contează cine eşti, ce contează cine sunt, timpul curge ca nisipul… Chiar de-ai fi o lună nouă, chiar de-aş fi negru pământ, eşti femeie,-ţi sunt pereche, rupem clipa pe din două… Ne ascunde noaptea chipul, suntem doi, ce mai contează cine sunt, tu cine eşti: În clepsidră-i doar nisipul…

Ion Lazăr da Coza

37

CLIPIND, OCHII TĂI Marea, ca o pendulă, numără clipele. Ochii tăi, clipind, numără veşnicii. …Te ţin de mână: Părul tău, ca un roib odihnit, nechează-n vânt… Eşti lângă mine. Îţi sunt ca un gând… Marea numără clipele, Clipind, ochii tăi numără veşnicii…


38

ABSENŢĂ soţiei mele, Vasilisia Pe când nu erai, Îmi creşteam singurătatea In vitro. O îmbrăcam în diferite culori: Violet, Galben, Gri… În zilele mai bune, Din irizaţia lacrimii, Puneam rogvaiv. Ca stare de agregare Predomina ceaţa Cu miros de ţigară stinsă Şi zaţ rece (De cele mai multe ori, nechezol) Gustul amărui al păpădiei Umplea sâmbăta. Era jucăria preferată A spiritului meu – Vroia să se laude că trăieşte Profund. Acum, de câte ori eşti departe, Singurătatea scapă din laborator Ca un virus letal Sufletul meu devine mut

Ion Lazăr da Coza

39

RITUAL Opreşte-te când taine curg tăcând Şi-ascultă veşnicia murmurând E-atât nesomn ascuns şi-atâta gând… Opreşte-te când taine curg tăcând.


40

VEGETALĂ Mă pui în gând, Deci, eu exist. Privirile-ţi în ochi-mi tu le rezemi. De mine mâinile îţi prinzi Ca de un copac ce caută cu ramurile Infinite puncte cardinale sau Ca de unul care vrea să susţină Cu fiecare lăstar O stea, Iar braţele cresc ca o liană Dorind să-mi obosească umerii. …Odată frânte, Căzute la rădăcina-ţi – Braţele – Să crească pe trupurile noastre Din nou ca o liană.

Ion Lazăr da Coza

41

PASTORALĂ

„Drag mi-a fost noaptea de vară Când dorm fetele pe-afară” (versuri populare) Cu un zâmbet tu chemi noaptea Şi adesea mi-o pui pe gene Şi adorm Păzit de vise… Luna când oftează,-n lacrimi, Roua ta din plete Pleoapele îmi udă Zâmbetul tău, doamne! De ce-mi este dat. Freamătul din suflet Cine să-l audă?


42

EROTICĂ Într-o mână aveam ceva ce nu-mi mai trebuia – se pare, o noapte – şi te-am rugat, neştiutor, s-o arunci pe fereastră. În cealaltă ţineam – cufundat în visare – poemele nopţilor părului tău despletit în şuviţe de stele… Apoi s-a ridicat soarele, risipind roua adunată în pagini din boarea trupului tău şi visul a-nceput să foşnească uscat ca o carte… De atunci te aştept Şi dorinţa mea e un poem – o noapte.

Ion Lazăr da Coza

43

ATENŢIE Un izvor tu Un râu amândoi Un râu cu meandre Pe câmpia aceasta a lumii. Atenţie însă Nu căuta să facem insule S-ar putea ca marea Să fie aproape Mult mai aproape decât Ne imaginăm Şi atunci alte ape Ne vor anula existenţa.


44

PORTRET Ochii tăi sunt două pete de cer în care cerbul se oglindeşte prin frunzişul pădurii. Părul tău e mătasea ierbii pe care cerbul o culcă sfios cu grafitul copitei. Buzele tale sunt îmbătătorul izvor la care cerbul se adapă, însetat, în amurg. Braţele tale sunt lăstarii care-l înconjoară pe cerb când caută muguri. Sânii tăi sunt ascunzişuri de flori unde cerbul veghează la propria-i siguranţă. Trupul tău e o peşteră vie în care cerbul, bătut de vânt îşi găseşte-adăpostul. Vezi, gingăşia fulgului de nea Nu stă în faptul că se topeşte.

Ion Lazăr da Coza

45

SECVENŢĂ Tăcerea ta arcuită ca etrava gondolei împotmolită în singurătatea gondolierului, stăpân peste lagunele toamnei, alungă reveriile rănind spiritul făcându-l suplu până la plâns Tăcerea ta, iubito, m-a făcut gondolierul – stăpân peste lagunele toamnei


46

NU ŞTIU Mi te ascund frunzele. O, şi nici n-aş bănui că eşti acolo Dacă întâmplarea nu m-ar fi ajutat să văd Tăgăduitul gest… Iar când îmi spui că vei hrăni, Pe veci, neîngăduiţii muguri Mă încăpăţânez să te aştept un veac Şi încă unul… Clipa o ştiu, răsărind, Vămuită doar de iubirea mea. Veşniciile ne ocolesc. Ca o zăpadă, timpul Se aşterne peste Amintirile ce ademenesc…

Ion Lazăr da Coza

47

DUMINICALĂ Sunt mort iubito… sau poate sunt doar trist. Hai, fă-mi hatârul şi îngână un cântec lung – un bocet… Imponderabil oscilez între mine şi tine ca un corb spânzurat deasupra curţii ce sperie, prin moartea sa, alţi corbi. …Hai, îngână iubito un cântec lung – un bocet… Între moarte şi tristeţe nu-i nici o diferenţă. Ascunde-ţi decolteul. Astăzi bat clopote. E duminică? Bat pentru mine? …Sunt trist, iubito, sau poate că sunt mort.


48

NU SE PUTEA ALTFEL Toamna ingenuă ne întristează. Jur: Nu se putea altfel. Această stare de spirit care este toamna, iar pe lângă ea nu se poate trece fiindcă există – e cel mai adevărat anotimp! – ne întristează. …Nu se putea altfel. Fiecare frunză căzând e ca o zi în care nu ai gustat fericirea deşi şanse au existat şi parcă resemnat îţi zici în gând: nu se putea altfel.

Ion Lazăr da Coza

49

TRANZACŢIE PE PIAŢA GRI Hai iubito, Hai aruncă zarul Poate îţi scade Valoarea Pe piaţa gri. Să pot să te cumpăr Cu un plictis Sau două. Hai aruncă zarul – Tu eşti un dumnezeu În care nu mai cred De mult.


50

HAIKU (după Ernesto Sabato) Progresia: tu Suspansul: împreună Concluzia – vid!

Ion Lazăr da Coza

51

BALADĂ Şi-s tăcut ca ziua Şi-s tăcut ca noaptea – Ce himere sapă Golul dintre noi? Să fie cuvântul, Să fie un munte, Sau tristeţea blândă Din lungile ploi? Mai tresare-un gând – Imaginea-ţi cere… Plopii fremătând, Pe uliţe stinghere, Râd cu frunza moartă Undeva spre lună, Undeva spre soare… Inima-mi pustie Cu teamă răsună Pentru amândoi, Pentru fiecare Când himere sapă Golul dintre noi…


52

PEISAJ DE TOAMNĂ lui George Bacovia Mesteceni albi Cu ramuri negre În zare par s-aţină norii Ca nu cumva Să umple câmpul De scame albe, Derizorii… Mesteceni albi Cu ramuri negre Sub orizont pe nori îi mână Ca nu cumva Să troienească Salcâmii-nalţi De la fântână – Popas de corbi Şi de iluzii… Mesteceni albi Cu ramuri negre…

Ion Lazăr da Coza

LINIŞTE De nesfârşita ploaie suspinând salcâmii, ca pruncii în somn, de vârfuri se îndoaie… Tu nu eşti Ana Din ruinele cetăţii, din noima cărărilor voi clădi un poem să arăt splendoarea singurătăţii Şi n-ai să fii Ana

53


PACIFISTĂ Iubito, îmi număr Speranţele Ca şi cum aş face Un inventar al Oaselor mele Căci nu mai ştiu prin ce Tranşee vreo schijă Mi-a amputat un picior, O mână sau prin ce parte Mi-a zburat calota Craniană. De fapt, nici nu Ştiu câte războaie am făcut – Mă tot mutau de pe un Front pe altul Şi mereu murmuram ca pe un refren Din imnul Naţional: „Párcele hotărăsc, în cinicul lor joc, Un strop de bucurie peste-atâta nenoroc”.

54

Ion Lazăr da Coza

COLIND CU CUVINTE UITATE Ce cântec de viaţă să-ţi cânt Când neguri peste sate petrec Când nici măcar nu ştiu cine sunt – Prin inimă ce gânduri îmi trec. Iată ninsorile… Cad pustiite pe lac. La fund de s-ar duce, ca banii de-argint, Mi-ar face şi mie pe plac, Asemeni dorinţelor ce mint. …Mai vin lupi la geamuri urlând – Nici astă-vară pe munţi n-au suit… Te colind lucid, te colind delirând: Dă-mi libertatea să te uit.

55


SUNTEM O FÂNTÂNĂ Oh, suntem o fântână cu Şubredă cumpănă. Şi ce nedreptate s-a produs şi când Nu ştiu. Prin apa ce-o adun în mine – Atât de tăcut – În întuneric privesc. Din când în când cobori cu ciutura Dorul să mi-l furi Şi nu te-nduri Tu liniştea să-mi laşi să crească, Să văd şi eu apus şi răsărit de soare.

56

Ion Lazăr da Coza

CU ACELEAŞI CUVINTE Umblu prin labirint Ca printr-o cameră În care doarme un copil Şi nu înţeleg de ce palma ta, acum – mângâindu-mă – Are piele de salamandră. (Şi tu nu ştii). Şi nu înţeleg de ce vorba ta, acum, E o seringă ce-mi infiltrează În creier celule cancerigene, sau Mai ştiu eu ce. (Oricum, Ceva malign). (Şi tu nu ştii). Şi cum pot Să dăruiesc cuvintele ce-ţi plac Când – ştiu bine! – Copilăria mea Aşteaptă de milenii, parcă, Să fie Îmbălsămată Cu aceleaşi Cuvinte.

57


ELIPTICĂ (II) Flori vii şi flori moarte împodobesc acest gând ca pe un proaspăt mormânt venit de departe. Ce imn thanatic să-i cânt acestui suspin venit de departe mai bine-l împodobesc ca pe un mormânt cu flori vii şi flori moarte.

58

Ion Lazăr da Coza

ROMANŢĂ DE TOAMNĂ E timpul de plâns pe budane, La fetida lumină a unui biet felinar, Ca pe sânul amantelor sterpe Îngenuncheate lângă altar. Să renunţăm bărbaţi la virilitate – Vinul ne-ajunge pe-o mie de ani! – Femeile noastre n-au decât să-i învie, Din legende, pe vechii spartani! În prag, cu suita lui de bacante, Dionysos de-apare, de plăceri vlăguit, Va vedea vestale virgine şi triste, Ca un dar ce s-a vrut dăruit… Nici vinul, nici zâmbetul celest de vestală, Nici bacante lascive, mimând veselia, Nu sunt, nu vor fi monede de schimb Să-mi răscumpere melancolia.

59


CANDELA TRISTEŢII Mai ştii fluturii aceia cu aripi mari cât acoperişuri de case cu solzii viu coloraţi ca ţiglele de pe consiliul municipal fluturii aceia imenşi ce roiau în jurul candelei aprinsă deasupra capetelor noastre şi oamenii ce treceau pe lângă noi şi noi confirmând pentru ei procesiunea, dacă îţi mai aminteşti fluturii aceia care te-au copleşit reaprinde candela tristeţii.

60

Ion Lazăr da Coza

CĂRĂRI „Fericitule Iov, tu care nu erai silit să-ţi comentezi strigătele.” E. M. Cioran

Un mistic imn cânt Şi-l plâng acestei vieţi Când văd cât de apuse sunt Cărările atâtor dimineţi. Căci există, există dureri Uitate de tine, de mine Şi porţi pe umeri trudnice păreri – Cărări cu sinucigaşe serpentine. Ca frica intrată în oase Cărările ce macină haotic câmpia Asupra gesturilor întoarse Mă cheamă râzând. Agonia…

61


REPRESALII Pentru a câta noapte Pendula bate De sub pământ? Ca un deschis mormânt Ochiul aşteaptă Dorita faptă. Cui să mă-nchin Tărâm virgin Scos la mezat? Târziu, blazat Slobod un gest Anticelest.

62

Ion Lazăr da Coza

HAIKU (II) Un zâmbet amar Amarei flori de cireş Apostazie.

63


GÂNDURI PENTRU MAI TÂRZIU – MEZALIANŢĂ – Şi a venit şi clipa renunţării O, doamne, de când o presimţeam. Şi-alerg haotic pe zările uitării Dinspre o Evă înspre un Adam. Te-ameninţam cu clipe de-alianţă Între un eu rănitul şi-o ea ce nu mai vine, Tu îmi negai acea mezalianţă Uitând de pesimistul ce zace în mine. Degeaba-mi ceri acum să mă buzunăresc, Toate sentimentele-s într-un târziu lăsate, Sunt un copac ce-am renunţat s-adăpostesc Cuiburi cu speranţe îngenuncheate.

64

Ion Lazăr da Coza

TANKA (II) Încep să primesc Cenuşa scrisorilor Expediate – Îmi trebuia cenuşă Pentru noile scrisori.

65


HAIKU (III) Floare în foc. Sunt Vinovat că sunt poet. Mânz scrum mirosind.

66

Ion Lazăr da Coza

HABITAT În odaia mea e o moară de apă ce macină… Oho!... şi locuri în care mă joc de-a v-aţi ascunselea sunt. Gândul de Poezie, de exemplu, se ascunde după uşă, mâinile îl prind de păr şi strigă: – Afară de el! Afară de el! Da… în odaia în care e o moară de apă ce macină sâmburii t i m p u l u i Trăiesc.

67


FIDELITATEA FAŢĂ DE LABIRINT E inutil – mi se va spune – (ca ziua în care m-am născut) gândul acesta elegiac, prea pur elegiac pentru a-l primi cu toată bucuria mestecenilor mei din toamnă. E inutil totul: …Ziua în care m-am născut …Mersul de până acum printre bornele de hotar – nici cât de bătrân sunt, nu ştiu – Timpul nu avea existenţă reală până când m-am întrebat: încotro? Atunci am călcat Valea Plângerii. Şi gândul acesta elegiac, Prea pur elegiac, De atunci, Mărşăluind prin fiecare fibră, îmi macină fidelitatea…

68

Ion Lazăr da Coza

TANKA (III) Trece cortegiul Prin satul îndoliat. Unii plâng amar. Sunt tare indiferent Parcă mortul aş fi eu.

69


SPERANŢĂ Se întorc Cocori În care mai speram O sărbătoare Şi-o stea Să-mi poarte cu adevărat noroc Speram un râu de foc Şi-o mare Ca să mai cred În soare Şi-n cocori.

70

Ion Lazăr da Coza

RESEMNARE Oh, nu… în oglinda acum ieşită în cale nu-l provoc pe cel din faţă-mi la ieftine divagaţii şi nici nu-i privesc peste umăr să văd cumva Labirintul în parte surpat de trecerea lui Atâta vreau să ştiu dacă a răsărit resemnarea şi pe chip.

71


TANKA (IV) Inexplicabil Că fluturii de noapte Cată lumina Ce adesea e flacăra De la o lumânare.

72

Ion Lazăr da Coza

PEISAJ CU CAI Mă laşi s-alerg cu gândul după cai – O! caii mei din fragedă pruncie – Ce nechezând mă cheamă şi mă roagă Să îi mai prind, să îi mai sperii Prin vasta, sihastra câmpie. Îmbătrânit parcă de-atâtea vise – Copilul mi-l hrănesc adesea cu glume – Ca un nebun, câmpiei, gândesc să îi pun foc Şi caii să se risipească Prin prietena, avida lume, Căci nu mai vreau să caut timp, nici anotimp, nici spaţiu – De ce mă laşi s-alerg cu gândul după cai? – Când ca un muribund doresc esenţa Dar nu o pot ajunge Prin liniştea ce-mi dai.

73


NEVINOVĂŢIE Şi Solomon a spus: – Aduceţi sabia şi tăiaţi acest poem în două! – Să nu fie nici al meu, nici al lui, Tăiaţi-l! a exclamat, încântat, cel care pretindea că poemul meu e al său. – Iertare! zic şi am plecat gândindu-mă abia acum la nevinovăţia copacului căzut…

74

Ion Lazăr da Coza

ILUMINARE Doriţi lumină? Iată Făclia ce o ţin La spate Să par un cap cu aură Nu aşteptaţi altceva De la mine …Nu sunt Iisus.

75


Am fi putut fi un haiku Deltă brumată. Răsărit de soare, tu. Eu – plaur năuc.

76

Ion Lazăr da Coza

Monorimă (în oglindă) Iubito, nu am nicio vină. Mi-e inima de nuferi negri plină Şi trandafiri-s negri în grădină Şi doliu e peste lumină De parcă sufletul mi-ar fi din tină. O, Doamne, iubito, n-avem nicio vină! În suflet nu ai dram de tină Dar doliu ai şi tu peste lumină Ţi-s negri trandafirii în grădină De nuferi negri inima ţi-e plină Iubito, tu n-ai nicio vină...

77


Unde sunt atingerile? Sentimentele mele – Nişte plicuri îngălbenite, Mirosind uşor a levănţică, Roase pe la colţuri, Cu timbre devalorizate, Aruncate în cutii poştale, Abandonate Mai nou, Ele au devenit sms-uri Şoldite, Fără diacritice, Trimise în reţele Adesea Necompatibile.

78

Ion Lazăr da Coza

Crah Vrem viitorul nostru (sau îl vreau doar eu?) – Coclit, cocoşat, vinovat… cum o fi El e ca ambrozia pentru un zeu Ce ne-ar da puterea de a trăi. Am face ca la bancă, împrumut, Plătind din greu rate lunare Doar să avem şi noi un biet început Deşi ne suflă vântul prin buzunare. L-am pune chiar pe el drept gaj Şi-am degusta amarul său decent Însă dinspre ieri îmi vine un mesaj Cum că bancherul nostru a dat faliment!

79


Inima mea Zâmbetul tău trist E ca o pasăre blândă, rănită Ce nu-şi poate lua zborul Inima mea se vrea un cuib.

80

Ion Lazăr da Coza

Nevinovat, la stâlpul infamiei Clipele Ca nişte soli ai morţii Mă biciuiesc zilnic Fără să ştie Că mă anesteziază Cu atâtea lovituri Distrugându-mi Orice dor Orice dorinţă Orice iluzie De ziua de mâine

81


SALAHORUL mi-s pumnii grei de parcă aş fi salahor şi tot ca salahorul mă îmbăt într-o speluncă bolnavă mă uit după fundul cât o baniţă al chelneriţei trag mahorcă de doi bani… doar că eu trudesc la un vers.

82

Ion Lazăr da Coza

NERVI Fereastră spartă-i Iarna Plăcută pentru ochi Arareori. Când Noaptea o renaşte Când încă e virgină Dar tocmai atunci paşii… Plăcută-i pentru paşi! Şi-atunci Când e Fereastră spartă – Chinuitor ca un vers – Mi se înfige-n gând un cui: Să mă răzbun cu trupu-mi Pe-ntregul univers.

83


PE EŞAFOD Clipă de clipă Gând de gând Respiraţie de respiraţie Viaţa te somează: „Conform uzanţelor universale, Spuneţi ultima dorinţă!” Şi, ca şi condamnatul De pe eşafod, Nu vei şti niciodată Dacă într-adevăr E dorinţa dorită.

84

Ion Lazăr da Coza

MIRARE Mă uit cu atâta uimire la masca mortuară a zâmbetului meu şi încerc să-i descifrez trăsăturile, dar mă rătăcesc atât de uşor – ca printr-un străin labirint – sau cel puţin am senzaţia că mă rătăcesc căci, nicicum, un zâmbet optimist, pe care cohorta privirilor îl realizează, nu am avut pe chip.

85


FIINŢĂ Priveşte! ţi-am zis Arătându-ţi cocorul Ce se înturna Fiindcă văzuse un pom înflorit, Nefiresc, În toamnă… Priveşte soarele, Atârnă Ca o lacrimă albă Prelinsă pe un nor, Cu gândul la nopţile lungi Ce au să vină. Ascultă ţipătul cocorului Îndreptat către noi. (Ascultă gândul…) Nu… Nu suntem nuferi În deşert.

86

Ion Lazăr da Coza

STRĂINĂ, TOTUŞI Cu pasul tău ai putea să-mi străbaţi pasul, Cu mâna ta ai putea să mângâi ca şi mine nisipul din clepsidră când prin părul tău îmi răsfir degetele, Cu gândul tău ai putea să-mi străbaţi fiorul când te privesc, Buzele tale ar putea să şoptească cuvântul meu negândit şi tot ce fac ai putea face, dar nu vei descifra nicicând acest poem încrustat pe inima mea întristată.

87


HAIKU (IV) Pluteşte-un plaur Prin cuvinte uscate, Minte-mă viaţă!

88

Ion Lazăr da Coza

ŞANSĂ Să ai şansa să crezi că ai scris versul pe care căzuseşi de acord să-l aştepţi toată viaţa, şi, scriindu-l, să trăieşti ce ai scris fac un pas dincolo de pagină: Trăire, mă cert cu tine prin neprezenţa ta…

89


HAIKU (V) Întunecare Lumânare aprinsă Univers înfrânt.

90

Ion Lazăr da Coza

VINIETĂ Pe decorul negru Din ascunsu-mi gând Mai cade o frunză Iar eu suspinând…

91


MEMENTO Era război. „Era, şi ce-i cu asta?” veţi zice. Nu-i nimic, Dar asta e fundamental Pentru ceea ce vreau să vă spun: Era război Şi toţi soldaţii doreau pacea – Prea au văzut mereu aceeaşi Aceeaşi Mireasă. „La naiba! – strigau mai ales agresorii – Vreau să mor în patul iubitei, La sânul ei, Împuşcat de amantul Cu care trăieşte În timp ce eu Îmi pun scăfârlia la bătaie…”

92

Ion Lazăr da Coza

BRAILLE Dacă pleoapele-mi ar fi Plăci fotografice Ţi-aş imprima chipul Şi chiar şi la intersecţii Aş folosi bastonul alb.

93


EPITAF Când, mirosind a lumânare stinsă, Din cel ce-am fost nimic nu mai sunt Aş vrea să nu mă risipiţi în zare – Lăsaţi-mă la locu-mi pe pământ Să pot s-ajung un bulgăre de lut Şi-apoi pe-o rotă de olar, un vas, Şi tot ce n-am putut să fiu cândva Aş deveni din ce am mai rămas.

94

Ion Lazăr da Coza

ARS POETICA un munte respirând prin copaci distinct şi pur şi purificator ca o Mecca… şi călător prin codru sunt fascinat de miracolul tău. te caut, te strig, Poezie, dar tu nu vrei deloc să te arăţi…

95


Referinţe critice

Ion Lazăr da Coza, vieţuind sub muntele vrăjit al Cozei vrâncene, aflându-şi călăuze într-ale artelor poeţi ca Ion Baciu, Dumitru Pricop şi Valeriu Anghel, foşti profesori la şcoala din Tulnici, şi având colegi de poezie laureaţi ai Salonului Dragosloveni, a deprins a rosti şi a picta frumos şi mai ales adevărat.

Oare de aceea Vrancea poeziei sale, rostită într-un suspin ironic, aduce aşa de mult cu bacoviana ţară tristă şi plină de umor?!

Corneliu FOTEA

Un strigăt de pasăre lunară O poezie dramatică scrie Ion Lazăr da Coza, adesea tulburătoare ca un

strigăt întârziat de pasăre lunară, ori ca un condor ce şi-a pierdut pribegia, o poezie unde viaţa este un descălecat al luptei, primejdiei şi visării deopotrivă, al clipei ce ne va însemna cu fierul roşu sau cu melancolie dacă ea nu e trăită până la capăt în spiritul unui sacrificiu bărbătesc de dragoste. În această primă şi excelentă carte tot universul poetului este un labirint de speranţe unde pătrunde oricine e cuprins de misterul arderii, dar unde, vai, zburătorul îşi încearcă prea adeseori aripile de ceară în oceanul unui vânt ostil, pală de regret a resemnării şi pierderii: „Se spune/ Că de la o aripă rece/ La o aripă caldă/ Nu se poate face/ Transfer/ De căldură/ Decât prin zbor…”

La Ion Lazăr da Coza timpul este o dimensiune şi o durere universală a lumii sufletului său de taină şi încrâncenare: „Noaptea ne ascunde chipul/ ce contează cine eşti,/ ce contează cine sunt,/ timpul curge ca nisipul…”, sau acest Ritual (e drept, parcă mai auzit de noi la lectură): „Opreşte-te când taine curg tăcând/ Şi-ascultă veşnicia murmurând/ E-atât nesomn ascuns şi-atâta gând…/ Opreşte-te când taine curg tăcând”. În foarte multe locuri ale cărţii el este un poet al solitudinii, solidar doar cu vulturii, unde descoperă că „tot ca un Dumnezeu, acolo sus,/ singur,/ Nu poţi să ai parte/ De aceste bucurii

96

Ion Lazăr da Coza

pământeşti…” El percepe viaţa ca pe o mireasmă străjuită de tăceri şi agonii – alte coordonate ale sufletului încărcat de doruri, ca un osândit ce-şi aşteaptă ursita pe rugul duhnind de tragismul disperării. I. Lazăr da Coza este un poet tragic, ca un veşmânt drapat în aurore şi fantasme, în umbra cărora ar putea visa curcubeul. Prin dispersarea versurilor sale se poate trăi murind, ca o prelungire de floare a cerului traversat de splendori. Aşa cum spune în atâtea versuri splendide (din păcate, disparate în poezii): „Părul tău, ca un roib odihnit, nechează-n/ vânt…” sau „Un câine vagabond/ Umblă muşcând prin gând./ Vă rog, oratori,/ Vă rog vorbiţi pe rând” şi „…preamăresc somnul când/ mă fac moină/ fără relief.”

I. Panait

(Articol apărut în revista „trimestrială de cultură, literatură şi artă) SAECULUM, Anul I, nr. 2 – oct. 2002, pagina 83)

Premii: *** Premiul „Florin Muscalu” pentru debut în volum – Dragosloveni – 25

oct. 2002; *** Premiul Centrului de Librării la Salonul literar „Dragosloveni” ediţia

a XVIII-a 1987; *** Premiul la Concursul Interjudeţean de Poezie „Costachi Conachi”

ediţia…

97


labirintul de zapada

Documents