lucrare de dizertatie
DESCRIPTION
HidrokinetoterapiaTRANSCRIPT
INTRODUCERE
Apa este deţinătoarea unor virtuţi şi disponibilităţi terapeutice cunoscute şi valorificate
încă din antichitate. În decursul istoriei medicale a omenirii, numeroşi medici au studiat cu
deosebit interes acest agent terapeutic natural. Tratamentele cu apă erau practicate de vechii
egipteni, chinezi, indieni, greci. În multe tradiţii şi mitologii apa reprezintă un simbol dinamic al
vieţii, acest mediu natural fiind din anumite puncte de vedere un loc al naşterilor, al
transformărilor şi al renaşterilor.
În antichitate, omul trăia în armonie cu natura înconjurătoare şi cunoştea intuitiv ce trebuie
să facă pentru a nu stârni împotriva sa puternicele forţe ale acesteia. Viaţa în formele ei primare a
apărut pe planeta noastră în mediul marin, care reprezintă de fapt matricea originară. Celebru
explorator şi om de ştiinţă francez ousteau spunea că, în esenţă, noi, oamenii, suntem „apa de
mare organizată”. Aşadar, omul ca formă organizată a vieţii provine incontestabil din mare, iar
faptul că în numeroasele sale activităţi lucrative şi recreative el revine periodic la această matrice
originară, este cât se poate de normal şi logic în acelaşi timp.
Întreaga existenţă şi dezvoltare a fiinţei umane a fost de-a lungul veacurilor legată de
cursurile de apă şi de sursele naturale.
Vechii egipteni au calculat calendarul pentru o durată de 365 de zile, orientându-se atât
după mişcarea astrelor pe cer, cât şi după perioadele de creştere a apelor Nilului.
Fascinaţia apei, legătura acesteia cu omul şi cu civilizaţiile pe care acesta le-a creat nu sunt
întâmplătoare, căci apa îi dă omului speranţa că, utilizând-o, va deveni mai înţelept şi mai
rezistent în faţa încercărilor vieţii.
În antichitate, apa a fost întrebuinţată mai întâi în scopuri igienice, iar mai apoi şi în
scopuri curative, sub formă de abluţiuni. Pentru diverse tratamente cu apă, romanii au construit
vestitele terme.
Există o adevărată mitologie a apelor cu efecte vindecătoare; indienii care se scaldă în
apele sfinte ale Gangelui, sunt convinşi că astfel se purifică de energiile negative şi se vindecă de
bolile care suferă. Tradiţiile milenare se bazează pe proprietatea apei de a fi purtătoarea unei
tainice puteri purificatoare.
Apa este mediul în care se petrec toate procesele vieţii vegetale, animale şi umane, ea fiind
un solvent biologic universal, având rolul cel mai important în desfăşurarea tuturor reacţiilor
biochimice din organismele vii.
În secolul al XVIII- lea, dar mai ales în secolul al XIX- lea, hidroterapia era în mare vogă
în centrul Europei, în special în Germania.
Întemeietorul hidroterapiei moderne este preotul german Sebastian Kneipp din Bad
Worishofen, landul Bavaria, care prin toate cărţile, conferinţele şi consultaţiile sale a răspândit
modul de folosire a acestei terapii.
Prima şi principala lucrare medicală a lui Kneipp se intitulează „Remedii de medicină
naturală, cura de apă pentru vindecarea bolilor şi păstrarea sănătăţii” , în fapt un tratat de
hidroterapie, care a apărut în anul 1886. La noi în ţară, o inscripţie veche găsită la Băile Herculane
atestă următoarele : „Ad aquas Herculis sacras” – „La apele sacre ale lui Hercule” , ceea ce
demonstreză nu numai vechimea considerabilă a unei staţiuni balneare ( 153 e.n. ), ci şi existenţa
unei tradiţii vechi de tămăduire cu ape minerale în această regiune.
Apei îi revine rolul esenţial în ceea ce priveşte apariţia şi menţinerea vieţii pe pământ.
Trebuie să reamintim de asemenea circuitul apei în natură de o mare însemnătate: din
precipitaţiile atmosferice, apa ajunge în râuri, iar de aici în lacuri, mări şi oceane; prin evaporare
se ridică apoi în atmosferă pentru a recădea din nou în pământ sub formă de precipitaţii.
Aşa cum spunea marele savant şi artist Leonardo da Vinci „ apei i-a fost dată puterea
magică de a deveni seva vieşii pe pământ şi orice fiinţă vie este din anumite puncte de vedere
creaţia soarelui şi a apei”. Apa este cel mai simplu mijloc terapeutic pentru vitalizarea
organismului.
Apa transportă substanţele nutritive spre toate organele, alimentează treseele nervoase,
asigură capacitatea de funcţionare şi de reproducere a tuturor celulelor, intră în compoziţia
sângelui şi a limfei, reglează temperatura corpului, contribuie la eliminarea toxinelor.
Hidroterapia este o metodă terapeutică în care apa se foloseşte atât în cura internă cât şi în
cura externă sub diferite forme, acţionând prin intermediul temperaturii, pe calea unor
factorimecanici şi chimici. În aplicaţiile externe, cele mai obişnuite căi prin care apa acţionează
asupra organismului sunt excitaţia termică şi excitaţia mecanică. Tocmai din acest punc de vedere
hidroterapia se asociază cu kinetoterapia.
Recuperarea reprezintă utilizarea dirijată a unui complex de mijloace naturale şi/sau
artificiale în scopul restabilirii integrităţii anatomice şi a capacităţii funcţionale a aparatelor şi
sistemelor organismului. Recuperarea se efectuează printr-o activitate planificată a unei echipe
interdisciplinare, după anumite principii, legi.
Utilizarea exerciţiilor fizice în scop terapeutic şi profilactic reprezintă o preocupare din
cele mai vechi timpuri, realizarea exercişiilor prin valorificarea factorului natural reprezentat de
apă îmbracă o colaborare armonioasă.
2
Reeducarea în apă devine un domeniu din ce ăn ce mai utiliyat de kinetoterapeuţi în
programele de reeducare şi recuperare.
Putem spune ca reeducarea în apă este utilă din două puncte de vedere: în primul rând
pentru pacient care este mai motivat şi îşi doreşte să vină la lacţiile de kinoterapie, în al doilea
rând pentru kinetoterapeut rezultatele obţinundu-se mai rapid.
Reeducarea în apă devine astfel o terapie complexă prin faptul că la acţiunea mişcării,
desfăşurată sub forma exerciţiilor fizice se asociază factorul fizic natural apa, devine astfel o
terapieactivă deoarece pacientul trebuie sa participe activ la propria recuperare, este o terapie
funcţională întrucât redă individului capacitatea de efort normală, este o terapie pshică deoarece
produce nu numai vindecare fizică ci contribuie la relaxarea totală a organismului. Este o terapie
socială, factorul social devenind cel mai motivant.
Hidroterapia se dovedeşte astfel eficientă fiind recomandată în tratarea multor afecţiuni
dar şi în menţinerea unui tonus excelent.
3
CAPITOLUL III – HIDROKINETOTERAPIA
3.1 Tehnici kinetice de recuperare
Hidroterpia este acea ramură a medicinei naturiste care se bazează pe utilizarea extenă a
apei, în scop profilactic şi terapeutic. Ea este considerată una dintre cele mai vechi terapii; tocmai
din acest motiv băile romane şi turceşti erau recunoscute pentru starea de bine conferită, apa
reprezentând deasemenea un element important în sistemele de vindecare chinezeşti. Principalele căi
prin care apa acţionează asupra organismului uman sunt:
- excitaţia termică, care depinde exclusiv de temperatura apei;
- excitaţia mecanică, ce este dată de presiunea apei asupra omului.
Tehnicile kinetice de recuperare sunt reprezentate de:
- tehnici kinetice statice:
o contracţia musculară;
o relaxarea musculară.
- tehnici kinetice dinamice:
o pasive:
tracţ
iuni;
mob
ilizarea sub anestezie;
asist
ate;
mec
anice;
auto
-pasive;
pasi
ve-active;
man
ipulări.
o active:
4
reflexe;
voluntare;
active-pasive;
libere;
cu rezistenţă.
3.2 Hidrokinetoterapia – concept şi bază materială
Hidrokinetoterapia nu poate fi considerată o simplă transpunere în mediul acvatic a
kinetoterpiei pe uscat. Ea realizează o solicitare articulară care are ca scop asupulizarea, efectul
muscular fiind secundar. Reeducarea în apă se desfăşoară analitic şi în general în succesiune inversă
celei pe uscat prizele de start şi fixarea segmentelor care nu lucrează. Alegereaexerciţiilor este
dependentă de : vârstă, starea generală şi capacitatea de colaborare a pacientului.
Baza materială a hidrokinetoterapiei
Imersiile parţiale sau totale se efectuează în: căzi, bazine, piscine.
Căzile au formă obişnuită sau în treflă. Căzile în treflă conferă kinetoterpeutului posibilitatea
supravegherii şi mobilizării comode a tuturor articulaţiilor pacientului. Căzile sunt confecţionate din
ceramică, oţel inoxidabil sau fibră de sticlă.
Bazinele sunt în general de mărimi modeste; înălţimea medie a apei este cuprinsă între 0,80-
1,30 metri. Bazinele pentru reeducarea mersului au lungimi şi înălţimi variabile; sunt prevăzute, pe
fiecare perete, cu rampe metalice.
Piscinele au dimensiuni mari şi se utilizează în înotul terpeutic. Se deosebesc de piscinele
obişnuite prin: temperatura ridicată a apei, barele de sprijin, sistemele de ridicare şi coborâre pentru
imersia pacientului în branca.
Materialele utilizate în imersie sunt:
- dispozitive fixe : masa de reeducare, planul înclinat, scaunele, parcursul de reeducare, bare de
sprijin, aparate de tracţiune, suporturi pentru imersie;
- dispozitive mobile pentru: plutire – podul plutitor, veste, colaci, flotoare gonflabile de tip colier
pentru articulaţii, covor plutitor.
Dispozitivele fixe
Masa de reeducare este un plan uşor înclinat, care asigură imersia întregului corp, cu
excepţia capului care se sprijină pe o pernă cervicală. Corpul este menţinut de o chingă fixată la
nivelul pelvisului; prin două mânere laterale pacientul se menţine, cu efort minim, în poziţia impusă.
5
Extremitatea inferioară a mesei este împărţită în două panouri, care pot fi coborâte, facilitându-se
astfel mobilizarea coapsei.
Planul înclinat la 35 grade permite reeducarea coloanei lombare; bazinul se fixează în
chingă, se menţine sprijinul pubian şi sefolosesc mânerele laterale.
Scaunele sunt fixate pe stâlpi metalici, la diverse înalţimi; permit cel puţin două reglaje, în
funcţie de înălţimea segmentului tratat : genunchi sau umăr.
Se pot folosi şi taburete, care permit mobilizarea coloanei în poziţia aşezat. În acest caz, baza
taburetului trebuie să fie suficient de largă şi grea, pentru a nu fi antrenată de oscilaţiile pacientului.
Îălţimea lor este reglabilă, iar pentru fixarea pelvisului se foloseşte o chingă.
Parcursul de reeducare este utilizat pentru reeducarea mersului care se poate efectua la
diverse adâncimi ale apei. Este un complex format din scări, pante ascendente şi descendente
prevăzute cu bare paralele între care se efectuează iniţial reeducarea mersului în imersii, se poate
realiza chiar încărcarea.
Barele de sprijin sunt fixate de o parte şi alta a scărilor de acces precum şi de perţii
bazinelor sau piscinelor.
Aparatele de tracţiune funcţionează pe sistemul scripeţilor şi realizează elongaţii ale
elemntelor articulare şi periarticulare, cu precădere la nivelul coloanei vertebrale.
Suporturile pentru imersie se utilizează în cazul persoanelor cu forţă musculară scăzută sau
imobilizate în aparate amovibile pentru imersie pe brancard. Sunt acţionate de macarale hidraulice.
Dispozitive mobile
Podul plutitor permite mobilizarea extremităţilor: pumn, mână şi cot fără a impune imersia
totală a pacientului, care poate fi obositoare.
Vesta, colacul, flotoarele gonflabile, covorul plutitor ( salteaua pneumatică ) se utilizează
pentru asigurarea plutirii.
Labe de scafandru, palmarele, flotoarele pentru frânarea mişcării, combinezoanele măresc
suprafaţa corporală şi cresc astfel rezistenţa la mişcare.
Duşurile subacvale în jet sau vârtej au rol adjuvant şi produc masaj sub apă.
Indicaţii: în aproape toate programele de recuperare, de la bolile neurologice,
posttraumatice, reumatice ( după remisiunea puseului acut ) până la cele cardiovasculare şi
respiratorii.
Contraindicaţii:
- absolute:
6
o infecţii şi
soluţii de continuitate a tegumentelor;
o ulcere
varicoase;
o inconştienţă
urinară;
o conjunctivit
ă virală;
o infecţii în
sfera ORL;
o insuficienţă
cardiacă manifestă;
o hipertensiun
e arterială;
o insuficienţă
respiratorie severă.
- relative:
o epilepsie;
o vârsta a
treia.
3.3 Proceduri ale hidrokinetoterpiei
Programul de reeducare în apă
Programul de reeducare în apă utilizează în scop facilitator caracteristicile termice, mecanice
şi chimice ale apei; mişcările fiind efectuate astfel în condiţii de decărcare, cu amplitudine maximă
şi cu solicitări minime din partea pacientului. Pentru a realiza acomodarea pacienţilor programul de
reeducare va fi precedat de imersii totale.
Programul va respecta principiul pregresivităţii atât ca îngreunare cât şi ca durată. Astfel
perioada de lucru va creşte treptat de la 10 minute la 30 minute. Ritmul optim al mişcărilor este de
10-15 repetări pe minut. Expirul se va face în timpul mişcării, iar inspirul în pauza dintre repetări;
îngreunarea mişcării se obţine prin accelerarea vitezei de deplasare şi prin mărirea suprafeţei de
rezistenţă cu ajutorul palmarelor, labelor de scafandru.
7
Programul de reeducare în apă se efectuează individual sau în grup; indiviadualizarea va ţine
cont de vârstAa subiectului, diagnostic, stadiul bolii, starea generală a pacientului şi de bolile
asociate. Terapia de grup se va folosi în cazul pacienţilor cu simptomatologie asemănătoare.
Gimnastica respiratorie
Gimnastica respiratorie ocupă un loc important în hidrokinetoterapie. Aceasta constă în
coordonarea şi amplificarea voluntară a mişcărilor libere respiratorii respectiv din stimularea şi
antrenarea funcţiei respiartorii prin mişcări pasive, active şi active cu rezistenţă în scopul ameliorării
schimburilor gazoase la nivel pulmonar şi tisular.
Prin exerciţiile de respiraţie se asigură astfel o ventilaţie pulmonară optimă, o plată rapidă a
datoriei de oxigen şi o revenire într-un timp cât mai scurt a indicilor neurofiziologici la valori
apropiate de cele anterioare efortului. La acestea se adaugă şi facilitatea circulaţiei de întoarcere
venoasă cu impact pozitiv asupra metabolizării produşilor acizi rezultaţi în urma efortului.
Exerciţiile de respiraţie în apă sunt foarte importante şi reprezintă unul din punctele forte ale
reeducării în hidrokinetoterapie. Ritmul şi tempoul mişcărilor ăn cadrul exerciţiilor de respiraţie se
adaptează stării organismului. Cele mai utile exerciţii sunt cele în care fazele respiraţiei sunt asociate
cu mişcări active la nivelul trunchiului, membrelor superioare sau membrelor inferioare, mişcări
executate simetric sau asimetric.
Exerciţiile au fost executate cu pacienţii fie în imersie totală fie în imersie parţială.
Imersiile totale constau în scufundarea întregului corp în bazine, căzi, piscine, la diverse
temperaturi ale fluidului:
- imersiile totale la temperaturi reci durează 10-20 secunde, şi sunt precedate de o procedură
caldă;
- imersiile totale la temperaturi calde se aplică pornindu-se de la temperatura de confort pentru
acomodarea subiectului, se menţine aproximativ 5 minute.
Imersiile totale au ca efecte: vasodilataţie accentuată, cu supraîncalzirea centrală a corpului,
accelerarea metabolismului, efecte citostatice.
Imersiile parţiale constau în scufundarea parţială a corpului în special a extremităţilor.
Imersiile cuprind: proceduri reci, calde, alternante şi ascendente Hauffe.
- procedurile reci au efecte antiinflamatorii când durata este de 5-10 minute şi efecte decongestive
cerebrale şi viscerale când se aplică pe o durată de 1-2 minute;
- procedurile calde produc vasodilataţie periferică şi relaxarea spasmului vascular;
8
- procedurile alternante acţionează prin alternarea procedurilor calde cu cele reci. Astfel imersia la
temperatura de 38-40 grade celsius se menţine 2-3 minute, până la apariţia hiperemiei, după care
extremităţile se menţin 20-30 secunde în apă rece;
- procedurile ascendente Hauffe au acelaşi mod de aplicare ca şi imersiile totale la temperaturi
calde.
CAPITOLUL V – CONCLUZII TEORETICE
Hidroterapia este ramură a medicinei naturiste care se bazează pe utilizarea externă a apei în
scop profilactic şi terapeutic.
Apa este cunoscută ca factor adjuvant în tratarea afecţiunilor musculare, afecţiunilor articulare,
afecţiunilor reumatismale.
Terapia cu apă este o formă de tratament nespecifică, reacţiile obţinute având caracter individual
şi variabil în funcţie de intensitatea excitantului respectiv temperatura apei, durata de aplicare a
acestuia, proprietăţile apei şi reactivitatea individului.
Mediul acvatic oferă avantaje incontestabile procesului recuperator, prin acţiunea factorilor
mecanici, chimici şi termici ai apei.
9
Hidrokinetoterapia permite efectuarea reeducării neuromotorii prin utilizarea şi folosirea cu mai
multă uşurinţă a tehnicilor de facilitare neuromusculară.
Hidrokinetoterapia presupune individualitatea tratamentului. Este obligatorie adaptarea
programelor de hidrokinetoterapie pentru fiecare pacient, chiar dacă au aceleaşi afecţiuni.
Programul de hidrokinetoterapie presupune participarea conştientă şi activă a pacientului.
Kinetoterapeutul trebuie să fie sigur că pacientul a înţeles modul în care se efectuează fiecare
exerciţiu fizic şi cum îl poate ajuta hidrokinetoterapia în afecţiunea respectivă.
Alegerea programului de hidrokinetoterapie trebuie sa ţină cont de particularităţile
individuale ale organismului, de constelaţia neuro-endocrino-metabolică specifică fiecărui individ,
identificată prin date anamnestice, clinice şi teste paraclinice.
Reeducarea în apă se desfăşoară analitic şi în general, în succesiune inversă reeducării
prectice pe uscat.
Programul de reeducare în apă va respecta un principiu de bază şi anume progresivitatea atât
ca îngreunare cât şi ca durată.
În programul de reeducare în apă nu se vor trata mai mult de două articulaţii concomitent.
Terapia de grup se va folosi în cazul afecţiunilor omogene, cu simptomatologie
asemănătoare.
Hidrokinetoterapia în apă reprezintă punctul de plecare al oricărei mobilizări
BIBLIOGRAFIE
1. Elena Mureşan, Cristina Jellascov, Doina Mureşan – Corectarea deficienţelor fizice.
Mijloace utilizate în apă şi pe uscat., Universitatea Spiru Haret, Editura Fundaţiei
România de Mâine
2. Elena Sabău – Refacere- Recuperare. Kinetoterpia în activitatea sportivă., Editura
Fundaţiei România de Mâine
3. Baciu, Cl – Kinetoterpia pre- şi post- operatorie, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1981
4. Biro, V – Automasajul, hidroterapia şi zooterapia, Editura Polirom, Iaşi, 2006
5. Buzescu, A – Anatomie şi biomecanică, Editura ANEFS, Bucureşti, 2002
10
6. Cordun, M, Cirlă, L – Hidrokinetoterapia în afecţiuni reumatismale, Editura Printech,
Bucureşti, 1999
7. Cordun, M – Kinetologie medicală, Editura Axa, Bucureşti, 1999
8. Dail, C, Thomas C – Hidroterapie. Tratamente simple pentru afecţiuni obişnuite, Casa de
Editură Viaţă şi sănătate, Bucureşti, 2005
9. Dinculescu, T. – Elemente de balneo-fizioterapie generală, Institutul de Medicină şi
Farmacie, Bucureşti, 1985
10. Elena-Luminiţa Sidenco – Ghid practic de evaluare articulară şi musculară în
kinetoterapie, Universitatea Spiru Haret, Editura Fundaţiei România de Mâine
11. Goubel, F – Biomecanique, Editura Masson, Paris, 1998
12. Ispas, A – Noţiuni de semiologie medicală pentru kinetoterapeuţi, Editura Art Design,
Bucureşti, 1999
13. Kiss, I – Fiziokinetoterapia şi recuperarea medicală, Editura Medicală, Bucureşti, 1999
14. Marcu, V – Masaj şi Kinetoterapie, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1983
15. Sbenghe, T – Kinetologie profilactică, terapeută şi de recuperare, Editura Medicală,
Bucureşti, 1987
16. Sbenghe, T – Bazele teoretice şi practice ale kinetoterpiei, Editura Medicală, Bucureşti,
1999
11