UNIVERSITATEA „DANUBIUS”FACULTATEA DE COMUNICARE ŞI RELAŢII

INTERNAŢIONALE

LUCRARE DE LICENŢǍMANIPULAREA OPINIEI PUBLICE PRIN UTILIZAREA

ZVONURILOR

Coordonator ştiinţific,Lect. Univ. Dr. Ionuţ Ştefan

Absolvent,

Galaţi2013

CUPRINS

Argument................................................................................................................................p. 3Capitolul I CONSTITUIREA ISTORICǍ A OPINIEI PUBLICE ÎN SOCIETATE.........................................................................................................................p. 41.1. Caracteristici generale......................................................................................................p. 41.2. Istoric...... .........................................................................................................................p. 51.3. Opinia publică şi societatea............................................................................................p. 11Capitolul IISTRUCTURA OPINIEI PUBLICE ÎN SOCIETATE.......................................................................................................................p. 132.1. Conceptul de opinie publică...........................................................................................p. 132.2. Opinie publică, opinie de masă, opinie de grup.............................................................p. 152.3. Aspectele problematice ale opiniei publice...................................................................p. 172.4. Opinia publică – obiect de studiu al sociologiei............................................................p. 292.5. Opinia publică şi formarea atitudinilor..........................................................................p. 302.6. Opinie publică – adevăr – valoare ................................................................................p. 32Capitolul IIIFUNCŢIILE OPINIEI PUBLICE.............................................................................................................................p. 473.1. Publicul şi caracteristicile sale.......................................................................................p. 473.2. Formarea şi structura opiniei publice.............................................................................p. 483.3. Funcţiile şi dinamica opiniei publice.............................................................................p. 51Capitolul IVCOMUNICAREA MASS-MEDIA ŞIOPINIA PUBLICĂ.............................................................................................................p. 574.1. Comunicarea mass-media..............................................................................................p. 574.2. Informare şi dezinformare prin zvonuri.........................................................................p. 594.3. Studiu de caz: manipularea opiniei inaternaţionale privind situaţia din fâşia Gaza.....p. 63Rezumat...............................................................................................................................p. 76Bibliografie..........................................................................................................................p. 78

2

ArgumentUnul dintre cele mai importante instrumente conceptuale în înţelegerea actualei

societăţi democratice este cel de „opinie publică”. Esenţa democraţiei se întemeiază în modalitatea de inteligibilizare a noţiunii de „opinie publică”. Majoritatea care decide într-o democraţie este cea care alcătuieşte opinia publică.

Politicile publice atât guvernamentale cât şi nonguvernamentale sunt adresate opiniei publice. Cei care votează alcătuiesc opinia publică, aşadar, mecanismul principal al sistemului democratic actual este pus în mişcare de ceea ce numim opinie publică. Această noţiune fundamentală în sociologia actuală ne poate ajuta să înţelegem mai bine modul în care funcţionează societatea noastră. Atât spaţiul Uniunii Europene cât şi noul context internaţional caracterizat prin fenomenul numit globalizare pot fi înţelese şi explicate dacă avem permanent în câmpul cercetării noastre noţiunea de „opinie publică”. Opnia publică fie ea naţională sau internaţională este „bombardată” în fiecare clipă de un flux informaţional impresionant. Datorită acestui fenomen putem să avem în vedere fie informarea completă şi corectă a opiniei publice fie „intoxicarea” acesteia cu informaţii false, neverificate sau utilizate în mod intenţionat eronat, pentru a induce un anumit tip de comprtament. Vorbim despre ceea ce se numeşte manipulare, o realitate frecventă la nivelul opiniei publice.

Manipularea este o realitate existentă din cele mai vechi timpuri, însă, pentru secolul XX, ea a devenit un fenomen aproape „desăvârşit”. Tehnicile de manipulare, mijloacele utilizate sunt din ce în ce mai rafinate, în sensul accentuării iluziei libertăţii de decizie. Oamenii care alcătuiesc mulţimea la care se referă opinia publică au iluzia că ei pot decide, că ei pot schimba fie guverne, fie orientări în guvernare etc. În realitate, aşa-numita schimbare nu înseamnă nimic altceva decât iluzia că o majoritate decide în mod legitim şi raţional. Această majoritate, această mulţime care „decide” este foarte influenţabilă, poate fi relativ uşor de dirijat într-o anumită direcţie. Un astfel de instrument utilizat în dirijarea mulţimilor sau a opiniei publice este zvonul.

După cum vom vedea, zvonul este un instrument eficace în manipularea opiniei publice. Paradoxul se referă la faptul că, în secolul XXI, informaţiile pot fi foarte uşor verificate, într-un timp relativ scurt, şi, totuşi, zvonurile sunt din ce în ce mai rafinate, mai bine utilizate, mai eficace în efectele pe care le produc în societate. Zvonul este o informaţie, în primul rând fără un autor ce poate fi identificat. Anonimatul autorilor zvonului sau a zvonurilor reprezintă o primă caracteristică foarte importantă. Această informaţie nu este aşezată pe un teren ferm al verificabilităţii şi al posibilităţii calificării prin adevărat sau fals. Această indecidabilitate a zvonurilor este caracteristica care determină efectele de manipulare a opiniei publice.

De aceea, consider că în înţelegerea noţiunii de opinie publică, un rol împortant îl are înţelegerea noţiunii de „zvon” şi de asemenea înţelegerea mecanismului de funcţionare a acestuia. Pornind de la aceste elemente conceptuale vom putea deosebi între tipurile de comportament: fie critic faţă de orice fel de informaţie pe care o primim, fie necritic faţă de această imensă mulţime de infiormaţii cu care ne întâlnim în fiecare clipă a existenţei noastre, în fiecare formă de comportament. În funcţie de această dihotomie, vom putea înţelege mai bine modul de manifestare comportamentală a opiniei publice.

3

Capitolul ICONSTITUIREA ISTORICǍ A OPINIEI PUBLICE ÎN SOCIETATE

1.1. Caracteristici generale

În teoria şi practica socială actuală, noţiunea de opinie publică desemnează o realitate dinamică şi complexă şi generează un interes crescând pentru problematica pe care o include. Deşi este de mult intrat atât în limbajul vieţii cotidiene, cât şi în cel ştiinţific, conceptul respectiv pare a fi încă insuficient clarificat, fiind utilizat în variate moduri şi în contexte diferite.

În general însă, opinia publică vizează aprobarea sau dezaprobarea comportamentului şi atitudinilor care pot fi observate în mod public. Ea se prezintă ca o realitate psiho-socială diversă, omogenă sau neomogenă, dinamică şi, uneori, contradictorie, realitate determinată şi condiţionată de împrejurări multiple. Opinia publică se manifestă ca mijloc important de reglementare a conduitelor şi relaţiilor sociale, ca factor de apreciere a diferitelor fenomene, cât şi ca element autentic de stimulare a acţiunii socio-umane.

Deşi au mecanisme psihologice, opiniile se constituie numai în cadrul proceselor de interacţiune dintre persoane, dintre persoană şi grup sau dintre grupuri. Indiferent dacă este vorba de opiniile individuale, de opiniile de grup sau de opinia publică, ele se caracterizează prin faptul că aparţin totdeauna indivizilor, dar se exercită într-un context social care le face posibile le conferă o anumită semnificaţie şi le consolidează. Aşa că, la nivel general, opiniile reprezintă o expresie a societăţii în care sunt formulate.

Iar opinia publică, privită ca produs specific al ansamblului relaţiilor sociale, ca „una din formele tipice de manifestare a conştiinţei sociale”(Petre Andrei), poartă pecetea principalelor caracteristici ce definesc tipul de raporturi ce au determinat-o.

Termenii de “opinie” şi “opinie publică” au înţelesuri multiple. Pentru început propunem următoarele definiţii de lucru: opinia reprezintă evaluarea verbală pro sau contra, cu o anumită intensitate, a unei probleme, situaţii sau persoane; opinia publică este ansamblu opiniilor individuale emergente în discuţiile publice, referitoare la problemele sociale actuale.

4

1.2. Istoric

Ca formă specifică de reflectare şi influenţare a raporturilor de convieţuire socială, opinia publică există din cele mai vechi timpuri.

În perioada preistorică opinia „comună” reprezenta principala formă de manifestare a autorităţii. În lucrarea Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului, Fr. Engels afirma că orânduirea gentilică s-a născut dintr-o societate lipsită de contradicţii interne şi, că singurul mijloc de constrângere era opinia publică. Modul de organizare a vieţii în cadrul ginţii sau a tribului se hotăra de colectivitatea respectivă, opinia acesteia fiind singura autoritate ce reglementa comportamentul indivizilor. (Nu existau instituţii sau alte organisme sociale coercitive).

În societăţile antice mai evoluate, în care încep să funcţioneze instituţii ale democraţiei reprezentative (Senatul, Adunarea poporului, Forumul), opinia publică dobândeşte o dimensiune politică ce constă în controlul exercitat de opinia alegătorilor asupra acelora care deţineau responsabilităţi publice; alegătorii acţionau ca mandatari ai puterii instituţionalizate. În Atena de exemplu, judecarea publică era forma obişnuită de legitimare a sentinţelor în probleme de importanţă cardinală pentru viaţa cetăţii, iar în perioada democraţiei militare din Roma antică adunările populare judecau cele mai grave cauze ale cetăţii.

Din cele mai vechi timpuri fenomenul pe care am putea să îl numim astăzi “opinie publică” a fost valorizat atât pozitiv, cât şi negativ. Ambivalenţa aceasta nu este întâmplătoare. Ideologia şi concepţiile despre guvernare au făcut ca mari gânditori (filosofi, politologi, psihologi sau sociologi) să elogieze opinia publică sau, dimpotrivă, să blameze „vocea poporului” pentru inconsistenţa ei.

În Antichitate, opinia publică “exercita cenzura colectivă a comportamentului particular” (Veyne, 1985/1994, 174). Cu şapte sute de ani înaintea erei noastre, poetul grec Hesiod compara “opinia publică” cu un tribunal şi discursul ei cu destinul (Munci şi zile). Mai târziu, în perioada sclavagistă, la Roma cântecele anonime insultătoare, acele carmen famosum, pamfletele fără pudoare (libelli) şi satirele nu ocoleau pe nimeni, nici chiar pe împăraţi (după moartea lor … ). Hotărârile importante pentru familiile nobiliare (pedepsirea copiilor în virtutea autorităţii paterne, repudierea soţiei nedemne etc.) erau luate în urma sfătuirii cu egalii şi prietenii. Sfatul prietenilor - conştiinţa colectivă - funcţiona ca o instanţă de cenzură colectivă legitimă, numită reprehensio. O dovadă a instituţionalizării sfatului prietenilor o constituie faptul că renunţarea la o persoană devenită non grata se făcea în mod solemn, prin trimiterea unui mesaj explicit (renuntiare amicitiam). Istoricul francez Paul Veyne consideră că în Imperiul roman “ Viaţa publică este supusă voinţei membrilor clasei stăpânitoare, iar viaţa privată, opiniei lor” (Veyne, 1985/1994, 180). În cetatea antică, la Roma ca şi la Atena, în adunările publice, formate din cetăţeni cu drepturi politice (plebea era exclusă), se decidea interesul general. “Intr-o vreme când discordiile erau frecvente, legea ateniană nu-i îngăduia cetăţeanului să rămână neutru; el trebuia să lupte fie de o parte, fie de cealaltă; împotriva celui ce voia să nu se amestece în asemenea certuri şi să rămână netulburat, legea rostea o pedeapsă severă: pierderea dreptului de a fi cetăţean” – menţionează

5

marele istoric al lumii antice, Fustel de Coulanges (1864/1984, 1, 52), reluându-l pe Plutarh din Cheroneea (c. 46-120 e.n.) cu ale sale Vieţi paralele, în care a reunit 46 de biografii ale oamenilor de stat greci şi romani. Anticii au descoperit că “pentru a şti care este interesul general era nevoie să afli părerea tuturor” (Coulanges, 1864/1984, vol. 2, 176). Astăzi votul a devenit principala metodă de guvernare.

Filosoful grec Platon (427-347 î.e.n.) a opus opinia (gr. doxa) cunoaşterii autentice (gr. logos). În dialogul Menon se arată că deosebirea dintre una şi alta o reprezintă “legătura cauzală”. Părerile “o iau la picior şi zboară astfel din sufletul omului; de aceea şi preţul lor nu-i prea mare cât timp nu le legi cu lanţul unui raţionament” (Platon, 1996, 385). Deşi “adevărata părere nu-i mai puţin folositoare decât ştiinţa”, aceasta din urmă este preţuită mai mult. Oamenii politici cârmuiesc bine statele călăuziţi de “părerea cea dreaptă” şi “spun adevărul, însă fără să-şi dea seama de cele ce spun” (ibidem). In Republica, Platon a remarcat cel dintâi locul dorinţelor cetăţenilor în sistemul de guvernare. Întrucât cetăţenii nu pot înţelege complexitatea actului de guvernare, casta conducătorilor nu ar trebui să ia în considerare atitudinile maselor, incapabile de o cunoaştere autentică a vieţii sociale. Singuri filosofii ar fi capabili să fundamenteze regulile guvernării. În aceeaşi lucrare Platon a arătat că opinia are un domeniu diferit de cel al ştiinţei şi a plastat opiniile între cunoaştere şi necunoaştere.

“Opinia n-ar fi, deci, nici necunoaştere, nici cunoaştere?Se pare că nu.Dar oare ea este în afara acestora, depăşind fie cunoaşterea prin claritate, fie necunoaşterea prin neclaritate?Deloc.Aşadar, - am spus eu – opinia ţi se pare a fi mai întunecată decât cunoaşterea, dar mai luminoasă decât necunoaşterea?Chiar aşa. Atunci ea se află în intervalul cuprins de cele două?Da.” (Republica, 478 e).Aristotel (382-322 î.e.n.), strălucitul discipol al lui Platon, a consacrat ideea de om ca

“fiinţă socială” (gr. zoon politikon) şi a arătat că pentru guvernare este nevoie să se cunoască dorinţele cetăţenilor, liber exprimate. Aristotel, acceptând că fiecare individ poate gândi mai slab decât un expert, şi-a exprimat convingerea că toţi cetăţenii laolaltă pot gândi mai bine decât un expert şi că dezbaterile publice şi discuţiile dintre persoanele libere reprezintă fundamentul guvernării populare. Este de reţinut şi faptul că stagiritul (Aristotel s-a născut în oraşul Stagira) a introdus ideea superiorităţii opiniei publicului faţă de opinia individului (cf. Yeric şi Todd, 1989, 6).

Filosoful stoic, scriitorul şi omul de stat roman Lucius Annaeus Seneca (c. 4 î.e.n.- 65 e.n.), care a influenţat creştinismul timpuriu, scria: “Credeţi-mă, glasul poporului este Divin”. Nu întâmplător omul politic, generalul şi scriitorul Caius Iulius Caesar (100 – 44 î.e.n.) a decis în anul 59 î.e.n. să-i informeze pe cetăţenii Romei despre treburile cetăţii, publicând Acta diurna. El a trecut şi în acest sens Rubiconul, fiind la originea presei cotidiene de azi. În Imperiul roman opinia publică era preţuită şi, ca atare, trebuia cucerită. Aşa se explică

6

înflorirea excepţională a artei oratorice, al cărei strălucit exponent a fost Marcus Fabius Quintilian (c. 35 – 96 e.n.) cu ale sale 12 cărţi, reunite sub titlul De institutione oratoria.

Concomitent cu dimensiunea politică, opinia publică posedă şi o dimensiune etică legată de cutumele prin care se corijau abaterile de la modelele de comportament acceptate ca etalon (model) pentru comportamentul colectiv. De exemplu, la români exista, cu prilejul sărbătorilor de iarnă, „strigarea peste sat” prin care erau făcute publice şi criticate toate abaterile de la obiceiurile din satul respectiv, iar persoanele în cauză erau supuse oprobriului public.

În Grecia şi Roma antică, dar şi în Evul Mediu, gânditorii, dar şi oamenii politici, erau conştienţi de importanţa opiniilor maselor. Expresia Vox populi, vox Dei datează din etapa finală a Evului Mediu.

În Evul Mediu, dictonul vox populi, vox Dei elogia opinia publică. Istoricul şi omul politic florentin Niccolo Machiavelli (1469-1527), cel care s-a referit primul la opinia publică în sensul modern al termenului, considera că aceasta joacă un rol important în susţinerea sau distrugerea puterii politice. Apreciind opinia publică drept un factor care serveşte atât intereselor indivizilor, cât şi binele colectiv, statul, Niccolo Machiavelli avertiza că puterea nu trebuie să ignore ceea ce numea opinione universale, commune opinione sau publica voce. În lucrarea Principele (1516), omul politic italian susţine că interesele şi forţa, nu principiile morale, dictează politica şi că pentru guvernare este important ca acestea să merite afecţiunea poporului, pentru că el este „cel mai tare şi cel mai puternic” (capitolul XIX). Niccolo Machiavelli a văzut în opinia publică, ce poate fi manipulată, un sprijin pentru guvernare. Jean Stoetzel (1943, 389) apreciază că, în viziunea marelui om politic florentin, arta politică trebuie să respecte două principii: a) opinia publică este autoritatea care sancţionează puterea; b) arta de a guverna comportă o anumită manieră de raportare la opinia publică. Subordonarea faţă de ea are limite, de exemplu, în domeniul financiar şi în problemele războiului. In general, puterea politică nu trebuie să manifeste indiferenţă faţă de opinia publică.

Unii cercetători, Michael Raffel (1984) de exemplu, îl consideră pe moralistul francez Michel de Montaigne (1533 - 1592) creatorul conceptului de “opinie publică”. În ediţia din 1588 a eseurilor sale utilizează termenul de “l'opinion publique” pentru a arăta cum pot fi schimbate obiceiurile şi tradiţiile. In paralel moralistul francez a folosit şi termenii de ”l'opinion commune”, “l'approbation publique” şi “référence publique”. Câteva decenii mai târziu, filosoful englez Thomas Hobbes (1588 - 1679), enunţând principiile contractualismului, aprecia că opinia publică reprezintă un factor foarte semnificativ în contractul creat de oameni pe baza unei înţelegeri (contract) pentru a pune capăt „luptei tuturor împotriva tuturor” (lat. bellum omnium contra omnes). După părerea filosofului englez, lumea este condusă de opinii (Hobbes, 1650). Şi Blaise Pascal (1623 - 1662) elogiază opinia publică, apreciind că ea este „regina lumii”. Marele scriitor luminist francez, care a pledat pentru egalitatea cetăţenilor în faţa legilor, Voltaire (1694 - 1778), a replicat: „Dacă opinia este regina lumii, atunci filosofii conduc regina”.

În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea ideea guvernării democratice a fost susţinută de încrederea în rolul opiniei publice pentru legitimarea puterii. Filosoful şi omul politic englez John Locke (1632-1704), unul din iniţiatorii liberalismului şi promotor al principiului separaţiei puterilor în stat, credea că oamenii se conduc după trei legi generale: legea divină,

7

legea civilă şi legea opiniei sau a reputaţiei. Această din urmă lege, numită interşanjabil de filosoful englez şi legea modei (law of fashion), exercită o “cenzură privată” asupra comportamentelor: “nici un om nu scapă de pedeapsa cenzurii şi neplăcerii, dacă nu respectă moda şi opinia societăţii din care face parte (Locke, 1690, citat de Noelle-Neumann, 1984, 70). Termenul de “opinie publică” nu apare ca atare în scrierile lui John Locke, dar este prezent implicit în sintagmele utilizate de el încă dinainte de 1741: “opinie a poporului” şi “opinie a publicului”. De remarcat, de asemenea, că legea opiniei şi a reputaţiei are în vedere comportamentul populaţiei, nu guvernarea.

În seria celor ce au elogiat opiniile, ca bază a guvernării se înscriu şi David Hume şi James Madison (cf. Noelle-Neumann, 1984, 74-79). În Tratat despre natura umană (1739/1740), filosoful, economistul şi istoricul englez David Hume (1711 - 1776) afirma că “numai pe opinii este fondată guvernarea”. In concepţia lui, opinia publică este vitală pentru guvernare, pentru că oamenii au tendinţa naturală de a acorda atenţie şi de a se conforma opiniilor din mediul lor. Este accentuată ideea “locului” opiniilor: aprobarea sau dezaprobarea se realizează într-un mediu determinat, într-un mediu anume. Elisabeth Noelle-Neumann apreciază că, în scrierile lui David Hume, perspectiva asupra opiniilor se mută de la presiunea exercitată de acestea asupra individului la cea asupra guvernării, aşa cum atrăsese atenţia în urmă cu două secole Niccolo Machiavelli. Pe de altă parte, filosoful englez, precursor al pozitivismului, subliniază importanţa publicului, anticipându-l pe Jürgen Habermas (1962). Publicul constituie arena în care se recunosc virtutea şi viciul. Nu este suficient să fii cinstit, frumos sau bogat; trebuie să apari astfel şi în opinia altora. Omul politic american James Madison (1751 - 1836), reluând teza că “toate guvernările se sprijină pe opinii”, a examinat relaţia dintre opiniile individuale şi ceea ce numim astăzi opinia publică: dacă opiniile individuale sunt timide şi prudente, tăria şi influenţa lor asupra guvernării cresc proporţional cu numărul celor care împărtăşesc respectivele opinii (Madison, 1788). Elisabeth Noelle-Neumann (1980/1984, 77) vede în contribuţiile lui John Locke, David Hume şi James Madison o prefigurare a ceea ce va fi numit în zilele noastre “efectul platformei vagonului”, care constă în tendinţa indivizilor de a trece de partea învingătorului.

Dacă la filosofii şi oamenii politici manţionati până aici termenul de “opinie publică” apărea doar implicit, nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul filosofului luminist francez Jean-Jacques Rousseau (1712 - 1778), creditat de cei mai mulţi specialişti ca fiind cel care a utilizat primul şi consecvent conceptul de “opinie publică” începând din 1744. Mai precis, într-o scrisoare datată 2 mai 1744, Jean-Jacques Rousseau, pe atunci secretar al ambasadorului Franţei la Veneţia, folosea termenul l'opinon publique în sensul de “tribunal de a cărui dezaprobare trebuie să te fereşti” (după Noelle-Neumann, 1980/1984, 80). Pe baza tehnicii de analiză a conţinutului, Cristine Gerber (1975) a constatat că în lucrările sale cu caracter de critică socială (Iulia, sau noua Eloiză; Contrtactul social; Emil, sau despre educaţie; Confesiuni; Scrisoare către d'Alembert) Jean-Jacques Rousseau a utilizat de 16 ori termenul de “opinie publică” şi de circa 100 de ori cuvântul “opinie”, în asociere cu adjectivul sau substantivul “public” (apud Noelle-Neumann, 1984, 81). Jean-Jacques Rousseau a elogiat rolul opiniei publice într-o guvernare democratică, în care “Fiecare dintre noi pune în comun persoana şi toată puterea lui sub conducerea supremă a voinţei generale; şi primim in corpore pe fiecare membru, ca parte indivizibilă a întregului” (Rousseau, 1762/1967, 99). În aceeaşi

8

lucrare, Du contrat social (1762), Jean-Jacques Rousseau afirmă că „Singură voinţa generală poate dirija forţele statului potrivit scopului instituţiei sale”, iar această „voinţă generală” se deduce din „calculul voturilor”. În aceste condiţii “orice lege pe care poporul nu a ratificat-o este nulă; nu este o lege”. Filosoful şi scriitorul francez, care, contrar spiritului vremii, considera că civilizaţia are o influenţă nocivă asupra omului, credea că în starea naturală, în care oamenii “buni de la natură” ar fi existat liberi şi egali, opinia publică – în forma ei cea mai stabilă, ca obicei şi tradiţie – reuşea să îi protejeze pe oameni mai bine decât în Franţa zilelor lui. Autorul Contractului social aprecia că statul se bazează pe trei tipuri de legi: legea publică, legea penală şi legea civilă. Există însă, în concepţia lui, şi o a patra lege, cea a obiceiurilor, moralei, tradiţiei şi, mai presus de toate, a opinie publice. Această lege nu este săpată în bronz, ci în inimile tuturor cetăţenilor, protejându-i de corupţie şi decadenţă. Reluând metafora lui Blaise Pascal, în Scrisoare către d'Alemert (1762) Jean-Jacques Rousseau suţine că “ Opinia publică, regina lumii, nu este subiect al puterii regilor; prin ea însăşi are slavă”, dată fiind autoritatea sa morală. Astfel este proclamată infailibilitatea voinţei generale, a opiniei publice. Sub influenţa scrierilor lui Jean-Jacques Rousseau, termenul de „opinie publică” a început să fie larg utilizat. La popularizarea lui a avut o contribuţie însemnată ministrul de finanţe francez din anii 1780, Jacques Necker (1732 - 1804), care a asociat dezvoltarea opiniei publice cu politica egalităţii şi cu apariţia clasei de mijloc în Franţa (Yeric şi Todd, 1989, 8). Cel mai de seamă reprezentant al enciclopediştilor, filosoful francez Claude Adrien Helvetius (1715 - 1771), considera că opiniile oamenilor au un rol hotărâtor în istorie: ele fundamentează legislaţia şi regimul politic (De l’esprit, 1758). În Germania, cuvântul “õffentliche Meinung” (opinie publică) a fost introdus în 1798, nu de filosofi, ci de un poet, Friedrich Gottlieb Klopstok (1724 - 1803), având înţelesul de “popor”, “toţi oamenii” (cf. Lõffler, 1962).

În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea unii oameni politici şi filosofi, mai târziu şi unii sociologi şi psihologi, au manifestat neîncredere în opinia publică şi în rolul ei în societate. Se pare că Pierre Charron (1601), un discipol al lui Michel de Montaigne, a lansat formula Vox populi, vox stultorum (Vocea poporului, vocea proştilor), întâlnită mai apoi în varianta “Vocea poporului, vocea dobitoacelor”. Un secol mai târziu, Jean-Paul Marat (1743 - 1793) arăta în Lanţurile sclaviei (1774) că „Opinia se bazează pe ignoranţă şi ignoranţa favorizează la extrem despotismul” (apud Bellu, 1963, 3). Cu siguranţă că, aşa cum remarcau şi Niculae Bellu (1963) şi Elisabeth Noelle-Neumann (1984), cea mai semnificativă evaluare critică a opiniei publice o găsim la filosoful german Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770 - 1831). Subliniind caracterul întâmplător al opiniei publice, filosoful german considera că opinia publică este manifestarea libertăţii subiective formale a indivizilor de a avea şi de a-şi exprima propriile lor judecăţi. În aceste judecăţi sunt asociate substanţialul şi adevărul cu contrariul lor, cunoaşterea cu necunoaşterea, esenţialul cu neesenţialul, adevărul cu eroarea. Opinia publică, în concepţia lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1821, 485), reprezintă „contradicţia în sine însăşi”, conţinând “tot ce este adevărat şi tot ce este fals”. Referitor la aceste reflecţii despre opinia publică, Elisabeth Noelle-Neumann (1984, 117) conchidea: “Hegel se mişcă între două tabere: “Vocea poporului, vocea dobitoacelor” şi “Vocea poporului, vocea Divinităţii”. Istoricul şi filosoful englez Thomas Carlyle (1795 - 1881) şi-a exprimat, de asemenea, neîncrederea în opinia publică, numind-o „cea mai mare mincinoasă a

9

lumii”: istoria nu este creaţia opiniilor, a maselor, ci opera marilor personalităţi. Opiniile oamenilor sunt doar reflexul acţiunilor suverane ale personalităţilor, ale eroilor (Eroii, cultul eroilor şi eroicul în istorie).

În aceeaşi perioadă, publicistul şi omul politic francez Alexis de Tocqueville (1805 - 1859), remarca tirania opiniei publice în condiţiile egalităţii cetăţenilor. Intr-o societate a egalităţii, indivizii şi grupurile minoritare sunt neprotejate faţă de majoritatea dominantă. Subliniind caracterul universal al opiniei publice, Alexis de Tocqueville apreciază că în SUA fenomenul a dobândit o dezvoltare nemaiîntâlnită. Aici opinia publică exercită o presiune puternică, devenind o adevărată povară: “anglo-americanii susţin că opinia publică este judecătorul cel mai sigur a ceea ce este legal sau interzis, adevărat sau fals” (Tocqueville, 1835/1840). Pentru că, din punct de vedere social, oamenii sunt egali, gândirea lor are valoare egală şi adevărul este dat de numărul celor care gândesc la fel. Aşa cum sublinia Elisabeth Noelle-Neumann (1984, 91), Alexis de Tocqueville a interpretat opinia majoritaţii ca opinie publică şi a examinat rolul ei în determinarea guvernării, analizând campaniile electorale în care candidaţii la preşedinţie se întrec a măguli dorinţele, aşteptările şi opiniile electoratului.

În continuarea acestei linii de gândire, James Bryce (1888/1889), rezumând principalele caracteristici ale crezului american, a denunţat tirania opiniei publice şi fatalismul egalităţii: ”1) individul are drepturi sacre; 2) sursa puterii politice este poporul; 3) toate guvernămintele sunt limitate de către drept şi popor; 4) guvernarea locală este de preferat celei la nivel naţional; 5) majoritatea este mai înţeleaptă decât minoritatea; 6) cu cât se guvernează mai puţin, cu atât e mai bine” (apud Huntington, 1981/1994, 38). James Bryce, constatând că politica americană este determinată de opinia publică, încearcă să desluşească modul în care ea se formează. Identifică patru faze în procesul de formare a opinie publice: evaluarea imprecisă, cristalizarea evaluărilor, susţinerea lor publică, trecerea la acţiune, de exemplu, la vot.

Sociologi de primă mărime, precum Edward A. Ross (1866 - 1951) sau Emory S. Bogardus (1882 - 1973), au insistat asupra limitelor opiniei publice: inconsistenţă, incompetenţă, instabilitate, superficialitate şi, mai mult decât toate, uşurinţa cu care se lasă manipulată.

Psihosociologul american Floyd H. Allport (1890 - 1978) în primul tretat de psihologie socială bazat pe cercetări experimentele (1924) a atras atenţia asupra “iluziei”, a “impresiei greşite” pe care se fondează opinia publică, şi anume asupra faptului că oamenii în mod spontan nu îşi dau seama ce gândesc şi ce simt ceilalţi în legătură cu o anumită problemă. A numit acest lucru “ignoranţă pluralistă” (pluralistic ignorance). În mod obişnuit oamenii operează cu o lume falsă: ei pot percepe opinia majorităţii ca fiind opinia minorităţii şi, viceverea, opinia minorităţii ca opinie a majorităţii. Ignoranţa pluralistă absolută vizează percepţia incorectă a opiniei modale (opinia celor mai mulţi) şi ignoranţa pluralistă relativă se referă la percepţia inexactă a distribuţiei opiniilor. Fenomenul ignoranţei pluraliste a fost abordart atât de psihologi, care şi-au centrat cercetările asupra caracteristicii de “ignoranţă” a opiniei, date fiind particularităţile procesării informaţiei, atribuirile şi motivaţiile, cât şi de sociologi, care au studiat mai mult cealaltă dimensiune a fenomenului, caracteristica “pluralistă”, împărtăşirea percepţiei greşite de către un număr mare de persoane. În această perspectivă, ignoranţa pluralistă constituie un pattern cognitiv, “un set de propoziţii false

10

despre lumea socială, care sunt social acceptate ca adevărate” (O’Gorman, 1986, 333, citat de Sharmir şi Sharmir, 1997, 228).

Mai aproape de zilele noastre, psihsociologul german Peter H. Hofstätter (1949, 96) aprecia că “a pune semn de egalitate între vocea poporului şi vocea lui Dumnezeu constituie o blasfemie” (apud Noelle-Neumann, 1984, 175). In fine, sociologul francez Gaston Berger (1957, 17) constată că “opinia publică exprimă sentimentul incompetenţilor”. Rândurile celor care, dacă nu desconsideră deschis opinia publică, cel puţin manifestă neîncredere în ea, se îngroaşă - aşa cum se va vedea - cu numărul criticilor sondajelor de opinie publică, acuzate de pseudoştiinţă, magie, desacralizarea votului, atentat la libertatea individuală, îndemn la conformism şi tentativă de gregarizare a opiniilor (cf. Haegel, 1989, 10).

Oprindu-ne aici cu enumerarea gânditorilor care de-a lungul timpului s-au referit explicit sau implicit la opinia publică, nu este greu să constatăm cât de largă este paleta evaluărilor: de la „regina lumii” (Blaise Pascal) la „mincinoasa lumii” (Thomas Carlyle), de la “vocea Divinităţii” (Lucius Annaeus Seneca) la “vocea dobitoacelor” (Pierre Charon). Poate că sinteza „opinia publică este regina mincinoasă a lumii” nu exprimă un neadevăr. Ca unei majestăţi i se arată totdeauna respect, dar nu este decât rareori luată în consideraţie de guvernanţi. Nu-i vorbă că nici majestatea sa nu spune totdeauna adevărul.

Trebuie, totuşi, amintită în acest context, analitica existenţialist-fenomenologică heideggeriană realizată în special în Fiinţă şi timp publicată în 1927. Gânditorul german explicitează cele două registre de manifestare a existenţei omului: autentic şi non-autentic. Structurile elementare ale constituţiei fundamental-ontologice a Dasein-ului sunt existenţialii. Aceste instrumente conceptuale utile în filosofia existenţialistă heideggeriană pot fi la fel de utile în sociologia opiniei publice. Heidegger vorbeşte despre: „distanţa ineterpersonală”, faptul-de-a-fi-laolaltă-cu-ceilalţi”, „impersonalul se” (aşa-numitul Das Man). „Curiozitatea”, „ambiguitatea” şi „flecăreala” heideggeriană pot fi coordonate utile in conturarea conceptului de opinie publică (a se vedea „Excurs asupra câtorva termeni heideggerieni” în Martin Heidegger, 2003).

1.3. Opinia publică şi societatea

Schimbările esenţiale intervenite în cadrul opiniei publice sunt dependente de modificările apărute în gradul de dezvoltare a forţelor de producţie, în relaţiile şi structura socială, în conţinutul şi funcţionalitatea regimului politic. Diversificarea tot mai accentuată a domeniilor vieţii sociale, determinată de accentuarea diviziunii sociale a muncii (ca urmare a dezvoltării ştiinţei şi tehnicii, a transformărilor structurale în sfera culturii, a învăţământului etc.), a fost însoţită de apariţia unor opinii controversabile din partea unor categorii sociale tot mai largi. Opiniile respective au început să depăşească sfera politicului şi să constituie elemente de „control social” pentru conducătorii (liderii) din toate domeniile de activitate.

De altfel, întreaga istorie a societăţii omeneşti relevă că procesul de formare a opiniei publice se realizează în mod diferit de la epocă la epocă, are anumite particularităţi la fiecare popor şi este adesea influenţat de diferite împrejurări.

11

În adevăr, gradul de profunzime cu care sunt reflectate de către opinia publică diferitele aspecte ale vieţii sociale, sfera de cuprindere şi gradul de veridicitate a reflectării, precum şi puterea de influenţare a acestor aspecte prin activizarea maselor, diferă de la o epocă istorică la alta. Modul concret de manifestare a opiniei publice şi formele ei de exprimare depind de o multitudine de factori de ordin economic, social, istoric, cultural, de modul de organizare şi funcţionare a regimului politic, de raporturile dintre diferite grupuri sociale etc. Prin influenţa considerabilă pe care o exercită asupra conştiinţei umane şi a comportamentului social – sub aspect educativ, dar şi coercitiv – opinia publică îşi exercită capacitatea de a stimula iniţiative, de a modela caractere, de a înfrâna acţiuni cu caracter social negativ ori ineficient, de a valorifica şi promova tradiţiile progresiste.

Rolul opiniei publice se manifestă cu deosebită forţă în dezvoltarea social-politică a lumii contemporane. În contextul epocii marcată de intrarea omenirii în secolul al XXI-lea se poate vorbi, dincolo de o opinie publică naţională, şi de apariţia şi consolidarea unei opinii publice mondiale. Profundele transformări care au avut şi au loc în lume pe plan socio-politic, extinderea fără precedent a valorilor democraţiei, ampla revoluţie ştiinţifică şi tehnică ce se desfăşoară în prezent, cu toate implicaţiile ei asupra progresului umanităţii şi situaţiei sociale a maselor, influenţa tot mai puternică a mijloacelor de comunicare de masă, pe scurt procesele globalizării, au determinat adânci prefaceri la nivelul conştiinţei maselor, al opiniei publice la scară naţională şi internaţională. Opinia publică exprimă mutaţiile şi tendinţele care au loc în conştiinţa popoarelor, poziţia activă a maselor în problemele vitale ale umanităţii.

Mersul istoriei se desfăşoară astăzi în condiţiile creşterii considerabile a activităţii maselor, care exercită o influenţă recunoscută (cei puţin teoretic) în politica mondială. Există astăzi autori care înclină să creadă că rolul opiniei publice în rezolvarea marilor probleme ale omenirii este, în zilele noastre, mai pregnant decât oricând în istorie.

Mai trebuie reţinut că opinia publică se amplifică şi se intensifică, atât în sensul generalizării cât şi în cel al profunzimii, odată cu lărgirea democraţiei. În societăţile democratice îşi afirmă ea rolul de factor de schimbare, opinia publică fiind formă de exprimare şi manifestare a democraţiei; între ele există (sau ar trebui să existe) o unitate de principiu.

În acest context problematic este analizat în literatura de profil şi raportul opiniei publice cu guvernarea. Diverşi autori (Giovanni Sartori, Moris Ginsberg ş.a.) relevă câteva aspecte ale raportului respectiv, între care amintim:

a) Aprobarea sau dezaprobarea publică reprezintă o forţă uriaşă ce poate acţiona ca un control asupra proiectelor celor care exercită puterea în societate. Din acest punct de vedere, valoarea opiniei publice nu constă atât în puterea ei de iniţiere, cât în cea de control.

b) Opinia publică este importantă pentru guvernare prin simplul motiv că „există”, iar nesocotirea (sau sfidarea) ei ar avea consecinţe nedorite. La timpul său, încă Aristotel atenţiona că guvernarea trebuie să se exercite prin consens şi ar fi periculos să excluzi un număr de oameni de la participarea la conducerea statului, pentru că aceasta ar însemna prezenţa constantă a unui element nemulţumit şi ostil. În mod firesc, guvernarea prin opinia publică nu implică însă participarea directă a fiecărui cetăţean la deliberările curente ale guvernului, ci numai un acord sau un consens general cu privire la caracterul legitim al autorităţii conducătoare.

12

c) Guvernarea prin acceptul opiniei publice e justificată şi prin valoarea ei educativă. Publicul poate să înveţe să guverneze numai autoguvernându-se. Acesta a fost şi este argumentul real în favoarea guvernării democratice.

Capitolul IISTRUCTURA OPINIEI PUBLICE ÎN SOCIETATE

2.1. Conceptul de opinie publică

Etimologic, opinia provine din cuvântul latin „opinio, opinari”(= a formula o părere) şi este expresia unei aprecieri subiective faţă de o situaţie problematică. Ea se constituie întotdeauna ca evaluare, apreciere şi valorizare a unui fapt, fenomen, eveniment sau a unei idei din actualitate.

Fiind exprimări într-o problemă controversată opiniile reflectă poziţia individului faţă de problemele în care sunt de făcut alegeri între alternative în vederea unor acţiuni ce ar trebui întreprinse într-un domeniu de interes colectiv.

Opinia poate fi privată (individuală) sau publică. Opinia privată poate fi dobândită fie în procesul formării şi instruirii individului, fie prin efort propriu. Prin intermediul ei, individul se exprimă ca persoană singulară. Ca membru al unui grup, individul se exprimă însă prin opinia publică.

În general, orice opinie răspunde unei probleme sociale şi este ea însăşi un răspuns social, principala funcţie a opinării fiind de natură socială. Situaţia este un efect al faptului că dacă vrem să înţelegem un individ şi să prevedem, într-o oarecare măsură, reacţiile sale, trebuie să-l considerăm membru al corpului social, făcând parte din unul sau mai multe grupuri. Şi a avea o opinie într-o problemă în scopul soluţionării ei înseamnă a presupune că reacţia opiniei respective este aşteptată de grup şi că ea va fi recunoscută. Apoi, o opinie poate fi numită publică nu numai pentru că este răspândită într-un public divers, ci şi pentru că se referă la chestiuni publice.

Definită uneori într-o formă sintetică, alteori mai amplu, noţiunea de opinie publică continuă să fie discutată şi discutabilă din perspective diferite. Se remarcă, în acest context, câteva tipuri de definiţii date opiniei publice:

a) cea mai comună definiţie este cea de fenomen constituit prin unirea opiniilor individuale şi serveşte pentru utilizarea sondajelor în depistarea şi descrierea opiniei publice;

b) opinia publică este o reflectare a ceea ce crede majoritatea, fiind grefată pe normele, valorile şi credinţele sociale la care aderă majoritatea cetăţenilor;

c) opinia publică este o receptare a realităţii rezultată din confruntarea grupurilor de interese. Opinia publică nu ar fi expresia a ceea ce cred indivizii, ci o oglindire a modului în care părerile lor sunt cultivate, cristalizate şi, eventual, comunicate de către grupurile de interese. Mai exact, opinia publică s-ar constitui ca rezultat al dezbaterilor publice la care participă grupuri cu interese divergente.

13

O consecinţă a acestei definiţii este ineficacitatea folosirii sondajelor de opinie, care sunt considerate instrumente artificiale pentru constatarea şi descrierea opiniei publice. Artificialitatea respectivă ar deriva din faptul că se pleacă de la premisa falsă că opiniile tuturor indivizilor chestionaţi sunt la fel de importante. În realitate, nu toţi cetăţenii sunt egali: unii sunt mai influenţi în cercul lor social, susţin anumite cauze, ceea ce demonstrează că opiniile individuale nu au contribuţii egale în formarea opiniei publice;

d) opinia publică este opinia unei elite (a liderilor, a politicienilor, a jurnaliştilor, a persoanelor ce se ocupă cu sondarea opiniilor ş.a.). Şi această abordare este foarte răspândită şi e motivată de imposibilitatea ca cetăţenii de rând să fie informaţi asupra problemelor politice, fapt pentru care aceştia nu ar avea opinii inteligente şi consistente asupra problemelor în cauză;

e) opinia publică este o ficţiune fabricată prin sondaje distorsionate, printr-o retorică emfatică etc. Sunt aduse aici şi argumente din domeniul psihologiei lingvistice, afirmându-se că cetăţenii concep politicul în cu totul alte cuvinte decât politicienii sau exploratorii opiniilor.

Variatele definiţii acordate opiniei publice confirmă că aceasta este un sistem de fenomene cu o structură complicată, integrat (ca parte componentă) în totalitatea socială (în reţeaua relaţiilor sociale). În cele din urmă, aporturile sociale macrostructurale sunt cele care determină atât configuraţia lăuntrică, cât şi mecanismele de funcţionare a opiniei publice.

În mod firesc, opinia publică nu poate să nu fie însoţită de o anumită doză de subiectivitate, ceea ce face ca opinia – spre deosebire de ştiinţă – să fie o receptare sau o respingere, în mare măsură necritică, a realităţii.

Acest fapt a fost remarcat încă din Antichitate. Grecii de exemplu, au opus opinia (doxa) ştiinţei (episteme), iar filosofia romană i-a conferit opiniei un sens peiorativ. În Republica, Platon afirma că opinia constă în cunoştinţe acceptate fără a mai fi validate prin analiza raţională şi că se stabileşte pe un fond afectiv, în timp ce ştiinţa este domeniul cunoaşterii verificabile raţional şi adecvată la obiect; în acest context, opinia este plasată în potenţialul acţional, iar ştiinţa în sfera intelectului. „Opinia – scrie Platon – se referă la ceea ce devine; intelectul, la ceea ce este”

Distincţia dintre ştiinţă şi opinie o întâlnim şi la Aristotel care nota – în Analitica secundă – că ştiinţa recurge la propoziţii necesare (necesarul nu poate fi decât aşa cum este), iar opinia constă într-o premisă nemijlocită dar fără necesitate, ea cuprinzând tendinţe şi potenţialităţi care doar aproximează schimbările şi angajează opţiunile valorilor individului.

Comentând aceste aspecte, diverşi autori români de prestigiu (Mircea Florian, Nicolae Bellu ş.a.) constată că opinia se raportează la realitate ca la ceva ce este posibil să fie altfel, că implică starea de incertitudine, putând fi adevărată sau falsă. Împletirea, în proporţii diferite, a adevărului şi falsului în structura opiniei nu anulează însă influenţa constantă a acesteia asupra dimensiunii practice a activităţilor umane.

În psihologia socială opiniile sunt definite ca expresii verbale ale atitudinilor sociale; acestea sunt fenomene psihosociale prin care individul se raportează la realitate în funcţie de normele şi valorile grupului social căruia îi aparţine sau ale grupurilor cu care intră în contact. Din punctul de vedere al psihologiei sociale, faza formării şi transmiterii (difuzării) opiniilor este constituirea relaţiilor interindividuale şi a relaţiilor intra şi intergrupale.

14

2.2. Opinie publică, opinie de masă, opinie de grup

O condiţie necesară în determinarea şi definirea opiniei publice este delimitarea sa de alte noţiuni apropiate şi înrudite în ceea ce priveşte esenţa lor.

Opinia de masă, de exemplu, este o categorie diferită de cea de opinie publică atât în conţinut, cât şi în extensiune. Ea include opinia tuturor oamenilor, fără a ţine cont de diferenţele calitative dintre populaţia competentă (alcătuită din acele grupuri şi categorii de oameni ale căror interese sunt legate de evenimentul generator de opinie publică), publicul efectiv (format din acea parte a populaţiei care şi-a format o părere despre evenimentul respectiv şi îşi manifestă în mod public această părere) şi alte categorii de populaţie.

Totuşi, ca urmare a condiţiilor social-istorice în continuă schimbare, trebuie să se ţină seama de două situaţii reale:

a) în condiţii speciale (îndeosebi în contextul revoluţiilor sociale), se poate întâmpla ca întreaga populaţie să se ridice la nivelul publicului efectiv. Apariţia unei astfel de situaţii depinde nu numai de gradul de interes public al evenimentului, ci şi de nivelul cultural al populaţiei, de evoluţia sau involuţia democratizării.

b) în anumite condiţii sociale, când se suspendă instituţiile democratice, publicul efectiv poate să dispară. În asemenea cazuri, populaţia competentă există dar, ca urmare a structurii organizaţionale (instituţionale) antidemocratice, aceasta nu se manifestă.

Rezultă că delimitarea opiniei publice de opinia de masă este menită să evidenţieze deosebirea calitativă dintre publicul efectiv, populaţia competentă şi alte categorii de populaţie.

Opinia publică nu trebuie identificată nici cu opinia de grup. Spre deosebire de aceasta, opinia publică nu numai că nu exclude consensul, dar chiar îl implică. Este adevărat că procesul de formare a opiniei publice nu exclude confruntarea de păreri şi de atitudini individuale în diferite probleme. Până la formarea unui punct de vedere comun, pot avea loc serioase discuţii, dispute între opinii individuale sau între curente de opinii care cuprind unele colectivităţi mai mari sau mai mici, dar ele încă nu constituie opinie publică. Mecanismul de formare a opiniei publice în cadrul unui grup social implică polaritatea opiniilor individuale faţă de un eveniment-stimul, opinii ce sunt, în mare parte, produsul culturii sau subculturii grupului respectiv.

Utilizarea nediferenţiată a celor două concepte ar putea conduce la „extinderea” noţiunii de opinie publică, inclusiv la nivelul microgrupurilor bazate pe relaţii de tipul faţă-în-faţă, la identificarea ei cu fenomenele comunicaţiilor în grup. În mod firesc, relaţiile directe ce se stabilesc între indivizi în astfel de grupuri au rol determinant în formarea şi modelarea opiniei de grup (a fenomenelor de microcomunicaţii din cadrul grupurilor mici). Dar, deşi relaţiile şi fenomenele respective sunt parte integrantă a mecanismului de formare a opiniei publice, acesta semnifică totuşi şi forme structurale diferite şi se exprimă prin alte mecanisme de funcţionare. În formarea opiniei publice şi în difuzarea ei, un rol intermediar îl joacă şi

15

relaţiile directe (face to face) şi comunicaţiile interne de grup, dar intervin şi alţi factori macrosociali.

Nu putem ocoli în acest context analiza pe care o realizează excelent, Gustave Le Bon în Psihologia mulţimilor (Editura ANTET XX PRESS, Bucureşti, 1998). Le bon consideră că mulţimile pot acţiona uneori ca un singur întreg, ca şi cum acea mulţime de oameni ar avea un singur suflet colectiv. O astfel de mulţime de oameni „formează un singur corp şi este supusă legii unităţii mintale a maselor” (Gustave Le Bon, op. cit., pag. 9). În acest caz, mii de indivizi sau chiar şi mai mulţi, separaţi între ei în condiţii normale sub inflenţa unor factori comuni cum ar fi: anumite evenimente comune sau emoţii puternice, pot acţiona ca şi cum ar fi o singură fiinţă dincolo de individualităţile personalităţilor acestora. Putem aminti aici, cazul Germaniei anilor 1933-1945, atunci când discursurile sau apariţiile publice ale lui Adolf Hitler „îi unea” pe germani într-un singur organism supraindividualizant. Dacă avem în vedere această situaţie importantă din istoria secolului XX, atunci trebuie să luăm în considerare conceptele de: „contagiune mintală” şi cel de „putere de sugestie” despre care vorbeşte Le Bon în lucrarea mai sus menţionată. Interesant este faptul că Le Bon însuşi face referire la psihologia abisală teoretizată de C.G.Jung privitoare la inconştientul colectiv şi la elementele constituţiei acestui inconştient colectiv si anume la arhetipuri. Jung oferă un model de explicare în studiul său Wotan. Wotan este denumirea în germana veche pentru zeul suprem din mitologia nordică Odin. Jung va prelua acest aspect cultural pentru a teoretiza aşa-numitul arhetip regional al germanilor. Arhetipurile, prin definiţie sunt dialectice sau conţin dubletul opozitiv: negativ-pozitiv sau bine-rău. În aceste condiţii, arhetipul regional al germanilor poate determina doua orizonturi de comportamente: unul calificat ca fiind bun şi exemplificat de demersul lui Goethe din Faust (se ştie că poetul german a început faimosul poem atunci când avea 19 ani şi l-a terminat cu câteva luni inainte de moarte şi în care Goethe îşi face terapie sufletească prin sublimarea în produse culturale), iar cel de-al doilea este calificat ca fiind rău şi este determinat de ceea ce au făcut „mulţimile” de soldaţi germani fie pe front fie în lagărele de concentrare.(a se vedea Vasile Dem Zamfirescu, Filosofia inconştientului,vol II, pag. 45-97). C.G. Jung continuă demersul înfăptuit de către maestrul său, Sigmund Freud, demers privitor la analitica inconştientului omenesc. Inconştientul este o instanţă psihică fundamentală care ne determină în mare măsură comportamentul aşa cum credea Freud însuşi. Una din puţinele modalităţi ‚benefice” de a scăpa de presiunea materialului refulat în inconştient este actul de sublimare prin produse culturale, aşa cum, bunăoară, au procedat un Leonardo da Vinci, un Michelangelo sau un Dostoievski.

16

2.3. Aspecte problematice ale opiniei publice1

Cercetarea sociologică a dinamicii opiniei publice relevă o multitudine de atitudini şi comportamente mai mult sau mai puţin raţionale, unele dintre ele fiind expresia unor prejudecăţi, stereotipuri, rumori sau zvonuri. Studiile dedicate analizei sociologice a opiniei publice constată că nu poate fi neglijat raportul acesteia cu fenomenele respective.

În mod curent, prejudecata este o opinie preconcepută sau o atitudine părtinitoare împotriva sau în favoarea unei persoane, a unui lucru sau a unei acţiuni. Ea se caracterizează prin stereotipuri care reprezintă un fel de tipare mentale limitate şi fixe, rezistente la schimbare şi la apariţia noului. Abordarea sociologică a conceptului porneşte de la considerentul că prejudecata încalcă anumite reguli sociale, între care dreptatea, raţionalitatea sau toleranţa, generând şi cultivând gândirea stereotipă şi marcată de factori afectivi şi emoţionali.

Prejudecata poate fi definită ca orice afirmaţie sau generalizare neverificată şi neverificabilă cu privire la relaţiile umane, la manifestările de comportament ale indivizilor, la calităţile personale sau de grup ale oamenilor.

Prin urmare, prejudecăţile pot caracteriza atât indivizii, cât şi grupurile. Ca afirmaţii necontrolate, prejudecăţile pătrund cu uşurinţă în mentalitatea oamenilor cu deosebire acolo unde nu funcţionează raţiunea şi exigenţa necesară pentru cunoaşterea ştiinţifică şi verificarea adevărului. Diminuând sau chiar anihilând spiritul critic al indivizilor, prejudecăţile au tendinţa să crească în condiţiile în care indivizii sunt lipsiţi de informare corectă, de educaţie şi instruire în spiritul valorilor autentice.

Din perspectivă filosofică, există o veritabilă tradiţie de a elimina prejudecăţile, sau judecăţile gata fabricate, nereflectate şi neexaminate critic. De regulă, opinia publică este cea mai vulnerabilă în faţă acestor prejudecăţi, filosofii fiind mai mult nişte singuratici în căutarea adevărului. Antichitatea greacă este un bun exemplu al acestei situaţii. Parmenide din Elea este gânditorul care separa tranşant „calea lui a fi” – unica cale ce conduce spre adevărul autentic – de calea „muritorilor cu două capete” care confundă fiinţa cu nefiinţa, amestecându-le în discurs fără niciun temei. Socrate este gânditorul care sistematic, prin discuţii libere îi provoca pe atenieni să-şi examineze propria lor cunoaştere. În cele mai multe cazuri, partenerii de discuţie ai lui socrate trebuiau să recunoască nu fără ruşine, chiar furie, uneori, faptul că, ceea ce pretindeau ei a fi cunoaşterea unor noţiuni generale cum ar fi: binele, adevărul, dreptatea, frumuseţea, curajul etc. nu reprezintă nici pe departe o cunoaştere sigură, imună la critica nimicitoare a lui Socrate. Platon construieşte un întreg scenariu în celebrul mit al peşterii din dialogul Republica, tocmai pentru a separa, a diferenţia clar cele două orizonturi de cunoaştere: lumea amăgitoarea, sensibilă, uşor de cunoscut prin simţuri, accesibilă întregii opinii publice şi lumea inteligibilă, greu de cunoscut, accesibilă numai celor cu virtuţile filosofilor.

Pe plan social general, prejudecăţile apar şi se manifestă, de cele mai multe ori, în legătură cu unele minorităţi naţionale, religioase etc. ale căror particularităţi şi comportamente

1 A se vedea şi: Aurelian Bondrea, Sociologia opiniei publice şi a mass-media, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003, pp. 74-81.

17

sunt insuficient cunoscute şi interpretate defectuos de ceilalţi membri ai colectivităţii. De altfel se constată că extremismul politic şi terorismul îşi au punctul de plecare în prejudecăţi.

La rândul lor, stereotipurile reprezintă imagini simplificatoare, fixe şi exterioare oricărei judecăţi profunde şi obiective asupra unor persoane, grupuri, sau procese sociale. Ele sunt imagini şablonizate, preconcepute, în sensul că nu se bazează pe observarea directă a fenomenelor, ci pe moduri de gândire apriorice, deseori arbitrare şi fără legătură cu indivizii sau grupurile evaluate. Spre deosebire de prejudecăţi, stereotipurile se detaşează de factorii emoţionali, menţinându-se la nivelul unor generalizări în sfera cognitivă a subiectului, dar insuficient fondate.

Stereotipurile sunt favorizate de fenomenul de inerţie ce caracterizează, adeseori, percepţia socială a indivizilor. Adoptând stereotipuri şi acţionând stereotip, aceştia subestimează caracteristicile reale ale faptelor psihosociale, ale grupurilor sau ale altor persoane, orientându-şi necorespunzător comportamentul în grup şi generalizând adesea manifestările altora după aspecte particulare şi nesemnificative, fapt pentru care ajung la imagini simplificatoare. Un rol important în constituirea, difuzarea şi păstrarea stereotipurilor îl are şi mass-media.

Studii şi cercetări sociologice efectuate au arătat că stereotipurile pot dirija comportamentele colective ale indivizilor, înlocuind imaginea elaborată pe baza unei cunoaşteri veridice a realităţii cu imagini şablonizate şi clişee arbitrare ce pot constitui o sursă de conflicte sociale şi o frână în procesul dezvoltării sociale. Ele reprezintă o forţă socială în măsura în care influenţează deciziile oamenilor şi au impact semnificativ atât asupra opiniei publice, cât şi asupra măsurării ei.

Deşi termenul în sine are o semnificaţie negativă, stereotipurile sunt complexe din punct de vedere cognitiv, conţinând atât elemente negative, cât şi pozitive. Diverşi autori (Walter Lippman de exemplu) susţin că oamenii nu au nici timpul, nici ocazia să dobândească direct cunoştinţe despre toată lumea, aşa încât construiesc categorii pe baza unei caracteristici evidente şi întregesc imaginea cu elemente stereotipe pe care le au în limbajul lor cultural. Cu alte cuvinte, stereotipurile ar fi necesare pentru a face generalizări despre alţii, având atât o funcţie de economie (= pentru a nu mai reflecta la fiecare situaţie individul apelează la stereotipuri), cât şi o funcţie de justificare (= negrii sau arabii sunt consideraţi murdari, leneşi, hoţi sau terorişti, pentru că, prin opoziţie, cei ce apreciază se consideră curaţi, harnici, şi cinstiţi).

Comparativ cu opinia, care implică „o personalitate colectivă cel puţin virtuală”, rumoarea, definită ca „zgomot surd de voci”, este impersonală şi anonimă, caracterizându-se prin ambiguitate Schimbătoare şi inconsistentă la început, rumoarea tinde să se cristalizeze în opinie, dacă starea colectivă a acesteia o favorizează.

Ca fenomen socio-uman, rumoarea are două funcţii: să explice (funcţia raţională) şi să elibereze tensiuni emoţionale (funcţia afectivă). Studiile empirice au arătat că informaţiile difuzate prin intermediul rumorilor se deformează, reducându-se la elemente simple la care se adaugă explicaţii şi se adaptează detalii secundare. Totul se reduce la structură cogn-afectivă conformă intereselor şi experienţei individului.

Zvonul, definit ca ştire (noutate) ambiguă şi neverificată despre un eveniment, apare şi se difuzează mai mult sau mai puţin în funcţie de:

18

a) contextele sociale (=credibilitatea instituţiilor sociale,sistemul de organizare şi circulaţie a informaţiei oficiale, tipurile raporturilor de putere etc.);

b) caracteristicile de personalitate a le indivizilor; c) nevoile şi aşteptările psiho-sociale ale indivizilor şi grupurilor. Literatura de profil relevă următoarele caracteristici ale zvonului: a) se transmite oral, într-o colectivitate socială, prin canalele relaţiilor interpersonale; b) apare ca o informaţie prezentată drept adevărată fără a exista posibilitatea să i se

verifice certitudinea; c) este o informaţie ce suferă în aşa măsură (sau fără măsură) deformări în cursul

procesului de transmitere, încât nu poate constitui nici un fel de bază valabilă pentru a determina convingerile sau comportamentele noastre.

De asemenea, studiile consacrate originii şi mecanismului social al zvonurilor relevă că circulaţia acestora se bazează pe trei condiţii esenţiale: a) credibilitatea; b) aparenţa de adevăr şi c) dezirabilitatea conţinutului informaţiei. Iar indivizii care propagă zvonuri se recrutează dintre cei ce au dificultăţi în recepţionarea şi interpretarea raţională şi obiectivă a informaţiilor, fapt pentru care le restructurează şi le adaptează capacităţii lor intelective şi intereselor proprii.

Propagarea şi circulaţia zvonurilor sunt funcţie şi de forma, cantitatea, calitatea şi credibilitatea informaţiei oficiale. Cu cât aceasta din urmă este mai săracă, incompletă sau puţin credibilă, cu atât sporeşte, se amplifică şi se intensifică propagarea şi circulaţia zvonurilor. Dimensiunile respective se reduc în condiţiile în care există posibilitatea verificării rapide a veridicităţii unei ştiri sau informaţii

Zvonul poate fi articulat cu analitica existenţialist-fenomenologică heideggeriană privitoare la existenţa omului în primă instanţă, la nivelul banalului cotidian. Prin faptul că suntem laolaltă cu ceilalţi oameni, cel mai adesea comportamentul nostru este neautentic. Ne comportăm cum „se” comportă, vorbim, cum „se” vorbeşte, gândim cum „se” gândeşte etc. Curiozitatea, ambiguitatea şi flecăreala reprezintă cele mai bune instrumente prin care zvonurile se pot propaga si pot deveni adevărate curente de opinie generală. Spre exemplu, în cea mai sugestivă manieră existenţialistă heideggeriană, putem să facem următorul exerciţiu imaginativ: doi prieteni se întâlnesc şi discută desprea un al treilea prieten comun. „L-ai vazut pe Costel?” Celălalt răspune: „Nu, dar mi se pare, sau am auzit că era în cutare loc.” Din acest moment convorbirea alunecă direct spre prăpastia, curiozităţii, ambiguităţii şi a flecărelii despre care vorbeşte Heidegger în Fiinţă şi timp. „Ce făcea, dragă, Costel, în acel loc?” „Nu ştiu, dar am auzit, sau se zice că are următoarele probleme”. Nicio informaţie nu este verificată, toată această discuţie se aşterne pe terenul mlăştinos şi nesigur al impersonalului „se”. Toată această situaţie este una reprezentativă pentru comportamentul nostru în majoritatea existentei cotidiene, de zi cu zi. Prin opoziţie cu această situaţie, fiecare dintre noi ar trebui să conştientizăm faptul că existenţa noastra este unică şi irepetabilă, că ne îndreptăm ireversibil către propria noastră moarte şi că trebuie să conştientizăm faptul că existenţa noastră are un proiect, un rost sau o rostuire cum o gândea Constantin Noica.

Vă mai amintiţi zvonurile revoluţiei: Apa este otrăvită, 60 000 de victime, sunt răpiţi copiii şi atâtea altele? Cum de au apărut? De ce au circulat? Ce efecte individuale şi colective au avut?

19

Zvonul despre otrăvirea apei a circulat intens în Bucureşti şi în alte oraşe ale ţării chiar a doua zi după fuga perechii dictatoriale. „Am primit un telefon de la un bun prieten care mă avertiza să nu consumăm apă din reţeaua publică, întrucât aceasta este otrăvită. Îmi aduc perfect aminte: era 23 decembrie, seara târziu, către ora 22,30. Imediat le-am spus copiilor şi soţiei ce-am aflat. Apoi m-am pus pe telefoane. Mi-am anunţat cele două surori şi prietenii. Ştiau şi ei că apa este otrăvită.” Zvonul despre otrăvirea apei de către terorişti s-a răspândit rapid şi a creat panică. „În faţa blocului în care locuiesc, cineva în noapte a început să strige: apa este otrăvită! Era înfiorător. După ce văzusem la televizor că asupra populaţiei adunate în faţa fostului CC al PCR se trage, că sunt morţi şi răniţi, că Biblioteca Centrală Universitară s-a mistuit în flăcări, n-am mai avut nici o îndoială că teroriştii acţionează fără scrupule. N-am mai pus la îndoială ştirea despre otrăvirea apei.”

În dimineaţa zilei următoare oamenii alergau îngrijoraţi după apă minerală. Alimentarele au fost luate cu asalt. La radio şi TV a început difuzarea comunicatelor din partea Consiliului Naţional al Apelor. Presa scrisă a reacţionat cu „ştiri de ultimă oră”: „În seara zilei de 23 spre 24 decembrie, o diversiune pusă la cale de elemente iresponsabile a alertat atât populaţia Capitalei, cât şi pe cea din numeroase alte oraşe din ţară, spunând că apa a fost infectată. Mesajul a ajuns şi la Consiliul Naţional al Apelor, care a dispus probe de laborator suplimentare, de urgenţă. Neadevărul a fost comunicat imediat în toate oraşele. Calitatea apei nu a suferit până acum”. În continuare, „România Liberă” din 25 decembrie 1989 informa: „Echipe specializate supraveghează zi şi noapte calitatea apei, analizând din oră în oră probele ce se aduc din bazinele de alimentare ale tuturor oraşelor şi localităţilor ţării. Se efectuează analize de laborator chimice, bacteriologice, biologice, radioactive, care dau calificativul apei ce ajunge în locuinţele oamenilor”. În acelaşi număr al cotidianului „tuturor forţelor patriotice şi democratice din România” – se mai precizează: „Am mai aflat în acelaşi timp că barajele, precum şi bazinele de alimentare cu apă sunt apărate de militari ai forţelor armate, precum şi de lucrători ai Consiliului Naţional al Apelor” (România liberă, 14037, 2). În România liberă (14039, 3) la 27 decembrie şi în Adevărul, la 29 decembrie 1989, se comunica de la amintitul Consiliu: „În toate judeţele ţării şi în municipiul Bucureşti calitatea apei este corespunzătoare”.

Cum a fost combătut acest zvon? S-au difuzat rapid ştiri de la Consiliul Naţional al Apelor – instituţie ministerială din subordinea Guvernului. S-au dat asigurări că toate bazinele de alimentare cu apă sunt supravegheate zi şi noapte, făcându-se analize din oră în oră, că aceste bazine, ca şi barajele sunt apărate de militari ai forţelor armate şi de lucrători ai Consiliului Naţional al Apelor.

A fost eficientă acţiunea de dezamorsare a zvonului? Înclinăm să dăm un răspuns negativ. Mai întâi, pentru că nu s-a oferit o informaţie oficială, un comunicat al Consiliului Naţional al Apelor, pentru că în „ştirile de ultimă oră” nu era exclusă posibilitatea otrăvirii apei: „Calitatea apei nu a suferit până acum”, „barajele, precum şi bazinele de alimentare cu apă sunt apărate…”.

Viaţa zvonului ar fi fost curmată mai rapid dacă Ministerul Sănătăţii ar fi comunicat că nu s-au înregistrat nici un caz de otrăvire datorat consumului de apă, dacă s-ar fi publicat comunicate oficiale din partea Consiliului Naţional al Apelor şi dacă nu s-ar fi exagerat,

20

pretinzându-se că din oră în oră se face analiza chimică, bacteriologică şi radioactivă din bazinele de alimentare ale tuturor oraşelor şi localităţilor ţării. În bulversarea de după 22 decembrie 1989 o astfel de supraveghere ar fi fost imposibilă şi oamenii, intuind exagerarea, au pus la îndoială veridicitatea informaţiilor difuzate în presă. În plus, o acţiune criminală de otrăvire a apei se putea realiza introducându-se substanţe nocive în reţeaua de alimentare cu apă, dincolo de staţiile de filtrare ale bazinelor supravegheate. Din fericire, aşa ceva nu s-a întâmplat, dar zvonul a circulat şi nimeni în acele momente nu a calificat drept neadevărate informaţiile transmise de la gură la ureche, direct, sau prin mass-media. Nimeni nu a atras atenţia că zvonul despre otrăvirea apei face parte de mult timp din arsenalul războiului psihologic.

Willi Münzenberg, analizând utilizarea zvonului despre otrăvirea apei, arăta că în 1914, la începutul primului război mondial, biroul telegrafic german a anunţat: „Astăzi, un doctor francez, cu ajutorul a doi ofiţeri francezi, a încercat să otrăvească apa unei fântâni din Metz cu bacili de ciumă şi holeră. Criminalii au fost arestaţi şi împuşcaţi”. Mai târziu, ştirea a fost dezminţită, dar pentru moment ea a făcut să crească ura populaţiei germane împotriva „laşilor otrăvitori francezi”. Minciuna din 1914 reapare ca armă a propagandei hitleriste. La 1 martie 1933, Völkischer Beobachter difuzează următoarea ştire: „În scrierile comuniste găsite este vorba chiar de folosirea otrăvii în mâncăruri şi fântâni”. Regimul naţional-socialist adoptă o „lege de necesitate” prevăzând pedeapsa cu moartea pentru diferite delicte, printre care şi „otrăvirea”. Nici înainte, nici după promulgarea acestei legi nu s-a identificat vreun caz de otrăvire ca act terorist. Totuşi, propaganda lui Goebbels continuă până la 5 martie 1933 difuzarea minciunilor despre adversarii politici care acţionează prin otrăviri. Minciuna i-a ajutat lui Hitler. Oamenii, înspăimântaţi de nelegiuirile „comise” de opozanţii antifascişti, l-au votat. Cei trei care au încercat otrăvirea „fântânii din Metz”, în 1914, „criminalii care foloseau otrava” în 1933, „teroriştii care au otrăvit apa în România” în 1989, ca şi cei care au „infectat fântânile din Basarabia” în 1992 (cum s-a relatat într-un reportaj din emisiunea „Mesager” la sfârşitul lunii iulie 1992) nu au existat în realitate, ci numai în zvonurile care au circulat. Minciunile au fost lansate cu scopul precis de a spori ura, de a înspăimânta sau de a câştiga noi adepţi? Greu de spus. Menţionăm doar că profesorul Aubin Heyndricke, la 29 decembrie 1989, afirma că la Sibiu securitatea ar fi otrăvit apa. „Nimeni n-a putut confirma acest lucru şi nici o urmă de otravă n-a fost descoperită” (Mommerency, 1992, 70). Fapt este că ştiri mincinoase de acest fel au circulat, au fost reluate de mass-media, au fost transmise cu rapiditate în ţară şi peste hotare. Şi aceasta este important pentru existenţa unui zvon.

Zvonurile despre otrăvirea apei relevă câteva caracteristici: au circulat în situaţii sociale tensionate (război, luptă pentru putere, revoluţie); au fost lansate, susţinute sau dezminţite de mass-media (presa scrisă, radio şi TV); au demascat cu precizie vinovaţii (inamicii de război, adversarii politici, teroriştii, separatiştii); au avut consecinţe favorabile anumitor forţe ostile intereselor populaţiei (învrăjbiri, destabilizare, teroare). Zvonurile despre otrăvirea apei intră în categoria acelora cu viaţă scurtă. Ele au o mare încărcătură emoţională, se propagă rapid şi reapar - aşa cum am văzut – în diferite locuri, la mare distanţă în timp şi spaţiu.

Zvonul despre genocidul din România. Dacă în cursul evenimentelor din decembrie 1989 ar fi fost ucis un singur om, aceasta tot crimă se numea. Un regim care proclama omul ca valoare supremă, curmând vieţi omeneşti, nu putea să nu se demaşte ca antiuman. De aici

21

pornim când încercăm să analizăm zvonurile despre genocidul din România ca ştiri false, lansate de mass-media din ţară şi străinătate.

La 25 decembrie 1989, Tribunalul Militar Extraordinar i-a condamnat la moarte şi confiscarea averii pe Nicolae Ceauşescu şi pe Elena Ceauşescu pentru următoarele capete de acuzare:

1. Genocid – peste 60 000 de victime.2. Subminarea puterii de stat prin organizarea de acţiuni armate împotriva poporului şi a

puterii de stat.3. Infracţiunea de distrugere a bunurilor obşteşti, prin distrugerea şi avarierea unor

clădiri, explozii în oraşe etc.4. Subminarea economiei naţionale.5. Încercarea de a fugi din ţară pe baza unor fonduri de peste un miliard de dolari,

depuse la băncile străine.Comunicatul se încheie cu precizarea că sentinţa a rămas definitivă şi a fost executată.Aşa a fost lansat zvonul despre „genocid”. A pornit de la o sursă oficială, cu

credibilitate redusă. Mijloacele de comunicare în masă din ţară şi străinătate, reluând comunicatul, au contribuit la răspândirea informaţiei şocante. România liberă din 27 decembrie 1989 titra: „Tiranul şi-a primit pedeapsa meritată. Un călău care are pe conştiinţă 60 000 de victime”(14039, 4). O zi mai târziu, în acelaşi ziar, la rubrica Exerciţiul libertăţii citim: „Cu 60 000 de vieţi am plătit…”(România liberă, 14040, 1). Mai departe a intervenit puterea de înţelegere a fiecăruia. Echilibrul emoţional a fost frânt. „Am făcut parte dintr-un partid criminal! Am fost manipulaţi de doi călăi sângeroşi” – spuneau unii. „Nu se poate! Minciuni!” – replicau alţii. Mulţi aşteptau verificarea informaţiei. Dar aceasta nu s-a realizat decât târziu, în august 1990, când Adevărul publică un tabel statistic cuprinzând împărţirea pe categorii de sex, vârstă şi situaţie socio-profesională a celor ce au murit în cursul evenimentelor din decembrie 1989 – ianuarie 1990: 1 030 de morţi. Cifra victimelor fusese deci majorată de peste 60 de ori (dat fiind faptul că statistica ultimă cuprinde persoanele ucise în decembrie şi ianuarie, nu până la 25 decembrie). Între timp, zvonurile au continuat să circule, întreţinute şi de declaraţiile oficiale contradictorii. La 8 ianuarie, preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu, declara într-un interviu acordat ziarului german Die Welt: „60 000 de morţi, răniţi şi dispăruţi”. În aceeaşi zi, Silviu Brucan, membru marcant în acelaşi Consiliu, admiţând că numărul morţilor nu depăşea 10 000, preciza că 60 000 reprezenta numărul „tuturor victimelor pe care le făcuse Ceauşescu când era la putere” (Mommerency, 1992, 67). În timp ce astfel de informaţii erau difuzate de mass-media din ţară şi don străinătate, oficialităţile luau în considerare alte cifre: secretarul de stat cu acţiuni umanitare în guvernul francez, Bernard Kouchner, după o vizită în România, la 27 decembrie 1989, estima la 766 numărul morţilor. Michel Tibon-Cornillon, conferenţiar la Facultatea de Înalte Studii de Ştiinţe Sociale, aprecia, pe baza unei anchete făcute în România, pe 25-26 decembrie 1989, cu medicii responsabili de spitale: „Cifra de 1 000 de morţi este o estimare corectă a numărului total de victime”(Mommerency, 1992, 63). Ziarul Le Monde a publicat această estimare în ediţia sa din 5 ianuarie 1990. O cifră apropiată – 1 033 de morţi (din care 270 militari) a fost menţionată la 27 februarie în ziarul Libération.

22

Zvonurile despre zecile de mii de victime, eroi ai revoluţiei, au înfiorat populaţia României. Abia la 10 august 1990, ziarul Adevărul inserează în editorialul Pietate, dar şi exactitate un tabel statistic „al celor ce au murit în cursul evenimentelor din decembrie-ianuarie” (Păduraru, 1990,1). Cititorii din România află cu o întârziere de o jumătate de an ceea ce în străinătate se ştia: 1 030 de victime în toată ţara. Au fost ucişi 958 de bărbaţi şi 72 de femei. Fostul ministru al sănătăţii, dr. Ciobanu, declara la 25 decembrie 1989 unui reporter al publicaţiei La Nouvelle Gazette că „la Bucureşti nu sunt mai mult de 500 de persoane ucise şi că în toată ţara pot fi maximum câteva mii” (Mommerency, 1992, 67). Zvonul despre genocidul din România a fost lansat şi întreţinut de mass-media. Minciuna continuu ajustată a constituit sâmburele zvonului.S-a verificat încă o dată că o minciună, cu cât este mai mare, cu atât este crezută mai mult.După cinci ani de la Revoluţie, o comisie parlamentară încă mai analizează evenimentele din decembrie 1989. Totuşi, la 10 decembrie 1992, procurorul general al României a comunicat presei stadiul rezolvării dosarelor juridice ale Revoluţiei (Libertatea, 893, 2). Tabel. Victimele evenimentelor din decembrie ’89

Persoane decedate

– până la 22 decembrie– după 22 decembrie

1 104

160944

Persoane rănite

– până la 22 decembrie– după 22 decembrie

3 321

1 1072 214

Decedaţi la Timişoara

– până la 22 decembrie– după 22 decembrie

93

7320

Răniţi la Timişoara

– până la 22 decembrie– după 22 decembrie

373

29677

Decedaţi la Bucureşti– până la 22 decembrie– după 22 decembrie

56449

515

Răniţi la Bucureşti

– până la 22 decembrie– după 22 decembrie

1 761

5991 162

Zvonul despre răpirea copiilor circula cu insistenţă în primele luni ale anului 1990. Se spunea cu groază că teroriştii îi sechestrează pe minori pentru a cere în schimbul lor eliberarea „prinţişorului”. Cum se explică acest zvon? Care este adevărul?

23

Zvonurile cu privire la copii au un caracter recurent, apar periodic şi, adesea, generează izbucniri de mânie colectivă. Aşa s-a întâmplat în Franţa, de exemplu, la Lyon, în 1768, când mulţimea a dat crezare zvonului că sunt răpiţi copii pentru a li se tăia un braţ, ca să rămână ciungi. Jean Delumeau explica psihologic zvonul şi accesul de mânie prin credulitatea maselor, care îşi închipuiau acum două secole că ar fi fost posibilă o astfel de intervenţie chirurgicală. În plus, aşa cum menţionează strălucitul istoric de la Collège de France, zvonul a fost întreţinut de atitudinea faţă de cei incriminaţi (Delumeau, 1986, 291). Astfel de zvonuri au circulat în Franţa cu o anumită periodicitate: erau acuzaţi când ţiganii şi oamenii săraci, când călugării şi poliţia. Ele se brodau – explică autorul citat – pe două elemente: frică şi gândirea magică. Frica, emoţie absolut firească, ne face uneori să vedem primejdia mai mare decât este ea în realitate. Anxietatea patologică conduce la reacţii dezadaptative şi se fondează pe situaţii şi elemente periculoase inexistente. Pe de altă parte, mentalitatea magică, în baza principiului similarităţii14, întărea credinţa absurdă a vindecătorilor prin transfer de sănătate, acceptându-se povestea cunoscută încă din timpul împăratului roman Constantin cel Mare (306-337 e.n.), potrivit căreia lepra s-ar tămădui prin îmbăierea în sânge omenesc.

La explicaţiile sugerate de Jean Delumeau s-ar mai putea adăuga următorul element: comportamentul parental de ocrotire, programat ereditar. Aşa cum au demonstrat studiile de etologie umană, în mod instinctiv imaginea „puiului de om”, cu capul mult prea mare în raport cu corpul, cu fruntea puternic bombată, cu faţa numai ochi şi cu obrajii de porţelan, declanşează la adulţi sentimente şi comportamente de ocrotire.

Marele public are despre dispariţia copiilor o percepţie intermitentă şi indirectă – consideră Vèronique Campion-Vincent (1990). Tema apare la anumite intervale de timp, iar cei ce colportează nu cunosc nemijlocit situaţia, ci prin intermediul presei sau al altor mijloace de comunicare în masă. Specialista citată, cercetător ştiinţific la Centre National de la Recherche Scientifique din Paris, apreciază că patru sunt factorii ce trebui luaţi în considerare când se analizează fenomenul dispariţiei persoanelor, şi anume dificultatea de evaluare şi măsurare, poziţia oficialităţii, percepţia activiştilor sociali şi atitudinilor mijloacelor de comunicare în masă. Absenţa nemotivată, inexplicabilă, a unui individ de la domiciliul său (dispariţia) reprezintă o „situaţie în evoluţie”, ca un început înconjurat de incertitudine, cu o dramaturgie specifică şi cu un final benign sau dimpotrivă. Cazurile de persoane dispărute nu se regăsesc cu exactitate în statisticile oficiale. Există şi aici o „cifră neagră”: unele dispariţii nu sunt raportate organelor în drept, datorită indiferenţei anturajului familial sau inexistenţei familiei, aceeaşi persoană poate dispărea de acasă de mai multe ori etc. Cauzele dispariţiei minorilor – fenomen în creştere în societăţile moderne: în Franţa, de exemplu, în intervalul 1963 – 1987 numărul minorilor (13-18 ani) dispăruţi a crescut de la 2 500 la 29 000 – sunt legate de emanciparea copiilor şi tinerilor, de creşterea permisivităţii şi mobilităţii sociale şi spaţiale, de transformările din structura familiei. Pe de altă parte, aşa cum remarca sociologul american Joel Best (1988), percepţia activiştilor sociali (jurişti, asistenţi, sociologi, jurnalişti etc.) asupra fenomenului este alarmistă, angoasantă, tinzând spre mărirea numărului cazurilor de dispariţie (prin includerea în statistici şi a absenţelor de acasă, de scurtă durată) – toate acestea pentru a justifica militantismul lor şi pentru a convinge populaţia că societatea modernă se află în faţa unei probleme grave: dispariţia copiilor. În fine, atitudinea mijloacelor de informare în masă joacă un rol major în circulaţia zvonurilor despre dispariţia copiilor

24

(răpirea copiilor). Între o viziune liniştitoare şi una panicardă, mass-media ocupă, de regulă, o poziţie echidistantă. De regulă, dar nu întotdeauna. Uneori, presa tinde să se apropie de extrema alarmistă a continuumului atitudinal. Deliberat sau spontan, aşa cum s-a întâmplat cu mijloacele de informare în masă din România, după decembrie 1989.

Despre răpirea copiilor s-a şoptit sau s-a povestit şi la noi dintotdeauna. Şi în folclorul românesc se regăseşte tema căpcăunului care fură copii. Unii părinţi îşi ameninţă şi azi copiii când nu sunt cuminţi cu vorbele: „Vine moşu şi te ia!”. Cântecul lui George Coşbuc: „Ieri, pe drum, un om sărac/ Întreba pe la vecine:/ - Poartă-se copiii bine?/ Dacă nu, să-i vâr în sac!”, ne-a rămas întipărit în memorie…

După Revoluţie, ştirile despre răpirea copiilor, transmise de la gură la… ureche, s-au înmulţit în progresie geometrică, atingând apogeul către sfârşitul lunii ianuarie 1990. Ele au creat panică. În unele şcoli din Bucureşti, elevii au fost sfătuiţi de profesori şi, mai ales, de învăţătoare, să rămână acasă pe 26 ianuarie (ziua de naştere a lui N. Ceauşescu), spre a nu se expune nici unui risc. Frica de acţiunile teroriste a potenţat circulaţia zvonului. Deşi reprezentanţii autorizaţi ai poliţiei au dat asigurări publice că nu există nici măcar prezumţia răpirii vreunui copil, deşi s-a arătat că dispariţia unor minori, de regulă handicapaţi psihic sau provenind din familii dezorganizate, se întâlnea şi în trecutul mai îndepărtat, totuşi spiritele nu s-au calmat. De ce? Pentru că – opinăm noi – au existat unele evenimente greu de explicat, asupra cărora oficialităţile nu au oferit suficiente explicaţii. Nu s-a precizat, de exemplu, de ce a fost necesară amânarea datei de începere a trimestrului al doilea pentru clasele mici. Oamenii au încercat să-şi explice singuri această decizie şi au incriminat pericolul răpirii copiilor. Din punct de vedere psihosociologic, lucrurile sunt clare: cu cât mai multe informaţii oficiale, cu atât mai puţine zvonuri! Zvonul despre răpirea copiilor şi-a datorat longevitatea şi modului în care s-a relatat în presă despre dispariţia unor persoane. Spre deosebire de perioada „epocii de aur”, ziarele, radioul, televiziunea au dobândit libertatea de a informa despre astfel de cazuri. Un lucru salutar, cu profunde semnificaţii umanitare. Dar atenţie la „efectul bumerang”! Am numărat în ziarele Adevărul şi România liberă peste 70 de cazuri de persoane dispărute, despre care s-a relatat, cu începere din 7 ianuarie, până la 15 februarie 1990. Copiii (până la 16 ani) reprezentau doar o pătrime din totalul celor dispăruţi. Din păcate, în unele anunţuri nu se specificau vârsta, nici împrejurările dispariţiei copiilor. Unii dintre ei prezentau semne de debilitate mintală, sufereau de encefalopatie, de amnezie etc. Intervalul dintre data dispariţiei şi data apariţiei în presă varia foarte mult: de la două zile la doi ani! Îngrijorarea părinţilor, rudelor sau prietenilor pare firească, indiferent de timpul scurs de la constatarea absenţei copilului de acasă. Se poate justifica totul, chiar şi inserarea apelurilor umanitare în coloanele ziarelor apărute imediat după 22 decembrie 1989, deşi confuzia nu pare deloc întâmplătoare: se alăturau fotografiile unor copii dispăruţi în momentele fierbinţi ale Revoluţiei cu fotografii sau ştiri despre copii handicapaţi, dispăruţi cu luni şi ani de zile în urmă… Zvonul nu ar fi avut o biografie bogată dacă s-ar fi anunţat în presă şi cazurile de „reapariţie” a copiilor… „răpiţi”.

„Şoaptele” de altădatăÎn regimul comunist din România zvonurile nu se transmiteau cu voce tare, se şopteau.

Între prieteni se transmiteau fel de fel de informaţii, care de care mai şocante, despre clanul ceauşist. Sociologul american, rezident în Danemarca, Steven Sampson, care în perioada

25

1974-1984 a făcut cercetări culturologice în ţara noastră, a publicat un studiu pe această temă (Sampson,1984). Lipsa de popularitate a „celui mai iubit”, deşănţatul cult al personalităţii, controlul strict al publicaţiilor, incultura „geniului conducător” şi a „mult stimatei”, paranoia vizitelor de lucru şi a adunărilor populare – toate acestea, grefate pe o stare de anxietate socială, au generat, aşa cum remarca Steven Sampson. un adevărat folclor socialist. Să trecem în revistă câteva din zvonurile de altădată.

Cele mai multe zvonuri din trecut ridiculizau familia dictatorială. Ele exprimau dorinţele şi visurile grupurilor umane în care circulau, constituind aşa-numitele pipe-dreams. Dictatorul însuşi era vizat, făcându-se adesea haz de necaz pe seama incorectitudinii exprimărilor „originale” în limba română, incoerenţei şi rigidităţii gândirii sale, a incapacităţii de a sesiza contextul social ş.a.m.d. Ne-am amuzat copios aflând că, referindu-se le şisturi bituminoase, dictatorul le-a botezat „şustere butiminoase” (în limba germană, „Schuster” înseamnă „cizmar”). Oamenii au preluat, în bătaie de joc, exprimările sale: tutulor, pretin, ezistă, muncipiu etc. repetarea la nesfârşit a unor fraze stereotip şi autismul frapau orice om de bun simţ. Lapsusurile şi „lipsusurile” dădeau conţinut multor zvonuri. S-a dus buhul vizitelor de lucru la şantierul Canalului Dunăre – Marea Neagră, când s-ar fi adresat celor cu dungi verticale spunând: „Dragi tovarăşi şi pretini marinari…”, când la Sibiu ar fi deschis o Mare Adunare Populară cu cuvintele: „Ne aflăm la Cluj într-o vizită de lucru”. „Indicăţiile” intrau şi ele în folclorul socialist…

Şi despre „savantă” se şopteau multe lucruri. Agramatismul, incultura, răutatea, plăcerea diabolică de a umili oamenii, urâţenia, invidia agresivă, dorinţa patologică de lux – într-o ţară sărăcită –, influenţa nefastă asupra „soţului consort şi preşedinte” au alimentat imaginaţia colectivă, zvonindu-se, în repetate rânduri, despre operaţiile de chirurgie plastică făcute la Paris sau Viena, despre achiziţionarea din străinătate, la preţuri exorbitante, a unor blănuri şi bijuterii, despre eliminarea din viaţa politică a unor demnitari pe „motiv de soţie” sau despre accidentele auto soldate cu victime. Astfel de informaţii apăreau frecvent în presa occidentală şi umpleau continuu rezervorul zvonurilor din ţară.

„Robin Hood” în România. În categoria zvonurilor-dorinţă intră şi aşa-numitele zvonuri tip Robin Hood, amintind de eroul din baladele populare engleze din secolele XII-XV, care, adesea de unul singur, înfrângea forţele răului. Cel aparent neînsemnat, slab, umil chiar, iese învingător din confruntarea cu puterea opresivă, cu tiranii încoronaţi sau nu, cu aroganţa găunoasă. Şi în folclorul românesc sunt aureolaţi astfel de eroi, dar în literatura psihosociologică s-a acceptat denumirea de „zvonuri tip Robin Hood”. Astfel de zvonuri au circulat masiv în România sub dictatura ceauşistă. Pe unele le-a analizat Steven Sampson, în lucrarea anterior citată. Alte zvonuri ne propunem să le analizăm noi.

Sociologul american ne readuce în memorie „vorbele nevinovate” de altădată. Un reprezentant al romilor ar fi cerut paşaport pentru a participa la un congres mondial de-al lor. Nu l-a primit la timp. După consumarea evenimentului, serviciul de paşapoarte l-a invitat să-şi ridice documentul de călătorie în străinătate. „Mulţumesc, am fost şi… m-am întors!” – ar fi replicat „nepotul” lui Robin Hood.

Au evadat din „închisoarea ceauşistă” nu numai oameni, dar şi opere literare, lucrări artistice de mare valoare, care ne-au reprezentat cu succes ţara pe scena culturii europene şi mondiale. Se şoptea că desenele lui Mihai Stănescu, premiate la concursurile internaţionale,

26

nu fuseseră trimise oficial, ci transmise… prin bunăvoinţă. „Artistul incomod”, atât de îndrăgit de public, mi-a povestit cu prilejul vernisajului expoziţiei sale de la Costineşti, în urmă cu mai mulţi ani, că zvonul despre desenele lui conţineau adevărul pe de-a întregul. Când, înmânându-i diploma de laureat şi ciocnind o cupă de şampanie, preşedinta Consiliului Educaţiei şi Culturii Socialiste, Suzana Gâdea, i-a spus: „Mămică, să nu mai faci de-astea”, surâzând dezarmant, artistul i-a răspuns: „Dacă nu mai fac d-astea, mai bem noi şampanie?”.

Steven Sampson relatează că, în anii ’80, dictatorul ar fi fost înfruntat de unii membrii ai nomenclaturii. Zvonurile despre motivele căderii în dizgraţie a lui Cornel Burtică şi Virgil Trofin au circulat în mai toate mediile socio-profesionale. Moartea acestuia din urmă, destituit din funcţia de ministru al minelor, pentru nereguli în raportările statistice, tocmai de cel care ordona trucarea informaţiilor despre „măreţele realizări” a generat multiple explicaţii spontane: sinucidere, acţiune criminală sau accident cardiac?! Fapt este că doar unul singur dintre foştii colegi, Ion Iliescu, a cutezat să transmită public condoleanţe familiei îndoliate. De altfel, se vorbea „în şoaptă” încă din 1971, de opoziţia Ion Iliescu faţă de „cel mai mare bărbat al ţării”.

Şi despre actorul Florin Piersic sau despre cosmonautul Dumitru Prunariu s-a zvonit că au înfruntat clanul ceauşist, intrând în altercaţii, din diferite motive, de această dată, cu „prinţişorul”. Se spunea că, în stare de ebrietate fiind, Nicu Ceauşescu s-ar fi purtat necuvincios cu o parteneră ce-l însoţea pe Florin Piersic într-un bar de noapte. Acesta l-ar fi bătut măr pe fiul preşedintelui. Ce se mai bucurau cei ce colportau, ca şi cei ce sorbeau zvonul! Dar a fost adevărat ce se şoptea? Actorul Florin Piersic a relatat într-o emisiune TV (din 31 martie 1991) cele întâmplate. În 1980 era cu automobilul la staţia de benzină de la Băneasa. Discuta cu două doamne. Deodată, a auzit la megafonul unei maşini strigându-se: „Trage, bă, artistule, automobilul din drum!”. A urmat o ploaie de înjurături de mamă. „Asta nu am mai putut să o suport! M-am dus la maşina în care era fiul preşedintelui. I-am spus că nu trebuie să vorbească aşa, cu atât mai mult cu cât e fiul preşedintelui. Au venit apoi doi «băieţi», dar nu mi-au făcut nimic. Asta a fost tot!” Chiar aşa a fost? Nicu Ceauşescu relatează: „El mergea pe culoarul trei – exact la Mioriţa se întâmpla toată povestea, ştiu exact, în ’78, nu în ’80, nici în ’82, în ‘78. Şi omul mergea foarte liniştit cu două culoare libere în dreapta, şi noi veneam, o grămadă de maşini. L-am claxonat. Băiatul nu s-a deranjat. Trebuia să-l ocolim cam mult. Şi atunci i-am spus prin gigafon. El probabil s-a simţit ofuscat şi a oprit. Noi, fiind mai multe maşini, eram mai mulţi. Când au sărit din maşini, nu poliţie, trei sferturi nici nu mai sunt în ţară. Adică nu plecaţi acum, după ’89. Au plecat prin ’79, ’80. După aceea, ne-am suit în maşini şi ne-am continuat drumul. Asta a fost toată altercaţia, dar altercaţia aia a fost simpatică, pentru că el nu m-a văzut pe mine la faţă şi nici eu nu ştiam cine e el…” (Totuşi iubirea, 1991, 37, 6). Aşadar, nici vorbă de bar, de bătaie nici atât…, nici măcar nu s-au văzut la faţă. Şi totuşi se şoptea… De ce?

Se non e vero, e una (bella) storia

Pentru a circula, zvonurile nu au nevoie de adevăr. Logica lor nu este cea a raţiunii. Chiar dacă nu era adevărată povestea cu Florin Piersic, „haiducul Şapte Cai”, era prea frumoasă ca să nu fie ascultată şi, apoi, repovestită. În lipsa adevărului sau corespunzând pe de-a întregul realităţii, este suficient ca informaţia să se transmită fără încetare din om în om

27

pentru ca zvonul să-şi depene firul după o logică proprie, răspândindu-se ca o epidemie – după cum se exprima Lydia Flem (1982, 11). În vechiul regim din România, zvonurile anti-Ceauşescu au circulat pentru că s-au grefat pe o atitudine cvasigenerală, ostilă totalitarismului. Nu zvonurile au creat atitudinea, ci aceasta a făcut ca ele să prindă viaţă. Şi astăzi oamenii doresc fierbinte ca moralitatea şi curajul să triumfe. Ei, cei mulţi, sărmani, spun ca o rugăciune: „Robin Hood, rămâi cu noi!”.

Pe de altă parte, o serie de zvonuri reflectă anxietatea populaţiei. Zvonurile Revoluţiei s-au răspândit rapid, pentru că populaţia a fost înfricoşată. „Copil al insecurităţii, zvonul creează legături puternice între membrii unei comunităţi, a cărei teamă nu mai suportă întrebări fără răspunsuri” (Olender, 1982, 9). În fond, zvonurile sunt creaţii colective şi au funcţii şi disfuncţii sociale. Chiar dacă unele au o sursă de lansare bine sau – cel mai adesea – rău intenţionată, prin retransmisii succesive amprenta personalităţii colportorilor se imprimă adânc în conţinutul lor, cu atât mai mult în cazul zvonurilor emergente, rezultat al „tranzacţiei colective”, prin punerea laolaltă a resurselor intelectuale ale grupurilor umane, în vederea interpretării unor evenimente importante, dar ambigue, despre care lipsesc informaţiile oficiale.

Jean-Noël Kapferer, analizând zvonurile calomnioase despre fostul preşedinte francez George Pompidou sau despre presupusa internare într-o clinică americană a preşedintelui ex-URSS, Leonid Brejnev, bolnav de cancer, demonstrează cât se poate de convingător că „ceea ce creează zvonul nu este sursa, ci grupul” (Kapferer, 1990, 57). De altfel, cele două paradigme de explicare a zvonurilor – cea a degradării informaţiei prin retransmisii succesive, paradigma Allport-Postman (1947) şi cealaltă, mai nouă, a tranzacţiei colective, datorată lui Shibutani (1960) – sunt, după opinia noastră, complementare, nu reciproc exclusive.

*

În lucrarea Sufletul neamului nostru – calităţi bune şi defecte (1910), filosoful C. Rădulescu-Motru prezenta o situaţie interesantă privind zvonul la români. În opinia sa, românilor le este caracteristic faptul că îşi fundamentează convingerile, în mare măsură, pe „zvonul public”, acordând mult mai mică importanţă dovezilor adunate individual. Textual spune: „nu este ţară în hotarele lumii civilizate în care gura lumii, gura satului să aibă mai multă trecere ca în ţara noastră”. Într-un astfel de caz, zvonul, ca mijloc de comunicare, domină opinia, indiferent dacă este vorba de opinia individuală, de grup sau cea publică. De altfel, limba română – subliniază Motru – abundă de sintagme precum: „se zice”, „lumea spune” etc.,iar „pentru român semnificativ este ce zice lumea, nu ce spun Ion, Gheorghe etc. Indiferent de chestiunea în care cineva este chemat să zică ceva, fie în politică, fie în ştiinţă, fie în literatură, părerea de grup primează asupra celei individuale”.

Importanţa cunoaşterii şi studierii mecanismelor psiho-sociale ale zvonurilor este cu atât mai însemnată cu cât ele nu numai că nu apar numai în situaţii de criză (economică,

28

politică, informaţională), ci pot să şi contribuie la declanşarea sau agravarea acestora. Pe această situaţie se baza Robert King Merton când vorbea despre „predicţia creatoare de evenimente” ca funcţie socială a zvonului.

2.4. Opina publică – obiect de studiu al sociologiei2

Privită ca ştiinţă a societăţii, sociologia studiază opinia publică numai prin prisma elementelor care îi asigură statutul de fenomen social, cum sunt:

a) factorii micro şi macrosociali ai formării opiniei publice;b) factorii macrosociali ai stratificării şi grupării oamenilor;c) factorii formării şi mişcării curentelor de opinie;d) metodologia măsurării şi distribuirii opiniilor intr-o societate sau într-un grup

social;e) relaţiile dintre opinia publică şi informarea colectivă;f) clasificarea opiniilor;g) funcţiile sociale ale opiniei publice;h) publicul şi centrele de interes colectiv.Sub aspect sociologic,opinia devine publică nu numai prin răspândirea sa, ci şi datorită

faptului că, prin conţinutul său, afectează interesele colectivităţilor şi se raportează la valori care sunt acceptate sau respinse de acestea. La nivelul opiniei publice se păstrează şi o latură afectivă în funcţie de care se realizează adeziunea sau disocierea de o situaţie sau de un fapt aflate în actualitate şi care trezesc interese. Segmentele de realitate care nu trezesc interes (fie individual, fie colectiv) nu sunt generatoare de opinie şi nu se reflectă în segmente ale opiniei publice.

Ca formă de cunoaştere, opinia publică se realizează la nivelul cunoaşterii comune (care este diferită de cea ştiinţifică) şi se bazează pe simţul comun fundat pe câteva principii care au constituit şi ele, obiect al cercetării sociologice:

1) Principiul verificării psihologice, principiu ce vizează frecvenţa înclinaţiei oamenilor spre acceptarea acelor enunţuri şi puncte de vedere care provin de la persoane recunoscute ca autorităţi. Preluarea necritică a acestora şi extrapolarea lor la alte situaţii similare poartă numele de test al confortabilităţii, spre deosebire de testul cunoaşterii ştiinţifice care presupune analiza critică şi verificabilitatea enunţurilor.

2) Principiul definiţiei verbale, atrage atenţia asupra dificultăţii semantice generată de folosirea conceptelor vagi în enunţurile descriptive. Acelaşi procedeu stă şi la baza enunţurilor circulare, în care un concept vag este relaţionat cu unul precis. (Exemplu: „o mare echipă nu poate fi învinsă”; după eşec, se trage concluzia că „nu a fost o mare echipă!”).

3) Supra-generalizarea desemnează extrapolarea primelor impresii culese (pe stradă sau în alte împrejurări) la caracterizarea mentalităţii unei comunităţi etnice de exemplu, sau a unui întreg popor.

2 A se vedea şi Ştefan Burzănescu, Sociologia opiniei publice, Bucureşti, Editura didactică şi Pedagogică, 2001, pp. 12-13.

29

4) Evitarea confirmării presupune evitarea comparaţiei între ideile susţinute de noi şi alte idei nefavorabile punctelor noastre de vedere.

5) Judecata ilogică este o particularitate a expresiei: „Excepţia confirmă regula”. În esenţă, acest principiu constă în utilizarea unor subterfugii de gândire atunci când observaţiile obţinute în cercetare contrazic concluziile noastre. Ilogicul are, aici şi sensul de incompatibilitate dintre o situaţie şi setul de aşteptări valabil în situaţii similare.

6) Credulitatea naivă – ca principiu al „raţionalităţii eronate – defineşte abandonarea integrală a spiritului critic în judecarea informaţiilor, ceea ce duce la o alterare a adevărului. Cele mai frecvente modalităţi de alterare a adevărului în acest context sunt: informaţia greşită neintenţionat, eschivarea (actul intenţionat de ascundere a adevărului), minciuna (denaturarea enunţului sau a faptului), faţada (acordul reciproc între indivizi cu privire la ceea ce vor spune faţă de terţe persoane).

2.5. Opinia publică şi formarea atitudinilor

Importanţa opiniei în spaţiul social poate fi dedusă, între altele şi din rolul său în formarea şi modelarea atitudinilor individuale şi colective

Atitudinea delimitează raportarea selectivă (şi relativ constantă) a indivizilor şi grupurilor faţă de activităţile, relaţiile şi instituţiile sociale pe baza unor criterii proprii de valorizare. Ea poate fi considerată ca o tendinţă a omului de a acţiona sau reacţiona, într-un mod favorabil sau defavorabil, faţă de o anumită problemă sau faţă de un anumit subiect.

Atitudinile sunt definite în mai multa feluri:a) ca orientare spre o persoană, instituţie, situaţie sau proces social;b) ca o tendinţă de a acţiona într-un anumit mod faţă de anumite persoane sau

situaţii;c) ca o organizare durabilă de motive, emoţii şi percepţii în raport cu un anumit

aspect al universului individual şi având o anumită semnificaţie socială. Una din concluziile cercetărilor psiho-sociologice a atitudinilor este că termenul

„atitudine” poate fi utilizat atât în raport cu individul izolat, exprimând o stare subiectivă de pregătire pentru acţiune, cât şi cu conduita unui grup care urmează anumite modele culturale exprimate în atitudini comune. „Atitudinea colectivităţilor” este definită ca „dispoziţii care determină grupurile să reacţioneze de obicei, să se conducă într-un anumit fel şi să-şi asigure roluri sociale particulare” (G. Gurvitch, La vocation actuelle de la sociologie, Paris, PUF, 1963) Astfel de atitudini pot fi definite şi ca „ansambluri sociale” care explică interdependenţa dintre individual şi colectivitate.

De altfel, sociogenetic, atitudinile nu sunt altceva decât relaţii sociale interiorizate şi personalizate, urmare a faptului că omul este modelat de situaţiile şi de raporturile sociale pe care le interiorizează şi care-i circumscriu personalitatea

Atitudinile îndeplinesc şi o serie de funcţii:a) funcţia de evaluare a obiectelor şi fenomenelor în direcţia promovării

comportamentelor răsplătite social; b) funcţia de adaptare socială;

30

c) funcţia de apărare a eu-lui şi de protejare a imaginii de sine;d) funcţia de exteriorizare a trăirilor psihice ale indivizilor.

Sursele principale ale atitudinilor sunt experienţa personală şi influenţa socială. Ca urmare, ele pot fi individuale sau sociale. Acestea din urmă particularizează formele diferite de socializare şi conduitele proprii mişcării fiecărui individ în spaţiul social. În ultimă instanţă, atitudinile sociale reflectă ipostaza activă a unităţii în diversitate a universului social.

Formate prin interiorizarea unor solicitări şi trebuinţe integrative specifice, atitudinile sociale sunt pasibile de modificări, chiar de restructurări formale sau de fond, odată cu schimbarea condiţiilor care au generat solicitările integrative respective. Acest aspect nu infirmă relativa stabilitate a atitudinilor caracterizate printr-o polaritate intrinsecă, în sensul că individul se poate raporta la unele valori, instituţii sau contexte de viaţă fie în mod pozitiv (prin asociere),fie în mod negativ (prin disociere). În cele din urmă, atitudinea socială reflectă raportul trăit faţă de structura şi funcţionalitatea sistemului social.

De regulă, adevărata semnificaţie a atitudinilor transpare în opinii, fără a se identifica cu acestea. De altfel, opiniile au fost definite frecvent ca expresii verbale ale atitudinilor sociale, iar măsurarea opiniilor permite identificarea atitudinilor sociale ale subiecţilor şi efectuarea de predicţii asupra comportamentului probabil al acestora. Principale deosebiri dintre atitudini şi opinii sunt:

a) în timp ce atitudinile sunt mai stabile, opiniile sunt preponderent conjuncturale, reflectând reacţii momentane faţă de situaţii episodice:

b) opiniile pot avea un conţinut variat – de la afectivitate la raţionalitate de tip ştiinţific – în timp ce atitudinea implică o puternică încărcătură emoţională menită să o motiveze în contextul unei manifestări civice strict conturate;

c) opinia indică numai ceea ce credem că este adevărat, în timp ce atitudinea indică ceea ce suntem dispuşi să facem;

d) opinia implică judecăţi de valoare, în timp ce atitudinea implică exerciţiul practic al opţiunilor valorice într-un context existenţial;

e) opinia este o expresie a universului valoric asumat de personalitate, în timp ce atitudinea defineşte proiecţia praxiologică a acestuia în funcţie de dimensiunile temperamentale şi de coordonatele spaţio-temporale.

Mai sintetic, cuvântul opinie indică ceea ce credem că este adevărat sau considerat drept adevărat, iar cuvântul atitudine indică ceea ce suntem dispuşi să facem.

Deosebirile respective nu anulează legătura dintre opinii şi atitudini. În măsura în care ideile, judecăţile, părerile, afirmaţiile sau credinţele indivizilor sau grupurilor în raport cu anumite probleme (de ordin economic, politic, administrativ, profesional, organizaţional, cotidian etc.) apar ca fiind structurate într-un proces constant de explorare cognitivă, opiniile devin un mod de exprimare a atitudinilor, devin „un comportament de tip verbal” mulat pe atitudini.

Concluzia este că opinia publică semnifică un consens atitudinal, atât opiniile cât şi atitudinile fiind rezultate ale interacţiunii eredităţii şi mediului socio-cultural. Altfel spus, atitudinile şi opiniile oamenilor pot fi influenţate de nivelul de cunoaştere, de capacitatea de judecare sau de selectarea şi de acceptarea valorilor.

31

2.6. Opinie publică – adevăr – valoare

Orice opinie este fixată printr-o judecată. A avea o opinie înseamnă a crede că ceva este într-un fel sau în altul. Opiniile nu se identifică însă cu cunoaşterea; ele sunt socotite atitudini de ordin cognitiv cu pronunţat caracter subiectiv, fiind variate şi instabile, dependente de condiţiile de spaţiu, timp, comunitate, vârstă etc., fapt pentru care sunt situate (încă din antichitate) între eroare şi cunoştinţă. În dialogul Theaitetos, unde sunt discutate variate răspunsuri la întrebarea „ce este, cunoaşterea”, Platon preciza că „vom numi cunoaştere opinia adevărată însoţită de întemeiere”

Precizările de mai sus presupun aducerea în discuţie a raportului opiniei cu adevărul: care este valoarea de adevăr a opiniilor?

Spre deosebire de adevăruri, care sunt, de regulă, judecăţi categorice, care pot fi asertorice sau apodictice, opiniile sunt judecăţi problematice. Concluzia acestei situaţii este că exprimarea opiniei ca act raţional arată doar măsura în care ne asumăm anumite idei şi valori sau intensitatea aderenţei noastre la un anumit punct de vedere.

Judecata de opinie este mai superficială şi mai instabilă decât adevărul ştiinţific. Spre deosebire de cunoştinţele ştiinţifice care sunt rezultatul raţiunii demonstrative sau experimentale, opiniile rezultă din raţiuni argumentative cogn-afective. Aceasta explică şi faptul că opinia se caracterizează printr-o multitudine de verosimilităţi alternative (unele chiar opuse) cu privire la o problemă anume, spre deosebire de cunoaşterea adevărată care este, în fiecare stadiu de dezvoltare a cunoaşterii, una singură (şi aceeaşi).

Considerând opiniile ca forme specifice de raportare a omului la realitate, unii autori le-au identificat cu lipsa de cunoaştere (necunoaştere). Existenţialistul Gabriel Marcel de pildă, nota în acest sens, în Misterele existenţei, că „de obicei,nu există opinie decât despre ceea ce nu cunoaştem”. Şi totuşi, o opinie nu poate fi formulată decât referitor la probleme despre care există cel puţin un minim de informaţie (de cunoştinţe).

Numai că opinia implică o altă modalitate de judecare şi de raportare la diferite probleme, care o deosebeşte de cunoaşterea demonstrativă sau experimentală. Opiniile sunt cunoştinţe, dar cunoştinţe nedemonstrabile şi neexperimentale. Ele sunt verosimilităţi asumate personal şi se formulează ca soluţie-răspuns la diverse probleme în care sunt făcute alegeri între alternative aflate în relaţie cu interesele individului (sau grupului, în cazul opiniei colective). Dimensiunea cognitivă a opiniilor vizează nu descrierea sau explicarea, ci evaluarea şi justificarea.

Aceasta nu înseamnă că ar putea fi negată sau subestimată valoarea cognitivă a lor. Cu precizarea că a cunoaşte opinia despre un fapt nu este acelaşi lucru cu faptul însuşi. De aceea, a verifica adevărul opiniei înseamnă a verifica în ce măsură reflectă ea starea reală a lucrurilor.

Totuşi, atât sub aspect cognitiv, cât şi sub raport afectiv, deosebirea dintre opinii şi cunoştinţe nu trebuie absolutizată. Cunoştinţele pot fi obiecte de opinii, iar acestea se pot transforma, în cursul dezvoltării istorice, în cunoştinţe.

Apoi, având în vedere că orice opinie, pentru a fi impusă, trebuie să fie argumentată, se poate face distincţie între opinii cu argumentări justificative (de exemplu cele juridice), opinii care se sprijină pe argumente motivaţionale (ca cele morale) şi opinii care se sprijină pe

32

argumente epistemice (cum sunt opiniile filosofice şi cele ştiinţifice). Şi, dacă opinia – indiferent care – este asumată de subiect, atunci acest subiect se află pe deplin în lumea raţiunii critice, alegerea uneia sau alteia fiind funcţie şi de gradul de cunoaştere a obiectului opinabil.

*

Conţinutul şi forma de manifestare a opiniilor sunt dependente şi de sistemul de valori dominante în spaţiul social existent (în care are loc socializarea). Sistemul de valori constituie (conform cercetărilor de teren) nu cauza, ci contextul condiţional al formării opiniei publice.

Valoarea este aprecierea (preţuirea) pe care un subiect o acordă unor obiecte sau fapte (naturale, sociale, psihice) în virtutea unei corespondenţe între însuşirile lor şi trebuinţele sau idealurile unei comunităţi. Aceasta înseamnă că valoarea constituie o relaţie socială, iar sistemul de valori, înţeles ca sinteză a componentelor culturale şi de civilizaţie, conferă identitate structurală unei comunităţi.

Din perspectivă sociologică, valorile sunt idei cu privire la ceea ce este bine sau rău, drept sau nedrept, dezirabil sau vrednic de dispreţ în relaţiile interumane sau intergrupale, idei în care oamenii cred şi care conduc la crearea consensului social şi politic. Identificându-se cu normele fundamentale ale diferitelor grupuri sociale sau ale societăţii globale, valorile orientează activitatea indivizilor – inclusiv opiniile acestora - şi fac posibilă integrarea lor socială.

Există un sistem de valori general-umane, dar valorile variază de la o epocă la alta, de la un sistem social la altul, de la un grup la altul. Cauza trebuie localizată în caracterul dinamic al valorilor. Conţinutul, formele de actualizare şi structura ierarhică a acestora se modifică odată cu transformările prin care trec individul şi mediul social. Valorile conţin elemente cognitive, afective şi conotative, fără a fi independente de individ şi de câmpul social; ele se supun standardelor dezirabilului, sunt organizate ierarhic (în sistemul personalităţii sau în sistemul social) şi devin relevante prin actualizarea în comportamente, atitudini sau opinii.

În mod firesc, forţa argumentativă a unei opinii creşte dacă obiectul sau faptul opinabil este tratat prin prisma teoriei valorilor sau ca parte constitutivă a unei table de valori. A argumenta o interdicţie juridică de exemplu, sau un comportament moral, înseamnă a dezvălui în ce măsură faptele respective sunt în acord – sau în dezacord – cu valorile domeniilor respective. Tocmai pe baza acestor valori se face distincţia între fapte care trebuie să fie (sau sunt) permise şi fapte care nu trebuie să fie (sau nu sunt) permise.

Aşadar, orice opinie care se vrea a fi impusă nu poate să nu fie circumscrisă valorilor respective.

*

Ce este un obiect opinabil?În orice opinie trebuie făcută distincţia între: a) obiectul gândit opinabil, b)

modalitatea opinabilă şi c) opinia ca întreg.

33

Exemplu: Opinia „Eu, X, consider că lucrarea y este o capodoperă”cuprinde: a) modalitatea opinabilă: „Eu, X, consider” şib) obiectul gândit opinabil: „lucrarea y este o capodoperă”Luată izolat, propoziţia „lucrarea y este o capodoperă” este o propoziţie constatativă

oarecare – adevărată sau falsă – indiferent cine o afirmă.Luată în cadrul opiniei: „Eu, X, consider că …..”, propoziţia respectivă apare ca obiect

gândit de cineva, de un subiect determinat (X) care trebuie să o întemeieze cu argumente alese în aşa fel încât să apară evidentă nu numai pentru el, ci şi pentru cel (sau cei) căruia (cărora) i-o (le-o) transmite, argumente care să-l convingă pe destinatar să accepte că: „Da, şi eu, Z, consider că lucrarea y este o capodoperă”

Deci, persuasiunea respectivă este dependentă şi de tabla de valori la care este raportat respectivul obiect opinabil.

Trebuie să mai precizăm nişte aspecte problematice dacă pornim de la definiţia amintită din dialogul Theaitetos, cea referitoare la opinie adevărată însoţită de întemeiere. În secolul XX, filosofia analitică care se regăseşte în spaţiul cultural anglo-saxon, reia aceasta problemă relevându-i dificultăţile. Înainte de toate aceste aspecte, trebuie precizate distincţiile conceptuale pe care tradiţia filosofică europeană le menţine din antichitatea greacă. Platon vorbeşte despre deosebirea între: aparenţă-fiinţă şi opinie-ştiinţă. Lumea simţurilor, bunăoară, este un orizont aparent, deloc sigur sau ferm în întemeierea cunoaşterii, în timp ce lumea inteligibilă a fiinţei este orizontul adevărului. Opinia, care este comună tuturor oamenilor, este un orizont al judecăţilor problematice, deloc certe în adevărul lor, în timp ce ştiinţa este universul judecăţilor sigur adevărate. În acest context, trebuie să precizăm faptul că în antichitatea greacă au existat o serie de gânditori, numiţi sofişti care „pretindeau” ca pot demonstra cu acelaşi tip de argumente în acelaşi timp, o judecată şi negata ei. Împotriva acestor gânditori Aristotel va scrie celebrul său tratat Respingerile sofistice. Consecinţa extremă care se putea deduce din acest program filosofic este aceea că orice pretenţie a noastră la o cunoaştere sigură, imună la orice fel semn de îndoială, nu este justificat. Singura noastră opţiune, pentru a putea fi în acord cu noi înşine, este să suspendăm orice tip de judecată sau raţionament (epoché). Aceasta era pentru antici soluţia pentru a scăpa de orice formă de îndoială privitoare la judecăţile noastre despre lume. Mintea trebuia golită de asemenea întrebări şi trebuia să fie umplută cu un echilibru sufletesc numit ataraxia.

În cazul lui Platon există o ierarhie în cunoaştere, ce corespunde unei ierarhii în planul existenţei. Lumea aparenţelor corespunde cunoaşterii senzoriale, în timp ce lumea eternă a ideilor, sau a esenţelor corespunde cunoaşterii ştiinţifice (episteme). Obiectele opiniei ar fi ceva inetrmediar între cunoaştere şi necunoaştere. Aceste judecăţi se pot dovedi a fi adevărate dar se pot dovedi a fi şi false la o cercetare mai strictă. Pentru Platon obiectul ştiinţei este constituit din principiile eterne, adică ceea ce este imuabil şi absolut, în timp ce obiectul opiniei este reprezentat de ceea ce este relativ, condiţionat, schimbător. Pe scenariul folosit de Platon în dialogul Republica, obiectele matematicilor se doesebesc de cele sensibile pentru ca sunt eterne, dar şi de formele pure (Idei), inteligibile, pentru că sunt multiple; astfel cunoaşterea matematica va căpăta un rol foarte important în desprinderea de sensibilitate „peşterii” şi al ascensiunii intelectuale spre lumea inteligibilă.

34

Aristotel va încerca sa recupereze această ruptură radicală între sensibil şi inteligibil, pentru cel supranumit de gândirea evului mediu „Filosoful”, generalul sau esenţa nu există decât în unitate cu particularul. În cazul lui Palton şi Aristotel se manifestă aşa-numitul „dogmatism reflectat” adică filosofii antici manifestă încredere spre cunoaşterea şi posibilităţile minţii omeneşti de a cunoaşte. (Mircea Flonta, 1994, pag. 8). Peste acest orizont va sosi scepticismul antic, care manifesta desprinderea faţă de convingerile dogmatice pentru a obţine o viaţă mai bună prin ataraxie. Au fost prezentate mai multe argumente în cazul sceptcismului antic pentru suspendarea judecăţii (epoché). Prin acest concept se dorea atât neafirmarea dar şi negarea a ceva despre un lucru sau eveniment etc. Pentru suspendarea judecăţilor au fost formulate 5 moduri sau tropi: a) contrazicerea, b) regresiunea la infinit; c) dependenţa de relaţiile anterioare, d)respingerea premiselor adoptate necritic, e) circularitate etc. Trăirile sunt calificate ca fiind incomunicabile şi care ţin mult prea tare de spaţiul intim, or, munca prestată ţine de spaţiul public. Scepticul nu se îndoieşte de aceste trăiri, dar suspendă orice judecată despre ele, deoarece o asemenea judecată nu va putea fi verificată şi testată intersubiectiv. Probabilismul ca orientare în filosofie şi epistemologie va completa oarecum acest tablou şi vom putea considera un punct de vedere mai probabil decât altul prin comparare, punând în acord învăţătura respectivă cu situaţiile de viaţă. Omul va acţiona pe baza experienţei personale şi a tradiţiei, adică a învăţăturii din experienţă. experienţa este un concept foarte important pentru înţelegerea opiniei publice.

Conceptul de cunoaştere, din perspectiva epistemologiei este conturat teoretic prin două orientări: a) prima se referă la determinarea acestui concept, precizarea acelor condiţii de utilizare frecvente ale termenului (orientarea descriptivă); b) pe de altă parte, însă, analiza cunoaşterii trebuie să determine ceea ce este de drept şi nu ceea ce este de fapt cunoaşterea, formularea condiţiilor necesare şi suficiente ale utilizării termenului (orientarea normativă). Pentru aceasta este nevoie să trasăm câteva distincţii prealabile pe care le aminteşte si Mircea Flonta în lucrarea citată. Este vorba despre distincţiile între: cunoaştere tacită (implicită) vs. cunoaştere propoziţională (explicită); cunoaştere nemijlocită vs. cunoaştere mijlocită şi celebra distincţie kantiană între cunoaştere a priori vs. cunoaştere a posteriori.

Prin cunoaştere tacită vom înţelege acea formă de cunoaştere în stare practică, această cunoaştere neputând fi separată de activităţile omeneşti corespunzătoare. Este o formă primară a cunoaşterii. Spre exemplu modul în care se face un fel de mâncare. Reţeta poate fi scrisă sub forma de enunţuri, însă pentru a ne putea lămuri satisfăcător asupra algoritmului respectiv trebuie să vedem un maestru bucătar cum procedează efectiv după respectarea reţetei. Cunoaşterea explicită, propoziţională se referă la informaţii ce pot fi comunicate care pot fi susceptibile ca fiind adevărate sau false, această formă de cunoaştere trebuie să îndeplinească cerinţa întemeierii. O anumită formă de cunoaştere tacită există şi în riguroasa cercetare ştiinţifică (cunoaşterea cuprinsă în paradigme la Thomas Kuhn). Distincţia între cunoaşterea tacită şi cunoaşterea propoziţională este făcută de filosoful Gilbert Ryle („knowing how” vs. „knowing that”) (Ibidem, pag. 10). Această distincţie poate fi mai bine înţeleasă, precizată şi în termenii distincţiei dintre informaţia fiziologică şi informaţia semantică.

Apoi mai trebuie să precizăm că în orizontul cunoaşterii vom avea cunoştinţe ce nu sunt întemeiate prin raportare la alte cunoştinţe, şi cunoştinţe ce sunt întemeiate prin raportare

35

la alte cunoştinţe, respectiv sunt derivate din alte cunoştinţe calificate ca fiind adevărate sau corect întemeiate. În acest context funcţionează cel mai bine distincţia lui Bertrand Russell între „knowledge by aquaintance” (luare la cunoştinţă sau cunoaştere imediată) vs. „knowledge by description” (descriere). Luarea la cunoştinţă reprezintă relaţia directă nemijlocită a subiectului cu obiectul cunoaşterii, cum se întâmplă, bunăoară, în: percepţie, reprezentare, introspectie, memorie, imaginaţie, trăiri subiective. Este o formă de cunoaştere în care nu intervin aproape deloc inferenţe sau raţionamente. Pe o asemenea formă de cunoaştere, în antichitatea grecă, Aristotel „salva” cunoaşterea de regresul la infinit. Primele principii şi cauze folosite în orice formă de demonstraţie, şi în orice formă de cunoaştere, sunt instituite direct nemijlocit prin nous (intelectul intuitiv al vechilor greci). Descrierea este o formă de cunoaştere prin atribuire de proprietăţi, descrierea are un caracter problematic, ipotetic. În acest context, pentru sofiştii din antichitatea greacă adevarul există în forma individuală şi temporală, nu universal şi etern, aşa cum au crezut Parmenide, Socrate, Platon sau Aristotel. De aceea este necesar să mai facem o distincţie foarte utilă pentru noi, aceea între trăire vs. cunoaştere. Stările de conştiinţă, orice formă de trăire reprezintă certitudini pentru subiectul cunoscător şi ca atare sunt sustrase îndoielii.

Cunoaşterea tacită se deosebeşte de cea explicită prin caracterul ei dispoziţional (dispoziţii de comportare). Cunoaşterea tacită este cunoaşterea cuprinsă în situaţii concrete, observabile empiric, cunoaşterea propoziţională este cuprinsă în enunţuri, definiţii etc. În maniera analitică ipostaziată prin Gilbert Ryle, inteligenţa apare ca un sistem complez de dispoziţii de comportare. Individul inteligent şi priceput este cel care realizează corect, eficient şi inventiv anumite activităţi manuale şi intelectuale. A cunoaşte cum are prioritate în raport cu a cunoaşte că în sensul următor: oamenii pot obţine performanţe remarcabile fără să fie în stare să formuleze reguli şi principii generale privitoare la condiţiile realizării anumitor performanţe (spre exemplu: omul glumeţ îi poate face pe cei din jur să râdă fără să poată conceptualiza această realizare, un foarte bun fotbalist cum este Lionel Messi îşi poate încânta spectatorii cu golurile sale care aduc victoria echipei FC Barcelona fără să teoretizeze cum joacă el fotbal etc.)

Problema care apare este privitoare la cunoaşterea propoziţională, caracteristică, deocamdată, speciei umane, şi care este transmisă prin limbaj. Această forma de cunoaştere aduce cu sine cerinţa adevărului şi cerinţa întemeierii. Aceste două condiţii trebuie să fie îndeplinite în cazul cunoaşterii propoziţionale. În cazul cunoaşterii tacite avem de-a face cu informaţie: fizică, fiziologică şi fenomenologică. Un alt fel de informaţie calificat ca fiind superior în orizontul filosofiei analitice este informaţia semantică. Informaţia semantică este cuprinsă în reprezentări semantice, şi aduce cu sine distincţia importantă dintre adevăr şi fals. (Ibidem, pag. 24-25). Mai departe, propoziţiile ce conţin informaţie semantică pot fi legate între ele prin raţionamente.

Celebra distincţie între cunoaştere a priori şi cunoaştere a posteriori trasata de Immanuel Kant în celebra Critica raţiunii pure completează acest traseu. Judecăţile a priori sunt calificate ca fiind adevărate sau false „independent de orice fel de experienţă” (spre exemplu: judecăţile matematice cum ar fi 2 + 2 = 4). Judecăţile a posteriori sunt calificate drept adevărate sau false „numai prin raportare la experienţă” (spre exemplu: judecata „în acest moment, în acest loc, afară plouă”). Conform filosofiei analitice de secol XX „singurele

36

enunţuri cu conţinut informativ, adică cunoştinţe în sensul deplin al cuvântului, a căror existenţă nu a fost niciodată contestată, sunt cele al căror adevăr poate fi stabilit doar a posteriori, prin raportare la experienţă.” (Mircea Flonta, op. cit., pag. 26).

Analiza clasică a cunoaşterii în spaţiul filosofiei analitice porneşte de la definiţia platonică din Theaitetos. Aşadar, vom numi cunoaştere opinia adevărată însoţită de întemeiere. Distincţia realizată de Platon între episteme şi doxa marchează începuturile conceptualizării orizontului cunoaşterii. În prima instanţă, doxa, adică opinia reprezintă o treaptă pregătitoare a ştiinţei episteme, însă, în al doilea sens opinia este opusul ştiinţei. Un astfel de orizont este completat din perspectiva idealismului transcendental kantian prin distincţia între: opinii, convingeri şi cunoaştere. Opiniile sunt - în viziunea kantiană – problematice; convingerile sunt asertorice, iar cunoaşterea este apodictică. Opiniile se vor constitui în atitudini mintale. „Ca atitudine mintală, opinia propoziţională se deosebeşte de alte atitudini mintale prin faptul că poate primi atributele adevărat şi fals.”(Ibidem, pag. 28). Opiniile se pot constitui în reţele, în cadrul acestor reţele, relaţiile care se stabilesc între opinii sunt relaţii inferenţiale. O parte din atitudinile mintale numite gânduri nu sunt verbalizate prin limbaj, ele rămânând neexprimate în spaţiul public. Aceste atitudini mintale nu fac parte din obiectul discuţiei noastre, deoarece, conform distincţiilor filosofiei analitice, gândurile neexprimate ţin de universul intim al individului ce nu poate fi testat sau verificat intersubiectiv.

Referitor la cunoaşterea tacită, exprimată în paradigme conform lui Thomas Kuhn, amintim observaţia lui Albert Einstein care considera că ceea ce dă sens şi orientare activităţii omului de ştiinţă teoretică este credinţa lui în legitatea şi inteligibilitatea universului natural. Această credinţă nu poate fi sprijinită pe temeiuri cu valoare obiectivă; ea trebuie totuşi să existe pentru ca activitatea teoretică a omului de ştiinţă să aibă, în genere, sens.(Ibidem, pag. 31). Aşadar, nici în cele mai „evoluate” forme de cunoaştere nu vom putea elimina complet opiniile problematice sau convingerile care sunt asertorice (judecăţi nedovedite ca fiind adevărate sau false). În aceste condiţii se deschide orizontul întrebărilor fundamentale în filosofia analitică a cunoaşterii: 1) Ce cunoaştem şi care este întinderea cunoaşterii noastre? 2) Există criterii ale cunoaşterii şi dacă da, care sunt acestea?(Ibidem, pag. 34)

În tradiţia filosofică europeană, sunt două mari orientări care încearcă să răspundă la asemenea întrebări: empiriştii au întemeiat cunoaşterea in experienţă, în timp ce rationaliştii au întemeiat-o în raţiune. Printre gânditorii calificaţii ca fiind empirişti îi amintim pe: John Locke, Goerge Berkeley, David Hume, Francis Bacon, Roger Bacon, în timp ce raţionaliştii vor fi: René Descartes, Gottfried Wilhelm von Leibniz, Baruch Spinoza. Această ruptură între cele două orientări uneori foarte radicale este „conciliată” prin criticismul kantian. „Forma” cunoaşterii noastre este a priori, este raţională deoarece ţine de categoriile intelectului, aşa-numitele „conceptele pure ale intelectului” plus „intuiţiile pure de timp şi de spaţiu ce apartin sensibilităţii”, în timp ce conţinutul cunoaşterii este dat de informaţiile senzoriale ce ne sunt furnizate de simţuri. Se poate vorbi despre o „anterioritate” a formei faţă de conţinut, însă, în procesul cunoaşterii ambele sunt foarte importante, nonsubstituibile prin nimic altceva şi nereductibile la nimic altceva.

În spaţiul filosofiei analitice, apare in spaţiul anglo-saxon o altă alternativă la aceste orientări, aşa-numita „filosofie a simţului comun” (Common Sense Philosophy). „Filosofia

37

simţului comun, o tradiţie filosofică britanică, a ales cealaltă cale. Filosoful porneste de la supoziţia că avem o anume cunoaştere, că stim anumite lucruri. El îşi asigură astfel un punct de plecare, o bază în căutarea unor criterii ale cunoaşterii. Chisholm numeşte prima abordare metodistă, iar pe cea de a doua particularistă. El crede că în filosofia britanică a secolelor XVII şi XVIII teriile lui Locke şi Hume ilustrează foarte bine abordarea metodistă, în timp ce teoria cunoaşterii a mai puţin celebrului filosof scoţian Thomas Reid, un contemporan al lui Hume, pe cea particularistă. Raţionaliştii, începând cu Descartes, înclină spre abordarea metodistă. Teoria cunoaşterii a lui Kant ar putea fi caracterizată drept particularistă în masura în care pleacă de la supoziţia că ştiinţa există şi că problema teoriei cunoaşterii este explicarea posibilităţii ştiinţei, mai precis a posibilităţii judecătilor sintetice a priori.”(Ibidem, pag 35).

Pentru filosoful analitic Roderick Chisholm noţiunea de metodism se conturează teoretic prin relaţia între preocuparea pentru stabilirea unor criterii ale cunoaşterii şi interesul pentru problematica metodei cunoaşterii. În tradiţia filosofiei simţului comun este mai rezonabil să nu suspendăm cunoaşterea prin simţuri, cum procedează, bunăoară, Descartes, ci, este mai profitabil să ne încredem în aceste simţuri. Pentru opinia publică despre care discutăm, o asemenea perspectiva filosofică este mai actuală si mai fecundă. Însă, departe de orizontul opiniei publice, „fiind analiză conceptuală şi nu doar explicaţie a ceva dat în prealabil, orice încercare de precizare a conceptului cunoaşterii trebuie să ia în considerare nu numai situaţii reale, ci şi posibile”.(Ibidem, pag. 37).

Revenind la analiza clasică a cunoaşterii pornind de la dialogul platonic Theaitetos, vom urmări firul „obiecţiilor” şi al contraexemplelor care a fost conturat în spaţiul filosofiei analitice. Adevarul este o condiţie necesară, dar câtuşi de puţin suficientă a cunoaşterii. Vom vedea că există situaţii în care opiniile pot fi întâmplător adevărate. Astfel de situaţii nu pot fi calificate ca fiind cunoaştere, deoarece cunoaşterea nu trebuie să fie întâmplător adevărate. Subiectul cunoscător trebuie să fie sigur de cunoaşterea sa, or, întâmplătorul descalifică o asemenea pretenţie. În plus chiar, o opinie adevărată poate fi uneori rezultatul unei coincidenţe întâmplătoare. O astfel de opinie poate fi derivată din premise acceptate fără întemeiere. Este cazul anticipărilor derivate pe baza practicilor astrologice tradiţionale.

Pentru filosoful britanic de orientare analitică Sir Alfred Jules Ayer un om acceptă un enunţ matematic adevărat pe baza unui raţionament nevalid. În ciuda faptului că enunţul este adevărat nu se poate spune că acest om cunoaşte enunţul drept o teoremă matematică. Într-un mod similar stau lucrurile şi în cazul cunoaşterii prin intuiţie. În acest caz nu pot fi indicate temeiurile opiniilor sale adevărate. „Concluzia lui Ayer este, aşadar, că nu suntem îndreptăţiţi să afirmăm că cineva are cunoaştere atât timp cât el nu poate prodece bune temeiuri ce susţin ceea ce afirmă. Numai justificarea poate asigura caracterul sistematic al relaţiei dintre opinie şi adevăr.”(Ibidem, pag. 39). În aceşti termeni Ayer precizează condiţiile necesare şi suficiente pentru a avea pretenţia de cunoaştere. Dacă avem în vedere un enunţ e, care să fie formulat de către un subiect oarecare S, vom considera că S cunoaşte e dacă şi numai dacă e este adevărat, S este sigur că e este adevărat şi este îndreptăţit să susţină că e este adevărat. Dacă aducem în discuţie problema întemeierii drept condiţie obligatorie a cunoaşterii, mai trebuie să avem în vedere o distincţie netă între cunoaştere şi informaţie corectă sau adevarată. O astfel de distincţie nu intervine în utilizările curente la nivelul opiniei publice ale celor doi termeni.(Ibidem, pag. 40).

38

Conform lui Roderick Chisholm acceptarea unei judecăţi ca fiind adevărată sau falsă reprezintă o atitudine epistemică ce trebuie pusă în corelaţie cu negarea sau cu abţinerea. Distincţia între negare şi abţinere este fundamentală (spre exemplu: poziţia ateului care neagă existenţa lui Dumnezeu se referă la negare, în timp ce poziţia agnosticului se refera la abţinerea de a afirma sau de a nega existenţa lui Dumnezeu). Conform lui Chisholm o judecată j va fi socotită cunoaştere dacă satisface trei condiţii: a) adevărul; b) acceptarea; c) justificarea acceptării ei. În acest caz apare următoarea dificultate: „o opinie bine întemeiată potrivit standardelor de întemeiere asumate în mod tacit de gândirea comună sau de gândirea ştiintifică a unei epoci poate să se dovedească ulterior a fi pur şi simplu falsă. Standardele întemeierii sunt variabile în timp şi rămân întotdeauna relative, imperfecte, pe când adevărul, ca o corespondenţă, între opinii şi stările reale, este, cum am spus, un atribut atemporal.”(Ibidem, pag. 39).

În acest moment trebuie amintită critica realizată de către Sir Karl Popper. Acesta consideră că cerinţa întemeierii nu poate fi satisfăcută nici în cazul enunţurilor de bază, nici în cazul enunţurilor generale, a principiilor şi a legilor ştiinţifice generale. Ele pot fi acceptate sau respinse de o comunitate ştiinţifică la un moment dat. Aşadar, cerinţa întemeierii este relativă la contextul istoric spatio-temporal al comunităţii. Inducţia ştiintifică ca un demers prin care principii şi legi generale ar fi întemeiate prin raportare la enunţuri de bază este calificată de Popper drept un mit. Teza lui este că ipotezele şi teoriile ştiinţifice nu pot fi niciodată confirmate şi, în acest sens, întemeiate; ele pot fi doar infirmate prin raportare la enunţuri acceptate privitoare la fapte. Numărul şi varietatea faptelor ce sunt în acord cu consecinţele derivate pe cale logică din principiile teoriei, ar asigura într-o măsură mai mică sau mai mare teoria, indicând o anume probabilitate ca teoria să fie adevărata. Popper caracterizează teoriile ce au trecut cu succes teste severe, drept teorii coroborate. Asemenea teorii pot fi socotite trepte în procesul apropierii de adevăr. Coroborarea nu spune nimic altceva decât că teoria reprezintă un pas în apropierea de adevăr. Aceata apropiere se realizează în maniera asimptotică. Teoria falsificationistă a lui Popper contestă, aşadar, existenţa unei relaţii pozitive între întemeiere şi căutarea adevărului. Numai critica, şi nu întemeierea, este socotită de Popper un mijloc adecvat scopului de a ne apropia de adevăr şi de a elimina eroarea. Conform lui Popper, singura îndreptăţire pentru a accepta în mod provizoriu un enunţ sau o teorie, ca sistem de enunţuri, nu sunt temeiurile pozitive de orice fel, ci faptul că ipotezele sau teoriile au rezistat pâna acum unor încercări serioase de a le infirma. Examenul critic al cunoştinţelor este despărţit de cerinţa întemeierii.

Pe acest drum deschis de Popper in epistemologie va veni Hans Albert, discipol al lui Popper, teoretizând celebra „trilemă a lui Münkhausen”. „Cerinţa întemeierii nu ar putea fi satisfăcutădecât pe una din următoarele trei căi:

1) Recurgând întotdeauna la un alt enunţ pentru a justifica un anumit enunţ şi acceptând astfel regresul la infinit.

2) Acceptând circularitatea, adică adoptând ca bază a întemeierii, într-o formă de obicei modificată, ceea ce trebuie întemeiat.

3) Întrerupând procesul întemeierii într-un anumit punct, adică atunci când am ajuns la fundamentele cunoaşterii; la enunţuri ce se întemeiază ele însele, la anunţuri ce pot întemeia alte enunţuri, fără să aibă ele însele nevoie de întemeiere.” (Ibidem, pag. 43).

39

Primele două alternative pot fi foarte uşor demontate sau respinse, rămânând a treia alternativă, supoziţia că există o cunoaştere nemijlocită, intuitivă, o cunoaştere ce se justifică pe sine, conţine în sine garanţia adevărului ei.” (Ibidem, pag. 45). Acesta reprezintă ceea ce în tradiţia filosofiei analitice se numeşte „demersul metafizicienilor”, care suspendă regresul pe care-l implică o cauzalitate liniară prin introducerea unei causa sui. În aceste condiţii mai poate fi apărată cerinţa întemeierii? O primă supoziţie, îndoielnică de la care pornesc autorii ce contestă că, întemeierea ar fi o condiţie necesară a cunoaşterii este aceea că nu ar exista o corelaţie esenţială între întemeiere şi căutarea adevărului. Pe ce temei vom aprecia o teorie coroborată drept un pas în apropierea de adevăr? Pe ce temei vom accepta o teorie mai bine coroborată drept o mai bună aproximaţie a adevărului decât o altă teorie mai puţin bine coroborată, care explică o serie de fapte pe care le explică şi prima teorie? În acest sens putem să considerăm mecanica cuantică ca fiind o teorie mai bine coroborată decât mecanica clasică. Multe fapte experimentale nu pot fi explicate decât pe baza principiilor mecanicii cuantice. Coroborarea popperiană nu pare, în acest sens, să poată fi despărţită de întemeiere. dacă teoriile coroborate vor fi caracterizate drept trepte in progresul cunoaşterii spre adevăr, atunci concepţia popperiană asupra semnificaţiei rezultatelor testării unei teorii ştiinţifice, pare să îndice, în ciuda asigurărilor contrare ale autorului ei, exsitenţa unei corelaţii interne între întemeierea epistemică şi căutarea adevărului.

Supoziţia raţionaliştilor critici se referă la faptul că cerinţa întemeierii ideilor ştiinţifice e solidară cu cerinţa de a întemeia aceste idei astfel încât ele să fie imune la infirmare. O lumină clarificatoare în acest orizont al filosofiei analitice ar putea fi furnizat de filosoful austriac Alexis Meinong. De fapt Roderick Chisholm utilizează expresia acestuia atunci când spune că ceea ce îmi apare într-un fel sau altul se prezintă pe sine. Or, ceea ce se prezintă pe sine este cert şi evident în mod direct pentru subiect. Ceea ce se prezintă pe sine şi ceea ce este implicat în ceea ce se prezintă pe sine este direct evident. În aceste condiţii ne oprim în procesul întemeierii la ceea ce este direct evident. Într-o manieră asemănătoare de inteligibilizare este teoretizat conceptul de fenomen în orizontul analiticii heideggeriene. Şi în acel caz se porneşte în demersul filosofic de la acest dat originar care este fenomenul şi care se prezintă pe el însuşi prin el însuşi subiectului cunoscător fenomenolog.

„Fundationiştii failibilişti disting net între ceea ce se prezintă pe sine şi judecăţi în mod direct evidente ce pot fi socotite cunoştinţe imediate, pe de o parte, şi judecăţi despre stări obiective, despre lumea exterioară şi alţi oameni, pe de altă parte.” (Ibidem, pag. 46). Teoriile coerentiste constituie o alternativă la teoriile fundaţioniste ale întemeierii. Aceste două mari tipuri de teorii construiesc conceptul întemeierii cunoaşterii într-un asemenea mod care asigură evitarea alternativei dogmatismului scepticism. Ele evită în acest fel trilema lui Münckhausen, care este invocată pentru a proba necesitatea de a renunţa la întemeiere, înţeleasă drept o condiţie necesară în procesul cunoaşterii.

Este momentul să ne referim la un faimos articol ce aparţine filosofului american Edmund Gettier, articol publicat în 1963 şi intitulat Este cunoaşterea opinie întemeiată? În acest studiu Gettier arată că cele trei condiţii ce fuseseră formulate în analiza clasică a cunoaşterii nu sunt suficiente. Există enunţuri adevărate şi întemeiate pe care nu vom fi de acord să le acceptăm drept cunoştinţe. Este posibil să credem în mod întemeiat într-o judecată care este falsă şi să deducem din aceasta o altă judecată care este adevărată. Un prim exemplu

40

relevant este următorul: „Două persoane A şi B sunt în competiţie pentru a obţine o slujbă. Să presupunem că persoana B are bune temeiuri pentru a acepta următoarele două judecăţi: «A va obţine slujba» şi «A are zece monede în buzunar». Din conjuncţia acestor două judecăţi poate fi dedusă judecata: «Persoana care va obţine slujba are zece monede în buzunar». B va accepta aceasta judecată dacă va avea bune temeiuri de a accepta judecăţile de mai sus şi el va fi îndreptăţit să o accepte. Să presupunem că slujba este câştigată însă de B şi că B are întâmplător zece monede în buzunar. Judecata «A va obţine slujba» se dovedeşte în acest caz falsă. În schimb judecata «Persoana care va obţine slujba are zece monede în buzunar» este şi adevărată şi întemeiată. ea satisface prin urmare, cele trei condiţii ale cunoaşterii. Nu vom fi totusi de acord să acceptăm că persoana B cunoaşte această judecată. Căci B nu ştie că are zece modene în buzunar şi acceptă că cel ce va câştiga slujba are zece monede în buzunar pe baza opiniei false că A va câştiga slujba. O judecată ce satisface cele trei condiţii nu este, aşadar, acceptată drept cunoaştere.” (Ibidem, pag. 47).

Contraexemplele gândite de filosoful american Edmund Gettier se întemeiază pe două supoziţii:

1) Putem avea uneori bune temeiuri pentru a accepta o judecată falsă;2) Dacă subiectul cunoasterii are bune temeiuri pentru a accepta o judecată falsă „p” şi

această judecată implică o altă judecată „q”, subiectul va deduce „q” din „p” şi va avea astfel bune temeiuri pentru a accepta şi judecata „q”.

Altfel spus, în situaţia prezentată de Gettier, o judecată particulară care este adevărată poate fi inferată dintr-o altă judecată care este mai generală şi care mai este şi falsă, dar persoana care realizeaza raţionamentul are temeiuri foarte bune sa o considere adevărată. Criticii lui Gettier au încercat să formuleze cât mai general această condiţie, afirmând că nu putem deriva cunoaşterea decât din cunoaştere. În aceste condiţii nu vom mai putea deriva cunoaşterea din altceva care să însemne mai puţin decât cunoaşterea, cum ar fi opiniile bine întemeiate, bunăoară. Contraexemplele de tip Gettier pornesc de la presupoziţia inacceptabilă, conform căreia judecăţi false pot întemeia judecăţi adevărate. Contraexemplele gettier indică astfel că temeiurile pentru acceptarea unei judecăţi pot fi uneori irelevante pentru adevărul judecăţii. Acest punct slab ar putea fi înlăturat simplu, fără introducerea unor condiţii suplimentare, prin formularea unor restricţii, şi anume că o judecată despre fapte va reprezenta cunoaştere dacă şi numai dacă ea nu va fi întâmplător adevărată, adică adevărată independent de existenţa unor bune temeiuri pentru acceptarea ei. În acest fel tot ceea ce reprezintă accident sau întâmplător este eliminat din conceptul cunoaşterii. Cunoaşterea revine, în cea mai autentică manieră aristotelică, universalului. (Ibidem, pag. 49).

Adevărul unei judecăţi nu este întâmplător, nu trebuie să fie întâmplător, pentru a pretinde că acea judecată reprezintă cunoaştere. Cu alte cuvinte trebuie să existe o relaţie necesară între adevărul unei judecăţi şi temeiurile pentru acceptarea acestei judecăţi. În accepţia clasică pornind de la formularea pe care o dă Platon în Theaitetos, întemeierea distinge cunoaşterea de opinii adevărate într-un mod întâmplator, care nu este imun la contraexemple de tip Gettier, după cum am văzut. O opinie bine întemeiată reprezintă sau poate reprezenta cunoaştere dacă şi numai dacă adevărul ei nu constituie rezultatul unei coincidenţe fericite. „Un exemplu poate contribui la o mai bună înţelegere a modului cum acţionează acest principiu. O persoană B vede cum persoană A, care îi este bine cunoscută,

41

sustrage o carte dintr-o librărie. Chiar dacă stie că A a avut pâna acum o comportare corectă, B va avea bune temeiuri să creadă că A a furat cartea. Să presupunem însă că A are un frate geaman care seamănă leit cu el şi care a vizitat librăria în cauză în acea zi. Şi în timp ce A a vut întotdeauna o purtare ireproşabilă, fratele său, de care el nu poate fi deosebit, este cunoscut drept cleptoman. B nu ştie însă nimic despre toate acestea. Situaţia va putea fi caracterizată spunând că deşi B are opinia adevărată si bine întemeiată că un individ cu toate trăsăturile distinctive ale lui A a sustras o carte din librărie, această opinie nu va putea fi calificată drept cunoştinţă. Caci date fiind temeiurile lui B şi împrejurările particulare în care s-a constituit opinia lui, faptul că această opinie este adevărată şi bine întemeiată este, pur şi simplu, rezultatul unei coincidenţe şi, ca atare, ceva întâmplător.”(Ibidem, pag. 50). Principiul coincidenţei fericite ne permite astfel să distingem opiniile adevărate şi întemeiate, în genere, de cunoştinţe

Aşadar, cea de-a patra condiţie restriticvă a cunoaşterii se referă la principiul coincidenţei fericite. Conform acestei reguli nu vom putea fi niciodată absolut siguri că o judecată ce ne poate descalifica pretenţia de cunoaştere poate să apară sau nu. Astfel, temeiurile pentru judecăţi caracterizate drept cunoştinţe trebuie să fie de asa natură încât să nu existe judecăţi ce descalifică aceste temeiuri. De aceea, Roderick Chisholm introduce conceptul de judecată care este întemeiată fără greşeală. „O judecată este întemeiată fără greşeală dacă are o baza ce se prezintă pe sine pentru acea persoană, în aşa fel încât nicio judecată falsă nu va putea fi bine întemeiată. Chisholm propune înlocuirea definiţiei tradiţionale a cunoasterii cu următoarea definiţie: o judecată este o cunoştinţă pentru o persoană dacă este acceptată, adevărată şi întemeiată fără greşeală pentru acea persoană.” (Ibidem, pag. 51).

În aceste noi condiţii, vom putea înţelege faptul că orice tip de contraexemplu Gettier nu satisface cea de a treia condiţie şi pot să fie astfel din capul locului eliminate drept candidaţi la statutul de cunoaştere. Conform lui Chisholm relaţia prin care anumite judecăţi întemeiază alte judecăţi nu este o relaţie deductivă, de natură logică. Aşa se explică faptul că judecăţi adevărate pot reprezenta bune temeiuri pentru judecăţi false şi invers. Un element în plus provine de la filosoful Keith Lehrer care reformulează mai întâi una din cele trei condiţii stabilite în analiza clasică înlocuind opinia cu acceptarea. În primul rând a accepta un enunţ în orizont epistemic este diferit de a crede asa cum se întâmplă de regula in cazul opiniilor de care suntem cel mai mult ataşaţi, şi se referă mai de grabă la atingerea adevărului şi la evitarea erorilor. Apare, bunăoară, în discuţie cea de a patra condiţie necesară în viziunea lui Lehrer şi anume justificarea sa nu conţină enunţuri false.

În aceste condiţii definiţia cunoaşterii este reformulată astfel: „S cunoaşte că p dacă şi numai dacă: 1) este adevărat că p; 2) S acceptă p; 3) S este pe deplin justificat să accepte p; 4) S este pe deplin justificat să accepte p într-un fel ce nu depinde de niciun enunţ fals.” (Ibidem, pag. 52). Sau altfel exprimat putem să vorbim despre cunoaştere ori de câte ori justificarea unei acceptări nu este infirmată, deocamdată. În orizontul autentic filosofic soluţii definitive nu pot fi date, deoarece noţiunea cunoaştere nu este una aritmomorfă, ci, dimpotriva, este o noţiune dialectică. Clarificarea acestei noţiuni înseamnă orizontul ambelor grupe de caracteristici contrarii. Din analiza clasică a cunoaşterii reiese faptul că precizarea conceptului cunoaşterii se realizează prin introducerea unor restricţii. Rezultatul va fi un concept tot mai

42

restrictiv al cunoaşterii propoziţionale. În acelaşi timp nu trebuie să neglijăm riscul ca analiza critică a cunoaşterii caracterizată drept explicaţie critică risca să fie tot mai critică şi să înceteze să mai fie o explicaţie.

Revenind la orizontul kantian din Critica raţiunii pure, putem îndrepta demersul spre orizontul filosofiei ştiinţei pornind, aşa cum pornea şi Immanuel Kant, de la supoziţia că ştiinţa este cunoaşterea obiectivă prin excelenţă. Cunoştinţele ştiintifice stau sub semnul independenţei faţă de dorinţele şi subiectivitatea omului. Tocmai pentru că stau sub un asemenea semn ele reprezintă cunoaşterea întregii specii umane. Într-un asemenea orizont au fost formulate două condiţii sau cerinţe fundamentale ale cunoaşterii obiective specifice ştiinţelor exacte: 1) comunicare intersubiectivă; 2) testare intersubiectivă. Referitor la prima condiţie ne vom referi la filosoful austriac Moritz Schlick, care diferenţia între cunoştinţe şi senzaţii. Senzaţiile sau orice informaţie senzorială ţin de intimitatea fiecăruia neputând fi comunicate intersubiectiv. „Comunicarea intersubiectivă, ca cerinţă a cunoaşterii cu valoare obiectivă, priveşte relaţia de desemnare, relaţia dintre semne şi ceea ce desemnează semnele. Cerinţa este ca această relaţie dintre semne şi ceea ce desemneaza semnele să fie cât mai univocă.” (Ibidem, pag. 56). Aşadar senzaţiile noastre nu pot fi comunicate. Cum ar putea cineva să transmită prin comunicare, deocamdată, senzaţia sa despre culoarea albastru? Pot, cel mult, sa transmit cuiva anumite cunoştinte despre radiaţia luminoasă cu lungimea de undă caracteristică culorii albastru. Cunoaşterea noastră despre culoare priveşte numai structura şi nu conţinutul. Opoziţia aceasta între trăire şi cunoaştere se acoperă cu opoziţia dintre incomunicabil (inefabil) şi comunicabil. Trăirile sunt private, cunoştinţele sunt publice. Continutul calitativ al trairilor nu poate fi fixat şi transmis prin sistemul de concepte al unei anumite specii de limbaj natural. Tema aceasta a neputinţei transmiterii prin limbaj a trăirilor este daca putem spune, deja clasică în tradiţia filosofică europeană. Ba mai mult chiar o putem găsi şi în literatura universală (a se vedea meditaţiile personajului „sărmanul Dionis” din opera omonimă eminesciană). Nimeni nu poate pretinde că senzaţia lui de roşu este aceeaşi cu senzaţia altcuiva de roşu. Ar rezulta de asemenea şi faptul că nu vom putea şti nici dacă semnificaţia cuvintelor ce desemnează o culoare este aceeaşi pentru toţi oameni. În varianta lui Moritz Schlick cuvintele unei limbi pot comunica cunoştinţe sau pot provoca trăiri. În cazul trăirilor chiar şi cea mai adâncă formă de trăire nu poate reprezenta cunoaştere deoarece nu poate fi comunicată, nu poate fi testată sau verificată intersubiectiv. Aceste condiţii restrictive elimină din câmpul cunoaşterii tot ce reprezintă senzaţii personale, sau trăiri individuale. Ce va rămâne în câmpul cunoaşterii în aceste condiţii? În varianta filosofiei analitice a reprezentanţilor „cercului de la Viena”, cunoaşterea nu poate fi decât o descriere prin noţiuni şi judecăţi a lucrurilor, proprietăţilor acestora şi a relaţiilor dintre ele. În aceste conditii apare întrebarea specific kantiană: Putem cunoaşte lucrurile aşa cum sunt ele, sau nu vom putea ieşi niciodată din orizontul senzaţiilor noastre despre aceste lucruri?

În orizontul fizicii sunt folosite o serie de simboluri limitate ca număr care descriu foarte bine o serie destul de apreciabilă de fenomene. Progresele explicaţiei ştiintifice conduc la reducerea crescândă a numarului simbolurilor necesare pentru descrierea lumii. (Ibidem, pag. 58). Această problemă este semnalată de către filosoful austriac Ludwig Wittgemstein în celebrul său Tractatus logico-philosophicus. Limitele cunoaşterii sunt limitele limbajului. Noi vom putea spune ceva cu sens numai despre faptele din care este alcătuită lumea. Faptele sunt

43

relaţii ce pot fi descrise, exprimate prin limbaj. Valorile, trairile subiective în general nu constituie obiecte ale cunoaşterii. Propoziţii cu sens, conform lui Wittgenstein cel din Tractatus logico-philosophicus, nu pot fi în cazul eticii sau al metafizicii clasice. Wittgenstein propune un concept extrem de restrictiv al cunoaşterii, din care trebuie sa eliminăm orice enunţ contradictoriu, orice enunţ care poate primi cel puţin două înţelesuri diferite, incompatibile, sau enunţurile ambigui ce pot căpăta sensuri diferite făra ca vorbitorul competent al unei limbi să dispună de ratiuni intersubiective, constrângătoare pentru a opta în favoarea uneia dintre ele. În acest caz enunţurile profetice sau oraculare cum existau în Grecia antică nu pot fi calificate drept forme ale cunoaşterii. Într-un asemenea orizont limbajul ştiintific se apropie cel mai mult de condiţiile restrictive. Prima cerinţă este univocitatea limbajului. A doua cerinţă este testabilitatea sau controlul intersubiectiv al enunţurilor şi sistemelor de enunţuri ce pretind a reprezenta cunoaştere, altfel spus trebuie să existe relaţii clare de concordanţă sau de incompatibilitate cu alte enunţuri. Spre exemplu: corelarea unui enunţ de un înalt nivel de generalitate, a unei ipoteze teoretice, cu enunţuri ce exprimă date de observaţie sau experimentale bine verificate. În acest sens un enunţ cu valoare obiectivă este calificat drept un enunţ ce poate fi controlat de orice om care posedă pregătirea necesară. Orientarea filosofică din care a făcut parte Wittgenstein, aşa-numitul empirism logic impune drept condiţie restrictivă în cunoaştere, respectarea principiului non-contradicţiei. Teoria verificaţionistă a semnificaţiei consideră că un enunţ are o semnificaţie empirică şi exprimă prin urmare o cunoştinţă cu valoare obiectivă, dacă şi numai dacă putem preciza condiţiile în care enunţul va fi calificat drept adevărat sau fals. Nu este obligatorie verificarea propriu-zisă, ci doar condiţiile de posibilitate prin care să putem realiza această verificare.

Orizontul ştiinţific reprezintă orizontul cunoaşterii prin excelenţă. Ştiinţele pot fi de observaţie, în acest caz avem de a face cu problema măsurătorilor, sau pot fi ştiinţe experimentale ce studiaza fenomene. În domeniul fizicii teoretice se foloseşte limbajul matematic, deoarece acest limbaj are o maximă precizie, deocamdată, şi se limiteaza să descrie cele mai simple fenomene ce pot fi făcute accesibile simţurilor noastre. Orizontul fizicii cuantice „dinamitează” visul unei cunoaşteri perfecte, complete. Principiul de nedeterminare al lui Werner Heisenberg, conform căruia nu vom putea măsura simultan cu maximă precizie atât poziţia cât şi impulsul unei particule subatomice, bunăoară un electron, evidenţiază imposibilitatea principială a unei descrieri complete, de tip clasic, a caracteristicilor de stare ale unui sistem fizic. Altfel spus, în toate ştiinţele veritabile, deocamdată avem de-a face cu o cunoaştere imperfectă. Conceptul cunoaşterii perfecte aduce în prim plan o exigenţă deosebit de delicată, pretenţioasă şi de restrictivă, şi anume exigenţa simetriei sau a identităţii structurale dintre explicaţia teoretică şi predicţie. Această condiţie este satisfăcută, bunăoara, în mecanica cerească sau terestră. În alte domenii putem determina doar condiţii necesare dar nu suficiente ale producerii proceselor şi evenimentelor. Pot fi explicate post factum cutremure, boli, spre exemplu. Nu pot fi însă prevazute. Asimetria între explicaţie şi predicţie sau prognoza ori anticipare este o situaţie curentă în toate disciplinele ce studiază stări si procese de mare complexitate. Pot fi determinate cauzele producerii acestora dar nu pot fi stabilite condiţiile suficiente pentru producerea lor. (Ibidem, pag. 62).

Stările subiective cum ar fi emoţiile sau senzaţiile fac parte din sfera privată, ele fiind excluse din câmpul cognitiv deoarece nu satisfac cerinţele: comunicabilităţii şi a testării

44

intersubiective. Teoriile moderne despre stările mintale propuse de filosofi, psihologi de orientare ştiinţifică cum ar fi: funcţionalismul şi teoria identităţii, converg spre concluzia că nu există o cunoaştere despre noi înşine dincolo de cunoaşterea noastră obiectivă despre noi înşine. O teorie asupra naturii minatlului este calificată fizicalistă dacă susţine posibilitatea principială a descrierii tuturor stărilor şi evenimentelor mintale în termenii limbajului fizical. Termenii de bază ai libajului fizical desemnează stări şi evenimente intersubiectiv observabile. Aceste teorii fizicaliste au fost şi sunt confruntate cu obiecţia că stările şi evenimentele mintale au caracteristici specifice care le disting clar şi net de lumea faptelor obiective. Ele pot fi considerate drept stări şi evenimente îndreptate spre ceva şi se disting în acest fel de faptele obiective. Franz Brentano a introdus termenii: intenţionalitate şi intenţional pentru a desemna această trăsătură distinctivă a unora din stările noastre subiective. (ibidem, pag. 65).

Filosoful analitic John R. Searle elaboarează o terioe analitică a intenţionalităţii. Teza acestuia este că creierul produce stări mintale subiective, cu caracteristici care le fac ireductibile la lumea faptelor obiective. Intenţionalitatea desemnează acea trăsătură a stărilor şi evenimentelor mintale de a fi îndreptate spre ceva, de a fi despre ceva (directedness, aboutness). Intenţionalitatea este o proprietate de baza şi ireductibilă a minţii, în sensul că nu poate fi redusă la altceva sau eliminată printr-o redefinire. În acest orizont de inteligibilizare descris de Searle, încercările de a descrie realitatea mintală în limbajul obiectiv al ştiinţelor naturii sunt atinse de semnul eşecului datorită nesocotirii intenţionalităţii stărilor mintale. Se utilizeaza conceptul de analogie pentru a putea explica consesul stărilor de conştiinţă ale unor oameni distincţi. Cunoaşterea despre noi înşine este cunoaşterea într-un sens special al termenului în măsura în care este o cunoaştere la care fiecare persoană are un acces direct şi privilegiat. Este singura modalitate de cunoaştere ce exclude orice distincţie între obiectul cunoaşterii şi temeiurile ce susţin aserţiunile noastre despre obiectul cunoaşterii. Obiectul cunoaşterii sunt trăiri subiective, cum ar fi anumite senzaţii, iar temeiurile susţinerii anunţurilor care le descriu sunt tot aceste stări subiective. Avem, aşadar un tablou complet dialectic privitor la conturarea conceptului de cunoaştere. Pentru ca acest tablou să fie complet trebuie să amintim în treacăt măcar şi intuiţionismul bergsonian şi fenomenologia heideggeriană drept orientări filosofice opuse manierei analitice anglo-saxone, care au încercat să autonomizeze filosofia şi specificul acesteia în secolul XX.

Conform acestor orientări, cunoaşterea ştiintifică a lumii este a posteriori, în timp ce cunoaşterea filosofică a absolutului este a priori. În orizontul metafizic cunoaşterea absolutului este intuitivă, nediscursivă. Absolutul, temeiul nu pot fi cunoscute prin demersuri pur discursive, raţionale. O asemenea cunoaştere devine posibilă abia printr-un act iraţional de contopire sau de fuziune a subiectului cu obiectul de cunoscut. Un astfel de act de cunoaştere poate fi exemplificat prin celebra afirmaţie carteziană: „cuget, deci exist”. Filosoful german W.Fr.J.Schelling în Sistemul idealismului transcendental, vorbeste despre „intuiţia intelectuală” ca fiind un act de cunoaştere directă, intuitivă, nediscursivă prin care se realizeaza contopirea subiectului cunoscător cu obiectul de cunoscut. Obiectul cunoasterii religioase, spre exemplu, este Dumnezeu. Cunoaşterea revelatorie este atinsă de personalitatea autorului, orice mare sistem metafizic tradiţional împlineşte nevoia creatorului de a atinge un echilibru sufletesc, de a atinge o anumită formulă a fericirii etc. În aceste condiţii

45

intersubiectivitatea nu ar mai trebui adoptată drept un ideal de cunoaştere cu valoare universală. Pluralismul în metafizică este inevitabil, deoarece conceptul ontologic al cunoaşterii metafizice este cel mai general concept al cunoaşterii şi implicit cel mai dificil de cunoscut.

Nu în ultimul rând, putem întregi acest tablou prin afirmaţiile lui Max Scheller care caracterizează cunoaşterea metafizică ca intenţie si implinire prin posesia fiinţei determinate a lucrurilor.Intenţia spiritului îndreptat spre lucruri reprezintă esenţa acestei cunoaşteri. Fiinţa determinată a lucrurilor poate să intre în spiritul nostru în măsura în care devine obiectul unei intenţii. Conform lui Max Scheller filosofia, mistica alcătuiesc cunoaşterea ce mântuieşte a priori, în timp ce ştiinţa este cunoaştere pentru stăpânire, prin experienţă. Acest gând filosofic este întărit de Martin Heidegger care realizează distincţia între cunoaşterea ştiinţifică care se raportează exclusiv la fiinţare, în timp ce filosofia se ocupă cu Fiinţa. (Ibidem, pag. 72).

Toate aceste elemente foarte importante în orizontul cunoaşterii vor rămâne în orizontul filosofiei. Vom întâlni toate aceste condiţii restrictive, toată această analiză critică în cazul opiniei publice? Nici pe departe. Toate informaţiile vehiculate la nivelul opiniei publice sunt luate „de-a gata” fiind fabricate de diverşi „autori”, nu sunt supuse deloc sau aproape deloc examenului critic şi vor alcătui aşa-numita „cunoaştere” a opiniei publice. Dacă toate enunţurile vehiculate la nivelul maselor de oameni, ar fi supuse examenului critic prezentat anterior, atunci cunoaşterea ar fi mult mai bine întemeiată, şi implicit, orice formă de manipulare ar fi sortită eşecului. Reflecţia sistematică, analiza propriilor noastre prejudecăţi ne-ar imuniza mult mai bine faţă de orice tentativă de manipulare din partea oricui. Însă, toate aceste considerente rămân în spaţiul idealului.

Capitolul IIIFUNCŢIILE OPINIEI PUBLICE

46

3.1. Publicul şi caracteristicile sale

Delimitarea şi caracterizarea opiniei publice sunt dependente de conturarea conceptului de public. Acesta, care este substratul, purtătorul real al opiniilor, este definit, în genere, ca multitudine de indivizi disparaţi care manifestă reacţii şi opinii asemănătoare faţă de unele informaţii sau evenimente. G. Gurvitch de exemplu, identificând publicul cu un grup uman format din indivizi aflaţi la distanţă unii de alţii, constată, în La vocation actuelle de la sociologie (1950), că se caracterizează prin atitudini şi opinii comune şi prin continuitatea ideilor şi valorilor sociale.

Din punct de vedere sociologic, publicul este definit ca o categorie ce desemnează o grupare de oameni, mai mult sau mai puţin numeroasă, concentrată sau dispersată spaţial, omogenă sau eterogenă din diferite puncte de vedere (sex, vârstă, grad de instruire, profesie, apartenenţă politică sau ideologică, rezidenţă etc.) care are în comun un centru de interes sau de informaţie.

În literatura de profil se face distincţie între public şi alte două grupări colective elementare: mulţimea şi masa.

Mulţimea este definită ca o grupare umană caracterizată prin:- anonimatul membrilor, ce are ca efect lipsa oricărei răspunderi personale;- contaminare ideatică, emoţională şi atitudinală, care are ca efect schimbări rapide

de comportament;- sugestibilitate, care are ca efect adoptarea de către indivizii componenţi a unor idei

şi comportamente pe care nu le-ar adopta în condiţii normale. (cf. Gustav Le Bon, 1998, pag 14-18).

Masa este definită ca o grupare eterogenă ce include indivizi anonimi ce aparţin unor straturi sociale diverse, cu moduri de viaţă diferite, care nu sunt conştienţi unul de altul şi care reacţionează ca răspuns la propriile lor trebuinţe.

Masa şi publicul vizează structuri socio-umane diferite, opinia publică aparţinând publicului şi nu maselor. De regulă, publicul este precedat de o „masă” în care mai mulţi indivizi devin preocupaţi de o problemă socială. Aceasta înseamnă că un public ia naştere numai atunci când grupuri organizate propun o soluţie pentru rezolvarea unei probleme, soluţie menită să satisfacă interesele lor.

Diferenţa principală dintre masă şi public constă în aceea că în cadrul masei există o similitudine de păreri şi acţiuni, în timp ce în cadrul publicului se manifestă o ciocnire de opinii contradictorii. Ca urmare, membrii publicului pot fi divizaţi datorită părerilor lor opuse asupra unei probleme controversate.

De altfel, esenţa activităţii publicului este discursul-controversă. Când un public încetează să fie critic, el se transformă sau se dizolvă în mulţime. Dacă în mulţime individualitatea este anulată, în public are loc o amplificare a conştiinţei de sine şi a judecăţii critice. În public, indivizii sunt capabili nu doar să recepţioneze opinii (cum este cazul masei), ci să emită opinii care să intre în dezbatere. Astfel, dezbaterea publică are un rol fundamental în formarea opiniei publice a cărei calitate depinde tocmai de calitatea dezbaterii respective.

47

Legătura dintre opinia publică şi public transpare şi din caracterul contradictoriu al opiniei publice, ca urmare a divizării publicului în grupuri cu interese diferite şi cu soluţii diferite de rezolvare a problemelor. Fiecare opinie publică îşi are publicul său, format dintr-un număr de persoane afectate de o problemă socială faţă de care adoptă o poziţie pro sau contra, exprimată cu diferite grade de intensitate.

În literatura de specialitate se face şi diferenţa dintre public în general, din care face parte orice om care ia poziţie în legătură cu diferite subiecte şi probleme de interes socio-uman general, şi alte tipuri de public legate de interese mai restrânse, publicuri a căror dimensiuni pot varia de la grupuri relativ restrânse până la cele de amploare naţională sau mondială. Iar varietatea publicurilor în sânul aceleiaşi mase de indivizi, a aceleiaşi colectivităţi sau societăţi, este în funcţie de varietatea centrelor de interes amintite şi are implicaţii complexe asupra proceselor de constituire şi manifestare a opiniei publice, asupra structurii sale interne, ca şi asupra rolului şi influenţei sale sociale.

3.2. Formarea şi structura opiniei publice

Înţelegerea opiniei publice ca simplă însumare mecanică a opiniilor individuale prezente într-un spaţiu social concret determinat, conduce la identificarea ei cu opinia unor „actori sociali” independenţi ce obţin informaţii, cântăresc opţiuni şi fac judecăţi evaluative asupra evenimentelor, valorilor şi fenomenelor sociale.

În realitate, oamenii interacţionează, îşi împărtăşesc informaţii, se influenţează reciproc, se simt adesea constrânşi de norme de comportament, aspecte ce le impun să gândească într-un anumit fel despre problemele sociale. Aceasta înseamnă că opinia publică se constituie printr-o sinteză calitativ superioară a opiniilor lor individuale.

De altfel, literatura de profil dedicată acestei probleme relevă că opinia publică are atât o determinare de ordin obiectiv (structura socială a publicului, sistemul de valori şi de norme dominante în grup, faptele sociale ce devin obiect de opinie), cât şi condiţionări subiective (conştiinţa individuală, influenţele grupului şi ale liderilor de opinie, prestigiul şi autoritatea acestora motivele personale şi colective, stările de spirit etc.). În ultimă instanţă, opinia publică apare ca o „oglindă” a structurilor sociale, a stărilor şi intereselor socio-economice şi politice care pot fi omogene sau eterogene, convergente sau divergente.

Gustav Le Bon constata (în Opiniile şi credinţele, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1997) că în formarea şi dinamica opiniilor se remarcă o interacţiune a factorilor interni (caracterul, idealul, trebuinţele, interesul, pasiunile) cu factori externi (sugestii, impresii, nevoia de explicaţii, formulele lingvistice, iluziile, necesitatea); ambele categorii de factori sunt ghidate de raţiune şi experienţă. Evident, nu toţi factorii respectivi intră în geneza unei opinii. „Un anumit factor care are influenţă asupra altui factor va rămâne fără influenţă asupra unui al treilea. Ceea ce pasionează un popor poate să lase indiferent poporul vecin” (op. cit., p. 92). Se impune totuşi luarea în considerare a tuturor factorilor căci, deşi nu intră toţi în acţiune, oricare poate interveni la un moment dat.

În procesul de constituire şi de orientare a diferitelor curente de opinie publică acţionează, concomitent, aspecte macro şi micro-sociale.

Între aspectele macrosociale, mai importante sunt:

48

a) natura sistemului social şi parametrii funcţionali ai structurilor sociale existente . La acest nivel există curente de opinie dominante, dar şi curente de opinie marginale. Cercetările de teren au demonstrat că acestea din urmă sunt mult mai active în direcţia extinderii sferei de influenţă a populaţiei (deşi sunt contracarate de primele);

b) nivelul general de dezvoltare reflectat în modelele de comportament care particularizează sistemul social global. Acest nivel influenţează calitatea curentelor de opinie şi finalitatea revendicărilor pe care acestea le cultivă. Astfel, în timp ce într-un spaţiu al subdezvoltării curentele de opinie vizează, în principal, revendicări de ordin material, într-un spaţiu social dezvoltat curentele de opinie vizează aspecte de ordin spiritual, civic, ecologic etc.

c) conţinutul şi orientarea mesajelor politico-ideologice. Acest palier macrostructural influenţează formarea şi formele de manifestare a opiniei publice îndeosebi într-un mediu social pluralist unde dialogul între concepţiile filosofice şi tradiţiile culturale poate genera curente de opinii favorabile maturizării structurilor sociale existente sau poate conduce spre crearea unui nou cadru instituţional diferit de cel susţinut de ideologia oficială. Într-un mediu social paternalist, în care curentul de opinie este susţinut de pârghiile instituţionale, acest lucru e mai dificil sau chiar imposibil.

d) programele instituţiilor cultural-educative, între care un rol important revine mass-mediei, rol ce poate fi benefic sau de stopare în formarea şi afirmarea curentelor de opinie. Un rol important revine aici şi şcolii, opina creată de ea fiind funcţie de caracterul său: dogmatic, cumulativ sau formativ.

e) apartenenţa la grup – influenţează mai ales dimensionarea curentelor de opinie, în funcţie de natura grupurilor: socio-profesionale, politice, grupuri de suporteri etc.

Factorii macrosociali amintiţi sunt numiţi şi factori de bază sau primari în formarea curentelor de opinie publică.

Factorii microsociali particularizează şi condiţionează calitatea şi forma de manifestare a reacţiilor individuale de opinie faţă de factorii primari. Între factorii microsociali cu influenţe în formarea opiniei publice, factori numiţi şi intermediari, se numără:

a) interferenţa acţiunilor din interiorul grupului de bază, cât şi a diferitelor alte grupuri din care face parte, simultan, un individ. Cu cât aceste grupuri sunt mai complementare, cu atât opiniile indivizilor sunt mai coerente şi pot contribui la cristalizarea mai rapidă a unor curente de opinie durabile;

b) formele de sociabilitate – exprimă amploarea şi intensitatea participării de grup la constituirea opiniilor, ele fiind componentele cele mai elementare ale realităţii sociale; sunt modurile de a fi legat de ansamblul social şi de a participa la el şi fac posibilă depistarea „momentului” în care relaţiile dintre indivizi capătă valoare de relaţii sociale. La majoritatea sociologilor formele sociabilităţii se exprimă prin expresiile: „Noi” (în locul lui „Eu”: noi, părinţii; noi, studenţii etc.) şi „raporturile cu altul”. În cazul lui „Noi” se realizează o sociabilitate prin fuziune (contopire) parţială, iar în cazul „raporturilor cu altul” avem o sociabilitate prin opoziţie parţială.

Gradele de fuziune parţială în „Noi” sunt: masa, comunitatea şi comuniunea. Acestea se deosebesc prin gradul de intensitate al relaţiilor interpersonale şi după volum.

49

Caracteristicile colectivităţilor respective îşi pun o amprentă semnificativă asupra membrilor lor. În grupurile care se bazează pe sociabilitate de masă integrarea individului în curentul de opinie se realizează ca urmare a presiunii externe exercitată asupra sa, fapt pentru care formarea opiniei este pasivă şi are o pronunţată notă de conformism. Grupurile întemeiate prin sociabilitate de comunitate se caracterizează prin stimularea cristalizării opiniilor individuale în cadrele normative ale unor grupuri active şi în orizontul unei participări performante. În cadrul grupurilor cărora le este caracteristică sociabilitatea de comuniune, integrarea este un rezultat al atracţiei reciproce, fapt pentru care grupul este mult mai activ în formarea opiniei publice. În cadrul unui partid politic de exemplu, militanţii sunt legaţi prin „raporturi de comuniune”, membrii prin „raporturi de comunitate”, iar simpatizanţii prin „raporturi de masă”(exemplu dat de Ion Drăgan în Opinia publică şi propaganda, 1986).

Esenţială pentru formarea opiniei publice este existenţa unei comunităţi de interese pe baza căreia minoritatea să accepte opinia majorităţii. Conştiinţa apartenenţei comune (=„conştiinţa de Noi”) presupune în mod necesar un anumit grad de omogenitate şi absenţa problemelor ireconciliabile (de neîmpăcat); în grupurile în care există disensiuni adânci nu poate fi vorba de opinie publică.

*

Indiferent de natura factorilor sociali ce intervin în formarea opiniei publice, cunoaşterea acesteia implică succesiunea a patru etape:

1) producerea opiniei, respectiv formularea unei idei relevante în legătură cu o problemă controversată care polarizează atenţia unui public relativ numeros;

2) dezvoltarea opiniei, adică relaţionarea ideii respective cu aşteptările imediate şi de perspectivă pentru a întruni un coeficient de persuasiune cât mai mare;

3) difuzarea opiniei, adică lansarea ei în segmentele de public considerate a fi cel mai uşor de persuadat de către „producătorii de opinie”;

4) acceptarea opiniei şi adeziunea la ea, aspecte ce determină cristalizarea curentului de opinie care poate asigura succes ideii emise pe termen mediu şi lung.

Mai trebuie avut în vedere faptul că în cercetarea opiniei publice se impune ca diversitatea aspectelor macro şi micro-sociale ce intervin în formarea acesteia să fie corelate în spaţiul teoretic. Numai în acest fel sondajul de opinie şi ancheta de opinie pot explica dimensiunile reale ale întregului univers social ce concură la constituirea opiniilor.

*

Complexitatea opiniei publice şi rolul său în societate derivă şi din diversitatea sa structurală, în funcţie de ponderea curentelor de idei din perimetrul unui anumit context socio-cultural. Din această perspectivă pot să existe opinii publice omogene (axate asupra unei anumite valori sau asupra unui set de valori apropiate), polare (valori alternative şi relativ egale), asimetrice (valori dispersate şi inegale) şi difuze (valori încă neconfirmate sau în proces de confirmare).

50

Privită în ansamblu, opinia publică este astfel un fenomen aflat, cantitativ şi calitativ, sub tensiune cumulativă şi îndeplinind roluri constructive (pozitive) sau, dimpotrivă, roluri distructive (negative). În această ordine de idei se pot desprinde diverse categorii de funcţii ale opiniei publice.

3.3. Funcţiile şi dinamica opiniei publice3

În sens sociologic general, prin funcţie se înţelege rolul îndeplinit de o anumită instituţie socială sau de un proces social anume în raport cu societatea ca întreg, iar analiza ştiinţifică a funcţiilor relevă dependenţa organică dintre componentele sistemului social.

În acest context, cercetarea funcţiilor opiniei publice convinge că existenţa şi dinamica respectivului proces social sunt – cu toată relativa sa independenţă – strâns legate de existenţa şi dinamica societăţii sau a colectivităţilor umane privite ca întreg. În adevăr, specificul funcţiilor respective, fie că este vorba de funcţii latente sau manifeste, este dependent de domeniile în care acestea acţionează şi se manifestă: domeniul politic, economic, al producţiei, al vieţii culturale şi al educaţiei civice etc.

Diverse şcoli sociologice realizează o tipologie a funcţiilor opiniei publice pornind de la trei categorii de evaluare: influenţa asupra mediului social, conţinutul şi forma de exprimare.

Din punctul de vedere al primului criteriu (influenţa asupra mediului şi instituţiilor sociale), pot fi distinse următoarele funcţii:

a) funcţia de control a cărei esenţă constă în aceea că opinia publică, independent de condiţiile în care acţionează, ocupă aproape întotdeauna o poziţie cheie faţă de anumite fapte sau evenimente ale vieţii sociale şi, îndeosebi, faţă de acţiunile statului întreprinse prin intermediul diferitelor sale instituţii. Această funcţie dă opiniei publice caracterul unei puteri situată deasupra instituţiilor oficiale, care apreciază şi controlează activitatea acestor instituţii.

Această funcţie a opiniei publice atinge cea mai mare dezvoltare a sa atunci când dispune de forme variate de control şi participare a indivizilor la conducerea proceselor sociale, deci, în condiţiile în care mecanismele democratice şi statul de drept se manifestă plenar.

Un rol important revine opiniei publice în realizarea controlului non-formal realizat prin aprobare sau dezaprobare difuză, prin ironie, prin ridicol, batjocoră etc. Ironia, de exemplu, indiferent că apare sub formă stilistică sau că se petrece în registru umoristic, rezultă din formularea unei opinii şi contribuie la corijarea unui exces prin forţa unui curent de opinie.

Forma cea mai evoluată a controlului non-formal (sau informal) este auto-controlul, prin care individul îşi manifestă libertatea de alegere între posibilităţile alternative de acţiune socială, în funcţie de compatibilitatea dintre opţiunile valorice proprii şi valorile vehiculate de opinia publică din acel moment. Spre deosebire de controlul formal, însoţit de pedepse, de sancţiuni coercitive, auto-controlul (şi controlul informal în genere), ia forma implicită a relaţiilor de interdependenţă care asigură autoreglarea sistemului prin stimularea conformismului faţă de norme;

3 A se vedea şi A. Bodrea, op. cit., pp. 84-99.

51

b) funcţia consultativă care constă în aceea că opinia publică oferă instituţiilor puterii, dar şi componentelor societăţii civile, sugestii referitoare la modurile de soluţionare a unor probleme economice, politice, culturale etc.

Într-un sistem democratic real, funcţia respectivă se poate dovedi eficientă prin consecinţele ei, permiţând manifestarea liberă a diverselor forţe sociale şi politice. Se poate spune că funcţia consultativă a opiniei publice contribuie la orientarea vieţii democratice pluraliste în direcţia consensului, chiar între factori politici opozanţi care acceptă cel puţin trei elemente fundamentale: (1) valorile ultime (libertatea, egalitatea etc.) care structurează sistemul de opinii; (2) regulile jocului sau procedurile; (3) guvernele şi politicile guvernamentale. Altfel spus, expresia conform căreia „în democraţie suntem de acord să nu fim de acord” înseamnă că: (1) trebuie să fim mai întâi de acord asupra regulilor conform cărora putem să nu fim de acord şi să ne rezolvăm neînţelegerile şi (2) dezacordul în cazul unor astfel de reguli este un dezacord pe care democraţia îl protejează şi îl perpetuează (cf. Giovanni Santori, Teoria democraţiei reinterpretată, Iaşi, Editura Polirom, 1999, pp. 102-103).

Mai mult, prin instituţionalizarea opiniei publice – trăsătură caracteristică a sistemelor sociale moderne – funcţia consultativă a acesteia dobândeşte şi o dimensiune participativă. Ca urmare, modelele socio-etice, sau cele culturale, recunoscute oficial prin legitimarea lor instituţională, pot cunoaşte corecturi permanente. Aspectul benefic al acestei situaţii este posibilitatea preîntâmpinării momentelor de criză generate de disjuncţia dintre aşteptările publicului şi setul de valori emise de sursele oficiale de difuzare a mesajelor.

Cercetările de teren demonstrează că funcţia consultativ-participativă a opiniei publice nu se realizează în mod vizibil sau pragmatic, ci în mod implicit, prin includerea sa în sistemul general al controlului social (care individualizează sistemele sociale). În general, nivelul de participare este determinat de natura sistemului social, de nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie şi de modelele de comportament legitimate şi susţinute de un public cât mai numeros.

c) funcţia de directivă a opiniei publice, care constă în acceptarea ideii că hotărârea democratică într-o anumită problemă de existenţă are un sens imperativ. Ca şi în cazul funcţiei consultative, caracterul de directivă a opiniei publice, în societăţile democratice, se referă, în mod practic, la majoritatea domeniilor vieţii social-politice, economice, culturale, juridice, dobândind o pondere din ce în ce mai importantă în procesul de exprimare a opiniei publice. În sistemele totalitare, autoritare, opina publică este restrânsă, „controlată” administrativ, încât funcţia ei de directivă este, practic, nulă.

Din unghiul de vedere al celui de al doilea criteriu de clasificare (conţinutul opiniei publice), se poate vorbi de următoarele funcţii:

a) funcţia de apreciere, ca exprimare publică a atitudinii faţă de o problemă sau alta, faţă de un fapt sau altul din realitate. Este cea mai răspândită şi e îndeplinită, de regulă, de părerile cele mai sărace în conţinut. Foarte adesea, în spatele acestor exprimări nu se află nimic în afară de o atitudine pur emoţională, bazată pe momente întâmplătoare, superficiale, nesusţinute de niciun fel de raţionamente cu privire la raporturile faţă de faptul apreciat.

Dintre toate funcţiile, cea de apreciere este considerată şi cea mai largă din punctul de vedere al cuprinderii. Practic, ea este prezentă la toate exprimările opiniei publice, fără nicio

52

excepţie, acest aspect fiind legat de faptul că atitudinea oamenilor faţă de realitate poate fi exprimată nu numai sub forma aprecierii directe, ci şi în mod indirect;

b) funcţia analitică – exprimă rolul subiectului care cercetează faptele opinabile şi raporturile reale dintre ele;

c) funcţia constructivă – exprimă rolul subiectului care programează, prin intermediul opiniei, relaţiile şi procesele sociale;

Aceste două funcţii sunt strâns legate. Ele au numeroase trăsături comune, ca urmare a faptului că sunt legate de activitatea de gândire a opiniei publice. Spre deosebire de apreciere, care se bazează, de regulă, pe informaţiile dobândite exclusiv la nivelul cunoaşterii comune sau pe atitudinea pur emoţională a individului faţă de problema respectivă, „construcţia” şi adoptarea, prin intermediul opiniei, a unei hotărâri sau a unui proces social presupune (într-o măsură mai mare sau mai mică) prezenţa gândirii prospective. De această dată, pronunţarea opiniei, într-o problemă sau alta, nu mai constituie un act de voinţă (= cu voie sau fără voie), ci un act de cunoaştere (mai mult sau mai puţin creatoare), cuprinzând o anumită înţelegere (mai mult sau mai puţin profundă) a relaţiilor reale şi un sistem determinat de argumente (mai mult sau mai puţin precis), care fundamentează o anumită poziţie

În acest caz, nu mai este vorba însă de opinia publică generală sau generalizată, ci de segmentarea ei prin dirijism social şi în spirit autoritar, ceea ce minimalizează posibilitatea valorificării experienţei directe a maselor.

Funcţiile analitică şi constructivă par a fi astfel mai mult elitiste decât democratice;d) funcţia de reglementare, numită şi funcţie normativă, constă în rolul opiniei publice

de a elabora şi de a introduce norme precise în relaţiile sociale. Prin aceasta, funcţia respectivă poate afecta activitatea unor grupuri sau colectivităţi întregi, însă direcţia ei principală este reglementarea comportamentelor persoanelor individuale, atât pe planul relaţiilor reciproce dintre individ şi colectiv, cât şi pe planul raporturilor reciproce dintre indivizi.

Sub aspect normativ, opinia publică îşi afirmă rolul în reiterarea (repetarea) cadrelor de legitimitate promovate şi acceptate ca valide la nivelul spaţiului social. Un efect îl constituie preîntâmpinarea, prin intervenţia profilactică a opiniei publice, a evoluării spre patologie socială a comportamentelor deviante care încalcă prescripţiile normative ce conferă identitate funcţională unui anumit spaţiu social.

În funcţie de aria de cuprindere şi de intensitatea curentelor de opinie, funcţia normativă a opiniei publice se confirmă fie prin conservarea cadrelor normative existente, fie prin susţinerea valorilor unor normative viitoare.

Normele care structurează şi consolidează un anumit spaţiu social (indiferent care) sunt de două tipuri: scrise şi nescrise. Ambele tipuri, transmise din generaţie în generaţie, devin în conştiinţa publicului criterii imperative de apreciere a problemelor şi activităţilor oamenilor şi dau naştere opiniei publice care, acţionând pentru impunerea conduitelor sociale normate şi dezirabile public, se manifestă ca un element de conformism.

Cercetările comparative au demonstrat că ponderea factorului instituţional în realizarea funcţiei normative a opiniei publice este dependentă de nivelul de maturitate al sistemelor sociale; în societăţile mai puţin evoluate, formarea curentelor de opinie publică în problemele majore este un rezultat al aportului instituţiilor; în societăţile moderne, aportul instituţional scade, prevalând aspectele de ordin moral.

53

Unii sociologi consideră că funcţia de reglementare, spre deosebire de funcţiile analizate anterior, este prin excelenţă educativă. Ea se realizează şi atunci când opinia publică nu se manifestă activ. Aceasta întrucât există un cod nescris (sau prescris) de reguli, de legi sau de cutume, cod acceptat de societate (sau de un anumit grup social) şi care determină comportamentul individului.

De altfel, funcţia de reglementare este una dintre cele mai vechi funcţii ale opiniei publice. În toate societăţile opinia publică – indiferent de formele ei de existenţă şi de manifestare – a avut rol de sursă şi de reglare a acţiunilor omeneşti. Iar în actualul context social rolul de educator şi reglator al opiniei publice se impune cu o necesitate stringentă.

Din perspectiva celui de al treilea criteriu (forma de exprimare), se remarcă două funcţii ale opiniei publice:

a) o funcţie pozitivă, concretizată în „programarea” proceselor sociale; b) o funcţie negativă, concretizată fie prin declaraţii negative, fie prin abţinerea de a

propune un program propriu. Distincţia dintre aceste două funcţii se poate vedea cu claritate în situaţiile în care

opinia publică este solicitată în consultarea sau direcţionarea faptelor, evenimentelor sau comportamentelor individuale şi sociale, situaţii în care opinia publică recurge la două forme de exprimare: fie încurajare, susţinere, confirmare, fie dezaprobare, refuz de a sprijini sau negare.

*

Odată cu schimbările din societate sau, uneori, înaintea acestora, se produc şi schimbări ale opiniei publice, ceea ce înseamnă că între dinamica socială şi dinamica opiniei publice există o foarte strânsă şi complexă legătură.

Ca orice alt fenomen social inclus organic într-o anumită structură socială, opinia publică are şi o relativă autonomie, dispunând de un sistem propriu şi de un mecanism specific de funcţionare care se caracterizează prin:

coexistenţa şi propagarea opiniilor; schimbul continuu de opinii (judecăţi, prejudecăţi, informaţii corecte sau false,

stereotipuri, rumori, zvonuri etc.).; transformarea calitativă a acestora; nivelarea, stabilizarea şi selecţia lor; structurarea opiniilor în tendinţe mai cuprinzătoare.Cristalizarea şi stabilizarea opiniilor, cuprinderea lor într-un sistem mai extins bazat pe

norme şi tradiţii sociale care poartă mesajul unor interese sociale mai ample şi eterogene, sunt procese apte să modifice sau să menţină sentimente şi atitudini, să adopte noi convingeri sau, dimpotrivă, să respingă şi să izoleze altele.

În perspectivă sociologică, opinia publică nu poate fi identificată cu totalitatea opiniilor manifestate public, întrucât nu toate acestea constituie materia de bază a opiniei publice privită ca sistem al fenomenelor de comunicare. Spre exemplu, variate poziţii exprimate la radio, în presă, la televiziune şi prin alte mijloace de comunicare în masă pot să

54

influenţeze publicul efectiv, generând noi sfere de identificare a opiniei publice, sau, dimpotrivă, pot să fie în afara sferei de interese a publicului respectiv.

Din acest punct de vedere, pot fi consemnate tipuri distincte ale opiniei publice. Filosoful şi logicianul austriac Karl Popper, de exemplu, constata (în lucrarea În căutarea unei lumi mai bune, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998,, pp. 165-166) existenţa a două tipuri de opinie publică: una care „este ancorată în instituţii” şi alta care „nu este ancorată în instituţii” şi oferă atât exemple de instituţii care servesc opiniei publice sau influenţării ei (presa, partidele politice, societăţile, universităţile, comerţul de carte, radioul, teatrul, cinematograful, televiziunea, reţelele de Internet, telefonia mobilă), cât şi exemple de formare a opiniei publice fără asemenea instituţii specializate (ceea ce spun oamenii despre cele mai recente întâmplări sau despre străini în diverse locuri publice, ceea ce discută unii despre alţii la o cafenea, într-un local etc.). Constatările respective relevă contribuţia tot mai mare pe care o aduc mijloacele de comunicare în reducerea sau anihilarea dezacordului dintre interesul social şi modul de abordare personală a „evenimentelor”. Publicitatea făcută unui „eveniment” sau tăcerea în care el e învăluit, modul de selectare şi prezentare a ştirilor, comentarea „evenimentului” influenţează în egală măsură conţinutul, oferta de informaţii şi structura de comunicaţii ale opiniei publice.

În acest context, se impune precizarea că procesele comunicaţionale ce fac parte integrantă din opinia publică diferă de cele care influenţează opinia publică; de pildă, nu se pot încadra în opinia publică, declaraţiile oficiale ale reprezentanţilor unor structuri ale puterii. Opinia publică oglindeşte tocmai raportul dintre cei care participă direct şi cei ce participă indirect la structura puterii, raport ce impune separarea opiniilor instituţionalizate (oficiale) de cele neinstituţionalizate; numai acestea din urmă reprezintă, de fapt, obiectul cercetării opiniei publice.

Apoi, opinia publică nu se identifică nici cu atmosfera publică, deşi este un fenomen strâns legat de aceasta. Opinia publică este generată mereu de un eveniment concret cu un conţinut bine determinabil; la formarea opiniei publice contribuie însă nu un singur eveniment, ci o întreagă înlănţuire de evenimente. O asemenea particularitate explică de ce o atmosferă publică identică – de nemulţumire de pildă – poate fi generată de evenimente cu totul diferite. În acelaşi timp, procesele constitutive ale opiniei publice apar într-un mediu spiritual determinat, într-o atmosferă publică cu anumite caracteristici, care influenţează structurile de comunicaţii, mecanismul de funcţionare şi intensitatea opiniei publice; pe de altă parte, şi opinia publică provocată de un eveniment concret contribuie la modelarea atmosferei publice generale.

Toate acestea îndreptăţesc concluzia potrivit căreia prin opinie publică trebuie înţeles sistemul aprecierilor de valoare, al dorinţelor şi manifestărilor de voinţă indicate de evenimente determinate, funcţionând în structuri sociale eterogene,care se cristalizează în diferite formaţii socio-umane şi în procese de comunicaţii. Opinia publică oglindeşte astfel raporturi sociale, raporturi în care dominante sunt separarea sferei instituţionalizate de cea neinstituţionalizată, a statului de societate, a guvernanţilor de guvernaţi, a celor ce participă direct la putere de cei care nu participă. Opinia publică nu este, fireşte, numai o urmare pasivă sau un simplu derivat al relaţiilor sociale, ci şi un modelator activ al acestora şi, într-un anumit sens, parte integrantă a lor.

55

Un rol deosebit de important în formarea şi orientarea curentelor de opinie publică îl au şi aşa-numitele procese intermediare (microgrupurile, liderii de opinie, relaţiile şi conversaţiile interpersonale). În adevăr, cercetările şi studiile efectuate de diverşi specialişti au evidenţiat faptul că opinia publică se constituie şi acţionează la niveluri diferite, potrivit dimensiunii grupurilor sau comunităţilor sociale respective. Se poate, astfel, identifica opinia publică la nivelul grupurilor socioprofesionale cu dimensiuni mai restrânse, la nivelul unor comunităţi zonale, rezidenţiale, la nivelul unor organizaţii sau organisme, la nivelul unor categorii sau clase sociale, al unei sau unor naţiuni, la nivel mondial.

Reprezentând un fenomen de natură psihosociologică determinat şi „reglat” de faptele din viaţa socială, de fluxul de informaţii şi de interpretarea lor, de schimbarea centrelor de interes ale publicurilor, opinia publică trebuie analizată şi apreciată în întreaga ei complexitate şi mişcare, nu ca o realitate statică, imuabilă, ci ca un proces dinamic. Opinia publică se caracterizează şi printr-o anumită dinamică în timp. Ea poate să aibă anumite orientări într-un stadiu iniţial şi altele în perioade succesive de timp, fiind, de regulă, fluctuantă. Apoi, opinia publică poate fi influenţată sau schimbată şi prin oferta de informaţii care pot fi selecţionate şi direcţionate în mod intenţionat spre orientarea dorită.

Opinia publică se formează atât în mod spontan, pe baza condiţiilor de existenţă şi în virtutea unor tradiţii, obiceiuri, stări de spirit – elemente specifice psihologiei sociale -, cât şi sub influenţe ideologice. În funcţie de gradul de conştiinţă, de nivelul de dezvoltare a societăţii, de condiţiile politice în care se formează, de caracterul ideologiei a cărei influenţă o suferă, conţinutul opiniei publice poate să cuprindă, pe lângă elemente ale spontaneităţii cotidiene şi elemente formate şi ghidate spre realizarea conştientă şi intenţionată a diverselor scopuri sugerate de anumite interese şi elaborate pe un anumit fond ideatic.

Prin urmare, opinia publică reflectă, într-un fel sau altul, întotdeauna şi în toate cazurile, realitatea socială. Dincolo de aprecierile oamenilor stau relaţiile sociale reale care generează reprezentările şi concepţiile respective şi care se reflectă în acestea. De aceea, în analiza sa, cercetătorul opiniei publice nu poate să se limiteze numai la examinarea conştiinţei „în sine”, numai la constatarea evantaiului de opinii. El trebuie să dezvăluie conţinutul real al opiniei şi, înainte de toate, raporturile din viaţa socială care s-au reflectat în mod specific în conştiinţa oamenilor sub forma acesteia.

Capitolul IVMANIPULAREA OPINIEI PUBLICE PRIN MIJLOACELE MASS-MEDIA

56

4.1. Comunicarea mass-media

De multe ori se identifică comunicarea cu informarea, dar în realitate este vorba de două noţiuni distincte şi care funcţionează în paralel.

Comunicarea are trei dimensiuni:

1. O transmitere (difuzare) de informaţii. Informaţia este produsă de un emitent dar, pentru ca ceea ce se transmite să devină informaţie şi pentru receptor se impune şi intervenţia acestuia, întrucât orice informare este o producere de sens cu un pronunţat caracter subiectiv (Exemplu: o ştire într-un ziar – 200 de morţi într-un atentat – va fi tratată diferit în funcţie de locul în care s-a produs: SUA sau India); apoi, pentru receptor informaţia nu există decât în măsura în care o înţelege (Exemplu: pentru o persoană neiniţiată, informaţiile vehiculate la un congres de chimie nu reprezintă informaţii, pentru că nu le înţelege).

Aceasta înseamnă că în contextul relaţional emitent-receptor apare problema interpretării. În lumea televiziunii, de pildă, telespectatorul, privit ca receptor, nu este pasiv: el gândeşte, interpretează. Sau, un articol de ziar, o carte, au o anumită semnificaţie pentru autori, şi altă semnificaţie pentru cel ce le citeşte. Concluzia este că nu vedem, nu ascultăm şi nu citim toţi acelaşi lucru. Fiecare interpretează în felul său, recepţia variind în funcţie de grupul de apartenenţă.

2. O relaţie. („a comunica” înseamnă „a intra în relaţie cu…). Ziarele, de pildă, creează legături cu cititorii lor. Comunicarea presupune deci crearea unor legături sociale între grupuri în vederea omogenizării lor şi a evitării sau rezolvării eventualelor conflicte.

Transmiterea de informaţii şi relaţia coexistă în orice proces de comunicare, dar au ponderi diferite în funcţie de specificul comunicării. Exemple:

- cursul universitar este transmitere de informaţii. Totuşi, pot apărea reacţii ale studenţilor care trebuie luate în considerare, deci apare relaţia.

- în publicitate, informaţiile fiind reduse, domină relaţia.În literatura de profil întâlnim ideea că prea multă informaţie ucide relaţia şi invers.

3. O situaţie comunicaţională. În situaţii diferite, acelaşi mesaj sau aceeaşi informaţie pot avea semnificaţii diferite. Ştirea că „mâine va ploua” de exemplu, poate deranja pe cineva care si-a propus să facă o excursie, dar poate bucura pe cel căruia îi udă grădina; sau, ştirea că o persoană a ieşit victorioasă în alegeri bucură pe unii şi întristează pe alţii.

Comunicarea se realizează prin mai multe forme, între care este inclusă şi comunicarea de masă, concept considerat, adesea, sinonim cu mass-media, concept care desemnează mijloacele de transmitere a informaţiei în rândul unui mare număr de oameni. Comunicarea mass-media se realizează prin: ziare, reviste, cărţi, radio, televiziune,mai recent complexele multi-media („noile medii) bazate pe folosirea calculatoarelor. (În sens tradiţional, mediile cuprind presa scrisă: ziare, reviste, şi presa audio-vizuală: radioul şi televiziunea).

57

Încă la jumătatea secolului trecut, sociologul american Charles Wright Mills (1916-1962) constata că mass-media oglindeşte simultan două aspecte tipice pentru relatiile interumane din societatea de atunci: pe de o parte, puţini oameni pot comunica direct cu un număr mare de semeni ai lor, iar pe de altă parte, publicul larg nu are mijloace efective pentru a răspunde. Precizarea sa este valabilă şi astăzi (cf. A. Bondrea, op. cit., p. 155); revoluţia tehnologică în sfera comunicaţională şi evoluţia de necontestat a democraţiei nu a eradicat „paradoxul sensului unic al comunicării de masă”: si în societatea actuală publicul larg este mai mult receptor şi mai puţin emiţător de mesaje „modelatoare”. Mai mult, multe studii, dintre cele mai recente, constată că „tehnicile electronice cele mai performante” se află la originea unor „noi forme de inegalitate”: manipulare informaţională, publicitate înşelătoare, mesaje „captive” etc.

Ca orice fenomen cu implicaţii sociale incontestabile, mass-media s-a impus atenţiei sociologilor, fapt ce a condus la apariţia unei noi ramuri a sociologiei şi anume, sociologia mass-media sau sociologia comunicării de masă care urmăreşte să analizeze modul în care mass-media funcţionează în societate şi efectele sociale ale mijloacelor de desfăşurare a comunicării respective.

Analiza sociologică a comunicării mas-media este relevantă şi funcţională în măsura în care examinează ansamblul fenomenului, pentru a pune în evidenţă relaţia dintre comunicator, mesaj, canale şi destinatar (care, în cazul de faţă, este publicul). În termenii cercetării concrete, este vorba de aflarea răspunsului la întrebările: cine? – ce spune? – prin ce canal? – cui? - cu ce efect?, prin analiza simultană a subiectelor comunicării, a emiţătorilor şi receptorilor, precum şi a scopului acesteia care este, de fiecare dată, altul. Iar orientarea investigaţiei sociologice spre cercetarea obiectivă a mass-mediei se explică prin dominarea vieţii mentale a societăţilor moderne de către acest fenomen

Studii mai vechi sau mai noi relevă că o comunicare de masă este mediată în diferite moduri, efectele asupra audienţei depinzând de factori precum clasa socială, grupul social, contextul social, valorile, credinţele, nivelul de instruire, starea emoţională şi chiar evenimente sau momente ale zilei. Analiza sociologică şi istorică arată că sistemul mass-media a devenit vital pentru funcţionarea societăţii moderne, stimulând: înţelegerea de către oameni a lumii în care trăiesc, îndeplinirea scopurilor grupurilor şi organizaţiilor, menţinerea ordinii şi stabilităţii, schimbarea socială, rezolvarea conflictelor comunitare, naţionale sau internaţionale, adaptarea la mediile schimbătoare ş.a.m.d.

Dar tot mass-media poate contribui şi la bulversarea funcţionării normale a societăţii sau la impunerea unor interese partizane, una din căile principale în acest sens fiind dezinformarea şi manipularea opiniei publice.

4.2. Informare şi dezinformare prin zvonuri4

4 A se vedea şi Ştefan Buzărnescu, op. cit., pp. 46-64.

58

În constituirea opiniei publice un rol important revine informaţiilor. Concept central în teoria comunicării şi a ciberneticii, informaţia vizează structura unui mesaj, cât şi semnificaţia acestuia. Totodată, informaţia are şi înţelesul de semnal capabil să declanşeze o acţiune a unui sistem dinamic cu autoreglare.

În sociologie, informaţia se identifică cu cunoştinţele rezultate din investigarea realităţii sociale, din analiza unor documente sociale sau din studiul unor cercetări deja finalizate (Cf. Dicţionar de sociologie, coordonatori: Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu, Bucureşti, Editura Babel, 1993).

Sociologia se ocupă şi de analiza impactului social al informaţiilor socialmente elaborate, precum şi de efectele sociale ale noilor tehnologii informaţionale şi de comunicare (calculatoare, sistemele audio-vizuale etc.). Procesele de producere, transmitere şi utilizare a informaţiilor sunt intens studiate mai ales în contemporaneitate, caracterizată prin trecerea de la „societatea industrială” la aşa-zisa „ societate informaţională”.

Între domeniile de analiză sunt menţionate: - mecanismele şi relaţiile sociale implicate în producerea de cunoaştere; - noile tehnici şi modalităţi de comunicare a informaţiei; - efectele individuale şi sociale ale ritmului exponenţial de acumulare a noilor

cunoştinţe; - schimbările produse în structura ocupaţională de noile tehnologii

informaţionale etc. Orice informaţie se transmite prin procesul comunicării. Din punct de vedere istoric,

forma cea mai veche de comunicare, prezentă şi astăzi în relaţia de comunicare, este comunicarea interpersonală bazată pe dialog. Principala sa caracteristică este reciprocitatea, care face posibil şi controlul imediat asupra fidelităţii receptării şi înţelegerii mesajului transmis prin reacţia de feed-back.

Odată cu amplificarea posibilităţilor de stocare şi transmitere – pe cale orală sau scrisă – a informaţiilor, apare comunicarea publică, concomitent cu cristalizarea structurilor ce vor permite formarea şi expansiunea opiniei publice. Iar perfecţionarea din ce în ce mai accentuată a tehnicilor de stocare şi transmitere a informaţiilor a condus la constituirea comunicării de masă care este o comunicare indirectă şi unilaterală, care se adresează unui public extins, dispersat şi eterogen. Raportul tradiţional interpersonal şi bazat pe reciprocitate este înlocuit de raportarea, impersonală şi asimetrică, la mijloace diverse care se adresează receptorului pe căi diferite şi prin utilizarea unor simboluri specifice. Exemple: presa se foloseşte de simboluri optice, radioul de simboluri acustice (plăci, casete), televiziunea şi filmul de mixarea simbolurilor optice cu cele acustice ( videocasete, înregistrări magnetice, CD-uri).

Respectivele tehnici de procesare a informaţiilor îşi pun amprenta, între altele, asupra comportamentului de receptare a unui anumit tip de informaţii şi are ca efect formarea şi câştigarea unui anumit tip de public în funcţie de gradul de instrucţie, de profesiune, gust etc.

Diversificarea ofertelor informaţionale vizează şi stratificarea lor în oficiale (formale) şi neoficiale (informale), cu influenţe evidente în structurarea şi direcţionarea opiniei publice. Literatura de profil relevă că, în ciuda oficializării ( instituţionalizării) tot mai proeminente a mijloacelor de transmitere a informaţiilor, dimensiunea informală rămâne o sursă importantă

59

de generare a conţinutului şi formelor de manifestare a opiniei publice. Elementul care perpetuează situaţia respectivă este comunicarea interpersonală ca dimensiune principală a relaţiilor inerente oricărei grupări sociale.

Realizând, în contextul sociologic al mass-mediei, o distincţie între tipurile de informaţii (informaţii directe-indirecte, temporare-efemere, factuale-ideale, empirice-ştiinţifice, fundamentale-evenimenţiale etc.) şi gradele de informare (condensate-rarefiate, originale-reproduse), literatura de profil constată că în timp ce tipurile de informaţii stau la baza diferenţierii categoriilor de public, gradele de informare explică diversificarea segmentelor de opinie în interiorul aceleiaşi categorii de public. Exemplu: Tratatele de specialitate (indiferent de domeniu) se adresează unui public specializat, în timp ce cărţile de popularizare vizează toate categoriile de cetăţeni interesaţi de o problemă sau alta, de un domeniu sau altul.

*

Prin canalele de comunicare a informaţiilor către posibilii receptori, canale ce se multiplică aproape în progresie geometrică, circulă, concomitent cu informările, şi dezinformări cu efecte malefice asupra opiniei publice.

Dacă informarea, ca proces, incumbă totalitatea acţiunilor ce contribuie la transmiterea, în timp util pentru a preîntâmpina uzura morală, a unor mesaje din surse autorizate şi verificabile, dezinformarea presupune orice intervenţie asupra elementelor de bază ale unui proces comunicaţional pentru modificarea intenţionată a mesajelor vehiculate cu scopul de a determina la receptori anumite atitudini, reacţii, acţiuni dorite de un anumit agent social (cf. Dicţionar de sociologie, ed. cit.). Agentul respectiv nu trebuie să fie neapărat dezinformatorul, ci poate fi şi o instituţie, o organizaţie etc. Şi, nu rareori, mass-media abundă de astfel de dezinformări (fie în cunoştinţă de cauză, fie nu).

Dezinformarea desfăşurată prin mass-media are cele mai eficiente rezultate pe plan social; efectele sale sunt dependente atât de caracteristicile publicului (atitudine critică, personalitate, nivel intelectual, aspiraţii etc.), cât şi de posibilitatea sau imposibilitatea de a verifica informaţiile vehiculate; informaţiile conţin afirmaţii parţial adevărate împletite cu afirmaţii false, fără indicarea vreunei surse care să poată fi verificabilă.

Dezinformarea comportă două dimensiuni: una neintenţionată şi alta intenţionată.Sub aspect neintenţional, dezinformarea este generată de utilizarea surselor de mesaje

de neprofesionişti. Pretenţiile şi lipsa de pregătire pot conduce la supralicitarea senzaţionalului, cu intenţia de a stârni curiozitatea şi interesul unor segmente cât mai largi de opinie. Şi, sporirea gradului şi a sferei de influenţă a mesajului insuficient prelucrat sub aspectul corectitudinii conţinutului, poate conduce la dezinformare.

Distorsionarea mesajului poate fi cauzată şi de o anumită selectare a mesajelor impusă fie de lipsa unui spaţiu suficient de transmisie sau de publicare (audio, video, grafic etc.), fie de utilizarea unor criterii neadecvate de selectare a informaţiilor. Practica mass-media a relevat că folosirea excesivă a criteriului economic sau politic în selectarea mesajelor oferă o imagine parţială asupra fenomenului în discuţie, fapt cu consecinţe evidente asupra segmentelor de public cărora li se adresează.

60

Sub aspect intenţional, dezinformarea este funcţie de formele simbolice prin care sunt codificate informaţiile din mesaj. Codurile pot fi: verbale (numite şi naturale), non-verbale (gesturi, mimică), concrete (culori, panouri, lumini) şi abstracte (formule matematice, expresii şi formule logice etc.). În comunicarea socială cele mai utilizate sunt codurile verbale. Dar dacă acestea sunt intercalate cu oricare din celelalte coduri, se ajunge la realizarea unui nivel „metacomunicativ” care poate să scoată mesajul din contextul real, imprimându-i-se o conotaţie dorită de agentul social dezinformant. Legat de această situaţie, cercetarea sociologică (şi nu numai) concretă vizează studiul indicatorului metacomunicativ amintit în vederea „curăţirii” mesajului de tot ceea ce se poate citi „printre rânduri”.

O altă modalitate intenţională de dezinformare o constituie codificarea polisemantică a mesajului. Diversitatea de semnificaţii acordate unui mesaj ( sau unui enunţ) generează o diversitate corespunzătoare de opinii care, la rândul lor, pot produce o varietate de atitudini, de la adeziune totală la acţiuni refractare.

Acesta este considerat (în literatura de profil) primul pas spre tensionarea relaţiilor interpersonale, intergrupale şi intercomunitare. Efectul formal (oficial) poate fi prăbuşirea reţelei comunicaţionale care asigură eficienţa funcţională a unor structuri organizatorice, iar la nivel informal se poate ajunge la dezagregarea mentalului colectiv care asigură identitate unei comunităţi.

Există şi dezinformări strategice care operează pe termen lung şi care prezintă drept valori sociale fundamentale fie valori favorabile sursei, fie valori marginale în raport cu interesele publicului căruia i se adresează. Efectul se poate concretiza în deturnarea comunităţii de la preocupările sale majore, neglijarea valorilor fundamentale şi reducerea competitivităţii sale. Efectul respectiv este uşurat şi de gradul diferit de integrare a membrilor comunităţii ( indiferent de dimensiune) atât în „conformitatea normativă”, cât şi în procesul de comunicare.

Din acest unghi de vedere, teoria dezinformării include orice modificare deliberată a mesajelor în scopul cultivării unui anumit tip de reacţii, atitudini şi acţiuni ale receptorilor.

Principalele elemente ale acţiunii de dezinformare sunt: a) comanditorii – cei care comandă şi conduc acţiunile de dezinformare. Ei concep şi

proiectează conţinutul acţiunii şi ţintele (= receptorii mesajelor) reale şi potenţiale şi pot fi: factori de decizie (guverne, state majore militare, organizaţii socio-profesionale) şi grupuri de presiune. Prima categorie se foloseşte de servicii specializate; grupurile de presiune fac apel şi la echipe ad-hoc de amatori cu mare eficienţă în crearea şi menţinerea confuziilor, echipe în care, pentru a conferi verosimilitate acţiunii de dezinformare, sunt introduşi uneori şi specialişti din domeniile acoperite de informaţiile comunicate;

b) experţii – sunt specialişti care planifică, coordonează şi controlează secvenţele tactice ale acţiunii şi modalităţile de supraveghere a efectelor concrete ale mesajelor emise (pe scurt, desfăşoară acţiunea practică de realizare a dezinformării). Între experţi, un rol important revine agenţilor de influenţă şi controlorilor.

Agenţii de influenţă se recrutează dintre cei ce se bucură de prestigiu în grupul lor profesional şi în comunitatea din care fac parte, grup sau comunitate ce urmează a fi dezinformate prin intermediul controlorilor. Agenţii trebuie să fie inteligenţi, amabili cu cei

61

cu care vin în contact şi le transmit mesaje cu caracter manipulator, caracteristici ce trezesc respectul şi încrederea acestora. Agenţii de opinie, numiţi şi intermediari, pot fi:

- liderii de opinie din mediile intelectuale care, din dorinţa de a se lansa în acţiune practică, acceptă să lanseze în spaţiul social mesaje prefabricate de către planificatori care par şocante pentru public, mesaje ce sunt asimilate de acesta ca urmare a încrederii în probitatea profesională şi corectitudinea persoanelor respective.

- persoane racolate din „anturajul” factorilor de decizie, persoane ce sunt mai întâi compromise cu un fapt verificabil pentru a se avea controlul asupra lor în scopul unei colaborări mai îndelungate, chiar în eventualitatea deconspirării lor. În această din urmă situaţie, talentul şi ingeniozitatea cu care-şi apără cauza proprie pot fi relevante pentru planificatori şi comanditari în racolarea altor agenţi de influenţă.

Controlorii reprezintă liantul între comanditari şi agenţii de influenţă. Pentru a acoperi zona spaţiului social de care răspund, recrutează – indirect, prin intermediul unor terţe persoane – o vastă reţea de corespondenţi. Aceştia – numiţi „cercetaşi” – sunt aleşi din rândul indivizilor lipsiţi de importanţă cărora li se încredinţează rolul de a testa gradul de deschidere spre colaborare a unor personalităţi cu acces la date de importanţă considerabilă pentru comanditari şi planificatori;

c) contextul vieţii asociative constituie un mediu favorabil pentru recrutarea şi pregătirea agenţilor de influenţă în sistemele sociale pluraliste. O cale o constituie fondarea de diverse asociaţii chiar de către dezinformatori, care-şi propun să militeze pentru realizarea unor interese de ordin umanitar şi protejate de un cadru normativ. Efectul este atragerea a mulţi naivi care sunt personalităţi de referinţă în domeniul lor de activitate şi care pot fi ţinuţi sub control de fondatorul (sau fondatorii) asociaţiei respective.

d) releele – indivizi sau instituţii care se dovedesc, în cunoştinţă de cauză, utili în amplificarea şi propagarea mesajelor care constituie conţinutul dezinformării.

Cercetările sociologice de teren au demonstrat că rezultatele cele mai eficiente se înregistrează în domeniul mass-mediei, unde dezinformarea poate afecta direct toate segmentele de opinie ale spaţiului social.

62

4.3. Studiu de caz: manipularea opiniei publice internaţionale privind situaţia din fâşia Gaza

În Dicţionarul de sociologie (ed. cit.) manipularea este definită ca acţiunea ce determină o persoană, un grup sau o colectivitate să gândească şi să acţioneze în conformitate numai cu interesele iniţiatorului acţiunii respective, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsionează intenţionat adevărul, dar lasă impresia libertăţii de gândire şi de decizie.

Prin manipulare se urmăreşte nu o înţelegere raţională şi corectă a situaţiei, ci cultivarea unei înţelegeri folositoare celui ce transmite mesajul. Pentru aceasta, emitentul recurge atât la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât şi la explorarea unor dimensiuni spirituale non-raţionale, intenţiile sale reale neputând fi sesizate de receptor.

Ca procedură distinctă a procesului de comunicare, manipularea devine posibilă ca urmare a unei anumite particularităţi a procesului respectiv.

Prin definiţie, comunicarea este un proces de emitere a unui mesaj şi de transmitere a acestuia într-o formă codificată, cu ajutorul unui canal, către un destinatar în vederea receptării. Este un schimb de semne între oameni, iar suportul său este limbajul în toată diversitatea sa şi cu toate resursele sale de expresivitate.

Privită ca proces de transmitere a ideilor de la un individ la altul, comunicarea poate fi:5

- comunicare impersonală, de tipul: „Ministrul culturii aduce la cunoştinţa directorilor de muzee teritoriale că începând cu data de…se vor organiza manifestări ştiinţifice pe tema…” sau

- comunicare intenţională, cu caracter manipulator (seductiv sau incitativ) de tipul: „Majorarea salariilor cu mai mult de N % - cale sigură spre falimentul financiar al ţării!”.

Comunicarea intenţională constă în transferul unui mesaj informaţional x de la emitentul A la receptorul B, intenţia lui A fiind strict cognitivă sau cognafectivă. Dacă B, la rândul său, transmite mesajul lui C, iar acesta lui D, procesul se numeşte propagarea comunicaţională a mesajului x. În funcţie de intermediari, de mijloacele şi de viteza de propagare, sau de complexitatea informaţiilor pe care le poartă, mesajul poate fi deformat într-un fel oarecare d.

Precizare: în comunicarea manipulatoare scopul fundamental este tocmai orientarea acestei deformări d în interesul emitentului.

În final, receptorul D asimilează (x+d) la care adaugă, şi el, un coeficient de subiectivitate Ds; ca urmare, la el, xA=(x+d+Ds), unde d este prevăzut de A, iar Ds este scontat de A.

Apoi, pe baza (x+d+Ds) este lansat spre propagare mesajul y care, împreună cu x, formează o celulă de reţea captatorie caracterizată prin:

- o stare de presiune afectogenă; - capacitate de difuziune accelerată;

5 Cf. Gheorghe Mihai, Retorica tradiţională şi neoretorici moderne, Bucureşti, Ed. All, 1998, p. 133.

63

- un coeficient de rezistenţă la proba raţionalităţii. În comunicarea intenţională, proba raţionalităţii se subordonează, ca urmare a

difuziunii accelerate a mesajului, stării de presiune afectogenă; într-o exprimare metaforică, succesul comunicării manipulatoare este garantat „când raţiunea doarme”

În acest context se impune precizarea că stările afective ale publicului, dacă sunt dirijate cu pricepere, pot avea consecinţe devastatoare. Această dirijare, fie convoacă raţiunea, subordonând-o intenţiilor de manipulare pentru a le da o tentă judicioasă, fie stă sub semnul raţiunii ordonând afectivitatea şi emotivitatea într-o direcţie rezonabilă. În primul caz, specific comunicării manipulatoare, ea accentuează aşteptările difuze, refulările, prejudecăţile, obsesiile, iluziile, denaturările şi stereotipurile subiectului-public; în al doilea caz, caracteristic comunicării autentice, acestea sunt delimitate cu grijă şi fructificate în concordanţă cu valorile şi principiile gândirii.

În ceea ce priveşte participarea efectivă a mass-mediei la manipularea opiniei publice, există studii, ale unor autori de prestigiu în domeniu (cf. Şt. Buzărnescu, op. cit., p. 61), care prezintă presa de exemplu, ca un sistem dintre cele mai active de manifestare, reprezentând o „armă” eficace sub raportul potenţialului de influenţare.

Principalele tehnici de manipulare a opiniei publice prin mass-media sunt: a) Selectarea ştirilor în interesul celor care deţin deja o anumită influenţă în structura

socială. b) Orientarea ştirilor prin omiterea unor componente ale mesajului iniţial, publicul

având acces doar la unele segmente ale circuitului informaţional. c) Plasarea ştirilor – vizează dimensiunea valorică a conţinutului informaţiei. De

pildă, un fapt oarecare şi lipsit de importanţă deosebită este plasat pe prima pagină a unui ziar sau la o oră şi într-o emisiune de maximă audienţă la radio-TV, în timp ce un eveniment cu semnificaţie socială autentică, dar defavorabil persoanelor influente sau „puternicilor zilei” este plasat pe ultima pagină sau la o oră nefavorabilă. În felul acesta, atenţia publicului este captată de prima ştire, în timp ce evenimentul celălalt este aruncat în anonimat.

d) Influenţarea prin titluri. Formularea sintetică a acestora poate constitui o evaluare a conţinutului articolului (sau a ştirii), atrăgând atenţia publicului. Importanţa sau lipsa de importanţă (voite!) pot fi accentuate şi de caracterele literelor cu care sunt culese titlurile.

e) Alegerea evenimentelor. Un lider de exemplu, poate fi aureolat sau discreditat în faţa publicului prin accentuarea unor evenimente din viaţa sa care sunt conforme sau nu, în legătură sau nu cu statusul de pregătire al domeniului în care s-a afirmat.

f) Selecţia fotografiilor din presa scrisă precum şi explicaţiile care le însoţesc, sau alăturarea unei fotografii scandaloase de imaginea unei persoane aflată în „obiectivul” presei, pot afecta semnificativ atitudinea publicului faţă de persoana respectivă sau faţă de conţinutul din imagini.

g) Editorialul – poate orienta opinia publică în favoarea sau împotriva unei personalităţi, a unui eveniment etc., în funcţie de orientarea, de opţiunea şi de simpatiile sau antipatiile editorialistului. Ritmul trepidant al lumii contemporane, lipsa timpului liber sau condiţiile precare de existenţă generează o anumită „comoditate de interpretare” din partea publicului, ce are ca efect preluarea şi vehicularea, de către un individ sau de o colectivitate, a unor idei şi opinii care nu-i aparţin, idei şi opinii introduse în editorialul respectiv. Sunt

64

situaţii când o persoană care împărtăşeşte punctul de vedere al editorialistului poate fi transformată nu numai în personalitate, ci şi în lider de opinie a publicului.

h) Producerea şi difuzarea informaţiilor tendenţioase. Având ca obiect manipularea opiniei publice, dezinformatorul foloseşte, deseori, chiar şi calomnia sau minciuna. Lucrări de specialitate şi cercetări de teren relevă că folosirea minciunii în acţiunile dezinformative se realizează printr-o mare varietate de proceduri cum sunt:

- dozajul savant de jumătăţi de adevăr cu jumătăţi de minciună. Jumătăţile de adevăr au menirea de a impune ca adevărată şi minciuna, mai ales în condiţiile în ca-re opinia publică este neutră sau partizană;

- minciuna absolută care, datorită enormităţii sale, poate fi eficace prin seduce-rea spiritelor paradoxale;

- contra-adevărul, neverificabil datorită lipsei de martori (sau probe); - valorificarea aspectelor secundare şi întâmplătoare în detrimentul esenţialului

estompat în mod savant; - amestecarea faptelor, a opiniilor sau efectuarea unor comparaţii nejustificate; - citate aproximative sau trunchiate; - afirmaţii făcute pe un ton dezinvolt sau indignat; - exagerarea „apocaliptică”a unui fapt fără importanţă în numele unor principii

morale; - camuflarea şi diminuarea adevărului printr-o prezentare sarcastică sau

persiflatoare; - etichetarea interlocutorului cu o pretinsă apartenenţă la un anumit sistem de

idei, în locul discutării în detaliu a argumentelor prezentate; - spunerea adevărului în aşa fel încât să se înţeleagă ca este minciună sau,

negarea unei afirmaţii în aşa fel încât să se creadă că, de fapt, este aprobată de cel ce o formulează şi o emite.

*

Ca orice acţiune umană ce se desfăşoară într-un spaţiu social cu multe variabile (între care unele sunt controlabile, altele parţial controlabile sau incontrolabile), manipularea nu trebuie privită ca o fatalitate, dar nici ca ceva nesemnificativ, deoarece are un rol important în formarea şi întreţinerea unor curente de opinie publică.

Această situaţie problematică delimitată de cei trei vectori: comunicare, mass-media si manipulare trebuie să fie exemplificată printr-o situaţie reprezentativă la nivel internaţional şi anume situaţia din Fâşia Gaza, conflictul „etern” între palestinieni şi evrei. În urma unei afirmații din 29 februarie 2008 a ministrului israelian al apărării, Matan Vilnai, jurnalistul Gilad Ațmon a reacționat rapid printr-un articol amplu: Libertate de exprimare: dreptul de a pune semnul egal între Gaza şi Auschwitz (Invitation to Learn, 1 martie 2008). Declarația care a condus la o întreagă ”teorie” cu privire la libertatea de expresie în cazul problemelor sensibile din spațiul politicii internaționale este următoarea: “Ei (palestinienii) vor atrage asupra lor un holocaust mai mare, deoarece noi vom utiliza întreaga noastră putere ca să ne

65

apărăm pe noi înşine”. (http://palestinalacrimamea.blogspot.com/2008/03/libertate-de-exprimare-dreptul-de-pune.html)

Este clar dincolo de orice dubiu că ministrul israelian al apărării nu avea rețineri în a pune semnul egal între Israel şi Germania nazistă, atunci când revela viitorul genocid care îl aşteaptă pe poporul palestinian, şi totuşi, dintr-un anumit motiv, tocmai acest lucru nu este făcut de către mass-media occidentală. În ciuda faptelor care se petrec drept în faţa ochilor noştri, în ciuda înfometării Gazei, în ciuda unui oficial israelian care admite înclinaţii genocidare împotriva palestinienilor, în ciuda carnajului şi a morţii endemice, încă ne este frică să admitem că Gaza este un lagăr concentraţionar şi că este la un pas de a deveni un lagăr al morţii. Din motive ciudate, multora dintre noi încă le este greu să admită că atâta vreme cât vorbim despre Rău, Israelul este campion mondial în lipsă de milă şi răzbunare. În inestimabilul său text, On Liberty, John Stuart Mill a susţinut că întotdeauna va exista o luptă între libertate şi autoritate. Cu alte cuvinte, libertatea şi hegemonia sunt făcute să se bată una cu cealaltă. Totuşi, ideologia liberală egalitaristă occidentală vine cu o alternativă politică.

Vine întreţinând mitul că “autoritatea” şi “libertatea” ar putea fi văzute ca cele două fațete ale

aceleiaşi monezi. Or, putem observa cu ușurință că aşa-zisa noastră “libertate” este aceea care ne împiedică să gândim liber şi etic. Imaginea “libertăţii” are ca scop să alimenteze şi să menţină discursul nostru narcisist, astfel încât să ne putem trimite în continuare soldaţii să ucidă milioane de oameni în numele “democraţiei”.

Vom începe prin a elabora distincţia dintre “libertatea de exprimare” şi “libertatea degândire”. Libertatea de exprimare poate fi realizată ca libertate a cuiva de a exprima propriile sale gânduri. Având în vedere faptul că oamenii sunt creaturi cu darul exprimării, nu există o metodă facilă de a garanta reducerea la tăcere a vocilor disidente. Dat fiind că vorbirea este inerentă naturii umane, orice încercare de contestare a unui astfel de drept elementar este mai degrabă complicată: Interzici cărţile cuiva? Va împrăştia manifeste pe străzi. Îi confişti manifestele? Va face agitaţie pe internet. Îi tai curentul, îi confişti computerul? Va urla cât îl ţin puterile. Îi tai limba? Va da din cap aprobând în vreme ce alţii îi repetă manifestul. Nu-ţi mai rămâne nicio altă opţiune decât să-i tai capul, dar chiar şi atunci, tot ce faci este să-l transformi într-un martir.

Două sunt metodele utilizate de către liberali pentru a-i reduce pe disidenţi la tăcere: a)prohibiţia (penalizarea financiară şi închiderea în puşcărie; b) excluderea socială. Totuşi, estefoarte important să menţionăm că, în aşa-numitul discurs liberal, orice încercare de a elimina o idee sau o voce disidentă este contra-eficace, la drept vorbind se reflectă negativ asupra autorităţii liberale şi a sistemului. Din această cauză, liberalii încearcă să faciliteze anumite metode de cenzură şi de poliţie a gândirii mai degrabă sofisticate, care ar implica o intervenţie autoritaristă redusă. În societatea liberală, cenzura şi poliţia gândirii sunt în principal auto-impuse. Dacă e foarte dificil de anulat libertatea de exprimare, blocarea libertăţii de gândire este aproape imposibilă. Libertatea gândirii poate fi realizată ca libertate de a reflecta, de a simţi, de a visa, de a-şi aminti, de a ierta, de a uita, de a iubi şi de a urâ. Pe cât de dificilă este impunerea gândirii, pe atât de utopică este încercarea de a-i opri pe oameni să vadă ei înşişi adevărul. Totuşi, există câteva metode pentru a suprima şi a restrânge gândirea intuitivă şi perspicacitatea etică.

66

În mod evident, unul e sentimentul vinovăţiei. Vinovăţia, indusă în principal prin intermediul unui set de axiome transmise sub numele de “corectitudine politică”, este cea maiefectivă metodă de a ţine societatea sau orice alt discurs în starea de “auto-cenzură”. Aşa-numitul partener social autonom liberal este transformat într-un cetăţean supus, auto-moderat, slugarnic. Totuşi, autoritatea este scutită de a face vreo intervenţie directă. Partenerul social liberal este cel care se obligă să accepte un set de idei fixe care susţin imaginea egalitaristă a libertăţii şi societatea ecumenică. Ajunşi aici, observăm că, în ciuda pretenţiei liberale de promovare a păcii sociale, societăţile liberale în general şi cele de tip anglo-american îndeosebi sunt în mod current amestecate în crime împotriva umanităţii la nivel de genocid. În consecinţă, cu cât mai odios devine Vestul, cu atât mai mare este prăpastia dintre “libertatea gândirii” şi “libertatea de exprimare”. Această prăpastie poate evolua cu uşurinţă într-o disonanţă cognitivă care în multe cazuri se transformă într-o formă severă de apatie. Se spune că “tot ceea ce are nevoie răul ca să prolifereze este ca oamenii de bine să nu facă nimic”. Acest adagiu exprimă perfect neglijenţa apatică a maselor occidentale. Nu mulţi sunt aceia cărora le pasă de genocidul din Irak (unul comis în numele nostru), sau de crimele în serie din Palestina (comise cu sprijinul sau măcar cu acceptul tacit al guvernelor occidentale). De ce suntem apatici? Pentru că atunci când vrem să ne ridicăm şi să spunem ceea ce gândim, atunci când vrem să ne sărbătorim aşa-zisa libertate şi să punem semnul egal între Gaza şi Auschwitz, sau Baghdad şi Dresda, ceva în interiorul nostru ne opreşte s-o facem. Nu este guvernul, legislaţia sau orice altă formă de autoritate, este mai degrabă un auto-implantat “microchip al vinovăţiei”, mic şi cât se poate de eficace, care acţionează ca un regulator poliţienesc în numele “corectitudinii politice”.

Vom încerca să urmărim evoluţia istorică şi filosofică ce ne-a condus de la utopia libertarian-egalitaristă la dezastrul actual din plan etic, la auto-cenzura privitoare la adevăruridureroase.John Stuart Mill spune că orice doctrină ar trebui să aibă permisiunea de a vedea lumina zilei, oricât de imorală ar putea părea cuiva. Aceasta este în mod evident expresia superlativă a gândirii liberale. Dar deşi Mill îşi asuma forma deplină a libertăţii de exprimare, sugera o limitare în legătură cu libertatea, din dorinţa de a nu “dăuna celorlalţi”. Este categoric foarte dificil să aperi libertatea de exprimare în momentul în care aceasta conduce la invadarea drepturilor celorlalţi. Întrebarea care se impune este: “ce tip de discurs poate fi dăunător?” Mill face distincţia între dăunarea legitimă şi cea ilegitimă. Conform lui Mill, doar atunci când discursul conduce la o violare directă şi evidentă a drepturilor, se poate ajunge la o limitare. Dar atunci, ce fel de discurs poate cauza o asemenea violare? Feministele, de exemplu, au susţinut că pornografia degradează, pune în pericol şi dăunează vieţilor femeilor. Un alt caz dificil este cel al discursurilor care instigă la ură. Cele mai multe dintre democraţiile liberale europene au limitări cu privire la discursurile care instigă la ură. Totuşi, este discutabil în ce măsură o interzicere a pornografiei sau a acestui tip de discurs poate fi pusă pe seama principiului dăunării aşa cum a fost el analizat de Mill. Ar trebui să se dovedească faptul că un astfel de discurs sau de imagistică violează drepturi, în mod direct şi în primă instanţă. Prin urmare, principiului dăunării al lui Mill i se impută că este prea îngust, dar şi că este prea generos. Este prea îngust din cauză că nu izbuteşte să apere dreptul marginalului. Este şi prea larg pentru că interpretează extensiv, poate conduce la o abolire

67

potenţială a aproximativ oricărui discurs cu orientare politică, religioasă sau socială. Avându-se în vedere neajunsurile “principiului dăunării”, nu a durat mult până când a fost invocat un “principiu al ofensei”. Principiul ofensei poate fi formulat astfel: “Libertatea de exprimare a cuiva nu trebuie îngrădită, cu excepţia situaţiei în care conduce la ofensarea altora”. Raţionamentul de bază din spatele “principiului ofensei” este trivial. Rostul lui este cel de a apăra drepturile marginalului şi ale celui slab. Scopul lui este de a compensa fisura creată de un multprea-generos principiu al daunei.

Principiul ofensei este în mod evident destul de eficace când se pune problema cenzurării pornografiei şi a discursului care îndeamnă la ură. La fel ca şi în cazul pornografiei violente, strict vorbind, ofensa cauzată de o manifestaţie nazistă care se deplasează printr-un cartier evreiesc nu poate fi evitată şi trebuie să fie reclamată. În orice caz, principiul ofensei poate fi criticat pentru amplasarea ştachetei foarte jos. Teoretic vorbind, oricine poate fi “ofensat” de orice. Nu este nicio îndoială că utilizarea amplă a principiului ofensei dotează cu foarte multă putere politică unele lobbiuri marginale în general, şi lobby-ul evreiesc în particular. Bazându-se pe premisa “principiului ofensei”, activiştii etnici evrei naţionalişti strigă că sunt ofensaţi de orice formă de critică la adresa statului evreiesc şi a sionismului. Dar de fapt se merge şi mai departe: în practică se doreşte nu doar eliminarea criticii la adresa sionismului şi a Israelului. Evreii de stânga insistă asupra faptului că noi trebuie să evităm orice discuţie legată de proiectul naţional evreiesc, identitatea evreiască şi chiar istoria evreiască. Pe scurt, cu sprijinul larg al principiului ofensei, liderii etnici evrei atât de stânga cât şi de dreapta au izbutit să demoleze posibilitatea oricărei critici la adresa identităţii şi a politicii evreilor. Folosind principiul ofensei, lobby-urile evreieşti de dreapta, de stânga şi de centru au redus practic la tăcere orice posibilă critică la adresa Israelului şi a crimelor sale împotriva palestinienilor. Şi mai îngrijorător, intelectualii şi activiştii politici evrei de stânga cer evitarea oricăror critici la adresa lobby-ului evreiesc din SUA şi Marea Britanie. Aşa cum se poate vederea, “principiul ofensei” reglementează şi chiar serveşte anumiţi sionişti notorii la fel ca şi pe lobby-urile politice de stânga evreieşti din inima aşa-numitului Vest democratic liberal. În practică, suntem terorizaţi de un grup de mici lideri care ne limitează libertatea prin intermediul unui operator dinamic şi elastic care este aici pentru a ne suprima gândurile înainte ca acestea să se maturizeze într-o percepţie etică. Manipularea pusă la cale de corectitudinea politică este solul hrănitor al disonanţei noastre cognitive. Exact acesta este punctul în care libertatea de exprimare nu se găseşte cu libertatea gândirii. Tindem să fim de acord cu faptul că discursurile marginale ar trebuie să fie protejate de principiul ofensei, astfel încât vocile marginale să-şi menţină poziţiile. Suntem în mod evident de acord de asemenea cu faptul că o asemenea abordare trebuie să fie aplicabilă şi în cazul discursurilor evreieşti marginale (religios, naţionalist, troţkist etc.). După câte se pare, lobby-urile politice radicale vor mult mai mult decât aceasta, insistând în privinţa deligitimizării oricărei referinţe intelectuale la activitatea politică curentă a sionismului în ansamblu. Ca şi cum aceasta nu ar fi suficient, orice referire la istoria evreiască modernă este interzisă dacă nu este aprobată de o autoritate “sionistă”. Oricât de bizar ar putea părea, holocaustul evreiesc a fost acum definit din punct de vedere intelectual ca un eveniment meta-istoric. Este un eveniment al trecutului care nu va permite nicio analiză istorică, ideologică, teologică sau sociologică.

68

Prin prisma principiului ofensei, evreii au dreptul să susţină că orice formă de speculaţie cu privire la suferinţa lor trecută este “ofensatoare şi sursă de nouă suferinţă”. Totuşi, cineva poate cere anumite explicaţii. Cum se face că cercetarea istorică ce poate ajunge la câteva interpretări diferite ale unor evenimente trecute care au survenit în urmă cu şase decade şi jumătate îi ofensează pe cei care trăiesc printre noi astăzi? În mod evident, nu este uşor să se sugereze un răspuns raţional la o asemenea curiozitate. În mod obiectiv, cercetarea istorică nu ar trebui să provoace suferinţă sau vreo ofensă evreilor contemporani, nu mai mult decât oricărui alt om. Afară bineînţeles dacă nu cumva Holocaustul însuşi este utilizat împotriva palestinienilor sau a celor care sunt acuzaţi ca “duşmani ai Israelului”.

Aşa cum afirma recent ministrul Matan Vilnai, statul evreiesc nu se va abţine de la a provoca un holocaust poporului palestinian. Israelienii şi suporterii lor nu se opresc nici ei înşişi de la utilizarea retorică a holocaustului. Totuşi, lobby-urile evreieşti refuză utilizarea holocaustului pe post de instrument critic la adresa agresiunilor israeliene. Aşa cum oricine poate prezice acum, în scopul cenzurării cercetării istoriei evreieşti şi a înţelegerii mai bune a răului israelian actual, va fi invocată corectitudinea politică. Aceasta are ca rol să ne împiedică să vedem şi să exprimăm ceea ce este evident. Chiar şi aşa, ai putea să te întrebi ce este cu exactitate corectitudinea politică? Corectitudinea politică este fundamentalmente o atitudine ce nu permite critica. Corectitudinea politică este o atitudine care nu poate fi pe deplin justificată în termeni raţionali, filosofici sau politici. Este implantată ca un set de axiome în inima discursului liberal. Acţionează ca un regulator auto-impus promovat de o vinovăţie auto-indusă. Corectitudinea politică este, de fapt, cel mai dur asalt împotriva libertăţii de exprimare, a libertăţii de gândire şi a libertăţii omeneşti; totuşi, în mod

manipulatoriu, se prezintă pe sine ca pe ultima încarnare a libertăţii. Ajunși aici, putem susţine că cel mai mare inamic al libertăţii umane este corectitudinea politică, iar toţi cei care impun aceste axiome şi le plantează în discursul nostru sunt cei mai mari inamici ai umanităţii. Am mai putea susţine că, de vreme ce palestinienii se confruntă cu terorismul unui

stat care se crede îndreptățit să aplice măsuri de forță, discursul holocaustului şi semnificaţiile lui le aparţin şi lor, cel puţin la fel de mult cât le aparţine evreilor sau oricui altcuiva. Mai

rămâne de obținut curajul de a combate ”corectitudinea politică”…Alt caz interesant se petrece în septembrie 2005, atunci când, cotidianul danez

Jyllands-Posten a publicat 12 caricaturi reprezentându-l pe profetul Mahomed. Una dintre ele

îl infățișează cu un turban în formă de bombă cu fitilul aprins, iar o alta îl arată spunând că paradisul rămâne fără fecioare pentru atentatorii kamikaze. Desenele sunt republicate în

ianuarie 2006, în ciuda protestelor organizațiilor musulmane, de ziarul norvegian Magazinet.

În numele libertății de expresie, mai multe ziare europene reproduc caricaturile din Jyllands-

Posten. Altele își ilustrează articolele despre această problema cu desenele propriilor lor

caricaturiști, susținând astfel dreptul la libertatea de expresie. În Germania, spre exemplu, cotidianul Frankfurter Allgemeine Zeitung a publicat una dintre caricaturile daneze încă de pe

3 noiembrie, fără să provoace reacții. Apoi, mai multe publicații au preluat desenele, printre care cotidianul conservator Die Welt (singurul mare ziar european care le-a reprodus pe prima pagină). În editorial, ziarul scria: “Am lua protestele musulmane mai în serios dacă ar fi mai

puțin ipocrite. Când televiziunea siriană a difuzat în prime-time filme prezentând rabinii ca pe

69

niște canibali, imamii au tăcut”. În schimb, Hendrik Zijrner, purtătorul de cuvânt al Federației

Jurnaliștilor Germani (DJV), se declara ostil publicării caricaturilor. Codul deontologic al presei germane, amintea el, proscrie articolele sau imaginile susceptibile de a aduce atingeri grave “sentimentelor religioase sau morale ale unui grup de persoane”. Polemica a cucerit

Franța după publicarea caricaturilor de către France Soir, miercuri 1 februarie 2006. “Nu

există în desenele incriminate nicio intenție rasistă, nicio voință de a denigra o comunitate”,

aprecia redactorul-șef Serge Faubert. “E odios, dezaprobăm cu totul asta, e o adevărată

provocare față de milioanele de musulmani din Franța”, reacționa în schimb Dalil

Boubakeur, președintele Consiliului Francez al Cultului Musulman. In seara zilei de 1 februarie, proprietarul cotidianului France Soir, franco-egipteanul Raymond Lakah, îl

concediază pe directorul publicației (Jacques Lefranc) și prezintă cititorilor regretele sale. Cu

o zi inainte, guvernul francez apăra dreptul la libera exprimare în Franța, luând totuși distanță

față de ziar.

Săptămânalul francez Courrier international, care reia articole din presa internațională, a decis să publice caricaturile incriminate pe site-ul său Internet. Cotidianul Tribune de Genève a

publicat caricaturile într-una dintre paginile interioare, cu scopul, potrivit redactorului-șef, de

a “alimenta dezbaterea, aratând corpul delict”. “Această afacere este ilustrarea șocului dintre

o cultură foarte secularizată cum este a noastră și o altă cultură unde religia este centrală”,

explica Dominique von Burg. “Putem înțelege sentimentele musulmanilor, dar suntem într-un stat pluralist, avem dreptul să facem asta”. “Putem să râdem de tot?”, se întreabă, în schimb, caricaturistul ziarului. Blick, un alt cotidian genevez, a publicat în paginile interioare o mică reproducere a uneia dintre caricaturile daneze, în vreme ce desenatorul său, Chappatte, se reprezintă pe sine, îngrozit, într-un desen publicat pe prima pagină. “Păstrând toate

proporțiile, această reacție amintește de fatwa lansată în 1989 împotriva lui Salman

Rushdie”, aprecia ziarul în editorial. “Inseamnă să uiți că, într-un regim democratic, sacrul nu

are toate drepturile. Libertatea presei și libertatea de expresie sunt câștiguri fundamentale ale

societăților democratice și acestea nu trebuie să se încline în fața unor revendicări ce pun în

pericol principiile câștigate prin lupte.”Fără să arate desenele incriminate, cotidianul francez Le Monde a dat cuvântul la opt

desenatori francezi, dintre care Plantu a denunțat “o mantie de plumb care cade peste

desenatorii de presă și peste umoriști”, când vine vorba despre probleme religioase. “Nu ne

dăm seama cât de imposibil a ajuns să-i critici pe cei religioși” subliniază el. “O democrație

nu ar putea să instaureze o poliție a opiniei, fără să calce în picioare drepturile omului”, scria

ziarul în editorialul intitulat Caricaturi libere. Și două publicații iordaniene au preluat desenele. Săptămânalul Shihane a reprodus trei dintre caricaturi, mai ales pe cea care-l

reprezintă pe profet purtând o bombă pe post de turban. Redactorul șef Jihad Momani semnează un editorial în care se întreabă: “Ce aduce un prejudiciu mai mare Islamului: aceste

caricaturi sau imaginile cu un terorist care taie gâtul ostaticilor în fața camerelor, sau un

kamikaze care se aruncă în aer în mijlocul unei nunți la Amman?”. Potrivit CNN, pentru

redactorii șefi ai celor două ziare iordaniene au fost emise mandate de arestare, iar Jihad Momeni a fost concediat. Regele Iordaniei, Abdullah II, a condamnat publicarea caricaturilor.

70

Presa scrisă britanică s-a abținut de la publicarea caricaturilor, inclusiv cotidianele populare,

dar The Guardian și The Independent au inserat în articolele pe această temă link-uri către adrese de Internet unde pot fi văzute. Postul de televiziune BBC a prezentat în jurnalele sale

desenele, explicând că dorește să ajute telespectatorii “să înțeleagă sentimentele violente

suscitate de acest caz”. Și presa americană a decis să nu publice caricaturile, Washington Post

motivând că acestea ar putea să-i șocheze pe o parte dintre cititori.

În Spania, două ziare, El Periodico de Catalunya și cotidianul conservator ABC, au publicat fotografii ale caricaturilor. În Italia, cotidianul de dreapta Libero a publicat vineri, 3 februarie, pe prima pagină, toate desenele în cauză, cum o făcuse deja La Padania, organul oficial al Ligii Nordului. Presa românească nu a abordat subiectul caricaturilor profetului

Mahomed decât la sfârșitul lui ianuarie 2006. Astfel, ziarul Gândul (ediția din 31 ianuarie) publica următoarea justificare: “Religia islamică interzice orice reprezentare grafică a profetului Mahomed sau a lui Allah. Am putea reproduce caricaturile respective. Considerăm

însă că ele ar jigni o întreagă religie. Nici creștinilor nu le-ar plăcea o caricatură în care Iisus

ar aprinde cu mâna lui un rug al Inchiziției. De aceea, ziarul Gândul a ales să nu reproducă respectivele caricaturi”. Luni, 6 februarie, Evenimentul zilei titrează pe prima pagină: ”Lumea

a înnebunit de la niște caricaturi”. Pe pagina 3, redacția menționează că, “din respect față de cititorii de confesiune islamică”, se rezumă la a prezenta câteva facsimile din presa

occidentală. Cotidianul avertizează că bomba cu ironie poate amenința românii: “Cele 12

caricaturi daneze au început să dea târcoale presei române. Dar România are trupe în Irak și

Afganistan, iar apariția acestor desene în presa română ar oferi un pretext suplimentar

acțiunilor agresive”. Fără a publica imaginile, ziarul afirma pe pagina 5 că “Lipsa de umor provoacă victime”. Libertatea se aventurează la publicarea unor facsimile ceva mai mari din ziarele străine, sub titlul ”Planeta arde din cauza unor desene”. Iată acele desene:

71

Fotografiile publicate de ziarul Danez Jyllands-Posten(Jyllands-Posten-pg3-article-in-Sept-30-2005-edition-of-KulturWeekend-entitled-Muhammeds-ansigt.png)

72

Afirmaţia că libertatea de expresie este un fundament al lumii moderne nu trebuie tratată expeditiv, din unghiul şi cu instrumentele unor teze de popularizare a doctrinei liberale.Dimpotrivă, aici ne aflăm în faţa unei aserţiuni mai complexe, ce comportă mai multe tipuri de demonstraţii – istorice, filosofice, juridice şi jurnalistice. De aceea, de-a lungul celor trei capitol ale lucrării noastre, ne-am străduit să confirmăm ipoteza de lucru, atât în orizont theoretic (definind conceptele, ordonând “axiomele” domeniului şi cadrele lui normative), cât şi practic, prin studiile de caz din aria limitelor libertăţii (un studiu dominant filosofic, privitor la relaţia dintre libertatea de expresie şi pornografie, iar altul jurnalistic, referitor la barierele din calea libertăţii presei româneşti contemporane).

Am înfăţişat două situaţii in care opinia public internaţională a fost manipulată prin mass-media. Guvernele implicate direct, mă refer la cel israelian, încearcă să controleze acest proces de manipulare a opiniei publice prezentând în mod intenţinat, denaturate aspectele importante ale realităţii cotidiene. Aproape orice intervievat din spaţiul opiniei publice româneşti ar avea tendinţa să califice drept “terorişti” pe palestinienii din fâşia Gaza, iar “băieţii buni” ar fi israelienii. Pentru a demonta şi mai bine această falsă imagine vom înfăţişa şi câteva imagini din fâşia Gaza pentru a spulbera mitul tuturor palestinienilor calificaţi ca fiind terorişti. Fără apă, fără curent electric, fără caldură sau medicamente, uneori chiar şi fără mîncare... un milion jumătate de palestinieni trăiesc în Fîşia Gaza ca într-o cuşcă.

„Pentru mulţi dintre noi e un calvar să avem grijă de nou-născuţi şi de copiii mici. Şi ştii de ce? Pentru că fac pe ei. Nu avem apă, nici scutece. Imaginează-ţi cum ne descurcăm?”, povesteşte Mohamed, tată a patru copii. Fără apă curentă, cu o lipsă acută de mîncare, fără căldură iarna, fără posibilitatea de a pleca din zonă, neputincioşi în faţa bolnavilor, cei un milion şi jumătate de palestinieni duc o adevărată viaţă de coşmar. Cauzată nu doar de atacul brutal de 17 zile al Forţelor Armate Israeliene. De mai bine de trei ani, situaţia din această zonă nu face altceva decît să se înrăutăţească. Israelul pretinde că vrea să înceteze atacurile cu bombă asupra Fîşiei Gaza. Nu înainte, însă, de a lua în calcul tot felul de strategii. “Gaza nu este un caz de subdezvoltare economică. Este un caz unic şi crud de subdezvoltare deliberată”, scrie istoricul israelian Avi Shlaim. “O să facem în aşa fel încît Fîşia Gaza să

73

rămînă cu cîţiva zeci de ani în urmă”, a declarat un membru al cabinetului israelian. Şi au reuşit. În august 2005 Guvernul Ariel Sharon a ordonat evacuarea coloniilor de evrei din Fîşia Gaza, iar reprezentanţii organismelor financiare internaţionale prevedeau un viitor surprinzător. Palestinienii nu au sărbătorit evacuarea. Nici un suflet nu a ieşit în stradă. Sunt sătui să tot audă promisiuni.

Ieri, Gaza înfăţişa imagini terifiante. Poate mai tragice decît în toate celelalte zile. Magnitudinea dezastrului este şi mai crudă pentru cei aproape 3.000 de răniţi din atentatele israeliene şi pentru bolnavi, care îşi duc ultimele clipe de viaţă în suferinţă. Dar asta nu e nimic nou. Alte 300 de persoane au murit în 2008 pentru că nu au beneficiat de îngrijiri medicale. Guvernul israelian şi cel egiptean au interzis ca bolnavii să fie îngrijiţi în afara Gazei. Au fost cazuri grave. O familie a obţinut în cele din urmă permisunea de a pleca de la serviciile secrete israeliene. Prea tîrziu. Bolnavul fusese îngropat cu cîtva zile înainte. E tragic şi pentru medicii care luptă pentru rezolvarea unei situaţii disperate. Datele Agenţiei Naţiunilor Unite sunt mai mult decît grăitoare: 70% dintre pacienţii cronici şi-au interrupt tratamentul şi mai mult de 50% dintre bolnavi nu pot să ajungă la un spital. Deja se vorbeştedespre riscul apariţiei unor epidemii. Serviciile de epidemiologie, cele prenatale şi laboratoarele şi-au suspendat activitatea; campaniile de vaccinare s-au întrerupt în spitale şi centrele de îngrijiri. Din 58 de spitale, 34 funcţionează cu generatoare. În zonă, electricitatea este un lux. Trei din patru familii stau pe întuneric. Este frig şi riscul de hipotermie în cazul copiilor este cît se poate de ridicat. „Majoritatea caselor au feresterele distruse şi oamenii sunt nevoiţi să pună nailoane în geamuri. Cei care au totuşi ferestre, le ţin deschise pentru ca suflul exploziei să nu îi lase fără şi să nu rănească pe cineva”, spune Mahomed.

74

Acum trei ani, Gaza era un loc sărac. Cu o economie la mila autorităţilor şi întotdeauna în declin. Locuitorii s-au încumetat atunci să voteze. A cîştigat Hamas. Şi majoritatea ţărilor lumii au refuzat să accepte verdictul armelor. S-a semnat la acea vreme un acord între autorităţile palestiniene, Statele Unite, Uniunea Europeană şi Israel. Acum trei ani se putea cumpăra totul de la supermarket. Zi de zi este astăzi o luptă pentru subzistenţă. Din cele 27 de fabrici de pîine, doare 9 funcţionează. „Cozile sunt kilometrice. Aştepţi mai bine de patru ore ca să pleci, mai apoi, cu mîinile goale. Facem pîine în casă, fără drojdie. Magazinele sunt goale. Abia dacă găseşti ceva fasole uscată, verdeţuri sau năut, dar la preţuri foarte ridicate. Carmangeriile sunt închise. Patronii nu cumpără carne pentru că nu au cum să o conserve. Au bombardat pînă şi crescătoriile de pui”, explică Kayed, rezident în capitală.

Aproape un milion de persoane depind de ajutorul alimentar al Agenţiei Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi. Au întrerupt de mai multe ori acţiunile de împărţire a hranei şi totul din cauza Israelului care nu a permis ONG-urilor să-şi facă treaba. În 2005 se vorbea despre mizerie. Dar nu se întîmpla ceea ce se întîmplă acum în oraşele din nordul Fîşiei Gaza. Apele

75

reziduale, extrem de murdare, ies prin canale. Există 170 de staţii de epurare, dar nu funcţionează nici una. Din lispă de combustibil. 80% din populaţie a rămas fără apă potabilă. E colaps general. Mii de palestinieni nu pot ţine legătura din cauza serviciilor de telefonie fixă şi mobilă care nu funcţionează în parametri normali. Uneori nu ajung nici la înmormîntări... sau nici măcar nu află că cei dragi nu mai sunt.

Din aceste cazuri înfăţişate reiese actualitatea orizontului filosofic al vechilor greci, în special, sau al filosofilor în general. Simţul comun care este un parametru important al opiniei publice trebuie să fie permanent examinat critic, supus unei autentice problematizări a întemeierii cunoaşterii sigure. Toate informaţiile furnizate de mass-media, imaginile cu care suntem bombardaţi zilnic prin intermediul televiziunilor, internetului etc. sunt greu de verificat de către majoritatea opiniei publice. Cei mai mulţi dintre noi considerăm că aceasta este realitatea veritabila, autentică, şi anume cea prezentată la ştiri, “în mod obiectiv” şi correct de către televiziunile publice sau private. Câţi dintre noi se mai întreabă, oare nu cumva, ce văd acum reprezintă doar “o realitate” dintr-o mulţime de alte realităţi la fel de credibile, poate? Orizontul acestei întrebări trebuie să fie mereu actual si trebuie să fie mereu conştientizat de către fiecare din noi.

RezumatTema lucrării a fost una privitoare la înţelesul noţiunii de opinie publică prin raportare

la înţelesul noţiunii de zvon. Opinia, în general, a fost conturată teoretic prin raportare la ceea ce înseamnă cunoaşterea fermă, întemeiată şi imună la orice fel de critică. Avem în vedere, celebra distincţie realizată în antichitatea greacă, între opinie (doxa) şi cunoaşterea întemeiată şi ştiinţifică (epistemé). Pornind de la această distincţie foarte importantă am trasat cadrul general în care am inteligibilizat noţiunile de: „opinie” şi „opinie publică”.

Pornind de la distincţia amintită anterior, trebuie să amintim o primă caracteristica foarte importantă a ceea ce numim opinie în general. Opinia se referă la un orizont comportamental problematic, prin faptul că examenul critic nu prea există, iar dacă există, este extrem de anemic prin comparaţie cu ceea ce ţine de epistemologie, adică de orizontul cunoaşterii întemeiate, verificabile, sigure etc. Aşadar, opinia publică este, dacă putem să spunem, din capul locului, sortită acestui orizont problematic în sensul întemeirii cunoaşterii.

Cea de-a doua caracteristică foarte importantă pornind de la distincţia amintită se referă la faptul că majoritatea oamenilor se comportă la nivelul opiniilor, adică ceea ce numim „opinie publică” rezultă din armonizarea majorităţii oamenilor dintr-o societate, iar această majoritate nu prea are nimic comun cu orizontul epistemic al judecăţilor, al cunoaşterii examinate critic, în general. Cei puţini, adică filosofii din antichitatea greacă sunt cei care au reuşit să spargă aceste bariere, să depăşească aceste prejudecăţi şi să ne ofere o altă posibilitate de comprtament. Examenul critic sever, demascarea prejudecăţilor, a superstiţiilor, a formelor de comportament care nu se întemeiază sub niciun aspect, reprezintă cealaltă posibilitate.

Datorită acestei caracteristici, adică datorită lipsei examinării critice a judecăţilor sau a raţionamentelor, opinia publică va fi extrem de vulnerabilă în faţa tehnicilor de manipulare. Zvonul reprezintă o informaţie problematică ca valoare de adevăr, în sensul că poate fi parţial adevărată sau în totalitate falsă şi care este rapid răspândită la nivelul opiniei publice prin toate mijloacele cu putinţă. Pentru secolul XXI, internetul televiziunile prin cablu reprezintă

76

un mijloc excelent prin care o astfel de informaţie poate fi răspândită. Caracteristica unei astfel de informaţii calificată ca fiind „zvon” se referă la faptul că autorul nu poate fi depistat, sau este aproape imposibil de identificat un astfel de autor. Anonimatul autorului sau al autorilor zvonurilor este un aspect foarte important ce trebuie luat permanent în considerare atunci când vrem să înţelegem un astfel de comportament. Este foarte probabil ca „intensitatea” şi „credibilitatea” zvonului să fie direct influenţate de acest anonimat al autorului. În spaţiul existenţialismului filosofic dezvoltat de Martin Heidegger, pornind de la distincţia acestuia între existenţa autentică şi cea neautentică, zvonul, prin lipsa terenului ferm al adevărului şi prin absenţa autorului, poate fi încadrat ca fiind o formă de manifestare a „impersonalului se” („se zice”, „se zvoneşte”, „se aude că”), adică a existenţei neautentice. Aşadar, din perspectivă filosofică, orizontul existenţial al opiniei publice este în primă instanţă dominat de neautenticitate.

Zvonurile au o foarte mare importanţă în manifestarea vieţii publice a comunităţilor, şi, în anumite situaţii limită, ele pot fi folosite în anumite scopuri, pentru a induce un anumit climat, sau spirit colectiv în societate. Exemplele pe care le-am folosit sunt reprezentative pentru situaţia României, în special din 1989. „Genocidul” privitor la 60 000 de victime, „zvonul” privind teroriştii sau al „otrăvirii apei” din marile oraşe, reprezintă forme exemplare de manipulare a opiniei publice atât din România, cât, în special, din Occidentul capitalist. Marile publicaţii internaţionale au preluat în mod total necritic aceste zvonuri şi le-au prezentat opiniei publice internaţionale ca fiind informaţii credibile, verificate şi, în consecinţă, sigure. Un alt exemplu reprezentativ este cel privitor la celebrul conflict între Nicu Ceauşescu şi actorul Florin Piersic, intrat într-o aulă de legendă înainte de 1989. După Revoluţia din 1989 au apărut variante diferite aparţinând celor doi protagonişti, astfel încât opinia publică din România poate să compare două variante diferite ale aceluiaşi eveniment.

În finalul acestei lucrări, am evidenţiat câteva situaţii problematice la nivelul opiniei publice internaţionale. Cazul caricaturilor ce-l înfăţişează pe profetul Mahomed, apărute în Danemarca, sau cazul „adevărului” despre ce se întâmplă în fâşia Gaza. Opinia publică internaţională este „bombardată” sistematic cu informaţii predominant despre teroriştii palestinieni. Se uită faptul că în acea zonă geografică mai trăiesc şi copii şi femei şi oameni paşnici, care nu au nicio posibilitate. Condiţiile sunt extreme, la limita de suportabilitate, iar guvernul israelian prin faptul că, la un moment dat, a hotărât înconjurarea acestui spaţiu cu sârmă ghimpată, nu a făcut nimic altceva, decât să reproducă situaţia cumplită prin care înaintaşii de origine evreiască s-au aflat în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, în lagărele de concentrare naziste. faptul că opiniei publice internaţionale nu i se aduce la cunoştinţă acest orizont al unei realităţi autentice nu ne poate duce cu gândul decât la faptul că anumite interese la nivelul politicii internaţionale ar fi periclitate prin cunoaşterea adevărului complet. Situaţia paradoxală este privitoare la faptul că astăzi, în secolul XXI, războiul este prezentat în direct la televiziunile internaţionale de ştiri, însă, ce se prezintă în aceste situaţii opiniei publice internaţionale? Este acesta adevărul complet, corect, sau reprezintă numai anumite aspecte ale unei realităţi trunchiate în funcţie de interesele existente la un moment dat pe scena politicii internaţionale? Cum poate opinia publică să se imunizeze cât mai mult în faţa diferitelor forme de manipulare care se perfecţionează în ritmul dezvoltării societăţii mondiale? Acestea sunt întrebări deschise ce trebuie avute permanent în atenţie.

77

Bibliografie

1. Bondrea, Aurelian, Sociologia opiniei publice şi mass-media, Bucureşti, Editura Fundaţiei ”România de Mâine”, 2003;

2. Burzănescu, Ştefan, Sociologia opiniei publice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2001;

3. Chelcea, Septimiu, Sociologia opiniei publice, Bucureşti, Editura SNSPA, 2000;4. Ciucur, Constantin, Minciună, contrafacere, simulare, Iaşi, Editura Polirom, 1997;5. Dinu, Mihai, Comunicarea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1997;6. Drăgan, Ion, Opinia publică, comunicarea de masă şi propaganda, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980;7. Flonta, Mircea, Cognitio, Bucureşti, Editura All, 1994.8. Heidegger, Martin, Fiinţă şi timp, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008.9. Kapferer, Jean Noel, Căile persuasiunii. Modul de influenţare a comportamentelor prin

comunicare şi publicitate, Bucureşti, Editura INI, 2001;10. Lazar, Judit, L΄opinion publique, Editions Dalloz, 1995;11. Le Bon, Gustave, Psihologia mulţimilor, Bucureşti, Editura ANTET XX PRESS, 1998.12. Moscovici, Serge, Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, Iaşi, Editura Polirom,

1997;13. Regouby, Christian, La Comunication globale, Paris, Les Editeurs d΄Organisation,

1992;14. Wierzbicki, Piotr, Structura minciunii, Bucureşti, Editura Nemira, 1996.15. Zamfirescu, Vasile Dem, Filosofia inconştientului, Bucureşti, Editura Trei, 1999.Surse on-line-Jyllands-Posten-pg3-article-in-Sept-30-2005-edition-of-KulturWeekend-entitled-Muhammeds-ansigt.png-http://palestinalacrimamea.blogspot.com/2008/03/libertate-de-exprimare-dreptul-de-pune.html

78