PREFAŢĂ

Bolile micotice sunt produse de microorganisme încadrate sistematic în regnul Fungi sau Ciuperci. Unii dintre fungi sunt implicaţi, atât prin multiplicarea şi dezvoltarea lor, cât şi prin produsele lor de metabolism. Peste 300 de specii de micete au fost găsite a fi patogene pentru om şi animale.

Importanţa bolilor micotice rezidă din faptul că ele sunt relativ frecvente la om şi animale, unele se constituie în adevărate zoonoze, cheltuielile cu profilaxia şi combaterea sunt mari, diagnosticul nu este facil iar rezultatele terapeutice nu sunt întotdeauna cele scontate. În plus, atât în domeniul medical cât şi cel veterinar există o penurie de specialişti.

Cartea „Boli micotice” se vrea un îndreptar pentru medicii veterinari şi umani care lucrează în domeniul micologiei şi bolilor micotice şi o sursă de cunoştinţe pentru studenţi. Iniţiativa scrierii acestei lucrări a pornit din necesitatea sintetizării cunoştinţelor actuale, în urma derulării unui grant CNCSIS şi a introducerii în „curricula” Facultăţii de Medicină Veterinară din Timişoara a disciplinei Boli micotice.

In prima parte a acestei cărţi sunt prezentate noţiuni generale şi de taxonomie a fungilor, cu specificarea unor incertitudini în clasificarea lor. Apoi, cititorul poate descoperi care sunt principiile de diagnostic, care este reacţia imună a organismelor la invazia de către micete, cum trebuie tratate micozele şi care sunt substanţele antimicotice şi în ce condiţii epidemiologice se declanşează boala.

În partea a doua a „Bolilor micotice” sunt prezentate cele mai importante micoze, după o structură relativ clasică, la om şi la animale.

Fără a avea pretenţia unui demers exhaustiv, cartea, care este îngemănare de entuziasm şi experienţă, se vrea o contribuţie la dezvoltarea micologiei şi la formarea de specialişti în acest domeniu, destul de vitregit, al ştiinţelor medicale.

Prof. univ.dr. Gheorghe Dărăbuş

1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Ciupercile (fungii) sunt omniprezente în mediul înconjurător. Dintre miile de specii diferite de fungi, doar o parte dintre acestea pot cauza boli la animale. Marea majoritate sunt organisme ale solului sau patogeni ai plantelor; la animale, au fost înregistrate peste 300 de specii patogene.Prin termenul de fung se înţelege o grupare de structuri biotice eucariote, imobile, unicelulare sau organizate în structuri pluricelulare. Micromiceţii, ciupercile microscopice, reprezintă elementul de diagnostic al clinicianului uman şi veterinar ; acestea sunt structuri capabile să manifeste o puternică şi extinsă acţiune patogenă, atât prin colonizarea substraturilor alimentare şi furajere pe care le depreciază sau cărora le conferă un grad înalt de toxicitate, cât şi prin afectarea directă a organismelor omului şi animalelor, declanşând stări morbide specifice (micoze), a căror evoluţie este, de cele mai multe ori, trenantă şi rebelă la tratament. Termenul uzual de ciuperci (macromiceţi) nu reprezintă obiectul micologiei medicale propriu-zise, deşi, tangenţial ele suscită atenţia medicului patolog, prin unele toxine implicate fortuit în declanşarea unor intoxicaţii grave la persoanele care au consumat exemplare din specii necomestibile (Coman şi Mareş, 1993).În cea mai mare parte, micromiceţii sunt organisme saprobiote, răspândite în toate mediile naturale (sol, aer, apă) în care se pot dezvolta sau în care se pot conserva timp îndelungat, dacă nu găsesc condiţii favorabile de multiplicare. Atunci când este posibilă dezvoltarea acestor organisme, le regăsim fie sub formă de levură (unicelular), fie sub formă de mucegai (multicelular-filamentos) sau sub ambele forme.Spre deosebire de speciile saprobiote, cele patogene nu sunt atât de numeroase, dar pot parazita organismele vii (plante, insecte, peşti, reptile, păsări, mamifere, om) provocând boli a căror gravitate depăşeşte uneori pe aceea cauzată de bacterii sau virusuri. Între aceste două categorii de micromiceţi există numeroase forme de trecere, intermediare ; unele, considerate ca fiind parazite, pot trăi în anumite faze ale dezvoltării lor ca saprobiote, iar altele, recunoscute ca saprobiote pot deveni în anumite condiţii patogene, dacă întâlnesc o gazdă convenabilă.Ciupercile inferioare, primitive sunt formate din nucleu şi citoplasmă, fiind lipsite de perete celular exterior. Deoarece parazitismul este strict intracelular, celula gazdă preia funcţia de apărare a peretelui celular, şi astfel, se explică, morfologia simplă a ciupercilor inferioare. Ciupercile microscopice prezintă un aparat vegetativ denumit miceliu sau tal a cărui structură variază ca dimensiune şi formă, în funcţie de gradul de evoluţie al micromiceţilor. Aparatul micelian al micromiceţilor este alcătuit din elemente tubulare denumite hife, situaţie în care miceliul poartă numele de tal filamentos, sau, talul poate fi alcătuit dintr-o succesiune de elemente sferice, care prin burjeonare (înmugurire) asigură alungirea lui şi, în acest caz, aparatul vegetativ este un pseudomiceliu (acest tip de miceliu este întâlnit la levuri. Miceliul, reprezentat de o celulă mare, cu numeroase ramificaţii –gimnoplastul – alcătuit din citoplasmă, nuclei şi membrană rudimentară, situează micromiceţii pe o treaptă superioară. Asocierea de gimnoplaşti într-o unitate comună dă naştere la plasmodiu. Aparatul vegetativ al ascomicetelor este un dermatoplast care conţine celule cu nucleu adevărat şi citoplasmă, dar şi cu o membrană mai solidă şi mai bine conturată (Chermette şi Bussieras, 1993). La micromiceţii din subîncrengătura Zigomycotina se remarcă o formă superioară de organizare : aparatul vegetativ este format dintr-o masă de filamente (hife) neseptate, multinucleate care reprezintă sifonoplastul. La micromiceţii superiori din subîncrengătura Basidiomycotina, aparatul vegetativ este pluricelular sau septat, filamentele simple sau puternic ramificate prezintă un număr mare de septe transversale. Septele (pereţii

2

transversali) reprezintă caracteristica micromiceţilor superiori. Aceste septe delimitează celule uni-, bi- sau plurinucleate, deşi, sunt prezente şi orificiile prin care se asigură continuitatea citoplasmei în masa miceliană.Filamentele miceliene reprezintă unitatea de bază pe care se dezvoltă elementele de înmulţire, de rezistenţă în mediu şi de răspândire. Cromogeneza miceliului, respectiv a hifelor, este o trăsătură întâlnită doar la unele specii (ex. genul Fusarium), în timp ce filamentele şi corpii sporiferi ai altor specii sunt incolore, aspect ce poate servi drept criteriu de clasificare. Plectenchimele sunt rezultatul îmbinării filamentelor miceliene care alcătuiesc talul într-o structură ce are aspectul de ţesătură sau de „false ţesuturi”. Dacă ţesătura este foarte strânsă şi densă, ea se numeşte paraplectenchim sau pseudoparenchim, iar dacă filamentele dau naştere unei structuri laxe, cu spaţii interhifale, atunci rezultă un prosoplectenchim. La specia Claviceps purpureea, se observă la exterior un paraplectenchim, iar la interior se remarcă un prosoplectenchim.Morfologia talului şi aspectul cultural al micromiceţilor ne permit divizarea acestora în două tipuri :

• fungi filamentoşi (hifomiceţi) al căror tal este filamentos ;• fungi levuriformi cu talul reprezentat de un pseudomiceliu.

Între aceste două forme distincte există fungii dimorfici. Fungii dimorfici sunt capabili să se prezinte sub două forme morfologice. De exemplu, la 37oC, în medii îmbogăţite sau „in vitro”, Blastomyces dermatidis se dezvoltă ca o levură, iar la 30oC creşte ca un mucegai. Caracterul unic al speciei Coccidioides immitis rezidă din formarea, în ţesuturi sau în culturi menţinute la temperaturi de 37oC, a unor sferule ce conţin endospori. O altă manifestare a dezvoltării fungice în ţesuturi este prezenţa unor granule ce reprezintă mase organizate de hife într-o matrice cristalină sau amorfă. Aceste granule sunt caracteristice infecţiei micotice cunoscută sub denumirea de micetoame şi ele sunt rezultatul interacţiunii dintre ţesutul gazdei şi fung.Compartimentarea miceliului reprezintă un aspect morfologic care împarte micromiceţii în două categorii:

• sifomiceţi - cu filamentul neseptat (sifonoplast) ;• septomiceţi – cu filamente septate şi cu o structură sinciţială, fiecare sept fiind

perforat de un por prin care citoplasma circulă liber. Această structură sinciţială este o trăsătură comună a fungilor filamentoşi, în timp ce levurile sunt structuri unicelulare, asemănătoare bacteriilor, atât în privinţa aspectului cultural, cât şi în câmpul microscopic (Chermette şi Bussieras, 1993).

Numeroase specii de fungi au fost considerate a fi patogene. În prezent, prin folosirea antibioticelor cu spectru larg sau prin aplicarea unei corticoterapii de lungă durată, acompaniate cu metode moderne de diagnostic, mulţi fungi care au fost consideraţi contaminanţi s-au dovedit a fi patogeni. În diferenţierea fungilor patogeni de cei contaminanţi concură mai mulţi factori: sursa de unde a fost izolat fungul, numărul de colonii izolate, specia, posibilitatea izolării fungului în mod repetat, şi, cel mai relevant aspect, evidenţierea elementului fungic în ţesut. Un fung izolat dintr-o biopsie poate fi considerat patogen faţă de acelaşi fung izolat de la suprafaţa pielii, unde poate fi un contaminant aeropurtat (Scott şi col., 1995).Numărul coloniilor izolate ar trebui să influenţeze decizia dacă un organism este contaminant sau patogen. O colonie izolată de Aspergillus poate rezulta dintr-o conidie aeropurtată, în timp ce o placă Petri plină de Aspergillus poate reprezenta un patogen.

3

CARACTERELE GENERALE ALE MICROMICEŢILOR

STRUCTURĂUnitatea funcţională a micromiceţilor este celula, caracterizată printr-o compoziţie specifică, aspect ce îi asigură particularitate în lumea vieţuitoarelor microscopice. Ca structură, ea prezintă:

• nucleu;• citoplasmă;• membrană externă;• organite citoplasmatice - ribozomi, reticul endoplasmic, mitocondrii, aparat Golgi.

Nucleul prezintă la micromiceţi dimensiuni variabile, de la 0,75 µm la Tenturia inaequalis, până la 20µm în cazul nucleilor din ascele de Peziza rutilans (Mititiuc, 1995). Forma acestora este, de regulă, sferică sau ovoidă şi prezintă o membrană nucleară dublă. Numărul cromozomilor din celulele micromiceţilor este redus, dar variabil în funcţie de specie şi de faza dezvoltării ontogenetice. În citoplasma Plasmodioplioraceaelor, al căror aparat micelian este un plasmodiu (asociere de gimnoplaşti) se întâlneşte un număr mare de nuclei, ca de altfel şi în sifonoplastul oomnicetelor format din filamente neseptate. În schimb, celulele care formează aparatul vegetativ primar, haploid, al ascomicetelor conţin doar un singur nucleu, iar micromiceţii din subîncrengătura Basidiomycotina conţin celule binucleate (Coman şi Mareş, 2000).Citoplasma. În funcţie de diferiţi factori (specie, vârstă, compoziţia mediului, condiţiile de cultivare) se diferenţiază structura, compoziţia chimică şi capacitatea funcţională ale acestui constituient celular. În structura citoplasmei se disting:plasmalema, o membrană lipoproteică fină ce vine în contact cu peretele celular;hialoplasma, care reprezintă dedublarea către interior a plasmalemei;citoplasma propriu-zisă în care se găsesc toate componentele celulare şi unde se produc complicatele procese de metabolism, care presupun reacţii de sinteză şi dezintegrare, precum şi tezaurizarea unor elemente cu rol trofic.Aminoacizii, substanţele proteice, lipidele, glicogenul, acizii organici, enzimele, acizii ribonucleici sunt constituienţi chimici ai citoplasmei. În funcţie de vârstă şi de cantităţile de substanţe acumulate structura citoplasmei poate fi hialină, omogenă sau granulară. La celulele tinere, aflate în perioada multiplicării logaritmice, citoplasma este uniformă şi omogenă, însă, pe măsură ce acestea îmbătrânesc, în citoplasmă se formează şi se acumulează vacuole, granule metacromatice care conţin diverse substanţe rezultate din metabolism şi care-i imprimă, în cele din urmă, un aspect granular specific (Coman şi Mareş, 2000).Peretele celular al micromiceţilor, în cele mai multe cazuri, rigid, posedă funcţii protectoare. În structura acestuia intră substanţe proteice, acizi graşi, micoceluloză, hemiceluloză, chitină, acizi organici superiori, polizaharide complexe. Grosimea peretelui celular este variabilă. Ciupercile inferioare cunoscute şi sub numele de gimnoplaste sunt lipsite de perete celular sau acesta este doar schiţat, în timp ce la micromiceţii evoluaţi se întâlneşte un perete extern bine conturat, a cărui grosime poate atinge un micrometru. ECOLOGIEMicromiceţii sunt organisme puţin pretenţioase, cu exigenţe ecologice restrânse, ceea ce le conferă un caracter ubicuitar, ei fiind capabili să se dezvolte pe cele mai diverse substraturi vii şi inerte şi în cele mai diferite biotopuri. Lipsindu-le clorofila din registrul metabolic, ei sunt tributari unor surse de carbon organic, fără de care procesele vitale nu ar putea fi nici iniţiate şi nici desfăşurate (Coman şi Mareş, 2000).Sursa de energie şi posibilităţile de acces la substratul nutritiv reprezintă criterii de clasificare ale ciupercile microscopice. Acestea pot opta pentru una din următoarele posibilităţi:

• saprobioză (ciupercile utilizează în scop trofic substanţele organice devitalizate);

4

• parazitism (ciupercile exploatează organismele vii - plante şi animale - pentru reali-zarea dezideratelor ontogenetice);

• simbioză (ciupercile îşi procură substanţele organice prin intermediul unor organisme care conţin clorofilă - algele - şi cu care micromiceţii realizează un coparteneriat trofico-habitual cunoscut sub numele de licheni (Zarnea, 1994).

În general, cele mai multe specii de micromiceţi pot fi cultivate uşor în condiţii de laborator, pe medii uzuale, pe care acestea îşi dezvoltă caracterele fenotipice, prin coroborarea cărora pot fi identificaţi şi încadraţi taxonomic. Unele specii sunt mai pretenţioase, ele reclamând exigenţe ecologice particulare (temperatură, umiditate, grad de aeraţie, etc.), precum şi, medii speciale de cultivare, care conţin factori trofici importanţi pentru consonanţa lor metabolică. Mediile folosite pentru cultivarea micromiceţilor pot fi naturale, când substanţele nutritive sunt asigurate în totalitate de plantele ca atare (tulpini, frunze, fructe, seminţe) şi artificiale, când toate elementele energetice şi plastice, inclusiv factorii de creştere şi elementele minerale sunt procurate în exclusivitate prin ingredientele reţetelor folosite (Coman şi Mareş, 2000).În funcţie de echipamentul enzimatic implicat în metabolismul trofinelor, ciupercile microscopice pot fi clasificate din acest punct de vedere în trei categorii: monofage, oligofage şi polifage.În clasa ciupercilor polifage este inclusă majoritatea speciilor saprobiote, dar şi cele facultativ parazite şi facultativ saprobiote. Micromiceţii paraziţi obligatorii, monofagi, dispun de un sistem enzimatic redus, dar puternic specializat şi adaptat strict la compoziţia chimică a unei specii de plante sau animale, aşa cum ar fi Trichophyton megnini, ce parazitează la om.Micromiceţii facultativ paraziţi duc o viaţă preponderent saprobiotă, dar pot în anumite condiţii să se dezvolte pe ţesuturile vii ale plantelor şi animalelor, cărora le produc diferite stări de suferinţă. În această categorie pot fi incluse specii aparţinând genurilor Alternaria, Candida, Fusarium, Mucor. Micromiceţii facultativ saprobioţi trăiesc obişnuit şi se hrănesc pe ţesuturile vii, dar în mod accidental, ei se pot adapta şi pe substraturi organice lipsite de viată, aşa cum sunt speciile din genul Sclerotinia. Majoritatea ciupercilor care determină afecţiuni la mamifere, păsări şi peşti sunt saprobiote, ele devenind doar ocazional parazite. Saprobioza se desfăşoară în mediul exterior - exosaprobioza - sau chiar pe om sau animale, fie pe suprafaţa pielii - episaprobioză (Malassezia spp.) - fie în tubul digestiv - endosaprobioză (Candida albicans) (Dărăbuş, 2004).Ciupercile saprobiote trăiesc în marea lor majoritate în sol şi sunt implicate în procesele de autopurificare ale acestuia, de integrare în circuitul biologic al substanţelor organice, indiferent dacă natura acestora este vegetală sau animală (Coman şi Mareş, 2000). ÎNMULŢIREÎnmulţirea micromiceţilor este un proces extrem de important pentru că el contribuie esenţial la menţinerea distribuţiei lor în biotopuri specifice. Înmulţirea micromiceţilor se poate face asexuat şi sexuat. În funcţie de caracterele reproductive, speciile de micromiceţi pot fi:

• holocarpice - se caracterizează prin faptul că aparatul vegetativ ia naştere din zoospori, creşte şi se dezvoltă, îndeplinind funcţii complexe de troficitate; ulterior, el se transformă în totalitate în organe de înmulţire, dând naştere la zoospori, care la rândul lor vor genera aparatul micelian şi ciclul dobândeşte în acest mod regim de repetabilitate;

• eucarpice - se caracterizează prin faptul că aparatul micelian se diferenţiază net de organele de înmulţire. Ele pot coexista în acelaşi timp la un individ, care se poate înmulţi, atât asexuat prin fragmentarea miceliului sau prin modificarea unor părţi ale acestuia, cât şi sexuat prin sporii de reproducere rezultaţi în urma unui proces de meioză (spori meiotici). La micromiceţi, înmulţirea asexuată se poate realiza în

5

două moduri: fie prin porţiuni de miceliu, fie prin spori de vegetaţie apăruţi consecutiv mitozei (spori mitotici).

Înmulţirea vegetativă se realizează prin sporii mitotici care pot fi interni (endogeni, endospori) sau externi (exogeni, ectospori, conidii).Sporii endogeni iau naştere în organe speciale, care la rândul lor se formează pe unele ramificaţii ale miceliului, fiind distincte de acesta, aşa cum se poate observa foarte bine la speciile genului Mucor. Geneza endosporilor are loc deci în interiorul unor vezicule numite sporocişti sau sporangi, formaţiuni plasate în segmentul distal al filamentelor sporocistofore (structuri talice septate doar terminal, un perete transversal realizând disjuncţia între filament şi sporange). În unele cazuri, filamentul sporangiofor poate prezenta o dilataţie terminală (columela) pe care se edifică sporocistul. Spori endogeni pot fi consideraţi şi ascosporii, având în vedere plasarea lor în interiorul ascelor, deşi sunt rezultatul unui proces meiotic.Sporii exogeni (exosporii) sunt rezultatul elementelor conidiogene talice care suportă transformări parietale şi nucleare, ce au ca finalitate apariţia conidiilor. În funcţie de modul de formare, conidiile au fost împărţite în două categorii:

• conidii talice, care apar prin metamorfoza elementelor conidiogene în totalitate (artroconidii întâlnite la Geotrichum, Coccidioides şi Trichosporon, macro- şi microaleurii întâlnite la dermatofiţi);

• conidii blastice reprezentate de formaţiuni ce iau naştere din celula conidiogenă printr-un proces de burjeonare (blastoconidii la Candida spp., simpoduloconidii la Sporothrix, poroconidii la Alternaria, fialoconidii la Aspergillus, aneloconidii la Scopulariopsis).

Înmulţirea sexuată se desfăşoară în mod particular, din ambele perspective, atât a procesului în sine, cât şi a organelor implicate. Fecundaţia la aceste microorganisme se derulează stadial, într-o primă fază are loc fuzionarea materialului citoplasmatic din cele două celule de sex diferit (plasmogamia), pentru ca apoi, într-o următoare etapă să se producă fuzionarea nucleilor (cariogamia). Alternanţa celor două faze, haploidă şi diploidă, precum şi, distanţa în timp care le separă, diferă în funcţie de nivelul evolutiv al micromiceţilor. În cazul ciupercilor inferioare, faza diploidă este extrem de scurtă, zigotul apare foarte repede, pentru ca tot atât de repede să se producă şi reducţia meiotică, cu revenirea la haploidie.La ciupercile evoluate (ascomycete şi basidiomycete), plasmogamia este succedată de cariogamie la un interval mare de timp, suficient pentru a se contura o a treia fază, caracterizată prin prezenţa a doi nuclei în celulă (dicariofaza). In funcţie de rolul biologic şi de rezistenţa lor la factorii ambientali, sporii pot fi grupaţi în două categorii:

• sporii de înmulţire (vegetativi sau mitotici şi sexuali sau meiotici) aparţin, de regulă, fazei haploide şi nu prezintă rezistenţă mare în mediu. Ei sunt programaţi genetic să germineze rapid şi să regenereze aparatul micelian. Sporii de înmulţire vegetativă reprezintă elementele din prima linie de supravieţuire a micromiceţilor, care asigură continuitatea lor în timp. Sporii sexuali sunt de patru categorii: oospori, zigospori, ascospori şi basidiospori.

• sporii de rezistenţă (clamidosporii) sunt programaţi genetic să asigure prin structura lor persistenţa în timp a speciei. Ei sunt mai puţin numeroşi decât sporii de înmulţire vegetativă şi nu dispun de structuri genetice care să le asigure o germinare rapidă. Clamidosporii sunt structuri morfologice sferice, netede sau cu un relief neregulat, cu peretele îngroşat şi citoplasma condensată, refringentă, ce apar pe traiectul filamentelor miceliene putând fi plasaţi terminal, lateral sau intercalar. Spre deosebire de sporii de înmulţire, clamidosporii nu dispun de un mecanism propriu de dehiscenţă, care să le permită desprinderea de tal în momentul

6

desăvârşirii dezvoltării lor. Fiind forme de rezistenţă derivate din elemente vegetative îi putem asemăna, din punct de vedere funcţional, cu sporii bacterieni, care îndeplinesc pentru speciile respective, acelaşi rol (Coman şi Mareş, 2000).

Majoritatea ciupercilor prezintă ambele posibilităţi de formare a sporilor - sexuată şi asexuată - în funcţie de mediul în care se află (Stoenescu şi Perianu, 1987).

ÎNCADRAREA TAXONOMICĂ A MICROMICEŢILOR

Încercări de încadrare a micromiceţilor într-o schemă taxonomică obiectivă, care să permită identificarea lor rapidă, evitând confuziile şi erorile, dar mai ales suprapunerile au fost realizate de numeroşi autori, de-a lungul anilor (Chermette şi Bussieras, 1993; Esser şi Lemke, 1995; Scott şi col., 1995; Coman şi Mareş, 2000). Micromiceţii sunt reprezentaţi în sistematică de o însemnătate de genuri şi specii, fiecare individualizate prin particularităţi morfologice, eco-fiziologice şi de patogenitate.Fungii, organisme eucariote aclorofile care se pot dezvolta sub formă de drojdie (unicelular), mucegai (multicelular filamentos) sau sub ambele forme, se diferenţiază de organismele ce alcătuiesc regnul Protista prin două trăsături esenţiale: lipsa clorofilei şi structura peretelui celular (chitină, chitosan, glucan, manan).Taxonomia fungilor a cunoscut în ultimii ani o dinamică explozivă, pornind de la tradiţionala identificare şi clasificare, şi, culminând cu tendinţa actuală, novatoare, care nu acceptă încorsetarea lumii vii în şabloane convenţionale, speculative.Vechea sistematică clasifică fungii după mai multe criterii: posibilitatea de a produce spori şi conidii, mărimea şi forma conidiilor, tipul de hife şi caracteristicile macroscopice (culoarea şi textura coloniei) şi, uneori, după caracteristicile fiziologice. Un filament vegetiv unic reprezintă o hifă, un ansamblu de hife constituie un miceliu. Hifele sunt septate dacă prezintă diviziuni între celule sau sunt neseptate dacă au mai mulţi nuclei într-o celulă. Termenul de „conidie” se foloseşte doar pentru a desemna elementul de înmulţire asexuată. Un conidiofor reprezintă un miceliu simplu sau ramificat care poartă conidii sau celule conidiogene. O celulă conidiogenă este o celulă fungică ce va da naştere la o conidie (Scott şi col., 1995).Taxonomiştii moderni au renunţat la stilul cvasisimplist de încadrare. Ei apreciază în clasificarea micromiceţilor, caracteristicile înmulţirii sexuate şi recurg la metode biochimice şi imunologice de identificare a speciilor de fungi.O lungă perioadă de timp, fungii au fost consideraţi o subîncrengătură, subsecventă încrengăturii Thallophyta din regnul vegetal.În prezent, domeniul fungilor este recunoscut, ca unul dintre cele cinci regnuri ale lumii vii :

• Monera; • Protista;• Fungi;• Plantae;• Animalia.

Esser şi Lemke, 1995 (cit. de Coman, 2000) precizează două încrengături ale acestui regn special, Fungi:

• Pseudomycota, care cuprinde şi microorganismele din subîncrengătura Mastigomycotina, al căror filament neseptat (sifonoplastul) este limitat la exterior de un perete celulozic, lipsit total de chitină. Înmulţirea se realizează sexuat prin oospori şi asexuat prin zoospori;

7

• Eumycota, care cuprinde grupuri mari de micromiceţi grupaţi în patru subîncrengături.

Chermette şi Bussieras (1993) consideră că subîncrengătura Mastigomycotina nu mai poate constitui o diviziune taxonomică (phylum) a regnului Fungi; ea trebuie inclusă mai curând în regnul Protista, deoarece multiplicarea asexuată este mediată de endospori flagelaţi mobili (zoospori), iar diviziunea mitotică implică prezenţa centriolilor.Coman şi Mareş (2000) împărtăşesc opinia autorilor francezi dar, din raţiuni etiopatogenetice, includ microorganismele din subîncrengătura Mastigomycotina ca unităţi taxonomice ale încrengăturii Pseudomycota.Cele patru subîncrengături acceptate ca diviziuni taxonomice ale încrengăturii Eumycota sunt :

• Zygomycotina – caracterizată prin multiplicare sexuată prin zigospori;• Ascomycotina – multiplicarea sexuată se realizează prin ascospori;• Basidiomycotina – bazidiosporii sunt elementele de multiplicare sexuată;• Deuteromycotina – multiplicarea sexuată este încă o incertitudine, motiv pentru

care aceşti fungi sunt denumiţi imperfecţi. Pe măsură ce înmuţirea sexuată este decelată şi la speciile de fungi imperfecţi, acestea sunt redistribuite în registrul taxonomic adecvat, pe baza particularităţilor morfologice ale sporului sexuat identificat (zigospor, ascospor, bazidiospor). Aceasta este explicaţia existenţei unor miceţi cu două denumiri de specie, dintre care una, cu referire la forma anamorfă (asexuată, imperfectă) şi cealaltă, la forma telomorfă (sexuată, perfectă) – de exemplu: Aspergillus nidulans şi Emericella nidulans.

CLASIFICARE ŞI PRINCIPII DE DIAGNOSTIC ÎN BOLILE MICOTICE

Bolile produse de micromiceţi au o frecvenţă destul de mare atât la om, cât şi la animale. Evoluţia acestor afecţiuni poate fi benignă, situaţie în care gazdei receptive nu îi este afectată starea generală, astfel că, ele sunt, de cele mai multe ori şi pentru foarte lungă vreme, ignorate sau acceptate. Există însă şi forme grave de exprimare clinică a micozelor, care pot afecta prin evoluţia lor, însăşi viaţa subiectului bolnav (în mod deosebit copiii şi tineretul mamiferelor), context în care diagnosticul trebuie stabilit rapid şi precis. Aproape toate aceste afecţiuni cu răspândire cosmopolită au importanţă zoonotică (Coman şi Mareş, 2000).Pentru o corectă comprehensiune a metodelor şi principiilor de diagnostic al bolilor micotice este oportuna precizarea următoarelor elemente:Alergozele sunt boli provocate de sporii sau de fragmentele desprinse din miceliu, care prin deshidratare se transformă în particule foarte fine şi pătrunzând în organism, îl sensibilizează, pregătind „terenul” pentru declanşarea unor stări alergice grave.Micotoxicozele sunt boli produse de micotoxine, substanţe pe care fungii toxigeni le elaborează, şi care pot să ajungă în organismul omului şi al animalelor odată cu alimentele sau furajele contaminate. Termenul generic de micotoxicoză definea şi defineşte şi astăzi, pentru cei mai puţin documentaţi, toate stările morbide produse de micotoxine. Astăzi, noţiunea a devenit desuetă întrucât cercetarea ştiinţifică a permis acumularea de informaţii suficiente, pentru că cel puţin unele micotoxicoze să dobândească statutul unor boli independente, deoarece sunt bine exprimate clinic şi morfopatologic: aflatoxicoza, ochratoxicoza, trichotecenoza. Micozele sunt boli produse de tulpinile virulente ale micromiceţilor (fungilor) care se multiplică, fie în interiorul organismului (micoze viscerale), fie pe ţesuturile de raport ale acestuia cu mediul (micoze cutanate).Micozele cutanate sunt grupate în două mari entităţi patogene: dermatofitoze şi dermatomicoze.

8

• Dermatofitoza reprezintă infecţia ţesuturilor cheratinizate (ghearelor, părului, stratului cornos) cauzată de specii ale genurilor Microsporum, Trichophyton, Epidermophyton. Dermatofiţii sunt singurii fungi care pot invada ţesuturile cheratinizate şi pot să se menţină la locul de invazie.

• Dermatomicoza reprezintă infecţia fungică a părului, ghearelor, pielii, cauzată de un nedermatofit, un fungus neclasificat în genul Microsporum, Trichophyton sau Epidermophyton. Dermatopatiile pruriginoase oferă condiţii favorabile pentru multiplicarea fungilor saprofiţi existenţi în pielea aparent sănătoasă: genurile Alternaria, Aspergillus, Botrytis, Trichoderma, Fusarium. Aceşti fungi apar pe frotiurile efectuate din pielea lezată, fără ca ei să fi avut într-adevăr un rol patogen (Philipot şi Berry, 1994). Pentru a stabili că fungii au avut cel puţin un rol secundar în producerea leziunilor, pe frotiu trebuie să apară elemente ale răspunsului inflamator, constând în prezenţa de macrofage cu elemente miceliene fagocitate.

Dermatomicoza şi dermatofitoza sunt entităţi clinice diferite. Totuşi, fungii nu sunt nici pe departe o cauză atât de obişnuită a bolilor de piele aşa cum se crede. Multe dermatopatii nespecifice, pruriginoase şi nepruriginoase, sunt diagnosticate ca dermatomicoze din cauza probelor inadecvate. Mulţi medici folosesc incorect termenul „ciuperci de iarbă” (grass fungus) pentru aceste probleme, în ciuda faptului că implică dermatita de contact, alergia sau alţi factori etiologici decât fungii. Pe de altă parte, multe adevărate infecţii fungice probabil că nu sunt diagnosticate corect din cauza variabilităţii de prezentări clinice (Scott şi col., 1995).În medicina umană nu există o clasificare pe deplin acceptată a micozelor cutanate (Feier, 1998). Pentru uzul studenţilor şi al medicilor de medicină generală se consideră utilă o clasificare bazată pe tipul agentului etiologic, nivelul de invazie şi tabloul clinic dominant. Se disting astfel următoarele entităţi: dermatofitoze, candidoze cutaneo-mucoase, tinea versicolor (pitiriazisul versicolor).Micozele sistemice (interne, viscerale) sunt afecţiunile în care fungii se multiplică şi invadează organele interne, sistemul nervos central, oasele, etc.

Scott şi col. (1995) propun o altă clasificare a bolilor micotice la animale. Autorii împart micozele în trei categorii: micoze superficiale, micoze subcutanate şi micoze sistemice.1. Micozele superficiale sunt infecţii fungice care implică straturile superficiale ale pielii, părul, ghearele. Organismele implicate în etiologia acestor micoze sunt:

• Dermatofiţii (Microsporum, Trichophyton);• Alţi fungi (Candida, Malassezia – Pityosporum) care pot produce, de asemenea,

micoze superficiale.

2. Micozele subcutanate sunt infecţii fungice care au invadat ţesuturile viabile ale pielii:Micetomul actinomicotic şi eumicotic;

• Zigomicoza;• Sporotricoza;• Rinosporidioza;• Alternarioza;• Feohifomicoza (cromomicoza);• Pitioza (oomicoza).

3. Micozele sistemice sunt infecţii fungice ale organelor interne care se pot răspândi secundar pe piele:

• Blastomicoza;• Coccidioidomicoza;• Criptococoza;

9

• Histoplasmoza;• Aspergiloza;• Prototecoza;• Pecilomicoza.

Micozele profunde sau cele sistemice au de regulă evoluţii severe, dramatice şi numai un tratament prompt şi energic poate oferi subiectului şansa supravieţuirii.Micozele superficiale nu periclitează în general viaţa pacientului, dar creează de cele mai multe ori disconfort fiziologic sau chiar psihic, ele având un agasant caracter recidivant. O banală dermatomicoză în regiunea cervicală sau a spaţiului interdigital poate trena săptămâni sau luni de zile, cu remiteri pasagere şi recăderi care pot genera complexe de frustrare persoanelor cu labilitate neuropsihică.Indiferent de criteriul adoptat în clasificarea micozelor, de genul şi specia de fung responsabil de apariţia bolii, de toposul leziunilor, diagnosticul acestor afecţiuni de natură micotică rămâne, şi în prezent, un subiect care pune la încercare, deopotrivă, profesionalismul clinicianului uman şi veterinar. Izolarea şi identificarea agentului cauzal, recunoaşterea şi precizarea mecanismelor patogene care au determinat o reacţie din partea gazdei, şi, în final, apariţia bolii reprezintă etape esenţiale ale diagnosticului etiopatogenetic în bolile micotice. Importanţa acestui tip de diagnostic are ecou în stabilirea conduitei terapeutice, a prognosticului şi a unor măsuri adecvate de profilaxie. Pe de altă parte, exprimarea clinică a micozelor, extrem de variată, atât ca manifestare, cât şi ca interes pentru toate formele superior organizate ale materiei vii, de la insecte până la mamifere, nu ne permit stabilirea unui protocol – standard în diagnosticul şi terapia bolilor micotice. Respectarea unor etape esenţiale se impune, totuşi, în reuşita unui diagnostic corect:

• anamneza;• ancheta epidemiologică;• examenul clinic general şi examen dermatologic;• prelevarea probelor, inclusiv practicarea de biopsii;• vizualizarea materialului biologic recoltat, într-o cameră obscură, cu ajutorul

lămpilor generatoare de radiaţii ultraviolete;• examenul direct al probelor la microscopul optic; • izolarea agentului patogen prin însămânţarea probelor suspecte pe medii de cultură

uzuale şi selective;• testarea patogenităţii agentului fungic identificat (proba biologică).

Fişa de diagnostic a animalelor bolnave şi a pacienţilor umani se va întocmi în spaţii special destinate acestui scop şi care se găsesc în incinta clinicilor universitare, spitalelor, cabinetelor particulare, dar şi în fermele de animale. Coroborarea informaţiilor anamnetice cu rezultatele investigaţiilor epidemiologice va fi încununată cu observaţiile examenului clinic obiectiv care respectă metodele generale de semiologie. Într-o etapă ulterioară, examenul clinic va fi completat cu precizarea leziunilor presupuse a fi de natură micotică.Probele biologice suspecte de a fi contaminate cu micromiceţi (fire de păr, celule descuamate, detritusuri tegumentare, unghii, cruste, sânge, secreţii, exsudate, spută, lapte, urină) vor fi recoltate, după caz, şi supuse examenelor ulterioare. Examenul microscopic direct al materialului patogen oferă date orientative în stabilirea diagnosticului, ca de altfel, şi examenul clinic obiectiv, pe care îl completează. Pentru confirmarea diagnosticului şi stabilirea unei conduite terapeutice eficiente, precum şi pentru instituirea unui program complex de profilaxie sunt necesare izolarea agentului cauzal al bolii şi identificarea lui. În acest scop, se apelează la examene de laborator care presupun vizualizarea materialului biologic în lumina ultravioletă (în situţiile în care acest examen este posibil), însămânţări ale probelor suspecte pe medii de cultură, şi, eventual, reproducerea experimentală a bolii prin teste biologice efectuate pe animale de experienţă.

10

Izolarea fungilor din materialul patologic, în afara faptului că este, conform postulatelor lui Koch, o etapă obligatorie în precizarea diagnosticului, oferă, în plus, posibilitatea identificării agentului etiologic şi stabilirea patogenităţii, a sensibilităţii sale la diferite chimioterapice. Pentru identificarea şi încadrarea taxonomică a fungilor izolaţi se coroborează aspectele culturale ale acestora cu particularităţile lor morfo-structurale şi biochimice.

EPIDEMIOLOGIA MICOZELOR

Fungii sunt implicaţi în îmbolnăvirile oamenilor şi animalelor atât prin multiplicarea şi dezvoltarea lor, cât şi prin produsele lor de metabolism. Trecerea de la viaţă saprobiotă la cea parazită le conferă ciupercilor care au această caracteristică calitatea de micete oportuniste şi deci, patogene, în anumite circumstanţe (Dărăbuş, 2002).Aceste circumstanţe sunt legate de:

• umezeala crescută şi mediul exterior bogat în substanţe organice, care favorizează dezvoltarea şi proliferarea fungilor;

• crearea condiţiilor propice pentru inhalarea fungilor (agitarea aşternutului murdar, atmosferă închisă etc.);

• deficite imunitare: ereditare (imunodeficienţa severă a mânjilor de rasă Pur sânge Arab), imunosupresia terapeutică (corticoterapie) sau virală (virusurile leucozei la pisică şi SIDA la om);

• predispoziţii particulare legate de structura anatomică (structura aparatului respirator la păsări favorabilă aspergilozei).

Consecinţa epidemiologică a acestor caracteristici ale ciupercilor oportuniste este difuzibilitatea lor mai redusă. Micozele determinate de ele sunt adesea sporadice sau enzotice şi foarte rar epizootice (mai ales în fermele de păsări, unde aspergiloza şi candidoza pot difuza rapid în efectivele mari). Unele micotoxicoze pot căpăta o alură epidemică atunci când se întrunesc condiţii favorabile, deşi, în acest caz, nu este vorba de o contagiozitate propriu-zisă, ci de consumul aceloraşi nutreţuri contaminate (Mitroiu, 1976).Ciupercile obligatoriu parazite sunt integrate, în cea mai mare parte, în categoria dermatomicetelor. Ele nu se dezvoltă în mediu, ci doar pot supravieţui şi se pot transmite la organismele vii prin contagiune directă sau indirectă. În efectivele mari, boala poate lua un caracter epidemic. O mai mică parte dintre dermatomicete - geofile - se dezvoltă pe sol şi, cu totul ocazional, pot determina dermatomicoze.Sursele de paraziţiElementele infectante pentru mamifere şi păsări sunt reprezentate atât de spori, cât şi de formele vegetative. Sursele de paraziţi pot fi autogene şi alogene.Infecţia autogenă are ca sursă ciupercile endo- sau episaprobiote, care se găsesc în organismul animal şi care nu au determinat nici un simptom datorită echilibrului dinamic stabilit între gazdă şi parazit. În momentul în care echilibrul se rupe, ciupercile devin virulente şi se dezvoltă masiv. Se citează în acest sens candidoza, histoplasmoza, aspergiloza.În cazul dermatomicozelor superficiale, ciupercile saprobiote (Malassezia, C. albicans, dermatofiţii zoofili sau antropofili) se găsesc în mod obişnuit pe pielea animalului gazdă. Conductul auditiv extern adăposteşte în mod obişnuit M. pachydermatis la câine şi pisică în procente ce merg până la 50, la animalele sănătoase şi până la 70 la cele cu otită externă (Chermette şi Bussieras, 1993). În tubul digestiv, C. albicans şi Geotrichum se pot identifica la purtătorii asimptomatici. Levurile din genul Candida au fost izolate, de altfel şi din aparatul respirator al diverselor specii de mamifere şi păsări.Infecţia alogenă porneşte de la o sursă exterioară organismului. Sursa de paraziţi este reprezentată, fie de animalele bolnave, fie de mediul exterior. Introducerea unui animal infectat cu micete într-un efectiv sănătos va determina răspândirea rapidă, prin contagiu

11

direct sau indirect, a micozei respective. Astfel, se pot transmite unele micoze externe precum tricofiţia, microsporia şi unele micoze interne (aspergiloza). Sursa animală de micete este cu atât mai periculoasă cu cât infecţia este asimptomatică şi nu se iau măsurile de protecţie corespunzătoare. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul infecţiei umane cu micete, câinii şi pisicile, purtători inaparenţi de paraziţi, putând reprezenta o sursă importantă pentru om (Dărăbuş, 2002).Ciupercile saprobiote, care trăiesc şi se multiplică în mod normal în mediu (sol, vegetale etc.), în anumite condiţii, pot constitui surse de paraziţi şi se pot adapta la viaţa parazitară. Este cazul lui Microsporum gypseum, Histoplasma capsulatum etc. Pe de altă parte, în mediu se pot găsi forme de rezistenţă ale unor ciuperci parazite care pot supravieţui şi pot constitui surse de infecţie. Aşa se comportă mulţi din agenţii etiologici ai dermatomicozelor.Sursele de infecţie în tricofiţie sunt reprezentate, pe lângă animalele bolnave şi purtătoare, de pieile, lâna si părul provenite de la aceste animale. Cu cât leziunile tricofitice sunt mai extinse şi contactul dintre animale mai strâns, cu atât posibilităţile de infecţie sunt mai mari. Pieile contaminate sunt cu atât mai importante ca sursă cu cât pot transmite infecţia mai la distanţă prin comercializare sub formă brută. Localizarea externă a leziunilor tricofitice favorizează răspândirea produselor patologice în mediul extern, constituind surse secundare de infecţie. Crustele desprinse şi sporii sunt uşor răspândiţi de vânt, favorizând răspândirea surselor de infecţie (Mitroiu, 1976).Bolile cu origine telurică sunt produse de ciupercile saprobiote propriu-zise, care se dezvoltă şi se multiplică în mediu. Aşa este cazul mucormicozelor, aspergilozelor, speciilor geofile ale dermatomicetelor, sporotrichozei etc. Aspergillus trăieşte foarte bine pe furajele şi paiele murdărite. Histoplasma capsulatum farciminosum, agentul etiologic al limfangitei epizootice ecvine, contaminează mediul prin puroiul care se scurge din leziuni; deşi nu a fost demonstrată, nu este exclusă nici dezvoltarea ca saprobiot în mediul exterior (Chermette şi Bussieras, 1993). În acelaşi timp, Histoplasma capsulatum capsulatum care afectează mai multe specii de mamifere (câini, pisici, cabaline, bovine, porcine, mici rozătoare, carnivore sălbatice) şi omul, se găseşte frecvent în solurile bogate în substanţe organice. Un rol important ca sursă de infecţie îl au instalaţiile avicole abandonate, excrementele păsărilor fiind un mediu bun pentru proliferarea saprobiotică a acestei ciuperci.Cryptococcus neoformans este singura dintre speciile genului, care utilizează creatinina din urina păsărilor. De aceea, fecalele de porumbel reprezintă un mediu favorabil pentru multiplicarea micetelor; proliferarea este atât de rapidă încât se ajunge la 6x102 celule/ml după ce stau 3 săptămâni pe sol (Chermette şi Bussieras, l993). Posibil ca şi alte excremente să aibă un rol în multiplicarea saprobiotă, dar cele de pui de găină reprezintă un mediu inadecvat datorită alcalinităţii ridicate.Specii variate de ciuperci, în principal cele din ordinul Mucorales şi din genul Aspergillus, parazitează tractusul genital feminin, placenta şi uneori fetusul, provocând avorturi. Avortul micotic are ca sursă de infecţie ciupercile saprobiote ce se găsesc în cantităţi mari pe sol, pe furajele murdărite şi pe siloz, pe de o parte şi endosaprobiotele (Candida sp., Geotrichum sp.), pe de altă parte.Mamitele micotice au la origine cele mai diverse specii de fungi. Ei pot fi luaţi de pe sol, o dată cu alimentele, de pe excremente. din apă etc., deci din mediul exterior. O altă sursă este reprezentată de bovinele cu mamite (criptococoză), animalele purtătoare ale unor ciuperci endo- sau episaprobiote (Candida spp, Geotrichum, Trichosporon).Potenţialul bioticLarga răspândire a ciupercilor, atât a celor parazite (pe plante, animale şi om), cât şi a celor saprobiote, demonstrează o bună adaptare a acestora la variatele condiţii din mediul extern şi de la locul de parazitare.

12

În general, se consideră că rezistenţa ciupercilor în mediu este foarte mare. Există limite minime şi maxime, dar şi un optim de temperatură pentru dezvoltarea micetelor. Aceste limite variază de la un gen la altul, de la o specie la alta. Pentru majoritatea fungilor, temperatura minimă este de O°C, iar cea maximă de 60°C. În afara acestor limite, ciupercile nu se dezvoltă. Temperatura optimă de dezvoltare a micetelor este cuprinsă între 20°C şi 30°C. Dermatomicetele au limite de temperatură şi mai strânse.Dezvoltarea micetelor în mediu este legată şi de gradul de umiditate. Se acceptă că umiditatea pe straturile nutritive trebuie să fie de 75-80%, iar în aer de 15%. Oxigenul este un factor indispensabil vieţii şi dezvoltării micetelor. Lipsa lui duce la moartea ciupercilor.Umiditatea, temperatura şi oxigenul sunt realizate, în general, în mediul exterior şi ciupercile saprobiote se pot dezvolta. În perioadele mai vitrege, parazitul şi-a adaptat mijloacele de supravieţuire, existând forme de rezistenţă ale acestora (Dărăbuş, 2002).La rândul lor, ciupercile patogene s-au adaptat pe organismele gazdă pe care se înmulţesc şi se dezvoltă şi şi-au creat forme de rezistenţă în mediul exterior.Ciupercile saprobiote, pentru a supravieţui, s-au adaptat la medii foarte variate. Exosaprobiotele trăiesc, în mod obişnuit, în mediul exterior, unde se hrănesc cu materie organică moartă dar, în anumite condiţii, pot pătrunde în organismul gazdă, devenind patogene (Cryptococcus neoformans, Histoplasma capsulatum, Coccidioides immitis etc.) Alte ciuperci s-au adaptat la viaţa endosaprobiotă. Ele trăiesc, în mod obişnuit, în organismele animale, fără a fi patogene, dar, în anumite condiţii, pot deveni parazite şi patogene. Este cazul micetelor Candida albicans, care colonizează tubul digestiv şi vaginul. Tocmai datorită faptului că ele se regăsesc în mod obişnuit în organism, este greu de stabilit o relaţie de cauzalitate între leziunile produse şi agentul cauzal. De aceea, ele pot fi tratate cu mai puţină atenţie, scăpând controlului parazitologic. Episaprobiotele trăiesc pe tegument sau pe mucoasele externe fără a produce modificări. Ele (Malassezia furfur; Candida spp. cu excepţia C. albicans, care este întotdeauna patogenă pe piele) pot deveni patogene în anumite circumstanţe.Prezenţa unor forme morfologice variate, în funcţie de mediul de dezvoltare, reprezintă o strategie de supravieţuire a micetelor. Astfel, Histoplasma capsulatum în viaţa parazitară dezvoltă forme exclusiv levurice, în timp ce în viaţa saprobiotă se dezvoltă forme filamentoase cu aleuriospori.Micetele patogene s-au adaptat treptat la viaţa parazitară, pornind de la viaţa saprobiotă. De aici şi capacitatea lor de a supravieţui mult timp în afara organismelor gazdă. Adaptarea la viaţa parazitară, deşi este un mod superior de existenţă, a presupus unele adaptări precum: tolerarea temperaturii organismului gazdă, existenţa unor enzime care să digere noul substrat nutritiv oferit, modificări morfofiziologice, modificări genetice etc. (Euzeby, 1992).Atât în mediu, dar şi pe/sau în organismele gazdă, micetele rezistă foarte mult timp. Dermatomicetele persistă într-o leziune cel puţin două luni, după care se produc alte leziuni încât procesul se poate generaliza şi, astfel, longevitatea infecţiei este de ordinul anilor (T. mentagrophytes îşi menţine infectivitatea în materialul infecţios între 18 luni şi 5 ani, Sparkes, 2005). Datorită rezistenţei ridicate a parazitului, micetele pot să persiste şi să fie difuzate în mediu.Localizarea externă în dermatomicoze este un factor important în răspândirea produselor patologice (cruste, păr, lână, scuame etc.) cu spori în mediu de către curenţii de aer. În plus, pruritul care însoţeşte de multe ori dermatomicozele favorizează, prin grataj, desprinderea crustelor şi diseminarea infecţiei. Rezistenţa mare a sporilor asigură o persistenţă a acestei surse de infecţie (Mitroiu, 1976). Astfel, sporii de T. verrucosum îşi păstrează puterea infectantă şi după patru ani. Pieile obţinute de la animalele parazitate, prin transportul lor la mari distanţe, asigură difuzarea infecţiei micotice în spaţii geografice foarte largi.

13

Unele micete şi-au constituit mijloace de penetrare şi apărare cu totul deosebite, ca în cazul lui Cryptococcus neoformans. Acest fung prezintă o capsulă care are rol în pătrunderea în ţesuturi şi protejarea faţă de fagocite, lucru neîntâlnit la alte levuri. Dezvoltarea unor organe perforatoare de către unele dermatomicete pentru a invada firele de păr este o adaptare la viaţa parazitară. Este cazul ciupercilor Microsporum canis, T. verrucosum, T. mentagrophytes, Epidermophyton floccosum. Hifele acestor micete fie ridică celulele cuticulei şi pătrund în interiorul tijei firului de păr, fie emit prelungiri ovalare sau cuneiforme cu rol perforator sau intervin ambele modalităţi de invazie pilară (Cojocaru, 1979).Fungii se multiplică şi se dispersează prin intermediul sporilor. Înmulţirea poate avea loc atât asexuat, prin multiplicarea vegetativă, cât şi sexuat, prin fecundaţie. Astfel, pot rezulta atât spori imperfecţi sau direcţi, cât şi spori perfecţi sau meiotici. Varietatea mare de modalităţi de înmulţire sexuată (heterogamie, homogamie, modalităţi diferite de fecundare etc.) şi asexuată (spori interni, spori externi etc.) reprezintă o strategie de supravieţuire a micetelor în vederea perpetuării speciilor.Dificultăţile în stabilirea diagnosticului, mai ales în avorturile micotice, diagnosticul greşit, mai ales când este vorba de ciuperci oportuniste (limita dintre patogen şi nepatogeni fiind greu de stabilit), terapia inadecvată sau greşit aplicată sunt la originea perpetuării şi persistenţei infecţiilor micotice (Van Cutsem şi Rochette, l99l ).Existenţa de purtători asimptomatici face greu controlul micozelor, crescând, astfel, posibilităţile de difuzare a acestora în efectivele de animale. Cazurile de evoluţii oculte ajung până la 35% la pisicile parazitate cu M. canis. Purtătorii aparent sănătoşi reprezintă, în acest fel, o sursă de infecţie, mai ales, în timpul expoziţiilor (Quaife şi Womar, 1982).Modalităţi de transmitere a infecţieiTransmiterea agenţilor micotici presupune existenţa unui animal sursă, care să elimine elemente infestante, şi a unui animal receptiv la boală. Transmiterea infecţiilor micotice se poate realiza atât prin contact direct (animal-animal), cât şi prin intermediul unor surse indirecte. Sursele indirecte sunt reprezentate de: oameni, animale, obiecte, instrumente, furaje, aşternut, vehicule, vectori biotici şi abiotici (Vior, 1999).Transmiterea directă presupune un contact strâns între animale. Localizarea externă a unor micoze face posibilă transmiterea lor mai uşoară prin contact direct. Infecţia se realizează cu atât mai uşor cu cât leziunile au o extindere ridicată şi densitatea animalelor este mare pe unitatea de suprafaţă. In plus, prezenţa leziunilor externe favorizează apariţia unor surse secundare de infecţie, cu posibilitatea diseminării rapide a micozei în efectivele de animale. Astfel, aceste micoze, cu evoluţie endemică sau chiar epidemică, determină o morbiditate mare.Contagiunea se poate realiza, în cazul limfangitei epizootice equine (Histoplasma capsulatum farciminosum), prin contactul animalului sănătos cu plăcile cutanate cu puroi ale animalului bolnav. Cu toate că inoculările experimentale nu au dat rezultate constante, această modalitate de infecţie este considerată a fi importantă.Transmiterea malaseziozei presupune, de asemenea, un contact strâns. Mama poate fi o sursă de infecţie pentru nou născut, încă din primele zile de viaţă (Dărăbuş, 2002).În tricofiţie, transmiterea este de multe ori realizată prin contact direct, mai ales la viţeii crescuţi în stabulaţie şi, mai puţin, la păşune.Transmiterea indirectă se realizează prin intermediul aşternutului, ustensilelor de grajd, furajelor, apei etc. Omul reprezintă un agent important de diseminare a epidemiei în efectivele de animale. Ectoparaziţii, precum muştele, păduchii, acarienii etc. au un rol în transmiterea dermatomicozelor bovine (Euzeby, 1992). Căile de infecţie variază cu tipul de ciupercă şi sursa de infecţie. Majoritatea micetelor se pot transmite pe mai multe căi.Calea respiratorie este frecventă pentru acei fungi care se localizează în căile respiratorii superioare sau în bronhii şi alveole. Pe această cale se pot transmite mucormicozele, aspergiloza, blastomicoza, criptococoza, geotrichoza, pneumocistoza. Calea respiratorie

14

este cea mai importantă pentru genurile Aspergillus şi Cryptococcus, conidiile fiind prezente în suspensie în aerul atmosferic. Pe această cale se realizează infecţia în pneumocistoză şi concidioidomicoză, prin inhalarea sporilor (artroconidii).Infecţia experimentală a şoarecilor cu Pneumocystis carinii se poate realiza pe cale intranazală cu broiaje din pulmoni infectaţi (Furuta şi col., 1985). Candidoza şi sporotrichoza se transmit şi pe cale aeriană, dar mai rar.Calea digestivă este importantă în mucormicoze, aspergiloză, candidoză, trichosporonoză (Trichosporon beigelii), prototecoză, micetele fiind ingerate o dată cu apa şi cu furajele.Pe cale cutanată are loc infestarea în dermatomicoze, dar şi în alte micoze precum limfangita epizootică equină, histoplasmoză, criptococoză, malasezioză, sporotrichoză, coccidioidomicoză. Infecţia porneşte fie de la un animal bolnav cu care se vine în contact, fie de la mediul contaminat. În mediu se pot găsi forme de rezistenţă a unor micete patogene sau micete geofile. Histoplasma capsulatum farciminosum se poate transmite prin intermediul harnaşamentelor, dar şi vectorilor animaţi care pot transporta şi disemina cu piesele lor bucale elementele infestante. În sporotrichoză pentru a putea traversa pielea, micetele au nevoie de o soluţie de continuitate (zgârietură, excoriaţie). Infecţia se poate realiza în această micoză şi prin muşcătura de şobolan sau prin muşcătura şi zgârietura de pisică (Chermette şi Bussieras, 1993). Odată pătruns prin piele, micetul invadează ţesutul subcutanat şi limfatic, putând ajunge în limfonodurile regionale şi, de aici, pe cale limfatică, difuzează în toate organele corpului (Nesbitt, 1986).Mai rar, infecţiile micotice se pot realiza pe calea canalului mamar (aspergiloză, criptococoză), pe cale oculară sau ombilicală (miceţi din ordinul Mucorales). Calea veneriană a fost semnalată în candidoza umană. Diseminarea sanguină este posibilă în aspergiloză, candidoză, criptococoză.Receptivitate - cauze favorizanteÎn general, atât animalele de interes economic, cât şi cele de companie, sunt receptive la infecţia cu micete. Receptivitatea la infecţiile micotice şi la acţiunea micotoxinelor este condiţionată de factori extrinseci şi intrinseci, precum: specia, rasa, vârsta şi sexul animalului, factori ce ţin de individ, starea fiziologică, condiţii de viaţă etc.Specia. Aspergiloza rino-sinusală este mai frecventă la câine, în timp ce aspergiloza pulmonară este specifică pisicii. Hamsterul auriu este mai sensibil la micozele profunde. Omul este aproape singura specie care face microsporia cu M. audouinii (Euzeby, 1992). Dermatomicozele sunt mai rar întâlnite la porcine şi ovine. Limfangita epizootică produsă de Histoplasma capsulatum farciminosum este întâlnită doar la cal. Pisicile sunt mai rezistente la blastomicoză decât câinii. Malassezia pachydermatis este mai frecventă la câine şi pisică. La coccidioidomicoză par mai receptivi câinii, cu toate că toate animalele cu sânge cald, cât şi anumite reptile, fac experimental boala (Chermette şi Bussieras, 1993).Rasa de câini Ciobănesc german este mai receptivă la infecţia cu Aspergillus, făcând forma diseminată cu Aspergilius terreus.Rasele de pisici Persană, Siameză şi Angora sunt mai receptive la dermatomicoze. Din contră, la microsporie mai receptive par a fi pisicile din rasa comună la care incidenţa atinge 96%, faţă de pisicile de rasă la care incidenţa este de 3,5% (Lungu şi col., 1982). Unele linii de pisici sunt predispuse genetic la infecţia cu Microsporum canis, ceea ce explică persistenţa infecţiei (De Boer şi Moriello, 1993). Rasa West Highland White Terrier este predispusă genetic la infecţia cu M. pachydermatis, în timp ce rasa Collie este foarte receptivă la prototecoză (Prototheca zopfii). Coccidioidomicoza este întâlnită mai des la rasele cu părul pigmentat decât la rasele cu păr alb.Rasa de iepuri Angora este mai receptivă la dermatomicoze, datorită blănii sale şi, probabil, ca urmare a traumatismelor cutanate date de depilările frecvente şi care reprezintă porţi de intrare.

15

Vârsta. Micozele produse de ciupercile din genurile Trichophyton şi Microsporum sunt boli ale tineretului, cu toate că se pot îmbolnăvi şi animalele adulte. Şi mai frapant este cazul microsporiei umane, produsă de M. audouinii, care este întâlnită exclusiv la copii înaintea pubertăţii, probabil, datorită apariţiei în sebum, la pubertate, a acizilor graşi saturaţi cu proprietăţi antifungice. Candidoza cu C. albicans este în mod regulat mai severă la tineret decât la adulte (Euzeby, 1992). Microsporia la carnivore apare cu frecvenţă crescută la vârsta de 1-3 ani (Şuteu şi Cozma, 1998).Sexul, în general, are mai puţină influenţă asupra receptivităţii în micoze. Totuşi, la infecţia cu Coccidioides immitis, masculii sunt mai receptivi decât femelele. La om, se pare că fetele sunt mai receptive la microsporia de origine animală decât băieţii.La bovine, masculii sunt mai rezistenţi la infecţia tricofitică datorită hormonilor androgeni care intervin în compoziţia firelor de păr şi asupra pielii (Şuteu şi Dulceanu, 2001).Factorii dependenţi de individ sunt foarte importanţi în stabilirea relaţiei gazdă-parazit. În condiţii fiziologice normale, organismele se apără prin mijloace specifice. Astfel, bariera cutanată opune rezistenţă infecţiei micotice prin stratul acid al pielii, prin acizii graşi polinesaturaţi din filmul hidrolipidic superficial al pielii şi prin descuamarea permanentă, care are drept urmare îndepărtarea parazitului. Utilizarea frecventă a substanţelor alcaline, degresarea pielii prin spălare şi îmbibaţia apoasă a stratului cornos duc la creşterea receptivităţii în dermatomicoze.Factorii extrinseci sunt în legătură cu starea de sănătate, condiţiile de întreţinere şi de mediu, medicaţia prelungită etc.Unele afecţiuni locale pot reprezenta factori predispozanţi pentru izbucnirea unor micoze. Astfel, aspergiloza pulmonară apare foarte rar ca afecţiune primară, ea grefându-se pe leziunile produse de cancer şi tuberculoză. Afecţiunile cavităţilor nazale şi sinusurilor frontale (infecţii bacteriene), traumatismele (fracturi, intervenţii chirurgicale) pot fi la baza apariţiei aspergilozei. Tricofiţia apare mai rar la ovine: unele leziuni cutanate, precum cele din ectima contagioasă, predispun animalele la infecţie.Bolile caşectizante (diabet, cancer, tuberculoză) sunt la baza apariţiei unor micoze oportuniste, care se dezvoltă atunci când rezistenţa organismului scade. Este cazul micetelor din ordinul Mucorales, Candida albicans, Cryptococcus neoformans, Alternaria alternata, Pneumocystis carinii etc.Imunodepresiile sunt implicate în apariţia majorităţii micozelor (mucormicoze, aspergiloză, dermatomicoze, blastomicoză, candidoză, trichosporonoză, criptococoză, malasezioză, sporotrichoză, coccidioidomicoză, pneumocistoză etc.). Pielea şi mucoasele reprezintă bariere fiziologice ce protejează organismul de agenţii patogeni, inclusiv de micete. Integritatea acestor bariere se află într-un echilibru dinamic. De exemplu, pentru menţinerea homeostaziei cutanate intervin: pH-ul cutanat, secreţiile glandelor sebacee şi sudoripare, corneocitele, anticorpii etc. Dezechilibrele apărute în mijloacele de protecţie naturală generează imunodeficienţe ce pot fi la baza apariţiei micozelor. La pisică, deficienţele imunologice pot fi determinate de virusuri (FeLV, FIV), paraziţi (Toxoplasma gondii), endocrinopatii (diabet zaharat), neoplazii (limfosarcom), medicamente (citotoxice, corticosteroizi) (Hubert şi col., 1993).În pneumocistoză sunt importante imunodeficienţele care vizează imunitatea celulară. Pneumocistoza apare frecvent la oamenii cu SIDA, la mânjii afectaţi de sindromul imunodeficienţei severe combinate (SCID), la şoarecii nuzi (cu genom nu/nu) sau SCID (genotip scid/scid). La oamenii bolnavi de SIDA, coccidioidomicoza poate fi foarte gravă. La pisicile cu FIV şi FeLV, incidenţa parazitismului cu Cryptococcus neoformans este mai mare decât la pisicile sănătoase (Scott şi col., 1995).Integritatea barierei cutanate. La animalele sănătoase, gazda răspunde la invazia micotică prin mecanisme nespecifice (fagocitoză prin polimorfonucleare neutrofile) şi mecanisme specifice mediate celular (producere de limfokine prin limfocitele T activate). Este stimulată astfel fagocitoza prin macrofage şi multiplicarea celulelor bazale ale epidermei.

16

Micetele sunt, astfel, fie distruse prin acţiune directă, fie mecanic, deci indirect, prin eliminarea de scuame (Lehman, 1985).Alterarea mecanismelor cutanate de apărare permite multiplicarea dermatomicetelor şi trecerea de la viaţa saprobiotă la cea parazitară. Astfel, pentru Malassezia pachidermatis infestaţia este favorizată de: producţia excesivă de sebum şi cerumen, umiditatea excesivă a pielii, ruperea barierei epidermice, prezenţa pliurilor cutanate. Aceste modificări pot fi urmarea atopiei, piodermitei, demodicozei, hipotiroidiei, tulburărilor de cheratinizare etc. (Scott şi col., 1995; Carlotti şi Laffort-Dassot, 1996). In plus, M. pachidermatis poate produce lipaze care modifică filmul lipidic cutanat. Displazia epidermică la rasa West Highland White Terrier poate fi urmarea unei predispoziţii genetice care se traduce printr-un slab răspuns al limfocitelor T faţă de levuri (Scott şi col., 1995).Terapia prelungită cu antibiotice, imunodepresoare şi corticoizi favorizează apariţia micozelor. Antibioticele administrate necontrolat au o acţiune iritantă asupra pielii şi mucoaselor, supresează flora intestinală, inhibă fagocitoza şi elaborarea anticorpilor, permiţând astfel grefarea şi dezvoltarea micetelor. De exemplu, administrarea tetraciclinelor, pe cale orală, este la originea distrugerii bacteriilor sintetizatoare de vitamină B2, iar carenţa acesteia favorizează dezvoltarea Candidei aibicans (Dărăbuş, 1995).Bolile intercurente, tulburările metabolice şi endocriniene favorizează infecţia micotică şi diseminarea micetelor în organism.Carenţele alimentare, precum cele în vitaminele A, C şi E, cresc receptivitatea animalelor la dermatomicoze. Unele micete (Aspergillus spp., Candida spp., dermatofiţii) utilizează fierul. Lipsa acestui element poate fi defavorabilă dezvoltării lor, dar, în acelaşi timp poate fi favorabilă lui Rhizopus oryzae (Euzeby, 1992).Levurile de Saccharomycopsis guttulatus pot fi găsite, în mod obişnuit, alături de alte micete şi microbi ce alcătuiesc flora intestinală normală la iepure. În cazul unor deficienţe alimentare cantitative şi calitative, schimbări bruşte ale alimentaţiei dar şi datorită creşterii temperaturii în adăposturi, transportului şi altor factori stresanţi, are loc o multiplicare rapidă a levurilor cu declanşarea clinică a sacaromicozei (Dărăbuş, 1996).Configuraţia anatomică. Prezenţa pliurilor cutanate, complexitatea şi lungimea cavităţilor nazale (la câini), pungile guturale (la cal), prestomacele (la rumegătoare), ţesutul angular nevascularizat (la pisică) sunt particularităţi anatomice ce pot influenţa infecţia micotică.Corpii străini pot leza mucoasa digestivă şi nazală pe care se dezvoltă numeroase specii de ciuperci oportuniste, care se găsesc în mod normal, dar nu sunt patogene decât în anumite circumstanţe. Săpunurile acide favorizează, de asemenea, dezvoltarea micetelor, în speţă micozele cutanate.Condiţiile climatice şi sezonul. Căldura şi umiditatea crescute favorizează dezvoltarea ciupercilor saprobiote geofile (Aspergillus, Candida, Cryptococcus, Sporothrix, Coccidioides etc.). Epidemii de tricofiţie pot apare la viţeii supuşi îngrăşării, mai ales dacă umiditatea şi căldura sunt crescute în adăposturi şi mai ales iarna. Limfangita epizootică equină este întâlnită vara, în zonele temperate, iar în zonele tropicale, după sezoanele ploioase.Dezvoltarea micetelor poate avea loc pe furaje şi alimente, pe care le folosesc drept substrat, în condiţiile în care este asigurat oxigenul iar umiditatea şi temperatura sunt optime. Micetele se pot dezvolta pe plantele din câmp, şi ele pot fi consumate de către animale Ia păşune, sau în adăposturile de furaje. În acest ultim caz, micetele se pot dezvolta pe boabele de cereale, făinuri, paie, reziduuri industriale, rădăcinoase, nutreţuri însilozate etc., dacă oferă substrat nutritiv corespunzător şi pot produce la animale micoze sau micotoxicoze de grajd. Condiţiile climatice din anul respectiv pot favoriza sau nu dezvoltarea micetelor; este vorba în primul rând de umiditate şi temperatură. Oxigenul, de asemenea, poate avea un rol important, micetele fiind aerobe. Presarea insuficientă a

17

nutreţurilor însilozate, cu rămânerea unor spaţii cu aer, poate duce la dezvoltarea micetelor în silozuri.Toxicitatea furajelor durează mai mulţi ani. Micotoxinele nu pot fi înlăturate de pe furaje nici cu agenţi chimici, nici prin spălare. Mai mult, aceeaşi micotoxină (aflatoxina) poate fi produsă de specii din genuri diferite (Penicilium şi Aspergillus), crescând concentraţia acesteia în furaje (Stoenescu şi Perianu, 1987).Excesul de umiditate pe piele, acumularea de cerumen sau sebum, folosirea unor substanţe sau băile care modifică pH-ul pielii sensibilizează organismul şi creşte receptivitatea faţă de dermatomicete.Modul de viaţă şi condiţiile de creştere. Suprapopularea, prin contactul mai intim între animale, favorizează transmiterea micetelor. Creşterea în stabulaţie liberă, pentru animalele de interes economic, în canise, pentru animalele de companie, expoziţiile, concursurile etc. sunt modalităţi şi prilejuri de contractare a bolilor micotice. Harnaşamentele, zgărzile, ustensilele de pansaj, dacă sunt folosite pentru mai multe animale, pot favoriza transmiterea micozelor. Creşterea pe aşternut vegetal şi alimentaţia cu furaje mucegăite favorizează contractarea aspergilozei. Câinii care trăiesc în apropierea lacurilor, bălţilor, cursurilor de apă, cu zone inundabile bogate în vegetaţie în descompunere, au condiţii propice pentru a contracta blastomicoză. În canisele unde condiţiile de întreţinere sunt precare (cu aşternut murdărit cu urină şi fecale, alimentaţie deficitară), datorită iritaţiei pielii, câinii se ling, pielea se macerează, mai ales la pliuri, şi favorizează apariţia şi evoluţia candidozelor. Infestarea cu Cryptococcus neoformans este favorizată de contaminarea mediului cu excremente de păsări (porumbei, raţe) care constituie un remediu favorabil pentru multiplicarea acestui parazit. Oamenii care manipulează solul şi vegetalele (grădinari, forestieri etc.) prezintă un risc mai mare de contaminare cu Sporothrix schenckii decât alte categorii sociale, sporotrichoza constituindu-se ca o boală rurală (Dărăbuş, 2002).Importanţa socialăMulţi dintre agenţii etiologici ai dermatomicozelor se transmit la om (tabelul 1). Deşi contactul animal-om este mai puţin frecvent decât contactul om-animal, această modalitate de infecţie a omului nu trebuie neglijată. Dintre mamifere, animalele de companie (câini, pisici, cobai, hamsteri etc.), şoarecii şi şobolanii au o importanţă mai mare în transmiterea unor micoze la om.

Tabelul 1Dermatomicetele ce produc zoonoze (după Chermette, 1991)

18

Specia de dermatomicet

Câine Pisică IepureRozătoare

Om Sursa principală

Microsporum canis

+++ ++++ ++ + ++++Pisică, Câine

M.equinum + EquideeM.persicolor + + + Rozătoare, MicrotineM. gypseum ++ + + Sol (saprofitism)M.audouinii rarisim ++ OmTrichophyton mentagrophytes

++ + + +++ +++Rozătoare, Muride, toate sp.

T. erinacei + + + AriciT.verrucosum + + +++ Bovine, OvineT. equinum var. equinum

± ± ± ±Equidee

T. equinum var. autotrophicum

+ + + +Equidee

T. gallinae + Păsări, GaliformeT. quinckeanum + Rozătoare, MurideT. simii + + + + Maimuţe, Păsări

T. rubrum rarisim+++++

Om

Legendă: frecvenţa (+ rară; +++++ foarte frecventă)

În mediul urban o primă sursă de infecţie pentru om este reprezentată de câini, pisici şi alte animale de companie, acestea putând transmite Microsporum canis, mai ales, dar şi Trichophyton mentagrophytes. Se citează, astfel, transmiterea microsporiei de la o pisică la toţi cei şase membri ai unei familii (Evolceanu şi col., 1986). Pisicile prezintă o importanţă cu atât mai mare cu cât, în multe cazuri, ele sunt purtătoare asimptomatice, greu de depistat şi nu li se acordă, din această cauză, importanţa cuvenită. Aceste micoze pot fi contractate de om şi prin achiziţionarea în familie a unor pisici fără stăpân şi care pot fi purtătoare de micete. Adoptarea de câini fără stăpân, dacă nu au fost deparazitaţi iniţial, poate constitui o modalitate de transmitere a micozelor la om.Hamsterul, cobaiul, iepurii sunt specii ce pot transmite microsporia la om, cu atât mai mult cu cât ele, mai rar, sunt luate în considerare. M. canis afectează atât adulţii, cât şi copiii, dar nu este transmisibilă de la om la om spre deosebire de M. audouini (Euzeby, 1992).M. gypseum şi M. nanum, dermatofiţi geofili, sunt patogeni atât pentru animale, cât şi pentru om. Ei nu sunt adevărate micete ce produc zoonoze întrucât atât la om, cât şi la animale, infecţia se realizează pornind de la mediul exterior. Transmiterea directă animal-om este îndoielnică (Chermette şi Bussieras, 1993).M. equinum, T. mentagrophytes şi, mai rar, T. equinum se pot transmite de la cabaline la om, mai ales la cei care practică sporturi ecvestre.Şoarecii şi şobolanii pot transmite favusul murin (Trichophyton quinckeanum), dar afecţiunea este foarte rară.În zonele rurale, 80% din tricofiţia întâlnită la om este de origine animală (Zouari, 1979).T. verrucosum este agentul etiologic principal al tricofiţiei taurinelor. Pornind, în principal, de la viţei, boala poate fi transmisă cu uşurinţă la om, mai ales, la cei care, datorită meseriei, vin în contact cu aceştia (veterinari, crescători de animale etc.).T. mentagrophytes, de origine murină, poate fi transmis la om şi prin intermediul altor animale receptive (câini, pisici, cai, porci, animale de laborator). Spre deosebire de

19

leziunile date de T. verrucosum, cele produse de T. rnentagrophytes au tendinţa de vindecare spontană la om.Infestarea, pornind de la specii mai puţin frecvente - M. persicolor, T. erinacei - se realizează fie prin contactul accidental cu animale sălbatice (rozătoare, arici), în special al vânătorilor, fie prin intermediul câinilor de vânătoare care s-au infestat de la vânat.Păsările transmit în mod cu totul excepţional dermatomicozele. Se citează cazuri rare de favus al pielii glabre la om, produs de T. gallinae, contractat de la găini (Evolceanu şi col., 1986). Totuşi, M. persicolor infestează cu totul ocazional câinii, pornind de la rozătoarele sălbatice şi, este puţin probabil, ca infecţia să se realizeze la om având ca sursă câinele (Porteli, 1999).Coccidioidomicoza (Febra de California) poate fi contractată în primul rând de la rozătoarele sălbatice şi de la câini, specii la care s-au izolat fungii (Ivana, 1988). Transmiterea la om se realizează, pe cale respiratorie, prin inhalarea prafului contaminat cu clamidiospori. Fac boala mai ales agricultorii în timpul verilor secetoase, cu mult praf. Transmiterea directă de la animale la om nu a fost demonstrată, boala fiind considerată o saprozoonoză, oamenii şi animalele contribuind la contaminarea solului.În mod asemănător, deci pe cale respiratorie, prin inhalarea prafului cu spori poate fi contractată criptococoza. Un rol important în epidemiologia bolii îl au păsările, în special porumbeii şi raţele (dar nu găinile), în excrementele cărora ciuperca Cryptococcus neoformans se dezvoltă foarte bine (utilizând creatinina prezentă în urina acestor păsări). Boala a fost observată la cei care lucrează la demolarea clădirilor (Ivana, 1988).

RĂSPUNSUL IMUN ÎN MICOZE

Răspunsul imun al organismului în cazul agresării sale de către micromiceţi este diferit în funcţie de tipul de fung infectant, de reactivitatea gazdei şi de ţesutul afectat.Răspunsul imun nespecificPrezenţa florei comensale pe piele reprezintă un mecanism important de apărare imunitară nespecifică. Pe lângă speciile din genul Malassezia, există o serie de populaţii rezidente a altor organisme, în special bacterii, care includ în primul rând Staphylococcus spp., urmate de Pseudomonas aeruginosa, Proteus spp., Candida spp., Aspergillus spp. şi Streptococcus spp. Toată această floră duce o luptă pentru nutrienţi şi spaţiu, limitându-se astfel, mărimea populaţiilor din fiecare grup şi, implicit, şi posibilitatea altor populaţii de agenţi patogeni de a coloniza pielea. Fenomenul fiziologic de exfoliere constantă a celulelor de la nivelul epidermului atrage după sine şi eliminarea microorganismelor comensale. La locul inflamaţiilor, pielea are o rată de exfoliere mai rapidă, eliminându-se în acest fel, o mare parte din celule infectate.Alţi factori implicaţi în răspunsul imun nespecific sunt:

• lipidele de pe piele, care acţionează ca un fungistatic pentru majoritatea dermatofiţilor;

• proteinele fungicide din epiderm; • efectul inhibitor al transferinelor nesaturate asupra diverşilor fungi.

Răspunsul imun specificÎn cazul micozelor superficiale produse de unii dermatofiţi (Trichophyton rubrum), organismul dezvoltă o reacţie inflamatorie de mică intensitate, ce generează slabe impulsuri imune, infecţiile având caracter cronic sau recidivant (Pereţianu şi Saragea, 1996). Trenarea infecţiei produsă de T. rubrum are la bază elaborarea de către dermatofit a unor factori inhibitori limfocitari, care afectează în mod serios imunitatea celulară (Mc. Gregor, 1990).Nu acelaşi fenomen se întâmplă în cazul infecţiilor cu Trichophyton verrucosum care determină un răspuns inflamator acut, urmat de vindecare şi de o rezistenţă solidă la

20

reinfecţie. Din aceste considerente a fost posibilă realizarea unui vaccin utilizabil în prevenţia şi terapia tricofiţiei taurinelor (Decun şi col., 1999).Limfocitele T sensibilizate reprezintă factorul esenţial în apărarea imunologică deoarece s-a observat că apariţia inflamaţiei este concomitentă cu dezvoltarea hipersensibilităţii cutanate de tip întârziat la tricofiţină (agent revelator). Factorii inhibitori limfocitari produşi de Trichophyton rubrum şi de Trichophyton mentagrophytes şi Epidermophyton floccosum vizează limfocitele care exprimă antigenul HLA-DR şi nu celula prezentatoare de antigen (în particular celula Langerhans dermică). Astfel se explică imposibilitatea eliminării dermatofiţilor din piele chiar în prezenţa unor răspunsuri celulare normale la antigenele lor. În cazul subiecţilor cu imunitatea celulară alterată (SIDA, sindrom Cushing, boli limfoproliferative), susceptibilitatea la infecţii de tipul dermatofitozelor este mult crescută, ceea ce indică faptul că factorii imunologici celulari ai macroorganismului influenţează şi particularizează evoluţia afecţiunii.Celulele fagocitare (neutrofilele şi monocitele) deşi pot distruge conidiile dermatofiţilor, nu sunt eficiente în combaterea infecţiilor fungice de acest tip, deoarece celulele dermatofitice elaborează catalază - un factor enzimatic ce le sustrage de sub acţiunea litică a mieloperoxidazei fagocitelor.De asemenea, factorii umorali specifici - anticorpii antidermatofiţi - au un rol nesemnificativ în protecţia împotriva infecţiei deoarece niveluri crescute de anticorpi nu se corelează cu rezoluţia bolii, ci sugerează cronicitatea acesteia ca în cazul IgE (Pereţianu şi Saragea, 1996). Este posibil ca dermatofiţii să posede un mozaic de antigene, unele mai imunogene şi astfel sinteza de anticorpi să fie direcţionată doar spre acestea. Deoarece nivelul crescut de anticorpi nu are efect protector, se poate emite ipoteza că antigenele mai imunogene nu sunt factorii de virulenţă ai micromiceţilor dermatofiţi, ci alte molecule parietale de suprafaţă. Factorii de patogenitate ce asigură persistenţa infecţiei ar putea avea o structură sterică slab imunogenă sau epitopii acestora sunt mascaţi şi nu pot fi reperaţi de sistemul imun.Timp îndelungat răspunsul imun în dermatofitozele produse de speciile genului Microsporum a reprezentat subiect de contradicţii bibliografice. Sistemul imun cutanat pune în joc o serie de celule (cheratinocite, celule endoteliale capilare, celule Langerhans, limfocite T epidermice) care intervin direct în apărare sau prin intermediul citokinelor ( Tîrziu şi col., 2000). Antigenele străine intrate în epiderm induc producerea de citokine (de către cheratinocite) care atrag celulele inflamatorii (PMN şi macrofagele). În paralel, celulele Langerhans captează antigenele, le expun la suprafaţa lor cu molecule din complexul major de histocompatibilitate din clasa II, migrează în ţesuturile limfoide locale, unde interacţionează cu limfocitele T precursoare, provocând expansiunea lor clonală. Limfocitele T activate migrează spre derm şi epiderm, unde iniţiază un răspuns celular eficient împotriva microorganismelor patogene (Răpuntean, 1997).Răspunsul imun mediat celular pare a fi determinant în eliminarea fungilor şi în procesul de vindecare. Atât la om, cât şi la animale, rezoluţia unei infecţii acute este însoţită de o stare de hipersensibilitate întârziată (Prelaud, 1997). Răspunsul imun în micozele respiratorii este mediat celular prin limfocitele T. Acestea produc limfokine care activează macrofagele, ce vor participa alături de neutrofile la distrugerea fungilor. În cazul SIDA, deficitul marcat de limfocite T helper lipseşte organismul de principala strategie defensivă împotriva microorganismelor. În funcţie de depleţia limfocitară T se realizează şi o eşalonare a intervenţiei microorganismelor patogene la subiecţii HIV pozitivi. Când numărul de limfocite T CD4 depăşeşte valoarea de 400/mmc, atunci sunt frecvente infecţiile cu germeni piogeni; la valori cuprinse între 200-400 apare tuberculoza, între 100-200 sunt frecvente pneumocistoza, toxoplasmoza şi criptococoza, la 50-100 evoluează aspergiloza, iar la valori care coboară sub 50/mmc sunt comune infecţiile cu micobacterii atipice şi citomegalovirus (Danker şi col., 1999).

21

Candida albicans este o levură frecvent implicată în infecţiile superficiale ale pielii şi ale mucoaselor, dar şi în infecţii sistemice grave. Candidozele cutaneo-mucoase sunt întâlnite la subiecţi cu un deficit funcţional al limfocitelor T, iar cele sistemice sunt mai frecvente în cazul reducerii numărului sau disfuncţionalităţii celulelor fagocitare (neutrofile şi macrofage). Deşi mannanul, un poliozid parietal, exercită un chimiotactism pozitiv pentru neutrofile, în cazul neutropeniei sau anomaliilor calitative ale funcţiei fagocitare, celulele levurice nu sunt distruse sau sunt distruse foarte lent.Unele citokine de tipul interferonului gamma stimulează fagocitele, optimizându-le capacitatea distructivă faţă de microorganismele înglobate. Defectele fagocitare în cazul infecţiei cu Candida albicans se pot manifesta în două direcţii principale. Un grad redus de fagocitoză se întâlneşte în cazul defectelor de chemotactism (pacienţi diabetici) sau în cazul apariţiei leucopeniei în urma tratamentelor cu antibiotice, corticosteroizi, alte produse citotoxice sau iradieri. În etapa post fagocitară pot surveni, de asemenea, deficienţe legate de sinteza mieloperoxidazei şi a radicalilor liberi de oxigen, factori cheie ce asigură liza intracelulară a microorganismelor. Situaţiile de acest gen se întâlnesc relativ frecvent în practica medicală, fiind legate fie de anomalii genetice, fie de boli hematologice proliferative (leucemii etc.) în care sunt avansate în sectorul circulant celulele incompetente funcţional. Acest deficit în sinteza factorilor cu rol microbicid apărut în celulele fagocitare este amplificat de inhibiţia mieloperoxidazei neutrofilice şi macrofagice de către catalaza unor fungi cum ar fi Candida albicans, Aspergillus fumigatus (Pereţianu şi Saragea, 1996).În cazul candidozelor cutaneo-mucoase, răspunsul imun mediat celular prin limfocitele T asigură protecţia organismului. Infecţia cu Candida albicans survine adeseori pe un teren cu deficit imunitar celular pe care apoi îl amplifică. Mannanul - un poliozid din peretele celulei levurice care joacă şi rol de adezină - elicitează un efect de proliferare a limfocitelor T supresoare ce vor diminua drastic răspunsul imun la non-selful infectant şi, astfel, Candida albicans îşi asigură prelungirea persistenţei pe structurile anatomice ale organismului deja infectat. Tot această moleculă parietală inhibă prezentarea antigenelor levurii sistemului imunitar, fapt ce sustrage blastoconidiile de Candida albicans de sub acţiunea mecanismelor de apărare ale gazdei.Incidenţa şi gravitatea candidozelor cutaneo-mucoase sunt vizibil crescute la subiecţii cu defecte genetice ale funcţiei limfocitelor T ceea ce confirmă intervenţia primordială a imunităţii mediate celular în protejarea organismului faţă de infecţia cu Candida albicans la nivelul suprafeţelor de raport ale acestuia cu mediul. Astfel, în aplazia şi displazia timică apar candidoze cutaneo-mucoase incurabile chiar în perioada perinatală. Deficitul imunitar celular dobândit (depleţie limfocitară T prin infecţie cu HIV) predispune de asemenea la infecţii fungice. De remarcat faptul că indivizii cu disfuncţionalităţi ale limfocitelor B nu au o susceptibilitate deosebită la candidoze dacă nu se asociază şi o disfuncţionalitate a limfocitelor T.Răspunsul imun mediat celular asigură, deci, protecţia organismului faţă de marea majoritate a micromiceţilor. Orice factor de supresie a acestuia poate determina reactivarea şi diseminarea infecţiilor fungice asimptomatice sau slab manifeste clinic şi chiar apariţia de noi infecţii cauzate de fungi oportunităţi. Răspunsul umoral în infecţiile fungice este materializat prin sinteza anticorpilor de tipul Ig G, Ig M, Ig A şi Ig E, dar rolul lor protector este în general nesemnificativ (DeBoer şi Moriello, 1993).

TERAPIA ÎN BOLILE MICOTICE

Incidenţa din ce în ce mai ridicată, caracterul zoonotic manifestat în numeroase situaţii, diversitatea căilor de transmitere şi a lanţurilor epidemiologice, polimorfismul semnelor

22

clinice şi lezionale, dificultatea izolării şi identificării agentului cauzal reprezintă doar câteva aspecte care impun bolile micotice, din ce în ce mai mult, în patologia actuală. Încercările cercetătorilor de a realiza produse medicamentoase antifungice de mare eficienţă şi de a elabora diferite scheme terapeutice sunt îngreunate de multiplele modificări ce afectează atât agentul etiologic, cât şi gazda receptivă (omul şi animalele).Modificările cele mai accentuate care au avut repercusiuni majore asupra sensibilităţii le-au suferit organismele gazdă. În situaţii de vulnerabilitate a gazdei (dismicrobismul antibiotico-dependent, stările de imunodepresie) se creează terenul propice agresiunii micotice. Astfel, gazdele nu mai sunt capabile să-şi menţină integritatea funcţională şi morfologică, şi, în consecinţă, fungii dezvoltă procese morbide trenante şi adeseori cvasirefractare la mijloacele antimicotice utilizate. Răspunsul redus la terapie a majorităţii micozelor, atât a celor localizate, cât şi a celor sistemice, eşecurile terapeutice şi profilactice sunt cauzate de: structura particulară a agenţilor etiologici, slaba reactivitate a gazdelor, erorile în alegerea produsului medicamentos antifungic, coexistenţa unei boli de fond (diabet, nefropatii, sindrom de imunodeficienţă dobândită etc.), terapia fără o prealabilă antimicogramă (Dărăbuş şi col., 2005).Aspectele esenţiale în înţelegerea şi abordarea terapeutică corectă a infecţiei fungice au îmbrăcat, de-a lungul anilor, mai multe orientări. În orientarea clasică, terapia infecţiilor fungice consta exclusiv în folosirea unor substanţe antimicotice, mai mult sau mai puţin eficace, influenţarea evoluţiei rămânând în principal la latitudinea forţelor de apărare ale organismului. Tendinţa actuală dirijează terapeutul spre administrarea substanţelor antifungice asociată cu măsuri de ordin igienodietetic şi/sau cu terapia imunostimulatoare (Golăescu, 1997; Bennett, 1998; Nardoni şi col., 2000; Milanta şi col., 2000; Kuzner şi col., 2000; Erzen şi col., 2000; Kotnik şi col., 2001; Mitra şi Das, 2003).

TRATAMENTUL ETIOTROP

Administrarea unor produse medicamentoase cu electivitate cât mai strictă pentru micromiceţi şi cu nocivitate cât mai redusă pentru celulele organismului bolnav reprezintă scopul principal al tratamentului etiotrop.Stabilirea unui diagnostic cert, confirmat ulterior prin izolarea fungului şi însoţit de evaluarea sensibilităţii acestuia la substanţele antifungice disponibile sunt etape obligatorii care preced tratamentul etiotrop. Datorită diversificării şi apariţiei de noi produse antimicotice, în prezent, clasificarea lor se face după mai multe criterii. Pe baza criteriului aplicabilităţii, antimicoticele se clasifică în:

• antifungice topice;• antifungice sistemice.

Antifungicele topice sau de contact sunt produse utilizabile în terapia infecţiilor micotice cutanate şi ale mucoaselor. Formulele de administrare sub care găsim aceste antifungice locale sunt diferite: soluţii, emulsii, şampoane, pomezi, pulberi, unguente, creme şi geluri. Antifungicele sistemice realizează concentraţii serice terapeutice şi, în plus, difuzează în ţesuturi şi organe, efectul curativ manifestându-se din acest motiv, atât în cazul micozelor interne sau sistemice, cât şi în cazul celor externe (tegumentare sau ale mucoaselor).În practica medicală sunt folosite mai frecvent patru clase principale de antimicotice:

• macrolidele polienice; • derivaţii sintetici de imidazol;• griseofulvina; • 5 fluorocitozina.

Primele două afectează sinteza şi funcţionalitatea membranei celulare, iar celelalte două metabolismul celular al fungilor (Zice, 1998).

23

Există şi o altă părere referitoare la clasificarea substanţelor antimicotice. Coman şi Mareş (2000) consideră că, cea mai pertinentă clasificare a agenţilor antifungici rămâne însă cea care are la bază criteriul structurii chimice. În funcţie de structura chimică, agenţii antifungici folosiţi astăzi se împart în mai multe clase: agenţi antifungici anorganici

• elemente chimice: iodul, sulful;• acizi: acidul boric, acidul clorhidric;• săruri: clorura de var, iodura de potasiu, permanganatul de potasiu, sulfatul de

cupru, tiosulfatul de sodiu.agenţi antifungici organici

• naturali: principii active vegetale, propolisul;• de sinteză şi semisinteză: acizi organici (benzoic, caprilic, propionic, salicilic,

undecilenic); alilamine; antibiotice polien-macrolide; derivaţi de pirimidină; detergenţi cationici; hidroxipiridone; imidazoli; morfoline; triazoli; thiabendazol.

IodulIodul este un agent antimicotic eficace, cunoscut din cele mai vechi timpuri, folosit şi în prezent în tratamentul topic al pilomicozelor, onicomicozelor şi micozelor epidermice. Preparatele iodate cele mai utilizate sunt alcoolul iodat, glicerina iodată şi tinctura Sabouraud, toate având o concentraţie a halogenului activ de 1-2%. SulfulSulful este un element chimic utilizat ca principiu medicamentos pentru efectul său antiparazitar, antifungic, cheratolitic şi antiseboreic, dar nu mai poate fi inclus în arsenalul terapeutic actual datorită mirosului neplăcut şi faptului că utilizarea prelungită poate provoca dermatită iritativă.Clorura de var şi permanganatul de potasiuAtunci când sunt aplicaţi local, aceşti doi compuşi chimici acţionează şi ca antifungice, deşi sunt substanţe cu rol decontaminant.Sulfatul de cupruSulfatul de cupru manifestă efect antimicotic chiar la concentraţii relativ mici (1‰), putând fi administrat în apa de băut a păsărilor cu aspergiloză. În concentraţii mai mari, se foloseşte pentru aplicaţii locale, fie sub formă de soluţii, fie ca unguent, în asociere cu alte substanţe active, mai ales în tricofiţia viţeilor. Utilizarea sa este limitată deoarece preparatele topice, în funcţie de concentraţie, pe lângă efectul antifungic pot avea şi efect iritant sau chiar caustic.Iodura de potasiuAcest compus chimic iodat este încă folosit ca antifungic atât local (sub formă de soluţie Lugol), cât şi sistemic, indicaţia majoră reprezentând-o sporotricoza.PropolisulPropolisul este un produs natural obţinut prin activitatea familiilor de albine, implicând colectarea şi prelucrarea primară a exsudatelor mugurilor diverselor plante. Clasele de substanţe chimice prezente în compoziţia propolisului sunt numeroase, acestea fiind reprezentate de: aldehide, alcooli, acizi şi esteri alifatici, aminoacizi, acizi şi esteri aromatici, flavone şi flavonoizi, acizi graşi, cetone, substanţe terpenoidice, steroizi, zaharuri, vitamine, elemente minerale. Diversitatea compoziţională explică şi paleta largă a utilizărilor propolisului în terapie. Pe lângă acţiunile antibacteriană, antivirală, citotoxică, antiprotozoarică, imunomodulatoare şi anestezică, propolisul manifestă şi importante pro-prietăţi antifungice, mai ales faţă de speciile genului Candida şi dermatofiţi (Marcucci, 1995; Cheng şi Wong, 1996, cit. de Coman, 2000). Părerea generală este aceea că, propolisul potenţează substanţele medicamentoase antifungice, acţionând sinergic cu acestea (Holderna şi Kedzia, 1987, cit. Coman, 2000) şi doar extractele 5-10% în pro-

24

pilenglicol manifestă un efect antimicotic cert, chiar fără asocierea cu alte antifungice (Millet - Clera şi col., 1987; Lisa şi col., 1991, cit. Coman, 2000).Principiile active vegetaleMultiple principii active vegetale exercită şi un efect antimicotic pe lângă alte numeroase acţiuni farmacodinamice.Există două grupe de principii active cu rol antimicotic: cele ce acţionează singular, având efect micocid puternic, şi cele care acţionează prin sinergism de potenţare, întregul fitocomplex fiind responsabil de proprietăţile antimicotice ale extractelor vegetale (Coman şi Mareş, 2000).Rezultatele studiilor realizate de colectivul de cercetare al Clinicii de Parazitologie Timişoara încurajează noile tendinţe în terapia „naturistă” a dermatomicozelor. Eficacitatea terapeutică a extractului de Allium sativum, sub formă de soluţie şi unguent, a fost testată pe câini şi pisici infectate natural cu Microsporum canis. Ambele forme de prezentare au avut o eficacitate de 100%, după aplicare locală pe leziuni, timp de o lună de zile. Unguentul de Allium sativum asigură o vindecare mai rapidă şi previne, în mai mare măsură, leziunile secundare (Dărăbuş şi col., 2005). Acelaşi unguent pe bază de extract de Allium sativum, aplicat zilnic, timp de 2-4 săptămâni, a avut o eficacitate de 100% în infecţia cu Tricophyton mentagrophytes la cobai (Ilie şi col., 2005). În infecţia experimentală cu Microsporum canis la pisică s-a testat eficacitatea a două extracte naturale: extractul apos şi extractul crud de Allium sativum, aplicate local, zilnic, timp de o lună. Eficacitatea a fost de 100% în cazul aplicării extractului apos şi de 66% la pisicile tratate cu extractul antimicotic crud (Dărăbuş şi col., 2005).

IMIDAZOLIICele mai importante progrese în domeniul medicaţiei antimicotice s-au înregistrat prin descoperirea compuşilor heterociclici cu strucură azolică: imidazolul şi triazolul (Mackenzie şi col., 1986). Primele observaţii s-au făcut asupra derivaţilor de benzimidazol: clonidazolul şi clemizolul. Superiori derivaţilor de benzimidazol s-au dovedit compuşii cu structură imidazolică, descoperiţi aproape simultan: clotrimazolul (Bayer) şi miconazolul (Janssen), în anul 1969. Aceste descoperiri au deschis era derivaţilor imidazolici, consideraţi medicamente de elecţie în tratamentul micozelor. Imidazolii conţin în structura lor moleculară un nucleu imidazolic substituit cu diverşi radicali. ClotrimazolulStructura chimică a clotrimazolului este 1-1-0-clorfenil-1, 1-difenilmetil imidazol.După administrare orală, clotrimazolul traversează bariera intestinală în cantităţi extrem de reduse. Pick-ul concentraţiilor serice este atins în 1-3 ore de la administrare şi în general se încadrează în intervalul 1-6 µg/ml. Eliminarea clotrimazolului se face predominant prin materiile fecale, după administrarea per os. Deoarece concentraţia produsului în chim-ul gastrointestinal depăşeşte de multe ori nivelul minim necesar pentru manifestarea efectului terapeutic, principala indicaţie a tratamentului cu clotrimazol pe cale orală este candidoza digestivă.Se poate administra şi local, în asociere sau nu cu glucocorticoizi topici, având un bun efect terapeutic datorită persistenţei de câteva zile în stratul cornos al tegumentului.În prezent, s-a renunţat la administrarea orală, datorită reacţiilor adverse frecvente şi neplăcute (vomismente, epigastralgii, diaree, colici abdominale, cefalee, stări confuzionale, polakiurie, manifestări alergice cutanate). Singurele căi de administrare şi forme comerciale acceptate astăzi sunt ovulele pentru administrarea intravaginală, crema şi soluţia pentru uz topic.Produsele medicamentoase pe bază de Clotrimazol sunt întâlnite în reţeaua de distribuţie sub diferite denumiri comerciale: CLOTRIMAZOL, ANTIFUNGOL, CANDISTAN, CLOTRIMOX, LOTRIMIN, TRIMYS-TEN.Ketoconazolul

25

Ketoconazolul sau Nizoralul este un derivat imidazolic administrabil pe cale orală, activ faţă de mulţi micromiceţi filamentoşi şi levuriformi.Substanţa activă a fost obţinută prin sinteză şi a intrat în experimentare clinică în 1980. Din punct de vedere al structurii chimice este cis-1-acetil-4/ 4-2-2,4-diclorfenil-2-(1-H-imidazol-1-yl-metil-1, 3-dioxolan-4yl)-metoxi-fenilpiperazină.După administrarea orală, absorbţia digestivă a Ketoconazolului cunoaşte variaţii în funcţie de specie, dar şi de individ, fiind în general bună la om şi carnivore, specii la care pH-ul gastric acid favorizează solubilizarea produsului. Structura alimentaţiei nu are repercusiuni negative asupra absorbţiei Ketoconazolului, însă o serie de procese patologice ca SIDA sau gastropatiile dissecretorii ce evoluează cu hipo- sau anaciditate o reduc considerabil. Terapia simultană cu antiacide, anticolinergice, cimetidină sau alte substanţe blocante ale receptorilor H2 pot afecta absorbţia, în sensul reducerii ei. Concentraţia serică maximă este atinsă în 1-2 ore de la administrarea orală şi este dependentă de doza prescrisă; după administrarea unei doze de 100-400 mg, nivelul seric atins variază între 1-6 µg/ml.Sunt semnalate câteva aspecte particulare referitoare la interferenţele Ketoconazolului cu alte produse medicamentoase. Rifampicina reduce prin inducţie enzimatică nivelul plasmatic al Ketoconazolului, acelaşi efect, însă indus prin mecanisme diferite manifestându-l şi izoniazida. Ketoconazolul poate induce creşterea concentraţiei serice a ciclosporinei şi poate mări cardiotoxicitatea terfenadinei sau asternizolului, iar administrarea lui pe fondul unei terapii cu anticoagulante cumarinice predispune la hemoragii. De asemenea, Ketoconazolul accentuează riscul reacţiilor hipoglicemice când este administrat concomitent cu antibioticele orale.Ketoconazolul prezintă un spectru de acţiune relativ larg, acest antifungic fiind indicat atât în terapia micozelor primare (blastomicoza, histoplasmoza, coccidioidomicoza, paracoccidioidomicoza, sporotricoza, criptococoza), cât şi a celor secundare unor boli de fond (anemii, neoplazii, diabet, leucopenii, SIDA) induse de fungi oportunişti sau contaminanţi.Ketoconazolul se administrează pe cale orală, doza pro die uzuală la om fiind de 200-400mg administrată într-o singură priză, înaintea sau în timpul meselor. Nu se administrează la copii sub 2 ani decât în cazuri excepţionale. În afecţiuni dermatologice uşoare se preferă tratamentul topic utilizând creme cu Ketoconazol 2%; se fac aplicaţii locale bicotidiene timp de aproximativ 2 săptămâni. Doza de bază recomandabilă per os la animale este 10 mg/Kcorp şi zi, divizată în 2 prize: jumătate de doză dimineaţa şi jumătate seara.Reacţiile adverse care pot apare după administrarea Ketoconazolului pot fi de natură digestivă (anorexie, vomismente), hepatică (implicând creşterea nivelului transaminazelor, colestază, uneori chiar hepatite toxice grave). Ketoconazolul poate induce temporar tulburarea sintezei hormonilor steroizi (androgeni şi glucocorticoizi) determinând tulburări de dinamică sexuală la bărbaţi, ginecomastie, scăderea nivelului testosteronului seric. La femei poate determina neregularităţi menstruale. Gingivoragiile, trombocitopenia, pruritul cutanat şi rash-ul sunt de asemeni efecte secundare ce pot surveni în timpul tratamentului. Uneori s-au semnalat şi tulburări nervoase: cefalee, vertij, somnolenţă (Golăescu, 1997).Contraindicaţiile Ketoconazolului se adresează subiecţilor care au manifestat în antecedent reacţii alergice la alţi compuşi imidazolici. Starea de gestaţie interzice de asemenea tratamentul cu Ketoconazol, deoarece teratogenitatea lui a fost observată la câteva specii (Chermette şi Bussieras, 1993). În hepatite şi insuficienţa hepatică de orice grad, administrarea Ketoconazolului este contraindicată deoarece hepatotoxicitatea sa le poate agrava şi precipita evoluţia spre exitus. Concomitent cu administrarea Ketoconazolului, la persoanele care acuză reacţii nedorite în sfera hepatică se recomandă un tratament adjuvant cu silimarină (2-4 comprimate/zi) - un hepatoprotector de natură vegetală.

26

Produsele medicamentoase pe bază de Ketoconazol sunt întâlnite în reţeaua farmaceutică sub diferite denumiri comerciale: KETODERM, KETOFUNGOL, NIZORAL.MiconazolulMiconazolul sau Daktarinul este un alt reprezentant al clasei imidazolilor folosit în terapia antifungică datorită spectrului său larg de acţiune. Efectul său micocid se datorează permeabilizării peretelui fungilor.Din punct de vedere al structurii chimice, miconazolul este: 1-phenethyl-imidazol: 1-(2,4-diclor-2,4-diclorbenzyloxy)-phenethyl-imidazol nitrat.Administrarea acestui produs este posibilă atât local cât şi pe cale generală (pe cale orală şi injectabilă intravenos). În urma aplicaţiilor topice penetrează stratul cornos epidermic şi asigură un bun efect terapeutic prin remanenţa sa crescută (4 zile). Prin administrare parenterală se asigură o bună difuziune tisulară a produsului medicamentos, dar trecerea în lichidele organice (LCR, de exemplu) este nesemnificativă din punct de vedere terapeutic.Spectrul de acţiune al Miconazolului este larg: candidoze cutaneo-mucoase, dermatofitoze, pitiriazis versicolor etc. Este indicat şi în tratamentul catarului auricular la carnivore, ţinând cont de etiologia complexă şi multifactorială a acestuia ce include şi agenţi fungici. Reacţiile adverse la administrarea miconazolului sunt rareori semnalate: diaree, prurit şi eritem. Nu se va prescrie un tratament cu miconazol pe fondul unei medicaţii cu anticoagulante cumarinice deoarece există riscul apariţiei hemoragiilor prin potenţarea efectului acestora.Dintre produsele medicamentoase ce au la bază miconazol se pot enumera: DAKTAR, DAKTARIN, GYNODAKTARIN, MICOTIN, SUROLAN. EconazolulEconazolul este un medicament antifungic de sinteză. Are spectru larg, similar ca eficienţă miconazolului şi este indicat în micoze tegumentare.Econazolul acţionează cu predilecţie asupra fungilor filamentoşi (de exemplu Aspergillus spp.), fiind însă mai puţin activ faţă de cei levuriformi (Golăescu, 1997).Econazolul este substanţa activă a unor produse medicamentoase antifungice disponibile în farmacii: ECOSTATIN, GINOPEVARYL, MYCO-PEVARYL, PEVARYL, PEVISONE.Enilconazolul Substanţă cu activitate puternică fungicidă şi sporocidă, enilconazolul este recomandat în tratamentul dermatofitozelor la canide şi equine. Produsul este bine tolerat şi neiritant, putând fi folosit la toate rasele de câini. Tratamentul se realizează prin badijonări folosind o emulsie de enilconazol în apă călduţă: 0,2% concentraţie. După badijonaj, corpul animalului tratat nu se şterge, se lasă să se absoarbă la suprafaţa pielii, cu efect remanent. Emulsia se poate aplica şi pe harnaşamente (perii, zgărzi, hamuri, curele, paturi).Produsul comercial utilizat frecvent în clinicile veterinare din ţară este IMAVEROLUL.

* * *Alţi derivaţi imidazolici cu rol antifungic utilizaţi în terapia locală sunt: Bifonazol (MYCOSPOR), Oxiconazol (OXISTAT), Tioconazol (TRASYD). Acţiunea antifungică se manifestă împotriva dermatofiţilor şi a fungilor filamentoşi. În unele situaţii, imidazolii topici se asociază cu administrarea de griseofulvină şi cheratolitice. Durata terapiei este de 2-5 săptămâni, 1-3 aplicaţii zilnice.

TRIAZOLIITriazolii sunt compuşi medicamentoşi introduşi relativ recent în arsenalul terapeutic antimicotic. Sunt preferaţi derivaţilor imidazolici datorită faptului că nu produc reacţiile adverse întâlnite în cazul acestora, sau dacă ele apar totuşi (probleme hepatice sau hormonale) sunt mult mai atenuate.ItraconazolulItraconazolul este primul derivat triazolic de uz general obţinut prin sinteză şi introdus în experimentare clinică în anul 1982.

27

Administrarea itraconazolului se face exclusiv pe cale orală. Ajuns în tubul digestiv, produsul difuzează rapid în ţesuturi datorită liposolubilităţii sale remarcabile; aici realizează concentraţii superioare celor serice. În schimb, nivelul atins în lichidul cefalorahidian este redus, reprezentând aproximativ 10% din cel seric (Golăescu, 1997). Nivelul sanguin al itraconazolului este diminuat de terapia concomitentă cu rifampicină, carbamazepină, fenitoină şi antagonişti ai receptorilor H2 .Itraconazolul este bine tolerat şi de organismele cu rezistenţă scazută, recomandarea specială a acestui produs fiind în terapia micozelor sistemice, dar şi a celor cutaneo-mucoase, precum şi, în profilaxia îmbolnăvirilor fungice la pacienţii cu grad ridicat de risc (imunodeprimaţi, SIDA, boli grave de fond).Itraconazolul prezintă hepatotoxicitate şi supresie hormonală reduse, reacţiile adverse la administrarea acestui produs fiind rare şi neglijabile (vertij, cefalee). Sunt posibile reacţii alergice la subiecţii supuşi anterior unei terapii îndelungate cu derivaţi imidazolici. O atenţie deosebită se impune în cazul prescrierii tratamentului cu itraconazol pe fondul altor terapii medicamentoase, deoarece unele asocieri pot avea efecte nedorite. Astfel, administrarea concomitenta a itraconazolului poate induce exprimarea clinică a cardiotoxicităţii terfenadinei sau astemizolului, precum şi a nefrotoxicităţii ciclosporinei.La animale, tratamentul presupune administrarea zilnică a 10 mg substanţă activă/Kcorp, într-o singură priză sau în 2 prize: ½ dimineaţa şi ½ seara). Comprimatele cu itraconazol se administrează în timpul meselor. La om, se recomandă o doză zilnică de cca. 200 mg divizată sau nu în 2 prize, dimineaţa şi seara. În reţeaua de distribuţie itraconazolul se găseşte sub forma produsului SPORANOX.FluconazolulFluconazolul este un derivat triazolic care poate fi administrat atât oral cât şi intravenos, având calităţi farmacocinetice cert avantajoase în terapia micozelor interne, localizate sau sistemice. Substanţa activă, odată ajunsă în tubul digestiv se absoarbe în proporţie crescută (aproximativ 90%), biodisponibilitatea sa nefiind dependentă de pH-ul gastric sau de prezenţa alimentelor. Pick-ul concentraţiei serice este atins relativ rapid, în 30-60 minute, iar timpul de înjumătăţire este de aproximativ 30 ore, fapt ce permite administrarea fluconazolului în doză zilnică unică. Metabolizarea hepatică a fluconazolului este redusă, acesta eliminându-se pe cale renală în proporţie de 80% nemetabolizat şi de doar 11% sub formă de compuşi derivaţi (Golăescu, 1997). Fluconazolul este produsul medicamentos de elecţie în micozele interne şi sistemice grave (septicemii, meningite, pneumonii, nefrite). Terapia cu acest antifungic este recomandată şi în micozele ce survin la pacienţii imunodeficienţi sau la cei cu boli generale grave. Produsul este indicat şi în prevenţia infecţiilor fungice la subiecţii cu risc crescut de îmbolnăvire: imunodeficienţi, HIV pozitivi, cei cu transplante în timpul medicaţiei de prevenire a rejecţiei grefelor, personalul de laborator ce activează în mediu cu potenţial de contaminare crescut.La animale, doza este 10 mg/Kcorp şi zi, într-o singură priză.Doza zilnică la om variază între 50 şi 200-400 mg, în funcţie de gravitatea infecţiei micotice. Tratamentele cu fluconazol sunt contraindicate în starea de graviditate, în cursul alăptării, la pacienţi cu hipersensibilitate la derivaţi azolici şi la copii sub 16 ani (Golăescu, 1997).Reacţiile adverse semnalate la administrarea fluconazolului sunt tranzitorii (dureri abdominale, diaree). Produsele medicamentoase pe bază de fluconazol pot fi întâlnite în reţeaua de distribuţie sub diferite denumiri comerciale: DIFLUCAN, TRIFLUCAN.FlucitozinaFlucitozina sau 5-fluorocitozina este un derivat fluorurat pirimidinic ce acţionează ca antimetabolit al citozinei în metabolismul fungilor.

28

Absorbţia flucitozinei în tubul digestiv este rapidă, chiar şi în prezenţa alimentelor. Concentraţia serică atinge un punct maxim la 1 oră după administrare apoi descreşte. Nivelul seric este activ din punct de vedere terapeutic doar 6 ore, cu toate că flucitozina persistă în sânge până la 24 ore. Difuzează în lichidul cefalorahidian, pleural şi peritoneal asigurând concentraţii eficiente terapeutic.Spectrul de acţiune al flucitozinei este redus şi include Cryptococcus neoformans, Candida albicans, Torulopsis glabrata, Cladosporium spp. Flucitozina este inactivă sau foarte slab activă faţă de Histoplasma capsulatum, Coccidioides immitis, Blastomyces dermatitidis, Aspergillus spp. şi dermatofiţi. În cazul unor levuri (Candida albicans şi Cryptococcus neoformans) rezistenţa la acest chimioterapic antifungic apare frecvent datorită unor mutaţii spontane favorizate de administrarea unor doze mici, inadecvate.Reacţiile adverse sunt rare deoarece produsul are o toxicitate neglijabilă. Pot apare nausee, vomismente, diaree, leucopenie, trombocitopenie, creşterea tranzitorie a nivelului transaminazelor serice, rash cutanat alergic. Precauţii în utilizare şi administrare: nu se amestecă flucitozina cu amfotericina B în soluţiile perfuzabile, deoarece se produce precipitarea şi inactivarea lor. Flucitozina nu se administrează persoanelor gravide. Substanţa activă se găseşte condiţionată sub formă de comprimate şi soluţie perfuzabilă (ANCOTIL).NistatinulNistatinul este un antibiotic polienic obţinut prin biosinteză, fiind un metabolit al speciei Streptomyces noursei.După administrarea orală, nistatinul difuzează în tubul digestiv de unde se absoarbe în cantităţi infinitezimale. Doar la ingerarea unor doze extrem de mari s-a decelat în serul sanguin un nivel variabil de nistatin. Substanţa activă condiţionată sub diferite forme poate fi folosită şi în aplicaţii topice, în cazul candidozelor mucoaselor extradigestive.Nistatinul este recomandat în micozele tegumentare şi ale mucoaselor, genurile de fungi sensibile la acest antifungic fiind: Candida, rar Geotrichum sau Cryptococcus. Acest macrolid polienic se foloseşte în terapia infecţiilor aspergilare ale cavităţilor nazale la câine şi, în plus, s-a dovedit a fi unul din produsele antifungice cele mai active în micozele aviare produse de specii din genurile Aspergillus, Mucor şi Rhizopus. De asemenea, se recomandă folosirea Nistatinului şi în scop profilactic, la subiecţii cu rezistenţă generală diminuată sau la cei care sunt supuşi unor terapii îndelungate cu antibiotice, corticosteroizi sau medicamente imunosupresoare.Reacţiile adverse sunt rare de gravitate mică (vomismente, diaree). Dozele variază în funcţie de specie, starea generală a organismului şi localizarea procesului patogen micotic. Substanţa activă este condiţionată sub diverse forme farmaceutice purtând variate denumiri: STAMICIN, NISTATIN, TRICOMICON, NIDOFLOR, MYCOSTATINE, POLYGYNAL, AURICULARUM.Amfotericina BAmfotericina B este primul antifungic sistemic folosit în terapia micozelor interne. A fost izolat din culturile de Streptomyces nodosus, tulpina 4575 Venezuela.După administrarea per os, amfotericina nu traversează bariera intestinală decât în cantităţi nesemnificative şi rămâne cantonată în intestin unde realizează concentraţii terapeutice. Parenteral, amfotericina B se poate administra intravenos sub formă de dispersii coloidale obţinute prin aditivare cu dezoxicolat de sodiu, solubilizate în soluţii 5% de glucoză. Nivelul seric atins după perfuzarea amfotericinei B persistă 18-24 ore. Concentraţia produsului în lichidul cefalorahidian este scăzută, de aceea în meningitele micotice se recomandă administrarea intratecală. Concentraţiile amfotericinei B în exsudatele pleurale, peritoneale şi articulare coincid cu nivelul terapeutic.

29

Spectrul antifungic al amfotericinei este destul de larg, incluzând fungi primar patogeni (Coccidioides, Blastomyces, Histoplasma, Paracoccidioides), fungi condiţionat patogeni (Candida, Cryptococcus) şi fungi oportunişti (Aspergillus, Mucor, Sporothrix).Doza uzuală la om este 0,4-0,6 mg/Kcorp, zilnic, timp de câteva săptămâni (8-10), în perfuzie. Soluţia perfuzabilă de glucoză 5% în care s-a adăugat amfotericina B ca preparat coloidal nu se va amesteca cu alte soluţii ce conţin săruri de sodiu sau potasiu, deoarece există riscul precipitării. În cazul perfuzării, atât la oameni cât şi la animale bolnave, cantitatea de lichid (glucoză, soluţie 5%) administrată va fi de aproximativ 80 ml/Kg, iar regimul de repetabilitate de 48-72 ore (Chermette şi Bussieras, 1993).Reacţiile adverse la administrarea amfotericinei B sunt deseori semnalate: stări de hipertermie, vomismente, anorexie, scăderea ponderală, hipomagneziemia, hipopotasiemia, azotemia, anemia. Denumiri comerciale ale produselor ce includ amfotericina B ca substanţă activă: AMPHOCYCLINE, AMPHOZONE, FUNGILLIN, FUNGIZONE, WYPICIL.GriseofulvinaGriseofulvina este un antibiotic benzohidroxifuranic tungistatic administrabil pe cale orală, obţinută prin biosinteză dintr-o suşă de Penicillium griseofulvinum. În prezent, se obţine la scară industrială utilizând o mutantă de Penicillium patulum (Chermette şi Bussieras, l993).După administrarea per os, griseofulvina traversează peretele intestinal şi se depozitează în celulele precursoare ale epidermului şi fanerelor. Condiţionarea substanţei active sub formă micronizată creşte biodisponibilitatea printr-o absorbţie optimă. De asemenea, regimul alimentar hiperlipidic favorizează absorbţia griseofulvinei. Nu se recomandă administrarea concomitentă a barbituricelor deoarece acestea reduc absorbţia griseofulvinei.Referitor la interferenţa griseofulvinei cu alte substanţe, trebuie atenţie la administrarea anticoagulantelor cumarinice, deoarece intensifică metabolizarea acestora. Fenobarbitalul interferează efectul griseofulvinei diminuându-l prin inducţie enzimatică. De asemenea, ingerarea concomitentă de alcool, chiar în doze mici, poate induce fenomene secundare neplăcute (tahicardie, congestie).Spectrul de acţiune al griseofulvinei include dermatofiţi din genurile Epidermophyton, Microsporum, Trichophyton şi specia Sporothrix schenckii. Faţă de alţi fungi filamentoşi sau levuriformi, griseofulvina este inactivă. La animale, doza per os zilnică variază în funcţie de specie.La om, doza uzuală zilnică se înscrie în intervalul 500 mg - 1 g, comprimatele de griseofulvină administrându-se în 3 prize, la mesele principale. Durata tratamentului variază între câteva săptămâni (2-4) în cazul dermatofitozelor regiunilor tegumentare glabre sau piloase şi câteva luni (3-5) în cazul onicomicozelor. Ca regulă generală, se recomandă prelungirea tratamentului cu 1 săptămână după dispariţia semnelor clinice. Griseofulvina se poate folosi şi în aplicaţii topice (solubilizate în dimetilsulfoxid) pentru terapia leziunilor cutanate ale pisicilor şi cobailor infectaţi cu Microsporum canis.Reacţii adverse ale griseofulvinei, în timpul terapiei, pot apare relativ frecvent şi se traduc prin: vomismente, diaree, hipertermie, cefalee, erupţii cutanate alergice, leucopenie. Uneori pot apare şi disfuncţionalităţi hepatice. Griseofulvina a demonstrat efect teratogen la animale, de aceea nu se va administra în cursul sarcinii.Griseofulvina reprezintă substanţa activă a unor produse antifungice disponibile comercial: BIOGRISIN, GRISEOFULVINE, FULCIN, FULVI-CIN, GRIFULVIN.ThiabendazolulThiabendazolul (2-(4-thiazolil) benzimidazol) este un produs chimic larg utilizat pentru proprietăţile lui antiparazitare, dar care s-a dovedit a avea şi efect antifungic.

30

Substanţa activă condiţionată sub diverse forme farmaceutice se poate administra atât oral cât şi topic, fiind eficientă în terapia maladiilor produse de micromiceţi aparţinând genurilor Blastomyces, Fusarium, Penicillium şi Trichophyton.Doza terapeutică uzuală la majoritatea speciilor este de 50 mg/Kcorp.

ALILAMINELEReprezintă o nouă clasă de antimicotice foarte valoroase, datorită mecanismului de acţiune oarecum selectiv, exercitat în biosinteza ergosterolului, care are drept consecinţă modificarea permeabilităţii membranei fungice, pierderea unor constituienţi celulari şi, în final, moartea celulei fungice (Favre şi Rydeer, 1996).NaftifinaEste cel mai important reprezentant al alilaminelor sintetizat în cadrul programelor de cercetare a firmei Sandoz. Se utilizează local, în dermatomicoze cauzate de specii din genurile Epidermophyton, Tricophyton, Microsporum, Candida, Malassesia.Naftifina reprezintă substanţa activă a preparatului comercial EXODERIL – gel, cremă, soluţie.TerbinafinaEste o alilamină mult mai activă decât naftifina. Un număr însemnat de studii bibliografice au drept subiect testarea eficacităţii acestui modern, actual şi de anvergură antimicotic, folosit cu mare succes în medicina umană şi veterinară (Mancianti şi col., 1998; Nardoni şi col., 2000; Milanta şi col., 2000; Kuzner şi col., 2000; Erzen şi col., 2000; Kotnik şi col., 2001; Kotnik, 2002). Studiile clinice au relevat o eficienţă remarcabilă în tratamentul dermatomicozelor şi onicomicozelor, atât prin aplicare locală, cât şi orală, eficacitatea fiind superioară griseofulvinei şi imidazolului. Terbinafina este recomandată în dermatofitozele diagnosticate la om (tinea capitis, tinea corporis, tinea cruris şi onicomicoze ) în doză de 10 mg/kg, la adult, şi de 5 mg/kg la copii (Kuzner şi col., 2000). Studiile efectuate la animale au relevat rezultate comparative, pe loturi diferite tratate cu doze crescânde, de la 10 mg/kg la 40 mg/kg. Majoritatea autorilor recomandă la carnivore doza de 30-40 mg/kg, durata tratamentului fiind de 2-6 săptămâni (Mancianti şi col., 1998; Kotnik, 2002; Kuzner şi col., 2000). Nu este semnalată apariţia efectelor secundare la administrarea terbinafinei. Unii autori remarcă semne digestive pasagere şi de slabă intensitate la administrarea dozei de 40 mg/kg (Kotnik, 2001). Concentraţia plasmatică a terbinafinei este maximă la două ore de la administrare. Cea mai eficientă metodă de determinare a concentraţiei terbinafinei în plasmă şi în păr este cromatografia lichidă sau gazoasă (Kuzner şi col., 2001; Erzen şi col., 2000). Terbinafina se găseşte în farmacii sub formă de comprimate de uz oral şi cremă: preparatul comercial LAMISIL.

TRATAMENTUL IMUNOSTIMULATOR

Marea majoritate a proceselor patologice induse de micromiceţi survin pe un teren modificat reactogen, ele fiind favorizate de o diversitate de factori perturbatori ai mecanismelor imunitare defensive. În general, infecţiile micotice apar şi se dezvoltă pe un fond imunodeficitar pe care îl accentuează. De aceea, o componentă de bază, extrem de utilă a terapiei antifungice o reprezintă tratamentul imunostimulator. El vizează ameliorarea capacităţii reactive a organismului şi inducerea unui răspuns normo-imun în cazul infecţiilor micotice. Intervenţia cu agenţi imunostimulatori va ţine seama însă de particularităţile răspunsului imun şi de reacţiile destabilizatoare ale fungilor asupra acestuia (Coman şi Mareş, 2000).

31

Insuccesele repetate înregistrate în terapia unor micoze cronice cutaneo-mucoase au arătat că utilizarea excesivă a chimioterapicelor este insuficientă, deoarece reactivitatea scăzută a organismului supresează tendinţele lui autosanogene, reparatoare şi regeneratoare.Literatura de specialitate (Golăescu, 1997) semnalează unele încercări reuşite de restaurare a competenţei imunologice la bolnavi imunodeficitari cu boli micotice:

• grefa de maduvă osoasă hematogenă pentru o candidoză cronică la un copil de 10 ani;

• transplant de timus, de asemenea în cazul unei candidoze cronice;• transferul de limfocite de la donatori alogeni ce prezentau o intradermoreacţie

intensă faţă de preparatul revelator pe bază de Candida albicans.În prezent se folosesc din ce în ce mai frecvent în practica medicală produsele imunomodulatoare de diverse origini capabile să restaureze mecanismele de rezistenţă imună implicate în controlul multiplicării germenilor, replicării virale sau iniţierii procesului tumoral şi, de asemenea, să tempereze stările de autoimunitate ce alterează self-ul. Bolile micotice beneficiază de o terapie imunomodulatoare a cărei importanţă şi oportunitate sunt indubitabile.Agenţi imunomodulatori utilizabili în bolile micotice: CANTASTIM, ROMURTIDE, INTERFERON GAMMA (IFNγ), TIMOSTIMULINA, INTERLEUKINA-2 (lL-2).

TRATAMENTUL ADJUVANT

Terapia micozelor este foarte dificilă pentru că arsenalul mijloacelor chimioterapice este şi el limitat. Tratamentul etiotrop se bazează pe folosirea substanţelor antifungice de contact şi a celor cu acţiune generală.Insuccesele terapeutice se datoresc faptului că tratamentul etiotrop se adresează în exclusivitate agentului etiologic din zona afectată, fiind ignorate formele de rezistenţă ale acestuia prezente pe suprafaţa corporală şi în spaţiul habitual şi care, în condiţiile scăderii rezistenţei organice, generează noi focare de infecţie sau îl reactivează pe cel aparent vindecat. Din aceste motive, tratamentul etiotrop va fi completat de fiecare dată cu măsuri de sanitaţie care vor interesa suprafaţa corporală, mediul ambiental, igiena alimentaţiei, precum şi soluţii terapeutice ajutătoare.Terapia adjuvantă are la bază aspectele patogenetice variate întâlnite în bolile micotice. Ea vizează suprimarea posibilelor complicaţii ce survin în evoluţia unei maladii fungice şi care ar periclita eficacitatea tratamentului etiotrop sau ar ameninţa chiar viaţa organismului afectat. De asemenea, metodele de tratament adjuvant circumscriu o serie de manopere menite să favorizeze contactul dintre chimioterapicul antifungic şi zona cu leziuni, pentru optimizarea terapiei.Astfel, traheotomia este indicată în candidozele laringiene pentru a asigura respiraţia pacientului până la restabilirea permeabilităţii conductului aerofor. Puncţia toracică ajută la îndepărtarea exsudatului pleural în pleureziile fungice, iar tubajul endoscopic al coledocului favorizează vindecarea colecistitelor candidozice prin administrarea topică a chimioterapicelor. Trepanaţia sinusurilor paranazale şi lavajul cavităţilor sinusale cu soluţii adecvate contribuie la evoluţia favorabilă a sinuzitei aspergilare etc.Pe lângă manoperele necesare în unele cazuri, administrarea unor forme medicamentoase este, de asemenea, oportună şi benefică. Fluidoterapia pacienţilor este indicată pentru reechilibrarea lor hidroelectrolitică dar şi pentru aportul de substanţe energetice în cazul unor stări generale ce împiedică administrarea per os a lichidelor sau alimentelor solide. Corticoterapia este indicată în procesele inflamatorii severe produse de miceţi, însă oportunitatea ei va fi evaluată pentru fiecare caz în parte. În infecţiile cu micromiceţi aparţinând genului Aspergillus, al căror tropism pentru peretele vaselor sanguine este binecunoscut, se indică administrarea unor substanţe ce cresc rezistenţa şi scad

32

permeabilitatea vasculară, pentru a preveni diseminarea sistemică a infecţiilor dintr-un focar, pe cale hematogenă.Autorii indieni (Mitra şi Das, 2003) recomandă ca tratament adjuvant în dermatomicozele cabalinelor, autohemoterapia, care poate conduce în 45 zile la o vindecare completă.În general, elementele de terapie adjuvantă sunt particulare pentru fiecare caz în parte şi indicarea lor este de competenţa medicului specialist care trebuie să analizeze secvenţial procesul patologic, să surprindă principalele aspecte patogenetice şi să le anihileze efectele printr-un complex adecvat de măsuri.Igiena corporalăMăsurile de igienă corporală se referă, în principal, la piele şi la mucoasele aparente. Dermatomicozele, onicomicozele, dermatozele alergice, piodermitele şi hiperhidroza, complicate prin intervenţia micromiceţilor pot fi reduse semnificativ prin practicarea anumitor măsuri de igienă şi printr-o acţiune complexă, îndelungată, de educaţie sanitară.Toate persoanele care au venit în contact cu animalele, indiferent de specie şi durata contactului, sunt obligate să se spele pe mâini cu apă din abundenţă şi săpun, iar după uscarea acestora să folosească şi o soluţie decontaminantă (iodofor, alcool sanitar, Peclomin). Medicii veterinari şi personalul ajutător au obligaţia de a folosi echipament adecvat de protecţie (mănuşi de latex, bonetă, halat, uneori ochelari de protecţie). Periodic aceştia vor efectua controale medicale de rutină pentru depistarea, în faze incipiente de evoluţie, a zooantroponozelor cu risc epidemiologic major.Igienizarea animalelor de companie (câini, pisici) care sunt crescute în locuinţe este obligatorie prin perierea corpului şi toaleta orificiilor naturale. Periodic, ele vor fi îmbăiate folosind apă caldă şi săpun de casă sau şampoane speciale care conţin substanţe antiparazitare şi antimicotice. Măsuri similare se impun şi în cazul animalelor de fermă, ele fiind prevăzute în programul acţiunilor sanitar-veterinare (Coman şi Mareş, 2000).Igiena habitatuluiÎn spitale, cămine, şcoli, hoteluri, unităţi militare, în locuinţe, în ferme de animale şi întreprinderi de prelucrare a produselor de origine animală se recomandă efectuarea operaţiunilor de sanitaţie: curăţenie, strângerea şi depozitarea reziduurilor, decontaminarea spaţiilor şi a suprafeţelor respective folosind mijloace adecvate. Resturile menajere şi reziduurile zootehnice reprezintă un pericol epidemiologic dublu; în primul rând, ele pot conţine elemente invazionale provenite de la animalele bolnave sau purtătoare şi în al doilea rând, ele constituie substratul nutritiv pentru dezvoltarea muştelor, a gândacilor şi a rozătoarelor, care la rândul lor, se transformă în elemente de răspândire a altor agenţi etiologici.Riscul poluării aerului din încăperi cu spori poate fi diminuat prin ventilaţie. Chiar simpla aerisire a încăperilor timp de 15 minute asigură reducerea numărului de microorganisme cu aproximativ 80%. Un alt mijloc important de sanitaţie prin care se poate realiza purificarea aerului este reducerea cantităţii de praf prin ventilaţie mecanică şi prin curăţirea minuţioasă a pardoselii, a mobilierului, prin menţinerea permanentă a curăţeniei. Pardoseala impermeabilă din gresie, ciment, mozaic, asfalt, se spală cu apă caldă şi detergent apoi se decontaminează cu Virbaccid soluţie 5%.Lămpile cu radiaţii ultraviolete sau lămpile generatoarele de aerosoli sunt utile pentru decontaminarea aerului din spaţiile cu destinaţie medicală (blocuri operatorii, laboratoare de diagnostic, centre de transfuzii, săli de consultaţie şi de aşteptare), precum şi, a acelora care adăpostesc animale. În locuinţele în care sunt menţinute şi crescute animale de companie (câini, pisici, păsări) măsurile de sanitaţie devin mai stringente. Acestea prevăd igienizarea spaţiului unde animalul este ţinut (balcon, cuşcă etc.), ori de câte ori situaţia o impune şi periodic decontaminarea arealului în care acesta se deplasează sau unde i se face zilnic toaleta (baie, cadă) folosind Virbaccid sol. 10%.

33

Ştrandurile şi piscinelor reprezintă un risc de infestare pentru om, mai ales cu acele specii care determină apariţia dermatomicozelor. În acest context, se impun măsuri antiepidemice. Înainte de a fi umplute cu apă, acestea vor fi curăţate şi decontaminate cu hipoclorit de sodiu soluţie 1,0-1,25% sau Virbaccid soluţie 10%. După inundarea bazinelor, apa va fi reciclată zilnic sau la câteva zile, dar în acest caz, se impune decontaminarea acesteia cu iodofori. În incinta ştrandurilor vor fi amenajate duşuri comune racordate la reţeaua centrală de distribuţie a apei. Acestea vor fi folosite de toate persoanele care au părăsit bazinele de înot, în acest sens existând panouri care să argumenteze necesitatea unor astfel de îmbăieri suplimentare.

I. MICOZELE SUPERFICIALE

Micozele superficiale reprezintă infecţiile fungice care afectează straturile superficiale ale pielii, părul şi ghearele. Speciile incriminate în producerea leziunilor cutanate sunt dermatofiţii (genurile Microsporum, Trichophyton, Epidermophyton), atunci când bolile produse se numesc dermatofitoze, dar şi fungii nedermatofiţi (genurile Candida, Malassezia), context în care, afecţiunile poartă denumirea de dermatomicoze. Există şi opinia conform căreia, denumirea de „dermatofiţie” este doar de natură clinică şi evocă parazitismul cutanat cu diverse ciuperci, afecţiunile fiind desemnate după substrat: epidermofiţi (în stratul cornos al epidermei), onicomicoze dermatofitice (unghii şi gheare), foliculite dermatofitice sau „teignes” (teaca cornoasă a foliculului pilos şi tija firului de păr) (Cosoroabă, 2005).

DERMATOFITOZELE

În ultimele decenii, la nivel global se constată o creştere a incidenţei dermatofiţiilor, atât la om, cât şi la animalele receptive. În mediul urban, carnivorele domestice şi taurinele infectate cu dermatofiţi (cu evoluţie simptomatică sau asimptomatică) reprezintă o sursă importantă de infecţie pentru om. Utilizarea unor mijloace eficiente de control parazitologic al dermatofitozelor reprezintă o modalitate de prevenire şi combatere a acestora la om şi animale. În acest context, cunoaşterea caracterelor morfologice ale dermatofiţilor, sesizarea implicaţiilor epidemiologice, diagnosticarea corectă a manifestărilor clinice şi lezionale, alegerea celui mai eficient protocol terapeutic sunt doar câteva aspecte relevante care concură la succesul supravegherii parazitologice a acestor dermatofitoze. TAXONOMIA DERMATOFIŢILORÎncadrarea dermatofiţilor în sistematica microciupercilor rămâne, şi în prezent, subiect de studiu şi controversă pentru un număr însemnat de autori (Van Custem şi col., 1992; Vanbreuseghem, 1977; Chermette şi Bussieras, 1993; Euzeby, 1999).

34

Unii dintre aceştia îi situează în clasa Ascomycetes, pe când alţii, în grupul provizoriu al fungilor imperfecţi. Pe măsură ce se cunosc formele sexuate (telomorfe) ale dermatofiţilor, ei sunt trecuţi din clasa fungilor imperfecţi în clasa Ascomycetes (Van Custem şi col., 1992).Vanbreuseghem, 1977 (cit. Mircean, 2003) încadrează dermatofiţii la care s-a evidenţiat înmulţirea sexuată în regnul Fungorum, încrengătura Ascomycotina, clasa Ascomycetes, ordinul Eurotiales, familia Gymnoascaceae, genurile Arthroderma şi Nannizia, iar speciile la care se cunoaşte doar înmulţirea asexuată, în încrengătura Deuteromycotina (fungi imperfecţi), clasa Hyphomycetes, ordinul Hyphomycetales, familia Moniliaceae, genurile Trichophyton, Microsporum şi Epidermophyton.Chermette şi Bussieras (1993) consideră că, speciile de Microsporum la care s-a evidenţiat înmulţirea sexuată se încadrează în genul Arthroderma.O încadrare mai recentă îi aparţine lui Euzeby (1999) care situează dermatofiţii în:

• regnul Fungi;• filumul Ascomycotina; • clasa Euascomycetae; • subclasa Plectoascomycetidae; • ordinul Ascohymeniale; • subordinul Gymnoascale (Onygenale); • familia Gymnoascacaea (Arthrodermatacaea).

Dermatofiţii cuprind specii care aparţin mai multor ordine şi familii. Gymnoascaceele sunt ciuperci obişnuit saprofite, geofile. Totuşi, multe dintre ele sunt cheratinofile şi se dezvoltă foarte bine pe medii care conţin cheratină: peri, pene, lână, debriuri epidermice. Trecerea la parazitarea pe ţesuturi ce conţin cheratină s-a produs în multe situaţii. Această schimbare s-a soldat cu o anumită degenerare morfologică păstrată şi în perioadele de viaţă liberă, morfologie foarte elementară tradusă prin forme imperfecte sau anamorfe care nu au elemente de înmulţire sexuată. Totuşi, în culturi pe medii artificiale, dermatofiţii produc filamente particulare pe care le regăsim la Gymnoascaceele autentice, fapt ce a permis încadrarea acestor micromiceţi în această familie (Cosoroabă, 2005). Pe de altă parte, se cunoaşte menţinerea capacităţii unor dermatofite de a da, în viaţa liberă, pe substrate potrivite, forme sexuate (perfecte, teleomorfe) (Mitroiu, 1976).Într-un studiu bazat pe cercetarea ADN-ului ribozomal a fost pusă în evidenţă existenţa formelor teleomorfe ale diferitelor specii aparţinătoare genului Microsporum: M. canis, M. equinum, M. audouini şi M. distortum (Coichi Machimura şi col., 2000). Genurile de dermatofiţi incriminate în producerea leziunilor şi declanşarea bolii, la om şi la animale, sunt:

• genul Microsporum;• genul Trichophyton;• genul Epidermophyton.

CARACTERELE GENERALE ALE DERMATOFIŢILOR. MORFOLOGIE ŞI BIOLOGIEDermatofiţii pot fi evidenţiaţi în stare parazitară, când se dezvoltă în firele de păr sau în alte structuri keratinizate, la om şi animale, sau în saprobioză, situaţie în care îi găsim în sol sau pe medii de cultură. Toate speciile sunt cultivabile in vitro pe medii de cultură speciale (Chermette şi Busieras, 1993).În viaţa parazitară, morfologia dermatofiţilor este extrem de simplă, fiind reprezentată de filamente miceliene şi artroconidii (artrospori). Filamentele miceliene au diametrul de 2-4 μm, sunt septate, simple sau ramificate şi dispuse în firele de păr sau scuame. Hifele, celule eucariote alcătuite din membrană, citoplasmă şi nucleu, sunt rezultatul germinării sporilor şi dezvoltării acestora în sens longitudinal. Conţinutul hifal este compartimentat incomplet prin intermediul unor

35

septumuri rezultate în urma cutării pereţilor hifali. Datorită acestei particularităţi de structură, un proces patologic apărut în citoplasma unui compartiment hifal se va propaga în tot miceliul. Membrana hifelor este diferenţiată de citoplasmă şi are în compoziţie, polizaharide complexe, glicoproteine şi chitină. La hifele tinere, citoplasma este omogenă, iar la cele îmbătrânite este reticulară, prezentând vacuole şi incluziuni (Naka şi col., 1995).Artroconidiile (artrosporii) rezultate în urma segmentării hifelor, au forme şi dimensiuni variabile (Ø = 2-3 μm până la 8-12 μm), în funcţie de specia de dermatofit.După dispoziţia filamentelor şi artrosporilor se pot considera patru mari tipuri de infecţie pilară (Sabouraud, 1910):

• Tipul endotrix – elementele parazitare nu sunt localizate la periferia perilor decât în perioada de invazie, când parazitul este „tânăr”. Foarte repede el se înfundă în firul de păr. Acest tip de parazitare este întâlnit mai frecvent la speciile de dermatofiţi antropofili (Cojocaru, 1979). Tipul endotrix prezintă două varietăţi:

Varietatea filamentoasă – predomină filamentele intrapilare ramificate şi asociate cu scurte şiruri de artrospori sau cu artrospori liberi grupaţi în grămezi (ex. Favusul la om).Varietatea sporulată – predomină artrosporii liberi dispuşi în şiruri regulate, umplând firul de păr ale cărui structuri nu mai pot fi recunoscute.

• Tipul endo-ectotrix - filamentele sunt dispuse în interiorul firului de păr şi artroconidiile la suprafaţa acestuia.

• Tipul microsporic – varietate a tipului endo-ectotrix cu spori mici dispuşi în mozaic în jurul firului de păr.

• Tipul favic – cuprinde spori endotrix şi filamente miceliene şi megaspori ce formează o magmă pseudocrustoasă de culoare galbenă (Mitroiu, 1976).

În viaţa parazitară, dermatofiţii se hrănesc cu cheratină tânără din păr, fanere şi stratul cornos al epidermei. Totuşi, la indivizii cu deficienţe imunitare, dermatofiţii se înfundă în derm, chiar pot ajunge în circulaţia sanguină, şi provoacă leziuni profunde („boala dermatofitică”) (Cosoroabă, 2005). În saprobioză, cultivarea dermatofiţilor pe medii de cultură permite dezvoltarea a numeroase elemente morfologice, mult mai variate decât cele întâlnite în viaţa parazitară.Mediul cel mai frecvent utilizat pentru izolarea dermatofiţilor este mediul Sabouraud, adiţionat cu cloramfenicol şi cu cicloheximidă (Cosoroabă şi col., 2002).Dezvoltarea unor specii de dermatofiţi este condiţionată de prezenţa unor factori de creştere cum ar fi: acidul nicotinic pentru T. equinum (dar este cunoscută o varietate de T. equinum autotrophicum care nu are această exigenţă); tiamina, piridoxina şi inozitol pentru T. verrucosum. În realitate, aceşti factori de creştere sunt în general prezenţi în cantitate suficientă în prelevatele iniţiale sau în mediile uzuale, fiind inutilă adiţionarea lor la prima cultură (Chermette şi Bussieras, 1993).Mediul Sabouraud nu permite întreţinerea suşelor deja izolate, deoarece este foarte bogat în zaharuri şi antrenează apariţia fenomenului de pleomorfism. Pentru a evita această degenerescenţă, conservarea suşelor obţinute se face pe mediu Sabouraud diluat, care favorizează şi dezvoltarea în număr mare a macroconidiilor.Dermatofiţii sunt cultivaţi foarte frecvent pe "medii naturale" (pământ steril, cartofi, morcovi, păr).Dezvoltarea culturilor este lentă, în 2-3 săptămâni, la temperaturi de 25-28°C excepţie face T. verrucosum (5-6 săptămâni la 37°C).Obţinerea formelor teleomorfe este favorizată de cultivarea dermatofiţilor la temperaturi mai scăzute (24°C), pe mediul Sabouraud diluat, eventual adiţionat cu broiaj de seminţe de floarea soarelui (Melman, 1994).Aspectele macroscopice ale coloniilor dezvoltate se referă la aspect, formă şi culoare. După aspect, pot fi colonii pufoase (dacă dermatofitul are filamente aeriene); glabre (netede, faviforme) şi pulverulente. Culoarea acestora este variabilă; aversul fiind foarte

36

frecvent pigmentat în alb, galben-deschis sau roz, iar reversul este de regulă mai colorat: galben, portocaliu, purpuriu, acaju sau brun.Aspecte microscopice: miceliul este reprezentat de hife cu diametrul de 2-4 μm; pereţi hialini, compartimentate în segmente de 20-40 um lungimeşi prevăzute la partea distală cu diferite ornamentaţii. Aceste formaţiuni sunt întâlnite la genul Trichophyton, în special la T. mentagrophytes fiind reprezentate de hife pectinate, cârcei, organe nodulare, hife cu aspect de măciucă sau coarne de cerb (=candelabru) (Cojocaru, 1979; Şuteu şi Cozma, 1998).Conidiile sunt de tip aleuroconidii şi nu sunt evidenţiate niciodată în viaţa parazitară. În funcţie de dimensiuni şi morfologie, acestea sunt reprezentate de microconidii (microaleurii) şi macroconidii (macroaleurii) (Chermette şi Busieras, 1993).Microconidiile sunt spori mici, nesegmentaţi, formaţi pe hifele principale (dispunere în acladium) sau pe hifele laterale (aspect de brad).Macroconidiile sunt spori mari, alungiţi, septaţi transversal în mai multe compartimente, cu perete simplu sau dublu.Clamidosporii sunt spori rezultaţi printr-un proces de condensare citoplasmatică şi apar numai în culturile pleomorfice. La un moment dat, în interiorul unei celule hifale se acumulează citoplasmă din vecinătate, în acelaşi timp, peretele segmentului respectiv se îngroaşă, înconjoară citoplasmă concentrată, formându-se astfel un spor rotund. Formaţiunea rezultată are un diametru mai mare decât hifa (3-6 μm), pereţi dubli, aspect refringent, dispunere terminală, intercalară laterală şi uneori "în lanţuri".Gimnotecile sunt formaţiuni prezente numai la speciile de dermatofiţi la care s-a pus în evidenţă înmulţirea sexuată; au diametrul între 300 - 1000 μm, la exterior prezintă un perete foarte subţire înconjurat de hife peridiale, iar în interior conţin opt ascospori (Koch, 1977, cit. Mircean, 2003).Înmulţirea dermatofiţilor, adaptaţi la viaţa parazitară se realizează asexuat prin artrospori, rezultaţi în urma fragmentării filamentelor miceliene. In aceste condiţii, hifele mature se septează foarte des, segmentele miceliene rezultate devenind tot mai scurte. În prima etapă, celulele sunt dreptunghiulare, apoi poliedrice, iar la urmă se rotunjesc, capătă contur dublu, se individualizează, rezultând artrosporii. Iniţial aceştia sunt dispuşi în lanţuri, apoi se desfac în spori izolaţi. În saprobioză, înmulţirea asexuată se realizează prin fragmentarea hifelor, rezultând: microconidii, macroconidii şi clamidospori (Chermette şi Busieras, 1993).La unele specii de dermatofiţi, în saprobioză, este posibilă şi înmulţirea sexuată. Nu se cunosc multe detalii despre înmulţirea sexuată la dermatofiţi (Van Custem şi col., 1992).Dermatofiţii nu prezintă forme sexuate diferenţiate morfologic, astfel că funcţiile sexuale sunt realizate de hife somatice, care îndeplinesc fie funcţie masculină, fie feminină. Cei doi parteneri sunt numiţi gametangi şi sunt notaţi de obicei cu "+" şi "-". La majoritatea ascomicetelor, talul masculin se numeşte anteridiu şi talul femel, ascogon. Plasmogamia se realizează cu mult înainte de cariogamie. Urmează formarea sporilor (ascospori) care se realizează în asce. Acestea vor fi înconjurate de un miceliu dens, rezultând o formaţiune vizibilă cu ochiul liber, numită gimnotecă. Între haplofază (miceliul primar) şi diplofază se interpune dicariofaza, reprezentată prin hife ascogene, care este de scurtă durată în cazul ascomicetelor (Chermette şi Busieras, 1993).

GENUL MICROSPORUM

Genul Microsporum se caracterizează prin parazitarea de tip ectotrix (microsporic), cu dezvoltarea a numeroşi artrospori mici (Ø = 2-4 μm), poliedrici sau ovali, formând un manşon caracteristic în jurul firului de păr, diferit de Trichophyton (figura 1). La examenul microscopic din culturi se pun în evidenţă numeroase macroconidii, cu capetele ascuţite, pereţi dubli, cu suprafaţa netedă sau echinulată, septate transversal în 1-14 compartimente

37

(figura 2). Microconidiile sunt în număr variabil şi pot fi libere sau fixate pe filamentele miceliene (tip acladium).

Figura 1. Parazitarea de tip ectotrix - microsporic

Figura 2. Genul Microsporum – macroconidii, hife, filamente miceliene

Principalele specii incluse în acest gen sunt:M. audouini (=umbonatum = vilosum = tomentosum = depauperatum) – specie identificată de Gruby, în anul 1843 şi izolată în România în 1927, de Teodorescu. Caracteristici macroscopice:

• pe mediul Sabouraud, coloniile se dezvoltă lent, sunt rotunde, au aspect fin-pufos, cu un mic buton central, de la care emerg uneori multiple şanţuri radiare (figura 3). Pe mediile speciale (cu orez) dermatofitul nu se dezvoltă, fapt ce deosebeşte pe M. audouini de M. canis.

Caracteristici microscopice:• hifele sunt septate, uneori pectinate, sau sub formă de rachetă;• macroconidii alungite, fusiforme, cu pereţi echinulaţi;• microconidii piriforme, rare, de obicei, lipsesc;

38

• parazitează la om; se transmite şi la animale.

Figura 3. Aspectul coloniilor de M. audouini pe mediul Sabouraud (www. mycology.adelaide.edu.au)

M. canis (= felineum = lanosum = Sabouraudites lanatus = aurantiacum = Nannizia otai = Arthroderma otai) – specie identificată de Bodin, în anul 1902 şi izolată în ţara noastră, la om, de Teodorescu şi Evolceanu (1935), la carnivore, de Avram şi Alteraş (1956), la lei, de Avram, Alteraş şi Carjevschi (1960).Caracteristici macroscopice:

• pe mediul Sabouraud cu antibiotice şi actidion, coloniile au creştere rapidă, aspect pufos, pigmentaţie albă sau galbenă-oranj (figurile 4 şi 5). Pe mediul cu orez sau pe geloza cu extract de cartof este stimulată pigmentogeneza şi sporularea. Mediul test pentru dermatofiţi (DTM) este preferat pentru izolarea speciilor zoofile (figurile 6 şi 7).

Caracteristici microscopice:• filamentele miceliene sunt septate, hifele având uneori aspect de rachetă (figura 8);• macroconidiile sunt numeroase şi mari (50-75/12-25 μm), au formă de fus, pereţii

îngroşaţi, dubli, cu numeroase granulaţii, septate în 7-14 compartimente; sunt semnalate suşe nepigmentate şi fără macroconidii;

• microconidiile sunt rare şi grupate;• parazitează carnivorele, dar poate fi izolat şi de la ierbivore, leporide, om.

39

Figura 4. M. canis în mediu Sabouraud -

avers

Figura 5. M. canis în mediu Sabouraud -

revers

Figura 6. M. canis în mediu DTM - avers Figura 7. M. canis în mediu DTM - revers

Figura 8. Microsporum canis – macroconidie izolată din cultură

M. equinum este considerat o varietate a speciei M. canis. Caracteristici macroscopice:

• coloniile au aspect pufos, avers alb şi revers brun-deschis. Caracteristici microscopice:

• macroconidiile sunt fusiforme, mai scurte şi mai bombate decât la M. canis, au perete gros, granulat şi conţin 4-8 loje.

• parazitează frecvent la cal.

M. cookei – identificat în 1959 de Ajello şi izolat din sol, în ţara noastră, în anul 1963, de către Alteraş şi Evolceanu.Caracteristici macroscopice:

• coloniile cresc lent, sunt pulverulente, cu suprafaţa alb-gălbuie sau cenuşie, iar reversul elaborează un pigment roşu-pupuriu caracteristic.

Caracteristici microscopice:• macroconidiile fusiforme, multiseptate, cu perete gros şi puţin rugos;• microconidiile sunt numeroase, unicelulare şi nepigmentate;• este un dermatofit al solului, dar poate fi izolat ocazional, de la animale şi om.

40

M. ferrugineum (= japonicum = aureum = orientale) – identificat de Otta în 1921, descris în România în anul 1948, de către Evolceanu şi Vişinescu.Caracteristici macroscopice:

• creştere lentă a coloniilor, aspect neted, prăfos, rareori fin-pufos; suprafaţa coloniei este galben-ruginie, iar reversul, ruginiu sau puţin pigmentat.

Caracteristici microscopice:• hifele septate prezintă îngroşări circulare ce le conferă aspectul particular de „băţ de

bambus”;• macro- şi microconidiile lipsesc; sunt prezenţi clamidiosporii în număr mare,

solitari sau dispuşi în lanţ;• parazitează la om.

M. gypseum (= Arthroderma gypsea = A. curvata= A. fulva) – specie identificată în anul 1907 de Bodin şi izolată în România la om, capră, papagal.Caracteristici macroscopice:

• coloniile se dezvoltă rapid, au aspect nisipos, avers şi revers pigmentat în portocaliu, uneori în roz.

Caracteristici microscopice:• macroconidiile sunt abundente, de 40-55/12-15 μm, cu perete subţire, granulat şi

conţin 1-6 loje;• microconidiile sunt rare;• se pot identifica clamidiospori şi hife „în rachetă”;• dermatofit geofil, izolat şi de la rozătoare, capre, om.

M. nanum (= Arthroderma obtusa) – identificată de Fuentes, în 1956, izolată la noi în ţară la om şi în sol.Caracteristici macroscopice:

• coloniile au aspect nisipos, avers şi revers bej.Caracteristici microscopice:

• macroconidii abundente, mici (11-24/4-12 μm), ovoide sau piriforme şi conţin 1-3 loji;

• este un dermatofit cosmopolit, cu tropism pentru sol, dar poate contamina şi animalele, fiind izolat mai frecvent de la porc.

M. persicolor (= Arthroderma persicolor) Caracteristici macroscopice:

• coloniile cresc repede, au aspect nisipos sau pufos, avers pigmentat bej-roz, revers galben spre roz.

Caracteristici microscopice:• macroconidiile sunt septate (1-10 loji), abundente, au pereţi subţiri şi granulaţii

reduse;• microconidiile sunt numeroase, de formă ovală şi pedunculate; ornamentaţiile sunt

abundente, în special spirale (cârcei);• parazitează la rozătoare, uneori la carnivore şi om, în stratul cornos al epidermei,

niciodată firul de păr.

GENUL TRICOPHYTON

41

Genul Tricophyton se caracterizează prin parazitare ectotrixă sau endotrixă a firelor de păr şi dispunerea artroconidiilor în lanţuri (figura 9). La examenul microscopic al coloniilor se evidenţiază macroconidii în număr redus, cu capetele rotunjite, pereţi subţiri, cu suprafaţa netedă şi segmentate transversal în 2-10 compartimente. Microconidiile sunt abundente şi au dispunere în acladium sau brad.

Figura 9. Fir de păr parazitat cu artroconidii de Tricophyton ......scanat pg 45

Principalele specii incluse în acest gen sunt:T. ajelloi (Vanbreuseghem, 1952) – în România a fost izolat din sol, în anul 1959, de Evolceanu, Alteraş, Cojocaru.Caracteristici macroscopice:

• colonii fin-gipsoase, de culoare ocru, cu pigment roşu-acaju, care ajunge în mediu.Caracteristici microscopice:

• hife în „rachetă” şi formaţiuni ornamentale de tipul vrilelor;• macroconidii numeroase, alungite, în formă de „trabuc” sau de „franzelă” cu

numeroase loji;• microconidii rare;• rămâne un dermatofit al solului, excepţional implicat în patologia omului şi

animalelor.T. equinum (Matruchot şi Dassonville, 1898) – în ţara noastră a fost izolat de la cal şi de la om, în 1959.Caracteristici macroscopice:

• coloniile se dezvoltă lent, necesită ca factor de creştere acidul nicotinic, au aspect pufos, cu aversul alb-crem sau galben şi reversul galben-închis.

Caracteristici microscopice:• hife septate, bine dezvoltate, cu numeroase conidii piriforme;• macroconidii foarte rare;• afectează, în principal, cabalinele, dar se poate transmite şi la om.

T. mentagrophytes (= Arthroderma benhamiae = A. vanbrenseghemi) – identificat de Robin,în 1853, prezent la noi în ţară, la om, şoarece, cobai, viţel, iepure.Caracteristici macroscopice:

• coloniile au creştere rapidă (7-10 zile), aspect pufos sau pulverulent, cu aversul colorat în alb, iar reversul galben, roşu sau brun (figura 11).

Caracteristici microscopice:• macroconidiile sunt rareori abundente, cu dimensiuni de 36/13-17 μm, pereţi subţiri

şi netezi şi conţin 1-6 compartimente, având aspectul unor „bâte de baseball” (figura 10);

• microconidiile sunt abundente, rotunde, dispuse sub formă de brad;• ornamentaţiile hifale sunt abundente, în special cârceii şi spiralele. Cele mai multe

varietăţi perforează firul de păr şi produc urează în 7 zile, schimbând culoarea mediului cu uree din galben în roşu;

• determină leziuni la om (T. mentagrophytes var. interdigitale), dar şi la taurine, cabaline, ovine, carnivore (T. mentagrophytes var. mentagrophytes).

42

Figura 10. Trichophyton mentagrophytes – macroconidii şi hife izolate din mediu de

cultură

Figura 11. Aspectul coloniilor de T. mentagrophytes – mediul Sabouraud

T. rubrum (= purpureum = rubidum = kagawaense) - Castellani, 1902, în România, 1956.Caracteristici macroscopice:

• coloniile se dezvoltă lent, aversul este pufos sau granular, de culoare roz, iar reversul tipic, pigmentat în roşu.

Caracteristici microscopice:

43

• în coloniile pufoase, macroconidiile sunt rare, cu aspect de „ţigară”, iar microconidiiledispuse în acladiu;

• în coloniile granulare, apar macroconidiile relativ numeroase, compartimentate în 2-8 lojete;

• este incriminat în producerea leziunilor la om.T. verrucosum (= T. ochraceum= discoides = album ) – Bodin, 1902.Caracteristici macroscopice:

• cultivarea este dificilă, creşterea lentă (3-6 săptămâni), de preferinţă la 37°C, necesită adiţionarea mediului cu tiamină şi inozitol. Coloniile sunt netede sau cerebriforme; avers alb-ocru, revers nepigmentat, miceliul este frecvent moniliform.

Caracteristici microscopice:• clamidiosporii foarte frecvenţi; foarte rar se evidenţiază micro- şi macroconidii;

parazitează frecvent la bovine, dar şi la alte mamifere domestice şi la om.T. interdigitale, considerată o varietate a specie T. mentagrophytes, este adaptată la pielea glabră a omului.T. tonsurans, T. megninii şi T. violaceum – specii care afectează omul, cu totul excepţional, pot fi izolate şi de la animale.T. schoenleinii ( = Achorion schoenleinii) – specie identificată de Lebert, în 1845.Caracteristici macroscopice:

• colonii netede ca ceara sau zbârcite ca un burete sau chiar deprimată ca un crater de vulcan.

Caracteristici microscopice:• clamidospori variabili ca formă (aspect de cuie);• filamente miceliene cu aspect de „coarne de cerb” sau „candelabre”;• este un dermatofit ce parazitează omul, excepţional animalele.

T. quinckeanum ( = Achorion quinckeanum = Achorion muris ) – Zopf, 1890Caracteristici macroscopice:

• coloniile cresc lent, au aspect pufos, culoare albă.Caracteristici microscopice:

• macroconidii neregulate cu perete subţire;• microconidiile relativ numeroase, aşezate în acladium;• parazitează la şobolan, poate contamina omul, carnivorele şi alte animale.

T. gallinae (= Achorion gallinae) – Megnin, 1881Caracteristici macroscopice:

• aspectul coloniei este asemănător cu acela al speciei T. quinckeanum, prezintă în plus, un pigment roşu-zmeuriu.

Caracteristici microscopice:• macro- şi microconidii rare, clamidospori intercalari şi terminali, filamente în

spirală;• produce leziuni la păsări, uneori la carnivore şi rozătoare, excepţional la om.

T. erinacei (= A. benhamiae), coloniile cresc rapid, au aspect pulverulent, avers alb, revers galben; macroconidiile sunt grupate central; microconidiile ovale; puţine spirale. Parazitează la arici, uneori carnivorele sau omul.

GENUL EPIDERMOPHYTON

Specia Epidermophyton floccosum (= cruris = plicarum = clyperiforme) – Harz, 1870. Caracteristici macroscopice:

44

• dezvoltare rapidă, la început, coloniile sunt albe şi granulare, apoi devin catifelate, de culoare cenuşie-gălbuie; un miceliu aerian, pleomorfic, se dezvoltă după circa trei săptămâni şi se răspândeşte peste colonie.

Caracteristici microscopice:• macroconidii în formă de „măciucă”, dispuse „în buchet” de 5-8 elemente;• microconidiile lipsesc, clamidospori numeroşi;• este un dermatofit ce parazitează omul.

FIZIOPATOLOGIA PROCESELOR CUTANATE PROVOCATE DE DERMATOFIŢI

Orice proces infecţios este rezultanta interacţiunii ce se stabileşte între microorganismul agresor şi macroorganismul-gazdă; geneza şi evoluţia fenomenelor morbide fiind guvernate, pe de o parte, de proprietăţile invazive ale dermatofitului şi ale produşilor săi de metabolism, iar pe de alta, de condiţiile propice sau, dimpotrivă, nefavorabile pe care le oferă macroorganismul invadat (Maier, 1998). Invazia structurilor cutaneo-pilarePrima etapă în geneza unei dermatofitoze implică aderenţa artrosporilor la corneocite. Ea este urmată de o mărire în volum a artrosporilor. În continuare, are loc germinarea, iar hifele rezultate penetrează partea superioară a stratului cornos. Germinarea sporilor este favorizată de temperatura şi umiditatea locală. Această etapă trebuie să se desfăşoare rapid, deoarece există riscul ca fungii să fie eliminaţi datorită fenomenului de descuamare constantă a epidermului (Tagami, 1985; Richardson, 1990).Procesul invaziei fungale se manifestă, într-o primă etapă, prin dezvoltarea în grosimea stratului cornos a unei veritabile reţele de filamente miceliene care dezorganizează arhitectonica lamelară a acestui strat. În cursul lărgirii excentrice a procesului patogen, filamentele miceliene întâlnesc formaţiunile foliculare, care pot fi şi ele invadate atunci când dermatofitul aparţine unei specii pilo-adaptate. Hifele fungale pătrund în orificiul pilar, penetrează teaca externă cheratinizată a foliculului pilos şi se orientează spre zona infundibulară; aici penetrează teaca internă şi cuticula firului de păr, digerând cheratina tânără necesară pentru dezvoltarea sa. Nu există semnalări cu privire la evidenţierea fungilor la nivelul papilei germinative, sau informaţii privind localizarea extracelulară a acestora (Mircean, 2003). Invazia pilară se produce din profunzimea foliculului pilos în sensul invers creşterii firului de păr. Acesta devine progresiv infectat în porţiunea sa aeriană, foarte fragil şi contribuie la eliminarea lui în mediu, unde constituie un rezervor de infecţie, cu capacitate infectantă de mai multe luni sau ani. Această posibilitate de infecţie există numai pentru foliculii piloşi în faza anagenă.Această completare este necesară deoarece este cunoscut faptul că, într-un folicul pilos în fază telogenă, producţia de cheratină diminuă şi apoi se opreşte, ceea ce va duce la o încetinire şi apoi la stoparea dezvoltării fungului, a cărui supravieţuire depinde de sursa de hrană (Muller şi col., 1989).Excepţional de rar, dermatofiţii invadează dermul şi hipodermul, producând aşa numitele pseudomicetome, semnalate mai frecvent la pisicile persane şi rar la câine (Medleau şi col., 1994; Black şi col., 2001; Bond şi col., 2001; Abramo şi col., 2001). Mecanismele de apărare ale gazdei împotriva dermatofiţilor Cu toate că există câteva lucrări consacrate studiului răspunsului imun specific indus de infecţiile cu dermatofiţi la carnivorele domestice, esenţa cunoştinţelor asupra mecanismelor de apărare ale gazdei rezultă din studiile clinice şi experimentale realizate la om şi la rozătoarele de laborator în infecţia cu dermatofiţi din genul Trichophyton. O caracteristică comună a dermatofiţilor este faptul că, în general, aceştia nu invadează ţesuturile profunde, pielea sănătoasă putând fi o barieră eficientă prin proprietăţile sale structurale, chimice şi imunologice particulare (Mircean, 2003).

45

Apărarea cutanată neimunologicăPielea intactă (sănătoasă) reprezintă o barieră fizică împotriva dezvoltării dermatofiţilor, prin: expunerea la ultraviolete, umiditatea scăzută şi existenţa unei competiţii cu flora bacteriană cutanată, toate acestea creând un mediu nefavorabil dezvoltării dermatofiţilor (Răpuntean, 1997; Descamps şi col., 2000).Eliminarea continuă a stratului cornos, în legătură directă cu proliferarea epidermică şi procesul de cheratinizare, constituie, de asemenea, un mecanism defensiv împotriva dermatofiţilor. Acest fenomen de proliferare epidermică este accelerat de fenomenele inflamatorii cauzate de diferiţi agenţi etiologici, contribuind în această formă la eliminarea acestora şi, deci, în egală măsură şi a dermatofiţilor. De asemenea, este recunoscut efectul antifungic al acizilor graşi (nesaturaţi în C11) din sebum. La om, numai sebumul adulţilor conţine acest tip de acizi graşi ceea ce explică de ce la aceştia micozele zonelor acoperite cu păr sunt reduse (Nicolau şi Bădănoiu, 1967, cit. Mircean, 2003). Transferina nesaturată (proteină serică) poate fi difuzată spre derm şi epiderm, în caz de reacţii inflamatoare, inhibând creşterea dermatofiţilor prin captarea fierului necesar dezvoltării fungice şi legarea sa de peretele fungic (King şi col., 1975; Shiraishi si Arai, 1979, cit. Mircean, 2003); la fel şi o macroglobulină (2α) care are capacitatea de a inhiba producerea unor proteaze fungice (Yu şi colab., 1972, cit. Mircean, 2003).Răspunsul inflamatorDatorită faptului că dermatofiţii se dezvoltă de regulă în straturile superficiale ale epidermei, leziunile produse de ei sunt foarte rar inflamatorii. În general, există o relaţie inversă între gradul inflamaţiei şi durata evolutivă a bolii; cu cât inflamaţia este mai gravă, evoluţia bolii este mai scurtă şi invers: inflamaţie redusă, evoluţie de lungă durată (cronică).La om, dermatofiţii zoofili şi geofili produc leziuni mult mai inflamatorii decât dermatofiţii antropofili.De asemenea, în majoritatea cazurilor, cu cât dermatofiţii sunt mai bine adaptaţi la gazdă, cu atât leziunile inflamatorii vor fi mai reduse (Calderon, 1989).La pisică, infecţiile cu Microsporum canis sunt responsabile, cel mai frecvent, de leziuni cronice, acompaniate de o inflamaţie redusă, exprimate clinic prin eritem, scuame şi rar cruste, papule şi pustule. La câini, leziunile circumscrise, foarte inflamate şi supurante, de tip kerion, sunt mult mai frecvente decât la pisică (Wright, 1989).Leziunile microscopice constau în hipercheratoză epidermică şi foliculară moderată, putându-se observa o acumulare de limfocite, macrofage şi polimorfonucleare neutrofile (PMN) la periferia foliculilor piloşi. Pentru a explica prezenţa acestor celule inflamatorii la nivelul leziunilor se aduc mai multe argumente. În primul rând, faptul că dermatofiţii sunt capabili să activeze complementul, favorizând producerea de factori chimiotactici. În plus, cheratinocitele sunt capabile să producă interleukina 8, o citokină chimiotactică şi activatoare a PMN, ca răspuns la contactul cu extracte fungice (Koga şi col., 1996).Macrofagele şi PMN sunt considerate celule foarte importante în apărarea faţă de agresiunea agenţilor micozelor superficiale. Polimorfonuclearele pot fagocita şi distruge diferite microorganisme patogene, chiar artrosporii de demnatofiţi, prin diverse mecanisme, cum ar fi producerea de enzime şi agenţi oxidanţi. Macrofagele posedă, în plus, proprietatea de a produce oxid nitric, care inhibă dezvoltarea fungică (Alspaugh şi Granger, 1991).Sistemul imunitar cutanatDermatofitozele evoluează mai frecvent şi produc leziuni mai grave la animalele tinere şi la indivizi cu deficienţe la nivelul sistemului imun. De asemenea, s-a observat că, odată ce un individ a fost infectat cu o specie de dermatofit şi s-a produs vindecarea, reinfecţia cu aceeaşi specie sau cu alte specii este rară sau leziunile sunt mult mai reduse si vindecarea se produce în timp mai scurt. Aceste aspecte sugerează că sistemul imun joacă un rol important în apărarea gazdei împotriva acestui tip de infecţii. Această stare de rezistenţă la

46

reinfecţii este însă relativă, deoarece în contaminări cu doze infectante mari infecţia poate fi reprodusă din nou (Mitroiu, 1976; Sparkes, 2005).Sistemul imun cutanat pune în joc o serie de celule fixe (cheratinocite, celule endoteliale capilare) şi mobile (celule Langerhans, limfocite T epidermice) care intervin direct în apărare sau prin intermediul citokinelor ( Tîrziu şi col., 2000).Antigenele străine intrate în epiderm induc producerea de citokine (de către cheratinocite) care atrag celulele inflamatorii (PMN şi macrofagele). În paralel, celulele Langerhans captează antigenele, le expun la suprafaţa lor cu molecule din complexul major de histocompatibilitate din clasa II, migrează în ţesuturile limfoide locale, unde interacţionează cu limfocitele T precursoare, provocând expansiunea lor clonală. Limfocitele T activate migrează spre derm şi epiderm, unde iniţiază un răspuns celular eficient împotriva microorganismelor patogene (Răpuntean, 1997).Răspunsul imun mediat celular pare a fi determinant în eliminarea fungilor şi în procesul de vindecare. Atât la om, cât şi la animale, rezoluţia unei infecţii acute este însoţită de o stare de hipersensibilitate întârziată (Prelaud, 1997). Până de curând, răspunsul imun în dermatofitoze nu a fost studiat. Lucrările anilor 1990 au demonstrat că, atât în infecţia naturală, cât şi în cea experimentală cu M. canis la pisici, apare un răspuns imun mediat umoral şi celular, acesta din urmă părând a fi asociat cu rezoluţia clinică a leziunilor (DeBoer şi col., 1992; Sparkes şi col., 1996, Mignon şi col., 1999).Factori patogeni legaţi de dermatofiţiVariabilitatea fenotipică a dermatofiţilor, factorii de aderenţă, producerea de toxine şi de substanţe (proteaze) care modulează răspunsul imun reprezintă factorii de patogenitate mai frecvent studiaţi (Richardson, 1990; Dahl, 1994; Brasch şi Zaldua, 1994).Deşi compoziţia peretelui fungic este cunoscută, până în prezent, nici un factor de aderenţă a dermatofiţilor la corneocite nu a fost izolat şi caracterizat. Capacitatea de aderare la corneocite este atribuită glicoproteinelor din peretele fungic, aspect care este însă numai sugerat că ar exista în infecţia cutanată cu Candida albicans (Tsuboi şi col., 1994, cit. Mircean, 2003). Participarea probabilă şi a proteazelor la procesul de aderare este sugerată de aceiaşi autori, dar ea nu este cunoscută în cazul dermatofiţilor.Mecanismele prin care se realizează germinarea artrosporilor, fenomen considerat crucial în fixarea dermatofitului la epiderm, nu sunt încă elucidate, fiind demonstrat doar rolul unor factori care favorizează acest proces in vivo (Ninomiya, 2000) sau in vitro (Aljabre şi col., 1992).La om, s-a constatat că, în infecţiile cu Trichophyton rubrum, anumite glicoproteine (manane) din peretele acestui fung sunt capabile să inhibe atât răspunsul imun mediat celular, cât şi proliferarea cheratinocitelor (Dahl, 1993; Dahl şi Grando, 1994), favorizând astfel evoluţia cronică a leziunilor. Punerea în evidenţă a capacităţii unui dermatofit de a interacţiona cu mecanismele gazdei poate da (probabil) un răspuns la frecvenţa mare a infecţiilor asimptomatice cu Microsporum canis la pisică (DeBoer şi Moriello, 1993).Preferinţa dermatofiţilor patogeni pentru structurile cheratinizate, asociată cu capacitatea lor cheratinolitică, pledează pentru acceptarea enzimelor cheratinolitice (cheratinaze) ca pe un element fiziopatologic major în producerea acestor infecţii.

DERMATOFITOZELE CARNIVORELOR(MICROSPORIA, TRICOFIŢIA)

Dintre afecţiunile de natură micotică ce parazitează carnivorele, dermatofitozele au ponderea cea mai însemnată. Infecţiile cutanate cu dermatofiţi din genurile Tricophyton şi Microsporum nu afectează, de regulă, starea generală a animalelor, dar, pielea, părul şi ghearele afectate ştirbesc aspectul acestor animale care sunt ţinute, în special, pentru

47

companie. În plus, carnivorele, fie cu infecţii clinice, fie purtătoare asimptomatice de dermatofiţi reprezintă surse de contaminare umană (Mircean, 2003).EtiologieÎn etiologia cazurilor clinice de dermatofitoze la carnivore sunt implicate frecvent trei specii de dermatofiţi:

• Microsporum canis; • M. gypseum;• Tricophyton mentagrophytes.

Cu toate acestea, multe alte specii au fost izolate de la câine şi pisică: Epidermophyton floccosum, Microsporum audouinii, M. cookei, M. nanum, Tricophyton equinum, T. erinacei, etc. În afara acestor micete parazite, de pe pielea şi blana câinilor şi pisicilor, s-au izolat şi fungi saprobioţi: Alternaria, Fusarium, Absidia, Mucor, Trichosporon, etc.EpidemiologieDermatofiţii ce afectează animalele şi omul fac parte din genurile Microsporum, Trichophyton şi Epidermophyton. În funcţie de habitatul preferat, speciile aparţinând celor trei genuri se împart în trei mari grupe ecologice: geofile, antropofile şi zoofile (tabelul 2).

Tabelul 2

Clasificarea ecologică a dermatofitelor (după Palmer, Soulsby şi Simpson, 2005)

Geofile Zoofile AntropofileM. gypseumM. fulvumM. cookieM. nanumM. praecox

M. racemosumT. vanbreuseghemii

T. simiiT. terestre

T. phaseoliformeT. ajelloi

M. canisM. canis var. distortum

M. equinumM. gallinae

M. persicolorT. verrucocosum

T. equinumT. mentagrophytes var.

mentagrophytesT. mentagrophytes

var.erinaceiT. mentagrophytes var.quinckeanum

E. flocosumM. audouinii

M. ferrugineumT. mentagrophytes

var.interdigitaleT. rubrum

T. tonsuransT. violaceum

T. concentricumT. gourviliiT. megninii

T. schoenleiniiT. soudanense

T. yaoudei

Distribuţia şi profilul etiologic al dermatofiţilor se poate schimba pe parcursul anilor, şi în zone diferite, ca rezultat al interacţiunii diferiţilor factori cum ar fi migraţia populaţiilor, schimbarea standardului de viaţă, igienă şi, nu în ultimul rând, călătoriile. Mantovani şi col. (1982) consideră că animalele sălbatice, în special rozătoarele, au un rol deosebit în epidemiologia dermatofitozelor, făcând legătura între mediul rural şi cel urban. În cazul carnivorelor, dermatofitozele sunt boli cu evoluţie sporadică, rar în crescătoriile şi adăposturile de pisici au evoluţie enzootică. Microsporia este întâlnită şi la carnivorele

48

sălbatice, în primul rând la vulpe. Pentru crescătoriile de vulpi, sursa de infecţie este reprezentată de câinii şi pisicile din preajma fermelor. Vulpile tinere sunt mai receptive (Şuteu şi Dulceanu, 2001). Microsporum canis (în special) şi Trichophyton mentagrophytes sunt speciile cele mai frecvent implicate în etiologia dermatofitozelor la carnivore (Sturzu şi col., 2002; Dărăbuş şi col., 2005; Mircean, 2003; Ciftci şi col., 2005). Ocazional, dermatofitozele la câini şi pisici sunt produse de alte specii de dermatofiţi zoofili (M. cookei, M. vanbreuseghemii, T. verrucosum), geofili (M. gypseum, M. nanum, T. simii, T. terrestre) sau antropofili (T. rubrum şi Epidermophyton floccosum). Foarte rar, în etiologia dermatofitozelor la carnivore sunt implicate două specii de dermatofiţi, situaţie în care leziunile cutanate sunt grave şi generalizate (Bussieras şi col., 1982; Costa şi col., 1994).Unii autori găsesc o incidenţă apropiată între trei specii de Microsporum izolate de la carnivore: M. canis, M. gypseum şi M. persicolor. În plus, ei nu găsesc nici o relaţie între prevalenţă şi rasa şi vârsta carnivorelor afectate (Carlotti şi Laffort, 1996).Un studiu retrospectiv realizat trei ani mai târziu, de Carlotti şi Bensignor (1999), semnalează 33 de cazuri de dermatofitoze la câine, în etiologia cărora au fost implicate două specii: M. persicolor (13cazuri) şi M. gypseum (20 cazuri). Studiul a centralizat datele pe o perioadă de opt ani, precizarea fiind oportună pentru a înţelege incidenţa scăzută a acestor două specii în etiologia dermatofitozelor.Specia M. canis a fost izolată în procent de 2,1 de la un lot de pisici sănătoase clinic (467 indivizi), care aparţineau diferiţilor proprietari şi, deci, trăiau în microclimate diferite şi în procent de 15,7% de la un lot alcătuit din 132 pisici care au trăit împreună, în acelaşi microclimat. Starea de purtător de M. canis nu a fost asociată, de către autorii studiului, cu virusul leucozei feline diagnosticat la pisicile pozitive (Mignon şi Losson, 1997).Agenţii cauzali majori ai dermatofitozei umane, semnalaţi de autorii britanici (Sparkes, 2005), sunt T. rubrum ( 40,6%), T. violaceum (21,5%), T. mentagrophytes (14,4%) şi M. canis (9,6%). În ultimele decenii se înregistrează o creştere globală progresivă (excepţie în SUA) a dermatofiţilor zoofilici (M. canis, T. mentagrophytes şi T. verrucosum), faţă de cei antropofilici, în etiologia dermatofitozelor la om (Dărăbuş, 2002).Există autori (Cosoroabă, 2005) care susţin transmiterea dermatofiţilor de la om la animale (caracterul zooantropozoonotic). Omul poate transmite animalelor de companie Microsporum audouini, Epidermophyton floccosum şi Tricophyton rubrum.Prevalenţa infecţiilor cu dermatofiţi la carnivore este foarte variată şi influenţată de o serie de factori, cum ar fi: mărimea eşantionului testat; perioada luată în studiu; animale solitare, fără stăpân sau cele din expoziţii; animale cu leziuni clinice sau asimptomatice. În SUA, la populaţia de pisici sănătoase portajul de Microsporum canis este considerat 0% (cifră bazată pe două studii independente) (Thomas şi col., 1989; Moriello şi DeBoer, 1991). La pisicile din adăposturi însă, 15% au fost depistate purtătoare de dermatofiţi, izolându-se în special specia M. canis (Moriello şi col., 1994).În Brazilia, rezultatele privind incidenţa microsporozei la pisicile vagaboande sunt copleşitoare şi în acelaşi timp discutabile; 88% din pisicile examinate au fost purtătoare de M. canis (Zaror şi col., 1986).În Noua Zeelandă, incidenţa dermatofitozelor la câini este de 5,1%, iar la pisici de 18,5%. S-a reuşit să se izoleze numai M. canis (Simpanya şi Baxter, 1996). În Italia (Torino), într-un studiu efectuat pe câini şi pisici cu leziuni s-a relatat o incidenţă a dermatofitozei de 40,4% (64,4% la pisici; 35,4% la câini). Singurul dermatofit izolat a fost M. canis (Marchisio şi col., 1995). Cafarchia şi col. întăresc datele obţinute de compatrioţii lor şi semnalează, în anul 2004, o incidenţă a dermatofitozelor la câine şi pisică de 77,7%.În Anglia, la carnivorele cu leziuni, incidenţa relatată a fost de 16% la câini (M. canis 65%) şi de 26% la pisici (M. canis 92%) (Sparkes şi col., 1996).

49

În Danemarca, Kristensen şi Krogh (1981) izolează dermatofiţi de la carnivore cu leziuni: la pisici 29,1% (M. canis 100%), iar la câini 12,4% (M. canis 95,8%; T. mentagrophytes 4,2%).În Croaţia, incidenţa dermatofitozei la câini este de 15,6%, iar la pisici 40,7%, singurul dermatofit identificat la ambele specii fiind M. canis (Pinter şi col., 1999).În Belgia, la pisicile asimptomatice, M. canis a fost depistat la 2,1% din cazuri, iar la cele cu leziuni, la 15,7% dintre ele (Mignon şi Losson, 1997). În Italia, portajul asimptomatic al dermatofitului M. canis a fost evidenţiat la 6 % dintre pisici şi la 4% dintre câinii care nu prezentau leziuni cutanate, dar care au fost aduşi la clinică din diferite motive (vaccinare, deparazitare, tumori, etc) (Faggi şi col., 1999).În ţară, Lungu (1970) stabileşte că în mediul urban, incidenţa dermatofitozelor la câini este de 1,55%, iar la pisici de 6,33%. Şuteu şi col. (1989) într-un studiu efectuat pe o perioadă de 5 ani relevă o incidenţă a dermatofitozelor de 7,4% la câini şi de 33% la pisici.Un studiu (Fiter, 2004) realizat de colectivul Clinicii de Parazitologie, Timişoara, a relevat o incidenţă a microsporiei la pisică de 26,5 % din totalul afecţiunilor dermatologice; prevalenţa dermatofitozei a fost mai mare la pisicile tinere din rasa europeană. Dărăbuş (2002) semnalează o incidenţă a acestei afecţiuni la câine în procent de 6-8, mai afectaţi fiind indivizii tineri.În Mexic, prevalenţa microsporozei la pisică a fost apreciată de Segundo şi col. (2004), ca fiind de 38,23%. Din majoritatea rezultatelor relatate reiese că incidenţa dermatofitozelor la pisică este de 2-3 ori mai mare decât la câine. Sursele de contaminare sunt reprezentate de animalele infectate (cu leziuni sau infecţii latente), de purtătorii asimptomatici, de diferite obiecte de toaletă şi mijloace de transport infectate (Dărăbuş şi col., 2005). În funcţie de dermatofitul în cauză, transmiterea între diferite specii este posibilă.Mediul exterior este o sursă de infecţie în cazul speciilor geofile şi, de asemenea, şi pentru unele specii zoofile şi antropofile care supravieţuiesc pe sol. Acest aspect a fost demonstrat prin izolare culturală a unor specii de dermatofiţi (M. canis, T. mentagrophytes, M. gypseum) de pe pardoselile clinicilor veterinare, de pe ţevile de încălzire, din filtrele coşurilor de aerisire şi din aer.Infecţiile umane cu speciile zoofile prezintă o sursă duală: fie contact direct cu un animal infectat, fie transmitere indirectă prin materialele infectate din mediu. Prima posibilitate pare mai eficientă şi mai plauzibilă, dar nu trebuie ignorată nici cea de-a doua transmitere care prezintă o deosebită importanţă epidemiologică. În funcţie de populaţiile urmărite în studiul epidemiologic, se constată o incidenţă diferită a infecţiilor dermatofitice. Astfel, în mediul rural este mai frecventă infecţia cu T. verrucosum, prin contactul cu bovinele contaminate, în timp ce, în mediul urban este mai frecvent contactul cu animalele de companie, M. canis fiind specia cea mai frecvent implicată în etiologia dermatofitozelor umane. Rozătoarele de apartament (iepurii, şoarecii, cobaii) pot juca un rol important prin transmiterea infecţiilor cu T. mentagrophytes şi T. quinckeanum (Sparkes, 2005)Sursa infecţiilor cu M. canis este reprezentată în majoritatea cazurilor de pisicile infectate (Mancianti şi col., 2003), iar pentru Trichophyton spp. de diferite gazde tipice (ex. rozătoarele pentru T. mentagrophytes). Studiile care susţin transmiterea dermatofitozelor de la câine la om nu sunt la fel de pletorice ca cele care se referă la, lanţul epidemiologic pisică – om (Khiller şi col., 2002).Prezenţa sporilor de dermatofiţi este, de obicei, insuficientă pentru a produce leziuni clinice. Speciile receptive trebuie să se infecteze cu un număr minim de spori (artrospori, conidii) pentru ca infecţia să se producă. Doza minimă infectantă este necunoscută, dar poate fi influenţată de virulenţa speciei de dermatofit şi de reactivitatea gazdei.Rezistenţa sporilor în mediul exterior este foarte mare, ei putând rămâne viabili, luni sau chiar ani de zile (Marcianti şi Papini, 1996).

50

Receptivitatea carnivorelor la aceste infecţii este influenţată de o serie de factori reprezentaţi de rasă, sex, vârstă, alimentaţia, boli intercurente, terapie cu substanţe imunosupresoare, statusul imun compromis şi stresul (Dărăbuş şi col., 2003).Pisicile din rasele cu păr lung (Persane, Chinchila) şi câinii din rasele Jack Russel Terrier şi Yorkshire Terrier sunt mai predispuşi la infecţii (Sparkes şi col., 1993; Cafarchia şi col., 2004). Incidenţa crescută a infecţiei cu M. canis la rasele de pisici cu părul lung a fost explicată ca o slabă eficacitate a toaletajului prin lins sau ca o predispoziţie genetică (DeBoer şi Moriello, 1995). Această predispoziţie genetică, presupusă doar în cazul pisicilor înrudite, a fost demonstrată la om (Hay, 1992).În toate studiile efectuate şi relatate anterior s-a demonstrat că există o predispoziţie a carnivorelor tinere la infecţiile cu dermatofiţi. Receptivitatea crescută la această categorie de vârstă se datorează imunităţii neadecvate, proprietăţilor biochimice ale sebumului, dar şi prezenţei foliculilor piloşi în fază anagenă (Silva şi col., 2003).De asemenea, incidenţa crescută a dermatofitozelor la carnivore este asociată cu forme variate de imunosupresie, atât moştenite cât şi câştigate. Infecţiile cu virusul leucozei feline (FeLV) şi virusul imunodeficienţei feline (FIV) sunt asociate cu o incidenţa de trei ori mai ridicată a dermatofitozelor faţă de pisicile normoreactive (Sierra şi col., 2000). Stresul de gestaţie şi lactaţie pot mări susceptibilitatea la infecţiile fungale. Prezenţa sau evoluţia asociată cu acarieni (Demodex spp., Cheiletiella spp., Otodectes spp.) sau pulicide poate fi importantă în răspândirea dermatofiţilor şi în crearea de porţi de infecţie (Vogelnest, 2001; Drăghici şi col., 2002; Dărăbuş şi col., 2002; Mircean, 2003; Fiter, 2004; Radbea, 2005).Boala la animale A diagnostica o dermatomicoză doar pe baza manifestărilor clinice este un act exagerat şi lipsit de profesionalism, consideră Scott şi col., 1995. Autorii argumentează afirmaţia prin descrierea semnelor clinice care sunt foarte variate, în funcţie de specia de dermatofit implicată şi de reactivitatea gazdei, mergând de la un portaj asimptomatic până la leziuni inflamatorii violente. Afirmaţia lui Carlotti (2000): "dacă leziunile sugerează o dermatofitoză, cel mai probabil nu este, iar dacă nu arată a dermatofitoză totuşi ar putea fi" vine să sublinieze părerea autorilor canadieni. La carnivore, deoarece infecţia este întotdeauna foliculară, leziunile debutează de regulă prin apariţia unor fire de păr aglutinate la bază într-o crustă de câţiva milimetri diametru, după care părul cade ducând la apariţia unei mici zone depilate, de formă circulară, bine delimitată. Plecând de la acest stadiu, în literatură se descriu trei forme clinice principale:

• forma uscată a cărei leziuni evoluează tipic sau atipic;• forma umedă, în care leziunile au caracter supurativ;• forma leziunilor favice, a căror evoluţie este similară godeului favic descris la

murine (Bourdeau, 1989; Van Custem şi Rochette, 1992; Scott şi col., 1995).Acestor trei forme clinice li se adaugă starea de purtător asimptomatic. Portajul asimptomatic este frecvent întâlnit la carnivorele domestice, în special, la pisică. Natura purtătorilor asimptomatici la populaţia de feline este, în cele mai multe cazuri, înţeleasă greşit. Trebuie făcută o distincţie între pisicile infectate cu leziuni subclinice şi pisicile neinfectate, care doar poartă spori pe blană. În prima situaţie, micetul se dezvoltă pe piele şi produce spori infectanţi ce contaminează mediul şi alte gazde. Aceste pisici necesită terapie şi reprezintă un pericol epidemiologic. Pisicile din al doilea grup acţionează ca purtători şi contaminează mediul cu un număr redus de spori. Aceste pisici prezintă un pericol mai redus şi se tratatează doar topic (Moriello şi DeBoer, 1991; Mignon şi Losson, 1997). Leziunile uscate sunt cel mai frecvent întâlnite, caracterizându-se prin eritemmoderat, depilaţii, scuame şi obişnuit absenţa pruritului. În microsporoză, părul este rupt (pseudotundere), pe când în tricofiţie, leziunile par epilate.

51

Figura 12. Microsporie – leziune alopecică, circumscrisă, solitară Figura 13. Microsporie – forma tipică, uscatăFigura 14. Placarde alopecice, eritematoase în microsporieFigura 15. Microsporie - leziuni alopecice multiple Figura 16. Leziuni secundare (pavilionul urechii) în microsporie la pisicăFigura 17. Leziuni primare tipice în microsporie la pisică

52

În forma tipică se observă placarde solitare sau multiple, bine circumscrise, acoperite cu cruste fine, albe-cenuşii, aderente la tegument. Firele de păr sunt friabile şi prezintă tulburări de pigmentaţie. Placardele sunt localizate cu predilecţie periorbitar, peribucal, pe faţă, ceafă, urechi şi extremităţile membrelor (Mircean şi col., 2003).Leziuni tipice localizate pe cap, gât, urechi şi membre, traduse prin alopecie şi scuame au fost diagnosticate la pisică în proporţie de 61,54%, într-un studiu realizat de Dărăbuş şi col. (2004). La câine, autorii au identificat leziuni tipice localizate pe membrele anterioare, cap, torace şi abdomen, într-un procent de 83,33 (figurile 12, 13, 14, 15, 16, 17).Forma atipică manifestată obişnuit prin prezenţa de scuame fine, zone de calvescenţă sau pseudotundere în regiunea supraorbitară, pe faţa postero-externă şi vârful conchiei auriculare. Această formă este frecventă la pisici şi prezintă importanţă epidemiologică deoarece manifestările scapă uneori observaţiei clinice (Carlotti şi Pin, 2000).

53

Considerate forme clinice mai puţin obişnuite, dermatita miliară sau dermatita papulo-crustoasă (produsă de M. canis), formă în care pruritul este intens, precum şi, otita externă crustoasă sunt semnalate la pisică.Rareori se pot întâlni forme generalizate, caracterizate prin alopecie difuză sau completă.Infecţia cu M. gypseum la câini produce alopecie şi hiperpigmentarea pielii, leziunile fiind mai frecvente la nivelul feţei sau în zona inghinală (Pinard şi col., 1987). Leziunile umede (supurate), în care inflamaţia este mult mai violentă, pielea este roşie, caldă, sensibilă; puroiul este prezent şi, de asemenea, şi pruritul.Acest tip de leziune constă, de regulă, în apariţia unor zone tumefiate, bine circumscrise, prezentând la suprafaţă pustule centrate în special pe foliculii piloşi specializaţi ai feţei şi care, la presiune, exprimă un puroi sanguinolent. Această formă este cunoscută sub denumirea kerion şi este semnalată, mai frecvent, la câine (figurile 18, 19). La examenul histopatologic al biopsiilor recoltate din aceste leziuni cutanate inflamatorii se evidenţiază hiperkeratoză, pustule intraepidermice, foliculită şi perifoliculită, prezenţa elementelor miceliene (hife şi artrospori) şi a celulelor gigante. Caracterul inflamator al acestor leziuni se datorează, pe de o parte, acţiunii dermatofitului M. canis şi pe de altă parte, infecţiei concomitente cu bacterii rezidente pe piele (stafilococi). Imunitatea mediată celular este trezentă şi intensă, numărul efectorilor celulari participanţi la procesele de apărare locală fiind foarte mare (Mircean şi Miclăuş, 2002).

Figura 18. Leziuni de tip kerion Figura 19. Leziuni umede, inflamate (kerion)

Leziunile umede pot fi rareori generalizate, iar atunci când apar afectează carnivorele imunosupresate.Dermatofitozele pot fi complicate cu infecţii bacteriene secundare (în general stafilococice). Studii in vitro au demonstrat că dermatofiţii pot produce substanţe antibiotice care favorizează dezvoltarea de stafilococi penicilino-rezistenţi (Scott şi col., 1995).Leziunile favice (godeul favic) sunt produse de specia Trichophyton quinckeanum (considerată o varietate a speciei T. mentagrophytes), agentul etiologic al favusului murin. Foarte rar, acest tip de leziune se întâlneşte la pisică şi la câine, cu localizare pe cap sau periombilical. La baza firelor de păr se formează o peliculă de puroi (scutulă) care aglutinează firele de păr. Marginile leziunii sunt inflamate şi neregulate; după îndepărtarea puroiului leziunea are caracter hemoragic. Animalele emană un miros respingător, leziunile se vindecă lent şi lasă în urmă cicatrici vicioase. Foarte rar, la carnivore se semnalează şi alte localizări: la nivelul ghearelor, în derm şi hipoderm (onicomicoza şi micetoamele).Când apare onicomicoza, ghearele devin translucide şi prezintă un depozit cremos la bază de culoare galbenă. Agentul cauzal izolat la pisici este M. canis, iar la câine T. mentagrophytes ( Scott şi col., 1995).

54

Un studiu realizat în Spania semnalează o formă clinică inedită produsă de Microsporum canis la pisică: un caz de otită externă ceruminoasă, acompaniată de leziuni papuloase şi eritematoase prezente pe braţele proprietarului. Nici un alt agent fungal, ectoparazitar sau bacterian nu a fost incriminat în etiologia acestor leziuni otice. M. canis nu este un agent etiologic comun otitei externe feline, de aceea, dificultatea unui diagnostic corect este iminentă şi se impune, în această situaţie, un diagnostic diferenţial (Guedeja-Maron şi col., 2001).Leziunile din dermatofitoze sunt considerate autolimitative, ele regresând la carnivore spontan, într-un timp ce variază de la câteva săptămâni la patru luni, în funcţie de specia de micet şi gradul de adaptare la gazdă (Scott şi col., 1995).La iepuri, microsporia apare ocazional şi este produsă, mai frecvent, de speciile Microsporum gypseum şi M. canis. Leziunile cutanate se traduc prin alopecii circulare, mai mult sau mai puţin eritematoase, acoperite cu mici cruste scuamoase, alb-cenuşii, localizate, în special, pe faţa caudală a pavilioanelor auriculare. Firele de păr sunt casante. Pruritul este prezent (Dărăbuş şi Cătană, 1996). La ecvide, microsporia se manifestă prin apariţia de papule, mici depilaţii cu aspect de tundere, acoperite cu scvame gri, fire de păr zburlite. În absenţa tratamentului, fie apare vindecarea spontană, dar animalele rămân purtătoare timp îndelungat, fie leziunile se pot complica printr-o reacţie de sensibilitate de tipul I, cu exsudate, infiltraţii şi prurit (Cosoroabă, 2005).Boala la om La om, dermatofitozele îmbracă forme clinice diferite şi sunt descrise sub termenul generic de tinea. În funcţie de localizare, vorbim despre:

• tinea capitis (infecţia pielii capului);• tinea pedis (infecţia piciorului);• tinea barbae (infecţia bărbii);• tinea unguium (infecţia unghiei);• tinea cruris (infecţia regiunii inghinale);• tinea corporis (infecţia corporală sau a pielii glabre).

Un studiu realizat în Mexic, de Segundo şi col. (2004), pe un număr de 46 subiecţi a diagnosticat cinci forme clinice, cea mai ridicată incidenţă fiind atribuită tineei capitis – 21 cazuri, urmată de tinea corporis – 17 cazuri, tinea pedis – 5 cazuri, onicomicoze – 2 cazuri şi tinea faciei, un singur caz.Polimorfismul manifestărilor clinice caracterizează dermatofitozele omului, de la leziuni uscate la forme inflamatorii, purulente, de la manifestări reduse la leziuni severe, chiar dureroase. În etiologia acestor afecţiuni sunt implicate, în aproximativ o treime din cazuri, speciile zoofile (Microsporum canis, Trichophyton verrucosum şi T. mentagrophytes). Leziunile produse de aceste specii afectează persoanele indiferent de vârstă şi caracterul lor este moderat inflamator (M. canis) sau sever inflamator (T. verrucosum şi T. mentagrophytes). Cele mai frecvente cazuri de tinea capitis sunt asociate cu specia M. canis, în timp ce, infecţiile cu T. verrucosum şi T. mentagrophytes reprezintă principala cauză pentru tinea corporis şi tinea barbae, acestea fiind localizările cele mai frecvente ale infecţilor dermatofitice zoofile (Sparkes, 2005).

55

Figura 20. Leziuni eritematoase, circumscrise produse de M. canis la omFigura 21. Tinea capitis produsă de M. canis (www. mycology.adelaide.edu.au)

Din punct de vedere clinic, leziunile produse de speciile zoofile se caracterizează prin apariţia de zone circulare, circumscrise de eriteme, cruste, zone de descuamare şi alopecie (figurile 20 şi 21). Leziunile pot fi localizate sau se pot generaliza, au un caracter uscat sau se pot transforma în leziuni de tip kerion, similare celor descrise la carnivore. Euzeby (1999) descrie leziuni circulare, cu centrul roz, înconjurat de un inel de culoare roşie şi acoperite de cruste, leziuni produse de T. equinum autotrophicum, specie cunoscută în Australia şi Noua Zeelandă, dar semnalată şi în Franţa, la om şi la pisică.Tricofiţiile nesupurative (produse în principal de Trichophyton verrucosum şi, rar de specia, T. equinum) sunt cunoscute sub denumirea de herpes tricofitic circinat. Leziunile apar, mai frecvent, în regiunile corporale care vin în contact cu animalele (mâini, faţă, braţe). Caracterul leziunilor este eritematos, circular, uşor pruriginos, uscat, foarte rar, unsuros (Cosoroabă, 2005). Tricofiţiile supurante sunt produse de T. mentagrophytes şi T. erinacei, specii zoofile care determină apariţia a două forme clinice : kerionul celsi şi sicoza tricofitică a bărbii. Kerionul celsi se prezintă sub forma unor plăci inf1amatorii, reliefate din planul tegumentului, cu caracter pseudotumoral. Firele de păr din placă se epilează cu uşurinţă sau sunt aglutinate într-o masă scuamo-crustoasă. La presare, se exprimă cu uşurinţă picături de puroi roşu-violaceu. Localizarea leziunilor este, în principal, pe cap, mai rar, leziunile pot fi remarcate pe mâini şi braţe (Feier, 1998).Sicoza tricofitică a bărbii se caracterizează prin apariţia leziunilor pseudotumorale inflamatoare care apar, la început miliari asemănători seminţelor de smochină, apoi lenticulari, bine delimitaţi (Cosoroabă, 2005). Prin presare, se exprimă puroiul caracteristic. De la barbă, leziunea se poate extinde şi la buza superioară (Feier, 1998).

Până la 90% dintre dermatofitozele cronice ale omului sunt produse de specii antropofile: Trichophyton rubrum şi Microsporum audoini. Leziunile caracteristice, determinate de aceste specii, afectează copiii înainte de pubertate şi se traduc prin apariţia plăcilor alopecice, de dimensiuni mari şi în număr redus (figurile 22 şi 23). Firele de păr se rup la 2-4 mm de la emergenţă, iar bonturile parazitate par înconjurate de o teacă alb-cenuşie. Mărimea egală a bonturilor parazitate sugerează un lan cosit, un gazon sau o

56

carpetă. In ansamblul lor, plăcile alopecice au un aspect pudrat. Boala se poate vindeca spontan la pubertate şi alopecia este necicatricială (Feier, 1998).

Figura 22. Leziuni caracteristice produse de M. audouiniFigura 23. M. audouini – alopecie, eritem, cruste

Diagnostic Pleomorfismul clinic, caracterul contagios al infecţiilor cu dermatofiţi, informaţiile deloc generoase pe care le obţinem din anamneză sunt aspecte care nasc îndoieli în stabilirea diagnosticului de dermatofitoză. În acest context, necesitatea investigaţiilor paraclinice bazate pe examenul microscopic direct din cruste şi fire de păr, examenul cu lampa Wood, examenul cultural şi examen histopatologic este elocventă.Examenul microscopic directMaterialul patologic examinat prin această metodă este reprezentat de fire de păr (rupte şi suspecte sau pozitive la examenul cu lampa Wood); cruste, scuame, fragmente de unghii sau exsudat.Elementele morfologice ale dermatofiţilor care sunt identificate prin aceste examene directe sunt artrosporii şi hifele. Hifele pot fi septate şi ramificate, de lungimi variabile şi lăţimea de 2-4 μm. Artrosporii rămân adesea asociaţi sub formă de mici lanţuri sau în grămezi, iar diametrul lor variază în funcţie de specia de dermatofit, între 2-10 μm.Dimensiunile artrosporilor şi modul de dispunere endotrix, ectotrix (exo-endotrix) sau tipul favic prezintă aspecte cu o oarecare utilitate pentru un examinator cu experienţă. Sensibilitatea acestui examen este considerată redusă în cazul leziunilor inflamatorii însoţite de exsudaţie (Cosoroabă şi col, 2002).Examenul cu lampa Wood Firele de păr infectate, expuse la radiaţii UV cu o lungime de undă specifică (360 nm), emit o fluorescenţă galbenă-verzuie caracteristică. Această fluorescenţă este produsă de prezenţa unor metaboliţi ai triptofanului şi nu de prezenţa sporilor şi hifelor.Majoritatea autorilor consideră acest examen doar o metodă de orientare, care nu permite punerea unui diagnostic de certitudine, deoarece se consideră că doar 50% din suşele de M. canis produc fluorescenţă. Metoda este considerată utilă în special pentru depistarea purtătorilor asimptomatici de M. canis (suşe fluorescente) (Scott şi col., 1995).De asemenea, este important de cunoscut faptul că fluorescenţa poate fi produsă de sebum, uleiul din coaja citricelor, fibre textile, medicaţii topice, infecţia cu Demodex spp. sau germenii din genul Pseudomonas, însă această fluorescentă este de culoare mov-albăstruie sau roşiatică.Cu toate neajunsurile, acest examen bine realizat şi interpretat constituie o etapă importantă, nedecisivă, dar totuşi recomandată în stabilirea diagnosticului (Mircean, 2003).

57

Examenul culturalRolul principal al acestui examen constă în izolarea şi identificarea speciei de dermatofit, fiind un examen de referinţă ce permite punerea unui diagnostic definitiv. Mediul cel mai uzual este geloza Sabouraud adiţionată cu cloramfenicol sau gentamicină 0,5% şi cicloheximidă (actidionă) care inhibă creşterea bacteriilor şi a fungilor contaminanţi.În medicina veterinară, pentru izolarea dermatofiţilor este preferat mediul test pentru dermatofiţi (DTM) (Moriello, 1990; Medleau şi Ristic, 1992; Greene, 1998; Guillot şi col., 2000). Acesta conţine agar Sabourad adiţionat cu gentamicină 0,5%, cicloheximidă şi roşu fenol ca indicator de culoare. Micologii umani evită să utilizeze mediul DTM, deoarece unii dermatofiţi antropofili, în special T. rubrum, prezintă caracteristici morfologice variate şi apare rapid pleomorfismul; aceste aspecte nu au fost semnalate la dermatofiţii zoofili (Pinard şi col., 1987; Wright, 1989).Majoritatea speciilor de dermatofiţi cresc în aproximativ 10 zile, excepţie făcând T. verrucosum, la care dezvoltarea durează aproximativ 28 de zile.Coloniile de dermatofiţi sunt aproape întotdeauna albe şi niciodată verzi, maro sau în culori mixte. Cei mai mulţi dermatofiţi dezvoltă o combinaţie de formă, textură, pigmentaţie şi structură macroscopică şi microscopică a coloniilor caracteristice, ce permite identificarea lor (aşa cum au fost descrise în capitolele precedente). Examenul anatomopatologic (histologic)Examenul histopatologic este folosit rar în diagnosticul dermatofitozelor şi anume în cazul leziunilor inflamatorii de tip kerion, al pseudomicetoamelor sau când se suspectează o altă cauză sau evoluţie asociată a dermatofitozelor cu alte boli cutanate (Bourdeau, 1984; Scott şi col., 1995).Cel mai frecvent, leziunile inflamatorii lipsesc şi se constată numai prezenţa hifelor şi artrosporilor în stratul cornos al epidermei şi la nivelul foliculilor piloşi. Hipercheratoza asociată cu pustule intraepidermice şi cu leziuni de foliculită şi perifoliculită naşte suspiciunea unei infecţii cu dermatofiţi (Calvacanti şi col., 2002; Dărăbuş şi col., 2004).Metode moderne de diagnostic al dermatofitozelor sunt propuse de Peano şi col. (2005) şi de Chang Hwaseok şi col.(2004) : testele ELISA şi PCR. Sensibilitatea testului ELISA a fost testată pe un lot de câini parazitaţi cu Microsporum canis şi a fost apreciată la o valoare de 83,3%. Reacţia antigenului de M. canis izolat din părul parazitat a relevat un nivel crescut al imunoglobulinelor G, într-un procent de 95,2 din totalul câinilor studiaţi. Tehnica PCR a evidenţiat diferite suşe ale speciilor M. canis şi T. mentagrophytes. Diagnosticul diferenţialDatorită manifestărilor clinice polimorfe întâlnite în dermatofitozele carnivorelor, diagnosticul diferenţial se impune faţă de majoritatea afecţiunilor cutanate care evoluează la aceste specii (Scott şi col., 1995; Chermette şi Bussieras, 1993).Deoarece majoritatea infecţiilor cu dermatofiţi la carnivore sunt foliculare, în primul rând se face diagnosticul diferenţial faţă de foliculita stafilococică şi demodicoză. Ambele afecţiuni sunt mai frecvente la câine decât dermatofitoza, pe când la pisici dermatofitoza este mult mai frecventă. Alte cauze care pot produce zone de alopecie inelară includ pemfigusul foliaceu şi eritematos (dermatoze autoimune).Leziunile generalizate de alopecie însoţite sau nu de inflamaţie se vor diferenţia de: dermatitele pruriginoase de natură parazitară (râia sarcoptică, otodectică, notoedrică la pisică, cheiletieloza), DAIP, dermatitele de natură alimentară, dermatita seboreică, dermatita pustuloasă subcorneală, de foliculitele eozinofilice sterile, cât şi de disendocrinii. La pisică, diagnosticul diferenţial se face faţă de: alopecia periauriculară fiziologică, alopecia "psihogenă", dermatita miliară felină produsă de alţi agenţi etiologici (pulicide, cheiletieloza etc.) (Guaguere şi Prelaud, 1999; Carlotti şi Pin, 2000; Şuteu şi Dulceanu, 2000).Kerionul trebuie diferenţiat de granuloamele de corp străin, dermatita de lins sau de neoplasme (histiocitomul, limfomul şi mastocitoamele).

58

Pseudomicetoamele se vor diferenţia de granuloamele de corp străin, paniculite sterile şi diferite neoplasme.De remarcat că, numeroase afecţiuni de natură parazitară (demodecia, râia sarcoptică, otodectică, notoedrică la pisică, cheiletieloza) pot evolua simultan cu dermatofitozele. Examenele paraclinice, respectiv examenul microscopic direct şi examenul cultural sunt singurele metode care stabilesc diagnosticul etiologic.TratamentDermatofitozele carnivorelor se pot vindeca uneori spontan, fără intervenţie terapeutică într-un interval de timp variabil, legat de reactivitatea gazdei şi de specia de dermatofit implicată.Infecţiile localizate la câinii şi pisicile cu păr scurt se pot remite, în aproximativ patru luni, iar la pisicile cu părul lung se poate produce vindecarea spontană într-un interval de un an şi jumătate până la patru ani. Carnivorele cu forme generalizate, dar şi cele cu infecţii produse de dermatofiţi geofili (M. gypseum) necesită totdeauna terapie. Tratamentul este însă necesar în toate cazurile din motive etice şi pentru a preveni contaminarea mediului şi, implicit, a omului. În dermatofitoze la carnivore, ca şi în alte boli zoonotice, tratamentul trebuie să se bazeze pe o serie de principii generale, pe baza cărora să se aplice diferitele metode şi mijloace de tratament existente.Obiectivele protocolului terapeutic sunt următoarele:

• să mărească abilitatea pacientului de a răspunde la infecţie prin corectarea oricărui dezechilibru nutriţional, stare de boală concurentă şi prin eliminarea medicaţiei sistemice antiinflamatorii şi imunosupresive;

• să întrerupă cursul infecţiei, să minimalizeze severitatea şi durata leziunilor – să vindece;

• să minimalizeze diseminarea materialului infectant în mediul înconjurător, unde acesta ar deveni rezervor de infecţie pentru alte animale şi om.

Reuşita tratamentului se poate realiza doar prin combinarea celor trei obiective în funcţie de necesităţi (Scott şi col., 1995).Terapia topicăTerapia locală a fost considerată foarte mult timp ca o terapie de elecţie. Înainte de aplicarea terapiei ar fi necesară tunderea zonelor afectate şi împrejurul leziunilor (aproximativ 6 cm). Argumentele folosite de clinicieni pentru tunderea părului sunt următoarele: acţiunea înlătură firele de păr infectate, stimulează creşterea altora sănătoase şi grăbeşte vindecarea. Recent, în câteva studii de control s-a observat că tunderea părului la câine şi pisică a condus adesea la o agravare a simptomatologiei pentru 7-10 zile. Înrăutăţirea semnelor clinice s-a caracterizat printr-o creştere marcantă în mărime a leziunii de bază şi dezvoltarea unei dermatite liniare pe tegumentul tuns.Datorită potenţialei agravări temporare a semnelor clinice, tunderea ar putea să nu fie indicată în toate cazurile de dermatofitoză la carnivore dar este absolut necesară la cele cu leziuni generalizate şi la cele cu păr lung (Moriello şi DeBoer, 1995; Jayagopala şi col., 1996).Proprietarul trebuie avertizat că s-ar putea produce o agravare a simptomatologiei după tundere.Studii in vitro asupra eficacităţii soluţiilor antifungice au relevat că multe antifungice recomandate în tratamentul dermatofitozelor sunt inadecvate neavând efect după 1-2 aplicaţii, sau chiar după administrare îndelungată. Dintre numeroasele substanţe antifungice testate, sulfura de calciu, enilconazolul, clotrimazolul, miconazolul şi ketoconazolul au fost superioare ca eficacitate altor agenţi fungici testaţi la carnivore ( De Boer şi Moriello, 1995; White-Weithers şi Medleau, 1995).În SUA, enilconazolul nu este aprobat pentru uz la pisici. În Europa, acest produs este folosit în mod curent, în tratamentul topic al dermatofitozelor la câini (Imaverol). Un

59

studiu prospectiv efectuat în Canada, referitor la siguranţa utilizării acestui produs la pisici, a demonstrat că, în general, este bine tolerat. La un număr redus de pisici s-a înregistrat hipersalivaţie, tremurături musculare şi creşterea concentraţiei serice a alanin-aminotransferazei (ALAT) (Hnilica şi Medleau, 2002). În Italia, Mancianti şi Mardoni (2004) administrează enilconazolul sub formă de fumigaţii, la câine şi pisică, eficacitatea tratamentului fiind bună la pisică şi foarte bună la câine; autorii nu semnalează apariţia efectelor secundare la animalele supuse acestei terapii.Chiar dacă terapia locală prin îmbăiere nu grăbeşte întotdeauna recuperarea animalului, ea are valoare, deoarece împiedică contaminarea mediului. Decizia de a utiliza această terapie topică ca adjuvant, se bazează pe abilitatea medicului şi dorinţa proprietarului (Carlotti şi Gatto, 2004).În practica curentă terapia topică cu unguente, creme sau geluri, este foarte frecvent utilizată.Într-un studiu, făcut pe cobai, rezultatele slabe obţinute prin utilizarea unor antimicotice sub formă de unguente au ridicat serioase semne de întrebare asupra acestui tip de terapie (Macura şi col., 1993).În acest context s-a comparat valoarea terapeutică a itraconazolului administrat oral cu bifonazolul (unguent 1%) aplicat topic. Ambele medicamente sunt capabile să elimine dermatofiţii, când aceştia sunt limitaţi la pielea glabră, dar există o diferenţă semnificativă în ceea ce priveşte eficacitatea la nivelul foliculilor piloşi. Fungii de pe firele de păr nu au fost afectaţi decât după terapia sistemică (itraconazol), medicaţie care a prevenit invazia structurilor adiacente şi a condus la o rezoluţie completă a infecţiei în 7-10 zile. Bifonazolul topic, nu a acţionat la nivelul foliculilor piloşi şi nu a suprimat nici invazia structurilor adiacente ale pielii (Borgers şi col., 1993).În situaţia evoluţiilor asociate a infecţiilor micotice cu cele bacteriene, avem soluţia terapeutică pe care ne-o propune Decun (2000) şi o experimentează Adriana Morar şi col. (2002), pe un lot alcătuit din 18 câini cu piodermită: unguentul Saliderm, o formulă medicamentoasă care conţine clorhexidină, salicilanilidă şi acid salicilic. Autorii raportează o vindecare clinică ce apare în 3-9 zile de la aplicarea produsului, dependent de profunzimea şi extinderea leziunilor, fără a fi constatate efecte secundare asupra animalelor tratate sau asupra personalului care a efectuat tratamentul.Cremele, pomezile şi gelurile sunt utilizate numai la nivelul leziunilor vizibile, ceea ce este probabil insuficient, deoarece material infecţios se poate găsi şi în pielea cu aspect normal, până la 6 cm în jurul leziunilor la om şi, de asemenea, şi în blana aparent normală, dar pozitivă la examenul cultural.În cazul dermatofitozelor extinse, cu leziuni numeroase şi de dimensiuni variabile, aceste formule sunt practic imposibil de a fi utilizate. Singura lor indicaţie ar putea fi tratamentul leziunilor localizate, unice sau a kerioanelor, leziuni, mai frecvente la câine.Dacă se recurge la terapia topică, ea trebuie aplicată pe toată suprafaţa corpului, deoarece utilizată numai în zonele cu leziuni, boala se poate croniciza. De asemenea; se recomandă a fi utilizată numai în asociaţie cu un tratament antifungic sistemic (Sparkes şi col., 2000).Efectele favorabile ale terapiei topice se referă la accelerarea vindecării clinice şi micologice şi la reducerea contaminării mediului.Terapia sistemicăComparativ cu tratamentele topice, utilizarea tratamentului sistemic a demonstrat că reduce semnificativ durata şi severitatea leziunilor dermatofitice, în cazul unor infecţii experimentale (Ackerman, 1998; Paterson, 1999).Tratamentul sistemic se bazează pe folosirea de medicamente antifungice administrate fie oral, fie parenteral.Cel mai folosit antifungic cu acţiune sistemică la carnivore este griseofulvina şi eficacitatea sa este cunoscută de mult timp. Forma standard (micronizată) se administrează în doză de 50 mg/kg corp/zi, doză unică sau divizată în două reprize pe zi, iar forma ultra micronizată

60

se administrează în doză de la 5 la 10 mg/kg/zi. Ideal, produsul se administrează după o masă bogată în grăsimi, acestea favorizând absorbţia, iar prezenţa hranei în stomac reduce iritaţia gastro-intestinală care poate apărea în urma administrării medicamentului. Produsul este puternic teratogen şi nu este recomandat animalelor gestante.La pisică, efectele secundare par a fi în legătură cu o susceptibilitate idiosincrazică individuală decât datorate unei toxicităţi legate de doză. Produsul este contraindicat la pisicile cu FIV (se produce o neutropenie foarte severă) şi la pisicile mai mici de două săptămâni.Studii „in vitro” demonstrează efectul terapeutic spectaculos obţinut în microsporie, la pisică, prin asocierea a două antifungice locale - miconazol şi clorhexidină, şampon, cu griseofulvină administrată oral (Perrins şi Bond, 2003).Ketoconazolul este un alt produs frecvent utilizat în tratamentul infecţiilor cu dermatofiţi la carnivore (Bourdeau, 1989).Ketoconazolul nu prezintă avantaje faţă de griseofulvină în cazul tratamentelor de rutină în dermatofitozele carnivorelor şi nu este recomandat în astfel de cazuri. În situaţia în care se recomandă acest antimicotic, doza este de 10 mg/kg corp, administrat pe cale bucală, timp de trei săptămâni.Itraconazolul este un produs triazolic înrudit cu ketoconazolul şi este unul dintre cei mai noi agenţi antifungici orali. Produsul are spectrul de acţiune mai larg decât ketoconazolul. Pe lângă acţiunea fungicidă, poate inhiba primul stadiu de invazie a dermatofiţilor (aderenţa sporilor la cheratinocite). Doza optimă în cazuri de dermatofiţie la pisică nu a fost determinată. Se recomandă 10mg/kg corp/zi. La această doză, reacţiile adverse (anorexie, letargie, vomitări şi concentraţii ridicate de enzime hepatice în sânge) sunt rar întâlnite. Unii autori consideră că doza de 1,5-3 mg/kg la pisici infectate cu M. canis este suficientă (Mancianti şi col., 1998). Deoarece medicamentul este foarte scump, se recomandă folosirea în tratamentul cazurilor la care nu se obţin rezultate cu griseofulvină. În Germania, itraconazolul (Itrafungol) este considerat un antimicotic oral de mare succes care, administrat pisicilor infestate, are o eficienţă de 100%, comparativ cu efectul terapeutic al vaccinului polivalent a cărui eficacitate se ridică la 85% (Cieslicki, 2004). Din studiile referitoare la tratarea dermatofitozelor cu lufenuron se desprind următoarele concluzii: administrarea lufenuronului nu grăbeşte vindecarea şi nici nu poate proteja pisicile de noul contact cu dermatofitul; semnele clinice sunt mai atenuate la loturile tratate comparativ cu evoluţia bolii la lotul martor, netratat, însă vindecarea apare în acelaşi timp la toate loturile (DeBoer şi col., 2003; Moriello şi col., 2004). Utilizarea terbinafinei (Lamisil) în tratamentul dermatofitozelor la carnivore ar putea prezenta o posibilitate viitoare. Motivaţiile pentru care acest produs ar putea fi recomandat sunt numeroase: este considerat singurul agent sistemic cu efect fungicid in vivo la om; fiind cheratinofilă şi lipofilă persistă în stratul cornos până la trei săptămâni după încetarea tratamentului; este foarte eficientă în tratamentul onicomicozelor; nu are efect teratogen, motiv pentru care ar putea fi recomandată în tratamentul femelelor gestante. Doza recomandată este de 30-40 mg/kg (Castanon-Olivares şi col., 2001; Kotnik, 2002). JinYiPenng şi LinDeGui (2003) obţin rezultate terapeutice bune prin administrarea terbinafinei hidrocloride apoase care este mai eficientă decât terbinafina tablete.Tratarea naturistă a diferitelor afecţiuni cutanate a cucerit interesul dermatologilor umani; în terapia veterinară, încercările sunt încă timide şi, parcă, lipsite de finalitate. Rezultate încurajatoare comunică Fiter (2004), Dărăbuş şi col. (2005) care tratează, cu extract de Allium sativum, microsporia naturală şi experimentală la câini şi pisici. În funcţie de numeroşi factori cum ar fi vârsta, starea fiziologică, numărul de animale, tratamentul în dermatofitoze prezintă unele particularităţi:

61

• carnivorele tinere începând cu vârsta de 8 săptămâni pot fi tratate sistemic ca şi animalele adulte cu griseofulvină sau itraconazol. Tratamentul local cu enilconazol este de asemenea bine tolerat de această categorie de vârstă;

• puii infectaţi până la vârsta de două luni, vor fi izolaţi cu mamele, până când tratamentul se poate efectua;

• în cazul femelelor gestante, se recomandă numai terapia topică, cunoscut fiind faptul că produsele cu acţiune sistemică utilizate până în prezent au efecte teratogene. În această situaţie se impune izolarea mamei şi a puilor până la înţărcare, când va fi posibil un tratament corect;

• la cazurile cu forme generalizate, înainte de instituirea terapiei se recomandă realizarea de investigaţii suplimentare pentru a verifica dacă dermatofitoza evoluează asociat cu afecţiuni imunosupresive (cancer, diabet, sindrom Chussing, FIV), situaţie care necesită o atenţie deosebită tratamentului;

• diagnosticarea dermatofitozelor la animalele întreţinute în colectivităţi (crescătorii de pisici) impune administrarea terapiei topice şi sistemice la tot efectivul. În situaţia în care acest lucru nu este posibil se recomandă separarea animalelor şi aplicarea unui tratament diferenţiat: cele cu leziuni vor fi tratate sistemic şi topic, iar cele fără leziuni vor fi tratate local;

• se recomandă ca tratamentul sistemic şi topic să aibă o durată de 6-10 săptămâni, şi încă două săptămâni după vindecarea clinică. Dacă leziunile persistă după opt săptămâni de tratament, clinicianul ar trebui să suspecteze existenţa unei tulpini rezistente la medicamentul aplicat sau o tulburare sistemică ce împiedică obţinerea unui răspuns normal. Rezultatele examenului cultural efectuat lunar în timpul tratamentului trebuie interpretate atent şi în corelaţie cu răspunsul clinic al pacientului. Este posibil ca unele animale să fie vindecate, dar culturile să rămână pozitive datorită recontaminării din mediu (stare de purtător asimptomatic). Această situaţie trebuie să fie suspectată dacă leziunile se vindecă complet în 8-10 săptămâni, iar culturile rămân cu un număr redus de colonii. În acest caz se indică un control mai atent al mediului înconjurător;

• alegerea antimicoticul cel mai activ, în urma efectuării de antimicograme, este un argument pe care se bazează terapia de scurtă durată (2 săptămâni) aplicată în dermatofitozele omului; la carnivore, rămâne un subiect pentru studii viitoare;

• cazurile cronice sau reşutele după terapie în dermatofitoze la carnivore sunt asociate, de obicei, cu o terapie inadecvată, incluzând utilizarea unui medicament greşit sau dozaj greşit, durată neadecvată; greşeli în folosirea tratamentelor locale; netunderea părului; netratarea celorlalte animale din casă; nedecontaminarea mediului; evoluţie asociată cu o boală subclinică (Chusing, diabet zaharat, FeLV, FIV, cancer) şi tratamente cu medicamente imunosupresive.

Profilaxie şi combatereÎn unităţile îndemne (canise, crescătorii, adăposturi de pisici) se vor respecta regulile de igienă generală şi asigurarea unei alimentaţii corespunzătoare.Se efectuează periodic dezinfecţii cu agenţi antifungici eficienţi. Se execută obligatoriu două controale prin examen cultural pe an.Animalele nou introduse în efectiv vor fi ţinute în carantină profilactică, timp în care vor fi tratate cu un şampon antimicotic şi se vor verifica prin examen cultural. Pentru depistarea purtătorilor asimptomatici de M. canis, examenul cu lampa Wood ar fi de un real folos. Este necesară instruirea proprietarilor şi a personalului din canise şi crescătorii de pisici în scopul cunoaşterii şi limitării acestor zoonoze.Specialiştii din saloanele de îngrijire a câinilor şi pisicilor să fie informaţi de interdicţia tunderii carnivorelor infectate. Tunderea animalelor trebuie să fie făcută în camere special amenajate cu posibilităţi de dezinfecţie, iar instrumentarul şi ustensilele folosite vor fi dezinfectate pentru fiecare pacient.

62

In canisele contaminate se instituie măsuri de carantină.Animalele cu leziuni clinice vor fi izolate şi tratate.Adăposturile vor fi curăţate mecanic, pardoseala, cuştile, recipientele se vor spăla cu apă fierbinte şi apoi se vor aspersa cu substanţe fungicide eficiente, cum ar fi: soluţie apoasă de clorhexidină, dezinfectanţi fenolici, spray sau capsule fumigene pe bază de enilconazol, clor sau aldehidă formică 1%. Vehiculele utilizate pentru transportul carnivorelor vor fi, de asemenea, dezinfectate. Animalele din efectivele contaminate nu pot fi vândute sau scoase la expoziţii. În cazul carnivorelor bolnave, proprietate particulară, acestea vor fi tratate, iar proprietarul va fi instruit asupra procedurii de decontaminare a adăpostului sau a locuinţei. ImunoprofilaxieUtilizarea vaccinurilor în controlul şi chiar eradicarea unor boli infecţioase de natură bacteriană sau virală este foarte frecvent încununată de succes.Vaccinarea nu a cunoscut însă acelaşi succes în controlul bolilor produse de dermatofiţi, datorită complexităţii moleculare a acestora şi a lipsei relative de cunoştinţe a imunităţii induse de fungi. De mulţi ani există tentative de punere la punct a unor vaccinuri contra infecţiilor provocate de dermatofiţi la diverse specii de animale. Unele dintre ele au fost încununate de succes. Datorită noilor tendinţe din vaccinologie şi, nu în ultimul rând, a pericolului de contaminare, în cazul utilizării vaccinurilor vii, numeroşi autori au încercat să pună la punct vaccinuri antidermatofiţi utilizând structuri subcelulare sau fracţiuni ribozomale.La carnivore, în special la pisică, sunt relatate în literatura de specialitate rezultatele utilizării unor vaccinuri experimentale şi comerciale, atât în scop terapeutic, cât şi profilactic.Astfel în SUA, există vaccinul FEL-O-VAX MC-K (Fort Dodge) recomandat atât în prevenţie cât şi în combaterea infecţiei cu M. canis la pisică. Studiile realizate de producător nu includ date referitoare la evaluarea capacităţii profilactice a vaccinului şi abilitatea lui de a proteja la provocarea infecţiei (DeBoer şi Moriello, 1995).În Belgia, se comercializează vaccinul Insol® Dermatophyton (Boerhringer) produs şi existent şi în Germania. Speciile de animale la care se poate utiliza acest vaccin polivalent sunt pisica, câinele, calul, cobaiul şi iepurele (Descamps şi col., 2000).Rybnikar şi col. (1997) testează eficacitatea protectivă împotriva infecţiei cu M. canis la pisici, utilizând un vaccin inactivat: MICANFIN (Bioveta). Pisicile vaccinate şi infectate au dezvoltat leziuni la locul infecţiei experimentale. Comparativ însă cu lotul martor infectat şi nevaccinat imunizarea a permis o accelerare a vindecării (21 de zile faţă de 28 zile).În anul 2002, aceeaşi firmă (Bioveta) scoate pe piaţă vaccinul comercial Biocan M (vaccin inactivat şi adjuvantat cu AL(OH)3), recomandat atât în scop profilactic cât şi ca adjuvant la terapia clasică în infecţiile cu M. canis la câine şi pisică. Vaccinul se găseşte şi pe piaţa românească de medicamente. Rezultate încurajatoare semnalează, în ţara noastră, Sturzu şi col. (2002) care obţin vindecarea câinilor infestaţi, în 30-40 zile şi a pisicilor, în 50 de zile.Rezultatele obţinute până în prezent în imunoprofilaxia infecţiilor cu dermatofiţi la carnivorele domestice sunt mult mai slabe decât cele obţinute la bovine. Încercările de vaccinare antidermatofitică la carnivore, relatate în literatura de specialitate, sunt, din păcate, puţine şi nu foarte concludente suferind, în general, de o lipsă de caracterizare a capacităţii imunogene a acestor vaccinuri. Prevenţia se referă mai degrabă la o ameliorare a semnelor clinice decât la capacitatea profilactică. Pentru punerea la punct a unui vaccin eficient, ar fi probabil necesar să se favorizeze apariţia unui răspuns imun de tip Th1 şi Th2, deoarece pare cel mai adecvat în conferirea protecţiei. De asemenea, este necesară, într-o primă etapă, caracterizarea antigenelor utilizate în încercările de vaccinare, aceasta nefiind, până în prezent, decât într-o mică măsură efectuată. Antigenele cu potenţial imunogen urmând apoi a fi verificate prin modularea dozei, schimbarea căii de

63

administrare cât şi prin folosirea de adjuvanţi cât mai potriviţi (DeBoer şi Moriello, 2000; Woodfolk şi Platts, 2001; Mignon şi col., 1998).În anul 2003, tentativele de obţinere a unor vaccinuri eficiente în dermatofitoze se finalizează cu o nouă formulă: un exoantigen de M. canis asociat cu o cheratinază recombinată. Rezultatele profilactice şi terapeutice nu sunt mulţumitoare pentru autorii, care îl consideră un vaccin lipsit de capacitate protectivă pentru carnivorele expuse infestaţiilor cu dermatofiţi (De Champs şi col., 2003).În Polonia, un an mai târziu, se reuşeşte elaborarea unui alt vaccin prin testarea a 80 de tulpini de M. canis; dintre acestea, s-a selectat o proteină cu o bogată stuctură antigenică şi o activitate imunologică distinctă: EgMc 30, moleculă pe care, autorul o propune ca model pentru studii viitoare (Ziolckowska, 2004).

TRICOFIŢIA

Tricofiţia este o dermatomicoză produsă de micete ale genului Trichophyton, caracterizată prin leziuni rotunde, bine conturate, diseminate pe tot corpul, variabile de la un animal la altul. Este cunoscută ca boală "a mizeriei" cu toate că ea poate evolua şi la animalele cu stare de întreţinere bună. T. verrucosum este cea mai răspândită specie întâlnită la bovine, cu toate că poate parazita cabalinele, ovinele, caprinele, câinele şi omul. T mentagrophytes este specific rozătoarelor de la care se transmite cu uşurinţă la taurine, cabaline, ovine, iepure, pisică, câine şi om. T. equinum parazitează la cal, putând parazita însă şi omul. La om, speciile cele mai frecvente sunt: T. rubrum, T. violaceum, T. tonsurans, T. megninii, T. schoenleinii. Aceste specii se găsesc la numeroase mamifere şi chiar la păsări. T. quinckeanum afectează şoarecele, şobolanul, câinele, pisica, vulpea, iepurele, bovinele, ovinele şi cabalinele. La maimuţă parazitează T. simii. La arici, T. erinacei, iar la păsări T. galinae. T. ajelloi produce sporadic dermatofiţii la câine, pisică, bovine, cabaline şi om. T. terrestre se găseşte frecvent în sol, de unde, poate fi preluat de câine, pisică, mici mamifere şi om, la care provoacă leziuni în mod cu totul excepţional.

TRICOFIŢIA TAURINELOR

La taurine, tricofiţia reprezintă principala boală de piele. În ciuda aspectului benign, boala are prin frecvenţa sa consecinţe economice şi sanitare cu caracter grav, adesea ignorat: deprecierea pielii la animale, scăderea producţiilor, cheltuielile mari necesare controlului parazitologic al bolii, restricţii de circulaţie ce pot perturba fluxul tehnologic, în cazul epizootiilor. Pe lângă pierderile economice, în creşterea taurinelor o mare importanţă prezintă şi transmiterea la om. Oamenii (îngrijitorii, mulgătorii, medicii veterinari, comercianţii de vite, copiii) se îmbolnăvesc adesea cu forme clinice mult mai grave decât taurinele, ceea ce face din tricofiţie o zoonoză importantă care trebuie să intereseze deopotrivă, atât pe medicul veterinar, cât şi pe cel uman.EtiologieDeşi un număr mare de fungi au fost raportaţi ca agenţi cauzali ai tricofiţiei la un număr mare de animale, iar experimental, boala la taurine poate fi reprodusă cu numeroase specii de Trichophyton, forma enzootică de tricofiţie este produsă aproape în exclusivitate de către T. verrucosum.CARACTERE CULTURALETrichophyton verrucosum cultivat pe agar cu malţ şi pe mediul Sabouraud prezintă trei variante morfoculturale : album, discoides şi ochraceumT. verrucosum var. album - colonie la care se disting trei zone : centrală, intermediară şi periferică. Zona centrală este mai ridicată, denivelată aspect ceros albicios şi diametrul de

64

0,5 – l cm. Zona intermediară este mai uniformă de culoare albă, consistenţă densă. Zona periferică este făinoasă. Se întâlnesc şi colonii foarte cutate şi denivelate, pieloase la care lipseşte zona periferică făinoasă. Acestea sunt la început de culoare albă iar pe măsura îmbătrânirii îngălbenesc.T. verrucosum var. discoides prezintă colonii netede, butonate cu centrul ridicat, umede şi lucioase, suprafaţa acoperită cu un puf de culoare gri. Culoarea coloniei este alb-gălbuie sau maronie.T. verrucosum var. ochraceum - colonii plate, centru puţin ridicat, periferia făinoasă, suprafaţa acoperită cu un puf alb. Culoarea coloniei este galben-ocru.Microconidiile sunt mici, numeroase, în formă de lacrimă; macroconidiile sunt rare, au aspectul unei "cozi de şobolan". Tipic, sunt prezenţi clamidosporii sferoidali dispuşi în lanţuri.CARACTERE NATURALET. verrucosum este un zoofil, parazitează în principal bovinele, atacă părul şi scuamele, se localizează ectotrix, artroconidiile sunt mari aşezate în lanţ.Patogenitatea speciei Trichophyton verrucosum se exprimă prin capacitatea de invadare a structurilor dermului şi a firelor de păr. În natură, există tulpini cu o patogenitate extrem de variabilă, unele tulpini cu patogenitate reziduală, dar cu structură antigenică completă, putând fi chiar utilizate pentru imunizarea animalelor.Tulpinile izolate din focarele active de boală prezintă o patogenitate experimentală pentru cobai şi vilei, boala putând fi reprodusă cu ajutorul trituratelor de material patologic sau cu culturi aplicate pe pielea în prealabil lezionată prin scarificare cu hârtie abrazivă. În mod obişnuit, însă, boala experimentală are un caracter local şi evoluează spre vindecare spontană, ceea ce dovedeşte că în producerea bolii intervin pe lângă patogenitatea dermatofitului şi alţi factori favorizanţi (umiditatea crescută a mediului de viaţă, deficienţe ale sistemului local şi general de apărare, hipovitaminoze, insuficienţa unor microelemente: zinc, seleniu etc.).Prin pasaje repetate în laborator, patogenitatea culturii de Trichophyton verrucosum se atenuează treptat, putându-se obţine variante lipsite de patogenitate. În mod obişnuit, pierderea patogenităţii este însoţită şi de modificări ale structurii antigenice.EpidemiologieTricofiţia este o micoză superficială, contagioasă şi inoculabilă, cu evoluţie preponderent enzootică, întâlnită în toate ţările în care se cresc taurine.După statisticile FAO, prezenţa tricofiţiei a fost semnalată în majoritatea ţărilor din Europa, Asia, America şi Africa. În ţările scandinave (Danemarca, Norvegia şi Suedia), Marea Britanie, Olanda, Cehia, Slovacia, Mongolia şi Cuba, precum şi în multe alte ţări ale continentului Sud-American şi în Africa, incidenţa bolii a atins un procent destul de ridicat, în timp ce în SUA, Franţa, Germania, Austria, Polonia, Bulgaria şi Turcia a fost întâlnită doar în proporţii moderate.Sursele de paraziţi sunt reprezentate de animalele bolnave, cu semne clinice, sau purtătorii asimptomatici. Sursa de micete este cu atât mai importantă cu cât leziunile sunt mai răspândite pe corp şi contactul dintre animale mai strâns. De aceea, tricofiţia este mai răspândită în comunităţile mari de bovine, cu posibilitatea de aglomerare şi contact direct între indivizii bolnavi şi cei sănătoşi. Leziunile fiind localizate extern, prin grataj, crustele, scuamele şi sporii ajung în mediu, constituind surse secundare de infecţie. Deşi nu este o specie geofilă, Trichophyton supravieţuieşte uşor în mediul extern sub formă de spori. Vântul poate contribui la răspândirea micetului la distanţă de fermele contaminate. În fermele unde există boala trebuie considerat că mediul extern este întotdeauna contaminat. Acest lucru este important pentru controlul parazitologic al bolii care trebuie să cuprindă întotdeauna, ca măsură, şi decontaminarea mediului prin mijloace specifice. Pieile, părul, lâna constituie, de asemenea, surse secundare de infecţie. Acestea pot transmite boala la mari distanţe dacă circulă sub formă de mărfuri (Dărăbuş, 2002).

65

Deşi leziunile nu durează foarte mult (1-2 luni), infecţia persistă pe animal prin apariţia de noduli şi placarde tricofitice în alte zone, boala evoluând astfel o lungă perioadă de timp. In plus, sunt animale cu infecţii latente şi unele care pot doar vehicula formele infectante (sporii). Toate acestea contribuie la persistenţa tricofiţiei în fermele de bovine şi diseminarea uşoară a infecţiei micotice (Ollhoff, 2003).Transmiterea bolii şi infecţia se realizează, de obicei, prin contactul direct dintre animale, la păşune sau grajd. Transmiterea indirectă se realizează prin intermediul adăpostului contaminat, a instrumentelor, utilajelor, obiectelor, fânului, prafului, aerului etc. care conţin spori. Euzeby (1992) consideră posibilă vehicularea sporilor de Trichophyton prin intermediul insectelor (muşte), îngrijitorii de animale infectaţi sau doar contaminaţi cu Trichophyton pot disemina miceţii în fermă sau la distanţă. Şoarecii, şobolanii, câinii şi pisicile pot vehicula boala de la un adăpost la altul (Tîrziu, 1998). Porţile de intrare pentru parazit sunt reprezentate de microleziunile pielii.Rezistenţa megasporilor de Trichophyton în mediul exterior este foarte mare, de la câteva luni la câţiva ani. Supravieţuirea este favorizată de încorporarea sporilor în cruste, scuame, păr. Sporii de T. verrucosum rezistă până la patru ani (Euzeby, 1992).Razele solare nu acţionează distructiv asupra lui Trichophyton. Totuşi, in vitro, razele ultraviolete, în doze mari, au acţiune distructivă, în timp ce la doze moderate pot provoca doar mutaţii genetice. In vivo, inactivitatea razelor ultraviolete se datorează, probabil, protecţiei micetelor în scuame, cruste, păr (Dărăbuş, 2002).Căldura reprezintă un factor distructiv pentru micete, dependent de umiditate, pH, înglobarea sau nu a formelor de dezvoltare în cruste sau păr. Temperatura optimă de dezvoltare este între 20°C şi 30°C. La temperatura de 2-3°C creşterea dermatofiţilor se opreşte iar la peste 37°C creşterea încetineşte. Menţinerea timp de o oră la 50°C sau timp de 30 de minute la 60-70°C omoară o mare parte dintre micete. Căldura umedă (80°C) şi cea uscată (100-110°C) omoară dermatofiţi în 5-7 minute. Dermatofiţii ce dau culturi prăfoase, precum T gypseum, sunt mai rezistenţi decât cei ce formează colonii glabre. Rezistenţa la temperaturi scăzute este, de asemenea, ridicată. Ţinute în acid carbonic solidificat (78,5°C), timp de mai multe ore, culturile nu au putut fi distruse (Evolceanu şi col., l956).După Pentkovskaia (cit. de Evolceanu, 1956), în materialul patologic uscat, dermatofiţii s-au păstrat, între lamă şi lamelă, până la 7 ani. Aceste rezultate sunt contrazise de alte cercetări (Evolceanu, 1956), efectuate însă în alte condiţii, care arată că, perii parazitaţi cu T. quinckeanum nu au dat culturi pozitive după păstrare între lame timp de 6-8 luni. În plus, s-a demonstrat că dermatofiţii mor în 1-6 zile dacă sunt uscaţi la temperatura de 38-40° C.Numeroase substanţe chimice au fost experimentate, unele dintre ele având un puternic efect fungid. Astfel, acizii minerali (HCl, H2SO4, HNO3) în concentraţie de 5% omoară culturile de dermatofiţi în 40-60 de minute. Acizii organici (acidul acetic, acidul salicilic), în special acidul tric1oracetic au o puternică activitate fungicidă (Evolceanu, 1956). Unii dintre acizii graşi saturaţi şi nesaturaţi au o reală eficacitate antifungică. De aceea ovinele, care au pielea bogată în acizi graşi, sunt puţin afectate de dermatofiţi (Euzeby, 1992). Acizii minerali, precum acidul boric, sunt utilizaţi în practica medicală pentru acţiunea lor antifungică (candidoza bucală).Compuşii iodaţi erau cunoscuţi din cele mai vechi timpuri, ei fiind utilizaţi şi azi pentru efectul lor nociv asupra ciupercilor parazite. Unii coloranţi, precum violetul de genţiană, verdele de metil, deşi sunt antiseptice şi fungicide sunt mai rar utilizate datorită faptului că pătează.De asemenea, au activitate antifungică: benzotiazolii (etisazol), benzimidazolii (thiabendazol), unele antibiotice (nistatin, pimaricin, actidiona, amfotericina B, griseofulvina), derivaţii azolici (clotrimazol, econazol, miconazol, isoconazol, bifonazol,

66

ketoconazol, sulconazol, oxiconazol, butoconazol, terconazol, fenticonazol, enilconazol) etc. (Euzeby, 1992).Dezinfectantul cationic (clorura de alchil-dimetil-benzil-amoniu) în concentraţie de 5% distruge dermatofiţii din interiorul şi exteriorul firelor de păr după 15 minute de contact (Decun şi col., 1986).Salicilanilida este încadrată în grupa anhidelor acidului salicilic. În concentraţie de 3-4% are o bună activitate fungicidă asupra speciei T. verrucosum (Decun şi col., 1992).Receptivitatea este influenţată de : rasă, vârstă, sex, status hormonal, integritatea barierei cutanate, alimentaţie, starea de sănătate.Deşi rasele perfecţionate par mai receptive la tricofiţie decât cele rustice, incidenţa mai mare la primele trebuie mai degrabă pusă pe seama condiţiilor de creştere diferite decât pe o diferenţă de sensibilitate. In România, receptivitatea este ridicată, atât la rasele Bălţata Românescă şi Brună de Maramureş cât şi la rasele Friză şi Holstein-Friză.Tricofiţia afectează taurinele indiferent de vârstă. Totuşi, tineretul bovin este mai receptiv şi face forme clinice mai grave. Peste vârsta de trei ani, tricofiţia evoluează rar, cu forme uşoare care, de multe ori, se vindecă spontan.Sexul nu are o influenţă evidentă asupra receptivităţii în tricofiţie.Statusul hormonal (progesteronul) poate influenţa receptivitatea, în sensul inhibării evoluţiei la specia T. mentagrophytes.Integritatea barierei cutanate este importantă în apărarea contra invaziei micotice. La viţeii cu microleziuni cutanate (leziuni provocate de acarienii de râie, de malofagi) boala apare mult mai repede, deoarece prin aceste leziuni, sângele sau limfa extravazează favorizând dezvoltarea dermatofitului.Animalele care au o stare de întreţinere necorespunzătoare, din cauza alimentaţiei deficitare cantitativ şi calitativ, au o receptivitate crescută şi fac forme de boală mai grave. Carenţele în vitaminele A şi C, acid folie, cistită, metionină cresc receptivitatea. Microelementele ajung în raţie în cantităţi variate sau sunt asimilate diferit de animale. Kielstein (1990) relevă importanţa microelementelor fier şi cupru în receptivitatea viţeilor faţă de tricofiţie. El conchide că animalele în pielea şi părul cărora aceste microelemente sunt în cantităţi crescute sunt mai puţin receptive la parazitismul cu Trichophyton. Sulful administrat oral este reţinut în proporţii variate (20-60%) în piele şi păr. Implicaţia sa în metabolismul general explică efectul său terapeutic şi profilactic. Zincul intră în competenţa unor enzime şi este activatorul altora. Carenţa influenţează dezvoltarea epiteliilor. Zincul este prezent în concentraţii ridicate atât în pielea cât şi în părul bovinelor. Concentraţia medie a zincului la nou-născuţi este de opt ori mai mare decât la vacile adulte, diferenţă care ar putea explica rezistenţa viţeilor, în primele zile de viaţă, la infecţia tricofitică (Tîrziu, 1998).Starea de sănătate bună creşte rezistenţa la parazitismul tricofiţie. În focarele enzootice, animalele sănătoase fac forme mai uşoare de tricofiţie în comparaţie cu cele afectate de endo- şi ectoparaziţi, entero- şi/ sau pneumopatii. Evoluţia leucozei enzootice bovine reprezintă un factor imunosupresiv al celulelor T, cu influenţă negativă asupra evoluţiei tricofiţiei. SIDA, la om, favorizează evoluţia bolilor dermatofitice.Tratamentele prelungite cu antibiotice, administrate oral, cresc receptivitatea la tricofiţie prin efectul inhibant asupra florei intestinale care are rol în sinteza acidului folie. Corticoterapia, locală şi generală, favorizează, de asemenea, dezvoltarea dermatofîţilor.Receptivitatea este favorizată şi de unii factori favorizanţi, dintre care foarte important este sezonul. Incidenţa tricofiţiei creşte toamna, atinge apogeul iarna, după care boala scade în intensitate. Iarna în adăposturi, concentraţia animalelor pe unitatea de suprafaţă creşte iar umezeala este ridicată, ceea ce face ca epidemiile de tricofiţie să fie mai frecvente şi mai greu de controlat (Franc şi Cadiergues, 1992). Cu toate acestea, în fermele neigienice, cu adăposturi neventilate, la animalele slab întreţiunte, contaminate cu T. verrucosum, incidenţa bolii poate fi ridicată şi în timpul verii.

67

PatogenieT. verrucosum localizat în pielea animalelor acţionează asupra ţesuturilor parazitate în mod mecanic, iritativ -inflamator şi antigenic.Acţiunea mecanică este evidenţiată prin disocierea celulară, tradusă prin modificările produse în firul de păr, care duc la ruperea lui sau prin compresiunea exercitată asupra papilei dermice.După aceasta, urmează o fază de infiltraţie primară cu celule mononucleare în zonele afectate, degranularea mastocitelor şi formarea unui exsudat celular perivascular. Local, apar granulocite polimorfonucleare în piele şi păr, ceea ce favorizează formarea primului abces intraepitelial şi perifolicular care drenează în ţesutul din jur. Se formează un proces de hipercheratoză şi paracheratoză cu formarea de depozite tipice asemănătoare plăcilor de azbest.Procesul mitotic se poate complica bacterian, ceea ce determină un caracter supurativ al leziunilor.Un proces mitotic în plină evoluţie se caracterizează prin :

• epiderm îngroşat sub formă de crustă; • numeroşi spori şi hife localizaţi în firele de păr; • celulele epidermice degenerate; • prezenţă de microvezicule ce conţin cheratohialină; • edeme ale papilei dermice; • proliferare histiocitară în stratul papilar; • degenerarea celulelor glandelor sebacee.

Faza de vindecare se remarcă prin apariţia în număr mare a limfocitelor şi granulocitelor eozinofile. Ţesuturile lezate şi foliculii sunt înconjurate de ţesut de granulaţie şi ţesut fibros. Se constată eliminarea straturilor demarcate, hipercheratozice şi se formează părul.Răspunsul imun în tricofiţieNatura şi dinamica proceselor imunitare în tricofiţia enzootică a taurinelor, produsă de T. verrucosum, fac subiectul multor cercetări realizate din primii ani ai secolului XX, până în prezent. În anul 1902, Plato şi Neisser (cit. Tîrziu, 1998) demonstrează, în urma studiilor realizate în tricofiţia umană, apariţia unor fenomene generale, de tipul alergiilor, care au apărut la persoanele suferinde de tricofiţie inflamatorie la care s-au injectat extrase din culturi de Trichophyton (tricofitină). Autorii semnalează o mare asemănare între reacţia la tricofitină şi reacţia la tuberculină, atunci când acestea se inoculează la bolnavi de tricofiţie şi, respectiv, de tuberculoză.Fenomene similare cu cele descrise la om au fost constatate şi la animalele cu tricofiţie generalizată. Sarkisov şi col., 1971 (cit. Tîrziu şi col., 1994) au pus în evidenţă stări de alergie la 70-80% din animalele examinate în timpul apariţiei semnelor clinice de tricofiţie. În ţara noastră, atrag atenţia studiile realizate de Decun şi col. (1994). În încercarea de a pune în evidenţă răspunsul imun celular, autorii concep o metodă originală de preparare a unui produs revelator (tricofitină), care a fost inoculat intradermic la opt loturi de taurine (două loturi martor nevaccinate şi şase loturi experimentale vaccinate). Rezultatele obţinute motivează concluziile autorilor care susţin apariţia stării de alergie la loturile experimentale, reacţie evidentă la aproximativ trei săptămâni după cea de-a doua vaccinare, apogeică la şase săptămâni de la vaccinarea a doua şi diminuată după acest interval de timp.Se pare că, starea de hipersensibilizare provocată de Trichophyton ar putea fi încadrată în tipul IV (reacţie alergică de tip tuberculinic sau hipersensibilizare de tip întârziat) sau tipul III (reacţie de tip Arthus). De fapt, alergia în tricofiţie nu se încadrează strict în nici unul din cele două scenarii, dar prezintă asemănări importante cu ambele forme de hipersensibilizare (Tîrziu, 1998).

68

Este unanimă părerea autorilor care susţin că, imunitatea celulară şi reacţia de hipersensibilitate constituie baza protecţiei imunitare în infecţiile cu Trichophyton verrucosum, fiind secondate într-o etapă ulterioară de răspunsul imun umoral caracterizat prin apariţia anticorpilor circulanţi ( IgM, IgG, IgA şi IgE) şi a factorilor nespecifici. O contribuţie importantă la cunoaşterea imunităţii de tip umoral, întâlnită în tricofiţia taurinelor, au avut-o cercetările efectuate sub coordonarea lui Sarkisov, 1971 (cit. Decun şi col., 1994), care evidenţiază prezenţa anticorpilor aglutinanţi şi a celor fixatori de complement la taurinele cu semne clinice de boală.Reacţia de seroaglutinare lentă, reacţia de fixare a complementului, reacţia de hemaglutinare pasivă şi testul imunoenzimatic (Ensyme-Linked Immunosorbent Assay - ELISA) sunt doar câteva teste serologice care au subliniat răspunsul imun umoral în tricofiţia taurinelor infectate natural sau experimental.În prezent, este acceptat că, bovinele, indiferent de vârstă sunt receptive la infecţia tricofitică, iar după trecerea prin boală sau după vaccinare rămân cu o imunitate destul de solidă. Un rol important în elaborarea răspunsului imun în tricofiţia taurinelor îl are starea fiziologică a animalului şi condiţiile de viaţă ale acestora (Decun şi col., 1994). Boala la bovinePerioada de incubaţie este de 10-21 de zile.Primul semn clinic care apare la taurinele infestate este un nodul mic, cât un bob de grâu (porumb), acoperit de cruste mici albicioase - nodulul tricofitic. Dezvoltarea prosesului lezional este centrifugă. Pe măsura extinderii procesului micotic, leziunea se măreşte, devine bine circumscrisă, iar la suprafaţa sa se formează o crustă stratificată de culoare alb-cenuşie. Crusta este aderentă la tegument, iar prin îndepărtare, suprafaţa rămâne sângerândă.Firele de păr din zona bolnavă sunt depigmentate, friabile, nu au luciu caracteristic, se rup uşor (pseudotundere) - placarda tricofitică.Placardele tricofitice pot fi solitare sau confluente; apar, în special, pe cap (periorbitar, peribucal, frunte, pavilionul urechii), cu tendinţă de confluare, uneori lăsând impresia că zona este acoperită de un strat gros de azbest.Frecvent, leziunile cutanate au un caracter uscat; alteori placardele devin exsudative şi se pot complica bacterian, caz în care devin purulente şi pruriginoase. Leziunile de tricofiţie apar mai frecvent pe gât, cap, coadă şi mai rar în regiunile distale şi pe membre, în regiunea fesieră şi pe laturile corpului. Membrele şi partea ventrală a corpului sunt cel mai puţin afectate. Numărul şi mărimea leziunilor variază mult de la un animal la altul . Unele animale prezintă numai câteva leziuni, în timp ce la altele leziunile sunt prezente pe tot corpul. În unele adăposturi, în care nu s-au aplicat tratamente, pe un animal s-au numărat chiar 200 până la 250 leziuni tricofitice cu diametrul de 0,5 până la 5-6 cm.Localizările din regiunea capului şi gâtului sunt mai frecvent întâlnite la tineretul sub 12 luni; la sugari apar mai ales în jurul ochilor, pe mandibulă şi ceafă. Pandey şi Cabaret (cit. Târziu, 1998) au constatat şi o diferenţă de localizare în funcţie de sex: astfel, la vaci, leziunile apar mai ales pe torace şi în regiunile superioare ale membrelor, iar la tăuraşi (animale peste 12 luni) în zona intermandibulară. Predilecţia tricofiţiei pentru aceste regiuni nu se datorează afinităţii sau rezistenţei scăzute a pielii din acea zonă. Leziunile apar condiţionat de sistemul de creştere sau ca urmare a unor microtraume rezultate mecanic. Placardele de pe gat apar ca urmare a frecării de lanţ, cele de pe cap ca urmare a lovirii cu capul de iesle, stănoage, gardul padocului sau alte suprafeţe (inclusiv animale învecinate).

69

Poze......

Tricofiţia se exteriorizează şi prin modificări considerate atipice. Astfel, la vacile în vârstă de peste doi ani şi jumătate apar zone cu calvescenţă şi uşoară furfură, fără să fie circumscrise. Localizarea lor se face mai mult pe părţile latero-inferioare ale toracelui şi ale abdomenului. Leziunile atipice de tricofiţie pot constitui în unele unităţi sursa principală de contaminare a animalelor tinere, deoarece nu se dă atenţia cuvenită aplicării tratamentului specific. De asemenea, la unele animale, dermatofitul poate exista pe suprafaţa corpului fără să determine modificări. Aceste animale purtătoare de ciuperci patogene menţin pericolul contaminării viţeilor în unităţile de creştere a taurinelor (Târziu, 1998). Etapele derulării tricofiţiei se pot simplifica în următoarele etape:

• apariţia de fire de păr zbârlite şi înroşiri locale ale pielii;• în următoarele 1-2 săptămâni apare un exsudat la rădăcina firului de păr şi o crustă

de mărimea unui bob de linte la suprafaţa pielii;• din a 6-a săptămână până la 2 luni p.i. apar leziunile rotunde specifice;• după 2 luni de evoluţie clinică - vindecarea cu desprinderea crustei şi formarea

solzilor;• după alte 2 luni începe să crească părul;• durata totală până la vindecarea completă : 3-6 luni până la 1 an;• leziunile apar mai frecvent pe cap, gât, coadă şi mai rar in regiunile distale,

membre, fese, laturile corpului;• posibile evoluţii atipice : zone cu calvescenţă, furfură, necircumscrise;• dermatofitul poate exista pe suprafaţa corpului fără să determine modificări -

pericol de contaminare.Un studiu realizat în India la taurinele afectate de tricofiţie semnalează uşoare modificări ale tabloului sanguin şi ale constantelor biochimice: neutropenie, leucocitopenie, eritrocitopenie, limfocitoză, însoţite de scăderea zincului (Rajesh Kumar şi Rajesh Khurana, 2002).

TRICOFIŢIA LA ALTE SPECII

Tricofiţia ovinelor şi caprinelor este rară şi de aceea, este de cele mai multe ori ignorată. Nu este produsă de dermatofiţi specifici. T. verrucosum şi, mai rar, T. mentagrophytes sunt speciile incriminate în etiologia tricofiţiei micilor rumegătoare.Boala se transmite prin contactul direct între animalele sănătoase şi animalele bolnave — viţei , cabaline. Transmiterea este posibilă şi indirect, prin intermediul crustelor şi a perilor parazitaţi, atât în adăposturi, cât şi la păşune. Rozătoarele şi oamenii pot vehicula sporii de Trichophyton şi pot transmite boala la ovine şi caprine. Cel mai adesea, boala apare ca urmare a coabitării bovine-ovine sau prin cazarea oilor în adăposturi unde au stat anterior viţei bolnavi. Un rol important în evoluţia bolii îl au leziunile cutanate date de unele boli infecţioase (ectima contagioasă) sau cele apărute ca urmare a tunsului, creându-se astfel porţi de intrare pentru dermatofiţi. Parazitismul cu Melophagus ovinus favorizează apariţia tricofiţiei şi diseminarea acesteia în efectiv (Euzeby, 1992). Receptivitatea pare mai ridicată la tineretul în vârstă de la 4 luni la 2 ani (Şuteu şi Dulceanu, 200l).Nodulii tricofitici apar pe pavilionul urechii, iar placardele se întind pe nas, periorbitar, bot. Placarde sunt alungite, uşor ovale, mai rar au tendinţă de circumscriere. Firele de lână sunt casante, se rup uşor. Apar cruste alb-văroase, aderente la tegument.

70

Diagnosticul clinic şi epidemiologic se confirmă prin examen microscopic şi examen mico-cultural.Diagnosticul diferenţial se face faţă de râia sarcoptică. Prognosticul este favorabil – apar vindecări spontane.Tricofiţia cabalinelor este produsă de T. equinum, un micet specific, care afectează cabalinele indiferent de vârstă; are o mare contagiozitate în efectivele de cabaline (Pierard şi col., 2000). Poate evolua hiperendemic în efectivele întreţinute în condiţii neigienice, subnutrite şi cele supuse unor factori de stres (Şuteu şi Dulceanu, 2001). Infecţia cu T. mentagrophytes are ca sursă rozătoarele, câinii şi pisicile. T. verrucosum reprezintă o sursă transmisă de bovine, sporii acestui micet fiind foarte rezistenţi în mediu. Mai rar, tricofiţia la cabaline este dată de T. quinckeanum de origine murină. În tricofiţia cabalinelor, unii vectori precum rozătoarele şi muscidele au un rol important în transmiterea bolii. Alte surse sunt reprezentate de harnaşamente, ustensile de pansaj, pături, aşternut etc. Tricofiţia evoluează epidemic iarna, mai ales dacă adăposturile sunt aglomerate, umezeala şi căldura favorizând contagiul. Caii adulţi sunt mai rezistenţi la parazitismul cu Trichophyton, în timp ce mânjii sunt foarte receptivi.S-a încercat realizarea de infecţii experimentale cu T. verrucosum pe cale cutanată la caii cu piele scarificată şi la cei cu pielea nescarificată. Încercarea s-a soldat cu reuşită, în ambele situaţii, cu menţiunea că, pielea uşor lezionată oferă o poartă de intrare pentru dermatofiţi, fiind necesare pentru realizarea infecţiei 180 macroconidii/cm² piele scarificată, faţă de 180000 macroconidii/cm² piele nescarificată (Oborilova Rybnikar, 2005).Diagnosticul clinic se bazează pe evidenţierea placardelor tricofitice supurative, uşor pruriginoase, localizate pe gât, grebăn, regiunea dorsală, mai rar pe cap. Leziunile pot fi foarte numeroase, iar caracterul lor flogogen este mai accentuat comparativ cu acela descris în microsporie.Cosoroabă (2005) descrie două forme clinice în tricofiţia cabalinelor: herpesul miliar produs de T. mentagrophytes var. granulosum şi kerionul ecvin produs de T. mentagrophytes var. asteroides. Herpesul miliar este caracterizat prin apariţia a numeroase pseudopapule care, la palpare, dau impresia de boabe de mei. Depilările care succed leziunilor primare sunt acoperite cu scvame, cruste şi resturi de peri.Kerionul se localizează pe cap, gât şi torace sub forma leziunilor descrise la om.La suine, tricofiţia este foarte rar întâlnită. Este produsă de T. verrucosum, de origine bovină, şi T. mentagrophytes, mai ales cu origine murină. T. mentagrophytes şi T. verrucosum sunt dermatofiţii care determină, la iepuri, apariţia de cruste, placarde, pseudotundere.Boala este mai frecventă în sistemul intensiv de creştere, indiferent de starea de întreţinere a iepurilor. Sursele de infecţie sunt reprezentate de animalele bolnave sau de cele aparent sănătoase, dar infestate recent; micetele pot fi vehiculate cu fânul sau aşternutul pe care au stat un câine sau o pisică contaminate cu T. mentagrophytes. Boala apare la un număr mare de animale şi se răspândeşte foarte repede în efectiv.Diagnosticul clinic se bazează pe apariţia semnelor şi leziunilor caracteristice: prurit generalizat, animalele devin neliniştite şi se automutilează. Pielea este roşie, apar leziuni datorate gratajului şi automutilării. Zonele lezate se acoperă cu depozite serosangvinolente sau cruste gri – albicioase. Apar placarde tricofitice, circumscrise, localizate pe bot, periorbitar şi pe urechi. Părul este casant. Iepurii slăbesc şi sunt predispuşi la alte îmbolnăviri. Pe leziunile generate de miceţi se grefează germenii bacterieni, ajungându-se la complicaţii grave, terminate prin exitus (Dărăbuş şi Cătană, 1996). Diagnostic diferenţial se face cu: râia notoedrică şi cheiletieloza.La cobai, infecţia cu Trichophyton, în România, a fost identificată doar la tineret şi nu la adulţi, cu o incidenţă de 12,l% (Coman, 2001).

71

Diagnosticul tricofiţiei se bazează pe datele epidemiologice, aspectele clinice şi pe rezultatele examenului de laborator.Ancheta epidemiologică punctează aspectele particulare ale acestei dermatomicoze: contagiozitatea bolii, contaminare specifică şi interspecifică, contaminarea omului, caracterul sezonier al bolii, condiţiile de alimentaţie şi de zooigienă, vârsta animalelor.Diagnosticul clinic se bazează pe apariţia leziunilor cutanate cu contur regulat, delimitate de zonele sănătoase; nodulul tricofitic, placarda tricofitică, pseudotundere, absenţa pruritului.Diagnosticul diferenţial se impune faţă de malofagoză, hematopinoză, scabie, micozele cutanate profunde şi dermatofilozele produse de Dermatophylus congolensis. Diagnostic de laborator presupune:examenul direct al firelor de păr, puroiului şi scuamelor în microscopie optică;izolarea şi cultivarea dermatofiţilor pe mediul Sabouraud cu adaus de antibiotice şi pe mediul DTM.Prognostic :

• medical - favorabil;• economic - rezervat (morbiditate, scăderi în greutate, nelivrări la timp).

TratamentTratamentul extern local, folosit încă pe scară largă, rămâne totuşi o metodă greoaie şi neeconomică, mai ales în sistemul de creştere intensivă a taurinelor. Efortul depus de îngrijitor pentru contenţia animalelor, timpul necesar aplicării diferitelor substanţe, necesitatea repetării tratamentului sunt factori care impun noi cercetări pentru stabilirea unor metode terapeutice mai accesibile (Târziu, 1998). Terapia locală în tricofiţie se realizează cu ajutorul a trei grupe de substanţe anifungice: antiseptice, antibiotice şi antiparazitare. Dintre antisepticele topice se pot administra: tinctura de iod ( pensulaţii zilnice timp de 5- 6 zile); clorură de var (20%); hipoclorit de sodiu (în concentraţie de 0,5%, spray, local timp de 5 zile consecutiv); acid benzoic (soluţie 6%, local timp de mai multe săptămâni); acidul salicilic (unguent, de 3 ori pe zi, o dată la 3 zile); Saliderm (acid salicilic, clorhexidină, salicilanilidă); hidroxidul de sodiu ( soluţie 0,5% în părţi egale cu soluţie de aldehidă formică 0,5%); sulfura de sodiu (unguent 5%, o dată, pe zi timp de 10 zile); bromocetul (soluţie 0,5%); dezinfectant cationic (soluţie 5% ). Efectul antifungic al dezinfectantului cationic a fost confirmat de cercetările efectuate de colectivul de cercetare condus de Decun (1986). Experimentele efectuate au arătat că produsul utilizat în concentraţie de 5% distruge sporii de Trichophyton verrucosum din interiorul firelor de păr contaminate. În combaterea tricofiţiei taurinelor, autorii recomandă o singură aplicaţie de dezinfectant cationic soluţie 5% pe suprafaţa corpului şi pe alte suprafeţe contaminate. În cazul leziunilor izolate, singulare, după o singură aplicare se constată desprinderea şi căderea crustei, în decurs de 3-4 săptămâni. Nu este recomandată aplicarea dezinfectantului pe cruste desprinse prin raclare şi nici la viţei cu leziuni multiple, deoarece există riscul apariţiei intoxicaţiei. În asemenea cazuri, autorii sugerează medicaţie antifungică specifică pe leziuni, iar dezinfectantul cationic se va folosi pentru decontaminarea suprafeţei corporale dintre leziuni. Studiul realizat de Decun şi col., în anul 2001, a avut drept scop testarea valorii terapeutice a produsului Tricosan (clorură de alchil dimetil benzil amoniu 5% în dispersie apoasă de poliacetat de vinil) la un număr de 206 taurine diagnosticate cu tricofiţie în diferite stadii de evoluţie. Un an mai târziu, acelaşi produs terapeutic este testat pe un lot alcătuit din 192 taurine cu tricofiţie. Eficienţa ridicată (100%), scurtarea perioadei de tratament, izolarea crustei tricofitice, diminuarea riscului de dispersie în mediu a firelor de păr şi scvamelor care conţin spori dermatofitici, absenţa efectelor nefavorabile asupra sănătăţii animalelor tratate şi persoanelor care au efectuat tratamentul sunt aspecte cu ajutorul cărora autorii

72

studiului argumentează recomandarea administrării produsului Tricosan prin pensulare pe leziunile tricofitice (Decun şi col., 2002). Antibioticele antifungice (Griseofulvina, Amfotericina B, Natamicina, Stamicinul ) se pot utiliza local, aplicarea lor asigurând o concentraţie ridicată în epidermă.Ketoconazolul este un derivat imidazolic lipofil care, aplicat zilnic sub formă de unguent, cremă sau spray, are un bun efect antifungic, fără a se semnala reacţii adverse. Crustele de pe leziunile tricofitice se pot umecta cu Bromocet 5% sau Catiorom şi se raclează, apoi se aplică pe leziuni un unguent cu antibiotic (Stamicin), prin ungere insistentă.Thiabendazolul (suspensie 5%, aplicaţii locale, zilnic, timp de 15 zile), clotrimazolul (soluţie 1%, fricţionări locale, o dată pe zi, 3 zile consecutiv) sau triclorfonul (emulsie uleioasă 5%) pot fi utilizate cu rezultate bune în tricofiţia animalelor.Tratamentul extern general se poate realiza cu formol alcalin, bromocet ( soluţie 1%, repetat la 10 zile) sau defungit (soluţie 0,5- 1%, aspersiuni).Datorită numeroaselor dezavantaje pe care le implică aplicarea tratamentului local în combaterea tricofiţiei (exemplu: volum mare de muncă, posibilitatea transmiterii infecţiei la om, slaba eficacitate terapeutică a unor produse etc.), se apreciază că tratamentul de viitor este cel aplicat pe cale bucală sau parenterală. Tratamentul sistemic se poate realiza folosind următoarele substanţe:

• griseofulvina - se recomandă pentru tratamentul tricofiţiei, la toate speciile de animale domestice, îndeosebi la cele cu valoare economică mare: în concentrate, lapte, boluri, în doză de 10 - 50 mg/Kg, zilnic, timp de 10-12 zile până la 6 săptămâni;

• alte substanţe: amfotericina B, actidiona, natamicina, ketoconazolul, miconazolul, imaverolul, fluconazolul, itraconazolul, terbinafina.

Oricât de bun ar fi efectul antimicotic al medicaţiei aplicate, datorită persistentei firelor de păr infestate şi a recontaminării masive a suprafeţei corporale, cazurile de tricofiţie persistă, cu o incidenţă dependentă atât de condiţiile de adăpostire, cât şi de rigurozitatea decontaminării adăposturilor şi a suprafeţei corporale a animalelor în ansamblu. Pentru efectuarea decontaminării suprafeţei corporale se pot utiliza diferite soluţii, cum ar fi: formol comercial 2,5%, Bromocet 1%, Decanol 5% etc. (Tîrziu, 1998).Decun şi col. (1986) au elaborat o metodologie de decontaminare antifungică a corpului animalelor cu dezinfectant cationic, care poate fi aplicată în combaterea tricofiţiei în asociere cu oricare din metodele de tratament local folosite. Autorii au constatat că distrugerea sporilor şi a hifelor de Trichophyton verrucosum din interiorul firelor de păr se poate realiza după o singură aplicaţie de dezinfectant cationic soluţie 5%. Metodologia de aplicare este următoarea: la început se efectuează tratamentul cu una din medicaţiile specifice disponibile, cu sau fără raclarea crustelor, după cum prevăd instrucţiunile de aplicare a medicamentului, iar în continuare se va aplica prin pulverizare fiind sau prin ştergere cu buretele, în lungul firelor de păr, pe întreaga suprafaţă corporală, exceptând zona mucoaselor aparente, o soluţie apoasă 5% de clorură de alchil-dimetil-benzil-amoniu, care se obţine prin adăugarea la şapte volume de apă a unui volum de dezinfectant cationic concentrat (40%).Decontaminarea suprafeţei corporale la taurinele cu tricofiţie este necesară atât în cazul animalelor cu semne clinice de boală, dar şi în absenţa acestora, ca măsură preventivă la introducerea în fermă a unor taurine ce provin din unităţi în care evoluează tricofiţia.Profilaxia nespecifică Principiile de profilaxie a tricofiţiei trebuie să ţină cont de caracterul contagios al bolii şi de pericolul pe care animalele bolnave sau purtătoare îl reprezintă pentru animalele sănătoase şi om.Pentru prevenirea apariţiei tricofiţiei în efective îndemne de boală, este necesar să nu se introducă animale fără a fi examinate în prealabil în ce priveşte prezenţa unor eventuale leziuni de natură tricofitică. Un tratament general cu substanţe antimicotice solubile în apă

73

şi care pot fi administrate prin aspersare poate diminua riscul contaminării efectivelor de taurine îndemne. În asemenea efective nu se admite intrarea persoanelor care prezintă leziuni cutanate suspecte de a fi de natură tricofitică.Aplicarea dezinfecţiilor periodice şi respectarea normelor de igienă corporală şi alimentaţia corespunzătoare joacă un rol important în prevenirea tricofiţiei. Prin dezinfecţie se reduce numărul de spori contaminanţi, iar prin alimentaţie şi igienă corespunzătoare se întăreşte capacitatea de apărare a organismului (Tîrziu, 1998).Trebuie evitat contactul direct sau indirect între animalele din adăposturile în care a apărut boala şi cele din adăposturile în care boala n-a fost încă diagnosticată. Acestea din urmă rămân sub supraveghere sanitară veterinară, care constă în examinarea individuală, periodică a animalelor, pentru depistarea cât mai precoce a leziunilor tricofitice. Pentru protecţia oamenilor, care lucrează direct cu animale care prezintă leziuni tricofitice, este necesar ca aceştia să se dezinfecteze pe mâini după atingerea animalelor bolnave şi la încheierea lucrului şi să lase în unitate echipamentul de protecţie într-un loc anume destinat. În caz de îmbolnăvire, oamenii trebuie îndrumaţi către circumscripţiile sanitare pentru a fi luaţi în evidenţă în vederea tratamentului şi a prevenirii contaminării familiilor (Tîrziu, 1998).În situaţia diagnosticării tricofiţiei într-un efectiv, măsurile de combatere constau în: izolarea şi tratarea animalelor bolnave; tratamentul profilactic al animalelor sănătoase; deparazitarea adăposturilor cu Formol alcalin sau Defungit, o dată la 2 săptămâni; igiena îngrijitorilor; deparazitarea animalelor ce pot fi purtătoare (oi, cai, câini); vaccinarea.Profilaxia specificăMăsurile de terapie şi de profilaxie nespecifică, deşi sunt importante în combaterea bolii, totuşi ele nu sunt suficiente şi nu conduc la eradicarea bolii. Din aceste motive, de mai mult timp, atenţia specialiştilor s-a îndreptat spre imunizarea activă a taurinelor. Mai ales după anul 1960, au fost efectuate numeroase încercări de obţinere a unui vaccin eficient în combaterea tricofiţiei. Primele vaccinuri contra tricofiţiei taurinelor au fost preparate din culturi virulente supuse diferitelor procedee de inactivare. În Ungaria, în anul 1964, Florian şi col. (cit. Tîrziu, 1998) au preparat un vaccin inactivat care reducea rata îmbolnăvirilor la aproximativ 50%.Primul vaccin viu contra tricofiţiei taurinelor a fost obţinut în anul 1967, de către un colectiv de cercetători ruşi coordonaţi de Sarkisov (cit. Tîrziu, 1998). Aceştia au folosit o tulpină de Trichophyton verrucosum cu patogenitate atenuată, dar bună imunogenă (vaccinul TF- 130).În ultimii ani au fost preparate şi alte vaccinuri care se dovedesc eficiente în combaterea tricofiţiei. În perioada anilor 1970-1975 a fost conceput şi realizat un vaccin viu, care s-a dovedit eficient, atât în cazul aplicării lui în scop profilactic, cat şi terapeutic. Această realizare, de mare interes ştiinţific şi aplicativ, aparţine lui Sarkisov şi col., (cit. Tîrziu, 1998) şi a fost brevetată ca invenţie în mai multe ţări. Variante ale acestui vaccin au fost aplicate pe scară largă pentru combaterea tricofiţiei la bovine în unele ţări europene (Ungaria, Bulgaria, Polonia, Iugoslavia, Norvegia, Suedia, Germania etc.), în S.U.A. şi în Canada.În tara noastră, primele cercetări privind imunoprofilaxia dermatomicozelor la animale au fost efectuate de către Decun şi col. (1993), folosind iniţial vaccinul rusesc LTF-130, iar ulterior, un vaccin propriu. Vaccinul obţinut de Decun şi col. a fost produs de I. N. M. V. „Pasteur” Bucureşti sub denumirea TRICOVAC. Vaccinul, suspensie de spori de Tricophyton verrucosum cu patogenitate atenuată, reprezintă subiectul de cercetare a unui număr însemnat de studii. Un exemplu în acest sens sunt cercetările realizate de Decun şi col. (1997), Tîrziu (1998), Tîrziu şi Decun (1999), care s-au finalizat cu următoarele concluzii: vaccinarea taurinelor contra tricofiţiei cu Tricovac asigură, în condiţiile unui răspuns normoimun o protecţie suficientă pentru prevenirea bolii în proporţie de 95 - 100%. Vaccinul poate fi aplicat şi în

74

scop terapeutic, inoculându-se în doză dublă, în 2 reprize la interval de 14 zile. Vaccinul este bine tolerat de organism, fără a fi semnalate reacţii locale şi generale majore. Animalele imunizate contra tricofiţiei prezintă o stare de alergie asemănătoare cu cea din tuberculoză, care devine evidentă după aproximativ 3 săptămâni de la a doua vaccinare, atinge o intensitate maximă la 6 săptămâni de la a doua vaccinare, după care intensitatea reacţiei alergice scade. Animalele vaccinate preventiv sau curativ şi animalele cu semne clinice de tricofiţie nu reacţionează la tuberculină.Generalizarea vaccinării, asociată cu respectarea normelor elementare de igienă şi profilaxie pot conduce la scăderea incidenţei bolii până la niveluri acceptabile sub aspect economic şi sanitar şi chiar la indemnizarea unor teritorii, susţin autorii, ca o concluzie generală care se desprinde din rezultatele cercetărilor.Studiul realizat de colectivul de cercetare al disciplinei de Parazitologie Timişoara a avut drept scop testarea eficacităţii terapeutice a două topice antimicotice (unguentul Tricosan şi un unguent original - Tricoiod) şi a vaccinului Tricovac (S.N. „Institutul Pasteur” S.A.), la un lot alcătuit din 33 de viţei diagnosticaţi cu tricofiţie (Dărăbuş şi col., 2004). Rezultatele cercetărilor le-au permis autorilor să sublinieze următoarele concluzii: unguentul Tricosan este eficient dacă se aplică de două ori pe săptămână, timp de cel puţin două luni, în timp ce, eficacitatea de 100% a unguentului original Tricoiod aplicat după acelaşi protocol este însoţită de o mai bună penetrabilitate şi o vindecare mai rapidă. Tricovacul aplicat în doze de 5 ml, i.m., de două ori la interval de trei săptămâni, asigură o eficacitate de 85,7%. Asocierea Tricosan – Tricovac i-a determinat pe autorii studiului să semnaleze o eficacitate de 100%, fără apariţia de noi placarde tricofitice.

FAVUSUL

Favusul este o dermatomicoză produsă de micete ce aparţin genului Trichophyton. Multă vreme, aceşti paraziţi au fost încadraţi în genul Achorion. Favus în limba latină înseamnă fagure de miere. Boala era cunoscută încă din antichitate, fără a şti natura ei. Primul care a descoperit unul din agenţii etiologici ai favusului a fost Schöenlein (1839) şi a primit denumirea de Achorion schoenleinii.Denumirea de favus este reţinută pentru acele afecţiuni care se caracterizează prin apariţia pe piele a unor depozite patologice discoidale cu o depresiune centrală (godeuri favice) sau a unor forme conice curioase (scutulum). Aceste aspecte apar în localizarea subepidermică. Localizarea pilară este de tip endotrix. Artrosporii având forma oaselor tarsului au fost denumiţi tarse favice.EtiologieFavusul este mai frecvent la om decât la animale.Agentul etiologic al favusului uman este reprezentat de Trichophyton (Achorion) schoenleinii şi, excepţional, de Microsporum gypseum. Favusul murin este produs de Trichophyton (Achorion) quinckeanum. La păsări, favusul se localizează mai ales pe creastă şi bărbiţe şi este produs de Trichophyton (Achorion) gallinae.Boala la animaleFavusul afectează mamiferele şi păsările: şoareci, şobolani, câini, pisici, iepuri, ovine, cabaline, găini, curci. Omul, de asemenea, este foarte receptiv la infecţie. Boala este răspândită în toată lumea, fiind identificată şi în România.Favusul la carnivore evoluează cronic, sporadic, mai frecvent la pisici decât la câini. Specia mai frecventă este T. quinckeanum, mai rar T. gallinae şi T. schoenleinii. Sunt mai receptivi la infecţie câinii tineri, mai ales dacă prezintă deficienţe imunologice. Pisicile se infectează, mai ales, prin contactul direct cu şoarecii sau solul contaminat, cât şi cu alte pisici bolnave (Dărăbuş şi Dărău, 2003).

75

Favusul la păsări evoluează sporadic, rar endemic. Sursa principală de infecţie este reprezentată de păsările bolnave. Principala specie implicată este T. gallinae, mai rar T. schoenleinii şi M. gypseum. Mitroiu şi col. (1963) descriu favusul la puii de curcă în vârstă de 3 luni, boala evoluând endemic. Receptivitatea pare mai ridicată la găinile adulte, mai ales la cocoşi (Lungu, 1968, cit. de Şuteu şi Dulceanu, 2001). T. gallinae a fost identificat la găină, curcă şi porumbel.Aceste micete au o mare capacitate de penetrare în foliculul pilos, în tijele penelor şi în stratul cornos, ajungând până la stratul Malpighi sau în derm (Şuteu şi Dulceanu, 2001). Pielea se inflamează sau chiar poate ulcera.Favusul se localizează pe creastă şi bărbiţe putându-se extinde, apoi, pe tot corpul. Iniţial, apar mici puncte albicioase care confluează, formând godeul favic. Acesta este circular, are o zonă centrală depresată. Pelicula albicioasă ce acoperă godeul se poate desprinde şi lasă în urmă o suprafaţă roşie. Leziunile se extind şi se îngroaşă, căpătând aspect crustos sau solzos. Prin extinderea leziunilor la pene, se observă pseudocruste albicioase la baza lor. Acestea cad înconjurate fiind de un manşon epidermic. In acest timp apar zone deplumate, eritematoase şi descuamative. Leziunile pot fi mai mult sau mai puţin pruriginoase. Păsările sunt abătute, nu mănâncă şi slăbesc până la caşexie.Favusul murin evoluează sporadic şi este produs de T. quinckeanum. Acesta se poate transmite la şobolani, pisici, câini, iepuri, cât şi la om. La şoarecii de laborator, favusul poate evolua endemic şi, dacă devine generalizat, poate cauza moartea şi pagube economice directe (Mitroiu, 1976).La iepuri, boala apare în fermele în care condiţiile de igienă şi alimentaţie sunt necorespunzătoare. Agentul etiologic este acela care determină boala la om, T. schoenleinii. Leziunile apar, în special, pe cap şi pe labe şi prezintă un caracter ulcerativ. În timp, procesul favic se poate extinde pe toată suprafaţa corpului, zonele afectate devin alopecice, iar cicatricile sunt vicioase (Dărăbuş şi Cătană, 1996). Boala la om La om, favusul este o infecţie micotică localizată în special pe pielea capului. Este produs de T. schoenleinii, specie universal răspândită (Cojocaru, 1979). Mai rar, omul face favus murin cu T. quinckeanum. Favusul este o dermatomicoză relativ contagioasă, fiind necesar un contact mai prelungit între omul bolnav şi omul receptiv sănătos. Deşi favusul este întâlnit la toate vârstele, incidenţa este mai ridicată la copii. În afara transmiterii de la om la om, favusul poate avea origine animală (pisică, câine, cal). Infecţia indirectă, prin intermediul obiectelor contaminate, este posibilă. Favusul este apanajul copiilor subdezvoltaţi, subalimentaţi, debili, tuberculoşi (Evolceanu şi col., 1956), crescuţi în condiţii deficitare de igienă. Diagnosticul favusului la om şi animale se pune, în general, uşor pe baza localizării elective, a godeului favic specific şi a contagiozităţii.Confirmarea se face prin examen microscopic. Se evidenţiază artroconidiile caracteristice. Pentru identificarea speciei de micet se pot face însămânţări pe medii de cultură.Tratament. Se recomandă terapia topică şi sistemică cu antifungicele cunoscute.

MALASEZIOZA

Malasezioza este o micoză a pielii şi a conductului auditiv extern dată de levuri lipofile ce aparţin genului Malassezia. Micetul este responsabil de afecţiuni oportuniste la animalele domestice şi sălbatice, dar şi la om. La animale, în principal la carnivorele domestice,

76

aceste levuri determină otite externe şi dermatite seboreice. La om, dermatitele seboreice sunt rare, mai frecvent observându-se pitiriazis versicolor şi pitiriazis capitis.EtiologieFungii din genul Malassezia sunt unici în ceea ce priveşte familia fungilor, fiind singurele specii care fac parte din flora comensală a pielii, la oameni şi animale. Genul Malassezia (Hoog şi col., 2000) a fost plasat în:• Încrengătura Fungi;• Subîncrengătura Basidiomycota;• Clasa Hymenomycetes;• Ordinul Tremellales;• Familia Filobasidium uniguttulatum.Originea şi taxonomia acestor fungi au născut mai multe opinii din partea autorilor. Primele descrieri, citate de Ashbee (2002), despre genul Malassezia s-au făcut în 1846 de către Eichstedt şi au fost asociate cu leziunile produse de Pityriasis versicolor, dar nu au primit nici o denumire până în anul 1853, când Robin le-a atribuit lui Microsporon furfur. Până atunci, au fost plasate pe rând, în genul Cryptococcus, apoi în genul Saccharomyces, Pityrosporum, Dermatophyton şi Monilia. Pityrosporum a fost descris pentru prima dată în anul 1874 de către Rivolta, ca fiind agentul etiologic al dermatitei seboreice şi mătreţii la om. Euzeby (1994) îl citează pe Malassez, ca fiind primul care a observat forma de mugur în stratul cornos al pacienţilor cu diferite afecţiuni ale pielii, iar numele de Malassezia furfur a fost propus de către Baillon, în 1889. Cinci ani mai târziu, Sabouraud sugerează că formele levurice şi cele fungice ar avea aceeaşi origine şi propune denumirea de Pityrosporum. În 1913, Castellani şi Chalmers au putut cultiva organismul şi i-au descris proprietăţile de creştere. Ei au fost cei care au introdus denumirea de Pityrosporum ovale. În 1925, au apărut primele descrieri ale pityrosporozei la animale, când Weidman a izolat tulpini non lipido-dependente din leziunile pielii, de la rinocerul indian şi le-a denumit Pityrosporum pachydermatis. Guillot (1995) îi atribuie lui Panja, meritul de a fi încadrat formele levurice şi pe cele fungice în acelaşi gen. Dificultatea cultivării acestui organism a fost explicată de Benham, în 1939, care a observat că pentru creştere era nevoie de un substrat lipidic în mediul de cultură. În 1951, Gordon a izolat o levură rotundă cu contur dublu, care a primit denumirea de P. orbiculare. În anul 1984, Yarrow şi Ahearn au propus schimbarea denumirii de Pityrosporum în Malassezia (Ashbee şi col., 2002; Guillot şi Gueho, 1995; Euzeby, 1994; Andronie, 2003; Countinho şi Paula, 2001; Jan- Faergemann, 2002).Malassezia spp. sunt specii dimorfice care există, atât în faza levurică, cât şi în cea micetică. Acest aspect a creat confuzie între diferiţi cercetători care au susţinut existenţa unor organisme distincte în cele două forme, incluzându-le astfel în două genuri separate:Malassezia pentru miceţi;Pityrosporum pentru levuri. În plus, forma celulelor fiind variabilă, o bună perioadă de timp s-a acceptat existenţa a două specii: Pityrosporum orbiculare, cu celule rotunde, şi Pityrosporum ovale, cu celule ovale. Încadrarea taxonomică oficială atribuie genului Pityrosporum două specii: P. ovale şi P. pachydermatis (asociate cu animalele). Gordon a mai adăugat şi specia P. orbiculare cu cele două forme ale sale (rotundă şi ovală). În anul 1986, când se reuşeşte obţinerea de micelii induse de aceste organisme, se acceptă unirea celor două genuri şi recunoaşterea a două specii: Malassezia furfur şi M. pachydermatis. În anul 1990, Simmons şi Gueho au definit altă specie, M. sympodialis. În acelaşi an, Cunningham şi col. (cit. de Ashbee, 2002) au diferenţiat trei serotipuri de M. furfur (A, B şi C), pe baza caracterelor morfologice diferite, care corespund diferenţelor serologice determinate de antigenele de suprafaţă.Contradicţiile care s-au născut din încercarea numeroşilor autori de a încadra corect aceste organisme au fost rezolvate în anul 1995, de Guillot şi Gueho, care au examinat 140 de

77

tulpini de Malassezia prin determinarea secvenţelor de ADN şi ARN. Ei au stabilit şapte specii de Malassezia: M. furfur, M. sympodialis, M. optusa, M. globosa, M. restricta, M. slooffiae şi M. pachydermatis.În funcţie de cerinţele pentru dezvoltare, aceste specii mai suportă o clasificare în:

• lipido-dependente: M. furfur, M. globosa, M. optusa, M. restricta, M. slooffiae, M. sympodialis;

• non lipido-dependente: M. pachydermatis.Cercetările referitoare la secvenţele de ADN şi ARN ale tulpinilor de Malassezia au continuat până în anul 2001, când Aizawa şi col. au identificat patru tipuri genetice ale speciei M. pachydermatis: tipurile A, B, C şi D. Marterialul patologic supus studiului a fost recoltat de la carnivorele care prezentau otită, dermatită alergică, dermatită atopică, piodermită şi dermatită seboreică. La acestea s-au adăugat probele recoltate din urechile clinic sănătoase ale câinilor şi pisicilor examinate. M. pachydermatis - tipul genetic A a fost evidenţiat în toate probele patologice, inclusiv în cerumenul recoltat din urechile sănătoase ale carnivorele. M. pachydermatis - tipurile B, C şi D au fost prezente doar la carnivorele diagnosticate cu otită. Caracteristica speciilor genului Malassezia este dimorfismul - existenţa acestora sub două forme, levuri şi miceţi. Formele levurice sunt predominante, în timp ce, hifele sunt observate numai la anumite specii. Celulele levurice prezintă diferite forme: de sticlă, globuloasă, ovoidă sau cilindrică. Euzeby (1994) descrie levurile genului Malassezia ca fiind globuloase sau ovoidale-elipsoidale, cu dimensiuni variabile în funcţie de specie (3-6µm x 2-8µm). Înmulţirea lor este asexuată. Celulele mamă şi fiică sunt despărţite de un sept, iar celulele fiice sunt separate prin diviziune, rămânând o cicatrice proeminentă pe celula mamă.Înmulţirea celulelor levurice a fost descrisă de Ashbee şi col. (2002) ca un proces care se realizează prin burjeonare unipolară şi repetitivă. Peretele celular este foarte slab caracterizat. Este mai gros în comparaţie cu cel al altor fungi (aproximativ 0,12 µm) şi constituie 26-37% din volumul total al celulei. În compoziţia peretelui intră zaharuri, proteine, lipide, chitină şi cantităţi mici de azot şi sulf. Structura lamelară a peretelui extern joacă un rol important în adeziunea organismului la pielea gazdei. Membrana citoplasmatică aderă intim la peretele intern. Numărul şi forma mitocondriilor, din fiecare celulă, variază în funcţie de forma ovală sau rotundă a celulelor. Nucleul are o membrană foarte bine delimitată şi este înconjurat de nucleoplasmă omogenă. Vacuolele prezente în celulă conţin lipide şi variază ca mărime, în funcţie de vârsta celulei.Un alt subiect de confuzii şi contradicţii l-a reprezentat fiziologia genului Malassezia. Primele cercetări (1939) susţineau că Malassezia nu era capabilă să fermenteze zaharurile. Mai târziu, s-a constatat că acest organism poate folosi lipidele ca sursă de carbon; nu necesită vitamine, elemente minerale sau electroliţi, dar foloseşte preferenţial metionină din sursele de sulf. S-a demonstrat, de asemenea, că Malassezia este capabilă de a folosi mulţi aminoacizi, săruri de amoniu şi sursele de azot. Deşi, organismul se dezvoltă, în mod normal, în condiţii aerobe, el poate creşte şi în condiţii microaerofile sau chiar anaerobe (Countinho şi Paula, 2001).Un studiu comparativ realizat în Japonia, de Murai şi col. (2001), a pus în evidenţă un caracter de diferenţiere a speciei Malassezia furfur de celelalte specii ale genului Malassezia: dezvoltarea coloniilor acestei specii este posibilă pe mediul de cultură îmbogăţit cu glicină, ca sursă de nitrogen, aspect ce nu caracterizează alte specii ale genului.Păreri contradictorii s-au născut şi atunci când a trebuit să fie explicată nevoia de lipide a Malasseziei pentru dezvoltare: a fost susţinută pe de o parte, inabilitatea fungului de a forma acizi graşi cu lanţ lung, ca urmare a unei imposibilităţi de sinteză a acidului miristic, necesar în sinteza acizilor graşi şi, pe de altă parte, s-a arătat că, adăugarea majorităţii acizilor graşi cu un lanţ mai mare de 10 atomi de carbon asigură creşterea, indiferent dacă

78

acizii graşi folosiţi au număr par sau impar de atomi de carbon. Sursele de lipide folosite pentru dezvoltare afectează compoziţia acizilor graşi, sugerând astfel că, acizii graşi nu sunt folosiţi ca surse de energie, ci mai degrabă sunt incorporaţi direct în lipidele celulare, fără a mai fi metabolizate ulterior (Ashbee şi col., 2002).Metaboliţii secretaţi de genul Malassezia au o activitate lipolitică atât „in vitro” cât şi „in vivo”, indicând o producţie de lipază. „In vitro”, speciile de Malassezia produc fosfolipază, a cărei activitate determină eliberarea de acid arahidonic. Deoarece metaboliţii acidului arahidonic sunt implicaţi în inflamarea pielii, se poate intui mecanismul prin care speciile de Malassezia declanşează procesele inf1amatorii. Malassezia este capabilă să sintetizeze o enzimă cu activitate lipoxigenazică demonstrată prin abilitatea sa de a oxida liber şi de a esterifica acizii graşi nesaturaţi şi colesterolul. Rezultatul producerii de lipoperoxidază poate distruge membrana celulară şi, implicit, să interfereze cu activitatea celulară, un mecanism care determină, în final, alterări ale pigmentării pielii.CARACTERELE CULTURALE Sursele de levuri ale genului Malassezia sunt reprezentate de secreţiile de la animalele cu otită, părul sau raclatele cutanate de la animalele cu dermatite.Malassezia se cultivă pe mediul Sabouraud cu adaos de uleiuri vegetale; se foloseşte, în special, uleiul de măsline (pentru aportul de acizi graşi cu lanţ lung: C12 - C24). Dezvoltarea poate avea loc şi pe mediul Sabouraud glucozat, fără suplimentare de lipide, în timp de două săptămâni, la 32°C. În scopul izolării din leziuni cutanate a levurilor lipofile, inoculul se va însămânţa pe medii cu actidion (cycloheximidă) ce nu stânjeneşte dezvoltarea acestora, însă inhibă creşterea fungilor filamentoşi contaminanţi. Pentru însămânţări se recomandă şi mediul Lowenstein sau agar modificat Dixon, cu incubare la 32°C, timp de 7-10 zile.Creşterea coloniilor este lentă, ele au o culoare crem-gălbuie, sunt netede sau puţin ridate şi au un diametru de 2 mm2. Textura coloniilor este moale sau vâscoasă. Culturile de Malassezia produc un miros caracteristic de fructe, descris de Van Abbe. Gaz cromatografia şi analiza spectrometrică a gazului rezultat din culturile crescute în mediu lipidic au demonstrat prezenţa gama lactonelor volatile. Aceasta este o caracteristică unică a culturilor de Malassezia şi poate constitui o posibilă cale de diferenţiere a diferitelor genuri de fungi (Ashbee şi col., 2002; Countinho şi Paula, 2001; Crespo şi col., 2000; Murai şi col., 2001). M. pachydermatis se dezvoltă greu pe agar cu sânge, formând colonii rare, mici asemănătoare boabelor de nisip care, se pot observa după o incubaţie de 3-4 zile, la o temperatură de 37°C. Un aspect caracteristic pe care îl oferă M. pachydermatis după o incubaţie de 24 ore este apariţia unei decolorări asemănătoare alfa hemolizei. Pe mediul agar cu extract de malţ, după o incubaţie de 24 ore la 37ºC, se pot observa colonii mici asemănătoare bobiţelor de nisip, care după 48 ore cresc în dimensiune (0,5-1 mm). Iniţial, coloniile au culoare crem, asemănătoare marmurei şi sunt uşor de îndepărtat de pe agar. După 4-5 zile, culoarea coloniilor devine maronie.Aspectele microscopice ale celulelor sunt particulare pentru fiecare din cele şapte specii de Malassezia. În frotiurile realizate din leziuni întâlnim levuri globuloase, ovoide sau elipsoidale, aglomerate caracteristic ,,în ciorchine de strugure”, dar şi fragmente filamentoase - considerate forme de invazie (Euzeby, 1994).Modalităţile de stocare a elementelor infestante ce aparţin genului Malassezia au preocupat pe cercetătorii care au testat mai multe metode: liofilizarea, conservarea în apă distilată, stocarea pe medii de cultură, crioconservarea. Autorii studiului subliniază următoarea concluzie: cea mai eficientă metodă pentru conservarea tuturor speciilor genului Malassezia este crioconservarea la o temperatură de -80ºC (Crespo şi col., 2000).În laboratoare, mediile de cultură uzuale folosite pentru izolarea speciei M. pachydermatis nu conţin surse de lipide, iar testarea lipido-dependenţei la speciile izolate nu a intrat încă în rutina laboratoarelor. Din acest motiv, Degi (2005) recomandă testarea lipido-

79

dependenţei speciilor de Malassezia izolate din otitele externe diagnosticate la carnivore, deoarece speciile lipido-dependente pot fi asociate cu speciile care nu necesită lipide pentru cultivare (ex. M. pachydermatis).EpidemiologieMalasezioza afectează omul şi populaţiile de animale din numeroase zone ale globului, fără a se putea vorbi despre afinitatea acestor levuri pentru anumite areale geografice. Speciile genului Malassezia sunt o prezenţă obişnuită în biocenoza rezidentă a tegumentului vertebratelor homeoterme, fiind izolate extrem de rar din mediul ambiant (Aizawa şi col., 1990).Malasezioza nu este contagioasă pentru alte animale şi om. În ţările cu climă temperată a emisferei nordice, malasezioza apare de obicei în timpul verii, dar se poate continua şi pe timpul iernii. Este mai des întâlnită în zonele cu o umiditate mai mare şi în cele care nu sunt aride (Dărăbuş, 2002).Malasezioza, la animale, prezintă importanţă pentru câine şi pisică. Boala este mai frecventă la câine şi sporadică la pisică. Sursa de levuri este reprezentată atât de animalele bolnave, cât şi de cele sănătoase, dar purtătoare. Aproximativ 50% din câini sunt purtători ai acestor levuri (Carlotti şi Laffort-Dassot, 1996). Rezultatele unui studiu realizat în Italia, pe un număr de 224 de câini (Nardoni şi col., 2004) întăresc starea de purtător a acestora, situaţie semnalată şi de alţi autori. Din cei 164 câini care prezentau diferite leziuni cutanate şi 60 de câini clinic sănătoşi, malasezioza a fost diagnosticată la 67,6% din efectivul câinilor bolnavi şi la 51,6% dintre câinii aparent sănătoşi. Cea mai izolată specie a fost M. pachydermatis, la 97% din totalul indivizilor luaţi în studiu. În procente insignifiante, s-au putut izola alte două specii: M. furfur şi M. simpodialis. Incidenţa malaseziozei variază, în Franţa, între 65% la câini şi 35% la pisici (Chermette şi Bussieras, 1993). Într-un studiu realizat de colectivul de cercetare al Clinicii de Parazitologie – FMV Timişoara (Afrenie, 2004) s-a relevat o prevalenţă a malaseziozei de 14,2% la câini şi de 10,5% la pisici.Evoluţia asociată a Malasseziei pachydermatis cu alţi germeni (staphylococi, Pseudomonas, Aspergillus şi streptococi) a fost pusă în evidenţă, atât în urechile câinilor afectate de otită, cât şi în cele sănătoase, situaţie în care Malassezia „convieţuieşte” cu Candida spp., Staphyloccocus spp., Aspergillus spp. Dintre factorii epidemiologici favorizanţi infestaţiei, sunt amintiţi căldura şi umezeala care, prin asociere, fac din luna iunie perioada cu cea mai mare incidenţă a malaseziozei (Mandeep Chaudhary şi col., 2003).Infecţia are loc prin contactul cu purtătorii sănătoşi sau bolnavi. Zonele corporale mai bogate în glande sebacee (conductul auditiv extern, zona perineului şi sacilor anali) sunt surse importante de levuri. În mod normal, pe pielea câinelui sănătos poate fi găsită această levură oportunistă. Pielea se apără prin mijloace specifice şi nespecifice. Alterările sau modificările microclimatului cutanat şi ale mecanismelor de apărare ale organismului gazdă permit multiplicarea rapidă a lui M. pachydermatis şi trecerea de statutul de saprobiot la cel de patogen (Scott şi col., 1995). Factorii care duc la modificarea microclimatului cutanat sunt: producerea excesivă şi/sau modificarea proprietăţilor sebumului sau şi cerumenului, umiditate crescută a tegumentului, ruperea barierei epidermice, prezenţa de pliuri cutanate. Alterări cutanate deja existente precum piodermitele, hipersensibilizarea cutanată, hipotiroidia, seboree idiopatică, displazia epidermică la rasa West Highland White Terrier, iatrogenopatiile, pot favoriza multiplicarea anormală a levurilor de M. pachydermatis şi declanşarea bolii (Scott şi col., 1995; Carlotti şi Laffort-Dassot, 1996). La aceste alterări ale pielii se adaugă cele produse de lipazele produse de levură. Starea microclimatului cutanat influenţează realizarea infecţiei experimentale, împiedicând reuşita acesteia la şobolan şi la câine pe

80

cale cutanată şi motivând, astfel, realizarea acesteia doar pe cale intraauriculară (Dărăbuş, 2005).Reuşita unei infecţii experimentale la 14 câini, prin inoculare intraauriculară, a fost anunţată în Brazilia, de Nascente şi col. (2005). Autorii acestui studiu au aplicat un tratament antifungic local, timp de 21 de zile, vindecarea putând fi remarcată la ambele urechi, în aceeaşi perioadă de timp.Receptivitatea, la câine, nu este legată de vârstă şi sex. Anumite rase par predispuse la infecţia cu Malassezia: West Highland White Terrier, Shih Tzu, Poodle, Hound Basset, Teckel, Cocker Spaniol, Caniche, Ciobănesc German, Collie, Shetland, Jack Russel Terrier, Silky Terrier, Terrier Australian, Springer Spaniol şi Sharpei (Scott şi col., 1995; Carlotti şi Laffort-Dassot, 1996; Chermette şi Bussieras, 1993; Masuda şi col., 2000; Feijo şi col., 1998). Totuşi, Guaguere şi Prelaud (1996) consideră rasele Ciobănesc German şi Caniche ca protejate de infecţia cu Malassezia, în timp ce, studii realizate în ţară relevă o incidenţă ridicată a bolii la rasa Ciobănesc German (Afrenie, 2004).Masuda şi col. (2000) şi Kumar şi col. (2002) semnalează preferinţa parazitului pentru conductele auditive externe bogate în cerumen ce conţine cantităţi mari de lipide, aspect ce variază cu rasa. M. pachydermatis a fost izolată la 82,8% din câinii ce prezentau otită externă. La rasele cu urechi pendulante, incidenţă a fost mai mare comparativ cu câinii din rasele cu urechi erecte. Examinarea câinilor cu urechi sănătoase a relevat prezenţa Malasseziei la 39,39% dintre ei. Rasa Persană este predispusă la dermatofitoze din cauza conformaţiei nazale şi a conductului lacrimal unde se pot cantona bacterii superficiale (exemplu: Staphylococcus spp) şi fungi (Malassezia) (Crespo şi col., 1999).Deşi vârsta şi sexul nu prezintă importanţă epidemiologică, fiind afectaţi deopotrivă masculii şi femelele din toate categoriile de vârstă, există câteva semnalări a incidenţei ridicate a malaseziozei la câinii cu vârsta cuprinsă între 2 – 4 ani (Guaguere şi Prelaud, 1996). În ultimii ani s-au izolat specii ca M. globosa şi M. furfur de la pisici, M. sympodialis de la câini şi feline, M. globosa, M. slooffiae, M. furfur şi M. sympodialis de la bovine cu otite, în timp ce M. obtusa şi M. pachydermatis s-au izolat de la bovinele sănătoase. M. globosa, M. sympodialis şi M. restricta s-au izolat din pielea normală a omului. Dermatitele produse de M. pachydermatis la om sunt foarte rar descrise în bibliografie. Se crede că, personalul sanitar purtător de M. pachydermatis poate contamina cateterele utilizate pentru hrănirea copiilor deficienţi. În unele cazuri, M. pachydermatis a fost asociată cu infecţiile sistemice de la om şi cu infecţiile neonatale la nou-născuţi, fiind izolat şi din pielea sănătoasă de pe cap şi palme (Cosoroabă, 2005).Un studiu epidemiologic interesant prin rezultatele obţinute a fost realizat în USA, de Morris şi col. (2005). Studiul a urmărit posibilitatea transmiterii speciei M. pachydermatis de la câine la proprietari. Investigaţiile clinice şi culturale nu au confirmat diagnosticul prezumtiv de malasezioză la proprietarii examinaţi; doar prin tehnica PCR a fost posibilă izolarea speciei M. pachydermatis la 93% din subiecţii luaţi în studiu. Aceste persoane care au răspuns negativ la examenele clinic şi cultural, dar pozitiv la PCR, au fost puse în contact cu indivizi imunocompromişi şi au fost urmăriţi în continuare. Revelaţia pe care au avut-o autorii studiului a fost aceea că, transferul zoonotic al Malasseziei a fost posibil la indivizii imunocompromişi prin intermediul proprietarilor aparent sănătoşi, dar purtători de M. pachydermatis. S-a realizat astfel, un adevărat lanţ epidemiologic, situaţie deloc comună în dermatomicoze.M. furfur, M. pachydermatis şi M. sympodialis sunt speciile cele mai frecvent izolate de la câinii cu otite şi dermatite alergice. M. pachydermatis a fost izolat şi de la porci. M. furfur poate infecta şi caprele, localizându-se la nivelul tegumentului mamar unde induce fenomene de pigmentare şi generare de scuame. Nu este exclusă însă nici posibilitatea

81

izolării lor de pe mucoasa cavităţii bucale, vaginale şi a anusului, în special la câine şi pisică (Akerstedt şi Vollset, 1996; Harvey şi McKeever, 2000; Pinter şi col., 2002). Studii realizate în Polonia şi în Brazilia (2004) relevă prezenţa speciei M. pachydermatis, la câinii cu otite, în procent de 81% (Ziolkowska şi Nowakiewicz), respectiv, 68% (Graham-Mize şi Rosser). M. furfur, principala specie întâlnită la oameni, este un saprobiot al pielii fară a exclude ca sursă de infecţie mediului extern. Astfel, acest fung poate fi găsit pe sol, în aer, în locuinţe, pe veşminte, în ştranduri şi săli de gimnastică (Dimitrescu, 1989). Mai intens parazitate, reprezentând surse de paraziţi, sunt zonele cutanate umane bogate în glande sebacee. La adolescenţă, când aceste glande devin active, incidenţa infecţiei cu Malassezia este maximă. Noii-născuţi prematur sunt, de asemenea, foarte receptivi (Euzeby, 1992). M. furfur se transmite prin contact direct sau indirect pe cale cutanată. Receptivitatea este influenţată de integritatea pielii, umiditate, hiperhidroză, alte afecţiuni cutanate, îmbrăcăminte impermeabilă etc. Preparatele uleioase de protecţie contra razelor solare creează mediu propice pentru dezvoltarea lui M. furfur. Infecţia paracutanată prin cateterismul cutanat este posibilă, caz în care boala capătă o evoluţie septicemică. Imunodepresiile, inclusiv SIDA, creşte predispoziţia omului la infecţia cu M. furfur (Euzeby, 1992; Chermette şi Bussieras, 1993).Levuri din genul Malassezia au fost izolate şi de pe pielea, penele şi mucoasele unor păsări, în special a celor acvatice (pelican), deoarece pelicula lipidică impermeabilă, ce îmbracă penajul, reprezintă un substrat propice dezvoltării acestor fungi (Coman şi Mareş, 2000).PatogenieMalassezia pachydermatis determină, la câine şi pisică, procese patologice diverse:• otite externe - prin localizarea lor în conductul auditiv extern;• dermatite atopice ale zonei cervico-faciale;• dermatite seboreice.Odată ce s-a efectuat colonizarea cu Malassezia spp., acestea eliberează proteaze, lipaze, fosfataze şi ureaze, care alterează calitatea sebumului prin inflamaţii cutanate datorate proteolizei şi lipolizei, modificarea pH-ului pielii, eliberarea de eicosanoizi şi activarea complementului, care, în final, au ca rezultat leziunile epidermului. Inf1amaţiile şi pruritul vor duce la crearea unui mediu propice pentru multiplicarea fungilor (Euzeby, 1994).Un studiu realizat de Masuda şi col. (2001) demonstrează că ataşarea Malasseziei de celulele epiteliului conductului auditiv extern nu se realizează direct, ci, prin intermediul unor stucturi lipidice care se găsesc în cerumen. Aceste structuri au putut fi evidenţiate cu ajutorul colorantului „oil red O”.Există autori care susţin importanţa răspunsului imunitar cutanat la „provocările” organismelor care renunţă la starea de comensalism şi devin patogeni (Carlotti, 1995; Prelaud, 1999). Pielea este expusă în mod constant la o varietate foarte mare de antigene, atât din partea populaţiilor comensale, cât şi din partea populaţiilor tranzitorii de microorganisme, dar şi a celor din mediul înconjurător. Timp de mulţi ani s-a crezut că pielea este o barieră inertă, dar, din cercetările recente, s-a ajuns la concluzia că pielea este un organ complex, o parte a sistemului imun, jucând un rol important atât în imunitatea nespecifică, cât şi în cea specifică (Ashbee şi col., 2002). Încă nu este cunoscut pe deplin motivul pentru care doar la unii indivizi apar afecţiuni cauzate de Malassezia, în timp ce la alţii, levura rămâne în stare de comensalism. Din această cauză s-au efectuat multe studii pentru determinarea răspunsului imunologic la aceşti indivizi şi compararea lui cu cel al subiecţilor sănătoşi. Încercările autorilor de a da un răspuns dilemelor care vizează existenţa factorilor imunologici predispozanţi în apariţia malaseziozei nu sunt încă încununate cu succes (Ashbee şi col., 2002; Guillot şi Gueho, 1995).

82

Nici anul 2003 nu a făcut lumină pe tărâmul întrebărilor legate de răspunsul imun în malasezioză. Studiul realizat pe un lot alcătuit din 16 câini de la care s-a izolat Malassezia a evidenţiat, în urma examenelor serologice, o proliferare de limfocite şi neutrofile. Autorii consideră rezultatele neelocvente, deoarece, şi alţi germeni cu care Malassezia evoluează, de cele mai multe ori, asociat (Staphylococcus intermedius) pot fi responsabili de leucocitoză (Hromada şi col., 2003).Mult timp s-a crezut că Malassezia este cauza hiperplaziei epidermice care apare la câinii cu leziuni cutanate. Realizarea unui studiu imunohistochimic, folosind doi marcheri nucleari de proliferare celulară (PCNA şi KI-67), aduce nesiguranţă asupra afirmaţiilor de până atunci. Autorii studiului nu observă în cultură proliferarea cheratinocitelor în prezenţa Malasseziei; mai mult, folosind un kit pentru aprecierea apoptozei cheratinocitelor, autorii au obţinut procente crescute ale acesteia. Concluzia pe care o subliniază Chen Taian şi col. (2004) este aceea că, hiperplazia epidermică la câinii cu Malassezia nu este produsă prin acţiunea directă a Malasseziei asupra ciclului celular al cheratinocitelor, ci, mecanismul prin care se produce acest fenomen este mult mai complex şi, cu siguranţă, are altă natură.Boala la animaleMalasezioza este o dermatită care apare frecvent la câini şi pisici, mai rar la porci, rumegătoare, cai, rinoceri, maimuţă, urs, păsări, indiferent de rasă, vârstă sau sex. Asocierea dintre malasezioză şi lunile de vară se corelează cu alergiile de sezon şi umiditatea crescută.Crespo şi col. (1999) consideră malasezioza ca fiind, mai de grabă, o complicaţie a dermatitei alergice cronice, decât o maladie alergică de sine stătătoare, după cum arată localizarea leziunilor similare celor din dermatita atopică: buze, pleoape, canale auditive externe, picioare, pliul iei, trunchi. Semnul clinic cel mai elocvent este pruritul, la început moderat, mai târziu devine intens, şi nu răspunde la terapia cu corticosteroizi şi antibiotice. La unele animale, pruritul poate fi atât de intens încât, semnele clinice pot fi diagnosticate greşit ca tulburări comportamentale sau ca alte boli pruriginoase (scabie sau alergii alimentare). Animalele afectate emană un miros ihoros de grăsime râncedă (Carlotti, 1995).Semnele clinice pot fi clasificate în leziuni primare şi leziuni secundare.Leziunile primare se caracterizează prin eritem generalizat sau localizat, papule sau macule eritematoase. Leziunile secundare se traduc prin cruste, a1opecie difuză, seboree grasă, hiperpigmentare sau lichenificare în cazurile cronice.Leziunile sunt preferenţial localizate în regiunea ventrală a corpului (gât, axilă, abdomen şi regiunea ingvinală) şi în regiunea perineală. Alte zone frecvent afectate sunt: zona facială (urechi, buze, plan nazo-labial) şi membrele (regiunea medială şi extremităţile). Leziunile pielii nu sunt specifice pentru malasezioză; ele apar deseori asociate, ca urmare a pruritului sau a seboreei şi pot fi caracterizate prin: leziuni eritematoase, cruste de culoare gălbuie sau cenuşie, hiperpigmentări, lichenifieri, alopecii. La câine, cele mai dese afecţiuni asociate cu Malassezia sunt otitele, dermatitele atopice şi cele seboreice (figura.....). Cauzele primare ale otitelor sunt paraziţii, hipersensibilitatea, tulburări ale cheratinizării, corpii străini, tulburări ale glandelor din peretele urechii şi bolile autoimune. Toate acestea determină alterări ale canalului auditiv, favorizând astfel, o colonizare cu microorganismul comensal. Căldura şi umiditatea locală, hipersecreţia de sebum sunt factori favorizanţi multiplicării fungului care se face responsabil de apariţia unei dermatite alergice, foarte pruriginoasă, care răspunde la tratamentul antifungic. La câine, tabloul clinic în malasezioză se completează cu o stare keratoseboreică, mai mult sau mai puţin intensă, alopecii uneori extinse, cruste, lichenificare şi hiperpigmentare, în special, în zona pliurilor; animalele bolnave emană un miros de unt rânced (Marsella şi col., 2000; Murai şi col., 2002; Nett şi col., 2001; Patterson şi Linda Franc, 2002).

83

Un studiu realizat de Nett şi col. (2001) surprinde prin concluzia la care ajung autorii: displazia epidermică la rasa West Highland White Terrier are mai degrabă o altă etiologie decât cea admisă până în prezent (transmiterea congenitală). Nett şi col. afirmă că, inflamaţia sau hipersensibilitatea cutanată apărute ca răspuns la o infecţie severă cu Malassezia, pot fi recunoscute ca factori etiologici verosimili pentru tulburările de cheratinizare întâlnite la rasa West Highland White Terrier. Într-un studiu efectuat pe un lot alcătuit din 40 de câini sănătoşi, Andronie (2003) izolează fungul comensal la 80% din efectiv, prezenţa Malasseziei indicând diverse localizări: buze (cea mai frecventă localizare), spaţiul interdigital, mucoasa anală, conductul auditiv extern. La animalele cu afecţiuni asociate cu M. pachydermatis, densitatea populaţiei de levuri a fost de 100 -1000 ori mai mare comparativ cu situaţia semnalată la indivizii sănătoşi.Aspectele clinice şi leziunile cele mai frecvente produse de parazitismul cu Malassezia pachydermatis au fost descrise şi de Guaguere şi Prelaud (1996), într-un studiu efectuat pe 54 de câini. Pruritul, semnul clinic observat la 100% din efectivul studiat, a fost însoţit, cu o frecvenţă descrescătoare de următoarele leziuni: eritem, keratoseboree, alopecie, hiperpigmentare, cruste, lichenifiere, papule.O localizare inedită a Malasseziei pachydermatis a fost semnalată în Brazilia, de Prado şi col. (2004): la un lot alcătuit din 19 câini diagnosticaţi cu ulcer cornean, a fost izolată specia Malassezia pachydermatis în procent de 23, evoluţia leziunii corneene putând fi, astfel, agravată de asocierea agentului etiologic principal cu această specie de micet.

Figura ..........Câine cu malasezioză: congestie cutanată şi cruste

Malasezioza este rar întâlnită la pisici şi este, de obicei, asociată cu otita externă ceruminoasă, acneea periorală şi dermatita eritematoasă generalizată (eritroderma exfoliativă). Infecţii recurente generalizate cu Malassezia s-au mai observat şi la pisicile cu FIV (Scott şi col., 1995).De pe pielea pisicilor s-au izolat următoarele specii: Malassezia pachydermatis, M. sympodialis, M. globosa şi M. furfur (Hirai şi col., 2002; Crespo şi col., 1999).Studiile referitoare la malasezioza suinelor nu sunt deloc pletorice. Boala este semnalată foarte rar la această specie. Un studiu realizat pe două loturi de suine care prezentau inflamaţie moderată în ureche şi secreţie considerabilă de cerumen a condus la evidenţierea unei tulpini de Malassezia pachydermatis. Din cele două loturi examinate, unul în Croaţia (100 indivizi), celălalt în Slovenia (290 indivizi), 33% au fost pozitivi, dezvoltând M. pachydermatis în ureche (Pinter şi col., 2002).Boala la omLa om, sunt descrise mai multe tablouri clinice produse de fungii genului Malassezia: Pityriasis versicolor (Malassezia furfur), Pityriasis capitis (dermatita seboreică a scalpului), foliculite (în special la sugari, diabetici şi subiecţi imunodeficitari), dermatite

84

atopice (prin hipersensibilizare la levuri din genul Malassezia), septicemii (la nou născuţi prematur).Pitiriazisul versicolor (tinea versicolor) este determinat de Malassezia furfur. Leziunile produse se caracterizează prin pete, plăci sau placarde pigmentate cafeniu, brun, mai rar rozate sau chiar acromiante, fin scuamoase, situate mai ales pe teritoriile bogate în glande sebacee: torace, spate, rădăcina membrelor, pielea păroasă a capului. Modificările pigmentare sunt atribuite producerii de către fung a unor substanţe cum este acidul azaleic care inhibă formarea de melanină. Rareori este afectată faţa. Erupţia este asimptomatică sau foarte discret pruriginoasă, atunci când se asociază cu o hiperhidroză (Feier, 1998). DiagnosticDiagnosticul se stabileşte în baza anamnezei, a examenului clinic şi a examenelor complementare (paraclinice).Examenul clinic ne poate orienta spre diagnosticul de malasezioză prin localizarea predominantă în conductul auditiv extern şi prin simptomele mai frecvente ce apar: prurit, eritem, status cheratoseboreic (Cunha şi col., 2003; Afrenie, 2004).Examenul citologic este uşor şi foarte rapid de efectuat cu costuri minime (Guaguere şi Prelaud, 1996). Acesta implică mai multe tehnici:

• frotiu amprentă; • testul cu banda de celofan (scotch);• frotiu din raclat al pielii; • frotiu din raclatul din ureche.

Primele două tehnici sunt cele mai utilizate, iar frotiul din raclatul din ureche se foloseşte numai când reacţia exsudativă este mai importantă (Degi şi Fodor, 2005). Evidenţierea levurilor se poate face: fie prin clarificarea cu hidroxid de potasiu a materialului de studiu recoltat din leziuni, prin raclare (scuame), fie prin colorarea Gram (Cunha şi col., 2003), Diff-Quick (Wright) sau cu albastru de metilen (Afrenie, 2004). Examinarea se face întâi cu obiectivul 40x, iar apoi cu 100x (figura....).

Figura...... Malassezia pachydermatis,

examen frotiu cutanat, colorare cu albastru de metilen

Bensignor (2000) acordă examenului citologic o valoare orientativă în diagnostic şi descrie specia M. pachydermatis ca elemente levuriforme, sferice sau elipsoidale, caracterizate printr-un burjeon unipolar cu bază largă. Prezenţa unui burelet cicatricial la locul de emergenţă a celulelor fiice este un aspect tipic ce conferă micetului denumirea de „butelie” sau „arahidă”. Evidenţierea caracterelor citologic este folositoare şi în identificarea speciilor genului Malassezia. Spre exemplificare, autorul descrie şi speciile M. globosa

85

(burjeonare cu bază strâmtă, celule fiice alungite) şi M. sympodialis (burjeonare simpodială caracteristică). Histologic, se constată: dermatite perivasculare, superficiale, hiperplazice, cu modificări de keratinizare şi prezenţa levurilor în keratina epidermului superficial şi a infundibulului foliculului pilos, proliferarea celulelor bazale ale epidermului şi a porţiunii externe a foliculului pilos, abundenţa de keratinocite în porţiunea superficială a epidermului, exocitoză limfocitară. Agentul etiologic se găseşte în stratul cornos şi în foliculul pilos. Neutrofilele, microabcesele, pustulele şi foliculitele superficiale însoţesc leziunile primare de malasezioză, în situaţia infecţiilor bacteriene secundare (Murai şi col, 2002; Net şi col., 2001; Mauldin şi col., 2001).Diagnosticul diferenţial se face faţă de: tulburările primare de keratinizare, demodicoză, dermatită atopică, intoleranţe alimentare, dermatită de contact, DAIP, râie sarcoptică, piodermite superficiale, acantosis nigricans şi alte micoze cutanate. La rasa de câini West Highland White Terrier se face diagnosticul diferenţial şi faţă de ,,Sindromul Armadillo Westie" (Scott şi col., 1995).Tinea versicolor acromiantă trebuie diferenţiată de eczematidele acromiante care apar la atopici şi de vitiligo. În vitiligo nu se observă scuame, iar periferia este uşor pigmentată (Feier, 1998).TratamentÎn tratamentul general al malaseziozei se foloseşte o terapie topică simplă sau combinată cu un tratament sistemic, în funcţie de gravitatea semnelor clinice. Un tratament asociat asigură o vindecare mai rapidă.Terapia vizează reducerea levurilor şi bacteriilor de la nivelul pielii şi corectarea afecţiunilor intercurente, care favorizează dezvoltarea infecţiilor. Diferiţi agenţi antifungici au fost testaţi împotriva tulpinilor de M. pachydermatis: amfotericina B, fluconazolul, flucytosina, itraconazolul şi ketoconazolul. M. pachydermatis are o rezistenţă naturală faţă de flucytosină. Countinho şi Paula (2000) realizează un studiu în care urmăresc acţiunea terapeutică a diferitelor substanţe antimicotice (amfotericina B, fluconazol, itraconazol şi ketoconazol) asupra speciei M. pachydermatis, prezentă în secreţia otică şi în piele. Cea mai ridicată eficacitate, în studiul de faţă, o prezintă itraconazolul (73,3%), atât în leziunile cutanate, cât şi în cele otice, iar cea mai scăzută, amfotericina B (53,3%).Tratamentul sistemic cu antifungice se bazează pe ketoconazol. Dozele recomandate deketoconazol, în malasezioză, sunt de 5 mg/kg o dată sau de două ori pe zi sau de 10 mg într-o singură repriză pe zi, totdeauna înaintea mesei. Ketoconazolul este foarte bine tolerat, dar la un tratament prelungit se recomandă întotdeauna monitorizarea parametrilor biochimici pentru a evita intoxicaţiile hepatice. Deoarece, la noi în ţară, nu sunt omologate produsele de uz veterinar pe bază de ketoconazol, sunt folosite, în această situaţie, produsele de uz uman: H-Ketoconazol (AC Helcor), Nizoral comprimate (Janssen Pharmaceutica), Sostatin (Faran), Bifonazol, Amorolfine.Alte preparate folosite sunt pe bază de: itraconazol în doză de 10-15 mg/kg, o administrare pe zi, timp de 3 - 4 săptămâni, sau 70 mg/kg într-o singură priză (cu protecţie de până la o lună de zile) şi fluconazol 2,5-5 mg/kg/zi. Preparatele pe bază de itraconazol din comerţ sunt: Orungal (Janssen Pharmaceutica) şi Sporanox (Janssen Cilag), iar pe bază de fluconazol este produsul Diflucan (Pfizer).Tratamentul are o durată de cel puţin două săptămâni, putându-se prelungi până la una- două luni şi se continuă încă 7-10 zile după dispariţia semnelor clinice (Bonca şi col., 1995).Tratamentul cu corticosteroizi este contraindicat.Tratamentul topic este foarte important şi constă în folosirea şampoanelor, cremelor sau loţiunilor pe bază de clorhexidină - Duoxo Clorhexidine (Sepval); ketoconazol - Nizoral (Janssen Pharmaceutica); econazol - Amicel (Salus Research); miconazol, clotrimazol,

86

enilconazol. Tratamentul durează cel puţin două săptămâni şi se folosesc de 2-3 ori pe săptămână.Tratamentele asociate între antifungicele topice şi cele sistemice sunt formulele cele mai recomandate. Deşi majoritatea studiilor terapeutice contraindică administrarea corticoizilor în dermatomicoze, există semnalări ale folosirii cu succes a acestora (vindecare 100%) în asociere cu antifungice (clotrimazol) şi cu substanţele antibacteriene (marbofloxacin), atunci când Malasezia acţionează sinergic cu staphylococii (Vercelli şi Cornegliani, 2004).Administrarea ketokonazolului pe cale orală asociată cu terapia topică cu enilconazol a condus, după o lună de tratament, la vindecarea clinică a 50% din efectiv şi la remisia semnelor clinice la un alt procent de 25 din totalul câinilor luaţi în studiu de autorii francezi (Carlotti şi Laffort-Dassot, 1996).Aplicarea topică de substanţe cu caracter acidofil reprezintă o soluţie terapeutică pe care ne-o propun autorii americani ca pe o concluzie pertinentă a rezultatelor obţinute. Supravegherea spectrofotometrică a unei culturi de M. pachydermatis dezvoltată pe medii de cultură cu pH-uri diferite a relevat o creştere armonioasă la valori cuprinse între 4 - 8 şi o inhibare a dezvoltării atunci când pH-ul are valori cuprinse între 1 – 3 (Matousek şi col., 2002). Tratamentul aplicat în malasezioza omului este variat, în cele mai multe cazuri fiind local. Se poate recurge la şamponul Nizoral, o singură aplicaţie repetată după 7 zile, sau la sulfura de seleniu (Selsun) după o procedură asemănătoare. După o baie caldă efectuată seara, bolnavul aplică şamponul, iar apoi se spală pe mâini pentru a preveni iritaţiile oculare. Dimineaţa se efectuează o nouă baie. Tratamentul general va fi rezervat formelor extrem de întinse. Se poate recurge la administrarea de ketoconazol (Nizoral) 200 mg/zi, timp de 10 zile, itraconazol (Sporanox) 200 mg/zi, 7 zile, terbinafină 200 mg/zi, 7 zile. După controlul vindecării prin examen nativ micologic şi examen cu lampa Wood, se va proceda la dezinfecţia lenjeriei de pat şi de corp prin fierbere, iar la lenjeria care nu poate să fie fiartă este preferabil să se renunţe definitiv (Feier, 1998).

CANDIDOZA

Candidoza este o micoză oportunistă ce se localizează în organe şi ţesuturi, în principal, în tubul digestiv şi pe piele, la animale şi om. Responsabile de apariţia acestor levuroze sunt speciile genului Candida. EtiologieCea mai frecventă şi patogenă specie este Candida albicans (Monilia albicans). Alte specii, în ordinea descrescândă a puterii patogene, sunt:

• C. stellatoidea;• C. tropicalis;• C. parapsilosis;• C. kefyr (C. pseudotropicalis);• C. guilliermondi;• C. krusei.

Levurile acestui gen se identifică prin examenul direct, microscopic, al prelevatelor (salivă, spută, secreţii vaginale, materii fecale, lichide de puncţie, aspirat bronşic) şi se izolează pe mediile de cultură: Sabouraud cu adaos de antibiotice şi cicloheximidă, mediul lichid cu extract de drojdie de bere, de malţ, peptonă şi glucoză sau geloza cu sânge, pentru decelarea speciei Candida albicans în sânge (Euzeby, 1994). Dacă este necesară identificarea şi diferenţierea speciei Candida albicans de alte levuri, se poate recurge la medii şi teste speciale care se bazează pe proprietăţile biochimice ale micromicetului (exemplu: auxanograma zaharurilor prin care se evidenţiază capacitatea de asimilare a substanţelor glucidice de către levuri).

87

Coloniile de C. albicans au o creştere rapidă, sunt albe, lucioase, au aspect cremos şi trimit filamente fine în profunzimea mediului (figurile....).

Figura.... Aspectul coloniilor de C. albicans Figura.... C. albicans - colonii pe Sabouraud

Elementele microscopice care definesc genul Candida sunt reprezentate de:• blastoconidii izolate, cu burjeonare multiplă, care măsoară 2-3 µm până la 8-14µm;• pseudomicelii cu lungimea de până la 500-600µm şi lăţimea de 3-5 µm - formează

aglomerări de blastoconidii la fiecare articulaţie;• miceliul adevărat (hife candidiene) care se constituie prin fenomene de

blastogeneză, formele filamentoase de C. albicans fiind foarte patogene;• clamidospori voluminoşi, sferici, cu diametrul cuprins între 10-20 µm, refringenţi,

cu peretele gros (Euzeby, 1994; Chermette şi Bussieras, 1993).EpidemiologieCandidozele prezintă mare importanţă pentru om, fiind răspândite în lumea întreagă, mai ales la imunodeficienţi. Pentru mamifere, importanţa este mai redusă dar, poate determina pagube economice însemnate la păsări. Dintre mamifere, candidoza a fost identificată la carnivore, bovine, cabaline, suine, rozătoare şi la mamiferele marine (Chermette şi Bussieras, 1993).Sursele de paraziţi sunt foarte variate. C. albicans este un endosaprobiot al tubului digestiv, constituind o sursă de contaminare a mediului exterior. Peste 50% dintre oamenii sănătoşi sunt purtători de C. albicans în cavitatea bucală. C. albicans nu trăieşte în exosaprobioză pe piele; prezenţa sa pe tegument este legată de prezenţa unei afecţiuni (Euzeby 1994). Sursele exogene de paraziţi sunt reprezentate de alimente precum fructele, laptele, mediile zaharoase care oferă un mediu bun pentru saprobioză. Solul umed pentru animale, iar pentru om, băile publice, piscinele sunt surse importante de infecţie. Orice aliment sau substrat care este murdărit cu urină, fecale, exsudate cu C. albicans constituie surse de paraziţi.Rezistenţa în mediu a speciei C. albicans este legată de substratul pe care se găseşte. Rezistenţa ciupercii în mediu este redusă. Levurile pot supravieţui 8-10 zile pe substratul poluat (nisipul de pe plajă) la 20°C. În apă distilată sterilă, Candida îşi păstrează vitalitatea 5-10 ani (Odds, l991). Prin pasteurizarea joasă (63°C, timp de 30 de minute) sau înaltă (75ºC, timp de 15 secunde), Candida nu este distrusă. Radiaţiile ultraviolete au acţiune distructivă. La 250µtW/ cm2, levurile mor în 5 minute. Aldehida formică 10% distruge ciuperca după un contact de peste 10 minute (Euzeby, l994).Calea de infecţie variază cu specia de levură. Calea orală este posibilă prin intermediul alimentelor contaminate. Calea respiratorie este extrem de rară. Transmiterea candidozei

88

pe cale cutanată necesită existenţa unei soluţii de continuitate. Când micetul străbate bariera digestivă, răspândindu-se în întregul organismul, la indivizii imunosupresaţi se produce candidoza diseminată. Această formă de evoluţie poate apare şi în urma transplantului de organe dacă donatorul a prezentat candidoză diseminată. Contagiunea directă pe cale veneriană este cunoscută doar la om (Dărăbuş, 2002).C. albicans fiind un saprobiot, pentru a deveni patogen necesită intervenţia unor factori favorizanţi. Umezeala excesivă a pielii (ca urmare a aşternutului umed) ce duce la macerare, mai ales la nivelul pliurilor, este un factor ce favorizează apariţia candidozei cutanate. La om, portul frecvent al mănuşilor de cauciuc şi transpiraţia frecventă predispun la această infecţie.Traumatismele, leziunile pielii şi mucoaselor determinate de alte cauze constituie factori locali ce contribuie la creşterea receptivităţii faţă de Candida.Gestaţia duce la modificări hormonale ce contribuie la sporirea colonizării vaginale cu C. albicans. În timpul parturiţiei, poate apare candidoza neonatală ca urmare a trecerii fetusului prin vagin. La şoareci s-a demonstrat o variaţie a receptivităţii la Candida, dependentă de sex. Masculii au în ser o cantitate mai mare a factorului C5 al complementului (cu rol în fagocitoza levurii), fiind astfel mai rezistenţi decât femelele (Askman şi col., 1991, cit. de Euzeby, 1994)Stări patologice precum: debilitatea congenitală, toxiemia, deshidratarea, hemopatiile (leucemia), cancerul, diabetul cresc receptivitatea la boală. Carenţele nutriţionale (vitaminele A şi C şi cele din complexul B) cât şi excesul glucidic în alimentaţie favorizează apariţia candidozei.Carenţele imunologice, precum deficitele imunitare congenitale, absenţa imunităţii umorale (agamaglobulinemie), absenţa imunităţii mediate celular (disgenezie timică), lipsa secreţiei de limfokine, predispun organismele la infecţia cu C. albicans. Stări imunologice asemănătoare apar în SIDA la om, SCID la şoareci şi în cazul tratamentelor cu antimitotice (Euzeby, 1994).Medicaţia imunodepresoare, radioterapia, corticoizii sunt la originea candidozelor iatrogene.Antibioticele administrate per os şi o perioadă lungă de timp pot fi la originea candidozei. In principal, este vorba de tetracicline, cloramfenicol, penicilină (Bas şi Demet, 2003; Brown şi col., 2005). Cefalosporinele şi aminoglicozidele pot favoriza localizarea renală a levurilor. Antibioticele se pare că acţionează în două moduri: direct şi indirect. Acţiunea directă se traduce prin iritaţia mucoaselor (digestivă, genitală), reducerea imunităţii umorale şi celulare, transformarea levurilor (forme puţin patogene) în filamente (mai patogene). Acţiunea indirectă se referă la modificarea florei intestinale care are drept repercusiuni: dispariţia florei concurente, lipsa secreţiei unor bacterii (Bacillus subtilis, Lactobacillus acidophilus) cu efect inhibitor asupra Candidei albicans, carenţa în vitaminele complexului B prin dispariţia bacteriilor sintetizatoare, inhibarea activităţii candidacide a neutrofilelor (Euzeby, 1994).Vârsta este un factor ce poate influenta receptivitatea. Tineretul şi indivizii în vârstă sunt cei mai receptivi datorită unor deficite imunologice normale pentru categoriile respective.La porci, candidoza apare în fermele în care se constată deficienţe alimentare (excesul de glucide, hipovitaminozele) şi de igienă sau se abuzează de antibioterapie. Nerespectarea procesului tehnologic, în primul rând în legătură cu înţărcarea, poate predispune porcii la parazitismul cu Candida (Dărăbuş, 2002).Candidoza este rară la cal şi se dezvoltă, de obicei, ca infecţie secundară datorată tratamentelor cu antibiotice. C. albicans a fost decelată în musculatură la caii cu necroze musculare, consecutive injecţiei cu procain penicilină G (Lepage şi col., 2000).La viţei, C. albicans poate genera forme clinice cu localizare bucală, pulmonară sau forme generalizate. Apariţia candidozei este favorizată de subnutriţie, aglomeraţie, stres de

89

înţărcare, inflamaţii ale mucoaselor generate de bacterii, mediu cald şi umed în adăposturi. La miei s-au descris evoluţii clinice asemănătoare (Mitroiu, 1976).La câine şi pisică, candidoza apare ca urmare a unui dezechilibru al florei intestinale şi a unor perturbări ale barierei mucoase sau cutanate. Imunosupresia generată de un factor patogen (diabet, hiperadrenocorticism, virusuri, cancer) sau terapeutic favorizează apariţia şi evoluţia gravă a bolii (Scott şi col., 1995).La păsări, candidoza afectează în primul rând galiformele, cu localizare în căile digestive anterioare, cu toate că s-au descris şi localizările respiratorie, cutanată şi genitală. Candidoza digestivă este întâlnită la bibilică, mai rar la curci şi la puii de găină, în creşterea intensivă, dar cu evoluţii uneori grave la păsările sălbatice în captivitate. La palmipede, candidoza este în creştere ca incidenţă în sistemele intensive (Chermette şi Bussieras, 1993). Apariţia bolii este favorizată de carenţele alimentare (acizi graşi esenţiali, vitamina A, complexul vitaminelor B), excesul de glucide în raţie, bolile intercurente (coccidioză, heterakidoză, micotoxicoze etc.), antibioterapie prelungită. In plus, la gâştele crescute pentru ficat gras, tehnica de îndopare poate contribui la apariţia candidozei.La om, candidozele sunt foarte frecvente indiferent de sex şi vârstă. Se pare că peste 50% dintre oameni adăpostesc C. albicans ca levură saprobiotă, pe piele, mucoase sau cavităţi (bucală, prepuţială, vaginală). Candidoza bucală a nou-născutului şi a sugarului apare ca urmare a secreţiei salivare reduse, pH-ului scăzut al mucoasei bucale, alimentaţiei artificiale, tulburărilor digestive, administrării de antibiotice. Copiii distrofici şi prematuri sunt mai receptivi. La adulţi, candidoza bucală este favorizată de diabet, imunosupresii, administrarea de antibiotice etc. Candida albicans face parte din eubioza vaginului, peste 70% dintre femeile sănătoase fiind purtătoare. Declanşarea bolii poate fi generată de diabet, stări imunodepresive, antibiotice administrate general sau local, starea de graviditate. Balanopostita candidozică este rară şi poate fi contractată prin contact sexual, mai ales, dacă intervin unii factorii favorizanţi (diabet, administrare de antibiotice). Candidozele de tipul intertrigourilor, perionixisului şi onixisului apar ca urmare a diabetului, obezităţii, transpiraţiei abundente, activităţii menajere. La sugari, se adaugă iritaţia perianală cu urină şi fecale (Dimitrescu, 1989).Boala la animaleCandidozele apar la om şi animale, cu diferite localizări şi diverse grade de extensivitate. Candida albicans este un comensal al mucoasei bucale, tractului gastro-intestinal şi, eventual, al vaginului.Incidenţa ei este în continuă creştere. Pentru ca levura să devină patogenă este necesară intervenţia unor factori favorizanţi generali sau locali. Infecţia cu Candida albicans începe prin aderenţa levurii comensale la celulele mucoasei sau la keratinocite. Această aderenţă implică, probabil, interacţiunea unui polizaharid al peretelui fungic de un receptor al celulei epiteliale. Abia după ce aderenţa s-a desăvârşit, se poate produce înmulţirea levurii şi elementele hifale pot să penetreze ţesutul. Parazitismul cu Candida la animale îmbracă mai multe forme clinice: candidoza cavităţii bucale, candidoza tubului digestiv, candidoza cutanată, genitală, articulară, oculară, respiratorie, şi candidoza diseminată. Leziunile localizate pe mucoase au, în general, un caracter ulcerativ – eritematos, fără tendinţă de vindecare. Leziunile cutanate se caracterizează prin apariţia de papule şi pustule care vor evolua spre plăci eritematoase şi ulcere (Scott şi col., 1995).Candidoza cavităţii bucale (muguet) este produsă de Candida albicans şi este frecventă la viţel, porc, uneori la câine şi cal. Leziunile prezente la nivelul mucoasei buco-faringiene se traduc prin prezenţa unui depozit cazeo-cremos, pseudo-membrane şi inflamaţie. Aceste leziuni împiedică prehensiunea şi deglutiţia. Evoluţia este, de regulă, benignă.Candidoza tubului digestiv este produsă, în principal, de specia Candida albicans, dar în etiologia bolii pot fi incriminate şi alte specii: C. glabrata, C. krusei şi C. slooffiae.

90

Disfagia, anorexia, diareea necaracteristică sunt semnele clinice care însoţesc leziunile ulcerative de esofagită, gastrită, enterită şi peritonită, diagnosticate la rumegătoare şi porc.Candidoza cutanată este urmarea extinderii procesului candidozic de la mucoase la piele. Afecţiunea îmbracă două forme: exsudativă şi scuamo-crustoasă, leziunile fiind localizate sau se pot generaliza. Forma exsudativă este mai frecventă la câine şi se traduce prin eritem, prurit, exsudat albicios - cremos, excoriaţii, depilaţii difuze. Leziunile afectează, în principal, zonele corporale cu umiditate ridicată: spaţiile interdigitale, joncţiunea muco-cutanată (gură, trufă, anus, aparat genital, în jurul ochilor). Forma scuamo-crustoasă este mai puţin frecventă şi se traduce prin cruste, hipercheratoză şi foliculită. Deseori, se diagnostică, la câine, otită externă de natură candidozică. La pisică, forma cutanată este extrem de rar diagnosticată, iar atunci când apare, sunt incriminaţi factorii favorizanţi (tratament prelungit cu antibiotice). Candidoza genitală este mai frecventă la bovine. Vaginita, endometrita, mamita şi avortul sunt principalele semne ale acestei afecţiuni (Dărăbuş, 2002; Coman şi Mareş, 2000). Într-un studiu realizat în ţara noastră de Decun şi Roşu (1973) a fost izolată specia Candida albicans din secreţiile cervicale estrale la taurine în procent de 11,1 din totalul probelor examinate (18). În secreţiile cervicale patologice (41 de probe), alături de Candida albicans (14,6%) au fost prezente si alte specii ale genului: C. guillermondi (14,6%), C. pseudotropicalis (9,7%) şi C. tropicalis (2,4%). Încercarea autorilor de a testa experimental pe şoareci albi patogenitatea culturilor de C. albicans izolate din secreţiile cervicale normale şi patologice nu s-a soldat cu evidenţierea deosebirilor de virulenţă. Eşecul reproducerii experimentale a cervicitei la vaci, folosind suspensii de C. albicans, i-a determinat pe autori să concluzioneze că, în apariţia proceselor patologice ale sferei genitale la vaci un rol esenţial revine integrităţii morfofuncţionale a mucoaselor şi, probabil, tipului de asociaţie microbiană. Într-un studiu mai recent, care a avut drept scop realizarea unei infecţii experimentale la iepure, s-au remarcat semne nervoase traduse prin: incoordonări în mers, ataxie, paralizie spastică, însoţite de pirexie şi slăbire. La 20 zile de la inocularea intratraheală a elementelor fungice, autorii sloveni au evidenţiat focare necrotice şi abcese nodulare în plămân, inimă, ficat şi în stomac (Lakkawar şi col., 2003).Boala la omLa om, Candida albicans este considerată specia cea mai patogenă, dar şi alte specii de Candida pot să determine îmbolnăviri umane: C. tropicalis, C. parapsillosis, C. krusei şi C. glabrata.În funcţie de localizare şi de aspectele clinice manifestate, Feier (1998) descrie şi clasifică candidozele în:

• candidoze ale mucoasei bucale: muguetul, glosita candidozică, stomatita candidozică, perleşul candidozic;

• candidoze cutanate: intertrigoul candidozic, perionixisul şi onixisul candidozic;• candidoze ale mucoasei genitale: balanopostita candidozică şi vulvovaginita

candidozică;• candidoza muco-cutanată cronică: candidoza muco-cutanată cronică a adultului,

granulomul candidozic;• candidoze sistemice: pulmonară, intestinală, urogenitală şi septicemia candidozică.

Muguetul (mărgăritărelul, sorul) apare în primele zile de viaţă şi contaminarea se face cu ocazia expulziei şi trecerii prin filiera genitală a mamei. Această formă clinică se traduce prin apariţia, pe mucoasa jugală, limbă, mucoasa buzelor, a unor plăci eritematoase care se acoperă cu un depozit alb-cremos.Glosita candidozică apare la adult şi este favorizată de intervenţia diferiţilor factori: consumul prelungit al unor medicamente, diabet, gastrite. Pe faţa dorsală a limbii se constată un depozit alb-gălbui, cremos, sub care papilele linguale sunt uşor hipertrofiate. În

91

formele atrofice, mucoasa linguală este roşie-sângerândă, uscată, cu papilele atrofiate. Formele atrofice apar la bătrânii taraţi, în cancerul gastric şi în anemiile hipocrome.Stomatita candidozică acompaniază, de cele mai multe ori, o glosită candidozică; leziunile sunt descrise ca mici plăci albicioase prezente pe mucoasa jugală, stâlpii amigdalieni şi pe mucoasa buzelor. Perleşul candidozic se caracterizează prin fisuri pericomisurale superficiale, cu marginile uşor erodate şi acoperite de depozitul alb-cremos caracteristic. Boala este semnalată mai frecvent la diabetici şi la purtătorii de proteze dentare totale, instabile, sau, după tratamente prelungite cu antibiotice.Intertrigoul candidozic este forma cutanată cea mai frecventă. Afectarea pliurilor se datorează unor condiţii favorizante locale (fricţiune, maceraţie, modificări de pH). Sunt mai frecvent interesate: spaţiul 3 interdigital palmar, pliurile inghino-crurale, submamare, perianale. Boala se manifestă sub forma unor plăci rozate exsudative, acoperite de un depozit alb-cremos, cu eventuale fisuri în fundul pliurilor şi cu un fin guleraş scuamos la periferie. Leziunile sunt pruriginoase sau dezvoltă senzaţii de arsură şi un uşor miros fetid. Feier (1998) consideră necesar ca aceste leziuni candidozice să fie diferenţiate de cele prezente în intertrigo-ul streptococic şi în intertrigo-ul psoriazic.Perionixisul levuric interesează mai ales sexul feminin şi este mai frecvent la persoanele cu un istoric de imersie prelungită a mâinilor în apă (cofetari, bucătari, casnice, spălătorese). Se prezintă ca o tumefacţie eritematoasă a repliului unghial, cu o uşoară descuamaţie.Onixisul candidozic este acompaniat frecvent de perionixis, situaţie în care, tulburările distrofice unghiale încep la baza unghiei. Atunci când se suprapune şi intertrigo candidozic interdigital plantar, tulburările distrofice unghiale debutează la marginea liberă a unghiei. Mai rar, este vorba de un onixis candidozic izolat. Acesta este mai frecvent în zonele cu climat mai rece. Diagnosticul diferenţial se face faţă de onicomicoza dermatofitică şi de psoriazisul unghial.Balanopostita candidozică este, fie consecinţa unei contaminări sexuale, fie un semn revelator al diabetului zaharat (,,diabetidele genitale”). Mucoasa glandului şi foiţa internă a prepuţului sunt de un roşu viu, exsudative, cu fisuri superficiale şi edem, pe care fond se observă un depozit alb-brânzos.Vulvovaginita candidozică apare la femeile tinere care utilizează pilule anticoncepţionale, la acelea care au utilizat frecvent tratamente prelungite cu antibiotice, sau, la pacientele tratate cu Metronidazol sau Fasigyn datorită diagnosticării unei trichomoniaze vaginale. Autorul descrierii acestei afecţiuni menţionează că, 30-40% din femeile gravide dezvoltă o vulvovaginită candidozică, tradusă prin leucoree cremoasă, abundentă, fetidă. Mucoasa vulvară este edemaţiată, eritematosă. Pruritul vulvar poate să fie rebel (Feier, 1998).Candidoza muco-cutanată cronică a adultului este, în cele mai frecvente cazuri, asociată cu o candidoză unghială, bucală şi cutanată extensivă rezistentă la terapia topică uzuală. Apariţia acestei forme clinice este favorizată de diferiţi factori: lupus eritematos sistemic, deficite de stocare a fierului, ,,sindromul endocrinopatiei candidozice” - hipoparatiroidism, hipocorticism, hipotiroidism.Granulomul candidozic este o variantă de candidoză muco-cutanată cronică ce apare la copii. Leziunile caracteristice candidozei muco-cutanate cronice se regăsesc în această formă clinică şi sunt completate de leziuni granulomatoase, hiperkeratozice şi papilomatoase localizate pe scalp, faţă şi pielea glabră.DiagnosticDatele epidemiologice coroborate cu aspectele clinice orientează clinicianul spre diagnosticul candidozei. Examenul microscopic direct (evidenţierea miceliului şi pseudomiceliului) şi izolarea fungului pe medii de cultură pot confirma diagnosticul prezumtiv.Diagnosticul histopatologic evidenţiază epidermita supurativă, hipercheratoza, uneori, foliculită superficială supurativă, iar în formele sistemice, vasculite, arterite, inflamaţii

92

granulomatoase, îngustarea fibrocelulară a intimei (Takahasi şi col., 2004) . Numeroase levuri şi blastoconidii sunt prezente în cheratina epidermică şi în porţiunea infundibulară a foliculilor piloşi. Pot fi remarcate hife şi pseudohife. Diagnosticul diferenţial se impune faţă de: stomatitele bacteriene, parvoviroză, ulcerele gastro-esofagiene, râi, maladiile autoimune (Scott şi col., 1995).TratamentMăsura fundamentală care se impune este eliminarea cauzelor favorizante, în principal, evitarea umezelii. Pentru leziunile localizate, tunderea, uscarea şi agenţii antifungici topici sunt măsuri eficiente. Terapia antifungică topică se poate realiza cu nistatin, miconazol, clotrimazol, violet de genţiană, permanganat de potasiu. Aplicarea se realizează de trei ori /zi, timp de 1-4 săptămâni. Leziunile muco-cutanate, precum şi, cele generalizate necesită terapie antifungică sistemică. Deşi amfotericina B este eficientă, ketoconazolul sau itraconazolul administrate oral, timp de 2-4 săptămâni, sunt preferabile (Scott şi col., 1995). Dintre schemele terapeutice propuse în candidozelor omului, am ales-o în prezentare pe aceea care aparţine lui Feier (1998). Autorul susţine obligativitatea tratamentului general în candidoza muco-cutanată cronică a adultului, în granulomul candidozic şi în onixisul candidozic extins, precum şi, în candidozele sistemice. În candidoza muco-cutanată cronică, recomandă administrarea de Ketoconazol 200 mg/zi câteva luni, Itraconazol 200 mg/zi, Amphotericina B sau Terbinafina. În onixisul candidozic, autorul propune un tratament general intermitent cu Itraconazol 400 mg/zi, 7 zile pe lună, timp de 3 luni. O alternativă o reprezintă tratamentul cu Terbinafină (Lamisil) după aceeaşi schemă terapeutică. În ambele eventualităţi se va aplica o dată pe săptămână tratamentul local cu Amorolfină (Loceryl) timp de 6-9 luni de zile. În tratamentul candidozelor sistemice, autorul susţine că medicamentul de elecţie rămâne Amphotericina B în asociere cu Flucytosină. În formele bucale de candidoză, precum şi, în intertrigoul candidozic şi vulvovaginitele candidozice se recurge mai ales la topicele locale anticandidozice. Astfel, în candidozele cavităţii bucale se va prefera Miconazol gel oral, Ahphomoronalul, eventual badijonările locale cu Stamicin. Se cunoaşte faptul că, levura face parte din flora comensală a gurii, a tractului gastro-intestinal şi uneori a vaginului; luând în considerare acest aspect epidemiologic, Feier recomandă clinicianului să avertizeze bolnavul că nici un tratament sistemic nu poate să determine o ,,sterilizare a organismului” de Candida albicans şi că anumite recidive sunt posibile.În formele foarte extinse, rebele la tratamentul local, se poate asocia Itraconazolul 100 mg/zi, timp de 15 zile, sau, Lamisil 1 tabletă pe zi, 15 zile. În intertrigoul candidozic şi în perionixisul candidozic, rezultatele cele mai bune le aduce aplicarea de două ori pe zi de Travocort, eventual Ciclopiroxolamină, de 2 ori pe zi, 14-30 zile

93

II. MICOZELE SUBCUTANATE

Micozele subcutanate sunt infecţii fungice care au invadat ţesuturile viabile ale pielii. Leziunile care apar în micozele subcutanate sunt cronice şi, în cele mai multe cazuri rămân localizate. Termenii folosiţi pentru denumirea micozelor subcutanate au fost, pentru mult timp, supuşi contradicţiei şi schimbării (Scott şi col., 1995).Termenul de cromohifomicoză sau feohifomicoză include entităţi localizate subcutanat, dar şi sistemic, a căror agent etiologic se dezvoltă în ţesuturile gazdei sub formă de elemente fungice cu perete pigmentat. În cromoblastomicoză, fungul este rotund, prezintă celule cu peretele întunecat (corpusculii sclerotici sau Medlar) şi măsoară 4-12 µm dimensiune. Termenul hialohifomicoză a fost propus pentru a defini toate infecţiile oportuniste cauzate de acei fungi a căror elemente de bază sunt reprezentate de hife hialine, septate, ramificate sau neramificate. Un alt termen care creează confuzie este ficomicoza. Clasa Phycomycetes nu mai există. Pitioza (oomicoza) şi hifomicoza sunt, în prezent, termenii preferaţi pentru ficomicoză. Speciile genului Pythium sunt împărţite între două filumuri: Protista şi Oomycetes. Filumul Zygomycota include ordinele Mucorales şi Entomophthorales. Termenul zigomicoză desemnează mucormicozele şi entomoftoromicozele.Aceste micoze subcutanate cu caracter piogranulomatos sunt foarte rar diagnosticate în practică. Cu o frecvenţă mai mare, au fost diagnosticate acele leziuni granulomatoase cu localizare subcutanată, produse de diferite specii de fungi, de bacterii sau de dermatofiţi şi care, se numesc micetoame.Micetomul reprezintă o leziune subcutanată pseudotumorală, inflamatorie, adesea cu caracter fistulizant, supurativ. În conţinutul micetomului sunt prezente formaţiuni caracteristice care conţin colonii ale agentului cauzal şi care au fost denumite grăunţi. Etiologia, morfologia, clasificarea micetoamelor sunt aspecte care, de-a lungul timpului şi până în prezent, rămân subiecte de controverse şi discuţii. Pentru prima dată, micetoamele au fost descrise la om, apoi ele au fost diagnosticate şi la animale. Scott şi col. (1995) consideră că micetomul poate fi de natură:

• eumicotică;• actinomicotică.

Agenţii etiologici responsabili de apariţia micetomului eumicotic sunt fungii, în timp ce, micetomul actinomicotic este produs de bacterii filamentoase din ordinul Actinomycetales (Actinomyces şi Nocardia). Pin şi Carlotti (2000) acceptă clasificarea autorilor canadieni şi adaugă încă un termen pentru a defini micetoamele fungice determinate de dermatofiţi: pseudomicetoamele, motivând acest apelativ prin aspectul structural al grăunţelor care, este uşor diferit de acela al altor micetoame fungice. Micetoamele dermatofitice sunt rare la pisică şi apar, excepţional, la om şi la câine.Alături de actinomicetoamele produse de bacterii din ordinul Actinomycetales, există două afecţiuni cutanate de origine bacteriană care răspund la termenul generic de micetom: actinobaciloza şi botriomicoza. (Staphylococcus spp.), situaţie în care poartă denumirea de pseudomicetom bacterian sau botriomicoză. Botriomicoza este o afecţiune de natură bacteriană pe care, autorii francezi ar denumi-o mai degrabă „bacterioză cu grăunţe”, caracterizată printr-un proces de supuraţie cronică, cu formarea de grăunţe alcătuite din bacterii şi nu din filamente fungice.Pin şi Carlotti (2000) încearcă o clasificare a micetoamelor în funcţie de etiologie, deşi ei sunt de acord că acest subiect încă mai atrage confuzii şi dezacorduri (tabelul 3).

94

Tabelul 3Agenţi etiologici ai micetoamelor (Pin şi Carlotti, 2000)

MICETOMUL EUMICOTIC

Micetomul eumicotic este o micoză subcutanată, diagnosticată mai frecvent în Africa, Asia, America de Sud şi în America Centrală, la carnivore, cabaline şi taurine. Boala are o incidenţă mai scăzută în Europa. Pentru prima dată, micoza a fost descrisă în regiunea Madura (India) de către Bridges, 1957 (cit. Mitrea şi Solcan, 2006), numele localităţii fiind împrumutat în denumirea afecţiunii: micetomul eumicotic sau maduromicoză.EtiologieÎn etiologia micetomului eumicotic sunt incriminate mai multe specii de fungi saprofiţi răspândiţi în sol, care profită de leziunile cutanate (traumatisme, răni) şi contaminează ţesutul conjunctiv subcutanat. Asupra acestui subiect persistă, în prezent, discuţii contradictorii. Sunt acceptate ca specii responsabile de apariţia leziunilor Curvularia geniculata, Pseudoallescheria boydii şi Madurella grisea. Fungul cel mai des raportat în SUA este Pseudoallescheria boydii (Scott şi col., 1995).Boala la animaleCele trei trăsături principale ce caracterizează micetomul eumicotic sunt:

• tumefacţia nodulară;• traiectele fistuloase;• prezenţa puroiului cu granule de eliminare care conţin elemente fungice.

Apariţia micetomului este descrisă de Scott şi col. (1995) ca un proces ce se derulează în etape succesive: emergenţa papulelor este urmată de evoluţia acestora în noduli care sunt, deseori, dureroşi. Într-o etapă ulterioară, apar traiectele fistuloase care exprimă un exsudat seros, mai târziu, hemoragic şi purulent. Pe măsură ce unele fistule se vindecă, apar cicatrici şi se formează o masă de consistenţa unei tumori, aspect ce caracterizează micetomul. Prin secţionarea acestor formaţiuni se evidenţiază o stromă conjunctivă străbătută de numeroase cavităţi care conţin o masă necrotică şi granule fungice. Granulele prezente în produsul de eliminare variază ca mărime, culoare, formă şi textură, în funcţie de fungul implicat în etiologie. Micetomul cu granule negre sau albe este, de obicei, asociat cu specia Curvularia geniculata şi, ocazional, cu Madurella grisea. Micetomul cu granule albe este, frecvent, cauzat de Pseudoallescheria boydii şi, uneori, de specia Acremonium hyalinum. Imaginile histologice relevă prezenţa în centrul leziunilor a granuloamelor purulente caracterizate printr-o reacţie inflamatorie conjunctivo-vasculară şi purulentă cu celule epitelioide, macrofage, celule gigante multinucleate, limfocite, neutrofile şi plasmocite; la periferia granulelor, se pot evidenţia hife septate, ramificate (2-6 µm diametru), precum şi, elemente veziculoase asemănătoare clamidosporilor. Granuloamele purulente sunt înconjurate de ţesut fibros şi întrega leziune este înglobată într-o masă eozinofilică, cimentată, rezultatul fiind micetomul eumicotic (Chermette şi Bussieras, 1993).Prezenţa micetoamelor este semnalată, de unii autori (Mitrea şi Solcan, 2006), în ţesutul conjunctiv al nărilor, comisurilor buzelor, în regiunea cervicală şi, frecvent, la nivelul extremităţilor distale ale membrelor la cabaline şi carnivore şi, predominant, ale nărilor la taurine.

95

La carnivore, este citată posibilitatea extinderii leziunilor piogranulomatoase subcutanate în ţesuturile din vecinătate (muşchi, articulaţii, oase, limfonoduri) fără tendinţă de metastazare în organele interne (Scott şi col., 1995).În anul 1992 a fost realizat un studiu clinic şi histopatologic la un număr de 42 taurine care prezentau hiperplazie digitală în diferite stadii evolutive (Bolte şi col.). Autorii descriu procesul hiperplazic ca pe o formaţiune pseudotumorală, de consistenţă fibroasă, puţin sensibilă, acoperită în formele incipiente cu un epiderm hipercheratinizat; în formele evoluate, aceştia remarcă focare proliferative cu descuamarea epidermului şi cu apariţia leziunilor deschise ulcerativ-necrotice. Secţiunile histopatologice evocă, afirmă autorii, imaginea unor formaţiuni granulare, bine delimitate de o capsulă, din care se scurge un conţinut cazeo-purulent; în conţinutul acestor granuloame au fost evidenţiate filamente aparţinând diferitelor specii de miceţi. Aceste aspecte macro şi microscopice relevate la majoritatea cazurilor cu hiperplazie interdigitală motivează natura şi denumirea formaţiunilor granulare semnalate de Bolte şi col.: micetoame de natură micotică.Semnalarea unui caz de micetom dermatofitic la o pisică persană (Pin şi Carlotti, 2000), precum şi, la o pisică infestată cu FIV (Guaguere şi Bourdoiseau, 2000) obligă autorii să explice într-o oarecare măsură implicarea lui Microsporum canis în etiologia acestei afecţiuni. Starea de portaj asimptomatic, frecvent întâlnită la pisică, poate fi suspectată ca o posibilă sursă de infecţie. Dermatofiţii sunt fungi care se dezvoltă în ţesuturile cheratinizate, în mod excepţional fiind capabili să supravieţuiască şi să se multiplice în ţesututile vii necheratinizate. Un factor particular de receptivitate a gazdei (predispoziţia de rasă, starea de imunosupresie) sau mai degrabă un grad ridicat de patogenitate a dermatofitului asociat cu o cantitate remarcabilă de elemente infestante sunt motivaţii cu care autorii susţin apariţia micetomului produs de M. canis la pisică. Boala la omSpeciile cele mai frecvent incriminate în apariţia micetomului eumicotic (Piciorul de madura) la om sunt: Madurella mycetomatis (grăunţi negri), M. grisea (grăunţi negri) şi Pseudoalescheria boydii (grăunţi albi sau galbeni). Boala se întâlneşte mai frecvent în America Centrală şi de Sud, Orientul Apropiat, India şi Pakistan. În România, primele cazuri de micetoame au fost descrise de către Babeş şi Miroiescu, în anul 1910. În 1969, Avram elaborează o monografie dedicată acestui subiect, în urma supravegherii şi tratării a 31 de cazuri (Feier, 1998). Localizările frecvente interesează membrele (gamba). Leziunile se caracterizează prin apariţia unor abcese, nodozităţi, gome, fistule şi sinusuri care, în cazurile vechi şi extinse, pot să conducă la elefantiazis. Infecţia poate invada ţesuturile profunde şi oasele subadiacente cu apariţia unei osteoartrite sau a unei osteomielite cronice. În puroiul din sinusuri şi din abcesele evacuate la exterior se pot observa grăunţii ca mici concreţiuni de material purulent. Culoarea şi mărimea acestora pot oferi sugestii etiologice (Feier, 1998).În etiologia micetoamelor dermatofitice diagnosticate la om sunt implicate, cel mai frecvent, specii ale genului Tricophyton: T. rubrum, T. schoenleini, T. violaceum, T. verrucosum, T. mentagrophytes şi T. tonsurans.Diagnosticul se bazează pe rezultatele:

• examenului citologic - inflamaţia piogranulomatoasă cu elemente fungice ocazionale;

• examenului cultural (mediul Sabouraud sau Mycosel) al materialului prelevat din leziuni.

Tratament Tratamentul este dificil. Se recomandă tratament chirurgical. În unele cazuri, se impune amputarea membrului afectat. Terapia antifungică este, deseori, lipsită de succes.

96

La carnivore, s-au semnalat reuşite terapeutice prin administrarea sistemică a ketoconozolului şi itraconazolului până în momentul remisiei semnelor clinice şi, timp de 2-3 luni, după vindecarea clinică (Scott şi col., 1995). La om, micetoamele fungice pot să fie influenţate în stadiile iniţiale de tratamentul prelungit cu ketoconazol 400 mg/zi sau itraconazol 2x200 mg/zi, timp de câteva luni. Din nefericire, în majoritatea cazurilor diagnosticul se stabileşte tardiv, în arealul nostru geografic boala fiind confundată cu tuberculoza osteo-articulară. Astfel, multe cazuri ajung la amputarea segmentului de membru afectat (Feier, 1998).

III. MICOZELE SISTEMICE

Micozele sistemice sunt infecţii fungice ale organelor interne care, se pot răspândi, în mod secundar, pe piele. Speciile de fungi care determină apariţia micozelor profunde duc, în general, o viaţă saprobiotă şi devin patogene pentru om şi animale, atunci când factorii favorizanţi le creează terenul fertil multiplicării. Sunt descrise ca micoze profunde, cu o frecvenţă însemnată la animale, iar unele dintre acestea şi la om, entităţi patogene ca: sporotricoza, coccidioidomicoza, criptococoza, aspergiloza, pneumocistoza şi histoplasmoză.

CRIPTOCOCOZA

Criptococoza este o micoză produsă de levura Cryptococcus neoformans, cu localizare în ţesuturi şi organe, la om şi animale. Parazitul afectează în special pisica, dar şi câinele, calul, taurinele, caprinele, rar porcul, şoarecele, cobaiul, maimuţa, dihorul, nurca, leopardul. Criptococoza mai este numită „blastomicoza europeană” sau „toruloza”.EtiologieGenul Cryptococcus cuprinde levuri rotunde sau ovale, 4-6µm dimensiune, cu burjeonare unică, celulele fiice putând rămâne ataşate de levura-mamă, rezultând uneori, pseudomicelii. Cryptococcus neoformans este specia cea mai importantă a acestui gen; este o levură saprobiotă, capabilă să producă îmbolnăviri la om şi animale. Se cunosc două varietăţi:C. neoformans var. neoformans cu două serotipuri A şi D. Este varietatea predominantă la om şi animale; C. neoformans gatti este varietatea limitată la zonele tropicale şi subtropicale. A fost identificată la pisică şi la marsupiale.Există şi alte specii de Cryptococcus (C. albidus, C. laurentii) saprobiote în diverse biotopuri şi responsabile absolut fortuit de apariţia unor entităţi morbide la om şi animale (Chermette şi Bussieras, 1993).C. neoformans este considerată ca levură obligatoriu patogenă. Cu toate acestea, se presupune că, numai tulpinele cu virulenţa exaltată sunt capabile să producă procese morbide la animale. Capsula se pare că are un rol important în pătrunderea criptococilor în ţesuturi şi în protejarea lor faţă de fagocite, lucru neîntâlnit la alte levuri (Mitroiu, 1976).Ca formă saprobiotă, C. neoformans îşi are habitatul natural în sol şi, uneori, pe substrat lemnos; în stare anamorfă, levura poate fi izolată şi din tubul digestiv al omului şi mamiferelor, precum şi, din ingluvia porumbeilor. Fecalele eliminate de aceştia sunt un mediu propice dezvoltării formelor sexuate, dar şi o importantă sursă de contaminare. Prin manifestarea fenomenului de endosaprobioză se explică persistenţa formelor levurice în tubul digestiv, fenomen care stă la originea criptococozei întâlnită la subiecţii imunodepresaţi.C. neoformans var. gatii îşi desfăşoară procesele vitale într-un biotop restrâns (parazitează unele specii de Eucaliptus) şi este răspândit în zonele tropicală şi subtropicală.

97

Pe mediul Sabouraud cu antibiotice, incubat la 37ºC (temperatura este obligatorie pentru C. neoformans – criteriu de identificare faţă de celelalte specii) se dezvoltă colonii cu apect cremos sau mucoid, alb-ivorii, care devin convexe, rugoase, de culoare ocru-brun, atunci când se învechesc. Elementele microscopice evidenţiate în frotiurile din cultură sunt celulele levurice fără capsulă, burjeonate. Coloraţiile speciale (cu tuş de China) permit conturarea capsulei care înconjoară două sau mai multe celule levurice (Coman şi Mareş, 2000).Testele suplimentare de diferenţiere a speciilor de Criptococcus se bazează pe caracterele biochimice ale fungului, ele fiind utile în identificarea diferitelor tulpini. Auxanograma zaharurilor, testul de evidenţiere a activităţii ureazice, testul de fermentare a zaharurilor sunt doar câteva dintre acestea. Pentru confirmarea diagnosticului, putem recurge la testul biologic pe şoarece, singura specie patogenă fiind C. neoformans (Golăescu, 1997).EpidemiologieCriptococoza este o micoză oportunistă, necontagioasă ce apare sporadic. Fiind o ciupercă saprobiotă, sursa de paraziţi este reprezentată de mediul exterior, levura dezvoltându-se pe vegetale şi solul bogat în substanţe organice (Dorchies şi Vivier, 1975).Se cunoaşte, de asemenea, că solul bogat în fecale de porumbel reprezintă sursa cea mai importantă de infecţie în criptococoză. C. neoformans neoformans utilizează pentru dezvoltare creatinina prezentă în urina păsărilor. Levura persistă ca endo-saprobiot în guşa porumbeilor. Otto (2000) izolează C. neoformans neoformans la 40,5% din porumbeii examinaţi. În timpul hrănirii puilor de porumbel, adulţii pot transmite ciuperca prin intermediul laptelui ingluvial.Fecalele altor specii de păsări (anatine, psitacide, rândunică) pot reprezenta sursă de paraziţi. Totuşi, fecalele de pui de găină, datorită alcalinităţii lor constituie mediu nefavorabil pentru C. neoformans. Suprapopularea cu păsări şi întreţinerea unui mediu umed contribuie la menţinerea sursei de infecţie. Aceste condiţii nu sunt realizate în cazul păsărilor sălbatice libere, ci doar la cele ţinute în captivitate.Rolul vegetalelor (eucalipt) ca sursă de micete a fost demonstrată în cazul lui C. neoformans var. gattii . La varietatea neoformans nu este cunoscută, ci doar bănuită sursa vegetală.Sriburee şi col. (2004) au evidenţiat specia C. neoformans serotipul A în toate probele examinate: apa de ploaie, apa menageră, floarea de eucalipt, probă de sol ce conţinea fecale de porumbel. Prin tehnica PCR, autorii au demonstrat că florile de eucalipt au fost contaminate cu fecalele de porumbel.C. neoformans neoformans poate fi vehiculat prin intermediul fructelor şi al laptelui. Insectele coprofage şi detricole pot consuma levurile şi le pot dispersa la distanţe (Swinne, 1984, cit. de Euzeby, 1994).Supravieţuirea în mediu a lui C. neoformans neoformans poate depăşi 10 ani în biotopurile contaminate. Diverse microorganisme prezente pe sol şi în fecale (B. subtilis, B. aeruginosa, Acanihamoeba spp.) pot distruge aceste levuri (Euzeby, 1994). În fecalele uscate, C. neoformans neoformans rezistă aproximativ 2 ani.Calea cea mai importantă de infecţie este cea respiratorie prin intermediul prafului încărcat cu conidii uscate, de obicei capsulate. Oamenii se pot infecta prin intermediul climatizatoarelor poluate cu debriuri organice.Calea cutanată, prin intermediul unor soluţii de continuitate, este posibilă dar foarte rară. Infecţia pe cale digestivă a fost descrisă la şoareci şi la maimuţă (Takos, 1956, cit. de Euzeby, 1994).Transmiterea prin canalul galactogen este posibilă la bovinele, ovinele şi caprinele lactante.Calea hematogenă pare probabilă (Chermette şi Bussieras, 1993).

98

Infecţia experimentală reuşeşte la şoarece dacă se utilizează calea intravenoasă, intraperitoneală sau cerebrală. La păsări, infecţia nu are loc decât dacă sunt menţinute în condiţii în care temperatura corporală să scadă sub 40°C (Mitroiu, 1976).Apariţia criptococozei este condiţionată de frecventarea sau contactul cu locurile bogate în excremente de păsări. Climatul şi sezonul pot interveni în diseminarea elementelor infectante. Pisicile par mai frecvent afectate, în Australia, vara. (Malk şi col., 1992, cit. de Chermette şi Bussieras, 1993).Receptivitatea este dependentă de starea de sănătate, de imunodeficienţe şi de starea apărută în urma diverselor tratamente. Diabetul, infecţiile cronice (tuberculoza), ciroza, infecţia cu Pneumocystis carinii cresc receptivitatea faţă de C. neoformans. Supresarea imunităţii mediate celular la pisicile infectate cu virusul leucemiei feline predispune la infectarea cu Cryptococcus. Corticoterapia şi antibioterapia prelungită (mamite la vaci) pot duce la apariţia criptococozei (Emms, 1987).La oamenii şi carnivorele care prezintă anumite tipuri de cancer (în special al organelor limfoide) se citează 1-3% cazuri de criptococoză (Chermette şi Bussieras,1993).Oamenii cu SIDA sunt predispuşi la infecţia cu C. neoformans neoformans (serotipurile A şi D) dar nu la cealaltă varietate de Cryptococcus. Retrovirozele, precum FeLV şi FIV la pisică, au crescut incidenţa parazitismului cu C. neoformans neoformans în comparaţie cu animalele sănătoase. În plus, pisicile cu FIV dezvoltă forme mai severe de criptococoză, iar răspunsul la tratament este mai lent (Malik şi col. 1992, cit. de Chermette şi Bussieras, 1993).Criptococoza este o boală rară la câine, iar atunci când apare afectează tineretul din rasele de talie mare. La pisică, criptococoza este cea mai frecventă micoză profundă (Scott şi col., 1995).Fără a putea exclude infectarea omului pornind de la fecalele de porumbel, nu au fost raportate asemenea cazuri. Totuşi, Walter şi col., 1966 (cit. de Euzeby, 1994) găsesc anticorpi specifici în proporţie mai ridicată la crescătorii de porumbei, în comparaţie cu alte categorii sociale.Boala la animaleC. neoformans produce micoze localizate sau generalizate la om şi la mamifere; la păsări, boala nu se manifestă clinic, acestea sunt rezistente şi au rol doar în diseminarea micetului. Criptococoza este diagnosticată mai frecvent la pisică, indivizii imunodepresati fiind cei mai receptivi. Leziunile sunt localizate în SNC, aparatul respirator, ochi, piele. Cea mai frecventă localizare a bolii este cea respiratorie, când se constată prezenţa unui polip localizat nazal sau un edem subcutanat localizat deasupra de piramida nazală, însoţite, din punct de vedere lezional, de granuloame miliare în pulmoni sau în alte organe. Când localizarea este cutanată, boala se traduce prin papule, noduli, abcese, ulcere în regiunea feţei, mai frecvent, dar şi pe membrele anterioare.La câine, semnele clinice derivă din afectarea SNC şi a ochilor. Localizările cutanate sunt rare şi se traduc prin prezenţa de papule, noduli şi abcese în regiunea feţei (Scott şi col., 1995).La bovine a fost descrisă o infecţie criptococică a glandei mamare (mastită criptococică), dar această localizare nu este exclusă nici la ovine, caprine sau cabaline (Coman şi Mareş, 2000).Boala la omLa om, criptococoza poate evolua ca o infecţie cronică, subacută ce invadează pulmonii, pielea, dar are predilecţie pentru meninge şi encefal. Cele mai multe cazuri sunt pacienţii care acuză semne de afectare nervoasă, de cefalee, febră, greaţă, vomă, status mental afectat. Structura polizaharidică a capsulei oferă parazitului o virulenţă ridicată care conduce la leziuni cerebrale focale, meningită bazală cronică, blocarea absorbţiei LCR prin vilii arahnoidieni, edem cerebral (Lloyd, 2005).

99

Leziunile izolate pot apărea cu localizare gastrointestinală, osoasă, cutaneo-mucoasă sau oculară. Pielea (noduli, ulcere, leziuni de tip moluscoid sau celulită) este afectată la aproximativ 10% din pacienţi (Lloyd, 2005). Nu este exclusă nici forma generalizată, sistemică, în special la subiecţii HIV pozitivi (Cojocaru, 1979).Leziunile morfopatologice în criptococoză au un caracter mixomatos (gelatino-mucoid) sau se traduc prin apariţia unor granuloame cu aspect pseudotumoral, numite criptococoame sau toruloame (Euzeby, 1994).Diagnostic:

• la animale - însămânţări pe mediile de cultură (Sabouraud cu antibiotice, fără actidionă, deoarece aceasta inhibă dezvoltarea lui C. neoformans) a prelevatelor potenţial contaminate (material purulent, spută, lapte mastitic);

• la om – rezultatele tomografiei computerizate şi a rezonanţei magnetice nucleare care evidenţiază dilataţie ventriculară şi atrofie cerebrală, precum şi testele imunoenzimatice, puncţia lombară şi examenul histologic sunt însoţite de examenul cultural care poate confirma dezvoltarea parazitului. Metodele moderne de diagnostic (PCR) rămân subiect de studii viitoare (Lloyd, 2005).

Tratament: • la animale, sunt de preferat ketoconazolul, itraconazolul, fluconazolul şi asocierile

dintre aceste substanţe antimicotice. Rareori, leziunile solitare de la animalele cu criptococoză cutanată pot fi excizate chirurgical, grăbind astfel, vindecarea (Scott şi col., 1995);

• la om, se recomandă amfotericina B, 5-flucitozină şi ca alternative, fluconazol sau itraconazol. Rămâne importantă terapia de menţinere ulterioară datorită recidivelor semnalate într-un procent ridicat la persoanele HIV pozitive. Controversată este terapia cu fluconazol, motivele fiind costul şi apariţia rezistenţei la acest medicament. Provocări pentru cercetători sunt vaccinarea şi terapia cu anticorpi monoclonali (Lloyd, 2005).

SPOROTRICOZA

Această micoză este produsă de Sporothrix schenckii şi afectează omul şi multe specii de animale. Deoarece boala se traduce clinic prin simptome cutaneo-mucoase şi limfatice, iar formele sistemice sunt extrem de rare, unii autori (Scott şi col., 1995) o descriu în cadrul micozelor subcutanate. Evoluţia sporotricozei este lentă şi cronică. Boala apare, în general, sporadic şi este necontagioasă.EtiologieSporothrix schenckii, specia de referinţă, este un micromicet saprobiot întâlnit în multe zone ale globului, habitatul preferenţial al acestuia fiind solul, unele plante, materia vegetală în descompunere. Prelevarea materialului patologic din leziuni (spută, lichid articular, puroi, biopsie cutanată) şi însămânţarea pe mediul Sabouraud glucozat, respectiv, geloză cu sânge relevă forma dimorfică a micetului, în funcţie de temperatura de incubare: la 25ºC se dezvoltă forma filamentoasă, apar colonii glabre, cu aspect membranos, de culoare gri cu tendinţă spre negru;la 37ºC apare forma levurică a micromicetului, coloniile având aspect cremos, de culoare bej (Coman şi Mareş, 2000).La examenul microscopic, forma filamentoasă scoate la iveală elemente hifale septate, hialine, cu conidiofori slab diferenţiaţi, precum şi, conidii cu perete fin, grupate sub formă de rozetă în porţiunea distală a conidioforilor, sau, conidii cu perete gros, plasate direct pe hife.Forma levurică este reprezentată de numeroase celule levurice cu burjeonare multiplă ce se pot asemăna cu o ţigară de foi (Golăescu, 1997).Epidemiologie

100

Boala are o distribuţie cosmopolită, fiind identificată inclusiv în România. La animale, incidenţa este mai mare la cal, câine şi pisică, fiind semnalată şi la bovine, rumegătoare mici, porcine, rozătoare, lagomorfe, tatu (Dasypus noveincinctus).S. schenckii este un micet ectosaprobiot prezent în sol, unde găseşte vitamina B1 şi pirimidina, necesare dezvoltării formelor patogene (Euzeby, 1994). Parazitul a putut fi izolat din cavitatea bucală, tub digestiv şi căile aerifere, la oameni şi animale. Pisica elimină prin excremente cantităţi mari de micete. Insectele moarte pot fi, de asemenea, purtătoare ale acestei levuri. Biotopurile calde şi umede sunt mai poluate cu S. schenckii, ceea ce îi conferă bolii o incidenţă sezonieră.Cu toate că, boala este considerată necontagioasă, câteva cazuri de contagiu au fost semnalate. Ele se referă la transmiterea de la mamă la copil, prin intermediul materialului infectat, şi de la animale (cabaline, pisică) la om, conferind bolii un caracter zoonotic (Euzeby, 1994).Calea de infecţie de bază este cea cutanată. Pielea integră nu poate fi traversată de această levură. Pielea lezionată anterior infecţiei oferă posibilitatea de declanşare a parazitismului sau transmiterea este posibilă atunci când animalele prezintă leziuni deschise de sporothricoză şi sunt îngrijite fără precauţii. Luând în considerare aceste aspecte epidemiologice, Cosoroabă (2005) consideră sporothricoza o pseudozoonoză. Plantele cu spini contaminate cu S. schenckii au un rol important în epidemiologia bolii. Boala poate fi transmisă prin muşcătura de pisică, cal, câine, rozătoare, reptile, peşti, prin înţepare (insecte) sau prin zgârietură (pisică).Sporotricoza pulmonară este rară, probabil, datorită macrofagelor alveolare care distrug sporii ciupercii la subiecţii sănătoşi. Ca şi calea aeroforă, calea digestivă de infecţie este rară şi este legată de leziuni ale mucoasei intestinale.Receptivitatea este legată de modul de viaţă al omului, profesiile care permit contactul cu solul şi vegetalele (grădinari, floricultori, silvicultori etc.) fac posibilă mai frecvent infecţia cu S. schenckii. Acest lucru determină o alură contagioasă, prin îmbolnăvirea unui grup de persoane care efectuează aceeaşi activitate. Boala este mai frecventă la adulţii de sex masculin datorită expunerii mai mari la mediile contaminate. Imunodeficienţele, alte boli şi carenţele vitaminice (A şi C) predispun la infecţia cu S. schenckii (Dărăbuş, 2002). Dintre speciile de canide, câinii de vânătoare sunt cei mai frecvent afectaţi, deoarece sunt mai expuşi la răniri şi la infectarea rănilor din mediul poluat (Cosoroabă, 2005).Boala la omTabloul clinic şi lezional sunt mai evidente la carnivore, cabaline şi om.La om, micoza evoluează sub mai multe forme clinice:

• forma limfatică în care apar gome subcutanate diseminate de-a lungul unor vase limfatice; aceste gome evoluează în 3-4 săptămâni spre supurare, fără fenomene inflamatorii. În continuare, acestea se pot transforma în ulcere sau rămân închise timp îndelungat (Cosoroabă, 2005);

• forma cutanată, manifestată frecvent prin leziuni epidermice pustuloase sau eczemoide, pitiriaziforme şi, mai rar, prin leziuni dermice sub formă de papule, noduli sau veruci, localizate pe faţă, braţe şi picioare (Cojocaru, 1979);

• forma mucoasă, în care leziunile pot apărea primar sau secundar formei cutanate; pe mucoasele nazală, bucală şi faringiană apar leziuni eritematoase, vegetante sau supurante;

• forma viscerală este rară şi se traduce prin fenomene de pielonefrită, mastită, epididimită şi orhită;

• formele osoasă şi pulmonară sunt foarte rare, rezultând din forma viscerală (Cojocaru, 1979).

Boala la animaleLa ecvine, sporotricoza îmbracă forma limfatică, cu producerea de noduli, apoi de gome şi ulcere.

101

La câine, micoza poate evolua cu localizări cutanate traduse prin apariţia de noduli multipli, alopecie şi ulcere. Leziunile nu sunt nici dureroase, nici pruritice, iar starea generală a animalului nu este afectată. Forma cutaneo-limfatică este caracterizată prin apariţia unui nodul pe partea distală a unui membru, cu infecţie ascendentă ulterioară prin vasele limfatice. Nodulii secundari pot fi fermi sau fluctuanţi; deseori, nodulii ulcerează şi elimină un exsudat roşu-maroniu. Forma diseminată este extrem de rară la câine (Scott şi col., 1995). La pisică, se dezvoltă zone alopecice, acoperite de noduli, abcese sau ulcere, mai frecvent localizate pe cap, membre şi la baza cozii. Deşi, cele mai citate localizări sunt cele cutanate, există şi publicaţii în care sunt semnalate implicaţii limnodulare în evoluţia bolii, precum şi, izolarea speciei S. schenckii din organele interne şi din fecale (Scott şi col., 1995).Diagnostic: cultivarea prelevatelor patologice permite dezvoltarea formei filamentoase sau a formei levurice, în funcţie de mediul de cultură şi de temperatura la care s-a realizat incubarea.Tratament: Iodura de potasiu, oral sau topic, administrată până la vindecare şi 4-6 săptămâni, după vindecare. În situaţia în care pacienţii nu răspund la terapia cu iod, se apelează la amfotericină B, ketoconazol sau itraconazol.

COCCIDIOIDOMICOZA

Coccidioidomicoza este o infecţie fungică produsă de Coccidioides immitis. Se localizează bronhopulmonar, dar şi în alte ţesuturi şi organe, putându-se generaliza şi determina moartea.EtiologieSpecia Coccidioides immitis se poate izola prin examenul direct al prelevatelor (spută, material purulent, LCR) când se evidenţiază sferulele cu endospori. Dezvoltarea coloniilor pe mediul Sabouraud cu dextroză este rapidă, acestea au un aspect lânos, cu diferite nuanţe de culoare (de la alb la brun). Aspectele microscopice relevă prezenţa unor hife hialine, septate, absenţa conidioforilor şi prezenţa artroconidiilor. Artroconidiile alternează cu celulele goale, sunt rectangulare, mai late ca filamentul. În culturile incubate la 42ºC, se remarcă prezenţa unor sferule, cu diametrul de 10-80 µm ce conţin 50-100, excepţional 200 de endospori. Acest aspect are valoare de diagnostic (Coman şi Mareş, 2000). EpidemiologieBoala este răspândită în America de Nord şi Sud, fiind legată de zonele aride şi semiaride, dar a fost semnalată şi în Europa. Sunt afectaţi omul şi câinele şi, mai rar, rumegătoarele, cabalinele, porcinele, pisica, animalele sălbatice, maimuţele. Coccidioidomicoza a fost numită „febra din valea San Joaquin”(Scott şi col., 1995).C. immitis este un saprobiot întâlnit pe sol şi în sol, mai ales în zonele frecventate de rozătoare. Rezistenţa în mediul extern este relativ mare. Supravieţuieşte uşor între 3 şi 38°C dar este foarte sensibil la temperaturi ridicate şi uscăciune. În perioadele de secetă, micetul supravieţuieşte în biotopurile adăpostite (vizuinile rozătoarelor), de unde este diseminat în momentul declanşării ploilor (Dărăbuş, 2002).Sursa de infecţie este reprezentată de solul contaminat. Animalele bolnave elimină ciuperca prin fecale şi jetaj, contaminând mediul extern. Circuitul epidemiologic este asigurat de omul infectat, care reprezintă un important rezervor al micetului, el contaminând solul prin spută sau fecale (Coman şi Mareş, 2000). În sezoanele calde şi uscate, praful poate fi contaminat cu spori. Infecţia are loc mai ales pe cale respiratorie, prin inhalarea artroconidiilor (spori). Infecţia în laborator, dacă se lucrează cu culturi ale acestui micet, este posibilă şi prin intermediul plantelor cu ţepi contaminaţi cu artrospori.

102

Infecţia intrauterină pare posibilă în cazul endometritelor. Este evocată, de asemenea, transmiterea transplacentară (Chermette şi Bussieras, 1993; Euzeby, 1994; Mitroiu, 1976).Vântul are un rol important în ridicarea şi răspândirea sporilor şi respectiv realizarea infecţiei. La om, infecţia este mai frecventă la cei care efectuează activităţi agricole. Inmunodeficienţele, diabetul zaharat, tulburările nutriţionale predispun la coccidioidomicoză. Câinele pare specia cea mai receptivă, cu toate că, boala poate apare la toate animalele cu sânge cald, cât şi la unele specii de reptile. Câinii de vânătoare care iau contact cu zonele endemice (viziuni de rozătoare) sunt cei mai expuşi infecţiei. Legat de vânătoare, ei se îmbolnăvesc în lunile reci. Câinii tineri (1-4 ani), din rasele Boxer, Doberman, Pinscher sunt mai predispuşi la infecţia coccidioidomicotică. La pisici, boala apare foarte rar (Scott şi col., 1995). La bovine, boala afectează tineretul, mai ales cel din îngrăşătorii (Giltner, 1918, cit. de Euzeby, 1994). În ţara noastră, a fost descris un caz de coccidioidomicoză la un pacient internat pentru leziuni supurative perineale (Buiuc şi col., 1995).Boala la animaleLa câine, boala se traduce prin tuse, dispnee, febră persistentă sau fluctuantă, anorexie, leziuni cutanate sau oculare. Leziunile cutanate se caracterizează prin apariţia de papule, noduli, abcese, ulcere în regiunea oaselor infectate (mai frecvent, oasele lungi).La pisică, apare rar şi se caracterizează prin leziuni cutanate însoţite de afectarea stării generale şi, posibil, leziuni oculare.Boala la omCoccidioidomicoza omului evoluează, în principal, cu localizarea respiratorie, însoţită de leziunile de pneumonie şi bronhopneumonie. Se citează şi posibilitatea apariţiei formelor cutanate (abces, gomă, ulcere), osoase, articulare, hepatice, genito-urinare şi cerebro-medulare (Coman şi Mareş, 2000).Diagnosticul se stabileşte în contextul:

• evidenţierii hifelor şi artroconidiilor dezvoltate pe mediile incubate la 25ºC sau 37ºC;

• evidenţierii sferulelor caracteristice, atunci când incubarea s-a realizat la o temperatură de 42ºC.

TratamentToate animalele cu coccidioidomicoză se tratează pentru că remisia spontană nu este probabilă. Ketokonazolul este, de regulă, cel mai recomandat antifungic. Toate animalele cu forme diseminate se tratează cel puţin un an. Indivizii care nu răspund la terapia cu ketokonazol se vor trata cu amfotericina B.

PNEUMOCISTOZA

Pneumocistoza este o afecţiune produsă de un oportunist - Pneumocystis carinii - care se dezvoltă în alveolele pulmonare la om şi diverse animale domestice şi sălbatice. La om, pneumocistoza, în caz de imunosupresie (SIDA), poate deveni mortală. Descoperit iniţial în pulmon la cobai şi, apoi, la şobolan, P. carinii a fost identificat şi la alte specii de mamifere: câine, pisică, rumegătoare, porcine, cabaline, iepuri, maimuţă, animale sălbatice.EtiologieCu toate că P. carinii pare să aparţină ciupercilor, unele caracteristici morfologice şi biologice îl apropie de protozoare. Pe de altă parte, diferitele suşe de P. carinii sunt diferite din punct de vedere antigenic şi genetic (Chermette şi Bussieras, 1993). Clasificarea lui P. carinii a fost dezbătută pe larg încă de la identificarea sa. În prezent, este considerat un

103

fung atipic care a evoluat independent de ramurile care au condus la ascomicete şi la basidiomicete (Mehlhorn, 2001). Termenii folosiţi în descrierea fungilor mai evoluaţi nu sunt pe deplin potriviţi în cazul lui P. carinii şi de aceea se recurge, prin consens, la termeni apropiaţi: trofozoiţi (forma trofică), precyst (sporocist), cyst (spor), excystare (spor liber) (Cosoroabă, 2005).P. carinii trăieşte în endosaprobioză la oameni şi diverse specii de animale şi, în mod normal, nu determină decât infecţii latente. Deşi nu s-au pus în evidenţă forme libere în mediul exterior, se bănuie existenţa unor biotopuri sau transmiterea se face de la individ la individ (Euzeby, 1994). Ciclul biologic a fost studiat pe şobolani şi in vitro pe celule pulmonare umane carcinomatoase. Dezvoltarea primară a parazitului are loc în alveole. În pulmoni, se identifică forme vegetative - trofozoiţi - de formă ameboidală şi forme chistice. Elementele prechistice tinere au un singur nucleu care se divide de trei ori, formându-se opt nuclei înglobaţi într-o formaţiune denumită prechist intermediar. După dispunerea citoplasmei în jurul nucleilor se formează prechistul vârstnic. Peretele prechistului se dublează, cu formarea chistului ce conţine formaţiuni în formă de banană, denumite endochişti (corpi intracistici) care, în fine, vor fi eliminate prin deschiderea acestuia şi vor forma trofozoiţii ameboizi (Dărăbuş, 2002).EpidemiologieSursa de paraziţi este reprezentată de animalele infectate. Mult timp, parazitul nu a putut fi pus în evidenţă în mediul exterior. În anul 2005, a fost posibilă infecţia experimentală la şobolan, prin inhalarea aerului din camerele unde se găseau şobolani infectaţi sau aer contaminat (Lloyd, 2005). Sunt recunoscute ca rezervoare de paraziţi: şobolanii şi microtinele. Nu se cunoaşte precis modul de infestare a1 omului, necunoscându-se elementul infectant, dar au fost identificate secvenţe ADN de Pneumocystis în aerul din camerele animalelor, din camera unui pacien şi dintr-o aşezare rurală (Lloyd, 2005). Se mai ştie că, suşa izolată de la om nu infectează şobolanul (structuri antigenice diferite). Acolo unde creşte populaţia rozătorului Microtus arvans (şoarecele de câmp) s-a observat şi o creştere a incidenţei pneumocistozei la om.Oamenii infectaţi prezintă chişti în expectorate încă înaintea apariţiei semnelor clinice. În acest fel s-ar putea transmite aceşti chişti de la un individ la altul, prin intermediul căii aeriene. De aceea, boala are un caracter nosocomial şi se poate dezvolta sub formă de epidemii familiale.Transmiterea transplacentară a fost demonstrată la om şi şobolan (Euzeby, 1994).Evoluţia clinică a bolii este imposibilă fără intervenţia unor factori favorizanţi, justificând termenul de oportunist atribuit agentului etiologic. În primul rând, imunodeficienţele de diferite tipuri pot genera sensibilizarea organismelor uman şi animal la infecţie. Imunodeficienţele de natură genetică (caii pur-sânge arab cu imunodeficienţă severă combinată, şoarecii atimici şi SCID) cresc receptivitatea 1a boală. Imunodepresia terapeutică prin radioterapie, substanţele imunodepresoare, utilizate în bolile autoimune sau în grefele de organe, şi cele antimitotice folosite în tratamentul cancerului, predispun organismele la infecţia cu P. carinii. Prin infecţii experimentale s-a demonstrat rolul imunosupresiei (cu acetat de cortizon) în producerea unei pneumonii severe la porcii infectaţi cu P. carinii; cei neimunosupresaţi fac forme subclinice de boală (Yang Yue Zhong şi col., 2001). Diferite boli care afectează sistemul imunitar (SIDA la om, pneumovirusuri) favorizează evoluţia pneumocistozei. În ultimii zece ani, P. carinii este considerat ca una dintre cele mai frecvente cauze ale morţii pacienţilor bolnavi de SIDA. Pneumonia cauzată de acest micet este un indicator folositor pentru precizarea izbucnirii SIDA la un purtător de HIV. Se apreciază că, 80% dintre persoanele afectate de acest virus sunt infectate şi cu P. carinii. În prezent, micetul poate fi considerat ca un model al agenţilor oportunişti care la

104

indivizii imunocompetenţi trec neobservaţi, iar la cei imunocompromişi determină infecţii fulminante. El poate fi găsit în pulmonul mamiferelor domestice sau sălbatice sub forma unor mici colonii care sunt foarte slab virulente sau avirulente (Cosoroabă, 2005).Studii serologice au demonstrat că un număr mare de persoane sănătoase prezintă anticorpi specifici anti- P. carinii ca urmare a unor infecţii inaparente dobândite în timpul vieţii. Aceştia nu conferă protecţie faţă de boală. Activarea bolii se produce numai la persoanele imunocompromise, la care se constată un titru scăzut de anticorpi (Iacobiciu şi col., 2003). Alte cauze ce cresc receptivitatea la pneumocistoză sunt în legătură cu: malnutriţia, bolile ce determină diaree (coccidioza), boli grave (cancerul), schimbările bruşte de alimentaţie (înţărcarea).Tineretul este mai receptiv la infecţie datorită imaturităţii sistemului imunitar. Sugarii şi cei născuţi prematur prezintă o sensibilitate mai mare la infecţia cu P. carinii. Iepurele este singurul model experimental ce face spontan pneumocistoză (Euzeby, 1994).Boala la animaleP. carinii a fost găsit în pulmon la: porc, viţel, oaie, bovine, capră, cal, câine şi pisică. La suine, evoluţia este cronică, tradusă prin tuse seacă şi dispnee după o perioadă de pneumonie exsudativă. La ecvine, pneumocistoza afectează în principal mânjii care, fac o formă acută tradusă prin febră, tuse, dispnee, cu sfârşit letal, posibil în câteva zile, chiar ore.Boala la omLa om, la indivizii cu sistem imunitar competent, infecţia rămâne latentă, fără semne clinice. La persoanele cu imunodeficienţe s-au descris două forme de pneumonie:pneumonia interstiţială cu plasmocite – apare la sugarii între 8-12 săptămâni, de obicei prematuri sau distrofici, polispitalizaţi sau proveniţi din colectivităţi de copii;pneumonia hipoergică – apare la toate vârstele, la persoanele adulte cu imunodeficienţe, la cei diagnosticaţi cu SIDA, precum şi, la cei supuşi unei corticoterapii de lungă durată. Clinic, se constată tuse uscată, neproductivă, pneumonie dispneizantă cu evoluţie progresivă, agravată către insuficienţă cardio-respiratorie şi exitus. În lipsa tratamentului specific, evoluţia este în 90% din cazuri nefavorabilă, pacienţii putând sucomba din cauza gravelor tulburări respiratorii şi cardiace (Iacobiciu şi col., 2003).Diseminări extrapulmonare se fac pe cale limfohematogenă, pornind de la alveolele pulmonare de unde sunt mobilizaţi trofozoiţii. Principalele localizări secundare sunt în: limfonoduri limfatice, ficat, rinichi, pancreas, tiroidă, globul ocular, splină, oase, articulaţii, piele, ureche.Pulmonul pacienţilor care au murit de pneumocistoză este rigid, ferm uniform, palid fără necroze sau exsudat, cu aer în alveole. Infiltrarea difuză este extinsă în întreg pulmonul şi de aceea aspectul radioscopic este caracteristic („aspect de geam mat”) (Iacobiciu şi col., 2003; Cosoroabă, 2005).Infecţiile asimptomatice la om evoluează, probabil, fără leziuni. Pneumonia se instalează doar când starea de imunodeprimare devine evidentă. Asemenea situaţii se întâlnesc la copiii malnutriţi, care suferă de una dintre bolile imunodeficitare primare (agamaglobulinemia X- linkată; defecte ale celulelor T), precum şi la aceeia care sunt supuşi unor tratamente cu agenţi antineoplazici sau care au fost supuşi unor transplante de organe asociate cu medicaţie imunosupresivă. La aceşti pacienţi imunosupresaţi, trofozoiţii de P. carinii se ataşează de celulele epiteliale alveolare de tip I, prin intermediul glicoproteinei majore de suprafaţă, fibronectinei şi altor proteine ale celulelor gazdă, pe care le omoară. În membranele alveolare apar fisuri prin care iese conţinutul alveolar: un exsudat spumos ce conţine paraziţi, fibrină şi celule moarte. Această masă spumoasă se aseamănă cu un fagure de miere, cu infiltraţii eozinofilice, PAS pozitive (Lloyd, 2005).DiagnosticLa om, diagnosticul intravitam este dificil. Se recoltează:

• secreţie laringo-traheală cu ajutorul unei sonde endonazale;

105

• biopsie pulmonară prin puncţie transpleurală (metodă eficientă, dar invazivă, există pericol de complicaţii);

• periaj bronşic prin bronhoscopie.Din produsele patologice recoltate se efectuează frotiuri colorate Giemsa ( permite evidenţierea chiştilor şi trofozoiţilor), Gram-Weigert (evidenţiază chiştii), Papanicolau (chisturi fluorescente în prezenţa eozinei) şi cu albastru de toluidină (colorează şi pereţii chisturilor).Diagnosticul post-mortem presupune realizarea de frotiuri colorate Giemsa din parenchimul pulmonar (evidenţierea micetului izolat sau în grupuri) sau efectuarea de preparate anatomo-patologice (evidenţierea în pereţii alveolari a unui infiltrat masiv cu leucocite).Diagnosticul imunologic: RIF, ELISA.Radiologic: aspectul caracteristic al pulmonului. În unele laboratoare a fost posibilă realizarea de teste PCR, simple şi „nested” (cu două cupluri de amorse pe aceeaşi genă). Cu toate că aceste teste prezintă o specificitate cu mult mai mare comparativ cu examenele microscopice, relevanţa clinică a rezultatelor pozitive necesită o evaluare suplimentară (Lloyd, 2005).Tratamentul se poate face cu: Trimetoprin, Sulfadiazin, Pirimetamine.La om se recomandă administrarea de: Pentamidină (Lomidin) iv sau im, 14 zile ( se prelungeşte durata tratamentului până la 21 de zile, la bolnavii de SIDA) sau Cotrimoxazol (Trimetoprin-Sulfametoxazol), oral, 14 zile. Hidroxinaftochinona şi Primaquine pot completa tratamentul aplicat omului.

HISTOPLASMOZA

Histoplasmoza este o micoză diagnosticată la om, produsă de Histoplasma capsulatum, care parazitează pulmonul, în forma benignă, şi sistemul fagocitar mononucleat, în forma gravă, diseminată.EtiologieSpecia de referinţă, Histoplasma capsulatum prezintă mai multe varietăţi:

• H. capsulatum – var. capsulatum;• H. duboisii – produce histoplasmoza africană;• H. farciminosum – care parazitează în principal equideele.

Pentru prima dată, fungul a fost izolat din leziunile limfocutanate de la un cal şi a fost numit Cryptococcus farciminosum, iar boala produsă a fost denumită pseudomorvă (Rivolta, 1873). În 1905, Darling a diagnosticat primul caz de histoplasmoză la om. De atunci şi până în prezent, etiologia şi manifestările clinico – patologice ale acestei afecţiuni au preocupat pe mulţi cercetători umani şi veterinari. Limfangita epizootică la cai (denumirea histoplasmozei cabalinelor), sindroamele clinice ale histoplasmozei africane umane, entităţile clinice complexe generate de histoplasmoza diseminată a oamenilor, câinilor şi pisicilor sunt subiecte dezvoltate într-un număr însemnat de bibliografii actuale.H. capsulatum este un fung dimorfic care se prezintă sub formă filamentoasă atunci când prelevatele se însămânţează pe geloză Sabouraud glucozată şi incubată la 25ºC şi sub formă levurică atunci când incubarea s-a realizat la 37ºC, pe geloză cu sânge. Probele din care poate fi izolat micetul sunt: spută, urină, sânge, prelevatele de la puncţia limfonodurilor.Morfologia coloniilor, dinamica creşterii şi aspectele microscopice sunt caracteristice celor două forme:

• forma filamentoasă dă naştere unor colonii albe cu aspect lânos-granular, care devin cu timpul brune; hifele sunt septate, macroconidiile au un perete neted sau verucos, iar microconidiile sunt unicelulare, nepigmentate;

106

• forma levurică dezvoltă colonii cu aspect cremos, de culoare crem.Celulele levurice sunt burjeonate, burjeonul format se desprinde de celula parenterală de care este legată printr-un filament fragil (Euzeby, 1992).

În frotiuri şi în secţiuni colorate (Giemsa, PAS, impregnare argentică) se observă un parazitism puternic cu histoplasme în histiocite, monocite sau macrofage. Celulele levuriforme prezintă un halou subţire, rezistent la colorare, care este responsabil de aspectul de „capsulat” de unde şi denumirea (Clinkenbeard, 2005).EpidemiologieHistoplasma capsulatum a fost izolată din solurile bogate în azot, contaminate cu excrementele păsărilor domestice şi sălbatice sau ale liliecilor contaminaţi (Nitzulescu şi Balotă, 1981, cit. Mareş). Solul padocurilor pentru păsări şi cel al peşterilor este frecvent contaminat cu acest fung. În ţara noastră, izolarea acestui fung a fost realizată pentru prima oară de Alteraş (1966), în solul peşterii Topolniţa din Oltenia.Un studiu filogenetic bazat pe secvenţa ADN a patru proteine genice a fost realizat în mai multe regiuni geografice: America latină, America de Nord, Australia, Olanda, Indonezia, Eurasia, Africa. Rezultatele studiului au relevat existenţa a mai multor tulpini ale genului Histoplasma. Cea mai izolată specie a fost: Histoplasma capsulatum (la 6 din 7 regiuni studiate). În procent insignifiant au fost evidenţiate şi speciile H. farciminosum şi H. duboisii. Autorii consideră că prima semnalare a Histoplasmei capsulatum a fost făcută în America latină (Kasuga şi col., 2003).Trecerea de la viaţa saprofită la cea parazitară se realizează, în condiţii naturale, prin inhalarea de microlevuri şi de clamidospori care vor da naştere în organismul gazdei la celule levuriforme. Histoplasmele proliferează rapid şi uşor în sistemul fagocitar mononuclear evitând sistemul imunitar al gazdei. Există tulpini avirulente, dar şi puternic virulente, care produc moartea în 2-6 săptămâni de la inoculare, cu leziuni în ficat şi în splină. Infestaţia cu H. capsulatum – var. capsulatum nu are un caracter contagios. În schimb, infestaţia cailor cu H. farciminosum este contagioasă şi se transmite prin înţepătura puricilor sau căpuşelor contaminate, precum şi prin tegumentul traumatizat de harnaşamentul contaminat (Clinkenbeard, 2005).Fiind o boală telurică, sursa de infestare o reprezintă solurile care conţin fecale de păsări şi de cheiroptere, fără ca acestor animale să le fie incriminat acest rol. De altfel, nu se cunoaşte nici transmiterea interumană şi nici interanimală. Păsările nu sunt receptive. Pe baza acestor aspecte epidemiologice, Cosoroabă (2005) îşi susţine afirmaţia că, histoplasmoza este o pseudozoonoză.Persoanele mai expuse infestaţiei sunt cele care lucrează în apropierea cuiburilor de păsări, cei care manipulează dejecţiile, speologii, arheologii, persoanele care manipulează în laborator culturile formelor miceliene. Mierlele şi graurii sunt speciile de păsări cel mai des asociate cu epidemiile de histoplasmoză, deoarece obiceiul lor de a cuibări în stoluri mari, poate induce niveluri ridicate de contaminare a mediului (Clinkenbeard, 2005). Dintre animalele care pot fi infestate în mod natural şi pot juca un rol important în epidemiologia bolii se numără: câinele, pisica, oaia, calul, porcul, maimuţa.Boala la animaleLa câine şi pisică, specia cea mai frecvent izolată este H. capsulatum – var. capsulatum. La câine, histoplasmoza pulmonară poate urma una dintre cele două căi: fie se remite fără sechele, cu calcificarea nodulilor pulmonari, fie dezvoltă forma diseminată. Forma diseminată este tradusă prin anemie, febră, hepato- şi splenomegalie, şchiopături, şi semnul tipic – diareea subacută până la cronică.La pisică, nu se dezvoltă în mod obişnuit forma pulmonară, manifestările grave, diseminate, fiind caracteristice la această specie. Febra neregulată, diareea, anemia, şchiopăturile, leziunile cutanate, ulcerele orale, amauroza, caşexia sunt semne ce trădează

107

histoplasmoza diseminată, la pisică. Această formă gravă poate dura 1-2 luni şi se poate sfârşi prin moarte, eutanasie sau eşec terapeutic (Clinkenbeard, 2005).Un studiu realizat la câine relevă caracterul leziunilor cutanate ce apar în evoluţia hisoplasmozei: ulcere şi leziuni granulomatoase, forma strict cutanată, fără implicare pulmonară sau hepatică, fiind caracteristică la carnivore (Sano şi Miyaji, 2003).La equine, specia incriminată în producerea leziunilor este H. capsulatum – var. farciminosum. Boala poate evolua clinic cu localizări pulmonare, oculare, gastrointestinale şi diseminate, dar cea mai obişnuită formă este cea limfocutanată. Nodulii care apar de-a lungul traiectelor nervoase pot ulcera şi pot produce exsudat, tablou care aminteşte de leziunile întânite în infestaţia cu Sporothrix schenkii la pisică.Boala la om La om, histoplasmoza îmbracă cel mai frecvent forma pulmonară tradusă printr-o bronhopeumonie febrilă cu alură gripală, care se vindecă în câteva luni. Forma diseminată apare la indivizii imunocompromişi şi este considerată o urmare a celei pulmonare.Goodwin şi col. (cit. Clinkenbeard, 2005) descriu la om mai multe forme clinice de histoplasmoză diseminată:

• formă sistemică fulminantă, care afectează sugarii şi copiii până la vârsta de doi ani şi care, netratată poate duce la moarte în 1-2 luni;

• formă diseminată subacută diagnosticată la copii, la sugari, dar şi la adulţi, este similară ca manifestare clinică formei sistemice fulminante, pacienţii putând sucomba în 10-12 luni;

• histoplasmoza diseminată cronică ce apare la adulţi, cu simptome uşoare şi cu un prognostic favorabil.

S-au descris şi cazuri de histoplasmoză dermo-epidermică manifestată prin leziuni nodulare multiple (Buiuc şi col., 1995; Sano şi Miyaji, 2003).Diagnosticul se stabileşte pe baza rezultatelor examenului citologic şi ale examenului cultural. Probele patologice necesare evidenţierii parazitului sunt reprezentate, la carnivore, de mucoasa rectală şi măduva osoasă.Examenul citologic al sângelui, urinii şi lichidului ascitic sunt utile pentru diagnosticul histoplasmozei acute la om. Hemo- sau urocultura însoţită de examenul morfopatologic al biopsiei hepatice sunt recomandate în diagnosticare formei subacute. Examinarea frotiurilor efectuate din ulcerul orofaringian, ficat şi alte organe susţine diagnosticul formei cronice. Pentru diagnosticarea histoplasmozei diseminate la om este necesară evidenţierea în ser sau în urină a antigenului polizaharidic de H. capsulatum.Tratament În tratamentul histoplasmozei se poate recurge la următoarele substanţe antifungice: amfotericina B, ketoconazol, itraconazol, fluconazol.

ASPERGILOZA

Aspergiloza este o endomicoză produsă de ciuperci din genul Aspergillus care se dezvoltă în diverse organe şi ţesuturi, la om, păsări şi mamifere. Parazitul se găseşte ca saprobiot în mediul exterior. La mamifere, aspergiloza a fost identificată la animalele domestice (rumegătoare, cabaline, porcine, iepuri, carnivore, rozătoare), animalele sălbatice libere (cervide, lagomorfe) sau în captivitate (bizon, elan, maimuţe, mamifere acvatice marine).EtiologieGenul Aspergillus cuprinde 461 de specii, rar parazite, în mod obişnuit, saprobiote ale mediului ambiant. Aspectul cultural este pletoric, luînd în considerare diversitatea speciilor. Pentru a evita confuziile şi pentru a identifica cu acurateţe specia de Aspergillus izolată, se apreciază trăsăturile morfostructurale ale corpilor fructificanţi (elementele

108

generatoare de spori) ce poartă denumirea de capete aspergilare. Elementele constitutive ale capului aspergilar sunt: conidioforul, columela, metulele, fialidele, conidiile. La unele specii ale genului, există şi înmulţire sexuată, prin ascosporii care sunt plasaţi în interiorul unor organe de fructificare numite ascocarp. La Aspergillus, organele de fructificare sunt de tipul cleistotecilor (perete gros şi continuu) (Coman şi Mareş, 2000).EpidemiologiePăsările afectate sunt cele domestice (galiforme şi palmipede), cele sălbatice în captivitate (acvatice: raţe, gâşte, cormorani, pinguini imperiali, berze; răpitoare: şoimi, bufniţe; struţi; psitacide) sau libere (răpitoare; porumbei, pescăruşi, fazani, ciori), dar şi cele de colivie (canari, peruşi, papagali).Dintre speciile ce parazitează la animale, cea mai frecventă este Aspergillus fumigatus. Alte specii mai rare sunt: A. flavus, A. niger; A. nidulans, A. clavatus, A. terreus, A. ochraceus, A. glaucus, A. versicolor şi A. candidus.Aspergiloza este răspândită în întreaga lume, cu o incidenţă mai mare în regiunile calde şi umede. Deşi, de obicei, evoluează sporadic, există posibilitatea izbucnirii bolii într-un efectiv, deodată, la un număr mare de animale dacă acestea sunt expuse la aceeaşi factori favorizanţi. Boala nu este contagioasă. Pierderile economice pot fi importante mai ales în cazul sistemelor de creştere intensivă cu o pondere mai mare în sectorul aviar.Un studiu realizat în India semnalează incidenţa mai ridicată a speciei A. niger la porumbeii domestici, comparativ cu izolarea altor specii ale genului Aspergillus (Phangcho şi Mukit, 2002).Sursele de infecţie sunt reprezentate de mediul în care trăiesc animalele, Aspergillus fiind un exosaprobiot. Alimentele vegetale, grăunţele şi paiele umede şi mucegăite, aşternutul reprezintă importante surse de infecţie pentru mamifere şi păsări. Păsările infectate, practic, nu elimină spori şi, deci, boala nu se transmite de la un individ la altul. Păsările sălbatice în captivitate se pot infecta pornind de la alimentele contaminate, vegetalele descompuse, voliere, etc. Ciuperca dezvoltându-se în mediul exterior pe diverse suporturi vegetale, sursa de paraziţi este continuă şi foarte numeroasă. Conidiile sunt foarte rezistente în mediu la temperaturi scăzute. Sunt distruse la temperatura de fierbere şi prin tratare cu pentaclorofenat de sodiu 1% (Chermette şi Bussieras, 1993).Calea majoră de infecţie este cea respiratorie prin inhalarea de conidii prezente pe particulele în suspensie. Păsările se pot infecta în momentul ecloziunii, pornind de la conidiile de pe coaja oului. Ouăle pot fi contaminate pe cale transcochiliferă. Embrionii din ou pot fi infectaţi in ovo prin penetrarea ciupercii prin coajă.Calea digestivă este posibilă prin ingerarea alimentelor contaminate. Din tubul digestiv, diseminarea micetelor are loc pe cale hematogenă. Totuşi, încercările experimentale de realizare a infecţiei, pe această cale, s-au soldat mai rar cu reuşită ceea ce semnifică că sunt implicaţi factori favorizanţi. La taurine este posibilă infecţia accidentală, pe cale galactoforă. Rănile şi traumatismele fac posibilă realizarea infecţiei şi pe cale cutanată.Fiind o ciupercă oportunistă, manifestarea clinică este condiţionată de cauze favorizante. Condiţiile climatice, căldura şi umiditatea, favorizează dezvoltarea micetului în număr mare. Când aerul devine uscat, contaminarea lui creşte şi, o dată cu aceasta, posibilitatea de realizare a infecţiei. Diferite manopere, precum curăţirea halelor de creştere, operaţiuni asupra păsărilor, cât şi curenţii de aer sau ventilaţia pot contribui la creşterea concentraţiei în conidii şi declanşarea unor focare de boală. Alţi factori favorizanţi sunt reprezentaţi de: suprapopulare, utilizarea unor furaje rău conservate, igiena necorespunzătoare în incubatoare. Tehnologia de creştere şi alimentaţie este un alt factor favorizant al aspergilozei. Astfel, tehnologia de creştere pe aşternut permanent şi alimentaţia cu furaje mucegăite (fibroase. concentrate, siloz etc.) predispun la acest parazitism. Afecţiunile traumatice şi infecţioase ale cavităţilor nazale şi sinusurilor, afecţiunile pulmonare preexistente (tuberculoză, dictiocauloză) sporesc şansele de infecţie cu Aspergillus.

109

Receptivitatea este legată de specia gazdă, rasa, sexul, vârsta, starea de sănătate, antibio- şi corticoterapia.La păsări, în condiţii asemănătoare, receptivitatea este în ordine descrescândă: prepeliţă, curcă, raţă, fazan, potârniche. Bibilicile sunt mai receptive decât puii de găină şi raţele decât gâştele. Un studiu realizat în India la un lot de raţe a indicat o mortalitate de 30,04% din cauza leziunilor provocate de A. fumigatus. Sursa de infecţie a fost reprezentată de hrana contaminată, iar receptivitatea a fost influenţată de microclimatul necorespunzător în care erau crescute păsările (Asis Bhattacharya, 2003).Deşi, multe specii de mamifere fac aspergiloză, dar, în mai mică măsură decât păsările, se cunoaşte că forma rinosinusală este mai frecventă la câine, iar cea pulmonară la pisică.Liniile consangvine de păsări au o receptivitate mai mare la aspergiloză în comparaţie cu cele obţinute prin încrucişare. Rasa de câini Ciobănesc German este predispusă la aspergiloza diseminată produsă, în special, de A. terreus şi nu de A. fumigatus (Day şi col., 1985, cit. de Chermette şi Bussieras, 1993). Alţi autori (Rochette, 1991) semnalează o receptivitate crescută la rasa de câini Golden Retriever.Deşi sexul nu are importanţă în infecţia cu Aspergillus, la curci, masculii par mai sensibili decât femelele.La mamifere, tineretul face cele mai grave endemii (Mitroiu, 1976). Asemănător, puii de găină sunt foarte receptivi după ecloziune. Ei fac, în primele două săptămâni de viaţă, forme acute septicemice, iar după vârsta de o lună fac doar forme cronice pulmonare (Chermette şi Bussieras, 1993).Unele particularităţi anatomice pot contribui la creşterea receptivităţii la aspergiloză. Astfel, sunt rasele dolicocefale la câine, pungile guturale la cal, prestomacele la rumegătoare.Starea de sănătate precară ca urmare a unor imunodeficienţe sau boli grave (cancer, tuberculoză, puloroză, micoplasmoză) favorizează apariţia acestei micoze.La animalele captive, modificarea condiţiilor de viaţă şi alimentaţie, captura şi transportul lor, diferite manopere sunt factori de stres ce contribuie la creşterea riscului de contractare a aspergilozei. Antibioticele administrate în exces şi corticoterapia conduc la creşterea receptivităţii animalelor (Dărăbuş, 2002).Boala la animaleLa animale, aspergiloza determină avort, diagnosticat la taurine şi leziuni respiratorii la păsări. Implicarea speciei A. fumigatus a fost descrisă în leziuni ale pungilor guturale la cabaline (Ludwig şi col., 2005) şi în micozele sistemice sau localizate la taurine, ovine, suine, carnivore şi leporide.Corbellini şi col. (2003) izolează de la bovinele care au avortat în lunile 5-8 de gestaţie, specia A. fumigatus, la 3,4% din efectivul luat în studiu. Avorturile au fost însoţite de leziuni placentare şi de leziuni ale avortonilor. Tehnica de colorare prin impregnare argentică a permis evidenţierea hifelor septate localizate în placentă, aspect căruia autorii îi atribuie valoare de diagnostic.Aplicarea tehnicilor moderne de diagnostic ELISA şi PCR la taurinele cu mamită a făcut posibilă evidenţierea speciei A. fumigatus prezent în lapte (Garcia şi col., 2004).Modificările sanguine care au apărut în urma infecţiei experimentale cu A. fumigatus la câine s-au tradus prin: scăderea eritocitelor, hemoglobinei (Hb), hematocritului (Ht), valori ridicate ale enzimelor hepatice, hematurie, glicozurie şi cetonurie. Fungul a putut fi izolat din urină, secreţiile nazale, ficat, rinichi, splină. Cele mai numeroase hife s-au evidenţiat în granuloamele inflamatorii hepatice şi renale (Cam şi col., 2003 ).O altă încercare de infecţie experimentală, dar la iepure, a fost realizată în Turcia, de Atasever şi col., 2004. În urma inoculării pe cale intravenoasă a sporilor de A. fumigatus au

110

murit toţi iepurii luaţi în studiu. Examenul histopatologic a relevat hepatită granulomatoasă, nefrită, splenită, miozită, pneumonie, pericardită, leziuni care au fost precedate pe perioada studiului (două săptămâni) de modificări ale tabloului sanguin şi enzimatic (eritrocitopenie, leucocitoză, Hb şi Ht la valori cu mult sub limita fiziologică, enzimele hepatice crescute, proteinele totale şi globulinele sub limitele normale admise).În infecţia naturală la iepure, simptomele apar în momentul în care leziunile pulmonare sunt avansate. Tusea, dispneea şi jetajul sunt însoţite de înrăutăţirea stării generale a animalelor. După câteva săptămâni de evoluţie, iepurii mor. Mai rar, apar localizări cutanate, cu papule întâlnite pe abdomen şi pe regiunea dorsală. Morfopatologic, pulmonii sunt congestionaţi şi prezintă leziuni necrotico-inflamatorii asemănătoare celor din pseudotuberculoză, tuberculoză şi tularemie, boli cu care aspergiloza se poate confunda (Dărăbuş şi Cătană, 1996).La un lot alcătuit din 15 câini diagnosticaţi cu aspergiloză cronică nazală s-a urmărit valoarea de diagnostic a unor metode: radiografie, rezonanţă magnetică (MR), tomografie computerizată (CT) şi rinoscopie. Prin MR şi CT s-au evidenţiat cele mai sugestive leziuni de aspergiloză comparativ cu imaginile obţinute prin radiografie. CT este considerată de autorii studiului cea mai eficientă metodă pentru identificarea leziunilor corticale osoase. MR permite diferenţierea dintre grosimea mucoasei nazale şi secreţiile fungice, deşi coloniile fungice nu se pot identifica. Concluzia care se desprinde din acest studiu este aceea că, cea mai mare valoare de diagnostic o prezintă rezonanţă magnetică (MR) şi tomografie computerizată (CT). Totuşi, o singură metodă permite vizualizarea coloniilor fungice şi anume, rinoscopia (Saunders şi col., 2004).Aspergiloza nazală canină rămâne obiect de studiu pentru un alt grup de cercetători belgieni care o descriu, un an mai târziu, în urma examenelor histologice şi imunohistochimice efectuate. Infiltratul inflamator limfoplasmocitar din lamina propria, hifele prezente la suprafaţa mucoasei nazale, dar şi în materialul recoltat din cavităţile nazale sunt caracteristici ale acestei micoze. Rezultatele examenului imunohistochimic completează tabloul lezional: Ig G, macrofagele şi celulele dendritice prezente în număr mare, limfocitele T prezintă răspuns pozitiv la CD4 şi CD8, limfocitele T helper implicate în răspunsul imun. Coroborarea acestor aspecte histo – imunohistochimice i-a determinat pe autorii studiului să asocieze evoluţia aspergilozei nazale canine cu eroziunea cronică non invazivă a sinuzitei fungice descrise la om (Peeters şi col., 2005).La păsări, testele histochimice (PAS) şi imunohistochimice efectuate probelor recoltate din granuloamele prezente în bursa Fabricius, ficat, rinichi, splină, tub digestiv şi respirator au evidenţiat prezenţa elementelor hifale (Beytut şi col., 2004).Boala la omA. fumigatus este agentul etiologic cel mai frecvent al aspergilozei la om, determinând apariţia multiplelor localizări: pulmonare, nazale, oculare şi cardiovasculare. La subiecţii imunodepresaţi, este posibilă şi evoluţia viscerală.La om, localizarea frecventă este cea pulmonară, evoluţia clinică urmând trei faze:

• pneumonie migratorie;• pneumonie difuză;• pneumonie cronică asimptomatică (Cojocaru, 1979).

Diagnostic:• însămânţări pe medii uzuale, incubate la 48ºC, pentru evidenţierea caracterului

termofil al speciei A. fumigatus sau culturi pe mediul Czapek pe care, în primele zile, se dezvoltă lent, colonii catifelete, albe, îmbrăcând în următoarele zile o culoare verde, apoi gri- închis şi o dezvoltare „în gazon”;

• la om, examenul radiologic evidenţiază prezenţa unor mase opace, circumscrise, variate ca mărime şi ca număr, diferenţiind, în acelaşi timp, aspergiloza de tuberculoza şi de candidoza pulmonară.

111

Tratamentul se poate realiza cu: iodură de potasiu, amfotericină B, pimaricină, 5-fluorocitozină, itraconazol (Cam şi col., 2003; Gumussoy şi col., 2004), terapie de lungă durată (1-4 luni).

BIBLIOGRAFIE SELECTATĂ

1. ACKERMAN, L.J. (1998) - Canine and feline dematology: diagnosis and treatment, Vet. Learn. Syst., 425-441.

2. BAXTER, M. (1973) - Ringworm due to Microsporum canis in cats and dogs in New Zealand, Vet. J., 21, 33-37.

3. BENSIGNOR, E., GRANDEMANGE, E. (2006) - Comparasion of an antifugnal agent with a mixture of antifugnal, antibiotic and corticosteroid agents for treatment of Malssezia species otitis in dogs, Vet. Rec., 158, 6, 193-195.

4. BREUER – STRONSBERG, R. (1993) - Reported frecquency of dermatophytes in cats and dogs in Austria, D. Tierarzt Wochenschr, 100, 12, 483-485.

5. BRILHANTE, R. S. N., ROCHA, M. F. G., CORDEIRO, R. A., RABENHORST S. H. B., GRANJEIRO, T. B., MONTEIRO, A. J., SIDRIM, J. J. C. (2005) - Phenotypical and molecular characterization of Microsporum canis strains in north-east Brazil, J. of Applied Microb., 99, 4, 776-782.

6. BRILHANTE, R., CORDEIRO, R., MEDRANO, D., MONTEIRO, A., SIDRIM, J., ROCHA, M. (2005) - Antifungal susceptibility and genotipical pattern of Microsporum canis strains, Can. J. of Microb., 51, 6, 507-510.

7. BUIUC, D. (1998) - Microbiologie clinică, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti.8. CABANES, F. J., HERNANDEZ, J. J., CASTELLA, G. (2005) - Molecular analysis of Malassezia

sympodialis-related strains from domestic animals, J. of Clinical Microb., 43, 1, 277-283.9. CABANES, F.J., ABARCA, M.L., BRAGULAT, M.R. (1997) - Deramatophytes isolated from

domestic animals in Barcelona, Spain. Mycopath., 137, 2, 107-113. 10. CAFARCHIA, C., GALLO, S., CAPELLI, G., OTRANTO, D. (2005) - Occurrence and

population size of Malassezia spp. in the external ear canal of dogs and cats both healthy and with otitis, Mycopath., 160, 2, 143-149.

11. CARLOTTI, D.N., COUPRIE, B. (1988) - Dermatophyties du chien et du chat: actualités. Prat. Med. Chir. Anim. Comp., 23, 450-457.

12. CARLOTTI, D.N., LAFFORT-DASSOT, C. (1996) - Prat. Med. Chir. Anim. Comp., 31, 297-307.

13. CHERMETTE, R., BUSSIERAS, J. (1993) - Parasitologie veterinaire – Mycologie, E. N. V., Alfort.

14. COJOCARU, I. (1979) - Elemente de dermatomicologie, Ed. Medicală, Bucureşti.15. COMAN, I., MAREŞ, M. (2000) - Micologie medicală aplicată, Ed. Junimea, Iaşi.16. COSOROABĂ, I. (2005) - Zoonoze parazitare, Ed. First-Art Press, Timişoara.17. COSOROABĂ, I., DĂRĂBUŞ, GH., MORARIU, S., OPRESCU, I. (2002) - Diagnostic paraclinic

şi tehnici experimentale în parazitologie, Ed. Mirton, Timişoara.18. CRIVINEANU, M., CRIVINEANU, D. C., NICORESCU, V. R. (2005) - A study of incidence and

treatment of some dermatomycoses in dog and cat, Bulet. U.S.A.M.V. Cluj-Napoca, 62, 84-88.19. DĂRĂBUŞ, GH. (1995) - Bolile pielii, în Patologie canină practică, Ed. Mirton, Timişoara. 20. DĂRĂBUŞ, GH. (2002) – Epidemiologia micozelor şi micotoxicozelor, în Elemente de

epidemiologie a bolilor transmisibile, Ed. Oriz. Univ., Timişoara. 21. DE VROEY, C. (1985) – Epidemiology of ringworm (dematophytosis), Semin. in Dermat.,

4, 185-200. 22. DEBOER, D.J., MORIELLO, K.A. (1995) - Clinical Update on Feline Dermatophytosis, Comp.

On Contin. Ed. For The Pract. Vet.23. DRĂGHICI ALINA, STURZU SIMONA (2002) - A view about evolution of the otic acariasis

complicated with microsporosis on a cat, Bulet. U.S.A.M.V. Cluj-Napoca, 57-58, 415. 24. EUZEBY, J. (1992) - Mycologie medicale comparee, Collect. Fond. Marcel Merieux.25. EUZEBY, J. (1994) - Mycologie medicale comparee. Les mycoses des animaux et leurs

relations avec les mycoses de l’homme, Collect. Fund. Marcel Merieux.26. FEIER, V. (1998) - Dermato-venerologie, Ed. Amarcord, Timişoara.27. FITER, D. (2004) - Cercetări epidemiologice şi terapeutice în microsporie la pisică, Lucr.

de dipl., FMV Timişoara.28. GRANT, D.I. (1993) - Affections cutanees du chien et du chat, Masson, Paris.29. GREEENE, C.E. (1998) - Infectious diseases of the dog and cat, Ed.II. W.B. Saunders

Comp.30. GUAGUERE, E. (1991) - Techniques diagnostiques en dermatologie des carnivores, Ed.

P.M.C.A.C., Paris.31. GUAGUERE, E., PRELAUD, P. (1999) - A practical guide to feline dermatology, Merial.

112

32. GUEDEJA-MARRON, J. (2001) - External otites by Microsporum canis at felines, Med. Mycologie, 39, 2, 229-232.

33. GUILLOT, J., LATIE, L., DEVILLE, M., HALOS, L., CHERMETTE, R. (2001) - Evaluation of the dermatophyte test medium Rapid Vet., Vet. Dermat., 12, 3, 123-127.

34. HARVEY, I.R. , MC KEEVER, P.J. (2000) - Manuel de dermatologie canine et feline, Ed. Masson, Paris.

35. HUNGERFORD, L.L., CAMPBELL, C.L., SMITH, A.R. (1998) - Veterinary Mycology-Laboratory Manual, 1-st Ed. Iowa State Univ. Press., 15-22.

36. IACOBICIU, I., OLARIU, R., CALMA CRENGUŢA (2003) – Parazitologie Medicală, Ed. Mirton, Timişoara.

37. KRISTENSEN, S., KROCH, H.V. (1981) - A study of skin diseases in dogs and cats, VII, Nord Vet Med., 33, 3, 134-140.

38. LEWIS, D.T., FOIL, C.S., HOSGOOD, G. (1991) - Epidemiology and clinical features of dermatophytosis in dogs and cat, Louisiana State Univ.:1981-1990, Vet.Dermat., 2, 53-58.

39. LLOYD, S. (2005) - Diverse zoonoze ocazionale şi infecţii oportuniste în “Zoonoze”, Ed. Şt. Med., Bucureşti.

40. LUNGU, T. (1970) - Dermatomicoze la animale domestice, Inst. Agr., Bucureşti.41. LUNGU, T., BÎRZA, H., MURGU I., MACARIE, I., POPOVICIU, A. (1975) - Dermatologie

veterinară, Ed. Ceres, Bucureşti.42. MACKENZIE, D.W., MANTOVANI, A., FUJIKURA, T. (1986) - Guidelines for the diagnosis,

prevention and control of dermatophytoses in man and animals, London.43. MANCIANTI, F., PAPINI, R. (2003) - Isolation of keratinophilic fungi from the floors of

private veterinary clinics in Italy, Vet. Res. Commun., 20, 2, 161-166. 44. MANTOVANI, A., MORGANTI, L., BATTELI, G., POGLAYEN, G., TAMPIERI, M.P., VECCHII, G.

(1982) - The role of wild animals in the ecology of dermatophytes and related fungi, Folia Parasitol., 29, 3, 279-284.

45. MARAKI, S., TSELENTIS, Y. (2000) - Survey on the epidemiology of Microsporum canis infections in Crete, Int. J. Dermat., 39, 1, 21-24.

46. MARCHISIO, V.F., GALLO, M.G., TULLIO, V., NEPOTE, S., PISCOZZI, A., CASSINELLI, C. (1995) - Dermatophytes from cases of skin disease in cats and dogs in Turin, Italy. Mycoses, 38, 5-6, 239-244.

47. MEDLEAU, L., RISTIC, Z. (1992) - Diagnosing dermatophytosis in dogs and cats, Vet.Med., 87, 1086.

48. MELMAN, S.A. (1994) - Fungal Diseases In Skin Diseases of Dogs and Cats, Dermat. Pet. Inc. Maryland.

49. MIGNON, B.R., LOSSON, B.J. (1997) - Prevalence and characterization of Microsporum canis carriage in cats, J. Med. Vet. Mycol., 35, 249-256.

50. MIRCEAN VIORICA (2003) – Cercetări etio-morfologice în infecţiile cu dermatofiţi la carnivore, Teză de doct., FMV Cluj.

51. MITITIUC, M. (1995) - Micologie, Ed. Univ. Al. I. Cuza, Iaşi. 52. MORARIU, S., DĂRĂBUŞ, GH., OPRESCU., RADBEA NARCISA, MORARIU FLORICA (2006) -

The incidence of skin disorders in small animals standed for examination in the parasitical diseases clinic of FVM Timişoara between 2000 and 2005, Lucr. Şt., U.S.A.B.M.V. Timişoara.

53. MORIELLO, K.A. (2005) - Self assessment colour review of small animal dermatology, Manson Publ.

54. MORIELLO, K.A., DEBOER, D.J. (1991) - Fungal flora of pet cats, Am. J. Vet. Res., 52, 602.55. MORIELLO, K.A., KUNKLE, G.A., DEBOER, D.J. (1994) - Isolation of the dermatophytic

fungi from stray cats in the northern and southern United States, Vet. Dermat., 5, 57-62.56. NESBITT, G. (1986) - Precis de dermatologie du chien et du chat, Ed. Vigot, Paris.57. PALMER, S.R., SOULSBY, E. J., SIMPSON, D.I. (2005) - Zoonoze, Ed. Şt. Med., Bucureşti.58. PINARD, M., CHERMENTTE, R., BUSSIERAS, J. (1987) - Diagnostic et prophylaxie des

teignes des carnivores domestiques. Etude critique a partir d’une enquete a l’ Ecole Nationale Vétérinaire d΄Alfort, Rec. Med.Vet., 163, 1107-1116.

59. PINTER, L., JURAK, J., UKALOVIC, M., VELMIR, S. (1999) - Epidemiological and clinical features of dermatophytoses in dogs and cats in Croatia between 1990-1998. Vet.Arhiv., 69, 5, 261-270.

60. POPOVICI, C., FIT, N., GIURGIU, G., MIRCEAN, M., SCURTU, I., TAUTAN, M. (2005) - Aspect concerning epidemiology and treatment of Malassezia eternal otitis in dogs and cats, Bulet. U.S.A.M.V. Cluj-Napoca, 62, 555-560.

61. PORTELI, C.A. (1999) - Les dermatozoonoses d'origine parasitaire: etude bibliographique, These Doct. Vet., France.

62. PRASANNA, J. S., LATHA, S. M., KUMAR, K. S. (2006) - Therapeutic studies of seborrhoeic dermatitis in dogs asoociated with Malassezia pachydermatis, Indian Vet. J., 83, 2, 162-164.

113

63. RACZYNSKI, E. (1997) – Microscopic examination of skin scrapings in dogs, Vet. Bull., 67, 5, 2478-2482.

64. RADBEA NARCISA (2005) – Demodicoza canină, Ed. Aura, Timişoara.65. RADBEA NARCISA, DĂRĂBUŞ, GH. (2006) - Boli micotice, Ed. Aura, Timişoara.66. RIPPON, J.W. (1985) - The changing epidemiology and emerging patterns of

dermatophyte species, Current tipics in Med. Mycol., 1, 208-238.67. ROMANO, C., PACCAGNINI, E., PELLICCIA, L. (2001) - Case report: Onychomycosis due to

Microsporum canis, Mycoses., 44, 3-4, 119-120.68. ROSSANO, M., GUIDO, N., MACIEL, V., PARODI, L., MORAS, E. V. (2005) - Alternative

treatment of the dermatomycoses caused by Microsporum canis in cats, Vet. Argentina, 22, 220, 784-790.

69. SATALKAR, A. A., BHIKANE, A. U., BHONSLE, A. V., AMBORE, B. N. (2006) - Clinical features and treatment of dermatophytosis in cattle, Indian Vet. J., 83, 2, 212-213.

70. SCOTT, D.W., MILLER, W.H., GRIFFIN, C.E. (1995) - Small Animal Dermatology, 5th Edition., W.B. Saunders Comp.

71. SIESENOP, U., BUSSE, M., BOEHM, K.H. (1996) - The importance of the dermatophytosis in dogs and cats - a review of 11 years of rutine mycological diagnostic work, Vet. Bull., 66, 12, 1257.

72. SIMPANYA, M.F., BAXTER, M. (1996) - Isolation of fungi from the pelage of cats and dogs using the hairbrush technique, Mycopath., 134, 3, 129-133.

73. SOLCAN, GH., MITREA, I.L., MIRON, L., SOLCAN CARMEN (2003) - Dermatologia animalelor de companie, Ed. "Ion lonescu de la Brad", laşi.

74. SPARKES, A. (2005) - Dermatofitoza în “Zoonoze”, Ed. Şt. Med., Bucureşti.75. SPARKES, A.H., GRUFFYDD-JONES, T.J., SHAW, S.E. (1996) – Epidemiological and

diagnostic features of canine and feline dermatophytosis in the United Kingdom, Vet. Rec., 133, 57-61.

76. ŞUTEU, E., COZMA, V., OGNEAN, L. (1989) - Rezultate privind diagnosticul şi tratamentul dermatomicozelor la carnivore, Semin. „Progrese în diagnosticul, tratamentul şi combaterea zoonozelor parazitare”, Inst. Agr. Cluj-Napoca, 16, 240-246.

77. ŞUTEU, E., DULCEANU, N. (2000) - Parazitoze cutanate la animale, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca.

78. ŞUTEU, I., COZMA, V. (1998) - Bolile parazitare la animale domestice, Ed. Ceres, Bucureşti.

79. VAN CUSTEM, J., ROCHETTE, F. (1992) - Mycoses des Animaux Domestiques, Janssen Res. Found.

80. WRIGHT, A.I. (1989) - Ringworm in dogs and cats, J. Small Anim. Pract., 30, 242.81. ZAROR, A.H., FISHMANN, O., VILANOVA, A. (1986) - The role of cats and dogs in the

epidemiological cycle of Microsporum canis, Mycoses, 29, 185.

114