microeconomie_sarpe_nechita

5/11/2018 microeconomie_Sarpe_Nechita - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/microeconomiesarpenechita 1/83

1

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” din GALAŢI

FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR

Daniela Ancuţa ŞarpeDaniela Nechita

MICROECONOMIE

ISBN 978-606-8216-26-3

Editura EUROPLUS

Gala ţi, 2010



2

CUPRINS

Introducere – obiectul de studiu al ştiinţei economice şi conceptele de bază cu care operează

aceasta

Capitolul 1.Introducere în teoria consumatorului – analiza modelului de consum

1.1. Constrângerile bugetare ale consumatorilor

1.2. Analiza preferinţ elor în consum

1.2.1. Relaţ iile de preferinţă

1.2.2. Curbele de indiferenţă

Capitolul 2. Algoritmul alegerii optime de consum

2.1. Funcţ ia de utilitate

2.2. Utilitatea totală, utilitatea marginală, rata marginală de substituţ ie

2.3. Alegerea optimă a consumatorului

Capitolul 3. Cererea de bunuri

3.1. Conceptul de cerere de bunuri

3.2. Funcţ ia cererii de bunuri

3.3. Factorii care influenţ ează cererea de bunuri

3.3.1. Modificări induse de schimbarea venitului consumatorului

3.3.2. Modificări induse de schimbarea preţ urilor bunurilor

3.3.3. Ecuaţ ia lui Slutsky şi influenţ a efectelor de substitutţ e şi de venit asupra modificării cererii de bunuri,

ca urmare a evoluţ iei preţ urilor

Capitolul 4. Aplicaţii ale modelului alegerii optime de consum: determinarea cererii brute şi

nete de bunuri; alegerea optimă de consum în timp (alegerea intertemporală)

4.1. Situaţ ia existenţ ei unei dotări iniţ iale a consumatorului

4.2. Factorii de influenţă a cererii brute şi nete

4.3. Modelul opţ iunii de consum în timp

Capitolul 5. Cererea agregată

5.1. Determinarea cererii agregate

5.2. Elasticitatea cererii şi influenţ a acesteia asupra venitului obţ inut de producători

Capitolul 6. Modelul de producţie al unei firme

6.1. Tehnologie, producţ ie, costuri

6.2 Producţ ia totală, productivitatea medie şi productivitatea marginalăa unui factor de producţ ie

6.3. Randamentul de scar ă pe termen lung

6.4. Condiţ iile maximizării profitului şi a minimizării costurilor la nivelul unei firme

6.4.1. Maximizarea profitului

6.4.2. Minimizarea costurilor firmei 6.5. Funcţ iile costului şi randamentele de scar ă

6.6. Determinarea şi analiza evoluţ iei curbelor costurilor



3

Capitolul 7. Piaţa – realitate complexă şi dinamică

7.1. Cererea şi oferta7.2. Concurenţ a – conţ inut şi funcţ ii7.3. Preţ ul –concept, tipologie şi funcţ ii

Capitolul 8. Comportamentul producătorilor în condiţiile pieţei cu concurenţă perfectă

8.1. Mediul concurenţ ial şi decizia de ofertă a firmei

8.2. Echilibrul general pe piaţ a cu concurenţă perfectă

Capitolul 9. Comportamentul producătorilor în condiţiile pieţei cu concurenţă imperfectă

9.1. Problema concentr ării pieţ elor şi geneza structurilor de concurenţă imperfectă

9.2. Monopolul

9.2.1. Decizia de ofertă a firmei monopoliste

9.2.2. Ineficienţ a monopolurilor

9.2.3. Cauzele apariţ iei monopolurilor

9.3. Oligopolul

9.3.1. Modelul Stackelberg de decizie secvenţ ială 9.3.2. Modelul Cournot de decizie simultană

9.3.3. Concurenţ a monopolistică

Bibliografie



4

INTRODUCERE - Obiectul de studiu al stiintei economice si conceptele de bază cu careoperează aceasta

Obiective de studiu Definirea economiei politice ca ştiin ţă şi formă a ac ţ iunii sociale. Explicarea fundamentelor activit ăţ ii economice şi a rolului lor în via ţ a economică şi social ă .

Tensiunea nevoi-resurse. Raritate şi alegere

În condiţiile în care au apărut şi există o multitudine de ştiinţe economice autonome, cândsistemul ştiinţei s-a îmbogăţit cu noi cuceriri, domeniul ştiinţei politice nu mai constituie un simplusegment al economiei reale şi nici un palier al acţiunii social-economice. Economia politică este ştiinţacare s-a autonomizat mai ales prin modul de abordare a activităţilor economice, prin premiseleadoptate şi prin concluziile pe care le formulează.

Economia politică este ştiinţa alocării resurselor rare ce au utilizări alternative. Ea studiază formele comportamentului uman maximizator în utilizarea acestor resurse în timp, analizează şiexplică modalităţile după care un individ sau o societate alocă mijloace limitate satisfacerii nevoilor nelimitate.

În ultimele decenii se consider ă că obiectul de studiu al economiei politice îl constituie oreflectare generalizată a realităţii economice cu ajutorul noţiunilor şi conceptelor economice. Astfel,

prin utilizarea unui ansamblu coerent de cunoştinţe, economia politică studiază motivaţia activităţiieconomice a indivizilor şi obiectivele lor, măsoar ă rezultatele acestei activităţi şi le compar ă cumotivaţia şi obiectivele propuse. Ea extinde criteriul raţionalităţii şi al eficienţei economice asuprasocialului în totalitatea sa, de aici rezultând şi legăturile acestei ştiinţe cu celelalte ştiinţe economice.

Economia politică este, în acelaşi timp, o ştiinţă fundamentală, şi prin urmare, elaborează concepte, idei, teorii, legi, principii valabile şi folosite de toate ştiinţele economice.

Fiind o ştiinţă fundamentală, ea are atât un caracter teoretic, prin definirea conceptelor, ainstrumentelor şi metodelor de studiu, cât şi un caracter normativ, care arată cum trebuie să fieeconomia, respectiv viaţa economică şi în ce sens trebuie să evolueze.

Economia politică studiază problemele la nivel micro şi macroeconomic, şi este deci o ştiinţă economică de ansamblu, respectiv trunchiul de bază al întregii ştiinţe economice fiind structurată şiabordată ca microeconomie, mezoeconomie, macroeconomie şi mondoeconomie.

Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi comportamentele agenţilor economiciindividuali ce participă la fluxurile economice, privite ca acte, fapte autonome şi specifice.

Macroeconomia reprezintă acea parte a economiei care exprimă acelaşi procese şi fapte,numai că ea se refer ă la mărimile şi variabilele agregate ale intr ărilor şi ieşirilor rezultate dincomportamentele individuale ale participanţilor la viaţa economică.

Existenţa şi acţiunea omului presupun permanent satisfacerea unei game foarte variate denevoi. Nevoile umane pot fi definite drept ansamblul doleanţelor, aşteptărilor şi aspiraţiilor indivizilor de a-şi însuşi bunuri şi servicii. Aceste nevoi devin reale, efective în funcţie de gradul de dezvoltareeconomică şi de nivelul de cultur ă şi civilizaţie al indivizilor.

În principiu, nevoile se grupează astfel : În funcţie de cele trei dimensiuni ale fiinţei umane, avem nevoi somatice sau biologice, primele

resimţite de indivizi şi inerente fiecăruia dintre noi; nevoi de grup resimţite de oameni ca participanţi la diferite sociogrupuri şi care pot fi satisf ăcute numai prin acţiunea conjugată a unor colectivităţi; nevoi spiritual-psihologice, ce apar ca urmare a progresului în instrucţie, în relaţiilede natur ă morală şi presupun raţionalitate şi gândire elevată;



5

În funcţie de posibilităţile de satisfacere, se disting nevoi solvabile şi nevoi nesolvabile; În funcţie de natura bunurilor necesare: nevoi materiale şi nevoi nemateriale; După durata de timp: nevoi prezente şi nevoi viitoare; În funcţie de gradul dezvoltării economice şi de nivelul de cultur ă şi civilizaţie, nevoile pot fi

grupate în nevoi de bază sau inferioare şi nevoi complexe sau superioare.Acţiunea oamenilor pentru satisfacerea nevoilor reprezintă punctul de plecare în iniţierea şi

desf ăşurarea oricărui gen de activitate, iar în momentul în care nevoile devin motivate şi se impun a fi

satisf ăcute ele se transformă în interese economice.Interesele economice reprezintă acele nevoi umane înţelese de oameni, care devin obiectul

acţiunii şi confruntării lor pentru dobândirea bunurilor necesare satisfacerii acestora.În funcţie de nivelul la care ele se manifestă şi de modul lor de exprimare, interesele

economice se grupează în : personale, de grup şi generale.Orice activitate umană presupune utilizarea de resurse specifice în cantităţi determinate şi decalitate adecvată.Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor şi premiselor directe şi indirecte ale

acţiunii social practice care pot fi atrase şi efectiv utilizate în producerea de bunuri şi servicii.Principala clasificare a resurselor le grupează astfel:

a. Resurse materiale, care includ atât resurse primare (originare), cât şi resursederivate (echipamente de producţie);

b. Resurse umane, care pot fi şi ele primare(potenţialul demografic), cât şi derivate(potenţialul inovaţional);

c. Resurse informaţionale. De-a lungul timpului, resursele s-au amplificat şi diversificat, însă au r ămas limitate în raport

cu creşterea şi diversificarea nevoilor umane. Teoria economică studiază modul în care societateaidentifică şi utilizează resursele rare de care dispune în vederea satisfacerii diferitelor nevoi.Raritatea resurselor şi a bunurilor privite cantitativ şi calitativ este o caracteristică a economieimoderne ce îşi găseşte expresia în legea rarităţii resurselor economice. Această lege constă în aceea

că volumul, structurile şi calitatea resurselor şi a bunurilor se modifică mai încet decât volumul,structura şi intensitatea nevoilor.

Creşterea şi diversificarea nevoilor umane în condiţiile manifestării legii rarităţii au obligatoamenii să se adapteze creator în condiţii de timp şi loc, să aleagă din multiple alternative de folosire aresurselor rare, pe cea care permite obţinerea de bunuri cât mai multe, de calitate corespunzătoare,asigurându-se astfel satisfacerea cât mai bună a nevoilor, în creştere şi diversificare.

Insuficienţa resurselor în raport cu nevoile, conjugată cu multitudinea alternativelor în care poate fi folosită orice resursă, face ca alegerea uneia dintre ele să fie însoţită de sacrificarea celorlalte.Indiferent de felul operaţiunii economice şi de natura subiectului ei, principiul costului de oportunitate

presupune fie maximizarea utilităţii, fie minimizarea efortului (a resurselor consumate, a costurilor).

Costul de oportunitate (al alegerii) constă în valoarea bunurilor alternative la care se renunţă (sacrificate) pentru a alege un anume bun spre a fi produs sau consumat. Costul alegerii este costulunei activităţi măsurat în termenii celei mai bune alternative sacrificate.

În aprecierea unei alegeri ca fiind raţională este necesar să se compare utilităţile şi dezutilităţilediferitelor mijloace ce ar permite să se ajungă la anumite rezultate prin folosirea cât mai bună aresurselor disponibile.

În cercetarea posibilităţilor alternative de a produce se foloseşte ca instrument, curba saufrontiera posibilităţilor de producţie, prin intermediul căruia sunt puse în evidenţă toate combinaţiile

posibile de producere a două sau mai multe bunuri, prin folosirea integrală şi eficientă a resurselor disponibile la un moment dat.

Activitatea economică şi legile economice



6

Prin conţinutul şi rolul său, economia este o latur ă inseparabilă a acţiunii sociale. Cea maicuprinzătoare activitate umană, care delimitează pe om ca specie, este munca.

Munca, este acea activitate care şi în care oamenii, pornind de la nevoile lor, îşi prefigurează scopurile acţiunii lor, îşi formulează şi îşi apăr ă interesele, caută şi creează mijloacele adecvatescopurilor propuse.

Activitatea economică se defineşte prin lupta împotriva rarităţii, proces complex, care reflectă actele, faptele, comportamentele şi deciziile oamenilor referitoare la atragerea şi utilizarea resurselor economice în funcţie de nevoile şi interesele economice.

Ceea ce definim noi activitate economică este numai o faţetă a unui sistem real complex,deoarece în societatea contemporană nu există procese exclusiv economice. Ca rezultat al dezvoltăriisocietăţii, al adâncirii diviziunii sociale a muncii, s-au autonomizat următoarele activităţi : Producţia – constă în transformarea intr ărilor(resurse, factori de producţie) în ieşiri de bunuri

economice. În funcţie de caracterul rezultatelor producţiei se distinge producţia materială (totalitatea proceselor prin care resursele naturale sau bunurile obţinute în procese de producţieanterioare sunt supuse unor modificări substanţiale şi structurale spre obţinerea de noi produse) şi prestări servicii(totalitatea activităţilor care transformă intr ările în rezultate specifice şi care nuîmbracă formă obiectuală);

Schimbul – componentă a activităţii economice ce subsumează activităţi de deplasare în spaţiu a bunurilor materiale, trecerea lor de la o persoană la alta prin vânzare-cumpărare, păstrarea şidepozitarea lor etc.;

Repartiţia – cuprinde activităţi economice prin care bunurile materiale şi serviciile sunt orientatespre destinaţiile lor, prin care se distribuie şi se redistribuie veniturile participanţilor la viaţaeconomică, între membrii societăţii;

Consumul – actul ce constă în folosirea efectivă a bunurilor, act ce verifică utilitatea acestora şiconcordanţa lor cu nevoile, dorinţele şi interesele oamenilor. Activitatea economică se desf ăşoar ă în condiţiile şi pe baza unor multiple legături de

intercondiţionare. Unele dintre aceste legături se manifestă la suprafaţa economiei, fiind uşor de

observat, altele se derulează în profunzime şi trebuie studiate sistematic.Fenomenul economic reprezintă forma exterioar ă a activităţii economice, respectiv aceleaspecte şi acte economice care apar şi se manifestă la suprafaţa acesteia şi pot fi cunoscute de oamenidirect, pe bază de experienţă. Este vorba de tranzacţii economice, de oferta şi cererea de mărfuri, denivelul preţurilor şi al tarifelor etc. Privite în mişcare, în dinamica lor temporală şi spaţială,fenomenele economice devin procese economice.

Procesul economic exprimă transformările cantitative, calitative şi structurale în stareaactivităţii economice, evidenţiind desf ăşurarea vieţii economice în timp şi spaţiu.

Dependenţele reciproce dintre fenomenele şi procesele economice, ca şi posibilitatea deveniriiunora dintre ele din cauze în efecte şi a unora dintre efecte în cauze desemnează starea de dependenţă

mutuală. Expresia relaţiilor esenţiale, necesare, relativ stabile şi repetabile de dependenţă cauzală saumutuală în şi între fenomenele şi procesele economice poartă denumirea de legi economice.

Principalele trăsături distinctive ale legilor economice sunt : Legea economică sugerează doar ideea de relaţii constante între procesele, faptele, actele şi

comportamentele economice; Raporturile dintre respectivele fapte sunt necesare, numai dacă anumite condiţii prealabile sunt

îndeplinite; Formularea legilor şi crearea instituţiilor corespunzătoare porneşte de la comportamentele

oamenilor; Legile economice sunt compatibile cu iniţiativa şi activitatea individuală; Deşi au caracter general, legile economice au totodată caracter de tendinţă; Legile economice comportă previziuni, dar prevederile actuale pe baza lor nu sunt suficient de

sigure şi de clare.



7

Prin esenţa lor, deşi obiective, legile economice nu limitează libertăţile şi iniţiativa oamenilor.Participarea oamenilor la viaţa economică şi raportarea lor la exigenţele legilor acesteia reprezintă condiţia unei activităţi economice utile şi eficiente.

Economia concurenţială de schimb – trăsături generale

Satisfacerea nevoilor umane se realizează fie din producţia proprie, prin autoconsum, fieapelând la produsele altora prin intermediul schimbului. Autoconsumul desemnează procesul deutilizare a propriilor rezultate pentru satisfacerea nevoilor. Schimbul înseamnă înstr ăinarea rezultatelor

propriei activităţi pentru a primi în contraprestaţie alte bunuri necesare existenţei, inclusiv monedă.Celor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespund două forme diferite de organizare

şi funcţionare a vieţii economico-sociale : economia naturală(autarhică) şi economia de schimb(marfar ă, de mărfuri, comercială).

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare a societăţii, în care trebuinţeleindividului şi ale societăţii sunt satisf ăcute prin autoconsum, f ăr ă a se apela la schimb.

Realitatea economică nu poate fi delimitată rigid în economie naturală şi economie de schimb.Aceste forme de economie au coexistat şi s-au intercondiţionat în timp. Aprecierea unei realităţieconomice ca fiind organizată ca economie naturală sau de schimb se face după criteriul

preponderenţei pe care o formă sau alta de organizare o deţine în cadrul întregii activităţi economice.Economia naturală a fost dominantă în condiţiile unui nivel scăzut de dezvoltare economică, cu

o gamă restrânsă de trebuinţe, cele elementare fiind preponderente. De-a lungul timpului, economianaturală a cunoscut o tendinţă evidentă de restrângere relativă, iar elemente ale economiei naturale, în

prezent, mai au semnificaţie doar în ţările slab dezvoltate din punct de vedere economic şi îngospodăriile agrare tradiţionale.

Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii

economice în lumea contemporană. Ca tr ăsături generale ale economiei de schimb, mai semnificative, precizăm : Specializarea agenţilor economici - reprezintă o formă a diviziunii muncii care constă în

producerea anumitor bunuri sau desf ăşurarea anumitor activităţi pe principii de raţionalitate şieficienţă economică. Specializarea agenţilor economici într-un domeniu sau altul de activitate arela bază interesul economic, respectiv avantajul obţinut dintr-o activitate comparativ cu alta. Astfel,deciziile de specializare se bazează conştient sau intuitiv pe teoria avantajului economic relativ saucomparativ şi pe teoria avantajului economic absolut. Un agent economic deţine avantaj economicrelativ în raport cu alţi agenţi economici dacă obţine un anumit bun cu cel mai mic cost deoportunitate. Agentul economic deţine avantaj economic absolut atunci când obţine cea mai marecantitate de bunuri, cu aceleaşi resurse, comparativ cu ceilalţi agenţi economici. Efectele

specializării pe baza avantajului relativ şi absolut au dus în timp la creşterea producţiei şi laeconomisirea resurselor folosite.

Autonomia şi independenţa producătorilor - ca tr ăsătur ă de bază a economiei de schimb presupune că agenţii economici sunt abilitaţi cu dreptul de decizie, iar înstr ăinarea bunurilor economice se realizează pe criterii economice.

Activitatea economică gravitează în jurul pieţei - între producţie şi consum, între producător şiconsumator se interpune schimbul, respectiv piaţa, care devine instituţia centrală care mediază aceste legături şi cea care validează în ultimă instanţă deciziile economice.

Tranzacţiile între agenţii economici sunt bilaterale de piaţă - acestea constau în mişcărireciproce, biunivoce de bunuri între doi agenţi economici. În rândul acestora se disting tranzacţii

bilaterale coercitive, de exemplu o naţionalizare cu despăgubiri, impuse administrativ asupra unuiadintre participanţii la tranzacţie şi tranzacţii bilaterale de piaţă, generate de întâlnirea cererii cuoferta, a interesului cumpăr ătorului de a-şi maximiza utilitatea şi cel al vânzătorului de a-şi



8

maximiza profitul. Din ansamblul tranzacţiilor economice, doar cele bilaterale de piaţă, decurg dinesenţa şi natura economiei de schimb.

Bunurile îmbracă forma de marf ă - în economia de schimb, majoritatea bunurilor economiceîmbracă forma de marf ă, devin bunuri comerciale. Marfa este un bun economic care serveşte

producţiei sau satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor, destinat vânzării-cumpăr ării printranzacţii bilaterale de piaţă. Se disting trei tipuri semnificative de bunuri economice: bunuriintegral marfare sau bunuri comerciale – sunt bunurile care trec de la producător la consumator

prin mecanismele pieţei, pe baza unor preţuri care se formează în mod liber, în raport de cerere şiofertă; bunuri parţial marfare sau mixte – sunt bunurile ca trec de la producător la consumator prin vânzare-cumpărare, dar preţul la care se realizează tranzacţia se formează atât pe bazacondiţiilor pieţei, cât şi pe baza unor măsuri de protecţie socială; bunuri noncomerciale saunemarfare – sunt acele bunuri economice a căror producere ocazionează cheltuieli, dar ajung laconsumator în mod gratuit, costurile fiind suportate de către comunitate.

Monetarizarea economiei – se concretizează în faptul că banii, alături de capital şi specializareconstituie cel de-al treilea aspect major al vieţii economice moderne. Importanţa banilor este pusă în evidenţă şi de funcţiile lor. În prezent, specialiştii sintetizează trei funcţii ale banilor, şi anume :mijloc de schimb, mijloc de măsur ă a activităţii economice şi mijloc de rezervă de valoare.Funcţia de mijloc de schimb este principala funcţie a banilor şi constă în aceea că moneda este

intermediarul in procesul de schimb. Apariţia şi generalizarea rolului monedei ca mijloc de schimbfavorizează accelerarea ritmului în care se derulează tranzacţiile economice, creşterea eficienţeieconomice pentru fiecare agent economic şi pe ansamblu, satisfacerea mai bună a trebuinţelor.Funcţia de mijloc de măsură a activităţii economice – moneda reprezentând etalonul general demăsur ă pentru întreaga activitate economică, stă la baza măsur ării monetare, formă de măsurarespecifică economiei de schimb. Instrumentul concret al măsur ării monetare este preţul, iar etalonulgeneral de măsurare(cel monetar) este singurul capabil să comensureze şi să compare bunurileeconomice, resurse şi factori de producţie diferite din punct de vedere cantitativ, calitativ şistructural, drepturi şi obligaţii, stocuri şi fluxuri de factori de producţie etc. Măsurarea economiei

prin intermediul monedei permite compararea diferitelor componente ale vieţii economice şistabilirea unei scări generale a preţurilor. În condiţiile de „ eroziune” monetar ă (ca urmare ainflaţiei) această funcţie a monedei este imperfect realizată în timp; pentru a atenua acest neajunseste necesar ă eliminarea efectului de creştere a preţurilor, prin evaluarea activităţii economice deansamblu şi a laturilor sale în preţuri constante, ale unui moment de referinţă, menţinândneschimbată „mă rimea” reală, efectivă a etalonului general de măsurare. Funcţia de rezervă devaloare sau de economisire, de rezervă, constă în aceea că veniturile monetare necheltuite pot fireţinute de posesor ca rezervă pentru economii şi consumuri viitoare. În măsura în care această funcţie este exercitată de către monedă, ea prezintă avantaje indiscutabile : pe seama monedei seasigur ă o plajă extrem de largă pentru alegerea bunurilor şi actelor necesare realizării consumuluiviitor şi economiilor; în al doilea rând, costul păstr ării şi riscurile sunt mai reduse într-o economiecare funcţionează normal şi este neinflaţionistă.

Caracteristici ale economiei de piaţă. Tipuri de economii de piaţă

Problema esenţială a oricărei societăţi cu economie de piaţă o constituie alocarea resurselor rare cu utilizări alternative pentru acoperirea trebuinţelor nelimitate ale indivizilor şi ale societăţii.

Într-o economie de piaţă resursele sunt alocate prin pieţe, în cazul bunurilor private şi printr-unsistem alternativ la piaţă, în cazul bunurilor publice. Astfel, o primă delimitare r ăspunde unei logicieconomice, distingând activităţile de piaţă şi cele de non-piaţă. Acestea din urmă nu sunt gratuite, eleau un cost monetar, însă utilizatorul nu îl suportă nici direct şi nici total. Servicii de acest gen (şcoli,creşe etc.) sunt puse la dispoziţia întregii populaţii sau a unei păr ţi a ei, organizându-le printr-ofinanţare specială de tip fiscal. A doua delimitare r ăspunde unei distincţii instituţionale între public şi

privat. Se consider ă ca publică orice organizaţie care depinde de una sau mai multe alte organizaţii dindiversele eşaloane de reprezentare naţională. Delimitarea atât a sectorului public şi a sectorului privat,cât şi a frontierelor lor, se poate realiza combinând cele două criterii de clasificare: public/privat şi



9

piaţă/non-piaţă. Se pot construi astfel următoarele subansamble ce au un mod propriu de alocare aresurselor :

Sectorul privat de piaţă – cuprinde toate firmele individuale sau societare, iar alocarea resurselor se face prin piaţă. Aceasta constituie forma cea mai evidentă într-o economie modernă şi care îi dă caracteristica esenţială – de piaţă, dar nu este singura;

Sectorul public non–piaţă – respectiv, administraţiile publice, şi cuprinde toate organizaţiiledependente de diverse eşaloane de reprezentare naţională. Alocarea resurselor se face imitând

piaţa, dar nu prin piaţă; Sectorul public de piaţă – cuprinde întreprinderi aflate în proprietatea statului şi care furnizează

bunuri şi servicii de piaţă. Alocarea resurselor se face printr-un sistem combinat, care permite uncontrol mai mare sau mai puţin accentuat al intervenţiei guvernamentale.

Sectorul privat non-piaţă – corespunde administraţiilor private. El cuprinde administraţii privatecu scop lucrativ, dar care angajează personal salariat, iar prin distribuirea veniturilor, participă defapt la producţie.

Forma universală de organizare a activităţii economice este economia de schimb. În teorie însă,există şi alte forme de organizare, ce se pot constitui în mecanismul de fundamentare şi de aplicare adeciziilor în ceea ce priveşte mecanismul de alocare a resurselor limitate.

În acest context, au fost elaborate două modele teoretice de organizare şi funcţionare aeconomiei de schimb: sistemul economic de piaţă şi sistemul economic de comandă sau centralizat, la baza cărora stau două deosebiri principale: gradul de libertate al agenţilor economici şi caracteristicilemecanismului de reglare. Complexitatea economiilor lumii actuale poate fi simplificată şi analizată, nuf ăr ă riscuri, cu ajutorul sintagmei „economia de pia ţă ”. Economia de piaţă desemnează o structur ă rezultată din interacţiunea economiilor individuale, într-o ordine stabilită în mod deliberat prin piaţă.

Economia de piaţă este acel tip de organizare a economiei în care raportul dintre cerere şiofertă determină principiile de stabilire a priorităţilor economice, iar preţul reprezintă principalulinstrument de reglare a accesului la bunurile existente pe piaţă.

Cu alte cuvinte, economia de piaţă este acel sistem în care mecanismele pieţei sunt singurele

care tind să asigure echilibrul cererii cu oferta, fiind exclusă orice intervenţie a monopolului sau astatului.

Independent de modul de descriere a economiei de piaţă o condiţie esenţială a existenţei ei estesistemul politic democratic. În această ordine de idei economiile de piaţă articulează diferite tipuri deactivităţi într-o manier ă proprie.

Acest model al economiei de piaţă are la bază o serie de caracteristici structurale care îiasigur ă funcţionalitatea, şi anume:1. proprietatea privată este preponderentă, dar nu exclude existenţa în cadrul economiei naţionale a

sectorului public. Această caracteristică este esenţială, deoarece fiecare proprietar va fi interesat să-şi valorifice cu maximum de eficienţă resursele, ceea ce va determina o creştere a performanţelor

întregului sistem economic.2. multipolaritatea, adică pluritatea centrelor autonome de decizie şi gestiune a activităţii economice.

Aceste centre de decizie sunt unităţile economice care asigur ă legătura între piaţa bunurilor şiserviciilor, piaţa muncii şi pieţele financiare.

3. principalul obiectiv al firmelor este maximizarea bunului, iar relaţiile dintre firme sunt în principalrelaţii de concurenţă. Concurenţa elimină firmele nerentabile, dar în acelaşi timp conduce lacrearea unor centre de putere de genul monopolurilor şi oligopolurilor.

4. monetizarea economiei, adică existenţa unui sistem monetar dezvoltat, în care banii şi relaţiilemonetare permit fluidizarea tranzacţiilor şi creşterea eficienţei economice de ansamblu.

5. descentralizarea presupune ca deciziile agenţilor economici să fie luate independent, iar coordonarea şi echilibrul economic să se realizeze prin intermediul pieţei.

6. intervenţia indirectă a statului în economie pentru a preîntâmpina apariţia unei disfuncţionalităţi însistemul economic sau pentru a diminua efectele negative ale acestora.



10

Pornind de la aceste tr ăsături şi având în vedere modul cum se operează în alegerea manierei dealocare a resurselor în economiile de piaţă actuale se înregistrează diferenţe semnificative. Cea maiimportantă diferenţiere este gradul de control guvernamental al economiei. Utilizând acest criteriu sedeosebesc următoarele tipuri de economii: economia cu piaţă liber ă şi economia mixtă.

Economia cu piaţă liberă este asociată cu capitalismul pur, unde pământul şi capitalul se află în întregime în proprietate privată.

În acest tip de economie deciziile sunt luate de indivizi, menaje şi firme, f ăr ă nici un fel deintervenţie sau influenţă a guvernului. Asumarea r ăspunderii este f ăcută astfel: firmele caută să-şimaximizeze bunurile; consumatorii caută să realizeze cea mai bună întrebuinţare a banilor, înachiziţiile lor, iar salariaţii caută să-şi maximizeze veniturile faţă de costul vieţii. Alegerea este liber ă şi fiecare îşi exprimă r ăspunderea să facă cea mai bună alegere: firmele sunt libere să aleagă ce să vândă/producă şi ce metode de producţie să folosească; consumatorii sunt liberi să decidă ce să cumpere cu venitul lor, iar salariaţii sunt liberi să aleagă ce şi cât să muncească. Oferta şi cererea, într-o astfel de economie rezultă din deciziile firmelor şi menajelor, care sunt transmise spre altele prin preţ

pe piaţă.O economie mixtă se compune dintr-un sector privat (de piaţă) şi un sector public (non piaţă).

Funcţionarea economiei în ansamblul ei presupune interacţiunea dintre cele două sectoare şi controlulguvernamental. În economia mixtă, guvernele pot controla: preţurile relative ale bunurilor prin taxe şi subvenţii; veniturile relative, prin taxe şi impozite directe şi indirecte; echilibrul dintre producţie şi consum; probleme macroeconomice etc.

Formele şi întinderea intervenţiei guvernamentale sunt extrem de diferite de la o ţar ă la alta şide la o perioadă la alta si se înscriu în anumite limite. Limitele exercitării controlului guvernamental,sunt marcate de principiile ce stau la baza funcţionării unei economii libere: libertatea; egalitateaşanselor; eficienţa în producţie; accesul la consumul dorit; creşterea economică şi ocuparea deplină..

Opusul economiilor libere, economia de comandă – este acel tip de economie în care deciziilesunt luate de autoritatea centrală, exercitându-se un control guvernamental integral.

În mod curent, economia de comandă este asociată sistemului socialist (comunist) unde

pământul şi capitalul sunt în proprietate colectivă, iar resursele sunt alocate prin plan, atât pentruconsumul curent, cât şi pentru investiţii. Deciziile sunt formulate prin indicatori de plan, şi tot prin

plan sunt distribuite rezultatele pentru consum.



11

CAPITOLUL 1 - INTRODUCERE IN TEORIA CONSUMATORULUI: ANALIZAMODELULUI DE CONSUM

Obiective:

în ţ elegerea procesului de modelare a restri ţ iilor bugetare în procesul consumului definirea conceptelor de bază cu care operează microeconomia în cadrul teoriei

consumatorului

1.1. Constrângerile bugetare ale consumatorilor

Activitatea de producţie, deciziile şi acţiunile întreprinzătorilor au ca referinţă nevoile deconsum, preferinţele şi comportamentul consumatorului, în întâmpinarea cărora trebuie să vină

bunurile oferite de către producător.Finalitatea activităţii economice este satisfacerea nevoilor, respectiv consumul. În spiritul

acestei axiome, proiectarea activităţii de producţie, deciziile şi acţiunile întreprinzătorilor au ca

referinţă nevoile de consum, preferinţele şi comportamentul consumatorului, în întâmpinarea căroratrebuie să vină bunurile oferite de producător. Satisfacerea oricărei nevoi se face prin consumul de bunuri.

Bunul reprezintă orice element al realităţii apt să satisfacă o nevoie, indiferent de forma lui deexistenţă, de natura nevoii satisf ăcute, precum şi de modul în care este procurat de către consumator.

După provenienţa lor, bunurile se clasifică în bunuri libere şi bunuri economice. Bunurilelibere sunt toate elementele realităţii care în condiţii date de loc şi timp, sunt virtual nelimitate înraport cu nevoile (sunt abundente faţă de nevoi). Bunurile economice au drept caracteristică definitorie raritatea, respectiv insuficienţa lor în raport cu nevoile, în condiţii date de loc şi timp.

După cum rezultă din procesul de producţie, se disting bunuri principale (sunt bunuri ce

rezultă în mod prioritar dintr-un proces de producţie) şi bunuri derivate (sunt bunurile ce rezultă înmod inevitabil pe lângă bunul principal).

În funcţie de gradul de prelucrare se disting bunuri primare (sunt cele preluate direct dinnatur ă şi asupra cărora nu s-a acţionat), bunuri intermediare (sunt cele aflate în diferite stadii de

prelucrare) şi bunuri finale (cele destinate consumului final).După destinaţie, avem bunuri de consum (satisfactori) şi bunuri de producţie (prodfactori).După modul în care circulă de la producător la consumator, se disting bunuri economice

marfare sau comerciale şi bunuri economice nemarfare sau necomerciale (sunt bunurile care ajungla consumator în mod gratuit).

După modul de utilizare se disting bunuri complementare şi bunuri substituibile. Bunurilecomplementare sunt caracterizate prin faptul că nu-şi pot manifesta utilitatea independent unele dealtele. Bunurile substituibile sunt bunurile care în anumite limite se pot înlocui unele cu altele, avândcaracteristici şi utilităţi similare.

Consumatorul este unul din personajele centrale în teoria economică, exclusiv preocupat de agăsi cea mai bună modalitate de a-şi cheltui bugetul limitat. Utilitatea este obiectivul urmărit de oriceconsumator, iar alternativele şi restricţiile bugetare cu care acesta se confruntă constituie argumente

pentru fundamentarea alegerii raţionale a acestuia.Orice consumator întâmpină anumite restricţii bugetare, deoarece el nu poate cheltui, pe termen

lung, mai mult decât venitul de care dispune. Această restricţie bugetar ă este reprezentată analitic prinecua ţ ia bugetar ă , iar grafic prin dreapta bugetului (vezi fig.1.1).



12

Făr ă a afecta gradul de generalitate al concluziilor, se poate opera cu un set de consum (pachet deconsum) format din două bunuri x1 şi x2, ale căror preţuri sunt P1 şi respectiv P2. Preţurile se consider ă

predeterminate pentru consumator.Drepta bugetului este formată prin unirea tuturor combinaţiilor (seturilor) de consum (x1,x2)

care costă exact valoarea m a venitului, ecuatia bugetara fiind de forma:mxPxP 2211 =+ , în care: x1, x2 - cantităţile consumate din cele două bunuri.

Panta dreptei bugetului (-p1/p2) are o semnificaţie economică interesantă. Ea măsoar ă raportulîn care piaţa, prin condiţiile de preţ, permite schimbul unui bun cu altul, în procesul consumului. Dacă

presupunem că persoana ce consumă doreşte să-şi mărească consumul din primul bun cu Δx1, atunci eatrebuie să-şi modifice consumul din al doilea bun, pentru a se conforma aceloraşi restricţii bugetare.Cum, initial, ecuatia bugetara era de forma:

mxPxP 2211 =+

şi în urma modificărilor în consum ea devine:

( ) ( ) mxxPxxP 222111 =Δ++Δ+

Făcând diferenţa dintre prima ecuaţie şi cea de-a doua, obţinem:

0xPxP 2211 =Δ+Δ

Această relaţie indică faptul că valoarea totală a variaţiilor cheltuielilor cu consumul celor două bunuri trebuie să fie nulă. Rezolvând pentru Δx2/Δx1 obţinem:

( )2112 PPxx −=ΔΔ

Aceasta corespunde pantei dreptei bugetului. Semnul negativ al pantei rezultă din variaţiile desens contrar ale consumurilor celor două bunuri. Panta dreptei bugetului măsoar ă, de asemenea, costul

de oportunitate al consumului primului bun. Setul bugetar este aria descrisă de toate perechile (seturile) de bunuri ce pot fi achiziţionate în

anumite condiţii de preţ şi de venit. În figura 1.1, setul bugetar acoper ă spaţiul dintre dreapta bugetului siaxele de coordonate.

1.2 Analiza preferinţelor în consum

1.2.1. Relaţiile de preferinţă

În acest subcapitol vom examina modalităţile de manifestare a preferinţelor pentru consumul

m/p1

m/p2

x1

x2

Fig. 1.1.

panta dreptei = -p1/p2



13

diferenţiat al bunurilor, astfel încât consumatorul să atingă un prag cât mai înalt de satisfacţie.Definim pentru început obiectul alegerii pentru consum ca fiind setul de consum şi anume lista

completă a bunurilor şi serviciilor ce constituie opţiunea consumatorului.Când se studiază preferinţele consumatorului, foarte mare importanţă trebuie acordată

descrierii bunurilor, adică unde, când şi în ce circumstan ţ e sunt puse acestea la dispoziţiaconsumatorului. Aceasta deoarece consumatorul poate aprecia diferit acelaşi bun dacă circumstanţelede timp sau spaţiu o impun.

Considerând că structura consumului cuprinde o multitudine de bunuri, continuăm însă a folosidiagrame bidimensionale (asociate consumului a două bunuri) pentru a descrie aspectele legate de

preferinţele consumatorului.Astfel dacă (x1,x2) şi (y1,y2) sunt două seturi de consum, utilizatorul le poate ordona după

intensitatea nevoii pe care o resimte pentru fiecare.Relaţiile dintre cele două seturi pot fi simbolizate astfel:

> - rela ţ ie de strică (puternică ) preferin ţă ;~ - rela ţ ie de indiferen ţă ;≥ - rela ţ ie de slabă preferin ţă (atunci când un set e preferat sau indiferent în raport cu

altul).Aceste relaţii de strictă preferinţă, slabă preferinţă sau indiferenţă nu constituie concepte

independente, ele generând determinări reciproce.De exemplu:

( ) ( )

( ) ( ) ⎭⎬⎫

≥

≥

2121

2121

x,xy,ysi

y,yx,xdacaatunci → (x1,x2)∼(y1, y2)

Adică, dacă consumatorul consider ă că setul (x1,x2) este cel puţin la fel de bun ca setul (y1,y2)şi invers, consumatorul este indiferent în ceea ce priveşte consumul unuia sau altuia dintre seturile

respective, oricare dintre ele generându-i acelaşi grad de satisfacţie. Dacă, însă consumatorul consider ă setul (x1,x2) ca fiind cel puţin la fel de bun ca setul (y1,y2), dar nu-i este indiferentă structuraconsumului [(x1,x2)∼(y1,y2)] atunci setul (x1,x2) va fi strict preferat setului (y1,y2).

1.2.2. Curbele de indiferenţă

Curbele de indiferen ţă reprezintă descrierea grafică a preferinţelor consumatorului.Determinarea grafică a curbei de indiferenţă presupune unirea tuturor punctelor ce corespund

seturilor de consum între care consumatorul este indiferent, adică cele care-i confer ă acestuia unacelaşi grad de satisfacţie.

Expresia grafică generală a unei curbe de indiferenţă este prezentată în figura 1.2, în care ariahaşurată este determinată de totalitatea seturilor de consum ce sunt cel puţin la fel de bune ca şi cele cedetermină respectiva curbă de indiferenţă.



14

Determinarea curbelor de indiferenţă se poate face şi utilizând teoria colinelor de utilitate,

astfel:

- se consider ă un sistem format din trei axe de coordonate pe care se reprezint ă , în ordine, cantitateaconsumat ă din bunul 1 (x1 ), cantitatea consumat ă din bunul 2 (x2 ) şi respectiv nivelul utilit ăţ ii asociate

fiecă rei op ţ iuni privind combina ţ ii de bunuri în consum ( u ) (vezi fig.1.3)

- originea axelor (0) marchează punctul în care utilitatea total ă este minimă ;- varful colinei (punctul de satura ţ ie S) marchează nivelul maxim al utilit ăţ ii generate de

consumul bunului 1 şi 2.Secţionând cu planuri orizontale colina utilităţii prezentată în figura 1.3., se obţine o hartă a

curbelor de indiferenţă de tipul celei prezentate în figura 1.4.

x2

x'2

x'1 x1

Fig. 1.2.

U(x20)

x2

x20

x10

U(x10)

x1

U

0

Fig. 1.3.



15

Aşa cum rezultă şi din figur ă, singurul cadran ce exprimă un comportament raţional alconsumatorului este cadranul I. Aici se observă că orice creştere a cantităţii consumate din bunurile 1şi 2 duce la creşterea utilităţii, avansându-se spre vârful colinei. Pentru menţinerea pe aceeaşi curbă deindiferenţă, creşterea în consum a bunului 1 trebuie să fie însoţită de o scădere cantitativă în consum a

bunului al 2-lea sau invers.Cadranul II este caracterizat de faptul că limita consumului din bunul 1 a fost atinsă, în sensul

că, cu cât va creşte consumul acestui bun utilitatea percepută de consumator se va diminua. Acestcadran descrie, de fapt, un comportament neraţional al consumatorului.

Situaţia în care, pentru ambele bunuri sunt depăşite limitele de con-sum, suplimentarea acestuiadin urmă generând un deficit de utilitate, este descrisă în cadranul III. Şi aceasta constituie expresiaunui comportament neraţional al consumatorului.

Cadranul IV este caracterizat de faptul că limita consumului din bunul al 2-lea a fost atinsă,astfel că orice supliment va genera o pierdere ulterioar ă de utilitate. Şi acest cadran descrie un mod

neraţional de comportament al consumatorului.În urma acestei analize rezultă, credem cu claritate, raţiunea conform căreia singurul cadran ce

sintetizează preferinţele general - valabile ale consumatorilor, r ămâne cadranul I, forma cea maiîntâlnită a curbelor de indiferenţă fiind cea indicată de curbele marcate din figura 1.4.

În general, construirea unei curbe de indiferenţă are ca punct de plecare descrierea verbală a preferinţelor.

Astfel, se stabileşte un set de consum, ex.: (x1,x2), se modifică x1 cu Δx1, generând un alt set deconsum (x1+Δx1,x2). Se caută în continuare cantitatea cu care trebuie să se modifice consumul bunuluial 2-lea (Δx2) astfel încât consumatorului să-i fie indiferent ce set va consuma.

(x1+Δx1,x2+Δx2)∼ (x1,x2)

Modificarea ulterioar ă a consumului unuia dintre bunuri şi găsirea soluţiei pentru modificareaconsumului celuilalt, astfel încât să nu fie afectat gradul de satisfacţie al consumatorului, va generaapariţia unui al treilea set de consum, respectiv al treilea punct ce apar ţine aceleiaşi curbe deindiferenţă.

Curba de indiferenţă este, în fapt, locul geometric al punctelor care desemnează combinaţii de bunuri ce au utilităţi totale egale, deci genereaza acelasi nivel de satisfactie consumatorului.

x2

x1x1S

x2S

IIIIV

I II

S

Fig. 1.4.



16

CAPITOLUL 2 - ALGORITMUL ALEGERII OPTIME DE CONSUM

Obiective:

In ţ elegerea procesului de optimizare a alegerii în consumul de bunuri Familiarizarea cu no ţ iunile de utilitate a bunurilor, proces de selec ţ ie şi de substitu ţ ie a

bunurilor în consum

2.1. Funcţia de utilitate

În epoca victoriană, utilitatea era definită ca un indicator al bunăstării unei persoane, ca o măsur ă numerică a fericirii personale, problema care apărea era legată, însă, de posibilitatea cuantificăriicantit ăţ ii de utilitate asociată diferitelor opţiuni.

Astăzi, în teoria economică, utilitatea a fost reformulată în termenii preferinţelor consumatorului, ca fiind o modalitate de descriere a preferinţelor acestuia.

Important este dacă un set de consum are o utilitate mai mare decât altul, din punctul de vedereal consumatorului şi nu cu cât este mai mare utilitatea unuia faţă de a celuilalt set.

În acest sens, func ţ ia utilit ăţ ii este definită ca fiind un mod de alocare a unui număr fiecărui set

de consum astfel încât seturilor mai preferate în consum li se alocă numere mai mari decât celor mai puţin preferate.

Fiind( )

( )⎩⎨⎧

21

21

y,y

x,xdouă seturi de consum, atunci, prin definiţie, funcţia de utilitate u asociază

valori astfel:

dacă (x1,x2) > (y1,y2) → u(x1,x2) > u(y1,y2)Singura proprietate a funcţiei de utilitate este aceea că ea ordonează seturile de consum,

neacordând importanţă mărimii diferenţei de utilitate. Aceasta este şi semnificaţia conceptului deutilitate ordinal ă.

Cum ierarhizarea seturilor de bunuri are importanţă, se poate afirma că nu există o unică

modalitate de a aloca utilitate unui set de consum, ci există o infinitate de asemenea modalităţi. Astfel,dacă u(x1,x2) reprezintă un mod de a aloca un număr (nivel de utilitate) setului (x1,x2), atunci, deexemplu, 2u(x1,x2) descrie aceeaşi modalitate, în sensul că ordonează în aceeaşi manier ă preferinţeleconsumatorului. Multiplicarea cu 2 este un exemplu de transformare monotonă a funcţiei de utilitate.

Prin definiţie, o transformare monotonă este modalitatea de a transforma un set de numere într-un alt set în aşa fel încât să se păstreze ordinea iniţială a acestora.

În general, reprezentăm o transformare monotonă printr-o funcţie f(u) ce transformă fiecarenumăr u într-un alt număr f(u) în aşa fel încât se păstrează ordinea iniţială a numerelor, adică dacă: u1 > u2 → f(u1) > f(u2).

O funcţie monotonă şi o transformare monotonă sunt, în esenţă acelaşi lucru.Dacă f(u) este orice transformare monotonă a unei funcţii de utilitate u(x1,x2) ce este expresia

unor tipuri specifice de preferinţe, atunci f[u(x1,x2)] este, ea însăşi, o funcţie de utilitate ce reprezintă

aceleaşi preferinţe ale consumatorului.Din punct de vedere geometric, funcţia de utilitate este o modalitate de fapt, de a numi sau

eticheta curbele de indiferenţă. Cum toate seturile de consum ce se găsesc pe aceeaşi curbă deindiferenţă prezintă acelaşi grad de preferinţă în optica consumatorului, o funcţie de utilitate este, defapt, modalitatea de alocare a unui număr fiecărei curbe de indiferenţă astfel încât curbele deindiferenţă superioare (mai depărtate de originea axelor de coordonate) au alocat un număr mai maredecât cele inferioare (mai apropiate de originea axelor).

Există în literatura economică teorii care confer ă semnificaţie mărimii absolute a utilităţii ataşateconsumului unui bun sau serviciu. Aceste teorii definesc, în fapt, conceptul de utilitate cardinal ă. Seconsider ă, în acest sens, că este necesar şi posibil a se cuantifica mărimea utilităţii fiecărui set de

bunuri.

Se poate aprecia că o persoană prefer ă un bun altuia, dar cum s-ar putea cuantifica situaţia în careo persoană ar aprecia un bun de două ori mai



17

mult decât altul ? De exemplu, s-ar putea r ăspunde astfel: când este dispusă să plătească dublu pentru aobţine bunul preferat, când este dispusă să aştepte o perioadă de timp dublă pentru a obţine bunulrespectiv sau, să zicem, când este dispusă să parcurgă de două ori mai mult spaţiu pentru a şi-l procuraetc.

Datorită dificultăţilor de ordin operaţional pe care le-ar ridica folosirea conceptului de utilitatecardinală prefer ăm, în continuare, să r ămânem în cadrul procesului de alocare a utilităţii descrisconform conceptului de utilitate ordinal ă.

2.2. Utilitatea totală, utilitatea marginală şi rata marginală de substituţieDacă setul de consum (x1,x2) este opţiunea iniţială a unui consumator, se pune problema cum semodifică utilitatea, în optica consumatorului, dacă variază cantitatea consumată din bunul 1 ? Sau din

bunul al 2-lea ?Utilitatea total ă reprezintă satisfacţia globală resimţită de consumator în urma consumării

întregii cantităţi dintr-un bun/serviciu.Utilitatea marginal ă (UM) se defineşte ca fiind sporul total deutilitate generat de modificarea cantitativă a consumului unui bun, în condiţiile în care consumulceluilalt bun r ămâne constant (fig. 2.1.)

Astfel, corespunzător modificării consumului din primul bun, vom avea:

( ) ( )

1

21211

1

11 x

x,xux,xxu

x

UUM

Δ−Δ+

=ΔΔ

=

în care:ΔU1 - schimbarea utilităţii totale;Δx1 - modificarea consumului bunului 1.

111 xUMU Δ⋅=Δ

Fig. 2.1. Utilitatea totală şi marginală

Umg = 0 (punct de saturaţie)

U(x)

Umg

cantitatea

consumată

cantitateaconsumată

Utilitatea

totală

Utilitateamarginală

q

q



18

De fapt, cunoscând funcţia de utilitate asociată:

( ) ( ) ( )

1

21

1

21211

0x1 x

x,xu

x

x,xux,xxulimUM

1 ∂∂

=Δ

−Δ+=

→Δ

corespunzător, în condiţiile în care se modifică consumul bunului al 2-lea iar consumul primului bunr ămâne constant:

( ) ( )222

2

21221

2

22 xUMU;

x

x,xuxx,xu

x

UUM Δ⋅=Δ

Δ−Δ+

=ΔΔ

=

iar, pentru modificări foarte reduse ale lui x2 şi în condiţiile cunoaşterii funcţiei de utilitate:

( ) ( ) ( )

2

21

2

21221

0x2 x

x,xu

x

x,xuxx,xulimUM

2 ∂∂

=Δ

−Δ+=

→Δ

De remarcat este faptul că mărimea utilităţii marginale depinde de cea a utilităţii alocate prinforma specifică a funcţiei de utilitate. Prin ea însăşi, utilitatea marginală nu descrie un comportamentspecific al consumatorului.

Rata marginal ă de substitu ţ ie ( RMS ) măsoar ă propor ţia în care consumatorul schimbă un buncu altul în procesul consumului f ăr ă a-şi afecta gradul de satisfacţie. Ea reprezintă, de fapt, pantacurbei de indiferenţă, in orice punct al acesteia.

O funcţie de utilitate u(x1,x2) poate fi utilizată pentru a măsura rata marginală de substituţie(RMS) definită în capitolul anterior.

Considerând consumurile din ambele bunuri modificându-se (Δx1,Δx2) iar gradul de satisfacţieal consumatorului neschimbat, vom parcurge, de fapt, aceeaşi curbă de indiferenţă (ΔU = 0):

0UUUxUMxUM 212211 =Δ=Δ+Δ=Δ+Δ

2

1

1

2

UM

UM

x

xRMS −=

ΔΔ

=

de fapt:( ) ( )

2

21

1

21

x

x,xu

x

x,xuRMS

∂∂

∂∂

−=

De remarcat este faptul că, dacă funcţia utilităţii marginale depinde de alegerea funcţiei deutilitate iniţială (multiplicând u(x1,x2) cu 2, UM va deveni 2UM), rata marginală de substituţie nu esteinfluenţată RMS = -2UM1/2UM2 = -UM1/UM2, iar această proprietate este valabilă pentru oricetransformare monotonă a funcţiei utilităţii.

2.3. Alegerea optimă a consumatorului

În cadrul acestui subcapitol, vom analiza în paralel restricţiile bugetare ale consumatorului şi preferinţele acestuia, pentru a putea determina setul optim de consum.

Cazul tipic de determinare a optimului este ilustrat grafic în figura 2.2. În figur ă au fostreprezentate câteva curbe de indiferenţă corespunzătoare diferitelor nivele de satisfacţie ale

consumatorului, precum şi setul bugetar al acestuia.



19

Dorim să identificăm setul de consum din cadrul setului bugetar, care se află pe cea maidepărtată curbă de indiferenţă (CI) faţă de origine.

Mişcarea de-a lungul dreptei bugetului, de la dreapta spre stânga, ne duce spre CI din ce în cemai depărtate faţă de origine, oprindu-ne în punctul de tangenţă dintre dreapta bugetului şi CI .

Alegerea setului ( )*2

*1 x,x constituie aşa numitul optim al consumatorului , fiind cea mai bună structur ă

a consumului pe care acesta şi-o poate realiza în condiţiile de preţuri şi de venit date.Din punct de vedere economic, condiţia de tangenţă dintre linia bugetului şi curba de

indiferenţă presupune ca rata marginală de substituţie dintre bunurile consumate să fie egală cu rata deschimb a bunurilor pe piaţă, adică:

2

1

p

pRMS −=

Cu alte cuvinte, dacă punctul în care rata schimbului la care consumatorul poate înlocui un buncu altul, în condiţiile unei curbe de indiferenţă ce-i reprezintă preferinţele, corespunde ratei la care

piaţa (prin condiţiile de preţ) permite efectuarea acestui schimb, atunci putem afirma că punctulrespectiv (setul de consum) reprezintă alegerea optimă a consumatorului.

Algoritmul alegerii optime a consumatorului poate fi descris şi analitic, utilizândmultiplicatorul Lagrange.

Dacă:U = f(x,y) - este funcţia obiectivm = xPx + yPy - este ecuaţia bugetar ă

lagrangianul (£) se defineste astfel:

( ) ( )yx PyPxmy,xf £ ⋅+⋅−μ+=

Utilitatea consumatorului se maximizeză dacă următoarele condiţii sunt îndeplinite:

0PyPxm

£

0Py

U

y

£

0Px

U

x

£

yx

y

x

=⋅+⋅−=μ

∂

=⋅μ−∂∂

=∂

=⋅μ−∂∂

=∂

de unde:

curbe deindiferenţăx*

2

x*1

x2

x1

Fig. 2.2.



20

yx P

yU

P

xU ∂∂=

∂∂=μ

Adaugând ecuaţia bugetar ă, vom creea un sistem de două ecuaţii cu două necunoscute x si y, prin rezolvarea căruia vom determina setul optim de consum (x*,y*).

Observa ţ ie:

Putem obţine acelaşi rezultat definind funcţia de utilitate ca fiind o funcţie de o singur ă variabila ( x).

Avem:

y

xyx P

PxmyPyPxm

⋅−=⇔⋅+⋅=

de unde:

( ) ⎟⎟

⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛ ⋅−=⇔=

y

x

P

Pxm,xf Uy,xf U

Utilitatea consumatorului se maximizează când:

( ) ( ) 0xf si0xf "' <=



21

CAPITOLUL 3 - CEREREA DE BUNURI

Obiective:

Modelarea cererii de consum, pornind de la restric ţ iile bugetare şi ţ inând cont de preferin ţ eleconsumatorilor

Identificarea şi analiza factorilor de influen ţă ai cererii Descrierea tipurilor principale de bunuri ce fac obiectul op ţ iunii de consum

3.1. Conceptul de cerere de bunuri

Noţiunea de cerere vizează, în substanţa sa, relaţia dintre cantitatea ce se doreşte a fi consumată dintr-un bun şi preţul unitar al acestuia.

Această cantitate depinde semnificativ de dorinţele consumatorilor (înclinaţia lor spre achiziţia

anumitor bunuri, gusturile etc.), adică reprezintă cantitatea de bun pe care consumatorii sunt dispuşi aşi-o procura, în condiţiile date ale preţului bunului, ale preţurilor altor bunuri şi ale venituluidisponibil. Ea depinde de asemenea, de repartiţia veniturilor la nivelul societăţii, de mărimea

populaţiei şi de cea a puterii de cumpărare a acesteia.Am văzut în capitolul precedent că, în faţa unei alegeri între mai multe bunuri (şi vom

continua, pentru simplificarea expunerii, să consider ăm numărul bunurilor redus la două tipuri),consumatorul ra ţ ional acţiona astfel încât raporturile utilitate marginală/preţ să se egaleze, respectândînsă restricţiile bugetare impuse de nivelul venitului său disponibil.

În această problemă de opţiune, am considerat (în precedentele capitole) că preţurile şiveniturile sunt predeterminate. Necunoscutele deveneau astfel cantităţile consumate, care constituie

obiectul deciziei la nivelul consumatorului. Aceste cantităţi depind deci, în evoluţia lor, de preţuri şi devenit.Problema este în ce manier ă, cu ce intensitate influenţează aceşti parametri opţiunea de

consum. Creşterea preţului unui bun duce la creşterea consumului din bunul respectiv sau aconsumului unui alt bun? Care este influenţa exercitată de o suplimentare a venitului asupra decizieide consum?

Pentru a r ăspunde acestor întrebări, microeconomia a definit conceptul central de func ţ ie a

cererii , concept ce va face obiectul capitolului de faţă.

3.2. Funcţia cererii de bunuri

Setul ( )*2

*1 x,x la nivelul preţurilor p1 şi p2 şi al venitului m, alegerea optimă a consumatorului, mai

poate fi numit şi setul cerut de consum din bunurile 1 şi 2.În general, odată cu modificările de preţuri sau venit, alegerea optimă a consumatorului se

schimbă. În acest sens, funcţia cererii de bunuri este acea funcţie ce descrie dependenţa dintrecantităţile cerute de bunuri şi diferitele niveluri ale preţurilor sau ale venitului consumatorului.

Funcţiile cererii de bunuri 1, respectiv 2, sunt descrise astfel:

( )

( )⎩

⎨⎧

m, p, px

m, p, px

212

211



22

Fiecărui set de preţuri şi venit îi corespunde o combinaţie diferită de bunuri, ce constituie, înacelaşi timp, alegerea optimă a consumatorului. Presupunând că funcţia de utilitate ce descriecomportamentul consumatorului este de tip Cobb-Douglas şi are forma:

( ) d2

c121 xxx,xu =

se poate determina optimul consumatorului, respectiv funcţia cererii de bunuri x1 şi x2 folosind

multiplicatorul Lagrange.Astfel, considerând transformarea monotonă a funcţiei de utilitate (ce păstrează ordonarea preferinţelor consumatorului) de tipul:

( ) 2121 xlndxlncx,xuln +=

problema de rezolvat va fi:

( ) mx px p.î.axlndxlncmax 221121x,x 21

=++

Definim Lagrangianul:

( )mx px pxlndxlncL 221121 −+λ−+=

Derivăm pentru aflarea condiţiilor de ordinul întâi:

0mx px pL

0 px

d

x

L

0 px

c

x

L

2211

222

111

=−+=λ∂

∂

=λ−=∂∂

=λ−=∂∂

Rezolvăm întâi pentru λ şi apoi pentru x1 şi x2:

( ) ⎪⎭

⎪⎬

⎫

λ=+λ=+

λ=

λ=

mx px pdc

x pd

x pc

2211

22

11

Substituind în ecuaţiile iniţiale vom găsi expresiile funcţiilor cererii de bunuri x1 şi x2:

22

11

pm

dcdx

p

m

dc

cx

⋅+

=

⋅+

=

3.3. Factorii ce influenţează cererea de bunuri

Vor fi studiate în cadrul acestui subcapitol, situaţii statice comparative înainte şi după influenţaschimbărilor de mediu concretizate în modificări ale preţurilor bunurilor sau ale venituluiconsumatorului.



23

3.3.1. Modificări induse de schimbarea venitului consumatorului

Se pune problema, în acest caz, a determinării diferenţei dintre alegerea optimă a consumatorului la unnivel al venitului său faţă de altul. Considerând preţurile bunurilor constante şi aflându-ne în continuareîn situaţia consumului a două bunuri x1 şi x2, când venitul se modifică, va avea loc, din punct de vederegrafic, o deplasare a dreptei bugetului (spre originea axelor de coordonate, în situa ţia diminuării venituluişi în sens opus, în cea a creşterii acestuia).

După felul în care cererea de bunuri reacţionează la modificarea venitului, identificăm două tipuri de bunuri:

a. Bunuri normale - sunt cele a că ror cerere evoluează în acela şi sens cu venitul consumatorului, adică , dacă x1 este un bun normal:

Δx1/Δm > 0

În figura 3.1 sunt prezentate două bunuri normale, x1 şi x2 şi evolu ţ ia alegerii optime a

consumatorului în contextul cre şterii venitului acestuia.

b. Bunuri inferioare - sunt cele a că ror cerere evoluează în sens invers evolu ţ iei venituluiconsumatorului, adică , dacă x1 este un bun inferior, atunci:

Δx1/Δm < 0

Bunurile inferioare sunt o categorie aparte de bunuri, numele lor derivând dincalitatea inferioar ă ce le caracterizează . În via ţ a real ă se întâmpl ă adesea ca popula ţ ia cuvenituri mici să - şi crească cererea de bunuri inferioare, chiar când venitul înregistrează ocre ştere, dar, peste un anumit nivel, consumul acestor bunuri va începe să scad ă pe mă sur ă cevenitul înregistrează cre şteri progresive.

În figura 3.2, bunul x1 este considerat a fi un bun inferior, evolu ţ ia cererii sale fiind de sens contrar evolu ţ iei crescă toare a venitului.

dreptele bugetului înainte şidupă modificarea venitului

Alegerile optimecorespunzătoare celor două niveluri ale venitului

x1

x2

Fig. 3.1



24

Corespunzător modificărilor induse asupra cererii de bunuri de către evoluţia venituluiconsumatorului se pot defini două tipuri de curbe ce reuşeşc să surprindă particularităţile acestor

procese paralele.Este vorba de curba ofertei de venit (sau curba nivelului de trai, cum mai este întâlnită în

literatura economică) şi de curba lui Engel .Construcţia curbei nivelului de trai presupune unirea tuturor seturilor de consumcorespunzătoare alegerii optime în condiţiile diferitelor niveluri ale venitului. Dacă ambele bunuri suntnormale, curba nivelului de trai va fi de pantă pozitivă, ca în figura 3.3.

Construcţia curbei lui Engel presupune unirea tuturor consumurilor optime ale unui bun, pentru fiecare nivel al venitului consumatorului. Astfel, dacă x1(p1,p2,m) reprezintă funcţia cererii de bunuri x1, în condiţiile în care p1 şi p2 sunt fixe, curba lui Engel evidenţiază cum se modifică cererea bunului x1 când venitul consumatorului se modifică (vezi fig.3.4). Ea poate fi de pantă pozitivă (pentru bunurile normale) şi de pantă negativă (pentru bunurile inferioare).

- dacă func ţ ia de utilitate descrie tipul de preferin ţ e Cobb-Douglas, fiind de forma:

( ) a12

a121 xxx,xu −= ,

func ţ iile cererii de bunuri sunt:

( )

( ) ( )⎪⎪⎩

⎪⎪⎨

⎧

⋅−=

⋅=⇒⋅=

222

11

1

11

p

ma1m, px

a

pxm

p

mam, px

Fig.3.2

x1

x2

dreptele bugetului înainte şi după mo-dificarea venitului

punctele de optim cores-punzătoare fiecărui nivelal venitului în condiţiile încare p1 şi p2 sunt constante

curba nivelului detrai

x2

x1

m

x1

Fig. 3.4 Curba lui Engel pentru unbun normal

Fig. 3.3



25

- cum func ţ iile cererii, în condi ţ iile pre ţ urilor fixe, sunt liniare în raport cu venitul m , func ţ iile de venit vor fi şi ele tot liniare. Astfel, în figura 3.5 este prezentat ă curba nivelului detrai, iar în figura 3.6 curba lui Engel pentru acest tip de preferin ţ e.

Toate exemplele analizate anterior au tratat cazuri de preferinţe pentru bunuri a căror cerereevoluează propor ţional cu evoluţia venitului consumatorului (curbele lui Engel fiind reprezentate dedrepte ce pornesc din origine).

În viaţa reală însă, dinamica cererii de bunuri nu se identifică întotdeauna cu dinamicavenitului consumatorului, existând, din acest punct de vedere două categorii de bunuri:

- bunuri de lux - dinamica cererii acestora depăşe şte dinamica venituluiconsumatorului:

Δ%x1/Δ%m > 1

- bunuri de strict ă necesitate - dinamica venitului consumatorului depăşe şte dinamicacererii acestora:

Δ%x1/Δ%m < 1

3.3.2. Modificări induse de schimbarea preţurilor bunurilor

În acest caz, se pune problema determinării alegerii optime a consumatorului pentru diferite niveluriale preţurilor bunurilor.

După cum evoluează cererea unui bun, când preţul acestuia se modifică, distingem două tipuride bunuri:

- bunuri obi şnuite (ordinare) - a că ror cerere evoluează în sens opus evolu ţ iei pre ţ uluilor (vezi fig.3.7).

curbe de indiferenţă

curba niveluluide trai

drepte alebugetului

x2

x1

panta = p1/a

m

x1

Fig. 3.5. Fig. 3.6.



26

- bunuri Giffen - a că ror cerere evoluează în acela şi sens cu evolu ţ ia pre ţ uluiacestora (vezi fig.3.8)

Numele acestor bunuri derivă de la cel al economistului din secolul al XIX-lea, Giffen, care a studiat pia ţ a cartofilor din Irlanda, ocupându-se de evolu ţ ia cererii bunurilor inferioare în raport cu pre ţ ul lor.

Consumul din bunul inferior (Giffen) se va men ţ ine cel mult constant, în cazul scă derii pre ţ ului sau se disponibilizează resurse pentru consumul suplimentar al bunului al doilea, decizându-se în final chiar să se consume mai pu ţ in din respectivul bun. Aceasta se întâmpl ă deoarece mic şorarea pre ţ uluibunului Giffen este perceput ă de consumator ca o modificare a venitului să u (sau a puterii decumpă rare) şi cum bunurile Giffen sunt bunuri inferioare, mă rirea venitului determină o reducere a

cererii acestora.Corespunzător modificărilor induse asupra cererii de bunuri de către evoluţia preţurilor acestora,

se pot defeni două tipuri de curbe ce surprind particularităţile acestor procese paralele. Ele sunt curba

ofertei de pre ţ (curba pre ţ -consum) şi curba cererii .Construcţia curbei preţ-consum presupune unirea tuturor punctelor de optim ce reprezintă

seturi de consum ce vor fi cerute la diferite preţuri ale unui bun (vezi fig.3.9).Construcţia curbei cererii unui bun presupune ca, pentru fiecare nivel al preţului bunului, să se

reprezinte nivelul optim al consumului acestuia. În figura 3.10 este reprezentată forma generală afuncţiei cererii pentru un bun obişnuit (Δx1/Δ p1 < 0), curba fiind de pantă negativă.

Condiţii:p1↓ m,p1 =ct.

Rezultat:x1↑

curbe de indiferenţă

puncte de optim înainteşi după schimbarea pre-ţului

dreapta bugetuluiiniţială şi finală

x2

x1m/p'1m/p1

Fig. 3.7

Condiţii:p1↓ m,p1 =ct.

Rezultat:x1↓

x2

x1m/p'1m/p1

Fig. 3.8



27

În cazul bunurilor Giffen, curba cererii va fi de pantă pozitivă (Δx1/Δ p1 > 0).

3.3.3. Ecuaţia lui Slutsky şi influenţa efectelor de substituţie şi de venit asupra modificării cererii de bunuri, caurmare a evoluţiei preţurilor

Când preţul unui bun se modifică, generează două tipuri de efecte asupra cererii de bunuri. În primul rând, rata de schimb dintre bunuri se modifică, iar în al doilea rând, puterea de cumpărare totală a venitului se modifică.

Primul tip de influenţă se mai numeşte şi efect de substitu ţ ie, el descriind modificarea cereriidatorată modificării ratei de schimb dintre cele două bunuri. Al doilea tip se numeşte efect de venit şidescrie evoluţia cererii bunului ca urmare a modificării puterii de cumpărare, generate de schimbarea

preţului.

Grafic, în cazul reducerii preţului p1 la nivelul p'1, situaţia este ilustrată în figura 3.11, p1↓ → linia bugetului se roteşte în jurul intersecţiei cu ordonata (m/p2), aplatizându-se.

Procesul modificării cererii în urma reducerii preţului p1 se defalcă în două:

I. pivot ă m linia bugetului în jurul setului originar de optim (setul ini ţ ial cerut deconsumator) X ;

II. translat ă m linia pivotat ă că tre noua alegere a consumatoru-lui, în noile condi ţ ii de pre ţ , Z .

x1 x1

p1x2

curba preţ-consumGraficul funcţiei cererii:

x1(p1,p2,m) pt. care m,p2= ct.

p1↓ p2,m = ct.

Fig. 3.9 Fig. 3.10

dreapta finală abugetului

dreapta pivotantă (efect de substituţie)

dreapta bugetuluiiniţială

x*

1

X Z

Y

x*2

II

m/p1 x1

x2

m/p2

m/p'1

I

Fig 3.11



28

Mişcarea I defineşte efectul de substituţie, fiind o mişcare care modifi-că panta dreptei bugetului, dar puterea de cumpărare r ămâne constantă (în sensul că setul X este încă abordabil şi încondiţiile noului buget).

Se poate calcula care trebuie să fie modificarea venitului astfel încât consumul setului X să se poată realiza în continuare. Astfel, notând cu m' su-ma de bani necesar ă pentru a menţine consumul X la acelaşi nivel, setul X de coordonate (x*

1,x*2) trebuie să satisfacă ambele ecuaţii bugetare:

*22

*11

*22*11

x px pmx px' p'm

+=+=

scăzând a doua ecuaţie din prima:

( )11*1 p' pxm'm −=−

adică: 1*1 pxm Δ=Δ - modificarea venitului pentru a putea păstra acelaşi

consum este dată de produsul dintre cantitatea iniţialconsumată şi variaţia preţului.

În condiţiile noii drepte a bugetului (cea pivotată), X nu mai este setul optim de consum, ci Y constituie alegerea optimă. Mişcarea de la X la Y de-scrie efectul de substitu ţ ie, indicând modul încare consumatorul substituie un bun cu altul când preţul se schimbă, dar puterea de cumpărare r ămâneconstantă.

Notând cu s1xΔ modificarea cererii bunului 1 când p1 se modifică deve-nind p'

1, iar m se

modifică la m' (efectul de substituţie) vom avea relaţia:

( ) ( )m, px'm,' pxx 1111s1 −=Δ

Efectul de substituţie este numit şi modificarea cererii compensate, în ideea că utilizatorul este

compensat (sau acoperit) în condiţiile modificării preţului, dispunând de suficient venit pentru a-şi permite să-şi menţină consumul iniţial.

Mişcarea II defineşte efectul de venit , translatarea liniei pivotate a bu-getului fiind expresiaschimbării venitului, de fapt a puterii de cumparare, când preţurile r ămân constante (adică panta drepteir ămâne neschimbată). Trecerea de la Y la Z corespunde acestei situaţii. Modificarea venitului de la m' la

m, ţinând preţurile neschimbate (p'1,p2) determină modificarea cererii ca urmare a efectului de venit m

1xΔ

după relaţia:

( ) ( )'m,' pxm,' pxx 1111m1 −=Δ

Cantitatea cerută din bunul 1 creşte sau scade odată cu creşterea sau scăderea venitului sauinvers, după cum bunul 1 este normal sau inferior.În acest sens, este important de definit semnul unui efect. Astfel, vor-bim de semn al unui efect

în relaţie cu sensul modificării cererii în raport cu preţul, ca urmare a efectului respectiv.Semnul pozitiv are efectul prin intermediul căruia cererea evoluează în acela şi sens cu preţul

bunului. Semnul negativ are efectul prin intermediul căruia cererea evoluează în sens contrar preţului bunului.

Dacă semnul efectul de venit poate fi pozitiv sau negativ, după cum bunul a cărui cerere semodifică este normal sau inferior, semnul efectului de substituţie este în general negativ, în sensul că acesta determină modificarea cererii în sens contrar modificării preţului bunului.

Semnul efectului de substituţie va fi negativ în condiţiile alegerii raţionale deoarece, aşa cumreiese şi din figura 3.11, noul punct de optim Y, generat de efectul de substituţie se află pe noua linie a

bugetului (cea pivotată), deci cantitatea cerută din bunul 1 creşte când preţul acestuia scade. Setul Y nus-ar putea găsi la stânga vechiului set X (determinând un semn pozitiv al efectului de substituţie)



29

deoarece ar însemna un regres din punct de vedere al satisfacţiei consumatorului şi a situaţiei acestuia,toate punctele ce se află pe noua dreaptă (pivotată) la stânga setului X f ăcând parte şi din vechiul set

bugetar, fiind toate surclasate de setul originar de optim X. Este clar, deci, că opţiunea raţională aconsumatorului se va putea situa numai la dreapta acestui set iniţial, implicând o creştere a cantităţiicerute x1 şi ge-nerând semnul negativ al efectului de substituţie.

Eugen Slutsky (1880÷1948), un economist rus ale cărui cercetări s-au axat pe teoria cererii, afost cel ce a demonstrat că modificarea totală a cererii unui bun ca urmare a modificării preţului

acestuia este dată de suma modificărilor generate de efectul de substituţie şi de cel de venit. Astfel:

( ) ( )m, pxm,' pxx 11111 −=Δ m1

s11 xxx Δ+Δ=Δ

Înlocuind cu formulele de calcul ale efectelor de substituţie şi de venit, avem:

=−+−=− )],m'' p(x),m' p(x[,m)](px,m')'(p[x,m)(px,m)'(px 111111111111

.d.e.q)m, p(x)m,' p(x 1111 −=

Identitatea lui Slutsky serveşte şi determinării semnului modificării to-tale a cererii unui bun,

în raport cu preţul acestuia.Astfel, pentru un bun normal , când preţul scade, cererea totală creşte, deci semnul modificării

este negativ:

( ) ( ) ( )−−−Δ+Δ=Δ m

1s11 xxx

negativsemndeesteΔxx p s11

esubstitutiefect1 ⇒↑ ⎯ ⎯ ⎯ ⎯ → ⎯ ↓

negativsemndeesteΔxxm p m11

venitefect1 ⇒↑↑→ ⎯ ⎯ ⎯ → ⎯ ↓

Deci, în cazul bunurilor normale, efectele de substituţie şi de venit se accentuează reciproc.Dacă bunul face parte din categoria celor inferioare, semnul modificării totale a cererii poate fi

pozitiv sau negativ, funcţie de raportul de mărime dintre modificările cererii generate de efectul desubstituţie şi de efectul de venit. Astfel, ştiind că în cazul unui bun inferior, efectul de venit este desemn pozitiv (evoluţia cererii este de acelaşi sens cu evoluţia preţului acestuia), dacă efectul de venitdepăşeşte efectul de substituţie, semnul întregii modificări a cererii va fi pozitiv, deci respectivul buninferior va fi în acelaşi timp şi un bun Giffen. Daca, dimpotriva, efectul de sustitutie depaseste efectulde venit, semnul întregii modificări a cererii va fi negativ, bunul inferior fiind in acelasi timp un bunobisnuit.

( ) ( ) ( )+−Δ+Δ=Δ m s x x x 11

?1

negativsemndeesteΔxx p s11

esubstitutiefect1 ⇒↑ ⎯ ⎯ ⎯ ⎯ → ⎯ ↓

pozitivsemndeesteΔxxm p m11

venitefect1 ⇒↓↑→ ⎯ ⎯ ⎯ → ⎯ ↓

Dacă: s1

m1 xx Δ>Δ - semnul întregii expresii va fi pozitiv → bun Giffen

(p1↓ → x1↓)

Dacă: s1

m1 xx Δ<Δ - semnul întregii expresii va fi negativ → bun inferior obişnuit

(p1↓ → x1↑)

O importantă concluzie ce reiese din analiza anterioar ă este aceea că bunurile Giffen sunt înacelasi timp si bunuri inferioare. Reciproca nu este însă, adevărată.



30

Teoria consumatorului nu se limitează, aşa cum am văzut, la studiul modificării cererii când preţurile sau venitul se schimbă, ci analizează şi modul în care aceste tipuri de modificăriinteracţionează.

În termenii identităţii lui Slutsky, legea generală a cererii poate fi refor-mulată astfel:

" Dacă cererea unui bun cre şte când venitul consumatorului cre şte, cererea acelui bun

trebuie să scad ă când pre ţ ul acestuia cre şte."Demonstraţia acestei afirmaţii se face cu ajutorul identităţii lui Slutsky astfel:

- dacă cererea unui bun cre şte când venitul cre şte, înseamnă că suntem în prezen ţ aunui bun normal în cazul că ruia efectele de substitu ţ ie şi de venit ce generează modificareacererii func ţ ie de pre ţ se accentuează reciproc, cererea total ă a bunului scă zând când pre ţ ul

să u cre şte;

dacă m↑→x1↑→ bun normal→accentuare efect substituţie→efect venit→ p1↑→x1↓

De menţionat este şi faptul că, în cazul bunurilor substituibile, modificarea preţului unui bun

determină modificarea cererii influenţată numai de efectul de substitu ţ ie (vezi fig.3.12).

În cazul bunurilor complementare însă, întreaga modificare a cererii unui bun ca urmare a

schimbării preţului acestuia se datorează efectului de venit (vezi fig.3.13).

Fig. 3.12. Modificarea cererii se datorează numai efectului de substituţie ce generează schimbarea alegerii optime x2* cu x1*


dreaptabugetului iniţială

curbe de indiferenţăx2

x*1

x*2

x1

p1↓→ dreapta bugetuluise aplatizează



31

Identitatea lui Slutsky poate fi formulată şi considerând modificările re-lative ale cererii, caurmare a schimbării preţului. Astfel, pornind de la identitatea iniţială:

m1

s11 xxx Δ+Δ=Δ

şi raportând la variaţia preţului (Δ p1), obţinem:

1

m1

1

s1

1

1

p

x

p

x

p

x

ΔΔ

+ΔΔ

=ΔΔ

ştiind că:

1111 x

m p pxm

Δ=Δ⇒Δ=Δ

deci:

1

m1

1

s1

1

1 xm

x

p

x

p

x

ΔΔ

+ΔΔ

=ΔΔ

Exemplu numeric pentru analiza modificării modificării cererii unui bun ca urmare a efectelor de substituţie şi de venit.Fiind dată funcţia cererii unui bun, de forma:

( )1

11 pm2100m, px +=

şi iniţial: m = 1000 u.m. p1 = 5 u.m./buc.

deci cererea iniţială este: ( ) . buc5005

20001001000,5x1 =+=

Presupunând că preţul p1 scade, devenind p'1 = 4u.m./buc., cererea fi-nală a bunului va fi:

( ) . buc600

4

2000100m,' px 11 =+= , deci modificarea totală a cererii Δx1 va fi de 100 buc.

Influenţa efectului de substituţie asupra modificării cererii bunului 1 se determină astfel:

dreapta iniţială abugetului


dreapta pivotantă (efect

de substituţie = 0)

efect de venit

x

y

x2

x1

Fig.3.13. Modificarea cererii se datorează numai efectului de venit cegenerează mişcarea de la x la y

p1↓→ dreapta bugetului se aplati-zează, dar alegerea optimă după pivotarea liniei bugetului rămâne

în acelaşi punct → efectul de sub-stituţie = 0



32

a. calcul ă m întâi care trebuie să fie modificarea venitului astfel încât consumatorul să poat ă consuma la acela şi nivel:

( )

( ) ( ) . buc3504

1000100500,4x'm,' px

5005001000mm'm

50054500 pxm

11

11

=+==

=−=Δ+=

−=−⋅=Δ=Δ

b. deci, modificarea cererii ca urmare a efectului de substitu ţ ie este:

( ) ( ) . buc1505003501000,5x500,4xx 11s1 −=−=−=Δ

c. efectul de venit se determină scă zând din cererea final ă în condi ţ iile noului pre ţ cererea intermediar ă (ce corespunde pă str ă rii puterii de cumpă rare), astfel:

( ) ( ) . buc250350600500,4x1000,4xx 11m1 =−=−=Δ

Se verifică astfel ecuaţia lui Slutsky, conform căreia modificarea totală a cererii bunului estedată de suma modificărilor cererii, induse de efectele de substituţie şi de venit.



33

CAPITOLUL 4 - Aplicaţii ale modelului alegerii optime de consum: determinarea cererii bruteşi nete de bunuri; alegerea optimă de consum în timp (alegerea intertemporală)

Obiective:

Analiza op ţ iunii de consum în situa ţ ia existen ţ ei unei dot ă ri ini ţ iale cu bunuri Definirea calit ăţ ii în care o persoană poate opera pe pia ţ a unui bun – calitate de vânz ător net

sau cumpăr ător net al bunului respectiv Analiza op ţ iunii de consum în perioade diferite de timp; calitatea de creditor sau de debitor î

în care pot opera consumatorii pe pia ţ a monetar ă

4.1. Situaţia existenţei unei dotări iniţiale a consumatorului

În studiul anterior am considerat venitul consumatorului ca dat sau pre-determinat şi nu obţinut deacesta prin vânzarea bunurilor pe care le posedă (bunuri mobile, active fixe, for ţă de muncă etc.).

Să presupunem acum că utilizatorul porneşte, în consumul său, de la o dotare iniţială cu bunuri,notată simbolic:

(d1,d2)

în care : d1 - dotarea iniţială din bunul 1;d2 - dotarea iniţială din bunul 2.

Definim cererea brut ă ca fiind cantitatea totală consumată dintr-un bun. Cererea net ă sedefineşte, în acest context, ca fiind diferenţa dintre cererea brută şi dotarea iniţială cu bunuri aconsumatorului. Deci:

(x1,x2) - cererea brută;(x1 - d1, x2 - d2) - cererea netă.

Ecuaţia bugetar ă pentru cazul existenţei dotării iniţiale cu bunuri va fi de forma: p1x1 + p2x2 = p1d1 + p2d2 sau

p1(x1 - d1) + p2(x2 - d2) = 0

Dacă totalul cantităţii consumate dintr-un bun depăşeşte dotarea iniţială cu bunul respectiv,spunem că, consumatorul este un cumpăr ător net al bunului respectiv, determinând cerere netă pentru

acesta (vezi fig.4.1).Dacă, însă, dotarea iniţială depăşeşte consumul total al unui bun, consumatorul este unvânz ător net al bunului respectiv, determinând oferta netă pentru acesta (vezi fig.4.2).



34

Cum valoarea bunurilor cumpărate trebuie să egaleze valoarea bunurilor vândute: p1x1 + p2x2 = m p1d1 + p2d2 = m

Dacă ⎭⎬⎫

⎩⎨⎧

21

21

d,d p, p sunt fixe, dreapta bugetului va conţine întotdeauna setul dotării iniţiale,

deoarece suma totală ce poate fi cheltuită de consumator este exact valoarea dotării iniţiale.Cererea netă negativă poartă numele şi de ofert ă net ă. Consumatorul poate alege între a fi

cumpăr ătorul sau vînzătorul unui bun în raport cu preţurile bunurilor de pe piaţă.

4.2. Factorii de influenţă a cererii brute şi nete

Factorii ce influenţează comportamentul consumatorului şi alegerea optimă a acestuia în condiţiileexistenţei dotării iniţiale sunt:

1. modificarea cantitativă a dot ă rii ini ţ iale cu bunuri;2. modificarea pre ţ urilor de pia ţă ale bunurilor.

4.2.1. Modificarea cantitativă a dotării iniţiale cu bunuri

Dacă dotarea iniţială creşte, p1d'1 + p2d'2 > p1d1 + p2d2, venitul ce poate fi obţinut de consumator princomercializarea acesteia sporeşte, situaţia consumatorului îmbunătăţindu-se prin lărgirea posibilităţilor sale de consum.

Cererea pentru fiecare bun va evolua crescător sau descrescător, după cum bunul respectiv estenormal sau inferior (vezi fig.4.3).

x*1

x*2

x*1

x*2d2

d1 d1

d2

x1

x2

x1

x2

curba de indiferenţă

curba de indiferenţă

punct de optim

punct de optim

dreapta bugetului

dreapta bugetului

Fig. 4.1. Fig. 4.2.

x*1 - d1 > 0 → cumpărător net al bunului 1 x*

1 - d1 < 0 → vânzător net al bunului 1

d1 d'1

d2

d'2

x1

x2

Fig.4.3.

dreapta bugetului iniţială

dreapta bugetului finală



35

4.2.2. Modificarea preţurilor de piaţă ale bunurilor

Până acum am studiat separat influenţa modificărilor de venit sau preţuri asupra comportamentuluiconsumatorului.

În cazul existenţei dotării iniţiale, însă, schimbarea preţului unui bun duce automat la schimbareavenitului creat pe baza acesteia.

Dacă consumatorul este un vânzător net al bunului 1, iar preţul acestuia scade, aşa cum reiese şidin fig.4.4., dreapta bugetului se aplatizează, rotindu-se în jurul setului (d1,d2), deoarece dotarea iniţială este întotdeauna disponibilă. În această situaţie, dacă consumatorul decide să-şi păstreze calitatea devânzător, starea sa se va înr ăutăţi, noua sa opţiune aflându-se în cadrul vechiului set bugetar. Dacă, însă,decide să cumpere, în loc să vândă, este dificil de prevăzut în ce sens va evolua situaţia sa.

În situaţia în care consumatorul este un cumpăr ător net, dacă preţul bunului scade, nu se poateafirma cu certitudine dacă acesta va utiliza mai mult sau mai puţin din bunul respectiv, dar sigur el nu-şiva schimba calitatea de cumpăr ător. El va acţiona (vezi fig.4.5) pe por ţiunea de pe noua dreaptă a

bugetului numai spre dreapta faţă de setul dotării iniţiale, îmbunătăţindu-şi astfel situaţia.

Dacă, prin absurd, ar decide să devină vânzător al bunului respectiv, alegerea sa s-ar situa lastânga punctului corespunzător dotării iniţiale şi s-ar realiza analizând seturi disponibile şi în cazul

alegerii optime iniţiale, ceea ce ar duce, evident, la înr ăutăţirea situaţiei consumatorului.În fig.4.6 este prezentată curba preţ - consum corespunzătoare dotării iniţiale. Se observă că

graficul preţ - consum conţine setul dotării iniţiale deoarece, la un anumit preţ, consumatorul va preferaacest set, mulţumindu-se cu autoconsumul şi nedorind să devină nici vânzător nici cumpăr ător alvreunuia dintre bunuri. În fig. 4.7 este prezentată forma generală a curbei cererii brute şi apoi, în fig. 4.8sunt exemplificate distinct graficele cererii nete, brute şi ale ofertei nete pentru cazul linear al acestora.

d2

d1 d1

d2

x1

x2

x1

x2

set optim originar

punct de optim iniţialdreapta bugetuluiiniţială

Fig. 4.4. Fig. 4.5.

dreapta bugetuluifinală

dreapta bugetuluiiniţială

dreapta bugetuluifinală

punctul optim final vafi pe această porţiune



36

4.3. MODELUL OPŢIUNII DE CONSUM ÎN TIMP

Pentru a analiza modalităţile optime de structurare a consumului unei persoane pe perioadediferite de timp, modelul considerat porneşte de la ur-mătoarele premise:

a. se analizează consumul unui bun în două perioade distincte, pre ţ ul consumului înambele perioade fiind egal cu unitatea, deoarece ambele consumuri sunt exprimate valoric (c1 ,c2 - consumurile în pe-rioada 1, respectiv 2, p1=p2=1);

b. veniturile consumatorului în fiecare din cele două perioade de timp se cunosc şi sunt simbolic notate cu: m1 - venitul în prima pe-rioad ă ; m2 - venitul în a doua perioad ă ;

c. presupunem, ini ţ ial, că singura modalitate de a transfera banii dintr-o perioad ă în altaeste aceea de a-i economisi f ă r ă a încasa dobân-d ă (r=0, unde r este rata nominal ă a dobânzii

practicate în economie);d. se presupune, de asemenea, că utilizatorul nu poate lua bani cu împrumut în prima

perioad ă , deci poate cheltui maximum venitul m1 al primei perioade. Dreapta bugetului şi setul bugetar sunt prezentate în fig.4.9. A şa cum rezult ă şi din figur ă , cu cât se consumă mai pu ţ in în prima perioad ă , cu atât se va putea consuma mai mult în a doua perioad ă .

d2

d1 d1

p1*

x1

x2

x1

p1

curba preţ-consum

Fig. 4.6. Curba preţ-consum încazul existenţei dotării iniţiale a

consumatorului

Fig.4.7.

dreapta bugetului

curba cererii

brute

x1n x1b x10

p1 p1 p1

d1

p1*

cererea netă cererea brută oferta netă

Fig. 4.8. Graficele cererii nete, brute şi al ofertei nete pentru bunul 1



37

Ecua ţ ia bugetar ă va fi de forma:

c1 + c2 = m1 + m2

e. presupunem acum că persoana poate da sau lua cu împrumut sume de bani, la o rat ă nominal ă a dobânzii r ≠ 0.

I. dacă persoana economise şte în prima perioad ă c1<m1 , consumul viitor va fi:

c2 = m2 + (m1 - c1) + r(m1 - c1) = m2 + (1+ r)(m1 - c1)

deci ecu ţ ia bugetar ă va fi de forma:

c1(1+ r) + c2 = m1(1+ r) + m2

II. dacă persoana ia cu împrumut bani în prima perioad ă c1>m1 , consumul viitor va fi:

c2 = m2 - r(c1 - m1) = m2 + (1+ r)(m1 - c1)deci ecua ţ ia bugetar ă va fi de forma:

c1(1+ r) + c2 = m1(1+ r) + m2

În prima situa ţ ie, consumatorul are calitatea de creditor , iar în cea de-a doua, dedebitor .

Mai poate exista şi cazul în care consumatorul nu are nici una din cele două calit ăţ i,alegerea sa optimă în timp corespunzând cu setul dot ă rii monetare de care dispune în celedouă perioade (a şa-numitul punct al lui Polonius ), astfel:

m1 = c1 ⇔ m2 = c2

De menţionat este faptul că ecuaţia bugetar ă ce derivă din restricţiile monetare aleconsumatorului în timp se poate exprima în două forme, în funcţie de momentul de referinţă utilizat:

a. în termenii valorii viitoare a inzestrarii monetare si a consumurilor:

c1(1+ r) + c2 = m1(1+ r) + m2

b. în termenii valorii prezente a inzestrarii monetare si a consumurilor:

( ) ( )r 1

mm

r 1

cc 2

12

1 ++=

++

c2

m2

m1 c1

Fig. 4.9.

panta (-1)



38

Valoarea prezentă a unei dotări (înzestr ări) monetare în două perioade este suma de bani în perioada I care ar genera acelaşi set bugetar ca şi dotarea respectivă în perioada a II-a. Aşa cum rezultă şidin fig.4.10, valoarea prezentă este chiar intersecţia cu abscisa, cea care măsoar ă consumul maxim posibilal primei perioade.

Intersecţia cu ordonata a dreptei bugetului, determinată de ecuaţia bu-getar ă (în oricare din celedouă forme ale sale) reprezintă dotarea monetar ă în termenii valorii viitoare.

Analiza valorii viitoare a unei dotări monetare r ăspunde, de fapt, la în-trebarea: Care este

valoarea viitoare a unei unit ăţ i monetare azi ?, astfel:

(1 + r) unităţi monetare

Analiza valorii prezente arată că o unitate monetar ă în viitor valoarea-ză, în termenii uneiunităţi monetare actuale, 1/(1+r).Considerând cazul unui model de consum în trei perioade, ecuaţia bu-getar ă, în situaţia în care

rata nominală a dobânzii r ămâne constantă în timp (r ), va ţine seama de faptul că preţulconsumului perioadei a doua în termenii perioadei întâi este 1/(1+r), iar preţul consumului

perioadei a treia în aceeaşi termeni este 1/(1+r)2, astfel:

( ) ( )232

1232

1r 1

m

r 1

mm

r 1

c

r 1

cc

++

++=

++

++

în care: c1, c2, c3 - consumurile celor trei perioade;m1, m2, m3 - veniturile (dotările monetare) corespunzătoare celor trei perioade.

Dacă rata dobânzii difer ă de la o perioadă la alta, r 1≠r 2, ecuaţia buge-tar ă va avea forma:

( )( ) ( )( )21

3

1

21

21

3

1

21 r 1r 1

m

r 1

mm

r 1r 1

c

r 1

cc

+++

++=

+++

++

preţul consumului la momentul t fiind:

( ) 1ttr 1

1 p −+

=

Preferinţele consumatorului în ceea ce priveşte consumul în timp al acestuia, sunt exprimategrafic tot prin curbele de indiferenţă cărora li se aso-ciază niveluri diferite de utilitate.

setul dotarii monetare

dreapta bugetului depantă -(1+r)

m1

m2

c1

c2

m1(1+r)+m2

m1+m2/(1+r)

Fig. 4.10



39

Alura curbelor de indiferenţă indică preferinţele consumatorului pentru diferite perioade detimp astfel:

a. dacă curbele de indiferen ţă sunt reprezentate de drepte de pant ă negativă egal ă cuunitatea, consumatorul nu este interesat când consumă (ast ă zi sau în viitor);

b. dacă curbele de indiferen ţă au forma de L (ca în cazul ante-rior analizat al bunurilor perfect complementare), consumatorul dore ş-te să consume cantit ăţ i egale în ambele

perioade, nefiind dispus să substituie consumul prezent cu cel viitor, oricât l-ar costa aceasta;c. dacă curbele de indiferen ţă exprimă preferin ţ e de tip Cobb-Douglas (cea mair ă spândit ă situa ţ ie), consumatorul este dispus să substituie o anumit ă cantitate a consumului

prezent pentru cel viitor, cantitatea depinzând de structura consumului specific al acestuia.

Dacă setul alegerii optime în timp (c1*, c2

*) se află, pe dreapta bugetu-lui, în partea dreaptă faţă de setul dotării monetare în cele două perioade, consumatorul este debitor (vezi fig.4.11). Dacă setulde optim este la stânga punctului corespunzător dotării monetare, consumatorul se comportă ca uncreditor (vezi fig.4.12)

Consumatorul va alege între a fi debitor sau creditor, funcţie de evo-luţia ratei nominale adobânzii, depinzând însă şi de calitatea pe care a avut-o iniţial.

Astfel, dacă rata nominală a dobânzii creşte, în situaţia în care consu-matorul era creditor iniţial, el va decide să r ămână creditor în continuare, îm-bunătăţindu-şi astfel situaţia.

În acelaşi fel, dacă rata dobânzii scade, iar calitatea iniţială a consumatorului era de debitor, elva dori să-şi păstreze această calitate, situaţia lui îmbunătăţindu-se. Evident, în situaţia creşterii rateidobânzii, păstrarea calităţii de debitor va duce la înr ăutăţirea situaţiei consumatorului, gradul lui de

satisfacţie diminuându-se.

c2

m2

m2

m1 m1

c2

c1

*

c1 c1c1

*

c2*

c2*

Fig. 4.11. Debitor Fig. 4.12.



40

CAPITOLUL 5 - CEREREA AGREGATĂ

Obiective:

analiza cererii totale(agregate) la nivelul pie ţ ei unui bun definirea conceptului de elasticitate a cererii şi analiza acestuia în corela ţ ie cu venitul

ob ţ inut de producă tori

5.1. Determinarea cererii agregate

În capitolele anterioare s-a studiat modelul opţiunii consumatorului individual. Pentru a seajunge la determinarea cererii totale (agregate) la nivelul întregii pieţe a unui produs, modalitatea oconstituie însumarea cererilor individuale pentru bunul respectiv. Astfel, dacă:

( )i211i m, p, pX - reprezintă funcţia cererii consumatorului i pentru bunul 1

( )i212i m, p, pX -reprezintă funcţia cererii consumatorului i pentru bunul 2

în care : i = 1,n

cererea agregată pentru bunul 1 va fi:

( ) ( )∑=

=n

1ii21

1in121

1i m, p, pXm,,m, p, pX K

iar pentru bunul al doilea va fi:

( ) ( )∑==

n

1i i21

2

in121

2

i m, p, pXm,,m, p, pXK

Aşa cum am văzut, fiecare cerere individuală depinde de preţurile bunurilor şi de venitulconsumatorului, deci şi cererea totală (agregată) va depinde atât de preţuri cât şi de distribuţiaveniturilor consumatorilor. Dar, pentru simplificarea modelului, frecvent se consider ă un consumator reprezentativ ce dispune de un venit egal cu suma veniturilor tuturor consumatorilor.

Şi în cazul cererii agregate, putem determina atât forma directă cât şi inversă a funcţiei cererii.Curba inversă a cererii agregate P(X) măsoar ă cât trebuie să fie preţul bunului astfel încât acesta să fiecerut pe piaţă sau, altfel spus, măsoar ă rata marginală de substituţie a oricărui consumator dispus să

cumpere respectivul bun.Din punct de vedere geometric, cererea agregată se determină însu-mând pe orizontală cantităţile dintr-un bun cerute individual de către fiecare consumator. De exemplu, considerând cazulliniar al funcţiei cererii individuale, funcţiile cererii pentru un bun, ce provin de la doi consumatorisunt următoarele:

( ) { }

( ) { }0, p210max pX

0, p40max pX

2

1

−=

−=

Funcţia cererii agregate va fi, deci, de forma:



41

( )⎪⎩

⎪⎨

⎧

≥

<≤−

<≤−

=

40 p;0

40 p5; p40

5 p0; p350

pXTOT

Grafic, însumarea cererilor individuale se prezintă ca în fig.5.1:

5.2. Elasticitatea cererii şi influenţa acesteia asupra venitului obţinut de producători

Felul în care cererea r ăspunde la modificările de preţ sau de venit este legat de elasticitateaacesteia. Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau a altei condiţii acererii. Ea se măsoar ă cu ajutorul coeficientului de elasticitate, care arată procentul, proportiamodificării cererii în raport cu factorii săi de influenţă.Coeficientul de elasticitate a cererii funcţie de preţ este, prin definiţie, dat de raportul dintre procentulmodificării cantităţii cerute şi procentul schimbării preţului. Astfel, formula de calcul a acestuia este:

p

p

q

q ΔΔ=ε

în care: q - cantitatea cerută; p - preţul bunului.

Am considerat modul din ε pentru a avea măsura exactă a elasticităţii, neluând în consideraresemnul coeficientului de elasticitate (în general negativ).

În funcţie de mărimea coeficientului de elasticitate cerere la preţ, se disting următoarelecategorii de cerere : cerere elastică pentru ε >1; cerere inelastică pentru ε < 1 ; cerere unitar ă pentru ε = 1; cerere perfect elastică pentru ε ∞→ ; cerere perfect inelastică pentru ε = o.

Fig. 5.1.

40 50 10 20 30 40 50

50

40

30

10 20 30

40

50

x1,x2

p

5

10

20

30

20

10

5

x1,x2

p



42

Este interesant de analizat elasticitatea cererii pe diferite segmente ale acesteia. De exemplu,

considerând forma directă a funcţiei liniare a cererii:

q(p) = a - bp (panta = -b)cum:

dp

dq

q

p⋅=ε , iar dq/dp = -b, înseamnă că:

bpa

pb

dp

dq

q

p

−

−=⋅=ε

Dacă:

∞→ε→=

=ε→=

0q

00 p

b2

a pa bp2 bpa bp1

bpa

bp1 =⇒−=−→+−=−→−=

−−→=ε

Grafic, situaţia este prezentată în fig. 5.2, evidenţiindu-se por ţiunile pe care cererea esteelastică, cu elasticitate unitar ă sau inelastică.

În general, elasticitatea cererii unui bun depinde de cât de apropiaţi substituenţi are ca şi concurenţi. Înacest sens, cererea foarte elastică prezintă bunurile cu foarte mulţi substituenţi şi cererea foarteinelastică prezintă bunurile cu puţini substituenţi.

Cei mai importanţi factori ce influenţează elasticitatea cererii sunt : ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun în bugetul total al unei familii – cu cât ponderea

cheltuielilor pentru cumpărarea unui bun sau categorie de bunuri este mai ridicată, cu atâtcoeficientul de elasticitate al cererii la preţ este mai mare şi invers, în situaţia în care celelalte

condiţii r ămân constante. Totodată, unele categorii de bunuri au o pondere mai mare în cheltuieliletotale, în timp ce altele au o pondere mai redusă. Creşterea diferenţelor dintre veniturile băneştidetermină modificări în ponderile cheltuielilor pentru diferite categorii de bunuri. Astfel, pemăsur ă ce veniturile băneşti cresc, ponderea cheltuielilor pentru alimente devine mai mare pentru

persoanele cu venituri reduse decât pentru cele cu venituri mari. În această situaţie, coeficientulelasticităţii cererii pentru bunurile alimentare este mult mai mare pentru persoanele cu veniturimici în comparaţie cu persoanele care au venituri mari şi foarte mari.

Gradul de substituire a bunurilor – între gradul de substituire a bunurilor şi elasticitatea cererii la preţ există o relaţie pozitivă.

Gradul necesităţii în consum – pentru bunurile de lux, nivelul coeficientului de elasticitate a cereriiîn funcţie de preţul acestora este mai mare decât al celui pentru bunurile necesare. De regulă,

bunurile care pot fi considerate de lux au o cerere elastică, iar cererea pentru bunurile vitale esteinelastică. Însă, în cadrul fiecărei categorii de bunuri există diferenţe între nivelele coeficientuluielasticităţii cererii în funcţie de preţul acestora.

aa/2

a/b

a/2b

⎪ε⎪= ∞

⎪ε⎪= 0

⎪ε⎪= 1

cerere elastică ⎪ε⎪ > 1

cerere inelastică ⎪ε⎪ < 1

p

q

Fig. 5.2.



43

Durata perioadei de timp de la modificarea preţului – între durata perioadei de timp de laschimbarea preţului unui anumit bun şi mărimea coeficientului elasticităţii cererii la preţ există orelaţie directă, pozitivă. Astfel, dacă preţul unui bun se dublează, atunci cantitatea cerută pentru

bunul respectiv într-o perioadă scurtă de timp se va reduce, dar pe o perioadă îndelungată de timpse va reduce cu un procent mult mai mare.

Cunoaşterea influenţei acestor factori asupra elasticităţii cererii în funcţie de modificarea preţului prezintă importanţă deosebită pentru estimarea venitului total încasat de producatori.

Venitul obţinut de producător este dat de produsul dintre cantitatea vândută şi preţul practicat.Este interesant de analizat cum evoluează venitul odată cu modificarea preţului, acesta depinzând decât de elastică este cererea în raport cu preţul.

V = pq

în care: V - venitul obţinut de producător; p - preţul bunului produs;q - cantitatea cerută (deci vândută).

dacă: p↑ → q↓ → V?

R ăspunsul depinde de elasticitatea cererii, măsurată prin coeficientul de elasticitate.Considerând că:

- pre ţ ul se modifică cu Δ p, devenind p+ Δ p;- cantitatea vândut ă se modifică cu Δq, devenind q+ Δq;

noul venit obţinut de producător va fi:

V' = (p+Δ p)(q+Δq) = pq +pΔq + qΔ p + ΔqΔ p

deci variaţia totală a venitului:

ΔV = V'-V = pΔq + qΔ p + ΔqΔ pPentru valori foarte mici ale lui Δ p şi Δq, produsul acestor modificări poate fi neglijat, astfel

încât variaţia totală a venitului va fi dată de relaţia (vezi fig.5.3):ΔV = V'-V = pΔq + qΔ p

Variaţia venitului producătorului în raport cu modificarea preţului bunului poate fi măsurată cuajutorul formulei:

qΔp

p

q

ΔpΔq

q+Δq

p+Δp

p

p

qq

Fig. 5.3. Modificareavenitului producătorului

odată cu schimbareapreţului bunului produs



44

q p

q p

p

V+

ΔΔ

⋅=ΔΔ

şi cum:dp

dq

q

p⋅=ε , rezultă că: ( )ε−=⎟⎟

⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛ +

ΔΔ

⋅⋅=ΔΔ

1q1 p

q

q

pq

p

V

Se observă că variaţia venitului este de acelaşi sens cu variaţia preţului (venitul producatoruluicreşte sau scade când preţul creşte sau scade) numai în cazul în care cererea este inelastică ( 1<ε ).

10 p

V<ε⇔>

ΔΔ

În cazul unei cereri elastice a bunului respectiv ( 1>ε ) venitul producătorului se modifică în

sens invers modificării preţului bunului.

5.3. Elasticitatea cererii în raport de preţ şi influenţa ei asupra venitului marginal al producătorului

Prin definiţie, venitul marginal obţinut de producător reprezintă sporul de venit generat de producerea unei unităţi suplimentare dintr-un bun. Astfel, pornind de la relaţia de determinare a variaţieivenitului total al producătorului şi raportând-o la variaţia cantităţii de bunuri produse, vom avea:

p p

qq

p

V+

ΔΔ

⋅=ΔΔ

şi cum:dpdq

q p ⋅=ε , atunci: ⎟

⎟ ⎠ ⎞

⎜⎜⎝ ⎛

ε−=⎟⎟

⎠ ⎞

⎜⎜⎝ ⎛ +

ΔΔ⋅⋅==

ΔΔ 11 p1

q p

pq pV

pV

argm

În condiţiile unei cereri cu elasticitate unitar ă, venitul marginal este nul, venitul total al producătorului nemodificându-se odată cu schimbarea producţiei.

În cazul cererii inelastice, însă, venitul producătorului evoluează în direcţie opusă evoluţieicantităţii produse. Aceasta se întâmplă deoarece, în cazul cererii inelastice, pentru a creşte cantitateaoferită trebuie ca preţul să scadă, ducând la diminuarea venitului total obţinut de producător.

0Vq

V0

111

11 argm <=

ΔΔ

→<ε

−→>ε

→<ε

deci venitul creşte când cantitatea scade şi invers.Pentru a determina grafic evoluţia venitului marginal, să pornim tot de la cazul liniar al funcţiei

cererii unui bun, folosind însă forma inversă a acestei funcţii, astfel:

p(q) = a - bq (panta = -b)cum:

dp

dq

q

p⋅=ε



45

bq2a bq)q( pV b

dq

dp

dq

dpq)q( p

q

)q( pq)q( pV

argm

argm

−=−=⇒

⎪⎪⎭

⎪⎪⎬

⎫

−=

⋅+=Δ

Δ⋅+=

Deci funcţia venitului marginal este tot liniar ă, graficul acesteia împreună cu cel al funcţiei

cererii iniţiale fiind prezentate în fig.5.4.

CAPITOLUL 6 - MODELUL DE PRODUCŢIE AL UNEI FIRME

Obiective: identificarea conceptelor ce definesc modelul de decizie a firmelor analiza corela ţ iei dintre pre ţ ul produsului final, costul şi productivitatea factorilor de

produc ţ ie, pentru a determina modelul maximiză rii profitului determinarea, analitică şi grafică , a fun ţ tiilor costurilor la nivel de firmă

6.1. Tehnologie, producţie, costuri

Într-o economie bazată pe proprietatea privată, deciziile firmelor pot fi examinate prin prismateoriei studiate anterior, aceea a alegerii între mai multe variante de comportament, pentru

maximizarea gradului de satisfacţie. Economia firmei (sau teoria producătorului) studiază comportamentul acesteia, modul de luare a deciziei sub influenţa consumatorilor, a concurenţei şi nuîn ultimul rând al naturii tehnologiei utilizate, precum şi influenţa acestor decizii asupra pieţei

bunurilor şi bunăstării sociale. Înainte de a analiza diverse structuri de piaţă şi modul lor defuncţionare, este nevoie să înţelegem cum pot fi determinate şi măsurate costurile producţiei.

Studierea combinaţiilor productive constituie primul pas în abordarea teoriei comportamentuluifirmelor. Deciziile acestora privind oferta de piaţă precum şi cererea de factori de producţie depind înmod hotărâtor de restricţiile tehnologice în cadrul cărora operează. Natura tehnologiei utilizate de fiecarefirmă presupune existenţa numai a anumitor moduri de combinare a intr ărilor în procesul productiv -factorii de producţie - pentru a obţine anumite cantităţi de produs final.

Abordarea teoriei firmei o vom realiza în aceeaşi manier ă ca şi pe cea a teoriei consumatorului, prezentată anterior. Astfel, rolul tehnologiei în teoria producătorului (sau a firmei) este similar cu cel jucat de preferinţele consumatorului în teoria comportamentului acestuia. Firmele combină factori de

a

a/2

a/ba/2b

⎪ε⎪= 1

Vmarg (panta -2b)

cererea (panta -b)

p

q

Fig. 5.4.



46

producţie (muncă, pământ, capital etc.) pentru a produce bunuri finale, consumatorul combină bunuriîn consum pentru a produce utilitate (satisfacţie personală). Firmele urmăresc minimizarea cheltuielilor cu factorii de producţie pentru fiecare nivel al producţiei finale considerate, analog cu tendinţaconsumatorilor de a-şi maximiza utilitatea pentru fiecare nivel al cheltuielilor ocazionate de procurarea

bunurilor în consum. Am aplicat teoria alegerii optime a consumatorului pentru a putea determinacererea de bunuri la nivel individual şi agregat (la nivelul pieţei) şi oferta de factori de producţie.Putem acum aplica teoria producătorului (a firmei) pentru a determina oferta de bunuri şi cererea defactori de producţie.

Cele mai întâlnite tipuri de combinaţii tehnologice de factori de productie la nivel de firma suntcele descrise prin funcţii de producţie de tip Cobb-Douglas si reprezentate grafic prin izocuante (cuaceleasi caracteristici ca si curbele de indiferenta din teoria consumatorului)

Formula completă a funcţiei Cobb-Douglas ce descrie tehnologia unei firme care combină două categorii de factori de producţie x1 şi x2 este următoarea:

( ) b2

a121 xxAx,xf ⋅⋅=

În teoria producătorului , nivelul de produs final asociat prin funcţia de producţie are o

semnificaţie importantă, astfel că parametrul A măsoar ă nivelul producţiei obţinute ca urmare afolosirii unei unităţi din fiecare factor de producţie.Parametrii a, b măsoar ă în ce fel cantitatea de produs final variază odată cu variaţia intr ărilor. Ei

reprezintă coeficienţii de elasticitate a producţiei în raport cu evoluţia fiecărui factor de producţie (cucâte procente sporeşte producţia, când consumul dintr-un factor sporeşte cu un procent).

6.2. Producţia totală, productivitatea medie şi productivitatea marginalăa unui factor de producţie

Deciziile privind producţia unei firme vizează în primul rând viitorul imediat, pe termen lung fiind

operante doar planurile şi programele strategice ale acesteia.În general, pe termen scurt se consider ă că modalităţile tehnologice de combinare a factorilor de producţie nu se schimbă şi cel puţin consumul unui factor de producţie r ămâne constant.

Astfel, considerând în continuare o tehnologie ce utilizează doi factori de producţie x1 şi x2, dincare cel de-al doilea, pe termen scurt, este fix, putem defini curba producţiei totale a factorului de

producţie variabil ca fiind cea care descrie relaţia dintre cantitatea de factor de producţie utilizată şi producţia finală maximă posibilă a fi obţinută. În fig.6.1 este reprezentată curba producţiei totale afactorului de producţie x1, pe termen scurt, pornind de la harta izocuantelor corespunzătoare tehnologieidate, ce utilizează o cantitate fixă din factorul x2: ( )x2 . Se observă că propor ţia în care se combină

factorii de producţie se modifică odată cu sporirea cantităţii din x1 consumate în condiţiile menţinerii

constante a factorului x2.



47

Există, de asemenea, alte două modalităţi de măsurare a productivităţii factorului de producţievariabil: productivitatea medie şi productivitatea marginală (W) ale acestuia.

Productivitatea medie a factorului de producţie variabil se determină ca raport între produsultotal realizat prin consumul acestuia şi cantitatea totală consumată din factorul de producţie respectiv :

1m x

yW

1=

În fig. 6.2 este ilustrată curba productivităţii medii a factorului de producţie x1 pentru o

anumită funcţie a producţiei totale creată de acesta.Pornind din origine, raportul y/x1 creşte până la nivelul punctului a, unde atinge maximul, în

condiţiile în care o dreaptă din origine este tangentă la curba producţiei totale. Trecând de punctul a,raportul y/L descreşte cu cât consumul din x1 creşte, chiar dacă, cantitativ, producţia finală y continuă să sporească. Curba producţiei totale creată de factorul x1 prezintă, astfel o tendinţă de creştere iniţială a

productivităţii medii a factorului x1, pentru ca apoi aceasta să descrească. Productivitatea marginal ă a unui factor de producţie este dată de sporul producţiei finale

obţinută prin sporirea cantităţii utilizate din respectivul factor, în condiţiile în care ceilalţi factori de producţie r ămân constanţi.

Astfel, continuând exemplul anterior, dacă x2 este fix, iar x1 este factorul variabil, productivitatea

marginală a factorului de producţie x1, (PM1) va fi dată de raportul dintre variaţia producţiei şi variaţiaconsumului din x1:

221

1 x.ctx;x

yPM ==

ΔΔ

=

În condiţiile în care se cunoaşte forma funcţiei de producţie ce descrie tehnologia firmei, productivitatea marginală se poate determina folosind formula:

PMf x x

x11 2

1

=∂

∂( , )

În fig.6.2 este prezentat şi graficul productivităţii marginale a factorului de producţie x1.Productivitatea marginală în orice punct al curbei producţiei totale este, de fapt, panta tangentei la

x1a x1b x1c x1d x1

x1

x2

ya

yc

x20

yc

y

yaa

b

c

d

BA C D

Fig. 6.1



48

graficul funcţiei producţiei totale în acel punct. Aşa cum rezultă din fig.6.2, productivitatea marginală creşte până în punctul de inflexiune de-a lungul curbei producţiei totale a factorului de producţie.

Punctul de inflexiune apare acolo unde producţia totală încetează să sporească cu mărimicrescătoare şi începe să crească cu valori descrescânde. După punctul de inflexiune, productivitateamarginală a factorului de producţie x1 începe să descrească, depăşind ca mărime însă, productivitateamedie a factorului respectiv, până la nivelul punctului a. În acest punct, unde productivitatea medieatinge maximul, productivitatea marginală este egală cu productivitatea medie. Trecând de acest punct,

productivitatea marginală continuă să descrească. El este chiar depăşit de valoarea productivităţiimedii.

Producţia finală (y) atinge maximul în punctul b, unde productivitatea marginală este nulă.După acest punct, productivitatea marginală devine negativă, deoarece producţia finală descreşte odată cu sporirea consumului din x1, atât timp cât x2 se menţine constant.

Pot fi identificate, pornind de la evoluţiile producţiei totale, productivităţii medii şi productivităţii marginale a factorului de producţie variabil x1, trei stadii ale producţiei unei firme:

PM1 = Wm1

PM1 = 0

max PM1

x1a x1

x1

Wm1

/x1

y

punct deinflexiune

max Wm1

PM1 = 0

a

Stadiul

I

Stadiul

II

Stadiul

III

x1b

Fig 6.2



49

stadiul I Corespunde perioadei de cre ştere a productivit ăţ ii medii a factorului variabil.Punctul de tranzi ţ ie dintre stadiile I şi II apare în momentul în care productivitatea medie egalează

productivitatea marginal ă , iar productivitatea medieatinge valoarea sa maximă

stadiul II corespunde por ţ iunii pe care productivitatea medie este în scă dere iar productivitatea marginal ă ia valori pozitive.

Punctul de tranzi ţ ie dintre stadiile II şi III apare când productivitatea marginal ă este nul ă , iar produc ţ ia total ă atinge maximul

stadiul III corespunde situa ţ iei în care, productivitatea marginal ă iavalori negative (sau cel mult este nul ă ).

Legat de conceptele prezentate anterior, se poate defini coeficientul elasticităţii producţiei înraport cu modificarea consumului dintr-un factor de producţie (ηx1) astfel:

ηx

y

x1

1

=%

%

ΔΔ

Coeficientul de elasticitate apare ca raport între modificarea procentuală a producţiei finale şimodificarea procentuală a consumului din factorul de producţie. Cum %Δy = Δy/y şi %Δx1 = Δx1/x1,rezultă:

ηxm

y

y

x

x

y x

y x

PM

W1

1

1

1

1

1

1= = =Δ Δ Δ Δ

Deci, coeficientul de elasticitate a producţiei funcţie de modificarea cantitativă a consumuluiunui factor de producţie este dat de raportul dintre productivitatea marginală a factorului de producţie şi

productivitatea medie a acestuia. Se observă că în punctul de tranziţie între stadiul I şi II, acest coeficientde elasticitate este unitar şi scade spre valoarea 0 cu cât se apropie de stadiul al III-lea al producţiei.Stadiul al III-lea este, din punct de vedere tehnologic, ineficient, deoa-rece producţia scade sau

cel mult r ămâne constantă când numai un factor de producţie variază. Deci, regiunea economică (raţională) a producţiei se află numai în intervalul pe care tehnologia prezintă valori pozitive ale

productivităţii marginale a factorului de producţie variabil, aşa cum este ilustrat şi în fig.6.3

Fig. 6.3

x2

x1

PM2 = 0

PM1 = 0

PM1 > 0PM2 > 0

yayb

yc



50

Aria ce descrie regiunea economică (raţională) a producţiei este cea delimitată de liniile punctate ce reprezintă situaţia în care productivităţile mar-ginale ale factorilor de producţie se anulează (PM1=0, PM2=0).

Pe termen lung, toţi factorii de producţie sunt variabili iar combinaţiile tehnologice permitsubstituţia factorilor în cadrul procesului productiv. Mişcarea de-a lungul unei izocuante descrie

procesul înlocuirii în producţie a factorilor utilizaţi, astfel încât producţia finală să r ămână neschimbată. Raportul în care se substituie factorii, deoarece este determinat de specificul tehnologiei,

poartă numele de rat ă tehnică de substitu ţ ie.Rata tehnică de substituţie măsoar ă cantitatea dintr-un factor de producţie ce trebuie

suplimentată pentru a compensa scăderea cantitativă a celuilalt factor de producţie, astfel încât producţia totală să r ămână neschimbată (să se menţină pe aceeaşi izocuantă, în regiunea economică aacesteia).

Rata tehnică de substituţie măsoar ă panta izocuantei, fiind determinată de raportul variaţiilor factorilor de producţie, în condiţiile menţinerii constante a producţiei (vezi fig.6.4).

Dacă factorul de producţie x1 se modifică cu Δx1, iar x2 cu Δx2, pentru a menţine constantă producţia (Δy=0) trebuie ca: PM1Δx1 + PM2Δx2 = 0.

Rata tehnică de substituţie va fi dată de formula:

RTSx

x

PM

PM= = −

ΔΔ

2

1

1

2

6.3. Randamentul de scară pe termen lung

Randamentul de scar ă este o modalitate de a caracteriza evoluţia producţiei totale a unei firme încondiţiile modificării simultane şi cu aceeaşi mărime a cantităţilor de factori de producţie utilizate.Cum, pe termen lung se consider ă că toţi factorii de producţie variază, randamentul de scar ă caracterizează evoluţia tehnologică a firmei pe termen lung. Aşa rezultă şi din fig.6.5, curba producţietotale a unei firme este dată de evoluţia producţiei totale în condiţiile modificării factorilor de

producţie, păstrându-se însă propor ţiile existente între aceştia în cadrul tehnologiei date.

Δx1

A

x2

x1

Fig. 6.4

Δx1

Δx2

Δ x 2

B

izocuantă



51

Se observă că, prin mişcarea de la A la B, producţia finală a firmei se dublează, în condiţiile dublăriicantităţilor de factori de producţie utilizate.

În exemplul anterior, se poate spune că funcţia de producţie ce descrie tehnologia estecaracterizată de randamentul de scar ă constant . Această caracteristică se verifică pentru orice valoarea multiplicatorului consumului de factori de producţie (t ), astfel: dacă (∀)t >1, f(tx1,tx2) = tf(x1,x2),atunci f(x1,x2) prezintă randamentul de scar ă constant.

Daca dinamica producţiei totale depăşeşte dinamica modificării factorilor de producţie, funcţiade producţie prezintă randament de scar ă crescător . Astfel:

(∀) t > 1, f(tx1,tx2) > tf(x1,x2)

Figura 6.6 prezintă această situaţie, în care dublarea intr ărilor conduce la obţinerea unei producţii finale de 2,4 ori mai mare.

y

x1

x1,x2

x2

15

50

30

100

10 20

x2/x1 = 1,5

A

B

a

b

y =50

y =100

10,15 20,30

curba producţieitotale

Fig. 6.5



52

Dacă dinamica modificărilor factorilor de producţie depăşeşte dinamica modificării producţieitotale, funcţia de producţie prezintă randament de scar ă descrescător , adică:

(∀) t > 1, f(tx1,tx2) < tf(x1,x2)

6.4. Condiţiile maximizării profitului şi a minimizării costurilor la nivelul unei firme

6.4.1. Maximizarea profitului

Analizând problema maximizării profitului unei firme pe termen scurt, considerând că unul dinfactorii de producţie utilizaţi este fix (x2=ct.), funcţia de producţie ce descrie tehnologia firmei estef(x1,x2), iar preţurile de achiziţie de pe piaţă ale factorilor de producţie sunt ω1 şi ω2, preţul produsului

final fiind p, problema de optim va fi formulată astfel:

( )[ ]max ,x

p f x x x x1

1 2 1 1 2 2⋅ − −ω ω

în care : x2 - cantitatea fixă consumată din factorul de producţie x2.

Condiţia de optim ce determină cantitatea din factorul de producţie x1 ce trebuie consumată pentru obţinerea profitului maxim, se va obţine anulând prima derivată a funcţiei profitului mai susmenţionată:

( ) p f x xx⋅ − =∂ ∂ ω1 2

11 0,

deci:

y

x1

x1,x2

x2

15

50

30

120

10 20

x2/x1 = 1,5

A

B

a

b

y =50

y =120

10,15 20,30

curba producţieitotale

Fig. 6.6



53

( ) p PM x x⋅ ⋅ =1 1 2 1*, ω ,

valoarea productivităţii marginale a factorului de producţie x1 trebuie să egaleze valoarea preţului deachiziţie a acestuia în condiţiile maximizării profitului firmei.

Condiţia de optim poate fi şi rezultatul unei analize grafice. Astfel, dacă din funcţia generală a profitului:

2211r xxy pP ω−ω−⋅=

se deduce cantitatea de produs final y ca o funcţie de x1:

11

22r x

px

p p

Py

ω+

ω+=

Această ecuaţie descrie o întreagă familie de drepte de pantă ω1/p, numite drepte ale

izoprofitului (vezi fig.6.7).

Orice dreaptă a izoprofitului este dată de toate combinaţiile intr ări/ieşiri ce generează unanumit nivel constant al profitului Pr. Intersecţia fiecărei drep-te cu axa ordonatelor depinde de nivelul

profitului total al firmei, fiind dată de suma: ( ) 22r x p pP ⋅ω+

Cu cât dreptele izoprofitului au intersecţia cu ordonata mai depărtată faţă de origine, cu atât elesunt asociate unor niveluri mai ridicate ale profitului total al firmei.

Problema maximizării profitului firmei devine astfel, aceea a găsirii punctului în care, tehnologic, producţia este posibilă, iar profitul asociat este cel mai mare. Acesta este punctul A din fig.6.7 adică punctul de tangenţă dintre dreapta izoprofitului şi graficul funcţiei de producţie.

Condiţia de tangenţă impune egalitatea dintre panta dreptei izoprofitului (ω1/p) şi pantatangentei la graficul funcţiei în punctul de optim, adică exact valoarea productivităţii marginale afactorului de producţie (PM1):

ω11 p

PM=

adică înseamnă, de fapt, tot egalitatea dintre valoarea productivităţii marginale a factorului de

producţie variabil şi preţul de achiziţie al acestuia, în condiţiile obţinerii profitului maxim.Pe termen lung, în condiţiile în care toţi factorii de producţie variază, problema maximizării

profitului presupune determinarea funcţiilor cererii de factori de producţie x1 şi x2.

Fig. 6.7

Pr/p + (ω2/p)x2

drepte izoprofit

x1x*1

y*y = f(x1,x2)

y

A



54

( )[ ]max ,

,x x p f x x x x

1 21 2 1 1 2 2⋅ − −ω ω

Condiţiile de optim vor fi de forma: p PM

p PM

⋅ =

⋅ =

⎧⎨⎩

1 1

2 2

ω

ω, iar funcţiile cererii de factori vor depinde

de preţurile de achiziţie ale acestora precum şi de preţul produsului final: x1(ω1, ω2, p) şi x2(ω1, ω2, p).

Funcţia inversă a cererii de factori (vezi fig.6.8) măsoar ă cât trebuie să fie preţul factorului pentru ca o anumită cantitate din acel factor să fie cerută de către producător.

6.4.2. MINIMIZAREA COSTURILOR FIRMEI

I. Problema de optim în cazul minimizării costurilor se formulează astfel:

( )min,x x

x x1 2

1 1 2 2ω ω+ a.î. f(x1,x2) = y

Rezolvarea acestei probleme de minim permite determinarea funcţiei costurilor firmei c(ω1, ω2,

y) care măsoar ă costurile minime pentru producerea a y unităţi de produs final în condiţii de preţuri ω1 şi ω2 ale factorilor de producţie x1 şi x2.

Condiţia de optim se deduce pornind de la restricţiile tehnologice (reprezentate grafic prinizocuante) şi de la cele privind cheltuielile (repre-zentate grafic prin izocosturi) (vezi fig.6.9).

Izocosturile sunt dreptele generate de toate combinaţiile posibile de factori de producţie cedetermină un acelaşi nivel total al costului firmei. Astfel, dacă costul total (c) este suma cheltuielilor cufiecare factor de producţie: c= ω1x1 + ω2x2, cantitatea posibil a fi consumată din x2 în condiţiile costuluic va fi:

pPM1(x1,x*2)

ω1

Fig. 6.8

x1

x2

x1

x*2

x*1

Fig. 6.9

izocosturi

izocuanta



55

xc

x22

1

21= − ⋅

ωωω

Această ecuaţie descrie o întreagă familie de drepte izocost ce au panta negativă (ω1/ω2), iar intersecţia cu ordonata depinde de nivelul costului total al firmei (c/ω2).

Relaţia de optim se deduce analitic din condiţia de tangenţă dintre izocuantă şi cea maiapropiată, de origine, dreaptă a izocostului, astfel: panta izocuantei trebuie să egaleze panta izocostului

în punctul de optim.Panta izocuantei este dată de rata tehnică de substituţie dintre factorii de producţie ( RTS ), iar

panta izocostului este dată de raportul dintre preţurile de achiziţie ale factorilor de producţie, deci:

RTSPM

PM= − = −1

2

1

2

ωω

ecuaţia de mai sus reprezentând condiţia de optim pentru minimizarea costurilor firmei.Alegerea optimă a producătorului pentru minimizarea costului duce la determinarea funcţiilor

cererii de factori de producţie, ce pun în relaţie cantităţile consumate din aceştia cu preţurile de achiziţie

a factorilor şi cu nivelul producţiei finale y. Astfel, x1(ω1,ω2,y) şi x2(ω1,ω2,y) descriu alegerea producătorului în condiţiile minimizării costului total pentru obţinerea unui anumit nivel al produsuluifinal y.

Acestea se mai numesc şi func ţ ii ale cererii condi ţ ionate de factori de producţie şi difer ă defuncţiile cererii de factori rezultate din problema de optim privind maximizarea profitului firmei.

6.5. Funcţiile costului şi randamentele de scară

În cazul tehnologiilor ce prezintă randament de scar ă constant, costurile totale ale firmei depind liniar de volumul producţiei finale a acesteia.

Astfel, presupunând că s-a rezolvat problema minimizării costului pentru obţinerea unei unităţide produs final c(ω1,ω2,1), cea mai ieftină cale pentru a produce y unităţi de produs final va fi

( )c yω ω1 2 1, , ⋅ , deci:

( ) ( )c y c yω ω ω ω1 2 1 2 1, , , ,= ⋅ - în cazul randamentului de scar ă constant

În cazul tehnologiilor cu randament de scar ă crescător, costurile totale cresc în mai mică măsur ă decât produsul final al firmei, deci, dacă firma decide, de exemplu, să producă de două ori maimult, va realiza acest lucru f ăr ă să-şi dubleze costurile.

Dacă tehnologia unei firme prezintă randament de scar ă descrescător însă, dinamica costurilor totale va depăşi dinamica producţiei în sensul că, cheltuielile vor spori în măsur ă mai mare decâtcreşterea producţiei.

Deoarece, în general, preţurile de achiziţie a factorilor de producţie sunt predeterminate (fixe),în continuare vom pune în relaţie costul firmei numai cu volumul producţiei acesteia, pentrusimplificarea argumentaţiei.

Problema determinnării costurilor minime pentru orice nivel al producţiei firmei se pune atât pe termen scurt cât şi lung.

Astfel, pe termen scurt se consider ă că unii dintre factorii de producţie se folosesc în cantităţifixe, iar pe termen lung, toţi factorii de producţie variază cantitativ.

Problema minimizării costurilor pe termen scurt îmbracă forma:



56

( ) ( )C y x x xSx

, min2 1 1 2 21

= +ω ω a.î. ( )f x x y1 2, =

unde cu x2 am notat cantitatea fixă utilizată din factorul de producţie x2.

Rezolvând, vom determina funcţiile cererii condiţionate de factori :

( )x x x y

x x

S1 1 1 2 2

2 2

=

=

⎧⎨⎪

⎩⎪

ω ω, , ,

şi respectiv forma funcţiei costului minim : ( ) ( )C y x x x y xSS, , , ,2 1 1 2 2 2 2= +ω ω ω

Pe termen lung, problema minimizării costurilor este formulată astfel:

( ) ( )C y x xx x

= +min,1 2

1 1 2 2ω ω a.î. ( )f x x y1 2, =

rezultând funcţiile cererii condiţionate :( )

( )

x y

x y

1 1 2

2 1 2

ω ω

ω ω

, ,

, ,

⎧⎨⎪

⎩⎪ şi funcţia costului:

( ) ( ) ( )C y x y x y= ⋅ + ⋅ω ω ω ω ω ω1 1 1 2 2 2 1 2, , , ,

De menţionat este faptul că se poate vorbi atât de costuri fixe (asociate consumurilor de factoride producţie ficşi) ce sunt independente de volumul producţiei şi care, în particular, trebuie suportateindiferent dacă firma produce sau nu ceva, precum şi de costuri quasi - fixe, care sunt şi eleindependente de volumul producţiei, dar ele trebuie plătite numai dacă firma produce o anumită cantitate (oarecare) de produs final.

Pe termen lung se consider ă că orice categorie de cost, asociată consumului de factori de producţie, este variabilă.

6.6. Determinarea şi analiza evoluţiei curbelor costurilor

a. Costul mediu (unitar)

Pornind de la definiţia costului total al firmei, ca sumă a costurilor variabile şi fixe ale acesteia,costul unitar (mediu) se determină ca raport între valoarea costului total şi volumul total al producţieisau ca sumă a costului variabil unitar şi costului fix unitar.

( ) ( ) CFyCyC V +=

( )( ) ( )

( ) ( )ycycy

CF

y

yC

y

yCyc fuvu

Vu +=+==

în care : C(y) - costul total;CV(y) - costul variabil total;CF - costul fix total;cu(y) - costul unitar (mediu);y - volumul producţiei;

cvu(y) - costul variabil unitar;cfu(y) - costul fix unitar.



57

În general, alura curbei costului fix unitar este a unei curbe descrescătoare (vezi fig.6.10.a), acurbei costului variabil unitar este crescătoare (vezi fig.6.10.b), rezultând deci curba costului unitar (vezi fig.6.10.c).

B

Curba costului mediu (unitar) va fi descrescătoare iniţial, datorită descreşterii costurilor fixeunitare şi crescătoare ulterior, ca urmare a creşterii costurilor variabile unitare.

b. Costul marginal

Prin definiţie, costul marginal măsoar ă sporul de cost generat de producerea unei unităţisuplimentare de produs.

( ) ( ) ( ) ( )C y C yy C y y C yy C yym Varg ( )= = + − =ΔΔ ΔΔ Δ Δ

Dacă se cunoaşte funcţia costurilor totale ale unei firme, funcţia costului marginal va rezulta caderivată a funcţiei costului total:

( )C ydC y

dymarg

( )=

Cum costurile variabile sunt nule când nu se produce nici o unitate de produs final, înseamnă că, în cazul primei unităţi de bun produse, costul marginal se identifică cu costul variabil unitar.

Astfel:

( )( ) ( ) ( )

vuVVV

argm c1

1C

1

CF0CCF1C1C ==

−−+=

Pe por ţiunea descrescătoare a curbei costului variabil mediu (unitar) fiecare nouă unitate produsă are un cost marginal mai mic decât costul variabil în acel punct (deoarece, pentru a determinacostul mediu să descrească trebuie adăugate unităţi suplimentare ce costă mai puţin decât media).

Analog, pe por ţiunea crescătoare a curbei costului variabil mediu, fiecare unitate nou produsă are asociat un cost marginal mai mare decât costul variabil unitar. De aceea, curba costului marginaltrebuie să se găsească sub curba costului mediu, la stânga punctului de minim al acesteia şi deasupra

curbei costului mediu, la dreapta punctului de minim al acesteia (vezi fig.6.11).

Cucfu(y) cvu(y)

a. Evoluţia costuluifix unitar

yb. Evoluţia costului

variabil unitarc. Evoluţia costului

unitar

y y

Fig. 6.10.



58

De fapt, curba Cmarg trece prin punctele de minim atât al curbei costului variabil unitar cât şi al curbeicostului mediu.

y

Cmarg Cu

cvu

Cmarg Cu(y)cvu(y)

Fig. 6.11.



59

CAPITOLUL 7 PIAŢA – REALITATE COMPLEXĂ ŞI DINAMICĂ

Obiective de studiu

Definirea pie ţ ei şi a elementelor ce caracterizează pia ţ a: cerere, ofert ă , pre ţ ; Prezentarea concuren ţ ei ca permanen ţă a economiei de pia ţă .

7.1. Cererea şi oferta

În general, cererea se defineşte ca fiind dorinţa de a intra în posesia unui bun material sauserviciu, la care se adaugă posibilitatea şi dispoziţia de a plăti preţul cerut pentru acesta.

În sens restrâns, cererea reprezintă cantitatea dintr-o anumită marf ă, ce poate ficumpărată de un individ, într-o perioadă determinată de timp, la un preţ unitar dat.

Prin însumarea cererii tuturor cumpăr ătorilor de pe piaţa bunului respectiv, se determină cererea agregata (totală) de piaţă a acelui bun. Această cerere exprimă raportul în legătur ă cucantitatea maximă dintr-un bun care la un anumit preţ este dorită şi poate fi cumpărată şi preţul maximce poate fi achitat de cumpăr ătorul unei anumite cantităţi din bunul dorit.

Legea generală a cererii exprimă existenţa unui raport invers propor ţional între cantitateacerută şi preţul ce trebuie plătit pentru un anumit bun.

Această lege se verifică în cazul bunurilor normale, a căror cerere creşte odată cu creştereaveniturilor, şi în cazul majorităţii bunurilor inferioare, a căror cerere scade odată cu creştereaveniturilor.

De asemenea, există situaţii care numai aparent contrazic legea generală a cererii. Astfel, se poate ca unii cumpăr ători să cumpere mai mult de la unele firme chiar dacă acestea practică preţurimai ridicate pe fondul unei economii de timp. În situaţia în care preţul şi calitatea bunului sunt înrelaţie directă, creşterea preţului poate fi însoţită şi de o sporire a cantităţii cerute, deoarece diferenţade preţ va fi compensată de diferenţa de calitate câştigată. Totodată, creşterea preţului poate fi însoţită şi de o creştere a cantităţii cerute, în situaţia creşterii veniturilor, a numărului de cumpăr ători, a

preferinţelor etc. Nici în aceste situaţii legea generală a cererii nu este contrazisă, deoarece ea exprimă relaţiile de cauzalitate dintre preţ şi cantitatea cerută, considerând celelalte condiţii ale cereriiconstante.

Datorită diversificării nevoilor de consum şi cuprinderii în sfera relaţiilor de piaţă a celei maimari păr ţi a bunurilor economice, în economia contemporană se constată multiplicarea formelor demanifestare a cererii. Acestea pot fi delimitate în baza mai multor criterii: După natura bunurilor care fac obiectul cererii, se disting – cerere de satisfactori sau bunuri

destinate consumului personal; cerere de prodfactori, care vizează bunuri de capital; cerere deforţă de muncă; cerere de capital bănesc etc. După relaţia dintre bunuri – cerere pentru bunuri substituibile; cerere pentru bunuri

complementare; cerere derivată. După purtătorii cererii – cerere individuală, exprimă cererea unor subiecţi pentru un anumit bun,

la diferite niveluri de preţ, într-o perioadă dată. Această formă este influenţată în mare măsur ă defactori subiectivi(preferinţe, dorinţe, tradiţii, opţiuni,etc.); cerere colectivă, care reflectă relaţiaexistentă la un moment dat, între diferite nivele de preţ şi cantitatea pe care ansamblulconsumatorilor unui bun are intenţia să o cumpere; cerere globală sau totală, ca expresie la nivelnaţional, a tuturor cheltuielilor de consum care prezintă un grad foarte ridicat de agregare.

După modul de manifestare – cerere potenţială, care reflectă nevoia de consum a subiecţilor;

cerere amânată, care din diverse motive, nu poate fi satisf ăcută în prezent, urmând ca acest lucrusă aibă loc într-o perioadă viitoare.



60

După concordanţa cererii cu nevoile autentice ale subiecţilor – cerere reală, exprimă cerinţeefective; cerere întreţinută artificial, ca rezultat al strategiilor promovate de unele firme, cuscopul convingerii consumatorilor să prefere produsele sau serviciile lor.

Evoluţia cererii de consum se află sub incidenţa unei diversităţi de factori care acţionează cuintensităţi şi în sensuri diferite, se intersectează, se completează şi uneori chiar îşi anulează reciprocinfluenţa.

Unii factori sunt de natur ă obiectivă : nevoile de consum ale agenţilor şi veniturile lor; preţul

pieţei; calitatea bunurilor; conjunctura economică etc., iar alţii au un caracter subiectiv: preferinţelesubiecţilor, dorinţele, opţiunile lor, gradul de satisfacere a nevoilor etc., precum şi intervenţia unor agenţi în mecanismul cererii şi ofertei.

Dorinţa de a beneficia de utilitate unui bun este rezultatul nemijlocit al manifestării unei nevoide consum. Astfel, nevoia este primul factor ce determină apariţia cererii. Între mărimea şi intensitateanevoii de un anume gen, pe de o parte, şi mărimea şi intensitatea cererii de bunuri capabile să satisfacă nevoia respectivă, pe de altă parte, există un raport direct propor ţional, ceea ce nu înseamnă că cererease modifică (scade sau creşte) în aceeaşi propor ţie în care se schimbă nevoia, deoarece ea poate fiinfluenţată şi de alţi factori ce-i pot imprima un caracter progresiv sau regresiv în raport cu nevoia deconsum.

În majoritatea cazurilor, nevoile de bunuri depăşesc posibilităţile de satisfacere a lor, motiv pentru care cererea se va plasa întotdeauna sub nivelul necesităţilor de consum. Astfel, datorită caracterului limitat al resurselor financiare, naturale şi de muncă, producătorii nu vor fi niciodată capabili să producă întreaga cantitate de bunuri necesar ă pentru satisfacerea integrală a nevoilor consumatorilor. Pe de altă parte, nivelul limitat al disponibilităţilor băneşti ale cumpăr ătorilor va faceca întotdeauna o parte din nevoi să r ămână nesatisf ăcute.

În literatura de specialitate se operează şi cu noţiunea de nevoie solvabilă, care exprimă nevoiace poate fi acoperită cu oferta existentă. Derivată din această noţiune, cererea solvabilă desemnează cererea pentru care consumatorii dispun de acoperire bănească, şi depinde atât de mărimea ofertei, cât

şi de nivelul veniturilor şi al preţurilor. Neconcordanţele ce există între nevoie şi cerere derivă din aceea că, spre deosebire de cerere,care este prin excelenţă o categorie a pieţei (satisf ăcută numai prin intermediul actelor de vânzare-cumpărare), nevoia se poate manifesta şi respectiv acoperi şi în afara pieţei sau a circulaţiei bunurilor,direct din producţia proprie.

Din multitudinea de factori ce influenţează cererea consumatorilor, analizele economice reţincu prioritate preţul de vânzare şi veniturile subiecţilor, asa cum s-a prezentat in capitolele anterioare..

Există şi alte situaţii care se abat de la legea cererii, situaţii întâlnite sub denumirea de cerereatipică.

O reacţie atipică a cererii este prezentată şi în cazul „efectului ostentativ”, care reflectă

comportamentul unor categorii de subiecţi , ce doresc să etaleze un anumit statut social şi reacţionează la ridicarea preţului cu mărirea cererii.

O altă situaţie de cerere atipică este reprezentată prin efectul de venit nul. În acest sens, există mărfuri foarte scumpe, la care accesul este extrem de limitat tocmai datorită preţului, iar mareamajoritate a populaţiei nu are acces la aceste bunuri datorită venitului insuficient în raport cu preţul. Înconsecinţă, reducerile succesive de preţ nu afectează cererea, în măsura în care sunt suficiente pentru a

permite accesul altor categorii sociale pe pia ţă.Tot în categoria cererii atipice se încadrează şi efectul de anticipaţie. Astfel, în perioadele

inflaţioniste, populaţia anticipează creşteri continue ale preţurilor, şi pentru a se proteja în faţa acestor creşteri, populaţia încearcă să-şi facă rezerve, cumpărând mai mult, chiar dacă preţul creşte, deoarece

anticipează creşteri şi mai mari în viitor.Într-o perioadă determinată de timp, cererea pentru un anumit bun se poate modifica în funcţie

de evoluţia unor factori sau condiţii ale cererii, considerând că diferitele niveluri de producţie nu se



61

modifică. Principalii factori sau condiţii ale cererii care determină creşterea sau reducerea cererii pe piaţa unui anumit bun sunt : Modificarea veniturilor băneşti ale consumatorilor; Modificarea preţurilor altor bunuri. În situaţia în care două bunuri x şi y sunt substituibile, între

modificarea preţului bunului x şi evoluţia cererii bunului y există o relaţie directă, şi respectivindirectă, în cazul în care bunurile sunt complementare.

Numărul de cumpăr ători – între numărul de cumpăr ători şi cererea pentru un anumit bun există o

relaţie directă, pozitivă; Preferinţele cumpăr ătorilor – dacă preferinţele consumatorilor pentru un anumit bun se

accentuează, cererea pentru bunul respectiv creşte, şi invers în situaţia în care se înregistrează odiminuare a preferinţelor acestora;

Previziunile privind evoluţia preţului şi a veniturilor – în situaţia în care se prevede o creştere a preţului unui anumit bun, cererea prezentă va creşte şi invers, iar în situaţia în care se prevede ocreştere a veniturilor băneşti, cererea prezentă pentru un anumit bun creşte şi invers.

Oferta sintetizează şi concretizează comportamentul şi opţiunile întreprinzătorului. Ea exprimă capacitatea de reacţie şi adaptare a întreprinzătorilor la modificările şi exigenţele cererii.

Ca şi cererea, oferta poate fi abordată în două moduri distincte, respective ca ofertă individuală şi ofertă globală (agregata). În general, oferta individuală exprimă cantităţile dintr-un bun material sauserviciu pe care o firmă sau un agent economic doreşte şi este capabilă să le pună în vânzare la unmoment dat şi la un anumit preţ al pieţei. Oferta globală se obţine prin agregarea într-o mărimesintetică a tuturor ofertelor individuale din acelaşi bun material sau serviciu, exprimând cantităţile pecare piaţa le pune la dispoziţia cumpăr ătorilor la un moment dat, la fiecare preţ în parte.

În definirea ofertei se pleacă de la relaţia funcţională care există între cantităţile de bunuri pecare vânzătorii le aduc pe piaţă şi preţurile acestora, în condiţiile în care ceilalţi factori sunt consideraţiconstanţi. Chiar dacă este strâns legată de categoria economică de producţie, cu care adeseori seconfundă, oferta se deosebeşte, în esenţa ei, de producţie. Astfel, în timp ce producţia este privită ca un

rezultat al procesului de transformare fizică a factorilor în bunuri, fiind legată de procesul propriu-zisde producţie, oferta este legată, prin excelenţă, de procesul de valorificare, respective de piaţă. În aldoilea rând, între producţie şi ofertă există o diferenţă cantitativă, în sensul că producţia care nu estedestinată pieţei, nu afectează nivelul ofertei. În consecinţă, oferta este cea care mediază legăturile întrenevoia de consum, exprimată prin cerere şi producţie.

Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un bun pe care un vânzător intenţionează să o vândă într-o perioadă determinată de timp, la un preţ existent pe piaţă.

Prin însumarea cantităţilor oferite, la acelaşi preţ de către toţi vânzătorii, rezultă oferta depiaţă, care constituie expresia intenţiilor vânzătorilor, a abilităţii şi a dorinţei lor de a vinde pe piaţă

bunuri materiale şi servicii. În funcţie de natura bunurilor, se distinge ofertă de bunuri independente,

ofertă de bunuri complementare şi ofertă mixtă (când mai multe bunuri oferite satisfac aceeaşi cerere).Spre deosebire de cerere, oferta se află într-o mai mare dependenţă de producţie. Modificările

în volumul acesteia sunt influenţate, substanţial, de factorul timp, respectiv de perioada necesar ă obţinerii bunurilor oferite spre vânzare.

Pe termen foarte scurt, oferta se reglează pe seama stocurilor sau rezervelor, dacă bunurilerespective sunt stocabile. Aceasta este oferta instantanee sau curentă.

Pe termen scurt, oferta poate fi mărită prin utilizarea intensivă a capacităţilor de producţieexistente sau prin angajarea de for ţă de muncă suplimentar ă, prin prelungirea timpului de lucru etc.,f ăr ă să fie nevoie de sporirea cantităţii tuturor factorilor de producţie. Pentru adaptarea urgentă aofertei la cerere se poate apela la import.

Pe termen lung, însă, acoperirea eventualelor deficite de ofertă necesită noi capacităţi de producţie sau extinderea capacităţilor de producţie existente, prin lucr ări de investiţii, prin proiectareaşi omologarea noilor tehnologii, prin calificarea for ţei de muncă etc.



62

Volumul ofertei este influenţat şi de numărul de ofertanţi pentru bunul respectiv, precum şi de ponderea fiecăruia în oferta totală.

În principal, oferta se raportează la cererea de consum şi perspectivele ei. Nici un întreprinzător nu va face investiţii pentru o eventuală ofertă, dacă nu există sau nu se intuieşte în perspectivă, ocerere corespunzătoare.

Legea generală a ofertei presupune existenţa unui raport direct propor ţional între preţ şi

cantitatea oferită.Oferta de bunuri este influenţată de o multitudine de factori. Unii dintre aceştia au o acţiune

directă asupra ofertei (preţul de vânzare, costul de producţie, cererea de consum, capacităţile de producţie), iar alţii se manifestă prin intermediul altor factori sau fenomene (dezvoltarea căilor decomunicaţie, conjunctura economică, sezonalitatea unor activităţi, perfecţionarea tehnologiilor,expansiunea comer ţului exterior etc.).

Printre factorii cu acţiune directă se detaşează ca importanţă : Preţul pieţei – oferta de bunuri se află într-o strânsă dependenţă faţă de preţul pieţei, fiind în

anumite limite, sensibilă la variaţiile acestuia. La preţuri ridicate, vânzătorii sunt dispuşi să mărească oferta şi o diminuează la preţuri reduse. Dacă preţul pieţei este mai scăzut decât cel la

care întreprinzătorii intenţionează să vândă marfa, ei prefer ă să retragă cantitatea de bunuri oferite,stocându-le, în aşteptarea unor preţuri mai ridicate. Reacţia ofertei la modificarea preţului prezintă,uneori, abateri de la regula generală. Aceste situaţii depind de caracteristicile bunurilor economiceşi de posibilităţile practice de modificare a volumului producţiei. Datorită interdependenţelor dintre

producţie şi desfacerea diferitelor bunuri, oferta unui bun economic reacţionează nu numai lamodificarea preţului acestuia, ci şi la variaţia preţului altor mărfuri, îndeosebi a celor substituibile,manifestându-se ca ofertă încrucişată. Reducerea preţului la un bun substituibil măreşte oferta laînlocuitori, după cum majorarea o reduce. În cazul bunurilor complementare, variaţia preţului la

produsul de bază modifică simultan şi în acelaşi sens oferta bunului complementar. Costul de producţie – impactul costului de producţie asupra volumului ofertei este diferită în

timp. Pe termen scurt, decizia de ofertă se raportează la costul marginal. Astfel, în situaţie de

concurenţă liber ă, când preţul pieţei nu poate fi controlat de întreprinzători, aceştia decid să mărească oferta atât timp cât preţul este superior costului marginal, deoarece nici un întreprinzător nu este interesat să producă şi să vândă dacă preţul pieţei nu acoper ă cheltuielile cu producţiasuplimentar ă. Pe termen lung, decizia de ofertă se raportează la costul mediu, agenţii economici,optând pentru cantităţile care pot fi obţinute cu cele mai mici costuri de producţie. Decizia demărire a ofertei se menţine atât timp cât preţul pieţei depăşeşte costul mediu, acesta reprezentândlimita minimă acceptată de ofertanţi sau nivelul critic al ofertei. Când preţul egalează costulmediu, profitul devine zero. Dacă vânzările continuă la un preţ inferior costului mediu, firmaînregistrează pierderi şi va trebui să renunţe la activitatea respectivă.

Numărul şi dimensiunile firmelor care fabrică şi livrează acelaşi bun sau categorie de bunuriinfluenţează direct volumul şi dinamica ofertei, condiţionând posibilităţile ei de adaptare lavariaţiile cererii, mai ales în cazul unei cereri elastice.

Anticipaţiile asupra preţului bunului, ale bunurilor complementare şi a celor substituibile, preţulresurselor, constituie un alt factor direct care îşi pune amprenta asupra evoluţiei ofertei.

Conjunctura economică – are un impact decisiv asupra ofertei printr-o serie de procese şifenomene economice : activitatea investiţională, ocuparea for ţei de muncă, evoluţia comer ţuluiexterior, nivelul ratei dobânzii etc. În strânsă legătur ă cu conjunctura economică acţionează şi alţifactori stimulatori sau restrictivi, cum sunt progresul tehnic, costul resurselor, prelevările fiscale,taxe, impozite, precum şi for ţe imprevizibile de natura riscului şi incertitudinii. Taxele şisubvenţiile practicate de către stat, în cazul anumitor bunuri, se constituie ca factori care contribuiela încurajarea sau descurajarea ofertei de bunuri asupra cărora se aplică. Deşi ele se pot lua în

considerare separate atunci când se studiază evoluţia ofertei, ca efect al modificării lor, în cele dinurmă influenţa acestora se transmite la fel ca şi influenţa factorilor de producţie, chiar dacă ele nuafectează costurile, ci direct rezultatele financiare ale ofertanţilor. În condiţiile în care ceilalţi



63

factori de influenţă sunt constanţi, mărirea taxelor conduce la diminuarea ofertei, în timp cesporirea subvenţiilor are ca efect impulsionarea ofertei.

Cererea de consum – volumul şi dinamica ofertei este expresia cererii. Dacă cererea este încreştere, agenţii economici sunt stimulaţi să mărească oferta şi invers. Tendinţa de reducere acererii devine un semnal pentru ajustarea deciziei de ofertă. Când preţul pieţei nu se modifică,cererea influenţează oferta în sensul creşterii sau al scăderii, în raport de gradul de saturaţie alacesteia.

Elasticitatea ofertei exprimă gradul modificării ofertei în funcţie de schimbarea preţului sau aoricăreia din condiţiile ofertei. Elasticitatea poate fi evidenţiată prin coeficientul de elasticitate :

Eo/p = P

O

ΔΔ

%

%

În funcţie de mărimea acestui coeficient se disting următoarele categorii de ofertă: pentru Eo/p > 1 , avem ofertă elastică; pentru Eo/p < 1, avem ofertă inelastică; pentru Eo/p = 1, avem ofertă unitar ă; pentru Eo/p = 0 , ofertă perfect inelastică; pentru Eo/p ∞→ ofertă perfect elastică.

Elasticitatea ofertei are o importanţă deosebită în luarea deciziilor, deoarece în funcţie deevoluţia preţului de pe piaţa fiecărui bun, veniturile totale încasate de o firmă, depind atât de formade elasticitate a cererii, cât şi de posibilitatea de adaptare a ofertei la această evoluţie. Elasticitateaofertei este determinată de o serie de factori, mai importanţi fiind : Costul de producţie – în situaţia în care pe piaţa unui se înregistrează o creştere a cererii, iar

celelalte condiţii r ămân neschimbate, creşterea ofertei depinde de nivelul costului de producţie.La un nivel dat al eficienţei utilizării factorilor de producţie, mărimea costului depinde de preţulresurselor economice utilizate. Astfel, între nivelul costului şi elasticitatea ofertei există o relaţienegativă. Creşterea costului va determina o scădere a elasticităţii ofertei şi invers, dacă toatecelelalte condiţii r ămân constante.

Posibilităţile de stocare a bunurilor – dacă bunurile pot fi depozitate şi păstrate o anumită perioadă de timp, elasticitatea ofertei în funcţie de preţul acestor bunuri creşte şi invers, în cazulîn care posibilităţile de stocare sunt reduse. De regulă, între posibilităţile de stocare a bunurilor şinivelul coeficientului elasticităţii ofertei la preţ există o relaţie pozitivă.

Costul stocării – acest cost include cheltuielile de depozitare, chirii, salarii, dar şi cheltuieliocazionate de pierderea prin depreciere sau schimbare a modei, cheltuieli ce se adaugă la costulde producţie, motiv pentru care între elasticitatea ofertei la preţ şi costul de stocare există o relaţieinversă.

Perioada de timp de la modificarea preţului – dacă preţul de pe piaţa unui bun se majorează,iar celelalte condiţii ale ofertei r ămân constante, forma elasticităţii ofertei depinde de durata

perioadei de timp care a trecut de la modificarea preţului. În acest context există trei perioade de

timp, respectiv perioada pieţei, o perioadă scurtă de timp şi o perioadă lungă de timp. Perioada pieţei se caracterizează printr-o durată foarte scurtă de timp de la modificarea preţului unui bun,ca urmare a creşterii cererii, perioadă în care ofertanţii se găsesc în imposibilitatea sporirii

producţiei, oferta fiind perfect inelastică. Perioada scurtă de timp imprimă ofertei un caracter inelastic. În această perioadă, în condiţiile creşterii preţului, ca rezultat al creşterii cererii, există

posibilitatea sporirii, în anumite limite, a cantităţii ofertei prin utilizarea unui volum mai mare deresurse disponibile, însă procentul de creştere a cantităţii oferite este mai mic decât procentul desporire a preţului. Perioada lungă de timp asigur ă posibilitatea unei oferte elastice. În cadrulacestei perioade, producătorii pot spori cantitatea factorilor de producţie implicaţi în producerea

bunurilor, printr-un proces investiţional susţinut, în scopul lărgirii capacităţii de producţieexistente sau prin intrarea de noi firme în industria bunurilor respective, ca urmare a creşterii

cererii şi, în final, a preţului.



64

7.2. Concurenţa – conţinut şi funcţii

Alături de cerere, ofertă şi preţ, concurenţa este una din variabilele definitorii ale pieţei.

Forma activă a liberei iniţiative este concurenţa, tr ăsătur ă esenţială a economiei de piaţă, alcărei mecanism este concurenţial. Concurenţa reprezintă confruntarea deschisă dintre agenţiieconomici vânzători - ofertanţi pentru a atrage de partea lor clientela, respectiv cumpăr ători -

solicitanţi. Concurenţa este confruntarea deschisă, loială, în cadrul căreia vânzătorii şi cumpăr ătoriiurmăresc să-şi amelioreze situaţia pe piaţă, fiind considerată calea de satisfacere a intereselor tuturor

participanţilor la viaţa economică. De asemenea, orientând agenţii economici spre producerea a ceeace este cerut şi dorit de către consumatori la costuri cât mai reduse în condiţiile date, concurenţaasigur ă producătorilor profiturile aşteptate, iar consumatorilor satisfacerea nevoilor.

În funcţie de instrumentele luptei de concurenţă, care pot fi de natur ă economică(reducerea preţurilor de vânzare, reducerea costurilor bunurilor sub cele ale concuren ţei, ridicarea calităţii bunurilor etc.) şi de natur ă extraeconomică (furnizarea de informaţii generale pentru toţi clienţii,sponsorizarea unor acţiuni sociale de interes local sau naţional etc.), ea poate fi departajată înconcurenţă loială şi concurenţă neloială. Concurenţa loială se caracterizează prin folosireanediscriminatorie de către vânzători a unora din instrumentele luptei concurenţiale, în condiţiileaccesului liber pe piaţă şi a deplinei posibilităţi de cunoaştere a mijloacelor de reglementare a relaţiilor vânzător-cumpăr ător. Concurenţa neloială constă în acordarea unor stimulente deosebite clienţilor, înutilizarea anumitor mijloace extraeconomice de pătrundere şi menţinere pe piaţă etc.

În economia de piaţă, concurenţa, prin funcţiile ei, este apreciată ca o lege economică cu unimportant rol în realizarea progresului tehnico-economic. Astfel, în primul rând, concurenţa stimulează

progresul general – prin competiţia pe care o întreţine între firme, ea deschide perspective de profituriconvenabile pentru toţi participanţii, favorizându-i pe cei abili şi eliminându-i pe cei care nu au

posibilitatea de a se adapta la noile cerinţe ale pieţei. În al doilea rând, fiind potrivnică scumpetei,

concurenţa duce la reducerea preţurilor de vânzare. În al treilea rând, prin influenţele directe asupra psihologiei agenţilor economici, mediul concurenţial alimentează optimismul acestora, stimulându-lecreativitatea şi preocuparea continuă de creştere a eficienţei întregii activităţi, de maximizare a

profiturilor, dar şi de satisfacere mai bună a nevoilor de consum.Ca şi piaţa, concurenţa a cunoscut o amploare diferită în timp şi spaţiu. Amploarea concurenţei

este influenţată de numeroase împrejur ări, cum ar fi : numărul şi puterea economică a agenţilor cererii şi ofertei; gradul de diferenţiere a ofertei şi preferinţelor; Gradul de transparenţă a pieţei; măsura în care societatea, mediul economic, social, politic, cultural sunt capabile să stimuleze

iniţiativa, creativitatea, riscul, spiritul de competiţie, dar şi de cooperare; reglementările privind intrarea/ieşirea de pe o anumită piaţă; gradul de substituibilitate şi complementaritate a bunurilor economice; mărimea veniturilor şi mecanismele prin care acestea se obţin; nivelul de dezvoltare economică, cultural-spirituală şi morală a membrilor societăţii.

7.3. Preţul - concept – tipologie - funcţii

Ca evaluări concrete la care circulă bunurile, preţurile reprezintă cea mai complexă formă demăsurare economică. În sens general, preţul exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătită pentruachiziţionarea de bunuri materiale şi servicii în cadrul tranzacţiilor bilaterale de piaţă. Nivelul şievoluţia preţului sunt influenţate din latura cererii de utilitatea bunului ce urmează a fi achiziţionat, decapacitatea de plată a cumpăr ătorului, de costul cumpăr ării bunului din altă parte, etc. Din unghiul



65

ofertei, preţul este influenţat în mod deosebit de costul de producţie, respectiv de consumul de factorinecesar producerii bunului oferit şi de preţurile bunului respectiv practicate pe alte pieţe.

Preţul şi teoria preţului ocupă un loc central în ştiinţa economică. De altfel, neoclasicii auconsiderat teoria economică ca ştiinţă a formării şi evoluţiei preţului. Indiferent de optica sub care este

privit, preţul măsoar ă ceva. La întrebarea ce anume măsoar ă preţul, principalele şcoli economice audat explicaţii diferite cunoscute ca teorii ale preţului. Acestea sunt : teoria clasică a preţului; teorianeoclasică a preţului; teoriile mixte ale preţului.

În teoria clasică, preţul are substanţă în valoarea economică a bunurilor supuse tranzacţiilor,valoare determinată de consumul de factori de producţie şi de remuneraţiile revendicate de către

posesorii acestora. Situaţia concretă de pe piaţă face ca preţul să se fixeze la nivelul valorii economicesau să oscileze în jurul său, însă în condiţii normale, el nu se rupe de baza sa obiectivă, respectiv devaloarea economică.

Şcoala neoclasică a fundamentat teoria subiectivă a preţului, după care acesta este determinatde utilitatea marginală şi de raritatea respectivului bun, de cantitatea în care se află bunul comparativcu nevoile şi cu cererea solvabilă. Valoarea economică şi preţul unui bun sunt cu atât mai mari cu câtel are o utilitate marginală mai mare şi este mai rar. Pe baza lor se formează de fiecare dată un raport

între cerere şi ofertă care influenţează nivelul şi dinamica preţurilor.Deosebirea dintre teoria clasică şi cea neoclasică derivă din cauza primar ă care determină preţul. Astfel, după clasici, preţul exprimă, în principal, condiţiile de producţie ale bunului, modul încare el se obţine prin combinarea factorilor de producţie, iar producătorul este „dirijorul ” preţului. Laneoclasici, preţul este determinat de condiţiile pieţei, de modul în care sunt percepute şi se manifestă raritatea şi utilitatea marginală, iar rolul decisiv în formarea şi evoluţia preţului apar ţinecumpăr ătorilor.

Teoria mixtă sau teoria contemporană a valorii economice a preţului a fost elaborată de şcoalade la Cambridge. Ea pleacă de la premisa că cele două teorii nu sunt opuse, ci doar constituieexplicaţii incomplete şi soluţii par ţiale privind valoarea economică şi preţul. În acest sens, interesele

producătorului şi consumatorului, raportul dintre ele determină raportul dintre cerere şi ofertă, şireprezintă, în ultimă instanţă, substanţa preţului şi influenţează nivelul şi dinamica lui.

În realitatea economică există o multitudine de preţuri. În raport de situaţia pieţei şi de scopulanalizei, preţul poate fi analizat ca o variabilă dependentă sau independentă. În primul caz se apreciază că preţul este un rezultat al pieţei, care se impune agenţilor ei; fiecare este un „primitor de pre ţ ”. Înacest caz, agenţii cererii şi ofertei influenţează piaţa, în principal, prin cantităţi. În cel de-al doilea caz,un agent sau un grup de agenţi economici reuşesc, au for ţă şi dispun de mijloace specifice pentru ainfluenţa sau determina nivelul preţului. În această situaţie, preţul este cel care influenţează directinteresele vânzătorilor şi ale cumpăr ătorilor.

După modul în care se formează, preţurile pot fi : preţuri libere – care se formează şi evoluează pe baza condiţiilor pieţei; teoretic, nu există for ţe

suficient de puternice pentru a-i fixa nivelul şi pentru a-i determina evoluţia. preţuri administrate – care sunt rezultatul deciziilor statului şi ale altor centre de for ţă economică; preţuri mixte – sunt cele care funcţionează efectiv în ţările cu economie de piaţă şi rezultă din

intersectarea mecanismelor de piaţă cu mecanisme dirijist-intervenţioniste rezultate dinreglementări legislative ale administraţiilor publice şi/sau din for ţa de care dispun anumite centrede for ţă economică.

Prin funcţiile lui economice, preţul este nu numai o categorie valorică, ci şi o importantă pârghie economică prin intermediul căreia se realizează anumite obiective economice şi sociale. Rolulesenţial al preţurilor în cadrul mecanismelor economice este reliefat prin următoarele funcţii : Funcţia de calcul şi de măsurare a cheltuielilor şi rezultatelor;



66

Preţul, ca şi costul pe baza căruia se formează, are o puternică încărcătur ă informaţională, elexprimând „tensiunile” de raritate a bunurilor, serviciilor şi a factorilor de producţie, orientândatât opţiunile, cât şi deciziile producătorilor şi consumatorilor;

Funcţia de stimulare a producătorilor – preţul reprezintă în acest sens, elementul central alstrategiilor agenţilor economici, stimulându-i în adaptarea permanentă a nivelului calitativ şi astructurilor producţiei la cerinţele reale ale pieţei;

Funcţia de recuperare a costurilor şi de distribuire a veniturilor, presupune, în primul rând, ca,

prin nivelul lor, preţurile să asigure agenţilor economici compensarea cheltuielilor şi obţinereaunui anumit profit.



67

CAPITOLUL 8 - COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORILOR ÎN CONDIŢIILE PIEŢEI CUCONCURENŢĂ PERFECTĂ

Obiective:

Descrierea mediului economic specific concure ţ ei perfecte Analiza deciziei de ofert ă cantitativă a firmelor, având ca obiectiv maximizarea profitului Analiza echilibrului general pe pia ţ a cu concuren ţă perfect ă

8.1. Mediul concurenţial şi decizia de ofertă a firmelor

Concurenţa constituie un mijloc de coordonare şi de orientare a eforturilor indivizilor şitotodată o modalitate de adaptare a activităţilor indivizilor f ăr ă o intervenţie coercitivă sau arbitrar ă aautorităţilor.

Deşi ca principiu de organizare socială, concurenţa exclude unele tipuri de intervenţie, ea estecompatibilă cu alte intervenţii care, uneori pot să o completeze sau chiar presupun anumite tipuri deacţiuni din partea statului.

În general, în materie de concurenţă, accentul cade pe aspecte care exclud utilizareaconstrângerilor de orice natur ă, deoarece, participanţii la tranzacţiile de piaţă trebuie să aibă libertatede decizie.

În aceste condiţii apare esenţial accesul tuturor indivizilor la diferite schimburi, în aceleaşicondiţii. Astfel, orice încercare de a controla preţurile sau cantităţile produse sau vândute diminuează rolul concurenţei în capacitatea ei de a genera o coordonare eficientă a eforturilor individuale, întrucâtmodificările în preţuri nu mai reflectă schimbările intervenite în condiţiile producţiei şi desfacerii,respectiv nu mai ofer ă repere pentru orientarea acţiunilor indivizilor.

Concurenţa perfectă constituie un model de referinţă, ce face abstracţie de diversitatea formelor de piaţă. Acest model teoretic de piaţă a suscitat numeroase observaţii critice, legate, în principal, deaspectele contradictorii pe care le conţine.

Astfel, în primul rând, preţul care se prezintă într-o dublă ipostază : ca variabilă exogenă şi caunică informaţie a pieţei luată în considerare de toţi participanţii la schimb, presupune o marecentralizare, paradoxală pentru o teorie care îşi propune să descrie funcţionarea unei economiidescentralizate, cum este economia de piaţă. Mai mult, modelul nu tratează costul funcţionării uneiastfel de organizări.

În al doilea rând, concurenţa perfectă presupune o implicare redusă a agenţilor economici, însensul că, ea semnifică, de exemplu, faptul că firmele îşi stabilesc producţia f ăr ă să se preocupe de

problemele comercializării, plecând de la premisa că îşi pot vinde producţia la preţul pieţei, iar

cumpăr ătorii decid să cumpere pe principiul că vor putea să găsească oricând bunurile de care aunevoie. Aceste aspecte contradictorii ale concurenţei perfecte au imprimat acestui tip de piaţă oimportanţă tehnică, intuitivă şi nu una practică.

În cadrul acestui subcapitol vom analiza modalitatea de determinare a curbei ofertei unei firmece operează în condiţii de concurenţă perfectă, pornind de la funcţia costului acesteia şi folosindmodelul maximizării profitului.

Deoarece o firmă, pe piaţa cu concurenţă perfectă, nu poate influenţa preţul, problemamaximizării profitului acesteia presupune formularea deciziei cu privire la cantitatea de produs final y oferită pentru a obţine cel mai mare profit.

Profitul fiind dat de diferenţa dintre venituri şi costuri, problema maximizării profitului poate fiformulată astfel:



68

( )[ ]maxy

p y c y⋅ −

unde: p·y = V(y) - funcţia venitului total al firmei;

iar condiţia de optim va fi dată de egalitatea dintre venitul marginal obţinut de firmă şi costulmarginal: Vmarg(y) = Cmarg(y) (obţinută prin anularea primei derivate a funcţiei profitului total).

Firma va opera la acel nivel al producţiei finale y unde venitul suplimentar obţinut de o unitate

suplimentar ă de producţie egalează costul suplimentar ocazionat de producerea acestei unităţi de produs. Dacă această condiţie nu este îndeplinită, firma ar putea oricând să-şi mărească profitulmodificând nivelul producţiei finale.

În cazul firmei ce operează în condiţii de concurenţă perfectă, venitul marginal obţinut estechiar preţul de echilibru al pieţei. Pentru a demonstra aceasta este suficient să ne întrebăm: cât venit

suplimentar realizează o firmă când î şi spore şte produc ţ ia y cu Δ y ? R ăspunsul este: ΔV = pΔy şi cum preţul p nu se modifică, rezultă că ΔV/Δy = p = Vmarg.

Concluzia ce se impune este aceea că nivelul optim al lui y pentru maximizarea profitului firmei seaflă acolo unde Cmarg(y) = p, sau altfel spus, curba costului marginal este chiar curba ofertei firmei.

Se poate demonstra însă, că nu întreaga curbă a costului marginal se poate identifica cu cea a

ofertei firmei.Astfel, aşa cum rezultă şi din fig.8.1, pe por ţiunea curbei costului marginal aflată sub curba

costului variabil unitar există mai multe niveluri ale producţiei ( y) pentru care Cmarg(y) = p. În fig.8.1,aceste niveluri au fost notate cu y1 şi y2. Care dintre acestea este nivelul optim ?

Considerând că y1 este nivelul optim (deci în cazul căruia profitul este maxim), cum pe această por ţiune curba costului marginal este descrescătoare, prin creşterea cantităţii produse, costul fiecăreiunităţi suplimentare de produs va descreşte ducând, în condiţiile în care preţul p r ămâne constant, lacreşterea profitului. Deci, y1 nu reprezintă nivelul optim al ofertei. Curba ofertei firmei se regăseşte pe

partea crescătoare a curbei costului marginal (vezi fig.8.1)Cmarg(y) = p este o condiţie necesar ă, nu şi suficientă, în sensul că se pot determina niveluri y ce

satisfac egalitatea de mai sus, dar care nu generează maximul profitului firmei.Reciproca este însă adevărată, deoarece în orice punct ce corespunde unui nivel cantitativ y al

ofertei ce asigur ă atingerea profitului maxim, costul marginal egalează preţul de piaţă al produsului.Comentariul anterior a pornit de la premisa că este întotdeauna profitabil să produci un anume

volum de producţie. În unele cazuri însă, cel mai bun lucru pentru o firmă este să nu producă nici ounitate de produs final. Să analizăm în continuare cum se poate aplica modelul maximizării profituluiîn această situaţie.

y1 y2

p

y

Cmarg

Cu

Cvu

Cmarg

Cu

Cvu

Fig. 8.1



69

Astfel, dacă o firmă nu produce nimic într-o anumită perioadă (y = 0), ea trebuie să-şi plătească însă, costurile fixe. În acest caz, profitul va fi dat de (-CF), adică valoarea negativă a costurilor fixetotale.

În general, profitul generat de obţinerea unei anumite cantităţi y este:

py - CV(y) - CF

iar firma este mai bine să-şi întrerupă activitatea când: -CF > py - CV(y) - CF, adică în cazul în

care: ( )C yC y

y pvu

V= >( )

.

Această demonstraţie argumentează faptul că numai por ţiunea curbei costului marginal ce segăseşte deasupra curbei costului variabil unitar reprezintă curba ofertei firmei (vezi fig.8.2).

8.2. Echilibrul general pe piaţa cu concurenţă perfectă

Combinând analiza comportamentului consumatorilor cu cea a comportamentului firmelor ce operează în condiţii de concurenţă perfectă, se poate studia rezultatul echilibrului generat de interacţiuneaacestora pe piaţă. Preţul de echilibru ( p* ) şi cantitatea tranzacţionată în condiţii de echilibru (q* ) se vor obţine punând semnul egalităţii între funcţia cererii totale (CTOT) şi cea a ofertei totale (OTOT) lanivelul pieţei (vezi fig.8.3) :

( ) ⎩⎨

⎧

→= *

*

TOTTOT q

p

pO) p(C

p

y

Cmarg

Cu

Cvu

Cmarg

Cu

Cvu

Fig. 8.2.

q* qcqc qoqo

p2

p1

p*

q

p OTOT

CTOT

Fig. 8.3



70

Preţul de echilibru este unic, practicarea oricărui alt preţ diferit de acesta fiind posibilă doar pe perioadescurte. Astfel, dacă s-ar stabili un preţ p1 < p*, cantitatea cerută ar depăşi cantitatea oferită şi atunci uniiofertanţi vor realiza că-şi pot vinde produsele la preţuri mai mari. Cu cât vor fi mai mulţi cei ce vor realiza acest lucru, cu atât mai puternic va fi stimulat preţul p1 să crească spre nivelul preţului deechilibru p

* (vezi fig.8.3).Dacă s-ar impune practicarea unui preţ p2 > p*, în acest caz, cantitatea cerută ar fi depăşită de

cea oferită şi atunci câţiva ofertanţi nu vor fi capabili să-şi vândă produsele conform previziunilor lor.Singura cale care le-ar salva situaţia ar fi să reducă preţul şi, dacă unii o fac îi vor obliga şi pe ceilalţiofer-tanţi să se adapteze, preţul p2 reducându-se până la nivelul preţului de echili-bru p

* (vezi fig.8.3).Pot exista şi două cazuri speciale, determinate de caracteristicile ofertei. Astfel, în cazul ofertei

fixe perfect neelastice (vezi fig.8.4.a) cantitatea de echilibru (q* ) este determinată integral de condiţiileofertei, iar preţul de echilibru ( p* ), de condiţiile cererii.

În cazul ofertei perfect elastice (vezi fig.8.4.b), industria va putea oferi orice cantitate la un preţ constant, preţul de echilibru ( p* ) fiind determinat de condiţiile ofertei, iar cantitatea de echilibru(q* ) de condiţiile cererii.

Pentru determinarea echilibrului se pot folosi şi formele inverse ale funcţiilor cererii totale şiofertei totale:

po(q) = pc(q)

în care : po - preţul primit de ofertant; pc - preţul plătit de consumator.

În acest cadru, preţul de echilibru este determinat prin găsirea cantităţii de produse în cazulcăreia suma pe care componenţii cererii (consumatorii) sunt dispuşi s-o plătească pentru a consumarespectiva cantitate, corespunde cu suma pe care trebuie ofertanţii să o primească pentru a fi dispuşi să ofere această cantitate.

Pentru a exemplifica modalitatea de determinare a cantităţii şi preţului de echilibru pe o piaţă cu concurenţă perfectă, să pornim de la cazul liniar general al funcţiilor cererii şi ofertei totale:

CTOT = a - bp

OTOT = c + dp

Preţul de echilibru se va determina acolo unde:

Fig. 8.4

q*q*

p*

p p

q q

aOTOT

OTOT

CTOT

CTOT

b



71

( )( )

a bp c dp pa c

b d

C p a bp a ba c

b d

ad bc

b dqTOT

− = + ⇔ =−+

= − = − ⋅−

+=

++

=

*

* *

La acelaşi rezultat se ajunge şi considerând funcţiile inverse ale cererii şi ofertei totale, astfel:

p qa q

b

p qq c

d

p q p qa q

b

q c

dq

ad bc

b d

c

o

c o

( )

( )

( ) ( ) *

=−

=−

⎫

⎬⎪⎪

⎭⎪⎪

⇒ = ⇔−

=−

⇒ =++



72

CAPITOLUL 9 – COMPORTAMENTUL PRODUCĂTORILOR ÎN CONDIŢIILE PIEŢEICU CONCURENŢĂ IMPERFECTĂ

Obiective:

analiza deciziei de ofert ă a firmelor în condi ţ ii de concuren ţă imperfect ă descrierea mediilor concuren ţ iale de tip monopol, oligopol sau concuren ţă monopolistică şi a

implica ţ iilor acestora asupra comportamentului firmelor

9.1. Problema concentrării pieţelor şi geneza structurilor de concurenţă imperfectă

Pe piaţa cu concurenţă perfectă nu există nici o rivalitate între întreprinzători în încercarea de a câştigaîntâietatea. Pe o astfel de piaţă, fiecare firmă vede în fiecare dintre celelalte firme un concurent mult

prea neînsemnat pentru ca acesta să poată schimba condiţiile jocului pe piaţă.Există însă şi pieţe intermediare cu structur ă oligopolistică sau specifică tipului de concurenţă

monopolistică, structuri de piaţă ce fac obiectul de studiu al prezentului capitol.În primul rând, este util a analiza câteva concepte cheie ce diferenţiază un tip de piaţă de altul,

în funcţie de gradul de concentrare al fiecăreia.Prin concentrarea pie ţ ei se înţelege gradul în care o piaţă este dominată de câteva firme mari,

spectrul fiind de la o concentrare totală (în cazul monopolului), la o concentrare nesemnificativă (încazul concurenţei perfecte).

Rata de concentrare exprimă măsura în care piaţa este dominată de câteva firme. Cea maiuzuală rată este aceea a primelor patru firme de pe piaţă, respectiv procentajul vânzărilor acestora încadrul vânzărilor total înregistrate, folosindu-se şi măsura în care îşi împart piaţa primele opt firme.

Din păcate, aceste rate ignor ă concurenţa pe care o poate face importul, pentru că, în realitatesunt relativ puţine pieţele dominate exclusiv de firmele naţionale. Problema se pune şi invers, căci

multe din firmele naţionale acţionează pe piaţa mondială, caracterizată prin importul şi exportul de bunuri înalt prelucrate, piaţă mondială pe care şi-au f ăcut apariţia şi firmele multinaţionale. Se poateafirma de aceea, că piaţa mondială este mult mai concentrată decât ar sugera-o rata de concentrare.

Deşi există mai multe teorii ce încearcă să explice procesul concentr ării pieţelor, esenţiale sunteconomia de scar ă şi barierele la intrarea unei noi firme pe pia ţă.

O firmă prezintă economie de scar ă atunci când costurile sale medii sunt în scădere iar vânzările în creştere. La una din extreme se află monopo-lul, în cazul căruia economia de scar ă esteatât de puternică încât costul minimizat al producţiei îi permite acestei firme să acapareze întreaga

piaţă. La cealaltă extremă, este posibil ca punctul de minimă eficienţă al unei firme, punctul în carecurba costului mediu total încetează să coboare şi începe să urce, are un nivel atât de mare încât numai

câteva firme pot coexista pe piaţă.Barierele puse noilor firme la intrarea pe o piaţă sunt un alt motiv pentru care o industrie este

mai concentrată decât o arată indicatorii săi economici. Barierele pot fi definite ca fiind orice factor ceîmpiedică o nouă firmă să concureze în condiţii egale cu firmele deja existente pe piaţă. Uneori

barierele la intrarea în industriile oligopol sunt puse în mod deliberat de către autorităţile locale sauguvernamentale. În astfel de cazuri, guvernul încearcă să împiedice monopolul, dar limitează numărulîntreprinderilor ce ar putea apărea prin intrarea liber ă. Un alt mod de a crea bariere la intrarea într-oramur ă (sau industrie) este legat de proprietatea asupra resurselor neregenerabile (mine, petrol etc.).Patentele şi drepturile de autor sunt o altă categorie de bariere, putând fi privite ca reglementări

restrictive ca orice altă

proprietate asupra resurselor nereproductibile.De fapt, bariera la intrare este adesea aceea care nu permite noilor firme să atingă performanţacelor existente în ceea ce priveşte costurile şi calitatea produselor. Aceasta nu înseamnă, însă, că



73

fiecare efort şi cheltuială pe care o firmă trebuie să le facă la intrarea pe piaţă ar putea fi interpretat cao piedică. În scopul lansării unei noi firme, întreprinzătorul îşi asumă riscuri, caută investitori,angajează lucr ători, practică diverse forme de promovare pentru a-şi atrage clientela etc., toate acesteactivităţi dovedindu-se, pentru unii, suficient de grele pentru a-i descuraja să le întreprindă. Dar,necesitatea acestor eforturi nu se constituie într-o barier ă la intrarea într-o ramur ă, în sensul economical cuvântului.

9.2. MONOPOLUL

9.2.1. Decizia de ofertă a firmei monopoliste

Concurenta imperfecta de tip monopol apare in conditiile existenţei unei singure firme ce domină piaţaunui produs, firmă ce nu va accepta sa preia pretul liber format pe piata, ci va urmari sa-si impuna

propriul pret , avand in vedere acelasi obiectiv al maximizarii profitului.Formularea problemei de maxim in cazul firmei monopoliste este urmatoarea:

- dacă ( )( )

p y estefunctia inversã a cererii pietei

c y

−

−

⎧⎨⎪⎩⎪ estefunctia costului firmei , atunci:

( ) ( )v y p y y= ⋅ este func ţ ia venitului firmei: ( ) ( )[ ]maxy

v y c y−

Rezolvarea problemei de maxim presupune găsirea nivelului y al ofer-tei pentru care Vmarg(y) =Cmarg(y), sau ΔV/Δy = ΔC/Δy.

În cazul firmei ce opera pe o piaţă cu concurenţă perfectă exista, în plus, egalitatea dintrevenitul marginal şi preţul pieţei [Vmarg(y) = p] de unde se deducea relaţia de optim pentru determinareanivelului y ce maximizează profitul firmei, de forma: p = Cmarg(y).

În cazul monopolistului însă, mecanismul formării şi evoluţiei venitului marginal este ceva maicomplicat. Astfel, dacă monopolistul decide să-şi mărească oferta y cu Δ y, vor apare două tipuri deefecte asupra profitului total al acestuia. În primul rând, monopolistul va putea vinde mai mult,

primind suma pΔ y pentru aceasta. În al doilea rând, prin creşterea cantitativă a ofertei, preţul produsului va tinde să se diminueze (cu Δ p), noul preţ fiind valabil pentru întreaga cantitate y vândută.

Efectul total asupra venitului producătorului va fi:

ΔV = pΔy + yΔ p

deci venitul marginal se poate deduce astfel:

ΔΔ

ΔΔ

Vy

p py

p= + ⋅ (formulă pe care am menţionat-o şi comentat-o anterior)

cum: ( ) ( )( )

V y p yy

marg = ⋅ −⎡

⎣⎢⎢

⎤

⎦⎥⎥

11

ε, iar condiţia de optim impune ca: Vmarg(y) = Cmarg(y), unde

⎜ε(y)⎥ reprezintă modulul coeficientul de elasticitate a cererii funcţie de preţ, atunci:

( )( )

( ) p yy

C ym⋅ −⎡

⎣⎢⎢

⎤

⎦⎥⎥

=11

εarg .

După cum am mai ar ătat, în cazul concurenţei perfecte, firma percepe o curbă a cererii plată (cerere infinit elastică), deci ⎜ε⎥ → ∞, 1/⎜ε⎥ → 0, condiţia de optim devenind p(y) = Cmarg(y).



74

În ceea ce-l priveşte pe producătorul aflat în condiţii de monopol, acesta nu va decide niciodată să opereze în regiunea cu cerere inelastică. Dacă cererea ar fi inelastică, acesta ar înregistra pierderi,venitul marginal neputând egala costul marginal:

⎜ε⎥ < 1 → 1/⎜ε⎥ > 1 → Vmarg < 0 → Vmarg ≠ Cmarg

Se poate analiza mai profund ce se întâmplă în condiţiile cererii inelastice. Astfel, în cazul

reducerii ofertei firmei ( y), venitul producătorului ar creşte ca urmare a faptului că, în condiţiile cereriiinelastice, venitul marginal este negativ. De asemenea, o reducere a ofertei ( y) ar duce şi la diminuareacostului total al firmei. Aceste două efecte ar genera, pe ansamblu, o sporire a profitului, deci punctulîn care cererea este inelastică (⎜ε⎥ < 1) nu poate fi un punct ce corespunde ofertei ce maximizează

profitul, atât timp cât profiturile monopolistului pot creşte producând mai puţin.Pornind de la funcţia cererii unui bun se poate determina şi grafic aria profitului unei firme în

condiţii de monopol (vezi fig.9.1). Se consider ă forma liniar ă a funcţiei inverse a cererii:

p y a by( ) = −

venitul producătorului: V y p y y ay by( ) ( )= ⋅ = − 2 , deci funcţia venitului marginal va fi de

forma:

V ydV y

d ya bymarg ( )

( )

( )= = − 2

9.2.2. Ineficienţa monopolului

Dacă pe piaţa cu concurenţă perfectă firma operează în condiţiile în care preţul pieţei egalează costulmarginal, iar pe piaţa cu concurenţă imperfectă de tipul monopolului, firma acţionează în condiţiile încare preţul depăşeşte costul marginal, dezavantajaţi sunt consumatorii ce trebuie să plătească un preţ mairidicat decât în condiţiile competiţiei perfecte. O primă concluzie ar afirma că firma monopolistă esteîntotdeauna avantajată, în acest context, ceea ce, vom vedea în continuare, nu este exact. Luând înconsiderare atât consumatorul cât şi firma, nu este suficient de clar care aranjament este mai convenabil:cel ce funcţionează în cadrul concurenţei perfecte sau cel din cazul monopolului?

Să luăm, de exemplu, situaţia de monopol descrisă grafic în fig.9.2. Cu y M am notat ofertafirmei în condiţii de monopol, iar cu p M , preţul practicat de aceasta.

a/2b a/b

Cu

Cmarg

Vmarg

a

graficulcererii

y

punct optim p r o f i t u l f i r m e i i n

c o n d i t i i d e m o n o

o l

Fig. 9.1

yM

yM

- producţia optimă amonopolistului



75

Dacă am putea constrânge firma să se comporte ca în contextul concurenţei perfecte, atunci yc ar corespunde ofertei acesteia, iar pc ar corespunde preţului de echilibru de pe piaţa cu concurenţă

perfectă.Aprecierea eficienţei din punct de vedere paretian (după numele economistului Pareto, care a

studiat formele de manifestare ale acesteia) se bazează pe afirmaţia conform căreia, un aranjamenteconomic este Pareto eficient dacă nu există nici o cale de a îmbunătăţi situaţia unei păr ţi implicate înrespectivul aranjament, f ăr ă a înr ăutăţi situaţia altei păr ţi.

Este, în acest sens, util a analiza dacă monopolul este eficient din punct de vedere paretian.Pornind de la definirea curbei inverse a cererii [ p(y)] care măsoar ă, la fiecare nivel y al cantităţii

produse, cât de mult este dispus să plătească consu-matorul pentru o unitate suplimentar ă de produs, cum p(y) > Cmarg(y) (∀) y ∈ (yM,yc), există un întreg interval de niveluri ale producţiei y pentru care

consumatorii sunt dispuşi să plătească (pentru fiecare unitate de bun) mai mult decât costul realizăriiacelei unităţi. Înseamnă că este posibilă (şi probabilă) realizarea unei îmbunătăţiri în sensul eficienţei detip Pareto.

De exemplu, pornind de la nivelul ofertei monopolistului yM, p(yM) > Cmarg(yM) ştim că vaexista cel puţin o persoană dispusă să plătească mai mult decât costul acelei unităţi suplimentare. Dacă firma produce acea unitate suplimentar ă şi o vinde cu preţul p astfel încât:

Cmarg(yM) < p < p(yM)

atunci se va putea realiza o ameliorare în sens paretian a situaţiei ambelor păr ţi. Pe de o parte,consumatorul îşi va îmbunătăţi situaţia, deoarece era dis-pus să plătească p(yM) şi în final a plătit doar la nivelul preţului p. Pe de altă parte, firma monopolistă operează eficient obţinând pe produsul său

preţul p, aceasta costând-o, însă, numai valoarea Cmarg(yM). Concluzia este, deci, că monopolul este unaranjament ineficient din punct de vedere Pareto.

Motivul acestei ineficienţe rezultă din faptul că nivelul optim al produsului final este acolounde capacitatea şi dorinţa de plată a unei unităţi suplimentare egalează costul producerii acesteia(situaţie realizabilă numai în condiţii de concurenţă perfectă). Producătorul monopolist este însă

preocupat de efectul creşterii ofertei asupra venitului perceput din unităţile marginale. El va fi oricânddispus să vândă o unitate suplimentar ă la un preţ mai redus decât cel fixat, dacă aceasta nu afectează

preţul celorlalte unităţi suplimentar produse.

Vmarg

Cmarg

yM yc

pM

pc

p

opţiune în condiţiide monopol

cererea

y

Fig. 9.2

opţiune în condiţiide concurenţă perfectă



76

9.2.3. Cauzele apariţiei monopolurilor

Una din cauzele apariţiei monopolurilor este legată de relaţia ce există între curba costul unitar al uneifirme şi curba cererii la nivelul pieţei.

Factorul crucial, în acest sens, este aşa numitul minim eficient , adică nivelul producţiei ( y) ceminimizează costul unitar, raportat la mărimea cererii totale a pieţei.

Aşa cum reiese şi din fig.9.3, dacă minimul eficient y este redus în raport cu dimensiuneacererii pieţei, condiţiile concurenţei perfecte vor prevala. În acest caz, este loc pe piaţă pentru multefirme, fiecare stabilind un preţ apropiat de nivelul p* şi operând la scar ă redusă.

În cazul prezentat în fig.9.4, deoarece minimul eficient are un nivel ridicat, numai o firmă poateobţine profituri pozitive. Ramura respectivă de activitate va face obiectul intervenţiei regulatoare astatului (puterii centrale sau locale).

În concluzie, alura curbei costului unitar, care este determinată, de fapt, de natura tehnologieiutilizate, este un aspect foarte important ce determină dacă pe o piaţă se operează conform concurenţei

perfecte (vezi fig.8.3) sau în condiţii de monopol (vezi fig.9.4).Politica economică promovată poate influenţa însă, mărimea pieţei unui produs, prin practicile

comerciale pe care le promovează. Astfel, dacă o ţar ă elimină barierele vamale în comer ţul săuinternaţional, atunci firmele autohtone trebuie să facă faţă concurenţei str ăine, abilitatea lor în ceea ce

priveşte domi-narea preţului reducându-se. În mod similar, dacă o ţar ă adoptă politici comerciale

restrictive, este de aşteptat ca firmele să aibă un comportament monopolist.O a doua cauză a apariţiei monopolurilor o constituie formarea cartelurilor ce se constituie prin

fuziunea mai multor firme ce-şi propun să restricţioneze oferta pentru a putea creşte preţul şi a-şi măriastfel profiturile.

O altă cauză a dezvoltării monopolurilor o poate constitui existenţa unei firme dominante, peconsiderente istorice, în cadrul unei industrii. Această firmă este, de regulă. prima intrată în cadrulindustriei, având suficient avantaj de cost pentru a descuraja alte firme să intre în industria respectivă.

9.3. Oligopolul

Oligopolul descrie situatia existentei pe o piata a unui numar redus de firme ce se confrunta cu o maremasa de consumatori (pastreaza atomicitatea cererii, dar nu si a ofertei).

p*

p

CuCu

p

y y

cererea pieţeicererea pieţei

Fig. 9.4. Monopolul

yef yef

yef - minimul eficient



77

O ramur ă sau o industrie este în situaţie de oligopol atunci când acţiunile unui producător determinat au o influenţă semnificativă asupra concurenţilor săi. Caracteristica fundamentală astructurilor de tip oligopolist este interdependenţa acţiunilor diferiţilor vânzători; pe o piaţă de acesttip, preţurile produsului, cantitatea vândută şi profitul unui producător determinat depind de reacţiilecelorlalţi. În cazul oligopolului, fiecare dintre producători poate să fixeze cantitatea pe care o ofer ă pe

piaţă, iar preţul de vânzare şi profitul depind de ceea ce fac ceilalţi producători.

Pătrunderea pe o piaţă cu structur ă oligopolistă este dacă nu imposibilă, cel puţin dificilă.Oligopolul se protejează prin bariere similare monopolului. Astfel, avantajele tehnologice combinatecu o producţie de scar ă mare, asigur ă firmelor costuri unitare reduse şi o puternică flexibilitate a

preţului. De regulă, firmele mic cooperează sau fuzionează cu cele mari.

Pe o piaţă de tip oligopolist domină două tendinţe majore: de confruntare (deschisă sau nu) saude cooperare.

Prima tendinţă se rezumă la împăr ţirea pieţei. Atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung,oligopolistul urmăreşte să-şi păstreze partea sa de piaţă şi eventual să o extindă. Confruntarea se poatedesf ăşura fie prin preţuri, fie prin diferenţierea produselor. R ăzboiul preţurilor presupune reduceri

alternative şi permanente ale acestora de către firmele rivale. Se poate ajunge astfel chiar la dispariţia profiturilor economice, singurele profituri realizate fiind cele normale.

Diferenţierea produselor reprezintă o altă consecinţă a rivalităţii oligopoliste şi, în acelaşi timp,o alternativă la concurenţa prin preţuri. Ea se dezvoltă cu atât mai mult cu cât limitarea concurenţei

prin preţuri este accentuată, iar preţul în această situaţie nu constituie un argument puternic.

Atunci când firmele îşi dau seama că profiturile lor depind de acţiunea lor conjugată, iar confruntarea este defavorabilă fiecăreia, ele apar dispuse la cooperare. În consecinţă, producătorii vor stabili împreună preţul, producţia, împart piaţa şi iau decizii de afaceri împreună.

Modelarea comportamentului firmelor în condiţii de duopol face obiectul jocurilor de decizie,referitoare la interacţiunea deciziilor firmelor. Pentru simplificarea expunerii modului de operare alfirmelor in conditii oligopoliste, se recurge la modele bidimensionale . Aceste modele au in vederecazul existentei a doar doua firme pe o piata, interdependenta deciziilor lor facand obiectul analizei incadrul modelului (duopol ). Studiul acestuia va permite relevarea caracteristicilor specifice ale firmelor angajate într-o strategie interactivă, rezultatele fiind valabile si in cazul modelelor ce presupunexistenţa a mai mult de două firme.

În teoria jocurilor sunt descrise modele de decizie secvenţială, de decizie simultană sau jocuride decizie cooperative. Există patru concepte ce descriu un model (joc) de decizie secvenţială:

- decidentul (sau firma principală) este cel ce fixează primul preţul produsului oferit;- firma secundar ă este cea care preia preţul astfel fixat

sau:- decidentul (firma principală) fixează cantitatea de producţie finală oferită;- firma secundar ă preia ca predeterminată cantitatea oferită de firma principală,

adaptându-şi apoi propria producţie.Modelul de decizie simultană descrie situaţia în care o firmă îşi formulează decizia de ofertă

neştiind care este alegerea celeilalte firme (presupunând-o doar).Jocul de decizie cooperativ descrie comportamentul firmelor ca fuzionează formând carteluri şi

căutând să fixeze preţurile şi cantităţile oferite astfel încât să maximizeze suma profiturilor lor.



78

9.3.1. Modelul Stackelberg de decizie secvenţială

Modelul Stackelberg este folosit deseori în cazul industriilor (ramurilor) în care există o firmă dominantă (un lider natural).

Modelul teoretic construit de Stackelberg presupune existenta a doua firme 1 şi 2, care trebuiesă decidă asupra cantităţii ce o vor oferi pe piaţă. Firma 1 este (firma principală, ea stabilind prima câtsă ofere pe piaţă: volumul ofertei sale fiind simbolizat cu y1. Firma 2 este firma secundar ă şi r ăspundestabilind oferta y2.

Fiecare firmă cunoaşte faptul că preţul de echilibru depinde de totalul producţiei firmelor 1 şi2, funcţia inversă a cererii pieţei fiind de forma: p(y1 + y2).

În procesul deciziei privind oferta sa cantitativă (pentru maximizarea profitului), firma 1trebuie să prevadă şi cum va reacţiona cealaltă firmă (secundar ă), adică trebuie să ia în considerare

problema maximizării profitului firmei secundare.

Formularea problemei de optim în cazul firmei secundare apare astfel:

( ) ( )maxy

p y y y c y2

1 2 2 2 2+ ⋅ −

în care : p(y1 + y2) - cererea totală a pieţei;y2 - oferta firmei secundare;y1 - oferta firmei principale;c2(y2) - costul firmei secundare.

Din punctul de vedere al firmei secundare, producţia firmei principale este predeterminată,considerând-o ca pe o constantă. Firma secundar ă, în aceste condiţii va alege un nivel al producţiei ( y2)astfel încât venitul marginal să egaleze costul marginal în condiţiile respectivului nivel y2. Astfel:

( )V p y y p

yy Cm marg arg2 21 2

22= + + ⋅ =

ΔΔ

Din această condiţie de optim va rezulta func ţ ia de reac ţ ie a firmei secundare: y2 = f 2(y1), cemăsoar ă cantitatea ce maximizează profitul firmei secundare ca o funcţie a producţiei firmei

principale.Să luăm un exemplu:

- consider ă m func ţ ia liniar ă a cererii totale de pia ţă : p(y1 + y2) = a - b(y1 + y2)- din ipoteză presupunem că c(y1 + y2) = 0

- atunci func ţ ia profitului va fi de forma:

( ) ( )[ ] 221212 yyy bay,yPr ⋅+−=

deci profitul firmei secundare va fi dat de ecua ţ ia:

( ) 22212212 byy byayy,yPr −−=

Această ecuaţie descrie o întreagă familie de curbe ale izoprofitului da-tă de combinaţiile diversede cantităţi y1 şi y2 ce generează un acelaşi nivel al profitului Pr 2 (vezi fig.9.5). Profitul firmei secundare( Pr 2) creşte cu cât curbele izoprofitului sunt mai apropiate de ordonată. Aceasta se explică analizândfuncţia profitului determinată anterior. Dacă se fixează y2 la un anumit nivel, se observă că profitul creşte

( Pr 2↑) pe măsur ă ce y1 scade. Profitul este maxim când y1 = 0, deci când firma 2 se află în poziţie demonopol.



79

Pentru fiecare nivel al ofertei firmei principale ( y1), firma secundar ă va fixa oferta sa ( y2) acolounde, grafic, se întâlneşte cea mai apropiată curbă a izoprofitului faţă de ordonată. Acest punct (deoptim) satisface condiţia de tangenţă: tangenta la curba izoprofitului trebuie să fie verticală în punctulde optim. Unirea tuturor acestor puncte de optim (corespunzătoare diverselor niveluri ale profituluifirmei secundare) determină dreapta corespunzătoare funcţiei de reacţie a firmei secundare f 2(y1).

Pornind de la funcţia profitului firmei secundare ( Pr 2) se poate determina funcţia venituluimarginal:

V a by bymarg2 1 22= − −

iar condiţia de optim: V Cm marg arg2 2= în ipoteza C(y1 + y2) = 0, deci a Cmarg2

0= devine:

a by by− − =1 22 0

Rezultă ca ecuaţia curbei de reacţie a firmei secundare pentru exemplul considerat este deforma:

ya by

b21

2=

−

In cazul firmei principale, aceasta, când ia decizia de ofertă, prevede reacţia firmei secundare.De aceea, problema de optim în acest caz este formulată astfel:

( ) ( )[ ] ( )max .y

p y y y c y a î . y f y1

1 2 1 1 1 2 2 1+ ⋅ − =

sau( )[ ] ( ){ }max

y p y f y y c y

11 2 1 1 1 1+ ⋅ −

Continuând exemplul anterior, preluând rezultatul referitor la oferta firmei secundare:

ya by

b21

2=

−

cum şi C(y1) = 0

( ) ( ) b2

bya by byay)y(f by byayy by byayyyy py,yPr 1

1211121

21121

211121211

−⋅−−=−−=−−=⋅+=

( ) 211211 y

2 by

2ay,yPr −=

curbele izo rofit

dreapta de reactie afirmei secundare

y1

y2

y1

f 2(y1)

f 2(y1)

Fig. 9.5.



80

1

11argm1argm dy

Pr d)y(Vdeoarece by

2

aV

1=−=

C y

a by

ya

b

y a ba

b b

a b

marg

*

*

( )1

1

1

2

0

2

02

22 4

=

− = →

=

= − =

⎧

⎨

⎪⎪

⎩⎪⎪

y ya

b1 2

3

4* *+ =

Grafic, soluţia modelului Stackelberg privind decizia secvenţială este prezentată în fig.9.6.Firma principală (lider) alege punctul de pe curba de reacţie a firmei secundare ce atinge cea

mai joasă (apropiată de abscisă) curbă izoprofit a firmei 1. Punctul de optim, de coordonate (y*1,y

*2)

este, de fapt, punctul de tangenţă dintre graficele celor două funcţii.

9.3.2. Modelul Cournot de decizie simultană

Modelul Cournot descrie comportamentul simultan a două firme, fiecare trebuind să prevadă deciziade ofertă a celeilalte. Odată f ăcută previziunea, firma va alege propriul nivel al producţiei. Echilibrul

(soluţia optimă privind oferta cantitativă) se realizează în situaţia în care fiecare firmă se comportă exact aşa cum a prevăzut cealaltă firmă că o va face, într-un cuvânt, când realitatea confirmă

previziunile.Astfel:

- firma 1 prevede că firma 2 va produce o anumită cantitate ya2 ;

- cantitatea totală cerută de piaţă este y ya1 2+ , deci funcţia cererii pieţei este

p y ya( )1 2+ ;

- problema maximizării profitului firmei 1 are formularea:

( ) ( )[ ]maxy

a p y y y c y1

1 2 1 1+ ⋅ −

optim

curbe

izo rofit

y*

y2

y1

y*2

f 2(y1Fig. 9.6.

dreapta de reacţie a



81

unde: ( )y f ya1 1 2= - este funcţia de reacţie care, în acest caz, pune în relaţie alegerea optimă

a unei firme cu previziunile acesteia privind alegerea optimă a altei firme.

Analog, oferta stabilită simultan de firma a 2-a este ( )y f ya2 2 1= . Când y f y1 1 2

* *( )= şi

y f y2 2 1* *( )= , deci când oferta reală a firmei 1 ( )*y1 corespunde cu previziunile f ăcute de firma 2 şi

acelaşi lucru se aplică ofertei reale a firmei 2, se realizează echilibrul în modelul Cournot. Fiecarefirmă îşi maximizează profitul în condiţiile în care produce exact cât a previzionat cealaltă firmă că ova face (vezi fig.9.7).

9.4. Concurenţa monopolistică

Firmele implicate în concurenţa monopolistică îşi asumă sarcina de a face faţă pantei negativea curbei cererii, acţionând asupra preţurilor cu scopul de a-şi adapta cantitatea oferită. Cu toate acestea,ca şi firmele implicate în concurenţa perfectă, concurentul monopolistic acceptă să împartă piaţa cumulte alte firme de dimensiuni reduse. Spre deosebire, însă de modelul oligopolistic, cel al concurenţeimonopolistice nu ia în seamă posibilele interdependenţe, considerând că fiecare firmă este mult preamică pentru a putea afecta semnificativ deciziile celorlalte.

În figura 9.8 sunt ilustrate poziţiile de echilibru pe termen scurt (fig. 9.8.a) şi lung (fig.9.8.b) pentru cazul tipic al unei firme monopolistice. Panta curbei cererii este negativă, iar produsele fiecăreifirme diferenţiază semnificativ producătorii între ei. De aceea, fiecare firmă poate mări în modsubstanţial preţul f ăr ă riscul de a-şi pierde clienţii, aceasta datorită faptului că, anumiţi clienţi acordă mai multă atenţie decât alţii unui anume produs, stil, calităţi, prezentări etc., avantaje pe care, în opinialor, nu le ofer ă alte firme. Modul de maximizare a profitului pe termen scurt este realizat, după cum oilustrează şi figura, ca în cazul monopolului pur. Volumul vânzărilor este determinat de punctul de

intersecţie al curbelor costului marginal

şi al venitului marginal, iar pre

ţul este ob

ţinut la nivelul punctului de intersecţie dintre curba cererii şi verticala din punctul de intersecţie al curbelor costului

marginal şi venitului marginal (vezi fig. 9.8.a).

y1

y2

f 2(y1)

f 1(y2)

punct optimechilibru Cournot

izoprofituri

Fig. 9.7.



82

În cazul concurenţei monopolistice, fiecare firmă percepe o curbă proprie a cererii, de pantă negativă,dar nu există piedici în calea intr ării de noi firme. Pe termen scurt, o firmă care produce la punctul de

intersecţie al curbelor Cmarg - Vmarg poate câştiga un (supra)profit, astfel încât pe termen lung suntatrase pe piaţă firme noi. Tocmai de aceea, panta negativă a cererii pentru unele dintre firmeleexistente deja pe piaţă se va accentua. În consecinţă, acele firme vor trebui să lupte pentru a-şi păstrasegmentul lor de piaţă, ceea ce înseamnă folosirea unor mijloace ce conduc la creşterea costurilor.Intrarea noilor firme va continua până ce echilibrul pe termen lung este atins prin eliminarea(supra)profitului, aşa cum apare în figura 9.8.b.

Supraprofitul atrage, aşadar, firme noi pe piaţă, odată cu apariţia acestora având loc două fenomene:

a) - curba cererii proprie fiecăreia din firmele deja existente se aplatizează (cererea se reduce şimai elastic la creşterea preţurilor) deoarece produsele firmelor nou - venite, deşi nu identice cuacelea ale firmelor vechi, sunt valabile ca substituienţi ai acestora;

b) - ca reacţie în faţa noilor veniţi, firmele vechi măresc cheltuielile cu reclama, îmbunătăţesccalitatea produsului etc., tocmai pentru a-şi recâştiga clientela. Aceasta măreşte costurile vechiiîntreprinderi, astfel încât curba costurilor medii sufer ă o translatare în sus.

Aplatizarea curbei cererii vechilor firme, simultan cu translatarea în sus a curbei costurilor unitareale acestora, continuă, până ce, devenind tangente una alteia, supraprofitul dispare (nu mai există nicio diferenţă între cele două pe verticala ce trece prin intersecţia curbelor costului marginal şi venituluimarginal), astfel încât nu mai sunt atrase noi firme pe piaţă.

Diferenţa dintre preţul de vânzare şi costul marginal reprezintă valoarea adăugată potenţială, de

care pot beneficia atât producătorul cât şi consumatorul. Mai mult, în concurenţa monopolistică, ofirmă nu este exploatată la punctul de minim al curbei costului unitar pe termen lung. Dacă există

puţine firme, atunci fiecare va produce la maximul posibil al volumului vânzărilor, aceeaşi cantitate de bunuri fiind produsă la costuri mai mici.

cu

Cmarg Cmarg

Vmarg

cu

supraprofit

Vmarg

cererea

Q Q

cererea

(a) - termen scurt (b) - termen lung

Fig. 9.8.

min cu

min cu



83

BIBLIOGRAFIE

Abraham Frois, G., Economie politique, ed. 4a, Economica, Paris, 1988.

Brozen, Y., The Competitive Economy, Morristonn, New York, General Learning Press, 1975.

Dixit, A.K., Optimization in economic theory, Oxford, University Press, 1990.

Eaton, B.C., Microeconomics, W.H. Freeman and Company, New York, 1988.

Gherasim, T., Microeconomie, vol.1, Editura Economica, 1993.

Lancaster, K., Introduction to Modern Microeconomics, Rand McNally College Publishing Company,Chicago.

Lindsey, D., Microeconomics, The Dryden Press, New York, 1987.

Marrio, R., The Economic Theory of Managerial Capitalism, MacMillan, London, 1964.

Marshall, Alfred, Principles of Economics, MacMillan Press, London, 1920.

Samuelson, P.A. - Economics, 12th ed., Mc Graw - Hill Book, Company, 1985.

Sarpe, D. , Gavrila, E., Microeconomie – Teorie si aplicatii, Ed. Economica, Bucuresti, 2002

Nechita, D. – Microeconomie. Teorie si aplicatii, EDP, Bucuresti, 2010

microeconomie_sarpe_nechita

Documents