omanian journal of philosophical and social...

Ideo ROMANIAN JOURNAL

OF PHILOSOPHICAL AND SOCIAL STUDIES

REVISTA ROMÂNĂ

DE STUDII FILOSOFICE

ȘI SOCIALE

VOLUME

ISSUE

1 1 2016

Romanian Academy, Iași Branch Gheorghe Zane Institute for Economic and Social Research

Institutul de Cercetări Economice și Sociale Gheorghe Zane

Academia Română, Filiala Iași

Editorial Board

Editor-in-Chief: Teodor Dima

member of the Romanian Academy

Executive Editor: Bogdan Olaru

Editors:

Ionuț Bârliba (Philosophy),

Aurora Hrițuleac (Psychology),

Irina Frasin (Cultural Studies),

Vasile Pleșca (Political Science),

Alexandru Sava (Law)

Advisory Board

Ștefan Afloroaei, member of the

Romanian Academy

Victor Balmuș, Institutul de Cercetări

Juridice și Politice, Academia de

Științe a Moldovei

Ștefan Boncu, “Alexandru Ioan Cuza”

University of Iaşi, Romania

Radu Carp, University of Bucharest

Valeriu Ciucă, “Alexandru Ioan Cuza”

University of Iaşi, Romania

Susan Haack, University of Miami,

USA

Matjaž Jager, University of Ljubljana,

Slovenia

Alexandru Surdu, member of the

Romanian Academy

Ideo

Gheorghe Zane Institute

for Economic and Social Research

Teodor Codrescu 2,

700481 Iași, Romania

Tel/Fax: +40 332 408 922

http://ideo.acadiasi.ro/

[email protected]

PHILOSOPHY PSYCHOLOGY CULTURAL STUDIES POLITICAL SCIENCE LAW

ISSN: 2537-124X (print version)

ISSN: 2537-1258 (electronic version)

REVISTA ROMANA DE STUDII FILOSOFICE ȘI SOCIALE Ideo

ROMANIAN JOURNAL OF PHILOSOPHICAL

AND SOCIAL STUDIES

PHILOSOPHY PSYCHOLOGY CULTURAL STUDIES POLITICAL SCIENCE LAW

VOL. 1 (2016), ISSUE 1

Romanian Academy, Iași Branch Gheorghe Zane Institute for Economic and Social Research

Institutul de Cercetări Economice și Sociale Gheorghe Zane

Academia Română, Filiala Iași

TABLE OF CONTENTS

TEODOR DIMA, Heuristic Strategies (published online

on April 15, 2016), pp. 1-24

PHILOSOPHY

MARȚIAN IOVAN, The Problem of Truth in Prescriptive

Statements (published online on July 1, 2016), pp. 25-42

LAW

LAVINIA ANDREEA BEJAN, Extending the Application of

the European Convention on Human Rights Regarding

Asylum: Protection ‘par ricochet’ (published online on

July 8, 2016), pp. 43-64

LAW

ANA MARIA HOJBOTĂ, Implicit Theories of Moral Char-

acter: Effects on Moral Evaluation and Distributive

Preferences in Dictator Game (published online on

July 15, 2016), pp. 65-84

PSYCHOLOGY

EUGEN HUZUM, Realism in Political Philosophy:

Moralism in Disguise (published online on August 1st,

2016), pp. 85-106

PHILOSOPHY

EMANUEL COPILAȘ, Economic and Social Inequalities in

the European Union: A General View (published

online on August 5, 2016), pp. 107-122

POLITICAL SCIENCE

Other Contributions by:

SABIN TOTU, pp. 125-129

SUSAN HAACK & ROBERT TALISSE, pp. 131-153

CUPRINS

PHILOSOPHY

TEODOR DIMA, Strategii euristice (publicat online în 15

aprilie 2016), pp. 1-24

LAW MARȚIAN IOVAN, Problema adevărului în propozițiile

prescriptive (publicat online în 1 iulie 2016), pp. 25-42

LAW LAVINIA ANDREEA BEJAN, Extinderea aplicării

Convenției Europene a Drepturilor Omului în

chestiuni privitoare la azil: Protecția prin ricoșeu

(publicat online în 8 iulie 2016), pp. 43-64

PSYCHOLOGY

ANA MARIA HOJBOTĂ, Teorii implicite ale caracterului

moral: efecte asupra evaluării morale și preferințelor

distributive în „Dictator Game” (publicat online în 15

iulie 2016), pp. 65-84

PHILOSOPHY

EUGEN HUZUM, Realismul în filosofia politică: un mo-

ralism deghizat (publicat online în 1 august 2016),

pp. 85-106

POLITICAL SCIENCE EMANUEL COPILAȘ, Inegalități economice și sociale în

Uniunea Europeană: o perspectivă de ansamblu (publi-

cat online în 5 august 2016), pp. 107-122

Alte contribuții de:

SABIN TOTU, pp. 125-129

SUSAN HAACK & ROBERT TALISSE, pp. 131-153

Original Articles

Articole originale

―― 1

Strategii euristice

Teodor Dima

This article presents the steps of a heuristic strategy: 1) prelim-inary preparation (assimilation, penetration, information gather-ing through different universal procedures, such as: studying, reading, travels, discussions, observations, etc.); 2) inspiration (working and/or scientific hypotheses, proposing new concepts, definitions, comparisons, experiences, motivations, demonstra-tions); 3) decantation (calculate, make use of inferences and of logical and methodological procedures); 4) composition or con-struction (synthesis, inspiration, imagination, analogies, criti-cism, self-criticism, final conclusions, elaboration of treatises and/or theories etc.). We show that discovery and invention in-clude elements of logic, mathematics, methodology, psychology, favorable events, etc. We distinguished two heuristic strategies drawing on Max Plank’s construction of quantum physics and on Bertrand Russell’s and A.N. Whitehead’s transformation of logic into a formal system.

1.

În lucrarea Metodele inductive, apărută la Editura Ştiinţifică, în 1975,

arătam că mulţi logicieni care au accentuat asupra unor limite ale metodelor

inductive şi chiar au negat utilizarea lor le-au considerat în sine desprinse de

contextul general al cercetării ştiinţifice.1 Eficacitatea lor în descoperirea

relaţiilor necesare şi/sau suficiente dintre fenomene depinde, susţineam noi

atunci, de posibilitatea elaborării unei strategii metodologice cu valoare

euristică. Este vorba despre o strategie euristică în care subiectul epistemic se

implică multiplu; el reproduce, construieşte, inventează, analizează, intuieşte

şi se informează. Pe de o parte, imaginaţia, fantezia şi intuiţia sunt utile

omului de ştiinţă, în calitatea sa de subiect epistemic, pe linia fertilităţii,

1 Este vorba despre metodele ale căror numiri şi formulări le găsim în ampla lucrare a lui J.

St. Mill, Système de logique déductive et inductive, tr. fr. de L. Peisse, 1896.

PHILOSOPHY Teodor Dima

2 ――

creativităţii şi a spiritului inovator în ştiinţă. Pe de altă parte, o anumită

structură logico-formală asigură validitatea şi rigurozitatea operaţiilor care

sunt prezente în activitatea de sistematizare a cunoştinţelor ştiinţifice în teorii.

Această activitate este posibilă pentru că, de aproximativ un secol,

noua logică, elaborată de matematicieni şi logicieni, conţine posibilităţi

multiple de ordonare a informaţiilor. Formalizarea şi axiomatizarea au deve-

nit instrumente bine reglate, cărora le revine misiunea de a fi scheletul raţio-

nal al procesului cognitiv realizat de subiectul epistemic, pentru că „… osatu-

ra logică … este aceea care ţine construcţia” (Picard 1928, 88). Dar aceste

instrumente au o minimă valoare euristică. „Se axiomatizează ceea ce se cu-

noaşte deja. Se axiomatizează pentru o mai bună administrare a rigorii

cunoaşterii. Axiomatica este o reluare, niciodată, un adevărat început”

(Bachelard 1966, 28-29).

În descoperirea şi creaţia ştiinţifică, omul de ştiinţă şi/sau

inventatorul au nevoie de „instrumente mai mlădioase, dar mai puţin fragile,

mai puţin riguroase, dar mai eficiente, mai puţin pure, din punct de vedere

logico-matematic, dar mai active. Aceste instrumente trebuie să se combine

în multe feluri, în funcţie de domeniul cercetat şi de obiectivul creaţiei.”

(Dima 1975, 132).

Nici pe acest plan, considerăm noi, nu se acţionează la întâmplare,

dimpotrivă, logica stimulează obţinerea de combinaţii naturale ale

intelectului, pentru formularea de ipoteze, de întrebări şi răspunsuri. Dar

logica nu funcţionează aici în stare pură, ea interferează cu elemente

intuitive, psihologice, imaginative. De aceea, nu este utilizată numai o logică

elementară şi nici numai una formală, matematizată. Comportamentele

concrete ale creaţiei ştiinţifice şi ale demonstrării relevă a infra-logică.

Deoarece acest termen poate să primească şi nuanţe peiorative, o vom numi

strategie euristică, sau, pe scurt, euristică.

În Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, se spune că, „pentru

epistemologia modernă, euristica este disciplina care descrie procesul

descoperirii şi/sau care vrea să furnizeze o metodă adecvată pentru acest

scop” (DeAgostini 2007, 314). Sensul dat de noi este mai larg, ridicându-l la

rang de organon strategic al gândirii iscoditoare. Etimologic, termenul vine

de la grecescul heuriskein: „a afla”.

Strategii euristice Ideo Vol. 1/ 1, 2016

―― 3

Propunerea noastră din lucrarea citată mai sus considera că:

Strategia euristică nu este o logică aplicată în cercetarea şi invenţia științifică.

Desigur, logica, fiind mai stabilă decât conţinutul pe care-l structurează,

intervine cu formele sale, dar în cercetarea ştiinţifică, ea se pliază pe domeniul

cercetat, încât structurile logice care pot acoperi clase largi de fenomene, din

domenii diferite, pot fi incluse într-o strategie euristică pentru un anumit

domeniu de investigat. De aceea, putem spune că procedeele euristice depind

de oamenii care le aplică în aceeaşi măsură în care depind de domeniul

investigat. Acceptând că o strategie euristică posedă o diversitate de procedee,

putem să admitem ideea de stil, din care rezultă că diversitatea cercetătorilor

poate să fie recunoscută nu numai în rezultatul investigaţiilor, ci şi în modul

în care obiectivele se obţin. (Dima 1975, 133)

După aproximativ 40 de ani de la propunerea ideii de strategie

euristică se poate constata că, pe măsură ce au fost construite teorii ştiinţifice

noi, procedeele cognitive s-au diversificat şi mai mult astfel încât ele au

intrat în obiectivele epistemologice pentru investigarea lor. Totuşi, cu proce-

deele devenite astăzi clasice s-au făcut descoperiri epocale fără de care ştiinţa

şi tehnica începutului de secol douăzeci şi unu ar arăta altfel.

În continuare, ne vom referi la două mari descoperiri care au avut loc

la începutul secolului al XX-lea, argumentând astfel ideea de strategie

euristică. Primul exemplu a fost dezvoltat de noi în 1975, în lucrarea apărută

la Editura Ştiinţifică (Dima 1975, 136-138); este vorba despre formularea de

către Max Planck a teoriei despre cuanta de lumină. Al doilea exemplu se

referă la monumentala construcţie a lucrării Principia Mathematica de către

Russell şi Whitehead.

2.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, fizica teoretică studia lumina pusă în

evidenţă prin încălzirea corpurilor; de aceea, ea se numea „radiaţie termică”;

Ludwig Boltzmann şi Joseph Stefan exprimaseră matematic raportul direct

dintre creşterea temperaturii şi luminozitate, iar Wilhelm Wien descoperea

legea conform căreia culoarea luminii emise de corpuri se schimbă atunci

când sunt încălzite. Apoi, doi fizicieni englezi, Rayleigh şi James Jeans, au


4 ――

unificat aceste două legi în legea care descria schimbarea strălucirii luminii

emise de corpurile incandescente, ceea ce se exprima în spectrul lor. Dar s-a

constatat că, din această lege unificatoare, ar trebui să se deducă unele con-

secinţe prevestitoare de catastrofe: Terra ar fi fost inundată de fluxuri

colosale de radiaţii ultraviolete, Röntgen şi gamma.

Acum a intervenit geniul lui Planck. El era în vârstă de 40 de ani,

profesor la Universitatea din Berlin, autor al unor lucrări temeinice de

termodinamică, mecanică şi din alte domenii.

Prin experienţe, observaţii şi o documentare euristică avea toate datele

problemei pe care o cerceta; în plus, studiase în detaliu entropia, concept

„extraordinar de abstract”, cum îl caracterizase Poincaré, şi care avea o istorie

îndelungată plină de controverse, pe care o vom rezuma aici, din dorinţa de a

înţelege pregătirea teoretică a lui Max Planck, plină de valenţe euristice.2

Aproape de mijlocul secolului al XIX-lea, teoria căldurii stârnea

controverse puternice; Sadi Carnot considera că producerea de lucru

mecanic cu ajutorul căldurii putea să fie explicată prin transmitere de fluid

caloric; în opoziţie, James Joule susţinea că producerea respectivă avea loc

datorită conversiei căldurii în lucru mecanic. William Thomson (Lord

Kelvin), în 1847, când avea doar 23 de ani, considerat un copil minune al

fizicii engleze, a primit conducerea Catedrei de filosofie a naturii de la

Glasgow; aici a început să difuzeze principiul lui Carnot, valoarea acestui

principiu considerând-o incontestabilă. Însă, în iunie 1847, la un colocviu,

ţinut la Oxford, Thomson a audiat conferinţa lui James Prescott Joule, în care

se susţinea că se poate converti căldura în mişcare. Thomson a sesizat

contradicţiile dintre experienţele lui Joule şi ipoteza lui Carnot. Dar soluţia

explicativă se lăsa aşteptată.

În 1850, apare lucrarea lui Rudolf Clausius, Despre forţa motrice a

căldurii şi legile care decurg din aceasta pentru însăşi teoria căldurii, în care se

susţine că opoziţia semnalată de Thomson nu este gravă deoarece nu se

referă la fapte experimentale, ci la „modul de reprezentare a fenomenelor”. În

plus, Clausius considera că nu este nevoie să se renunţe complet la principiul

lui Carnot: „nu principiul lui Carnot, ci afirmaţia adăugată de el, ‚nu se pierde

2 Pentru întocmirea acestui rezumat, am utilizat Dicţionar de istoria şi filosofia ştiinţelor

(Lecourt 2005, 525-530).


―― 5

căldură’, contrazice noua concepţie: când se produce lucrul mecanic, se

poate întâmpla ca o cantitate oarecare de căldură să fie consumată, iar alta să

fie transportată de la un corp cald la unul rece” (Lecourt 2005, 525-530).

Thomson şi Clausius au continuat să cerceteze şi să-şi exprime

părerile în scris. Lucrările lor au contribuit la naşterea unei noi ştiinţe,

termodinamica, în care, dintr-un principiu general, se deduc principiile de

conservare (a masei, a cantităţii de mişcare), acceptate de mecanica secolului

al XIX-lea. Al doilea principiu al termodinamicii descrie mişcări şi tendinţe

ale naturii care nu pot fi reduse cu uşurinţă la scheme de interpretare uzuale.

Clausius şi-a dedicat cea mai mare parte a cercetărilor sale celor două prin-

cipii ale termodinamicii, pentru ca, în 1865, el să facă ultimul pas în analiza

sa, unificând valoarea de transformare a unui corp cu aceea a nivelului său de

dezagregare prin intermediul entropiei. Aceasta corespunde „conţinutului de

transformare al unui corp”; cu alte cuvinte, capacităţii sale de trecere prin

transformări spontane. Clausius a aplicat principiul entropiei la Univers,

considerat un sistem închis, supus morţii termice, îndepărtată, dar inevitabilă.

Pe măsură ce se dezvolta statistica, au început să se formuleze noi

aspecte ale căldurii. Raţionamentele de tip statistic, folosite de James Clerk

Maxwell, au fost precizate de Ludwig Boltzmann, care a stabilit o legătură

precisă între entropia unui corp şi probabilitatea stării sale macroscopice: S =

k log W, unde S este entropia, k este o constantă, iar W este probabilitatea

stării respective. Entropia lui Clausius avea o pronunţată conotaţie

teleologică, deoarece considera orientarea fenomenelor ca fiind necesară şi

ireversibilă, supusă cauzalităţii finale. Explicaţia lui Boltzmann nu conţinea

elemente teleologice: un sistem fizic nu evoluează intenţionat în direcţia

unor stări cu entropie mai mare, ci moleculele care îl compun adoptă o

dispunere corespunzătoare unor stări, statistic mai probabile. Entropia

devine astfel o mărime care permite măsurarea nivelului de dezordine al

unui anumit sistem, iar ecuaţia lui Boltzmann a fost ulterior aplicată teoriei

informaţiei, evoluţiei sistemelor biologice ş.a.

Această prezentare succintă a informaţiilor deţinute de Max Planck

face parte din prima fază a unei strategii euristice; am numit-o pregătire

prealabilă, caracterizată de obicei prin asimilare, penetraţie, informare,


6 ――

„însămânţare”, cu ajutorul unor procedee universale, întâlnite în foarte multe

domenii de cercetat: studiu, lectură, călătorii, discuţii, observaţii ş.a.

A doua fază am numit-o inspiraţie. Mai întâi, Max Planck îşi propunea

să desprindă consecinţele celor două legi ale termodinamicii. De aceea, a

formulat o primă ipoteză îndrăzneaţă, intuită pe baza lecturilor rezumate de

noi mai sus. El aflase că mulţi fizicieni stabileau o relaţie între energia

spectrului (E) şi temperatură (T); Planck introduce noţiunea de entropie (S)

şi o pune în corelaţie cu E. Stabileşte legătura E/S, în loc de E/T. Cu ajutorul

unor observaţii asociate legii W (Wien), el dovedeşte că această lege este

valabilă numai în domeniul undelor scurte; apoi, făcând observaţii în

legătură cu legea R (Rayleigh-Jeans), stabileşte că domeniul său îl formează

undele lungi. Printr-o operaţie de interpolare, Planck alătură cele două legi şi

propune legea P (Planck), pe care observaţiile ulterioare au confirmat-o.

Activitatea euristică nu s-a încheiat, Planck trebuind să găsească o

formulă de interpolare, adică o formulă cu ajutorul căreia să intercaleze

unele valori sau constante cu scopul cuplării celor două principii ale termo-

dinamicii. Era faza de decantare, de sedimentare a notaţiilor, a schiţelor, a

fragmentelor teoretice. Aici a intervenit logica formală pentru formularea

unor raţionamente cu ajutorul cărora să se ajungă de la unele premise la

concluziile formulate în prealabil de Max Planck. Dar nici o formulă nu era

potrivită.

Interesul lui Planck se îndreaptă spre cercetările care deveneau tot

mai numeroase în legătură cu analiza spectrului radiaţiei termice; el, în 1896,

se ocupa de radiaţia corpului negru. Caracterul absolut al distribuţiei spec-

trale a energiei – care depinde doar de temperatură – l-a incitat pe fizicianul

Planck, el fiind convins că unul dintre scopurile ştiinţei era căutarea

absolutului. Numeroşi teoreticieni nu reuşeau să formuleze o ipoteză cu

privire la rezultatele experimentale şi să o testeze pentru a o transforma într-

o lege cu privire la distribuţia spectrală a energiei. În octombrie 1900, Max

Planck se dedică neîntrerupt pentru a compune, sau a formula o astfel de

lege. Dotat cu capacitate sintetică, el reuşeşte să desprindă esenţialul de

efemer, pentru ca ideea genială să fie formulată, într-un moment de

inspiraţie. În decembrie 1900, Planck a descoperit o expresie matematică prin


―― 7

care se poate descrie legea de radiaţie a corpului negru,3 la toate frecvenţele:

el a presupus că energia radiată de acesta se repartizează „în pachete” de

energie discretă care, mai târziu, au primit numele de cuante.

Fizica clasică admitea, încă de pe timpul lui Newton, că orice energie

este continuă, indiferent de originea ei, adică indiferent dacă este primită sau

cedată de corpuri. Energia se cheltuieşte, se transportă, se primeşte la fel de

regulat şi de continuu cum curge apa din robinet. Imaginaţia şi spiritul de

analogie, pe baza cercetărilor şi formulărilor prealabile, l-au dus pe Max

Planck la ideea că lumina şi orice fel de radiaţie electromagnetică, conside-

rate că ar consta dintr-un tren continuu de unde, sunt formate din „pachete”

individuale de energie, cantitatea de energie a fiecărui pachet fiind bine

definită; ea depinde de frecvenţa de vibraţie υ şi este direct proporţională cu

ea: G = hυ, unde h este constantă universală de acţiune. Planck a denumit

aceste pachete de energie cuante de lumină sau cuante de radiaţie.

Formula dedusă de Planck, pe baza ipotezei sale a cuantelor de

lumină, s-a dovedit, în faza verificării, în concordanţă cu legile cunoscute

până atunci ale radiaţiei termice. Acum a rezultat că Max Planck era dotat cu

spirit critic, concentrare a atenţiei, simţ al observaţiei. Cu toate acestea, el nu

a reuşit să încadreze constanta h în fizica clasică, stabilindu-se că, de fapt, el

a deschis calea unei noi ştiinţe, fizica quantică. În sfârşit, Max Planck trebuia

să comunice şi să publice rezultatele la care a ajuns. El a prezentat o

comunicare asupra descoperirii sale, în cadrul unei şedinţe a Societăţii de

Fizică din Berlin. Cercetările şi rezultatele au fost răsplătite cu Premiul Nobel

pentru fizică, în 1918.

Treptat, Max Planck a explicat această diferenţă dintre clasic şi

quantic: Fizica teoretică exprimă, prin mijloace proprii o „reprezentare fizică”

a lumii, ceea ce corespunde datelor obţinute prin simţuri. Prin această opera-

ţie sui-generis, fenomenul concret devine un „fenomen gândit”, un simbol

matematic, purificat de toate impreciziile care însoţeau starea lui concretă.

3 „Este paradoxal că a fost numit ‚radiaţie neagră’ ceea ce se asociază unei culori. Explicaţia

stă în faptul că, pentru a face un studiu experimental al acestei distribuţii, trebuie creată o situaţie în care este culeasă întreaga energie emisă de corpul incandescent; cele mai bune condiţii experimentale sunt realizate atunci când se menţin la temperatură constantă pe-reţii unui cuptor închis ermetic, cu excepţia unui orificiu minuscul prin care trece lumina emisă de pereţii incandescenţi şi ale cărei frecvenţe sunt analizate.” (Lecourt 2005, 376)


8 ――

Fenomenele lumii senzoriale sunt traduse prin simboluri atunci când lumea

este reprezentată matematic. În realitate, fenomenele sunt bine conturate,

însă imprecizia rămâne numai la transferarea fenomenului din tabloul per-

cepţiei în tabloul matematic şi convers. În fizica clasică, sensul fiecărui sim-

bol este uşor de înţeles, prin raportarea lui la lumea perceptibilă. În fizica

quantică, nu se poate realiza o interpretare directă pentru lumea simţurilor,

deoarece funcţia de undă se dezvoltă într-un spaţiu fictiv.4

În 1905, Einstein, care avea 26 de ani, s-a remarcat prin publicarea a

cinci articole care au „cutremurat” fizica. Semnalăm unul dintre aceste arti-

cole, acela care se referea la cuantificarea radiaţiei, articol devenit fundamen-

tal pentru constituirea teoriei quantice şi care l-a consacrat definitiv pe Max

Planck.

Să sintetizăm principalele elemente ale strategiei euristice care s-a

constituit în acţiunea lui Max Planck de elaborare a fizicii quantice, prin

descoperirea quantei de lumină.5

Pregătirea prealabilă ar fi prima fază a strategiei euristice; ea se

caracterizează prin asimilare, informare cu ajutorul unor procedee univer-

sale: lectură, studiu, călătorii, discuţii, dezbateri, observaţii ş.a.

Inspiraţia şi formularea de ipoteze de lucru şi/sau ştiinţifice, testabile

observaţional, sau experimental, sau argumentativ, sau demonstrativ. Aceas-

ta ar putea fi a doua fază.

Decantare numim a treia fază, caracterizată prin efectuarea de calcule

şi utilizarea de inferenţe şi procedee logice.

Compunere sau construcţie, a patra fază, intervine atunci când spiritul

de sinteză, inspiraţia, imaginaţia, elaborarea de analogii, spiritul critic şi

autocritic cooperează pentru formularea concluziilor finale ale unei even-

tuale teorii.

4 Cf. Petre Botezatu, Cauzalitatea fizică şi panquantismul, teză de doctorat susţinută în 1945,

publicată în 2002 de Teodor Dima la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, p. 87.

5 Exemplul a fost constituit prin consultarea unor lucrări, precum: G. Gamow, 30 de ani care au zguduit fizica, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971; Max Born, Fizica în concepţia genera-ţiei mele, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969; N. Bohr, Fizica atomică şi cunoaşterea umană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969; G. Gamow, Biografia fizicii, Bucureşti, Editura Ştiinţifi-că, 1971; V. Râdnik, Vânătorii de particule, Bucureşti, Editura Tineretului, 1969 ş.a.


―― 9

3.

Al doilea exemplu consemnează transformarea logicii într-un sistem

formal logico-matematic, un prim merit avându-l, în special, Giuseppe

Peano, Gottlob Frege, A.N. Whitehead şi Bertrand Russell. Noi vom încerca

să desprindem strategia euristică rezultată din eforturile întreprinse de

Bertrand Russell împreună cu A.N. Whitehead de elaborare a unei opere (în

trei volume), Principia Mathematica (1910-1913), în care logica matematică îşi

desăvârşeşte formularea simbolică axiomatică.6

Prima fază nu cuprinde dorinţa expresă de revoluţionare a logicii;

aceasta a apărut pe măsură ce Russell studia, în special, matematică şi

aplicaţii ale acesteia:

La unsprezece ani am început să învăţ geometria, având drept preceptor pe

fratele meu. Acesta a fost unul dintre marile evenimente ale vieţii mele, la fel

de minunat ca prima dragoste. Nu-mi închipuiam că poate să existe ceva atât

de încântător pe lume. După ce am învăţat a cincea teoremă, fratele meu mi-a

spus că aceasta era considerată în general grea, mie însă nu mi se păruse deloc

aşa. Atunci, pentru prima dată, am bănuit că sunt cât de cât inteligent. Din

acea clipă până la vârsta de treizeci şi opt de ani, când am terminat, împreună

cu Whitehead, ‚Principia Mathematica’, matematica a constituit preocuparea

mea principală şi principalul izvor al fericirii mele. (Russell 1969, 54)

Dar, adăuga Russell, ca orice fericire, ea nu a rămas nealterată: trebuia

să accepte, fără demonstraţie, unele axiome, aşa cum procedase şi Euclid, în

antichitate; le-a acceptat cu greu şi credem că îndoiala care l-a cuprins a fost

unul dintre motivele care au contribuit la orientarea activităţii sale spre

fundamentele matematicii. În acelaşi timp, pasiunea îi amplifica dorinţa de

aprofundare a cunoştinţelor şi, ferindu-se de bunica sa îngrijorată să nu i se

surmeneze nepotul, învăţa noaptea, pe furiş, la lumina unei lumânări.

Desigur, pe Russell nu-l preocupa numai matematica, citea foarte

mult: literatură. Economia politică şi Logica lui Mill, făcând rezumate foarte

amănunţite; l-a citit pe Thomas Carlyle, un istoric şi eseist scoţian, despre

care s-a scris şi în ţara noastră. De exemplu, Constantin Antoniade (1880-

6 În mare măsură, acest exemplu de strategie euristică ne-a fost sugerat de însăşi Autobio-

grafia lui Russell, primul volum (1872–1914) (Russell 1969).


10 ――

1954), în 1909, a publicat monografia Thomas Carlyle, iar în 1910 a tradus şi

publicat lucrarea acestuia, Eroii. Cultul eroilor şi eroicul în istorie. C. Antoniade

a redat formarea gândirii acestuia sub influenţa romantismului german şi a

filosofiei clasice germane; de asemenea, este redată lupta lui Carlyle

împotriva ipocriziei engleze (din perspectiva unui scoţian, credem noi, s.n.

T.D.), a utilitarismului, a concepţiei laissez faire din economia clasică engleză

ş.a. (Tomoiagă 1980, 173).

Carlyle, crescut în spiritul foarte strict al calvinismului, i-a stârnit lui

Russell mult interes, dar acesta nu admitea argumentele lui Carlyle în favoa-

rea religiei. Spiritul argumentativ îi formase lui Russell convingerea că „un

adevăr teologic nu poate să fie acceptat atâta timp cât n-a fost dovedit la fel

ca adevărurile ştiinţifice” (Russell 1969, 63-64). „Căci religiile îmbătrânesc ase-

menea copacilor, dacă nu sunt din când în când reformate” (Russell 1969, 83).

Din modul în care aprecia rolul religiilor şi al credinţei religioase,

înţelegem structura intelectivă şi raţională a viitorului logician: nevoia de

întemeiere şi de argumentare, necesară pentru a ajunge la adevăr, căci, dacă

s-ar fi mulţumit „să accepte lucrurile învăţate, ar fi fost liniştit. (Dar) cău-

tarea adevărului a zdruncinat cele mai multe dintre credinţele mele vechi”, în

schimb, „… gândirea mea a câştigat în adâncime…” (Russell 1969, 83).

Sunt alegeri în viaţă care îţi pot îndrepta paşii spre obţinerea de

rezultate extraordinare, dar şi alegeri care te pot cantona în superficialitate şi

eşecuri. În 1889, „Înclinarea pentru matematică” (Russell 1969, 87) l-a

călăuzit pe Russell spre Cambridge, deşi fratele său studiase la Oxford. N-ar

fi potrivit să invocăm destinul şi bunele ursitoare când analizăm modul în

care a fost construită logica nouă, matematizată, totuşi, în octombrie 1890,

când a ajuns la Cambridge, Russell a aflat că Whitehead, care făcuse exami-

nările pentru burse, a apreciat în mod deosebit cunoştinţele etalate de

Russell, preferându-l. Aşa s-au cunoscut cei doi care au creat împreună

Principia Mathematica.

În Autobiografie, Russell descrie şi interesul său pentru filosofie, în

special pentru a afla dacă există o solidă fundamentare a adevărului

matematic, profesorii lui de matematică nu-l convingeau în legătură cu

această preocupare a tânărului Russell, frământat şi de „aspectul filosofic al

adevărului matematic şi de cel pur matematic” (Russell 1969, 108). Pe când


―― 11

era în anul al IV-lea la Cambridge, a citit lucrări ale unor mari filosofi şi

lucrări de filosofia matematicii, dar răspunsuri la frământările lui nu găsea.

În sfârşit, a găsit cartea lui G. Cantor, Mannigfaltigkeitslehre, şi cartea lui

Frege, Begriffsschrift; acestea l-au lămurit, dar numai parţial. În ceea ce

priveşte lucrarea lui Frege, mai târziu i-a pătruns sensul, după ce Russell

însuşi a descoperit independent cea mai mare parte din conţinutul ei (Russell

1969, 108-109).

Whitehead are din nou ocazia să forţeze destinul: la Cambridge fiinţa

un organism numit „Societatea”, o mică asociaţie alcătuită din unul sau doi

reprezentanţi ai fiecărei promoţii; aceştia se întruneau sâmbătă seara pentru

discuţii. Propunerile pentru alegerea membrilor se făceau în secret, încât

aceştia nu ştiau nimic. Whitehead, care era şi el membru al Societăţii şi care

remarcase lucrările lui Russell la examenul de admitere la facultate, i-a

însărcinat pe membrii mai tineri (el era cu 11 ani mai mare decât Russell) să

facă investigaţii în vederea cooptării celui care va deveni coautor la Principia

Mathematica (Russell 1969, 110). Veridicitatea predilecţiei lui Whitehead

pentru Russell reiese şi dintr-o scrisoare a neohegelianului J.E. McTaggart,

trimisă lui Russell. „Sper că ai aflat despre perspicacitatea fratelui7 nostru

Whiteahead, care a descoperit calităţile tale apostolice (fraţii se mai numeau

şi Apostoli) şi pe cele ale lui Sanger, citind lucrările de la examenul de bursă.”

(Russell 1969, 112).

Putem include în această fază pregătitoare din punct de vedere

euristic faptul că, la Cambridge, Russell s-a împrietenit cu mulţi intelectuali

tineri, însuşindu-şi capacitatea de a purta discuţii intelectuale şi de a se dota

cu probitate intelectuală. De exemplu, în cadrul Societăţii, l-a cunoscut pe

George Eduard Moore (cu un an mai mic decât Russell), care i-a făcut de la

început o impresie foarte bună. Împreună, ei au luat atitudine împotriva

neohegelianismului susţinut de F.H. Bradleg, creând astfel premisele metodei

analitice, metodă care individualizează şi dă nume componentelor esenţiale

ale obiectelor complexe. În acelaşi an, 1903, G.E. Moore a publicat Principia

Ethica, iar Russell, Principles of Mathematics, importante pentru conturarea

metodei analitice, utilizată câţiva ani mai târziu de reprezentanţii Cercului de

7 Membrii „Societăţii” se considerau fraţi.


12 ――

la Viena; această metodă a contribuit la constituirea unui curent de gândire

conform căruia problemele filosofice tradiţionale pot fi abordate numai prin

analiza limbajului cu care au fost formulate; astfel gândirea trece pe un plan

secund din punct de vedere filosofic, logic şi psihologic, pe primul loc

trecând analiza limbajului fie comun, fie ştiinţific. B. Russell şi G.E. Moore au

formulat primele ipoteze de lucru, care s-au transformat în direcţii predilecte

în lucrările multor gânditori: W.E. Johnson, C.D. Broad, L.S. Stebbing, F.P.

Ramsey, J. Wisdom, N. Malcom ş.a. În 1933, începe să apară revista

„Analysis”, în care se publicau articole dedicate unor fapte cunoscute,

evitându-se interpretări metafizice abstracte.

Mişcarea analitică s-a impus; de la începutul anilor 1950, la Oxford,

s-a format orientarea cunoscută cu denumirea de „filosofia limbajului co-

mun”, care a determinat, timp de multe decenii, cercetări filosofice originale

întreprinse de G. Ryle, J.L. Austin, P.F. Strawson, H.L.A. Hart, S.E. Toulmin,

R.M. Hare, P. Nowel-Smith ş.a.

Nu vom insista asupra orientărilor analitice, dar cele relatate mai sus

trebuie să aibă menirea de a sublinia rolul lui B. Russell şi al lui G. Moore în

ceea ce priveşte formularea unor idei care au declanşat orientările din miş-

carea logico-filosofică a analiticităţii.

După 1896, Russell a reluat studiul lucrării lui Georg Cantor, lucrare

despre care, la început, spunea că, în mare parte, este neclară. Acum,

rezumând esenţialul celor citite într-un carnet, argumentele lui Cantor i se

păreau eronate, totuşi le studia amănunţit; a descoperit mai târziu că erorile

îi aparţineau (Russell 1969, 200). Când a început să lucreze la studiul privind

deducţia logică în matematică, nucleul cărţii Principia Mathematica, Russell

a ajuns la un „impas intelectual” foarte puternic (Russell 1969, 233); din

fericire, şi-a amintit de Cantor; acesta demonstrase că nu există un număr

mai mare decât toate celelalte; lui Russell i se părea însă că există numărul

„cel mai mare posibil”, anume acela al tuturor lucrurilor din Univers. În

consecinţă, a examinat demonstraţia cantoriană şi a încercat să o aplice

„clasei tuturor lucrurilor existente”; mai întâi, a luat în considerare acele

clase care nu sunt elemente ale lor înseşi, întrebându-se, apoi, dacă clasa

unor asemenea clase este sau nu este element al ei însăşi. Răspunsul, fie

afirmativ, fie negativ, implica propria sa contradicţie. Burali-Forti descope-


―― 13

rise o contradicţie similară şi, la o analiză logică, se constata afinitatea ei cu

antinomia greacă a cretanului Epimenide care susţinea că „toţi cretanii sunt

mincinoşi”. Matematicianul italian C. Burali-Forti a expus primul această

antinomie, astfel: 1) orice serie de numere ordinale defineşte un număr

ordinal; 2) acest număr ordinal este cu o unitate mai mare decât cel mai

mare număr ordinal al seriei considerate; 3) seria de ordinale (în ordinea

mărimii lor) este bine ordonată; fie acum seria tuturor numerelor ordinale;

această serie defineşte un număr ordinal (Ω) şi care este cel mai mare dintre

toate numerele ordinale. În acest caz, seria tuturor ordinalelor conţine

numărul ordinal Ω definit de această serie a tuturor seriilor şi deci numărul

definit de ea nu este Ω ci Ω+1, ceea ce este contradictoriu: cel mai mare

număr ordinal nu este cel mai mare (cf. Dumitriu 1975, 915).

În acelaşi timp, Cantor, la care se referise Russell, formula aceeaşi

contradicţie: Fie M mulţimea tuturor mulţimilor şi Nc, numărul său cardinal.

Nc este cel mai mare număr cardinal posibil; pe de altă parte, o teoremă a

teoriei mulţimilor spune că numărul cardinal al tuturor submulţimilor

mulţimii M este mai mare decât numărul cardinal al mulţimii M. Deci

numărul cardinal cel mai mare nu este cel mai mare (Dumitriu 1975, 915). Pe

scurt, Russell formulează paradoxul astfel: mulţimea tuturor mulţimilor care

nu se conţin ca element nu poate să se conţină, dar nici nu poate să nu se

conţină. Mai târziu, lucrând la Principia Mathematica, Russell a arătat că se

poate construi un asemenea paradox pornind de la noţiuni ale limbajului

natural, cum este noţiunea logică de predicat. Orice predicat îşi aplică

propria lui proprietate sau nu şi-o aplică, tertium non datur. Dacă un predicat

îşi aplică propria lui proprietate, atunci el are proprietatea predicabil; în caz

contrar el este impredicabil. Însă predicabil şi impredicabil sunt ele însele

predicate, astfel că ne putem pune aceeaşi chestiune şi despre ele. În

particular, impredicabil este sau predicabil sau impredicabil, tertium non

datur. Dacă impredicabil este predicabil, atunci este impredicabil; dacă

impredicabil este impredicabil, atunci el este predicabil.

Vom vedea că ideea de paradox a avut un rol foarte important pentru

Russell. Deocamdată, însă, subliniem relaţia lui Georg Cantor, relaţie despre

care am spus că face parte din a doua fază a euristicii.


14 ――

Russell îl considera pe Cantor „una dintre cele mai luminate minţi ale

secolului al XX-lea”; dar cei doi nu s-au întâlnit; Cantor, profesor de

matematică la Universitatea din Halle, dorea să-l întâlnească pe Russell şi să

discute despre cărţile acestuia. Pe 10 septembrie şi pe 19 septembrie 1911 i-a

scris, dar nu s-a referit deloc la probleme de matematică.8

Înainte de a trece la faza a doua a euristicii russelliene, mai insistăm

puţin asupra cimentării treptate a relaţiei dintre Russell şi Whitehead, aşa

cum rezultă din Autobiografie (Russell 1969, 201-206).

În 1890, pe când era în primul an la Cambridge, Russell a urmat cursul

său de statică. La un moment dat, Whitehead le-a indicat studenţilor să

studieze paragraful 35 din manual, lui Russell spunându-i: „Dumneata nu

trebuie să-l studiezi deoarece îl ştii deja”; la concursul pentru bursă, care

avusese loc cu zece luni înainte, Russell se referise cu precizie la paragraful

respectiv; faptul că îşi reamintise l-a impresionat pe Russell. „Whitehead mi-

a devenit din profesor prieten” (Russell 1969, 201). El era un profesor

extraordinar.

Se interesa îndeaproape de toţi studenţii pe care îi avea în seama sa şi ajungea

să le cunoască tot atât de bine defectele şi calităţile. Ştia să scoată maximum

din capacităţile studenţilor săi. Niciodată nu dojenea, nu era sarcastic şi nici

nu-şi dădea aere de superioritate. Nu găseai nicicând la el atitudinile proprii

dascălilor mediocri; trezea în toţi tinerii capabili, aşa cum trezise şi în Russell,

o afecţiune vie şi durabilă. (Russell 1969, 205)

Cu lucrările: An Essay on the Foundation of Geometry (Cambridge,

1897), A Critical Exposition of the Philosophy of Leibniz (Cambridge, 1901),

„Sur la logique des relation avec des applications à la théories de séries”

(Revue Mathématique, 1902), The Principles of Mathematics (Cambridge,

1903), „Meinong’s Theory of Complexes and Assumptions” (Mind, 1904), „On

Denoting” (Mind, 1905), „Sur la relation de la mathématique à la logistique”

(Revue de Métaphysique et de Morale, 1905), ajungem în faza a treia a

euristicii russelliene, caracterizată prin elaborarea de lucrări pregătitoare

pentru realizarea logicii noi, complexe şi cu înfăţişări care nu mai semănau

8 Cele două scrisori şi comentariile lui Russell se găsesc în Autobiografie (Russell 1969, 340-

344).


―― 15

cu structurile anterioare. La Russell, a treia fază a descoperirilor sale este

foarte bogată în realizări, pentru că, intuim noi, deşi foarte tânăr, el

acumulase cunoştinţe în domeniul matematicii, de la aritmetică şi algebră

până la geometriile neeuclidiene. În plus, Russell se caracteriza, din punct de

vedere intelectiv, cu predispoziţii puternice de selectare a ceea ce era

important şi decisiv pentru realizarea obiectivelor propuse. De aceea,

lucrările publicate în această perioadă (1897-1905) au stârnit interesul multor

matematicieni, logicieni şi filosofi.

De exemplu, lucrarea despre fundamentele geometriei l-a determinat

pe Louis Couturat (1868-1914), logician şi matematician francez, să-i scrie

elogios lui Russell; acesta dorea de mult să primească „scrisori de laudă de la

persoane necunoscute din altă ţară” (Russell 1969, 212); scrisoarea era

importantă pentru că logicianul francez a citit cartea cu ajutorul unui

dicţionar, neştiind engleză. Ceva mai târziu, cei doi s-au împrietenit,

Couturat fiind „mult timp un apărător înflăcărat” (Russell 1969, 213) al ideilor

russelliene din domeniul logicii. De asemenea, cei doi şi-au coroborat

părerile în legătură cu importanţa contribuţiei lui Leibniz în privinţa logicii,

mai ales că Louis Couturat a fost primul care a cercetat unele documente

leibniziene rămase în manuscris; în felul acesta, „părerile lui Russell, enunţa-

te în cartea sa despre Leibniz, au fost comparate cu documentele respective,

fără de care n-ar fi fost destul de convingătoare” (Russell 1969, 213).

Rolul întâmplării favorabile a fost important în descoperirile şi creaţia

lui Russell. Am relatat despre întâlnirea cu Whitehead şi continuarea

colaborării. Iată că:

O simplă întâmplare a făcut să-l citesc pe Leibniz; întrucât programul

cursurilor (de la Cambridge – n.n. T.D.) cuprindea şi unul asupra lui, iar

McTaggart dorea să plece în Noua Zeelandă, Colegiul mi-a cerut mie să ţin

acest curs în locul lui. Lectura şi critica lui Leibniz mi-au dat prilejul să pot

aplica noile concepţii logice la care ajunsesem în mare parte sub influenţa lui

Moore. (Russell 1969, 214)9

9 Am prezentat mai sus relaţiile lui cu G. Moore şi contribuţia la formularea unor principii şi

reguli ale metodei analitice.


16 ――

Cursul despre Leibniz a apărut sub formă de carte (The Philosophy of

Leibniz) în anul 1900. O altă întâmplare favorabilă constă în faptul că, în anul

1901, Couturat a publicat pentru prima dată manuscrisele şi corespondenţa

lui Leibniz, reconstituind logica acestuia în ceea ce ea avea mai important.

Lucrarea lui Couturat, cu titlul La Logique de Leibniz d’après des documents

inédits (Paris, 1901), a devenit o lucrare de bază care i-a fost utilă şi lui

Russell. Pe data de 22 aprilie 1906, el mărturisea într-o scrisoare: „Am adesea

convorbiri imaginare cu Leibniz, căruia îi spun cât de rodnice s-au dovedit a

fi ideile lui şi cu cât este mai frumos rezultatul decât l-ar fi putut prevedea…”

(Russell 1969, 289).

În mare măsură, părerile celor doi erau asemănătoare, în special ideea

că filosofia lui Leibniz se bazează pe logica lui. Este aici primul semn al

logicismului, pentru că matematica făcea şi din teoriile deductive ramuri ale

logicii matematice, ceea ce s-a extins şi asupra interpretării lui Leibniz, „care

a devenit russellian avant la lettre” (Dumitriu 1975, 612). Dar până la această

transformare, Russell a înţeles de la Leibniz că, în logică, trebuia să se

introducă anumite formule; de aceea a fost schiţată o Characteristica

Universalis, punându-se semne în locul lucrurilor. De asemenea, pentru

realizarea lucrării Principia Mathematica, Russell trebuia să adere la o

direcţie filosofică (realism, idealism, spiritualism, materialism ş.a.).

Cunoscându-i pe McTaggart şi G.F. Stout, la Cambridge, Russell a

început prin a fi hegelian, dar influenţa puternică pe care el a suferit-o în

contact cu matematica şi cu ştiinţele care începeau să cerceteze obiecte noi,

precum şi prietenia lui cu G. Moore, l-au îndreptat pe Russell spre realism, în

sens platonician: obiectele logice – clase, relaţii ş.a. – au o „subsistenţă” în

afara intelectului care le sesizează, le ordonează şi le relaţionează: „Noi nu

creem numerele, aşa cum nici Columb nu i-a creat pe indieni”. Acest realism

platonician i-a permis lui Russell să mânuiască notaţii ale obiectelor

matematice cu ajutorul unor tehnici care s-au dovedit eficace pentru a-şi

continua cercetările şi pentru a-şi elabora lucrările care vor culmina cu

Principia Mathematica.


―― 17

4.

Deşi concepem strategia euristică într-o manieră epistemologică,

totuşi considerăm că uneori întâmplarea poate să aibă un rol important

pentru cel care caută să descopere. De multe ori, întâmplarea este favorizată

de doi factori, unul, de natură psihică – harul –, celălalt, predestinarea, factor

cu dublă determinare; internă, a temperamentului, voinţei şi caracterului, şi

externă, a evenimentelor.10 În cazul lui Bertrand Russell, credem că harul şi

predestinarea au avut un rol important.

În mare măsură, harul (în sens de dispoziţie naturală, talent, vocaţie)11

l-a îndrumat pe Russell să se ocupe intens de matematică, în special de

aspectele operaţionale, demonstrative ale acesteia, ceea ce i-a sugerat că

matematica, fără sprijinul logicii, conţine o doză de amatorism. Predes-

tinarea i-a îndreptat paşii, în iulie 1900, spre Paris, unde, cu ocazia Expoziţiei

Universale, a avut loc un Congres Internaţional de Filosofie, la care Russell şi

Whitehead au hotărât să meargă, primul având de ţinut şi o comunicare.

Congresul a constituit o cotitură în viaţa sa pentru că acolo l-a cunoscut pe

Giuseppe Peano:

Îl ştiam după nume mai demult şi-i văzusem unele din lucrări, dar nu-mi

dădusem nicio osteneală să studiez mai îndeaproape sistemul său de notaţii.

În discuţiile din timpul Congresului am observat că se exprima mai precis

decât toţi ceilalţi şi, oricare ar fi fost obiectul discuţiei, avea întotdeauna

dreptate. După câtva timp, mi-am dat seama că aceasta se datora metodelor

sale de aplicare a logicii în domeniul matematicilor. (Russell 1969, 299)

După ce s-a terminat Congresul, Russell a început să-i studieze

lucrările lui Peano şi ale discipolilor; a înţeles că sistemul de notaţii

constituie instrumentul de analiză pe care îl căutase ani de-a rândul; acum,

putea să obţină o tehnică eficace pentru ducerea la bun sfârşit a lucrărilor pe

care începuse să se elaboreze. În două luni (iulie şi august), se familiarizase

10 Folosim aceste denumiri, inspiraţi fiind de traducerea românească a romanului The Genius

and the Goddess (Geniul şi zeiţa), scris de Aldous Huxley şi publicat în 1955 la Londra (Huxley 1975, 112).

11 Cf. Dicţionar explicativ ilustrat al Limbii Române (Dima 2007, 837).


18 ――

complet cu toate lucrările şcolii lui Peano; în luna septembrie, el a extins

metodele acestei şcoli la logica relaţiilor. În fiecare seară, îi expunea lui

Whitehead concepţiile sale, le discutau, apăreau anumite obstacole, dar

dimineaţa, ele dispăreau de la sine:

În acea perioadă, am cunoscut o adevărată beţie intelectuală. Impresiile mele

erau asemenea celor pe care le încerci când urci pante necunoscute în ceaţă şi,

deodată, ajungând în vârf, ceaţa se risipeşte şi întreg peisajul de jur împrejur

devine vizibil… Ani de-a rândul m-am străduit să analizez noţiunile

fundamentale ale matematicii, ca numerele ordinale şi cele cardinale. Dintr-o

dată, în câteva săptămâni numai, am găsit soluţiile problemelor care mă

ţinuseră în loc atâta timp. (Russell 1969, 229-230)

Ne aflăm acum în faza a patra a euristicii russelliene; acum, procesul

de sinteză, inspiraţia, imaginaţia, elaborarea de analogii, spiritul critic şi

autocritic cooperează pentru reuşita construcţiei. Russell îşi aminteşte în

Autobiografie cum, pe măsură ce găsea soluţiile, introducea o nouă tehnică

matematică şi domenii lăsate până atunci pe seama formulărilor vagi ale

filosofilor erau transformate cu ajutorul unor formule precise. Mai întâi,

Russell a scris un articol pentru revista coordonată de Peano, apoi, la

începutul lunii octombrie, a început să redacteze Principles of Mathematics,

în care erau expuse unele idei şi metode ce le va dezvolta în Principia

Mathematica. Capitolele III, IV, V şi VI ale Principles au fost scrise în toamna

sfârşitului de secol (1900); în aceeaşi toamnă au fost scrise şi capitolele I, II şi

VII, dar, intervenind spiritul său critic, toate cele şapte capitole au fost

rescrise, astfel încât cartea a fost terminată în luna mai 1902 şi tipărită, la

Londra, în anul 1903.

Este interesant din punct de vedere euristic să relatăm stările psihice

trăite de Russell şi Whitehead în această perioadă de trei ani. Primul, în

ultimele trei luni ale anului 1900, scria aproximativ 10 pagini pe zi; în acelaşi

timp, a început să fie „copleşit de probleme intelectuale şi afective care l-au

cufundat în cea mai îngrozitoare disperare din câte mai cunoscuse până

atunci” (Russell 1969, 230). Începând cu al doilea semestru al anului

universitar 1901, familia Whitehead a început să locuiască împreună cu


―― 19

familia Russell în incinta colegiului Downing.12 În această perioadă, şi

Whitehead trăia clipe greu de suportat deoarece soţia sa era foarte bolnavă;

aceste situaţii erau mereu depăşite pentru îndeplinirea obiectivului propus.

Mai târziu, în 1959, Russell a explicitat modul în care a colaborat cu

Whitehead pentru elaborarea lucrării Principia Mathematica:

Începând din 1900 şi până în 1910, eu şi Whitehead ne-am consacrat cea mai

mare parte a timpului lucrării. […] Al treilea volum al cărţii nu a văzut lumina

tiparului decât în 1913, dar lucrul (cu excepţia ultimelor corecturi) a fost

terminat în 1910, când am predat manuscrisul integral la Cambridge

University Press. The Principles of Mathematics fusese terminată la 23 mai

1902; ea era o schiţă preliminară, nematurizată a următoarei lucrări, de care

diferă totuşi prin faptul că intră în controversă cu alte filosofii ale matematicii.

(apud. Becker 1968, 355)

Russell se ocupa mai mult de problemele filosofice iar Whitehead cu

cele de matematică; el a inventat în cea mai mare parte notaţia, în măsura în

care nu era preluată de la Peano. Acest fel de colaborare este valabil numai

pentru variantele iniţiale; fiecare parte a cărţii a fost refăcută de trei ori:

După ce unul din noi aşternea o primă redactare, manuscrisul era trimis

celuilalt, care, de obicei, introducea modificări considerabile; autorul variantei

iniţiale dădea apoi forma definitivă. În cele trei volume, cu greu poţi găsi un

rând care să nu fi fost opera noastră comună. (Russell 1966, 80)

Precizări în legătură cu originalitatea lucrării se găsesc subliniate în

Prefaţă la Principia Mathematica:

Detalii în legătură cu recunoaşterea obligaţiilor faţă de autorii care ne-au

precedat nu au fost posibile prea des, pentru că a trebuit să transformăm tot

ce am împrumutat pentru a-l adapta sistemului nostru şi notaţiei noastre… În

materie de notaţii am urmat, pe cât a fost posibil, pe a lui Peano, adăugând la

notaţia sa, de câte ori a fost necesar, din aceea a lui Frege sau Schröder. O

mare parte din simbolism a trebuit să fie nou… datorită faptului că ne ocupam

cu idei care nu erau mai înainte simbolizate. (Russell 1966, 80-81)

12 Colegiul purta numele străzii din Londra unde se afla reşedinţa Primului Ministru.


20 ――

De exemplu, în Principles of Mathematics, apărută, cum am spus, în

1903, se afla, în paragrafele 109-111, independent de Frege, definiţia număru-

lui, aşa cum o dăduse acesta:

… numerele se pot aplica esenţialmente la clase, de aceea trebuie ca numerele

să fie considerate proprietăţi ale claselor; două clase au acelaşi număr, dacă

elementele lor pot fi asociate unul cu altul biunivoc, astfel încât un element

oarecare al uneia corespunde numai unui singur element al celeilalte… O

relaţie este biunivocă, dacă, în cazul că x şi x’ au faţă de y relaţia de discuţie,

atunci x şi x’ sunt identice; în timp ce, dacă x are relaţia respectivă faţă de y şi

y’ atunci y şi y’ sunt identice. Astfel este posibil ca, fără conceptul de unitate,

să definim ce înţelegem prin relaţie biunivocă. Dacă două clase au acelaşi

număr, atunci ele sunt numite asemenea… Relaţia asemănării dintre clase are

cele trei proprietăţi: reflexivitatea, simetria şi tranzitivitatea… Aceste trei

proprietăţi ale unei relaţii arată că, dacă relaţia respectivă este valabilă între

două obiecte, acestea posedă o proprietate comună şi reciproc. Noi numim

această proprietate comună numărul ei. Aceasta este definiţia numărului prin

abstracţie. Dar această definiţie, recunoaşte Russell are un defect formal (s.n.

T.D.) absolut fatal. Ea nu arată că numai un singur obiect satisface definiţia…

Salvarea constă în a defini ca număr al unei clase: clasa tuturor claselor care

sunt asemenea clasei date. Aceasta este, prin urmare, o definiţie ireproşabilă a

numărului unei clase prin concepte pur logice (s.n. – T.D.). (Dumitriu 1975,

893)

A reuşit Russell să fundamenteze întreaga matematică prin

intermediul logicii? Cu alte cuvinte, a reuşit să reducă toate conceptele

matematice (număr, mărime continuă, funcţie etc.) la un număr mic de

constante logice printr-un lanţ de definiţii? Specialiştii răspund că nu a reuşit

să dea o fundamentare necontradictorie a sistemului de propoziţii referitoare

la teoria mulţimilor. Dar el a descoperit o contradicţie care a zdruncinat

fundamentele logicii formale şi teoria mulţimilor, dezvoltată de Frege şi

Dedekind. Aceasta este antinomia clasei tuturor claselor care nu sunt

elemente ale lor înseşi, punându-se întrebarea dacă clasa respectivă este

element al ei însăşi sau nu. Ambele posibilităţi duc la contradicţii.

Am văzut mai sus că primul a fost Cantor care a ajuns la dificultăţi în

propria sa teorie a mulţimilor şi a propus mai multe soluţii de evitare a

contradicţiilor prin excluderea mulţimilor absolut infinite. Russell a formulat

şi el o soluţie, în 1906, în articolul On Some Difficulties in the Theory of


―― 21

Transfinite Numbers and Order Types. Dar el luase hotărârea încă în

Appendix B al lucrării Principles of Mathematics (1903) să construiască o

teorie a tipurilor logice, pe care a realizat-o complet în vol. I al tratatului

Principia Mathematica (1910).

Din punct de vedere euristic, încercarea de a rezolva problema

paradoxurilor sau a contradicţiilor a condus, pe cale deductivă, la teoria

descripţiilor (în primăvara lui 1905). Dar interesul nostru nu este prezentarea

acestor teorii russelliene, mai ales că, în intervalul temporal de aproximativ

110 ani, aceste teorii au fost mult discutate, apreciate, criticate, utilizate sau

abandonate. Interesul nostru este să arătăm că o mare descoperire necesită

capacităţi intelective şi volitive neabandonabile chiar şi atunci când intervin

situaţii ce par insurmontabile. În această privinţă, Russell scria în Auto-

biografie:

Între anii 1907 şi 1910, am lucrat timp de opt luni pe an câte zece până la

douăsprezece ore în fiecare zi. Numărul paginilor devenea din ce în ce mai

mare şi, de fiecare dată când mă duceam să mă plimb, eram obsedat de ideea

ca nu cumva să ia foc casa, iar manuscrisul meu să se prefacă în cenuşă. Nu

era unul dintre acele manuscrise care ar fi putut să fie dactilografiat sau măcar

copiat de mână. Când, în cele din urmă, l-am prezentat tipografiei

Universităţii, devenise atât de voluminos, încât a trebuit să închiriem o trăsură

spre a-l putea transporta. Nici atunci însă greutăţile noastre nu s-au terminat.

S-a apreciat că tipărirea lucrării ar implica un deficit de 600 de lire şi

conducerea tipografiei ne-a spus că nu putea consimţi să suporte o pierdere

mai mare de 300 de lire. Dând dovadă de generozitate, Societatea Regală ne-a

acordat o subvenţie de 200 lire, revenindu-ne nouă obligaţia de a avansa cele

100 lire cât mai lipsea. (Russell 1969, 242-243)

Vom mai da un citat din Autobiografie, revelator pentru înţelegerea

sacrificiului şi zbuciumului prin care poate să treacă un creator al unei opere

care a devenit o sursă de inspiraţie şi de noi creaţii:

Tensiunea sufletească şi intelectuală prin care am trecut între anii 1902 şi 1910

a fost excesivă. În acest interval de timp am avut impresia că mă aflu într-un

tunel şi adesea mă întrebam dacă voi mai ajunge vreodată la celălalt capăt. De

nenumărate ori rămâneam pe pasarela de peste liniile ferate de la Kensington,

lângă Oxford, privind trenurile ce treceau încolo şi încoace, hotărât să mă

arunc sub roţi ziua următoare. Dar când venea ziua următoare, găseam în


22 ――

sinea mea o nouă licărire de speranţă că voi putea duce la bun sfârşit Principia

Mathematica. Mai mult chiar, toate dificultăţile îmi apăreau ca o provocare şi,

dacă nu le-aş fi primit cu voinţa de a le învinge, ar fi însemnat a da dovadă de

lipsă de curaj. Astfel am stăruit mai departe şi, în cele din urmă, lucrarea a fost

terminată, dar capacitatea mea intelectuală nu s-a refăcut niciodată pe deplin

în urma unei asemenea solicitări. De atunci n-am mai fost în stare să

stăpânesc ca înainte abstractizările dificile. (Russell 1969, 243)

5.

Euristica russelliană, aşa cum am prezentat-o noi cu ajutorul Autobio-

grafiei, evidenţiază un complex care cuprinde elemente de ordin metodo-

logic, logico-matematic, filosofic şi psihologic. Acest complex s-a constituit şi

a acţionat pe o perioadă de cel puţin 10 ani, deşi ambii autori (Russell şi

Whitehead) şi-au fixat ca obiectiv principal, cu mulţi ani înainte, să

reconstruiască în mod logico-simbolic întreaga matematică, aşa cum îşi

dorise şi Frege, pe care, însă, aspectele paradoxale, descoperite chiar de

Russell, l-au descumpănit aproape definitiv.

Principalele momente şi elemente ale euristicii le-am detaşat, mai

întâi, din acţiunea lui Max Planck de elaborare a fizicii quantice prin

introducerea ideii de quantă de lumină. În mare parte, strategia urmată de

Max Planck, noi am întâlnit-o şi am evidenţiat-o şi în demersurile de

constituire a logicii sub o formă ierarhizată şi formalizată, în care logica

propoziţiilor este fundamentală, fiind chiar o „teorie a deducţiei” (Whitehead

și Russell 1910/1925, 90), înţelegându-se astfel că ea constituie însăşi sub-

stanţa procesului deductiv (Botezatu 1971, 9); fiind fundamentală, unii

istorici ai logicii au considerat că logica propoziţiilor este o „logică primară”

(Kneale și Kneale 1966, 175-176).

Faptul că am descris cele mai importante momente ale construcţiei

russelliene a depins în mare parte de mărturisirile din Autobiografie. De

obicei, matematicianul nu povesteşte cum a ajuns el, personal, la adevăruri

noi; el le înfăţişează gata elaborate, în ordine demonstrativă şi nu în ordine

euristică. Lui Russell, destinul i-a oferit şi răgazul unor destăinuiri, necesare

pentru ca noi să reuşim întregirea unei metodologii în care structuri deduc-

tive să alterneze cu structuri inductive, intuitive, imaginative ş.a. Desigur,


―― 23

cum am văzut şi la Max Planck şi la Russell, strategia cercetării, unitară în

fond, s-a diversificat în funcţie de obiective, teme, de nivelul atins de proce-

sul cognitiv. Această perspectivă integratoare prezentă într-o strategie euris-

tică impune constatarea că „nu există deducţie fără inducţie şi nici inducţie

fără deducţie” (Botezatu 1971, 150), plus aspectele foarte importante de ordin

psihic, atunci când este vorba de strădaniile de impunere a ceea ce este nou.

Bibliografie:

Bachelard, Gaston. 1966. La rationalisme appliqué. Paris: P.U.F.

Becker, Oskar. 1968. Fundamentele matematicii. Traducere de Alexandru Giuculescu.

Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

Botezatu, Petre. 1971. Valoarea Deducţiei. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

DeAgostino, coord. 2007. Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane. Traducere de Lu-

minița Cosma, Anca Dumitru, Florin Frunză. Bucureşti: All Educational.

Dima, Eugenia, coord. 2007. Dicţionar explicativ ilustrat al Limbii Române. Chişinău:

Editura Arc şi Editura Gunivas.

Dima, Teodor. 1975. Metodele inductive. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

Dumitriu, Anton. 1975. Istoria logicii. Ediţia a II-a. Bucureşti: Editura Didactică şi

Pedagogică.

Huxley, Aldous. 1975. Geniul şi zeiţa. Traducere de Dumitru Ciocoi-Pop. Cluj-

Napoca: Editura Dacia.

Kneale, William Calvert și Martha Kneale. 1966. The Development of Logic. Oxford:

Clarendon Press.

Lecourt, Dominique, ed. 2005. Dicţionar de istoria şi filosofia ştiinţelor. Iaşi: Polirom.

Mill, John Stuart. 1896. Système de logique déductive et inductive. Tradus în franceză

de L. Peisse. Paris: Alcan.

Picard, Jacques. 1928. Essai sur la logique de l’invention dans les sciences. Bourg: Im-

primerie Nouvelle.

Russell, Bertrand și Alfred North Whitehead. 1910-1913. Principia Mathematica Vol. I.

1910, Vol. II 1912, Vol. III, 1913. A doua ediție, 1925. Cambridge: Cambridge Uni-

versity Press.

Russell, Bertrand. 1966. „Principia Mathematica: Aspecte filosofice”. Tipărit cu per-

misiunea autorului după: Bertrand Russell, My Philosophical Development.

London: George Allen & Unwin Ltd, 1959. În Logică şi filozofie: orientări în lo-


24 ――

gica şi fundamentele matematicii, coordonat de Mircea Târnoveanu şi Gheor-

ghe Enescu, 80-91. Bucureşti: Editura Politică.

Russell, Bertrand. 1969. Autobiografie, 1872‐1914. Traducere de Adina Arsenescu, pre-

față de Mircea Malița. Bucureşti: Editura Politică.

Tomoiagă, Radu. 1980. Istoria filosofiei româneşti. Vol. II. Bucureşti: Editura

Academiei.

―― 25

The Problem of Truth in Prescriptive

Statements

Marțian Iovan

This article argues the need to address the law, that is, the legal prescriptions, with reference to alethic criteria. Even though they have an imperative meaning, legal norms and prescriptive sen-tences cannot elude the problem of truth. Legal norms generally emerge from certain knowledge and real experience, which are embedded in laws and in the way in which legal texts are written. The rationale undertaken by the author converges into demon-strating that the aim of carrying out justice and the functioning of the legal system in a society are unconditionally reliant on finding the truth. These aims are the result of coherent, true, necessary, and sufficient knowledge.

1. Introduction

The main parts of knowledge in the field of legal culture are

objectified in legal sciences and in the the law (legal statues), in customs and

practices. This knowledge is generally expressed in imperative and prescrip-

tive sentences. Theoreticians and logicians do not generally include prescrip-

tive sentences in the category of legal knowledge. By prescriptive sentences,

we understand normative/imperative sentences contained in legal texts, nor-

mative codes, regulations, statutes, state authority decisions, etc. The legal

system of a community that ensures the functioning of the state institutions

comprises of legal norms expressed as prescriptive statements.

Just as in natural sciences and humanities, the assertions of legal

sciences also hold alethic values and are testable by criteria of truth.

Prescriptive assertions are differently understood. Some philosophers, logi-

cians and theorists have denied that they might be true. The assertions

within the laws are often seen as standards to which human beings, the

LAW Marțian Iovan

26 ――

agents of social action, relate in order to make decisions regarding the self-

regulation of their behavior and in order to act legitimately; they should be

mandatory, that is, regulations meant to be respected. Since they refer to

what and how needs to be done, prescriptive sentences cannot really possess

truth value. In other words, you cannot say that an order, a command or an

instruction is false or true. Their meaning signifies imperatives that concern

the peoples’ compliance.

In this article we wish to discuss certain questions about the alethic

status of prescriptive statements. Are the laws, the legal norms of all types,

and generally the knowledge one finds in legal sciences, beyond any alethic

testing? Can we really understand laws, either in letter or in spirit, when we

put aside alethic evaluations? Law texts contain sentences that convey mean-

ing and sense, which can be evaluated by truth criteria. Are not the implicit

truths subsidiary to the texts of different laws that make possible the

legitimacy of these laws’ application and stability? The answers to these

questions involve logical and grammatical analyses of law texts; they also

involve exploiting information from legal epistemology, philosophy of law,

theory of argumentation, and also accepting the assumption that every

branch of knowledge contains specific truths and truth evaluation criteria.

We agree that “one will not be able to seek a truth criterion suitable for any

discourse or for any type of knowledge, that it will vary depending on the

various types of discourse or knowledge, relative to different subject areas”

(Drago and Boroli 2004, 24). The legal knowledge and its products, especially

the system of legal norms, has a certain uniqueness, which requires a

differentiated approach of the problem of truth, its criteria and validation

procedures.

2. Truth and prescriptive sentences

A legal norm can be defined as “a general and impersonal rule of

conduct, established or recognized by the public power, whose mandatory

compliance is enforced, when necessary, by the state’s coercive force”

(Ceterchi and Craiovan 1993, 38). Legal norms have been created in order to

regulate the behavior of individual and social agents (individuals, social

The Problem of Truth in Prescriptive Statements Ideo Vol. 1/ 1, 2016

―― 27

groups, organizations, etc.), as well as the inter-individual and inter-insti-

tutional relations. The main aim is to reach a social order that corresponds to

the will of a majority and promotes a set of values and ideas that predom-

inate in a specific society. The legal norms have a general, impersonal and

prescriptive characteristic. They establish imperative rights and obligations,

reinforcements and permissions for those subjected to legal relations. Thus,

legal norms express distinctively identified standards that regulate the

behavior of people, institutions, and organizations in a society. Peoples’

behavior will be judged as lawful or unlawful depending on these standards.

The legal norms contain normative or imperative sentences. They

introduce, varying from case to case, obligations, permissions or interdic-

tions, and thus bear a resemblance to commandments, orders or instruc-

tions, since they do not allow derogations from what they stipulate. Compul-

soriness is a trait of legal norms (except for when the state power itself

allows, within the text of the law, recommendations or suppletive asser-

tions). In this way, the legislator and the political class ensure that the social

order they designed and desire shall be established. Therefore, the legal

norms govern the transition from the current state of the social relations to

the future one, from what is (Sein) to what should be (Sollen), from the

indicative to the imperative. In this case, we agree with Giorgio del Vecchio

who, referring to the mandatory nature of the legal norms, shows that the

mere assertion of a state of fact is not legal in nature. In other words, the

indicative does not exist in the law; if this form is used in codes or laws, it

will essentially have an imperative meaning (del Vecchio 1994, 206). But, at

the same time, it must be stressed that all imperative statements must be

based on true statements. Imperatives based on lies or falsehood can cause

great damage to a community, to human community generally. Conse-

quently, normative statements used in law texts should be based on legal

statements elaborated within the field of legal sciences; these statements

pertaining to the legal sciences are verified in terms of their truth, since

these premises are invariably valid.

Normative sentences like, for example, “The law, customs and general

principles of law are sources of the civil law” (Noul C. c. 2012, Art. 5) or “Any

person who is under criminal investigation or under trial must be treated

LAW Marțian Iovan

28 ――

with respect for human dignity. Subjecting them to torture or to cruel,

inhumane, and degrading treatments is punishable by the law” (Noul C. p.

2012, Art. 11(1)), or “Any person is considered innocent until found guilty by a

definitive criminal ruling” (ibid, Art. 4(1)) and other similar formulations

have the following basic structure: in the given X conditions, Y must occur,

otherwise the Z sanction is applied. The structural logical elements of any

legal norm can be found in this formula: hypothesis, disposition, and

sanction. In a more general understanding, a legal sentence has the following

logical structure: under certain conditions established by the rule of law, a

certain coercive act must be carried out, which is as well determined by the

rule of law (Kelsen 1967, 193-278). Therefore, just as the laws of nature

express repeatable, objective, general relations, necessary within the frame of

the various laws of nature, relations of causality, evolution, functionality,

etc., legal norms (legal statutes), legal statements included, do as well

express relations between two elements (for instance, between crime and

punishment, between subjection to torture or acts of human cruelty and

punishment, etc.). However, there are differences between the statements of

natural sciences and the imperative or legal prescriptions. The first establish

and reflect causal relations expressed in natural laws and holding for

objective phenomena, whereas the legal statements emerge from the

legislator will and, indirectly, from the will of the civil society’s majority. The

link between the elements of the legal sentence is performed via a rule

established by the state authority, i.e. by a voluntary and rational act. In

formulating legal sentences, the copulative must (Sollen) occurs, linking the

condition to the consequence, like in these examples: “Throughout their

marriage, husbands are compelled to use the name they have declared when

they got married.” (Family Code, Art. 28), or “Throughout the development

of the criminal trial, one must ensure that the truth about the facts and

circumstances, as well as about who the perpetrator is, will be found out.”

(Codul p.p. 2012, Art. 3). The legal meaning of must (Sollen) is threefold:

mandatory, prohibitive, and positive consequence permission. The legal

sentence states that “according to a certain legal system, under certain

circumstances, there has to be a certain consequence” (Kelsen 1967, 193-278).

The term “must” encompasses both the case where the execution of the right


―― 29

consequence is only positively permitted or reinforced, as well as the case

where it is imposed, commanded or ordered.

Now, the following question arises: Can legal prescriptive sentences—

i.e. sentences that mandatorily prescribe certain behaviors for the social

agent and specify the hypothesis in which this conduct applies, as well as the

consequences of failing to comply with this conduct—be tested in terms of

their truth value? The answer to this question can only be as nuanced as the

question itself. A straightforward answer will state that legal sentences

expressing orders, interdictions, reinforcements or various imperatives are

neither true nor false. But this answer could be dismantled by evidence

substantiated by several articles from the Constitution, organic laws, and

other laws, which are written in the indicative. For instance: “Citizens are

equal before the law and public authorities, without privileges or discrim-

ination” (The Romanian Constitution, Art. 16); or “Based on evidence, the

judiciary bodies have the obligation to ensure that the truth regarding the

facts and circumstances of the cause, as well as regarding the person of the

suspect or the accused will be discovered.” (Noul C. p. p. 2012, Art 5); or “In

matters regulated by this code, the laws of the European Union have

supremacy, regardless of the nature or statute of the parties” (ibid, Art. 4). As

parts (articles) taken from the texts of some laws, such legal sentences

formulate, first and foremost, the purpose of the law as a generally-binding

law system. They express legal imperatives and standards used to create a

socio-economic order, a much needed discipline in each society. When

promulgated and published, laws become undeniable standards similar to

objective facts and natural laws. Agents should follow and respect them as

such. From this point of view, legal sentences and prescriptive statements do

not have a truth value. Alethic assessments are not applicable to them.

Yet, the assertions cited above, analyzed alone or in relation to the

volume of facts and acts of the legal entities, and the people who followed

since these rules came into force, will allow us approach the possibility that

normative statements might hold a truth value. A statement from the

Constitution stated in the indicative, such as: “The Romanian citizens are

equal before the law and the public authorities” expresses an assertion or a

factual judgement. Consequently, it may be subjected to truth tests. A

LAW Marțian Iovan

30 ――

sentence like: “The decisions of the criminal courts are enforceable when

they become final” (ibid, Art. 550) expresses the link between a logical

Subject and a logical Predicate. We might ask about the degree of corre-

spondence with the reality in relation with this sentence.

It follows that prescriptive sentences can also be addressed in their

factual, descriptive form, since they also have an assertive connotation,

alongside the imperative one. A statement from a normative text is logically

ambivalent: firstly, it can express something about something else—for

instance, the sentence “The court judges via a judge panel, whose structure is

prescribed by the law” (Codul p.p. 2012, Art. 292). This is a cognitive sentence

which possesses a truth value. Secondly, and at the same time, it expresses

legal imperatives, since it is a constitutive sentence of a law article.

Of course, in legal standards, prescriptive sentences can be assessed,

first and foremost, through other forms of evaluation than the alethic one;

there is, for instance, an assessment through the utility criterion (prescrip-

tive sentences can be useful, useless, functional or nonfunctional, etc.) or

through the legitimacy criterion (which is brought up whenever that law

erodes itself and becomes obsolete). One can evaluate prescriptive sentences

also according to the nuances of the prescriptive nature of the normative

sentences (these can express legal principles, general provisions, definitions,

tasks contained in codes or in texts of law). There is an evaluation according

to the degree of generality (general, individual, special, exceptional) or

according to the nature of the behavior they prescribe (they can be

onerative, prohibitive, and permissive). Finaly, it is possible to evaluate

prescriptive sentences according to the morality criterion (they can be good

or bad, appropriate or inappropriate in relation to moral values).

However, the alethic approach of these sentences is not without

importance, because, starting with the first codes of human history (Moses,

Manu, Hamurabi) and the first constitutions, and in the light of the various

products of contemporary legislators, we are dealing with legal innovations

and creative legal cultural products, with a sort of “materialization” of legal

knowledge, of cognitive, explicative, and argumentative acquisitions, and

least but not last, with methodological acquisitions in legal sciences. In this

area of knowledge, culture, art, and creation, the truth is a value and


―― 31

standard that predominates, guides, and regulates both the elaboration of

laws, as well as their quality, efficiency, application, and interpretation.

Therefore, the elaboration of prescriptive sentences, as well as their practical

applications depend on the legal knowledge, the amount of truths and their

accuracy contained in legal sciences.

One can also address the imperative/prescriptive aspect of statements

from different law texts in terms of truth by changing the mood of the verbs

through logical conversions. But most of the times we will be able to notice

that the truths of legal sciences, as well as the truths of legal sentences

presented in the doxastic knowledge or the truths incorporated in the law

texts are relative. They have a statistical-probabilistic validity. In most cases,

there are degrees of truth expressing merely tendencies. This is because legal

norms, as objective standards, like most laws of nature, only express general

tendencies, objective regularities, compared to which we might find some

deviations or exceptions. The laws of genetics regarding the passing on of

characteristics from parents to their offspring express statistical regularities

while giving room for some deviation. The economic laws of the market and

the laws elaborated by economic sciences also express only general

tendencies, like the rule about how the current price is calculated in a

market economy, according to which price is based on the total costs and the

relation between supply and demand. But in the real economic life, quite

often we encounter deviations from this general rule: there are underpriced

transactions or, on the contrary, speculative ones, like selling something for

a price ten times greater than the real cost. The social, economic, and legal

laws regulating the behavior of individuals and legal entities have a weaker,

more diminished probability regarding their regulation and amplitude,

compared to the laws of nature. We don’t even take into consideration that

many laws of natural sciences are dynamic, i.e. they do not allow exceptions

from the rule, like, for example, the Archimedes’ law, the laws of classical

mechanics, the energy transformation and conservation law, etc. We can

agree with Giorgio del Vecchio, who wrote that “the violation of a legal law

reinforces the latter and renders its truth more profoundly perceivable in its

purely idealistic sense” (del Vecchio 1994, 194).

LAW Marțian Iovan

32 ――

Hegel acknowledged the common features and the differences be-

tween the laws of nature, the socio-economic laws, and the legal laws, all

being expressed as truths. In this sense, he wrote:

The sun and the planets also have their laws, but they are unavare of them.

Barbarians are guverned by drives, customs [Sitten], and feelings, but they

have no consciousness of these. When right is posited and known [Gewuβt],

all the contingencies of feeling [Empfindung] and selfishness fall away, so that

right only then attains its true determinacy and is duly honoured. (Hegel 1991,

§211)

Laws everywhere have an objective nature; their application results in

a certain degree of order in the area they regulate. The lack of laws, including

the legal ones, means chaos, the reign of hazard. The legal laws reflect the

objective requirements of the laws of nature, society, and knowledge. Those

who elaborate, promulgate and apply them to specific cases are aware of the

fact that they are statistical-probabilistic truths. Thus, the sentences

contained in the texts of laws have truth value. Their truth is associated with

an imperative sense regarding what people should do. Not only prescriptive

sentences can be tested against their truthfulness, but other moments of the

law as well: its elaboration and promulgation, its interpretation, the

application of the legal provisions in specific cases, and the changing of the

legal system (Gheorghe 1996).

In the elaboration and application of new legal norms it is necessary

to ensure a natural correspondence between the theoretical-scientific ap-

proach on the law and the social realities which are the subject of the new

law. The viability of the new rules or, on the contrary, the opposition against

the law depends on this correspondence or compliance of the new law with

the objective laws that govern society (Djuvara 1997, 118-159).

In some cases, one cannot clarify the status of legal sentences found

in legal research from the alethic perspective. In other cases, we will consider

as truths, even absolute truths, the definitions in the texts of law. Such

definitions are, for instance: “The person against who the criminal action was

set in motion is part of the criminal trial and is called defendant” (Noul C. p.

p. 2012, Art. 82), or: “The victim who exercises the civil action within the


―― 33

criminal trial is called a plaintiff claiming damages.” (ibid, Art. 84(1)) and:

“The offense is the act specified by the criminal law, committed with guilt,

unjustifiable and imputable to the person who committed it.” (ibid, Art. 15(1))

All these sentences are legal analytical propositions. They are nominal

definitions which correspond to analytical and indisputable truths. In

various laws, the legislator accepted definitions of certain operational

concepts. Definitions of legal terms (kinship, nominal, servitude, plaintiff,

defendant, etc.), regardless of their nature (real, nominal, functional, osten-

sive, etc.), confer precision, clarity, and rigor to legal concepts and make

possible the correct understanding and interpretation of different rules. The

definitions contained in the texts of laws, as undeniable truths, also have a

normative nature. They confer legitimate meanings and lay at the origin of

the interpretation of legal norms and their application.

3. The Procedural Nature of Getting Close to the Truth

In all fields of knowledge, and in the legal knowledge and judicial

practice as well, the road to the truth is paved with various obstacles which

may hinder or alter our knowledge either at the sensory-perceptual level, or

at the logical and rational level. However, it is within the power of human

intellect to overcome almost any type of obstacle so that human beings will

progress in discovering new truths. Knowledge advances from relative truths

to more profound, complete, better founded, more coherent, and useful

truths; from incomplete and partial truths to ones with better support in the

community. In this regard, K. R. Popper wrote, with conviction and accuracy:

We can say that a statement a gets nearer to the truth than a statement b if

and only if its truth content has increased without an increase in its falsity

content […]. There is therefore no reason whatever to be skeptical about the

notion of getting nearer to the truth, or of the advancement of knowledge.

And though we may always err, we have in many cases (especially in cases of

crucial tests deciding between two theories) a fair idea of whether or not we

have in fact got nearer to the truth. (Popper 2002, 492)

In the case of scientific legal knowledge and legal practice, getting

nearer to the truth is essentially procedural and gradual; this means gather-

LAW Marțian Iovan

34 ――

ing new evidence, arguments, demonstrations, and fundamental evidence

which improves the objective content of knowledge whilst increasing its

argumentative basis and certainty. This is the case, for instance, with the

criminal trial that aims to complete, on time, the registration of the facts

constituting crimes, so that “Any person who has committed a crime may be

punished accordingly and no innocent will be criminally held accountable.”

(Noul C. p. p. 2012, Art. 1) It is a process of knowledge, research, discovery,

both during the criminal investigation and throughout the trial with the sole

purpose of discovering the legal truth. The New Romanian Criminal Proce-

dure Code clearly states that “The judiciary bodies have the duty to ensure

based on evidence that the truth regarding the facts and circumstances of

the case is discovered, as well as the truth regarding the person of the

suspect or defendant.” (ibid, Art.5(1))

The full knowledge of the real objective that is relevant for the

development of the judiciary process is the sine qua non condition of justice

being delivered. The mental reconstruction of the facts constituting crimes

and of the unfolding of the events thereof through criminal or judiciary

investigation and through experience of judiciary knowledge, along with the

knowledge of the concrete circumstances that have left their mark on these

events and facts, leads to more reliable, precise, and detailed knowledge,

consistent with the objective reality, i.e. with the objective truth. The

relative, cumulative, and predictable nature of truth will result in deperson-

alization and deanthropomorphization of the cognitive and legal content,

and will also lead to an increase in objectivity.

The progress of legal knowledge involves the logical operations of

synthesis and analysis, abstraction and concretization, induction and

deduction, comparison, mental reconstruction, destructuralization, and re-

structuration. It also includes searches and failures, hypothesis generation

and anticipation, etc. On this route, one of the following may occur: the

detection of errors previously considered as truths, the discovery and cre-

ation of new truths, the reevaluation of the previous knowledge through the

latest findings. The new wave of results in the legal knowledge can actively

impact on the initial situation and sometimes triggers revisions with the aim

of restoring the overall coherence. One may discover lack of inspiration in


―― 35

choosing a research hypothesis or a knowledge strategy and this makes

obvious the need to design a new route in knowledge, a new heuristic

approach. There are necessary interactions and complementarities of the

relative truths with the absolute truth, the latter being something that

theoreticians and practitioners aspire to. It is plausible that, through their

efforts to get closer to the truth, the agents involved in the act of justice

(magistrates, lawyers, legal advisors, the parties involved in the judiciary

duel, etc.) capitalize in a subjective and personal way assertions that have

only relative truth value when evaluated in relation to the legal standards,

the facts and circumstances, the relations between the incriminated people,

and the situational factors relevant for the case. In other words, these agents

enroll themselves on a route to getting closer to the absolute truth.

Therefore, while each objective truth is relative, it also contains steps

towards the absolute truth. The latter represents an aspiration for many

people, for a whole generation of intellectuals or for a historical age; it also

represents an ideal boundary in the process of the historical evolution of

knowledge. However, in order to deliver justice in the real world, one should

not demand absolute and eternal truths; relative, either logical or factual

truths are sufficient, if they come in form of reliable, compelling, relevant,

and irrefutable evidence.

In most cases, regardless of the form it takes, the truth is relative. We

are referring here to those truths obtained via inductive methods charac-

teristic to empirical reports and resulting from people’s efforts to reconstruct

past events or structures currently unavailable for observation. Each time we

learn about certain actions or social relations, there will be varying degrees of

correspondence between cognitive representations and their corresponding

objects. In other words, there are degrees of truth which have their own cor-

responding relativity markers. The higher the degree of truth for a repre-

sentation regarding a situation and/or a criminal act (i.e. the closer one gets

to the absolute truth), the lower the relativity marker will be. The objective

truth and the relativity of some contextual assertions or evidences are in a

relation of inverted covariance.

In the judiciary practice, in the civil suit for example, the final end is

to fully convince the magistrates that they are as close to the truth as

LAW Marțian Iovan

36 ――

possible. The main tool used to discover the truth is the evidence. In a civil

suit, the court analyses first of all the admissibility of the evidence. It follows

the administration of the evidence approved and the analysis and assessment

of the evidence that was admitted. All evidence must meet the following

requirements (Ciobanu 1997, 156-161):

a) The evidence must be legal, i.e. one shall follow the legal condi-

tions and provisions based on which the concrete evidence can be admitted.

b) The evidence must be pertinent, which means that it must be

connected to the subject of the trial.

c) The evidence must be credible, i.e. it must be consistent with the

laws of nature, the “common sense,” and the collective mentality; it should

also be coherent with other evidence of the same type. This is the sole way to

proving certain past or possible acts.

d) The evidence must be conclusive, i.e. it should contribute to solv-

ing the case.

When the judge is exercising his active and creative role in order to

discover the truth and to achieve a representative, objective and complete

depiction of the evidence of both parties, his cognitive approach is based

upon analysis and synthesis. Based on his professional experience, he con-

structs an axiomatic matrix as an instrument that helps him to separate what

is legal, relevant, and conclusive to solving the case from the intimate

reactivation of his convictions. He relates in a realistic and hypothetic

manner to those legal standards relevant for the case he has to solve. In his

deliberation, the judge analyzes and compares the evidence, establishes

hierarchies, applies tests of correspondence, utility, veracity, or coherence.

He conducts relative and absolute presumptions (the latter cannot be denied

by any evidence juris et jure) in order to get as close as possible to the legal

truth. One can reach a fair solution to a given case only by getting through a

specialized process meant to intimately familiarize the judge with the

evidence and the information obtained, via objective means and according to

the procedure, from both parties, but also from the court sessions in which

the judiciary duel takes place whilst all are focused on finding the truth and

respecting the rule of law.


―― 37

4. Justice as the result of true, coherent, necessary, and sufficient

knowledge

The creation of complete and veridical representations regarding the

offenders, their criminal acts, and the circumstances favorable or not to

them has a procedural nature. The activities conducted by the judiciary

entities in collaboration with the parties consist of the procurement, verifi-

cation, and filing of the evidence, based on which the facts will be clarified

and the case solved. In order to discover the truth, the judiciary bodies must

know the objective circumstances of the case. This can only be achieved by

the administration of evidence, i.e. the analysis by the judiciary body of the

facts and circumstances that confer meaning to any piece of evidence. The

aim is to reach an exact representation of the events that occurred. The

administration of evidence implies that the judiciary body is informed

exclusively based on the sources and in the form permitted by the legal

norms. The administration of evidence implies conferring legal efficiency to

different concrete aspects contained in the evidence, in order to solve of the

case. (Costin et al. 1983, 53)

The civil and criminal trials are based on a thorough knowledge, on

complex investigations and searches, through which the judiciary body is

compelled to discover the truth, to reach an unquestionable clarification

regarding the author of the crime, its actual unfolding, the direct and

indirect effects, the situational factors that have exerted an influence on the

offender’s personality, the offender-victim relation, and other aspects that

have influenced the crime, including psychosocial and cultural aspects.

Clarifying the cause in all its characteristics, forming a veridical and com-

plete representation of it requires the discovery of truth by the prosecutorial

authority and by the court, as well as attaining the feeling of certainty.

Evidence is a necessary element in this process.

In legal language, the term evidence has many meanings. In a wide

sense, evidence encompasses all probative means and procedures. The New

Criminal Procedure Code contains a detailed definition of the term:

LAW Marțian Iovan

38 ――

Any element which serves to determine the existence or non-existence of a

crime, which serves to identify the person who has committed such an act, to

discover the circumstances necessary for the fair and just solving of the case,

and which also contributes to the finding of the truth in the criminal trial is

considered evidence. (Noul C. p. p. 2014, Art. 97(1))

Afterwards, it follows that

Samples do not have a predetermined value. The evaluation of each piece of

evidence is carried out by the prosecutorial authority and by the court, in

accordance with their convictions, which are a result of the evaluation of all

administered evidence and having their conscience as compass. (ibid)

The concept of evidence was given a logical, scientific, and legal

meaning. For the purpose mentioned, the pieces of evidence have

operational value in knowledge, serving as a tool that helps us forming an

increasingly accurate image regarding the cause and a feeling of certainty

regarding this “image”. Both the prosecutorial authority as well as the court

needs this feeling of certainty when they reach the verdict of guilty or not

guilty. Thus, the pieces of evidence are milestones one must reach in order to

achieve a gradual convergence with the truth. They are instruments of

knowledge, i.e. of gradually getting closer to the truth. At the same time,

evidence is also the means to prove the claims and allegations made by the

parties involved in the judiciary trial. Evidence is used to answer the requests

made during the trial, to demonstrate one’s own assertions or requests, and

to refute the claims of the opposing party.

The evidence or proof is to be administered by the judicial body to

solve the case. The Criminal Procedure Code states that

The evidence which establishes actual facts that may serve as evidence

includes the statements of the accused or the defendant, the statements of the

victim, the civil party’s statements and the statements of the plaintiff party,

the witness’ statements, documents, audio or video recordings, photos,

material means of evidence, technical-scientific findings, forensic findings and

expert opinions. (Noul C. p. p. 2012, Art. 64)

Various other types of evidence are included in other codes, such as:

on the scene findings, reconstructions, any means permitted by the law.


―― 39

We can infer that concrete evidence is of an impressive diversity and

requires the development of certain taxonomies. We have evidence used in

prosecution or defense; direct and indirect evidence, fundamental and sec-

ondary evidence, doxatic and epistemic evidence, verbal and extra verbal

evidence, preexisting and resulting evidence, real and potential evidence, etc.

We must emphasize that, regardless of their nature or form, all types of

evidence are in the service of knowledge, of clarifying the case, since they

carry a specific amount of information. For example, material evidence

encompasses any type of objects: the weapon of the crime, the stolen objects,

the object bearing the fingerprints of the offender, the counterfeit document

in the case of a forgery, hair fibers of the person who has committed a

burglary, etc. All these objects possess some information waiting to be

discovered by the investigators who aim to find out the truth and solve the

case. In many cases, such “mute witnesses” are able to provide information

which is more accurate and more reliable than the testimonials or any other

verbal piece of evidence.

The rules of evidence consist of a number of operations of advancing

and gathering evidence, of how to admit and administer it, to analyze or

capitalize it. These rules also specify how to draw a conclusion based on the

available evidence or to extract the appropriate legal effects from the evi-

dence considered as valid by the judiciary bodies. Basically, the rules of

evidence are cognitive processes and operations with verified knowledge,

subsumed to a knowledge strategy that is meant to help finding the truth in

the civil and criminal cases and that intermediates a fair sentence. The theo-

retical aspects regarding the questions of what needs to be proven in a trial

in order to have the case solved, or who shall present the evidence are not of

an epistemic interest here. We focused on those argumentative, demon-

strative, cognitive, and logical mechanisms which extract the legal effects

from the valid, coherent, conclusive, sufficient, and replicable evidence,

whenever it is called for, within a reasonable and legal time frame.

LAW Marțian Iovan

40 ――

5. Conclusions

We may conclude that legal knowledge, in general, and law science,

in particular, are centered on truth. The elaboration of legal norms, their

interpretation and improvement, the historical changes that occur in the

dynamics of the legal system are based on true knowledge and experiences.

The courts try past actions. Therefore, the methods and procedures aimed at

searching the legal truth are similar to those of the historians dealing with

the events of the past. But jurists, magistrates in particular, are guided by a

specific cognitive strategy which is based on the administration of a

necessary and sufficient amount of evidence. This requires the utilization

and application of logic, legal epistemology, and the art of demonstration

and argumentation. Carrying out justice through court decisions is a process

based on truth, expressed via argumentation and demonstration.

We can now answer the question whether legal norms and imperative

sentences have a truth value. From what we presented here, it results that

they come from authentic, legal knowledge and experiences, in accordance

with the political will of the majority. If we understand laws as legitimate,

mandatory standards, meant to guide peoples’ behavior and the behavior of

groups and organizations, we may say that the value that takes a seat in the

front row is the utility, along with the value of efficiency. The alethic

dimensions of the judiciary norms remains into the background.

Along with other law theorists, we shall say that the function of truth

in the legal culture, in our legal system, and in the connection between

“must” and “is”, as well as in the elaboration and application of the legal

norms, in the interpretation and initiation of new laws, and even in the civic

and legal education, depends on the truth of the legal texts, on the harmony

between the legal texts and truths from legal and socio-economic sciences,

from humanities and natural sciences. This is because the legal truth “has

significant meanings in the value constellation of a historical time and, at the

same time, being a Truth for freedom, Truth for justice, Truth for human

dignity” (Craiovan 1998, 269).


―― 41

References:

Ceterchi, Ioan și Ion Craiovan. 1993. Introducere în teoria generală a dreptului (Intro-

duction to the General Theory of Law). Bucharest: ALL Publishing House.

Ciobanu, Viorel Mihai. 1997. Tratat teoretic şi practic de procedură civilă (Theoretical

and Practical Treatise on Civil Procedure). Bucharest: National Publishing

House.

Costin, Mircea N., Ion Leş, Mircea Ştefan Minea și Dumitru Radu. 1983. Dicționar de

drept procesual civil (Dictionary of Civil Procedural Law). Bucharest: E.Ș.E.

Publishing House.

Craiovan, Ion. 1998. Introducere în filosofia dreptului (Introduction to the Philosophy

of Law). Bucharest: All Beck Publishing House.

Djuvara, Mircea. 1997. Eseuri de filosofie a dreptului (Essays on the Philosophy of

Law). Bucharest: Trei Publishing House.

Drago, Marco, and Andrea Boroli, eds. 2004. Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane

(Encyclopedia of Philosophy and Humanities). Trans. by Luminiţa Cosma, An-

ca Dumitru, Florin Frunză, et. al. Bucharest: All Educational Publishing

House.

Gheorghe, Mihai. 1996. Psihologia discursului retoric (The Psyhology of the Rhetorical

Discourse). Focșani: Neuron Publishing House.

Hegel, G.W.F. 1991. Elements of the Philosophy of Right. Edited by Allen W. Wood.

Cambridge: Cambridge University Press.

Kelsen, Hans. 1967. Pure Theory of Law. Trans. from the second (revised and en-

larged) German edition by Max Knight. Berkeley and Los Angeles: University

of California Press.

Popper, Karl R. 2002. The Open Society and its Enemies. London and New York:

Routledge.

del Vecchio, Giorgio. 1994. Lecții de filosofie juridică (Lessons of Philosophy of Law).

Introduction by Mircea Djuvara, translation by J. C. Dragan. Lugoj: Europa

Nova Publishing House.

National regulations:

Codul de procedură penală (The New Penal Procedure Code). Bucharest: Monitorul

Oficial Publishing House, 1997.

Constituția României (The Romanian Constitution). Updated and republished in

O.G. no. 767 of October 31, 2003.

LAW Marțian Iovan

42 ――

Noul Cod Civil (The New Civil Code). Bucharest: Univers Juridic Publishing House,

2012.

Noul Cod penal și Noul Cod de procedură penală (The New Penal Code and the New

Penal Procedure Code). Edited by assoc. Professor Dan Lupescu, PhD. Bucha-

rest: Univers Juridic Publishing House, 2012.

Noul Cod de procedură penală. Note. Corelaţii. Explicaţii (The New Penal Procedure

Code. Notes. Correlations. Explanations). Edited by Petre Bunea. Bucharest:

C.H. Beck Publishing House, 2014.

―― 43

Extinderea aplicării Convenției Europene

a Drepturilor Omului în chestiuni privitoare la

azil: Protecția prin ricoșeu

Lavinia Andreea Bejan

The so-called ‘refugee crisis’ caused multiple discussions regard-ing the European Union, its ability to react, legislative flaws, be-lated or insufficient institutional reactions, as well as the exist-ence and nature of some specific obligations assumed by the member states or imposed on them. In this context, the status of EU members as states party to the European Convention on Human Rights deserves a careful consideration. The European Convention on Human Rights does not contain a separate article regarding asylum or the refugee status, a ‘right to asylum’. How-ever, as early as 1989 the Strasbourg Court extended its compe-tence over certain matters regarding asylum and asylum seekers beyond its forms of direct protection, which couldn’t have inter-fered with a state’s right to decide on returning an individual in a third state. The Court thus granted protection to aliens when states party decide to return by deportation, expulsion, or extra-dition an individual in a third state in which he risks grave viola-tions of human rights as recognized by the Convention. This pa-per provides an overview of this particular type of protection, re-ferred to in the doctrine as ‘protection par ricochet.’ We analyze some of the main decisions of the European Court of Human Rights, as well as the effects of these decisions on the states member of both the European Union and the ECHR.

1. Introducere

Conceptul de azil reprezintă una din excepțiile fundamentale de la

atributul suveranității naționale, care include dreptul statelor de a admite

sau nu cetățeni străini pe teritoriul propriu. Statele sunt obligate să accepte

cetățeni străini doar în măsura în care excluderea acestora ar reprezenta o

LAW Lavinia Andreea Bejan

44 ――

încălcare a normelor de drept internațional. În privința azilului, art. 14 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului protejează expres dreptul de a

solicita și de a beneficia de azil în caz de persecuție, iar Convenția din 1951

privitoare la statutul de refugiat, lex specialis în materie față de DUDO (Mole

and Meredith 2010, 10), garantează o serie largă de drepturi persoanelor

recunoscute ca beneficiind de acest statut. Termenul de refugiat, așa cum a

fost extins prin Protocolul din 1967 la Convenția din 1951, se aplică oricărei

persoane care, în baza unor temeri justificate de a fi persecutată din cauza

rasei, religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup social sau opinii-

lor sale politice, se află în afara țării a cărei cetățenie o are și care nu poate

sau, datorită acestei temeri, nu dorește protecția acestei țări, sau care, ne-

având nicio cetățenie și găsindu-se în afara țării în care avea reședința obiș-

nuită, nu poate sau, datorită respectivei temeri, nu dorește să se reîntoarcă –

potrivit Protocolului privind statutul refugiaților, New York, 31 ianuarie 1967,

art. 1 (2), prin raportare la Convenția privind statutul refugiaților, Geneva, 28

iulie 1951, art. 1 A (2). Convenția din 1951 este fondată pe un număr de princi-

pii fundamentale, precum nediscriminarea, nesancționarea ori nereturnarea

(non-refoulment), un principiu fundamental, de la care nu sunt permise

niciun fel de rezerve ori derogări (UNCHR 2010, 3). Potrivit art. 33 al. 1 din

Convenție, niciun stat contractant nu va expulza sau returna în niciun fel un

refugiat peste frontierele teritoriilor unde viața sau libertatea sa ar fi

amenințate pe motiv de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit

grup social sau opinii politice.

Deși Convenția din 1951 rămâne documentul cel mai important în

materie (inclusiv Tratatul de funcționare a Uniunii Europene stabilește, în

art. 78, faptul că politica europeană comună în materie trebuie să fie în con-

formitate cu această convenție), ea nu prevede o procedură de monitorizare

internațională pentru a revizui corectitudinea unei decizii individuale de a

recunoaște sau nu statutul de refugiat, ori un drept de a formula petiții de

către indivizi în fața unui organism jurisdicțional. Mai mult decât atât, mulți

indivizi par a nu intra în aria aplicării Convenției, limitată la cele 5 criterii –

rasa, religia, naționalitatea, apartenența la un grup social ori opiniile politice.

Dezvoltări ale dreptului internațional al drepturilor omului susțin însă

Extinderea Convenției Europene a Drepturilor Omului Ideo Vol. 1/ 1, 2016

―― 45

aplicarea Convenției fără discriminare și conform altor criterii de persecuție

– sex , vârstă, orientare sexuală etc. (UNCHR 2010, 3).

Prevederile Convenției din 1951, așadar, pot fi interpretate și invocate

în moduri diferite, fie într-un sens extensiv și mai degrabă incluziv față de

persoanele ce solicită protecție, fie într-un sens restrictiv, invocat pentru a

exclude pe cei aflați în situații de risc de la protecția de la expulzare pe care

Convenția intenționa să o acorde – spre exemplu, prin interpretarea restricti-

vă a celor 5 criterii de persecuție din art. 1 A(2). Astfel, acordarea unor forme

de protecție acestei categorii vulnerabile este realizată mai eficient prin

intermediul instrumentelor regionale de drepturile omului. În spațiul

european, este vorba în special de către Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și Curtea ce o aplică, precum și, mai recent, de acte legislative ale

Uniunii Europene, cu instituțiile și organismele sale.

În fapt, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a jucat un rol decisiv

în protejarea drepturilor fundamentale ale străinilor confruntați cu expulza-

rea. În acest sens, Curtea a dezvoltat treptat o serie de garanții în avantajul

acestora, garanții pe care, ulterior, Uniunea Europeană le-a preluat și le-a

utilizat ca un punct de plecare atunci când a început să-și dezvolte propriile

standarde privitoare la migrație și azil (Labayle and Bruycker 2012, 4). Dacă

preocuparea Curții de Justiție a UE față de chestiunea azilului a fost vizibilă

abia începând cu 2009-2010, ceea ce se datorează parțial faptului că

mecanismele jurisdicționale ale Uniunii nu au avut competențe în chestiuni

privitoare la drepturile fundamentale decât târziu, iar competențe depline în

chestiunea azilului și imigrației abia prin Tratatul de la Lisabona, jurispru-

dența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie a dus recent la unele

decizii spectaculoase, prin care Curtea de la Strasbourg a devenit „curtea

pentru azil” (Labayle and Bruycker 2012, 4) în Europa, inclusiv în ceea ce

privește dreptul Uniunii Europene.

2. Problematizare

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin vasta sa jurisprudență

apărută începând cu 1989, „stabilește standardele pentru drepturile solicitan-

ților de azil în spațiul european” (Mole and Meredith 2010, 19). Și aceasta în


46 ――

contextul în care Europa rămâne o destinație primară pentru solicitanții de

azil, cu numere din ce în ce mai mari de aplicații în ultimii ani și cu o adevă-

rată „criză a refugiaților” în 2015.

O chestiune esențială o reprezintă faptul că, în Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, adoptată în ideea prevederii unei recunoașteri regio-

nale exprese a drepturilor din Declarația Universală a Drepturilor Omului

(Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamenta-

le, Roma, 4 noiembrie 1950, Preambul), nu a fost introdus și dreptul la azil

din art. 14 al Declarației Universale, ce garantează dreptul de a solicita și a se

bucura de azil în caz de persecuție. În ceea ce privește omisiunea consacrării

în CEDO a unui drept de azil, la elaborarea Convenției a fost operată o „se-

lecție” în ceea ce privește drepturile a căror protecție urma a fi acordată prin

mecanismele specifice, operațiune ce poate fi „disculpată” având în vedere că

CEDO nu se dorea a fi un document exhaustiv, Curții revenindu-i de la înce-

put misiunea de a opera clarificări în privința sensului unor noțiuni, precum

și posibilitatea interpretării extensive a textului Convenției (Codrea 2015, 311-

312). Potrivit CEDO, competența Curții acoperă toate problemele privind in-

terpretarea și aplicarea Convenției și a Protocoalelor sale (CEDO, art. 32). Cu

toate acestea, și în ciuda puținelor prevederi ale Convenției în privința străi-

nilor, confruntată cu plângeri individuale în diverse chestiuni privitoare la

azil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat o jurisprudență bo-

gată în materie încă din anul 1989, cu o importanță deosebită atât pentru

conținutul dreptului european privitor la migrație și azil, cât și pentru fiecare

stat membru al Uniunii și parte a CEDO.

O discuție este necesară: potrivit articolului 1 al CEDO, intitulat

„Obligația de a respecta drepturile omului”, statele contractante recunosc

oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile conținute în

Titlul 1 din Convenție. Un străin aflat pe teritoriul unui stat semnatar CEDO

va beneficia de drepturile prevăzute în Convenție și de protecția CEDO po-

trivit aplicării teritoriale, „clasice” a acesteia, întocmai ca un cetățean al sta-

tului respectiv. Chestiuni precum dreptul străinilor la viață, la a nu fi supuși

torturii ori pedepselor sau tratamentelor inumane și degradante (adesea ma-

nifestate în cauze privitoare la condițiile de detenție), dreptul la libertate și

siguranță sau orice alte drepturi definite în Titlul 1 al Convenției nu pun o


―― 47

problemă deosebită de aplicare a Convenției, atâta timp cât statul în care are

loc o încălcare a acestor drepturi, statul comitent, este semnatar al CEDO.

Însă chestiunea „jurisdicției” statelor semnatare CEDO are ramificații

mult mai profunde decât cele teritoriale, iar în ultimele două-trei decenii,

Curtea de la Strasbourg a fost confruntată adesea cu cauze în care încălcarea

drepturilor din Convenție avea loc în afara teritoriului statului semnatar,

punându-se problema circumstanțelor în care o acțiune extrateritorială a

unui stat semnatar poate constitui o încălcare a CEDO și poate avea ca efect

atragerea competenței Curții de la Strasbourg în cauză. „Războiul împotriva

terorismului” este un exemplu notabil, participarea statelor europene în ope-

rațiuni militare în afara teritoriului lor (Iraq, Afghanistan etc.) aducând în

discuție extinderea aplicării CEDO în acțiuni ale statelor semnatare ce pre-

supun ocuparea unui teritoriu, administrarea facilităților de detenție, ori des-

fășurarea unor operațiuni militare mai restrânse în alte state (Miller 2009,

1224). Curtea de la Strasbourg a soluționat adesea astfel de chestiuni în sen-

sul în care autoritatea de facto a unui stat semnatar, chiar în afara teritoriului

său, dă naștere obligației acestuia de a asigura respectarea drepturilor din

Convenție față de persoanele aflate sub această autoritate.

Universalismul spre care tinde Curtea Europeană a Drepturilor Omu-

lui în asigurarea respectării Convenției s-a manifestat tot în sensul aplicării

extrateritoriale a acesteia și pentru a oferi protecție categoriilor vulnerabile

de străini față de excluderea lor (prin deportare, extrădare, expulzare etc.) de

pe teritoriul statelor semnatare, în ciuda inexistenței ca atare a unui „drept la

azil” în Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Propriu-zis, Curtea a

intervenit în problema excluderii străinilor, extinzând aplicarea Convenției

în cazurile în care încălcarea unui drept protejat prin CEDO ar avea loc în

afara unui stat semnatar, dar ca urmare a deciziei unui stat semnatar de ex-

cludere a unui străin de pe teritoriul său – chestiune a cărei relevanță merită

reevaluată în contextul numărului mare de solicitanți de azil în state membre

ale UE și semnatare ale CEDO în ultimii ani. Jurisprudența Curții în materie

a fost construită inițial pe tehnica protecției străinului „prin ricoșeu” (Sudre

et al. 2011, 134-135) și apoi prin proceduri de măsuri provizorii, care au sporit

dramatic în ultima decadă și au obținut o importanță deosebită în protejarea

străinilor de expulzare.


48 ――

3. Protecția prin ricoșeu. Jurisprudență relevantă a Curții Europene a

Drepturilor Omului

O categorie fundamentală de garanții oferite de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului o reprezintă garanțiile pe fond, ce constituie un obstacol

efectiv față de expulzarea străinilor. Potrivit acestor garanții, deși statele

semnatare nu sunt condamnate pentru comiterea unei încălcări directe a

CEDO, acestea sunt condamnate indirect atunci când decid expulzarea unui

străin de pe teritoriul lor într-un stat în care drepturile definite în Convenție

sunt supuse riscului de a fi încălcate (Labayle and Bruycker 2012, 5). Așadar,

Curtea a căutat să analizeze dacă, în ciuda faptului că nici textul Convenției,

nici Protocoalele sale adiționale nu prevăd expres un „drept la azil”, ceea ce

Curtea a și amintit în mai multe rânduri, Convenția Europeană a Drepturilor

Omului poate fi aplicată în chestiuni privitoare la azil, mai precis, în chesti-

uni ce țin de deciziile statelor semnatare de returnare de pe teritoriu a solici-

tanților de azil sau a altor categorii vulnerabile de străini.

În acest sens, lipsurile dispozitivului convențional sunt atenuate prin

acquis-ul jurisprudențial. În 1989, raționamentul și decizia Curții de la Stras-

bourg în cauza Soering c. Marii Britanii, ce apare ca „hotărâre fondatoare a

protecției drepturilor străinilor de către Convenția Europeană a Drepturilor

Omului” (Sudre et al. 2011, 134), au dat naștere mecanismului protecției prin

ricoșeu și au constituit un punct de reper într-o multitudine de cauze în care

exista riscul încălcării unui drept prevăzut de CEDO într-un stat terț în care

statul semnatar ar fi returnat un străin. În aceste cauze este vorba mai degra-

bă de o încălcare potențială decât de una pretinsă: Curtea „anticipează o în-

călcare a drepturilor omului posibilă, dar ipotetică” (Renucci 2005, 90). Dl.

Soering susținea că decizia autorităților britanice de a-l extrăda către Statele

Unite, pe baza unui acord bilateral de extrădare din 1972, pentru a fi judecat

în statul Virginia pentru o infracțiune de omor, pasibilă de a fi sancționată cu

moartea, ar constitui un tratament contrar art. 3 CEDO (interdicția torturii și

pedepselor și tratamentelor inumane și degradante), întrucât l-ar expune

„fenomenului culoarului morții” („death row phenomenon”).

Curtea se întreabă, într-o primă etapă, dacă poate fi atrasă răspunde-

rea statului potrivit garanțiilor relevante din Convenție, în ipoteza în care o


―― 49

decizie de extrădare, prin consecințele sale, aduce atingere exercitării unui

drept garantat de Convenție. Problema o reprezenta dacă art. 3 se poate apli-

ca atunci când efectele unei decizii de extrădare se manifestă sau pot fi sufe-

rite în afara statului solicitat, ca urmare a tratamentelor sau pedepselor ad-

ministrate în statul de destinație (Soering v. The United Kingdom 1989, §85).

Pentru a analiza această chestiune, Curtea a apreciat că art. 1 al

CEDO, potrivit căruia statele contractante „recunosc oricărei persoane aflate

sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în Titlul I al Convenției”

fixează o limită, în special teritorială, a domeniului Convenției. Însă, deși

Convenția „nu guvernează acțiunile unui stat terț, și nici nu pretinde a solici-

ta părților ca ele să impună normele lor unui stat terț”, art. 1 al CEDO „nu

poate fi interpretat ca instituind un principiu general potrivit căruia (...) un

stat contractant nu poate preda un individ fără a se convinge mai întâi dacă

acele condiții care sunt de așteptat în statul de destinație sunt pe deplin con-

cordante cu fiecare din garanțiile Convenției”. Așadar, statele contractante

au o responsabilitate, în temeiul art. 3 CEDO, „pentru toate și oricare din

consecințele previzibile pe care extrădarea le cauzează în afara jurisdicției

lor” (Soering v. The United Kingdom 1989, §86).

Analizând dacă „o decizie de extrădare a unui fugar către un stat în

care persoana ar fi supusă sau ar exista riscul supunerii la tortură sau trata-

mente ori pedepse degradante (...) ar putea angaja răspunderea statului con-

tractant potrivit articolului 3” (Soering v. The United Kingdom 1989, §88),

Curtea a specificat că, „deși nu este de competența organelor Convenției să

decidă existența sau absența unor potențiale încălcări a acesteia”, o excepție

este însă necesară, și anume dacă o persoană susține că decizia de extrădare

ar încălca art. 3, prin efectele previzibile din țara de destinație. O astfel de

decizie poate angaja răspunderea unui stat contractant în temeiul Convenției

dacă există „motive serioase pentru a se crede că persoana în cauză, în cazul

în care ar fi livrată statului solicitant, s-ar confrunta cu un risc real (s.n.) de

tortură sau de tratamente sau pedepse inumane sau degradante” (Soering v.

The United Kingdom 1989, §90-§91) și dacă tratamentul riscat are „un nivel

minim de gravitate pentru a se încadra în domeniul de aplicare al art. 3”

(Soering v. The United Kingdom 1989, §100). Evaluând în caz concret situația

din țara de destinație prin prisma exigențelor art. 3, în cazul lui Soering, Cur-


50 ――

tea de la Strasbourg a decis că extrădarea către Statele Unite l-ar expune pe

acesta unui risc real de pedeapsă ori tratament care depășește pragul fixat de

art. 3, stabilind că decizia de a-l extrăda pe reclamant în SUA, în cazul în care

ar fi executată, ar încălca art. 3 al CEDO.

Prin adoptarea acestei soluții, hotărârea Soering consacră oficial me-

canismul pretorian al protecției prin ricoșeu, care permite extinderea garan-

ției Convenției la anumite drepturi care nu sunt protejate în mod explicit de

aceasta. Art. 3 și Art. 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie) sunt

principalii vectori ai acestei protecții prin ricoșeu, care se aplică indiferent de

natura măsurii de îndepărtare de pe teritoriu (Sudre et al. 2011, 134-135). În

cazul Soering a fost vorba de extrădare. Apoi, la scurt timp, Curtea s-a pro-

nunțat în cauza Cruz Varas și alții c. Suediei (1991), prima cauză referitoare la

un solicitant de azil, a cărui cerere, de altfel, fusese respinsă. Curtea a decis

că principiul enunțat în Soering se aplică similar și deciziilor de expulzare

(Cruz Varaz and others v. Sweden, 1991, §69-70); în Vilvarajah c. Regatului

Unit (1991), Curtea menține argumentul, ca și în Chalal c. Regatului Unit

(1995), Salah Sheekh c. Olandei (2007), Saadi c. Italiei (2008) și altele.

Interdicția torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane ori de-

gradante prevăzută în art. 3 al CEDO a oferit cea mai dezvoltată jurispruden-

ță în materie începând cu 1990 (Labayle and Bruycker 2012, 5). Desigur, in-

tenția Curții nu a fost aceea de a acorda acestor persoane un drept la azil.

Ceea ce se urmărește este ca ele să nu fie returnate în statul în care sunt su-

puse pericolului, asigurându-li-se prezența pe teritoriul statului membru al

Consiliului Europei în care solicită protecție, fie până pot fi trimise într-un

stat sigur, fie până li se acordă dreptul de a rămâne în statul-gazdă (Cheru-

bini 2015, 102). Așadar, statele semnatare trebuie să evite expulzarea unui

străin atunci când acesta se află sub un risc real de a fi supus unor tratamen-

te prohibite de art. 3 al CEDO în statul de destinație. Garanția oferită de art.

3 este aplicabilă când statul de destinație este un stat terț față de Convenție,

dar și atunci când statul de destinație este un stat semnatar, așa cum consa-

cră Curtea în hotărârea T.I. c. Marii Britanii (2000), prin care un solicitant de

azil sri-lankez era trimis în Germania, unde cererea sa de azil fusese inițial

respinsă. Curtea nu prezumă că un stat parte, spre deosebire de un stat care

nu este parte, respectă întocmai drepturile individuale (Sudre et al. 2011, 135).


―― 51

Inițial, pentru a proteja străinii de îndepărtarea de pe teritoriul statu-

lui-gazdă pe teritoriul unui stat în care riscă tratatmente contrare art. 3 al

CEDO, Curtea a stabilit în Soering c. Marii Britanii două condiții a căror în-

deplinire era necesară pentru ca art. 3 să fie aplicabil. Este vorba despre acele

„motive serioase” de a crede că străinul este supus unui „risc real” de trata-

mente contrare art. 3 în țara în care urmează să fie returnat, precum și un

„nivel minim de gravitate pentru a se încadra în domeniul de aplicare al art. 3”

(Soering v. The United Kingdom 1989, §91 și §100). Jurisprudența ulterioară a

Curții a „ordonat” protecția străinilor în jurul lor, „moderând în mod semni-

ficativ” aceste condiții stabilite în Soering (Sudre et al. 2011, 136).

În ceea ce privește condiția existenței unui risc real de a fi supus la

tortură sau pedepse sau tratamente inumane ori degradante, în Soering riscul

de tratamente contrare art. 3 implica o responsabilitate directă a autorităților

statului de destinație, iar acest risc ținea de sistemul juridic al acelui stat și

de faptul că individului i s-ar putea aplica un tratament prohibit de art. 3.

Curtea nu a statuat că pedeapsa cu moartea în sine este contrară art. 3, însă

circumstanțele ce o însoțesc („fenomenul culoarului morții”) pot constitui un

tratament inuman. Ulterior, în Ocalan c. Turciei (2005), a fost statuat faptul

că poate reprezenta un tratament inuman chiar și pronunțarea pedepsei ca-

pitale în urma unui proces inechitabil, lipsit de independența și imparțialita-

tea instanței, o „interpretare evolutivă clară a art. 2 și 3 din Convenție” (Sudre

et al. 2011, 137). Desigur, ne referim aici strict la încălcări ale art. 2 și/sau 3,

întrucât un stat membru al Protocolului 6 la Convenție privind abolirea pe-

depsei cu moartea poate fi tras la răspundere pe acest temei pentru îndepăr-

tarea unei persoane într-un stat în care riscă serios să fie condamnată și exe-

cutată. Mai mult, sunt considerate contrare art. 3 anumite pedepse corporale,

cum ar fi pedepsele de lovire cu pietre sau biciuire. În Jabari c. Turciei (2000),

o femeie iraniană avusese o relație extraconjugală și putea fi supusă unei ast-

fel de pedepse în Iran.

Însă riscul poate să nu implice o responsabilitate directă a autorități-

lor statului de destinație. Riscul poate surveni din tipul regimului politic, ca-

re ar conduce la temerea că drepturile omului ar fi încălcate în mod grosier,

sau poate fi urmarea unei situații de instabilitate în țara de destinație, o inse-

curitate generală datorată în principal acțiunilor forțelor de securitate, mani-


52 ――

festă prin dispariții, tortură etc. (Sudre et al. 2011, 138). O situație violentă în

mod general nu este, însă, suficientă. Cei în cauză trebuie să riște, propriu-

zis, tratamente rele (Labayle and Bruycker 2012, 5). De exemplu, în Vilvarajah

c. Marii Britanii (1991), Curtea a statuat că returnarea aplicanților în Sri Lan-

ka, în condițiile în care aceștia erau membri ai comunității tamile, nu dă naș-

tere, în sine, unei încălcări a art. 3, întrucât „poziția lor personală nu era mai

rea decât a membrilor comunității tamile în general sau a altor tineri de sex

masculin aparținând acestei comunități care se întorceau în țară în acea pe-

rioadă”; deși „exista posibilitatea ca ei să fie privați de libertate și supuși rele-

lor tratamente”, „o simplă eventualitate de rele tratamente, în astfel de cir-

cumstanțe, nu este în sine suficientă pentru a da naștere unei încălcări a art.

3” (Vilvarajah v. The United Kingdom 1991, §111). Cu alte cuvinte, nu existau

„caracteristici distinctive speciale” în cazurile lor (Vilvarajah v. The United

Kingdom 1991, §112). În schimb, în Chalal c. Marii Britanii (1996), era vorba de

acțiuni ale forțelor de securitate din Punjab împotriva militanților sikhs, iar

reclamantul era un binecunoscut activist separatist sikh, avea legături strânse

cu alți lideri ai mișcării separatiste și era văzut în India ca un „terorist”

(Chalal v. The United Kingdom, 1996, §106), motiv pentru care Curtea a apre-

ciat că trimiterea acestuia în India ar reprezenta o încălcare a art. 3.

Însă Curtea nu a aplicat această protecție prin ricoșeu în cazul posibi-

lei încălcări a art. 3 doar atunci când era vorba de acțiuni ale autorităților sta-

telor, ci a extins aplicarea acestui principiu și față de acțiuni ale unor indivizi

sau grupuri de indivizi, precum cartelurile de droguri. În H.L.R. c. Franței

(1997), un traficant de droguri oferise dovezi ce au condus la condamnarea

altor membri ai unui cartel și risca răzbunarea grupului infracțional în Co-

lumbia. Mai mult decât atât, riscul real de tratamente contrare art. 3 poate

proveni și din apartenența la un grup minoritar amenințat în mod particular,

ca în Salah Sheek c. Olandei (2007). Protecția a fost extinsă și în cazurile în

care riscul provine de la o persoană particulară, cum a fost riscul pretins de

mutilare genitală a femeilor în Collins și Akazebie c. Suediei (2007).

Riscul de rele tratamente poate rezulta și din factori pur obiectivi, ca-

re nu implică nicio responsabilitate a guvernului statului de destinație, așa

cum este cazul unor bolnavi în stadiu terminal cărora nu li se poate adminis-

tra tratament medical adecvat în țara de destinație, așa cum arată cazul D. c.


―― 53

Marii Britanii (1997). Se poate vorbi inclusiv de o situație în care o măsură de

îndepărtare a străinilor de pe teritoriu reprezintă în sine un tratament degra-

dant (nu datorită riscurilor din țara de origine), fiind vorba aici de o „protec-

ție directă” prin articolul 3 (Sudre et al. 2011, 140). Este cazul, de exemplu, al

returnării unui copil în vârstă de 5 ani, în Mubilanzila Mayeka și Kaniki

Mitunga c. Belgiei (2006). Autorităților belgiene li s-a reproșat faptul că nu au

luat măsuri cu privire la consecințele unei decizii de refuz al accesului în teri-

toriu și de plasare în zona de tranzit, iar Curtea a considerat că o astfel de

detenție atestă „o lipsă flagrantă de umanitate” față de persoana copilului. În

plus, reprimarea nu a determinat și luarea unor măsuri speciale de precauție

pentru primirea copilului în vârstă de 5 ani pe teritoriul statului Congo

(Mubilanzila Mayeka and Kaniki Mitunga v. Belgium 2006, §69-§71).

În ceea ce privește cea de-a doua condiție enunțată de Curte în

Soering, acel „nivel minim de seriozitate” (precum a reamintit Curtea și în

Cruz Varas și alții c. Suediei, 1991), acesta trimite la un criteriu de evaluare

relativă a gravității relelor tratamente pentru a determina aplicarea și încăl-

carea art. 3. În Soering, Curtea a amintit că „estimarea acestui minim (...) de-

pinde de toate circumstanțele cauzei, precum natura și contextul tratamen-

tului ori pedepsei, maniera și metoda executării sale, durata sa, efectele fizice

sau mentale și, în anumite cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victi-

mei” (Soering v. The United Kingdom, §100). În Soering, Curtea a avut în ve-

dere și chestiuni precum disproporționalitatea dintre pedeapsa posibilă și

gravitatea crimei comise (Soering v. The United Kingdom, §104), ori căutarea

unui echilibru just între interesul general al comunității și protecția drepturi-

lor individuale fundamentale (Soering v. The United Kingdom, §89).

Însă, așa cum susține F. Sudre, în principiu, nu poate exista o evaluare

relativă a unei garanții absolute (Sudre et al. 2011, 140), iar garanția conferită

prin art. 3 este cu siguranță o garanție absolută. Atât art. 15 al Convenției Eu-

ropene a Drepturilor Omului, cât și jurisprudența Curții stabilesc că nu pot fi

permise derogări, iar textul în sine al articolului 3 nu admite excepții. Sudre

apreciază, în acest context, că această a doua condiție a fost abandonată trep-

tat în jurisprudența Curții odată cu hotărârea Chalal (Sudre et al. 2011, 140),

în care Curtea a statuat că, deși este conștientă de dificultățile imense cu care

se confruntă statele în protejarea comunităților lor de violența teroristă,


54 ――

„chiar și în aceste circumstanțe, Convenția interzice în termeni absoluți tor-

tura sau tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante, indiferent de

conduita victimei” (Chalal v. The United Kingdom 1996, §79-§80). Curtea a

reiterat că această prohibiție este absolută și nu permite derogări, nici chiar

în cazul celor care pot reprezenta o amenințare la adresa securității națio-

nale. În Saadi v. Italy (2008, §137-§140), Saadi era deja condamnat în Tunisia

la 20 de ani de închisoare pentru apartenență la o organizație teroristă.

Este adevărat că, în Chalal, Curtea a semnalat că „oricând au fost ară-

tate motive substanțiale pentru a se crede că un individ s-ar confrunta cu un

risc real de a fi supus unui tratament contrar art. 3 dacă este îndepărtat într-

un alt stat, responsabilitatea statului-parte de a-l proteja de un astfel de tra-

tament este atrasă în situația expulzării” și, „în aceste circumstanțe, activită-

țile individului în cauză, oricât de nedorite sau periculoase, nu pot constitui

un considerent material”; altfel spus, „nu poate fi pus în balanță riscul de rele

tratamente față de motivele pentru expulzare în determinarea atragerii răs-

punderii statului potrivit art. 3” (Chalal v. The United Kingdom 1996, §80-

§81). Potrivit Curții, interdicția din art. 3 împotriva relelor tratamente este „la

fel de absolută în cazuri de expulzare” (Chalal v. The United Kingdom 1996,

§80). Este, de asemenea, adevărat că, în Chalal, Curtea nu invocă decât ches-

tiunea riscului real, nu și pe cea a nivelului minim de seriozitate a tratamen-

telor riscate de reclamant. Sudre apreciază că, în acest context, distincția din-

tre aplicabilitatea art. 3 și calificarea în speță drept tratament contrar art. 3

(aprecierea nivelului minim de gravitate) este „dizolvată”, iar constatarea

existenței unui risc real de rele tratamente este în sine suficientă pentru ca

îndepărtarea străinului să reprezinte o încălcare a art. 3 (Sudre et al. 2011,

140). Altfel spus, Sudre (citat și de Renucci) susține că, odată ce este stabilit

că reclamantul riscă, la întoarcerea în țara de destinație, tratamente contrare

art. 3, se va atrage și aplicabilitatea acestui articol, ceea ce face ca raportarea

să se rezume în practică la existența riscului real.

O discuție este necesară. În hotărârea Tomasi c. Franței, o hotărâre ce

ține de aplicabilitatea directă a Convenției, nu de mecanismele de protecție

prin ricoșeu, Curtea stabilise că orice utilizare a forței fizice asupra unei per-

soane private de libertate atinge în sine „nivelul minim de gravitate” cerut

pentru a se face aplicarea art. 3. În timp ce reclamantul susținea că a fost su-


―― 55

pus la rele tratamente pe durata aflării în custodia poliției franceze, guvernul

francez a apreciat că nu este întrunită condiția nivelului minim de gravitate

pentru ca tratamentele să echivaleze cu încălcări ale art. 3 și că trebuie luate

în considerare faptul că leziunile au fost ușoare, vârsta reclamantului (tânăr),

starea sa bună de sănătate, faptul că acesta fusese suspectat de participare la

un atac terorist etc. Curtea a respins aceste criterii, reținând că este suficient

să ia în considerare certificatele și rapoartele medicale care atestă un număr

mare de lovituri, precum și intensitatea lor, și că aceste două elemente sunt

suficient de serioase pentru a califica tratamentul drept inuman și degradant

(Tomasi v. France 1992, §114-§115). De la Tomasi, și în jurisprudența ulterioară

în materie, pare a se fi renunțat și la criteriul „probei dincolo de orice îndoia-

lă rezonabilă” pe care îl aplica instanța de la Strasbourg pentru dovedirea re-

lelor tratamente, fiind prezumat că acestea au existat în situația celor privați

de libertate, dacă statul nu poate dovedi contrariul (Renucci 2009, 143-144).

Este dificil, însă, de extrapolat această extindere în garantarea art. 3 la

situația celor care nu sunt privați de libertate (sau nu riscă privarea de liber-

tate), pentru a afirma că instanța de la Strasbourg a renunțat sau va renunța

complet la condiția nivelului minim de gravitate, sau că stabilirea riscului

real este singurul criteriu avut în vedere de Curte în toate cazurile privitoare

la aplicarea art. 3. Analizând jurisprudența ulterioară a Curții, condiția ca

relele tratamente să fie de așa natură încât, pentru reclamantul în discuție, să

echivaleze cu o încălcare a art. 3 al CEDO este în continuare invocată, chiar

dacă nivelul minim de gravitate este, într-adevăr, „minim” – în mod similar

în cauzele ce țin de aplicarea directă a Convenției și în cele în care protecția

se acordă prin ricoșeu. Atunci când Curtea nu face referire expres la această

condiție, îndeplinirea sa pare a se subînțelege.

Ceea ce este indiscutabil este faptul că aprecierea nivelului minim de

gravitate se face în raport cu circumstanțele generale ale cazului, dar fără a se

mai pune problema proporționalității (de exemplu, a pedepsei riscate față de

natura faptei comise, cum a fost în Soering) ori a echilibrului just între inte-

rese, a faptelor comise anterior de reclamant ori a conduitei sale generale

(ceea ce nu înseamnă că ele nu pot fi luate în considerare în aprecierea riscu-

lui real, cum a fost cazul în Chalal). În rest, nu poate fi trasă o concluzie pri-

vitoare la eliminarea condiției ca tratamentele riscate să atingă un nivel mi-


56 ――

nim de gravitate. Deși este posibil ca aceste condiții să se suprapună, să se

implice reciproc, nu este și obligatoriu, iar Curtea poate avea în vedere con-

siderente personale (de natură mai degrabă obiectivă) ale reclamanților (vâr-

stă, sex, stare de sănătate etc.) pentru a determina dacă tratamentele riscate

ating limita fixată de art. 3. Acel minim de gravitate se adaptează permanent,

„în armonie cu progresul societății” (Arai-Yokoi 2003, 387).

Indiferent dacă jurisprudența Curții va demonstra în viitor suprapu-

nerea în vreun mod a celor două condiții sau renunțarea completă la necesi-

tatea existenței unui nivel minim de gravitate a tratamentelor, statutul con-

diției existenței riscului real de tratamente contrare art. 3 este indiscutabil. În

acest sens, Curtea realizează o apreciere a fiecărui caz în parte (inclusiv față

de fiecare dintre reclamanți, atunci când există mai mulți în aceeași cauză)

pentru a determina dacă există riscul real ca persoana să fie supusă unor tra-

tamente interzise de art. 3, iar aprecierea existenței unui risc real trebuie să

fie una riguroasă (Saadi v. Italy 2008, §128).

Pentru a exemplifica prin câteva hotărâri recente, în J.K. și alții c. Sue-

diei, Curtea apreciază că deportarea reclamanților în Irak nu ar încălca art. 3

al CEDO, nici în baza situației generale de violență din Irak, nici raportat la

violențele și amenințările serioase ce au apărut în 2008. Aplicanții, o familie

irakiană cu un copil, solicitaseră azil în Suedia în baza temerii de persecuție

de către al-Qaeda. Soțul avusese o afacere încă din anii ’90 la o tabără a ar-

matei americane, doar cu clienți americani, și supraviețuise unei tentative de

omor de către al-Qaeda, însă fusese spitalizat mai multe luni. Fratele său fu-

sese răpit de către același grup ca pedeapsă pentru colaborarea aplicantului

cu americanii. O bombă a fost plasată lângă casa acestuia și depistată, infrac-

torul recunoscând că a fost plătit de al-Qaeda pentru a-i supraveghea pe

aplicanți. Ulterior, familia s-a mutat în Siria pentru mai mulți ani, timp în

care al-Qaeda le-a distrus locuința și stocurile de marfă. Atunci când familia

a revenit la Bagdad în 2008, fiica soților a fost împușcată și omorâtă. Stocuri-

le de marfă au fost atacate de mai multe ori, motiv pentru care soții, în 2011,

au depus cerere de azil în Suedia (J. K. and others v. Sweden 2015, §6-§13).

Curtea a decis că, în ciuda înrăutățirii situației generale în Irak de la ofensiva

ISIS în nordul Irakului în iunie 2014, rapoartele internaționale în cauză nu au

arătat motive pentru ca instanța europeană să se îndepărteze de la opinia


―― 57

precedentă, conform căreia situația generală din Irak nu era atât de serioasă

încât să cauzeze în sine o încălcare a art. 3 (J. K. and others v. Sweden 2015,

§53-§55). Cât despre circumstanțele personale ale aplicanților, Curtea a afir-

mat că aceștia nu au oferit dovezi ale amenințărilor sau persecuției de către

al-Qaeda după 2008 și, având în vedere că un ultim atac dovedit asupra aces-

tora a avut loc în 2008, Curtea a concluzionat că nu există dovezi suficiente

pentru stabilirea existenței unui risc real de a fi supuși unor tratamente con-

trare art. 3 al CEDO (J. K. and others v. Sweden 2015, §57-§59). Criteriile prin-

cipale avute în vedere de Curte au fost încetarea raporturilor comerciale de

către reclamant cu americanii în 2008, trecerea unei perioade îndelungate în

care nu pot fi dovedite atacuri împotriva familiei (6-7 ani), precum și faptul

că, după ultimul atac, unii membri ai familiei au mai locuit în Irak până în

septembrie 2011 fără a putea fi dovedite alte amenințări în această perioadă

(J. K. and others v. Sweden 2015, §60). Reclamanții au atacat hotărârea, solici-

tând deferirea cauzei către Marea Cameră a Curții. În 19 octombrie 2015,

completul de 5 judecători ce urma să decidă asupra cererii a acceptat solicita-

rea, urmând ca Marea Cameră, în completul de 17 judecători, să reconsidere

cazul. Audierea în fața Marii Camere a avut loc pe 24 februarie 2016, cauza

fiind încă pendinte (înregistrarea audierii este disponibilă pe site-ul Curții

Europene a Drepturilor Omului).

Într-o altă hotărâre recentă, Curtea reamintește principiile generale

pentru atragerea răspunderii statului pentru încălcări ale art. 3 în ceea ce pri-

vește înlăturarea străinilor de pe teritoriu, menționând atât existența unui

risc real, cât și nivelul minim de gravitate al tratamentelor. Pornind de la fap-

tul că aprecierea în cauză vizează consecințele previzibile ale înlăturării per-

soanei către țara de destinație, care trebuie privite în lumina situației genera-

le de acolo, dar și în funcție de circumstanțele personale ale aplicantului,

Curtea amintește că, „dacă existența unui risc real este stabilită, înlăturarea

persoanei ar încălca în mod obligatoriu art. 3, indiferent dacă riscul provine

de la o situație generală de violență, o caracteristică personală a aplicantului

ori o combinație a celor două”. Desigur, o situație generală de violență ar

avea intensitatea necesară pentru a crea un altfel de risc doar „în cazurile ce-

le mai extreme”, în care există un risc real de rele tratamente doar prin faptul

că individul este expus la astfel de violență (R.H. v. Sweden 2015, §60). În spe-


58 ――

ță, reclamanta susținea că, dacă ordinul de expulzare emis împotriva ei este

pus în aplicare, ar fi supusă unui risc real fie de a fi ucisă de către unchii ei

pentru refuzul de a se căsători forțat înainte de a fugi din Somalia, fie de a fi

forțată să se căsătorească împotriva voinței sale la întoarcere. De asemenea,

reclamanta a susținut că situația generală în Somalia era foarte gravă pentru

femei, în special pentru cele care nu beneficiau de o rețea de protecție mas-

culină, și că, în aceste condiții, ar risca să locuiască singură într-o tabără de

refugiați, ceea ce ar expune-o unui pericol serios (R.H. v. Sweden 2015, §44).

Curtea a analizat atât situația generală din orașul Mogadishu, unde recla-

manta ar ajunge dacă ar fi deportată, dar și circumstanțele sale personale în

această situație, și a decis, pe de o parte, că situația din Mogadishu nu se în-

ăsprise de la ultima evaluare a Curții în această privință (în septembrie 2013,

în speța K.A.B. c. Suediei), astfel încât să indice că simpla prezență a unei per-

soane în acest spațiu creează riscul unei încălcări a art. 3 (R.H. v. Sweden

2015, §68), și, pe de altă parte, că există neconcordanțe semnificative în sus-

ținerile reclamantei, că afirmațiile sale privind experiențele personale și peri-

colele riscate nu par plauzibile și că nu există nicio bază pentru afirmația că

reclamanta s-ar întoarce în Mogadishu în postura unei femei singure, cu toa-

te riscurile pe care această situație le presupune. Curtea a avut în considera-

re, în acest sens, faptul că reclamanta păstrase legătura cu familia de origine,

precum și faptul că aceasta avea familie în Mogadishu (un frate și câțiva

unchi), așa că se poate considera că are acces atât la sprijinul familiei, cât și

la o rețea de protecție masculină, și că nu s-a dovedit faptul că reclamanta ar

fi nevoită să locuiască într-o tabără de refugiați (R.H. v. Sweden 2015, §73-

§74). Așadar, Curtea a decis că deportarea reclamantei în Mogadishu, Soma-

lia, nu ar reprezenta o încălcare a art. 3.

O altă cauză ce poate exemplifica modul în care Curtea apreciază

existența riscului real o reprezintă M.A. c. Elveției. Reclamantul, cetățean ira-

nian, participase activ la demonstrațiile împotriva regimului de la Teheran ce

au urmat alegerilor prezidențiale din 2009, organizând demonstrații pașnice,

distribuind materiale împotriva regimului acuzat de fraudarea alegerilor, do-

cumentând și distribuind materiale privitoare la reprimarea brutală a de-

monstrațiilor de către autoritățile de la Teheran. La ultima demonstrație la

care a participat, în martie 2011, câțiva prieteni de-ai săi au fost arestați, și,


―― 59

potrivit susținerilor reclamantului, torturați, astfel încât numele său și impli-

carea sa au fost aflate de către autoritățile represive. Fiind somat să apară în

fața instanței pe 12 mai 2011, dar temându-se că va fi arestat pe loc, reclaman-

tul nu s-a prezentat în instanță, așadar agenți ai serviciului secret au mers la

casa lui și a părinților lui a doua zi pentru a-l aresta. Negăsindu-l, i-au arestat

tatăl și au transmis reclamantului că tatăl său va rămâne în detenție până

când acesta se va prezenta autorităților. Reclamantul a decis să fugă din țară

în iunie 2011, ajungând ilegal în Elveția pe 26 iunie și solicitând azil în ziua

imediat următoare. Pe 7 mai 2013 reclamantul a fost condamnat in absentia

în Teheran la o sentință de 7 ani de închisoare și 70 de lovituri de bici. Cum

autoritățile elvețiene îi respinseseră cererea de azil (invocând discrepanțe în

declarațiile sale și contestând autenticitatea copiilor după documente rele-

vante depuse de reclamant), trimiterea sa în Teheran ar fi relevat atât faptul

că ieșise ilegal din Iran, ceea ce ar fi determinat arestarea sa imediată, cât și

faptul că exista împotriva sa acea sentință excesivă și inumană, ce ar fi fost

imediat pusă în executare (M.A. v. Switzerland 2014, §9, §42, §43). Curtea de

la Strasbourg a reamintit că, pentru a determina dacă există un risc real și

individual de rele tratamente, trebuie să examineze consecințele previzibile

ale trimiterii reclamantului în țara de destinație, având în vedere condițiile

generale de acolo și situația personală a reclamantului. De asemenea, Curtea

a amintit că reclamantul este cel care trebuie să aducă dovezi care pot arăta

că există motive suficiente pentru a crede că riscă tratamente contrare art. 3,

dar că statul pârât trebuie să înlăture dubiile cu privire la aceste dovezi. Da-

torită situației speciale în care se găsesc adesea solicitanții de azil, este dese-

ori necesar ca dubiul să opereze în favoarea acestora când se pune problema

evaluării credibilității declarațiilor și documentelor prezentate de aceștia

(M.A. v. Switzerland 2014 §54-§55). Curtea a apreciat că, din informațiile dis-

ponibile despre Iran, este evident comportamentul represiv al autorităților

față de persoanele care participă la activități de opunere față de guvern sau

privitoare la drepturile omului, și că oricine demonstrează sau se opune în

orice alt mod autorităților de la Teheran poate fi expus riscului de a fi lipsit

de libertate și supus torturii ori relelor tratamente. În sine, încălcările drep-

turilor omului în Iran nu dau naștere atragerii răspunderii statului-parte la

Convenție pentru returnarea unei persoane în acel spațiu, dar, având în ve-


60 ――

dere circumstanțele personale ale reclamantului, a cărui pedeapsă in absentia

ar cauza suferințe de o gravitate suficientă pentru a echivala cu tortură în

sensul art. 3, și existând riscul real ca această pedeapsă să fie executată (M.A.

v. Switzerland 2014, §56-§58), Curtea a decis că trimiterea reclamantului în

Iran ar reprezenta o încălcare a art. 3 al CEDO.

Într-o altă speță, R.D. c. Franței (2016), reclamanta, cetățean al statu-

lui Guinea, face parte dintr-o familie de confesiune musulmană, tatăl său fi-

ind și imam. În 2010, reclamanta a început o relație sentimentală cu o per-

soană de confesiune creștină („X”), relație pe care nu a divulgat-o familiei, iar

în 2012 „X” a cerut-o în căsătorie. Tatăl tinerei a refuzat să-și dea acordul

pentru căsătorie și, împreună cu frații reclamantei, au amenințat-o cu moar-

tea în caz că va continua relația. Tânăra a fugit de acasă și s-a căsătorit cu „X”

în noiembrie 2012, când era însărcinată în 3 luni. În decembrie 2012, tatăl,

frații și frații vitregi ai reclamantei au pătruns în casa în care locuiau soții, au

bătut-o și au adus-o cu forța în casa familiei ei de origine. Poliția, alertată de

sora reclamantei la cererea lui „X”, a găsit-o pe tânără legată de un copac. La

spital, s-a dovedit că aceasta pierduse și sarcina. După ce a petrecut două

luni în spital, tânăra s-a refugiat la un unchi al soțului său, la 800 de km de

orașul în care locuise. Tatăl acesteia, care era un lider religios influent, a fă-

cut ca „X” să fie arestat (ceea ce dovedește și lipsa posibilității ca soții să ape-

leze la autorități). Casa socrilor ei a fost devastată, iar când socrul ei a divul-

gat unde se afla și poliția a pornit spre casa unchiului lui „X”, reclamanta a

fugit din țară. Ea a ajuns în Franța în februarie 2014. În Franța, tânăra a aflat

de la câțiva conaționali că tatăl său se afla deja în această țară pentru a o găsi

(R.D. c. France 2016, §6-§11). Cererea de azil în Franța a reclamantei a fost

respinsă. Curtea, analizând atât situația generală din Guinea, cât și circum-

stanțele personale ale reclamantei, a stabilit că rapoartele internaționale în

cauză denunță tratamentul femeilor în această țară, iar autoritățile de stat,

potrivit acelorași rapoarte, nu sunt în măsură să asigure protecția femeilor

aflate în situația reclamantei. De asemenea, Curtea apreciază că reclamanta a

dovedit suficient riscul la care este supusă, atât prin copia legalizată după

certificatul de căsătorie, cât și prin două certificate medico-legale. Mai mult,

este evident faptul că familia reclamantei dispunea de mijloacele necesare

pentru a o găsi și în ipoteza în care se află departe de orașul de origine. Este


―― 61

improbabil că trecerea timpului ar diminua riscul ca reclamanta să fie supusă

relelor tratamente. Pentru toate aceste motive, Curtea a decis că trimiterea

reclamantei în Guinea ar supune-o unui risc real de tratamente contrare art.

3 al Convenției (R.D. c. France 2016, §38-§45) și a decis în favoarea sa.

Începând cu cauza Soering, Curtea a extins din ce în ce mai mult pro-

tecția acordată străinilor în cazul în care aceștia riscă încălcări ale Convenției

care nu sunt direct imputabile statului-parte. Extinderea pornește de la insti-

tuirea unei forme de protecție indirectă („prin ricoșeu”) și continuă cu apli-

carea față de îndepărtarea străinilor în alte state membre ale Consiliului Eu-

ropei unde riscă tratamente contrare art. 3, lărgirea semnificației unor ter-

meni relevanți, extinderea grupurilor de instituții și persoane care pot cauza

riscul în cauză, anularea considerentelor privitoare la conduita anterioară a

persoanei sau la pericolul pentru securitatea națională pe care aceasta îl poa-

te reprezenta, relaxarea chestiunilor probatorii etc. Mai mult, Curtea a extins

sfera de aplicare a acestei protecții dincolo de situația în care poate reprezen-

ta o încălcare a CEDO returnarea unui individ într-un stat în care acesta riscă

tortură ori pedepse sau tratamente inumane ori degradante (încălcări ale art.

3 al Convenției), la numeroase situații de posibile încălcări ale dreptului la

viață (art. 2), dreptului la libertate și siguranță (art. 5), dreptului la un proces

echitabil (art. 6), ori chiar dreptului la respectarea vieții private și de familie

(art. 8). În orice caz, Curtea insistă asupra existenței unui risc real, pe care îl

apreciază într-o manieră riguroasă.

4. Concluzii

Sistemul european de protecție a drepturilor omului este „un sistem

hibrid”, ce „ezită între influențele continentale și influențele engleze în ceea

ce privește locul hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului” (s.n.). Cu toate acestea, „prin fiecare hotărâre nouă, instanța indică,

explică, extinde sfera drepturilor garantate, face aplicații concrete, condamnă

statul pârât și se așteaptă ca acesta, împreună cu toate celelalte state semna-

tare, să nu mai repete actele sau omisiunile constatate” (Rizoiu 2011, XV).

„Curtea consideră că, deși nu este obligată în mod formal să-și urmeze hotă-

rârile anterioare, este în interesul securității juridice, al previzibilității și al


62 ――

egalității în fața legii ca ea să nu se îndepărteze fără motive întemeiate de la

precedentele stabilite prin hotărârile sale anterioare”, așa cum statuează in-

stanța de la Strasbourg (Chapman v. The United Kingdom 2001, §70). Totuși,

apreciem că, în contextul conflictelor din nordul Africii și Orientul Mijlociu

din ultimele două decade, ar fi binevenită o reconsiderare a circumstanțelor

în care Curtea oferă protecție, în sensul extinderii și mai mari a condițiilor în

care această protecție poate fi obținută.

Chiar și așa, Curtea „a jucat și joacă în continuare un rol decisiv în

protejarea drepturilor fundamentale ale migranților”, iar jurisprudența sa

reprezintă „motorul principal al legislației Uniunii Europene în materie de

azil și migrație” (Labayle and Bruycker 2012, 11), rol neîndeplinit de Curtea de

Justiție a Uniunii Europene, cel puțin până de curând. Dreptul primar al

Uniunii conține deja un drept la azil și face adesea referire la respectarea

CEDO. Deși Curtea Europeană a Drepturilor Omului încă nu are un „sprijin

textual puternic” în materia azilului, ea „a trasat anumite «linii roșii» pe care

statele membre nu le pot depăși, indiferent de context, asupra drepturilor

inalienabile la viață și integritate fizică” (Labayle and Bruycker 2012, 11). De

când a obținut competențe depline în chestiunea azilului, în 2009, Curtea de

Justiție a Uniunii Europene a avut o activitate destul de bogată în acest do-

meniu. Totuși, rolul Curții Europene a Drepturilor Omului a fost și este esen-

țial în asigurarea unor forme de protecție a persoanelor ce solicită azil în sta-

te europene, în ciuda lipsei unor prevederi exprese pentru aceste persoane.

O atenție deosebită trebuie acordată chestiunii îndepărtării străinilor

de pe teritoriul unui stat semnatar. Curtea și-a interpretat competența astfel

încât să poată cuprinde situații de posibile încălcări ale unor drepturi și liber-

tăți fundamentale prin trimiterea străinilor în state în care aceștia sunt su-

puși riscului respectivelor încălcări, și oferă și garanții procedurale în acest

sens. Așadar, statele care sunt atât membre ale Uniunii Europene, cât și

semnatare ale Convenției Europene a Drepturilor Omului trebuie să-și înde-

plinească obligațiile asumate în fața ambelor mecanisme și să acorde o aten-

ție deosebită modului în care gestionează solicitările și plângerile individuale

cu a căror soluționare sunt însărcinate, fără a uita, în același timp, dincolo de

litera legii, spiritul legii a cărei aplicare le incumbă – așa cum pare să proce-

deze, de cele mai multe ori, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului.


―― 63

Bibliografie:

Arai-Yokoi, Yutaka. 2003. „Grading Scale of Degradation: Identifying the Threshold

of Degrading Treatment or Punishment under Article 3 ECHR”. Netherlands

Quarterly of Human Rights 21(3): 385-421. http://www.corteidh.or.cr/tablas/

r30903.pdf.

Cherubini, Francesco. 2015. Asylum Law in the European Union. New York: Routledge.

Codrea, Codrin. 2015. „În fața unei omisiuni: jurisprudența Curții de la Strasbourg în

lipsa consacrării exprese a unui drept de azil în CEDO”. În Conferința „160 de

ani de învățământ juridic ieșean”, coordonat de Tudorel Toader și Ioana Maria

Costea, 311-316. București: Editura Hamangiu.

Labayle, Henry și Philippe de Bruycker. 2012. The Influence of ECJ and ECtHR case

law on asylum and immigration. Study. European Parliament, Directorate-

General for Internal Policies, Policy Department C, Citizens’ Rights and Con-

stitutional Affairs. http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/etudes/

join/2012/462438/IPOL-LIBE_ET(2012)462438(SUM01)_EN.pdf.

Miller, Sarah. 2009. „Revisiting Extraterritorial Jurisdiction: A Territorial Justification

for Extraterritorial Jurisdiction under the European Convention”. European

Journal of International Law 20(4): 1223-46. doi: 10.1093/ejil/chp078.

Mole, Nuala și Catherine Meredith. 2010. Asylum and the European Convention on

Human Rights. Strasbourg: Council of Europe Publishing.

Renucci, Jean François. 2005. Introduction on the European Convention on Human

Rights. The rights guaranteed and the protection mechanism. Strasbourg:

Council of Europe Publishing.

Renucci, Jean François. 2009. Tratat de drept european al drepturilor omului.

București: Editura Hamangiu.

Rizoiu, Roxana. 2011. „Cuvânt înainte” la Marile hotărâri ale Curții Europene a Drep-

turilor Omului, de Frédéric Sudre, Jean-Pierre Marguénaud, Joël

Andriantsimbazovina, Adeline Gouttenoire și Michel Levinet, XV-XVI. Bucu-

rești: Rosetti Internațional.

Sudre, Frédéric, Jean-Pierre Marguénaud, Joël Andriantsimbazovina, Adeline

Gouttenoire și Michel Levinet. 2011. Marile hotărâri ale Curții Europene a Drep-

turilor Omului. București: Rosetti International.


64 ――

Documente internaționale:

Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, Roma,

4 noiembrie 1950.

Convenția privind statutul refugiaților, Geneva, 28 iulie 1951.

Protocolul privind statutul refugiaților, New York, 31 ianuarie 1967.

Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului privind

funcționarea Uniunii Europene.

Convention and Protocol relating to the Status of Refugees. Introductory Note by the

Office of the United Nations High Commissioner for Refugees, Geneva, decem-

brie 2010. http://www. unhcr.org/3b66c2aa10.html.

Jurisprudență:

Affaire R.D. c. France, Arrêt, 16 iunie 2016.

Case of Soering v. The United Kingdom, Judgment, 07 iulie 1989.

Case of Cruz Varaz and others v. Sweden, Judgment, 20 martie 1991.

Case of Vilvarajah and others v. The United Kingdom, Judgment, 30 octombrie 1991.

Case of Tomasi v. France, Judgment, 27 august 1992.

Case of Chalal v. The United Kingdom, Judgment, 15 noiembrie 1996.

Case of Chapman v. The United Kingdom, Judgment, 18 ianuarie 2001.

Case of Mubilanzila Mayeka and Kaniki Mitunga v. Belgium, Judgment, 12 octombrie

2006.

Case of Saadi v. Italy, Judgment, 28 februarie 2008.

Case of M.A. v. Switzerland, Judgment, 18 noiembrie 2014.

Case of J.K. and others v. Sweden, Judgment, 4 iunie 2015.

Case of J.K. and others v. Sweden, Grand Chamber hearing, 24 februarie 2016.

Case of R.H. v. Sweden, Judgment, 10 septembrie 2015.

―― 65

Implicit Theories of Moral Character:

Effects on Moral Evaluation and Distributive

Preferences in Dictator Game

Ana Maria Hojbotă

Previous research documented the effect of beliefs about social order and immutability of moral character on moral evaluation. These beliefs amplify the orientation towards severe moral judg-ments, with a preference for retribution instead of rehabilitation. In the present study, we aimed to check for interactive effects of these beliefs on punishment and distributive preferences. We in-vestigate whether social cynicism plays a role in this relation, since trust in institutions and people is a factor that may bias people’s definition of what is fair and what is not. We found that beliefs about the immutability of moral character accentuate the prosecutor mindset and generate greater attribution of blame.

1. Theoretical background

Studying lay people’s reactions to moral transgressions help theorists

understand moral reasoning and develop descriptive models of ideal deci-

sion-making. It also helps practitioners examine lay intuitions and prefer-

ences regarding distributive, procedural and retributive justice. These intui-

tions and preferences affect the perceived legitimacy and credibility of insti-

tutions and have further an impact on norm compliance, voter behavior, and

participatory democratic behavior. We assume that there is interdependence

between beliefs regarding people’s character and cognitions about right and

wrong. We believe that it is important to find the ways in which general be-

liefs regarding crime, criminality, and overall social justice affect individual

evaluations of what is right or wrong, as well as the calibration of the level of

punishment and reward.

PSYCHOLOGY Ana Maria Hojbotă

66 ――

Socio-functionalist models (e.g. Tetlock 2002) describe lay people as

acting according to situational goals when deciding what is just and who de-

serves what. Capitalizing on the good and carrying the weight of bad behav-

iors are central concerns of religion, politics, education and justice, demand-

ing a balance between the social justice goals of achieving control and order

on the one hand, and reaching fair decisions for the accused, on the other. As

Skitka and Wisneski (2012) pointed out, the layperson was described in sev-

eral metaphorical frames: as intuitive economist, intuitive prosecutor, intui-

tive theologian or politician. However, the two authors emphasize that, in

fact, people switch between these roles depending on their situational de-

mands and constraints, on whether they are judging fairness of distributions,

rewards and punishments, or on whether they are interested in establishing

if people get what they deserve. We go a little further than the two authors

and maintain that the alternation between these roles manifests itself neither

discretely nor abruptly, but rather as a more dynamic oscillation with inter-

dependent and spillover relationships between the roles. Thus, procedures

and standards of the prosecutor or the theologian, who is concerned with

protecting sacred values, might influence the outcomes of the intuitive

economist. We also believe that the intuitive scientist is omnipresent, and

that his explanations and predictions of moral behavior are inherently em-

bedded in retributive and distributive decisions. When predicting other’s

goals, motivations and actions, some people may adhere to causal and dispo-

sitional explanations, while others will put emphasis on situations and will

believe people can change (Chiu, Hong, and Dweck 1997; Nisbett 2003). It is

obvious that the actual perspective, that is, the emphasis either put on the

individual or on the context, can influence the decision to collaborate or de-

fect, or the decision to endorse retributive or rehabilitative measures for an

individual who committed a moral transgression. For some more than for

others, aspects such as desert and merit might dominate decisions.

We would like to advance the study of moral reasoning by attempting

to integrate two sets of beliefs about the moral aspect of individual charac-

ters: people’s beliefs about when they should advocate retribution, on the

one side, and their distributive preferences, on the other. The existing litera-

ture is lacking attempts to integrate perceptions of distributive and retribu-

Implicit Theories of Moral Character Ideo Vol. 1/ 1, 2016

―― 67

tive justice. Distributive justice is a topic preferred in behavioral economics,

while retributive justice makes the object of some psycho-legal studies.

However, we find this separation impoverishing to the field of morality re-

search, since the two aspects of justice are organically influencing one an-

other and are consubstantially present in ideological discourses. Transgress-

ing the dichotomy would articulate a more inclusive understanding of intui-

tive social justice. We believe that allocation of punishment and resources

are context-dependent. In other words, beliefs about one’s social environ-

ment influence both the allocation of resources and punishment.

When people witness transgressions that go unpunished and perceive

authorities as inefficient, they tend to express and defend the violated norms.

We endorse the view expressed by Fehr and Fishbacher (2003), who argue

that people are intuitive durkheimians, for whom punishment of norm viola-

tion is an end in itself. People actively invest in identifying and punishing

wrongdoers, and even derive pleasure from identifying and justly punishing

transgressors (Crockett et al. 2013).

Politicians and media often cultivate discourses that attach evaluative

valence to the character of people, groups or nations and talk about a pre-

sumable moral decline of society and institutions. They are also bringing

forward the notion of social order and general decline when they discuss

norm violations. In this context, it is important to verify whether mindset-

induced punitiveness affects the objectivity of moral evaluations and if so,

whether we can avoid this bias. As Tetlock and colleagues (2007) indicated,

there are factors that intensify vigilantism, such as the declining of punish-

ment rates in contexts of rising criminality. Cheater-detection modules are

automatic and make the factors that increase severity of evaluations more

easily to detect. However, debiasing the evaluations will probably require

strategies that are more deliberate. Finding the factors that invest principles

and sanctions with moral force is a priority for both theory and practice.

Among the factors that affect crime explanations and the preferred

reactions to it, we earlier mentioned the influence of situational and contex-

tual factors in assessing desert, that is, the reasons for reward or punishment.

In evolutionary terms, people have specialized cheater-detection modules

that answer the need to identify cheaters and free riders. It is important to


68 ――

identify those predisposed to malevolent actions, since they could compro-

mise social cooperation (Greene 2013). People adopt and cultivate several

types of beliefs regarding the character of individuals and their social envi-

ronment. These beliefs are crucial for evaluative processes. When they ex-

plain social deviance, some cultures and individuals put emphasis on the

transgressors’ characters, while other simply blame the situation and the

broader context (Choi, Nisbett, and Norenzayan 1999; Singh et al. 2012). As

Harman (1999) put it, Western folk moral psychology is a character trait-

based one. Understanding how people conceive (moral character) traits is

central for understanding the role of lay normativity.

However, it is important to see whether people think in terms of

traits or whether they focus on situations when they analyze cases of pun-

ishment or reward. It is also important to understand how they conceive

those traits. The latter are mainly beliefs about human psychological charac-

teristics. There are two main clusters of theories in this area. On the one

hand, entity theories (ET) endorse the view that moral behavior relies on

stable, unchangeable traits or essentialist properties of individuals (Dweck,

Chiu, and Hong 1995). Their counterparts are incremental theories (IT),

which postulate that moral conduct is flexible and dynamic (Gervey et al.

1999). These beliefs hold intercultural, interindividual and intraindividual

variability, and they are cultural and socially shared cognitions expressed in

proverbial wisdom, such as: “A leopard cannot change its spots,” “Once a

cheater, always a cheater.” Other proverbs address incrementalism in the

form of both positive (“It’s never too late to turn over a new leaf”) and nega-

tive change (“Your character can be corrupted by bad company”). Various

studies converged to the conclusion that entity theorists evaluate transgres-

sions more harshly and allocate more punitive measures. In contrast, incre-

mental theorists, who are mainly motivated by restorative philosophies, are

rather endorsing corrective measures, education, healing, and rehabilitation

(Gervey et al. 1999). However, it is important to differentiate between how

entity theorists and incremental theorists hold people accountable. Priming

implicit theories infuse people’s judgments about fairness with a focus on

different strategies of uncertainty management. Some people might choose

prudent, conservative allocation strategies, like self-interested distribution of


―― 69

resources, lower tolerance toward free-riding, severe punishment for norm

transgressions, and meritocratic arrangements, as meritocracy motivates

hard work and risk taking. Others may find these strategies unjust.

The socio-functionalist model has advanced an explanation for re-

tributive and consequentialist hyper-vigilant responses to norm transgres-

sions (Tetlock 2002). This model states that, when experiencing repeated

norm violation that goes unpunished, either as two- or third-party, people

are prone to entering a “prosecutorial mindset,” an evaluative syndrome that

is fueled by anger and motivated by social justice. This mindset shows a

higher sensitivity to social and legal norm violating behavior. One can read it

as a type of implementation mindset (Gollwitzer 1999; Gollwitzer and Bayer

1999) or as a goal state generated by the lack of justice or social order. This

state is motivated by the desire to restore the order. Similar to the imple-

mentation mindset, the prosecutorial mindset deactivates itself when the

goal of justice is achieved (Tetlock, Self, and Singh 2010). Prosecutorial mind-

sets can be forward-looking (when focused on future crime deterrence) and

backward-looking (when focused on retribution, that is, on making the harm

doer pay proportionately to the harm inflicted). The goal of this mindset is to

ensure group norm compliance, obedience, and shared responsibility. It aims

at specific deterrence of individual criminal behavior by discouraging coun-

ter-normative behavior. The side effect of this effort to bolster prosecution is

a harsher punishment. Subjects are good in finding justifications of punish-

ment but they show a significant lack of consideration for exculpatory evi-

dence. This zero tolerance stance increases the risk of type I errors, which

leads to greater acceptance towards convicting the innocent. When justice is

served and social order restored, the anger and the desire to punish are ex-

pected to decrease (people adjust these biases), just as the above-mentioned

incremental mindset would predict. The prosecutorial frame may become

chronic under persistent social threat, as the relationship between criminali-

ty rates, unemployment, and authoritarianism shows (Onraet, Dhont, and

Van Hiel 2014). Expecting high deception rates, people believe that they can

prevent future victimization and exploitation through higher vigilantism and

more strict and punitive policing.


70 ――

Both research approaches, the prosecutorial mindset theory and the

concept of implicit theory of moral character, bring similar epistemic ad-

vantages for crime detection. They expose the mechanisms of hypervigilance,

an attitude that maximizes detection rate and prediction of transgressions.

Hypervigilance is said to serve the social function of avoiding future harm

doing by stressing value and norm expression, strengthening evaluative

judgments (extremity, importance, certainty), and increasing the degree of

perceived negligence or malevolence of the author of norm violations. Simi-

lar effects occur on the level of cognitive processing and selective attention:

decisions depend on how the focus is shifting towards certain aspects of the

case. High priority is placed on the effectiveness of punishment, which might

cause lesser objectivity in case evaluation. The result also includes a higher

tolerance of vigilantism and the tendency to protect the innocent. In this

case, minimizing type I errors is not a priority.

As they represent context-sensitive, malleable devices used to explain

and predict the social world, both approaches are able to uncover relevant

sources of systematic bias in scaling punishment. However, when crime se-

verity is at highest level, the effects of implicit theories and prosecutorial

mindsets should be obscured. Both approaches also succeed in explaining

how conservative preferences are generated in terms of hierarchies of foun-

dations and principles, such as equity vs equality, and/or need. They could

be successful in predicting arrangements of retributive justice (assigning

punishment, processing of case-related information) and distributive justice

(preference for egalitarian or meritocratic, competitive distributions in eco-

nomic games and other distributional choices in hypothetical societies). It

might be the case that both prosecutorial mindsets and implicit moral char-

acter theories have the same distal utility of enhancing survival and function-

ing of groups. They help detect free riders and malevolent wrongdoers, thus

promoting social norms and increasing group cooperation. Punitiveness is

justified as a detection mechanism that enhances the probability of identify-

ing the person who bears responsibility for wrongdoing. It has a role in sys-

temic explanation (rising social disorder, general moral decline and corrupt-

ibility, low accountability for the criminal justice), where the focus is deter-

rence/expressive norm enforcement.


―― 71

Here we mention some of the differences between the two types of

mindsets. Implicit theories are relatively stable and general sets of beliefs

about people in the social world, that function as dispositional but not rigid

anchors. These beliefs depend on societal values and norms and can be influ-

enced by temporarily or chronically inducing a specific type of explanation

or the alternative viewpoint. Prosecutorial beliefs, on the other hand, are

specific beliefs about social contexts in which people live. They are tempo-

rary, activated by contextual triggers, and can become dispositional (Tetlock

et al. 2007). Their goal is a remedial and palliative one. They aim to preserve

the social order and give birth to a type of vigilantism, which seems to be

more pervasive and operates in a broader and indiscriminate way, until social

order is restored (Tetlock, Self, and Singh 2010). In the case of implicit theo-

ries, punitiveness is justified by formulating individual (internal, stable)

causal explanations for transgressions. In this case, the focus is on incapaci-

tation. They can also serve value-expressive goals to a higher degree than the

prosecutorial mindset and may protect the person’s self-worth. Their ego-

protective function serves against the unpredictability of a rapidly changing

world, which is not the case for prosecutorial mindset that mainly has group-

protective functions.

2. The present study

Our broader research goal is to unify and examine the nomological

networks of constructs described above and, at the same time, to emphasize

the inflation of models that aim to explain the similar phenomena. We ex-

perimentally manipulated immutability beliefs and prosecutorial mindsets in

search for additive and/or interactive effects. We expect that priming the

prosecutorial mindset will influence the allocation decision in the Dictator

Game, the support for meritocracy, and the attitude towards egalitarianism.

We also predict that implicit theories will moderate these effects.

As explained in the introductory section, we expect that implicit the-

ories and prosecutor mindsets will affect the way in which people perceive

morally charged social incidents, such as crime. In addition, we explore their

beliefs concerning the best ways in which society should function, and the


72 ――

way it currently works. We measured the degree to which they are disillu-

sioned, distrustful, and share the belief that people and institutions are cor-

rupt. In a previous study (Hojbotă 2015), we found that implicit theories cor-

relate with trust. We expect that the prosecutorial mindset prime will influ-

ence the allocation decision in the Dictator Game. Induced vigilantism and

an immutable view of human character will limit prosocial giving. We also

expect that people’s social cynicism will affect their endorsement of meritoc-

racy and egalitarianism. Implicit theories about moral character will proba-

bly moderate these relations. More specifically, immutability beliefs will ac-

centuate the prosecutorial mindset and thus influence social cynicism and

evaluative judgments of criminal actions.

Method

The experiment is based on a 2 (implicit theories of moral character:

immutable vs malleable) × 2 (prosecutorial mindset: activated vs deactivat-

ed) between-subjects factorial design. Participants read two vignettes. The

first vignette describes the nature of moral character as either immutable or

malleable. The second vignette describes a situation where the social order

was either threatened (activated prosecutor mindset condition) or not (deac-

tivated prosecutor mindset). After reading the vignettes, participants re-

sponded to questions about the wrongness and severity of a crime, internal

attribution, intentionality, and harshness of proposed punishment. Other

questions aimed at measuring the preference towards prosocial or egocentric

allocation in a Dictator Game, and preferences for meritocracy and egalitari-

anism. A last set of questions measured the degree of the subjects’ social cyn-

icism.

Participants

Ninety-five students from Alexandru Ioan Cuza University participat-

ed in this study, in expense for course credit. The majority were in the final

year of their Bachelor degree in Sociology or Communication and Public Re-

lations. Twenty-six were men and sixty-eight were women, with a mean age

of 21.52 (SD=1,71).


―― 73

Procedure and materials

The experiment took place in large group sessions. The participants

first completed a short consent form, followed by a set of socio-demographic

questions. Then, they read the two vignettes introduced as part of a study

about personal views on moral character and justice. Participants were en-

sured that responses were anonymous and confidential and that the answers

were used for aggregate statistical analyses. They were asked to fill the an-

swers using a focused, impartial and deliberative mindset, as much as they

could. After completing the questions, participants were debriefed and of-

fered the occasion to ask questions regarding the purpose of the study. Par-

ticipants took part in the study voluntarily, and received course credit for

their contribution. Subjects were randomly assigned to one of the four exper-

imental conditions (immutability of character & activated prosecutor mind-

set; immutability of character & deactivated prosecutor mindset; malleability

of character & activated prosecutor mindset; malleability of character & de-

activated prosecutor mindset). The two independent variables are the two

manipulations described below.

Implicit theory of character prime. The two vignettes were adapted

from the ones used by Chiu, Hong, and Dweck (1997). They induces a certain

implicit theory of moral character by presenting the result of a fictional study

conducted by prestigious researchers that finally brought clear conclusions

about people’s moral character. The immutability vignette revealed that in-

dividuals change to a very low degree (comparing character with a strong

material), while the vignette supporting the incremental view suggested that

people’s moral character can experience large variations during the lifespan.

Prosecutorial mindset prime. We manipulated mindsets by using a set

of scenarios inspired by Tetlock et al. (2007). One of them, corresponding to

the prosecutorial activation condition, presented a community plagued by

criminal behavior where those accountable for restoring order are incapable

of doing their jobs. In the deactivating condition, participants were induced

a rather low prosecutorial mindset using a scenario describing a community

where criminality rates were under control, the authorities succeeded to

keep them at historically low levels (high conviction rates), and the citizens

shown high conformity with the law.


74 ――

Measures

Moral transgression evaluation. In order to maintain the coherence of

the materials, we first applied the task of evaluating a crime, describing its

details in a short story that followed the two types of primes. The situation

describes a young man entering the house of an elderly victim, legitimizing

himself as a police officer and extracting a sum of money from his victim’s

apartment. The old man is left bond to a chair and discovered a few days lat-

er by a relative in deplorable physical and psychological condition. The sce-

nario clearly indicated the intentionality of the harm (the human agent is

causing foreseeable economic and physical harm). Respondents were asked

to evaluate on a six-step Likert scale the degree to which they perceive the

crime as wrong, the degree to which they found the author culpable. They

made an evaluation reflecting the internal attribution of the act and the

harshness of punishment that should be allocated. Two further general ques-

tions measured on 7-step Likert scales the subjects’ views on criminal pun-

ishment, with a focus on retributive and rehabilitative practices.

Dictator’s game. We used the one-trial Dictator Game to measure the

preferences of individuals for altruistic (egalitarian) or egoistic distributions

of resources when given the opportunity to divide a fixed monetary amount

with a presumed fellow participant. Each participant received a fix amount of

money (65 RON, about $16) and was instructed that he could divide that

amount as he pleased with another (anonymous) participant in the study.

The “Dictator” was informed that he could share any amount he pleased, as

the other player is bound to accept his resolution.

Perceived support for meritocracy versus egalitarianism was measured

with an 8-item scale, with four item addressing each of the two dimensions

adapted from Rasinski (1987). Egalitarianism items (e.g. “People who earn

larger incomes should pay higher taxes than people with smaller incomes.”)

reflected ideological beliefs about the primacy of needs and equality in redis-

tributive issues (for instance, advocating progressive taxing). On the other

hand, meritocracy items reflected a view of society in which desert and indi-

vidual achievement should be the basis of people’s shares and resources allo-

cation (e.g. “Scholarships should be based more on merit than on need.”).

The response scales were arranged from 1 to 7, where 1 means “not at all” and


―― 75

7 the opposite. The descriptive statistics indicated that our respondents were

inclined more towards endorsing meritocratic views than egalitarian. The

two scales did not significantly correlated.

Social cynicism. The next step was to measure the degree of trust that

people display after their beliefs were primed for the two central variables.

We employed the subscale from the Social Axioms Survey (Leung et al.,

2002) designed to measure the degree to which participants endorse a nega-

tive view of human nature, in which people and institutions are corruptible

and likely to ignore ethical principles in their conduct. Like implicit theories,

social axioms are acquired through social experience (hence their name) and

help individuals to map the social world by attaching various kinds of expla-

nations to the perceived characteristics of different individuals, groups, insti-

tutions, and social phenomena.

Results

Age and gender did not significantly relate to any variable. We will

not mention these variables in the next sections. The manipulation checks

for implicit theories prime did not achieve satisfactory internal consistency

in the case of immutability beliefs items. The response scale had a reverse

pattern of answering compared with the previous sets of questions (with 1

meaning “totally agree” and 6 “totally disagree”), a fact which might account

for this result. Table 1 presents descriptive statistics for all variables meas-

ured in this study.

A Univariate Analysis of Variance indicated an interaction between

the two independent variables on culpability of the criminal behavior: F(1,94)

= 4.902 , p = 0.034, ηp²= 0.052, but not for personal controllability of crime,

internal attribution of behavior or retributive recommendations. Figure 1

displays the differences in the levels of perceived culpability of the transgres-

sion. The prosecutor mindset manipulation had a significant effect on reha-

bilitation proposals (F(1,94) = 5.783, p = 0.016, ηp²= 0.05), with the scores in

the deactivated prosecutor mindset condition significantly higher (M = 6.53;

SD = 0.58) than in the activated condition (M = 6.01; SD = 1.31). This differ-

ence was higher in the case of incremental theorists.


76 ――

Figure 1 – Interactive effects of prosecutorial mindset and implicit theories on

culpability.

Table 1 – Descriptive statistics by condition for the variables measured in the

study. Standard deviations are reported in parentheses.

N 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

ET

activated

prosecutor

mindset

23 M 5.63 5.05 4.54 4.91 6.23 3.38 4 4.58 4.47 28.8

SD .64 .64 1.29 1.48 1.49 .40 1.03 .77 1.01 8.11

deactivated

prosecutor

mindset

21 M 5.8 4.95 4.33 5.59 6.45 3.47 3.97 4.5 3.59 31.02

SD .33 .82 1.44 1.13 .68 .55 1.27 .98 1.38 5.24

IT

activated

prosecutor

mindset

25 M 5.96 5.01 4.90 5.22 5.80 3.09 4.06 4.4 3.9 30.78

SD .20 .71 1.16 1.52 1.09 .54 1.07 1.02 1.12 7.20

deactivated

prosecutor

mindset

25 M 5.72 5.10 4.68 5.32 6.6 3.35 4.08 4.56 3.84 28.26

SD .52 .64 .95 1.51 .47 .39 1.16 .794 1.02 6.41

Note: 1 – culpability, 2 - controllability of crime, 3- internal attribution of cri-

me, 4 - general retribution, 5 - general rehabilitation, 6 - social cynicism, 7 –

egalitarianism, 8 – meritocracy, 9 – social dominance, 10 – Dictator Game

score. ET = entity theory, IT = incremental theory.

5.60

5.70

5.80

5.90

6.00

activated prosecutor

mindset

deactivated

prosecutor mindset

entity theory of

moral character

incremental theory

of moral character


―― 77

Manipulation of implicit theories of moral character had a significant

effect on social cynicism (F (1,94) = 4.361, p = 0.031, ηp²= 0.046). Subjects dis-

played higher level of cynicism in the entity theory condition (M = 3.42; SD =

0.47) than in the incremental theory condition (M = 3.22; SD = 0.48), as

shown in Figure 2. To analyze the differences inside each group, we com-

pared the entity theories and incremental theories subjects first from the ac-

tivated prosecutor mindset, then from the deactivated prosecutor mindset.

The results indicated a significant difference between the subjects in the ac-

tivated prosecutor mindset, with the entity theorists having significantly

higher scores on the social cynicism scale (M = 3.38) than the subjects in the

incremental condition (M = 3.09), t(44) = 2.059, p = 0.045, d = 0.61. The enti-

ty and incremental theorists did not differ significantly on their social cyni-

cism in the deactivated prosecutor mindset, t(44) = 0.898, p = 0.374.

There are no significant overall effects regarding egalitarianism (re-

distribution of resources) and meritocracy. The effect of manipulation was

only marginal in the case of meritocracy. However, as Figure 3 indicates,

there might be differences between the two implicit theories groups regard-

ing responses at the social dominance scale, namely between those endors-

ing an entity theory in the activated prosecutor mindset condition and the

entity theorists in the deactivated condition. At a close inspection, we found

marginally significant differences between the two groups (t(43) = 1.89, p =

0.062), subjects in the activated prosecutor mindset condition having higher

scores on social dominance (M = 4.18; SD = 1.103) than those in the deactivat-

ed prosecutorial mindset condition (M = 3.72; SD = 1.19). We found a signifi-

cant difference between the scores of the entity theorists in the activated

prosecutor mindset condition (M = 4.47; SD = 1.01) and the entity theorists in

the deactivated prosecutor mindset condition (M = 3.59; SD = 1.38): t(42) =

2.427, p = 0.02, d = 0.72. As Figure 3 shows, there is no statistically significant

difference between the subjects in the activated prosecutor mindset (M =

3.90; SD = 1.12) and those primed with the stimulus for deactivating the pros-

ecutor mindset (M = 3.84; SD = 1.02) in the incremental theory condition

(t(48) = 0.97, p= 0.845).

Given the patterns of scores obtained when inspecting the relation-

ship between entity theories and social cynicism and meritocratic preference,


78 ――


social cynicism.


social dominance.

3.00

3.10

3.20

3.30

3.40

3.50


mindset

deactivated

prosecutor mindset

entity theory of

moral character

incremental theory

of moral character

3.40

3.60

3.80

4.00

4.20

4.40

4.60


mindset

deactivated

prosecutor mindset

entity theory of

moral character

incremental theory

of moral character


―― 79

we verified whether the activation of the prosecutor mindset moderates the

relationship between social cynicism and dominance. Results indicate that

social cynicism predicts dominance only in the deactivated prosecutor mind-

set (t(45) = 2.19, p = 0.030).

In order to analyze the allocation amounts in the Dictator Game

(DG), we dichotomized the subjects into low (<32.5) and high givers (32.5),

taking the modal response (which is also the egalitarian allocation) as cutoff

point for the division. 50% of the responders were low givers, while the rest

of the respondents chosen egalitarian and prosocial allocations (greater than

the half of the sum). To explore the effects of the two independent variables

on the prosocial monetary allocations, we used the Chi square test. Results

reveal that there was a significant association between the induction of the

prosecutor mindset and the type of allocation in the DG (Chi²(1,94) = 6.13, p

= 0.013). Interestingly, in the deactivated prosecutor condition, subjects

made the more selfish allocations. The opposed pattern emerged in the acti-

vated prosecutor mindset condition (see Figure 4). The association between

the type of allocation and implicit theories was not statistically significant.

We identified a significant difference between the subjects in the ac-

tivated vs deactivated prosecutorial mindset only in the case of those primed

with the malleability theory. In other words, implicit theories moderate the

effect of induced vigilantism on allocation preferences in the Dictator Game.

More specifically, people make significantly more pro-self-choices when they

are induced the belief that character is incremental and the social order is in

satisfactory parameters.

Figure 4 – Distribution of allocation re-

sponses in the Dictator Game in the two

conditions of the prosecutor mindset. 0

5

10

15

20

25

30

35

high givers low givers

deactivated

prosecutor

mindset

activated

prosecutor

mindset


80 ――

3. Discussion

Our results indicate that exposing people to certain theories regard-

ing moral characters and the social order affects their level of cynicism and

their prosocial tendency. First, we provided evidence that, combining views

about the moral character of individuals and of the social context, people’s

reactions to moral transgressions can be shifted. People judged the culpabil-

ity of the wrongdoing at the highest level when they are led to believe that

character traits do not change and that society’s order is on decline. The re-

sponses to crime oriented towards retribution and incapacitation are not dif-

fering significantly, contrary to what we expected. Implicit theories should

enhance the retributive response, with a utilitarian push in the prosecutorial

mindset condition. Neither implicit theories, nor the prosecutorial mindset

made the responders punish excessively the wrongdoer, but rather oriented

their perceptions regarding the severity of the crime. It seems that the dispo-

sition towards rehabilitation of wrongdoers is low in the condition of per-

ceived decline of the social order.

Social cynicism is another variable affected by the interactive effects

of implicit theories and prosecutor mindsets. Social cynicism reflects a view

of the social world as malevolent, with power-driven evaluation of actions

that take place in the social environment (Leung et al. 2002). Social cynicism

correlates positively with vertical individualism and negatively with agreea-

bleness (Chen et al. 2006). Our result is also reflected by the moderation ef-

fect of implicit theories in the relation between the prosecutor mindset and

dominance beliefs. Priming for entity theory accentuated the effect of vigi-

lantism on the preference for hierarchy-justifying beliefs, such as the necessi-

ty of allocating power and influence in society to those who stand out from

the crowd in terms of their capacities and achievements. However, we found

no effects for the subscales measuring redistribution of resources or allocat-

ing material rewards based on personal merit. Power-based hierarchies are

thus preferred when social order is threatened and people are seen as fixed

entities.

These patterns of results may be due to the fact that, given certain

combinations of character and society narratives, people endorse different


―― 81

concepts of justice. In resources distribution, combining a view that people

are not changeable and society is working deficiently with the view that au-

thorities are doing their jobs, may lead to a preference for competitive, meri-

tocratic arrangements. On the other hand, the perception of a healthy social

order along with the belief that human nature can change might make peo-

ple more conservative about the given resources and act less altruistically.

Inducing people to believe that societies are threatened by uncontrol-

lable levels of crime and that it is hard to change criminal tendencies (just as

the prosocial ones) affects the disposition of individuals to protect their well-

being, lives, properties, and the overall social order. It is very important to

study citizen’s intuitions about the moral treatment of crimes, especially in

social contexts where criminal justice already suffers a loss of credibility.

When court decisions are highly divergent from what the community con-

siders as just, people might think that the social order is declining, as author-

ities fail to do their jobs properly and cannot discourage potential criminals

to engage in transgressions.

The associations between implicit beliefs and prosecutor mindsets

can take several alternative forms, with independent or additive, uni- or bidi-

rectional effects, influenced by the way people evaluate the morality of indi-

viduals and groups. One can expect that implicit theories and prosecutor

mindsets will have mutually enhancing effects on punitiveness and other

evaluative decisions, such as forgiveness, acceptance of reparative acts, will-

ingness to engage in prosocial acts, etc. A context in which the dominant

perception is that people do not change and that the moral order is deterio-

rating will give rise to conservative attitudes towards resources and will fos-

ter justifying beliefs for these attitudes, such as social mistrust, cynicism, and

hostile attribution. This constellation of reactions will further fuel essential-

ist, dispositional explanations for social dysfunctions (blame-based explana-

tions of negative outcomes). A mindset influenced by an entity theory will

strongly activate the intuitive prosecutor syndrome. Incremental views could

have a complementary and/or compensatory role along with prosecutorial

mindsets in explaining evaluative judgments, as well as micro- and macro-

distributive preferences. For instance, a positive perception about the actual

social situation and the belief that people have the capacity to change might


82 ――

lead individuals to be more open for a competitive and productivity-based

frame, and prioritize equity against need and equality.

The data presented in this study did not support the hypothesis that a

prosecutorial frame of thinking of the social environment combined with the

entity theory about moral character will reduce altruistic giving. We hypoth-

esized this relation based on the assumption that, when people enter a rigid

and vigilant mindset, they will show less trust. Consequently, the concern for

fair distributions should be less prominent, as they expect others to cooper-

ate only to a limited extent. Our data point rather to the alternative pattern

of association between the main variables. A possible explanation could be

that entering a prosecutor mindset might activate a concern for restoring

social order and harmony. Social cohesion can be achieved through not only

greater vigilance and enhanced authority, but also by focusing on the others’

basic needs. When stability and order in the social environment are secured,

more competitive, individualistic frames of thinking and acting might moti-

vate individuals.

Our results are at odds with the initial expectations regarding distrib-

utive preferences. However, they had the hypothesized effect regarding the

evaluation of the criminal behavior. An interesting observation is that immu-

tability beliefs influence social cynicism more than the description of a wors-

ening social order. The results indicate that the two types of mindsets work

on different levels: implicit theories lead to expectations regarding the

changeability of people’s intentions and deeds, while the prosecutor mindset

refers to the efficiency of the authorities responsible for detaining and justly

punish transgressors.

Future studies should explore whether the participants chronic politi-

cal orientations and social values affect the patterns of result found in this

study. Introducing conditions with counterbalanced order of the vignettes

would reduce the suspicion that the order of the presented stimuli has an

effect on the result pattern. Supplementing the data with a control condition

in which the prosecutor mindset is neither activated nor deactivated should

enable stronger conclusions surrounding the results. It is possible that the

discourse on the virtues of the justice system and its efficiency will activate

specific reactions concerning moral evaluation and will trigger a different


―― 83

behavior compared with a discourse of moral decline. This new factor could

have an independent effect on moral evaluative judgments. The discourse of

moral decline and growing crime rate is usually identified with the conserva-

tive rhetoric in several political issues (Eibach and Libby 2009), clearly affect-

ing the priority and valence associated to different types of moral values.

References

Chen, Sylvia X., Hung. K. Fok, Michael H. Bond, and David Matsumoto. 2006. “Per-

sonality and beliefs about the world revisited: Expanding the nomological

network of social axioms.” Personality and Individual Differences 41: 201-11.

Chiu, Chi-yue, Ying-yi Hong, and Carol S. Dweck. 1997. “Lay dispositionism and im-

plicit theories of personality.” Journal of Personality and Social Psychology 73:

19-30.

Choi, Incheol, Richard E. Nisbett, and Ara Norenzayan. 1999. “Causal attribution

across cultures: Variation and universality.” Psychological Bulletin 125: 47-63.

Crockett, Molly J., Annemieke Apergis-Schoute, Benedikt Herrmann, Matt Lieber-

man, Ulrich Muller, Trevor W. Robbins, and Luke Clark. 2013. “Serotonin

modulates striatal responses to fairness and retaliation in humans.” Journal of

Neuroscience 33: 3505-13.

Dweck, Carol S., Chi-yue Chiu, Ying-yi Hong. 1995. “Implicit Theories: Elaboration

and Extension of the Model.” Psychological Inquiry, 6(4): 322-33.

Eibach, Richard P., and Lisa K. Libby. 2009. “Ideology of the good old days: Exagger-

ated perceptions of moral decline and conservative politics.” In Social and psy-

chological bases of ideology and system justification, edited by John T. Jost, Aa-

ron C. Kay, and Hulda Thorisdottir, 402-23. New York: Oxford University

Press.

Fehr, Ernst, and Urs Fishbacher. 2003. “The Nature of Human Altruism.” Nature 425:

785-91.

Gervey, Benjamin M., Chi-Yue Chiu, Ying-Yi Hong, and Carol S. Dweck. 1999. “Dif-

ferential Use of Person Information in Decisions about Guilt Versus Inno-

cence: The Role of Implicit Theories.” Personality and Social Psychology Bulle-

tin 25: 17. DOI: 10.1177/0146167299025001002.

Gollwitzer, Peter M. 1999. “Implementation intentions: Strong effects of simple

plans.” American Psychologist 54: 493-503.


84 ――

Gollwitzer, Peter M., and Ute Bayer. 1999. “Deliberative versus implemental mind-

sets in the control of action.” In Dual-process theories in social psychology, ed-

ited by Shelly Chaiken and Yaacov Trope, 403-22. New York: Guilford Press.

Hojbotă, Ana-Maria. 2015. “Investigating implicit theories of moral character and

moral evaluative judgments. Testing psychometric properties of a set of scales

on a Romanian population.” Psihologia Socială 35(1): 85-100.

Leung, Kwok, Michael H. Bond, Sharon Reimel de Carrasquel, Carlos Muñoz,

Marisela Hernández, Fumio Murakami, Susumu Yamaguchi, Günter Bierbrau-

er, and Theodore M. Singelis. 2002. “Social axioms: The search for universal

dimensions of general beliefs about how the world functions.” Journal of

Cross-Cultural Psychology 33: 286-302.

Nisbett, Richard E. 2003. The geography of thought: How Asians and Westerners

think differently . . . and why. New York: Free Press.

Onraet, Emma, Kristof Dhont, and Alain Van Hiel. 2014. “The relationships between

internal and external threat and right-wing attitudes: A three-wave longitudi-

nal study.” Personality and Social Psychology Bulletin 40, 712-25.

Rasinski, Kenneth A. 1987. “What’s fair is fair—Or is it? Values differences underly-

ing public views about social justice.” Journal of Personality and Social Psy-

chology 53: 201–11.

Singh, Ramadhar, Joseph J.P. Simons, William T. Self, Philip E. Tetlock, Paul A. Bell,

James May, Richard J. Crisp, Susheel Kaur, Jacob A. Benfield, and William J.

Sziemko. 2012. “From wrongdoing to imprisonment: test of a causal-moral

model.” IIMB Management Review 24: 73-78.

Skitka, Linda J. and Daniel C. Wisneski. 2012. “Justice theory and research: A social

functionalist perspective.” In Handbook of Psychology: Personality and Social

Psychology, edited by Irving B. Weiner, Howard A. Tennen, and Jerry M. Suls,

407-28. New York, NY: Wiley.

Tetlock, Philip E. 2002. “Social-functionalist frameworks for judgment and choice:

The intuitive politician, theologian, and prosecutor.” Psychological Review 109:

451-72.

Tetlock, Philip E., Penny S. Visser, Ramadhar Singh, Mark Polifroni, Amanda Scott,

Sara B. Elson, Philip Mazzocco, Phillip Rescober. 2007. “People as intuitive

prosecutors: the impact of social control goals on attributions of responsibil-

ity.” Journal of Experimental Social Psychology 43: 195-209.

Tetlock, Philip E., William T. Self, and Ramadhar Singh. 2010. The punitiveness par-

adox: When is external pressure exculpatory—And when a signal just to

spread blame?. Journal of Experimental Social Psychology 46: 388-395.

―― 85

Realismul în filosofia politică:

un moralism deghizat

Eugen Huzum

The paper is an intervention in the dispute about the moralism of the recent realist trend in political philosophy. It is particular-ly focused on analysing the debate on this subject between Ni-klas Erman and Eva Möller (2015a; 2015b) and Robert Jubb and Enzo Rossi (2015a; 2015b). Examining the main arguments of both parties, I argue that realists (i.e., Jubb and Rossi) lost the debate, that realism is, in fact, moralism in disguise, and that its main methodological request – giving up „pre-political” moral principles and values in political philosophy – is „unrealistic” (i.e., unfeasible).

1.

Recenta ascensiune a realismului a (re)adus în discuție întrebarea da-

că renunțarea la principiile, valorile și temeiurile morale în argumentarea din

filosofia politică, dorită și recomandată de foarte mulți realiști (Geuss 2005;

Galston 2010; Freyenhagen 2011; Rossi 2012; Rossi și Sleat 2014; Jubb 2016 ș.a.),

este, în principiu, posibilă și dacă nu cumva realiștii fac sau sunt nevoiți să

facă, la rândul lor, fie și doar implicit, apel la principii, valori și temeiuri mo-

rale. În cele ce urmează, voi argumenta, în special pe baza analizei dezbaterii

pe această temă dintre Eva Erman și Niklas Möller (2015a; 2015b) și Robert

Jubb și Enzo Rossi (2015a; 2015b), pentru răspunsul moralist la întrebările în

cauză. Ceea ce încerc să arăt, mai exact, este că Jubb și Rossi au pierdut fără

drept de apel dezbaterea cu Erman și Möller, că realismul nu este decât un

moralism deghizat și că renunțarea la principiile și valorile morale în argu-

mentarea din filosofia politică este o exigență metodologică „nerealistă”, im-

posibil de realizat în practică.

PHILOSOPHY Eugen Huzum

86 ――

Deși nu sunt întru totul de acord cu ea, în cadrul articolului voi urma

politica terminologică impusă de principalii actori ai dezbaterii pe care o

examinez. Prin „moralism” voi desemna, așadar, exclusiv teza că întemeierea

morală sau recursul la principii (și/sau valori, convingeri ori intuiții) morale

în argumentarea din filosofia politică sunt justificate și inevitabile, inclusiv în

cazul concepțiilor realiste ce urmăresc specificarea conținutului conceptului

legitimității politice. Prin „realism” mă voi referi, în schimb, doar la curentul

de opinie ce susține că recurgerea la principii (și/sau valori, convingeri ori

intuiții) morale în argumentarea din filosofia politică este nejustificată ori

indezirabilă și că filosofii politici trebuie să-și întemeieze teoriile doar în ba-

za unor argumente normative de natură politică, în sensul de argumente in-

strumentale guvernate numai de preocuparea pentru realizarea „obiectivelor

fundamentale ale politicii”, precum asigurarea stabilității, „ordinii, protecției,

siguranței, încrederii și a condițiilor cooperării sociale” (Williams 2005, 5).

Prin „realism” mă voi referi, altfel spus, doar la curentul de opinie ce susține

că filosofia politică ar trebui „scoasă în afara eticii” (Geuss 2005), în sensul că

ea nu ar mai trebui să utilizeze argumente bazate pe principii, valori sau in-

tuiții morale – sau, așa cum este exprimată uneori această idee, argumente

bazate pe principii, valori sau intuiții morale „pre-politice”, principii, valori

sau intuiții morale care sunt concepute ca fiind „externe” şi având o autorita-

te „anterioară” asupra politicii.1

1 Din punctul meu de vedere, dezbaterea examinată aici ar fi descrisă mult mai corect ca o

dezbatere pe tema moralismului „realismului radical” din filosofia politică. Aceasta pentru că nu toți realiștii sprijină teza renunțării la principiile (și/sau la valorile, la convingerile ori la intuițiile) morale în argumentarea din cadrul disciplinei. Unii dintre ei – precum Je-remy Waldron sau Mark Philp – argumentează, de fapt, pentru o teză mult mai „modera-tă”, și anume teza că filosofia politică nu poate fi caracterizată în mod legitim ca reprezen-tând (doar) o diviziune/ramură a eticii. În ciuda opoziției lor față de această teză, atât Waldron cât și Philp admit că recurgerea la principii (și/sau valori, convingeri ori intuiții) morale în argumentarea din filosofia politică este justificată și inevitabilă (Waldron 2013; Philp 2010). Măcar pe viitor ar trebui să renunțăm, așadar, la politica echivalenței între re-alism și teza renunțării la principiile (și/sau la valorile, la convingerile ori la intuițiile) mo-rale în argumentarea din filosofia politică. Această teză este specifică, de fapt, doar unui tip de realism (i.e., realismul radical), nu realismului în general.

Realismul în filosofia politică: un moralism deghizat Ideo Vol. 1/ 1, 2016

―― 87

2.

Deloc surprinzător, realiștii care argumentează în favoarea lui sunt

foarte optimiști în privința fezabilității proiectului scoaterii filosofiei politice

„în afara eticii”. Pentru ei, pare să nu existe nicio îndoială că acest proiect și-a

dovedit deja fezabilitatea în lucrările realiste de filosofie politică de până

acum, și în special în acele lucrări realiste interesate de specificarea conținu-

tului conceptului legitimității politice (precum Williams 2005). Astfel de lu-

crări au arătat, ne spun realiștii, că nu avem nevoie de recursul la valori,

principii sau intuiții morale pentru a ajunge la o concepție adecvată a legiti-

mității politice. Dimpotrivă. Numai dacă renunțăm să ne sprijinim pe valori-

le, principiile sau intuițiile morale, așa cum au procedat și au recomandat

maeștri intelectuali ai realismului precum Bernard Williams (2005) sau Ray-

mond Geuss (2005; 2009), putem spera să ne apropiem de concepția corectă

a legitimității politice.

Acest optimism al realiștilor este, însă, au reliefat Erman și Möller

(2015a), nejustificat. Realiștii se înșală atunci când afirmă că își argumentează

(sau că își pot argumenta) concepțiile despre legitimitate fără a recurge la

valori și principii morale (sau, după cum le place să spună, la valori și princi-

pii morale „pre-politice”). Ceea ce conferă plauzibilitate concepțiilor realiste

este faptul că ele nu ne cer să considerăm drept legitimă orice ordine socială

care asigură stabilitatea și securitatea. Și din perspectiva acestor concepții,

pentru a fi legitimă, o ordine socială trebuie să satisfacă anumite condiții

esențiale, precum acordul autonom sau liber (ori măcar perceput ca fiind

liber) al (tuturor) cetățenilor/subiecților ei. Însă aceste condiții nu sunt deloc

auto-evidente sau/și nu constituie o trăsătură inerentă a procedurilor și pro-

ceselor de decizie politică. Ele nu pot fi întemeiate nici în baza ideii că ar pu-

tea constitui rezultatul unor procese sau decizii politice concrete. Altfel spus,

pentru a evita circularitatea sau regresul în argumentare, justificarea lor tre-

buie să transceandă procesele politice existente sau „politica reală”. Justifica-

rea lor trebuie să recurgă la principii care au o validitate independentă de

procesele și deciziile politice curente.

De ce ar trebui, așadar, ca toți (sau măcar suficient de mulți dintre)

subiecții unei ordini sociale stabile și sigure să fie de acord (în mod liber) în


88 ――

privința acceptabilității ei pentru ca acea ordine socială să beneficieze de au-

toritate politică? Singura explicație a faptului că realiștii insistă asupra acestor

condiții, observă Erman și Möller, constă în faptul că ei întemeiază în ultimă

instanță condițiile legitimității pe o premisă egalitariană, precum premisa în-

dreptățirii egale a cetățenilor la opinie în privința acceptabilității ordinii so-

ciale sau/și premisa îndreptățirii lor egale de a fi doar subiecții acelei ordini

sociale pe care o găsesc în mod liber drept acceptabilă. Însă, continuă Erman

și Möller, aceste premise nu reprezintă nimic altceva decât formulări ale

valorilor morale ale libertății și egalității, indiferent dacă aceste valori (și mo-

dul în care ele sunt integrate într-o concepție a legitimității politice) constitu-

ie o parte a moralității politice – i.e., o moralitate care emerge în cadrul do-

meniului politic – sau sunt într-un anumit sens ‘anterioare’ sau ‘externe’ aces-

tuia. (Erman și Möller 2015a, 226)

Ca atare, „în urma unei examinări mai atente a justificărilor realiste ale legit-

imității, se dovedește că toate se bazează, de fapt, pe una sau mai multe val-

ori morale” (ibidem, 226).

3. În apărarea realismului, Robert Jubb și Enzo Rossi (2015, 455-458) au

obiectat că argumentul lui Erman și Möller este invalidat de faptul că are la

bază două asumpții eronate: 1) asumpția că libertatea și egalitatea sunt (ex-

clusiv) valori morale; și 2) asumpția că nu există nicio distincție între politică

și simpla dominație. Pe de o parte, libertatea sau egalitatea pot fi concepute

și investigate și ca valori politice, nu doar ca valori morale. Iar realiștii, insistă

Jubb și Rossi, invocă aceste valori exclusiv ca valori politice, nu ca valori mo-

rale. Ca valori politice, libertatea și egalitatea sunt analizate și justificate doar

prin prisma rolului lor în realizarea obiectivelor fundamentale ale politicii.

Pe de altă parte, după cum ne-a sfătuit Bernard Williams, nu trebuie să con-

fundăm politica cu simpla dominație.2 Or, odată ce ne eliberăm de această

2 Williams: „situația unui grup de oameni terorizând un alt grup de oameni nu este per se o

situație politică: ea este, mai curând, tocmai situația pe care existența politicului este me-nită, înainte de orice, să o atenueze sau să o înlocuiască” (Williams 2005, 5).


―― 89

confuzie, ar trebui să observăm că nu avem nevoie de opinii morale pre-

politice pentru a ști că „ordinea asigurată prin forță nu este ordine” (might is

not right) și – ca atare – ar trebui să realizăm că realiștii au dreptate în susți-

nerea că nu au nevoie de un fundament moral pentru generarea teoriilor lor

politice normative. Distincția între politică și dominație – distincție pe care,

susțin Jubb și Rossi, moraliștii nu-și pot permite să o conteste – legitimează

ideea unei normativități politice distincte de normativitatea morală, ideea

unei normativități „inerente faptului existenței unui fenomen precum politica”

(Williams 2005, 5) și „filtrate prin prisma rolului politicii în furnizarea ordinii”

(Jubb și Rossi 2015a, 457). De vreme ce teoriile realiste (inclusiv teoriile realis-

te ale legitimității) sunt preocupate doar de acest tip de normativitate, este

clar, sugerează cei doi, că ele nu au, de fapt, niciun fundament moral, nicio

premisă egalitariană „ultimă” justificată sau acceptată pe temeiuri morale.

Lucrurile nu sunt, însă, desigur, atât de clare pe cât sugerează Jubb și

Rossi. Argumentul lui Erman și Möller nu se bazează, de fapt, pe asumpția că

libertatea și egalitatea sunt (exclusiv) valori morale, ci pe asumpția că valori-

le politice nu ne pot fi de niciun folos în întemeierea condițiilor egalitariene

precizate de concepțiile realiste ale legitimității (i.e., pe asumpția că doar li-

bertatea și egalitatea morală sunt apte să întemeieze aceste condiții). De

asemenea, argumentul lui Erman și Möller nu depinde nici de asumpția că

nu există nicio distincție între politică și simpla dominație, ci, din nou, de

asumpția că această distincție nu îi poate ajuta pe realiști să întemeieze con-

dițiile egalitariene ale concepțiilor legitimității pe care le susțin. În afară de

aceasta, ce anume îi face atât de siguri pe Jubb și Rossi în privința faptului că

distincția între politică și dominație, așa cum o înțeleg realiștii, este o dis-

tincție legitimă? Desigur, politica nu poate fi redusă la dominație. Dar aceas-

ta nu înseamnă neapărat că, așa cum sugerează realiștii, politica exclude do-

minația, că politica nu poate include și simpla dominație. Dimpotrivă. Mult

mai adecvată mi se pare opinia că „legitimitatea nu este un atribut necesar al

tuturor aranjamentelor politice” (Freeden 2012, 6), că politica poate „să in-

cludă și terorismul sau alte acte care cu greu ar putea fi văzute drept acte le-

gitime” și că, în ciuda ilegitimității lor, astfel de acte „constituie totuși acțiuni

politice” (ibidem, 6).


90 ――

Fără îndoială, Jubb și Rossi ar protesta împotriva acestei opinii. Mai

mult, așa cum au procedat și în cazul lui Erman și Möller, ei ar încerca, foarte

probabil, să-mi atragă atenția că, de vreme ce sunt un adept al moralismului,

nu pot nega în mod consistent legitimitatea distincției realiste între politică

și dominație. Adevărul este însă că realiștii sunt cei care au o problemă majo-

ră în legătură cu această distincție. Mai exact, realiștii nu pot afirma în mod

consistent o astfel de distincție. Așa cum a evidențiat William E. Scheuerman

(2013), într-un argument devastator pentru realism, nu există niciun temei

pentru care situația în care un grup terorizează un alt grup, așa cum s-a în-

tâmplat de atâtea și atâtea ori de-a lungul istoriei, să fie exclusă din sfera po-

liticii. Nu există, în orice caz, nicio modalitate consistentă de a susține o ast-

fel de distincție în conjuncție cu celelalte două teze afirmate de realiști: 1)

teza că politica este o sferă autonomă de sfera moralității; și 2) teza că politi-

ca este caracterizată de lupta neîncetată și feroce pentru putere. Dacă aceste

două teze sunt adevărate, așa cum realiștii ne spun că sunt (Galston 2010;

Geuss 2009; Gray 1995, 2000; Honig 1993; Mouffe 2005; Newey 2001; Rossi și

Sleat 2014), nu există niciun temei principial pentru care politica să nu poată

implica uneori forme de violență potențial brutale:

Atunci când încercăm să dejucăm violența politică, o facem, cel puțin implicit,

pentru că anumite temeiuri morale presante – spre exemplu, respectul fun-

damental pentru egalitatea tuturor oamenilor – ne cer să facem acest lucru;

simplul ‘fapt’ că politica are drept obiectiv garantarea ordinii și securității nu

este suficient, fie și pentru simplul temei că stabilirea și menținerea ordinii

politice (spre exemplu, prin intermediul statalității moderne) a presupus me-

reu crearea unor ‘ceilalți’ externi care nu beneficiau de protecție și care puteau

să ajungă să fie văzuți ca ‘amenințări’. În mod analog, suntem scandalizați de

utilizarea torturii de către stat nu în primul rând – sau nu exclusiv – pentru că

ea reprezintă o provocare la adresa precondițiilor ordinii politice (de vreme

ce, în unele rare cazuri tragice, ea poate sprijini ordinea), ci pentru că ea este

discordantă cu intuițiile noastre morale fundamentale despre ceea ce înseam-

nă să fii o ființă umană: nu există nimic intern condiției politice care să ne ceară

să detestăm tortura sau celelalte crime politice oribile. (Scheuerman 2013, 807;

sublinierea lui Scheuerman)

Edward Hall crede că poate combate scepticismul față de distincția

realistă între politică și dominație pe baza observației că, deși toate regimuri-


―― 91

le care au apelat de-a lungul istoriei la forme de dominație și violență au fost

„într-un fel” regimuri politice, nu putem totuși spune despre aceste regimuri

că au fost politice „în natură” (in kind). Spre exemplu, observă Hall pe urmele

lui Mark Philp (2007, 71-73), „este absurd să negi că regimul nazist a acționat

în mod politic ... însă tot atât de absurd este să insiști că el a avut autoritate

politică” (Hall 2015, 477; sublinierea lui Hall). Regimul nazist a fost un regim

totalitar, unul ai cărui lideri au căzut pradă unor ambiții politice distorsiona-

te și care au adoptat, pentru a-și realiza obiectivele, politici abominabile. Fie

și numai faptul că politicile cele mai detestabile au fost decise și puse în prac-

tică în secret arată că ele – și deciziile și acțiunile celor care le-au adoptat și

implementat – au fost nelegitime. Complet de acord. Cum anume ajută însă

această observație realismul? Nicio concepție moralistă a legitimității și auto-

rității politice nu implică ideea că regimul nazist a fost un regim politic legi-

tim. Dimpotrivă. În al doilea rând, observațiile lui Hall par mai curând să

confirme decât să infirme concepțiile moraliste ale legitimității, care neagă

autoritatea politică a regimului nazist tocmai în baza unor criterii precum

cele menționate de el (i.e., caracterul odios al anumitor politici naziste, ca-

racterul secret, non-public, al acestor politici etc.). Acestea, sau măcar unele

dintre ele, sunt, însă, după câte îmi pot da eu seama, criterii morale ale legi-

timității, iar realiștii ne spun de obicei că nu trebuie să utilizăm – și că ei nu

utilizează – argumente și standarde morale în filosofia politică. În al treilea

rând, observația lui Hall demonstrează doar că există o diferență fundamen-

tală între regimurile politice legitime și regimurile politice nelegitime și că

regimul nazist nu a fost un regim legitim, nu și că este greșit să afirmi că po-

litica poate include uneori și acte (sau regimuri) nelegitime (așa cum ar fi

trebuit să demonstreze Hall pentru a arăta că distincția realistă între politică

și dominație este o distincție validă).

Revenind la Jubb și Rossi, ei au adus două argumente pentru teza că

rezistența față de distincția realistă între politică și dominație nu este compa-

tibilă cu moralismul și cu susținerea moralității și a valorilor morale în sfera

politicului. Pe de o parte, dacă această distincție ar fi falsă, teoriile politice

moraliste nu ar constitui nimic altceva decât justificări ale utilizării domina-

ției sau forței brute în numele realizării unor obiective morale (precum drep-

tatea sau respectul reciproc în cadrul societății). Pe de altă parte, dacă dis-


92 ――

tincția între politică și simpla dominație ar fi una falsă, speranțele moraliști-

lor în realizarea unor idealuri morale prin intermediul politicii ar deveni hi-

merice (Jubb și Rossi 2015a, 457). Chiar lăsând la o parte faptul că Jubb și

Rossi operează o echivocație prin intermediul acestor observații (obiectând

împotriva moralismului ca metodologie de argumentare în filosofia politică

prin argumente împotriva moralismului ca teorie despre specificul și obiecti-

vele politicii), nu pot să nu atrag atenția asupra faptului că ele sunt false.

Afirmația că politica poate include și dominația (i.e., că nu toate actele poli-

tice sunt, așa cum susțin realiștii, acte politice legitime), nu ne obligă în nici-

un fel să acceptăm și afirmația potrivit căreia politica se reduce sau/și afirma-

ția că este dezirabil (din punct de vedere moral) ca politica să se reducă la

dominație, utilizarea forței brute etc. Altfel spus, afirmația că distincția rea-

listă (absolută) între politică și dominație este o distincție falsă nu este echi-

valentă cu afirmația că nu există niciun fel de distincție între politică și do-

minație. Ca atare, pace Jubb și Rossi, teoriile și speranțele moraliste nu sunt

afectate în niciun fel de respingerea modului în care realiștii înțeleg această

distincție.

4.

Nu cred că sunt singurul care a fost puțin dezamăgit de unele obser-

vații făcute de Erman și Möller în cadrul răspunsului pe care l-au oferit lui

Jubb și Rossi. În ceea ce mă privește, nu am reușit să înțeleg nici până la acest

moment care a fost rostul unor observații precum aceea că ideea unei „mora-

lități filtrate prin prisma rolului politicii” are un profund iz moralist sau ace-

ea că existența unor valori politice distincte de cele morale nu implică și fap-

tul că valorile politice nu pot fi impregnate de valorile morale (și – cel mai

important – că egalitatea politică este tocmai o valoare impregnată moral, de

vreme ce îndreptățirea egală a cetățenilor de a participa în procesul de deci-

zie politică este justificată de obicei prin apel la o formă de egalitate morală,

precum egalitatea de respect a persoanelor). Mai mult, am rămas totalmente

surprins de precizarea potrivit căreia cei doi și-au sprijinit argumentarea pe

modul „convențional” de înțelegere a moralității și a valorilor morale, pre-

cum și de descrierea pe care au oferit-o acestui mod de înțelegere. În opinia


―― 93

lui Erman și Möller, potrivit modului „convențional” de înțelegere – unul pe

care ei îl consideră, se pare, corect –,

[moralitatea] privește cu prioritate modul în care indivizii (sau grupurile de

indivizi) trebuie să acționeze unii (unele) față de ceilalți (celelalte). În cadrul

acestei modalități de înțelegere, valorile și principiile morale sunt cele care

justifică acțiunile corecte ale persoanelor unele față de celelalte. (Erman și

Möller 2015b, 461)

Dat fiind că acesta este modul convențional de înțelegere a moralității

și a valorilor morale, au adăugat Erman și Möller, ei au pornit de la bun înce-

put cu premisa că

valorile fundamentale utilizate în mod paradigmatic în filosofia morală pentru

a justifica fie teorii întregi (așa cum se întâmplă în teoria normativă), fie

scheme de acțiune particulare (după cum se întâmplă în teoria morală aplica-

tă) trebuie numite valori morale. (ibidem, 461, sublinierea autorilor)

Atunci când am identificat valorile care fundamentează angajamentele justifi-

cative ale realiștilor ca fiind cele ale libertății și egalității membrilor unei soci-

etăți, nu am putut vedea nicio altă bază justificativă a acestor valori decât ide-

ea libertății și egalității fiecărei persoane. Și de vreme ce acestea sunt exemple

tipice de valori utilizate în filosofia morală, este incomprehensibil pentru noi

de ce cineva ar nega validitatea conceperii lor ca valori morale. [...] Argumen-

tul realist este acela că putem să ne descurcăm și fără moralismul politic, i.e.,

genul de teorie politică ale cărei teorii sunt fundamentate pe principii și valori

morale. Dar dacă realiștii încep să argumenteze că acele valori pe care le con-

siderăm în mod tipic drept valori morale sunt, de fapt, valori politice, ei vor

scăpa doar în virtutea unei simple definiții de adversarii lor, de vreme ce, în

baza acestei strategii, nu se va mai putea spune despre niciun filosof politic că

este moralist. Toți filosofii politici am fi transformați peste noapte, prin aceas-

tă manevră, în realiști. (Erman și Möller 2015b, 461)

Desigur, ideea unei „moralități filtrate prin prisma rolului politicii”

are un profund iz moralist. Aceasta nu demonstrează, însă, că ea este o idee

moralistă sau că realiștii nu au dreptate să distingă între o normativitate mo-

rală și una politică. Este neîndoielnic, de asemenea, că egalitatea politică, în-

țeleasă ca îndreptățire egală a cetățenilor de a participa în procesul de decizie

politică, este justificată de obicei prin apel la o formă de egalitate morală,


94 ――

precum egalitatea de respect a persoanelor. Dar aceasta se întâmplă tocmai

pentru că cei mai mulți filosofi politici sunt moraliști și înțeleg și justifică

egalitatea politică pe baze morale. Este însă legitim să invoci o astfel de ob-

servație ca argument împotriva cuiva care susține că înțelegerea și justifica-

rea moralistă a egalității politice sunt greșite sau, în orice caz, indezirabile?

Este legitim, de asemenea, să invoci împotriva unui curent de opinie care ar-

gumentează că valorile și principiile morale nu reprezintă singurele criterii

ale corectitudinii acțiunii indivizilor unii față de ceilalți, „argumentul” că toa-

te valorile care guvernează „modul în care indivizii (sau grupurile de indivizi)

trebuie să acționeze unii (unele) față de ceilalți (celelalte) ... trebuie numite

valori morale”? Sunt Erman și Möller îndreptățiți să invoce practica și teoria

„convențională” drept suport pentru această concluzie? Nu cumva, potrivit

concepției „convenționale”, valorile morale sunt mai curând acele valori care

guvernează corectitudinea morală a comportamentelor persoanelor unele

față de celelalte? Desigur, toate valorile fundamentale utilizate în mod para-

digmatic în filosofia morală sunt – și trebuie numite – valori morale. Aceasta

nu demonstrează, însă, că realiștii greșesc atunci când afirmă că ei nu tratea-

ză egalitatea și libertatea ca valori morale sau când afirmă că sunt îndreptă-

țiți să trateze aceste valori doar ca valori politice, în sensul de valori analizate

și justificate numai din perspectiva contribuției lor la realizarea valorilor

fundamentale ale politicii. Iar ceea ce doresc să arate realiștii nu este, desi-

gur, că este incorect să concepem valorile fundamentale utilizate în mod pa-

radigmatic în filosofia morală ca valori morale sau că acele valori pe care le

considerăm în mod tipic drept valori morale sunt, de fapt, valori politice, ci

numai că acele valori pe care le considerăm în mod curent drept valori mora-

le pot fi concepute, analizate și invocate și ca valori politice (în sensul realist

al termenului).

În același timp, însă, sunt conștient că nu acestea sunt observațiile

fundamentale invocate de Erman și Möller împotriva realismului în cadrul

răspunsului pe care l-au oferit lui Jubb și Rossi. Argumentul lui Erman și

Möller este, dimpotrivă, acela că distincția conceptuală politică-dominație

nu ne poate ajuta să justificăm principiile normative ale legitimității într-o

modalitate complet non-morală. În primul rând,


―― 95

…faptul că ‘simpla dominație’ și ‘politica [legitimă]’ sunt conceptual distincte

nu legitimează concluzia că o ordine politică ce constă în simpla dominație nu

este o ordine legitimă. A și B pot fi distincte și cu toate acestea ceva poate fi

atât A cât și B, iar invocarea faptului că ele sunt concepte compacte (thick) nu

schimbă acest lucru. ‘Bunăvoința’ (kindness) și ‘cruzimea’ sunt exemple para-

digmatice de concepte compacte, iar acțiunile unei persoane pot fi atât bine-

voitoare cât și crude. Mai mult, pare evident că un act poate fi binevoitor și cu

toate acestea să nu constituie [i.e., în lumina examinării tuturor valorilor care

trebuie luate în considerare în evaluarea acelui act] lucrul corect de făcut, sau

chiar că un act poate fi crud și cu toate acestea să constituie lucrul corect de

făcut.” (Erman și Möller 2015b, 462; sublinierea autorilor; vezi și Erman și

Möller 2015c)

În al doilea rând – și mai important – chiar dacă acceptăm drept un

adevăr conceptual faptul că simpla dominație nu poate fi legitimă, acest ade-

văr nu poate valida concluzia că în fundamentarea realistă a condițiilor legi-

timității nu este inclusă nicio valoare morală, de vreme ce

…o analiză conceptuală a legitimității nu ne oferă o explicație normativă a au-

torității legitime, tot așa cum o analiză a conceptului de dreptate nu ne oferă o

teorie normativă a dreptății. Cu alte cuvinte, faptul conceptual – presupunând

că el reprezintă, într-adevăr, un fapt – potrivit căruia simpla dominație nu este

legitimă, nu furnizează, prin el însuși, un argument pentru opinia că valorile

morale nu trebuie să figureze în justificarea condițiilor legitimității politice.

Incorectitudinea unei acțiuni binevoitoare sau corectitudinea unei acțiuni

crude sunt de obicei justificate prin apel la valori morale. De ce nu ar trebui să

stea lucrurile la fel și în cazul legitimității politice? (Erman și Möller 2015b,

462; sublinierea autorilor)

În sfârșit, obiectează pe această bază Erman și Möller, este fals că vi-

ziunea pentru care a argumentat Bernard Williams constituie un exemplu de

concepție realistă a legitimității care nu are un fundament moral, așa cum au

sugerat Jubb și Rossi. Chiar dacă acceptăm că exigența legitimării este una

„inerentă faptului existenței unui fenomen precum politica”, aceasta nu ne

obligă să acceptăm și concepția despre legitimitate a lui Williams. Altfel

spus, faptul că exigența legitimării rezultă din chiar natura politicii nu ne

obligă să acceptăm și concepția că printre condițiile legitimității se numără

„acceptabilitatea egală” sau „acceptabilitatea pentru fiecare subiect” a ordinii


96 ――

politice.3 Aceste condiții egalitariene – care, în opinia lui Erman și Möller,

rezumă concepția lui Williams despre legitimitate – nu rezultă din natura

politicii ca atare, de vreme ce există și modalități nonegalitariene de asigura-

re a ordinii, protecției, încrederii sau bazelor cooperării sociale. Ele sunt

premise egalitariene a căror justificare nu poate fi, drept urmare, decât una

morală. Mai exact, ele sunt premise egalitariene care nu pot fi justificate de-

cât, după cum au observat chiar și unii realiști (Sleat 2010), prin recurs la

principiul egalității umane fundamentale (principiul egalității de demnitate

și respect). Iar situația nu se schimbă în niciun fel dacă, așa cum a insistat

Edward Hall (2015), interpretăm cerința legitimării pentru care a argumentat

Williams ca fiind aplicabilă doar în cazul cetățenilor, nu în cazul tuturor sub-

iecților unei ordini politice. Problema justificării „acceptabilității egale” pen-

tru toți cetățenii rămâne la fel de valabilă ca și problema justificării „accepta-

bilității pentru fiecare subiect” a ordinii politice. Și, la fel ca „acceptabilitatea

pentru fiecare subiect”, „acceptabilitatea egală” pentru toți cetățenii a ordinii

politice nu poate fi justificată prin citarea valorilor interne ale politicii, ci,

drept urmare, numai prin recursul la principiul moral al tratării ca egali a

tuturor cetățenilor sau/și principiul egalității umane fundamentale (Erman și

Möller 2015b, 462-464). Mai mult, aș adăuga, situația nu se schimbă prea

mult nici dacă, la sugestia lui Matt Sleat, amendăm concepția acceptabilității

egale astfel încât ea să abandoneze acceptabilitatea pentru toți cetățenii

drept condiție universal valabilă a legitimității în favoarea tratării ei drept

condiție valabilă doar pentru societățile liberale actuale. Pe de o parte, este

serios dubitabil că acest proces de istoricizare, contextualizare și relativizare

conduce la o concepție plauzibilă a legitimității. Susținerea că „întrebarea cu

privire la cine este îndreptățit (deserves) să primească o justificare pentru

utilizarea puterii statului este o considerație normativă ce poate fi derivată

doar din contextul istoric” (Sleat 2010, 496) nu este deloc una care să satisfa-

că criteriile plauzibilității și rezonabilității, de vreme ce, așa cum evidențiază

chiar Sleat, ea ne obligă să considerăm drept legitime chiar și acele regimuri

3 Nu cred că greșesc dacă observ că Alex Bavister-Gould (2013) a subliniat o idee similară

atunci când a încercat să arate că viziunea lui Williams despre legitimitate nu este „nici in-ternă și nici cerută în mod necesar” de natura politică a cerinței fundamentale de legitima-re a puterii politice.


―― 97

care, „din punctul nostru de vedere”, sunt „opresive și tiranice” față de cei pe

care îi exclud din categoria persoanelor îndreptățite la legitimare din partea

puterii politice (Sleat 2010, 497). Pe de altă parte, și mai important pentru

prezenta argumentare, chiar și restrânsă pentru cazul societăților liberale

actuale, acceptabilitatea pentru toți cetățenii rămâne o condiție „moralistă” a

legitimității, una care nu poate fi justificată prin citarea valorilor interne ale

politicii, ci numai prin întrebuințarea principiului moral al tratării ca egali a

tuturor cetățenilor sau/și a principiului egalității umane fundamentale. Pe

lângă avansarea unei concepții realiste implauzibile a legitimității politice,

tot ceea ce realizează Sleat prin această „amendare” este înlocuirea unui mo-

ralism universalist cu un moralism parohialist. Această înlocuire nu aduce

însă niciun serviciu realismului în disputa cu moralismul. Împotriva a ceea ce

pare să creadă Sleat, moralismul parohialist este tot moralism, nu realism.

Nu în ultimul rând, dacă Erman și Möller au dreptate în observațiile

lor (și nu văd cum am putea să nu le dăm dreptate în aceste observații), situ-

ația nu se schimbă prea mult nici în cazul celei mai recente concepții a legi-

timității politice avansate de Sleat (2014), concepție pe care Erman și Möller

nu au luat-o în considerare în cadrul argumentării lor. Probabil constrâns de

deficitul de plauzibilitate al amendamentului său la concepția legitimității

politice ca acceptabilitate egală, Sleat a optat în cele din urmă tot pentru o

concepție realistă egalitariană a legitimității politice, concepție potrivit căreia

condiția legitimității este justificarea egală, nu consimțământul egal sau ac-

ceptabilitatea egală a puterii politice. Potrivit noii concepții – mai „slabă” de-

cât acceptabilitatea egală, dar, în același timp, concepută ca având valabilita-

te universală, trans-istorică –, condiția legitimității este aceea ca „puterea

politică să ofere o justificare tuturor celor asupra cărora pretinde autoritate,

deși această justificare nu trebuie să fie neapărat una care să fie acceptată de

toate persoanele asupra cărora puterea politică pretinde autoritate” (Sleat

2014, 325).4 Întrebările lui Erman și Möller se ridică instantaneu și în cazul

4 Dacă am înțeles bine, aceasta este condiția legitimității pentru care a pledat și John

Horton, atunci când a evidențiat că la baza ideii legitimității se află „recunoașterea obliga-ției celor ce exercită puterea politică de a o justifica cumva [tuturor] subiecților ei și a fap-tului că această justificare trebuie să meargă dincolo de aserțiunea că cei dintâi îi con-strâng pe cei din urmă doar pentru că au la dispoziție mijloacele pentru a face acest lucru”


98 ――

concepției justificării egale: care este temeiul acestei condiții egalitariene? De

ce este puterea politică obligată să se justifice față de toți – și nu doar față de

unii dintre – cei asupra cărora pretinde autoritate? Care este baza acestui

„drept la justificare” din partea puterii politice al tuturor cetățenilor?5 De ce

nu este legitim și un regim care se justifică doar în fața celor în privința căro-

ra (tot) el este cel care decide că sunt îndreptățiți la o astfel de justificare?

Condiția justificării egale nu rezultă din natura politicii (din faptul că există o

diferență între politică și simpla dominație). Și o putere politică ce se justifi-

că doar unora dintre subiecții ei este distinctă de simpla dominație și poate

asigura ordinea, protecția, încrederea sau bazele cooperării sociale. Ca atare,

verdictul lui Erman și Möller: temeiul pentru care această condiție este justi-

ficată nu poate fi decât acela că ea constituie o interpretare a principiului

egalității umane fundamentale (sau, dacă preferați, a principiului egalității de

demnitate și respect). Altfel spus, temeiul pentru care această condiție este

justificată nu poate fi decât acela că toți cetățenii sau subiecții unei ordini

politice sunt îndreptățiți din punct de vedere moral, în virtutea valorii lor

umane egale, să beneficieze de o justificare din partea celor ce exercită pute-

rea și pretind autoritate politică asupra lor.

5.

În replica lor finală, Jubb și Rossi s-au declarat, spre deosebire de mi-

ne, cu totul nemulțumiți de răspunsul lui Erman și Möller. Potrivit lui Jubb și

(Horton 2012, 131). Sunt, de asemenea, de acord cu Edward Hall (2015, 472-473) în privința ideii că justificarea egală a fost și condiția legitimității pentru care a argumentat, de fapt, Bernard Williams și că Sleat – și, totodată, Erman și Möller – au greșit interpretându-l ca susținător al condiției acceptabilității egale (deși există, într-adevăr, pasaje din Williams care sprijină această interpretare). Temeiul oferit de Hall pentru această teză este indene-gabil și, cred, imbatabil. Williams a respins condiția acceptabilității egale: „atunci când spun că guvernământul ‘trebuie să aibă ceva de spus’ tuturor persoanelor sau grupurilor asupra cărora pretinde autoritate – iar aceasta înseamnă, desigur, că trebuie să le poată spune ceva în scopul legitimării utilizării puterii în relația cu ele – nu trebuie să se conclu-zioneze că acel ceva trebuie să fie acceptat în mod necesar de fiecare persoană sau fiecare grup. Așa ceva este imposibil: unele persoane sau grupuri pot fi anarhiste, sau complet ne-rezonabile, sau răufăcătoare, sau cu totul potrivnice statului.” (Williams 2005, 136)

5 Am împrumutat aici, desigur, excelentul termen al lui Rainer Forst (2011).


―― 99

Rossi (2015b, 465-468), prin noile lor precizări și observații, Erman și Möller

nu au făcut decât să repete – fără a întemeia în mod adecvat – refuzul de a

lua în considerare întrebarea dacă libertatea și egalitatea pot fi, cel puțin în

forma în care sunt ele invocate de realiști, valori distinctiv politice. În loc să

răspundă acestei întrebări – de importanță cardinală, se pare, pentru Jubb și

Rossi –, Erman și Möller nu au făcut decât să încerce să-și asigure victoria (à

la Pirus) în cadrul dezbaterii pe baza a două strategii de evaziune. Prima este

definirea moralității și a valorilor morale într-un sens atât de larg încât

aproape orice formă de comportament sau aproape orice valoare umană de-

vine una morală, în vreme ce, în realitate, așa cum realiștii sunt conștienți,

nu toate valorile, principiile, afirmațiile sau teoriile normative despre com-

portamentul corect al persoanelor unele față de celelalte sunt valori, princi-

pii, afirmații sau teorii morale. A doua strategie de evaziune este reducerea

(sau reformularea) ilicită a susținerilor normative ale realiștilor la (ca) susți-

neri identificate de obicei ca fiind susțineri morale. Aceasta este, în opinia lui

Jubb și Rossi, ceea ce fac Erman și Möller atunci când susțin că baza justifica-

tivă ultimă a concepțiilor realiste ale legitimității nu poate fi decât „ideea

egalității și libertății fiecărei persoane” (i.e., principiul egalității de demnitate

și respect). Or, realiștii recurg doar la ideea egalității și libertății tuturor cetă-

țenilor (sau a tuturor subiecților autorității politice), nu și la ideea egalității și

libertății fiecărei persoane (morale), idee pe care o justifică nu pe temeiuri

morale, ci pe temeiuri interne politicii și relației dintre autoritatea politică și

subiecții acesteia. E adevărat, par să recunoască Jubb și Rossi, doar distincția

conceptuală între simpla dominație și politică nu ne poate furniza resursele

normative necesare fundamentării judecăților referitoare la permisibilitatea

sau impermisibilitatea diferitelor ordini politice. Însă aceasta nu înseamnă,

în opinia lor, că trebuie să ne bazăm, în ultimă instanță, pe valorile morale

pentru a justifica distincția între ordinile politice legitime și ordinile politice

nelegitime. O astfel de concluzie ar fi validă doar în baza asumpției că toate

valorile care guvernează sau trebuie să guverneze interacțiunile umane sunt

valori morale. Această asumpție este, însă, așa cum insistă și realiștii, o

asumpție falsă (Jubb și Rossi 2015b, 465-468).


100 ――

6.

Cunoașteți deja concluzia la care m-a condus examinarea acestei dez-

bateri. În opinia mea, nu este niciun dubiu că Jubb și Rossi sunt cei care au

pierdut, chiar dacă, desigur, ei nu par să fie deloc conștienți de acest lucru. E

adevărat, cred că veți fi de acord, că libertatea și egalitatea pot fi concepute

în mod legitim nu doar ca valori morale, ci și ca valori politice, în sensul în

care sunt ele utilizate de realiști (valori investigate și justificate exclusiv în

baza contribuției lor la realizarea ordinii, păcii, încrederii sociale etc.). Tot

adevărat este – după cum am văzut – și că Erman și Möller nu s-au aflat în

cea mai bună formă filosofică a lor atunci când au argumentat pentru ideea

că egalitatea politică este o valoare impregnată moral invocând practica, spe-

cific moralistă, a conceperii și întemeierii ei prin recursul la o formă de egali-

tate morală, atunci când au citat și explicat concepția „convențională” despre

filosofia morală și valorile morale sau atunci când au precizat – în mod gratu-

it, în opinia mea – că ea a stat la baza argumentelor și concluziilor lor cu pri-

vire la justificarea ultimă a concepțiilor realiste ale legitimității politice. Și tot

adevărat este că temeiurile morale nu sunt singurele temeiuri normative și că

„teorie normativă” și „teorie morală” nu sunt, ca atare, sinonime. Jubb și

Rossi se înșală însă profund în măsura în care – după cum am putut constata

– consideră că aceste adevăruri îi pot ajuta în vreun fel pe realiști să răspundă

cu succes argumentului fundamental avansat de Erman și Möller împotriva

ideii că o concepție realistă (plauzibilă) a legitimității politice poate fi justifi-

cată fără ajutorul principiului egalității umane fundamentale. Departe de a

constitui doar o transformare ilicită a susținerilor normative ale realiștilor în

susțineri morale, acest argument ridică o obiecție legitimă la adresa realis-

mului și, aș adăuga, o obiecție imposibil de combătut cu șanse reale de suc-

ces. Am în vedere, desigur, argumentul că diferitele condiții ale legitimității

susținute de realiști (acceptabilitatea egală, justificarea egală etc.) nu pot fi

întemeiate în baza diferenței dintre politică și simpla dominație (de vreme ce

există și modalități nonegalitariene de asigurare a ordinii, protecției, încrede-

rii sau bazelor cooperării sociale). După cum am văzut, Jubb și Rossi conced

acest lucru, însă, spre deosebire de Erman și Möller, sugerează că aceste con-

diții pot fi justificate prin apelul la egalitate ca valoare instrumental-politică


―― 101

(așa cum este ea înțeleasă de obicei de realiști) și nu, în mod obligatoriu, prin

utilizarea principiului moral al egalității de demnitate și respect. Cum anume

am putea însă face acest lucru, de vreme ce, așa cum Jubb și Rossi au admis,

egalitatea – fie ea și egalitatea cetățenilor sau a subiecților autorității politice,

nu egalitatea persoanelor – nu reprezintă o condiție sine qua non pentru în-

deplinirea obiectivelor fundamentale ale politicii? Odată ce luăm în serios

ideea că egalitatea nu reprezintă o condiție indispensabilă pentru politică,

speranța că putem întrebuința egalitatea ca valoare instrumental-politică

pentru a întemeia condițiile egalitariene ale legitimității susținute, pe bună

dreptate, de realiști se dovedește a fi una iluzorie. Condițiile egalitariene ale

legitimității (inclusiv cele pentru care pledează realiștii) nu pot fi întemeiate

decât cu ajutorul principiului egalității umane fundamentale.6 Realismul nu

este o poziție metodologică „fezabilă” sau „realistă” cu privire la întemeierea

concepțiilor legitimității politice. Exigența metodologică a realismului – re-

nunțarea la principiile și valorile morale în argumentarea din filosofia politi-

că – este imposibil de pus în practică. Realismul nu este decât un moralism

deghizat.

La aceeași concluzie ajungem și dacă privim lucrurile din perspectiva

propusă de Alice Baderin (2013). În cadrul unei execuții scurte și sumare (dar

6 Această concluzie nu este, desigur, una cu totul nouă. Ea a fost sprijinită, cu ceva vreme în

urmă, și de Charles Larmore (1999), în comentariile sale pe marginea celebrei controverse din 1995 dintre John Rawls și Jürgen Habermas pe tema liberalismului politic centrat pe ra-țiunea publică (Rawls 1995; Habermas 1995; vezi și Finlayson și Freyenhagen 2011). Princi-piul liberal al legitimității pe care a fost clădit proiectul liberalismului politic rawlsian, a argumentat Larmore, nu poate fi întemeiat în mod coerent decât în baza principiului ega-lității de (demnitate și) respect. Nu există niciun alt temei care să poată sprijini ideea po-trivit căreia legitimitatea cere ca acțiunile coercitive ale statului să poată fi justificate tutu-ror cetățenilor care împărtășesc concepții morale, religioase și filosofice rezonabile. Ca ata-re, liberalismul politic nu poate pretinde că reprezintă o concepție de sine stătătoare (freestanding) în sensul de concepție independentă de orice principii morale (deși, desigur, în opinia lui Larmore, el poate susține în mod coerent că este o concepție independentă de orice principiu moral comprehensiv, în sensul lui Rawls). Același lucru este valabil, a arătat Larmore, și în cazul idealului democratic radical al legitimității susținut de Habermas. Acest ideal depinde de recunoașterea reciprocă între cetățeni a statutului lor de persoane libere și egale. Ca atare, susține Larmore, ideea, sugerată de Habermas, potrivit căreia o concepție a legitimității poate fi pe deplin autonomă față de principii morale impuse „din exterior” politicului este o idee falsă. După știința mea, niciun realist nu și-a asumat sarci-na de a răspunde în vreun fel acestui argument al lui Larmore.


102 ――

nu mai puțin eficiente) a pretenției realiștilor de a se fi „eliberat” de principii-

le și valorile morale „pre-politice”, Baderin ne propune să întrebăm nu doar

ce temei au realiștii pentru condițiile egalitariene ale legitimității pe care le

avansează, ci și care este baza convingerii lor că politica este preferabilă do-

minației. Altfel spus: de ce politică și nu doar dominație? De ce sunt statele

obligate să apeleze la politică și nu la dominație în relația cu cetățenii lor?

Este evident, observă Baderin, că realiștii consideră că „politica este prefera-

bilă situației non-politice” și că ei valorizează pozitiv situația în care un stat

își justifică puterea fiecărui cetățean prin comparație cu situația în care el nu

face acest lucru (Baderin 2013, 140). Care este, așadar, baza acestei convingeri

realiste? După cum evidențiază Baderin, răspunsul la această întrebare nu

poate fi decât acela că preferința realiștilor pentru politică în detrimentul

dominației se sprijină pe anumite convingeri morale „pre-politice”, deși ei

refuză, pur și simplu, să le conștientizeze sau să le recunoască.7

Țin să precizez, de asemenea, că, din punctul meu de vedere, realis-

mul este caracterizat nu doar de moralismul evidențiat de Erman, Möller sau

Baderin, ci de toate celelalte forme de moralism care i-au fost atribuite sau/și

obiectate. Nu văd cum am putea să nu fim de acord, spre exemplu, cu obser-

vația lui Jonathan Floyd (2010) că și realiștii exprimă, la rândul lor, judecăți

morale – desigur, de natură consecințialistă, nu deontologică – atunci când

7 Sunt obligat să readuc în atenție faptul că afirmația nu este valabilă în cazul tuturor realiș-

tilor. Mark Philp, unul dintre realiștii „moderați”, evidențiază, la rândul său, împotriva „radicalilor” care doresc eliberarea de orice fel de moralism, că „dacă suntem de părere că ordinea este preferabilă dezordinii, înseamnă că ne bazăm pe un standard [moral] de eva-luare care justifică această opinie” (Philp 2010, 633). S-ar putea să vă întrebați de ce nu am adus aici în discuție și argumentul lui Thomas Hurka referitor la ideea că realiștii (în speță, Raymond Geuss) nu pot evita recursul la principii morale universale în stabilirea drepturi-lor de care ar trebui să beneficieze membrii uneia sau alteia dintre societățile particulare existente (Hurka 2009). Temeiul pentru această omisiune este foarte simplu: ca și alți au-tori (i.e., Erman și Möller 2015a, 223; Enzo Rossi 2010), nu cred că argumentul lui Hurka es-te unul de succes. Hurka presupune ab initio că realiștii își doresc o întemeiere morală a ideii că, în cutare sau cutare societate, „are sens” ca indivizii să posede cutare sau cutare drepturi. Această asumpție este, însă, nelegitimă. Realiștii insistă, de fapt, pentru înteme-ierea unor astfel de afirmații cu privire la drepturile membrilor unei societăți particulare pe baze pur instrumentale. Ca atare, ei nu sunt neapărat obligați să recurgă la principii morale universale pentru a întemeia aceste afirmații, așa cum sugerează argumentul lui Hurka.


―― 103

își expun teoriile despre comportamentul sau raționalitatea politică și – ca

atare – cu opinia că și ei sunt „moraliști” în acest sens. De altfel, după știința

mea, niciun realist nu a protestat, cel puțin până acum, împotriva unei astfel

de concluzii cu privire la teoriile sale politice.8 De asemenea, așa cum o arată

și câteva dintre considerațiile pe care le-am adus în atenție mai sus, nu văd

cum am putea să nu ne declarăm de acord cu Michael Freeden (2012) sau

William E. Scheuerman (2013) în sugestia că distincția realistă între politică

și dominație este una moralistă (i.e., una impregnată de valori și principii

morale). Mai mult, în opinia mea, realiștii s-au putut simți încrezători în legi-

timitatea și fezabilitatea proiectului alungării moralismului metodologic din

filosofia politică nu numai pentru că s-au bazat și se bazează pe asumpții sau

premise greșite în evaluarea șanselor argumentării de tip instrumental în re-

zolvarea problemelor de întemeiere pe care le întâmpină filosofii politici, ci și

pentru că s-au sprijinit și se sprijină pe această formă deghizată (și neînteme-

iată) de moralism, pentru că, în termenii lui Scheuerman, ei „au introdus

prin contrabandă etica și moralitatea în chiar definiția politicii” (Scheuerman

2013, 808). În orice caz, mi se pare de netăgăduit că realismul recent din filo-

sofia politică are la bază o concepție „idealistă” a politicii, una străină curen-

telor de opinie din teoria politică reunite de obicei sub cupola realismului.9

Poate că Freeden este mult prea dur atunci când declară că distincția realistă

între politică și dominație nu este decât o „manevră verbală/definițională”

(Freeden 2012, 6), însă el are, fără îndoială, dreptate atunci când susține că ea

constituie rezultatul unui „proces de idealizare” a politicii (Freeden 2012, 7).

Iar acest proces de idealizare trebuie înțeles inclusiv, aș adăuga, în sensul

unui proces de „moralizare” a politicii.

8 Mai mult, unii realiști (Philp 2012, 633) au atras ei înșiși atenția asupra faptului că realismul

este – și trebuie să fie – moralist în acest sens și că antimoralismul realist nu trebuie înțeles și ca anti-utilitarism sau anti-consecințialism. Vezi, în această chestiune, și Sigwart (2013).

9 Oarecum surprinzător, cercetătorii nu s-au grăbit până în prezent să investigheze în pro-funzime relațiile și diferențele dintre realismul din filosofia politică și curentele realiste din celelalte discipline politice (precum teoria relațiilor internaționale). Singura analiză serioa-să a – și aproape totalmente defavorabilă – realismului din filosofia politică în comparație cu realismul (clasic) din teoria relațiilor internaționale este, după știința mea, cea din Scheuerman (2013).


104 ――

Bibliografie:

Baderin, Alice. 2013. „Two Forms of Realism in Political Theory”. European Journal of

Political Theory 13(2): 132-53.

Bavister-Gould, Alex. 2013. „Bernard Williams: Political Realism and the Limits of

Legitimacy”. European Journal of Philosophy 21(4): 593-610.

Erman, Eva și Niklas Möller. 2015a. „Political Legitimacy in the Real Normative

World: The Priority of Morality and the Autonomy of the Political”. British

Journal of Political Science 45(1): 215-33.

Erman, Eva și Niklas Möller. 2015b. „Why Political Realists Should Not Be Afraid of

Moral Values”. Journal of Philosophical Research 40: 459-64.

Erman, Eva și Niklas Möller. 2015c. „Practices and Principles: On the Methodological

Turn in Political Theory”. Philosophy Compass 10(8): 540-41.

Finlayson, Gordon și Fabian Freyenhagen, ed. 2011. Habermas and Rawls: Disputing

the Political. New York & London: Routledge.

Floyd, Jonathan. 2010. „Should Political Philosophy be more Realistic?” Res Publica

16(3): 337-47.

Forst, Rainer. 2011. The Right to Justification: Elements of a Constructivist Theory of

Justice. New York: Columbia University Press.

Freeden, Michael. 2012. „Interpretative Realism and Prescriptive Realism”. Journal of

Political Ideologies 17(1): 1-11.

Freyenhagen, Fabian. 2011. „Taking Reasonable Pluralism Seriously: An Internal Cri-

tique of Political Liberalism”. Politics, Philosophy & Economics 10(3): 323-42.

Galston, William. 2010. „Realism in Political Theory”. European Journal of Political

Theory 9(4): 385-411.

Geuss, Raymond. 2005. Outside Ethics. Princeton: Princeton University Press.

Geuss, Raymond. 2009. Philosophy and Real Politics. Princeton: Princeton University

Press.

Gray, John. 1995. „Agonistic Liberalism”. Philosophy and Social Policy 12(1): 111-35.

Gray, John. 2000. Two Faces of Liberalism. Cambridge: Polity Press. Trad. rom.: Cele

două fețe ale liberalismului. Iași: Polirom, 2002.

Habermas, Jürgen. 1995. „Reconciliation through the Public Use of Reason: Remarks

on John Rawls’s Political Liberalism”. Journal of Philosophy 92(3): 109-31.

Hall, Edward. 2015. „Bernard Williams and the Basic Legitimation Demand: A De-

fence”. Political Studies 63(2): 466-80.

Honig, Bonnie. 1993. Political Theory and the Displacement of Politics. Ithaca: Cornell

University Press.


―― 105

Horton, John. 2012. „Political Legitimacy, Justice and Consent”. Critical Review of

International Social and Political Philosophy 15(2): 129-48.

Hurka, Thomas. 2009. „Review of Raymond Geuss, Philosophy and Real Politics.”

Notre Dame Philosophical Reviews. https://ndpr.nd.edu/news/23887-philos-

ophy-and-real-politics/.

Jubb, Robert. 2016. „Realism in Analytical Political Theory: A How-To Guide.” În curs

de apariție în Methods in Analytical Political Theory, editat de Adrian Blau.

Cambridge: Cambridge University Press. https://reading.academia.edu/Ro-

bertJubb.

Jubb, Robert și Enzo Rossi. 2015a. „Political Norms and Moral Values”. Journal of

Philosophical Research 40: 455-58.

Jubb, Robert și Enzo Rossi. 2015b. „Why Moralists Should Be Afraid of Political Val-

ues: A Rejoinder”. Journal of Philosophical Research 40: 465-68.

Larmore, Charles. 1999. „The Moral Basis of Political Liberalism”. The Journal of Phi-

losophy 96(12): 599-625.

Mouffe, Chantal. 2005. On the Political. London: Routledge.

Newey, Glen. 2001. After Politics: The Rejection of Politics in Contemporary Liberal

Philosophy. New York: Palgrave.

Philp, Mark. 2007. Political Conduct. Cambridge: Harvard University Press.

Philp, Mark. 2010. „What Is to Be Done? Political Theory and Political Realism”. Eu-

ropean Journal of Political Theory 9(4): 466-84.

Philp, Mark. 2012. „Realism without Illusions”. Political Theory 40(5): 629-49.

Rawls, John. 1995. „Political Liberalism: Reply to Habermas”. Journal of Philosophy

92(3): 132-80.

Rossi, Enzo. 2010. „Reality and Imagination in Political Theory and Practice: On

Raymond Geuss’s Realism”. European Journal of Political Theory 9(4): 504-12.

Rossi, Enzo. 2012. „Justice, Legitimacy and (Normative) Authority for Political Real-

ists”. Critical Review of International Social and Political Philosophy 15(2): 149-

64.

Rossi, Enzo și Matt Sleat. 2014. „Realism in Normative Political Theory”. Philosophy

Compass 9(10): 689-701.

Scheuerman, William E. 2013. „The Realist Revival in Political Philosophy, or: Why

New is Not Always Improved”. International Politics 50(6): 798-814.

Sigwart, Hans-Jörg. 2013. „The Logic of Legitimacy: Ethics in Political Realism”. The

Review of Politics 75: 407-32.

Sleat, Matt. 2010. „Bernard Williams and the Possibility of a Realist Political Theory”.

European Journal of Political Theory 9(4): 485-503.


106 ――

Sleat, Matt. 2014. „Legitimacy in Realist Thought: Between Realism and Realpolitik”.

Political Theory 42(3): 314-37.

Waldron, Jeremy. 2013. „Political Political Theory: An Inaugural Lecture”. Journal of

Political Philosophy 21(1): 1-23.

Williams, Bernard. 2005. In the Beginning Was the Deed. Princeton: Princeton Uni-

versity Press.

―― 107

Inegalități economice

și sociale în Uniunea Europeană:

o perspectivă de ansamblu

Emanuel Copilaș

The European Union is, no doubt, at a major political crossroad. Inequalities among its regions and member states are still alarm-ingly high, despite the considerable efforts made through cohe-sion policy to reduce them. The immigration crisis amplifies these inequalities, also generating major political outcomes, like Great Britain’s decision to renounce its EU membership. This ar-ticle offers a general perspective over the European project start-ing from the premise that the EU’s growing economic coherence is not doubled by the same level of political coherence. The fu-ture of the EU itself depends on elaborating, as quickly as possi-ble, a much needed political form and thus making it able to tackle more successfully the whole set of challenges that lies ahead.

1. Introducere

Încă de la fondarea sa în anii 1950, Uniunea Europeană a fost deseori

percepută ca o construcție politică elitistă și inegalitară, având ca scop con-

solidarea intereselor economice ale marilor puteri europene și menținerea,

pe cât posibil, a prezenței internaționale a acestora la un nivel cât mai apro-

piat de cel existent înaintea celui de al Doilea Război Mondial. În contextul

bipolarității specifice Războiului Rece, Europa, grav afectată de ultima con-

flagrație mondială, nu mai putea juca rolul global cu care a fost, timp de se-

cole, obișnuită. Divizat între sfera de influență răsăriteană, sovietică, și cea

occidentală, americană, bătrânul continent s-a văzut redus la rolul de teren

de dispută geopolitică al superputerilor. Această pasivitate internațională nu

va fi însă una de durată. Dacă în estul continentului, datorită presiunilor

Uniunii Sovietice și neînțelegerilor între statele membre ale „lagărului socia-

POLITICAL SCIENCE Emanuel Copilaș

108 ――

list” în privința configurării unei instituții economice și sociale cu atribuții

supranaționale, Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), apărut în

1949, nu a jucat un rol semnificativ, în vestul continentului, în schimb, lucru-

rile vor cunoaște o evoluție cu totul diferită. Comunitatea Economică a Căr-

bunelui și Oțelului (CECO) (1951), dublată mai apoi de Comunitatea Econo-

mică Europeană (CEE) și de Euratom (1957), au demonstrat determinarea

unor state ca Franța și Germania, la care s-au alăturat în scurt timp Italia,

Belgia, Olanda și Luxemburg, de a se dezvolta pașnic, pe bază de reciprocita-

te, de a își exploata resursele energetice în comun și de a edifica, treptat, o

piață liberă, prin renunțarea la bariele tarifare pentru mărfurile care urmau

să circule în acest nou spațiu economic.

Impulsionat de recuperarea economică impresionantă a Germaniei

Federale, având la bază nu numai o etică a muncii specifică, ci mai ales capi-

talul industrial al fostului regim nazist, care a supraviețuit războiului în pro-

porție de aproximativ 80%, respectiv numeroșii deportați și refugiați germani

din Europa de Est (Grosser 1999, 62; Alter 2004, 183-208; von Krockow 1999,

289-300), proiectul european va lua amploare. La fel și criticile care l-au înso-

țit și continuă să îl însoțească.

Deficitul democratic, în absența căruia nu putem înțelege în mod

adecvat inegalitățile socio-economice din spațiul comunitar, se numără prin-

tre cele mai importante critici aduse funcționalității Uniunii Europene (UE).

Pe măsură ce proiectul european avansa, în ciuda temperării integrării politi-

ce în a doua jumătate a anilor 1960 la inițiativa Franței, mefientă în raport cu

atribuțiile supranaționale pe care Germania urmărea să le implementeze prin

intermediul Comisiei Europene (CE), căpătau amploare nemulțumirile con-

form cărora guvernele naționale conlucrau tot mai strâns cu instituțiile su-

pranaționale (CE), neglijând astfel reprezentarea propriilor cetățeni și a inte-

reselor statelor membre. CE era frecvent percepută drept o instituție tehno-

cratică, indiferentă în raport cu nevoile, interesele și percepțiile cetățenilor

europeni. Lipsa de transparență a deciziilor, comunicarea deficitară a UE cu

cetățenii și insuficienta informare a acestora din urmă în privința politicilor

europene reprezintă alte argumente pentru teoria deficitului democratic.

Pentru a contracara aceste critici, s-a introdus alegerea prin vot direct a

membrilor Parlamentului European (PE), renunțându-se la selectarea acesto-

Inegalități economice și sociale în UE Ideo Vol. 1/ 1, 2016

―― 109

ra dintre membrii parlamentelor naționale (Kraus 2008, 13-36; Magnette

2005, 176-177). De asemenea, s-a ameliorat considerabil accesul la documen-

tele UE și la deliberările instituțiilor componente ale acesteia, au fost organi-

zate mai multe campanii de discutare și problematizare a inițiativelor UE la

nivelul fiecărui stat membru și s-au înființat diferite fundații care să popula-

rizeze valorile și proiectele europene. Mai mult, cetățenii europeni au primit

dreptul de inițiativă legislativă: „Tratatul de la Lisabona precizează că la ini-

țiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai unui număr

semnificativ de state membre, Comisia Europeană poate fi invitată să prezin-

te, în limitele atribuțiilor sale, o propunere corespunzătoare în materia în

care acești cetățeni consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în ve-

derea aplicării tratatelor.” (Alomar, Daziano, Garat 2010, 138-145) Chiar și așa,

problema rămâne: este permis ca integrarea să avanseze în asemenea măsură

încât interesele întregului să fie mai presus de interesele părților membre?

Mai mult, ce se întâmplă dacă în spatele întregului se ascund tocmai intere-

sele celor mai puternici membri?

Pe fondul deficitului democratic pot fi înțelese mai bine și alte tipuri

de critici la adresa UE, cum ar fi, de exemplu, problema deficitului social, pe

care o vom aprofunda mai pe larg puțin mai încolo. Paul Magnette:

Cei care astăzi participă activ la viața politică europeană sunt elitele vieții so-

ciale, întreprinzătorii și grupurile de interese, liderii politici și înalții funcțio-

nari, cadrele asociațiilor civice. În orice democrație, categoriile sociale cele

mai instruite participă la viața civică mai mult decât celelalte. Complexitatea

Uniunii, plurilingvismul, orientarea normativă a Uniunii către inovație […]

agravează această distorsiune, favorizând participarea cetățenilor care au o

educație solidă și sunt poligloți, care sunt mult mai înclinați să învețe și să în-

țeleagă noile modele de cetățenie. Ceilalți își exprimă dezacordul în diverse

forme: absenteism, vot protestatar […]. (Magnette 2003, 27)

Acest clivaj social îngrijorător s-a amplificat odată cu criza economică

mondială din 2008-2009. UE dispune însă de numeroase resurse pentru a

contracara această evoluție. Rămâne de văzut dacă va identifica și voința po-

litică majoră indispensabilă unui astfel de demers.

Articolul de față este divizat în patru părți. Prima parte urmărește

procesul dezvoltării politicii regionale, paralel cu avansarea integrării, adică a


110 ――

definitivării pe coordonate instituționale a pieței unice europene. A doua

parte discută două filosofii economice diferite, convergența și divergența,

argumentând că, la nivelul UE, ambele își fac simțită prezența, deși ultima

într-o măsură sensibil mai mare decât prima. A treia parte aduce în discuție

câteva inegalități sociale care afectează proiectul european, respectiv răspun-

surile comunitare la adresa acestor inegalități. În sfârșit, partea finală a arti-

colului argumentează în favoarea adâncirii integrării pe coordonate federale

ca mijloc de a contracara efectele divergente produse de către funcționarea

unei piețe unice care este prea puțin și uneori deloc circumscrisă politic.

2. Coeziune, convergență, integrare

Politica de coeziune a UE, denumită și politică regională, are o istorie

îndelungată, care își face apariția odată cu semnarea tratatului de la Roma

(1957). Chiar dacă nu conținea efectiv obiective specifice politicii de coeziune

în forma ei actuală, coerentă, diversificată și cu indicatori de performanță

bine delimitați, tratatul asuma ca cerință generală pentru dezvoltarea CEE

reducerea disparităților dintre diferitele regiuni ale statelor membre

(Balchin, Sykora, Bull 1999, 16; Alomar, Daziano, Garat 2010, 264; Turșie 2013,

113). Anul următor au fost înființate primele două fonduri structurale, Fondul

Social European (FSE), având ca obiective profesionalizarea forței de muncă,

reconversia profesională și, per ansamblu, reducerea șomajului, respectiv

Fondul European pentru Orientare și Garantare Agricolă (FEOGA). Treptat,

pe măsură proiectul comunitar capătă o tot mai mare amploare comercială,

politica de coeziune este consfințită la nivel instituțional în 1968 când, în ca-

drul CE este înființată Direcția Generală pentru Politică Regională (Mirić

2010, 19-20).

Dar primul pas cu adevărat important în această direcție a fost făcut

în 1975, atunci când a fost înființat Fondul European pentru Dezvoltare Regi-

onală (FEDR), ca urmare a extinderii din 1973, atunci când Irlanda, Dane-

marca și Marea Britanie s-au alăturat proiectului comunitar. Având un nivel

de dezvoltare inferior mediei comunitare, Irlanda a fost, alături de sudul Ita-

liei și de unele regiuni miniere din Marea Britanie, principalul beneficiar al

înființării acestui fond structural (Alomar, Daziano, Garat 2010, 264-265). Un


―― 111

alt motiv pentru crearea FEDR rezidă în șocul petrolifer din 1973, urmat de o

perioadă de instabilitate economică globală care s-a menținut până la sfârși-

tul deceniului. În timp ce statele mai bogate s-au putut replia în mod cores-

punzător, atenuând impactul scumpirii bruște a petrolului asupra propriilor

economii, statele mai puțin dezvoltate, în special statele comuniste, au avut

cel mai mult de suferit (Mirić 2010, 20).

Odată cu aderarea Greciei (1981), respectiv a Spaniei și Portugaliei

(1986), diferența dintre nivelul de dezvoltare al celor șase membri fondatori

și UE 12 se amplifică. Sunt necesare acum măsuri mai hotărâte din partea CE

pentru a reduce disparitățile regionale tot mai pronunțate. Ținând cont și de

relansarea tensiunilor geopolitice dintre cele două superputeri – respectiv de

adoptarea de către Statele Unite în timpul administrației Reagan (1981-1988)

a unei politici economice neoliberale bazate pe stimularea competitivității în

detrimentul stabilității sociale, politică economică având un impact negativ

direct asupra creșterii economice a CEE, încă devotată modelului statului

postbelic al bunăstării – se impune necesitatea reinventării proiectului euro-

pean pe coordonatele supranaționale care să-i asigure coerența și predictibi-

litatea care îi lipsiseră până acum atât în plan intern, cât și internațional. În

acest context este semnat, în 1986, Actul Unic European (AUE), tratat care

relansează practic proiectul comunitar, devenind „momentul refondator” al

acestuia. Se stabilesc acum perspective ferme de definitivare a pieței unice

până în 1992, prin renunțarea la ultimele bariere tarifare; tot mai multe poli-

tici (economice, sociale, tehnologice, ecologice) sunt comunitarizate, fiind

scoase de sub incidența exclusivă a statelor membre și aduse la nivel supra-

național. Rolurile PE și al Curții Europene de Justiție (CEJ) sunt la rândul lor

sporite (Blair 2005, 59-61; Nugent 2006, 80-81).

AUE introduce, pe lângă toate aceste măsuri, și comunitarizarea poli-

ticii regionale, lăsată până atunci la latitudinea statelor membre. Bugetul

alocat acesteia se dublează. În 1988 este semnat și Regulamentul fondurilor

structurale, prin intermediul căruia politica regională este reglementată în

cadrul unor exerciții financiare multianuale. Scopul acestei reglementări este

de a ameliora capacitatea statelor membre și a regiunilor europene de a acce-

sa fonduri structurale în vederea atingerii obiectivului AUE de configurare a

pieței unice până în 1992. Astfel, între 1988-1993, respectiv 1994-1999, au


112 ――

funcționat pachetele Delors 1 și 2, supranumite după președintele de atunci

al CE, Jaques Delors, între 2000-2006 Agenda 2000, în timp ce între 2007-

2013, respectiv 2014-2020, avem de-a face cu perspective financiare multianu-

ale sau, simplu spus, cu intervale ale politicii de coeziune (Alomar, Daziano,

Garat 2010, 265). Așa cum se poate constata din tabelul de mai jos, ponderea

politicii regionale în cadrul bugetului total al UE a fost și rămâne într-un

proces de creștere constantă, mai ales după intrarea în vigoare a tratatului de

la Maastricht (1993). Atunci este introdus Fondul de Coeziune (FC), este înfi-

ințat ultimul fond structural, Instrumentul Financiar de Orientare pentru

Pescuit (ISOP), care mai târziu își schimbă denumirea în Fondul European

pentru Pescuit, se înființează Comitetul Regiunilor, se adoptă principiul sub-

sidiarității și, în sfârșit, politica regională este recunoscută, alături de piața

unică și de dezideratul uniunii monetare, drept unul dintre principiile politi-

ce de bază ale recent înființatei UE (Turșie 2013, 114-115).

Tabelul 1 – Creșterea constantă a bugetului alocat politicii de coeziune (1988-

prezent)

Buget (mld. euro)

1988-1993 64

1994-1999 168

2000-2006 213

2007-2013 347

2014-2020 351

Sursa: Turșie 2013, 115-116; http://ec.europa.eu/regional_policy/en/funding/

available-budget/.

Augmentarea bugetului alocat politicii de coeziune reprezintă o con-

secință directă a recentelor valuri de extindere ale UE: 1995 (Austria, Suedia,

Finlanda), 2004 (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Estonia, Letonia, Litua-

nia, Slovenia, Cipru, Malta), 2007 (România, Bulgaria), 2013 (Croația). Fondu-

rile structurale oferă asistență financiară pentru regiunile europene a căror

nivel de dezvoltare este mai mic de 75% din media UE, în timp ce Fondurile

de coeziune se adresează regiunilor care nu ating 90% din această medie.

http://ec.europa.eu/regional_policy/en/funding/available-budget/

http://ec.europa.eu/regional_policy/en/funding/available-budget/


―― 113

După valul de extindere din 2004, cel mai important din întreaga istorie a

proiectului comunitar și care inclus zece state din Europa Centrală și de Est,

aceste medii au scăzut semnificativ.

Pentru a facilita implementarea obiectivelor politicii regionale, este

luat în calcul Nomenclatorul Unităților Teritoriale Statistice (NUTS) propus

de către Eurostat în anii 1980 și divizat pe trei niveluri. Astfel, în NUTS 1 in-

tră regiunile având între 3-7 000 000 locuitori, adică inclusiv unele state. În

NUTS 2, nivelul la care operează efectiv politica regională, sunt incluse regi-

unile având între 800 000-3 000 000 locuitori. În NUTS 3 intră regiunile

având între 150 000-800 000 locuitori. Există de asemenea și niveluri inferi-

oare, cum ar fi NUTS 4 pentru orașe mici și mijlocii și NUTS 5 pentru comu-

ne și sate, dar acestea au o aplicabilitate redusă (Mirić 2010, 25; Leonardi

2005, 7; Turșie 2013, 117-118).

Pe lângă fondurile structurale și deja amintitul Fond de coeziune, po-

litica de coeziune a UE dispune și de alte instrumente de solidaritate, cum ar

fi Fondul de Solidaritate, înființat în 2002 în urma dezastrelor naturale care

au afectat Europa Centrală, respectiv așa-numitele inițiative comunitare, fi-

nanțate de către FEDR, printre care se numără Intereg, Urban sau Leader.

Dacă pentru politica de coeziune 2007-2013 principalele obiective au fost

convergența, competitivitatea regională și ocuparea forței de muncă, respec-

tiv cooperarea teritorială europeană, convergenței fiindu-i alocat 82% din

bugetul de 347 miliarde de euro, în perioada 2014-2020 accentul este pus, ți-

nând cont de recenta criză mondială și de epuizarea vizibilă a resurselor

energetice clasice, pe cinci obiective majore: ocuparea forței de muncă, ino-

vare, educație, incluziune socială și energie regenerabilă (Turșie 2013, 116-117;

Onica 2013, 219-220; Brandsma et. al. 2014, 24).

Pe baza acestor precizări istoric-instituționale, putem clarifica sinuoa-

sa relație coeziune-convergență-integrare, anunțată în subtitulul acestei sec-

țiuni. Astfel, conform lui Robert Leonardi, coeziunea reprezintă un „scop po-

litic”, unul dintre principalele obiective ale UE bazat pe politici redistributive

menite să estompeze diferențele economice și sociale dintre statele bogate și

statele mai puțin bogate, identificabile în special printre cele incluse în valu-

rile de extindere din 2004 și 2007. Convergența, în schimb, se referă la setul

de măsuri care trebuie implementate pentru a asigura fezabilitatea coeziunii.


114 ――

Dacă primul concept (coeziunea) reprezintă obiectivul politic, al doilea con-

cept (convergența) este mijlocul prin care obiectivul politic este atins. Con-

vergența oferă răspunsul la «cum» coeziunea este obținută și devine manifestă

pe măsură ce diferențele socio-economice dintre țări și regiuni aparținând

Uniunii Europene scad odată cu trecerea timpului. Dacă nu are loc convergen-

ța socio-economică, atunci obiectivul politic al coeziunii nu poate fi realizat.

Cu alte cuvinte, coeziunea este rezultatul general al procesului de convergen-

ță. (Leonardi 2005, 9)

Mai departe, nu se poate vorbi nici de convergență nici de coeziune în

absența integrării, adică a procesului de comunitarizare, prin intermediul

căruia tot mai multe politici europene sunt dezbătute, adoptate și implemen-

tate pornind de la nivel supranațional. În această optică, cei trei piloni stabi-

liți prin tratatul de la Maastricht și care regândesc radical arhitectura institu-

țională a proiectului comunitar – Comunitățile Europene, CECO, CEE și Eur-

atom, Politica Externă și de Securitate Comună, respectiv Justiție și Afaceri

Interne – intră într-o nouă dinamică, având ca forță motrice adoptarea gra-

duală a condițiilor de funcționalitate specifice primului pilon.

Tabelul 2 – Coeziune, convergență, integrare: particularități conceptuale și de-

finiționale.

Componente

definiționale / concepte Coeziune Convergență Integrare

Natură / esență Obiectiv

Politic

Procesualitatea

politicilor publice

Arhitectura

instituțională

Obiectiv / rațional Egalitate /

Oportunitate

Bunăstare /

calitatea vieții

Eficacitate / per-

formanță Instituți-

onală

Principala dimensiune

a analizei Politică Economică Temporală

Principalii actori Societatea

Civilă

Antreprenori /

piețe

Instituțiile

reprezentative

Sursa: Leonardi 2005, 10.


―― 115

Pe baza tabelului de mai sus, putem concluziona că dimensiunea

principală a coeziunii este cea politică, dimensiunea principală a convergen-

ței este cea economică, iar dimensiunea principală a integrării este cea insti-

tuțională. Niciuna dintre ele nu are sens decât prin raportarea la cealaltă și

nu poate funcționa/avansa decât împreună cu celelalte. Numai că această

dialectică europeană optimistă bazată pe progres plurivalent a fost și conti-

nuă să rămână contestată. Printre cele mai importante critici care i se aduc

figurează și aceea că, departe de a produce convergență economică, modul în

care UE funcționează conduce la amplificarea disparităților regionale și la

accentuarea polarizării dintre regiunile/statele dezvoltate, respectiv regiuni-

le/statele mai puțin dezvoltate.

3. Convergență, divergență și viitorul inegalităților economice

în cadrul Uniunii Europene

Convergența este un produs al teoriei economice neoclasice, care sus-

ține că, în general, tehnologiile de producție sunt aceleași sau pot fi adaptate

în moduri similare pentru diferite țări, rata profitului este constantă și, nu în

ultimul rând, factorii de producție sunt interșanjabili. Pentru ca procesul de

convergență să aibă loc într-un mod cât mai rapid și eficient, este foarte im-

portant pentru teoreticienii neoclasici ca statul să intervină cât mai puțin

posibil în cadrul acestuia.

O variantă a acestei teorii pornește de la următorul exemplu: în cazul

unei relații comerciale libere între o regiune dezvoltată, competitivă din

punct de vedere al capitalului pe care îl produce, și o regiune periferică, sub-

dezvoltată, dispunând în schimb de forță de muncă abundentă și ieftină, un

proces de convergență economică între cele două părți este practic inevitabil.

Forța de muncă scumpă din regiunea dezvoltată va deveni neatractivă pentru

capitalul produs aici, care va avea tendința să migreze înspre regiunea sub-

dezvoltată pentru a obține profituri mai mari cu ajutorul unei forțe de muncă

ieftine, adică plătind salarii sensibil mai mici. Dacă regiunea dezvoltată ex-

portă capital, regiunea subdezvoltată va exporta forță de muncă aflată în cău-

tarea unui nivel de trai mai ridicat. Ajuns în regiunea subdezvoltată, capitalul

va produce investiții, va diminua șomajul și va contribui la creșterea econo-


116 ――

mică. Forța de muncă ieftină din regiunea subdezvoltată care a migrat în re-

giunea dezvoltată va contribui în schimb la echilibrarea nivelului salarial. Cu

timpul, regiunea mai puțin dezvoltată își va permite să exporte către regiu-

nea dezvoltată și alte tipuri de mărfuri în afară de forța de muncă, în timp ce

regiunea dezvoltată va putea găsi aici o piață tot mai atractivă, cu o capacita-

te crescută de a absorbi produsele pe care aceasta le oferă la export. Echili-

brul între cele două regiuni a început să ofere rezultate, disparitățile au fost

reduse și procesul de convergență este înfăptuit (Reiner 1999, 19-27; Molle

2007, 17-19).

Dacă teoria neoclasică pornea de la asumpția că tehnologiile de pro-

ducție sunt bunuri exogene care asigură o distribuție cât mai echitabilă pen-

tru progresul tehnologic, indiferent de locație și lucrând astfel în favoarea

convergenței, teoriile neokeynesiene, printre altele, argumentează în favoa-

rea divergenței. Departe de a se atenua, dezechilibrul structural dintre două

regiuni diferite în termenii comparației de mai sus se va amplifica treptat.

Capitalul și forța de muncă fiind mobile și ambele obținând câștiguri superi-

oare în regiunea dezvoltată, incluzând aici și subvențiile statale generoase pe

care economiștii neoclasici tind să le aibă prea puțin sau deloc în vedere,

acestea vor tinde să rămână pe loc. Chiar dacă o parte a capitalului din regi-

unea dezvoltată va migra în cea subdezvoltată în căutare de forță de muncă

mai ieftină, nu există garanții certe că veniturile astfel obținute vor fi investi-

te în regiunea în care au fost produse și nu vor migra înspre regiunea mamă,

cea dezvoltată. Iar această migrație a capitalului înspre regiunea subdezvolta-

tă devine incertă dacă se ține seama de faptul că profiturile obținute datorită

nivelului scăzut de salarizare pot fi diminuate sau chiar anulate de costurile

de transport ale mărfurilor spre destinațiile de export. Mai mult, costurile

ridicate ale forței de muncă din regiunea dezvoltată pot fi compensate prin

creșterea productivității cuplată cu o aferentă creștere a exporturilor. Chiar

dacă pe termen scurt regiunea subdezvoltată poate beneficia de pe urma re-

lației cu regiunea dezvoltată, pe termen lung ea va fi totuși un perdant net în

termeni de forță de muncă, investiții și capital. Regiunea subdezvoltată nu va

putea să controleze mobilitatea capitalului suficient de mult pentru a-și asi-

gura dezvoltarea. Astfel, rata profitului nu este constantă, bazată pe echili-

brul dintre cerere și ofertă, ci este diferențiată, fiind mai mare în regiunea


―― 117

dezvoltată. Mai mult, dacă două regiuni sunt comparabile din punct de vede-

re al capitalului și al forței de muncă, dar diferite ca dimensiuni, profiturile

pe care le va genera regiunea mai extinsă le vor întrece cu siguranță pe cele

din regiunea cu o suprafață mai redusă. În plus, poluarea și dezvoltarea ine-

gală generată de investițiile capitalului din regiunea dezvoltată în cea sub-

dezvoltată pot contribui și la creșterea prețurilor (Reiner 1999, 28-39; Molle

2007, 19-21; Vădăsan 2010, 122).

În ceea ce privește UE și diferențierea sa tot mai pregnantă între o re-

giune bogată în nord-vest și regiunile mai puțin bogate din sud și est, se poa-

te afirma că are loc un proces simultan de divergență-convergență. Extinde-

rea pieței libere și renunțarea progresivă la barierele tarifare expune mărfuri-

le din regiunile mai puțin competitive la concurența mărfurilor vest-

europene, care beneficiază de subvenții statale mai mari și de o productivita-

te pe măsură. Dar, prin absorbirea forței de muncă excedentară din regiunile

mai puțin dezvoltate și prin investițiile operate în cadrul acestora, respectiv

datorită privilegierii financiare a regiunilor mai puțin dezvoltate prin inter-

mediul politicii de coeziune, nu se poate nega faptul că la nivelul UE are loc

în același timp și un proces de convergență. Așa cum observă Willem Molle,

avem de-a face atât cu factori economici centrifugali, care contribuie la con-

vergență, cât și cu factori economici centripetali, producători de divergență

(Molle 2007, 22). Numai că este posibil ca această convergență să se desfă-

șoare pe fondul unei divergențe structurale al cărei progres nu îl poate decât

încetini și nimic mai mult.

4. Inegalități sociale și răspunsuri comunitare

În ciuda eforturilor UE de a reduce disparitățile regionale, acestea

persistă, fiind reproduse tocmai de către mecanismul de funcționare al aces-

teia, o piață unică tot mai dereglementată care avantajează în primul rând

marele capital. Așa cum observa Paul Magnette, odată cu relansarea proiec-

tului comunitar prin intermediul AUE, acesta a început să funcționeze mai

degrabă în favoarea piețelor decât în favoarea cetățenilor (Magnette 2005,

125-129). Nu se poate nega însă că UE adoptă și a adoptat încă de la înființa-

rea sa măsuri categorice pentru combaterea sărăciei, excluziunii sociale și a


118 ――

discriminărilor de orice fel. Doar că a preferat, mai ales după încheierea, în

anii 1970, a epocii statului bunăstării, să mizeze pe predictibilitate economi-

că, inflație redusă și, începând cu anul 2000, pe o monedă euro forte, care să

garanteze coerența și perspectivele unei piețe unice tot mai dinamice. Ale-

gând, prin intermediul acestor măsuri, să mulțumească preponderent mediul

antreprenorial, UE a plasat inevitabil riscurile acestor politici publice pe

umerii populației, după cum se poate constata dacă privim nivelul ridicat de

șomaj, mai ales în cadrul unor state membre, dar și a migrației interne, în

special pe axa est-vest, care nu trebuie confundată sau substituită cu princi-

piul fundamental al liberei circulații a persoanelor.

De la tratatul de la Roma, care conținea puține referințe explicite cu

privire la politica socială, trecând prin semnarea, în 1961, a Cartei sociale eu-

ropene și adoptarea, în 1989, a Cartei comunitare a drepturilor sociale fun-

damentale ale lucrătorilor, în contextul creat de către AUE, și ajungând la

tratatele de la Maastricht și Amsterdam – Uniunea Europeană s-a preocupat

în mod activ de progresul social per ansamblu. S-au făcut eforturi în direcția

unei mai bune ocupări a forței de muncă, a dreptului muncii și a condițiilor

de muncă, a protecției și formării profesionale, a protecției împotriva acci-

dentelor de muncă și a bolilor profesionale, a securității sociale și au fost în-

tărite drepturile sindicale. De asemenea, tratatul de la Amsterdam a insistat

asupra combaterii discriminării sexuale, rasiale, religioase, etnice și a discri-

minării legate de vârstă și dizabilități. În plus, tratatul a introdus o prevedere

lipsită de echivoc în ceea ce privește discriminarea pozitivă, menită să recu-

pereze, acolo unde este cazul, handicapul pe care femeile încă îl mai au în

raport cu bărbații în câmpul muncii (Turșie 2013, 141-143; Alomar, Daziano,

Garat 2010, 462-464).

Tratatul de la Lisabona preia și extinde aceste măsuri, adăugând o in-

sistență sporită asupra drepturilor consumatorului, tot mai necesare în con-

textul în care organismele modificate genetic ocupă o pondere în creștere în

alimentația tuturor statelor dezvoltate, nu numai în cadrul UE. De asemenea,

o atenție specială este acordată drepturilor referitoare la sănătate, unde au

fost ameliorate procedurile în ceea ce privește „stocarea și distribuirea sânge-

lui uman”, „donarea, obținerea, controlul, transformarea, stocarea și distribu-

irea de țesuturi și de celule umane” și, nu în ultimul rând, au fost lansate


―― 119

campanii de informare și conștientizare în raport cu pericolele fumatului și

ale consumului excesiv de alcool (Alomar, Daziano, Garat 2010, 466-478).

Cu toate acestea, strategia socială a UE este, în cel mai bun caz, una

„lentă” (Turșie 2013, 79-85; Alomar, Daziano, Garat 2010, 467). Riscul sărăciei

și al excluziunii sociale este tolerabil în statele nordice, în Austria, Germania

și în unele foste state socialiste ca Slovenia, Cehia și Slovacia, dar rămâne ri-

dicat în statele baltice, în statele mediteraneene și în restul statelor membre

din Europa de Est (Lelkes et. al., în Ward et. al. 2009, 17-44). Șomajul este de

asemenea la niveluri ridicate și tinde să devină tot mai mult un fenomen ur-

ban. Nivelul de educație este în general dependent de nivelul de trai. Migra-

ția, care are loc în principal dinspre regiunile periferice înspre regiunile cen-

trale, spre deosebire de migrația industrială, care are loc în sens invers, cre-

ează anumite presiuni asupra bugetelor sociale și contribuie la extinderea

segregării rasiale și profesionale (Molle 2007, 60-82). În același timp,

migranții au un nivel al veniturilor și o siguranță a locului de muncă mai scă-

zute decât nativii (Lelkes et. al., în Ward et. al. 2009, 69-102). Per ansamblu,

deoarece problema sărăciei și excluziunii sociale rămâne în principal la lati-

tudinea statelor membre, UE nu a oferit până acum un răspuns coerent și

sistematic în această privință, fapt care se traduce prin disparitățile existente

în acest sens între statele membre.

În 2014, 24,4% din populație UE suferea din cauza sărăciei și a exclu-

ziunii sociale, cu 0,1% mai puțin decât în anul precedent. La nivelul statelor

membre, statele cele mai afectate sunt România (40,2%), Bulgaria (40,1%) și

Grecia (36%), în timp ce statele cel mai puțin afectate sunt Finlanda (17,3%),

Suedia (16,9%), Olanda (16,5%), și Cehia (14,8%). 9% din populația UE sufe-

rea în același an de lipsuri materiale severe, dintre care 26,3% în România și

33,1% în Bulgaria (cf. raportul „People at risk of poverty or social exclusion”,

Eurostat, 2015).

5. Concluzii: spre un proiect european tot mai egalitar?

Cele patru libertăți fundamentale pe care se bazează modelul comuni-

tar al pieței unice – libertatea de circulație a bunurilor, persoanelor, servicii-

lor și capitalurilor (Turșie 2013, 45-57) – funcționează într-un mod relativ


120 ――

ambiguu, producând, așa cum am constatat, atât convergență, cât și diver-

gență în plan economic și social. Putem concluziona, în baza informațiilor de

mai sus, că tendința pieței unice de a produce divergență, tendință care în

contextul crizei economice globale s-a amplificat datorită măsurilor de auste-

ritate impuse de către CE, care s-au repercutat în primul rând asupra catego-

riilor sociale vulnerabile, nu poate fi contracarată decât prin intermediul

unor măsuri politice apte de a asigura continuarea integrării europene pe

coordonate federale. Divergenței economice nu i se poate opune cu succes

decât o convergență politică, într-o primă fază, urmată apoi de o convergență

economică și socială autentică. Însă acest federalism va eșua dacă nu va reuși

să integreze în mod constructiv dialectica național-supranațional și va func-

ționa drept paravan pentru cei mai puternici membri ai UE (Pasquinucci, în

Kaiser, Varsori 2010, 66-84). Tratatul de la Lisabona a făcut deja pași impor-

tanți în această direcție, prin instituirea funcției de Înalt Reprezentant al

Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate sau prin sporirea

atribuțiilor PE, printre altele. Rămâne de văzut când, cum și mai ales pentru

cine va fi continuat acest proces. Pentru că separarea dintre o Europă a elite-

lor versus o Europă a societăților, așa cum s-a încetățenit această percepție în

contextul recentei crize economice, nu va face decât să alimenteze polariza-

rea și implicit erodarea proiectului european. O astfel de Europă, divizată

social și economic, nu va fi nici competitivă, nici prosperă și, în cele din ur-

mă, nici stabilă. Cu atât mai puțin europeană. Dimpotrivă, este posibil să

evolueze într-o direcție tot mai autoritară și mai puțin democratică.

Rolul viitor al Uniunii Europene în plină transformare va depinde de capacita-

tea sa de a acționa eficient pe plan internațional, capacitate care, la rândul ei

este în funcție de organizarea și coeziunea ei interioară. Or, pentru aceasta tre-

buie ca deviza europeană «unitate în diversitate» să devină realitate. Experien-

ța statelor federale, precum și cea neterminată a Uniunii, dovedesc faptul că

numai metoda federală poate garanta autonomia și totodată identitățile pro-

prii ale statelor, regiunilor, orașelor și puterilor locale precum și uniunea care

atrage după sine capacitatea de acțiune necesară. Aplicarea principiilor subsi-

diarității și democrației participative vine în completarea panopliei metodei

federative. Nu există model federal unic gata de a fi aplicat. De fapt, pe baza

principiilor federative se recurge la spiritul și metoda federalismului. Este o

căutare continuă a celei mai potrivite forme de guvernanță. (Sidjanski 2010, 381)


―― 121

Bibliografie:

Alomar, Bruno, Sébastien Daziano și Cristophe Garat, ed. 2010. Marile Probleme Eu-

ropene. Traducere de Diana Ciobanu. Iași: Institutul European.

Alter, Peter. 2004. Problema germană și Europa. Traducere de Irina Cristea. Bucu-

rești: Corint.

Balchin, Paul, Ludek Sykora și Gregory Bull. 1999. Regional Policy and Planning in

Europe. London, New York: Routledge.

Blair, Alasdair. 2005. The European Union since 1945. London: Pearson Education

Limited.

Brandsma A, Francesco Di Comite, Olga Diukanova, d’Artis Kancs, Jesús L. Ro-

dríguez, Damian Persyn, and Lesley Potters. 2014. „Assessing Policy Options

for the EU Cohesion Policy 2014-2020”. Investigaciones Regionales 29: 17-46.

Grosser, Alfred. 1999. Occidentalii. Țările Europei și Statele Unite după război. Tradu-

cere de Dragoș Stoenescu. București: DU Style.

Kraus, Peter. 2008. A Union of Diversity. Language, Identity and Polity-Building in

Europe. New York: Cambridge University Press.

Krockow, Christian von. 1999. Germanii în secolul lor (1890-1990). Traducere de

Marlen Negrescu. București: All.

Lelkes, Orsolya et. al. 2009. „Income distribution and the risk of poverty”. În Euro-

pean Inequalities. Social Inclusion and Income Distribution in the European

Union, editat de Terry Ward et. al., 17-44. Budapest: Tárki Social Research In-

stitute Inc.

Lelkes, Orsolya et. al. 2009. „Vulnerable Groups: the Situation of People with

Migrant Backgrounds”. În European Inequalities. Social Inclusion and Income

Distribution in the European Union, editat de Terry Ward et. al., 69-102. Buda-

pest: Tárki Social Research Institute Inc.

Leonardi, Robert. 2005. Cohesion Policy in the European Union. The Building of Euro-

pe. New York: Palgrave.

Magnette, Paul. 2003. Europa politică. Cetățenie, constituție, democrație. Traducere

de Ramona Coman și Ana Maria Dobre. Iași: Institutul European.

Magnette, Paul. 2005. Europa, statul și democrația. Suveranul îmblânzit. Traducere

de Ruxandra Ivan. Iași: Institutul European.

Mirić, Ognjen. 2010. The Regional Policy of the European Union as an Engine of Eco-

nomic Development. Belgrade: European Movement in Serbia.

Molle, Willem. 2007. European Cohesion Policy. London, New York: Routledge.


122 ――

Nugent, Neil. 2006. The Government and Politics of the European Union. New York:

Palgrave.

Onica, Elena-Daniela. 2013. „EU Regional and Cohesion Policy. Analysis 2007-2013 vs.

2014-2020”. Acta Universitatis Danubius 2: 213-223.

Pasquinucci, Danielle. 2010. „Between Political Commitment and Academic

Research: Federalist Perspectives”. În European Union History. Themes and

Debates, editat de Wolfram Kaiser și Antonio Varsori, 66-84. London, New

York: Palgrave.

Reiner, Martin. 1999. The Regional Dimension in European Public Policy. Convergence

or Divergence?. London: Macmillan Press Ltd.

Sidjanski, Dusan. 2010. Viitorul federalist al Europei. Comunitatea europeană de la

origini la Tratatul de la Lisabona. Traducere de Raluca Brad și Daniela Răpan.

Iași: Polirom.

Turșie, Corina. 2013. Politicile Uniunii Europene. Timișoara: Editura Universității de

Vest.

Vădăsan, Ioana. 2010. Instituțiile și economia Uniunii Europene. Mecanism și funcțio-

nare. Timișoara: Editura Universității de Vest.

Documente internaționale:

People at risk of poverty or social exclusion, Eurostat, decembrie 2015.

http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/People_at_risk_of

_poverty_or_social_exclusion.

Other Contributions

Alte contribuții

―― 1

―― 125

Sabin Totu

Despre rostul şi utilitatea filosofiei în concepţia lui Mircea Florian

1. Este frapant faptul că azi, citind despre Rostul şi utilitatea filosofiei. Fericirea

vieţii, o lucrare de mici dimensiuni a lui Mircea Florian, parcă nu realizezi că au tre-

cut cu adevărat atâtea zeci de ani de la scrierea ei. Sentimentul că nimic nu s-a prea

schimbat de-atunci în privinţa receptării rostului filosofiei (în bine, evident!) în soci-

etatea românească este atât de pregnant încât senzaţia de neputinţă în faţa trecerii

româneşti a timpului te duce la exasperare! Nimic, într-adevăr nu te prea îmbie mă-

car la o aşteptare destinală, „în stil mioritic”, a viitorului filosofiei. Parcă deja ştii că

sacrificiul tău, oricare, oricum și oricând ar fi făcut, nu mai face nici (măcar) „doi

bani”! Simţi, parcă, un nod în gât când vrei să susţii că viitorul tău nu depinde de al

celorlalţi, care au doar un prezent în care trecutul este „petrecut” continuu! Cum să

treci peste acest „trecut”?!

Cum să nu te minuneze actualitatea vorbelor unui editor de atunci care credea

încă în virtuţile gândirii formative ale filosofiei? Emil Socec constata că „Ceea ce ne

turbură în timpurile de acum mai mult zilele este faptul că aproape toţi punem preţ

numai pe partea materială a vieţii, dând însemnătate şi apreciind aproape cu de-

săvârşire numai acţiunile menite să ne procure bunuri pipăibile, cari să ne pună în

evidenţă, de cele mai multe ori, nu tocmai prin fapte meritorii. Foarte puţini, o infi-

mă minoritate, se gândesc mai adânc la scopul superior pentru care am fost creaţi şi

la mijloacele prin care ajung să poată trăi în conformitate cu această menire.” 1 Con-

statarea lui este azi şi a noastră, mai ales a profesorilor de filosofie sau cel puţin a

acelora care cred că este „imperios necesar să învăţăm ,a trăi o viaţă sufletească’ ” (p. 5)

şi a învăţa, mai ales, şi pe alţii s-o facă.

Acest „editor” ne mai spune ceva şi prin următoarea afirmaţie: „Datorăm, e

drept, Creatorului, binele ,de a trăi’, filosofiei însă îi datorăm folosul de a şti ,cum să

trăim’. Ar urma de aici că binele ,de a trăi’, fiind o binefacere de mai puţină însemnă-

tate decât aceea ,de a trăi cum se cuvine’, să ne simţim mai îndatoraţi filosofiei decât

1 Am efectuat doar corecturile gramaticale necesare, fără a modifica vocabularul specific

acelor vremuri. Fragmentul citat se află la p. 5 din „Cuvânt înainte” la: Mircea Florian, Rostul şi utilitatea filozofiei. Bucureşti: Editura Fundaţiunii, 1923. Toate trimiterile vor fi la această ediție și paginile ei.

OPINII DESPRE CĂRȚI Sabin Totu

126 ――

Creatorului, şi chiar aşa ar fi, dacă filosofia însăşi n-ar fi dar al Creatorului; comoară,

pe care natura, în nemărginita ei bunătate, a pus-o la îndemâna tuturor.” (p. 5) Desi-

gur, putem semnala o anume „percepție a lucrurilor” în gândirea sa a condiţiei filoso-

fiei ca „dar” al Creatorului lucru, în treacăt fie spus, sesizat chiar şi la Mircea Florian,

care dă seama de o anume înțelegere a raportului filosofiei cu teologia; fapt datorat,

presupun, contactului său cu problema respectivă prin gândirea apuseană, mai ales

privind faptul credinţei2, dar şi unei situaţii complexe în care se află încă societatea

noastră: incapacitatea de-a distinge clar între rosturile filosofiei şi cele ale teologiei.3

Totuşi, precizarea imediat următoare, identifică, chiar dacă doar în intenţie, ideea că

„principalul scop al filosofiei este de a uni oamenii prin legături de idei, de bunăvoin-

ţă şi de asociaţiune firească, pentru a contribui la unicul scop al vieţii, acela al unei

vieţi care să constituie un exemplu de moravuri înălţătoare” (p. 6). De asemenea,

concepţia lui „platonică” privind ideea virtuţii care „nu poate sălăşlui decât într-un

suflet cultivat, luminat şi desăvârşit printr-o deprindere continuă” (p. 6), îl apropie

foarte mult de idealul promovat de societatea contemporană. „Filosofia ciopleşte su-

fletul, îl formează, îl întăreşte; ea reglează viaţa, dirijează acţiunile. Ne-nvaţă ceea ce

trebuie să facem şi ceea ce trebuie să ocolim. Ea ne învaţă să producem, nu să vor-

bim, ea pretinde ca vorbele să fie în armonie cu faptele, ca viaţa să fie uniformă şi

fără furlandiseli.” (p. 6). Se prea poate ca Emil Socec să-i fi citit şi pe Platon şi pe

Plotin (este certă, oricum, influenţa acestora asupra gândirii sale), dar mai interesant

este faptul că este conştient că „titulatura de ,filosof ’ se dă azi ca titlu de naivitate,

sinonim cu omul lipsit de practica necesară în multiplele ,învârteli’, cari au devenit

un ,Ideal’ al omenirei de astăzi” (p. 7) și că acest lucru este cel mai mare rău produs

societăţii. Deşi tributar unei înţelegeri necritice a gândirii medievale, păstrându-se în

umbra unei prejudecăţi care ne mai bântuie şi astăzi, cea a „întunecatului Ev Mediu”,

văzând în reprezentanţii diferitelor culte religioase un pericol la adresa „gândirii li-

bere”, adică filosofice, Emil Socec constată că, deşi acest context este depăşit, filoso-

fia este dată uitării!

Această „uitare a filosofiei” de către memoria colectivă l-a determinat pe editor

să-i încredinţeze lui Mircea Florian dificila sarcină de-a scoate din uitare acea „ştiinţă

2 Acest lucru se poate vedea în controversa lui cu Nae Ionescu şi în receptarea în epocă a

stilurilor de filosofare. Ar fi interesant de văzut în ce fel absenţa unor lecturi din Sfinţii Pă-rinţi ai Orientului îl vor fi împins pe Mircea Florian într-un prizonierat cultural occidental în ceea ce priveşte înţelegerea actului de credinţă.

3 Un subiect care încă nu a fost pus serios în discuţie, dar care va trebui să fie lămurit, întru-cât, de acum, ţara noastră este „europeană” nu doar prin poziţia geografică şi, parţial, prin aria culturală în care se află, dar, de sorginte latină fiind a devenit acum şi de sorginte „comunitară”.

Despre rostul şi utilitatea filosofiei Ideo Vol. 1/ 1, 2016

―― 127

în teorie şi artă în practică, cu menire înaltă, cu menire de a conduce spiritul ome-

nesc pe căile adevăratei fericiri” (p. 7). Această pledoarie pentru „rostul şi utilitatea

filosofiei” a binecunoscutului editor este prea vie şi poate „strigătoare la Cer” pentru

a nu fi reluată înaintea acestor câteva analize ale anumitor spuse ale lui Mircea Florian.

2. Desigur, ideea din titlul pe care Mircea Florian l-a ilustrat foarte bine prin

cuprinsul cărţii sale nu mai trebuie asigurată de o interpretare în acord cu ideea sal-

vării filosofiei de la uitarea care o pândeşte. De aceea, „Cuvântul înainte” al editoru-

lui este destul de elocvent în această privinţă. Mă voi opri doar asupra câtorva aspec-

te ale înţelegerii „filosofiei ca cercetare dezinteresată a lumii şi a omului” şi, implicit,

a considerării marii probleme a filosofiei ca o tensiune între „realitate” şi „ideal” şi

asupra consideraţiilor lui cu privire la valoarea teoretică a filosofiei şi, implicit, a re-

laţiilor filosofiei cu ştiinţa, pe de o parte, şi credinţa, pe de altă parte.

După ce ne avertizează că trebuie să ne ferim de cele două „teze” extreme ale

„inamicilor” filosofiei, de cele două atitudini care fac din filosofie ceva nefolositor (p.

12), deci, de atitudinile „sublimilor” şi, respectiv, a „utilitariştilor”, Mircea Florian

afirmă că până şi Aristotel era un „sublim”! Din acest punct de vedere, metafizica, cel

puţin în accepţie aristotelică, nu prea ar fi adevărata filozofie pe care o va promova în

paginile lucrării lui. Tinereţea sa, probabil, dar şi, mai ales, opţiunea sa clară pentru

„ştiinţificitatea” demersului filosofic „adevărat” (în opinia sa), nu prea lasă deschisă

calea către o înţelegere nuanţată a fenomenului căruia i se aplică. Aşa fiind, el con-

chide: or, filosofia este respinsă tocmai pentru că este nefolositoare pentru stomac;

or, tocmai pentru că este nefolositoare filosofia este acceptată ca singura îndeletnici-

re demnă de un om superior. Mircea Florian ne asigură, totuşi, că „Adevărul este

,entre–deux’, stă la mijloc: filosofia este o cercetare dezinteresată a lumii şi a omului,

dar ea nu trebuie să piardă niciodată legătura cu realitatea şi cu interesele vitale ale

omului” (pp. 16-17). „Intuiţia” sa nu este, până la urmă, „oarbă”, cum ar spune Kant!

Florian simte conceptul filosofiei! Este conştient că „omul nu este exclusiv o inteli-

genţă, cu ajutorul căreia el caută să se armonizeze cu universul, adică să înţeleagă, să

tălmăcească obiectiv şi neinteresat natura şi legile lucrurilor, ci este o voinţă activă şi

o inimă vibrantă, care nu se mulţumeşte a tălmăci lucrurile la rece şi cu indiferenţă,

ci care le valorifică, cum se zice azi, le pune pe diferite planuri de preferinţă ierarhi-

că” (p. 17). Afirmaţia aceasta extrem de importantă pentru a înţelege cât de personală

este angajarea „filosofului lui Florian” în încercarea de-a explicita publicului larg

„rostul şi utilitatea filosofiei”. Abia întors de pe front, retrăind clipe de coşmar, care

trimit la adevărata valoare a vieţii (să nu uităm subtilul cărţii: Fericirea vieţii), Florian

scrie despre ceea ce a trăit şi, mai ales, despre ceea ce vrea să trăiască. Iar acel motto

sub care îşi începe pledoaria, „Filosofia trebuie trăită, nu grăită”, din Seneca, alături

OPINII DESPRE CĂRȚI Sabin Totu

128 ――

de acea dedicaţie, „În amintirea camarazilor din regim. 69 Infanterie, morţi pe câmpul

de luptă”, cred că spun cam totul despre cum și sub ce semn trebuie înţeleasă această

apărare a filosofiei.

3. Filosofia este, ca sistem de cunoştinţe, o parte a vieţii, şi încă partea cea mai

înaltă (pe lângă religie, artă, ştiinţă), este puterea vieţii, care numai ea poate da „lu-

minare şi înnobilare” (p. 17). Filosofia este folositoare atât în planul teoretic, unde

oferă o „concepţiune integrală a lumii”, cât şi în domeniul practic al vieţii, unde oferă

„un reazem unitar şi armonic al activităţii noastre” (p. 17). Nimic de reproşat unei

asemenea concepţii despre filosofie! Totuşi, deşi întemeierea ei pe cunoştinţe, cum

ţine să sublinieze (şi) la propriu Florian, este doar un fapt al înţelegerii filosofiei din

perspectiva strictă a cunoaşterii ştiinţifice, deosebirea pe care o face între „îndruma-

rea filosofică” a vieţii şi „cea religioasă” este oarecum rigidă (de fapt, în stilul epocii).

Iar această „rigiditate”, care ar fi putut fi considerată o frustrare datorată neînţelege-

rii războiului sau, cel puţin, o respingere a sentimentului religios ca formă a unei alte

modalităţi de-aţi trăi onest viaţa, devine consistentă atunci când afirmă că, în fond,

„chiar dacă nu ar mai exista filosofi oficiali, adică filosofi de catedră, filosofia tot nu

ar dispărea, căci atunci s-ar refugia la oamenii de ştiinţă” (p. 21). Azi constatăm că s-

ar putea chiar întâmpla acest lucru, dar nu prea sunt semne că oamenii de ştiinţă ar

avea nevoie de filosofie! Ce-i drept, convingerea lui este în acord cu dezvoltarea şti-

inţelor din acea epocă, dar și, mai ales, cu concepţia filosofilor germani, al căror dis-

cipol fidel s-a dovedit a fi. Era sincer convins că „filosofia are menirea de a scoate pe

savant din sfera limitată a specialităţii sale, de a-i lărgi perspectiva lucrurilor, în sfâr-

şit, de a-i dovedi că universul, cu toată bogăţia sa deconcertantă, este unul şi acelaşi

…” (p. 21), că, de fapt, tot ce vedem este în strânsă conexiune şi că există nişte princi-

pii care explică acest întreg. Valoarea teoretică a filosofiei trebuie deci văzută în pu-

terea ei de sinteză, de care ştiinţa nu este în stare, şi chiar de coordonare a viziunii

filosofului cu cele ale omului de ştiinţă. Deşi nici una nu o poate înlocui pe cealaltă,

filosofia şi ştiinţa sunt condamnate să fie şi să se dezvolte împreună.

Dar ce este mai interesant în această poveste a relaţiei dintre filosofie, ştiinţă şi

religie este modul în care Mircea Florian încearcă să păstreze calea de mijloc, „atitu-

dinea mijlocie”, cum îi spune el. În acord cu ideea că „ştiinţa pură şi impersonală”

nu ar putea fi un factor activ al vieţii sociale şi în dezacord total cu ideea că numai

„credinţa, intimă, personală” ar avea acest rol, Florian crede că termenii „ştiinţă” şi

„credinţă”, noţiuni cam prea „elastice”, de care se abuzează mereu, trebuie puşi în

acord din perspectiva idealului. Convins că doar credinţa religioasă ar denatura con-

cluziile ştiinţei, atitudinea cea mai bună ar fi o „atitudine mijlocie”, pe care trebuie să

o aibă filosofia… „Negreşit că putem privi realitatea din punct al idealului, ceea ce

Despre rostul şi utilitatea filosofiei Ideo Vol. 1/ 1, 2016

―― 129

este tocmai funcţiunea credinţei religioase, precum putem privi idealul din punctul

de vedere al realităţii, ceea ce este îndrituită a face ştiinţa. Însă, socotesc că atitudi-

nea cea mai justă este atitudinea mijlocie, pe care trebuie s-o aibă filosofia, anume:

realitatea omenească trebuie să asculte de îndrumarea idealului, iar idealul nu trebu-

ie să se emancipeze niciodată cu totul de realitate. Marea problemă filosofică este:

întrucât realitatea poate fi îndrumată şi perfecţionată de ideal şi până la ce punct idea-

lul se poate emancipa de realitate.” (p. 18).

Deşi puţin cam alambicată, exprimarea „marii probleme filosofice” (sau poate

că ceva a scăpat la tipar și nu am cercetat acest lucru), această interesantă abordare a

temei nu trebuie privită ca expresia unei căutări a „marelui răspuns”. Dacă înţelegem

mai întâi „realitatea” din punctul de vedere al idealului, ar însemna că „inima”, nevo-

ia intimă a inimii, tradusă în „religiune”, ar fi cea care ne descoperă ceea ce vedem ca

realitate… ideală. Dar, dacă „idealul” este privit din punctul de vedere al „realităţii”,

adică, din punctul de vedere al ştiinţei, atunci, mintea, „cunoştinţele”, ne-ar livra

idealul …ştiinţific. O frumoasă aporie! Ieşirea? O reformulare a problemei: „realitatea

omenească trebuie să asculte de îndrumarea idealului, iar idealul nu trebuie să se

emancipeze niciodată cu totul de realitate”. Important este să ştim „până la ce punct

idealul se poate emancipa de realitate” (p. 18)…

Aceasta este, într-adevăr, o mare problemă, dacă nu cumva singura problemă

filosofică. Şi dacă toate cele spuse, apoi, în această mică lucrare, chiar par a fi uitate

de cititorul căruia i se adresează, care va căuta sau nu să răspundă acestei provocări

în viitor, aporia rămâne ca semn al incontestabilei sale căutări sincere a Adevărului,

deci a „vieții fericite”... Mircea Florian și-a îndeplinit deci misiunea!...

―― 1

―― 131

Interview with Susan Haack, Professor at the University of

Miami, for „New Books in Philosophy”

Hosted by Robert Talisse, Professor of Philosophy at Vanderbilt University September 19, 2014

1

Welcome to the New Books in Philosophy Channel of the New Books Network. My

name is Robert Talisse. I am Professor of Philosophy at Vanderbilt University. I co-

host the channel with Carrie Figdor, Associate Professor of Philosophy at the Univer-

sity of Iowa. Today my guest is Professor Susan Haack. Her new book is titled Evi-

dence Matters: Science, Proof, and Truth in the Law. It has just been published by

Cambridge University Press. Haack is Distinguished Professor in the Humanities,

Cooper Senior Scholar in Arts and Sciences, Professor of Philosophy, and Professor

of Law at the University of Miami.

Our legal systems are rooted in rules and procedures concerning the burden of

proof, the weighing of evidence, the reliability and admissibility of testimony, and

much else. It seems obvious, then, that the law is in large part an epistemological

enterprise; yet when one looks at the ways in which judges have wielded epistemolo-

gical concepts, there is plenty of room for concern. In Evidence Matters Susan Haack

brings her skill as an epistemologist to bear on a series of tangles concerning the le-

gal concepts of proof, evidence, and reliability, especially as they apply in a series of

notorious toxic tort cases. Along the way she exposes several philosophical confu-

sions in the law’s current understandings of the epistemological concepts that it

must wield, and she shows how her own distinctive epistemological theory, found-

herentism, can be useful to the law. Evidence Matters is an engaging read and a truly

impressive interdisciplinary accomplishment. So let’s turn to the interview.

Robert Talisse (RT): Hello, Susan Haack.

Susan Haack (SH): Hi, Bob.

RT: How are you doing today?

1 Transcription by Alina Hernandez. © Susan Haack, Robert Talisse, 2014.

INTERVIEW Interview with Susan Haack

132 ――

SH: I’m fine.

RT: Well great, thank you for joining us on New Books in Philosophy.

SH: You’re very welcome.

RT: And thank you listeners, for tuning into our podcast. Today I’ll be talking with Susan about her new book Evidence Matters: Science, Proof, and Truth in the Law. It’s a fascinating examination of a series of interlocking philosophical confusions, as we might call them, in the law regarding matters straightforwardly epistemological: evi-dence, expert testimony, the admissibility of scientific data into evidence. As Susan puts it, “the law is up to its neck in epistemology”; and the book shows this quite well. However, as Susan also argues, the law is in an epistemological mess. Her posi-tive project, naturally, is to clear things up; and those of you who know her work will probably agree that there is almost nobody better suited to clearing things up than Susan Haack! So there’s a lot to talk about—and this is a book that I highly recom-mend to philosophers who are interested in epistemology, social philosophy, philos-ophy of law, or political theory.

But why don’t we begin with the author, as we usually do. Susan, why don’t we

have you tell us a bit about yourself and how you came to this project.

SH: OK. Well, your listeners can hear this, so I don’t have to tell them I was born,

brought up, and educated in Britain. I think my first encounter with philosophy was

when I picked up Richard Robinson’s book, An Atheist’s Values, from the library

shelf while I was still a schoolgirl. I found it fascinating; but I think if someone had

told me it was philosophy, I would have been surprised—I didn’t know what philos-

ophy was! Well, eventually I went to Oxford—at the instigation, I might say, of an

inspiring history teacher whom a few years ago I saw again for the first time in many,

many years—and was delighted to discover he had had a very successful career, and

shared my enthusiasm for Dorothy Sayers. That was wonderful.

I was the first person in my family to go to university, so Oxford was kind of

shocking, but also very exciting. I read politics, philosophy, and economics, thinking

that politics is really interesting, and soon discovered that philosophy was even more

interesting. So, that’s how I got hooked.

My earliest work was in philosophy of logic, with Deviant Logic2 and Philosophy

of Logics.3 I have a suspicion that part of the reason I was attracted to this was that,

2 Deviant Logic (Cambridge: Cambridge University Press, 1974; second, expanded edition,

Chicago: University of Chicago Press, 1996).

Hosted by Robert Talisse Ideo Vol. 1/ 1, 2016

―― 133

at that point in time, a woman who did philosophy was supposed to do ethics—that

was supposed to be what we were good at. And the fact of the matter was that I

thought, and still think, ethics is really hard. By contrast, I thought, logic is nice and

clean; I can do that!

Well, in due course I started teaching at the University of Warwick; and one of

the first things I had to teach was a year-long class in epistemology and metaphysics,

which was how my work in those areas began. Then, after I had been working in

those areas for a while, I realized that there were applications of this stuff in philos-

ophy of science; which was how I wrote the next large chunk of work, Defending Sci-

ence—Within Reason.

And then, by a process that shows you the role of opportunism in academic life,

I got drawn into the law. How? Well, I went to a Law School party at the University

of Miami, for no other reason than that it was in honor of William Twining, who had

been Chair of the Law Department at the University of Warwick when I was in the

Philosophy Department there—we had been friends, and had actually taught a

course on pragmatism together. (Well, he gave the class on Holmes and I gave the

rest of it.) So I went to this party, and fell into conversation with somebody else who,

it turned out, taught a class on the Analysis of Evidence. I was intrigued, and asked

him: what materials do you use? And he said, “Well, Wigmore, blah, blah, blah,

Twining, sure—oh, and we use your book, Evidence and Inquiry.”4 So I asked him:

where’s your office? I’ll come talk to you. A few days later I showed up in his office,

and he gave me an enormous heap of cases and law review articles—neither of which

I knew how to read, of course; I had to learn how to read these things.

RT: Oh, sure.

SH: I think he thought he’d never see me again; but six weeks later I was back, say-

ing, “OK: that was fascinating. I have theories; you have cases I couldn’t imagine—

they’re so complicated, so tangled, my fingers are itching. Can I talk to your stu-

dents?” And that’s how it all began.

RT: Wow.

SH: Good story no?

3 Philosophy of Logics (Cambridge: Cambridge University Press, 1978). 4 Evidence and Inquiry (Oxford: Blackwell, 1993; second, expanded edition, Amherst, NY:

Prometheus Books, 2009).


134 ――

RT: That’s wonderful.

SH: Yes; my thanks to Terry Anderson and William Twining, who got me into this!

RT: By throwing a party.

SH: By throwing a party, yes.

RT: Well, that’s excellent. Why don’t we pick up there because it does make a nice

segue into talking about what’s sort of a backdrop of the book. So, the law is up to its

neck in epistemology, and you are the author of a very influential epistemology book

and a theory with an unforgettable name, “foundherentism.” Can you give us the

background to the broader project in epistemology that your work is tracking? And

then we’ll get to talk about how, in Evidence Matters, the ongoing attempt is to show

that your epistemic theory enables us to say sensible things about the legal concepts

that seem epistemic in nature.

SH: OK, I think I should probably start by saying that I saw it the other way round:

these cases, with their enormously complex evidence, seemed to me like a really

good test of my theory. I was prepared for the upshot: “uh-oh, I’ve got something

horribly wrong”; and I did in fact have to make some refinements and some modifi-

cations as I went along.

OK, that said: I’d say my epistemological work has two strands. The first con-

cerns the theory of what makes evidence better or worse, beliefs more or less jus-

tified, claims more or less warranted; that’s where the word “foundherentism” ap-

plies. (It has proven, like Peirce’s “pragmaticism,” ugly enough to be safe from kid-

nappers, which is probably a good thing—sometimes people ask, “Couldn’t you have

thought of a better word?”; and I say, “Well, can you?” and the best they can come

up with is “codationalism,” which is just as bad!) Anyway, let me say that the initial

thought there was that epistemology, as it was then being conducted, was awash in

false dichotomies. As I’m sure you’re are aware, this is a very pragmatist thought; my

sensitivity to false dichotomies is distinctly pragmatist in orientation. Among those

false dichotomies, I came to believe, was the traditional rivalry between foundation-

alism and coherentism. It seemed, and it still seems to me that both families of theo-

ries had something right and something wrong, and that it should be possible to

combine the two—to combine the strengths of the two, while losing the weaknesses

of both. That’s what the foundherentist theory tries to do. It allows a real, legitimate

role to people’s experiences of the world, as some forms of foundationalism do, but


―― 135

coherentism, I believe, can’t. But it also allows a serious role to what I see as the per-

vasive mutual support among our beliefs, which coherentism does, but founda-

tionalism, I believe, can’t, not without losing its foundationalist character.

There’s an analogy I used as a tool in developing the details of this theory, the

analogy between the structure of evidence and a crossword puzzle. I want to empha-

size that this is only an analogy; there are, of course, disanalogies: unfortunately, the

right answers aren’t in tomorrow’s paper, and I don’t believe that there is someone

who designed this crossword puzzle—not to mention we’re dealing with something

a good deal larger than the “largest crossword puzzle in the world” that they sell in

airline magazines! So it’s only a tool: the theory has to stand on its own feet (people

have sometimes misunderstood this); but I have found it a very useful tool.

I should also stress that this theory is, from the beginning and all the way

through, a gradational theory—I might say “synechistic,” if there are any Peirce schol-

ars listening. That again is the pragmatist influence, I guess. I’m very sensitive to the

fact that evidence can be better or worse, and that justification comes in degrees—you

aren’t either justified or not. That is by the way, the root of what I have to say about

the Gettier paradoxes, which I really wish would just go away; but that’s enough.

RT: You and, I think, a lot of other people, including a lot of epistemologists at this

point I should hope.

SH: One would hope, but it seems those paradoxes never die. Now, the other strand

has to do to with the conduct of inquiry, and especially with epistemological charac-

ter, about which I have written a good deal. What I have written about epistemologi-

cal virtues and vices doesn’t have a great deal to do with Evidence Matters; but what

I’ve written about the distinction between genuine inquiry and pseudo-inquiry does

have a significant role to play in this new book. And then, of course, also influential

in this book is the work that I have done in philosophy of science, in the theory I call

in Defending Science5 “Crticial Common-sensism.” I think we can talk about this as

we go along, probably.

RT: Sure. Before we go on to introduce some of the things distinctive to this book,

can you just give us a quick run-through—I’m sure a lot of the readers understand

what kind of tool the crossword puzzle analogy is and how it plays out, but maybe

not all of them do.

5 Defending Science—Within Reason: Between Scientism and Cynicism (Amherst, NY: Pro-

metheus Books, 2003).


136 ――

SH: OK.

RT: Could you just tell us how you use the analogy to talk about the familiar epis-

temic issues about justification and belief and the rest.

SH: Yes, sure, OK. I can tell you how it all started.

RT: Oh, that would be wonderful.

SH: It started when I was on sabbatical in Canberra. We had no television, so in the

evenings what were we going to do? We read the airmail edition of the Manchester

Guardian and Le Monde, which had an absolutely ferocious crossword puzzle. So for

the first time in my life I was regularly doing crossword puzzles, and at the same

time I was writing some of the early stuff about epistemology. And I remember wak-

ing up in the middle of the night one time and saying, “Oh my goodness, of course

the foundationalists are wrong; there can be legitimate mutual support— just look at

a crossword puzzle!” That was the first thought, that there’s legitimate mutual sup-

port; it’s everywhere in a crossword puzzle. And then the second thought was: hey,

the clues are the analogue of sensory evidence, and the already-completed entries

are the analogues of the background beliefs that serve as reasons for other beliefs.

And then I began asking myself, well, what makes a crossword puzzle entry more or

less reasonable? And the answer was: it depends on how well it fits with the clue and

any other entries that are already filled in (that’s the analogue of what I call support-

iveness of evidence); it depends on how reasonable those other entries are, inde-

pendently of the one you’re asking about (that’s the basis of the independent securi-

ty requirement); and it depends how much of the crossword puzzle you’ve done

(which is the basis of the comprehensiveness requirement). So it sent me to a multi-

dimensional account of the determinants of the quality of evidence. Clearly enough,

because it’s multi-dimensional, this account won’t necessarily give you a linear or-

dering, which turned out to be important when we get to some legal issues.

RT: Right, and it’s that last condition, how much of the evidence is taken into ac-

count, at this point that seems a real insight and kind of distinctive, I take it; it’s still

common to see epistemologists not give that consideration its due, it seems to me.

SH: I also think they get somewhat hung up on supportiveness.

RT: Right.


―― 137

SH: They’re not always as conscious as I think they should be about independent

security; and on the whole as far as I know, have very little interest in compre-

hensiveness, which I think is a very difficult concept. Spelling it out is a nightmare.

RT: Right.

SH: To this day I haven’t completely succeeded; but it’s a very important concept, I

believe. I think it also explains why, when Donald Rumsfeld was doing his thing

about the unknown unknowns—do you remember that?

RT: Yes.

SH: Everybody else in the country was laughing derisively; but I was saying: wait a

minute, I think he actually has an epistemological point. We don’t always know

what’s relevant; and that means that we don’t always know what we don’t know that

we ought to know.

RT: That’s right. So let me just say for the record you’re not the only one who

thought that this was actually a smart thing to come out of Rumsfeld’s mouth.

SH: OK, good.

RT: I report to you that right after it was reported that he had said that, I had a long

conversation with my epistemology colleague, Scott Aikin, about how important that

three part distinction was and then we looked in horror as uh ….

SH: … Everybody was laughing.

RT: Yeah, everybody thought it was some kind of confused joke, but it actually

seemed to me to be one of the places where a politician got epistemology right.

ST: That’s right. I’ve actually been so provocative as to call it the “Rumsfeld Insight.”

RT: That’s right. Well great, let me move on, that’s very helpful. Before we get into

the thicket of the legal stuff, let’s me move on then to ask about just one sort of

question in one important early chapter in the book, that I think epistemologists, as

such, even if they might not care about the law at all, might be interested in hearing

you address. The target in the second chapter or the third chapter is “legal probabil-

ism,” which is a particular view about how to understand what you were talking


138 ――

about a moment ago, which is the degree of warrant for a claim. Apparently the idea

is rampant in the law that degrees of warrant are analyzable in terms of mathemati-

cal probabilities; and you make I think some really interesting and compelling argu-

ments to show that no, degrees of warrant, or epistemic degrees of warrant are not

the same thing as mathematical probabilities. Can you talk to us a little bit about

some of those arguments? I thought they were very, very good.

SH: OK: I think the first thing to say is that the issue is really about degrees of proof.

When you are talking about the law, the confusion is about how to understand de-

grees of proof and, of course, standards of proof: “beyond a reasonable doubt” in

criminal cases, “by a preponderance of the evidence” in civil cases. And, as you know,

sometimes the preponderance standard is actually expressed in terms of the word

“probable,” as “more probable than not.” Now, my first thought is this. The word

“probable” in English has more than one meaning. I like to joke that I am bilingual in

British and American English (but my American accent is still terrible)! But whenev-

er an issue like this arises, I always go both to the OED and to Merriam-Webster’s

Dictionary, because there are differences between the two languages. But both of

them say very clearly: the word “probable” has these two quite different uses, one of

which is to refer to the degree of warrant of a claim by evidence, and the other of

which is to refer to this mathematical concept which is used in games of chance, in

statistics, and so on and so on. Now, by looking at two things—first, jury instruc-

tions, that’s to say the instructions that judges give to explain to jurors about how to

understand degrees of proof (because it is the jury that has to decide whether the

evidence presented meets the standard of proof), and second, the reasons for having

the standards of proof at all—both clearly indicate that what we are talking about

here is degrees of warrant, and not mathematical probabilities.

That degrees of warrant aren’t mathematical probabilities, that you can’t

equate the two, of course requires a theory about degrees of warrant; and the one I

use is, naturally, mine. If I thought it was wrong, I would dump it and start again—

I’d probably groan so loudly you could hear me from where you are without Skype,

but if I had to, I would! Still, when I started to think about this really carefully, I

found myself arriving at the conclusion that degrees of warrant have a very different

logical profile from mathematical probabilities; and in the process of working this

out, I think I rediscovered some arguments that were already to be found in Jona-

than Cohen’s work, though I’m afraid I read that only later. One was simply this: the

mathematical probability of p and of not-p must add up to 1; but if you have no evi-

dence, or only really feeble evidence, either way, then the degree of warrant of p and


―― 139

the degree of warrant of not-p doesn’t amount to anything. Neither of them is war-

ranted to any degree. You understand?

RT: Yeah, yeah.

SH: OK: the second thought was that, for independent p and q, the mathematical

probability of p & q is the product of the probability of p and the probability of q;

which is always, unless they are both 1, less than either. But, as I argue in a different

part of the book, and as I think is very clear from a lot of common-sense examples,

the weight of the warrant given to a claim by several independent pieces of evidence

may well be higher than the warrant given to it by any piece individually.

And then the third thought was that, given that there are, if I’m right, three de-

terminants of evidential quality and therefore three determinants of degree of war-

rant, there is no guarantee of a linear ordering of degrees of warrant; whereas, math-

ematical probabilities, of course, do come in a linear ordering. It’s the story of my

life: I subsequently discovered—but not until after I sweated several nights working

it out from my theory!—that John Maynard Keynes already suspected there was no

linear ordering. Anyway, they [degrees of warrant and mathematical probabilities]

simply have different shapes.

And now I want to add two things to this, because sometimes I’m misunder-

stood on both. (i) This is not in the least to say that statistical evidence of one kind

of another doesn’t play a very important role in the law; of course it does. It’s only to

say that its role is as one piece of evidence among others; it doesn’t simply swallow

the whole idea of degree of proof. And now, of course, I forgot what the other thing

was. Why don’t you keep going, and it will come to me!

RT: Sure. So, that’s helpful. A large chunk of the book is focused on various ways in

which a series of toxic tort cases have wielded the concept of evidence and the ad-

missibility of evidence in the case of science and scientific data and testimony, and

one of the key themes that keeps returning throughout the discussion in Evidence

Matters is the series of rulings with respect to a case called Daubert and the ways in

which Daubert has revised our understanding of rules of evidence. So, before we get

into what I want to talk about, which is two or three of the real peculiar epistemo-

logical confusions that turn up in the law as a result of the Daubert ruling, maybe we

can ask you to just talk a little bit about the case and how the Frye Rule was super-

seded by Daubert and then how this was all impacted at the level of the Federal

Rules of Evidence.


140 ――

SH: Oh, sure, OK. First there was Frye. Frye is a 1923 criminal case; it was a murder

case involving a defendant who at one point confessed—part of the folklore about

Mr. Frye is that he thought that if he confessed he would get half the reward for

identifying the culprit; I don’t know if that’s true, but it’s a great story! Subsequently,

he withdrew the confession; and his attorney had him take what was then a very new

and very primitive lie-detector test. And then the question before the Federal Ap-

peals Court in Washington, D.C. was whether this very new scientific testimony

should be admitted; and the very short ruling was no, it was too new, and such com-

pletely novel scientific testimony should be admissible only if it was “sufficiently es-

tablished to have gained general acceptance in the field to which it belongs.” Courts

mostly forgot the “sufficiently established to be”; but in due course the Frye Rule, the

rest of it, sort of spread across the country—a bit like mildew in my bathroom!—

until at one point it was probably the rule in the majority of jurisdictions.

And then in 1975 the Federal Rules of Evidence were ratified; and Federal Rule

702, which was about expert testimony generally (that’s to say, broader in scope than

Frye, but including what Frye includes) said that such testimony was admissible pro-

vided that it was relevant and not otherwise legally excluded. So for a considerable

period nobody really knew whether or not Frye had been superseded.

And then the Supreme Court took an opportunity to answer this question in

Daubert, which was one of a whole raft of cases involving a morning-sickness drug,

Bendectin, alleged to be teratogenic (i.e., to cause birth defects). Why did they pick

Daubert, of all these cases? Well, there was a very clear reason. It was a very, very

rare civil case in which the lower court had appealed to the Frye Rule in excluding

the plaintiff’s expert testimony. So the core of the Supreme Court’s ruling in Daubert

is simply that the Federal Rules of Evidence, specifically Federal Rule of Evidence

702, does supersede Frye. Federally, Frye is gone. But Justice Blackman, who writes

the ruling for the majority, goes on to say a lot more. So everybody agrees, the

court’s unanimous, that Federal Rule 702 supersedes Frye. Moreover, they’re also

unanimous that this doesn’t mean that judges don’t still have a responsibility to

screen proffered expert testimony; indeed, under Daubert they have a responsibility

to screen it not only for relevance, but also for reliability.

But Justice Blackman then goes on to write at length about what that screening

for reliability might involve; and it’s in those dicta about what might be involved in

determining whether or not proffered expert testimony is reliable that all the philo-

sophically exciting muddles come up. I might say I was amused to see that Justice

Rehnquist, in a partial dissent, says: Well, of course I agree about Frye, and I agree

with you about judicial gatekeeping; but I don’t understand much of the rest of

this—and I suspect federal judges won’t, either. That’s why I say at the head of one


―― 141

of the pieces in this book that you might think of this as an articulation and a partial

defense of some ideas in Justice Rehnquist’s dissent.

RT: That’s right, so why don’t we pick up on that—because one of the things that in

the clarification that we get in the majority ruling in the Daubert case is this very

strange appeal to, of all people, Karl Popper, as the source of a conception of the re-

liability of data and testimony. Now I take it most of our listeners will already have

heard what’s peculiar about that, but why don’t you tell us a little bit about that.

SH: I think there are two large confusions in the Daubert ruling which are probably

of interest to your listeners. Justice Blackman starts by saying: “We want this testi-

mony to be reliable. Well, what does that mean? Well, it should be genuinely scien-

tific.” Well, that’s already a muddle. It’s seems to me perfectly obvious when you

think about it that not all scientific testimony is reliable and not all reliable testimony

is scientific. So there’s a confusion of “scientific” and “reliable.” In fact, here you can

see the influence of that honorific use of “science,” as in, “Do you have any scientific

evidence for that?” meaning, “Do you have any good evidence for that?” It’s sort of

an advertising use of the word, which I would abolish if I had the power, but I don’t.

OK, that’s the first confusion. Well, having made that confusion Justice Blackman

casts around for someone who offers a criterion of the demarcation of science—well,

yes, Karl Popper. And this is how Popper, who by the way is also pretty thoroughly

confused with Carl Hempel…

RT: Well, their first names do sound the same.

ST: Yes, their first names sound the same! And if you don’t understand what’s dis-

tinctive about Popper’s philosophy of science, which I don’t believe Justice Blackman

did entirely, but you know they both say that scientific claims should be testable,

and you don’t realize that this doesn’t mean the same in Hempel’s mouth as it does

in Popper’s, then this is not so difficult a muddle to understand; but of course it is a

muddle. (I’m afraid I once had terrible trouble with a copy-editor because I joked in

one piece that the Supreme Court got its Hoppers and its Pempels all mixed up; the

copy-editor kept “correcting” this, and I had to keep kept un-“correcting” it! It took

about six tries to get it right.)

Where did the allusion to Popper come from? I know a certain amount about

this. There were a lot of amicus briefs in Daubert from various people and institu-

tions. The Chemical Manufacturers’ Association, the New England Journal of Medi-

cine, etc., etc., all wrote in with ideas about how this decision should be made; and I


142 ――

was quite stunned to discover what terrible, terrible misunderstandings of what

Popper actually said there are in many of those amicus briefs. And there were also a

couple of articles in the law reviews around the time of Daubert which also present-

ed misunderstandings of what Popper actually said. So if you look at the history, if

you look at the things that Justice Blackman and the clerks working for him would

have been reading, it’s not entirely surprising.

There’s also another really interesting little historical twiddle here. Popper, as

you know, uses the word “corroboration” for the condition of a theory which has

been tested, but not yet falsified. In the early days, when Popper’s English wasn’t as

good at it eventually became, Rudolf Carnap, who had had translated some things of

Popper’s, translated the word Popper had used and would later translate by “corrob-

oration,” as “confirmation”—disastrous, of course! Eventually, Popper realized that it

was disastrous; and there’s a footnote in English edition of The Logic of Scientific

Discovery which explains that it’s disastrous. But, unfortunately, he has an early pa-

per which was reprinted in Conjectures and Refutations which contains this mistak-

en of translation of “corroboration”; and, wouldn’t you know, that’s the paper the

Supreme Court picks up on—the one with this mistranslation of “Bewährung,” which

was Popper’s word, as “confirmation.” So there are all sorts of interesting things feed-

ing into this confusion.

I feel kind of ambivalent about it, but it was a very useful exercise, when I wrote

about what Popper actually said, and why, if you were looking for a philosophy of

science less suitable to explain reliability you couldn’t do better than pick on Popper,

because I was writing this for a legal journal—where the convention is you say abso-

lutely nothing without a footnote to nail it down—I had to read Popper more care-

fully than I had ever done in my life; and in this work all the claims he makes which

lead me to the conclusion that his philosophy of science is, in the end, a disguised

form of skepticism, had to be nailed down by a footnote, and given both a quotation

and a very specific reference. And now I feel a certain satisfaction: he can’t escape.

He really did say all those things; and here’s where and here’s how. It was no fun to

do, but I get a lot of satisfaction out of having done it!

RT: Right; and what makes Popper such an implausible sort of anchor for Blackman’s

sort of criterial interest is it winds up in the legal case not really being a matter of

demarcation at all, but a conception of what makes something reliable, and the Pop-

per view is that nothing is reliable.

SH: Nothing in science is reliable, that’s right. I once went all the way through The

Logic of Scientific Discovery looking for the word “reliable.” It occurs a few times, but


―― 143

always in scare quotes, as in: I don’t care whether a scientific theory is “reliable”—

waving his fingers in the air; I care about whether it’s falsifiable, how much content

it has.

RT: That’s right.

SH: Yes, so it’s a big muddle. It was interestingly followed up in the Federal Courts. I

only found one case where I was absolutely confident the judge had actually read at

least one page of Popper. And, interestingly enough, many of the courts who tried to

apply this actually misinterpreted Popper in a way that was a good deal more plausi-

ble, I think, than Popper’s own philosophy of science.

RT: So one of the sort of epistemological confusions that comes out of the series of

rulings is that there is a conflation between reliability and properly scientific, and

there’s also confusion about, you know, how reliability is to be understood. But, lat-

er, in the ruling on Daubert on appeal, there’s this reference to peer review, that

that’s a marker of the scientific or a marker of its reliability; and you’ve got a really

nice chapter, sort of a note to lawyers, about the peer review system. Can you tell us

a little bit about that aspect of the confusion as well?

SH: Sure. This was actually in the Daubert ruling itself; and it came from earlier stag-

es of the Daubert case. It was sort of built into the Supreme Court ruling from earlier

versions, and it comes up again when the case goes back to the Ninth Circuit on re-

mand. The idea was that if scientific evidence is based on work which has survived

the process of peer review and publication, then that’s an indication of its reliability.

The trouble with this thought, I believe, is that “peer review” is ambiguous in a key

way. It might refer to the process by which a scientific paper gets accepted for publi-

cation, in which case it’s relatively easy for a judge to determine whether or not the

paper is peer reviewed—relatively easy. Or, it might mean that the paper has been

published, it’s been out there, people have tried to build on the results it claims to

have got, and it has survived this process of long-run scrutiny in the relevant scien-

tific community. That’s impossible for a judge to determine. There’s no way a judge

can know whether this work will survive. If he could, scientists wouldn’t need to do

the work!

And I think that the Daubert ruling sort of admits this; but in the process per-

haps conveys to some courts the unfortunate idea that you just have to ask whether

or not this paper was peer reviewed before publication, and that will give you a sense

of whether or not it’s reliable. And I wrote that paper in part because, having done a


144 ――

bit of digging around about the history of the peer-review process and how it actual-

ly works in the sciences at this point in time, I had reached the conclusion that at

least many legal players are very naïve about this process. I suspect some of them

may think a peer reviewer actually repeats the experiments reported in the article

they’re peer reviewing—perhaps having no notion of how much time and how much

money that would require; and I think by no means all of them understand how busy

the people are who do this peer reviewing, or how much of what they say is a matter

of “Look, you’ve really got to clean up the format, and this table is unintelligible,

and, etc.” But also, I think, it was important to say: you have to understand not eve-

rything that’s published in a peer review journal is peer reviewed. Some of the things

published in so called “peer review journals” have been invited; and sometimes with

a scientific journal an author may asked, “Who would you like to peer review this?”

This happened to me when I published in the American Journal of Public Health.

Well, who would suggest someone who is going to say, “No, don’t publish it”?

And I think not many people, at least at the time I was writing this stuff,

seemed to have much sense of how the peer review system may be corrupted. There

is one very, very interesting ruling in a Bendectin case, a 1986 ruling by Judge Bern-

stein in Blum v. Merrell Dow. I think the Blums must have had really, really good at-

torneys, because somehow or other they brought to the judge’s attention that, for

example, one of the journals where a good deal of the stuff was published apparently

showing that the drug was harmless was actually edited by someone who’d been on

retainer with Merrell Dow for 18 years at the time of this case. And the author of an-

other study that the defendants were citing had written to Merrell Dow asking for

support, because he thought this might be useful in court; and so on and so on. So,

you get some sense from that case of how, in some instances, a peer-reviewed litera-

ture might be created by one of the parties that has an interest in on-going litigation,

which is very disturbing.

I might say that, when I taught Scientific Evidence in the Law School last year, I

gave the students a little assignment: look at the Daubert factors, explain what they

are, and tell me which one you think is most helpful; and several of them said, “Oh, I

think the one about peer review is the most helpful—that makes sense.” And then

one of them, when he came to write his terms paper said, “I think I’m going to write

about peer review; I think this is a great idea.” But a couple of weeks later he showed

up at my office saying, “Oh my God, I was so naïve! I’ve just looked at what really

happens. It’s not what I thought at all!” And it was he who found a very recent article

by a medical scientist, John Bohannon, I believe his name is, in Science last year. He

submitted 307 versions, I think it was, of a spoof article, manifestly bullshit to any-

body with a knowledge of high school chemistry, to 300-odd journals, half of which


―― 145

promptly accepted it. So, I would have to say, it’s even worse than I thought it was.

The system is, I fear, under immense strain because there is so much pressure to pub-

lish and so many people with so little time to do this work, that it’s not really the kind

of safeguard that we hoped it was. I’m afraid I used to think it was a lot, lot better in

the sciences than it is in philosophy. But now I think that was naïve on my part.

RT: Right.

SH: Probably better, but not a lot better.

RT: Right, right. One thing that you mention a couple of times in the book is there

have actually been cases where because of the comments about testability and peer

review, judges have actually let in testimony that’s been refuted.

SH: OK. There is one really very funny case—I can’t even tell my students about it

without cracking up. But, to be fair, it’s one of the very, very early post-Daubert cas-

es, one of the first cases where a federal court has to apply Daubert. It’s the same

year as Daubert; they’re still reeling from this big shift in the federal landscape about

scientific testimony. It’s is a criminal case, U.S. v. Bonds, where the testimony the

admissibility of which is at issue is DNA identification testimony. This was relatively

early in the history of DNA identification testimony: the first time such testimony

was admitted in court in this country was, I believe, 1987, in a Florida case. So this

court’s dealing with two quite new things, Daubert and DNA identification testimo-

ny. Well, the defendant had argued that there was reason to believe that at this point

in time the FBI laboratory, which made the DNA identifications in this instance,

made a lot of mistakes. There were a lot of things wrong with the laboratory; that

was in fact true. But I’m afraid the judge argued: Well, let’s see; what Daubert says is

that we have to look to see whether this testimony can be and has been tested. Well

yes; it can be and it has been tested. So OK, it’s admissible—ignoring the fact that it

had been tested and found to be horribly unreliable! So yes, this is wonderfully iron-

ic. I don’t know another case like it, I’m glad to say. I don’t think this kind of reason-

ing was ubiquitous across the legal system.

RT: Well, that is some good news! Well, let’s move to some of the later chapters

where you’re interested in one of the other sort of implications of at least the way in

which Daubert gets interpreted, that some of the language of Daubert, you claim,

encourages a kind of atomism about reliability of evidence and precludes what we

might say sounds like a more sensible idea, about how different pieces of evidence


146 ――

can combine and the combination of different strands of evidence can result in a

greater degree of warrant for a claim than any of the individual elements alone. So

you’ve got a couple of the later chapters which are about this idea of combining evi-

dence, the force of combining evidence particularly with respect to evidence about

cause or causation evidence. Could you tell us a little bit about both the sort of at-

omism of reliability that is encouraged by some of the language in Daubert and then

some of your own views about this?

SH: OK. I would say it’s more a matter of precedents, in Daubert and since Daubert,

than exactly its language. There’s nothing in Daubert overtly obliging judges to look

at proffered scientific testimony piece by piece. However, when the case goes back to

the Ninth Circuit on remand, Judge Kozinski does exactly that. He looks at each

piece of proffered plaintiffs’ expert testimony one by one, saying: “OK, well, this

one’s irrelevant, this one’s irrelevant, this one’s irrelevant; this one’s relevant, but un-

fortunately it has no methodology to speak of, so a fortiori it doesn’t have a reliable

methodology—so they’re all excluded; summary judgment for the defendants again.”

And you see the same thing in the next case in line from the Supreme Court in

what’s now called the Daubert trilogy, which is General Electric v. Joiner. In that case

the issue about what in those days was called “weight of evidence methodology,”

otherwise known as “WOE,” comes to the surface explicitly. Mr. Joiner worked as an

electrician for a city in Georgia. One of his jobs was to take apart those big trans-

formers, clean them, and put them back together again. They were insulated with

oil, which stops them from overheating; but the oil turned out to be contaminated

with PCBs (polychlorinated biphenyls), which are notoriously carcinogenic—they

had actually been banned since 1978, so that wasn’t really the issue. Mr. Joiner got

lung cancer at the age of 37, which is very young; and believed that this was the re-

sult of his occupational exposure to PCBs.

Naturally, there weren’t any direct epidemiological studies of the toxic effect of

PCBs, because they had been banned for decades at the time of the case; you

couldn’t ethically conduct such a study—you can’t expose some people to this and

see what happens, because we already know it’s toxic. So he produced a congeries of

evidence about other studies of things chemically similar to this, a whole big heap of

stuff; and the defendants, GE, who had seized on Follies and Fallacies in Medicine, a

then recently-published book about fallacies in epidemiology, claimed that what

Joiner was giving was simply a great big pile of weak evidence; and that if you had a

great big pile of weak evidence, that was all you had—a great big pile of weak evi-

dence, and it didn’t matter how big the pile was, it wouldn’t get any stronger. They

called this, because this was what the book in question called it (most unfortunate-


―― 147

ly), the “faggot fallacy,” meaning: if you have a whole big heap of twigs, that’s all

you’ve got, a whole big heap of twigs; it doesn’t magically turn into something

stronger. I think the thought that informed this idea in this book was that if I have one

bad epidemiological study, it’s a bad epidemiological study; if I have two bad epidemi-

ological studies, neither of them get any better just because I’ve got two. Right?

RT: Right.

ST: And if I had 37, ditto. That’s true; but it misses the point, which is whether or not

combined evidence may, in certain circumstances, give greater warrant to a conclu-

sion than any of the component pieces by itself would do; and, if so, in what circum-

stances, and why. You understand?

RT: Um uh.

SH: That’s an epistemological question of just the kind to make my fingers itch. I’ll

say by way of preliminary that it strikes me, if you think about this independently of

cases like Joiner, the answer to the first part of the question is “obviously, yes—of

course combined evidence can sometimes have more weight than any of the compo-

nents by itself; and, indeed, the law itself acknowledges this in other circumstances.

Did the defendant have means and motive, and opportunity? Well, that’s a lot better

than if you just have only the one. So, we get acknowledgment of this increased

weight of combined evidence elsewhere in the law, but somehow or other the legal

system has difficulty with it in these cases where the key issue is about causation.

So all I do is put my epistemological theory to work to answer this question,

having intuitively arrived at the common-sense conclusion—that the answer is “yes.”

Well, if my theory’s right, what would have to be the case for the answer to be “yes?”

Well, if the three dimensions that determine evidentiary quality are supportiveness,

independent security, and comprehensiveness, then combined evidence can warrant

a claim to a higher degree than any of the components individually only if it increas-

es supportiveness and/or increases independent security, and/or increases compre-

hensiveness. So far, so good?

RT: Yep.

SH: It turns out to be not quite that simple. This is one of the places where the theo-

ry needed tweaking, where I’m grateful to the legal system for making me tweak it. It

turns out, as I was sort of vaguely aware before, but hadn’t been fully articulate

about, that the independent security condition of course is asymmetrical, because a


148 ――

conclusion is more warranted the more independently secure the favorable evidence

is, but less warranted the more independently secure the negative evidence is. And,

moreover, comprehensiveness isn’t going to increase warrant if you add more evi-

dence but it’s less favorable than what you had already. OK: so all of this had to be

worked out in very considerable, tedious detail. (I shouldn’t have said “tedious,” I

don’t want to put anybody off!). I found the part about independent security ex-

tremely challenging. It took me a long time, and the first time I tentatively presented

something on this matter I got it wrong, but I think I got it right eventually. You re-

ally can improve independent security, even though you can’t make that epidemio-

logical study any better.

RT: Right. Let me ask, then, about the business in the law about doubling the risk in

these causation cases where there’s a sort of a rule or understanding to the effect

that, if the risk is more than doubled, then we have greater warrant for a causal con-

clusion than we otherwise would. You resist this.

SH: Not quite. Let’s back up a little bit. First of all, we’re talking now about specific

causation. If you’re trying a toxic tort case, you’re the plaintiff, you have to establish

both general causation—this stuff, to which my client was exposed, can cause this

disorder, which my client has now got—and specific causation: that’s to say, you

have to be able to give evidence that this is what caused this plaintiff’s disorder. Still

with me?

RT: Yep.

SH: Proving specific causation is very hard; if you think about it, it’s really difficult.

You can’t straightforwardly do it by epidemiology, because that’s about a population,

not about an individual. So it’s a very tricky question, specific causation. And in the

aftermath of the swine flu epidemic of 1976—it’s amazing what you learn about

when you go digging into legal history!—one court got the idea, well, look, if the

plaintiff can show (and you can do this epidemiologically) that persons who were

exposed to substance S are more than twice as likely to get disorder D than those

who were not so exposed, then maybe that’s necessary, and maybe it’s sufficient, to

show that, in this instance, this is what caused the plaintiff’s disorder. Are you fol-

lowing me?

RT: Um, uh.


―― 149

SH: The idea being, “well, more than half of the cases will be like that.” It was that

simple. This thought spread gradually, not as fast as the mildew in my bathroom, but

gradually. It’s kind of a convenient idea, when you think about it. Proving specific

causation is very hard; and this apparently makes it significantly easier. And then

Judge Kozinski used this idea in his ruling on remand in Daubert, arguing that, since

most of the plaintiff’s experts didn’t even claim that there was a more than doubled

risk of birth defects in the baby if the mother had taken Bendectin while she was

pregnant, their evidence wasn’t even relevant, and therefore wasn’t admissible. Well,

that case was, of course, enormously influential because it was the final ruling in

Daubert which is the landmark case on scientific testimony. And in consequence this

idea that a showing of more than doubled risk might be a good requirement on ad-

missibility then spread like wildfire through the Federal Courts.

I might say there have always been courts that have resisted this—some of

them on policy grounds, very reasonable policy grounds, I might add. Judge Jack

Weinstein, who is a very influential and important federal judge, saw early on that if

you take this as your test, first of all you’re going to be compensating a whole lot of

people who weren’t really injured by the stuff; and that’s crazy. He’s right.

OK. Now, I think this [more than doubled risk idea] is a particular instance of

the confusion of the two uses of “probable” that we encountered earlier in the book.

RT: Right.

SH: Right: an identification of the statistical idea of more than doubled risk with the

idea of proof by a preponderance of the evidence, which is of course the standard in

these cases. So I first of all argue at some length, using some of the apparatus from

earlier, that this test is neither necessary nor sufficient for proof of specific causa-

tion. And that it is not necessary requires the following thought, which I believe the

toxic tort system ought to keep firmly in mind: that some people are much more

susceptible than others to certain drugs or some pollutants, etc.—they don’t neces-

sarily affect everybody equally; and we ought to allow for the possibility that even

though there isn’t a more than a doubled risk in the general population, this plaintiff

might be able to show that he or she has a specific weakness of some kind, which

makes him or her more susceptible. The other moral I would like to get across is that

any increase of risk is some indication that there may be a causal connection. It’s

perfectly true that the greater the increased risk, the more plausible that conclusion.

But we ought to take seriously any increased risk if there is some possibility that the

plaintiff can produce other evidence showing their susceptibility. You understand

what I’m saying here?


150 ――

RT: Yeah.

SH: Of course, if you can show that the risk if you’re exposed to this stuff is 200

times the risk if you’re not, then that’s pretty strong evidence of causation by itself.

I’m not making this up. That actually is the relative risk of scrotal cancer if you work

as a chimney sweep. (I always advise my male students on no account, however bad

the market in legal jobs, to take such a job, because it’s deadly!) But still, we should

take all increased risk potentially to mean something, and we should look for specif-

ic susceptibilities. As medicine becomes more sophisticated, I think we’re learning

more and more that some medications work for some people and not for others. Pre-

sumably some of them are more dangerous to some people than to others also. So,

I’m inclined to say—though I guess it’s a little brave for “a person of mere theory”

like myself—do you remember that lovely quotation from Bradley at the outset of

one of the chapters …?

RT: Yes.

SH: “In a sphere of practical matter a person of mere theory is an useless and danger-

ous pedant.” (I particularly like that ‘an useless,’ for some reason.) Anyway, I’m tempt-

ed to say I think this shows that better epistemology would also be better policy.

RT: Right. Well you’ve been very generous with your time, but I want to ask one

more question about the book. I wanted to make sure we got to the specific causa-

tion stuff. But there is a wonderful chapter earlier in the book about so called “litiga-

tion-driven science,” and I think you make some very helpful distinctions between

inquiry, sham inquiry, and advocacy in your discussion of the dangers of science

driven by litigation, either as protecting against litigation or defending companies

once litigation is underway. Can you tell us a little bit about that, because that does

sort of reconnect with that second prong of your epistemological work, which is

about the conduct of inquiry.

SH: Yes, that’s right; and that work on the conduct of inquiry is itself influenced by

Peirce who, as I’m sure you know, has a distinction between genuine inquiry and

sham inquiry, which in Manifesto of a Passionate Moderate6 I developed into a three-

fold distinction between genuine inquiry, sham inquiry (that’s Peirce’s word for in-

quiry while you’ve already decided on the conclusion before you start), and what I

6 Manifesto of a Passionate Moderate: Unfashionable Essays (Chicago: University of Chicago

Press, 1998).


―― 151

call “fake” inquiry, which is inquiry where you’ve already picked on a conclusion and

you really don’t give a damn whether it’s true or false, you just think that defending

it will make you famous.

Well, in this context, we’re talking about sham inquiry. I think the distinction

is, like so many, a distinction of degree. That there’s probably no absolute pure in-

quiry, and there’s probably no absolutely impure sham inquiry. But, there is inquiry

which is more and less affected by the desire to come up with this result rather than

that. And I reserve the phrase “advocacy research” for the kind of investigation

which is undertaken with the goal of finding what evidence we can in support of this

policy, or this conclusion.

This idea achieves its importance in our legal system, I think, again in signifi-

cant part through Judge Kozinski’s ruling on remand in Daubert—a very influential

piece of work, written with tremendous energy and skill but, I also think, at bottom

quite confused; but that’s another issue. Judge Kozinski notices, and it’s perfectly

true, that all the scientists who were willing to testify on the Dauberts’ behalf have

undertaken their work, as it were, after the event, after the Bendectin litigation has

begun; and would not have done this work had there not been such litigation. So it is

in a clear sense “litigation-driven.” And he suggests, and I think not without justice,

that science which is so driven may be inherently likely to be of lower quality, less

reliable than science which is conducted in the ordinary way of scientific business.

I think that’s true, and I think, with Peirce’s help, I can show why it’s true, why

somebody undertaking research in that spirit will probably be less thorough, less

critical, and so on than someone not operating in that spirit. But I think there are

some problems with the use that Judge Kozinski makes of this idea. The first is that,

of course, plaintiffs’ science in these toxic tort litigations is in the nature of the case

likely to be litigation driven. I mean, why would they have done it until they got in-

jured? And it’s rather easy to forget that it’s also possible that a drug manufacturer’s

or chemical manufacturer’s work, before they market a drug or chemical, or indeed

the post-market research, may also be done with an eye to litigation. If you look at

the dates of the studies being cited about Bendectin, you’ll soon find that some of

them were conducted after Bendectin was withdrawn from the market in 1984; and

these are clearly intended, at least in part, to produce more evidence so that the

manufacturer can defend itself in court. It’s a reasonable thing to do; but what it

means is that science’s being litigation-driven is not a test which uniformly works

against plaintiffs as opposed to defendants in these cases. That’s a simple point.

That said, I also have considerable reservations about a footnote in Judge

Kozinski’s ruling. He recognizes, of course, that forensic science in criminal cases is

all litigation-driven. If there weren’t crimes, we wouldn’t need forensic science. But


152 ――

he makes an exception: somehow or the other, the fact that the forensic sciences are

litigation-driven doesn’t matter. The argument he offers is: “well, these guys keep on

testifying in court; they don’t testify just once, they testify over and over and over

again”—as if that made them more likely to be reliable; which makes me think: “yes,

but look: the defendants often say in these toxic tort cases of the few scientists who

are willing to testify for the plaintiffs, ‘Aw, they’re just professional expert witnesses,

they testify over and over,” as if this were a reason for distrusting them, not for trust-

ing them. So I think that footnote of Judge Kozinski opens a can of worms, and then

he slaps down the lid again rather faster than I would have done. But then, I sort of

have a taste for cans of worms, and perhaps he doesn’t!

RT: Well, Susan, you’ve been very generous with your time and I know that there’s a

lot more really, really excellent material going on in the book Evidence Matters, but

maybe we should cut it off here and allow me to just ask my usual parting question:

What’s on the horizon, what’s your next project?

SH: OK. If you asked me, “What are you doing now this minute?” I would say: finish-

ing a paper on credulity, an epistemic vice I’m very interested in, which I am pre-

senting at the conference of the American Catholic and Philosophical Association.

(The conference is about virtues, disposition, and habits. When they invited me, I

said, “Please, can I pick a vice?” and they said OK!) I’m also busy preparing classes

for a new experimental course in the College of Arts & Sciences on Religion and Evo-

lution, and the U.S. Constitution, which I am teaching jointly with a Professor of

Religion who is also Senior Vice-Provost. It’s tremendous fun, but of course it’s also a

lot of work. And I’m reading a 450 page Spanish Ph.D. dissertation—wow! I’m glad

to say I can, but, oh boy, is this a lot of work! And in the longer run? Of course, you

know that one of the problems when you write a book like this is that people want

you to do more of the same and yes, there’s more of the same that I want to do. But I

also have a significant body of work exploring what classical legal pragmatism could

teach us in legal philosophy more generally. I have a long paper about Holmes’ “The

Path of the Law” for example, and another piece presenting what I call a neo-

classical legal pragmatism—an account of what I call the “pluralistic universe” of law.

I don’t need to explain the allusion to you.

RT: William James.

SH: Yes, William James.


―― 153

RT: And the “neo-classical” qualifier in front of “legal pragmatism” is to distinguish

Holmes from someone like Richard Posner? Is that right?

SH: It’s to distinguish what I’m doing—which is calling not only on Holmes, but also

on Peirce, James, Dewey—from Posner, yes, from the things that Richard Rorty

wrote about the law, and from some of the use that’s being made of Robert Bran-

dom’s work by legal scholars. There are a lot of misunderstandings of pragmatism

out there. But my primary purpose isn’t really to clean those up. There will have to

be a chunk that does that; but if I might say so, I spent ten years chasing after Rorty,

and I’m not spending another ten years chasing after Posner!

RT: Good for you.

SH: There are other things to do. I want to be constructive. I also have material

about the role of logic in the law, which is much in sympathy with Holmes’ view, but

informed by knowledge of recent developments in logic of which he couldn’t possi-

bly have known. And I have some stuff about what is probably Holmes’s most noto-

rious ruling, Buck v. Bell, holding that it’s perfectly constitutional for the State of

Virginia to sterilize the (allegedly retarded) Carrie Buck. I want to understand how

this fits in with what he says about the law, and to get people looking at the relation

between what he writes about the law and what he writes about his rulings in a way

which I think is not quite a usual one. I think what I’m saying is there might be a

book on Legal Pragmatism more generally in my future.

RT: Wow, that sounds very exciting, and I’ll keep an eye out for it; and when it’s out

maybe we’ll get to talk to you again about it.

SH: That would be good. This has been fun.

RT: Well, thank you so much, Susan, for the time.

SH: Thank you for asking me.

RT: Sure, take care now.

SH: OK, bye.

RT: You’ve been listening to my interview with Professor Susan Haack of the Univer-

sity of Miami. We were talking about her new book Evidence Matters: Science, Proof,

and Truth in the Law which is newly published by Cambridge University Press. I’m

Robert Talisse, your host. This is New Books in Philosophy, thank you for listening.

Printed in Iași on August 25, 2016.

http://logos-and-episteme.acadiasi.ro/

Logos & Episteme is a quarterly open-access peer-reviewed international journal of epistemology that appears at the end of March, June, September, and December.

The journal publishes articles, reviews or discussion notes focused on human knowledge

in all its aspects, forms, types, dimensions or practices. Our authors cover topics concerning the general theory of knowledge, as well as problems specific to the

philosophy, methodology and ethics of science, philosophical logic, metaphilosophy, moral epistemology, epistemology of art, epistemology of religion, social or political

epistemology. Studies in the history of science and of the philosophy of knowledge, or studies in the sociology of knowledge, cognitive psychology, and cognitive science are

also welcome.

http://symposion.acadiasi.ro/

Symposion’s provides open access to peer-reviewed, high quality contributions (articles, discussion notes, review essays or book reviews) for scholars working in philosophy,

other humanities disciplines, or social and political theory (both empirical and normative).

The journal is open for original and innovative contributions in all philosophical fields, from ethics, social and political philosophy to philosophy of education, philosophy of

economics, and philosophy of law, and from history of philosophy, aesthetics, philosophy of art, and philosophy of culture to epistemology, metaphysics, and

philosophy of religion. The journal publishes also philosophy related papers from other humanities and social and political sciences. We especially encourage contributions on

the intersections and interrelations between these disciplines, as long as they are philosophy related and/or can open new approaches, pathways, or perspectives for

(theoretical or applied) philosophical problems and philosophical thinking.

Symposion is a quarterly journal, appearing at the end of January, April, July, and October.

About Ideo

Ideo is an open-access international journal which publishes origi-nal contributions in five main areas: Philosophy, Psychology, Cul-tural Studies, Political Science, and Law. The journal's main aim is to enable authors with high-quality articles to reach their relevant audience as soon as possible.

The Journal appears continuously up to four times a year. Individual articles are published online after the review process is com-pleted. The current issue stands open until it reaches six articles. No limit is set for other kinds of contributions, such as: discussion notes, review essays, interviews, etc. Once the current issue is closed, the next issue welcomes new contributions.

Ideo is part of a broader editorial project which includes two other journals issued by Institute of Economic and Social Research, Romanian Academy, Iași Branch:

Logos & Episteme. An International Journal of Epistemology

Symposion. Theoretical and Applied Inquiries in Philosophy and Social Sciences

Despre Ideo

Ideo este o revistă internațională care publică în regim open-access contribuții din cinci domenii: filosofie, psihologie, studii culturale, științe politice și științe juridice. Scopul principal al revistei este de a permite articolelor științifice cu un nivel calitativ ridicat să își atingă audiența în cât mai scurt timp posibil.

Revista publică în mod continuu, până la patru apariții pe an. Articolele apar individual online imediat după ce sunt aprobate pen-tru publicare. Apariția curentă rămâne deschisă până când este atins numărul fix de șase articole. Nu există o limită pentru alte contribu-ții, de tipul: note, recenzii, interviuri etc. Odată închisă apariția curentă va fi deschisă apariția următoare.

Ideo este parte dintr-un proiect editorial mai amplu care include alte două reviste editate de Institutul de Cercetări Economice și Sociale, Academia Română, Filiala Iași:

Logos & Episteme. An International Journal of Epistemology

Symposion. Theoretical and Applied Inquiries in Philosophy and Social Sciences

ISSN: 2537-124X (print version)

ISSN: 2537-1258 (electronic version)







omanian journal of philosophical and social...

Documents