optimizarea consilierii psihologice prin valorificarea...
TRANSCRIPT
Optimizarea consilierii psihologice prin
valorificarea valenţelor sanogene
ale practicilor creştine
Adrian OPRE
Abstract: The fact that the salutary effects of religious faiths and
practices are hard to deny, even by the most sceptical researchers and
practitioners, is becoming ever more obvious. In fact, an analysis of the
specialized literature of the last decades unequivocally proves that
incorporating religious practices into the scenarios of psychological or
psycho-therapeutical counseling strategies can render the therapeutical act
more efficient, particularly when the therapy addresses religious persons.
Human beings are far more complex and as such, they cannot be reduced to
merely physiological, emotional, or behavioral dimensions. Therefore, we
deem necessary to raise the awareness of all psychoterapeutes concerning the
diversity and complexity of the issues confrunting the persons who seek help.
Keywords: healthful effects, behaviour, psychotherapy, religion
Introducere
Este tot mai evident faptul că efectele sanogene ale credinţelor
şi practicilor religioase sunt dificil de contesat, chiar şi de către cei mai
sceptici cercetători sau practicieni. De altfel, o analiză a literaturii de
specialitate a ultimelor decenii ne dovedeşte, neechivoc, că
încorporarea unor practici religioase în scenariul strategiilor de
Adrian OPRE
118
consiliere psihologică sau de psihoterapie poate eficientiza actul
terapeutic, îndesoebi atunci când acesta se adresează persoanelor
religioase. Fiinţa umană este mult prea complexă şi ca atare ea nu
poate fi redusă doar la dimenisiuni fiziologie, emoţionale sau
comportamentale. Prin urmare, considerăm necesară conştientizarea de
către toţi psihoterapeuţii a diversităţii şi complexităţii problemelor cu
care se confruntă persoanele care le solicită ajutor. Aceştia se
confruntă nu doar cu probleme ce ţin de starea de bine personală, ci şi
cu cele legate de perspectivele lor asupra vieţii, de calitatea relaţiilor cu
ceilalţi, dar şi de valorile lor cele mai profunde. Pentru mulţi clienţi ai
consilierii psihologice, problematica religioasă se suprapune sau se
regăseşte în aceste preocupări ale lor (Smith & Richards, 2005). În atari
circumstanţe, persoanele respective ar putea obţine beneficii de pe urma
abordării explicite a problematicii religioase în cadrul consilierii sau de
pe urma augmentării metodelor terapeutice cu resurse religioase. La fel
cum ajustarea psihoterapiei în funcţie de experienţele şi valorile
culturale ale clientului poate spori eficienţa tratamentului (Griner &
Smith, 2006), tot aşa ajustarea psihoterapiei cu elemente religioase, în
cazul persoanelor care valorizează puternic religia, ar putea duce la un
tratament mult mai eficient (Richards, Keller, & Smith, 2004). Mai
mult decât atât, psihologii au obligaţia etică de a oferi servicii care ţin
cont de context în cazul fiecărui client, acest lucru incluzând şi
contextele religioase (American Psychological Association [APA],
2002). Altfel spus, pentru psihoterapeuţi este etic necesar să ţină seama
de experienţele şi convingerile clienţilor care valorizează puternic
religia.
Valenţe sanogene ale convingerilor şi practicilor religioase
O înţelegere acurată a accepţiunilor religioase ale clienţilor
poate avea un impact pozitiv asupra tratamentului, în vreme ce
ignorarea credinţelor religioase ale acestora poate reduce eficienţa
terapiei; mai mult, o asemena atitudine poate creşte frecvenţa cu care
clienţii renunţă la terapie (Miller, 2003; Smith & Richards, 2005). În
mod specific, persoanele foarte religioase consideră de multe ori că
psihologii clinicieni s-ar putea să nu fie de acord cu valorile, ideile sau
Optimizarea consilierii psihologice prin valorificarea
valenţelor sanogene ale practicilor creştine
119
purtarea lor, motiv pentru care vor evita terapia sau vor căuta alţi
specialişti în sănătatea mentală, despre care cred că le împărtăşesc
credinţele (Worthington, Duport, Berry & Duncan, 1988). Clienţii care
sunt foarte religioşi sunt cei mai predispuşi la a-şi dori integrarea
intervenţiilor religioase în terapie. Aşadar, studierea încorporării acestui
tip de intervenţii în psihoterapie întâlneşte cea mai mare justificare în
cadrul populaţiilor care deja raportează puternice valori religioase
(Martinez, Smith, & Barlow, 2007).
Foarte important de reţinut este faptulcă efectele pozitive ale
experienţelor religioase şi spirituale asupra sănătăţii sunt bazate pe
asumpţia că experienţa în sine este pozitivă şi "sănătoasă". Există
desigur şi mărturii care relevă că religia şi spiritualitatea pot avea
uneori efecte patologice: obedienţa oarbă sau autoritarismul,
interpretarea literală a dogmelor, strict extrinseca, autobeneficiară sau
fragmentată. Într-adevăr, asemenea comportamente religioase sau
spirituale nesănătoase pot să aibă implicaţii negative serioase pentru
sănătatea fizică şi mentală, fiind asociate cu abuzuri în copilărie şi
respingere, conflicte intergrupale şi violenţă, dar şi false percepţii de
control, rezultând chiar în indiferenţa faţă de starea medicală
(Paloutzian & Kirkpatrick, 1995).
Asemenea asocieri nesănătoase pot să apară când persoana
crede că poate comunica direct cu Dumnezeu cu puţin sau fără facilitare
socială (ex. "Dumnezeu mi-a spus...") sau implică o amânare, o
responsabilizare a elementului divin (ex. Dumnezeu mă va ajuta;
trebuie nepărat să o facă"; Pargament, 1997). Cercetările care
investighează în particular impactul asupra sănătăţii mentale
evidenţiază un efect protector similar al religiei. Într-o metaanaliză
realizată asupra a 139 de cercetări care foloseau măsurători cantitative
ale angajamentului religios, Larson şi colaboratorii (1992) au descoperit
că doar 39% dintre respondenţi raportau asocieri, iar dintre acestea doar
72% au fost pozitive. Măsurătorile variabilei religioase în aceste studii
au inclus rugăciunea, suportul social, relaţia cu Dumnezeu, participarea
la ceremoniile religioase, dar şi credinţele şi valorile morale asumate.
Gartner (1996) a sintetizat literatura existentă şi a descoperit asocieri
pozitive între religiozitate/spiritualitate şi starea de bine, satisfacţia
Adrian OPRE
120
maritală şi funcţionarea psihologică generală; pe de alta parte, el a găsit
asocieri negative cu suicidul, delincvenţa, comportamentul criminal şi
abuzul de substanţe şi alcool.
Deţinem astăzi suficiente mărturii care demonstrează că
practicile religioase cu valenţe preventive şi tămăduitoare au precedat,
cu mii de ani, pe cele ştiinţifice - psihologice şi/sau medicale. De altfel,
majoritatea covârşitoare a tehnicilor terapeutice contemporane îşi au
originea în aceste practici religioase milenare. Ne întrebăm ce s-a
întâmplat sau, altfel spus, de ce la un moment dat a fost necesar ca
psihologia, psihiatria, să ofere treptat modele profilactice şi curative
alternative; în plus, acest lucru s-a întâmplat, în condiţiile în care, aşa
cum am afirmat mai sus, cu mult înainte de a se naşte psihologia ca
ştiinţă, actele de cult religios au dovedit o contribuţie extraordinară în
ceea ce priveşte vindecarea suferinţei psihice. Probabil că cel puţin un
răspuns avem cu toţii (Opre, 2013).
O analiză dicronică ne relevă faptul că s-au schimbat multe de-
a lungul ultimelor cinci secole în ceea ce priveşte relaţia omului cu
Dumnezeu, cu religia în general. Foarte multă lume s-a desprins de
experienţa şi practiciile religioase; cu toate acestea, la fel de mulţi sunt
cei ce continuă să aibă nevoie de suport şi/sau intervenţie curativă
pentru problemele lor sufleteşti. Prin urmare, în condiţiile unei lumi
secularizate, dar suferindă, o serie de proceduri terapeutice provenind
din culturi religioase, din ritualuri milenare au fost desacralizate. Mai
precis, ele au fost private de dimensiunea religioasă, spirituală,
rămânând doar partea practică, adică exerciţiul. Pot fi oferite
nenumărate exemple de tehnici contemporane de meditaţie, terapie, sau
de relaxare cărora le putem regăsi oricând originea, într-un cult sau
altul religios. Îndeosebi către Occident au plecat masiv practici
orientale în acest format desacralizat, adică, aşa cum le cerea Apusul
secularizat. Ei le vroiau fără ritualuri, le vroiau laicizate. Desigur,
nimeni nu contestă că aceste practici desacralizate au continuat să aibă
un efect terapeutic sesizabil, în sensul obţinerii unor reuşite în domeniul
relaxării, al terapiei aplicate persoanelor desprinse de biserică etc. Din
fericire asistăm astăzi, din partea unor psihologi, la o revalorizare a
procedurilor terapeutice primare, a acelora saturate religios. Ei au reuşit
Optimizarea consilierii psihologice prin valorificarea
valenţelor sanogene ale practicilor creştine
121
să sesizeze utilitatea acestei reîntoarceri la sacru, în condiţiile în care
lucrează cu clienţi religioşi.
O lectură atentă a literaturii de specialitate din ultimele două
decenii ne demonstrează o creştere sensibilă a interesului psihologilor
cercetători şi practicieni cu privire la încorporarea religiei în activitatea
psihoterapeutică. Mai precis, o parte dintre psihologi au recunoscut tot
mai mult necesitatea de a aborda aspecte spirituale şi religioase în
tratamentele privind sănătatea mentală, în special atunci când au de-a
face cu clienţi foarte religioşi (Hage, 2006; Richards & Bergin, 2005).
Este esenţial să reţinem faptul că, clienţii ce solicită suport psihologic
se luptă nu doar cu probleme ce ţin de starea de bine personală, ci şi de
perspectivele asupra vieţii, relaţiile cu ceilalţi sau valorile lor cele mai
adânci (Opre, 2013).
Psihoterapeuţii trebuie să ţină cont de experienţele şi credinţele
clienţilor care valorizează sacrul. O înţelegere acurată a concepţiilor
religioase ale clienţilor poate avea un impact pozitiv asupra
tratamentului, în vreme ce ignorarea credinţelor religioase poate reduce
eficienţa terapiei şi poate creşte frecvenţa cu care clienţii decid să
încheie prematur terapia (Miller, 2003; Smith & Richards, 2005).
Clienţii cu o religiozitate peste medie sunt cei mai predispuşi să
integreze intervenţiile religioase în terapie. Aşadar, studierea
încorporării acestui tip de intervenţii în psihoterapie întâlneşte cea mai
mare justificare în cadrul populaţiilor care deja raportează puternice
valori religioase.
Constatăm că practicile religioase au fost integrate cu succes în
tratamente tradiţionale seculare, cum ar fi terapia cognitiv-
comportamentală (Nielsen, Johnson, & Ridley, 2000; Propst, Ostrom,
Watkins, Dean, & Mashburn, 1992), psihanaliză, terapia transpersonală
(Vaughan, Wittine, & Walsh, 1996) şi terapia maritală (Sperry &
Giblin, 1996). Cu toate acestea, în momentul de faţă avem puţine
cunoştinţe legate de intervenţiile psihoteraputice care sunt cele mai
eficiente în această abordare sau despre mecanimsmele
neuoropsihologice care să explice muştinivelar cum operează aceste
strategii.
Adrian OPRE
122
În cele ce urmează, ne vom referi, în special, la posibilitatea şi
deopotrivă utilitatea improprierii practicilor şi experienţelor religioase
în cadrul unei forme particulare de psihoterapie cognitiv
comportamentală. Ea a fost consacrată în literatură sub denumirea de
Terapie Raţional-Emotivă şi Comportamentală (TREC/REBT) şi este
expresia muncii de pionerat a unui reputat psiholog al secolului 20 şi
anume Abert Ellis (Ellis, 1955; Dryden & DiGiuseppe, 2003; Opre &
David, 2006).
Teoria şi terapia raţional-emotiv şi comportamentală (REBT)
Expresie a muncii şi operei lui Albert Ellis, teoria raţional
emotivă şi comportamentală (REBT) este o prezenţă devenită clasică în
majoritatatea lucrărilor ce abordează intervenţia psihologică cu
angajament cognitiv-comportamental. Ea se întemeiază pe asumpţia
conform căreia problemele emoţionale şi comportamentale ale
indivizilor rezultă mai degrabă dintr-o gândire şi înţelegere defectuoasă
a evenimentelor, decât din evenimentele în sine. Elaborată în jurul
conceptului de „evaluare”, REBT este atât o metodă de consiliere
psihologică, cât şi o filosofie de viaţă, principiile sale fundamentând
una din cele mai eficiente metode de intervenţie psihoterapeutică
cunoscute până în prezent (Ellis, 1955; Dryden & DiGiuseppe, 2003;
David, 2006).
Încă de la începuturile sale, REBT a avut un caracter
psihoeducaţional, fiind la fel de eficientă atât pentru tratamentul, cât şi
pentru prevenţia problemelor emoţionale. Teoria şi implicit paradigma
terapeutică de tip REBT este fundamentată pe o serie de asumpţii.
Aceste teze, pe care le enumerăm în cele de mai jos, ghidează atât
etapele diagnostice cât şi cele de intervenţie, specifice acestei abordări:
(1) Emoţiile sunt consecinţa directă a felului în care gândim
asupra situaţiilor prin care trecem.
(2) Modul adaptativ sau dezadaptativ în care gândim poate fi
identificat.
(3) Odată identificate, gândurile dezadaptative pot fi schimbate.
(4) Schimbarea gândurilor modifică emoţiile resimţite.
Optimizarea consilierii psihologice prin valorificarea
valenţelor sanogene ale practicilor creştine
123
(5) Schimbarea gândurilor dezadaptative presupune implicare şi
efort voluntar.
Această formă de terapie este fundamentată pe un modelul
teoretic, Modelul ABC propus de acelaşi autor (Albert Ellis).
Modelul ABC
Modelul ABC ne oferă un cadru simplu, dar bine structurat
pentru abordarea problemelor emoţionale şi comportamentale cu care
se confruntă oamenii. În acest trinom, A constituie evenimentul
activator, B reprezintă credinţele referitoare la acel eveniment, iar C
consecinţa emotivă şi comportamentală.
A
(activator) B
(beliefs)
C
(consecinţe)
Eleme
ntul activator
(situaţi
a propriu-
zisă)
Credinţ
e şi
convingeri
Consecinţe
emoţionale şi
comportamentale
A = elementul activator (situaţia)
Oamenii sunt mai fericiţi atunci când îşi propun scopuri şi luptă
să le atingă. Încercând să îşi atingă scopurile, oamenii întâlnesc situaţii
care le facilitează sau le blochează calea spre acestea. În funcţie de
caracteristicile lor, aceste situaţii sunt evaluate ca pozitive sau negative.
Elementele activatoare (situaţiile) circumscriu mediul în care omul îşi
realizează obiectivele stabilite. Contrar simţului comun, conform căruia
trăim anumite stări emoţionale datorită situaţiilor cu care ne
confruntăm, evenimentul activator nu cauzează consecinţe emoţionale
sau comportamentale, el doar influenţează declanşarea acestora,
activând automat credinţele persoanei (B).
B = convingerile persoanei (elementul cognitiv)
Adrian OPRE
124
Între evenimentul activator şi consecinţele comportamentale
sau subiective se interpun interpretările pe care persoana le face
evenimentului vizat (situaţiei), precum şi evaluarea acestuia în raport
cu scopurile proprii (convingerile/credinţele persoanei). Trebuie
precizat faptul că distincţia între A, B şi C este una metodologică,
făcută în scopul clarităţii explicaţiei; în realitate, cele trei componente
interacţionează, ele existând doar împreună.
Interpretările persoanei pot fi în concordanţă cu realitatea sau,
dimpotrivă, hazardate. Ele constituie un factor cauzal distal al
emoţiilor. Altfel spus, pentru ca să apară o emoţie, este necesar, însă nu
suficient, ca persoana să interpreteze situaţia într-un anumit fel. De
exemplu, o posibilă interpretare a unui eveniment ar fi: „Persoana X s-a
supărat pe mine”. Această interpretare poate fi conformă sau nu
realităţii, însă ea nu este de ajuns pentru a duce la declanşarea unei
emoţii. O persoană care ar concluziona: „Faptul că s-a supărat nu
constituie ceva rău pentru mine.” ar simţi ceva cu totul diferit de cineva
care şi-ar spune „Faptul că s-a supărat este ceva foarte rău pentru
mine”.
Credinţele/convingerile persoanei constituie factori cauzali
proximali ai emoţiei. Altfel spus, pentru ca să apară o emoţie, este
întotdeauna nevoie ca persoana să evalueze cumva situaţia, în raport cu
propriile scopuri. Credinţele/evaluările pot fi preferenţiale sau
absolutiste. Conform teoriei avansate de A. Ellis, la baza tulburărilor
emoţionale stă tendinţa individului de a face evaluări absolutiste şi
rigide a evenimentelor percepute - ideaţia iraţională. Alternativa
adaptativă a acestui mod de evaluare o constituie gândirea raţională.
Termenul de raţional, aşa cum este el folosit în terapia
raţional-emotivă se referă la persoanele care îşi aleg unele valori,
scopuri sau idealuri de bază pe care le utilizează în modalităţi flexibile
în încercarea de a obţine acele valori sau de a atinge acele scopuri şi
pentru a evita eşecurile. Putem deci afirma că raţionalitatea reprezintă
o metodă sau o tehnică eficientă de obţinere a unor rezultate dorite;
evident, această tehnică nu trebuie privită într-un sens absolutist, ci
doar orientativ. La polul opus, iraţionalitatea vizează orice gând,
emoţie sau comportament care are consecinţe negative şi care
interferează semnificativ cu supravieţuirea şi fericirea organismului.
Optimizarea consilierii psihologice prin valorificarea
valenţelor sanogene ale practicilor creştine
125
Datorită faptului că atât raţionalitatea cât şi iraţionalitatea sunt trăsături
inerente şi aproximativ echivalente ale organismului, efortul de a
scădea credinţele iraţionale în favoarea celor raţionale necesită o muncă
asiduă, susţinută. Şi, probabil, reprezintă motivul pentru care terapia
raţional-emotivă utilizează o gamă largă de strategii cognitive,
emoţionale şi comportamentale. Combaterea cu succes a iraţionalităţii
necesită atât o muncă susţinută, cât şi cele mai eficiente strategii.
Credinţele absolutiste sunt acele convingeri rigide, dogmatice,
care blochează atingerea scopurilor persoanei şi duc la emoţii
disfuncţionale şi comportamente dezadaptative. Aceste evaluării au
forma lingvistică a lui “trebuie”, “este obligatoriu”, “este absolut
necesar”. Din aceste credinţe absolutiste centrale derivă un nucleu de
credinţe iraţionale (IB):
– convingeri catastrofice (un eveniment este evaluat ca fiind mai
mult de 100% negativ);
– intoleranţă la frustrare (o persoană nu poate suporta situaţia şi nu
poate fi deloc fericită dacă apare ceva ce “nu trebuie să apară în
niciun caz”);
– etichetarea globală negativă (critica excesivă şi devalorizarea
propriei persoane sau a unei alte persoane).
Predispoziţia spre tulburări emoţionale este dată de patternurile
de gândire absolutistă vizavi de sine, ceilalţi şi viaţă. Conform acestei
teorii, dacă o persoană deţine un pattern de gândire absolutistă, iar viaţa
îi confirmă aceste aşteptări iraţionale (puţin probabil, dar nu şi
imposibil), atunci persoana trăieşte emoţii stenice. Dacă, însă,
aşteptările persoanei sunt infirmate de condiţiile de viaţă (ceea ce este
cu atât mai probabil cu cât acestea sunt mai iraţionale), se dezvoltă
emoţii negative blocante/disfuncţionale ca depresia, anxietatea,
sentimentele de culpă şi agresivitate. Pe de altă parte, prezenţa
credinţelor raţionale (flexibile), de genul: “Mi-aş dori ca lucrurile să
decurgă astfel, dar nu e obligatoriu să se întâmple chiar aşa.”, chiar în
condiţiile unor condiţii de viaţă adverse, generează emoţii negative
funcţionale, stenice. Credinţele preferenţiale sunt acele convingeri
flexibile, utile şi în concordanţă cu realitatea, care facilitează atingerea
Adrian OPRE
126
scopurilor persoanei şi duc la emoţii funcţionale şi comportamente
adaptative. Credinţele raţionale sunt:
- convingeri preferenţiale de tipul: „Îmi doresc nespus de mult să iau
nota 10.” (credinţă centrală, varianta raţională pentru „trebuie
absolutist”). Este important de precizat faptul că această credinţă
“trebuie” poate să apară atât în formă raţională, cât şi iraţională;
astfel, “trebuie” condiţional este o convingere care susţine emoţii
funcţionale şi comportamente adaptative, indicând condiţiile care se
cer a fi îndeplinite pentru a obţine ceva (ex.: “Pentru a lua note mari
trebuie să studiezi.”). Pe de altă parte, “trebuie” absolutist face
parte dintre convingerile iraţionale, fără suport empiric, logic sau
pragmatic (ex.: “Trebuie să reuşesc în tot ce fac, pentru că aşa
vreau eu.”) (Ellis, 2002);
- acceptarea necondiţionată a propriei persoane şi a celorlalţi:
„Comportamentul meu a fost sub aşteptări, însă valoarea mea ca
om a rămas aceeaşi.”(varianta raţională a evaluării globale
negative).
C = consecinţele
Consecinţele gândurilor noastre sunt atât da factură emoţională
cât şi comportamentală.
a. Consecinţele emoţionale
Emoţiile pot fi funcţionale sau disfuncţionale. Funcţionalitatea
sau disfuncţionalitatea unei emoţii se stabileşte în funcţie de
consecinţele comportamentale ale acesteia raportate la scopurile
persoanei.
Emoţiile funcţionale sunt acele trăiri subiective care facilitează
adaptarea persoanei la situaţia concretă în care aceasta se găseşte (fie ea
dezirabilă sau indezirabilă). Aceste emoţii apar atunci când persoana
are credinţe preferenţiale.
Emoţiile disfuncţionale sunt acele trăiri subiective care
împiedică adaptarea individului la situaţia concretă în care acesta se
găseşte. Aceste emoţii apar atunci când persoana are credinţe
absolutiste şi iau forma depresiei, anxietăţii, furiei geloziei, invidiei,
urii etc. Problemele de adaptare apar atunci când oamenii trăiesc emoţii
Optimizarea consilierii psihologice prin valorificarea
valenţelor sanogene ale practicilor creştine
127
disfuncţionale, debilitante, care îi împiedică să se manifeste firesc şi să
performeze la nivelul la care sunt capabili să o facă.
b. Consecinţele comportamentale ale B-urilor
Asemeni emoţiilor, comportamentele pot fi adaptative
(facilitând adaptarea persoanei) şi dezadaptative (blocând adaptarea
persoanei). De regulă aceste comportamente sunt asociate cu emoţiile
negative corespondente, funcţionale sau disfuncţionale, potenţând
efectele acestora.
Această paradigmă psihoterapeutică (REBT) nu-şi propune să
elimine dorinţele sau preferinţele oamenilor, ci doar cerinţele lor
absolutiste. Altfel spus, această abordare nu-şi propune să-l schimbe pe
om în structura preferinţelor sale, ci doar să-i elimine cererile sale
absolutiste şi rigide. Până la finele anilor ‘70 Albert Elis era ferm
convins că, în marea lor majoritate, persoanele cu religiozitate înaltă
suferă de anumite tulburări psihice deoarece asumarea rigidă a
dogmelor le conferă o gândire absolutistă.
Mai precis, el considera că dogma, credinţa religioasă, poate fi
asociată cu psihopatologia. Adesea îşi acuza pacienţii, clienţii religioşi,
că sunt direct vinovaţi de boala lor psihică deoarece dogmele la care au
aderat au condus la această suferinţă. La începutul anilor ‘80 îşi
schimbă radical perspectiva. În noua lui interpretare, Ellis susţine faptul
că nu credinţa religioasă sau dogma se relaţionează cu psihopatologia,
ci interpretarea supradogmatică pe care persoanele religioase o conferă
credinţei, ceea ce le generează şi întreţine habotnicia. E adevărat. Foarte
multe persoane religioase pot dezvolta psihopatologii dacă adaugă
dogmei religioase propria lor dogmă. Adică, atunci când persoana pune
un „trebuie absolutist” acolo unde Dumnezeu nu l-a pus. Dogmele
religioase nu poartă în ele cerinţe absolutiste, imperative sau metafizice.
Această reinterpretare, pe care ne-o oferă Albert Ellis constituie o
schimbare calitativă esenţială. Ea rezultă explicit din scrierile sale de
după 1980, în care afirmă : ”Biblia iudeo-creştină este o carte care
foarte probabil a ajutat mulţi oameni pentru a opera modificări
extensive şi intensive asupra comportamentelor şi personalităţii”. Şi,
continuă el: „mult mai mult decât au făcut-o toţi terapeuţii la un loc”.
Adrian OPRE
128
Acestea sunt cuvintele unuia dintre cei mai vizibili psihologi ai
secolului XX, cel care a fost contemporan cu Freud, Skinner, Rogers şi
multe alte personalităţi marcante din domeniul psihologiei. Această
reinterpretare a rezultat în urma unor analize personale realizate pe
propria cazuistică.
Ce îşi propune această psihoterapie? Să ajute clienţii să
dobândească o perspectivă radical înnoită şi mult mai eficientă asupra
vieţii. Îi ajută să-şi schimbe filosofia de viaţă. De ce spun asta? Pentru
că am pus alături cele două filosofii: a lui Ellis si cea creştină. Filosofia
lui Albert Ellis, sau, mă rog, principiul său central, care afirmă că
modificarea cea mai profundă pe care o poţi produce într-o persoană
este aceea de a-i schimba filosofia de viaţă. Dacă ne uitam într-un text
nou-testamentar, mai precis în Corinteni II 5:17 vom regăsi un verset
de înaltă consonanţă cu afirmaţiile lui Albert Elis: „dacă este cineva
întru Hrisots este o făptură nouă, cele vechi au trecut, iar toate s-au
făcut noi”. Este tocmai acea metamorfoză, acea schimbare pe care o
propune Noul Testament atât prin Sfânta Evanghelie cât şi prin
Epistolele apostolice. Este foarte important pentru că însăşi nucleul
celor două abordări, perspective sau filosofii, cea creştină şi cea a şcolii
elisiene, sunt înalt superpozabile. Referindu-mă la această consistenţă,
vreau să atrag atenţia asupra unui aspect esenţial.
Oricare ar fi paradigma terapeutică din psihologia
contemporană sau cea a secolului XX, putem sesiza că în marea lor
majoritate aceste perspective susţin că dacă vrei să ai garanţia unei
reuşite curative trebuie să îndeplineşti patru condiţii: pacientul să
devină conştient de boala sa; el să aibă încredere în procedură; să existe
un bun terapeut; clientul să practice sistematic excerciţiul terapeutic.
Nu trebuie uitat, de asemenea, faptul că orice psihoterapie, de fapt, este
autoterapie. Terapeutul doar te învaţă ce să faci şi cum să faci, dar nu el
te vindecă. Este o falsă impresie convingerea multora conform căreia
vindecarea este externă, adică terapeutul este asemenea unui vraci care
te vindecă chiar si făra voia ta. Nu, categoric nu. Orice tehnică
psihoterapeutică, şi este similar şi în cazul abordărilor duhovniceşti,
presupune o implicare a ta, tu eşti cel ce produci vindecarea. În ceea ce
priveşte tămăduirea duhovnicească, am să ofer aici un exemplu dintr-o
lucrare foarte familiară celor preocupaţi de experienţe spirituale.
Optimizarea consilierii psihologice prin valorificarea
valenţelor sanogene ale practicilor creştine
129
Lucrarea se numeşte „Boala şi tămăduirea sufletului în tradiţia
ortodoxă” şi aparţine mitropolitului Hierotheos Vlachos. Acesta are
deja foarte multe lucrări traduse în limba română, pe problematica
psihoterapiei ortodoxe. Ei bine, în scrierile sale regăsim un înalt grad de
convergenţă cu principiile psihoterapiei contemporane. Iată ce spune
Mitropolitul Vlachos: „dacă vrei să ai garanţia tămăduirii minţii,
trebuie să îndeplineşti patru condiţii: să devii conştient de boala ta, de
patima sau de păcatul în care eşti; să ai credinţă adevarată/sinceră; să
existe un bun preot îndrumător ; să asumi nevoinţa sau meşteşugul
tămăduirii minţii.” n a patra cerinţă este vorba de acel efort al tău
personal, strădania ta. Prin urmare, nu este ceva din afară care vindecă
fără vrerea ta. Dumnezeu nu te obligă să te vindeci, nu te constrânge să-
ţi vindeci mintea. Tu eşti cel ce te implici pentru că ai libertatea de a
alege între a te vindeca sau a perpetua, a rămâne în patimă sau sub
păcat.
Încorporarea canoanelor religioase în practica
psihoterapeutică
Aşa cum am mai afirmat, o largă varietate de practici
religioase au fost promovate şi valorifiacte în intervenţiile
psihoterapeutice. Putem menţiona ilustrativ: lectura textelor sacre,
rugăciunea, dezabateri pe marginea textelor religioase, angajarea în
diverse ritualuri religioase, încurajarea comportamentelor morale
precum iertarea, milostenia etc. (Richards & Bergin, 2005). Deşi
psihoterapeuţii pot aborda în mod diferit felul cum integrează aceste
tipuri de intervenţii în terapie (Worthington, 1986), ele s-au dovedit a fi
eficiente într-o mare varietate de situaţii şi s-a demonstrat faptul că
sporesc sesizabil eficienţa terapiei. Aici, din motive de spaţiu, ne vom
referi doar la trei dintre acestea: lectura bibliei, postul şi milostenia.
Lectura Bibliei
Lectura Bibliei e bine să fie făcută zilnic şi asemenea unei
rugăciuni, luând, dacă e cu putinţă, forma unui canon. Dacă vrem să ne
păstram sănătatea minţii şi/sau să dobândim un echilibru interior, iată
cum am putea folosi lectura Sfintei Scripturi într-o modalitatate uşor de
Adrian OPRE
130
încorporat în practica consilierii sau a psihoterapiei de tip REBT. Sunt
doar câţiva paşi. Îţi alcătuieşti mai întâi o listă cu cele mai frecvente
credinţe iraţionale/ nesănătoase; adică îţi consemnezi cele mai
frecvente convingeri disfuncţionale pe care le ai şi care observi că de
câte ori îţi vin în minte, te confrunţi cu emoţii nesănătoase precum:
furia, mânia, invidia, anxietatea, depresia, sentimentul de culpă, sau
vina nevrotică etc. Toate aceste gânduri ţi le notezi. Apoi, identifici
fragmente sau versete din Noul Testament, respectiv, din Vechiul
Testement; cauţi în special acele versete care resping sau dispută
convingerile tale nesănătoase, adică pe acelea care se opun interpretării
tale eronate. În continuare, nu-ţi rămâne decât să invoci acele fragmente
raţionale, ori de câte ori, prin minte îţi trec gânduri iraţionale. Este o
tehnică care s-a dovedit a fi foarte utilă şi poate fi adptată relativ uşor,
în funcţie de tipul de convingeri iraţionale pe care le deţii, dar şi de
remediile raţionale regăsite în textul biblic. În fapt, utilizăm aceste
versete biblice asemenea unor arme mentale îndreptate împotriva
gândirii nesănătoase (iraţionale).
Pentru o mai bună, ilustrare să luăm câteva exemple. Ne vom
referi, mai cu seamă la modalitaţi prin care mintea noastră se poate
lupta cu o serie de cerinţe imperative precum: trebuie sau nu trebuie să
fac un anumit lucru; nu trebuie, sub nici o formă, să mă las prins de
această ispită, va fi groaznic dacă mi se întîmplă acest lucru etc. Dacă
am lua în mână Noul şi/sau Vechiul Testament şi le-am parcurge cu
multă luare aminte, am avea şansa să găsim acolo foarte multe versete
curative. Printr-o practica sistematică ele pot fi folosite ca un excelent
antidot pentru gândirea noastră imperativă şi disfuncţională. Spre
exemplu, în Epistola I către Corinteni găsim un asemenea medicament
cognitiv cu care să întâmpinăm gânduri precum – nu trebuie sub nici
umn chip să mă las biruit de această ispiă şi va fi groaznic dacă îi voi
ceda. Iată pilula nou testamentară la asemenea gănduri: „toate îmi sunt
îngăduite dar nu toate îmi sunt de folos”; „toate îmi sunt îngăduite dar
nu mă voi lăsa biruit de ceva” (Corinteni, I 6:12). Deci, ce ni se
recomandă? Să căutăm asemenea versete şi să le folosim, ca remediu
mental sau armă în confruntarea noastră cu propriile gânduri. Ori de
câte ori ne vine în minte o credinţă de tip imperativ „trebuie neapărat să
mă feresc, trebuie sau nu trebuie să fac asta” pot lua ca leac un mesaj
Optimizarea consilierii psihologice prin valorificarea
valenţelor sanogene ale practicilor creştine
131
din Noul Testament. O altă convingere nesănătoasă, foarte frecventă în
mintea noastră, este „trebuie să fiu iubit”, necondiţionat.
Mulţi dintre noi suntem ferm convinşi că trebuie să fim iubiţi şi
mai cu seamă de cei pe care noi îi iubim sau îi preţuim. O întâmpinare
sănătoasă a aceastei cerinţe iraţionale aflăm tot în Noul Testament: „dacă
pe voi vă urăşte lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi m-a
urât” (Ioan 15: 18-19). Adică dacă Dumnezeu, Cel care a creat omenirea
şi toate cele de folos ei a fost urât de către creaţia Sa, cu cât aş fi eu mai
îndreptăţit să nu fiu urât de semeni? Mai precis, de ce să cer eu acest
lucru atât de imperativ, atât timp cât Dumnezeu Atotputernicul a îngăduit
să fie urât şi batjocorit de oameni. Mai putem lua un exemplu: „Nu
trebuie să sufăr”. „De ce trebuie să sufăr eu această încercare? De ce eu?
Eu sunt un om cumpătat, religios, merg zilnic sau, cel puţin săptămânal,
la Biserică, mă rog, aprind lumânări, nu înjur, îi ajut pe cei nevoiaşi şi
atunci, de ce tocmai eu să sufăr?” Pentru cei ce spun, atunci când trăiesc
experienţe neplăcute că sunt groaznice, cumplite, că nu le mai pot
suporta, recomandăm două versete din Epistola către Romani (versetele
38 şi 39), pe care le considerăm extraordinar de frumoase şi binevenite în
asemena împrejurări. Ele sunt o replică imediată şi foarte utilă pentru a
disputa credinţele iraţionale asociate intoleranţei la frustrare. Iată ce
afirma Apostolul Pavel: “Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa,
nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici
puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici făptura nu va putea să ne
despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus,
Domnul Nostru.” (Romani 8: 38-39).
Dincolo de aceste recomandări terapeutice formulate tehnic,
având în vedere îndemnul sfinţilor părinţi, e bine să nu uităm faptul că
lectura Bibliei se face asemenea unei rugaciuni. Recomandabil este ca
Biblia să nu fie citită asemeni literaturii beletristice - în pat, în tren, în
graba activităţilor zilnice, ci să fie făcută după rânduiala unei rugăciuni.
De aceea, adesea lectura Bibliei este considerată de către marii noştri
duhovnici ca un act de cult, de pioşenie. Altfel spus, lectura Bibliei ar fi
bine să urmeze rânduiala unui canon. Adică e bine să ştii, să fii
îndrumat, când să citeşti, cât să citeşti, cum să citeşti, cum să pui în
Adrian OPRE
132
rânduiala vieţii tale cele citite acolo etc. Ea se face cu multă luare
aminte şi cu gând smerit.
Postul
Postul creştin s-a dovedit a fi o modalitate extrem de folositoare
atunci când vrei să-ţi dezvolţi toleranţa la frustrare. Una dintre marile
noastre probleme este aceea că nu tolerăm frustrarea sau că o suportăm
foarte greu. Postul este un veritabil exerciţiu pentru a ne dezvolta
toleranţa la frustrare. Fie în forma lui materială, trupească, dar mai cu
seamă în forma sa spirituală, care este vădit superioară postului fizic
sau trupesc, această abstinenţă are consecinţe pozitive, neechivoce,
asupra sănătăţii noastre. Şi în cazul postului, psihoterapeutii creştini,
care au optat pentru încorporarea practicilor religioase în actul
terapeutic, au propus o tehnică în paşi. Spre exemplu, Steve Johnson,
preot ortodox şi psihoterapeut REBT ne propune următoarea strategie.
Mai întâi, identifici orice element de disconfort în raport cu abstinenţa
asumată cum ar fi, de exemplu, ispita de a renunţa la post; lucru nu
tocmai simplu în contemporaneitate şi mai ales dacă trăieşti în medii
socio – economice dezvoltate. După ce descoperi aceste tentaţii, în
pasul doi, încerci să conştientizezi credinţele iraţionale de autosabotaj,
adică ceea ce îţi vine în minte în momentele tale de slăbiciune.
Spre exemplu, atunci când îţi spui „păi tocmai a asfinţit soarele,
e deja târziu, iar eu sunt un om neputincios, cred că acum aş putea
mânca ceva şi de dulce; ştiu că tradiţia spune că celor ce sunt osteniţi
sau suferinzi li se îngăduie să guste câte ceva şi de dulce. Eu mă simt
tare obosit şi nici cu sănatatea nu stau prea bine, ca atare nu cred că voi
supăra pe Dumenezu dacă îmbuc ceva”. Multe asemenea gânduri pot
lua naştere în mintea celui ce îşi propune să postească. Acestea sunt
tocmai acele credinţe iraţionale de sabotaj, care ne smintesc. Ele se
asociază de obicei cu o toleranţă scăzută la frustrare.
Mai precis, apar tocmai atunci când îţi scade toleranţa sau
răbdarea, adică când simţi că nu mai poţi suporta înfrânarea. Asemenea
ideaţii iraţionale ne pot zădărnici nevoinţa de a ţine post. În a treia
etapă, ţi-L imaginezi pe Dumnezeu că îţi oferă soluţii raţionale la aceste
încercări, adică te întâmpină cu gânduri alternative, raţionale. Sau, îţi
imaginezi ce ar face Dumnezeu în locul tău, fiind supus aceleaşi ispite;
Optimizarea consilierii psihologice prin valorificarea
valenţelor sanogene ale practicilor creştine
133
noi ştim că şi Iisus Hristos a fost ispitit de diavol atunci când a flămnzit,
după 40 de zile de post, dovedindu-ne încă o dată că firea umană era
foarte prezentă în Dumnezeu întrupat. El însă ne-a oferit şi modelul de
a înfrunta ispitele diavolului şi mărturia izbânzii. Acest lucru nu este
suficient dacă nu adaugi şi strădania ta. Ca urmare, în pasul 4 repeţi
susţinut şi convins de utilitatea lor aceste cogniţii raţionale, aceste
gânduri tămăduitoare pe care ţi le oferă Dumnezeu. În sfârşit, în ultima
etapă îi mulţumeşti Bunului Dumnezeu că ai primit puterea de a
controla, de a-ţi stăpâni ispita.
Milostenia
În „Cărarea Împărăţiei” Părintele Arsenie Boca ne vorbeşte
răspicat despre milostenie şi beneficiile ei. El spune că „milostiv este
cel ce miluieşte pe aproapele din cele ce a primit de la Dumnezeu”.
Trebuie să fim conştienţi că dacă avem ceva, iar unii dintre noi au cu
prisos, trebuie în primul rând să conştientizam că cele pe care le
deţinem le-am primit ca pe un dar şi, ca atare, suntem datori să dăm şi
celorlalţi din darul acesta. De asemenea, există mai mulţi psihologi care
apreciază că milostenia creştină are o funcţie preventivă extraordinară,
dar şi un rol tămăduitor fantastic, acţionând asemenea postului. Adică,
prin fapta milosteniei ne dezvoltăm şi consolidăm toleranţa la frustrare.
Milostenia ne educă cum să renunţăm la unele lucruri sau privilegii pe
care le avem. Observăm, fiecare dintre noi, că pe măsură ce agonisim
mai mult şi mai mult, ne este tot mai greu să ne dezlipim de cele
dobândite. Ne identificăm şi definim prin ele.
Ca atare, Biserica, prin vocea clericilor, dar şi psihologii ne
îndeamnă să nu îngăduim minţii să ajungă în acel stadiu, în acea stare
în care nu mai poate renunţa la cele pe care le deţinem, ci treptat, prin
exersare, să ne educăm renunţarea. Îmi vine în minte un exemplu care
m-a impresionat deosebit de mult când am început să cunosc ceva mai
bine poporul olandez. Am aflat, la un moment dat, faptul că mulţi dintre
ei locuiesc în apartamente închiriate, iar unii dintre ei nu-şi cumpără
nici case şi nici apartamente niciodată. Aceştia, îşi fac un calcul cam de
câţi bani au nevoie ca să facă faţă cerinţelor pentru un an, 6 luni sau 1
lună etc. Tot ce câştigă suplimentar consideră că le este de prisos şi
Adrian OPRE
134
decid să dea celor nevoiaşi. Caută asemenea familii la ei în ţară, dar mai
cu seamă în alte ţări mai sărace şi, cu foarte multă discreţie, îi ajută cum
şi cât pot. Aşa ne putem şi noi explica de ce în decembrie 1989 ajutorul
venit de la olandezi, indiferent de formele sale, a fost unul promt şi
dezinteresat, dar în acealşi timp mângâietor pentu mulţi dintre
conaţionalii noştri. De asemenea, putem înţelege de ce au apărut în
România foarte multe centre pentru protecţia şi îngrjirea copiilor fără
familie şi cămin, sau a celor cu diverse dizabilitaâi susţinute financiar şi
prin voluntariate de către olandezi. Toate acestea sunt mărturia unei
mentalităţi educate sistematic şi de foarte timpuriu, sunt expresia unei
culturi sănătoase şi a unei sensibilităţi deosebite ce răspunde altruist la
nevoile şi suferinţa celuilalt.
Concluzii
Din cele expuse până aici putem formula câteva concluzii.
În primul rând, am remarcat că teoria şi psihoterapia de tip
REBT nu atacă valorile creştine, ci doar credinţele iraţionale pe care
unii creştini le au despre valorile şi scopurile creştine. Mai precis, ea
demonstrează caracterul nesănătos al acelei supradogmatizări ce vine
din partea unor credincioşi şi învaţă cum să fie eliminate aceste
raportări nesănătoase la dogmele religioase.
În al doilea rând, REBT oferă posibilitatea de a încorpora în
terapie credinţe şi practici religioase creştine, sporind pe această cale
foarte mult posibilitatea de a preschimba, de a înnoi fiinţa umană, de a
o apropia mai mult de Dumnezeu. Reuşitele acestei împreunelucrări, a
psihologiei cu religia, sunt vizibile mai cu seamă atunci când
psihoterapuţii lucrează cu clienţii religioşi.
În al treilea rând, şi nu mai puţin important, considerăm că e
bine ca psihologii practicieni să conştientizeze faptul că, înaintea
apariţiei psihologiei ştiinţifice şi, implicit, a tehnicilor de psihoterapie,
practicile creştine tămăduitoare şi-au probat, neechivoc, valoarea
profilactică şi curativă. Recunoaşterea acestei realităţi, secondată de
motivaţia şi efortul de a încorpora practicile religioase creştine în
strategiile preventive şi în cele terapeutice, poate spori considerabil
Optimizarea consilierii psihologice prin valorificarea
valenţelor sanogene ale practicilor creştine
135
eficacitatea acestor intervenţii, mai cu seamă atunci când ele sunt
adresate clienţilor religioşi.
Bibliografie
1. American Psychological Association (2002). Ethical principles of
psychologists and code of conduct. American Psychologist, 57, 1060
–1073.
2. Crook-Lyon, R. E., O’Grady, K. A., Smith, T. B., Jensen, D. R., &
Golightly, T. (2007). Addressing religious and spiritual diversity in
professional training: A survey regarding inclusion in multi-
cultural education
3. David, D. (2006). Tratat de Psihoterapii Cognitive şi
Comportamentale. Editura Polirom, Iaşi.
4. Dryden, W., & DiGiuseppe, R. (2003). Ghid de terapie raţional-
emotivă şi comportamentală. Cluj-Napoca: Editura Asociaţiei de
Ştiinţe Cognitive din România.
5. Ellis, A. (1955). New approaches to psychotherapy
techniques. Journal of Clinical Psychology
Monograph Supplement, 11, 1-53.
6. Gartner, J. (1996). Religious commitment, mental health, and
prosocial behavior: A review of
7. the empirical literature. In E.P. Shafranske (Ed.), Religion and the
clinical practice of psychology (pp. 187–214). Washington, DC:
American Psychological Association.
8. Griner, D., & Smith, T. B. (2006). Culturally adapted mental health
interventions: A meta-analytic review. Psychotherapy: Theory,
Research, Practice & Training, 43, 531–548.
9. Larson, D.B., Sherrill, K.A., Lyons, J.S., Craigie, F.C., Thielman,
S.B., Greenwold, M.A., & Larson, S.S. (1992). Associations between
dimensions of religious commitment and mental health reported in the
American Journal of Psychiatry and Archives of General Psychiatry:
1978–1989. American Journal of Psychiatry, 149, 557–559.
10. Hage, S. M. (2006). A closer look at the role of spirituality in
psychology training programs.
11. Professional Psychology: Research and Practice, 37, 303–310.
Adrian OPRE
136
12. Martinez, J.S., Smith, T. B. & Barlow, S. H. (2007). Spiritual
intrevention in Psychotherapy: evaluations by high religious clients.
Journal of Clinical Psychology, 63, 947-960.
13. Miller, G. (2003). Incorporating spirituality in counseling and
psychotherapy: Theory and technique. Hoboken, NJ: Wiley.
14. Nielsen, S. L., Johnson, W. B., & Ridley, C. R. (2000). Religiously
sensitive rational emotive behavior therapy: Theory, techniques, and
brief excerpts from a case. Professional Psychology: Research and
Practice, 31, 21–28.
15. Opre, A., & David, D. (2006). Dezvoltarea inteligenţei emoţionale
prin programe de educaţie raţional-emotivă şi comportamentală.
Alexandru Roşca 1906-1996 – Omul, savantul şi creatorul de şcoală.
Bucureşti: Editura Academiei Române.
16. Opre, A (2013). Consilierea psihologică: valenţe profilactic- curative
ale practicilor creştin ortodoxe. În Valenţe terapeutice ale
spirituaităţii ortodoxe şi direcţii principale în dezvolatarea
psihologiei contemporane. Ed Partos , Timisoara.
17. Paloutzian, R. & Kirkpatrick, L. (1995).
Introduction: The Scope of
Religious Influences on Personal and Societal Well-Being. Journal of
Social Issues, 1-11.
18. Pargament, K. I. (1997). The psychology of religion and coping:
Theory, research, and practice.
19. Propst, L. R., Ostrom, R., Watkins, P., Dean, T., & Mashburn, D.
(1992). Comparative efficacy of religious and non-religious
cognitive-behavioral therapy for the treatment of clinical depression
in religious individuals. Journal of Consulting and Clinical
Psychology, 60, 94 –103.
20. Richards, P. S., & Bergin, A. E. (2005). A spiritual strategy for
counseling and psychotherapy (2nd ed.). Washington, DC: American
Psychological Association.
21. Richards, P. S., Keller, R., & Smith, T. B. (2004). Religious and
spiritual diversity in the practice of psychotherapy. In T. B. Smith
(Ed.) Practicing multiculturalism: Affirming diversity in counseling
and psychology (pp. 276–293). Boston: Allyn & Bacon.
22. Smith, T. B., & Richards, P. S. (2005). The integration of spiritual and
religious issues in racial- cultural psychology and counseling. In R. T.
Carter (Ed.), Handbook of racial-cultural psychology and counseling:
Theory and research (Vol. 1, pp. 132–160). New York: Wiley.
Optimizarea consilierii psihologice prin valorificarea
valenţelor sanogene ale practicilor creştine
137
23. Sperry, L., & Giblin, P. (1996). Marital and family therapy with
religious persons. In E. P. Shafranske (Ed.), Religion and the clinical
practice of psychology (pp. 511–532). Washington, DC: American
Psychological Association.
24. Vaughan, F., Wittine, B., & Walsh, R. (1996). Transpersonal
psychology and the religious person. In E. P. Shafranske (Ed.),
Religion and the clinical practice of psychology (pp. 483–509).
Washington, DC: American Psychological Association.
25. Worthington, E. L., Jr., Dupont, P. D., Berry, J. T., & Duncan, L.
A. (1988). Christian therapists’ and clients’ perceptions of religious
psychotherapy in private and agency settings. Journal of
Psychology and Theology, 16, 282–293.
26. Wade, N. G., Worthington, E. L., & Vogel, D. L. (2007).
Effectiveness of religiously tailored interventions in Christian
therapy. Psychotherapy Research, 17, 91–105.