Colegiul National “Nicolae Titulescu” Pucioasa

Romanul

- 1 -

psihologic

Profesor: Elevi::Patru Marius Ana Radu Lazar Alexandra Diana Negulescu Alexandru Tanase Maria

- 2 -

Cuprins

- 3 -

Romanul psihologic………………………………………3Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Camil Petrescu şi Originalitate………………..4Rezumat………………………………………..5Comentariu…………………………………….6Caracterizarea personajul principal…………..11Conflictul interior…………………………….13Citate reprezentative ale protagonistului…….14Critici literare………………………………...15

Pădurea SpânzuraţilorLiviu Rebreanu……………………………….17Confesiunile autorului……………………….18Rezumat……………………………………...20Comentariu…………………………………..22Caracterizarea personajului principal……….26Conflictul interior……………………………28Citate reprezentative ale protagonistului……29Critici literare……………………….………..30Asemănări şi deosebiri între protagoniştii operelor…....32O viziune lucidă asupra societăţii explicată de Ştefan Gheorghidiu………………………………………….…33Bibliografie……………………………………………..34

Romanul psihologic

DEFINIŢIE:Romanul psihologic/de analiză are drept obiect investigarea

detaliată a vieţii interioare, observarea psihologică, iar drept subiect are cazurile de conştiinţă. Este scris de obicei la persoana I (perspectivă narativă subiectivă), pentru că pune accent pe descrierea stărilor sufleteşti, a problemelor de conştiinţă sau chiar pătrunderea în zonele obscure ale inconştientului.

CARACTERISTICI:- romanul, ca toate celelalte specii ale literaturii, cunoaşte o modificare a

unghiului de vedere. Acesta se va dezvolta în direcţia explorării zonelor adânci ale psihicului şi a desprinderii unor noi sensuri filozofice privind destinul uman.

- procedee folosite: monologul interior, autoanaliza, analiza psihologică, proza analitică, introspecţia, memoria involuntară.

- după al doilea război mondial apare existenţialismul, bazat pe exploatarea temei condiţiei umane în situaţii-limită, înstrăinarea, absurdul existenţei, insuficienţa raţiunii. Prin urmare, personajul îşi poate descoperi sensul vieţii în acţiune sau în solidaritatea umană.

- Romanul de analiză va refuza tehnica tradiţională şi va urmări zugrăvirea realităţii prin înregistrarea fragmentară a aspectelor ei accidentale, fără legătură între ele, neexplicite. Din această perspectivă noul roman reconsideră cele trei elemente ale romanului tradiţionalului: intriga, personajul şi prezentarea evenimentelor.

- 4 -

- Privită ca un motiv ce dezlănţuie conflictele sau stările sufleteşti ale personajelor, intriga, într-un roman de analiză psihologică, nu mai poate fi bine delimitată întrucât acţiunea propriu-zisă a romanului se subordonează analizei.

- Rolul personajului , al doilea element reconsiderat de romanul de analiză, este imprevizibil, cunoscut din interior. Gândirea acestuia nu are corespondent în acţiune fiindcă este un inadaptat din perspectiva vieţii psihice.

- Prezentarea evenimentelor va urmări starea interioară din perspectivă subiectivă. Se conturează o nouă schemă a tehnicilor specifice. Prin urmare, în romanul de analiză sunt utilizate metode ca: introspecţia, monologul interior, memoria involuntară. Prin urmare, construcţia romanescă va fi aparent fără logică, bazată pe răsturnarea cronologiei, reproducând documentele şi dând uneori atenţie nesemnificativului.

- 5 -

Camil Petrescu şiOriginalitatea

Camil Petrescu, personalitate multilaterală, s-a manifestat creator în cele mai variate direcţii ale culturii. Cu vădite şi temeinice aplicaţii spre filozofie, formaţia spirituală a scriitorului şi-a pus amprenta asupra creaţiei sale literare.

A fost preocupat de teoretizarea actului creator al literaturii, în perioada interbelică.

A adus contribuţii novatoare în poezie, în tehnica romanului şi a teatrului românesc.

Concepţia sa cu privire la literatură (artă, în general) este cuprinsă în numeroase articole, studii, dar mai ales în conferinţa „Noua structură şi opera lui Marcel Proust”, apărută în volumul Teze şi antiteze. Camil Petrescu fixează o estetică modernă romanului românesc.

Exprimându-şi admiraţia pentru formula estetică a lui Marcel Proust, Camil Petrescu aduce idei noi, în dorinţa de modernizare a romanului:

- sincronizarea literaturii cu filozofia şi psihologia epocii (conform teoriei lovinesciene);

- concepe literatura ca mijloc de cunoaştere; cunoaşterea absolută e posibilă, şi e de natură psihologică, „nu putem cunoaşte nimic absolut decât răsfrângându-ne în noi înşine”;

- autenticitatea: - (realitatea trecută prin propria conştiinţă) „Singura realitate pe care o pot povesti… este realitatea conştiinţei mele, conţinutul meu psihologic”; sugerată de documente sufleteşti, scrisori, jurnale.

- Substanţialitatea – esenţe concrete ale vieţii;- Naraţiunea la persoana I („eu nu pot descrie decât propriile mele senzaţii,

propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi”).(Puncte de plecare ale acestor idei se regăsesc la Bergson şi Husserl).- relativismul – (înmulţirea perspectivelor, a punctelor de vedere în jurul

aceluiaşi subiect);- anticalofilismul – (împotriva scrisului frumos, notarea precisă, exactă: a

povesti „net”, la întâmplare totul, ca într-un proces verbal).Ideile sale despre literatură, concepţia sa cu privire la roman sunt ilustrate

în opera sa literară.

- 6 -

Ultima noapte de dragoste,Întâia noapte de război

Rezumat

Ştefan Gheorghidiu, proaspăt sublocotenent rezervist, participă la amenajarea fortificaţiilor de pe valea Prahovei, între Buşteni şi Predeal. O discuţie contradictorie la popotă, referitoare la achitarea unui bărbat care-şi ucisese soţia adulterină, îi oferă lui Ştefan oportunitatea de a-şi exprima deschis părerea.

Odată declanşate mecanismele memoriei involuntare, aflăm că Ştefan Gheorghidiu, student, locuind împreună cu mama şi surorile sale, se logodise cu o colegă de la Universitate, cu Ela, o fată orfană, crescută de o mătuşă. Moartea unuia dintre unchii lui Ştefan, a lui Tache Gheorghidiu,un bătrân avar, îi aduce o avere substanţială, dar el încredinţează o parte din sumă celuilalt unchi al său, Nae Gheorghidiu, un om politic remarcabil , şi deosebit de priceput in afaceri.

Moştenirea aduce însă o schimbare radicală în căsnicia celor doi, căci, datorită Anişoarei, o verişoară a lui Ştefan, pătrund într-o altă lume preocupată de distracţii şi petreceri, cu care cuplul Gheorghidiu nu era obişnuit.

Gelozia eroului se declanşează după ce Ela îl cunoaşte în casa Anişoarei pe domnul Gregoriade, de care Ela pare foarte ataşată, iar Ştefan intră la bănuieli, îşi pune întrebări, pândeşte şi interpretează gesturile soţiei, şi începe să cocheteze cu alte femei întâlnite la petreceri ca să se răzbune.

Chinurile lui Gheorghidiu ating punctul culminant în momentul în care, întorcându-se pe neaşteptate într-o noapte de la Azuga , unde fusese concentrat, nu-şi găseşte soţia acasă, de data aceasta fiind sigur că Ela îl înşeală.

Când războiul era pe punctul de a izbucni, Ştefan hotărăşte ca soţia lui să locuiască în Câmpulung, aproape de regimentul lui.

Gheorghidiu reuşeşte să-şi întâlnească soţia într-o permisie, aceasta cerându-i să treacă o sumă de bani pe numele ei, în cazul morţii acestuia. Ştefan este convins că Gregoriade este amantul Elei şi hotărăşte sa-i omoare, însă planul lui este zădărnicit de un superior, care îl obligă să se înapoieze la regiment.

Gheorghidiu trăieşte o experienţă crucială , luptând pentru eliberarea Ardealului.

Marşurile sunt istovitoare, soldaţii sunt lihniţi de foame, iar moartea îi pândeşte pretutindeni.

Oamenii fug la întâmplare, se strâng animalic unii lângă alţii , nu mai au nimic omenesc în ei.

În această confruntare Gheorghidiu este rănit, spitalizat şi apoi se întoarce la Bucureşti unde o întâlneşte pe Ela care se arată atentă şi grijulie, dar Ştefan o tratează cu indiferenţă, nu mai este preocupat dacă aceasta îl înşeală sau nu. Este hotărât să se despartă de soţia lui, aşa că se mută la hotel şi îi dăruieşte o sumă considerabilă de bani şi casele de la Constanţa.

- 7 -

Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război

de Camil Petrescu

Romanul a apărut în două volume, în anul 1930.Scris repede, pentru a fi o nuvelă, dar cu fişe strânse de aproape zece ani, a

devenit un roman, depăşind întinderea unei nuvele.Structurat în două părţi, ce poartă titluri semnificative, scris (ambele) la

persoana întâi, alcătuiesc la un loc un univers de viaţă complex, surprins în două ipostaze existenţiale fundamentale: iubirea şi războiul (iminenţa morţii).

Romancier prin excelenţă citadin, Camil Petrescu aduce masiv în literatura română intelectualul lucid, care gândeşte şi se frământă căci, spune unul dintre eroii săi, „câtă luciditate, atâta conştiinţă, câtă conştiinţă atâta pasiune şi deci atâta dramă”.

Dacă prima parte a romanului pare a fi integral o ficţiune, partea a doua se alcătuieşte dintr-o experienţă de viaţă trăită direct şi consemnată în jurnalul de campanie al autorului (din ale cărui pagini sunt reproduse fragmente în subsolul cărţii).

Scris în întregime la persoana întâi, romanul devine un lung monolog liric în care eroul se destăinuie, se analizează cu luciditate, zbuciumându-se între certitudine şi incertitudine în planul erotic şi în viaţa ameninţată de moarte.

La începutul primei părţi a romanului, aflăm despre Ştefan Gheorghidiu că este sublocotenent, proaspăt concentrat într-un regiment de infanterie, trimis pentru fortificarea Văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal, apoi în munţi, în regiunea Dâmbovicioara.

Scriitorul apreciază de la început starea eroului: „pentru mine, însă, această concentrare era o lungă deznădejde. De multe ori, seara, la popotă, era destul un singur cuvânt ca să trezească răscoliri şi să întărâte dureri amorţite”.

El face eforturi disperate să obţină o permisie de două zile pentru a merge la Câmpulung, chemat de urgenţă de soţia lui, cu care se împăcase de curând. O discuţie la popotă pe tema dragostei, a fidelităţii femeii, a răspunderilor conjugale irită pe tânărul sublocotenent, care reacţionează cu o violenţă abia stăpânită, ce-i uluieşte pe cei de faţă.

Zbuciumul său interior se condensează în câteva cuvinte: „Dacă mâine seară nu-mi dă drumul pentru două zile, dezertez”.

Incidentul de la popotă declanşează resorturile adânci, interioare ale eroului.

El aduce în prezent povestea iubirii sale, actualizând-o.Romanul începe, propriu-zis, prin capitolul al doilea, intitulat „Diagonalele

unui testament”, în care se succed secvenţe din romanul iubirii şi căsniciei sale, aşa cum s-au înregistrat în memoria eroului-narator, în conştiinţa sa lucidă. Deci eroul trăieşte două realităţi: realitatea timpului cronologic (frontul) şi realitatea timpului psihologic (trăirile interioare trecute şi reverberate). La Camil Petrescu timpul este subiectiv.

Critica literară a apreciat de la început substanţa psihologică a romanului, planul interior (sentimente, gânduri) şi planul exterior, obiectiv, al lumii (oameni, fapte, întâmplări).

- 8 -

Toate converg către o conştiinţă unică unde sunt analizate pentru găsirea de certitudini, a adevărului.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman de „experienţă”, de „cunoaştere” (G. Călinescu).

Cunoaştere prin întoarcere înăuntru, căci scriitorul este o natură reflexivă, care disecă, analizează cu luciditate viaţa interioară, fiindcă „atenţia şi luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum de altfel atenţia sporeşte şi durerea de dinţi”.

Intrarea în nararea primei experienţe de cunoaştere, iubirea trăită sub semnul incertitudinii, se face direct, semnalând drumul zbuciumat al căutării adevărului, al clarificării interioare: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la facultate şi bănuiam că mă înşeală”.

Primirea, pe neaşteptate, a unei părţi dintr-o moştenire lăsată de un unchi bogat, Tache, schimbă cursul existenţei conjugale a celor doi studenţi săraci, în defavoarea cuplului însă. Ceea ce era neînsemnat, în afara preocupărilor lui Ştefan Gheorghidiu (luxul, petrecerile), devine pentru Ela, soţia lui, interes deosebit, intrând în contradicţie cu idealul lui de feminitate: „Aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuţiilor acelea vulgare” (banii)…

Reacţiile Elei în probleme pragmatice îl contrariază: „Aveam impresia că întâmplarea cu moştenirea trezise în femeia mea porniri care dormitau lent, din strămoşi în ea”.

Văzut ca un roman al geloziei, dar şi ca o aspiraţie spre o iubire ideală, izvorâtă din setea de idealitate, se absolut, romanul sugerează, prin fineţea observaţiei psihologice, însuşi misterul uman.

Scriitorul observă pătrunzător şi adună cu precizie ştiinţifică, analizează reacţii, frământări, îndoieli, întrebări ce alcătuiesc drumul sinuos al iubirii în planul conştiinţei. „Ceea ce izbuteşte mai bine autorul nu este afundarea în regiunile obscure ale conştiinţei, cât exactitatea aproape ştiinţifică în despicarea complexelor sufleteşti tipice” (Tudor Vianu).

Student la filozofie, înzestrat intelectual, Ştefan Gheorghidiu are lumea lui, a cărţii, nu este compatibil cu lumea unchiului său, Tache, şi a oamenilor de afaceri. Recunoscându-se orgoliul său nemăsurat în planul interior, sufletesc, Ştefan Gheorghidiu precizează: „ca personalitate socială mă simt într-o situaţie falsă şi nesigură, când mă salută prea respectuos, chiar un servitor. Parcă merg pe călcâie”.

Fire pasională, reflexivă, conştient de chinul său lăuntric, Ştefan Gheorghidiu adună, progresiv, semne ale neliniştii şi îndoielilor sale interioare şi le disecă cu minuţiozitate.

Primele observaţii semnalate de Ela sunt legate de sugestiile ei cu privire la înnoirea vestimentaţiei, stângăcia dansului, care-l fac să vadă „cum zi de zi femeia mea se înstrăina”.

Viaţa i-a devenit curând o tortură, nu mai putea citi nici o carte, părăsise universitatea.

Plimbarea la Odobeşti, într-un grup mai mare, declanşează criza de gelozie şi incertitudinea iubirii, pune sub semnul îndoielii fidelitatea femeii iubite.

Sufletul său torturat de iubire şi gelozie trece printr-o stare de infinite nuanţe ale trăirii: disperare, dispreţ, suferinţă, duioşie: „În acele trei zile câte am stat la Odobeşti, am fost ca un bolnav, cu toate că păream uneori de o veselie excesivă”.

Un element exterior, de fapt, o întâmplare declanşează reacţii interioare, trăiri sufleteşti complexe.

- 9 -

Compania insistentă a domnului G., avocat obscur, dar bărbat modern, acordată soţiei sale, îi sporeşte suspiciunile. Plimbările cu maşina, aşezarea la masă sunt prilejuri de observaţie atentă şi frământare interioară. Scriitorul notează gesturi, vorbe, reacţii dureroase ale geloziei, observându-se pe sine, pe cei doi (Ela şi G.); pe cei din jur, studiind totul: apropierea instinctivă a Elei de G.; pe drum „nevastă-mea n-a trăit decât prezenţa lui”…, „avea o voce uşor emoţionată”…, „îmi descopeream nevasta cu o uimire dureroasă”, „un peisaj şi un cap străin şi vulgar”…

Personajul suferă el însuşi, nu numai din amor propriu rănit, din neputinţă şi deziluzie, ci mai ales pentru că se dedublează: îşi ascunde frământările, afişând indiferenţă. (Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel; şi eu mă simţeam imbecil şi ridicol…şi naiv”).

Faptul că Ela a gustat din felul lui de mâncare îi reînvie în memorie amintiri dureroase. („Şi ea ştia ce vie plăcere îmi face mie acest gest”). Toate, rememorate, alcătuiesc intimitatea iubirii, tulburată de străinul intrus (G.) şi de aceea, sufletul şi toate simţurile lui sunt în alertă.

Confesându-se şi analizându-se, eroul e conştient că „n-am fost niciodată gelos, dar am suferit atâta din cauza iubirii”.

El vedea în Ela idealul său de feminitate şi iubire, către care aspira cu toată fiinţa lui, sincer şi generos, dar care s-a prăbuşit.

Pentru că, în concepţia lui, aceia care se iubesc „au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”.

Drama e amplificată pentru că personajul îşi exacerbează suferinţa, ridicată la dimensiuni cosmice, în consens cu nevoie sa de absolut.

„Prăbuşirea mea lăuntrică era cu atât mai grea, cu cât mi se rupsese totodată şi axa sufletească: încredere în puterea mea de deosebire şi alegere, în rigoarea şi eficacitatea inteligenţei mele”.

Venit prin surprindere, noaptea, acasă, vidul lui interior se amplifică: „casa era goală ca un mormânt, fără nevastă-mea”, pentru că iubirea lui este unică. Eroul suferă nu numai din orgoliul său rănit, dar mai ales dintr-un sentiment absolut al loialităţii faţă de sine: „… căutam o verificare şi o identificare a eului meu… cu un eu limitat, în infinitul lumii, …nu era posibilă nici o putinţă de realizare sufletească”. Eroul lui Camil Petrescu este un psiholog al dragostei.

Alte personaje conturează o lume în care el rămâne neimplicat.Abilitatea în jocul intereselor, lipsa de scrupule în afaceri şi politică, viaţa

mondenă sunt surprinse realism, cu tentă vădit ironică şi satirică.Nae Gheorghidiu, om de afaceri „aprig”, fără cruţare când interesele îi erau

atacate, cinic, fără scrupule, politician abil; Tănase Lumânăreanu, fost poate vânzător de lumânări şi ajuns milionar, deşi analfabet, cu o „abilitate aproape genială ca să înşele aproape pe toată lumea”, cu un mare respect pentru cuvântul scris şi cel care scrie – această lume aminteşte de lumea lui Balzac.

Este o lume în care Ştefan Gheorghidiu este un intrus, pentru că nimic din această lume nu corespundea firii lui oneste, pasionat de bine, frumos şi adevăr. Nici în iubire şi nici în planul social Ştefan Gheorghidiu nu găseşte un punct de comunicare durabil. El trăieşte dureros singurătatea omului modern, conştient că o „iubire mare e mai curând un proces de autosugestie”. El trăieşte în lumea ideilor pure.

A doua experienţă de viaţă, fundamentală în planul cunoaşterii existenţiale este războiul, frontul, o realitate trăită direct de către scriitorul-narator.

Războiul constituie pentru Camil Petrescu o experienţă decisivă a intelectualului. El este un punct terminus al dramei intelectuale a lui Ştefan Gheorghidiu.

- 10 -

Scriitorul aduce o imagine dimitizată a războiului (ca şi în volumul de versuri „ Ciclul morţii”, scrise chiar în timpul războiului); nimic eroic, nimic înălţător. Războiul e tragic şi absurd.

El este descris într-o viziune realistă, în numele autenticităţii şi al adevărului.

Scriitorul urmăreşte reacţia intelectualului lucid care priveşte situaţiile „cu acelaşi interes ca al savantului, urmărind cristalizarea unei reacţiuni chimice”.(Pompiliu Constantinescu)

Faptele sunt transmise cu o precizie calendaristică dintr-un jurnal de front al autorului însuşi. O experienţă trăită direct este transmisă cu scrupulozitate, omul fiind prezent în raport nemijlocit cu moartea.

Discuţiile demagogice din parlament cu privire la pregătirea pentru război sunt o realitate crudă pe front.

Astfel, fortificaţiile de pe Valea Prahovei erau doar „nişte gropi cât cele pe care le fac, jucându-se, copiii în nisip”. Şi notează sarcastic scriitorul: „Despre Valea fortificată a Prahovei vorbea cu respect toată ţara: parlamentul, partidele politice şi presa”.

Nici instrucţia militară a ostaşilor nu era departe de jocurile copiilor din mahalaua Oborului, când „ne împărţeam în români şi turci, şi năvăleam unii peste alţii”.

Spiritul polemic al scriitorului scoate în evidenţă inconştienţa şi cinismul celor răspunzători de soarta ţării: „ştiu bine că în acest timp se dădeau asigurări în parlamentul ţării că suntem bine pregătiţi”, că „suntem gata până la ultimul nasture”, până la „ultimul cartuş”.

Haos, mizerie, marşuri neîntrerupte, fără nici o finalitate, o învălmăşeală gigantică – „acesta este frontul, durabilă halucinaţie de foc şi de trăsnete”.

Pentru Ştefan Gheorghidiu, frontul este o experienţă inedită.Capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” dezvăluie tragismul

confruntării cu moartea. Scriitorul notează elemente ale realităţii de război, elemente exterioare, el însuşi privindu-se din exterior, ca un obiect. Scriitorul vede şi aude: „şoseaua crapă în explozii cumplite”; „şuierăturile groaznice au ceva de şarpe de fier”; „nervii plesnesc, pământul şi cerul se despică; totul e ridicat la dimensiuni cosmice”… „ e ca începutul lumii”.

Notaţia este lucidă şi de mare autenticitate; viaţa oamenilor stă sub semnul hazardului şi animalităţii, a dorinţei de supravieţuire. Integrarea în colectivitatea frontului sporeşte dramatismul: „cădem cu sufletele rupte, în genunchi, apoi alergăm, coborâm speriaţi”: animalic, oameni se strâng unii în alţii… şi autorul conchide:

„Nu mai e nimic omenesc în noi”.Drama lui Gheorghidiu se contopeşte cu cea a camarazilor săi: panica, frica,

laşitatea, groaza sunt descrise realist, sunt sentimente şi încercări umane care-i înfrăţesc.

Scenele ce descriu retragerea, trecerea prin „baraj” sunt memorabile.Eroul nu încetează să gândească, să facă asociaţii, chiar în aceste momente

de apocalips. Ar vrea, precum Ahile cel viteaz şi vulnerabil, afară de călcâi, ca măcar „să-mi stea ferit de turbarea de fier, măcar craniul”.

Ca un blestem, unul din ostaşi stabileşte întruna: „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”. Notaţiile sunt de un realist zguduitor.

- 11 -

Unul dintre ostaşi a văzut un obuz care i-a retezat capul lui Amăriei… „şi fugea, aşa fără cap”.

Ziua retragerii, „cea mai cumplită zi”, aflăm din notele din subsolul paginilor, a fost „cea mai groaznică pentru mine şi prin consecinţele ei, şi prin amintirea ei; timp de nouă ani am retrăit-o mereu în vis”.

În condiţiile frontului, pentru individul redus la câteva reacţii, timpul exterior şi cel interior coincid. Frontul este o altă dimensiune a vieţii, o experienţă trăită intens şi concentrat în conştiinţa individului; „de pe scena istorică războiul se mută pe aceea a conştiinţei individului”. (N. Manolescu)

Alteori, analiza se proiectează în interiorul său; referindu-se la suferinţa din cauza Elei, Ştefan Gheorghidiu se simte detaşat parcă de sine şi de tot ce a fost: „Acum totul e parcă un alt tărâm, iar între noi abia dacă e firul de aţă al gândului întâmplător”.

Rănit şi spitalizat, se întoarce la Bucureşti, acasă. Lângă Ela, simte o înstrăinare definitivă. Gândeşte detaşat: „sunt obosit, mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată”.

Experienţa frontului a fost decisivă. Drama iubirii lui este acum intrată definitiv în umbră.

Îi dăruieşte Elei casele de la Constanţa, bani, lucruri personale: „Adică tot trecutul”.

Prin cele două ipostaze pe care le trăieşte eroul, romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un „neîntrerupt marş tot mai adânc în conştiinţă”.(Perpessicius)

Originalitatea romanului constă în fineţea şi subtilitatea analitică de factură subiectivă, realizată prin memoria involuntară şi durata subiectivă. Scriitorul filtrează totul prin conştiinţa sa unică şi ordonatoare; (scris la persoana întâi, autorul este personaj şi narator).

Autenticitatea scrierii este asigurată prin exactitatea şi minuţia notării, utilizarea fragmentelor din presă, discursuri oficiale, extrase din jurnalul de companie al scriitorului-narator prezente în subsolul cărţii.

Claritatea şi sobrietatea stilului, fraza scurtă şi nervoasă susţin stilul analitic, intelectualizat al scriitorului.

- 12 -

Caracterizarea personajului principal,Ştefan Gheorghidiu

Camil Petrescu ( 22 aprilie 1894-14 mai 1957) este considerat ca un înnoitor în arta romanului, pe care a modificat-o esenţial, prin compoziţie, tehnică narativă, creaţie de personaje şi stil. Printre operele acestuia se număra nuvele( Turnul de fildeşi), romane( Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război), precum şi piese de teatru (Jocul ielelor, Suflete tari).

Tema romanului o constituie dragostea şi războiul ca experienţe ale căutătorului de absolut.

Titlul romanului ar putea sugera rătăcirea tânărului Ştefan Gheorghidiu prin noaptea incertitudinilor şi a întrebărilor fără răspuns legate de iubire. Cuvântul “noapte”, repetat în titlu, redă simbolic incertitudinea, îndoiala, iraţionalul, nesiguranţa şi absurdul, necunoscutul şi tainele firii umane. Cele două “nopţi” sugerează şi două etape din evoluţia protagonistului: iubirea şi războiul.

Ştefan Gheorghidiu este personajul principal în opera „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” scrisă de Camil Petrescu. Ştefan este un personaj rotund, acest lucru reieşind din complexitatea şi profunzimea psihologică. Ca şi în opera Maitreyi, personajul-narator se foloseşte de modalitatea jurnalului pentru a reda întâmplările din viaţa lui. Ştefan Gheorghidiu este un strălucit student la filozofie, lipsit de mijloace materiale, deoarece tatăl său îşi risipise averea în iniţiative culturale care s-au dovedit a fi perdante.

Prima experienţă a iubirii îi provoacă lui Ştefan un zbucium interior profund pentru aflarea adevărului: dacă Ela este cu adevărat sufletul pereche. Cuplul este fericit în sărăcia sa , până când Ştefan Gheorghidiu primeşte pe neaşteptate o moştenire de la unchiul său Tache. Din acel moment viaţa de cuplu a celor doi începe să se clatine, femeia lăsându-se pradă tentaţiilor, fapt ce este total contradictoriu cu viziunea acestuia despre iubire „Simţeam că femeia aceasta era a mea, în exemplar unic, aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii”. În cele din urmă atracţia Elei faţă de lux macină încet viaţa conjugală a celor doi. Plimbarea la Odobeşti declanşează criza de gelozie a lui Ştefan, de incertitudine a iubirii, punând sub semnul îndoielii fidelitatea soţiei. De atunci orice gest minor, orice privire pe care o schimba cu domnul G., capătă în conştiinţa protagonistului o dimensiune catastrofală. Atenţia insistentă acordată Elei de domnul G., avocat obscur dar bărbat monden, sporeşte suspiciunile, protagonistul-narator notează gesturi, priviri, reacţii ale geloziei, analizându-se pe sine, observându-i pe cei doi şi pe cei din jur, studiind totul lucid, cu minuţiozitate: "Nevastă-mea avea o voce uşor emoţionată". Ştefan speră să găsească în Ela idealul său de iubire şi feminitate către care aspiră, ideal care se năruie din cauza concepţiilor sale: „cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”.

O posibilă salvare putea fi războiul. El vede în război o cale de a ieşi din viaţa cotidiană, de a încerca ceva nou. Deşi putea evita acest lucru la fel cum a făcut şi unchiul său Nae Gheorghidiu, protagonistul se înrolează ca voluntar. La început părând o experienţă necesară, războiul îl pune pe Ştefan faţă în faţă cu un alt absolut: moartea. După război este prezentată o altă faţă a eroului. Aceste se

- 13 -

recunoaşte învins. Semn că el încă mai ţine la Ela, îi lasă casa şi toate bunurile acesteia.

În ceea ce priveşte tehnicile de construcţie a personajului, se poate spune că ultima lui imagine este portretul dedus din atitudini, acte şi din limbaj: a iubit, a fost gelos, a plecat la război, a cunoscut, a

supravieţuit şi, în cele din urmă, a spus şi a strigat: „Ştiu că voi muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care îmi sfâşie trupul”.

Unele trăsături de caracter sunt evidenţiate chiar de Ştefan prin caracterizare directă. Este conştient de percepţia eronată a celorlalţi asupra caracterului său, intransigenţa fiind cea care îl face insuportabil în ochii cunoscuţilor: “Aveam o reputaţie de imensă răutate, dedusă din îndârjirea şi sarcasmul cu care-mi apăram părerile, din intoleranţa mea intelectuală”, “...mă decretau lacom, egoist, lipsit de caracter”.

Ca un “judecător de instrucţie maniac şi bolnav“, îşi analizează nefericirea şi gelozia, dar, caracterizat de ipocrizie, nu are curajul să le recunoască: “Niciodată n-am avut prilejul să fiu până la capăt nefericit”, “Nu, n-am fost nici o secundă gelos, deşi am suferit atâta din cauza iubirii.”

Ştefan este caracterizat de alte personaje. Vrând să-l determine să accepte moştenirea, Ela îl încurajează să se lupte până la capăt cu rudele sale, indiferent ce anume presupune lupta şi să nu se lase înşelat de cei care vor să profite de bunătatea lui. Desigur, ea ar vrea să spună.... prostia :”Dar nu vezi că toţi vor să te înşele... Pentru că eşti prea bun...”.Când el îi reproşează flirtul cu G.,ea îi reproşează hipersensibilitatea : “ Eşti de o sensibilitate imposibilă!” De asemenea, de faţă cu el, îl caracterizează evidenţiind faptul că este intransigent şi nu acceptă compromisul în nici o situaţie : “Aşa e totdeauna... pune în toate o patimă”. Deşi anonimă, o doamnă în vârstă are rolul unei cutii de rezonanţă. Nu de puţine ori, ea îi spune lui Gheorghidiu: “Atâta luciditate e insuportabilă, dezgustătoare”. Îl scoate din rândul celorlalţi oameni prin tendinţa de a despica firul în patru, care se traduce nu numai prin hipersensibilitate, dar şi prin predispoziţia de a exagera, chiar şi în privinţa celui mai banal lucru: “Dimineaţa eşti dintre cei care fac mofturi interminabile şi la masă. Dintre aceia care totdeauna descoperă firele de păr în mâncare. “

Autorul creează o antiteză între cele două idei de absolut ale lui Ştefan Gheorghidiu: dragostea şi războiul. După ce a eşuat în a-şi găsi fiinţa iubită care să corespundă idealului său de feminitate, protagonistul a ales partea total opusă a iubirii. A renunţat la căutarea dragostei adevărate şi s-a dedicat cu totul războiului chiar dacă acesta nu era obligat să facă asta. Ştefan a găsit în război o cale de a încerca propriile limite, de a duce la extrem orice lucru pe care îl face.

Protagonistul este o persoană care tinde spre perfecţiune, spre absolutism încercând să facă totul cât mai bine. Acesta îşi urmăreşte propriile interese şi se foloseşte de inteligenţă şi de simţul său analitic pentru a judeca lumea din jurul lui şi pentru a alege ce e bine şi ce e rău pentru el. Războiul ne arată că pentru protagonist nu există nici un obstacol care să nu poată fi depăşit. Putem să spunem că Ştefan Gheorghidiu este un personaj analitic, problematic, care îşi conduce viaţa după propriile idei şi aspiraţii.

- 14 -

Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război.

Conflictul interior

Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu prezintă povestea de viaţă a unui personaj original, cu o viaţă sufletească complexă, conştiinţa lui fiind frământată de conflictul dintre modul în care valorile sunt percepute în societate şi propria perspectivă, care îl singularizează şi îl îndepărtează de felul cum concep viaţa semenii lui.

Iubirea şi războiul sunt cele două aspecte fundamentale prezentate în roman, două experienţe esenţiale al căror impact este analizat asupra conştiinţei lui Ştefan Gheorghidiu.

Cele două experienţe sunt prezentate din perspectiva originală a personajului, care se delimitează de percepţia comună. Iubirea este forţa supremă de împlinire a năzuinţelor spre ideal, iar, războiul este demitizat, fiind o experienţă a fricii, a ororii, şi nu a eroismului debordant.

Problema care îl torturează pe Ştefan Gheorghidiu este bănuiala că este înşelat în iubire de către soţia sa: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală”. De aceea concentrarea la Piatra Craiului, în primăvara anului 1916, era o lungă deznădejde. „De multe ori seară, la popotă, era destul un singur cuvânt ca să trezească răscoliri şi să întărâte dureri amorţite”. Protagonistul participă la o discuţie pe tema iubirii, pornind de la comentariile pe marginea unei ştiri într-un ziar: un bărbat care îşi ucisese soţia infidelă fusese achitat de Curtea-de-juraţi din Bucureşti. Nefiind de acord cu opiniile camarazilor săi şi nemaiputând să tacă, exclamă cu revoltă: „Discuţia dumneavoastră e copilăroasă şi primară. Nu cunoaşteţi nimic din psihologia dragostei. Folosiţi un material nediferenţiat”.

Ela şi Ştefan s-au cunoscut la Universitate. Tânărul, pe atunci student la filozofie, se căsătoreşte din dragoste cu Ela, studentă la Litere, orfană crescută de o mătuşă. Iubirea bărbatului se naşte din admiraţie, duioşie: „Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită”, dar, la o autoanaliză lucidă, naratorul mărturiseşte că mai ales din orgoliu „Începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”

După căsătorie, cei doi soţi trăiesc modest, dar sunt fericiţi. Echilibrul tinerei familii este tulburat de o moştenire pe care Gheorghidiu o primeşte la moartea unchiului său avar, Tache. Ela îşi manifestă o altă latură a ei, impulsivă, care displace soţului. Ei descoperă o lume a înaltei societăţi, o lume în care Ela se integrează foarte subtil, aceasta creând o pasiune pentru un anumit domn G., care, devenind amantul femeii, strică relaţia celor doi îndrăgostiţi şi îl determină pe Ştefan să recurgă la prefăcătorie, pentru a nu se înjosi exprimându-şi sentimentul de gelozie. În final acesta se decide să-i dea Elei tot ce aparţine trecutului celor doi şi să meargă mai departe.

A două experienţă a protagonistului, războiul. Frontul înseamnă haos, mizerie, măsuri absurde, învălmăşeală, dezordine. Ordinele ofiţerilor superiori sunt contradictorii, legăturile dintre unităţi sunt aleatorii. Din cauza informaţiilor eronate, artileria română îşi fixează tunurile asupra propriilor batalioane. La confruntarea cu inamicul se adaugă frigul şi ploaia.

- 15 -

Orgoliul îl aruncă pe Gheorghidiu în chinurile căutării certitudinii şi a delimitării de „mentalităţile comunicante”, care se bazează pe păreri lipsite de autenticitatea trăirii.

Ca personaj dramatic, în confruntare cu lumea şi cu sine, Ştefan Gheorghidiu trăieşte şi un conflict interior care va marca transformarea sa.

- 16 -

- 17 -

„Începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”

„Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită”

„Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită”

„Să tulburi atât de mistuitor o femeie dorită de toţi, să fii atât de necesar unei existenţe, erau sentimentele care mă adevereau în jocul intim al personalităţii mele.”

„Aceste situaţii excepţionale îmi sunt cu adevărat insuportabile. Aveam impresia că mi s-a uscat pielea. Negreşit, sunt nemăsurat de orgolios, dar, hotărât, asta ca personalitate sufletească numai: ca personalitate socială mă simt într-o situaţie falsă şi nesigură când mă salută prea respectuos când mă salută prea respectuos chiar un servitor. Parcă merg în călcâie. Împing neliniştea asta atât de departe, se vede, însă, încât aş putea să mă plâng de cele mai multe ori, şi pe drept vorbind, de exagerata familiaritate şi lipsă de stimă socială care mi se arată.” (când, prin intermediul rudei sale, Ştefan are întâietate la un om potrivit pentru aflarea de informaţii)

„Negreşit, oamenii sunt şi buni şi răi, dar e necesar să se precizeze în ce împrejurări. Trei nule puse înaintea cifrei sau după ea, nu înseamnă acelaşi lucru.”

Ştefan Gheorghidiu

Ultima noapte de dragoste,întâia noapte de război

Critici literare

Marian Popa: „Conflictele interioare sunt îndeobşte evidenţiate prin raporturile sociale ale individului, care prin solicitarea pasiunii sau raţiunii, creează noi dezechilibruri interioare. Ştefan Gheorghidiu trăieşte relativ ca o fiinţă autonomă: el este atras însă de o altă fiinţă prin iubire şi este angrenat pe de altă parte în alte structuri sociale. Iubirea, şi mai ales gelozia, declanşează conflictele din interiorul personajului, acea tensiune psihologică şi acea necesitate de mascare a tensiunii cerută de adaptarea la situaţie. Dualităţile personajului, în care pasiunea absurdă prin imposibilitatea de a se explica se confruntă cu tenacitatea care vrea s-o explice, i se adaugă dualitatea omului care tinde să-şi ascundă frământarea sufletească, adoptându-şi social o mască pe cât posibil indiferentă. Cei doi îndrăgostiţi reprezintă caractere opuse, situate extrem în planul intelectului, afectelor şi moralei.”

I. Sîrbu: „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război e romanului unei clarificări interioare: eroul, Ştefan Gheorghidiu, depăşeşte marginile înguste, anihilante ale dramei erotice care-i macină existenţa, odată ce ia contact cu drama infernală a celui dintâi război mondial. În sufletul personajului are loc o răsturnare de planuri, care-l obligă să privească, dintr-o perspectivă limpede şi resemnată, avatariile vieţii lui conjugale.”

I. Sîrbu: „Cele două „cărţi” ale romanului au – una faţă de cealaltă – un rol complementar. Totuşi, o discrepanţă se face simţită. Dacă prima parte beneficiază de un angrenaj analitic cum puţine pot fi recunoscute în romanul psihologic românesc, cea de-a două îşi deplasează centrul de observaţie mult prea mult spre exterior. Procedeul nu poate fi condamnat cu hotărâre, atâta vreme cât împrejurările înfăţişate aici au – prin ele însele – calitatea de a provoca mutaţia necesară în cazul personajului principal. Fapt este însă că materia celei de-a două cărţi nu se sudează în chip organic procedeului psihologic urmărit de autor. Spectacolul exterior domină – într-o manieră distonantă, în raport cu partea întâi – spectacolul interior.”

Al. Protopopescu: „Nu ne aflăm, prin urmare, în faţa unui dezacord standardizat între femeia de serie şi bărbatul superior. Dacă ar fi aşa, toate tribulaţiile personajului n-ar mai avea nici un suport logic, şi în primul rând gelozia. Dar Ela este, dacă nu o femeie de excepţie, în orice caz o femeie prin definiţie, cu deplină putere de seducţie şi fascinaţie. Ceea ce contribuie la faimoasa dezorientare a eroului. Ştefan va găsi insuficientă nu femeia de lângă el, şi propria lui producţie psihică, va pune în discuţie nu fidelitatea ei, ci posibilitatea iubirii în genere: „Ela, cum recunoaşte chiar el, o suferinţă de neînchipuit care se hrănea din propria ei substanţă”. Gelozia lui e o formă de automistificare, destinată să ducă la o gravă descalificare a valorilor psiho-sufleteşti. Dacă în final unele probe de infidelitate pot părea indiscutabile, aceasta nu înseamnă altceva în limbajul autorului decât că ideea produce realitate, aşa cum realitatea produce idei. Gelozia şi zbuciumul analitic al personajului constituie o forma de artificializare a situaţiei,

- 18 -

teren pe care teorema sufletească îşi pierde în permanenţă stabilitatea. Nevoia de adevăr şi de autenticitate este în ultimă instanţă rezultatul unui scepticism care se adresează lumii afectelor.”

Al. Protopopescu: „Adevărul şi realitatea „în ordinul specific psihologic” au fost desfiinţate, odată cu calabalâcul de valori psiho-morale pe care le simulează.”

George Călinescu: „Camil Petrescu este un prozator remarcabil, cu un dar vădit de a exprima exact, ai colorat prin asta decât mulţi colorişti internaţionali. El şi-a însuşit perfect acel aer de nepăsare formală, de precizie, pe care o cere autenticitatea indiscutabilă a faptelor, care este a clasicilor francezi, a lui Prevost, a lui Diderot, înainte de a fi a lui Stendhal. Dar şi l-a însuşit cu atâta facilitate, încât în această uşurinţă însăşi descoperi ceea ce repugnă autorului, adică un stil.”

Perpessicius: „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este unul dintre cele mai inteligente, mai spirituale, mai pline de umanitate şi de mărturii ale epocii dintre romanele apărute în literatura noastră. Artistul conştiincios care este dl Camil Petrescu s-a aplecat asupra acestor două volume cu toată pasiunea şi dovada stă în conturul infailibil al povestirii, al frazei, al imaginii.”

Dumitru Micu: „S-a zis că Ultima noapte ar fi monografia geloziei. Adevărat, dar ce determină această gelozie şi ce aspect particular dobândeşte ea? Înainte de toate trebuie observat că Ştefan Gheorghidiu, la fel ca toţi eroii lui Camil Petrescu, e un om integru, incapabil de compromisuri, de tranzacţii cu propria conştiinţă.”

Dumitru Micu: „Eroul nostru vrea să realizeze în căsătorie, ca în toate, absolutul, nu poate concepe ascunzişuri, perfidie, convenţii, între soţie şi el. Vrea o dăruire deplină pe ambele părţi, o comuniune perfectă, până la contopirea simţămintelor, preocupărilor, aspiraţiilor.”

Dumitru Micu: „Vanitatea de a fi iubit de o femeie frumoasă devine la el stimulul pasiunii.”

Nicolae Manolescu: „Dacă istoria e interesată de marile bătălii [...], romanul reflectă mai curând aspectele neglijate şi neglijabile ale războiului: frigul, durerile de stomac, întâmplările comice şi absurde [...] contează mai mult pentru un romancier, sunt adică mai autentice, decât planul complet al bătăliei.”

- 19 -

Liviu Rebreanu (1885-1944)

„Autorul romanului Ion izbuteşte, practic, graţie unor creaţii epice obiective, neegalate, să străbată o întreagă etapă evolutivă. Dacă Sadoveanu e rapsodul literaturii române, Rebreanu e romancierul ei.”

George Călinescu Apariţia lui Rebreanu în literatura modernă îl situează între tradiţie şi

inovaţie. Continuator al genului scurt, Liviu Rebreanu încheie epoca literaturii semănătoriste şi poporaniste, dominată de idilism şi compasiune, şi deschide un drum nou, în care scriitorul a asimilat şi s-a integrat viziunii europene dominante a timpului.

În spiritul tradiţiei literare româneşti, continuă, prin schiţe şi nuvele, inspiraţia rurală („Proştii”), dar adune zone de observaţie citadină, lumea periferiei urbane, urmând astfel pe Caragiale, Emil Gîrleanu, Mihail Sadoveanu, I. Al. Brătescu-Voineşti s.a. („Culcuşul”, „Gologanii”), precum şi lumea războiului cu dramele de conştiinţă trăite („Calvarul”, „Hora morţii”, „Iţic Ştrul, dezertor”, „Catastrofa” ş.a.).

Nevoie unor construcţii epice de amploare, a romanului, este tot mai mult simţită şi dorită în literatura română (evoluat pe plan european prin Balzac, Tolstoi, Zola). Însuşi scriitorul, prin a cărui viziune artistică poate fi alăturat lui Balzac, simţea, dinlăuntrul fiinţei sale creatoare, chemarea către construcţii „masive”, „ample, „adânci”, în care să simtă „pulsaţia vieţii”, după cum mărturiseşte el însuşi.

Scriitor ardelean, născut la 27 noiembrie 1885 în Tîrlişua (Someş), fiu de învăţător, se înscrie în evoluţia romanului românesc prin N. Filimon, D Zamfirescu şi I. Slavici.

Opera – Lărgirea orizontului tematic.Nuvele * Satul – Glasul inimii, Dintele, Ofilire, Răfuiala, Nevasta, Proştii. * Periferia bucureşteană – Culcuşul, Gologanii. * Războiul – Hora morţii, Coasa, Catastrofa, Iţic Ştrul, dezertor,

CalvarulRomane - Liviu Rebreanu, cititorul romanului românesc modern. * Romanul social-obiectiv – realist dur: Ion (1920) Răscoala (1932) * Romanul psihologic – deschide drum H.P. Bengescu, lui Camil Petrescu

şi Cezar Petrescu. Pădurea spânzuraţilor (1922) – sondaj psihologic obiectiv, formulă

modernă de sondare a stărilor interioare adânci Adam şi Eva (1925) Ciuleandra (1927) Jar (1934)

- 20 -

Confesiunile autorului

„Pădurea spânzuraţilor” s-a născut dintr-o fotografie pe care mi-a arătat-o un prieten, la sfârşitul anului 1918. Fotografia reprezenta o pădure plină de Cehi spânzuraţi în dosul frontului austriac dinspre Italia. Prietenul pleca la conferinţa păcii, unde fotografia avea să demonstreze cum au fost trataţi cehii de către conducătorii monarhiei austriace.

Fotografia m-a impresionat puternic şi m-a urmărit multă vreme. Auzisem că execuţii similare ar fi suferit şi mulţi români. Mi se povestise că chiar la Bistriţa, deci în ţara mea, au fost spânzuraţi mai mulţi preoţi şi ţărani români bucovineni.

Aveam o nuvelă proaspătă, „Catastrofa”, al cărui erou, român şi ofiţer în armata austriacă, e adus în împrejurări să lupte contra armatelor româneşti. Sub impresia fotografiei cu cehii spânzuraţi, m-am hotărât să reiau pe eroul meu din „Catastrofa” pentru un roman, care să se cheme „Pădurea spânzuraţilor”. Anectoda romanului s-a închegat singură şi repede: Voi face o asemenea pădure cu spânzuraţi în Bucovina, unde oamenii executaţi vor fi toţi români. Eroul meu, văzând atâţia români ucişi de către însăşi conducătorii patriei pentru care el luptă şi-şi primejduieşte viaţa, se revoltă şi sfârşeşte în ştreang, în aceeaşi pădure, după ce zadarnic a încercat să treacă dincolo, la români.

În vremea aceea transcriam pentru tipar pe „Ion”. Planul noului roman mă preocupa însă mereu, deşi mai mult anecdotic. Era un subiect cerebral, în care toată desfăşurarea se înfiripa de asemenea pe date cerebrale…

Câteva luni mai târziu, am aflat că un frate al meu, despre care familia mea credea că ar fi prizonier undeva prin Rusia, că acel frate al meu, student devenit ofiţer artilerist în armata austriacă, adus să lupte pe frontul românesc împotriva românilor, a încercat să treacă la români; a fost însă prins, condamnat şi executat prin ştreang, încă din Mai 1917. Nu se ştia nici localitatea unde a fost executat, necum împrejurările sau oarecari amănunte. În epoca aceea tulbure, când ostilităţile la noi încă nici nu încetaseră de tot, n-aveai nici de unde să iei informaţii.

A trebuit să mai treacă câteva luni până ce am putut descoperi aproximativ regiunea unde s-a întâmplat tragedia aceasta a unui tânăr de 22 de ani. Între timp, isprăvisem transcrierea lui „Ion” şi acum, în toate nopţile, în faţa biroului, mă sbuciumam cu „Pădurea spânzuraţilor”. Am început romanul de vreo patru ori, câte treizeci până la cincizeci de pagini. Simţeam însă că n-am găsit nici ritmul, nici atmosfera. Mă înverşunam în fiecare noapte şi lucrul era în zadar. În schimb, în vreme ce scriam, în liniştea apăsată, am început să percep nişte bătăi uşoare în fereastra mea, delicate ca ale unor degete imateriale. Deschideam, cercetam întunerecul. Nu era nimeni şi nimic… Când însă bătăile acestea misterioase s-au repetat nopţi de-a rândul, insistent – fiindcă sunt, repet, credincios şi superstiţios – mi-am zis că nu poate fi decât sufletul fratelui meu, care cere îngrijirea creştinească ce nu i-a fost de sigur acordată.

Şi atunci am pornit să caut şi să găsesc negreşit, orice ar fi, mormântul fratelui spânzurat. Şi, după multe cercetări şi destule peripeţii, l-am descoperit în sfârşit la Ghimeş, într-o livadă, la marginea fostei frontiere. Locul nu era nici măcar însemnat. De abia cu ajutorul groparului din sat am putut stabili unde a fost executat şi îngropat. Am fost în casa primarului de pe vremuri, unde a fost judecat şi osândit. Am fost în odăiţa lui în care şi-a petrecut ultimele ceasuri şi de unde a

- 21 -

plecat la supliciul suprem. Am fost în satul vecin, în Făget, unde a avut ultima reşedinţă. Am cunoscut pe preotul român care-i fusese prieten, dar care n-a fost admis să-l însoţească la moarte. Am vorbit cu o fată de ţăran, sprintenă, frumuşică, la care am găsit câteva răvăşele de-ale lui. Primarul mi-a dăruit şapca lui fără cozoroc pe care a trebuit s-o schimbe cu o pălărie civilă când a pornit pe ultimu-i drum pământesc… L-am desgropat apoi şi osemintele le-am mutat dincoace pe pârâul care-i fusese graniţă, pe pământul vechi românesc, aşa cum ceruse el în ultimele momente şi cum i se admisese.

Şi de-atunci am putut scrie liniştit la „Pădurea spânzuraţilor”. Au încetat bătăile misterioase în geam, am găsit un început care m-a mulţumit şi o semnificaţie pentru eroul romanului…

Apostol Bologa însă n-are mai nimic din fratele meu. Cel mult câteva trăsături exterioare şi poate unele momente de exaltare. Tragedia lui mi-a prilejuit doar cadrul în care se petrece romanul şi puţine personagii localnice: preotul, groparul, Ilona etc. Pentru zugrăvirea militarilor, am utilizat cunoştiinţele şi prieteniile mele cu ofiţerii noştri. Klapka, de pildă, are multe asemănări cu un ofiţer român, azi colonel.

În Apostol, am vrut să sintetizez prototipul propriei mele generaţii. Şovăirile lui Apostol Bologa sunt şovăirile noastre, ale tuturora, ca şi zbuciumările lui… Numai un astfel de om putea să fie personagiul central al unui roman în care lupta dintre datorie şi sentiment ameninţa mereu să degenereze în frazeologie goală, patriotardă.

Subiectul „Pădurea spânzuraţilor”, o construcţie cerebrală la început, s-a umanizat numai când a intervenit contactul cu viaţa reală şi cu pământul. Fără tragedia fratelui meu, „Pădurea spânzuraţilor” sau n-ar fi ieşit deloc, sau ar fi avut o înfăţişare anemică, livrescă, precum au toate cărţile ticluite din cap, la birou, lipsite de seva vie şi înviorătoare pe care numai experienţa vieţii o zămisleşte în sufletul creatorului…

Liviu Rebreanu, „Mărturisiri” [1932]; reluate în Liviu Rebreanu, „Amalgam”, Editura Socec & Co., S.A.R. Bucureşti, 1943

- 22 -

Pădurea spânzuraţilorRezumat

Toamna, într-un cimitir, sunt adunaţi toţi soldaţii pentru a asista la spânzurarea sublocotenentului ceh, Svoboda, acuzat de dezertare. Printre cei care au luat decizia ca acest sublocotenent să fie spânzurat, a fost şi locotenentul Apostol Bologa.

La locul execuţiei, înainte de venirea acuzatului, Apostol, în timp ce verifica rezistenţa ştreangului apare căpitanul Klapka. Bologa se lasă dus de starea de milă şi frică a lui Klapka, dar îşi revine între timp. La puţină vreme apare acuzatul, căruia i se pune ştreangul de gât şi i se mai citeşte o dată acuzaţia, faţa acestuia neobservându-se nici o urmă de teamă sau regret, din contră, avea conştiinţa împăcată. Privirea din ochii lui Svoboda şi împrejurimile îi provoacă mari zbuciumări sufleteşti lui Bologa. La sfârşitul execuţiei, Bologa aflând că este comandantul lui, îl invită pe Klapka să doarmă la el.

Când ajunge acasă, Petre, ordonanţa lui îi dă o scrisoare lui Bologa de la mama sa, care îi relatează fel de fel de nimicuri petrecute în Parva şi îi mai cere să-i scrie cât mai des ei şi Martei, logodnica acestuia.

Pe parcursul celor doi ani de când era în armată, Bologa primeşte medalii pentru curaj ajungând la funcţia de locotenent. S-a înrolat în armată de dragul Martei, care era fascinată de eroii de război. Înainte, el a fost student la filozofie unde şi-a creat o mulţime de ipoteze legate de viaţă, dar acestea au fost spulberate odată cu venirea războiului.

Bologa stă la masa cantinei alături de camarazii lui, dintre care unii îl acuză iar alţii îl sprijină pentru decizia luată în privinţa execuţiei lui Svoboda.

Următoarea zi, când Bologa se întâlneşte cu Klapka, cel din urmă îi povesteşte cum şi el a fost la un pas de a fi spânzurat, dar s-a ascuns ca un laş, lăsându-i pe camarazii lui să moară. Ba chiar, a fost şi la execuţia acestora pentru a-şi arăta nevinovăţia. După acestea, Klapka a trecut prin nişte momente îngrozitoare, chiar şi în momentul de faţă mai are coşmaruri legate de pădurea aceea, pădurea spânzuraţilor…

După mărturisirea lui Klapka, lui Bologa i se trezesc simţăminte de patriotism şi îşi aminteşte de toate ipotezele şi planurile sale din facultate. Din acest motiv, Bologa se gândeşte să dezerteze la muscali, când află că divizia lui va fi mutată pe frontul romanesc. Nu-şi dorea sub nici un chip să meargă pe frontul românesc şi să lupte împotriva românilor.

Klapka îi mai spune lui Bologa odată cu mărturisirea legată de pădurea spânzuraţilor că generalul Karg i-a atras atenţia asupra reflectorului inamic, care încă nu a fost distrus. Bologa, ajuns la centrul de observaţie în timp ce gândul dezertării îl măcina, dă ordine prin receptor. Lumina se vede plimbându-se peste front, dar la un moment dat se stinge, aceasta fiind distrusă.

În ziua următoare, Apostol Bologa este chemat de generalul Karg pentru a-i da medalia de aur şi îl laudă pentru distrugerea reflectorului. Acesta, profitând de moment, îi cere generalului să nu îl mute pe frontul românesc împreună cu divizia, ci să îl lase acolo. Karg îşi aminteşte că este român şi îi refuză cu indignare cererea.

După toate acestea, Apostol este hotărât: va dezerta la muscali. Îi împărtăşeşte acest gând lui Klapka, care se înspăimântă de hotărârea luată. În aceeaşi noapte, în drum spre centrul de observaţie, Bologa trece pe la Cervenco, iar acesta îi spune că muscalii vor să atace. Atacul ce urmează îi încurcă planul lui

- 23 -

Bologa, pe care îl consideră ca fiind imposibil. Bologa ajunge la destinaţie, aşteptând să vină ora

potrivită pentru a trece dincolo. Dintr-o dată se aud sunete de împuşcături. Ruşii au început atacul. Cerul se despică, iar un avânt puternic smulge acoperişul observatorului, distrugând totul.

În urma atacului, Bologa este grav rănit. El este internat la spital unde se întâlneşte cu un vechi prieten, Varga. Cei doi sunt externaţi şi trimişi pe front. În tren se află şi generalul Karg care doreşte să vorbească cu Bologa. Din cauză că a fost grav rănit, Bologa este mutat la centru de muniţie. Înainte de a intra la generalul Karg, Bologa îi dezvăluie lui Varga planul său de a dezerta la muscali. De asemenea, Apostol a avut plăcerea să întâlnească cu bunul său prieten din liceu, preot într-un sat de lângă Făget, Lunca, Constantin Boteanu.

Apostol Bologa locuieşte la o familie din Lunca, unde Boteanu este preot. Apostol este aşteptat de Ilona, o tânără frumoasă, fata groparului Paul Vidor. El este atras de felul de a fi al Ilonei, dar nu renunţă la gândul de a dezerta.

Se îmbolnăveşte şi este nevoit să stea zece zile la pat. Ilona se oferă să-i ofere îngrijirea necesară acestuia, el în tot acest timp realizând că o place. După ce trece perioada de zece zile, doctorul Meyer îi face rost lui Bologa de concediu de odihnă timp de o lună.

Apostol pleacă acasă, la Parva, unde este întâmpinat de mama sa şi de Rodovica. Următoarea zi, îl vizitează Marta, logodnica acestuia, care vine împreună cu locotenentul ungur Tohaty. Seara îi trimite o scrisoare lui Domşa în care îi spune că vrea să rupă logodna cu fiica acestuia, Marta.

La scurt timp, Domşa vine să ceară explicaţii, dar Apostol nu îi oferă nici un răspuns concret legat de decizia luată.

Pe parcursul concediului încearcă să se refugieze în cărţi, dar când priveşte biserica şi piatra funerară a tatălui său îşi aminteşte de povăţuirile acestuia.

Înainte de plecare, le cere iertare Martei şi lui Plăgieşu pentru comportamentul violent pe care l-a avut faţă de acesta.

Ilona îl aşteaptă pe peron. Acesta se bucură nespus şi aşteaptă momentul potrivit când cei doi rămân singuri strângând-o în braţe şi sărutând-o. Vidor pleacă la Făget cu treburi, lăsând-o pe Ilona singură acasă. După întoarcerea lui Vidor, Bologa o cere de nevastă pe Ilona, care acceptă.

Foarte mulţi români dezertează la inamic, de aceea, Klapka vine să-l informeze pe Bologa că este posibil ca toţi soldaţii români să fie mutaţi pe alt front. La scurt timp, Bologa este chemat de general la cartier. În drum spre general trece pe lângă cei spânzuraţi pe motiv de dezertare, fapt ce îl îngrozeşte aducându-şi aminte de pădurea spânzuraţilor. La cartier, află că este numit în Curtea Marţială. Se întoarce acasă să o vadă pe Ilona, iar spre seară Bologa se îndreaptă spre inamic. Ajunge la divizia lui Varga, care îl arestează.

Apostol este raportat ca dezertor, iar la percheziţie se găseşte asupra sa harta cu poziţii. I se face proces verbal şi este trimis la închisoare unde îl vizitează Ilona într-o seară şi îi serveşte cina. Este judecat, iar în faţa juriului nu spune nimic în apărarea sa.

Îl roagă pe preotul Constantin să o înştiinţeze pe mama sa, deoarece el nu a avut putere să-i scrie.

Drumul până la locul spânzurării i se pare foarte lung. Mulţi oameni sunt adunaţi să vadă execuţia, iar cei care ţineau la el îl plâng amar pe Apostol, care îşi găseşte sfârşitul.

- 24 -

Pădurea spânzuraţilor De Liviu Rebreanu

În 1922, Rebreanu dă o altă măsură a talentului său de excepţie prin „Pădurea spânzuraţilor”, roman realist, psihologic (G. Călinescu) şi „al conştiinţei morale” (N. Manolescu).

Din punct de vedere tematic, problema războiului, cu toate implicaţiile şi consecinţele asupra omului, analiză unor cazuri de conştiinţă, fusese abordată de scriitor mai întâi în unele din nuvelele sale. Apostol Bologa, eroul din „Pădurea spânzuraţilor” este prefigurat în nuvela „Catastrofa” de personajul David Pop.

Romanul este o construcţie circulară, începe şi se încheie în scena executării prin spânzurare. Conflictul esenţial se dezvoltă în planul conştiinţei, între datorie şi clasicism, ca în clasicism. Drama lui Apostol Blaga vine din situaţia sa ca cetăţean şi ostaş al Imperiului Austro-Ungar şi sentimentul naţional. De fapt, „Pădurea spânzuraţilor” este romanul unui destin individual.

Personajul central al romanului este Apostol Blaga.Critica literară a relevat tragismul personajului măcinat de două obsesii

infiltrate adânc în conştiinţa sa: vocea interioară a tatălui său din care rezultă principiile morale superioare, fundamentale în care a fost crescut: „Să năzuieşti mereu a dobândi stima oamenilor, şi mai ales pe a ta însuţi. De aceea sufletul tău să fie totdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba şi vorba cu fapta, căci numai astfel vei obţine un echilibru statornic între lumea ta şi lumea din afară! Ca bărbat, să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român”. Conflictul psihologic în care se află Apostol Blaga, între conştiinţa apartenenţei sale la neamul românesc şi datoria către statul austro-ungar în condiţiile limită ale războiului justifică prima obsesie; a doua se conturează în momentul executării sublocotenentului ceh Svoboda, ordin pe care îl îndeplineşte exemplar, deşi nu intră în atribuţiile sale.

Scena executării lui Svoboda, scenă-cheie, va declanşa criza de conştiinţă a lui Bologa, care va evolua pe tot parcursul romanului.

Referindu-se la acest pasaj, care se întinde, aproximativ, pe şapte pagini, N. Manolescu îl califică drept „bologizat”, fiindcă el este impregnat de starea sufletească a tânărului locotenent, Apostol Blaga: orgoliu, certitudinea datoriei şi conştiinţei împlinite, ruşine şi umilinţă, mulţumire de sine, imputare chinuitoare, teamă, „scâncet de bolnav”. Se anunţă astfel, de la început, „un personaj dilematic şi indecis” (N. Manolescu).

Privirea condamnatului la moarte, înaintea execuţiei sale sub ştreang, nu-l va părăsi până la moarte, revenind obsesiv şi zdruncinându-i echilibrul sufletesc.

Această scenă va anticipa hotărârea finală a lui Apostol de a nu lupta împotriva fraţilor săi români şi a muri. Imaginea condamnării la moarte prin spânzurare va deveni simbolică, imagine care revine în finalul romanului, când Bologa are viziunea spânzurării multiplicate a lui Svoboda şi a privirii lui…

Simbolista romanului este bogată, însă unele elemente-simbol au devenit laitmotiv: spânzurătoarea, privirea, lumina (şi altele, precum vântul, timpul, ceaţa). Tehnica artistică asigură unitatea acţiunii şi a evoluţiei în spirală a dramei conştiinţei lui Bologa. (Minel Ghiţă-Mateucă)

Scriitorul foloseşte ca tehnică narativă introspecţia, retrospecţia, portretul direct al autorului, dialogul şi monologul interior, coborând cu analiza până în zonele cele mai adânci ale conştiinţei individuale şi subconştientului, cu sinuozităţile lor.

- 25 -

Vorbind de caracterul obiectiv al romanului lui Rebreanu, N. Manolescu observă că în „Pădurea spânzuraţilor” scriitorul aduce un alt tip de obiectivitate, înlocuind total perspectiva auctorială cu ceea ce personajele însele pot vedea şi înţelege observând, asigurându-se astfel mai multe puncte de vedere, relativizarea imaginii despre personaj.

Numeroase pasaje realizează profunde pătrunderi în zonele conştientului şi subconştientului. Scena tragică a pregătirii execuţiei de la începutul cărţii, la care participă cu zel, convins că îşi face datoria, discuţia scurtă cu căpitanul Otto Klapka pe tema vinovăţiei sau nu a condamnatului provoacă lui Bologa gânduri chinuitoare şi retrospectiva biografică, o reconstituire cronologică obiectivă, care va fi un „eveniment de conştiinţă”. (N. Manolescu)

Astfel aflăm că Apostol este fiul avocatului memorandist Iosif Bologa, condamnat la doi ani de închisoare, din orăşelul transilvănean Parva.

Crescut într-o atmosferă excesiv religioasă de mama sa, la şase ani are viziunea divinităţii în biserică.

Fire sensibilă, aflat la cursurile liceului din Năsăud, se simte „părăsit, izgonit, străin şi neputincios”. Îşi regăseşte echilibrul interior văzând în peretele odăiţei o icoană cu Iisus Hristos răstignit pe cruce.

Moartea neaşteptată a tatălui său îi declanşează prima criză de conştiinţă: „a simţit cum i se dărâmă în suflet, cu zgomot îngrozitor, o clădire veche, cu temelii ca rădăcinile stejarului.

Am pierdut pe Dumnezeu, îi fulgeră prin minte… Avea impresia foarte clară că se prăbuşeşte într-o prăpastie fără fund şi nu se poate opri, nu se poate agăţa de nimic.

Aceasta însă a ţinut numai un moment, sau poate nici atâta, iar pe urmă a rămas cu o groază crâncenă, în inimă, ca şi când s-ar fi trezit, în miez de noapte, singur, într-un cimitir imens, fără să ştie încotro să apuce… Se întoarse la Năsăud buimăcit, cu sufletul zdrenţuit de îndoieli şi sigur că şi-a pierdut rostul pe lume”.

Apostol Blaga trăieşte o succesiune de crize morale şu după fiecare din ele iese „primenit”. Astfel, „Pădurea spânzuraţilor” este romanul „unei stări de urgenţă interioară, al revelaţiilor succesive şi al momentelor excepţionale” (N. Manolescu.)

Personajul se autoiluzionează de fiecare dată, trăind intens stări de înflăcărare a spiritului şi de deznădejde. Student la Facultatea de filozofie din Budapeste, „descoperă” o concepţie nouă de viaţă, de care se entuziasmează: „omul singur nu e cu nimic mai mult decât un vierme… Numai colectivitatea organizată devine o forţă constructivă… Conştiinţa să-ţi dicteze datoria, nu legile”.

Din nou echilibrul interior se clatină, pentru că acasă, în Parva, statul era privit ca un vrăjmaş.

Fragmentul retrospectiv al vieţii sale trăite până la experienţa frontului se încheie cu logodna sa cu Marta, „o fetiţă de vreo şaptesprezece ani, drăgălaşă şi isteaţă”, pentru care, din orgoliu, gelozie, exaltare tinerească, se înrolează ca voluntar pe front.

Găsim în roman şi un portret al lui Apostol Blaga: „Acum era aproape de douăzeci de ani, înăltuţ, foarte zvelt, cu o frunte albă

foarte frământată, cu părul castaniu lung şi dat pe spate, având ceva din înfăţişarea tinerilor de la începutul secolului trecut, gata să moară pentru un dor.

Pe cât inima îi clocotea, de o poftă de viaţă năprasnică, pe atât mintea lui se zbuciuma cu întrebări tainice, suferind ori de câte ori, în căutarea explicaţiei, se izbea de zidurile începutului şi sfârşitului între care e mărginită conştiinţa omenească. Se făcuse gânditor, chiar visător, cu apucături romantice, cu hotărâri încăpăţânate”.

În doi ani de front a fost rănit de două ori, decorat de trei ori, înaintat locotenent.

- 26 -

Trăieşte o nouă experienţă de viaţă, războiul, care ocupă acum locul de frunte în concepţia lui de viaţă: „Numai în faţa morţii pricepe omul preţul vieţii, şi numai primejdia îi oţeleşte sufletul, descoperind un nou crez moral: numai războiul este adevăratul generator de energii”.

Certitudinea „datoriei” faţă de stat se clatină şi ea, căci au urmat: Curtea Marţială care a judecat pe Svoboda (din care a făcut parte şi a fost de acord cu pedeapsa); apoi executarea prin spânzurătoare a condamnatului, cântatul doinei de către ordonanţa sa, care nu mai încetează, „ca o mustrare”. Toate certitudinile sale eşuează, sunt infirmate de viaţă, judecate şi evaluate de el însuşi, cu luciditate, după fiecare etapă, trăind între stări total opuse, între exaltare şi cădere: certitudinea evadării este spulberată de rănirea suferită; iubirea pentru Marta şi sentimentul naţional înlocuite şi împăcate cu iubirea pentru Ilona, certitudinea iubirii pentru Marta înlăturată de evadarea nereuşită.

Intelectual avid de găsirea de certitudini, de soluţii pentru întrebările care-l frământă, trăieşte dureros de acut în sine însuşi.

„Mă plimb veşnic între două prăpăstii, Constantine!... Veşnic, veşnic!... Prăpastie afară, prăpastie în sufletul meu… Şi la fiece poticnire mă uit în fundul prăpăstiilor… la fiecare poticnire!... Şi aşa a fost totdeauna… De câte ori nu mi-am dat seama că omul nu poate merge singur pe drumul vieţii, fără o călăuză sigură, şi totuşi mereu am încercat!... Dar drumul vieţii e plin de răscruci, şi la fiecare răscruce am fost silit să mă opresc, să chibzuiesc, şi niciodată n-am nimerit calea cea dreaptă, şi m-am întors înapoi, şi nici înapoi n-am mai cunoscut drumul pe care am mers…”

De fapt, tânărul Bologa, intelectualul cu studii de filozofie, este un om care gândeşte, care vrea să opteze liber, prin decizii proprii, lucide, ale conştiinţei sale, asupra a trei întrebări fundamentale care apar succesiv în existenţa sa: datoria faţă de stat, credinţa – iubirea în Dumnezeu, ideea naţională. De aceea el este un suflet chinuit, torturat de propria-i conştiinţă, care se vrea lucidă şi responsabilă.

George Călinescu, de altfel, considera „Pădurea spânzuraţilor”” un roman psihologic, monografia incertitudinii chinuitoare, în afară de orice consideraţii politice”.

Faptele cuprinse în roman sunt puţine, dar pun în lumină mişcarea sufletească a personajului: condamnarea ofiţerului ceh Svoboda, discuţiile de la popota ofiţerilor despre conştiinţă, datorie, despre trădători, dezertori, despre om, stat, convorbirile cu camarazii lui – Gross, Klapka – îi provoacă lui Blaga adânci momente de introspecţie.

Are revelaţia frăţiei creştine şi a celei de neam stând alături, clipă de clipă, cu Petre, ordonanţa sa, care îi vorbeşte despre suferinţă şi despre Dumnezeu. Trăieşte acum o nouă „primenire” sufletească, zicându-şi în liniştea nopţilor: „viaţa fiinţează numai prin inimă şi că, fără inimă, creierul rămâne o biată grămadă de celule moarte”. El trăieşte iarăşi la cotele superioare ale simţirii.

„În sfârşit mi-am găsit calea… Au trecut şovăirile şi îndoielile”.Dar liniştea sufletului său e curmată de vestea adusă de Klapka că vor trece

pe frontul românesc în Transilvania. De fapt, două evenimente sunt hotărâtoare pentru destinul personajului: plecarea pe frontul românesc. Lumina orbitoare a reflectorului inamic e asociată cu lumina strălucitoare din ochii lui Svoboda, eliberându-l de întunericul vinovăţiei.

Conflictul său interior se rezolvă prin iubire universală. În numele iubirii de oameni, Apostol îşi găseşte fericirea în ispăşirea prin suferinţă. El se simte înălţat, de aceea refuză sprijinul lui Klapka, camaradul său: „Nu mai vreau nimic. Iubirea îmi ajunge, căci iubirea îmbrăţişează deopotrivă pe oameni şi pe Dumnezeu, viaţa şi moartea. Iubirea cea mai mare e aici, în odăiţa aceasta… O respir în fiecare clipă…

- 27 -

E în mine şi în afară de mine, în tot cuprinsul infinitului… Cine n-o simte nu trăieşte aievea, cine o simte trăieşte în eternitate… Cu iubirea în suflet poţi trece pragul morţii, căci ea stăpâneşte şi dincolo, pretutindeni, în toate lumile existente şi inexistente…”.

Bologa este un personaj complex, cu o bogată viaţă interioară, contorsionată de întrebări, de îndoieli, elanuri, căderi. Monologul personajului arată o conştiinţă trează, un intelectual avid de explicaţii logice despre bine şi adevăr, mereu în căutare de certitudini, dar şi o capacitate de autoiluzionare şi de trăire aproape „hipnotică”, de somnambul a perioadei finale.

Complexitatea personajului e magistral surprinsă în momentul-limită al spaimei de moarte, atât de omenească:

„- Voi muri negreşit peste… Peste cât oare?Atunci îl îmbrăţişă groaza, din ce în ce mai strâns şi mai sălbatec,

îngheţindu-i sângele”.Şi în vreme ce groaza îl tortura, mintea lui căuta să o alunge cu

„inexorabilitatea morţii”, cu „dezgustul” de viaţa aceasta pe care el însuşi, conştiinţa lui împăcată a azvârlit-o, cu credinţa în viaţa de dincolo, unde sufletul mântuit se va uni cu Dumnezeu… Dar toate închipuirile minţii se prăbuşeau pe rând, ca nişte castele de cărţi de joc, numai groaza rămânea sfidătoare, stăpânitoare, şoptindu-i în suflet un singur cuvânt în faţa căruia se sfarmă tot: moartea.

„…Îi venea să plângă mereu şi nu putea. Se uită la ceas: patru după-amiazi…”. Timpul apare obsedant, ca simbol tragic al morţii.

În căutarea continuă a echilibrului sufletesc, a unui acord între lumea lui interioară, a opţiunilor proprii, cu lumea exterioară, Apostol Bologa, este un inadaptat superior. El caută, stăruitor, echilibrul său individual, în lumea lui „cea mică, unde îşi descoperă sinele”. Prea conştient ca să mai poată crede în iluzia datoriei, ca un „bun” cetăţean al Imperiului Austro-Ungar, prea şovăielnic pentru a acţiona decis ca patriot român, Bologa devine martir. (Gh. Lăzărescu)

Scena executării sale, într-un cadru mioritic, este tragică, dar de o linişte cosmică.

„Atunci Apostol fu împresurat de un val de iubire izvorâtă parcă din rărunchii pământului. Ridică ochii spre cerul ţintuit cu puţine stele întârziate. Crestele munţilor se desenau pe cer ca un ferăstrău uriaş cu dinţi tociţi. Drept în faţă lucea tainic luceafărul, vestind răsăritul soarelui. Apostol îşi privi singur ştreangul, cu ochii însetaţi de lumina răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare. Îşi simţi trupul atârnând ca o povară. Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului…”

- 28 -

Caracterizarea personajului principal,Apostol Bologa

Apostol Bologa este personajul principal, realist şi în acelaşi timp este un

erou problematic al romanului „Pădurea spânzuraţilor”. Căutându-se pe sine parcurge un destin tragic care exprimă experienţa umană grav încercată de furtunile vieţii.

Eroul principal este surprins în trei ipostaze importante: cea de cetăţean, cea de român şi cea de om.

Apostol Bologa este fiul avocatului Iosif Bologa ce fusese doi ani întemniţat, şi al Mariei, care avea pentru copilul ei o „dragoste idolatră”. Crescut într-o atmosferă religioasă de mama sa, la vârsta de 6 ani Apostol are o viziune care este interpretată ca fiind un semn divin, cest lucru dezvoltându-i un caracter fricos, îndoielnic. Pe de altă parte, tatăl întors din armată dezvoltă în Apostol un caracter tenace, accentuând latura patriotică în educarea lui, cuvintele lui emblematice fiind „să nu uiţi niciodată că eşti român”. Astfel Bologa primeşte din partea părinţilor lui o educaţie contradictorie care părea solidă. Elev la liceul din Năsăud, trăieşte o experienţă tristă simţindu-se părăsit, izgonit, străin şi neputincios din cauza morţii tatălui său, considerând că l-a pierdut pe Dumnezeu: „ Am pierdut pe Dumnezeu, îl fulgera prin minte”.

Student la facultatea de filozofie din Budapesta este dornic de cunoaştere dobândind stima profesorilor pentru inteligenţa, sârguinţa şi curajul său, aici caută răspunsuri la întrebări crezând că ştiinţa îi poate oferi un „adevăr absolut”.

Se logodeşte cu Marta Dansa şi, din orgoliu şi din dorinţa de cunoaştere, se înrolează pe front convins că războiul „este un adevărat izvor de viaţă cel mai eficace element de selecţiune” „ pentru că numai războiul este adevăratul generator de energii” .

Cu timpul el ajunge să facă parte din Curtea Marţială. El votează ca Svoboda să fie condamnat prin spânzurătoare din cauza dezertării. Odată cu spânzurarea condamnatului, în sufletul lui Bologa se produce un dezechilibru interior şi o mustrare de conştiinţă, apărându-i în minte mereu privirea lui Svoboda.

Aflând că divizia lor se mută pe frontul din Ardeal şi că va fi nevoit să lupte împotriva românilor duce la prăbuşirea definitivă a conştiinţei personajului încercând o ultimă speranţă de salvare a propriei conştiinţe. El se hotărăşte să dezerteze, însă este rănit în luptă şi stă în spital patru luni. Plecat acasă în convalescenţă, el rupe logodna cu Marta. Întors pe front este numit într-o funcţie de birou şi stă în gazdă la groparul Vidor unde se îndrăgosteşte de Ilona cu care se logodeşte. Fiind pus din nou în postura de a judeca nişte ţărani români, se hotărăşte să dezerteze. Însă este prins de o patrulă şi condamnat la moarte . Moartea nu-l înfricoşează, ba chiar se întreabă „dacă dincolo de moarte nu e adevărata viaţă?”

Apostol moare ca un erou al neamului său din dragoste pentru ţara sa, pentru libertate şi adevăr, pentru triumful valorilor morale ale omenirii.

În realizarea portretului fizic şi moral, autorul foloseşte caracterizarea directă făcută de personaje, narator şi autocaracterizare, şi caracterizare indirectă din fapte, limbaj, relaţia cu alte personaje.

- 29 -

Găsim în roman un portret fizic al lui Apostol Bologa: „Acuma era aproape de douăzeci de ani, înăltuţ, foarte zvelt, cu o frunte albă foarte frământată, cu părul castaniu lung şi dat pe spate, având ceva

din înfăţişarea tinerilor de la începutul secolului trecut, gata să moară pentru un dor. Pe cât inima îi clocotea de o poftă de viaţă năpraznică, pe atât mintea lui se zbuciuma cu întrebări tainice suferind ori de câte ori, în căutarea explicaţiei, se izbea de zidurile începutului şi sfârşitului între care e mărginită cunoştiinţa omenească. Se făcuse gânditor, chiar visător, cu apucături romantice. Cu hotărâri încăpăţânate.’’

Treptele devenirii sale definesc o personalitate ambiguă, aşa cum se autocaracterizează încă de la intrarea lui în acţiunea romanului: ‘’ Eu însumi, deşi sunt o fire excesiv de şovăitoare, de data aceasta am conştiinţa pe deplin împăcată, absolut deplin…’’

Bologa este primul personaj din literatura română ce trăieşte o dramă de conştiinţă, un tragic conflict interior declanşat de sentimentul datoriei de cetăţean, ce-i revine din legile statului austro-ungar şi apartenenţa la etnia românească. Portretul protagonistului se întregeşte din mai multe portrete, fiecare investit cu alte trăsături. El este militarul credincios jurământului dat. La început mândria şi exaltarea fiindu-i caracteristică activităţii depuse de el ca mai apoi să debuteze îndoiala. Este românul incapabil să ridice arma împotriva fraţilor săi, conştientizând greşeala şi hotărând să dezerteze în momentul mutării pe frontul din Transilvania. El are tot timpul în minte chipul tatălui său care l-a povăţuit să dobândească stima oamenilor, dar mai ales pe a lui însuşi, iar „ca bărbat să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român!”. Bologa se înrolează în armata austro-ungara dintr-un orgoliu juvenil, plecând de la concepţia că „războiul este adevăratul izvor de viaţă, e adevăratul generator de energii'. Aşadar, datoria şi războiul sunt principalele coordonate de conştiinţă ale lui Apostol, care-i energizează toate faptele eroice de pe front, fiind răsplătit cu medalii şi cu „onoarea să fac parte din Curtea Marţială” care l-a judecat pe sublocotenentul ceh Svoboda. Bologa devine apoi român, pe când statul e ceva fictiv şi întâmplător putând întruni oameni străini în suflet şi aspiraţii, neamul e o izolare bazată pe iubire, chiar instinctivă.

În final personajul devine om: în sânul neamului, individul îşi regăseşte eul, în care găseşte mila şi dragostea pentru toată omenirea. Apostol Bologa moare ca un erou al neamului său, din dragoste pentru ţara sa, pentru libertate şi adevăr, pentru triumful valorilor morale ale omenirii.

Numele protagonistului are anumite semnificaţii. Pe de o parte semnifică martirajul de neevitat al personajului tragic. Pe de altă parte destinul său demonstrează că personajul este un apostol al iubirii, care descoperă dragostea în diversele ei manifestări: Erso, Philia, Agrape. Numele trimite şi la un aspect extrem de interesant care face din Pădurea spânzuraţilor: „un roman al desprinderii de mamă şi al integrării într-un arhetip patern”(Liviu Maliţa). Copilăria personajului a fost marcată de două figuri tutelare dar antagonice: mama Maria, afectuoasă, blândă şi profund religioasă, şi tatăl Iosif, eroic, raţional. Iubindu-l pasional şi nemărginit, mama trăieşte anxietatea că dragostea ei pentru fiu depăşeşte dragostea ei pentru Dumnezeu, aşa ca îl aduce ofrandă creatorului, imprimându-i o educaţie care îi va induce revelaţia că l-a descoperit pe Dumnezeu. Dacă un neglijăm simbolistica numelor părinţilor observam că acest „apostol” e menit să reediteze via crucis şi să descopere în final lumina.

Gh. Lăzărescu este de părere că „ el caută stăruitor echilibrul său individual în lumea lui cea mică, unde îşi descoperă sinele. Prea conştient ca să mai poată crede în iluzia datoriei, ca un bun cetăţean al Imperiului Austro-Ungar, prea

- 30 -

şovăielnic pentru a acţiona decis ca patriot român, Bologa devine martir”. Iar Nicolae Manolescu îl vede ca un individ cu o structură labirintică şi un inadaptat superior, este „un suflet patetic şi un iluzionist perpetuu ce se află într-o permanentă stare de urgenţă sufletească.”

În opinia mea, Liviu Rebreanu a reuşit să construiască un adevărat erou al prozei româneşti, Apostol Bologa devenind un simbol uman reprezentativ pentru o întreagă generaţie.

- 31 -

Conflictul şi originea lui în conştiinţa personajului Apostol Bologa

Pădurea spânzuraţilor analizează drama dezechilibrului şi prăbuşirii sufleteşti a unui om cu o conştiinţă zguduită de împrejurări vitrege ale vieţii şi războiului. Apostol Bologa are conştiinţa împăcată că, votând pentru executarea dezertorului Svoboda, şi-a făcut datoria realităţile brutale ale vieţii concrete şi ale războiului, confruntarea cu alte ideologii şi destine constituie începutul dezechilibrului său sufletesc. Acumularea progresivă de fapte, obsesii, întâmplări, culminând cu vestea că va trebui să lupte pe frontul românesc împotriva fraţilor săi îl pun într-o situaţie limită, dilematică. Înfruntând inflexiunea, rigiditatea şi brutalitatea generalului Karg, reprezentantul oficial al statului abstract în numele căruia până atunci acţionase Apostol Bologa, alegând calea riscului sau chiar a morţii, ia o hotărâre radicală - dezertarea. Pe echilibrul aparent restabilit se altoieşte apoi dragostea Ilonei. Din acest moment romanul alunecă vertiginos spre un final de esenţă mistică, creştină, sentenţios biblică. Acceptarea senină şi iluminată a morţii ca soluţie salvatoare dintr-o situaţie dilematică dezeroizează personajul, înlocuieşte aureola lui de lumină cu nimbul aspru, neîndurător al ştreangului şi face să transpară o concepţie pesimistă, tragică, despre destinul omului.

Conflictul romanului este declanşat de incertitudinea şi dificultatea opţiunii între două datorii: datoria convenţională, formală, contractată prin “mistica jurământului militar” şi datoria sau responsabilitatea morală, puternic resimţită lăuntric, faţă de neamul său. Întreaga viaţă a lui Apostol este un efort torturant de a pătrunde în adâncurile lui de întuneric pentru a se cunoaşte mai bine pe sine, de a restabili un echilibru statornic între lumea sa şi lumea dinafară, de a-şi lumina şi mântui sufletul hărţuit de îndoieli şi remuşcări. Explicaţiile tainelor vieţii lui apostol clocotesc în adâncurile fiinţei lui. Rădăcinile persistente, nepieritoare ale sufletului său prezidează din umbră, imperativ şi enigmatic viaţa sa plină de contradicţii. În acest sens, cu o intuiţie surprinzătoare, T. Vianu observase că Rebreanu este un analist al stărilor de subconştient, al învălmăşelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice.

Pădurea spânzuraţilor este construită în întregime pe schema unei obsesii, dirijând destinele eroului din adâncimile subconştientului. Obsesia determinantă, deşi nu cea mai frecventă, nu este cea legată de privirea sfidătoare a lui Svoboda, ci vocea interioară surdă a tatălui, Iosif Bologa, dosită în adâncul sufletului cu pietatea şi respectul părintesc cuvenit:

“de aceea sufletul tău să fie totdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba şi vorba cu fapta, căci numai astfel vei obţine un echilibru statornic între lumea ta şi lumea dinafară. ca bărbat să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român!…”

Apostol Bologa, fiind pus în situaţia de a lupta împotriva conaţionalilor săi, alege calea dezertării, însă nu reuşeşte să-şi ducă planul la bun sfârşit deoarece este prins asupra lui cu harta cu poziţii şi este condamnat la spânzurătoare.

- 32 -

- 33 -

Apostol Bologa

„Mă plimb veşnic între două prăpăstii, Constantine!... Veşnic, veşnic!... Prăpastie afară, prăpastie în sufletul meu… Şi la fiece poticnire mă uit în fundul prăpăstiilor… la fiecare poticnire!... Şi aşa a fost totdeauna… De câte ori nu mi-am dat seama că omul nu poate merge singur pe drumul vieţii, fără o călăuză sigură, şi totuşi mereu am încercat!... Dar drumul vieţii e plin de răscruci, şi la fiecare răscruce am fost silit să mă opresc, să chibzuiesc, şi niciodată n-am nimerit calea cea dreaptă, şi m-am întors înapoi, şi nici înapoi n-am mai cunoscut drumul pe care am mers…”

„Acum era aproape de douăzeci de ani, înăltuţ, foarte zvelt, cu o frunte albă foarte frământată, cu părul castaniu lung şi dat pe spate, având ceva din înfăţişarea tinerilor de la începutul secolului trecut, gata să moară pentru un dor.

Pe cât inima îi clocotea, de o poftă de viaţă năprasnică, pe atât mintea lui se zbuciuma cu întrebări tainice, suferind ori de câte ori, în căutarea explicaţiei, se izbea de zidurile începutului şi sfârşitului între care e mărginită conştiinţa omenească. Se făcuse gânditor, chiar visător, cu apucături romantice, cu hotărâri încăpăţânate”.

„Numai în faţa morţii pricepe omul preţul vieţii, şi numai primejdia îi oţeleşte sufletul, descoperind un nou crez moral: numai războiul este adevăratul generator de energii”.

„Nu mai vreau nimic. Iubirea îmi ajunge, căci iubirea îmbrăţişează deopotrivă pe oameni şi pe Dumnezeu, viaţa şi moartea. Iubirea cea mai mare e aici, în odăiţa aceasta… O respir în fiecare clipă…

E în mine şi în afară de mine, în tot cuprinsul infinitului… Cine n-o simte nu trăieşte aievea, cine o simte trăieşte în eternitate… Cu iubirea în suflet poţi trece pragul morţii, căci ea stăpâneşte şi dincolo, pretutindeni, în toate lumile existente şi inexistente…”.

„Viaţa fiinţează numai prin inimă şi, fără inimă, creierul rămâne o biată grămadă de celule moarte”

Pădurea spânzuraţilorCritici literare

Lucian Raicu: „La Rebreanu, realismul nu are un aspect tern, descriptivist, ci este înfiorat de un suflu al înaltei poezii şi de infiltraţii simbolice care ne fac să vedem proiectându-se mai umbre dincolo de planul vieţii cotidiene, dar rezultând tocmai din acuitatea şi adâncimea observaţiei, din acuitatea şi adâncimea senzaţiilor.”

Lucian Raicu: „Este o eroare să ne închipuim că Rebreanu, prozator mereu „rece”, ar dispreţui demersul patetic. Rigoarea, sobrietatea stilistică sunt mijloc, şi nu scop, mijloc de a ţine în frâu şi a stăpâni încordat emoţia, ca atunci când trebuie să izbucnească să nu se piardă într-o mare patetică mereu vuitoare, ci dimpotrivă, să câştige un relief distinct.”

T. Vianu : „Rebreanu este un analist al stărilor de subconştient, al învălmăşelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice.”

Ov. S. Crohmălniceanu: „Romanul Pădurea spânzuraţilor este o frământare morală cu aceleaşi rezultate sociale. Bologa e fiul unui semnatar al Memorandumului, purtat prin temniţi pentru atitudinea lui dârză în problema naţională. Cu preocupări filosofice idealiste, împins spre crize mistice de o educaţie religioasă, în veşnic duel cu divinitatea, pe care, când o detestă, când o iubeşte pasionat, eroul duce o viaţă ştearsă, la Parva, o mică localitate din Ardeal. Pe front ajunge mai mult dintr-o ambiţie juvenilă, vrând să-şi dovedească vitejia în faţa Martei, logodnica sa fermecată de uniformele ulanilor.”

Ov. S. Crohmălniceanu: „Ca şi David Pop, Bologa e omul „datoriei”. Trăgându-se dintr-o familie burgheză avută, el consideră respectul legilor statului o chezăşie a propria sale linişti sufleteşti, şi optica lui morală se împacă foarte bine cu aceste concepţii sociale. Cât timp a luptat în Galiţia, Italia, etc., s-a comportat curajos, a căpătat decoraţii, a fost dat exemplu de bravură; se simte mândru că face parte din tribunalul militar care-l osândeşte la spânzurătoare pe cehul Svoboda, ofiţer al armatei austro-ungare surprins în timpul unei tentative de dezertare.[…]”

Nicolae Balotă: „În Pădurea spânzuraţilor, prin alegere, drept cadru general, a unei situaţii pe care o putem numi stress, aceea a războiului, ca şi prin înfăţişarea unui erou intelectual, înclinat spre reflecţie, complexul obsesional devine tema centrală a romanului. Cartea nu face parte din acea literatură de război care a înflorit după prima conflagraţie mondială (în genul romanelor lui Erick Maria Remarque, „Pe frontul de vest nimic nou” sau Roland Dorgelès, „Cruci de lemn”). Rebreanu însuşi mărturisea: «…am dorit mult ca Pădurea spânzuraţilor să nu fie numai o carte de război, ci, mai ales, una de suflet.»”

- 34 -

Nicolae Balotă: „ De la prima apariţie a lui Bologa, mimica sa excesivă trădează o obsesie. „De sub casca de fier lătăreaţă, faţa lui rotundă şi bălaie apărea chinuită, mai cu seamă din pricina ochilor cafenii, mari şi ieşiţi din orbite, care priveau înfriguraţi stâlpul spânzurătorii, fără a clipi, cu un nesaţiu bolnăvicios. Gura, cu buzele cărnoase era strânsă într-un spasm dureros, tremurător.” Reacţiilor fiziologice sunt notate cu o minuţie care contrastează cu lipsa de atenţie acordată analizei psihologice. Aceasta din urmă se reduce de cele mai multe ori la simple notaţii; emoţiile sunt numite nu disecate, în schimb uscăciunea gâtului, gustul amar al gurii şi alte asemenea dezordini fiziologice, datorate emoţiilor, sunt consemnate cu grijă. Romancierul nu foloseşte o perspectivă „din afară”, el nu descrie comportamente, dar nici nu coboară „înăuntru”, să lumineze şi să analizeze conţinuturi psihice. El descrie, de preferinţă, expresii, şi le prezintă ca fapte: gesturi, mimică, reacţii interioare exteriorizate. Astfel, obsesia lui Bologa e manifestată prin gesturile, mimica şi reacţiile unei fiziologii a emoţiei. Ele corespund unei psihologii a fixaţiei.”

Ion Simuţ: „Pentru oricine a citit cu minimă atenţie Pădurea spânzuraţilor, a devenit clar până la sfârşitul romanului că drama războiului trăită de Apostol Bologa e numai un reper exterior, realist, pentru o dramă mult mai profundă, aceea a îndoielii şi regăsirii credinţei religioase.”

- 35 -

• A

u o

rgoli

ul

in

div

idu

ali

tăţi

i

•

Pro

tag

on

işti

i tr

ec

p

rin

ace

eaşi

e

xperi

en

ţă:

răzb

oiu

l

• P

eri

oad

a a

cest

ei

exp

eri

en

ţe s

e

găse

şte

în

tim

pu

l ră

zboiu

lui

m

on

dia

l

•

Su

nt

cara

cteri

zaţi

d

e o

au

toan

ali

ză

p

rofe

sion

istă

Ap

ost

ol

Bolo

ga

Şte

fan

G

heorg

hid

iu

•

Cu

vân

tul

cheie

care

îl

defi

neşt

e p

e B

olo

ga

e

ste „

ob

sesi

e”

• C

om

port

am

en

tul

întâ

lnit

pe p

arc

urs

ul

op

ere

i est

e u

nu

l d

e r

ăzv

răti

re a

tun

ci

cân

d

sesi

zează

că e

ste m

an

ipu

lat

•

Ceea c

e-l

mân

ă d

in s

pate

sp

re

înro

lare

a î

n

arm

ată

nu

est

e s

en

tim

en

tul

dra

gost

e p

en

tru

Mart

a,

pen

tru

care

cre

de c

ă f

ace

o i

ub

ire,

ci

dori

nţa

de a

-şi

veri

fica

con

cep

ţia

dato

riei

pe

care

tocm

ai

o d

ob

ân

dis

e

•

Pers

on

aju

l re

nu

nţă

la «

con

cep

ţii

de v

iaţă

 » /

c

on

vin

geri

şi

clăd

eşt

e a

ltele

(c

red

inţa

în

•

Du

mn

eze

u,

ideea n

aţi

on

ală

, d

ato

ria f

aţă

de

sta

tul

mu

ltin

aţi

on

al)

•C

on

flic

tul:

în

tre d

ato

ria d

e m

ilit

ar

şi

con

ştii

nţa

sa n

aţi

on

ală

de r

om

ân

• C

uvâ

ntu

l ch

eie

pen

tru

Şte

fan

est

e

jud

eca

tă/

au

toan

ali

ză/

intr

osp

ecţ

ie. E

a n

aşt

e g

elo

zia

şi

n

u

inve

rs

• Ş

tefa

n î

şi î

nfr

ân

ă a

cţiu

nil

e, p

refă

căto

ria

p

un

ân

du

-şi

baze

le î

n c

om

port

am

en

tul

său

• P

rota

gon

istu

l are

cla

r st

ab

ilit

« r

eg

ula

men

tul

vieţi

i » n

ecă

lcân

d î

n n

ici

un

fel

pe a

cest

a• O

rgoli

ul

îl m

ân

ă s

pre

căsă

tori

e ş

i sp

re î

nfr

ân

are

a e

xpri

mări

i se

nti

men

telo

r d

e d

up

ă• C

on

ştii

nţa

lu

i se

fră

mân

tă c

u c

on

flic

tul

din

tre

mod

ul

în c

are

valo

rile

su

nt

perc

ep

ute

în

soci

eta

te ş

i p

rop

ria p

ers

pect

ivă

Asemănări şi deosebiri între Ştefan Gheorghidiu şi Apostol Bologa

- 36 -

O viziune lucidă asupra societăţii explicată de Ştefan Gheorghidiu

„Un proverb e de părere că dacă vrea să-şi înece câinele, ţăranul spune că e turbat. Mult mai exact ar fi adevărul acesta formulat însă aşa: Când ţăranul are interes să-şi înece câinele, începe să se convingă, din ce în ce mai mult, că e turbat. E greşit să socoţi că, la firile mediocre, inteligenţa rămâne deasupra intereselor. La origine (Bergson are neîndoios dreptate), inteligenţa n-a fost decât un mod practic, un instrument de adaptare la mediu, un mijloc pentru apărarea intereselor. La imensa majoritate a oamenilor, ea a rămas şi azi acelaşi lucru. Ei nu pricep decât ceea ce au interes să priceapă. Ceea ce le contrazice interesele le contrazice fundamental şi inteligenţa. În afară de un număr infim de perverşi – dacă or fi existând cu adevărat – nimeni nu poate face răul, dacă inteligenţa lui nu-i primeşte asta. Numai că această inteligenţă este un consilier extrem de servil la cei neevoluaţi şi, asemenea curtenilor laşi, justifică orice. Lupul crede sincer că mielul îi tulbură apa, şi despotul, care ucide mii de oameni, o face pentru că e crâncen convins că altminteri va fi ucis el.”

Consider că oamenii sunt diferiţi, fiecare vede lucrurile în felul său, pentru că suntem unici, de aceea şi felul nostru de a gândi este diferit de la om la om.

Omul, în esenţă, este definit prin conflicte interioare, este invadat de emoţii contradictorii, de dileme, este încărcat de gânduri şi reflecţii asupra marilor probleme ale vieţii, dar şi asupra problemelor cotidiene, este împovărat de tulburări, suferinţe, dar şi dispus să le depăşească, este frământat să descopere cauze, motivaţii, argumentări, justificări, sensuri.

Există oameni care pot depăşi situaţiile limită, găsesc soluţii sau încearcă să găsească o rezolvare fără a gândi radical, pe când alţii nu acceptă că sunt neputincioşi sau slabi, incapabili să facă faţă situaţiilor problemă de unde şi refuzul de a rezolva aceste situaţii. Astfel de persoane încearcă să se convingă că ceea ce fac este bine, evitând astfel mustrările de conştiinţă care ar putea duce la conflicte interioare puternice.

În concluzie, pentru fiecare dintre noi inteligenţa lucrează altfel, dacă un om crede că ceea ce face este bine, un altul cu o inteligenţă superioară poate crede exact contrariul. Corectitudinea hotărârilor pe care le luăm diferă de la o inteligenţă la alta.

- 37 -

Bibliografie

„Biblioteca Critică” Liviu Rebreanu, Ediţie îngrijită de Al. Piru, editura Eminescu, Bucureşti, 1973

„Biblioteca Critică” Camil Petrescu, editura Eminescu, Bucureşti, 1973 Limba şi literatura română în licee – Antologie de texte comentate şi

sinteze pentru clasa a XI-a, Editura Recif, Bucureşti, 1992 Limba şi literatura română pentru examenul de capacitate, Editura

Meteor Press, Bucureşti, septembrie 2002 – 2003 Limba şi literatura română pentru elevii de liceu, Editura Badea &

Professional Consulting, Bucureşti, 2005 Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu,

Editura Minerva, Bucureşti, 1984

- 38 -