Psalmii arghezieni

Născut în anul 1880, viaţa lui Tudor Arghezi este profund marcată de cele două războaie mondiale precum şi de prospera perioadă interbelică. Marele poet, prozator şi gazetar, după adevăratul său nume Ion N. Theodorescu, este o personalitate mult controversată a literaturii române, în principal datorită noilor concepte literare adoptate, precum estetica urâtului, dar nu în ultimul rând datorită vieţii şi filosofiei sale.

Vasta experienţă a eului empiric arghezian se reflectă în atitudinea eului liric, una dintre dominantele universului său liric fiind constituită de poezia căutărilor religioase. Văzut de către critici ca un poet aflat între “credinţă şi tăgadă”, Tudor Arghezi a creat între anii 1927 şi 1967 optsprezece psalmi publicaţi în mai multe volume de poezii.

Denumirea de psalm provine din cuvântul grecesc „psalmos” care înseamnă compunere poetică cu carcter de rugăciune, odă, elegie sacră, imn.

Psalmii arghezieni sunt scrieri cu caracter laic, monologuri adresate divinitatii in care se exprima de obicei, dileme legate de relatia omului cu Dumnezeu.

Psalmistul este omul care il reprezinta pe credincios, pe pacatos. Acesta apare in psalmii arghezieni in dferite ipostaze. El apare ca o fiinta revoltata impotriva Tatalui, impotriva lui Dumnezeu: „Aş putea vecia cu tovărăşie”. Cum Dumnezeu nu este de gasit, psalmistul ii devine el insusi substitut. Omul se simte neiubit, abandonat de Dumnezeu, cu care nu mai doreste sa imparta nimic din ceea ce ii este pamantesc: „Pâinea nu mi-o caut ca să Te cânt pe Tine / Şi nu-mi vreau cu stele blidu-nvăluit. / Trupul de femeie, cel îmbrăţişat,/ Nu-1 voi duce ţie, moale şi bălan.”. Neputandu-se dedica Tatalui, psalmistul se intdreapta spre intuneric „vreau sa pier în beznă şi în putregai, / Nencercat de slavă, crâncen şi scârbit.”

O alta ipostaza a psalmistului in psalmii arghezieni este aceea de om insingurat si parasit: „Tare sunt singur Doamne şi pieziş”. Apoi psalmistul apare ca un om disperat din cauza ca a fost parasit: „Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă” si incearca sa revina la momentul in care totul se putea : „Când magii au purces după o stea / Tu le vorbeai- şi se putea...”. Psalmistul il acuza pe Dumnezeu ca s-a indepartat de om: „Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere”. Sacrul ramane ceva de neinteles pentru fiinta umana.

Poetul acuza divinitatea ca a creat lumea si apoi a parasit-o: „pentru că n-a putut să te-nţeleagă” si considera acest lucru ca o crima.

Psalmistul mai apre si in ipostaza de om ironic, sarcastic: „vecinul meu a strâns cu neîndurare”, crezandu-se egal lui Dumnezeu.

In psalmul 15 psalmistul se simte parasit, infrant si fara sperante: „Doamne, tu singur văd că mi-ai rămas...”. Omul se simte singur, lipsit de puteri si isi da seama ca nu se poate compara cu Dumnezeu: „ Nu am suflet, nici inimă, nici glas / Îs buruiană... mărăcine”. Psalmistul s-a fixat pe vecie in conditia damnarii fara leac, in fata unei divinitati cu puteri depline,

care nu se arata niciodata: „tu rabzi să m-asuprească greu duşmanii... / Parcă-aş fi fost o gazdă de derbedei şi hoţi”.

In psalmii arghezieni divinitatea este in general absenta, prezenta divinitatii fiind invocata de psalmist.

Divinitatea in palmii lui Arghezi apare in psalmul 1 in ipostaza de „Parinte”: „Pentru ce Părinte-aş da şi pentru cine”, iar apoi respectul omului fata de divin dispare: „ să Te răstorn pe tine Dumnezeu!”.

Divinitatea mai apare si in ipostaza de prieten, confident, aparator, milos fata de om si ca un rege neindurator: „gura Ta sfântă... / Nu s-a deschis decât ca să ne-njure”, in ipostaza de stapan, de superior: „eşti şoimul meu cel căutat”, dar si in ipostaza de Iisus rastignit: „Domnul bătut de viu pe cruce”.

In psalmul 15 divinitatea este absenta. Aceasta este invocata de catre psalmist, dar nu apare. Divinitatea nu comunica cu psalmistul, in ciuda fatului ca acesta din urma invoca divinitatea, invocatie care este prezenta la inceputul psalmului: „Doamne, Tu...”.

Tema relatiei dintre om si divinitate in psalmii arghezieni este aceea a cautarii divinitatii care nu se arata omului.

Intre om si divinitate apare o distanta care este reprezentata de revolta si dezamagirea omului datorita faptului ca Dumnezeu nu i se arata. Astfel intre om si divinitate exista o relatie conflictuala deoarece omul este asemanat cu un talhar, iar divinitatea este cel care trebuie pradat.

In psalmii arghezieni apare o relatie de ierarhie intre Dumnezeu salvatorul si om care este cel salvat: „Aici sub Tine, dedesubt, subt cer.”, ierarhie care se rastoarna atunci cand apare scenariul cinegetic in care omul domina si este vanatorul, iar Dumnezeu este prada si este o sugestie a violentei, a luptei: „Si Te pândesc în timp, ca pe vânat...”.

Relatia dintre om si divinitate in psalmii lui Arghezii este si de factura biblica, astfel apare uimirea omului in fata maretiei divine, dar este si o relatie de supunere si o relatie in care omul se lasa in voia lui Dumnezeu.

In textul dat nu prea exista o relatie intre om si divinitate, aceasta ne fiind evidenta deoarece divinitatea nu comunica cu omul, chiar daca acesta din urma se adreseaza divinitatii.

Setea de cunoastere, dorinta de a-l cunoaste pe Dumnezeu reprezinta pentru Arghezi, ca si pentru primii oameni, caderea in pacat.

Pompiliu Constantinescu: „Poezia lui Arghezi e sortita, ca putere de expresie, ca adancime de sensibilitate, ca organica viziune de lirismm sa ocupe versantul liber, in fata lui Eminescu; noua fata a romantismului, vitalista, demonica, de „sensibilitate verbala” originala, lirica argheziana formeaza un dialog stralucit cu lirica lui Eminescu. [...] Universul liric arghezian nu se poate confunda nici cu universul poetic eminescian, nici cu alte universuri contemporane din lirica noastra.”

( Tudor Arghezi, Bucuresti, Editura pentru Literatura si Arta, 1940,

pp. 115-116, 117, 242-243, 245, 47)

Ov. S. Crohmălniceanu: „Arghezi isi fabrica un soi de poezie voit neindemanatica din suprem rafinament.”

(Miracolul arghezian, in vol. Literatura romana intre cele doua razboaie mondiale,

vol II, Editura Minerva, Bucuresi, 1974, pp. 69-71, 75)

Ştefan Augustin Doinaş: „Aproape in toate poeziile argheziene, primul vers e deosebit de marcat, ex abrupto, ca o cadere aspra, care – in afirmatia sau in negatia sa – are ceva inebranlabil: „Tare sunt singur , Doamne şi pieziş!” (Psalm)”.

(Note despre stiinta versului la Arghezi, in vol. Lampa lui Diogene.

Editura Eminescu, Bucureşti, 1970. pp. 57-58)