psihologie judiciar
TRANSCRIPT
Facultatea de Drept şi Administraţie Publică
LUCRARE DE LICENTA
Psihologie judiciară
Coordonator ştiinţific:
LICENTIAT:
BUCUREŞTI
2008
BUCUREŞTI2010
CONSIDERAŢII DE PSIHOLOGIE JUDICIARĂ ASUPRA ALGORITMULUI JUDECĂŢII
CAPITOLUL I - INSTITUŢIA JUDECĂŢII DIN PERSPECTIVA DUELULUI JUDICIAR
Secţiunea I – Duelul judiciar
1.1. Instituţia judecăţii
1.2. Implicaţiile psihologice ale duelului judiciar
1.3. Rolul activ al judecătorului vis-a-vis de principiul
contradictorialităţii şi nemijlocirii în judecarea
pricinii
1.4. Consideraţii psihologice asupra imparţialităţii şi
echilibrului judecătorului cu privire la aprecierea
probelor
Secţiunea II – Problematica raportului apărare-acuzare
2.1. Psihologia acuzatorului public
2.2. Psihologia avocatului
CAPITOLUL II - PSIHOLOGIA INTIMEI CONVINGERI
Secţiunea I – Consideraţii psihologice asupra intimei
convingeri. Definiţii.
Secţiunea II – Evaluarea şi coroborarea probelor în procesul
formării convingerii intime
2.1. Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului
2
2.2. Declaraţiile părţii vătămate
2.3. Declaraţiile martorului
2.4. Înscrisurile
2.5. Înregistrările audio sau video
2.6. Fotografiile
2.7. Constatările tehnico-ştiinţifice
2.8. Constatările medico-legale
2.9. Expertizele
2.10.Mijloacele materiale de probă
Secţiunea III – Garanţii psihologice şi de personalitate ale
intimei convingeri
CAPITOLUL III - PROBLEMATICA PSIHOLOGICĂ A DELIBERĂRII ŞI A OPINIEI SEPARATE
Secţiunea I – Deliberarea
Secţiunea II – Opina separată
CAPITOLUL IV - CERCETARE APLICATIVĂ. STUDII DE CAZ.
BIBLIOGRAFIE
3
CONSIDERAŢII DE PSIHOLOGIE JUDICIARĂ ASUPRA ALGORITMULUI JUDECĂŢII
Note introductive cu privire la oportunitatea şi importanţa instituţiei judecăţii privită din perspectiva psihologiei judiciare
Societatea umană, în devenirea ei istorică, nu a evoluat haotic, la întâmplare, chiar dacă traiectoria ei evolutivă îi era necunoscută.
Încă din fazele iniţiale ale existenţei fiinţei umane s-au instituit, din necesităţi practice, minime reguli de conduită care, cu timpul, s-au transformat în norme, devenind obligatorii pentru toţi membrii unei comunităţi. În acele minimale reglementări ale raporturilor interumane, iar apoi intergrupale, îşi are originea dreptul care, treptat, într-un proces complex şi de lungă durată, se transformă în ştiinţă de sine stătătoare şi practică socială. Ştiinţa dreptului, indiferent de dezbaterile care au loc pe plan teoretic, este una dintre cele mai importante discipline socio-umane.
Psihologia judiciară, ca ştiinţă şi practică, se adresează tuturor categoriilor de specialişti care participă la înfăptuirea justiţiei şi ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflaţi sub incidenţa legii.
Dacă vrem să înţelegem omul, va trebui să-1 privim, nu ca pe un robot, egal cu sine şi identic eu semenii săi, ci să recunoaştem inegalitatea înzestrării sale native, faptul că oamenii nu sunt la fel încă din faza concepţional genetică. Şansa fiinţei umane — la nivel individual — de a fi unică şi irepetabilă constituie frumuseţea inegalabilă a coexistenţei de structuri temperamentale şi biotipologice infinite, şlefuite social în caractere şi personalităţi diferenţiate ca potenţial de educabilitate, învăţare şi subordonare în raport cu norma juridică.
Actul de justiţie nu poate fi înţeles şi acceptat în afara dezideratului princeps care guvernează intenţia legiuitorului, şi anume: „aflareaadevărului”. Numai aşa poate fi garantat scopul procesului penal: constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită
4
potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Este limpede, aşadar că, înfăptuirea actului de dreptate, în efortul ecforării realităţii infracţionale sub aspectul său material obiectiv (fapta), se adresează nu unor concepte abstracte, ci unor realităţi concrete, aflate prin excelenţă pe terenul psihologiei judiciare: persoana făptuitorului din perspectiva laturii sale subiective – vinovăţia. Din această perspectivă, psihologia judiciară impune o serie de exigenţe fără îndeplinirea cărora actul de justiţie rămâne un exerciţiu steril, tehnicist, lipsit de credibilitate şi forţă, erodat continuu de propria-i ineficientă şi căzând în desuetudine.
Magistratul mileniului trei, motivat de simţul datoriei dusă până la capăt, nu poate fi decât un jurist competent şi, totodată, un fin psiholog.
În arsenalul ştiinţifico-tehnic al pregătirii sale, informaţiile pendinte ariei de aplicabilitate a psihologiei judiciare vor avea, aşadar, o prioritate absolută.
De altfel, în generozitatea sa ca ştiinţă şi practică, psihologia judiciară se adresează tuturor categoriilor de specialişti care participă la înfăptuirea justiţiei şi ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflaţi sub incidenţa legii.
Din această perspectivă, psihologia judiciară se defineşte drept disciplină distinctă, cu un pronunţat caracter pragmatic, informativ-formativă şi de cultură profesională a magistratului în statul de drept, care are ca obiect studierea nuanţată şi aprofundată a fiinţei umane (persoana) implicată în drama judiciară, în scopul obţinerii cunoştinţelor şi evidenţierii legităţilor psihologice, apte să fundamenteze interpretarea corectă a conduitelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă.
Impactul psihologiei judiciare asupra demersului actului de dreptate este resimţit pe două direcţii majore:
a) Pe de o parte, îl ajută pe magistrat la înţelegerea aprofundată şi nuanţată a individului uman (autor, victimă, martor etc.), participant la drame judiciare şi, pe de altă parte, îi oferă un ajutor imediat, avertizându-1 asupra propriilor sale limite caracterial-psihologice şi atitudinal-aptitudinale, exersându-i autocontrolul şi oferindu-i, totodată, acele strategii tehnice şi mijloace cu ajutorul cărora aceste limite pot fi depăşite.
b) Având deci de judecat omul, magistratul trebuie să-1 privească din perspectiva persoanei, care în mod obişnuit acţionează raţional, de multe ori automat nu o dată însă şi iraţional, justiţia în evoluţia ei tinzând prin intervenţie preventiv-ofensivă eficace să reducă şi să îngrădească din ce în ce mai mult potenţialul de raţionalitate criminogenă al fiinţei umane.
5
În generozitatea abordării personalităţii individului implicat în conflictul cu legea, această teză tratează problematica instituţiei judecăţii pe coordonatele a trei mari direcţii:
duelul judiciar (acuzare – apărare) psihologia intimei convingeri (evaluarea şi coroborarea probelor) problematica psihologică a deliberării şi a opiniei separate
Structura lucrării este astfel concepută încât fiecare din părţile sale şi toate la un loc să constituie un ansamblu unitar, coerent şi echilibrat în date, informaţii şi interpretări din care să rezulte oportunitatea studiului şi importanţa deosebită atât teoretică cât şi practică a instituţiei judecăţii privită din perspectivă psihologică.
Astfel, pornind de la definirea obiectului psihologiei judiciare, a metodelor şi tehnicilor de investigare, a raporturilor acestei discipline cu una dintre cele mai importante ramuri ale ştiinţei dreptului – procedura penală – lucrarea parcurge toate treptele necesare înţelegerii algoritmului instituţiei judecăţii, cea mai importantă fază a procesului penal.
Actualitatea, oportunismul şi pragmatismul studiului instituţiei judecăţii din perspectivă psihologică, rezidă şi din faptul că judecata, care are ca obiect soluţionarea definitivă a cauzei penale sau civile, constituie activitatea principală a procesului penal, deoarece pe baza celor discutate şi aprobate în şedinţa de judecată se poate întemeia convingerea intimă a judecătorilor, convingere care ulterior este concretizată în hotărârea judecătorească. Convingerea intimă a judecătorilor constituie baza sentinţelor pe care aceştia le pronunţă, fiind deci un element esenţial al hotărârilor judecătoreşti.
6
CAPITOLUL IINSTITUŢIA JUDECĂŢII
DIN PERSPECTIVA DUELULUI JUDICIAR
Secţiunea I – Duelul judiciar
În cadrul unui stat de drept, aplicarea principiului separaţiei puterilor
în stat duce la conturarea unor atribuţii proprii pentru puterea judecătorească.
Obiectivul fundamental al acestei autorităţi este dreptatea privită sub
multiple faţete: juridică, filozofică, morală etc. De aceea munca
magistratului se prezintă ca fiind deosebit de complexă, întrucât magistraţii
nu sunt numai simple instrumente de aplicare a normelor juridice, ci şi
oameni care lucrează cu oameni de o diversitate nebănuită.1
1.1. Instituţia judecăţii
Noţiunea de judecată semnifică, în sens restrâns, operaţiunea de
logică practică şi juridică prin care un organ cu competenţă jurisdicţională
soluţionează un conflict de drept cu care a fost investit.
Dintre multiplele sensuri ale noţiunii de judecată, literatura de
specialitate reţine şi foloseşte în înţelesul ei tehnic acest termen, atunci când
are în vedere acea fază a procesului judiciar, care se desfăşoară în faţa
instanţelor judecătoreşti din momentul sesizării iniţiale şi până la
soluţionarea definitivă a cauzei.2
1 Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Psihologie Judiciară, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003, p.265.
2Ion Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Editura Globa Lex, Bucureşti, 2002, p.589.
7
Judecata are ca obiect soluţionarea definitivă a cauzei penale sau
civile şi este considerată faza centrală3 şi cea mai importantă a procesului
penal. Ea constituie activitatea principală a procesului penal, deoarece numai
pe baza celor discutate şi aprobate în şedinţa de judecată se poate întemeia
convingerea judecătorilor, convingere care apoi va fi concretizată în
hotărârea judecătorească4.
Faza de judecată îşi justifică importanţa acordată şi prin faptul că
instanţa verifică întreaga activitate procesuală desfăşurată cu toţi ceilalţi
participanţi, atât înaintea judecării cauzei, cât şi pe parcursul ei.
În acest sens, trebuie subliniat faptul că instanţa are posibilitatea, în
cazul când constată că activitatea procesuală nu a fost desfăşurată în mod
corespunzător de către organele de urmărire penală, să restituie dosarul în
vederea completării sau refacerii urmăririi penale5.
În faza de judecată îşi găsesc aplicabilitatea principii specifice care nu
pot fi întâlnite în celelalte faze procesual penale.
Aceste principii sunt: publicitatea, nemijlocirea, contradictorialitatea
şi oralitatea. Ele au fost instituite în scopul realizării judecăţii în condiţii de
obiectivitate şi imparţialitate, fiind în acelaşi timp garanţii pentru întreaga
fază de judecată.
Pe lângă principiile specifice fazei de judecată, procesul penal român
se desfăşoară în baza unor principii fundamentale care contribuie, în final, la
aflarea adevărului, şi de la care instanţa de judecată nu se poate abate.3 Aurel Crişu. A.Ciobanu. A.Zarafiu, Drept procesual penal, Editura All Beck, Bucureşti, 2004,
p.134.4 Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, op.cit., p.310.5 Art. 332 al. 1 C.pr.pen. - ,,Când se constată înainte de terminarea cercetării judecătoreşti că în
cauza supusă judecăţii s-a efectuat cercetarea penală de un alt organ decât cel competent, instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului, care procedează potrivit art. 268 al.1.” Art. 333 alin 1 C.pr.pen. -„În tot cursul judecăţii, instanţa se poate desesiza şi restitui dosarul procurorului, când în administrarea probelor sau din dezbateri rezultă că urmărirea penală nu este completă şi că în faţa instanţei nu s-ar putea face completarea acesteia decât cu mare întârziere”
8
Principiile fundamentale sunt:
• principiul legalităţii procesuale;
• prezumţia de nevinovăţie;
• principiul aflării adevărului;
• principiul oficialităţii;
• rolul activ al organelor judiciare;
• respectarea demnităţii umane;
• garantarea dreptului de apărare;
• egalitatea persoanelor în procesul penal;
• operativitatea procesului penal;
• limba în care se desfăşoară procesul şi
• dreptul la un proces echitabil.
Publicitatea - ca principiu al şedinţei de judecată - constă în
desfăşurarea judecăţii într-un loc accesibil publicului, altfel spus „cu uşile
deschise”.
Dispoziţii privind publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute
expres în Constituţia României (art. 126), în Legea nr. 92/1992 privind
organizarea judecătorească (art. 5), în Codul de procedură penală (art. 290)
şi în Codul de procedură civilă (art. 121).
În vederea asigurării publicităţii, şedinţele de judecată se ţin, de
regulă, la sediul instanţei, în zilele şi la orele anume fixate.
Nemijlocirea (art. 289 C.pr.pen.) constă în obligaţia instanţei de a
îndeplini în mod direct toate actele procesuale şi procedurale care dau
conţinut şedinţei de judecată. Prin nemijlocire, instanţa intră în contact
direct cu toate probele.
9
În ce priveşte contradictorialitatea, ea este caracterizată ca „mijloc de
chezăşie”6 pentru aflarea adevărului şi constă în aceea că toate probele
administrate sunt supuse discuţiei părţilor, procurorului, instanţei şi
apărătorului. Contradictorialitatea opune, dar şi reuneşte părţile în proces,
deoarece nici una din părţi nu poate face nimic în instanţă decât sub privirile
celeilalte. Principiul contradictorialităţi guvernează atât comportamentul
părţilor, cât şi pe cel al judecătorului, deoarece asigură şi dreptul de apărare
şi stabilirea adevărului. Nerespectarea acestui principiu este sancţionată cu
nulitatea hotărârii judecătoreşti.
Oralitatea, ca regulă a fazei de judecată, este strâns legată de
contradictorialitate. Aceste două reguli se integrează una în cealaltă şi
ambele se încadrează în publicitate.
Publicitatea şi contradictorialitatea nu pot fi concepute fără oralitate,
ele aflându-se într-o puternică interdependenţă şi formând aşa-numitul
triumvirat al principiilor tipice şedinţei de judecată.7
Oralitatea asigură exercitarea în condiţii optime a dreptului de apărare,
dând posibilitatea părţilor de a-şi expune şi susţine toate cererile;
influenţează asupra atenţiei judecătorilor în examinarea cauzelor, dând
posibilitatea acestora să intervină, să solicite elemente suplimentare, să
recurgă la confruntări etc., deci face posibilă nemijlocirea şi exercitarea
rolului activ.
Principiile fundamentale ale procesului judiciar, cât şi principiile fazei
de judecată, acţionează într-o interdependenţă şi condiţionare reciprocă.
Conţinutul fiecărui principiu capătă eficienţă datorită existenţei celorlalte
6 Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Editura PRO, Bucureşti, 1997, p.4827Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, Editura Phobos,
Bucureşti, 2004, p.268.
10
reguli de bază, după cum aplicarea consecventă a unui dintre ele nu se poate
face decât în condiţiile respectării riguroase a tuturor celorlalte principii din
sistem.
Judecata - fază importantă a procesului judiciar - se desfăşoară pe
parcursul mai multor etape: începutul judecăţii, cercetarea judecătorească,
dezbaterile şi deliberarea.
Una din cele mai importante etape ale şedinţei de judecată este
cercetarea judecătorească (denumită şi ancheta judiciară), care are ca obiect
administrarea probelor şi rezolvarea cauzei.
Utilizând termenul de anchetă judiciară, avem în vedere activitatea
exponenţilor autorităţilor judiciare (ofiţerii de poliţie învestiţi cu asemenea
competenţe, reprezentanţii Ministerului Public - procurorii din cadrul
parchetelor, magistraţii), adică cei care activează în sfera urmăririi penale şi
a activităţii judecătoreşti de fond, căreia îi este specifică ancheta judiciară.
În conformitate cu art. 200 din C.pr.pen., procurorii vor strânge
probele necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea
făptuitorilor şi la răspunderea acestora pentru a se constata dacă este sau nu
cazul să judece ca instanţe de fond.
Magistraţii, indiferent de gradul instanţei la care acţionează
(judecătorii, curţi de apel, tribunale sau secţiile Curţii Supreme de Justiţie),
desfăşoară ancheta judecătorească atunci când, potrivit competenţei
materiale pe care o au, sunt chemate să judece ca instanţe de fond.
Desfăşurarea anchetei judecătoreşti, în sensul de cercetare
judecătorească are loc în limitele stabilite de art. 321 - 339 C.pr.pen.
În vederea aflării adevărului şi a stabilirii în mod corect a situaţiei de
fapt, în cadrul cercetării judecătoreşti instanţa verifică şi readministrează
probele din faza de urmărire penală, putând administra şi probe noi.
11
Administrarea de probe noi poate fi cerută, în lumina art. 320 alin. 4,
de către procuror şi părţi, nu numai în momentul de început al judecăţii ci şi
în cursul cercetării judecătoreşti.8
Potrivit art.321 şi 322 C.pr.pen., ordinea de efectuare a actelor de
cercetare judecătorească este următoarea: începerea cercetării judecătoreşti,
ascultarea inculpatului, ascultarea coinculpaţilor, ascultarea celorlalte părţi
din proces, ascultarea martorului, expertului sau interpretului.
În lumina dispoziţiilor art.323, administrarea probelor începe prin
ascultarea inculpatului; nerespectarea acestei prevederi legale atrage
nulitatea hotărârii în condiţiile art. 197 al. 1 şi al. 4 C.pr.pen.9
În faza cercetării judecătoreşti, audierea învinuitului sau inculpatului
cuprinde trei etape distincte:
1. verificarea identităţii civile a învinuitului sau inculpatului, adică
cunoaşterea statutului de persoană fizică a acestuia, în sensul legii civile;
2. ascultarea relatării libere;
3. adresarea de întrebări, din partea procurorului şi a părţilor prin
intermediul preşedintelui completului de judecată şi de către preşedinte sau
membrii completului, tot prin intermediul preşedintelui de complet.
1. Verificarea identităţii civile a învinuitului sau inculpatului
Parcurgerea acestei etape este necesară şi obligatorie pentru a nu fi
învinuită altă persoană decât cea care a săvârşit infracţiunea. Verificarea
identităţii constă în întrebări cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi
locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, studii, situaţia
militară, loc de muncă, ocupaţie, domiciliu, antecedente penale, precum şi
alte date care pot contura situaţia civilă a învinuitului.
8 Aurel Crişu. A.Ciobanu. A.Zarafiu, Drept procesual penal9 V. Papadopol, Notă, în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1991, Casa de Editură şi
Presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1992, p.22-23.
12
Un moment important al acestei etape îl constituie introducerea în
atmosferă a învinuitului, scop în care i se pot adresa întrebări ce nu au
legătură cu cauza, în vederea stabilirii contactului psihologic.
În continuare, se aduce la cunoştinţa învinuitului fapta care face
obiectul cauzei, punându-i-se în vedere să declare tot ceea ce ştie cu privire
la fapta şi învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta. Verificarea
identităţii constituie un act tehnic, dar şi un bun prilej de a studia
comportamentul învinuitului faţă de situaţia în care se află, modul cum
reacţionează la întrebările ce i se adresează, gesturile, starea de tensiune sau
calmul pe care le afişează.
2. Ascultarea relatării libere începe prin adresarea unei întrebări cu
caracter general, prin care învinuitului i se solicită să declare tot ceea ce are
de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. Astfel i se oferă învinuitului
posibilitatea să declare tot ceea ce consideră că interesează cercetarea.
În timpul ascultării libere, anchetatorul trebuie să evite întreruperea
relatării învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirmaţiilor acestuia,
să-şi manifeste satisfacţia sau nemulţumirea. În funcţie de poziţia celui
ascultat, trebuie să dovedească stăpânire de sine, răbdare, calm şi o atitudine
prin care să nu-şi exteriorizeze sentimentele faţă de învinuit.
Relatarea liberă este un bun prilej pentru anchetator (judecător) de a
cunoaşte şi de a analiza poziţia învinuitului prin compararea celor prezentate
cu materialul probator existent la dosarul cauzei.
3.Adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor învinuitului sau
inculpatului. După relatarea liberă a învinuitului, acestuia i se adresează
întrebări cu privire la fapta ce formează obiectul cauzei şi învinuirii.
Adresarea de întrebări în scopul lămuririi tuturor împrejurărilor cauzei,
reprezintă ultima etapă a ascultării învinuitului sau inculpatului, etapă în care
13
se oglindeşte în cel mai înalt grad modul cum a fost pregătită această
activitate.
Întrebările trebuie să îndeplinească o serie de condiţii10, şi anume:
• să fie clare şi precise;
• să fie formulate la nivelul de înţelegere a celui ascultat;
• să nu sugereze răspunsul pe care îl aşteaptă organul de
cercetare;
• să oblige pe învinuit să relateze şi să nu determine un răspuns
scurt de genul „Da” sau „Nu”;
• să nu pună în încurcătură pe învinuit, mai ales atunci când
acesta este bine intenţionat, interesat să declare adevărul.
În raport cu scopul urmărit, cu natura şi aria de cuprindere a
aspectelor care urmează a fi lămurite, întrebările folosite în timpul ascultării
pot fi clasificate în mai multe categorii:
1. întrebări temă (cu caracter general), ce vizează fapta - învinuirea în
ansamblul său;
2. întrebări problemă prin care se urmăreşte lămurirea unor aspecte
ale activităţii ilicite desfăşurate, anumite aspecte ale cauzei;
3. întrebări detaliu, care au caracter strict limitat la anumit amănunte,
prin care se urmăreşte obţinerea de explicaţii ce pot fi de precizare, de
completare, de control, prin adresarea cărora se urmăreşte determinarea cu
exactitate a unor împrejurări, pentru lămurirea unor aspecte omise cu ocazia
relatării libere, pentru verificarea siguranţei şi constanţei în declaraţii a
persoanei ascultate.
Alegerea întrebărilor care vor fi folosite în timpul cercetării depinde
de poziţia învinuitului cu privire la învinuire, poziţie ce poate consta în
10 Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, op.cit., p.269.
14
recunoaşterea faptei şi a învinuirii, negarea, respingerea învinuirii,
diminuarea învinuirii prin recunoaşterea parţială a unor aspecte mai puţin
grave ale activităţii ilicite desfăşurate, refuzul de a face declaraţii.
Cercetarea judecătorească este urmată de etapa dezbaterilor.
În urma dezbaterilor va avea loc deliberarea, actul final al judecăţii,
care va fi urmată de pronunţarea hotărârii judecătoreşti de către instanţă.
Hotărârea judecătorească este fundamentată pe convingerea intimă a
membrilor completului de judecată11.
Pentru a asigura corecta funcţionare a intimei convingeri şi a feri
deliberarea de orice influenţă, aceasta va avea loc imediat după încheierea
dezbaterilor şi se va face în secret. La deliberare nu asistă nici reprezentantul
Ministerului Public şi nici grefierul. Judecătorii vor delibera mai întâi asupra
chestiunilor de fapt (cele strâns legate de probaţiune) şi apoi asupra celor de
drept (calificarea faptei şi aplicarea pedepsei)12.
Intima convingere reprezintă starea psihologică a persoanelor
răspunzătoare de aplicarea legilor, bazată pe buna-credinţă, care sunt
împăcate cu propria lor conştiinţă morală care i-a călăuzit în aflarea
adevărului prin utilizarea mijloacelor legale şi în stabilirea măsurilor
legale consecutive stărilor de fapt stabilite.13
11 Procesul Ioanei D'Arc:Procesul Ioanei D'Arc a stat sub semnul Bisericii, tribunalul care a judecat-o fiind alcătuit din
canonici şi specialişti în teologie.Prima parte a procesului, aşa-numitul proces preparatorii! constă în interogarea învinuitei. După ce
această fază se încheia, urma procesul propriu-zis, bazat pe rechizitoriul întocmit în urma primei etape.Tribunalul, prin judecătorii săi a exercitat o adevărată presiune asupra inculpatei, fiind departe de
ceea ce legea numeşte azi „prezumţia de nevinovăţie", şi departe de roiul de arbitru pe care ar fi trebuit să-l aibă.
Procesul în materie de credinţă împotriva Ioanei D'Arc s-a bazat doar pe interogatoriu, nefiind ascultat nici un martor. De asemenea, uciderea ei s-a făcut fără o condamnare formală la moarte.
12 Codul de procedură penală menţionează că „toţi membrii completului de judecată au îndatorirea să-şi spună părerea asupra fiecărei chestiuni” (art. 343 alin.4), iar „preşedintele îşi spune părerea cel din urmă” (art. 343 alin.5).
13 Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, op.cit., p.270.
15
Validarea acestei convingeri intime operează cu momentul rămânerii
definitive a hotărârii ce o încorporează.
1.2. Implicaţiile psihologice ale duelului judiciar
Şedinţa de judecată este arena unde are loc lupta între adevăr şi
minciună, just şi injust, legal şi ilegal etc.
Raportul juridic de drept penal substanţial generat de săvârşirea unei
infracţiuni reprezintă punctul de plecare al relaţiei procesual penale dintre
acuzatorul public şi apărător.
Examinarea, din perspectiva psihologiei judiciare, a duelului judiciar
în procesul penal porneşte de la relaţia procesual — penală acuzator public
— apărător, grefată pe raportul juridic de drept penal substanţial, generat de
săvârşirea unei infracţiuni, în care titularul acţiunii penale este Ministerul
Public. Conceptul duelului judiciar, mai puţin utilizat în literatura de
specialitate din ultimii 45 de ani, credem că poate constitui un concept
cadru, sugerând egalitatea celor două figuri centrale în procesul penal,
fundamentat pe principiile publicităţii, nemijlocirii, contradictorialităţii şi
oralităţii, — acuzatorul public şi apărătorul, — aceasta în contextul
contemporan al readucerii activităţii acuzatorului public în cadrul instituţiei
parchetului14.
Una dintre etapele judecăţii este aceea a dezbaterilor.
În această fază, activitatea de judecată se desfăşoară în toată
amploarea ei. Dezbaterile reprezintă punctul culminant al procesului
judiciar, fiind conduse şi controlate de judecătorul sub ochii căruia se
14 Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, op.cit., p.270.
16
desfăşoară, care este ţinut şi el respectarea principiilor fundamentale ale
judecăţii (contradictorialitatea, oralitatea şi publicitatea).
Dezbaterile oferă posibilitatea să-şi susţină şi să dovedească
pretenţiile şi nevinovăţia, respectiv apărările. Un exemplu în acest sens,
ilustrat în literatura de specialitate, este şi Procesul lui Ludovic al XVI-lea.
Secolul al XVIII-lea a fost marcat şi de procesul împotriva lui
Ludovic al XVI-lea, acest proces fiind rezultatul luptei dintre regalitate şi
forţele revoluţionare. Atât monarhia, ca instituţie, cât şi conducătorul
acesteia erau acuzaţi de nerecunoaşterea cuceririlor Revoluţiei din 1789.
O caracteristică a acestui proces a fost cadrul de legalitate în care s-a
desfăşurat, regele fiind judecat de o convenţie aleasă prin vot universal.
A fost constituită o comisie în vederea cercetării documentelor
sechestrate de Curtea regală, iar Comitetul de Legislaţie al Convenţiei a
abordat studiul problemelor juridice legate de proces. S-a hotărât pe baza
unui raport, ca Ludovic Capet să fie judecat de Convenţie.
Neintrând în amănuntele desfăşurării procesului se poate afirma că
acesta se înscrie în termenul modern de „duel judiciar”, bazându-se pe
declaraţiile învinuitului şi ale martorilor, atât din partea acuzării, cât şi din
partea apărării.
În literatura de specialitate din ţară nu există abordări recente în
problematica psihologiei acuzatorului public şi apărătorului iar în literatura
străină tratarea se face dintr-o perspectivă statică, adică în mod separat :
„avocatul” şi „Ministerul Public”.
Este adevărat, însă, că tratările sunt ample şi profunde, bucurându-se
şi de o remarcabilă transparenţă, ceea ce la noi, până nu de mult era de
neconceput. În privinţa Procuraturii asemenea studii nu erau posibile din
cauza caracterului închis al instituţiei şi a unei „psihologii oficiale”,
17
caracterizate prin rigiditate şi nu de puţine ori printr-o notă de superioritate,
ignorându-se că în spatele funcţiei se află totuşi oameni cu personalitatea lor
psihosocială şi culturală distinctă.
În ceea ce priveşte avocatul, reprezentantul celor ce-şi caută dreptatea
în faţa justiţiei, încredinţându-le cauza proprie, de multe ori vitală pentru ei,
acesta a fost marginalizat, deşi nu s-a putut nega niciodată valoarea
profesiunii lui. Apărătorul ales este opţiunea oricărui justiţiabil. Există un
drept la această opţiune, sancţionat prin amânarea proceselor în lipsa,
apărătorului ales15.
Cunoaşterea psihologică a protagoniştilor din pretoriul justiţiei era
mai mult o cunoaştere interpersonală empirică, ocazională, nefiind deschisă
marelui public, era o problemă „de cadre" deşi prestaţia acuzatorului public
si a apărătorului este de largă utilitate publică, aceştia trebuind să fie
cunoscuţi iar cunoaşterea lor îi obligă la probitate morală şi profesională,
însăşi raţiunea lor de a fi.
Dacă în studiile de psihologie judiciară acuzatorul public şi apărătorul
(avocatul) sunt trataţi în mod separat, în monografiile consacrate proceselor
celebre sau în reportajele judiciare din presa cotidiană, „duelul-judiciar” al
protagoniştilor relaţiei „bipolare” beneficiază de o abordare dinamică în care
lipsesc analizele psihologice de mare fineţe, precum şi instantaneele
relevante, cu multă încărcătură psihologică non-verbală.
Modul de funcţionare a psihologiei acuzatorului public şi avocatului
nu poate fi perceput, realizat şi apreciat, în limitele necesare unei cunoaşteri
ştiinţifice, decât prin observarea directă, în timpul şi cu ocazia duelului
judiciar pe toată durata procesului, a problemelor cu privire la: analiza
15 Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă, Şansa-S.R.L., Bucureşti, 1992, p.173
18
probelor, invocarea textelor legale, răspunsul la obiecţii şi excepţii,
rezolvarea problemelor puse în discuţie, adică tot ceea ce înseamnă
concretizarea principiului contradictorialităţii în lupta pentru adevăr.
Utilitatea unei observări complexe a duelului judiciar este poli-
funcţională, răspunzând mai multor necesităţi între care, în opinia noastră
prevalează:
a) capacitatea Ministerului Public de a proteja sistemul de valori
consacrate constituţional şi prin actele de drept internaţional la care România
a aderat;
b) capacitatea justiţiei de a acţiona conform statutului său de putere
independentă în stat;
c) capacitatea apărării de a impune respectarea drepturilor
fundamentale ale omului şi a garanţiilor juridice în procesul penal.
Îndeplinirea acestor funcţiuni este în măsură să convingă că
exercitarea acţiunii penale şi a dreptului la apărare, sub controlul instanţei,
au drept finalitate comună soluţionarea temeinică şi legală, dar şi educativă a
cauzelor, dând în acelaşi timp încredere opiniei publice în slujitorii justiţiei.
Duelul judiciar ca relaţie procesual penală bipolară esenţială între
acuzatorul public şi apărător, se leagă prin rechizitoriu, actul de trimitere în
judecată care fixează limitele acestuia16. Fundamentul juridic al duelului
judiciar este principiul contradictorialităţii, conceput ca garanţie esenţială
pentru aflarea adevărului în procesul penal prin aceea că toate probele sunt
supuse discuţiei părţilor, procurorului, instanţei şi apărătorului.
16 Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi,op.cit., p.174
19
Contradictorialitatea, pune instanţa de judecată în situaţia de a percepe
probele prin filtrul punctelor de vedere exprimate oral în şedinţa de judecată
de către toate părţile cu interese contrare în rezolvarea cauzei penale.
Punerea în discuţia părţilor nu numai a probelor, ci şi a problemelor
de drept procesual penal şi drept penal substanţial, este de competenţa şi
rolul activ al judecătorului — preşedintelui completului de judecată — care
invită părţile, în ordinea prestabilită de legea procesuală, să-şi spună punctul
de vedere în legătură cu problema pusă în discuţie, acesta fiindu-i necesar
judecătorului nu numai formal, pentru că aşa spune norma procesual penală,
dar şi pentru a obţine şi cântări informaţiile pe care le va reţine pentru
dreapta soluţionare a cauzei.
Rolul activ al judecătorului are un impact psihologic asupra
acuzatorului public şi apărătorului, în sensul că îi atenţionează asupra
scrupulozităţii magistratului şi îi obligă la o pregătire temeinică a punctelor
de vedere pe care le vor exprima în cauză. În corpul juriştilor practicieni se
vorbeşte adeseori de magistratul „tipicar”, adică cel care ţine în mod riguros
la respectarea minuţios-egală a normelor de procedură, atitudine ce nu poate
fi pusă decât pe seama corectitudinii. Acuzatorul public şi apărătorul vor
trebui să-şi „muleze” comportarea procedurală la exigenţele „judecătorului
tipicar” pentru că numai în acest fel vor izbuti să colaboreze cu completul de
judecată în îndeplinirea mandatului pe care îl are în calitate de acuzator
public sau apărător.
Exemplul dat, poate cel mai sever, este un pretext pentru a intra într-o
problematică psihologică mai generală şi anume aceea că, indiferent de tipul
psihologic al magistratului, acuzatorul public şi avocatul vor trebui să ţină
seama de personalitatea magistratului pentru a reuşi să colaboreze cu acesta.
20
Nu este vorba de a câştiga simpatia magistratului, deşi uneori aceasta
este căutată chiar cu insistenţă, ci de a înţelege că relaţiile interumane, chiar
dacă se desfăşoară într-un cadru reglementat, deci protector de drepturi, au şi
o componentă psihologică autonomă de care trebuie să se ţină seama. Atât
acuzatorul public cât şi apărătorul cunosc aceste aspecte şi le iau în
considerare nefiindu-le indiferente nici soarta acţiunii publice, în cazul
procurorului, şi nici situaţia părţii pe care o asistă, în cazul avocatului.
Prin urmare, pentru a încheia aceste considerente introductive e
necesar că concluzionăm că :
a) psihologia acuzatorului public se structurează pe relaţia cu
apărătorul inculpatului şi a celorlalte părţi din proces (partea civilă şi partea
civilmente responsabilă) şi pe relaţia cu completul de judecată;
b) psihologia apărătorului se structurează pe relaţia principială cu
acuzatorul public, cu celelalte părţi şi cu completul de judecată.
În spatele protagoniştilor duelului judiciar se află însă alte forţe care
nu sunt instituţionalizate, dar pe care psihologia socială şi psihologia
judiciară nu au voie să le ignore şi nici să le omită din cercetare şi
cunoaştere. Astfel, în spatele procurorului — acuzator public — se află
opinia publică atentă la activitatea sa, pentru că procurorul este susţinătorul
acţiunii publice, sinteză juridică a fenomenului solidarităţii sociale şi mijloc
de luptă împotriva criminalităţii, a apărării societăţii civile şi statului. În
spatele avocatului (avem în vedere, în principal, apărătorul inculpatului) se
află infractorul, familia, prietenii şi colegii săi aflaţi într-o solidaritate
mutuală cu acesta.
În multe situaţii „aliaţii părţilor” sunt prezenţi de la începutul până la
sfârşitul procesului şi dacă pentru „protagoniştii instituţionali” duelul începe,
se încheie şi se reia exclusiv în pretoriul instanţei, pentru cei ce stau în
21
spatele lor „dezbaterile” au loc între termenele de judecată, adeseori
încărcate de un dramatism alarmant.
În lumina acestor realităţi activitatea psihologică a acuzatorului public
şi cea a apărătorului se află în raport şi eu „mediul extern” procesului, adică
cu mediul social din care „vine” inculpatul, cu tot ceea ce presupune acest
mediu. Din acest punct de vedere profesiunile de acuzator public şi de
avocat pot fi considerate ca profesiuni de risc, mai ales în acele societăţi în
care criminalitatea cunoaşte şi forme organizate. Riscul acestor profesiuni,
aşa cum probează istoria, mai veche şi mai nouă, conferă celor ce li se
consacră o notă de curaj şi jertfă de sine. Recrudescenţa acţiunilor Mafiei
italiene, de pildă, care nu pregetă atacul asupra procurorilor printr-o suită de
atentate ce au condus la radicalizarea protestului naţional faţă de ineficienţa
măsurilor privind eradicarea din societatea italiană a practicilor asasine
împotriva justiţiei 17.
Deci, chiar dacă acuzatorul se înfruntă cu apărătorul, pornind de la
interese distincte, gravitând în jurul prezumţiei de nevinovăţie, credem că
armele legale şi buna credinţă a confruntării trebuie să prevaleze în faţa altor
procedee, ce escaladează cadrul legal al duelului judiciar, procesul trebuind
să rămână pe coordonate civilizate.
Aspectele tehnice ale duelului judiciar, conceput ca dispută
psihologică.
Se impun anumite precizări ce derivă din modul în care debutează
procesul penal, direct la instanţa de judecată sau la organele de urmărire
penală.
În cazul infracţiunilor pentru care nu este obligatorie urmărirea
penală, procesul penal debutează în faţa instanţei de judecată (judecătoriei),
17 Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi,op.cit., p.176
22
acuzarea fiind realizată de reclamant în calitate de parte vătămată şi de
apărătorul acestuia, evident pe funcţia de acuzator.
Astfel, de exemplu, în procesul de calomnie pe care I. L. Caragiale 1-a
intentat Revistei literare, directorului acesteia, Th. M. Stoenescu şi autorului
articolelor calomnioase, Const.Al.Ioneseu (pseudonimul Caion), cunoscut în
presa timpului sub denumirea „afacerea Caion”, funcţia acuzării a fost
exercitată de Barbu Delavrancea, iar apărarea a fost susţinută de profesorul
universitar Ion Tanoviceanu, întemeietorul ştiinţei dreptului penal în
România şi strălucit avocat, alături de alţi doi avocaţi ai vremii (1901)18.
În cazul în care urmărirea penală este obligatorie, sesizarea instanţei
de judecată se realizează prin rechizitoriu, funcţia de acuzator public
revenind procurorului.
Deci, avocaţii sunt obligaţi să-şi însuşească tehnicile acuzării şi
apărării, urmând să le utilizeze în raport cu conţinutul contractului de
asistenţă juridică pe care îl oferă justiţiabilul. Avocaţii sunt, prin urmare, mai
mobili din punct de vedere psihologic. Mobilitatea lor psihologică este
impusă şi de poziţiile variate pe care le ocupă în procesul civil, alături de
reclamat sau de pârât. Din considerentele menţionate, în practica avocaţială
s-a ajuns şi la o specializare neformală dar care în linii generale este
respectată.
Exercitarea de către avocaţi a funcţiilor de acuzare vizează pe
„penaliştii” care posedă o experienţă mai bogată în materie. Complexitatea
profesiunii explică de ce în studiile de specialitate spaţiile consacrate
psihologiei avocatului sunt mai ample decât celor acordate psihologiei
acuzatorului public. Dar indiferent da poziţiile pe care le ocupă, atât
18 D. Cosma, ., De la Dante, la Zola — Pe urmele unor procese celebre, Editura Sport - Turism, Bucureşti, 1978.
23
acuzatorul public cât şi apărătorul au în faţa lor proiectul unei decizii de
drept, adică rechizitoriul, pentru că aşa trebuie considerat acesta în raport
cu decizia juridică pe care o va lua magistratul care este „dominus litis”19.
Acuzatorul public susţine că proiectul de decizie este bine întemeiat în
fapt şi în drept, în timp ce apărătorul se află în faza de studii, încercând să-i
descopere eventualele vicii, îndeosebi pe cele ascunse, care de multe ori îi
rămân necunoscute şi procurorului. Dacă procurorul îşi apără proiectul
propunîndu-1 pentru decizie, apărătorul se situează pe terenul prezumţiei de
nevinovăţie, încercând să-şi consolideze poziţia prin contra-probe.
Duelul judiciar este permanent, pe toată durata judecăţii şi niciodată
concluziile în fond ale procurorului şi pledoaria avocatului nu pot şi nu
trebuie să fie convergente. Ideea de convergenţă a poziţiilor este contrară
dreptului de apărare. De aceea, apărătorul va trebui să depună eforturi
considerabile pentru a găsi acele elemente de fapt şi de drept, de
circumstanţiere şi de individualizare, dacă totuşi există culpabilitate, care să-
i permită susţinerea unui punct de vedere atenuat în raport cu concluziile şi
punctul de vedere al procurorului — acuzator public, fără însă a se identifica
cu inculpatul.
Prevenţiunea specială şi prevenţiunea generală
ca efect al duelului judiciar
Prevenţiunea specială este tratată de criminologie şi penologie, fiind
un element atribuit pedepsei penale care îl izolează pe infractor, blocându-i
cel puţin pentru durata executării pedepsei, activitatea infracţională.
În opinia unor autori20 fundamentată pe realităţi penale, duelul judiciar
îndeplineşte funcţiuni psihologice semnificative. Este în cauză duelul
19 Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi,op.cit., p.17620 Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, op.cit., p.329.
24
judiciar în care se pune în discuţie chestiunea individualizării pedepsei
inculpatului în sensul neexecutării pedepsei sau a executării ei în libertate.
Discuţiile echilibrate pe această temă, mai ales de către acuzatorul
public, în cazurile pretabile la asemenea soluţii de individualizare, au un
efect psihologic pozitiv. Cazurile de suspendare a executării pedepsei, în
care au operat reabilitările de drept, credem că reprezintă unul din indicatorii
concludenţi pentru a considera reabilitarea şi ca efect psihologic al
obiectivităţii duelului judiciar, asigurată din direcţia acuzării.
De multe ori se pot auzi, în luările de ultim cuvânt al inculpaţilor, că
nu au de formulat obiecţiuni privind modul în care s-a desfăşurat judecata,
că regretă faptele comise şi solicită înţelegerea instanţei. Şi aceste atitudini
sunt tot efecte psihologice ale duelului judiciar.
Uneori apărătorii, încheindu-şi pledoariile, susţin că procesul ca atare
şi judecata sunt suficiente pentru „învăţarea de minte a inculpatului”. Dar
cum soluţii amendate cu aceste concluzii nu există încă în dreptul penal, se
solicită condamnarea cu suspendarea executării pedepsei. Şi acest gen de
analiză şi soluţii recunosc existenţa unui efect psihologic pentru duelul
judiciar.
Duelul judiciar, în cadrul procesului modern este calea juridică spre o
soluţie convenabilă părţilor – inculpatului şi părţii civile – ca părţi ale
raportului de drept penal substanţial şi a celui delictual civil alăturat.
Procurorul va veghea ca în acest duel să fie protejate interesele publice.
De aceea, procurorul, în calitate de reprezentant al Ministerului
Public, este primul interesat în realizarea efectelor educative ale acţiunilor
sale în cadrul duelului judiciar, pe care trebuie să-1 poarte de pe poziţii
principale, obiective, cumpătate, ferme.
25
Dacă avocatul penal îşi va începe pledoaria exprimându-şi satisfacţia
cu privire la obiectivitatea reprezentantului Ministerului Public, efectul
educativ asupra publicului prezent şi dezbaterii va fi asigurat, rămânându-i
să-şi dezvolte, pe fondul obiectivităţii concluziilor procesului, tezele în
apărare.
Dacă acţiunile procurorului vor fi caracterizate ca lipsite de
obiectivitate, iar duelul judiciar se va desfăşura pe fondul stării de tensiune,
publicul precum şi mijloacele mass-media îşi vor pune întrebarea asupra
capacităţii acuzării de a prezenta realitatea faptelor, probelor anchetei şi
calificările corespunzătoare. Deci, rolul procurorului este esenţial pentru
asigurarea efectelor psihologice de prevenţie generală ale duelului judiciar.
Soluţia care se propune judecătorului este şi aceasta testată
intersubiectiv. Astfel, procurorul solicită o anumită pedeapsă.
Apărătorul o analizează, încearcă să-i demonstreze argumentarea
printr-o contraargumentare care porneşte de la o altă viziune asupra
periculozităţii sociale a inculpatului pe care îl asistă şi de la posibilităţile de
reeducare şi resurecţie penală ale acestuia (cu excepţia anumitor infracţiuni
foarte grave). Aceasta este pledoaria de tip criminologie.
Ultimul cuvânt aparţine în chip firesc, procedural şi tradiţional,
inculpatului. Opinia acestuia poate fi amplă, cu note de cultură juridică şi
aprecieri formulate categoric, deschis şi curajos, asupra rechizitoriului care
este criticat, dacă avocatul a susţinut teza achitării.
În cazul altor inculpaţi sunt formulate idei de genul: „nu am nimic de
spus", „las la aprecierea instanţei" sau „nu mă simt vinovat".
De regulă, atitudinea inculpaţilor la interogatoriu se reflectă şi în
ultimul lor cuvânt.
26
1.3. Rolul activ al judecătorului vis-a-vis de principiul
contradictorialităţii şi nemijlocirii în judecarea pricinii
Fundamentul juridic al duelului judiciar este principiul
contradictorialităţii, conceput ca garanţia esenţială pentru aflarea
adevărului în procesul penal, prin aceea că toate probele administrate în
acuzaţia penală sunt supuse discuţiei părţilor, procurorului, instanţei şi
apărătorului.
Contradictorialitatea pune instanţa de judecată în situaţia de a percepe
probele prin filtrul punctelor de vedere exprimate oral în şedinţa de judecată
de către toate părţile cu interese contrare în rezolvarea cauzei penale21.
Punerea în discuţie a părţilor - nu numai a probelor, ci şi a
problemelor de drept penal şi de drept penal substanţial - este de competenţa
şi rolul activ al judecătorului – preşedintelui completului de judecată, care
invită părţile în ordinea prestabilită de legea procesuală, să-şi spună punctul
de vedere în legătură cu problema pusă în discuţie, aceasta fiindu-i necesar
judecătorului nu numai formal, pentru că aşa spune norma procesual penală,
dar şi pentru a obţine şi cântări informaţiile pe care le va reţine pentru justa
soluţionare a cauzei.
Rolul activ al judecătorului are un impact psihologic asupra
acuzatorului public şi apărătorului, în sensul că îi atenţionează asupra
scrupulozităţii magistratului şi îi obligă la o pregătire temeinică a punctelor
de vedere pe care le vor exprima în cauză.
În corpul juriştilor practicieni se vorbeşte adeseori de magistratul
„tipicar”, adică cel care ţine în mod riguros la respectarea minuţios-egală a
normelor de procedură, atitudine ce nu poate fi pusă decât pe seama
21 Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, op.cit., p.270
27
corectitudinii. în consecinţă, acuzatorul public şi apărătorul vor trebui să-şi
„muleze" comportarea procedurală la exigenţele „judecătorului tipicar"
pentru că numai în acest fel vor izbuti să colaboreze cu completul de
judecată în îndeplinirea mandatului pe care îl au.
Indiferent de tipul psihologic al magistratului, acuzatorul public şi
avocatul vor trebui să ţină seama de personalitatea magistratului, în vederea
unei bune colaborări cu acesta.
Nu este vorba neapărat de a câştiga simpatia judecătorului, deşi uneori
aceasta este căutată chiar cu insistenţă, ci de a înţelege că relaţiile
interumane, chiar dacă se desfăşoară într-un cadru reglementat, deci
protector de drepturi, au şi o componentă psihologică autonomă de care
trebuie să se ţină seama.
În spatele protagoniştilor duelului judiciar se află forţe care nu sunt
instituţionalizate şi care nu trebuiesc ignorate şi nici omise din cercetarea şi
cunoaşterea acestuia. Astfel, în spatele procurorului - acuzator public - se
află opinia publică atentă la activitatea sa pentru că, aşa cum ştim,
procurorul este susţinătorul acţiunii publice. în spatele avocatului (şi avem în
vedere, în principal, apărătorul inculpatului) se află infractorul, familia,
prietenii şi colegii săi, aflaţi într-o solidaritate mutuală cu acesta.
În multe situaţii, „aliaţii părţilor" sunt prezenţi de la începutul până la
sfârşitul procesului şi dacă pentru protagoniştii instituţionali" duelul începe,
se încheie şi se reia exclusiv în pretoriul instanţei, pentru cei ce stau în
spatele lor, „dezbaterile" au loc între termenele de judecată, adeseori
încărcate de un dramatism alarmant.
Duelul judiciar este permanent, pe toată durata judecăţii şi niciodată
concluziile în fond ale procurorului şi pledoaria avocatului nu pot şi nu
28
trebuie să fie convergente. Ideea de convergenţă a poziţiilor este contrară
dreptului de apărare.
El trebuie să îndeplinească, pe lângă funcţiunile juridice specifice
(egalitatea acuzării şi apărării, garantarea stabilirii adevărului, asigurarea
concretă a exercitaţii dreptului la apărare în mod real şi eficient, executarea
rolului activ de către părţi şi instanţă) şi importante funcţii psihologice, între
care: testarea inter subiectivă a structurilor raţionamentului juridic în drept,
psihofiziologia intimei convingeri a magistratului investit cu luarea deciziei,
prevenţiunea specială, prevenţiunea generală.
Din punct de vedere al testării intersubiective, duelul judiciar,
fundamentat pe principiile contradictorialităţii şi nemijlocirii, are trei
obiective:
1.reconstituirea stărilor de fapt ce aparţin unui timp trecut, utilizând
ca mijloc al acestui obiectiv probaţiunea;
2.calificarea juridică a stărilor de fapt, operaţiunea tehnico-juridică
aparţinând prezentului istoric, care constă în identificarea normelor
juridice aplicabile cazului, inter probarea şi aplicarea;
3. aplicarea sancţiunii (pedepsei) şi acordarea despăgubirilor civile
în raport cu întinderea prejudiciului suferit, ce se proiectează în viitor şi
reprezintă reparaţiunea dreptului violat, reparaţiunea socială şi individuală.
Îndeplinirea acestor obiective nu reprezintă altceva decât procesul
naşterii hotărârilor judecătoreşti, opera magistratului (judecătorului) în
aplicarea dreptului, dar şi modelul raţionamentului juridic în care:
reconstituirea stării de fapt este premisa minoră, calificarea juridică este
premisa majoră, iar sancţiunea este concluzia raţionamentului juridic.
Concluzia nu va fi adevărată, dacă cele două premise nu vor fi
adevărate.
29
În duelul judiciar, toate cele trei elemente ale raţionamentului juridic,
pe care se fundamentează decizia în drept, sunt puse în discuţia părţilor, care
îndeplineşte funcţia de intercomunicare psihologică sau de testare inter
subiectivă a elementelor ce structurează raţionamentul necesar deciziei în
drept: starea de fapt, calificarea juridică şi sancţiunea.
În raport cu aceste consideraţii se poate trage concluzia că în duelul
judiciar, judecătorul, preşedintele completului are un dublu rol:
- unul „pasiv” - de a supraveghea legalitatea mijloacelor de care se
servesc părţile şi a respecta dreptul lor la apărare;
- unul „activ” - de a interveni prin orice mijloace permise de lege,
pentru descoperirea adevărului.
După cum va şti să conducă dezbaterile, va depinde în cea mai mare
măsură, stabilirea adevărului, deci opera de justiţie.
Pentru o asemenea sarcină, pe cât de nobilă pe atât de grea, nu sunt
suficiente calităţile magistratului ca jurist, ci se cer anumite aptitudini în
tehnica conducerii dezbaterilor, a şedinţei de judecată în general, şi a căror
totalitate s-ar putea cuprinde în sintagma atât de expresivă „arta de a
prezida”22.
Judecătorul ca om trebuie să fie calm, cu multă stăpânire de sine,
măsurat în atitudini şi foarte prudent în acţiuni.
Cu aceste însuşiri, ajutat şi de experienţă, magistratul care prezidează,
poate fi un preţios factor în rezolvarea problemei pe care o discutăm, mai
ales dacă va respecta şi normele prevăzute de lege.
22 Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, op.cit., p.272
30
1.4. Consideraţii psihologice asupra imparţialităţii şi echilibrului
judecătorului cu privire la aprecierea probelor
Ca orice profesiune, şi profesiunea de judecător, pe lângă calităţi şi
deprinderi pozitive, mai dezvoltă în cadrul activităţii şi unele aspecte
negative care, împreună alcătuiesc ceea ce se cheamă „deformaţie
profesională”, bogată însă în posibilităţi de erori judiciare regretabile.
După un număr de ani, câştigând experienţă - în care succesele
obţinute ocupă un loc impresionant - judecătorul poate aluneca pe
periculoasa pantă a unui empirism profesional, bazat pe o disproporţionată şi
neştiinţifică încredere în propria „intuiţie”.
Aceasta aduce după sine o insuficientă solicitare a spiritului critic, o
atitudine de superficialitate, de superioritate, ce se bazează din ce în ce pe
mai puţină realitate.
Trebuie să se ţină seama că a avea experienţă înseamnă doar posesia
stereotipilor de a soluţiona mai uşor şi mai repede problema.
Nici un element din experienţa personală, nici un principiu de orice
soi nu poate justifica refuzul magistratului de a examina toate elementele
unei cauze care, ele singure, pot să-1 ducă la formularea justă a premiselor şi
la tragerea unor concluzii valabile.
Orice fapt arătat de acuzare sau apărare, orice relatarea venită dintr-o
parte sau alta trebuie să aibă loc în talgerul balanţei înainte de a începe
cântărirea lor. De aceea, judecătorul trebuie să aibă interes faţă de orice fază
a dezbaterii şi totodată, trebuie să aibă o justă stăpânire de sine, un
autocontrol sever, pentru a nu trage înainte de vreme o concluzie pripită, să
nu influenţeze cu nimic desfăşurarea dezbaterilor. Orice lipsă pe această
linie duce la o concepţie aprioristă a procesului, duce la un daltonism moral
31
din partea magistratului, ceea ce exclude apoi obiectivitatea şi
principialitatea pe care trebuie să se bazeze soluţia lui.
De aici reiese că tipul de percepţie, gradul de atenţie şi electivitatea
memoriei influenţează atitudinea şi soluţia judecătorului, deci defecţiunile pe
acest plan trebuie lichidate, pe măsura posibilului, încă de la începutul
carierei.
Gândirea constituie un proces de bază în activitatea judecătorului,
deoarece specificul profesiunii este tocmai reflectarea mijlocită a realităţii,
în baza căreia el este pus să tragă concluzii. Un rol important îl are sprijinul
analitic şi aspectul critic al analizei faptelor, probelor ca armă împotriva
erorilor judiciare. Spiritul analitic duce la înţelegerea rapidă şi justă a
elementelor unui fapt, ceea ce nu duce totodată (singură) la soluţia justă.
Procesul sintetic, la rândul lui, prin saltul care duce la generalizare,
comportă adesea riscurile greşelii tocmai prin confundarea uşoară a
analogiei cu identitatea despre care am vorbit mai sus. Cunoaşterea acestor
fenomene este de mare utilitate magistratului.
Trecând acum la latura emotiv-afectivă a psihicului, ajungem la o
chestiune mult controversată în literatură, anume: în ce mod afectele
superioare (simpatia şi antipatia) influenţează defavorabil munca
magistratului.
Rădăcinile antipatiei şi ale simpatiei se găsesc în experienţa
individuală a fiecăruia, apariţia lor spontană, însă, se explică prin
mecanismul asociativ involuntar.
Existenţa şi apariţia acestor sentimente se ridică precum o uriaşă
barieră în calea obiectivităţii şi principialităţii unei judecăţi, şi de aceea lupta
judecătorului împotriva lor trebuie dusă cu multă energie şi perseverenţă.
32
Acest lucru se impune cu atât mai mult cu cât marea majoritate a
infractorilor (în special a acelor care comit infracţiuni zise intelectuale) sunt
oameni „simpatici” care, în mod conştient, exploatează acest fapt pentru a
influenţa judecătorul pe această cale indirectă şi spre a obţine indulgenţa
nemeritată, dejucând vigilenţa lui.
Din cauza acestor posibile multiple erori, magistratul, pe lângă o
multilaterală pregătire juridică de înalt nivel (de unde, prin însăşi natura
lucrurilor, nu poate lipsi cea psihologică), trebuie să se cunoască pe sine
profund şi să ducă o neîncetată luptă pentru lichidarea tuturor surselor de
erori.
Testarea intersubiectivă, expresie a raţionamentului juridic al
judecătorului
Pe lângă funcţiile juridice specifice (egalitatea acuzării şi apărării,
garantarea stabilirii adevărului, asigurarea concretă a exercitării dreptului la
apărare, exercitarea rolului activ de către instanţă şi părţi etc.), duelul
judiciar îndeplineşte şi funcţii psihologice importante: testarea
intersubiectivă a structurilor raţionamentului juridic în drept; psihofiziologia
intimei convingeri a magistratului învestit cu luarea deciziei; prevenţiunea
specială; prevenţiunea generală23.
În duelul judiciar toate cele trei elemente ale raţionamentului juridic
pe care se fundamentează decizia în drept sunt puse în discuţia părţilor care
îndeplineşte funcţia de intercomunicare psihologică sau de testare
intersubiectivă a elementelor ce structurează raţionamentul necesar deciziei
în drept: starea de fapt, calificarea juridică şi sancţiunea.
23 N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi-„Psihologie judiciară". Ed. Şansa, Bucureşti, 1994, pag. 218-230
33
Testarea intersubiectivă a probelor îndeplineşte funcţia de verificare a
concordanţei acestora cu realitatea ce constituie obiectul probaţiunii;
evidenţierea viciilor în formarea probelor, eliminarea probelor false (obiectiv
false sau subiectiv false). Când există îndoieli asupra rezultatelor testării
intersubiective, în cazul mărturiilor şi al confruntărilor, se poate apela la
serviciile biodetecţiei judiciare.
Deci, stabilirea stării de fapt, ca etapă obligatorie a raţionamentului şi
deciziei în drept, nu poate fi promovată mai înaintea testării intersubiective
şi, după caz, obiective a întregii probaţiuni pe care se fundamentează o stare
de fapt.
Testarea intersubiectivă a calificării juridice. Practicienii dreptului
cunosc acest fenomen sub un dublu aspect.
Primul aspect este cel referitor la sistemul de consultări reciproce,
inclusiv extrajudiciare, cu privire la încadrarea în drept, a unei anumite
situaţii de fapt şi anume în cadrul activităţilor curente de pregătire a cauzelor
în vederea finalizării lor şi sesizării instanţelor competente.
Al doilea aspect, este cel ce se consumă în cadrul duelului judiciar în
temeiul art. 334 C. pr. pen. în conformitate cu care „dacă în cursul judecării
se consideră că încadrarea juridică i dată faptei prin actul de sesizare
urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua
încadrare".
Câte probleme de natură juridică şi psihologică ridică schimbarea unei
încadrări juridice şi care este tensiunea intelectuală şi afectivă născută pe
această problematică, atât la nivelul duelului judiciar, cât şi cel extrajudiciar,
în taberele pro şi contra ale opiniei publice, ale mijloacelor mass-media şi
ale doctrinei o demonstrează situaţia fluctuantă a calificărilor juridice în
procesele penale consacrate reprimărilor acţiunilor revoluţionare din
34
decembrie 1989. Acest exemplu este mai edificator şi la îndemâna imensei
majorităţi a celor preocupaţi de asemenea analize psihojudiciarc. Dar, în
mod efectiv orice schimbare de calificare juridică ridică probleme
psihologice intra— şi extrajudiciare, indiferent de natura procesului.
Calificarea juridică este determinantă pentru soluţia finală a
procesului şi a efectelor generale ale acestuia, îndeosebi în planul libertăţii
persoanei pentru că: achitarea, graţierea, amnistia, suspendarea executării
înseamnă libertate, pe când condamnarea înseamnă privare de libertate.
Acestea sunt motivele pentru care în duelul juridic avocatul penal
luptă, începând din faza testării intersubiective a probelor, pentru a putea
obţine o calificare juridică cu consecinţe favorabile inculpatului.
Secţiunea II - Problematica raportului apărare – acuzare
2.1. Psihologia acuzatorului public
Procurorul, ca reprezentant al Ministerului Public, este parte activă a
duelului judiciar24 . Modul de funcţionare a psihologiei acuzatorului public
nu poate fi perceput şi apreciat decât prin observarea directă în timpul şi cu
ocazia disputei judiciare pe toată durata procesului cu privire la ceea ce se
cheamă „concretizarea principiului contradictorialităţii în lupta pentru
adevăr”.
Procurorul trebuie să fie bine pregătit din punct de vedere psihologic
pentru a-şi putea „mula” comportamentul procedural exigenţelor
judecătorului. De asemenea acest lucru este important şi datorită faptului că
24 Art. 316 C.pr.pen. –,, În desfăşurarea cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor, procurorul exercită rolul său activ în vederea aflării adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale. Procurorul este liber să prezinte concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ţinând seama de probele administrate.”
35
în activitatea sa, acuzatorul public vine în contact cu mediul de provenienţa
al inculpatului sau al celorlalte părţi din proces.
Deci, psihologia reprezentantului Ministerului Public se structurează
pe relaţia cu apărătorul inculpatului şi a celorlalte părţi din proces şi pe
relaţia cu completul de judecată Lupta dintre acuzare şi apărare este
permanentă, pe toată durata judecăţii. Astfel, procurorul îşi susţine
rechizitoriul şi-l propune pentru decizie. Mobilitatea avocatului completează
acest tablou de rigurozitate, încercând să-şi consolideze poziţia bazată pe
prezumţia de nevinovăţie.
Ca reprezentant al Ministerului Public, procurorul este primul
interesat în protejarea intereselor publice, în realizarea efectelor educative
ale acţiunilor sale în cadrul duelului judiciar, pe care trebuie să-1 poarte de
pe poziţii obiective, ferme.
2.2. Psihologia avocatului
Dreptul la apărare este un drept constituţional, prevăzut în art. 24 din
Constituţia României: „În tot parcursul procesului, părţile au dreptul să fie
asistate de avocat, ales sau numit din oficiu”.
Deci, apărător nu poate fi decât un avocat căruia îi este garantată
libera exercitare a profesiunii conform conştiinţei sale profesionale, condiţie
psihologică primordială a calităţii menţionate anterior.
Este o psihologie mobilă în funcţie de posibilele ipostaze procesuale:
apărător al inculpatului, apărător al victimei sau al părţii responsabile
civilmente.
Apărătorul inculpatului nu se identifică cu inculpatul, misiunea sa
psihologică fiind una comprehensiva, de a înţelege şi explica
comportamentul inculpatului pe care îl asistă dacă acesta este culpabil în
36
mod real, iar dacă este inocent, de a înţelege mecanismele care au adus un
nevinovat în faţa justiţiei şi a le demonta în cursul cercetării în pledoaria
pentru achitare sau, într-o alta variantă, de a obţine restituirea cauzei la
parchet şi apoi o soluţie de neurmărire.
Primul act al comprehensiunii psihologice a inculpatului este
întâlnirea dintre inculpat şi avocatul ales din oficiu. În cadrul întâlnirii în
libertate sau la „vorbitor", dacă inculpatul este arestat, sunt posibile două
situaţii: refuzul inculpatului de a colabora cu avocatul său sau acceptarea
întâlnirii. In cea de a doua situaţie, avocatul cere informaţii inculpatului,
informaţii ce pot fi sincere sau nesincere, ori parţial sincere. Conţinutul
întâlnirii constituie secret profesional şi este protejat de Codul de procedură
penală. Informaţiile primite în cadrul întâlnirii vor fi utilizate de avocat,
acestea constituind principala sa armă psihologică în cadrul duelului
judiciar.
În cazul inculpatului inocent (sincer), informaţiile primite vor sta la
baza examenului critic la care vor fi supuse probele administrate în faza de
urmărire penală şi a cererilor avocatului de testare a tuturor probelor. Astfel:
• apărătorul va putea solicita cercetarea martorilor pentru mărturie
mincinoasă inclusiv testarea acestora la biodetector;
• pentru probele constând în înscrisuri se va putea solicita expertiza
grafoscopică;
• la orice fel de expertiză va putea cere o contraexpertiză;
• la actele organelor oficiale ce nu pot fi combătute prin probe cu
martori va putea solicita procedura înscrierii în fals, putând utiliza şi
biodetecţia.
37
Apărătorul inculpatului inocent va susţine concluziile în fond în mod
complet, chiar dacă procurorul care susţine concluziile primul25, solicită
achitarea. Această orientare deontologică trebuie să "reflecte, pe de o parte,
caracterul real al dreptului de apărare, iar, pe de altă parte, să contribuie în
mod complet şi edificator la formare a intimei convingeri a magistraţilor26.
De regulă, concluziile de achitare ale procurorului sunt sintetice, plate,
pe când ale apărătorului sunt analitice, debutând cu introducerea în care
pentru captarea atenţiei completului de judecată şi a publicului se face un
rezumat al conţinutului pledoariei, cunoscut sub numele de exordiu. După
aceasta se intră în dezvoltarea pledoariei dintr-o perspectivă
pluridisciplinară, în care alături de analize sociologice, juridice, filozofice,
politice nu lipsesc nici cele psihologice şi criminologice cu numeroase
accente emoţionale, toate acestea articulate într-o argumentaţie şi retorică
impecabile.
În cazul inculpatului culpabil, apărătorul se va strădui să înţeleagă şi
să explice atitudinea inculpatului încercând, în funcţie de posibilităţi, fie o
schimbare de încadrare juridică de la o infracţiune mai gravă la una mai
puţin gravă, fie circumstanţierea atenuantă. În extremis, va opta pentru
pledoaria de individualizare a pedepsei, când faptele comise sunt corect
stabilite, iar edificarea juridică este exactă. Aceste atitudini ale apărătorului
sunt posibile dacă inculpatul este sincer.
În situaţia inculpatului nesincer sau a celui care refuză cooperarea cu
apărătorul, acesta îşi va organiza apărarea în funcţie de posibilităţile pe care i
le oferă probele de la dosar, a neconcordanţelor eventuale dintre acestea,
25 Potrivit art. 340 C. pr. pen.: „După terminarea cercetării judecătoreşti se trece la dezbateri, dându-se cuvântul în următoare ordine: procurorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente şi inculpatului".
26 Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, op.cit., p.278
38
precum şi a informaţiilor primite de la rudele inculpatului sau din alte surse.
Lipsa de sinceritate sau refuzul de cooperare a inculpatului cu avocatul nu
constituie pentru apărător motive de abandonare a cazului. Apărătorul nu
poate refuza soluţiile, iar dacă iniţial ele nu există, atunci trebuie căutate.
Duelul judiciar al avocatului penal se derulează şi pe un alt plan, cel al
acţiunii civile, care are ca obiect repararea prejudiciului material şi moral
pricinuit victimei. Sub aspect procesual, acţiunea civilă în procesul penal
este subordonată modului de soluţionare a acţiunii penale, al cărui obiect
este răspunderea penală.
Sub aspectul dreptului substanţial, soluţionarea acţiunii civile depinde
de soluţia penală şi de modul de rezolvare a raportului de cauzalitate între
acţiunea sau inacţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii
reţinute prin rechizitoriu în sarcina inculpatului. Apărătorul inculpatului va
lua în calcul şi problema culpei victimei ale căror consecinţe se vor reflecta
în soluţia civilă, dar şi în concluziile cu privire la soluţia penală, ca clement
de individualizare a probei, afară de situaţia în care se va dovedi culpa
exclusivă a victimei.
Complexitatea răspunderii civile pe care apărarea inculpatului o
abordează din perspectiva răspunderii civile delictuale, presupune o analiză
a raportului de cauzalitate, după ce acesta a fost stabilit din punct de vedere
obiectiv şi din unghiul de vedere al subiectivităţii agentului infractor,
precum şi al eventualei culpe a victimei care, iară a fi exclusivă, s-a înscris
totuşi în cauzalitatea infracţiunii şi în cea a răspunderii civile delictuale.
Problematica psihologică a apărării părţii civile trebuie să aibă în
vedere următoarele categorii de prejudicii, impuse de noua concepţie a
dreptului civil român cu privire la despăgubirile morale, rezultând din
traume psihologice perene:
39
a) prejudicii constând în dureri fizice sau psihice;
b) prejudiciul estetic - când prin infracţiune s-a cauzat sluţirea fizică a
persoanei vătămate;
c) prejudiciul juvenil - constând în prejudiciul moral special suferit de
către o fiinţă umană tânără care îşi vede reduse speranţele de viaţă sau
răpite anumite agremente ale existenţei;
d) prejudiciul de agrement - ca o compensaţie la posibilităţile de viaţă
răpite unei persoane prin alterarea integrităţii sale funcţional-fiziologice.
Problematica psihologică în materie se integrează fenomenului
psihologic al frustraţiei cauzate de impactul pe care infracţiunea îl are asupra
cursului firesc al evoluţiei persoanei umane. Avocatului victimei care a
suferit un asemenea prejudiciu i se cere, pe lângă pregătirea tehnico-juridică
în materie, şi o deosebită grijă faţă de susceptibilităţile victimelor care,
adeseori, direct sau indirect, îşi acuză apărătorii de „pactizare" cu avocatul
inculpatului.
Pentru a-şi asigura succesul, avocatul utilizează arta retoricii şi
procedee persuasive.
40
CAPITOLUL II
PSIHOLOGIA INTIMEI CONVINGERI
Secţiunea I – Consideraţii psihologice asupra intimei
convingeri . Definiţii.
Din perspectiva juridică, garanţia intimei convingeri este dublă,
pornind de la principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat, care
trebuie prevăzut expres în orice constituţie democratică şi terminând cu
principiul independenţei magistraţilor şi supunerii lor numai legii.
Convingerea intimă a judecătorului, baza sentinţelor pe care el le
pronunţă, este un element esenţial care se cuvine studiat şi din punct de
vedere psihologic. Această convingere se bazează la rândul ei pe ceea ce se
cheamă „conştiinţă juridică". Aceasta nu este o noţiune abstractă. Orice
membru al corpului magistraţilor şi în special, judecătorul chemat să
soluţioneze o cauză concretă se conduce în activitatea sa de principiile
conştiinţei juridice.
În condiţiile de astăzi, chiar şi această convingere intimă se formează
în baza unor legităţi stabilite, legităţi care nu admit principiul aprecierii
probelor după criterii formale. Legile procedurale lasă probele la aprecierea
exclusivă a instanţei, stabilind ca unic fundament al acestei aprecieri
convingerea intimă a judecătorului sprijinită pe cercetarea circumstanţelor
cauzei, considerate în totalitatea lor. La acest punct nodal intervin factorii
psihologici.
Într-adevăr, convingerea intimă a judecătorului va reflecta realitatea
cu atât mai fidel, cu cât judecătorul va fi în stare să reconstituie faptele ce i
se relatează (de acuzaţi, de martori, de organele judiciare, prin declaraţii,
41
probe materiale etc.), după criterii obiectiv ştiinţifice, dând soluţiile cele mai
potrivite.
S-a putut constata că reflectarea realităţii obiective şi relatarea ei, este
supusă unei legităţi sui-generis care, în nenumărate cazuri, denaturează în
mod involuntar faptele. Judecătorul are de înfruntat dificultăţi şi mai mari,
căci el va putea reconstitui faptele numai prin experienţă indirectă şi prin
textura contradictorie a prezentării faptelor.
Aici este căutat motivul pentru care legislaţia admite fenomenul de
apreciere (utilizând chiar termenul) în baza căruia apoi se formulează
convingerea intimă a magistratului.
În aprecierea probelor (directe şi indirecte), judecătorul se bazează pe
experienţa şi cunoştinţele asimilate. Toate acestea fac ca judecătorul să caute
şi să găsească analogii în alte cazuri similare pentru a putea vedea mai clar
cazul de judecat.
Acest procedeu ajută până la un punct lămurirea problemelor, dar
totodată, poate constitui un izvor de greşeli, de erori judiciare regretabile.
Forţa psihologică a magistratului nu trebuie să subziste în rigiditatea şi
impenetrabilitatea pe care uneori se străduieşte să o afişeze. Aceste atitudini
sunt măşti. Atât procurorul, cât şi avocatul penal cunosc sensibilităţile şi
punctele vulnerabile ale magistratului şi încearcă să profite de ele.
Îndeosebi, avocatul penal încearcă să sensibilizeze afectivitatea
magistratului. În calitate de protagonişti ai duelului judiciar în procesul
penal (acuzatorul public şi apărătorului) îşi formează o convingere intimă
proprie asupra cazului, încercând, fiecare cu prilejul dezbaterii în fond a
cauzei, să-1 convingă pe magistrat de justeţea punctului său de vedere.
Susţinerile argumentate ale protagoniştilor se constituie, sub aspect
psihologic, în stimuli pentru gândirea magistratului, stimuli ce acţionează
42
corelat cu fondul experienţei, cultura şi informaţiile rezultate din probele
administrate, stocate în memoria magistratului, în timpul duelului judiciar,
pe care acesta 1-a condus în calitate de „dominus litis".
Intima convingere a magistratului nu se formează în mod complet şi
calificator decât după epuizarea duelului judiciar şi ascultarea ultimului
cuvânt al inculpatului, iar uneori nici după aceea, situaţie pentru care, în
înţelepciunea sa, legiuitorul a prevăzut ipostaza repunerii pe rol, dacă
magistratul nu a reuşit pe deplin să-şi formeze intima convingere27.
Pe de altă parte, pronunţări anticipate asupra cazului, în medii
extrajudiciare, sau manifestări ce ar putea sugera lipsa imparţialităţii, sunt
conduite nefireşti, sancţionabile, care pun sub semnul întrebării capacitatea
psihologică a magistratului de a suporta intelectiv şi afectiv, dar şi volitiv,
duelul judiciar, chiar dacă acesta este mai dur, iar uneori presărat cu
incidente între părţi sau delicte de audienţă.
Din punct de vedere psihologic, convingerea intimă este acea trăire
psihică interioară a judecătorului că o anumită stare de fapt este aşa şi nu
altminteri, fundamentând după sine echivalenţa stării de fapt cu situaţia din
drept. Psihologic, intima convingere este o încărcătură mentală şi afectivă
care-1 echilibrează sufleteşte pe judecător, dându-i sentimentul că nu a
greşit în apreciere şi, respectiv, judecată.
În toate cazurile, judecătorul trebuie să scoată la iveală diferenţele
individuale ale cazului, să le supună unei critici, unei analize logice
ştiinţifice serioase, înainte de a trage concluziile ce se impun. Numai analiza
detaliată şi severă a realităţii poate să-1 conducă pe judecător la evidenţă,
singurul criteriu obiectiv pe care apoi va trebui să se bazeze convingerea
intimă şi apoi soluţia procesului.
27 Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, op.cit., p.283
43
Din noianul de amănunte contradictorii, care se etalează în faţa
magistratului, acesta va trebui să facă o selecţie migăloasă şi să construiască,
să reconstituie faptul infracţional cu toate mobilele sale economico-sociale şi
psihologice, cu toate consecinţele faptului.
Din perspectiva psihologică, garanţia intimei convingeri nu poate fi
alta decât respectarea de către magistrat (judecător) a principiilor şi legilor
de formare a probelor, a utilizării criteriilor psihologice, iar din perspectiva
etică, garanţia este moralitatea judecătorului şi buna sa credinţă.
Garanţia intimei convingeri este dublă, o dată pornind de la principiul
constituţional al separaţiei puterilor în stat, iar pe de altă parte, principiul
independenţei magistraţilor şi impunerii lor numai legii.
În ultimă analiză, execută un drept la intimă convingere pe care se
fundamentează posibilitatea magistraţilor, ce constituie un complet de
judecată, de a avea opinie separată.
Pentru a asigura corecta funcţionare a intimei convingeri şi a face
deliberarea de orice influenţă, aceasta va avea loc imediat după încheierea
dezbaterilor şi se va face în secret.
Judecătorii vor delibera mai întâi asupra aspectelor de fapt din cele
strâns legate de probaţiune şi apoi asupra celor de drept (calificarea faptei şi
aplicarea pedepsei).
Putem defini aşadar intima convingere ca fiind o stare psihologică
comună tuturor oamenilor în legătură cu părerea lor fermă, de neclintit
despre anumite fenomene, evenimente, situaţii28.
Având în vedere procesul penal, putem afirma că acuzatorul şi
apărătorul îşi formează o convingere intimă proprie asupra cazului,
28 Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, op.cit., p.284
44
încercând fiecare cu prilejul dezbaterii cauzei să-1 convingă pe magistrat de
justeţea punctului său de vedere.
Duelul judiciar constituie pentru magistrat stimulul ce acţionează
corelat cu fondul experienţei, cultura şi informaţiile rezultate din probele
administrate.
Intima convingere a magistratului nu se realizează decât după
epuizarea duelului judiciar şi audierea ultimului cuvânt al inculpatului, iar
uneori nici după aceea, situaţie pentru care legiuitorul a prevăzut ipoteza
repunerii în rol, dacă magistratul nu a reuşit să-şi informeze intima
convingere.
Forţa psihologică a magistratului nu constă în rigiditatea şi
impenetrabilitatea pe care se străduieşte să o afişeze. Aceste atitudini sunt
măşti.
Atât procurorul, cât şi avocatul penal cunosc sensibilitatea şi punctele
vulnerabile ale magistratului şi încearcă să profite de ele. îndeosebi avocatul
penal încearcă să sensibilizeze afectivitatea magistratului.
Deliberarea tocmai din aceste considerente este concepută să se
realizeze într-o stare de relaxare psihică din partea magistratului prin care să
aprecieze corect probele şi argumentele, tentante intersubiectiv în duelul
judiciar, ca şi ultimul cuvânt al inculpatului.
Dacă elementele subiective, străine cauzei sau extrajudiciare de
presiune vor influenţa intima convingere, subordonând-o, atunci duelul
judiciar ne apare ca inutil.
45
Secţiunea II - Evaluarea şi coroborarea probelor în procesul
formării convingerii intime
Instanţa de judecată (judecătorul) nu-şi poate forma o convingere
intimă, realistă, decât prin evaluarea şi coroborarea tuturor probelor existente
la dosar. Doar pe baza acestor probe, cauza poate fi lămurită sub toate
aspectele29. De aceea se impune o scurtă analiză a acestora pentru a putea
vedea în ce măsură ajută la formarea convingerii intime.
2.1 Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului
Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, cunoscute şi sub
denumirea de „mărturisire", reprezintă un mijloc important de probă care
serveşte mai mult sau mai puţin direct la aflarea adevărului în procesul
judiciar. Reglementate în art. 69 C.pr.pen., aceste declaraţii vor contribui la
elucidarea împrejurărilor cauzei şi prin extensie, la formarea convingerii
intime a magistratului. Deşi în practică li se acordă o anumită greutate în
alcătuirea probatoriului, legea nu conferă o valoare probantă deosebită
declaraţiilor învinuitului sau inculpatului, stabilind că pot servi la aflarea
adevărului numai în măsura în care. sunt coroborate cu restul probelor
existente în cauză.
Deci, mărturisirea are o forţă probantă condiţionată, fiind necesar a fi
coroborată cu celelalte probe, precum şi un caracter divizibil, deoarece poate
29 Art. 63 alin. 1 C.pr.pen. - „Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.
Art. 64 C.pr.pen. - „Mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt: declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele".
46
fi acceptată în parte sau în întregime în funcţie de cum este confirmată sau
infirmată de întreg probatoriul30.
Declaraţiile învinuitului sau inculpatului se vor forma pe baza
proceselor psihice ale acestuia, procese ce vor trebui avute în vedere de către
magistrat. Aceste mecanisme psihologice se raportează la trei etape
infracţionale:
1. conceperea activităţii infracţionale şi rezoluţia infracţională31;
2. desfăşurarea activităţii infracţionale;
3. etapa postinfracţională - în această etapă îşi fac apariţia procesele
psihice determinate de teamă, lupta pentru evitarea răspunderii penale
specifice încercărilor de simulare - disimulare (minciuna, în general).
Declaraţiile învinuitului vor fi influenţate de tensiunea psihică
postinfracţională, tensiune determinată de teama de răspundere, de teama
acuzării.
O influenţă negativă asupra formării declaraţiilor o constituie şi
existenţa factorilor obiectivi şi subiectivi determinativi în procesul de
percepţie al învinuitului sau inculpatului (condiţii de vizibilitate
nefavorabile, tensiunea psihică existentă, deficienţe ale organelor de simţ
etc.).
De asemenea, declaraţia poate fi influenţată negativ sau pozitiv de
metoda şi mijloacele de interogare folosite de organele de urmărire penală.
Aceste metode vor trebui adaptate tipului de personalitate al fiecărui individ
şi, de asemenea, însuşi anchetatorul (chiar şi magistratul) va trebui să-şi
adapteze şi controleze anumite trăsături de personalitate.
30 V. Dongoroz şi colab. - „Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român", Ed. Academiei, 1975.
31 C. Bulai - „Drept penal român. Partea generală", Ed. Şansa, 1992
47
Prin urmare, deşi nu li se acordă o forţă probantă superioară altor
mijloace de probă, declaraţiile învinuitului sau inculpatului au o valoare
particulară, întrucât servesc la conturarea conţinutului constitutiv al
infracţiunii sau cel puţin la cunoaşterea poziţiei subiectului faţă de fapta
săvârşită, magistratul având în vedere toate aceste aspecte.
2.2. Declaraţiile părţii vătămate
Partea vătămată este subiectul pasiv al infracţiunii, adică persoana
care a suferit prin infracţiune o vătămare fizică, morală sau materială.
Fiind subiect principal în cauza penală, declaraţia părţii vătămate este
inerentă, mai ales că se presupune că victima are cunoştinţe nemijlocite cu
privire la faptă şi făptuitori.
Formarea declaraţiilor este precedată de un proces psihologic deosebit
de complex, marcat de capacitatea de recepţionare a informaţiilor, de
prelucrarea şi stocarea memorială a acestora, precum şi de existenţa unor
factori obiectivi şi subiectivi de distorsiune ce influenţează recepţia.
Magistratul va trebui să distingă în declaraţia părţii vătămate negative
datorate stării de tulburare afectivă a victimei şi concretizate în denaturarea
inconştientă a celor percepute.
De asemenea, trebuie avut în vedere şi anumiţi factori ce alterează
percepţia actului infracţional: fenomenul de iluzie, sugestia, efectul „halo”.32
Declaraţia părţii vătămate poate fi influenţată şi de buna sau reaua-
credinţă a acesteia, deoarece victima este interesată în rezolvarea cauzei
penale, dar mai presus de toate în dovedirea vinovăţiei făptuitorului, fapt ce
va duce la pedepsirea acestuia.
32 Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, op.cit., p.284
48
Această expresie a laturii vindicative pur umane ce există în individ,
poate duce însă la strecurarea în declaraţie a unor elemente de anumită
natură, neveridice, care să determine agravarea răspunderii învinuitului sau
inculpatului.
Ca urmare, este necesară coroborarea şi cu alte mijloace de probă
pentru a afla adevărul într-o pricină penală. Judecătorul, în virtutea rolului
său activ, va filtra toate aspectele existente în declaraţii pentru a-şi putea
forma convingerea intimă.
2.3. Declaraţiile martorului
Reprezintă unul dintre cele mai vechi şi mai folosite mijloace de
probaţiune în cadrul procesului judiciar.
Ascultarea unei persoane ca martor, care are cunoştinţă despre o
anumită faptă sau împrejurare vizând un fapt juridic sau o cauză penală,
aflarea unei informaţii obţinute prin mărturie au ca scop aflarea adevărului.
Conform art. 78 C.pr.pen., ,,persoana care are vreo cunoştinţă despre
vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea
adevărului în procesul penal poate fi ascultată în calitate de martor.”
În vederea aflării adevărului, atunci când se urmăreşte obţinerea unei
mărturii în deplină concordanţă cu celelalte şi cu reala desfăşurare a faptelor,
când ascultarea martorilor impune folosirea unor metode tactice şi
psihologice, nu se vor folosi forme de violenţă nici fizică, nici psihică şi va
realiza un cadru adecvat ascultării martorilor care au o anumită relaţie cu
învinuitul, şi anume: rude, soţ, copil.
49
2.4. Înscrisurile
Din punct de vedere procedural, înscrisurile pot servi ca mijloace de
probă, dacă în conţinutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să
contribuie la aflarea adevărului (art. 89 C.pr.pen.).
Termenul de „înscris” poate avea pe lângă această calitate de mijloc
de probă, şi calitatea de obiect material al infracţiunilor de fals. Intr-o altă
opinie, se subliniază că în sfera înscrisurilor, ca mijloace de probă intră
numai obiectele pe care sunt marcate semnele scrierii fonetice.
Cu alte cuvinte, „înscrisul” nu reprezintă orice mod de materializare,
de exprimare a gândirii şi voinţei într-un obiect material, ci numai
exprimarea prin scris, aceasta reprezentând exprimarea prin semne grafice a
sunetelor şi cuvintelor33.
Datorită evoluţiei extraordinare a ştiinţei care a permis refacerea şi
reconstituirea înscrisurilor deteriorate sau distruse, stabilirea autenticităţii şi
vechimii acestora, precum şi descoperirea falsurilor prin contrafacere,
alterare, deghizare sau imitarea scrisului, magistratul va putea să-şi formeze
intima convingere folosind şi elementele relevate de munca expertului
criminalist.
Fiind mijloace de probă concrete, nedepinzând, în general, de aspecte
relative (aşa cum este psihologia umană), înscrisurile au un rol foarte
important în aflarea adevărului în procesul penal.
2.5. Înregistrările audio sau video
Înregistrările audio sau video pot fi efectuate cu autorizarea motivată a
Prim-procurorului Parchetului Curţii de Apel, dacă există date sau indicii
temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care
33 Lucian Ionescu - „Expertiza criminalistică a scrisului", Editura Junimea, Bucureşti, 1973.
50
urmărirea penală se face din oficiu, iar interpretarea este utilă pentru aflarea
adevărului. Aceste înregistrări pot servi ca mijloc de probă dacă din
conţinutul convorbirilor înregistrate rezultă fapte sau împrejurări de natură
să contribuie la aflarea adevărului (art. 91 C.pr.pen.).
Dat fiind caracterul pur tehnic al acestui mijloc de probă, precum şi
aspectele procedurale cu privire la autorizarea pentru interceptare, redarea
conţinutului într-un proces-verbal, sigilarea şi chiar verificarea prin
expertiză, se poate considera că înregistrările audio sau video sunt „sigure”,
că reprezintă o reflectare nedeformată a realităţii.34
Ca urmare a acestor însuşiri, judecătorul le va reţine şi le va direcţiona
în procesul formării convingerii intime.
2.6. Fotografiile
Fotografiile constituie un mijloc de probă de o importanţă deosebită,
deoarece prin intermediul lor sunt redate rezultatele cercetărilor
criminalistice ce duc la aflarea adevărului într-o cauză penală.
Indiferent dacă este efectuată la locul faptei (fotografia judiciară
operativă) sau în condiţii de laborator (fotografia judiciară de examinare),
fotografia prezintă numeroase avantaje:
fidelitate în fixarea şi redarea imaginii;
obiectivitate în prezentarea datelor;
influenţă psihologică deosebită atât asupra învinuitului sau
inculpatului, cât şi asupra instanţei.
Judecătorul va trebui să aşeze fotografiile („planşa foto”) existente
într-un dosar alături de celelalte mijloace de probă şi să le valorifice în
34Lazăr Cârjan, Curs de criminalistică, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003
51
formarea intimei convingeri, fără a fi influenţat de eventuala capacitate a
acestora de manipulare.
2.7. Constatările tehnico-ştiinţifice
Conform art. 112 C.pr.pen., dispunerea efectuării unei constatări
tehnico-ştiinţifice are loc în cazul în care există pericol de dispariţie a unor
mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară
lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.
Constatările tehnico-ştiinţifice se fac de către specialişti sau
tehnicieni, iar aceştia voi răspunde la întrebările în legătură cu obiectul
supus cercetării.
Datorită faptului că prin ele se clarifică anumite împrejurări ale
cauzei, se poate spune că şi constatările tehnico-ştiinţifice sunt mijloace
importante de probă.
Instanţa, în speţă magistratul, în cazul în care nu consideră clarificate
aspectele supuse analizei tehnico-ştiinţifice, poate dispune refacerea sau
completarea acesteia. Deci, intima convingere a judecătorului nu se poate
forma în vederea stabilirii unei sentinţe corecte decât dacă toate elementele
cazului sunt clare.
2.8. Constatările medico-legale
În cazul în care instanţa este sesizată cu cauze ce implică vătămări
corporale sau ale sănătăţii, ori moartea violentă a unei persoane, precum şi o
moarte a cărei cauză nu se cunoaşte sau este suspectă, în dosarul respectiv va
trebui să existe şi constatarea medico-legală a situaţiilor respective.
52
Necesitatea acestui raport este dată de importanţa valorilor lezate prin
infracţiune, precum şi de stabilirea împrejurărilor cauzei aşa cum s-au
petrecut în realitatea socială.
Constatările medico-legale pot face lumină în anumite cazuri în ceea
ce priveşte latura subiectivă a unei infracţiuni, sau pot releva raportul de
cauzalitate dintre elementul material al laturii obiective şi urmarea imediată
a infracţiunii, precum şi existenţa anumitor împrejurări ce aparţin sau nu
lanţului cauzal al faptei.35
În funcţie de rezultatele constatării, judecătorul îşi poate forma intima
convingere spre o anumită încadrare a faptei sau spre o altă încadrare, total
diferită. Importanţa constatărilor medico-legale a fost subliniată în cazuistica
judiciară şi elocvent în acest sens este şi ,,Cazul Vrăbioru”36 În acest caz,
dacă s-ar fi constatat drept cauză a morţii lovirea, s-ar fi ajuns la condamnare
făptuitorului pentru „loviri sau vătămări cauzatoare de moarte” conform art.
183 C.pen. însă, constatându-se moartea s-a datorat unor afecţiuni cardiace
preexistente morţii, încadrarea în art. 183 C.pen. nu mai este valabilă.
Dată fiind valoarea probantă deosebită a acestor mijloace de probă,
judecătorul va ţine cont de ele, bineînţeles în coroborare cu celelalte
mijloace de probă existente în cauză.
2.9 Expertizele
Acest mijloc de probă vine în completarea constatărilor tehnico-
ştiinţifice şi a celor medico-legale atunci când acestea nu lămuresc pe deplin
anumite aspecte ale pricinii aduse spre judecare.
35Valentin Iftenie - Medicină legală, Editura Universitară, Bucureşti, 2003;36 Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, op.cit., p.288
53
Ca şi în cazul celorlalte două mijloace de probă, expertiza poate fi
cerută şi de instanţă. Raportul făcut în urma analizelor, fie tehnice, fie
medico-legale, nu poate fi decât în consens cu realitatea. De altfel, există
garanţii de ordin procedural ce înlătură eventualele imixtitudini ce ar urmări
denaturarea aspectelor supuse expertizei.
Şi în acest caz, judecătorul va da importanţa ce i se cuvine mijlocului
de probă analizat, punându-1 în legătură cu celelalte date ale cauzei.
2.10. Mijloacele materiale de probă
Prin mijloace materiale de probă, Codul de procedură penală a inclus
„obiectele care conţin sau poartă o urmă a fapte săvârşite, precum şi orice
alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului". De asemenea, suni incluse
sub denumirea de „corpuri delicte" şi obiectele care au fost folosite sau au
fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, precum şi obiectele
care sunt produsul infracţiunii.
Sfera de cuprindere a acestor mijloace de probă este foarte largă, dat
fiind natura urmelor37 ce se pot găsi pe obiect, cum ar fi:
urme de mâini, de picioare, de dinţi, de buze, nas sau
îmbrăcăminte,
urme biologice — fie de sânge, salivă, fire de păr sau seminale;
urme ale unor mijloace de transport;
urme ale armelor de foc;
urme ale instrumentelor de spargere.
37Lazăr Cârjan, Curs de criminalistică, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003
54
Judecătorul nu va avea decât rolul să aprecieze toate aceste mijloace
de probă, coroborându-le pentru a-şi forma imaginea de ansamblu şi de
detaliu a faptei şi pentru a da o sentinţă conformă cu legea şi situaţia de fapt.
Secţiunea III - Garanţii psihologice şi de personalitate ale
intimei convingeri
Garanţia intimei convingeri rezultă din exigenţele morale şi de
competenţă ale magistratului în raport de cauzele judecate
Exigenţele morale vizează raportarea reală şi sinceră a magistratului
judecător la valorile umane, spunere de adevăr, dreptate, justiţie, bună-
credinţă.
Privind astfel, magistratul va trebui să cunoască în ce constau şi cât au
fost lezate valorile şi interesele legitime ale omului în lumina drepturilor şi
obligaţiilor sale.
Atitudinea generală a magistratului se raportează la suma de valori şi
norme morale unanim acceptate.
Exigenţele de competenţa au în vedere pregătirea modernă de
specialitate, experienţa pozitivă şi, nu în ultimul rând, abilitatea
judecătorului de a solicita contribuţia expertizelor de specialitate necesare în
cauzele judiciare.
În ceea ce priveşte exigenţele legale se impune cunoaşterea de către
judecător a dispoziţiilor legii procesuale, a drepturilor fundamentale ale
omului, la care trebuie să se raporteze în permanenţă; de asemenea,
prevederile legale cu privire la mărturie, procedeele de tactică şi metodică în
efectuarea audierii martorilor.
55
CAPITOLUL III
PROBLEMATICA PSIHOLOGICĂ A DELIBERĂRII ŞI
OPINIEI SEPARATE
Secţiunea I – Deliberarea
După ce în şedinţa de judecată au avut loc dezbaterile, adică şi-au
spus cuvântul în fond toate părţile prezente la proces, s-au audiat martorii şi
experţii, s-au prezentat mijloacele de probă existente, iar inculpatul şi-a
prezentat „ultimul cuvânt” şi instanţa se consideră lămurită, preşedintele
declară dezbaterile închise şi judecătorii care alcătuiesc completul de
judecată deliberează în vederea pronunţării hotărârii. Deliberarea are loc în
secret (art. 307 C.pr.pen.).
Secretul deliberării are mare importanţă pentru a asigura o hotărâre
justă, pronunţată de jucători numai potrivit legii şi convingerii lor intime, pe
baza materialului probator din dosar, discutat de părţi în şedinţă. Astfel se
păstrează încrederea în justeţea soluţiei şi obiectivitatea judecătorilor;
totodată, se asigură judecătorilor liniştea pentru a chibzui temeinic.
În procesele simple sau când se rezolvă o excepţie, deliberarea în
secret se poate face chiar în şedinţa de judecată, dar, de obicei, judecătorii se
retrag în camera de chibzuire pentru deliberare.
Deliberarea este condusă de preşedintele completului, dar el are
aceleaşi drepturi în ceea ce priveşte soluţia ca şi ceilalţi membri ai
completului.
Din punct de vedere al luării hotărârii, nici o dificultate nu există în
cazul judecătorului unic. Dacă însă completul de judecători este alcătuit din
doi judecători, în cazul în care aceştia nu cad de acord asupra soluţiei, se
56
ajunge la divergenţe, fie că este vorba de soluţia finală ce trebuie dată în
cauză, fie că este vorba de rezolvarea, pe tot parcursul judecăţii, a unor
cereri, excepţii sau incidente. Într-o astfel de situaţie cauza se repune pe rol -
eventual de îndată, dacă părţile sunt prezente şi se rejudecă în complet de
divergenţă, adică se întregeşte completul de judecată cu preşedintele sau
vicepreşedintele instanţei sau cu un judecător desemnat de preşedinte,
ajungându-se astfel la un complet format din trei judecători, adică un număr
impar.
În ipoteza completului de divergenţă, hotărârea se ia, desigur, în
unanimitate, cum se întâmplă de regulă, dar dacă unul din membrii
completului nu este de acord cu opinia majorităţii, el poate rămâne cu o
opinie separată. Motivarea opiniei separate este obligatorie.
În cazul în care completul de judecară fiind format dintr-un număr
impar se ajunge la mai mult de două păreri (de exemplu: unul dintre membrii
completului este pentru admiterea în întregime a acţiunii, altul pentru
respingerea ei, iar al treilea este pentru admiterea ei în parte), judecătorii ale
căror păreri se apropie mai mult sunt datori să se unească într-o singură
părere.
Dincolo de aceste aspecte de ordin strict procedural, deliberarea este
concepută şi legiferată pentru ca magistratul, judecătorul să poată cumpăni
într-o stare de relaxare psihologică probele şi argumentele, testate
intersubiectiv în duelul judiciar.
Dacă elementele subiective, străine cauzei sau extrajudiciare, de
presiune vor influenţa intima convingere a magistratului sau vor impune o
altă soluţie, substituind voinţa acestuia, atunci duelul judiciar este inutil, iar
justiţia ajunge să se transforme într-o maşină de fabricat soluţii în serie.
57
La deliberare nu asistă nici reprezentantul Ministerului Public şi nici
grefierul.
Judecătorii vor delibera mai întâi asupra chestiunilor de fapt, deci cele
strâns legate de probaţiune şi apoi asupra celor de drept, adică calificarea
faptului şi aplicarea pedepsei. Toţi membrii completului de judecată au
îndatorirea să-şi spună părerea asupra fiecărei chestiuni. Ultimul care-şi
spune părerea este preşedintele.
Prin urmare, şi instituţia deliberării are o componentă psihologică ce
are menirea să pună în valoare personalitatea judecătorului, calităţile ce
structurează profilul psihointelectual şi moral-afectiv al acestuia, raportarea
reală şi sinceră a magistratului la valorile umane perene de adevăr, dreptate,
justiţie, bună-credinţă, cunoaşterea valorilor şi intereselor legitime ale
omului în colectivitatea semenilor săi, în lumina drepturilor şi obligaţiilor
sale.
Structura deliberării, realizată din perspectiva psihologică, poate şi
trebuie să fie sistemul de referinţă al temeiurilor unor soluţii juridice
fundamentate pe adevăr şi justiţie38.
Secţiunea II - Opinia separată
Câte probleme de natură juridică şi psihologică ridică probabilitatea
magistraţilor ce constituie un complet de judecată de a avea opinie separată
şi care este tensiunea intelectuală şi afectivă născute pe această problematică
atât la nivelul actului de înfăptuire a justiţiei, cât şi cel al individului
angrenat în acest mecanism: în taberele pro şi contra ale literaturii de
specialitate, ale mijloacelor mass-media şi, nu în ultimul rând, ale
38 Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, op.cit., p.288
58
practicienilor, o demonstrează situaţia fluctuantă a calificărilor juridice şi,
inevitabil, a soluţiilor pronunţate în perioada post-decembristă.
În mod efectiv, orice schimbare de atitudine în pronunţarea unei
soluţii ridică probleme psihologice inter— şi extrajudiciare, indiferent de
natura procesului.
Putem conchide că în ultima analiză există şi un drept la intimă
convingere pe care se fundamentează posibilitatea judecătorului de a avea
opinie separată.
Problematica legată de aspectul opiniei separate îşi găseşte
fundamentarea juridică în dispoziţiile de drept procedural.
Legiuitorul impune ca hotărârea judecătorului să fie rezultatul
acordului membrilor completului de judecată asupra soluţiilor date
chestiunilor supuse eliberării. Dacă unanimitatea nu poate fi întrunită,
hotărârea se ia cu majoritatea.
Chestiunea supusă analizei capătă nuanţe ce incită la discuţii în
momentul în care judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai severă
trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa. Prin lege se consacră
această obligaţie a magistratului de a circumscrie unui punct de vedere ce va
apărea mai apropiat de cel invocat de el. Această obligaţie supusă unei
analize mai atente poate da naştere la interpretări nu lipsite de „patimă".
Dacă încercăm o abordare psihologică, considerăm că un element de
pornire îl va constitui buna-credinţă a judecătorului.
Judecătorul (magistratul) trebuie să dea dovadă de profesionalism pe
durata întregului proces şi, de asemenea, de buna credinţă. Supunerea lui
numai legii trebuie dublată şi de latura morală a personalităţii sale.
59
Doctrinele modeme de drept au dat diferite definiţii bunei-credinţe,
toate însă pornind de la cunoscuta maximă romană: „Honeste vivere,
alterum non laudare sum qui que tribunere".
Având în vedere ideea fundamentală ce ne preocupă, respectiv buna-
credinţă a magistratului, am preferat o definiţie analitică, pornind de la
convingerea că o scurtă prezentare a laturilor conceptului bunei-credinţe
serveşte mai eficient deontologiei activităţii de judecător şi ideea de justiţie.
60
CAPITOLUL IV
CERCETARE APLICATIVĂ. STUDII DE CAZ.
Consideraţiile psihologice asupra instituţiei judecăţii privită din
perspectiva duelului judiciar şi al intimei convingeri nu ar fi suficiente
pentru a releva importanţa acestei faze a procesului penal, fără o cazuistică
pe această temă.
PROCESUL PĂLTINEANU-LĂZĂRESCU
Numărul 1 al primului an de apariţie (1923) din colecţia intitulată
„Biblioteca Marilor procese”, al cărei director era cunoscutul avocat şi
scriitor I. Gr. Perieţeanu şi în a cărei redacţie lucrau, printre alţii, Vintilă
Dongoroz, Margareta Paximade-Ghelmegeanu şi V. V. Stanciu, este
consacrat unui proces interesant nu atât prin modul în care s-au desfăşurat
faptele, cât prin problemele de drept pe care le ridica. Nu putem omite nici
faptul că el ne oferă o piesă extrem de rară: una din puţinele pledoarii, al
cărei text s-a păstrat, datorită unui avocat, care, prin marele său talent, a
intrat în legenda Palatului de justiţie, în perioada dintre cele două războaie
mondiale.
Vom prezenta faptele, aşa cum sunt relatate în scurtul istoric cu care
începe susmenţionatul volum. În dimineaţa zilei de 13 august 1916,
autorităţile franceze din localitatea Dinard (Saint-Enogat), staţiune
balneară la Marea Mânecii, fură înştiinţate că în vila numită „Les
Feuillages” studentul român Dominic Păltineanu, fiul cunoscutului avocat
Barbu Păltineanu, fusese înjunghiat, cu un cuţit, de către colegul său Al.
Em. Lăzărescu, fiul d-lui Emil Lăzărescu, avocat bucureştean şi efor al
aşezămintelor „Nifon Mitropolitul”.
61
Jandarmeria locală începe imediat cercetările, pe când victima, aflată
încă în viaţă, era transportată la spital. Dominic Păltineanu moare însă în
chiar seara acelei zile.
Actele întocmite de jandarmerie sunt înaintate parchetului din St.
Malo. Instrucţia durează o lună, iar concluziile judecătorului de instrucţie
sunt că nu există caz de urmărire. Ancheta îi formase convingerea că
Lăzărescu se afla în stare de legitimă apărare, iar victima „se înfipsese
singură în cuţit”.
Al. Em. Lăzărescu îşi continuă astfel în linişte studiile la Paris şi,
după aproximativ 5 ani, se întoarce în ţară.
Dosarul care părea destinat să rămână definitiv închis este însă
redeschis în 1921, când, la 26 aprilie, Elena Păltineanu, mama victimei,
depune o plângere la Parchetul Tribunalului Ilfov.
Cabinetul I de instrucţie de pe lângă Tribunalul Ilfov respinge
excepţia de incompetenţă şi autoritate de lucru judecat, ridicate de inculpat,
şi reia cercetările, dar, ajungând la concluzia că Lăzărescu se afla în
legitimă apărare, consideră că nu era cazul de urmărire.
Camera de punere sub acuzare a Curţii de Apel din Bucureşti, în
opoziţia făcută de partea civilă, înlătură însă faptul justificativ al legitimei
apărări şi decide trimiterea în judecată a inculpatului pentru rănire
cauzatoare de moarte.
Înainte însă de a ajunge în faţa Curţii cu juri, acuzatul declară recurs
împotriva deciziei Camerei de punere sub acuzare, întemeindu-şi recursul
pe ilegalitatea trimiterii sale în judecată.
În faţa Curţii de casaţie se vor duce discuţii pasionate în probleme de
drept penal internaţional, noi pentru instanţele noastre.
62
Printre avocaţii care s-au înfruntat, amintim pe Osvald Teodoreanu ,
I. Gr. Perieţeanu, Istrate Micescu, Emil Otulescu, H. Asnavorian.
Procesul a ajuns în faţa Secţiilor Unite ale Curţii de casaţie.
Dar să reluăm faptele, aşa cum apar ele în decizia din 3 noiembrie
1922 a Camerei de punere sub acuzare a Curţii de apel din Bucureşti.
Un grup de prieteni români, care îşi făceau studiile în Franţa,
Dominic Păltineanu, C. Vălimărescu, I. Nicolaescu, Al. Lăzărescu şi
prietena acestuia, Marguerite Wallon, se hotărâse să-şi petreacă vacanţa în
staţiunea Dinard, unde au închiriat vila „Les Feuillages”. Din depoziţiile
martorilor rezultă că Păltineanu avea obiceiul să bea şi că în asemenea
cazuri devenea agresiv. Printre altele îi plăcea să stârnească gelozia lui
Lăzărescu. În seara de 12-13 august, grupului de prieteni de la vila „Les
Feuillages” li s-au mai alăturat doi români, Tânăsescu şi Manolescu. Au
început să joace cărţi şi să golească sticlele de lichior aduse de aceştia din
urmă.
Spre sfârşitul serii, Lăzărescu se retrage şi-şi cheamă şi prietena.
Aceasta refuză; între ei izbucneşte o ceartă, care se termină cu o palmă
trasă de Lăzărescu Margaretei Wallon. La ţipetele acesteia, au sărit toţi
ceilalţi. Lăzărescu, speriat, s-a retras în camera sa, de unde a fugit pe
fereastră. Indignat de purtarea lui Lăzărescu, Păltineanu a mai băut câteva
pahare. Lăzărescu s-a întors acasă la 3 dimineaţa. Înainte de a se urca în
camera lui, însă, a luat din sufragerie cuţitul de pâine pentru a se apăra
dacă ar fi fost necesar.
Păltineanu, auzind zgomotul făcut de Lăzărescu, s-a dus în camera
acestuia. Când Vălimărescu soseşte şi el, pentru a nu-i lăsa singuri, vede
următoarea scenă: Păltineanu, cu un scaun în mână, ridicat, gata să
lovească, iar Lăzărescu, înarmat cu cuţitul. În clipa intrării lui Vălimărescu,
63
Lăzărescu fuge fără a spune nici un cuvânt, iar Păltineanu îi arată rana de
la stomac, spunând „iată ce mi-a făcut”. Păltineanu este imediat transportat
la spital. Infirmiera audiată ca martoră a declarat că Păltineanu i-a spus
„este vina mea dacă sunt aici, am căzut sub cuţitul prietenului meu”.
Întrebat asupra celor întâmplate, Lăzărescu a declarat că Păltineanu,
intrând la el în cameră, a luat un scaun şi 1-a lovit în cap şi că el, speriat, a
luat de pe noptieră cuţitul cu care tăia foile cărţilor, pentru a-1 ţine la
distanţă pe Păltineanu.
Acesta, „orbit de furie, s-a aruncat asupra sa fără a se feri de cuţit”.
Din motive de neînţeles, nu s-a făcut autopsia cadavrului lui
Păltineanu.
Camera de punere sub acuzare a admis opoziţia părţii civile
împotriva ordonanţei de neurmărire, a reformat această ordonanţă şi a
decis trimiterea lui Lăzărescu înaintea Curţii cu juraţi a Tribunalului Ilfov.
Considerentele deciziei conturează problemele juridice controversate
care se vor discuta în faţa Curţii de casaţie: „Având în vedere, se arată în
decizia Camerei, că Lăzărescu a invocat în apărare... autoritatea lucrului
judecat, izvorâtă din ordonanţa de neurmărire de mai sus şi că înţelege a se
folosi de dispoziţiunile art. 4 din Codul penal, în virtutea căruia nu poate fi
urmărit, pe tot cuprinsul teritoriului românesc, făcând dovadă că pentru
faptele petrecute în străinătate a fost judecat în mod definitiv în
străinătate39;
Având în vedere că, după dispoziţiunile art. 4 din Codul penal, orice
român va putea fi urmărit şi judecat chiar în lipsă, pentru crimele săvârşite,
fie ca autor, fie ca complice, în afară de teritoriul României, iar prin alin. 4
39 Toate actele dosarului sunt reproduse şi rezumate după Biblioteca marilor procese, nr. 1, 1923, Editura. Curierul judiciar.
64
din sus-zisul articol se prevede că nici o urmărire nu se va putea face pentru
crimele sau delictele săvârşite de români în afară de teritoriul României,
dacă inculpatul va dovedi că pentru aceste fapte a fost judecat în
străinătate, şi, în caz de condamnare, că a executat pedeapsa sau că a fost
graţiat.
Considerând, în speţă, că rezultă din sus-zisa ordonanţă de
neurmărire şi din actele de la dosar că Lăzărescu nu a fost judecat pentru
crima ce i se impută că a săvârşit în străinătate, că acea crimă a fost numai
instruită în Franţa, instrucţiune care a luat sfârşit printr-o ordonanţă de
neurmărire, care ordonanţă are putere provizorie nu definitivă; că ea nu
poate avea caracterul hotărârilor definitive şi nu constituie autoritatea
lucrului judecat, deoarece în cazul când s-ar descoperi noi elemente în
sarcina inculpatului, nu se poate împiedica, faţă cu dispoziţiile art. 241 şi
242 proc. criminală, reînceperea urmăririi contra lui, pentru acelaşi fapt...”
Decizia Camerei de punere sub acuzare s-a pronunţat, cu opinia
separată a preşedintelui (în sensul respingerii opoziţiei părţii civile), ceea
ce anunţa confruntările de opinii de la dezbaterile în faţa Curţii de casaţie.
Prin decizia din 4 ianuarie 1922, Secţia a II-a a înaltei Curţi de
casaţie şi Justiţie respinge patru din cele cinci motive de recurs formulate de
recurent şi dispune judecarea în complet de divergenţă a unuia din ele.
Poziţia Curţii de casaţie era, în esenţă, următoarea:
,,Dacă este exact că, potrivit legii, românul nu mai poate fi urmărit în
ţara lui, dacă dovedeşte că în străinătate, unde a comis infracţiunea, a fost
în mod definitiv judecat, nu mai puţin, ordonanţa de neurmărire, motivată în
fapt pe lipsa sau insuficienţa dovezilor şi indiciilor de culpabilitate şi
rămasă definitivă, nu are nici în legislaţia franceză, nici în cea română,
decât o autoritate provizorie şi nu apără pe inculpat decât cu condiţia să nu
65
intervină probe noi, necunoscute în momentul emiterii ordonanţei şi de
natură a face mai verosimilă vinovăţia inculpatului.
Motivul de recurs rămas în divergenţă se referea la respingerea de
către Camera de punere sub acuzare a excepţiei de legitimă apărare.
În şedinţa din 10 mai 1923, Curtea de casaţie în Secţiuni Unite
consideră că, respingând excepţia de legitimă apărare, Camera de punere
sub acuzare a apreciat greşit faptele în raport cu legea şi le-a dat o
calificare eronată, casează fără trimitere decizia acesteia.
Acest motiv de recurs a fost susţinut în faţa Secţiunilor Unite de
Istrate Micescu. El a fost combătut de O. Teodoreanu şi Emil Otulescu, care
reprezentau interesele părţii civile.
Pledoaria lui Istrate Micescu este una din puţinele pledoarii ale
acestui avocat, al cărei text s-a păstrat.
Din această pledoarie vom cita un fragment privitor la legitima
apărare. Punctul de plecare îl constituie constatarea că legiuitorul a plasat
„legitima apărare, prin art. 58 C. pen., în cadrul scuzelor legale şi prin art.
256, în categoria împrejurărilor care, în virtutea dreptului de apărare,
neutralizează faptul comis, făcându-1 să nu mai fie considerat nici crimă,
nici delict”. Pentru a înţelege „consecinţele de tras din această îndoită
înfăţişare a legitimei apărări, trebuie să cercetăm raţiunea adoptării
îndoitului punct de vedere, din care legiuitorul a considerat-o”.
I. Micescu îşi continuă astfel analiza: „Este această îndoită plasare a
legitimei apărări, în cadrul codului nostru penal, o simplă inadvertenţă din
partea legiuitorului? ... Legiuitorul nostru, după ce şi-a însuşit ca model,
atât Codul prusian, cât şi cel francez, fost-a el în neputinţă a alege între
sistemul scuzei legale, care caracterizează pe cel dintâi şi sistemul dreptului
de apărare, care triumfă în cel de al doilea — şi atunci ezitarea 1-a făcut să
66
le adopte pe amândouă? Era el atât de insuficient pregătit pentru a prefera,
încât s-a resemnat să cumuleze? Uşor de zis, greu de dovedit!
Oricare ar fi libertatea de maniere şi uşurinţa de limbaj cu care se
critică astăzi opera legiuitorilor recrutaţi din marea generaţie de
intelectuali, care au pus bazele ordinii juridice în Principatele Unite
ridicate la rangul de Stat Suveran, îmi pare că inadvertenţa nu poate fi
admisă, înainte de a se demonstra că prudenţa este exclusă.
Faţă de legiuitorii actuali, care îşi închipuiesc că e de-ajuns să
inoveze pentru a îndrepta, e poate mai echitabil să recunoaştem că, dacă
înaintaşii lor n-au avut inovaţii tocmai strălucite, au avut mai întotdeauna
imitaţii fericite.
Ceea ce ne întăreşte în această credinţă este faptul că o scurtă
incursiune în istoria filozofiei dreptului penal dovedeşte uşor că suntem în
prezenţa unei imitaţii care, oricât de paradoxal ar părea, e cu atât mai
fericită cu cât e dublă şi că ezitarea de a opta între una sau alta denotă
prudenţă”.
După incursiunea istorică anunţată, care înfăţişează concepţii ce
oscilează între cea în care, sub influenţa dreptului canonic şi „obsedanta
preocupare a noţiunii păcatului”, legitima apărare este o dispensă de
pedeapsă, o scuză, şi concepţia care „reînalţă legitima apărare la
demnitatea unui drept individual, în faţa căruia încetează dreptul societăţii
de a pedepsi”, urmează interpretarea poziţiei legiuitorului român. El va
spune: „Temându-se ca începuturile doctrinei la noi să nu expună noţiunea
legitimei apărări la aceleaşi rătăciri, atât cu acei care pledează, cât şi cu
acei care judecă, a pus-o în calea lor, cu art. 58, printre cauzele care apără
de pedeapsă, şi, cu art. 256, printre faptele care nu constituie nici crimă,
nici delict; aşa încât, fie că vor purcede de la noţiunea pedepsei către fapta
67
de examinat, sau vor pleca de la fapta ce li se înfăţişează către pedeapsa ce
i se cuvine, să o întâlnească în orice caz, şi neputând-o evita, să o respecte.
Cu toate că a considerat-o dintr-un îndoit punct de privire, legiuitorul
nostru nu a văzut-o şi nu a arătat-o, celor chemaţi să interpreteze sau să
aplice legea, decât sub un singur aspect. Smulgându-i ultimele crâmpeie ale
voalului pe care îl adăugase teologia şi îl sfâşiase revoluţia franceză, voal
de care strălucirea ei antică nu avea nevoie, legiuitorul nostru a înfăţişat
legitima apărare aşa şi numai aşa cum se arătase acum 19 veacuri,
jurisconsulţilor români, nu ca o scuză ce se imploră, ci ca un drept ce se
invocă”.
Demonstraţia continuă prin analiza art. 256 plasat în domeniul
pedepselor şi al sensului trimiterii din acest text, la art. 58, plasat la rubrica
scuzelor legale, pentru a se conchide: „Ce poate fi o asemenea faptă, dacă
nu e nici crimă, nici delict?
Un singur răspuns e posibil, acel dat de jurisconsulţii romani: e un
drept ce-ţi aparţine, nu o dispensă ce ţi se acordă. Neavând de ce să fie
acuzat, nu ai de ce să fii judecat”.
În sfârşit, la argumentul părţii civile, că sesizarea Curţii de casaţie
presupune ca această instanţă „să-şi coboare înalta ei competenţă, din sfera
senină a dreptului, în domeniul tulbure al faptelor”, avocatul recurentului
va răspunde că ceea ce se cere înaltei Curţi nu este să cenzureze
constatarea faptelor, ci calificarea legală a faptelor constatate.
El nu va scăpa acest prilej, pentru a înfăţişa o versiune caustică a
faptelor. Vom aminti una singură. Evocând scena dintre Lăzărescu şi
Marguerite Wallon şi palma trasă de cel dintâi prietenei sale, scenă care a
declanşat furia lui Păltineanu, I. Micescu va spune: „Nimic nu justifică
amestecul lui Plătineanu în această scenă, în care, cu toată discreţiunea
68
judecătorului de instrucţie şi parţialitatea Camerei de punere sub acuzare,
se vede clar că femeia, departe de a fi fost pe nedrept expusă unei primejdii,
era pe drept supusă unei uşoare corecţii.Era o simplă retuşare de educaţie,
între concubini! Prin urmare, nimic alarmant”.
Pledoaria, din care au fost extrase fragmentele de mai sus, cuprindea
şi următoarea definiţie a rolului Curţii de casaţie: „De câte ori, sub o formă
sau alta, în silogismele constructive de considerente ale instanţelor de fond,
se nesocoteşte, direct sau indirect, nu numai un complex de noţiuni, dar
chiar un singur termen întrebuinţat de lege, de atâtea ori, înalta Curte,
găsind într-unul din termenii silogismului o atingere la lege, poate şi trebuie
să intervină”.
Cuvântul recurentului se va încheia magistral, cu reluarea ideii de
legitimă apărare. Citând câteva jurisprudenţe celebre, el va conchide:
„Societatea nu are drept să mă judece, când nu e în stare să mă apere”.
Se amintinteşte această idee, lapidar formulată în pledoaria lui I.
Micescu, pentru că ea se regăseşte, în ultimul timp, într-un curent din ce în
ce mai puternic în unele ţări în care criminalitatea a crescut îngrijorător,
curent care denunţă laxismul judiciar şi proclamă dreptul la autoapărare.
Într-un amplu articol, în ziarul „Le Monde” din 9 noiembrie 1980,
sub titlul „Autoapărarea. Autopsia a două crime”, putem afla că, numai în 3
ani, „autoapărarea” a făcut peste 40 de victime!
Cu tot marele său talent, E. Otulescu, avocatul părţii civile, nu va
reuşi să zdruncine argumentele recurentului. Cerând respingerea recursului
el va spune: „Legitimă apărare este o excepţiune care distruge unul din
elementele infracţiunii, elementul intenţiei.
Ea face parte din însăşi problema culpabilităţii, ceea ce explică de ce
înaintea juraţilor nu se pune o întrebare deosebită pentru legitima apărare.
69
în consecinţă, prezumţia de culpabilitate este suficientă pentru exercitarea
urmăririi.
Acestea sunt argumentele noastre de drept. Aşteptăm hotărârea dv. cu
încredere şi seninătate, căci avem conştiinţa împăcată că ne-am făcut
datoria... Avem convingerea că procesul acuzatului Lăzărescu nu va putea fi
transformat, printr-o apărare meşteşugită, în procesul lui Dominic
Păltineanu...”
E. Otulescu n-a convins Curtea de casaţie.Împotriva sa au fost şi
concluziile procurorului general.Reluând analiza violărilor de lege
săvârşite de Camera de punere sub acuzare, reprezentantul Ministerului
public va spune: „Nu putem încheia concluziile noastre, fără a arăta
mirarea care trebuie să izbească pe oricine în ce priveşte fantezia pe care o
reliefează deciziunea majorităţii Camerei de acuzare!”
PROCESUL INGINERULUI CRISTESCU
O cât de sumară investigare a documentelor care oglindesc viaţa
juridică din ţara noastră, după cel dintâi război mondial, îngăduie să se
descopere puternicul simţ de dreptate al maselor, faptul că ele nu se lăsau
înşelate de aparenţele pe care aparatul represiv se străduia din răsputeri să
le acrediteze ca realităţi.
Nici dificultatea de a descoperi adevărul într-un păienjeniş de date şi
fapte, nici strădania unor cercuri de a scoate în evidenţă laturile
spectaculare şi pur personale ale unor cauze deduse în faţa justiţiei n-au
împiedicat opinia publică să descopere semnificaţiile adânci ale unor
fenomene, racilele unei societăţi în care mirajul câştigurilor facile provoacă
70
puternice convulsii în rândul unor pături ale populaţiei şi dezlănţuie acţiuni
necontrolate, cu urmări dintre cele mai grave.40
Procesul inginerului Cristescu este unul dintre evenimentele juridice
a căror evocare îngăduie să se evidenţieze tocmai aspectele mai sus
amintite. Într-adevăr, este grăitor faptul că, încă din clipa în care
cotidianele vremii au adus la cunoştinţa publicului „senzaţionala”
întâmplare, opinia publică s-a situat de partea acuzatului, socotindu-1 ca
una dintre victimele combinaţiilor urzite în lumea marelui capital. De altfel,
aproape fără excepţie, nu se vorbea despre „crima” sau „tentativa de
crimă” de la „Tehnica minieră”, ci de „drama” de la această societate.
În zilele de 3 la 28 februarie 1922, sala Curţii cu juraţi din Bucureşti
devenise cu totul neîncăpătoare pentru mulţimea dornică să asiste. Se aflau
aici şi oameni veniţi din toate oraşele unde locuise sau lucrase cândva
acuzatul. Informaţiile şi depoziţiile erau atât de favorabile pentru cel
judecat, încât, la pronunţarea verdictului de achitare, aplauzele entuziaste
n-au mai contenit.
Cine este acuzatul şi din ce cauză se afla în faţa juraţilor?
De profesiune inginer minier, Ioan Cristescu se angajează în anul
1910, imediat după terminarea studiilor, la C.F.R. unde, datorită meritelor
sale deosebite, este numit, în relativ scurt timp, inspector general.
După primul război mondial, deosebita competenţă profesională a
inginerului Cristescu ajunge să fie pretutindeni recunoscută, astfel că
numirea lui ca profesor suplinitor la catedra de termodinamică a Şcolii
politehnice din Timişoara este considerată drept firească.
Pasiunea pentru ştiinţă, neprecupeţirea eforturilor pentru a da ţării
cadre cât mai bine pregătite îl fac să dobândească preţuirea tuturor
40 Yolanda Eminescu, Procese celebre, Editura Lumina Lex, 1995, p.201.Bucureşti,
71
colegilor. Cu prilejul procesului, aceştia nu vor ezita să semneze o mărturie
colectivă, din cuprinsul căreia rezultă că inginerul Cristescu, în calitate de
profesor, nu numai că şi-a ţinut cursurile, care îi cădeau în sarcină, cu
multă competenţă şi căldură, dar şi-a mai asumat, în mod gratuit şi benevol,
şi un curs suplimentar necesar şcolii, pe care 1-a făcut tot atât de îngrijit.
În tot acest timp, inginerul Cristescu a căutat să strângă raporturile
dintre profesor şi elevi, prin lucrări practice, excursii şi printr-un contact
continuu, aproape zilnic, de care elevii au profitat necontenit
Diferitele funcţii îndeplinite la C.F.R., precum şi calitatea de cadru
didactic nu l-au împiedicat pe inginerul Cristescu să-şi valorifice
cunoştinţele sale în domeniul mineritului. El se adresează în acest scop
Ministrului Industriei şi Comerţului şi obţine o concesiune pentru
exploatarea unei mine de cărbuni din Corcioveni.
Neavând însă capitalul necesar pentru asigurarea exploatării, este
nevoit să se asocieze cu alte trei persoane. Conducerea cu pricepere a minei
şi, apoi, vânzarea unor acţiuni ale societăţii, create în scopul acestei
exploatări, îi permit inginerului Cristescu să realizeze o sumă de
aproximativ 300 000 de lei, pe care intenţionează s-o investească într-o
mină de lignit, descoperită în judeţul Argeş. Astfel, împreună cu N.
Mihăiescu şi alţii, ei pune bazele unei societăţi pe acţiuni, „Tehnica
minieră”41. S-a format un consiliu de administraţie având ca preşedinte pe
prof. Emilian Antonescu (de la Facultatea de drept). Capitalul social era de
2 000 000 de lei, aportul coproprietarilor minei din Argeş, printre care
figura şi Cristescu, fiind evaluat la 500 000 de lei. În calitate de
41 Actul constitutiv al societăţii „Tehnica minieră” s-a autentificat la Tribunalul Ilfov, secţia de notariat, sub nr. 5776 din 12 martie 1920.
72
coproprietar al minei, Cristescu a primit acţiuni ale noii societăţi în valoare
de 200 000 de lei şi a mai subscris alte acţiuni în valoare de 500 000 de lei.
Societatea, astfel constituită, nu a dat rezultatele scontate şi, foarte
curând, s-au ivit o serie întreagă de dificultăţi materiale, urmate de
neînţelegeri între membrii consiliului de administraţie. N. Mihăiescu şi
fratele acestuia, intrat şi el în administraţia societăţii, sunt reclamaţi
Parchetului pentru săvârşirea unor nereguli. Reclamaţiile sunt clasate, dar
societatea se afla în pragul falimentului.
O încercare de a o salva, prin cumpărarea unei mine de mare
randament la Rovinari-Dolj, de la C. Stamatiu, nu are alt rezultat decât
apariţia unui nou creditor, în persoana lui Stamatiu. Era o situaţie gravă
pentru o societate şi aşa asaltată de cererile de plată ale creditorilor
anteriori.
În aceste împrejurări, la 14 septembrie 1922, se convoacă consiliul de ad-
ministraţie al Societăţii „Tehnica minieră”, cu scopul de a se discuta
măsurile ce se impuneau a fi luate. La această şedinţă participă şi ing. Ioan
Cristescu, aflat în Bucureşti, pentru a preda rectorului şcolii politehnice din
Timişoara o lucrare ştiinţifică, în baza căreia urma să obţină definitivarea
sa la catedra de termodinamică a acelei şcoli.
Preşedintele consiliului de administraţie expune grava situaţie în care
se găseşte societatea şi propune (după ce arată că, prin garanţia sa
personală, a obţinut unele amânări de la principalii creditori), o serie de
măsuri menite să îndrepte lucrurile: schimbarea consiliului de administraţie
şi îndeplinirea formalităţilor necesare achiziţionării şi punerii în exploatare
a minei Rovinari. Inginerul Cristescu a cerut imediat cuvântul şi, într-o
stare de agitaţie neobişnuită, a acuzat administraţia de activitate
frauduloasă, arătând că aceasta a avut un efect dezastruos asupra lui,
73
deoarece a dus la pierderea tuturor rezervelor sale băneşti, investite în
această societate.
La încercarea preşedintelui de a-1 întrerupe, pentru a se putea reveni
la discutarea propunerilor făcute, ing. Cristescu îl acuză pe preşedinte că a
îngăduit fraudele fraţilor Mihăiescu. În faţa acestei acuzaţii, E. Antonescu
ripostează violent, adresând lui Cristescu cuvintele „escroc şi canalie”. La
auzul acestor cuvinte, ing. Cristescu scoate din servietă un revolver şi trage
asupra lui E. Antonescu, care se prăbuşeşte. Cu revolverul în mână,
Cristescu se îndreaptă spre N. Mihăiescu, care fuge pe scară, urmat de Al.
Georgescu, un alt membru al consiliului de administraţie. Ing. Cristescu îi
urmăreşte şi trage, ţintindu-1 pe Mihăiescu. Glontele îl loveşte însă pe Al.
Georgescu. Cristescu continuă urmărirea lui N. Mihăiescu în stradă şi trage
din nou, pe când acesta se afla în faţa magazinului de blănărie, din
apropiere. Mihăiescu cade. Cristescu mai trage un foc, apoi se reîntoarce la
sediul societăţii, unde, între timp, sosiseră autorităţile. Transportate la
spital, unde, li s-au dat îngrijirile necesare, toate cele trei victime, rănite,
scapă cu viaţă.
La 21 decembrie 1922 se emite împotriva ing. Cristescu o ordonanţă
definitivă de punere sub urmărire pentru crima de asasinat săvârşită, dar
neizbutită, împotriva lui Emil Antonescu, N. Mihăiescu şi Al. Georgescu,
dispunându-se arestarea acuzatului.
Prin acest act al organului de urmărire penală se reţin în sarcina ing.
Cristescu o serie de împrejurări considerate de natură a demonstra intenţia
sa premeditată de săvârşire a crimei.
Faptul că ing. Cristescu s-a servit de o armă de foc, cu care a tras
asupra victimelor, de la o distanţă foarte mică, în interiorul unei camere
74
mici, repetarea actelor şi urmărirea victimelor, toate acestea sunt
considerate o dovadă a voinţei sale criminale de a ucide.
Împrejurarea că a adus cu el, la întrunirea unui consiliu de
administraţie, o armă de foc, pe care a purtat-o în servieta cu acte, spre a o
avea la îndemână, a fost considerată ca o dovadă a premeditării. Afirmaţia
lui Cristescu, că, ori de câte ori călătorea cu trenul purta asupra sa
revolverul, este înlăturată de ordonanţa definitivă, pe motiv că nu este
dovedită. Se mai arată că, admiţând faptul că, în mod obişnuit Cristescu
purta asupra sa o armă de foc, totuşi nu era firesc să se creadă că o purta în
servieta cu acte, deoarece, de obicei, revolverul se poartă în buzunar.
O dovadă a premeditării o mai constituia, pentru judecătorul de
instrucţie, şi faptul că, venind la şedinţa consiliului de administraţie,
Cristescu era — potrivit declaraţiei martorilor — foarte agitat, că a intrat
trântind uşa şi fără să dea bună ziua, „ceea ce însemna că venea în acest
loc cu un scop bine determinat şi reflectat mai dinainte şi acesta era
hotărârea de a extermina pe cei pe care, în mod injust, îi credea vinovaţi de
pagubele sale, căci numai astfel se poate explica preocuparea sa de a intra
fără a da obişnuitul salut şi cu repeziciunea unui om furios” .
S-a considerat util să se insiste asupra contradicţiilor din cuprinsul
acestei argumentări, în cadrul căreia se evidenţiază mai întâi că nu a
salutat şi apoi că salutul său a fost acela al unui om furios.
Cât priveşte mobilul crimei, acesta este răzbunarea pe acei pe care îi
credea că au fost cauza care 1-a împiedicat să realizeze câştiguri mari prin
formarea societăţii „Tehnica minieră”, societate pe care a înjghebat-o nu
pentru a întreprinde o afacere de nădejde şi prosperitate, dar pentru a-şi
procura ocazia unor beneficii grabnice, independent de urmările viitoare
ale societăţii.
75
Ordonanţa reţine, de asemenea, în sarcina lui I. Cristescu, faptul de a
fi înfăţişat posibilităţile de exploatare a minei Argeş într-un mod care nu
corespundea realităţii, pentru a determina interesul în crearea societăţii
„Tehnica minieră”. În acelaşi act al organului de urmărire se arată că
învinuirea pe care acuzatul a dus-o lui N. Mihăiescu este neîntemeiată, atât
pentru că reclamaţia împotriva acestuia (pentru pretinse nereguli în
administraţia societăţii) a fost clasată, cât şi pentru că noua expertiză,
ordonată de instrucţie, conchide că registrele societăţii au fost ţinute
reglementar şi că emiterea unui număr de acţiuni mai mare decât cel
prevăzut de actul constitutiv al societăţii a fost o eroare, iar nu o fraudă.
La 29 decembrie 1922, Camera de punere sub acuzare a Curţii de
apel din Bucureşti reformează ordonanţa definitivă a judecătorului de
instrucţie şi reţine în sarcina lui Cristescu numai acuzarea de crimă de
asasinat săvârşită, dar neizbutită, împotriva lui Em. Antonescu şi N.
Mihăiescu, considerând că intenţia de omucidere sau rănire împotriva lui
Al. Georgescu nu este dovedită.
Drept urmare, ing. Cristescu este trimis în judecata Curţii cu juraţi a
judeţului Ilfov.
Actul de acuzare al Parchetului general al Curţii de apel din
Bucureşti adaugă unele elemente grave în defavoarea acuzatului.
Reţinând, ca şi ordonanţa definitivă, constatarea că „s-a văzut chiar
de la începutul exploatării că mina de la Curtea de Argeş nu avea valoarea
pe care a prezentat-a acuzatul, deoarece între straturile de lignit erau şi
două straturi de humă, pentru selecţionarea cărora trebuiau cheltuieli
deosebite” actul de acuzare îi impută lui I. Cristescu faptul că, numit la
început director al Societăţii „Tehnica minieră”, în momentul în care
76
constată situaţia grea în care se află societatea — în loc să depună eforturi
pentru a o salva — îşi dă demisia din funcţia de director al societăţii.
Astfel fiind, ing. Cristescu nu avea dreptul să considere pe ceilalţi
membri ai consiliului de administraţie drept singurii vinovaţi de situaţia
creată. Dimpotrivă, o vină importantă îi revenea chiar lui.
„Dar oricum, se arată în actul de acuzare, chiar dacă şi alţi membrii
din consiliul de administraţie ar fi avut partea lor de contribuţie la mersul
rău al societăţii, aceasta nu-1 putea îndreptăţi să se ducă la consiliu
pregătit cu un revolver încărcat, de care să facă uz, împins de un sentiment
de răzbunare rău înţeles, în contra acelora pe care îi socotea el, în mod
greşit, că sunt vinovaţi de dezastrul societăţii” .
Fiind arestat, ing. Cristescu întocmeşte un memoriu, pe care îl pune
la dispoziţia apărătorilor săi. Apărarea se va axa pe două idei principale:
cea dintâi, că ing. Cristescu este o victimă a moravurilor reprobabile din
lumea întreprinzătorilor acelor timpuri şi a mirajului pe care-1 constituiau,
pentru naivi, societăţile pe acţiuni, şi cea de-a doua că, în dimineaţa zilei de
14 septembrie 1922, ing. Cristescu a fost stăpânit de o emoţie atât de
puternică, încât, practic, el se afla într-o stare de inconştienţă, de natură a
înlătura orice răspundere.
În ce priveşte faptele pentru care este trimis în faţa curţii cu juraţi în
memoriul său, ing. Cristescu invocă unele împrejurări în favoarea sa şi
semnalează unele inexactităţi cuprinse în actul de acuzare.
El precizează că, la data ţinerii consiliului de administraţie, nu se afla
în Bucureşti pentru a participa la şedinţa acestui consiliu — la care, de
altfel, nici nu fusese convocat şi despre care aflase cu totul întâmplător — ci
pentru a preda o lucrare ce trebuia să-i aducă definitivarea la catedra de
termodinamică a Şcolii politehnice din Timişoara.
77
În dimineaţa în care s-a dus la societate, după unele discuţii
prealabile avute cu avocatul Frunzescu (membru şi el al consiliului de
administraţie al societăţii), cu care prilej examinează diferitele soluţii
propuse, ing. Cristescu declară că s-a simţit brusc cuprins de slăbiciune.
Ing. Cristescu relatează astfel starea sub imperiul căreia a acţionat în
momentul în care a izbucnit conflictul: „Insulta a venit ca un trăsnet şi mi-
am pierdut echilibrul. Am pierdut, desigur, mintea, fiindcă nu mă recunosc
în toată acţiunea de care, totuşi, m-am făcut vinovat. Nu-mi explic nimic,
fiindcă nu pot şi îmi e oroare de tot ce s-a întâmplat; înaintea ochilor
vedeam, ca printr-o ceaţă deasă, un fel de fum albastru şi nici una din
reflecţiile — ce-mi vor fi trecut prin minte — nu mi le amintesc.
Mă simt foarte nenorocit şi străin de mine, cel de atunci. Mi-a fost rău; nu
rău fizic, ci moral” .
În memoriul său, ing. Cristescu aduce, aşa cum am arătat, unele
rectificări expunerii faptelor din actul de acuzare.
Se arată, astfel, că mina de la Rovinari fusese cumpărată încă de la
constituirea societăţii „Tehnica minieră”, proprietarul acestei mine fiind, de
la început, acţionar şi membru al consiliului de administraţie.
Se precizează, apoi, că ing. Cristescu a subscris şi vărsat aproape un
sfert din tot capitalul social al Societăţii „Tehnica minieră” şi, totodată, că,
în perioada în care acuzatul a condus exploatarea minei din Argeş, aceasta
a fost în producţie, cu foarte mici cheltuieli de exploatare.
Cât despre fraţii Mihăiescu, acuzatul semnalează antecedentele
penale ale unuia dintre ei şi neregulile săvârşite de celălalt, în
administrarea unei alte societăţi, pe care, de asemenea, au dus-o la
faliment.
78
Acuzatul explică — în continuare — cum a început să lucreze,
folosind mica sumă ce i-a rămas moştenire de la tatăl său, vorbeşte despre
rezultatele frumoase pe care le-a obţinut prin muncă şl arată cum a investit
toţi banii în „Tehnica minieră”, astfel încât s-a văzut complet ruinat prin
falimentul acestei societăţi.
La acuzaţia ce i se aduce, că ar fi urmărit să se îmbogăţească uşor şi
că în acest scop a părăsit serviciul de la C.F.R., apucându-se să exploateze
mine, ing. Cristescu răspunde astfel: „Aşadar, a trece de la viaţa de
funcţionar la întreprinderi pare de la început curios; eu, inginer de mine, nu
aş fi indicat să fac întreprinderi industriale, fără a trage ponosul că vreau
să mă îmbogăţesc repede. Dar e acest fapt o notă rea? În sensul cum e
redactat rechizitoriul, aşa pare, deşi în cadrul organizaţiei sociale
burghezo-capitaliste e nota cea bună. în ce mă priveşte, condamn tendinţa
adunării de capital, sunt împotriva formei actuale de civilizaţie burghezo-
capitalistă şi consider ca ştiinţifică şi de înaltă concepţie umanitară
organizaţia care nu ar avea la bază capitalul.
Dacă aş lucra pentru înfăptuirea acestei idei marxiste, aş fi, fără
îndoială, supus la torturi ca toţi câţi au încercat, iar dacă adopt concepţia
capitalistă, şi lucrez conform vieţii în care trăiesc, trebuie să sufăr procesul
de intenţie precis, categoric: doresc să mă îmbogăţesc făcând întreprinderi”
În apărarea lui I. Cristescu a luat cuvântul — în primul rând —
domnişoara Margareta Paximade, tânără avocată, intrată în profesiune de
numai trei ani.
„Desigur — îşi începe ea, cu stăpânită emoţie, pledoaria — dacă m-
aş gândi la slabele mele puteri faţă de marele interes pe care am să-1 apăr
astăzi, libertatea (ceea ce înseamnă viaţa) unui om de valoarea ing.
Cristescu, nu m-aş putea ridica decât tremurând în faţa domniilor voastre.
79
Dar nu, nu mă preocupă gândul că voi fi departe de înălţimea la care s-a
ridicat oratoria domnului procuror general, căci voi şti, în schimb, să
rămân mai aproape de adevăr.
Ceea ce m-a adus aici, pe banca apărării, este siguranţa pe care o am
că astăzi, în faţa dv., nu stă un vinovat pe care aveţi să-1 pedepsiţi şi care,
fiind o primejdie pentru societate, aveţi să-1 înlăturaţi din mijlocul nostru,
ci un om nenorocit, mai nenorocit decât vreunul dintre noi ar putea să-şi
închipuie. Pe care aveţi să-1 plângeţi, să-1 iertaţi şi să-1 redaţi societăţii,
care reclamă încă de la el aportul de muncă rodnică şi cinstită...
Domnilor juraţi, domnul procuror general a pătruns cu cercetările
sale în adâncul trecutului lui Cristescu şi a adus în faţa dv. întreg arborele
acestei vieţi. Dar 1-a pus sub o lumină falsă, 1-a privit pieziş şi cu rea-
voinţă. Să-mi îngăduiţi acum să reiau filmul acestei vieţi, cu un tablou mai
îndepărtat încă şi să-1 aduc dv., în lumina în care a fost trăit” .
După ce va evoca viaţa corectă şi de muncă intensă a acuzatului,
Margareta Paximade va preciza semnificaţia acestei evocări, arătând:
„Domnilor juraţi, atrag atenţia dv. că toată această răscolire a trecutului
ing. Cristescu nu are altă valoare, pentru actul pe care azi aveţi să-1
judecaţi, decât aceea a peisajului pe care se proiectează evenimentul din 14
septembrie. Şi dv. veţi avea să cercetaţi dacă acest eveniment se încadrează
în mod natural peisajului, dacă se îmbină cu el, formând un singur tot, ori
nu cumva este numai un gest răzleţ, venit din afara vieţii lăuntrice a lui
Cristescu, o nenorocire căzută asupra acestei vieţi, iar nu un act vinovat
ieşit din această viaţă”.
Va urma analiza învinuirii ce se aduce ing. Cristescu prin actul de
acuzare, în legătură cu dificultăţile în care se află Societatea ,,Tehnica
minieră”.
80
„Domnilor juraţi, va continua avocata, se aduce o îndoită învinuire
inginerului Cristescu de către domnul procuror general, aceea de a fi
prezentat, cu rea-credinţă, ca o întreprindere rentabilă exploatarea minei de
la Curtea de Argeş, deşi ştia bine că această mină nu are nici o valoare,
astfel că domnia sa este principalul vinovat al falimentului de la „Tehnica
minieră". În al doilea rând, este răspunzător de reaua şi vinovata conducere
a societăţii, deoarece a fost şi domnia sa un timp director al ei.
Ei bine, vom întreba faptele şi vom afla adevărul. Primei învinuiri îi
răspundem mai întâi cu bunul-simţ. în societatea care se pretinde că a mers
la faliment din pricina informaţiilor frauduloase date de acuzat, acesta avea
investit tot avutul său, 400 000 de lei. Şi, afară de cazul când credeţi că
Cristescu nu era sănătos la minte (şi în acest caz nu l-aţi putea face
răspunzător), el trebuia să se gândească că mina societăţii însemnează şi
mina lui, cel mai mare dintre acţionari. Dar acestei prime învinuiri îi
opunem şi expertiza domnului ing. Lupaşcu, făcută cu prilejul obţinerii
concesiunii de exploatare...
În ceea ce priveşte cea de-a doua învinuire, iată ce am răspunde
domnului procuror general. În scurtul timp cât Cristescu a fost director,
conducerea societăţii a fost bună şi rodnică, cu toată continua ciocnire pe
care o avea cu aptitudinile necinstite ale administratorului delegat N.
Mihăiescu.
Respingând învinuirile actului de acuzare, Margareta Paximade îi
aduce însă aceluia pe care îl apăra o altă învinuire, aceea de a nu fi înţeles
că în societatea de atunci existau două categorii de oameni: unii care
munceau şi alţii care se îmbogăţeau şi că „el, ing. Cristescu, făcea parte din
«rasa celor muncitori», cărora nu le era «hărăzită bogăţia»" . Aceasta este,
în realitate, singura greşeală pe care o ispăşeşte, spune apărătoarea.
81
Dezastrul bănesc, care îl reprezenta pentru ing. Cristescu prăbuşirea
Societăţii „Tehnica minieră”, a survenit într-un moment în care acesta,
obosit de munca istovitoare depusă în cursul anului şcolar, îşi consacrase
vacanţa nu odihnei, ci elaborării unei lucrări de o deosebită importanţă
ştiinţifică. Acest efort prelungit îi zdruncinase nervii.
În această stare — subliniază apărarea — el s-a dus, în ziua de 14
septembrie 1922, la sediul consiliului de administraţie al societăţii care îl
ruinase. Prezenţa revolverului în servietă nu poate fi atribuită premeditării.
„Domnul procuror vă arăta prezenţa acestei arme — spune avocata
Margareta Paximade — ca pe o dovadă irefutabilă a premeditării. Domnia
sa nu poate să nu recunoască că, din toată instrucţia făcută, reiese că
acuzatul purta totdeauna armă asupra lui, dar spune că prezenţa
revolverului în servietă arată că a vrut să-1 aibă la îndemână pentru
executarea planului de asasinat. Or, mi-aş îngădui să pun următoarea
întrebare domnului procuror: dacă domnia sa crede că revolverul e mai la
îndemână în servietă decât în buzunar (ceea ce însă nu e părerea mea), nu
găseşte domnia sa că cel mai natural lucru din lume e ca, atunci când pleci
la drum şi primejdia se prezintă numai ca o vagă eventualitate, fără să poţi
prevedea momentul în care ai fi nevoit să uzezi de revolver, să porţi arma
cât mai la îndemână, pentru ca neprevăzutul să nu te surprindă?”
Şi iată cum înfăţişează apărătoarea, în pledoaria sa, momentul tragic
în care Em. Antonescu va pronunţa cuvântul „canalie”, iar ing. Cristescu va
scoate revolverul şi va trage, moment care nu poate aparţine vieţii lui
Cristescu.
„Cuvântul «canalie», pornit de la un om în care avea încredere şi pe
care îl stima, a căzut ca un trăznet asupra acuzatului, ai cărui nervi, v-am
spus, erau zdruncinaţi. Judecata s-a întunecat, voinţa 1-a părăsit şi,
82
maşinal, a scos revolverul din servietă şi a tras. În timp ce domnul E.
Antonescu cădea jos într-un lac de sânge, apare în faţa acuzatului N.
Mihăiescu. Atunci acesta, exasperat (mai mult) de detunătura armei, vede în
faţa ochilor lui înnebuniţi întreaga sa nenorocire, care-1 atrage ca o
prăpastie. Se repede, cu revolverul întins, după el, îl fugăreşte pe scări, îl
urmăreşte în stradă şi intră după el în magazinul lui Pinchas, unde îşi căuta
adăpost.
Descarcă două focuri asupra lui. Apoi nervii se destind şi Cristescu,
cu braţele larg deschise, strigă: „omorâţi-mă!”
Domnilor juraţi, vă rog să prindeţi dintr-o singură privire întreaga
viaţă a acestui om, aşa cum ea răsare luminos de curată din toată instrucţia
făcută în faţa dv. Veţi vedea că va fi imposibil să legaţi de ea actul nesăbuit
din 14 septembrie .
Această ultimă idee este reluată şi dezvoltată de alt apărător al
acuzatului, avocatul I. Chihaia, care va pune problema dacă, cu privire la
faptele supuse judecăţii juraţilor, acuzatul are sau nu vreo răspundere
penală:
„Convingerea noastră nestrămutată — va spune I. Chihaia — este că in-
ginerul Cristescu nu are nici o vină. Că fapta, deşi comisă, totuşi nu-i revine
deloc sub raportul responsabilităţii, deoarece în acel moment se găsea într-
o completă uitare de sine...
Din ordonanţa definitivă reiese un prim capăt de acuzare, şi anume
că în această afacere inginerul Cristescu a lucrat cu premeditare; cu alte
cuvinte, gândul de a omorî îl avea mai dinainte hotărât, aştepta numai
momentul să-1 transforme în fapt.
Noi susţinem că acest gând de a fi omorât nu 1-a avut nici înainte nici
în momentul comiterii faptului şi, dacă îmi veţi permite să fac o analiză a
83
faptelor, am această credinţă că nimeni nu va mai rămâne în această idee,
nici chiar domnul procuror general” .
Pentru a demonstra acest lucru, avocatul analizează faptele în trei
momente succesive: anterior, concomitent şi posterior crimei, pentru a
conchide că nimic nu îndreptăţeşte acuzaţia de premeditare.
Ing. Cristescu nu poate fi socotit răspunzător, arată avocatul, pentru
o faptă unică în viaţa lui, săvârşită într-un moment de rătăcire, de pierdere
a raţiunii, într-un moment în care şi-a pierdut cumpătul, în care nu şi-a mai
controlat faptele, căci legea declară nevinovat pe cel care săvârşeşte o faptă
penală în asemenea condiţii.
În şedinţa din 28 februarie 1923, Pompiliu Ioaniţescu (din partea
apărării) va înfăţişa pe inginerul Cristescu drept victimă a unui fenomen
economic de după război: proliferarea societăţilor pe acţiuni. Pledoaria sa
constituie un aspru rechizitoriu al moravurilor vremii.
,,Acest proces — va spune el — a adus în discuţie o adevărată
maladie apărută după război şi contra căreia trebuie să se ia măsuri, pentru
ca ţara să nu fie dusă la o catastrofă economică şi financiară. Contra ei
trebuie să se întrebuinţeze viguros dezinfecţia, trebuie aplicată o profilaxie
cu totul serioasă. în fiecare zi se creează numeroase societăţi anonime —
pentru diferite scopuri şi întreprinderi — care fac apel la public, spre a-i da
subscripţii şi capitaluri. De regulă, în faţa publicului nu apare acela care va
profita şi va întrebuinţa mai mult pentru el societatea şi fondurile ei. Acela
se ţine în umbră, aşa e sistemul; aşa profită şi îşi execută toate scopurile lui
rentabile, îmbogăţirea pentru dânsul. În faţa publicului este pus un consiliu
de administraţie, compus în majoritate, dacă nu chiar în unanimitate, din
oameni politici, iar ca preşedinte se pune un om politic cu o suprafaţă mare,
de regulă, care să facă parte din partidul de la putere. După ce se adună
84
capitalul de la publicul subscriitor, care îşi dă societăţii, plin de speranţe,
economiile lui, rozătorul societăţii se pune pe lucru şi roade, şi se îngraşă,
şi se îmbogăţeşte, iar societatea tânjeşte şi este atât de anemiată încât chiar
moare, ajungându-se în nenumărate cazuri ca acţionarii să-şi piardă
întregul capital depus. Am văzut oameni care şi-au încredinţat economiile
lor unor societăţi al căror sediu nu-1 mai găsesc şi-1 caută mereu, zadarnic.
Asemenea boală este primejdioasă şi pentru particulari, dar mai cu
seamă pentru ţară. Contra ei trebuie să se ia măsuri serioase. La noi
societăţile anonime nu pot rămâne fără un control serios. Morala publică
cere imperativ măsuri, spre a nu se mai înfăptui asemenea vaste escrocherii.
Printre alte manifestări de asemenea natură se numără şi Societatea
„Tehnica minieră”, care a fost înfiinţată cu oameni cinstiţi, dar care pe
urmă a ajuns pe mâna unor rozătoare nesăţioase, ca fraţii Mihăiescu care,
la adăpostul unor oameni cinstiţi, s-au îngrijit numai de ei, s-au îmbogăţit,
iar societatea a ajuns la dezastru, acţionarii pierzându-şi capitalul acolo
depus” .
Acest rechizitoriu va fi continuat într-o altă pledoarie a apărării,
pledoaria lui Grigore Trancu-Iaşi: „Toţi cunosc brigandajul care se comite
sub paravanul fondării societăţilor pe acţiuni.
Nu e nimic mai neruşinat şi mai criminal. E unul dintre simptomele
cele mai triste ale demoralizării publice.
Ceea ce erau odată, în timpurile cele mai îndepărtate ale evului
mediu, marile companii de aventuriei şi briganzi, care jefuiau negustorii şi
prădau satele, astăzi sunt societăţile pe acţiuni. Nu toate — fără îndoială —
dar multe dintre ele, cu mai multă siguranţă, cu mai multă impunitate, cu
mai mult răgaz şi mai mult folos pentru fondatorii şi directorii lor. E o
metodică organizare de jaf. Statul lasă ca pretinşii financiari, cu ajutorul
85
unei prese venale, să fure în mod îndrăzneţ, la lumina zilei, economiile
publice; nu face nici o sforţare pentru a opri spoliaţiunile al căror martor
este. Statul, care pedepseşte în mod sever pe escrocul de rând şi pe tâlharul
vulgar, respectă, onorează, încarcă cu decoraţii şi cordoane pe marii hoţi ai
publicului. Corupţia societăţilor anonime este astăzi cauza principală,
aproape singura, a bogăţiilor enorme. Dreptul n-a reuşit să pună în frâu pe
administratorii societăţilor anonime.
Obligaţia ca direcţia să dea socoteală adunărilor generale n-a
împiedicat nici o fraudă, nici o minciună. Ar trebui alte mijloace...”
În pledoaria sa, din şedinţa din 28 februarie 1922, avocatul Radu
Rosetti, cel care a fost numit „un trubadur al Palatului de Justiţie”, va
urmări să-i convingă pe juraţi că faptele lui Cristescu n-au fost săvârşite cu
voinţă şi, deci, juraţii, cărora legea nu le cere să se pronunţe decât în
temeiul intimei lor convingeri, nu ar putea pronunţa, pe o asemenea bază,
decât un verdict care să ducă la achitarea acuzatului.
„E târziu, onorată Curte şi domnilor juraţi — îşi va începe Radu
Rosetti pledoaria. Sunteţi obosiţi şi mai am şi situaţia ingrată de a pleda
după atâţia distinşi colegi, care au epuizat materia, spunând tot ce era de
spus în drama al cărei deznodământ fatal aveţi să-1 judecaţi. Nu vreau să
mai prelungesc nici chinul acestui om care, oricum va ieşi de aici, pentru
restul vieţii va fi tot un nenorocit.
Voi fi scurt aşa dar, şi, chiar dacă mai pledez, n-o fac ca să vă
conving—fiindcă sunt sigur că hotărârea dv. în minutul acesta e deja luată
— ci dintr-un scrupul de conştiinţă, ca să nu-mi reproşez că nu mi-am făcut
datoria. Cine ştie? Poate a mai rămas dubiu asupra vinovăţiei lui numai în
sufletul unuia dintre dv. şi, pe acest unu, vreau să-1 conving, fiindcă avem
ambiţia ca inginerul Cristescu să fie achitat în unanimitate.
86
Din fericire, nu aveţi de luptat cu unul din acele cazuri grele, când
crima s-a comis, dar acuzatul nu mărturiseşte şi dovezile sunt slabe. Nu.
Aici criminalul mărturiseşte, victime au fost şi singura întrebare care
trebuie să v-o puneţi este dacă făptuitorul trebuie pedepsit sau iertat”42.
„Întrebarea care vi se va pune — a spus în continuare Radu Rosetti
— va fi dacă inginerul Cristescu a săvârşit fapta cu voinţă. Prin urmare, nu
că s-a săvârşit fapta, veţi conchide dv. când veţi răspunde nu, ci că, în
momentul acela, i-a lipsit voinţa, că a avut un moment de rătăcire, când,
oricare în locul lui, pus în acele împrejurări, ar fi făcut la fel”.
Şi, pentru a demonstra şi mai convingător iresponsabilitatea
acuzatului în momentul săvârşirii faptei ce i se impută, avocatul aduce în
faţa instanţei o probă nouă: boala gravă de care suferea inginerul Cristescu
şi pentru al cărei tratament i se făcuse, în ziua de 13 septembrie (aşa cum o
dovedeşte certificatul depus), o injecţie ce i-a provocat o febră de aproape
40°C şi care explică starea sa din ziua următoare. Cu ajutorul afirmaţiilor
categorice din tratatele medicale, înfăţişate în instanţă, apărătorul
demonstrează că asemenea reacţii, care pot merge până la delir, erau
frecvente în cazurile de tratament cu produsul respectiv, putând surveni a
doua şi chiar a treia zi după injecţie.
Radu Rosetti încheie astfel: „Nu, domnilor juraţi, a fost un ceas rău,
cum îi zice aşa de sugestiv poporul, un moment de inconştienţă de pe urma
căruia s-a petrecut actul nesocotit care, din fericire, nu mai are urmări şi
care, pentru motivele invocate, trebuie iertat.
42 Biblioteca marilor procese, 1923, nr. 2, p. 99.
87
De aceea, fără peroraţia de rigoare, fac un ultim apel la conştiinţa
dv. pentru ca, rămânând credincioşi jurământului făcut, să judecaţi fără ură
şi fără părtinire, să aduceţi un verdict de achitare”.
Această nouă orientare a apărării a determinat o replică din partea
procurorului general G. Ionescu. Acesta a susţinut că, oricât de seducătoare
ar fi, în aparenţă, teoria iresponsabilităţii, nu i se poate aplica acuzatului,
fiind contrazisă atât de depoziţiile martorilor, ce l-au prezentat pe acuzat ca
un om liniştit, care n-a dat niciodată nici un semn de nebunie, cât şi de
cererea însăşi a apărării, care a pretins ca inginerul Cristescu, un profesor
de valoare, să fie redat, prin achitare, catedrei sale.
„Sunt obligat aici, a spus reprezentantul Parchetului general, la o
con-sideraţiune care priveşte această chestiune sub un alt aspect. Cred că vi
s-ar putea cere achitarea pentru un motiv sau altul, cred că, pentru orice
motiv aţi avea în vedere, domniile voastre sunteţi suverani să primiţi apelul
pe care vi-1 face apărarea, dar un lucru nu se poate susţine: că, o dată
achitat acuzatul, verdictul dv. l-ar indica să-şi reia locul în învăţământul
superior, de unde fapta sa criminală 1-a exclus pentru totdeauna. Oricare
ar putea să fie imoralitatea vremii de azi, oricât de redusă ar fi opinia
domnilor apărători despre simţul de demnitate al societăţii noastre, nu
merită această societate suprema ofensă ce i se face, atunci când se crede
că ea ar putea să tolereze ca, pe o catedră a învăţământului superior, să
stea un om pe care mila juraţilor îl va fi scos din fundul puşcăriei” .
El va încheia, amintind juraţilor că verdictul lor „poate să înarmeze
braţul altor criminali” sau să constituie „un avertisment serios, să oprească
gestul altor mâini criminale”.
Astfel, el le va spune: „Nu uitaţi că achitările scandaloase,
pronunţate de unele curţi cu juraţi, au fost motivul care a înarmat braţul
88
criminal al altor ucigaşi. Puteţi să aduceţi hotărârii dv. toate mitigaţiunile
pe care legea vi le pune la dispoziţie, dar nu refuzaţi verdictul afirmativ pe
care am onoarea să vi-1 cer. Vă cer acest verdict, pentru că el singur poate
să fie pentru societate un act de reparaţiune, pentru odioasa manifestare
criminală a acuzatului, o justă înfierare, iar pentru acuzat... ei bine,
domnilor, pentru acest om, o expiaţiune meritată...
Ei bine da, sunteţi liberi ca, trecând peste realitatea zdrobitoare a
faptelor, călcând în picioare conştiinţa de dreptate a unei lumi întregi,
sunteţi liberi — spre deosebire de judecătorii magistraţi, care au
îndatorirea de a-şi motiva deciziile — să răspundeţi oricum la întrebările
care vă aşteaptă.
Puteţi—în asemenea condiţiuni—să încercaţi «a reda societăţii» pe
făptaşul întreitului asasinat, care, de altfel, s-a eliminat din această
societate singur şi iremediabil.
Dar, domnilor juraţi, dacă, înlăturând hotărârea de dreptate şi de
reparaţie pe care v-am cerut-o, veţi socoti că puteţi obliga societatea să
reprimească nepedepsit pe acest om în sânul ei, dacă apărarea vă va fi
convins că puteţi lua, în mâinile dv. de oameni oneşti, mâna pe care v-o
întinde acuzatul, pătată de sânge, aveţi în acest caz o îndatorire, aveţi
îndatorirea de a merge până la ultimele consecinţe ale gestului dv.... şi
atunci nu v-ar mai rămânea de făcut, ieşind din pretoriul acestui tribunal,
decât să aruncaţi în noroi legea care pedepseşte pe asasini.
În ultimul cuvânt al apărării se va răspunde astfel acestui
avertisment: „înainte de a termina, mă gândesc că domnul procuror spunea
că statuia justiţiei se va îndolia când Cristescu va fi achitat. Această justiţie,
desigur, reprezentată printr-o femeie cu ochii legaţi, ţinând în mână o
cumpănă cu două talere, pe care încape foarte puţin din patimile şi
89
suferinţele omeneşti. Dar, îmi aduc aminte de o emblemă despre care ne
vorbea odată Matei Cantacuzino. Un tablou dintr-un muzeu din Roma
reprezentând o femeie care, cu mâinile ei, cuprindea pământul întreg.
Credeţi poate că sub acest tablou s-a scris caritatea, filantropia sau aşa
ceva? Nicidecum. Sub acest tablou era scris: «Justiţia». Justiţia, care
cuprinde umanitatea întreagă, cu toate lacrimile, cu toate jertfele, cu toate
durerile şi cu toate necazurile ei. Justiţia aceasta, în cazul achitării lui
Cristescu, va fi în veşmânt de sărbătoare, căci înseamnă că este adânc
înţelegătoare a sufletului omenesc şi a complexului de împrejurări în care el
se zbate... Sentinţa dv. nu va spune că omorul este permis, dar va atrage
atenţia tuturor că jaful în averea publică nu este îngăduit...
Sentinţa dv. nu va însemna că fiecare trebuie să-şi facă singur
dreptate, dar va însemna că, atunci când eşti chemat să administrezi banul
strâns cu atâta greutate, trebuie să ai mai multă băgare de seamă, mai mult
spirit de prevedere, căci numai aceasta ne poate duce la o viaţă socială mai
serioasă...”
A urmat apoi sentinţa de achitare, care a fost primită cu o deosebită
satisfacţie de întreaga opinie publică.
Acestea sunt doar două dintre celebrele procese ale vremii trecute care
făcut obiectul unor ample studii în literatura de specialitate şi care subliniază
rolul deosebit al protagoniştilor duelului judiciar, care ar trebui să ia în
calcul efectele psihologice ale propriei lor atitudini, indiferent că reprezintă
acuzarea sau apărarea. În ultima analiză este în cauză exerciţiul de calitate şi
eficienţă al profesiunii.
90
CONCLUZII
Fără a emite pretenţii la o analiză completă a tuturor aspectelor pe care
le impune studiul algoritmului judecăţii, teza constituie doar o încercare de
a prezenta efectele psihologice ale duelului judiciar ce se răsfrâng asupra
intimei convingeri a magistratului şi în consecinţă asupra hotărârilor luate.
Aşa cum am arătat pe parcursul lucrării judecata, care are ca obiect
soluţionarea definitivă a cauzei penale sau civile, constituie activitatea
principală a procesului pena deoarece pe baza celor discutate şi probate în
şedinţa de judecată se poate întemeia convingerea judecătorilor, convingere
care ulterior este concretizată în hotărârea judecătorească.
Convingerea intimă a judecătorilor constituie baza sentinţelor pe care
aceştia le pronunţă, fiind deci, un element esenţial a hotărârii judecătoreşti.
Convingerea intimă a judecătorilor, aşa cum am arătat, se formează în
baza unor legităţi stabilite, care nu admit principiul aprecierii probelor după
criterii formale.
Legile procedurale lasă probele la aprecierea exclusivă a instanţelor,
stabilind ca unic fundament al acestei aprecieri, convingerea intimă a
judecătorilor sprijinită pe cercetarea circumstanţelor cauzei.
Intima convingere a magistratului nu se formează în mod complet şi
calificativ, decât după epuizarea duelului judiciar şi ascultarea ultimului
cuvânt al inculpatului, iar uneori nici după aceea, situaţie pentru care, aşa
cum am arătat, legiuitorul a prevăzut ipostaza repunerii pe rol, dacă
magistratul nu a reuşit pe deplin să-şi formeze intima convingere.
Duelul judiciar are loc în cadrul dezbaterilor care prezintă punctul
culminat al duelului judiciar aducând în dispută acuzatorul
91
public(procurorul), apărătorul public( avocatul), şi arbitrajul (instanţa de
judecată).
Acuzatorul şi apărătorul îşi formează o convingere proprie asupra
cazului, încercând fiecare, cu prilejul dezbaterii cauzei, să-l convingă pe
magistrat de justeţea punctului său de vedere.
Duelul judiciar constituie pentru magistrat, stimulul care acţionează
cumulat cu fondul experienţei, cultura şi informaţiile rezultate din probele
administrate.
În toate cazurile, judecătorul trebuie să scoată la iveală caracteristicile
individuale ale cazului, să le supună unei critici, unei analize logice,
ştiinţifice, serioase, înainte de a trage concluziile care se impun.
Din multitudinea de amănunte care se etalează în faţa sa, magistratul
trebuie să facă o selecţie migăloasă şi să construiască, să reconstituie faptul
infracţional.
Numai o analiză detaliată şi severă a realităţii poate să-l conducă pe
judecător la evidenţa singurului criteriu obiectiv pe care apoi să se bazeze
convingerea intimă şi ulterior, soluţia procesului.
92
BIBLIOGRAFIE
A. Legislaţie
1. Constituţia României
2. Codul Penal
3. Codul de Procedură penală
4. Codul de Procedură civilă
5. Legea de revizuire a Constituţiei nr.429/2003, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.758/29.10.2003.
6. Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.197/13.08.1992 şi
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr.259/30.09.1997
B. Autori. Lucrări. Publicaţii
Conf. univ.dr. Tudorel Butoi, asistent univ.Ioana-Teodora Butoi,
Tratat universitar de psihologie judiciară, Editura Phobos, Bucureşti,
2004.
1. Antoniu G., Bulai C., Chivulescu Ghe. – Dicţionar juridic penal,
Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976;
2. Bogdan T. – Probleme de psihologie judiciară, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1994;
3. Bogdan T. şi colab. – Comportamentul uman în procesul judiciar,
M.I.- Serviciul editorial şi cinematografic, Bucureşti, 1983;
93
4. Bogdan T., Sânea I. – Analiza psihologică a victimei. Rolul ei în
procesul judiciar, Serviciul Editorial şi Cinematografic, M.I.
Bucureşti, 1988;
5. Butoi T. – Psihologie judiciară, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2003;
6. Butoi T. – Psihologia interogatoriului judiciar, Editura Enmar,
Bucureşti, 2002;
7. Butoi T. – Psihologia comportamentului criminal, Editura Enmar,
Bucureşti, 2002;
8. Buneci P., Butoi T. – Sociologie juridică şi devianţă specială,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001;
9. Buneci P.,Dinuică – Drept penal special, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2001;
10.Bulai C., Filipaş A., Mitrache C. – Instituţii de drept penal. Curs
selectiv pentru examenul de licenţă, Editura Trei, Bucureşti, 2005;
11.Cioclei V. – Criminologie etiologică, Editura Actami, Bucureşti,
1996;
12.Ciopraga A. – Evaluarea probei testimoniale în procesul penal,
Editura Junimea, Iaşi, 1999;
13.Cârjan L. – Curs de criminalistică, Editura Curtea Veche, Bucureşti,
2003;
14.Cârjan L. – Comendiu de criminalistică, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2004
15.Dragomirescu V.T. –Psihosociologia comportamentului deviant,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;
16.Diaconescu Ghe., Duvac C-tin. – Drept penal.Partea specială.Noul
Cod penal, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006;
94
17.Dongoroz V. – Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol.I,
partea generală, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,1971;
18.Eminescu Y. – Procese celebre, Editura Lumina Lex, 1995
19.Griga I. – Drept procesual penal, Editura All, Bucureşti, 2005
20.Iftenie V. - Medicină legală, Editura Universitară, Bucureşti, 2003;
21.Mitrache C. – Drept penal român partea generală, Casa de editură şi
presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 2001;
22.Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T. – Psihologie judiciară – Casa
de editură şi presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1997;
23.Minovici M. - Tratat complet de medicină legală, Editura Atelierele
Grafice SOCEC, Bucureşti, 1930;
24.Neagu I. - Tratat de procedură penală, Editura Pro, Bucureşti, 1997;
25.Neagu I.-Drept procesual penal, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1988;
26.Nistoreanu Ghe., Boroi Al. – Drept penal. Curs selectiv pentru
examen de licenţă, Editura All Beck, Bucureşti, 2002.
27.V. Papadopol, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1991,
Casa de Editură şi Presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1992
28.Oancea I. – Probleme de criminologie, Editura All, Bucureşti,1995;
29.Stănoiu R.,-Tranziţia şi criminalitatea, Editura Oscar Print,
Bucureşti,1994;
30.Scripcaru G. – Medicină legală, Editura Didactică şi Pedagocică,
Bucureşti, 1993;
95