5

PASIUNEA LECTURII CUVÂNT CĂTRE CITITOR

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la

copilăria şi adolescenţa mea, îmi aduc aminte, cu mare

plăcere, de lecturile din acele vremuri, care au fost multe şi

variate şi care îmi ocupau aproape tot timpul. În vacanţele

de vară, verii mei de la oraş ezitau să mă viziteze, motivând

că eu stăteam toată ziua cu nasul în cărţi şi, drept urmare, ei

nu aveau cu cine să se joace. Mersul la şcoală, în schimb,

era o supapă de eliberare a energiei, atrăgând după sine, ca

o consecinţă a multor năzdrăvănii pe care le făceam, tot

felul de pedepse, inclusiv cele corporale, ca să nu mai

vorbesc despre notele la purtare care erau supuse, în mod

frecvent, la tot felul de „scăderi”.

Dacă pasiunea lecturii se transmite pe cale genetică,

atunci eu am moştenit-o, mai mult ca sigur, de la bunica

mea maternă. Dacă, dimpotrivă, această pasiune este o

consecinţă a educaţiei şi a deprinderilor, atunci ea mi-a fost

inoculată de aceeaşi bunică maternă, dar şi de profesorii mei

de limba şi literatura română de la şcoala generală şi de la

liceu, care astăzi nu mai sunt, dar pe care eu îi port în suflet

cu recunoştinţă şi veneraţie: Carmen Ionică, Adela Pop şi

Ion Manolache.

Bunicii mei erau de loc din nordul Bucovinei,

refugiaţi ca urmare a ocupării acestui ţinut de către trupele

sovietice. Ca toţi locuitorii din această zonă, erau vorbitori

naturali a trei limbi şi, implicit, purtători ai elementelor a

trei culturi: română, ucraineană şi germană. Viaţa lor a fost

ca un adevărat roman, cu întâmplări extraordinare şi

6

întorsături de situaţie încredibile, toate desfăşurate de-a

lungul unei jumătăţi de secol marcate de evenimente istorice

şi sociale deosebite: Primul Război Mondial, Unirea din

anul 1918, evenimentele dinaintea, din timpul şi de după cel

de-al Doilea Război Mondial. Ei aveau ce povesti, iar eu nu

aveam altceva de făcut decât să-i ascult cu uimire. Bunica,

în mod special, era o foarte bună şi talentată povestitoare, iar

povestirile ei cuprindeau o gamă foarte largă şi variată de

subiecte, de la întâmplările reale ale propriei vieţi sau ale

unor cunoştinţe, la poveştile hazlii cu Ivasek Pokutasek (un

personaj năstruşnic din literatura populară ucraineană) sau la

scenele cu stafii şi poltergeist pe care pretindea că le-ar fi

trăit personal (în special în timpul gimnaziului, pe care l-a

făcut ca internatistă la o şcoală particulară germană din

Cernăuţi).

Deşi erau învăţători, bunicii mei nu au considerat

necesar să mă înveţe să scriu şi să citesc înainte de a merge

la şcoală, gândind că este mai bine să fac aceste lucruri la

timpul lor şi împreună cu ceilalţi copii de vârsta mea. M-au

învăţat în schimb să merg la bibliotecă şi să-mi aleg singur

cărţile care îmi plăceau, din care apoi bunica îmi citea cu

intonaţie şi cu multă expresivitate, întrucât avea şi talent

declamativ. Alegerea se făcea, desigur, după ilustraţii, dar

de multe ori şi după recomandările bibliotecarilor sau ale

unor copii mai mari, căci la vremea aceea biblioteca locală

forfotea zilnic de cititori, în principal elevi, dar şi mulţi

adulţi.

Localitatea Lespezi, din fostul judeţ Baia – Fălticeni

– Suceava, astăzi în judeţul Iaşi, trăia încă, în timpul

copilăriei mele, cu nostalgia fostului târg şi centru de plasă

care fusese până la cea de-a doua mare conflagraţie

mondială. Atmosfera era cosmopolită: români, evrei,

7

lipoveni şi câţiva nemţi sau polonezi care lucraseră la

fabrica de sticlă, distrusă de bombardamente. Distruse au

fost şi alte clădiri importante: una dintre cele două biserici

ortodoxe (refăcută abia prin anii '70), sinagoga (înlocuită cu

o casă de rugăciune), judecătoria, şcoala veche, casele

protipendadei locale şi cea mai mare parte a caselor evreieşti

de tip vagon, construite perete în perete, cu prăvăliile la

stradă şi cu locuinţele negustorilor în spate, în locul cărora

rămăseseră doar hrubele negre ale fostelor pivniţe, pe

jumătate surpate. O pată de culoare o constituia mahalaua

lipovenească de pe malul Siretului, cu micuţa biserică de rit

vechi şi cu acele căsuţe specifice, cu prispe lungi, văruite în

alb siniliu şi având tâmplăria vopsită în nuanţe tari de verde

sau albastru, în spatele cărora se întindeau micile grădini

care ne asigurau în permanenţă o piaţă foarte variată şi

bogată de legume şi zarzavaturi proaspete.

Dincolo de vicisitudinile războiului şi de schimbarea

ordinei sociale, ceea ce se păstrase încă în bună măsură era

atmosfera comercială. În puţinele prăvălii care rămăseseră în

picioare se instalase comerţul socialist al cooperaţiei de

consum, practicat în cea mai mare parte de aceiaşi evrei care

fuseseră până nu demult proprietari, iar acum deveniseră

simpli angajaţi şi care, prin anii '60, au emigrat cu toţii în

Israel, lăsând în urmă, ca semn al existenţei lor în acest loc

timp de un secol şi jumătate, un cimitir frumos, amplasat

într-un loc minunat din lunca Siretului (astăzi, din păcate,

abandonat şi ruinat). Târgul săptămânal de vineri funcţiona

din plin, atrăgând numeroşi ţărani din comunele învecinate,

care veneau cu mic, cu mare, fie vară, fie iarnă, fie în căruţă,

fie în săniuţă, îmbrăcaţi de cele mai multe ori în portul

popular specific zonei, pentru a vinde şi a cumpăra animale,

produse agricole sau produse industriale. Vestitul bâlci şi

8

iarmaroc anual de la Sfântul Ilie, similar cu Drăgăica de la

Buzău, era aşteptat cu mare nerăbdare, atât de copiii, cât şi

de adulţii veniţi dintr-o arie foarte largă, cuprinsă cumva

între Roman, Paşcani, Neamţ, Fălticeni, Suceava, Botoşani,

Hârlău şi Târgu Frumos.

Sentimentul de apartenenţă la fostul târg se

transmisese şi la noi, cei mici, şi se manifesta în disputele cu

copiii din satele învecinate, care ne porecleau „covrigari”, în

timp ce noi îi gratulam cu apelativul de „mămăligari”.

Printre puţinele clădiri care mai rămăseseră în

picioare după trecerea frontului a fost şi Căminul Cultural, o

clădire impozantă construită cu câteva decenii înainte, de

fapt un fel de casă de cultură, cu sală de spectacole,

cinematograf, club şi – mai ales – o bibliotecă foarte mare şi

bine dotată cu cărţi din cele mai diverse domenii şi dintre

cele mai nou apărute.

Aici am vrut să ajung! De fapt, cărţi din belşug,

multe de ultimă oră (între care şi din cele care la oraş se

dădeau pe sub mână), se găseau şi la librăria locală, acolo

unde se duceau de regulă banii mei, nu numai cei primiţi

pentru cărţi, ci şi cei „de cofetărie”, precum şi sumele mai

substanţiale obţinute din umblatul cu pluguşorul sau din

tranzacţionarea, fără voia părinţilor (aplicând, precum se

vede, politica faptului împlinit), a unor obiecte personale,

precum patinele, muzicuţa sau mingea de fotbal (oricum

eram afon, iar veleităţi sportive n-am avut niciodată).

Biblioteca era însă cu totul altceva. Atmosfera era

extraordinară. Acolo se adunau seara o mulţime de copii,

aducând cărţile citite şi împrumutând altele noi. În zona

rezervată celor mici erau nişte mese lungi, pline până la

refuz de cărţile predate, iar noi ne repezeam să le alegem pe

cele încă necitite, şi aproape că ni le smulgeam unii altora

9

din mână. Cu timpul am deprins o şmecherie: cum drumul

către bibliotecă trecea prin faţa casei mele, seara stăteam la

poartă şi îi abordam pe cei care se duceau să restituie cărţile

citite, iar dacă descoperam ceva interesant, mergeam

împreună cu ei până la biroul bibliotecarei şi le treceam în

contul meu înainte de a ajunge pe masa comună.

Predispoziţia mea pentru citit a determinat-o pe

bibliotecara din acea vreme să-mi permită, mult mai

devreme decât altor copii, accesul în cealaltă zonă a

bibliotecii, aşa-numită „la rafturi”, unde nu aveau voie decât

adulţii şi elevii din clasele mai mari. Pentru mine acest fapt

a echivalat cu descoperirea universului şi, pe măsură ce

creşteam, nevoia de lectură şi de cunoaştere devenea din ce

în ce mai mare, fără nici un fel de oprelişti sau idei

preconcepute. Citeam orice, de la Dimitrie Cantemir la

Alexandre Dumas, şi de la „Lumea animalelor” de Brehm la

„Capitalul” lui Karl Marx. Cele patru tomuri ale

Dicţionarului Enciclopedic, precum şi cele patru tomuri ale

Istoriei României, deşi nu aveau regim de împrumut, erau în

mod frecvent luate de mine acasă, pentru a fi consultate,

graţie relaţiilor speciale pe care le aveam cu bibliotecarii.

Şi totuşi încălcarea normelor nu mergea chiar foarte

departe. În bibliotecă mai exista o zonă în care accesul era

interzis pentru toată lumea, cu excepţia bibliotecarilor şi,

desigur, a mea, ca obişnuit al casei ce mă aflam. Aici erau

depozitate cărţile nou primite şi încă neînregistrate, precum

şi cărţile retrase de la lectură din dispoziţii venite „de sus”.

Între acestea din urmă am descoperit o carte deosebit de

atractivă, care avea pe copertă un foarte frumos desen cu un

cavaler călare, în armură medievală, însoţit de scutierul său.

Aţi ghicit, era vorba despre „Don Quijote de la Mancha”, de

Cervantes, pe care însă bibliotecarul, în pofida numeroaselor

10

mele rugăminţi, uneori de-a dreptul patetice, nu a vrut cu

nici un chip să mi-o dea s-o citesc. Drept pentru care,

aplicând un principiu nu tocmai „cavaleresc”, anume acela

că „scopul scuză mijloacele”, m-am furişat zi de zi în acea

boxă înghesuită şi am reuşit, citind de fiecare dată doar

câteva zeci de pagini, cât îmi permitea timpul şi cât reuşeam

să înşel vigilenţa cerberului, să termin acea carte, pe care, în

pofida vârstei încă nepotrivite pentru o astfel de lectură, am

reuşit să o înţeleg şi chiar mi-a plăcut foarte mult.

Este posibil ca ediţia respectivă să fi avut prefaţă şi

eu să o fi citit. Cam pe vremea aceea descoperisem cât de

important poate fi un studiu introductiv şi cât de diferită

poate fi percepţia asupra unei cărţi după ce îl citeşti. În acest

sens o influenţă deosebit de benefică a avut-o profesoara

mea de limba şi literatura română, Carmen Ionică, o

persoană cu totul şi cu totul deosebită, foarte apropiată de

noi, elevii, care ne recomanda zeci de autori şi de titluri, atât

din literatura română, cât şi din cea universală, atât în timpul

şcolii, cât şi – mai ales – în vacanţe, cerându-ne în acelaşi

timp să consemnăm impresiile noastre în caietele de lecturi

suplimentare. Astfel am descoperit, pornind de la facilitatea

pe care ţi-o oferă în redactarea unor relativ banale note de

lectură, că o prefaţă poate să-ţi deschidă perspective noi în

abordarea şi înţelegerea unor opere literare, fie ele clasice

sau moderne. De aici şi până la a scrie eu însumi, într-o

evaluare proprie, despre cărţile pe care le-am citit şi care m-

au impresionat, nu a mai fost decât un pas. Iar începutul l-

am făcut cu romanul „Love Story” de Erich Segal, care

tocmai fusese publicat de revista „Secolul XX”, în

traducerea şi sub îngrijirea lui Andrei Brezianu, al cărui

studiu critic m-a influenţat poate mai mult decât ar fi trebuit.

11

Publicarea acestei prime recenzii în revista „Corolar”

a Liceului Internat „Costache Negruzzi” din Iaşi s-a produs

de fapt într-un moment de cotitură în „cariera” mea

publicistică şi literară. Până atunci fusesem doar un simplu

redactor care îşi desfăşura activitatea sub oblăduirea

colegilor mai mari, de la care am avut într-adevăr foarte

multe de învăţat, căci erau, încă de pe vremea liceului,

adevărate personalităţi culturale, cum de altfel unii dintre ei

au şi confirmat mai târziu, atât pe plan local, cât şi naţional:

Val Condurache, Paul Balahur, Mihai Dinu Gheorghiu sau

Andrei Hoişie-Corbea. În acea perioadă ei terminaseră însă

liceul şi plecaseră cu toţii în învăţământul superior, iar eu

am ajuns redactorul şef al revistei şi conducătorul cenaclului

literar care funcţiona pe lângă aceasta. Problema era că nu

prea mai aveam pe cine să conduc, aşa că a trebuit să iau

totul de la zero, să refac cenaclul şi să asigur editarea în

continuare a revistei. Nu a fost deloc uşor, dar în cele din

urmă am reuşit să adun în jurul meu un colectiv de tineri

entuziaşti şi talentaţi, care au preluat şi au dus mai departe

tradiţia publicistică a şcolii. Unii dintre ei şi-au descoperit

astfel adevărata vocaţie şi au devenit la rândul lor oameni de

cultură şi litere foarte apreciaţi, între care Sorin Antohi,

Doru Pruteanu, fraţii Dan şi Lucian Merişca.

Nici aceste lucruri, nici faptul că aveam de pregătit

un examen de bacalaureat şi un altul de admitere la facultate

nu m-au împiedicat să citesc, ci, dimpotrivă, au stimulat

această pasiune a mea, şi, implicit, apetenţa de a comunica

în scris impresiile de lectură. Atât în perioada liceului, cât şi

în primii doi ani de după absolvirea acestuia, am scris zeci

de recenzii, note de lectură, cronici de presă, de film sau

muzicale. O parte dintre acestea le-am publicat în revista

„Corolar” (numerele 8, 9, 10, 11 şi 12, apărute între anii

12

1972 şi 1975). O altă parte le-am descoperit relativ recent, în

casa părintească, evacuată pentru vânzare, într-un colet uitat

de vremuri, împreună cu alte însemări şi încercări literare

din tinereţe. Toate acestea le-am (re)publicat în volumul

Corolar. Restitutio in integrum (Editura Omega, Buzău,

2008 – o carte dedicată colegilor mei cu ocazia aniversării a

35 de ani de la absolvirea liceului), după cum urmează: Love

Story de Erich Segal, Veronica Micle de George Sanda,

Papillon de Henri Charrière, Pomul de Crăciun de Michèle

Bataille, Vigdis şi Viga Ljot de Sigrid Undset, Trandafiri

suceveni de Alexandru E. Bratu, Memento Mori de Muriel

Spark, Sfârşitul bahic de Petre Popescu, Ultimul rege din

Borneo de Pierre Schoendoerfer, Măgarul de aur

(Metamorfoze) de Apuleius (de fapt o cronică la prefaţa

acestei cărţi, semnată de N. I. Niculiţă), Unchiul

dumneavoastră e brunet? de Florin Andrei Ionescu (o scurtă

notă de lectură publicată sub titlul Un „Joe Alex” autohton);

cronici de presă privind revistele studenţeşti din Iaşi: Alma

Mater şi Viaţa Politehnicii, precum şi multe reviste şcolare

din Iaşi, Focşani, Bucureşti sau Botoşani (publicate la

rubrica „Revista revistelor”); cronici cinematografice la

filmele Anonimul veneţian (un fel de „Love Story”

european), Domnului profesor cu dragoste (în regia lui

James Clavel) şi Luminile rampei (în regia lui Charlie

Chaplin); cronici privind muzica tânără (Panoramic

românesc, Pop & Folk), dar şi un interviu cu dirijorul–copil

Radu Postăvaru, o revelaţie a acelor ani (Micul mare

dirijor).

Volumul de faţă este primul dintr-o serie mai largă

care intenţionează să aducă în faţa cititorilor lucrările

literare (şi nu numai) ale unor scriitori buzoieni, de origine

buzoiană sau care şi-au lansat cărţile în urbea noastră. M-am

13

stabilit în Buzău în urmă cu peste trei decenii, mai mult sau

mai puţin voit, printr-un fel de hazard care, în acele timpuri

devenite deja „trecut” sau „istorie”, se numea „repartiţie

guvernamentală”. Dacă fac o socoteală simplă a modului

cum s-a derulat viaţa mea, trebuie să constat că am trăit

cincisprezece ani în târgul natal, nouă ani la Iaşi (ca elev de

liceu şi apoi student), aproape un an la Brăila (ca militar cu

termen redus) şi peste treizeci şi doi de ani la Buzău. Aici

am muncit şi am iubit, aici mi-am crescut copilul, aici am

legat numeroase prietenii şi tot aici am cununat şi botezat,

făcându-mi o mulţime de fini care – având în vedere că nici

eu, nici soţia mea nu avem fraţi sau surori – au constituit de

fapt adevărata noastră familie. Deşi nu de puţine ori am fost

taxat drept „venetic”, eu mă consider la fel de „om al

locului” ca şi buzoienii get-beget, atât prin faptul că cea mai

mare parte a vieţii mi-am trăit-o aici, cât şi prin aceea că m-

am integrat din plin în comunitatea locală, cu bunele şi cu

relele ei, cu bunele şi cu relele mele, devenind un membru

activ al acesteia şi, totodată, un iubitor al tradiţiilor, istoriei

şi culturii specifice zonei, ceea ce este poate cel mai

important în definirea autohtoniei unui om.

Atât cât m-am priceput şi cât am putut, mi-am adus

şi eu o mică dar sinceră contribuţie la istoria culturală a

acestor meleaguri şi a oamenilor care au vieţuit şi vieţuiesc

aici. Imediat după evenimentele din decembrie 1989, am

întemeiat Filiala „Alexandru Marghiloman” Buzău a

Asociaţiei Culturale „Pro Basarabia şi Bucovina”, asociaţie

care continua activitatea organizaţiei mondiale cu acelaşi

nume din diaspora, înfiinţată de diplomatul Nicolae Dianu

(pe la începutul anilor ´50) şi reînfinţată de publicistul

basarabean Nicolae Lupan (în deceniul al optulea al

secolului trecut). Datorită promovării mele în Consiliul

14

Naţional Român al acestei asociaţii, cu funcţia de secretar al

Provinciei Muntenia, Buzăul a devenit un centru zonal „Pro

Basarabia şi Bucovina”, de unde erau coordonate filialele

judeţene Argeş, Brăila, Buzău, Călăraşi, Dâmboviţa,

Giurgiu, Ialomiţa, Prahova şi Teleorman. În această

perioadă am organizat foarte multe acţiuni culturale şi

artistice, în colaborare cu Muzeul Judeţean, Casa de Cultură

a municipiului, Casa de cultură a sindicatelor, Fundaţia

pentru tineret şi Biblioteca Judeţeană „Vasile Voiculescu”

din Buzău. Am editat o publicaţie lunară a filialei locale

(Curierul „Pro Basarabia şi Bucovina”, 12 numere, ianuarie-

decembrie 1992) şi am publicat numeroase articole atât în

revistele asociaţiei, cât şi în presa buzoiană, în special în

ziarele „Opinia” şi „Muntenia”. Între acestea din urmă se

înscriu şi câteva prezentări de carte: Din tezaurul ortodoxiei

(În apărarea credinţei străbune) de preot Ştefan Slevoacă şi

Dincolo de Lisabona (Romanul Basarabiei) de Anatolie

Paniş, sau publicaţii: Revista Bucovinei (apărută între anii

1941 şi 1944, mai întâi la Cernăuţi, apoi în Refugiu, la

Timişoara), precum şi mai multe interviuri luate unor

scriitori (de origine) basarabeni, bucovineni sau herţeni:

Nicolae Lupan, Nicolae Dima, Renata Verejanu, Vasile

Leviţchi, Ion Gherman, Valeriu Matei, Vasile Tărăţeanu,

Mircea Druc şi preotul Ştefan Slevoacă, dintre care unii ne-

au şi vizitat la Buzău. Toate aceste au fost republicate în

volumul Pro Basarabia şi Bucovina (Editura Omega,

Buzău, 2007).

Începând cu anul 2004 am devenit un obişnuit al

manifestărilor culturale şi literare organizate de Biblioteca

Judeţeană „Vasile Voiculescu” din Buzău, unde am

participat la numeroase lansări de carte şi unde mi-am lansat

eu însumi câteva volume. Am intrat astfel în posesia multor

15

cărţi, unele oferite cu dedicaţie şi autograf de către autorii

lor. Citindu-le, am revenit la un obicei din tinereţe, anume

acela de a face adnotări pe marginea lor şi de a sublinia

pasajele interesante. De aici a apărut din nou, după mulţi

ani, dorinţa de a scrie despre cărţi, ba, chiar mai mult, de a

le face o prezentare completă, cu date despre autor şi despre

opera sa, cu rezumarea conţinutului şi cu unele consideraţii

critice, fie personale, fie citate din alţi comentatori care au

analizat lucrările respective anterior mie şi mai bine decât

mine. Nu am putut să public aceste recenzii în presă întrucât

ele erau mult prea ample pentru a încăpea în spaţiul limitat

pe care putea să mi-l ofere o publicaţie periodică, fie aceasta

cotidian local sau revistă de specialitate. Singura excepţie,

care, probabil, întăreşte regula, după cum se spune, este

articolul Maria Istrăteanca. Nulitatea nudităţii sau

nuditatea nulităţii (Opinia, nr.5286, 11-12 octombrie 2008,

p.6), într-un fel un exemplu de cum ne ghidăm noi mai

degrabă după legile lui Moise decât după învăţăturile lui

Hristos, adică despre cum aplicăm în mod consecvent, în

viaţa noastră cea de toate zilele, principiul de loc creştinesc

„ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”.

Acesta este istoricul pasiunii mele de cititor, al

experienţei mele de recenzent şi al genezei acestei cărţi.

Sper ca autorii să fie mulţumiţi, căci nu am scris decât de

bine şi doar despre cărţile care mi-au plăcut. Sper de

asemenea ca eventualii cititori să devină interesaţi şi,

eventual, chiar frecvenţi consumatori de literatură buzoiană

contemporană, spre beneficiul lor, al autorilor, al

comentatorilor şi al culturii din acest colţ de ţară, cu vechi şi

frumoase tradiţii în ceea ce priveşte civilizaţia scrisului.

16

Nu mi-am uitat însă nici meleagurile natale şi nici

originile bucovinene ale familiei materne, ca dovadă cele

câteva recenzii cuprinse în „Addenda”.

21 noiembrie 2011, de Ovidenie, cu dezlegare la

peşte şi, dacă vreţi, la citit.

Dan Camer

17

2 0 0 4

18

19

VESELA TRISTEŢE

În multe zone din Moldova se păstrează încă tradiţia

ca şi bărbaţilor să li se ofere mărţişoare odată cu venirea

primăverii. Iată că de 1 Martie 2004 am primit şi eu un

mărţişor inedit: cartea de epigrame Vesela tristeţe, scrisă de

avocatul Mihai Sălcuţan. Aceasta s-a întâmplat la o

întrunire a Clubului Rotary din Buzău, unde epigramistul a

fost invitat de către unul din membrii clubului, cunoscutul

artist plastic Valeriu Şuşnea, care, într-un fel, este şi

„coautor” al cărţii, în sensul că a realizat coperta şi grafica

de interior.

Pe Mihai Sălcuţan l-am cunoscut la începutul anilor

nouăzeci, când Domnia Sa era director la Prefectură iar eu

reprezentantul Asociaţiei Culturale „Pro Basarabia şi

Bucovina”. L-am perceput ca pe un om deosebit, un mare

prieten al românilor de dincolo de Prut, un susţinător al

culturii şi al oamenilor de cultură. De câţiva ani încoace,

Mihai Sălcuţan ne apare într-o nouă ipostază, anume aceea

de scriitor. Genul său preferat este epigrama, domeniu în

care s-a remarcat nu numai ca autor, ci şi prin activitatea sa

de iniţiator, organizator şi animator al unor manifestări

specifice, cum ar fi cenaclurile, concursurile şi festivalurile

de epigramă, atât la nivel local cât şi la nivel naţional. Este

membru al Uniunii Epigramiştilor din România,

vicepreşedinte al Cenaclului „Amprenta” şi preşedinte al

Cenaclului umoriştilor de la Casa de Cultură „Ion Caraion”

a municipiului Buzău. A iniţiat Festivalul naţional de

epigramă „Cât e Buzăul de mare” şi a organizat toate ediţiile

20

acestuia care au avut loc până în prezent, inclusiv cele ale

Concursului de epigramă pentru elevii de liceu „Boboc de

epigramă”, manifestare unicat pe plan naţional, inclusă în

festivalul mai sus menţionat începând cu ediţia a doua. A

publicat două cărţi de autor: Viaţa ca o epigramă (Editura

Orion, Bucureşti, 1999) şi Vesela tristeţe (Editura Alpha

MDN, Buzău, 2003) şi o carte în colectiv de autori: Ace la

purtător (Biblioteca Judeţeană „Nicolae Iorga”, Ploieşti,

2002 – în colaborare cu George Corbu, George Zarafu şi

Constantin Tudorache). A îngrijit o ediţie: Cei trei magnifici

– Cincinat, Ion şi Mircea Pavelescu (Editura Rafet,

Râmnicu Sărat, 2002 — în colaborare cu George Corbu şi

George Zarafu; volum apărut sub egida Uniunii

Epigramiştilor din România, în seria „Epigrama 2000”),

fiind de asemenea antologat în peste douăzeci de cărţi de

epigrame, editate la Buzău, Chişinău, Bacău, Ploieşti,

Brăila, Cluj-Napoca, Braşov sau Bucureşti. Dintre acestea,

vom menţiona doar cele două antologii apărute la Buzău,

ambele editate de către Fundaţia „Amprenta”: Cu epigrama

la atac (1998) şi Epi...grame (2001).

Concluzia asupra acstei activităţi laborioase este

concentrată în „aprecierea” poetului Radu Cârneci, înscrisă

pe coperta a patra a volumului Vesela tristeţe: „Buzoian get-

beget, de profesie avocat – deci apărător al adevărului şi

frumosului – MIHAI SĂLCUŢAN este, în acelaşi timp, un

veritabil scriitor: epigramist şi publicist. Publicaţii locale,

centrale şi din Republica Moldova i-au găzduit un

apreciabil număr de articole, impresii de drum, cronici,

poezii şi, mai ales, epigrame”.

Tipărite în condiţii grafice excelente, cu o

tehnoredactare impecabilă, având şi titluri deosebit de

inspirate, cele două cărţi de autor ale lui Mihai Sălcuţan sunt

21

însoţite în plus de prefeţe şi postfeţe semnate de

personalităţi ale lumii epigramiştilor, cum ar fi George

Corbu, George Zarafu sau Nicolae - Paul Mihail. Pe coperta

a patra, fiecare dintre cele două volume beneficiază de câte

o scurtă prezentare a poetului Radu Cârneci şi de câte un

portret al autorului, în viziunea scriitorului Marin Sorescu

(Viaţa ca o epigramă) sau a artistului fotograf buzoian Ion

Tăbăcaru (Vesela tristeţe). De asemenea, ambele volume

sunt înnobilate printr-o grafică de interior realizată de doi

artişti plastici binecunoscuţi: Dragoş Morărescu (pentru

primul volum) şi Valeriu Şuşnea (pentru al doilea volum). În

cel de-al doilea caz, trei dintre reprezentările grafice au fost

realizate sub formă de caligrame, pe textele unora dintre

cele mai bune catrene incluse în volum: Stadii („M-am

rugat icoanelor/Înaintea somnului.../Ieri, în faţa

doamnelor,/Azi, în faţa Domnului!”), Mare viitor? („Eu

afirm cu voce tare/Nu mi-e frică de nimic!/că ne-a fost

trecutul mare,/Dar prezentul tare mic.”) şi Săracă ţară

bogată („Şi s-a dus în lume veste/Traversând peste

hotar,/Că această ţară este/sub regim... alimentar.”).

Conform dicţionarelor, caligrama este o modalitate de

dispunere a versurilor care urmăreşte reprezentarea grafică a

simbolurilor sau sugestiilor dintr-o poezie, folosită de

romanticii francezi din secolul al XVIII-lea. Iată că, după

mai bine de două sute de ani, un scriitor şi un pictor din

Buzău readuc în actualitate acest procedeu artistic care

îmbină literatura şi grafica, adaptându-l în mod inedit

textului epigramatic.

Revenind la volumul „Vesela tristeţe”, trebuie

observat că meticulozitatea şi rigurozitatea specifice

formaţiunii juridice a autorului, avocat de profesie, se fac

simţite în modul de selectare şi organizare a materialului

22

„probator”, în cadrul celor patru mari capitole ale cărţii: De

bună voie şi nesiliţi de nimeni (cu subcapitolele: Bărbatul,

Căsătoria, Dragostea, Extraconjugale, Femeia, Soacra,

Vârsta a treia), Studii de caz la vreme de necaz (cu

subcapitolele: Alegeri, Bănci, Cincinat, Corupţia,

Diplomaţia, Eminescu, Guvernanţii, Guvernarea, Impozite

şi taxe, Integrarea, Justiţia, Medici şi maladii, Moda,

Morala, Părul, Piciorul, Pluguşorul, Pofta, Politica,

Politicienii, Primari şi primării, Privatizarea, Retrocedarea,

Sărăcia, Via şi vinul, Vorba), Te-am zărit printre

morminte (Epitafuri) şi Amabilităţi cu dus şi întors

(Replici epigramatice). La aceste capitole se mai adaugă

prefaţa („Un epigramist buzoian” de George Corbu) şi

postfaţa („Cloşca cu puii de aur” de Nicolae-Paul Mihail).

Cartea conţine peste două sute de catrene, care oferă

cititorului o lectură „savuroasă”, cu multe „exemplare” de

antologie şi chiar cu unele „piese” considerate de specialişti

drept mici capodopere ale genului, cum ar fi, spre exemplu,

epigrama Ţăranul („Bine n-are cum să-i fie/Că-i sărac, nu

are stare,/N-are deal şi nici câmpie./Doar... un munte de

răbdare”). Voi cita în continuare alte câteva catrene, într-o

selecţie pur personală (alta decât cea făcută de George

Corbu în prefaţa volumului), selecţie bazată nu atât pe arta

epigramatică, nefiind specialist în domeniu, cât mai ales pe

forţa mesajului şi pe sentimentul perenităţii (trecut—

prezent—viitor): Sindrom feminist (Le-a cuprins acuma,

cică,/Febra cu retrocedarea,/Vrând şi ele, la adică,/să-şi

recapete...”onoarea”!), Tempus mutantur (Erau puşi pe

drept în ţeapă/Ieri, tâlharii din cetate.../Astăzi, orice-ar

face, scapă,/Fiindcă au imunitate,), Vremuri grele

(Neavând ce pune-n oală/Despic firul peste ani:/Bani erau,

dar piaţa goală,/Azi e plină, dar nu-s bani), T. Băsescu şi

23

Bucureştii (Aşa fu să fie scris/Pentru-a fi şi noi în ton:/De

import „Micul Paris”,/Iar parfum... autohton), Vânzarea

flotei (Jaful s-a comis pe faţă,/Râd în barbă

armatorii,/Flota e la suprafaţă,/Iar la fund stau...

vânzătorii.), Femeia vinurilor mele (Sunt convins, de-

aceea spun/Pildă tuturor să fie:/Nici un vin nu este bun/

Dacă nu ai şi o vie!), Primilor guvernanţi de după 1989

(Spre veşnica lor nemurire,/Au lăsat, la ambiţie,/Întregului

neam moştenire/O eternă tranziţie.) şi am să închei cu o

epigramă care se potriveşte „căciulă” autorului: Consolare

(Avantajul la chelie/Nu e nicidecum mărunt,/Fiindcă nimeni

n-o să ştie/Când ajungi cu păr cărunt). De altfel Mihai

Sălcuţan este un deosebit de dibaci şi talentat calamburist

(sau „calaburgiu”, dacă vreţi), principala sa armă satirică şi

umoristică, foarte eficient speculată, fiind jocul de cuvinte,

bazat, pe de o parte pe asemănarea cuvintelor, iar pe de altă

parte pe diferenţa de sens a acestora, concomitent cu

folosirea ca figură de stil a antitezei, prin crearea şi punerea

în valoare a opoziţiei, contrastului sau contrariilor dintre

noţiuni. Deosebit de inspirate, în context, sunt atât titlul

cărţii, cât şi titlurile celor patru secţiuni ale acesteia (în mod

special al capitolului al doilea, Studii de caz la vreme de

necaz, despre care George Corbu afirma că „nu se putea

găsi o expresie mai potrivită şi caracteristică în acelaşi

timp, pentru a califica un demers specific epigramiştilor în

genere”, dar şi titlurile unora dintre epigrame – fie prin

raportare la conţinutul lor, fie chiar independent de acesta,

cum ar fi, spre exemplu, Femeia vinurilor mele.

La final, după atâta vorbărie, am să citez drept

concluzie un extras din postfaţa semnată de Nicolae-Paul

Mihail: „Vesela tristeţe este într-adevăr o carte, dar în

acelaşi timp e şi o retrospectivă caleidoscopică a lumii în

24

care trăim, o tragicomedie pe care o urmărim în versiunea

lui Mihai Sălcuţan”.

Ne-ai dat de gol, coane Mihai!

25

EXERCIŢII DE IUBIRE

După aproape un deceniu de tăcere, jurnalistul Ştefan

Iovan a revenit în lumea literelor cu o carte excepţională,

povestea unei drame familiale şi existenţiale, remarcabilă în

mod deosebit prin intensitatea trăirilor şi prin profunzimea

analizelor psihologice.

„Exerciţii de iubire” (Editura MAD Linotype,

Buzău, 2004) are trei părţi. Partea centrală, miezul, este

reprezentată de „Jurnalul Oanei”, de fapt un jurnal ipotetic

compus de autor din amintiri, din corespondenţă şi din

puţinele însemnări scrise rămase de la fiica sa, după

moartea acesteia la numai douăzeci de ani: „Jurnalul, ca

formulă de exprimare în această carte, mi-a permis să trec

frontiera intimităţii şi subiectivului şi, deşi ar părea un

paradox, prin adoptarea persoanei întâi, am încercat să

rămân obiectiv, netransformând această poveste adevărată

în drama autorului”.

Odată aleasă această modalitate de exprimare literară

(după o idee preluată de la Margueritte Yourcenar), tragedia

este redată şi analizată în detaliu, dar cu multă sensibilitate,

începând din momentul în care examenul medical a relevat

existenţa unei boli necruţătoare („Aşadar, aveam să mor.

Doctorii amânau diagnosticul, dar eu ştiam că am cancer şi

că nu mai exista nicio scăpare”) şi până în momentul

epuizării finale („Dacă nu aş fi putut ajunge cu scrisul până

în acest punct, m-aş fi putut socoti plecată de mult. Aşa că,

puţinele, prea puţinele mele socoteli cu lumea se încheie

aici).

26

Oana era o tânără studentă care, în mod firesc pentru

vârsta ei, era îndrăgostită şi avea multă poftă de viaţă şi

multă sete de cunoaştere. Preocupările ei erau în special de

natură intelectuală şi artistică: lectură, muzică, arte plastice

– într-o abordare de profunzime a acestora, ca şi a tot ceea

ce era legat de viaţa însăşi („eram substanţă şi fibră şi

vibram ca o vioară”). Din acest motiv, conştientizarea

faptului că boala devenea din ce în ce mai acaparatoare, iar

moartea se instala cu paşi din ce în ce mai repezi, se

individualizează, dincolo de inevitabile manifestări de

revoltă sau disperare, dincolo de întrebări esenţiale într-un

astfel de context („Chiar Cernobîlul este o pedeapsă, dar de

ce am fost aleasă eu să plătesc?”), mai ales prin abordările

de esenţă psihologică, filozofică sau religioasă. Se

realizează astfel, la cumpăna dintre viaţă şi moarte, un fel de

eseu despre viaţă şi moarte, despre viaţă, iubire şi moarte,

un fel de dizertaţie tragică despre existenţa în fapt şi

existenţa prin percepţiile sau prin amintirile celor dragi.

Pe tot parcursul jurnalului este scoasă în evidenţă

puternica legătură care exista între fiică şi tată, cu toate

satisfacţiile sau dezamăgirile care au rezultat din această

relaţie specială, cu imperioasa nevoie a fiicei de înţelegere şi

apreciere din partea tatălui, în pofida manifestărilor de

teribilism specifice vârstei şi în pofida uzanţelor şi

evenimentelor sociale. Această legătură merge uneori până

la autoidentificarea cu tatăl şi „modelul” ei („Eu mă

consideram oricum varianta lui, clona lui feminină, şi mă

acceptam de dragul lui cu toate defectele şi păcatele pe care

mi le-a transmis”.), devenind în acelaşi timp, sau poate

tocmai de aceea, aproape necruţătoare în ceea ce priveşte

eventualele greşeli ale acestuia, atât faţă de ea, cât şi faţă de

familie, în general: „Avea atâtea calităţi şi atâtea defecte!

27

M-a înţeles atât de puţin pe cât de mult am aşteptat eu să

mă înţeleagă. Era un alergător de cursă lungă, dar a fost de

cele mai multe ori singur, rănindu-ne pe toţi, mai ales pe

mama pentru care nu şi-a găsit decât atât de puţin timp”.

Iubirea Oanei pentru tatăl ei era profundă şi

necondiţionată. Pe de altă parte, pentru Oana toată existenţa

a fost marcată de o necesitate acută de iubire, solicitând mai

mult decât primea sau, poate, decât era firesc să primească:

„N-am dus lipsă de iubire şi, cu toate astea, am căutat-o în

tot şi în toate, acceptând compromisul, riscul, călcând peste

convenienţe şi limite”. Într-o evaluare la capătul scurtului ei

drum prin viaţă, Oana consideră că numai prin iubire şi

comunicare s-ar fi putut înfăptui pentru ea o minune, în

sensul nedeclanşării bolii sau în sensul vindecării acesteia:

„Eu una cred că el putea să mă abată din drumul destinului.

Mai cred că dacă vreodată se va descoperi remediul

împotriva cancerului, acesta va cuprinde sigur în reţeta lui

nevoia de dragoste şi de comunicare. Cel puţin între noi, cei

apropiaţi unii de alţii prin sânge”.

În această parte a cărţii mai atrag atenţia observaţiile

pe care le face Oana asupra unei foarte cunoscute clinici

bucureştene, care arăta ca un şantier părăsit, cu saloane

ticsite şi uitate de Dumnezeu şi de medici, unde a fost

supusă unei adevărate torturi psihice, fizice şi morale. Toate

serviciile erau condiţionate financiar, de la femeia care făcea

curăţenie şi până la asistentele care aduceau medicaţia, ca să

nu mai vorbim de doctoriţa care o avea în grijă sau de

profesorul clinicii – şi toate acestea în condiţiile în care toţi

ştiau că avea să moară. Cum, în afară de investigaţii, nimeni

nu se pronunţa în nici un fel, familia a hotărât să o ducă pe

Oana în Elveţia, la Romont, unde un prieten medic a mijloc

internarea ei într-o clinică din localitate. Aici a descoperit o

28

cu totul altă lume, plină de umanitate şi iubire, nu numai din

partea prietenilor şi a cunoştinţelor, ci şi din partea tuturor

celor care au aflat de problema ei. Considerată un „caz

umanitar”, a fost înconjurată de multă atenţie şi căldură, atât

de cei din spital, cât şi de întreaga comunitate locală, care a

format un grup de sprijin în jurul ei şi a susţinut-o financiar

prin intermediul Clubului Rotary.

Celelalte două părţi ale cărţii, intitulate „În căutarea

lui Dumnezeu” şi „Am trăit în eroare”, prezintă notele

autorului, un fel de jurnal al tatălui, prin care acesta încearcă

să facă legătura între ceea ce a fost înainte şi după moartea

Oanei. Pornind de la o legendă mayaşă, în care părintele se

oferă să parcurgă el însuşi cea mai mare parte a drumului

care îl desparte de fiul său înstrăinat, autorul se

autoanalizează şi se învinovăţeşte de timpul pe care l-ar fi

putu acorda, dar nu l-a acordat fiicei sale: „În ceea ce mă

priveşte, am primit apelul de la celălalt capăt al firului, am

primit chemarea, dar mi-a lipsit scânteia dumnezeirii şi am

pornit prea târziu în întâmpinarea Oanei, amânând cu o

clipă demersul. O clipă pe care am plătit-o cu pierderea

ei.” El îşi asumă dreptul de a completa legenda cu

experienţa proprie, de a căuta şi de a descoperi prezenţa lui

Dumnezeu, pentru ca prin aceasta să recupereze timpul pe

care nu i l-a acordat fiicei sale. De-a lungul vieţii, trăind

numai conform propriilor sentimente şi convingeri, a uitat

că, aşa cum de altfel scria şi în jurnalul Oanei, viaţa nu este

formată doar din principii. Nu a crezut în Dumnezeu, deşi în

momentele limită şi l-ar fi dorit alături. L-a căutat

pretutindeni, dar nu l-a căutat în el însuşi, descoperind poate

prea târziu că secretul existenţei se află în fiecare din noi,

dar nu este acelaşi pentru fiecare. De aici concluzia pe care

şi-o impune şi care dă titlul şi esenţa ultimei părţi a cărţii:

29

„În pofida cenzurii permanente care m-a însoţit, mai cred şi

acum că nu mă cunosc şi nu m-am cunoscut. Asta ar putea

însemna că am trăit în eroare şi doar în lumea mea”.

După moartea Oanei, dincolo de întrebarea esenţială,

de această dată pentru tată („De ce? de ce ea şi nu eu?”),

acesta va trăi într-o lume paralelă, în care toate visele, toate

gândurile şi toate acţiunile se concentrează numai în direcţia

„reîntoarcerii” fiicei sale (în plan ipotetic, desigur). Refuză

orice lectură, îşi înstrăinează întreaga bibliotecă, nu mai

scrie absolut nimic, deşi profesiunea sa era tocmai scrisul,

totul pentru a „prelungi” viaţa copilului pe care l-a pierdut,

pentru a „retrăi” timpul pe care nu au mai apucat să-l

parcurgă împreună. Absenţa Oanei devine o prezenţă

aproape obsesivă, fiind suficient un semnal cât de mic din

realitatea înconjurătoare pentru ca existenţa ei să reînvie şi

ea să îi apară aşa cum a fost sau cum ar fi putut să fie dacă

ar fi trăit. În acest context, dedicaţia „Tatălui meu, cu

recunoştinţă”, scrisă pe o carte cu titlul „Jamais sans ma

fille”, are o încărcătură aproape premonitorie.

În mod evident, pentru tatăl care şi-a pierdut fiica

orice detaliu care poate să adâncească amintirea acesteia

capătă semnificaţii deosebite, poate tocmai ca o compensare

în timp a absenţei sau a insuficientei prezenţe în viaţa ei. O

concluzie generală asupra cărţii, în ansamblul ei, este

formulată în postfaţa semnată chiar de autor: „De fapt, de la

un capăt la altul, cartea este un exerciţiu de iubire. Luaţi de

valul existenţial, prinşi în vârtejul lucrurilor „mari”,

socotind că ei, cei pe care-i iubim, au timp să mai aştepte,

uităm că timpul nu ne iartă şi ne consolăm spunându-ne

nouă înşine vorbe, cel mai adesea sincere, pe care alţii le

aşteaptă de la noi. Declaraţii de dragoste, de îmbărbătare,

de credinţ; mângâieri şi îmbrăţişări, strângeri de mână, un

30

timp cât preţul unei scântei, de care celălalt are nevoie:

toate le amânăm pentru mai târziu. Prin scenariul reprodus

în paginile cărţii aş fi vrut să dovedesc cât de simplu şi mai

ales, cât de însemnat ar fi să-ţi asumi răspunderea într-o

iubire, să parcurgi în timp şi la timp distanţa despre care

vorbea legenda mayaşă pe care o evocam la începutul

acestor rânduri; câtă dramă înseamnă ieşirea din acest

timp, irepetabilitatea şansei de a te mai întâlni cu Celălalt,

cu partea cealaltă a întregului numit iubire”.

În mod firesc, având în vedere circumstanţele

elaborării ei, această carte nu a fost lansată public. Ea a fost

distribuită, cu discreţie, prietenilor şi cunoştinţelor, precum

şi unor colegi de la Clubul Rotary din Buzău. Dincolo de

valoarea sa intrinsecă, cartea este deosebit de importantă şi

dintr-un alt punct de vedere, anume pentru faptul că aici se

găsesc primii germeni de gândire filozofică şi psihanalitică,

pe care Ştefan Iovan o va dezvolta şi desăvârşi într-o

excepţională carte de esuri: „Tăcerea lui Iov” (Editura

MAD Linotype, Buzău, 2009).

31

ŞTEFAN CEL MARE 500 de ani de la trecerea în eternitate

În cadrul manifestărilor editoriale care au avut loc în

anul 2004 pentru a comemora aniversarea a cinci secole de

la moartea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt se înscrie şi o

contribuţie buzoiană remarcabilă, nu atât prin amploare

(volumul are doar 62 de pagini), cât mai ales prin valoarea şi

oportunitatea majorităţii materialelor pe care le conţine.

Lucrarea a fost elaborată de Direcţia pentru Cultură, Culte şi

Patrimoniul Cultural Naţional a judeţului Buzău, fiind

îngrijită de publiciştii Dumitru Dănăilă şi Ionel Stănuţă. Ea a

apărut la Editura „Rafet” din Râmnicu Sărat (editor:

Constantin Marafet, consilier editorial: Mircea V. Homescu)

şi a fost distribuită prin grija autorităţilor judeţene sau ale

municipiilor Buzău şi Râmnicu Sărat.

Cartea începe cu un fel de introducere întocmită de

Dumitru Dănăilă şi intitulată Domn pentru eternitate, din

care cităm: „De la urcarea pe tronul Moldovei, în 1457,

până la apusul tumultuoasei sale vieţi, Ştefan cel Mare şi

Sfânt a condus cu măiestrie oastea în 36 de războaie, din

care în 34 a ieşit victorioasă. Bătăliile de la Baia şi Vaslui

stau mărturie că marele voievod a ridicat arta militară

românească pe culmi până atunci neatinse. El a demonstrat

nu numai talent în constituirea unui organism militar

închegat, suplu, mobil, dotat corespunzător, bine antrenat,

ci şi excepţionale calităţi de strateg şi tactician(…) Izbânzile

strălucitului domnitor şi comandant s-au clădit însă, înainte

de toate, pe fundamentul «iubirii de moşie». De aceea,

numele său a avut în epocă, are astăzi şi va avea mereu o

puternică rezonanţă în sufletele românilor. Ştefan va domni

în veci pe tronul faptelor eroice ale naţiunii”.

32

Urmează studiile propriu-zise, semnate de dr.

Constantin I. Stan: Ştefan cel Mare, personalitate

emblematică a neamului românesc (cuprinzând aspecte

privind încoronarea ca domn al Moldovei, bătălia de la Baia,

strălucita victorie de la Vaslui, agresiunea polonă, alesele

calităţi de comandant de oşti), Alexandru Gaiţă: Ştefan cel

Mare şi buzoienii (cu referiri la prima menţiune

documentară a târgului Buzău, apoi la luptele din zonele

Râmnic şi Buzău, şi la singura biserică a lui Ştefan cel Mare

din Ţara Românească), Valeriu Nicolescu: Luptele de la

Cursul Apei şi Movila Şendrii (cu redarea pasajului

corespunzător din „Letopiseţul” lui Grigore Ureche, a

scrisorii lui Ştefan cel Mare către boierii râmniceni şi

buzoieni, precum şi a răspunsului acestora către domnitorul

Moldovei), Daniela Lupu: Marele voievod şi familia sa (cu

informaţii atât despre viaţa şi personalitatea ilustrului

domnitor, cât şi despre părinţii, soţiile şi copiii săi), Doina

Matei Jernea şi Dumitru Nedelcu: Un liceu cu numele

marelui voievod (material care, de fapt, nu face decât o

scurtă istorie a unei şcoli medii, botezată, în 1958, cu

numele lui Ştefan cel Mare).

Contribuţiile oferite de Constantin I. Stan, Alexandru

Gaiţă, Valeriu Nicolescu şi Daniela Lupu, istorici de

profesie, sunt elaborate cu rigurozitate ştiinţifică, pe baza

unor bibliografii bogate în raport cu volumul materialelor

prezentate. În mod evident, fiecare dintre aceste contribuţii a

fost întocmită independent, dar, totuşi, ele dau împreună

impresia de unitate, constituindu-se ca piese componente ale

unui acelaşi întreg şi reuşind să realizeze o imagine de

ansamblu asupra a ceea ce a însemnat Ştefan cel Mare şi

Sfânt în istoria Moldovei şi a poporului român. Remarcabile

sunt cele două studii semnate de Alexandru Gaiţă şi Valeriu

33

Nicolescu, care se referă la încercările voievodului

moldovean de a înscăuna în Ţara Românească un domnitor

prieten, care să-i fie şi un aliat loial în războaiele sale cu

turcii. În acest context sunt scoase în evidenţă relaţiile, în

general conflictuale, dintre marele voievod şi boierii din

zonele Râmnic şi Buzău.

Pentru a-şi realiza scopul, Ştefan cel Mare şi Sfânt a

purtat mai multe lupte cu domnitorii munteni din acea

perioadă, care deveniseră aliaţi şi supuşi ai turcilor: Radu cel

Frumos, Basarab cel Bătrân (Laiotă) şi Basarab cel Tânăr

(Ţepeluş), ultimii doi fiind aduşi pe tronul Ţării Româneşti

chiar de către voievodul moldovean, ulterior trădându-l în

favoarea otomanilor. Cele opt bătălii au avut loc între anii

1470 şi 1481 după care Ştefan cel Mare şi Sfânt a renunţat la

ideea de a crea în Muntenia o zonă tampon în faţa

expansiunii turceşti. În acest interval de timp, el a ridicat la

Râmnicu Sărat o biserică din piatră, având hramul

„Cuvioasa Parascheva”, cunoscută şi sub denumirile de

„Biserica Piatra” sau „Biserica Domnească”. Ctitorirea

acestei biserici de către Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost

confirmată de vechiul letopiseţ al Ţării Româneşti, dar şi de

pisania pusă în anul 1703, în timpul domniei lui Constantin

Brâncoveanu, cu ocazia reconstruirii lăcaşului de cult.

Biserica „Cuvioasa Parascheva” din Râmnicu Sărat,

astăzi dispărută, avea o importanţă deosebită din punct de

vedere istoric şi arhitectonic, atât pentru faptul că era prima

biserică de oraş construită de Ştefan cel Mare şi Sfânt, cât şi

pentru faptul că era singura biserică ctitorită de marele

voievod în Ţara Românească. Asupra datei edificării ei

există mai multe opinii, în principal optându-se pentru anii

1474 sau 1481, dat fiind obiceiul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt

de a ctitori câte un lăcaş de cult după fiecare victorie

34

importantă; totuşi, având în vedere că după bătălia de la

Râmnicu Sărat din anul 1481 (în care a murit şi hatmanul

Şendrea, portarul Sucevei şi cumnatul domnitorului) a fost

ridicată biserica de la Bădăuţi, rămâne că data cea mai

probabilă a construirii bisericii „Cuvioasa Parascheva” ar fi

anul 1474, după bătălia de la Cursul Apei. Istoricul

Alexandru Lapedatu era însă de părere că această biserică,

spre deosebire de celelalte lăcaşuri de cult ctitorite de Ştefan

cel Mare şi Sfânt după luptele sale glorioase, ar fi fost

ridicată nu pentru pomenirea unui singur fapt, ci în

amintirea tuturor luptelor purtate de marele voievod

moldovean în Ţara Românească, în care caz data probabilă a

construirii sale ar putea fi după domnia rivală a lui Vlad

Călugărul (1481, 1482-1495), undeva pe la începutul

domniei de bună vecinătate a lui Radu cel Mare (1496-

1508).

În decursul secolelor, biserica lui Ştefan cel Mare şi

Sfânt de la Râmnicu Sărat a fost menţionată de mai multe

ori în documentele vremii, cunoscându-se astfel că de ea

s-au ocupat şi domnitorii Pătraşcu cel Bun (1554-1557),

Matei Basarab (1632-1654) sau Constantin Brâncoveanu

(1688-1714). În timpul acestuia din urmă, biserica, fiind

practic ruinată, a fost supusă unor lucrări majore de refacere,

după cum se arată în pisania de piatră montată cu această

ocazie: „Această s[fântă] şi d[u]mnezeiască biserică a

căruia iaste hram[ul] s[fânta] prapadomni Parascheva,

fost-au făcută de Ştefan Vod[ă] cel Bun de Moldova. Şi

trecând mulţi ani s-au stricat şi în zilele lui Io Constantin

B[asarab] B[râncoveanu] voevod s-au îndemnat vecinătatea

şi-au ajutat cine cu ce s-au îndurat şi o au refăcut din

ferestri în sus şi s-au şi făcut slon, căci n-au fost, fiind

ispravnic Dumitraşco cap[itan] Bag[dad] v[el] agă şi el cu

35

a sa cheltuială s-au îndemnat de o au învelit şi i-au făcut şi

stâlpii uşilor şi o au şi pardosit pentru a tuturor veşnică

pomenire. Sept[embrie], leat 7212 (1704)1. După altă

jumătate de secol biserica se degradează din nou, astfel că

domnitorul Constantin Racoviţă (1753-1756, 1763-1764) o

închină Episcopiei Buzăului, la cerarea ierarhului acesteia,

episcopul Antim (1753-1756), după cum rezultă din

documentul emis în anul 1753: „N-am putut domnia mea să

lăsăm o sfântă biserică ca aceasta a să dărăpăna şi a să

prăpădi de tot, ci m-am milostivit domnia mea şi am dat-o

supt purtarea de grijă a sfinţiei sale părintelui episcopului

Buzăului”2. Totuşi, cu trecerea timpului, biserica a continuat

să se degradeze şi a suferit numeroase reparaţii, modificări,

adăugiri, care i-au schimbat în mare măsură aspectul iniţial,

astfel că în anul 1896 o comisie guvernamentală, având în

componenţă, printre alţii, pe prof. Grigore Tocilescu şi arh.

N. Gabrielescu, a hotărât demolarea ei, motivându-se starea

deplorabilă şi faptul că „nu mai păstra nici un element de

interes arhitectonic sau istoric” (?!). Dărâmarea bisericii s-a

făcut în anul 1898, declanşând un mare scandal public,

amplificat şi de presa centrală. „În aceste împrejurări a

dispărut ultima rămăşiţă istorică ce mărturisea în târgul de

lângă fostul hotar al Milcovului de existenţa odinioară

acolo a unicei ctitorii bisericeşti, ce marele voievod al

Moldovei a înălţat în pământul Ţării Româneşti”, afirma

istoricul Alexandru Lapedatu. Pe locul vechii biserici a fost

construit un nou lăcaş de cult, terminat şi sfinţit în anul

1907, al cărui arhitect era nimeni altul decât N.

1 P.S. Epifanie Norocel, episcopul Buzăului, Ctitoria lui Ştefan cel Mare de la

Râmnicu Sărat, în Ctitorii voievodale în Eparhia Buzăului, Editura Episcopiei

Buzăului, Buzău, 1988, p.93. 2 Ibidem, p.94

36

Gabrielescu, unul dintre decidenţii demolării fostei ctitorii a

lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. După cum se vede, nimic nou

sub soare sau, preluând o altă expresie celebră şi adaptând-o

la realităţile noastre autohtone de ieri şi de azi, nimic din

ceea ce este românesc să nu ne fie străin!

Actul de vandalism istoric şi arhitectonic de la

Râmnicu Sărat s-a petrecut cu doar câţiva ani înainte de

comemorarea a 400 de ani de la moartea marelui voievod

moldovean. Poate ca o compensaţie morală a acestei greşeli

ireparabile, la 2 iulie 1902 avea să apară la Râmnicu Sărat

numărul unic al publicaţiei PENTRU ŞTEFAN CEL MARE,

în care au fost inserate articole despre personalitatea

domnitorului, despre luptele purtate de acesta în zonă şi, mai

ales, despre ctitoria sa din localitate, cunoscută, aşa cum s-a

mai arătat, sub denumirile de „Biserica Piatra” sau „Biserica

Domnească”.

Şi pentru că s-a vorbit despre una dintre multele

biserici ridicate de Ştefan cel Mare, trebuie spus că nici unul

dintre responsabilii cărţii, fie aceştia autori, editori sau

îngrijitori de ediţie (cu excepţia lui Dumitru Dănăilă), nu au

adăugat la numele marelui voievod şi denumirea de „cel

Sfânt”, deşi a trecut mai bine de un deceniu de la

sanctificarea sa de către Biserica Ortodoxă Română. Le

oferim cu această ocazie primul condac din acatistul

acestuia: „Apărătorului creştinătăţii, binecredinciosului

Voievod al Moldovei, celui care cu dreptate şi cu dragoste a

cârmuit poporul încredinţat lui de Dumnezeu, pilduitorului

smereniei creştine şi al iertării celor ce i-au făcut rău, celui

cinstit şi iubit ca un părinte, slăvitului voievod să-i strigăm:

bucură-te Sfinte Ştefane, binecredincios voievod şi apărător

al creştinătăţii!”

37

2 0 0 5

38

39

DE LA „DRĂGAICA” LA „GRĂDINA CU BULGARI”

Am primit de la VIOREL FRÎNCU două dintre

cărţile sale: „Drăgaica. Târgul dintre ţări” (2004) şi

„Buzău. Grădina cu bulgari” (2005), ambele apărute la

Editura Tempus/Daco-română din Bucureşti şi având drept

consultant ştiinţific pe profesorul Alexandru Gaiţă de la

Direcţia Arhivelor Naţionale Buzău. Viorel Frîncu s-a

remarcat în special ca redactor şi editor de presă, ca

epigramist (publicat în peste treizeci de antologii româneşti

şi străine, autor al volumului „Epi...grame. Miniantologie a

Atelierului de Epigrame Amprenta”, şi, mai recent, ca autor

al unor lucrări de cercetare bibliografică iniţiate de

Biblioteca Judeţeană „Vasile Voiculescu” din Buzău, unde

lucrează ca referent. Aceste două noi cărţi îl plasează însă pe

Viorel Frîncu într-o postură oarecum diferită, anume aceea

de autor al unor monografii dedicate spaţiului istoric şi etno-

cultural buzoian. Şi spun „oarecum” întrucât lucrările

respective, foarte bine documentate şi realizate cu

rigurozitate ştiinţifică, beneficiază în plus de talentul

jurnalistic şi de experienţa de publicist a autorului, ceea ce

le face deosebit de plăcute, chiar savuroase la lecturare.

Monografia „Drăgaica. Târgul dintre ţări” a fost

editată cu sprijinul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi

Promovarea Culturii Tradiţionale din Buzău. Autorul leagă,

în mod firesc, apariţia târgului de la poalele muntelui

Penteleu (unde s-a desfăşurat înainte de a fi mutat la Buzău)

40

de străvechea sărbătoare populară a Drăgăicii, de la care de

altfel şi-a luat şi numele.

Sărbătoarea Drăgăicii (Sânzienele) era expresia unor

tradiţii milenare ce derivau din cultul grecesc al zeiţei

Demeter şi din cultul roman al zeiţelor Ceres şi Diana,

suprapuse peste mai vechi obiceiuri geto-dacice.

Sărbătoarea avea loc la începutul verii şi era, în esenţă, o

celebrare a recoltei, având în vedere că în această perioadă a

anului ajungeau la maturitate plante păioase foarte

importante, precum grâul sau secara, dar şi cicoarea, sulfina,

iarba Sfântului Ioan sau sânziana (drăgaica). Autorul îşi

susţine afirmaţiile privind vechimea şi complexitatea acestei

sărbători cu citate din operele unor cunoscuţi filozofi,

cărturari, etnologi sau folclorişti, dintre care menţionăm pe

Mircea Eliade, Ovidiu Bârlea, Dimitrie Cantemir, Iordache

Golescu, I.V. Florian, Tudor Pamfile şi alţii.

Odată cu apariţia creştinismului, sărbătoarea

Drăgăicii a fost contopită cu sărbătoarea creştin-ortodoxă a

naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, care se prăznuieşte la 24

iunie. Tot în această perioadă a anului avea loc şi tunsul

oilor. Cum judeţul Buzău şi, mai ales, partea muntoasă a

acestuia, erau renumite pentru numărul mare de oi, apărea

ca o necesitate firească crearea în zonă a unui târg al lânii,

produs atât de căutat în trecut de negustori şi de

manufacturieri. O poveste populară culeasă şi relatată de

scriitorul Florentin Popescu face legătura dintre o frumoasă

fată (Drăgaica) şi un voinic cioban din munţi (Penteleu).

Astfel, pe locul de pe Muntele Penteleu unde se desfăşura

anual sărbătoarea Drăgăicii, s-a format o nedeie, un târg

între cele trei „ţări” care se învecinau în zona Carpaţilor de

Curbură. Aici se întâlneau anual păstorii din Moldova,

Muntenia şi Transilvania pentru a participa la petrecerile

41

care aveau loc cu ocazia sărbătorii populare şi religioase, dar

şi pentru a face comerţ cu lână sau cu alte produse, ceea ce

subliniază şi autorul: „Târgul Drăgaica este o creaţie a

locuitorilor de la curbura Carpaţilor, exprimând

sărbătoarea întru cinstirea roadelor de peste an şi

necesitatea alcătuirii unei forme de comerţ primar, prin

schimburi în natură”.

Odată stabilite originile sărbătorii şi târgului de

Drăgaică, Viorel Frîncu trece la istoria palpabilă a acestei

manifestări. Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului

al XVIII-lea Drăgaica este mutată lângă târgul Buzăului,

aflat într-o poziţie economică mult mai bună decât cea de la

poalele muntelui Penteleu, şi anume la intersecţia celei mai

importante rute comerciale a vremii: Lemberg—Cernăuţi—

Bacău—Buzău—Silistra—Istanbul, cu ruta care făcea

legătura între Braşov şi târgurile din Muntenia, prin pasul

Buzăului, dar şi în apropierea porturilor dunărene Brăila şi

Galaţi. Noua locaţie se afla pe vremea aceea cam la trei

kilometri de oraş, pe moşia Bănceasca, identificabilă astăzi

în zona rezidenţială existentă de-a lungul străzii Penteleu,

până în strada Transilvaniei, stradă care, mai bine de un

secol, a purtat denumirea de „Drumul Drăgăicii”. În anul

1778, vama târgului a fost acordată Episcopiei Buzăului.

Peste un deceniu, pentru scurt timp, Drăgaica a fost scoasă

de sub administraţia bisericească, veniturile ei fiind cedate

casei de copii orfani, iar locaţia a fost mutată la sud de oraş,

în cătunul Poşta, unde încă din anul 1775 se înfiinţase o

staţie de diligenţe pe ruta Buzău—Urziceni—Bucureşti.

În anul 1808, ca urmare a prădăciunilor la care era

supus Buzăul în timpul noului război ruso-turc, ispravnicul

Ioniţă Cârlova (tatăl poetului Vasile Cârlova) insistă pe

lângă domnie şi obţine strămutarea Drăgăicii într-o zonă mai

42

ferită, la Valea Teancului, mai întâi pe moşia Episcopiei, iar

la scurt timp după aceasta pe moşia moşnenilor verneşteni.

În anul 1813 târgul se mută din nou, de această dată în

imediata apropiere a locaţiei anterioare, la Gura Nişcovului,

pe moşia boierilor Cârloveşti. Atât Valea Teancului cât şi

Gura Nişcovului se aflau pe „Drumul viilor”, între Nişcov şi

Tohani, pe vechea rută comercială Braşov—Mizil—Ploieşti.

În anul 1819 Drăgaica revine la Buzău, pe vechiul ei

amplasament de pe moşia Bănceasca. Întârzierea s-a datorat

faptului că, deşi războiul dintre ruşi şi turci încetase de şapte

ani, holera şi epidemia de ciumă adusă de soldaţii ruşi din

Asia, cunoscută şi sub numele de „Ciuma din Caragea”, au

făcut ravagii în toată această perioadă, reizbucnind de mai

multe ori.

În momentul revenirii sale la Buzău, bâlciul

Drăgaica era, după cum rezultă dintr-o scrisoare a

domnitorului Alexandru Nicolae Şuţu, „cel mai mare târg

unde se adună tot alişverişul, nu numai din toată ţara

aceasta, ci şi din părţile vecine şi din alte locuri mai

depărtate”.

Spre mijlocul secolului al XIX-lea, Buzăul cunoaşte

o dezvoltare economică, socială şi edilitar-urbanistică fără

precedent, ceea ce a făcut ca vechiul amplasament al

târgului, aflat încă în afara oraşului, pe o moşie a Episcopiei,

să devină necorespunzător. Sub presiunea comercianţilor

nemulţumiţi, municipalitatea a încercat în mai multe rânduri

să schimbe locaţia târgului şi să-l ia sub administrarea sa,

eventual chiar să organizeze un alt târg, cu acelaşi specific şi

în aceeaşi perioadă, dar sub denumirea de „Bâlciul Râului

Buzău”. Aceste eforturi vor fi încununate de succes în anul

1864, când municipalitatea primeşte aprobare din partea

guvernului să organizeze târgul în partea de sud-vest a

43

oraşului, în Bariera Ploieşti, în prelungirea actualei străzi

Independenţei şi înspre cătunul Poşta (care va deveni peste

puţin timp una din mahalalele Buzăului), adică pe locaţia

unde funcţionează şi astăzi. În deceniile următoare târgul

Drăgaica are o nouă perioadă de înflorire, fiind unul dintre

cele mai vestite bâlciuri din România, în orice caz cel mai

mare din această parte a ţării, după cum atestă şi mărturiile,

consemnate de autor, ale unor personalităţi buzoiene din

epocă: Constantin Garoflid, Dumitru Nitzulescu sau Grigore

Vernescu. Construirea căii ferate Buzău-Nehoiaşu şi a gării

„Drăgaica” vor facilita aprovizionarea târgului şi vor

determina o creştere a activităţii comerciale.

Din păcate, intrarea României în Primul Război

Mondial aduce cu sine scăderea drastică a activităţii

comerciale, implicit a celei care se derula prin târgul

Drăgaica. Acesta îşi va muta locaţia de mai multe ori şi abia

după anul 1921 va reveni pe vechiul ei amplasament şi va

cunoaşte, pentru o scurtă perioadă de timp, o redresare şi

chiar o înflorire a activităţii.

În preajma şi la începutul celui de-al Doilea Război

Mondial, activitatea târgului se reduce din ce în ce mai mult,

pentru ca în cele din urmă să înceteze de tot. Abia în anul

1948 Drăgaica va reîncepe să funcţioneze firav, de această

dată în partea de nord-est a oraşului, în vechiul obor de vite

de lângă fostul abator, unde mai fusese odată în timpul

Primului Război Mondial. Reamplasarea târgului în Bariera

Ploieşti nu a fost posibilă la acea vreme întrucât pe câmpul

din apropiere se afla un aerodrom, considerat obiectiv

militar de către trupele ruseşti de ocupaţie. Această situaţie

s-a perpetuat până în anul 1971, când, în sfârşit, Drăgaica

s-a întors pe locul ei tradiţional, lăsând liber amplasamentul

de la obor pentru construirea Sălii sporturilor „Dacia” şi a

44

Casei ştiinţei şi tehnicii pentru tineret, împreună cu viitorul

hotel, bazin olimpic etc.

Târgul Drăgaica avea în această perioadă

caracteristicile specifice comerţului de tip socialist,

sărăcăcios şi şablonat ca organizare şi desfăşurare, tot aşa

cum în primii ani de după revoluţia din decembrie 1989 va

avea caracteristicile economiei de tranziţie, anarhică şi

abundând de mărfuri turceşti de contrabandă, autorul citând

în acest sens pasaje din reportajele unor jurnalişti

binecunoscuţi, precum Dorin Tudoran, Corneliu Ştefan sau

Dumitru Ion Dincă. Desigur însă că odată cu ultimele

administraţii locale lucrurile s-au schimbat numai în bine,

chiar dacă mai există şi unele lipsuri în activitatea edililor

noştri!

Deosebit de interesant este ultimul capitol al cărţii,

intitulat „Drăgaica” în artele plastice şi în literatură, ce

conţine peste douăzeci de medalioane ale unor pictori sau

scriitori (în acest al doilea caz, fiind însoţite şi de citate

semnificative) care au imortalizat în operele lor artistice

faimosul bâlci de la Buzău: Amadeus Preziosi, Ion

Andreescu, Carol Popp de Szathmary, Gheorghe Ciobanu,

Marian Nica, D. Serbescu—Lopătari, Vasile Voiculescu,

Panait Istrati, Anton Pann, Cilibi Moise, Margareta Sterian,

Dem. Iliescu, Ion Caraion, Bucur Chiriac, Ion Gheorghe,

Marin Ifrim, Mihai Vlasie, Cezar Baltag, Fănuş Neagu,

Constantin Beldie, Gheorghe Andrei sau Aurelian Mareş.

La această listă impresionantă eu aş mai adăuga şi o

descriere a Drăgăicii din perioada interbelică, aparţinând de

această dată unui om de ştiinţă, dr. ing. Mihail Bălănescu, şi

consemnată de publicistul Nicolae Peneş în volumul

„Mărturiile unui luptător” (Editura Alpha MDN, Buzău,

2005), apărut ulterior cărţii lui Viorel Frâncu: „Farmecul

45

«Drăgăicii», pentru noi, copiii, erau căluşeii, înghiţitorii de

săbii,«zidul morţii», pavilioanele cu animale exotice şi, nu

în ultimul rând, acadelele pe băţ şi vata de zahăr. De ziua

«Drăgăicii» nu era locuitor al satelor care să nu vină să se

bucure de acest spectacol grandios. Ca să nu ne ardă prea

tare soarele, mama ne punea pe cap câte o pălărioară albă,

care, la spartul târgului, era înnegrită de colbul care se

ridica în bâlci asemenea unei pâcle. Cu toate neajunsurile

ei (pe atunci nu existau toalete ecologice, fiecare se

descurca pe unde putea!), Drăgaica a rămas în sufletul meu

unul din cele mai fascinante evenimente ale copilăriei. La o

săptămână după ziua Drăgăicii (24 iunie), părinţii ne

duceau şi la sărbătoarea de Sân Petru de la Mizil, ce se

organiza chiar la Fefelei, pe fosta moşie a lui Constantin

Brâncoveanu. Bâlciul de Sân Petru nu avea nici frumuseţea,

nici măreţia «Drăgăicii» de la Buzău”.

Despre cartea lui Viorel Frîncu mai trebuie

menţionat că ea începe, în loc de prefaţă, cu o scurtă

întâmpinare semnată de Florentin Popescu, membru al

Uniunii Scriitorilor din România, şi se termină, în loc de

epilog, cu o şi mai scurtă concluzie a autorului, din care am

reţinut că „renaşterea spirituală a târgului Drăgaica este

imperios necesară, ca o condiţie sine qua non a păstrării

identităţii naţionale”. Lector de carte este Emil Niculescu,

coperta cărţii este creaţia lui Nistor Tănăsescu, setul de

planşe de la finele volumului este realizat de artistul fotograf

Ion Tăbăcaru, iar iconografia de interior este reprodusă după

fotografii aflate la Biblioteca judeţeană „Vasile Voiculescu”

Buzău şi la Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi

Patrimoniul Cultural Naţional a Judeţului Buzău.

46

Monografia „Buzău. Grădina cu bulgari” a fost

editată cu sprijinul Primăriei Municipiului Buzău. Ea începe

cu un „Cuvânt înainte”, în care semnatarul, profesor dr.

Constantin I. Stan, lector la Universitatea „Dunărea de Jos”

din Galaţi, afirmă, printre altele, că „prin bogăţia de

informaţii, foarte multe puţin cunoscute, prin stilul alert şi

convingător, lucrarea d-lui Viorel Frâncu se recomandă ca

o contribuţie serioasă, care ne permite mai buna cunoaştere

a unei comunităţi pe nedrept uitate”. Conform menţiunii

care se face pe pagina a treia, fotografiile şi documentele

reproduse în acest volum au fost oferite de Cornelia

Cireşaru, Gheorghe Petcu, Valeriu Nicolescu, Alexandru

Vrapciu şi Emil Niculescu (care este şi lector de carte).

În primul capitol al cărţii, autorul arată că pe

teritoriul României şi-au găsit „adăpost, ospitalitate,

prietenie şi, nu de puţine ori, un sprijin politic şi militar în

demersul lor spre dobândirea libertăţii naţiei din care

făceau parte, şi albanezii, şi sârbii, şi bulgarii, şi ungurii, şi

slovacii, şi câte alte seminţii”, astfel încât ţara noastră a

putut fi denumită „un azil liber şi inviolabil” chiar de către

unul din marii revoluţionari bulgari, Gheorghi Sava.

Bulgarii care s-au stabilit în nordul Dunării în

decursul secolelor au fost şi au rămas cunoscuţi până în

zilele noastre sub denumirea de „sârbi”, denumire folosită în

evul mediu românesc pentru toate populaţiile sud—

dunărene vorbitoare de limbă slavă. Pe de altă parte,

denumirea de „sârbi” a fost aplicată tuturor cultivatorilor de

legume, indiferent de etnia lor, datorită faptului că ocupaţia

grădinăritului era practicată în principal de aceşti bulgari,

cunoscuţi, după cum tocmai s-a arătat, sub numele de

„sârbi”. Bulgarii înşişi erau interesaţi de adoptarea acestei

denumiri pentru a-şi pierde urma în faţa autorităţilor

47

turceşti, întrucât, fiind refugiaţi dintr-un paşalâc al

Imperiului Otoman, puteau risca oricând să fie descoperiţi şi

trimişi înapoi. Această teamă s-a menţinut până târziu, în

timpurile moderne, şi pe bună dreptate, întrucât, chiar în

anul 1940, ca o consecinţă a schimburilor de populaţii care

au avut loc în urma cedării Cadrilaterului, cetăţenii români

ce făcuseră imprudenţa să-şi declare etnia bulgară au fost

obligaţi să părăsească aceste meleaguri, pe care erau trăitori

de mai bine de un secol, şi să se stabilească în Bulgaria.

După ce lămureşte aceste aspecte de ordin general,

autorul face o incursiune în istoria bulgarilor, începând încă

din timpurile străvechi ale formării popoarelor noastre. La

acest capitol apare necesitatea unor precizări, pentru a se

evita astfel naşterea de confuzii şi de interpretări eronate.

Astfel, trebuie făcută diferenţa între poporul bulgar actual şi

triburile protobulgare, o populaţie asiatică de origine turcică,

puţin numeroasă, care a migrat în sudul Dunării în cea de-a

doua jumătate a secolului al VII-lea şi care s-a impus cu

forţa armelor în faţa populaţiei locale. Deşi au fost asimilaţi

încetul cu încetul de slavii care se aflau deja în zonă,

bulgarii le-au dat acestora numele lor şi, timp de peste trei

secole, le-au impus propria lor aristocraţie şi proprii lor

conducători, în cadrul primului ţarat bulgar (681-1018).

Baza viitorului popor bulgar a fost constituită însă de

triburile slavilor de sud, anţii şi sclavinii, care, începând din

secolul al VI-lea, au colonizat teritoriul de la sud de Dunăre

şi au slavizat cea mai mare parte a populaţiei de origine

traco-romană din această zonă (spre deosebire de nordul

Dunării, unde a avut loc un proces invers: populaţia daco-

romană autohtonă a asimilat şi a romanizat triburile slave

care au rămas pe teritoriul fostei Dacii), iar la începutul

secolului al VII-lea au constituit şi prima formaţiune politică

48

slavă din Peninsula Balcanică, denumită „Uniunea celor

şapte triburi”, care s-a menţinut până la venirea bulgarilor.

Excepţie de la acest proces de slavizare au făcut numai

grupurile compacte de populaţie vorbitoare de limbă

română, cunoscute în general sub denumirea comună de

„vlahi”: aromânii, meglenoromânii şi istroromânii, care,

ulterior, au fost împinşi mai spre sud, unde au dăinuit,

păstrându-şi identitatea etnică, până târziu în zilele noastre.

Vlahii au avut un rol important în istoria feudală a

acestor locuri, întrucât al doilea ţarat bulgar (1187-1396) era

de fapt un imperiu al vlahilor şi bulgarilor. El a fost

întemeiat de fraţii Petru, Asan şi Ioniţă, păstori vlahi din

munţii Balcani, care s-au răsculat împotriva stăpânirii

bizantine şi care au întemeiat o dinastie ce avea să

domnească peste un secol. Prima parte din existenţa acestui

stat a fost şi cea mai glorioasă, Asăneştii (care se intitulau

când „regi ai vlahilor”, când „regi ai vlahilor şi bulgarilor”)

întinzându-şi stăpânirea de la Munţii Carpaţi până la Munţii

Pindului, în Grecia Centrală. Marea invazie a tătarilor din

anul 1241 avea să împartă imperiul în două: la nord de

Dunăre vlahii se retrag spre Munţii Carpaţi şi se supun

regelui Ungariei, pentru a rezista mai bine tătarilor, în timp

ce la sud de Dunăre vlahii şi bulgarii se retrag în Munţii

Balcani, iar puterea se bulgarizează (acum apărând şi

titulatura de „rege al Bulgariei”, deşi clasa conducătoare şi

armata erau formate în continuare atât din vlahi cât şi din

bulgari).

Iată cum fondul tracic romanizat şi elementele

comune ale istoriei celor două popoare explică bunele relaţii

dintre români şi bulgari, astfel încât aceştia din urmă să

poată să-şi găsească o a doua patrie pe teritoriul ţării

noastre. Primele mari bejeniri ale bulgarilor au avut loc la

49

sfârşitul secolului al XIV-lea (înainte de bătălia de la

Nicopole şi după căderea Ţaratului de la Vidin, ultimul

bastion al fostului imperiu vlaho-bulgar, când sate întregi au

trecut din sudul în nordul Dunării, aducând cu ele şi

moaştele Sfintei Filofteia, pe care le-au depus la biserica

domnească din Curtea de Argeş) şi apoi, pe la mijlocul

secolului al XV-lea (după expediţia eşuată a regelui maghiar

Vladislav al III-lea, când, conform unui martor ocular,

12.000 de bulgari au fost transportaţi peste Dunăre). Cea

mai mare bejenire a avut însă loc în timpul voievodului

Mihai Viteazul, când, în afara celor două mii de haiduci

sârbi şi bulgari care i s-au alăturat în campania antiotomană

(între care şi vestitul Baba Novac, eroul numeroaselor

balade populare româneşti), alţi 16.000 de locuitori din

sudul Dunării au fost aduşi în Ţara Românească şi aşezaţi în

satele ce fuseseră depopulate ca urmare a înrobirilor făcute

în anii precedenţi de armatele lui Sinan Paşa. Alte bejeniri,

de mai mică amploare, au avut loc pe parcursul secolelor al

XVII-lea şi al XVIII-lea şi s-au datorat, în principal,

regimului opresiv impus de administraţia otomană la sud de

Dunăre.

Este posibil ca unii dintre aceşti transfugi să se fi

aşezat şi în zona Buzăului, printre dovezile care ar susţine

această teză fiind numele de origine bulgărească sau

sârbească ale unor negustori buzoieni care făceau comerţ cu

Braşovul, precum şi existenţa în imediata vecinătate a

oraşului a unui sat numit „Sârbi”, care, la începutul

secolului al XVII-lea, era renumit pentru culturile sale de

legume. Ceea ce se poate însă afirma cu siguranţă este că

bulgarii buzoieni de astăzi sunt urmaşii refugiaţilor de la

sfârşitul secolului al XVIII-lea şi din prima jumătate a

secolului al XIX-lea, care au profitat de războaiele ruso-

50

turce şi de ocupaţiile vremelnice ale armatelor ţariste în

Bulgaria pentru a se stabili la nord de Dunăre, inclusiv în

oraşul şi în judeţul Buzău. Este remarcabil faptul că autorul

dezvoltă această parte a cărţii cu acribia şi metodele

specifice unui adevărat istoric, analizând datele oferite de

documentele de epocă, inclusiv cele din „catastihuri

arătătoare de bulgari, catagrafii şi recensăminte”, cum se

specifică în chiar titlul unuia dintre capitole. Viorel Frîncu,

asemenea altor câţiva cercetători ai acestei probleme, între

care şi renumitul istoric buzoian Dimitrie Gh. Ionescu (v.

„Istoria oraşului Buzău”, Bucureşti, 1979), îmbrăţişează

teza conform căreia migraţia modernă a bulgarilor ar fi

început la Buzău în anul 1792. Ei menţionează un

document, datând într-adevăr din acest an, dar care

dovedeşte negru pe alb că cel puţin cinci familii de bulgari

se stabiliseră la Buzău încă din anul 1781, în mahalaua

„Sârbi” din partea de nord-est a oraşului. Această informaţie

este foarte importantă din două motive: primul, pentru că

devansează momentul stabilirii primilor colonişti bulgari în

zonă cu cel puţin un deceniu; al doilea, pentru că

menţionează locul unde s-au aşezat aceştia sub numele de

mahalaua „Sârbi”, ceea ce poate duce la presupunerea că

acolo exista o comunitate cât de mică de bulgari, fie ei

recent refugiaţi din Bulgaria, fie transmutaţi din fostul sat

„Sârbi” de pe malul opus al râului Buzău. Oricum, în

deceniile următoare aici se vor stabili din ce în ce mai mulţi

bejenari, iar mahalaua „Sârbi” sau „Sârbăria” va deveni în

curând una dintre mahalalele oraşului, cuprinzând un

teritoriu identificabil astăzi cu cartierele Broşteni, Dorobanţi

şi Micro 3, cu o populaţie majoritar bulgărească ce avea ca

ocupaţie principală grădinăritul. O altă parte a refugiaţilor

sud-dunăreni, venind mai târziu şi nemaigăsind loturi

51

disponibile în „Sârbărie”, s-au stabilit în nou creatul cartier

„al bulgarilor de sud”, cuprins între actuala stradă Patriei şi

Bariera Ploieşti. Locuitorii din noua „mahala de sus” (zona

Unirii), spre deosebire de cei din vechea „mahala de jos”

(zona Gârlaşi), erau mai ales meseriaşi, ceferişti, funcţionari

sau mici negustori, dar şi grădinari pricepuţi.

Comunitatea bulgarilor din Buzău a reuşit să-şi

conserve, timp de mai bine de un secol, obiceiurile şi

tradiţiile din locurile de baştină, integrându-se în acelaşi

timp în comunitatea românească locală. Şi-au construit o

biserică proprie, Sfântul Nicolae „Sârbi”, pe lângă care a

funcţionat şi o şcoală pentru copiii mahalagiilor, iar în

perioada interbelică au înfiinţat un cămin cultural. Marea

majoritate a acestor oameni au nume cu rezonanţă

bulgărească sau sârbească, dar care au intrat de mult în

onomastica buzoiană tradiţională: Dimciu, Deşliu, Nedu,

Stoiciu, Vrapciu, Ganciu, Dincov, Cebic, Ralea, Gheţu,

Palaghiţă, Chirciu, Ristea, Velciu (la care eu aş mai adăuga

Şerdin, Partal, Velicu sau Borovină), în timp ce alţii au

adoptat nume neaoşe sau chiar şi-au pierdut identitatea

etnică. Ei au participat la marile momente istorice ale ţării

adoptive: răscoala lui Tudor Vladimirescu, revoluţia de la

1848, unirea de la 1859, războiul de independenţă din 1877-

1878, marele război pentru întregirea patriei din 1916-1918

şi cel de-al doilea război mondial, aducându-şi tributul de

sânge pe câmpurile de luptă. Odată cu instaurarea

comunismului, mulţi au fost arestaţi pentru vina de a fi avut

pământ sau de a fi fost membri ai unor partide politice, iar

unii dintre ei nu s-au mai întors din lagăre şi închisori.

Regimul Ceauşescu le-a luat grădinile şi a construit în locul

lor blocuri de locuinţe, iar ei au fost nevoiţi să renunţe, în

cea mai mare parte, la o îndeletnicire emblematică pentru

52

etnia lor: grădinăritul. Aceasta nu i-a împiedicat să dea

Buzăului şi ţării o serie de personalităţi culturale, artistice,

ştiinţifice, economice sau politice, atât pe plan local cât şi

naţional: Ştefan Vencov, Constantin Vrapciu, Alexandru

Vasilescu, Dumitru Râmniceanu, Alexandru Vrapciu,

Nicolae Ralea, Nicolae Vrapciu, Lusic Vrapciu, Petre

Partal şi alţii.

Cartea lui Viorel Frîncu mai conţine, spre final, un

capitol deosebit de interesant referitor la „particularităţi ale

portului şi ale obiceiurilor tradiţionale” ale bulgarilor,

având în anexă o mică dar savuroasă colecţie de „vechi

reţete culinare de la bulgari păstrate”, începând cu

arhicunoscutul şi des degustatul „babic”. O astfel de

activitate de cercetare etnografică şi folclorică este cu atât

mai importantă cu cât ea vine într-un moment când „multe

din obiceiurile şi tradiţiile bulgarilor au dispărut sau vor

dispărea, acesta fiind un proces inevitabil datorat poate

globalizării, poate dorinţei de a ţine pasul cu evoluţia

societăţii contemporane în care trăiesc”. Poate de aceea ar

trebui ca, într-o eventuală nouă ediţie, autorul să extindă şi

să aprofundeze această parte a cărţii, întrucât, după cum

afirmă chiar domnia sa, „istoria grădinarilor bulgari din

România şi în special a celor din Buzău face parte din

istoria oraşului şi judeţului nostru, care i-a adoptat ca o

mamă bună”.

53

„DICŢIONARUL” LUI BASIL IORGULESCU

15 septembrie 2005. Am primit de la Sorin Burlacu,

directorul Bibliotecii judeţene „Vasile Voiculescu” din

Buzău, ediţia a doua a celebrului Dicţionar geografic,

statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău, conceput la

sfârşitul secolului trecut de cărturarul Basil Iorgulescu,

buzoian prin adopţie. Conform informaţiilor de pe pagina de

gardă, din nota asupra ediţiei şi din colofon, monumentalul

„Dicţionar” s-a retipărit în colecţia „Contribuţii la

bibliografia judeţului Buzău”, sub auspiciile Bibliotecii

judeţene „Vasile Voiculescu” din Buzău şi ale Editurii

Alpha MDN din municipiul Buzău, prin reproducerea în

formă anastatică a textului din anul 1892, cu un adaos de 17

pagini, într-un tiraj de 300 de exemplare numerotate, ce

urmează a fi distribuite bibliotecilor, cercetătorilor şi

bibliofililor. Reeditarea s-a făcut sub coordonarea lui Sorin

Burlacu, în lectura lui Viorel Frîncu şi avându-l drept

consultant ştiinţific pe Alexandru Oproescu, fostul director

al Bibliotecii judeţene şi membru titular al Uniunii

Scriitorilor din România. Ediţia a doua a „Dicţionarului”

apare însă cu o întârziere de un an, întrucât intenţia

colectivului de editare era de a-l lansa în anul 2004, cu

ocazia comemorării unui secol de la moartea autorului. A

mai existat o iniţiativă anterioară, din anul 1998, datorată

neobositului bibliofil Alexandru Oproescu, dar aceasta nu

s-a putut materializa din cauza lipsei resurselor financiare.

Basil Iorgulescu (1848-1904) s-a născut la

Câmpulung Muscel. El a venit la Buzău în anul 1869, după

54

absolvirea Seminarului Central din Bucureşti şi după

refuzarea unui post mult mai bine plătit care i se oferise la

Brăila. A fost profesor timp de 34 de ani şi director timp de

24 de ani la Gimnaziul „Tudor Vladimirescu” din localitate.

Sub directoratul său, în anul 1873 a fost înfiinţată biblioteca

gimnaziului (care peste două decenii va primi statutul de

bibliotecă publică), iar în anul 1890 a fost inaugurată noua

clădire a gimnaziului (care, peste foarte puţin timp, va

deveni Liceul „Alexandru Hasdeu”, astăzi Colegiul

Naţional „Bogdan Petriceicu Hasdeu”). În acest imobil a

mai funcţionat Biblioteca publică „Carol I” (prima

instituţie buzoiană de acest fel, inaugurată în anul 1893),

Colecţia publică de piese arheologice, antropologice şi

istorice (primul „muzeu” buzoian, inaugurat în anul 1895) şi

Societatea literară „Nicolae Bălcescu” (prima societate

şcolară buzoiană, inaugurată în anul 1902) – toate aceste

„premiere” culturale fiind opera aceluiaşi Basil Iorgulescu.

Mai mult, el este şi cel care a înfiinţat Societatea „Ateneul”

la Buzău, unde, începând cu anul 1894, au conferenţiat

unele dintre cele mai mari personalităţi culturale ale epocii:

Nicolae Iorga, A.D. Xenopol, Take Ionescu, Ion Luca

Caragiale, Grigore Tocilescu şi alţii. Pe lângă această

deosebit de fructuoasă activitate de „ctitor” de aşezăminte,

Basil Iorgulescu a avut şi o activitate publicistică şi

editorială la fel de remarcabilă. Studiile şi articolele sale de

presă, publicate în principal în Revista pentru istorie,

arheologie şi literatură, Arhiva sau Literatură şi artă

contemporană, deşi nu prea numeroase, sunt deosebit de

valoroase prin faptul că abordează aspecte inedite ale

istoriei, artei şi folclorului din zona Buzăului (printre altele,

este primul comunicator al baladei despre haiducul

Gheorghelaş, culeasă din satul Chiojdu). A publicat

55

următoarele cărţi: Geografia judeţului Buzău, manual pentru

clasa a II-a primară (7 ediţii, 1878-1893), Istoria sacră

pentru usul şcoalelor primare (1883), Dicţionarul

geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău

(1892), precum şi următoarele lucrări cartografice: Harta

judeţului Buzău (1879), Planul oraşului Buzău (1881) şi

Oraşul Buzău şi împrejurimile sale (1892). Pentru întreaga

sa activitate, Basil Iorgulescu a fost decorat în anul 1891 cu

medalia „Bene Merenti” şi propus de către Bogdan

Petriceicu Hasdeu ca membru corespondent al Academiei

Române, un singur vot lipsindu-i pentru a fi primit în cel

mai înalt for ştiinţific şi cultural al ţării.

Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric

al judeţului Buzău este cea mai cunoscută şi cea mai

valoroasă operă a lui Basil Iorgulescu. De asemenea, o carte

rară, chiar în Buzău nemaiexistând decât câteva exemplare,

dintre care unul la Colegiul Naţional „Bogdan Petriceicu

Hasdeu”, iar altul la Biblioteca judeţeană „Vasile

Voiculescu”. Eu însumi am văzut cândva un exemplar

într-un anticariat din Bucureşti, dar preţul era atât de mare

încât nu mi-am permis să-l achiziţionez în acel moment, iar

când am revenit după o săptămână, cartea fusese deja

vândută.

„Dicţionarul” lui Basil Iorgulescu a apărut ca urmare

a concursurilor iniţiate în ultimul sfert al secolului al XIX-

lea de către Societatea Geografică Română, fondată în anul

1875 şi patronată de însuşi regele Carol I. Scopul acestor

concursuri era de a aduna materialul necesar pentru

întocmirea unei opere monumentale, Marele Dicţionar

Geografic al României, după modelul unor lucrări similare

apărute în Occident. La fiecare asemenea concurs se

prezentau câteva judeţe, cu una sau mai multe lucrări

56

referitoare la judeţul respectiv, autorii celor mai bune dintre

ele fiind premiaţi. Toate dicţionarele care îndeplineau

criteriile stabilite de comisie urmau să fie editate pe

cheltuiala societăţii, iar cele necorespunzătoare erau

respinse. În felul acesta, după o activitate stăruitoare de

peste cincisprezece ani, Societatea Geografică Română

reuşeşte să obţină dicţionarele geografice ale tuturor celor

32 de judeţe ale României şi să editeze, prin cumularea

datelor oferite de aceste lucrări parţiale, Marele Dicţionar

Geografic al României, lucrare laborioasă, în patru volume

(1898-1902), apărută în redacţia lui George Ioan Lahovary,

C.I. Brătianu şi Grigore G. Tocilescu.

Pentru judeţul Buzău, care a participat la concursul

din anul 1891, singurul dicţionar prezentat a fost acela al

profesorului Basil Iorgulescu de la Liceul „Alexandru

Hasdeu” din Buzău. La acest concurs s-au prezentat nouă

judeţe, cu treisprezece astfel de lucrări, dintre care trei

pentru judeţul Brăila, câte două pentru judeţele Neamţ şi

Mehedinţi, şi câte una singură pentru judeţele Teleorman,

Buzău, Fălciu, Gorj, Ilfov şi Botoşani. Premiul I „Ioan Fetu”

a fost acordat lui Basil Iorgulescu pentru lucrarea Dicţionar

geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău.

În raportul prezentat în plenul adunării societăţii de către

Grigore G. Tocilescu, se arată că „lucrarea aceasta întrece

într-adevăr limitele în care ar trebui a se mărgini un

dicţionar, dar că ar fi păcat a se tăia ceva, căci totul este

interesant în această lucrare şi face onoare autorului ei” şi

se propune „a se tipări această lucrare într-un număr mai

mare de exemplare – 2000 de exemplare, spre a se putea

distribui ca premii şi a servi ca model pentru alte lucrări”.

Totodată, în raportul comisie asupra rezultatului concursului

pentru premiul „Ioan Fetu”, acelaşi Grigore G. Tocilescu

57

menţionează că studiul amănunţit al celor şapte manuscrise

prezentate „a pus comisiunea în posiţiune de a nu se îndoi

un moment în privinţa superiorităţei asupra tuturor

celorlalte: «Dicţionarul geografic, statistic, economic şi

istoric al judeţului Buzău» şi că acesta „este tot ce s-a putut

lucra până astăzi mai bine, mai conştiincios, mai desăvârşit

şi mai cu competinţă asupra geografiei ţărei noastre. Este

fără exemplu bogăţia informaţiilor, ce autorul a întrupat în

monumentoasa sa operă; fără exemplu abundenţa

nomenclaturei topice: peste 6000 numiri de comune, sate,

cătune, rîuri, pîrîuri, viroare, izvoare, dealuri, văi şi munţi,

cetăţi, monăstiri, schituri, biserici, cruci etc., descrise la

faţa locului, de visu, cu esactitate şi îngrijire; alte 4000

numiri topice, menţionate în descriere, un material de o

estremă importanţă archivalic, folcloristic, etnografic,

juridic, istoric şi archeologic, precum şi date statistice, -

toate adunate în curs de 12 ani, cu o răbdare vrednică de

laudă, cu sacrificii vrednice de admirat. Cum s-a pus

autorului la lucru, cu ce dificultăţi a avut el să lupte, ce

temeiu trebuie să punem pe cifrele statisticelor oficiale, cum

stăm cu biserica şi cu şcoala, toate acestea ni le arată

autorul în chip plastic în importanta sa prefaţă (…) Nicăieri

istoria oraşului şi a Episcopiei Buzău, a mănăstirilor şi

schiturilor nu se află mai bine şi mai complet espusă.

Pentru prima oară ni se dă o listă a cetelor moşnene, cari

esplică instituţiunile familiare ale Românilor, originea

proprietăţii şi a satelor, traiul chiar neîntrerupt al

strămoşilor noştri în Dacia Romană. Legende, amintiri

istorice, datine şi obiceiuri, costume, sunt adunate şi expuse

cu îngrijire”.

Trebuie menţionat un fapt deosebit: tipărirea celor

2000 de exemplare ale „Dicţionarului” lui Basil Iorgulescu a

58

fost făcută cu cheltuiala regelui Carol I, lucru care s-a mai

întâmplat doar la concursul din anul 1893 cu lucrarea

Dicţionar geografic al judeţului Suceava de Serafim

Ionescu. De asemenea, trebuie menţionat că în prefaţa la

Marele Dicţionar Geografic al României, lucrarea lui Basil

Iorgulescu este singura care beneficiază de comentarii

speciale şi nu doar de stricta menţionare a ei, precum

celelalte.

Iată de ce o personalitate ca Basil Iorgulescu merită

şi trebuie să fie omagiată întotdeauna de către locuitorii

municipiului şi judeţului Buzău, aşa cum deja au făcut-o

încă din anul 1926 (când a fost amplasat un bust al

cărturarului într-o nişă din holul de lângă amfiteatrul şcolii

pe care a slujit-o ca profesor şi director), sau, mai recent, în

anul 1998, cu ocazia aniversării a 150 de ani de la naşterea

sa (când a fost montată o placă comemorativă la Biblioteca

judeţeană „Vasile Voiculescu”, iar numele lui Basil

Iorgulescu a fost acordat atât aulei Bibliotecii judeţene

„Vasile Voiculescu”, cât şi Bibliotecii Colegiului Naţional

„Bogdan Petriceicu Hasdeu”). În anul 2004 a avut loc

comemorarea centenarului morţii lui Basil Iorgulescu şi în

acest context, Biblioteca Judeţeană „Vasile Voiculescu” a

iniţiat retipărirea, în ediţie anastatică, a celebrului Dicţionar

geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Buzău,

care a şi apărut un an mai târziu.

59

DESTINUL UNUI CONDAMNAT LA MOARTE

Ca urmare a unei rugăminţi adresate publicistului

Victor Frunză, am primit prin poştă, cu dedicaţie, cartea sa

Destinul unui condamnat la moarte – Pamfil Şeicaru.

Volumul, însumând peste patru sute de pagini, a apărut în

anul 2001 la Editura Victor Frunză (EVF), în condiţii

grafice excepţionale, având pe copertă un excelent portret

fotografic al marelui jurnalist şi scriitor politic Pamfil

Şeicaru, realizat de prietenul şi discipolul său René A. de

Flers.

Am făcut cunoştinţă cu autorul în zilele de 22 şi 23

septembrie 2005 la Biblioteca Judeţeană „Vasile

Voiculescu” din Buzău, la Zilele „Pamfil Şeicaru”, datorită

amabilităţii scriitorului Dumitru Ion Dincă – căruia Victor

Frunză i-a fost profesor, mentor şi chiar naş de cununie. De

altfel, prin intermediul lui Dumitru Ion Dincă intrasem deja

în posesia mai multor cărţi de la Editura Victor Frunză, de

asemenea realizate impecabil din punct de vedere editorial şi

tipografic, dar mai ales tratând subiecte deosebit de

importante: Instantanee fără retuş (Nicolae Lupan, 1995), O

istorie a exilului românesc: 1944-1989 (Vasile C.

Dumitrescu, 1997), Istoria Partidelor Naţional, Ţărănist şi

Naţional Ţărănist (Pamfil Şeicaru, 2000), Istoria

comunismului în România (Victor Frunză, 2000) şi Cartea

cărţilor interzise (ediţie anastatică, 2003).

Ediţia a doua a Zilelor „Pamfil Şeicaru”, dincolo de

manifestările curente, precum concursurile de jurnalism sau

60

expoziţiile şi simpozioanele privind presa şcolară, s-a

remarcat în mod special prin evocarea „25 de ani de la

moartea lui Pamfil Şeicaru”, manifestare animată de

prezenţa a doi invitaţi de marcă: Victor Frunză (supranumit

„nepotul testamentar al moştenirii culturale a lui Pamfil

Şeicaru”) şi George Stanca (autonumit „strănepotul

spiritual al lui Pamfil Şeicaru”), ambii binecunoscuţi

cercetători ai vieţii şi operei marelui jurnalist. În acest

context, Victor Frunză a făcut o serie de aprecieri

interesante, preluate de presa locală: „Au trecut 25 de ani de

la moartea lui Pamfil Şeicaru şi el a devenit un nume clasic.

Aşa cum este Eminescu în poezie şi Caragiale în teatru,

Şeicaru este cel mai reprezentativ scriitor politic. A trăit tot

timpul cu «sabia lui Damocles» deasupra capului, fiind

condamnat la moarte pentru ceea ce a scris. Este unicul caz

în istoria română când un om a fost condamnat la moarte

pentru ideile şi scrierile sale”3 sau: „Academia Română nu-

şi aminteşte de Pamfil Şeicaru şi se fereşte să publice cărţile

sale istorice. Numele său, interzis atâţia ani, abia este

pomenit şi astăzi, iar această atitudine este una intenţionată

[…] Pentru că multe nume implicate în viaţa lui Şeicaru se

află în plină activitate. Tocmai din aceste motive demersul

Bibliotecii Judeţene Buzău este unul deosebit. Doar în două

instituţii din ţară Pamfil Şeicaru este evocat: aici şi la

Mănăstirea «Sf.Ana» din Mehedinţi, mănăstire ctitorită

chiar de marele gazetar, ca urmare a unei promisiuni făcută

Divinităţii”4.

3 Cristian Ionescu, În nici un caz gazetăria nu este un „hobby”, în „Opinia”,

nr.4376, 23 septembrie 2005, p.6. 4 Idem, Concursul naţional de jurnalism “Pamfil Şeicaru” şi-a desemnat

câştigătorii, în “Opinia”, nr.4377, 24-25 septembrie 2005, p.8.

61

Revenind la cartea care face obiectul prezentei

cronici, trebuie remarcat că din scurtul „cuvânt” de început

al autorului rezultă că această scriere există datorită mai

multor persoane, în primul rând lui Vasile C. Dumitrescu

(care, timp de peste un deceniu, i-a vorbit într-una despre

marele maestru al presei româneşti, făcând astfel legătura

între Pamfil Şeicaru şi „cel ales să-i ridice o carte drept

monument”), dar şi lui Ute Dumitrescu, Nina Boldur, René

A. de Flers, Vasile Iliescu, Hannes Elischer. De un real folos

i-a fost şi deschiderea fondului penal al arhivei fostei

securităţi, dar, din păcate, fondul celălalt, cel mare, al

acestei instituţii a rămas ferecat, astfel că, după mai multe

amânări, s-a hotărât să publice cartea fără eventualele

informaţii pe care le-ar fi putut obţine din această sursă.

Cartea are o desfăşurare cronologică, urmărind viaţa

şi activitatea lui Pamfil Şeicaru din momentul când acesta

părăseşte ţara (12 august 1944). Ea nu se opreşte însă la

momentul morţii sale (21 octombrie 1980), ci continuă şi

după această dată, până în zilele noastre, şi aceasta pentru că

securitatea, fostă şi actuală nu a încetat niciodată să conspire

şi să dezinformeze în legătură cu persoana lui Pamfil

Şeicaru şi a ziarului „Curentul”, pe care a încercat în

permanenţă să pună mâna şi să-l scoată din circuit, lucru pe

care l-a şi reuşit, ca o ironie a soartei, tocmai datorită

„revoluţiei” din decembrie 1989. De altfel, în afară de

subiectul propriu-zis, cartea mai conţine un aspect deosebit

de important şi incitant, anume acela că autorul face deseori

trimiteri la situaţia politică de după 1989, criticând clasa

politică post-revoluţionară, fie ea de sorginte P.D.S.R.-istă

sau C.D.R.-istă.

Sunt multe lucruri de spus despre această carte, care

se interferează cu şi mai multe lucruri ce pot fi spuse despre

62

Pamfil Şeicaru şi opera sa. Autorul lămureşte o serie de

aspecte controversate, atât din viaţa lui Pamfil Şeicaru, cât şi

din mediul diasporei româneşti atât de împânzit de

„cârtiţele” securităţii. El nu se sfieşte să critice greşelile pe

care marele jurnalist le-a săvârşit în timpul exilului său, cum

au fost, spre exemplu, antiregalismul, concentrarea aproape

exclusivă pe imperialismul rusesc, acordarea unei anumite

clemenţe comuniştilor români şi, implicit, acceptarea unor

compromisuri în relaţia cu aceştia (datorate, poate, şi unei

perfide manipulări); în acest context se înscrie şi ciudata sa

vizită „incognito” la Bucureşti, pentru a se întâlni cu

Nicolae Ceauşescu, întâlnire care de fapt nu a mai avut loc,

totul fiind doar o încercare de umilire şi compromitere a sa

de către regimul comunisto-securistic din România.

Pamfil Şeicaru s-a născut la 18 aprilie 1894 la

Buzău5. După terminarea studiilor universitare, el a luptat ca

sublocotenent în Marele Război pentru Întregirea Neamului,

distingându-se prin vitejia sa. Drept urmare a fost decorat de

către regele Ferdinand cu Crucea de cavaler al Ordinului

„Mihai Viteazul”, iar de către generalul Berthelot cu ordinul

La Croix de Guerre. Fiind implicat într-o confruntare din

care nu mai spera să scape cu viaţă, Pamfil Şeicaru a făcut

legământ ca, în cazul în care va supravieţui, să ridice în acel

loc un aşezământ monahal, lucru pe care l-a şi realizat după

război, construind mănăstirea „Sfânta Ana” de la Orşova.

De asemenea, a finanţat ridicarea a două monumente

5 Asupra locului naşterii lui Pamfil Şeicaru au existat dubii şi controverse. În

arhivele Fundaţiei Culturale Regale se păstrează şi dosarul referitor la înfiinţarea

Căminului Cultural „Preot C. Şeicaru” din Tăbărăşti, în anul 1944; la rubrica

„Fii ai satului” este menţionat şi Pamfil Şeicaru, fiul preotului C. Şeicaru, născut

însă la Buzău, în anul 1894, conform datelor din Enciclopedia „Cugetarea” (vezi

Valeriu Nicolescu, O informaţie onorantă – celebrul ziarist Pamfil Şeicaru s-a

născut la Buzău, în „Opinia”, nr.1068, 5-6 martie 1994, p.1).

63

comemorative: unul la o încrucişare de drumuri lângă

Mărăşeşti (reprezentând un ostaş român care, rămânând fără

muniţie, continuă să lupte folosind puşca drept ghioagă), iar

celălalt la Cimitirul Militar Românesc din Soultzmatt,

Alsacia (reprezentând o „Mamă îndurerată”, creaţie a

sculptorului Oscar Han). După încheierea păcii, Pamfil

Şeicaru se orientează către jurnalism, devenind unul dintre

cei mai mari ziarişti şi scriitori politici din România, şi nu

numai. Despre ceea ce a făcut în acest sens în perioada

interbelică şi în timpul celui de-al doilea război mondial, ne

relatează chiar el într-o scurtă „biografie şi activitate

gazetărească”, întocmită după plecarea din ţară: „Am intrat

în presa cotidiană în aprilie 1918, după ce am fost

demobilizat şi de atunci am continuat să fiu comentator al

evenimentelor politice interne şi externe, colaborând

succesiv la diverse ziare şi reviste. În 1923 am fost angajat

la ziarul Cuvântul ca şef-redactor, proprietar fiind ing.

Titus Enacovici. Articolul de fond (leit articol) era semnat

de mine. În 1924 am fost ales preşedinte al Sindicatului

ziariştilor. În 1927 am demisionat de la ziarul Cuvântul şi

am luat conducerea ziarului Curentul, al unei societăţi

anonime, unde am funcţionat ca director şi redactor-şef (…)

Din ianuarie 1927 şi până la 9 august 1944, când am plecat

din ţară, articolul de fond de la ziarul Curentul era semnat

de mine. Am fost ales de trei ori ca deputat independent în

Parlamentul ţării. Monitorul Oficial, care publică

dezbaterile parlamentare, stă mărturie a activităţii mele ca

deputat. După 1944 m-am stabilit în Spania”.

Pamfil Şeicaru a plecat din ţară cu o misiune

specială din partea şefului statului, mareşalul Ion

Antonescu, care era în tratative de semnare a unui armistiţiu

cu Uniunea Sovietică, dar ştia sigur că ruşii nu-şi vor

64

respecta angajamentele luate. De aceea avea nevoie, în

Occident, de o presă care să denunţe aceste eventuale

încălcări ale acordurilor. În acest sens, Pamfil Şeicaru

trebuia să ajungă la Madrid şi să scoată acolo două

publicaţii, una în limba franceză şi alta în limba engleză,

prin care să informeze clasa politică şi opinia publică

occidentală despre tot ceea ce se întâmplă în România.

Plecarea lui Pamfil Şeicaru din ţară s-a derulat ca

într-un film de aventuri. Ferindu-se de autorităţile germane,

el ajunge la Viena, unde îl aştepta soţia sa. Din Viena pleacă

la Berlin şi aici este reţinut de serviciile speciale germane,

bănuit a fi emisar al guvernului român pentru cine ştie ce

tratative secrete, dar, cu ajutorul oamenilor lui Canaris şi

aproape în condiţiile unei evadări, urmărit îndeaproape de

agenţii Gestapou-lui, el reuşeşte să ajungă la Berna, la

familia fiicei sale, iar de aici pleacă la Madrid, destinaţia sa

finală. Conform uneia dintre multele „legende” care s-au

vehiculat în legătură cu acest subiect, Pamfil Şeicaru ar fi

locuit la Berna în afara oraşului, sub un nume fals şi având

fizionomia schimbată, fără să ia contact aproape cu nimeni.

După o altă relatare, el nu a mai ajuns la Berlin şi la Berna,

întrucât ordinul de arestare fusese dat de Himmler încă de pe

vremea când se afla la Viena, iar salvarea sa a avut loc

datorită comandantului Wermacht-ului din capitala Austriei

şi a lui Scortzeny, un ofiţer specializat în astfel de operaţiuni

(printre altele, s-a ocupat şi de salvarea lui Mussolini), care

l-a urcat, împreună cu soţia sa, într-un avion Fisseler şi l-a

trecut peste Alpi şi peste Mediterana, zburând la înălţime

foarte joasă pentru a nu fi reperaţi de aviaţia de vânătoare

germană.

În ţară, odată cu instalarea guvernului comunist

condus de dr. Petru Groza, ca urmare a „pumnului” lui

65

Vîşinski, a început vânătoarea de „fascişti” din rândurile

ziariştilor şi scriitorilor. După cum se vede, atât germanii,

cât şi sovieticii se temeau în primul rând de minţile

clarvăzătoare şi de condeiele ascuţite ale acestora; astfel că

şi în România, aflată practic sub ocupaţie sovietică, primii

judecaţi de către sinistra „instanţă” de sorginte stalinistă,

denumită „Tribunalul poporului” (în care era acuzator

public şi o oarecare Alexandra Sidorovici, soţia

binecunoscutului analist politic post-decembrist Silviu

Brucan), au fost cei din „lotul ziariştilor”, format din

şaptesprezece ziarişti, între care, cap de listă, se afla Pamfil

Şeicaru, judecat în contumacie. Toţi acuzaţii au fost

condamnaţi la ani grei de închisoare, cu excepţia lui Pamfil

Şeicaru, care a fost condamnat la moarte. De fapt, totul a

fost abuziv şi neconstituţional în acest aşa-zis proces: luarea

în discuţie a actului de acuzare de către Consiliul de Miniştri

şi nu de către o instanţă juridică, judecarea de către un

tribunal nelegal, lipsa de probe, condamnarea pe baza

delictului de opinie şi a unor slogane partinice sau afirmaţii

de ordin general, fără probarea şi analizarea acestora pe baza

legilor existente la momentul „făptuirii”. Abia după

jumătate de secol, când, la 8 mai 1995, a avut loc

rejudecarea procesului celor din „lotul ziariştilor”, inculpaţii

de atunci au fost achitaţi şi reabilitaţi, făcându-se astfel o

corectă dar, din păcate, pentru ei mult prea târzie dreptate6.

6 Cercetări recente în arhivele fostului C.C. al P.C.R. au relevat faptul că Pamfil

Şeicaru fusese déjà graţiat prin Decretul nr.977, din decembrie 1966, emis de

preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România şi păstrat secret

până după evenimentele din decembrie 1989. Din expunerea de motive a

minstrului afacerilor interne din acea perioadă, Corneliu Omescu, reţine atenţia

următoarea frază: În prezent, Pamfil Şeicaru, ca emigrant, are o atitudine

corespunzătoare şi desfăşoară în străinătate, prin scris, o activitate utilă ţării

noastre” (vezi Gheorghe Buzatu, Nicolae Ceauşescu. Biografii paralele.

66

Unele dintre principalele motive pentru care Pamfil

Şeicaru devenise indezirabil noilor autorităţi pro-moscovite

de la Bucureşti erau atitudinea sa constant antibolşevică şi

antistalinistă, demascarea caracterului imperialist al Uniunii

Sovietice şi combaterea punctului de vedere oficial conform

căruia România fusese „stat agresor” în timpul celui de-al

doilea război mondial. Marele ziarist a demonstrat în

permanenţă, cu argumente solide, legitimitatea războiului

purtat de ţara noastră împotriva U.R.S.S. şi a comunismului

în general, justificând astfel, în mod implicit, alianţa

conjuncturală cu Germania. Încă din perioada interbelică el

a atras atenţia asupra intenţiilor acaparatoare ale Uniunii

Sovietice, intenţii care s-au materializat, mai întâi în anii

1939-1940, apoi la sfârşitul războiului, prin ocuparea unor

ţări din nordul şi nord-estul Europei: Finlanda, Lituania,

Letonia şi Estonia, precum şi a unor părţi din Polonia şi

România. În acest context, Pamfil Şeicaru a militat neobosit

pentru drepturile ţării noastre asupra Basarabiei, nordului

Bucovinei şi ţinutului Herţei, a căror recuperare a constituit

de fapt principalul motiv pentru care România a intrat în cel

de-al doilea război mondial, atacând Uniunea Sovietică. Din

păcate, teoria prin care ţara noastră era categorisită drept

„stat agresor” a fost împărtăşită nu numai de către noile

autorităţi din ţară, impuse de armata sovietică de ocupaţie, ci

şi de o mare parte a exilului românesc, ceea ce era, în mod

evident, în totală contradicţie cu faptele reale şi cu interesele

naţionale ale României. Astfel, echipa condusă de Grigore

Gafencu, care preluase iniţiativa prezentării punctelor de

vedere ale emigraţiei româneşti la Conferinţa de pace de la

Stenograme şi cuvântări secrete. Dosare inedite. „Procesul şi execuţia”, Ed.

Tipo Moldova, Iaşi, 2011, p.415-418 şi 427-429).

67

Paris, din anul 1946, a depus la secretariatul acestui for un

memoriu în care nu se face nici o referire la teritoriile

româneşti ocupate abuziv de Uniunea Sovietică, concordând

perfect, din acest punct de vedere, cu poziţia exprimată de

oficialităţile comuniste de la Bucureşti7.

În ceea ce priveşte exilul românesc sau, mai bine

spus, o anumită parte a exilului românesc, Pamfil Şeicaru a

avut întotdeauna o atitudine tranşantă, pe care şi-a

exprimat-o fără nici un echivoc: „Din cine se compune

rezistenţa? În imensa lor majoritate sunt funcţionari de la

Externe, care au servit toate guvernele, inclusiv guvernul

Grozea şi imediat ce au fost rechemaţi, au încercat

tresărirea revoltei împotriva regimului de ocupaţie

rusească, devenind „rezistenţi”. Ce valoare morală mai

poate avea o asemenea „rezistenţă”? […] Ce sunt capabili

să facă? Ignoranţi, leneşi, incapabili să formuleze o idee, să

stabilizeze o gândire şi mai presus de toate de o

respingătoare laşitate. […] M-a înspăimântat lipsa la ei de

orice legătură cu ţara. Sunt de oriunde, numai din România

nu sunt…”. În cadrul acestei „colecţii de haimanale

improvizate în exponenţi ai rezistenţei româneşti”, Pamfil

Şeicaru identifică grupul format din familia prinţului Barbu

Ştirbei, nepotul său, Alexandru Creţeanu şi ginerii săi,

Grigore Niculescu-Buzeşti şi Constantin Vişoianu, pe care îi

7 Au existat totuşi voci din rândurile exilului românesc care nu au împărtăşit

aceste puncte de vedere şi această atitudine necombatantă. Astfel, fostul

diplomat de carieră Nicolae Dianu a întocmit un memoriu alternativ, intitulat

„La principale revendication de la Roumanie devant la Conférence de la Paix –

Paris 1946 – Bessarabie et Bucovine de Nord”, pe care l-a prezentat

preşedintele Naţiunilor Unite şi secretariatului Conferinţei de pace, precum şi

mai multor personalităţi politice interesate. În felul acesta a fost marcat

dezacordul naţiunii române cu acest act de samavolnicie, care, din nefericire, a

fost consfinţit şi prin semnarea tratatului de pace (vezi Dan Camer, Pro

Basarabia şi Bucovina, Editura Omega, Buzău, 2007, p.15-16).

68

acuză de o dublă trădare a intereselor ţării în favoarea

sovieticilor, mai întâi prin sabotarea tratativelor purtate de

mareşalul Ion Antonescu în vederea încheierii unui

armistiţiu bilateral cu Uniunea Sovietică şi, totodată, prin

înşelarea lui Iuliu Maniu şi a regelui în această privinţă

(ceea ce a făcut posibil actul de la 23 august 1944, pe care îl

consideră „o capitulare fără condiţii […], prezentată drept

un armistiţiu … unilateral”), apoi prin delapidarea Fondului

Naţional Român creat de Mihai Antonescu şi destinat a

susţine rezistenţa românească în exil, pe care cei însărcinaţi

să-l administreze l-au deturnat în propriul lor beneficiu (de

unde şi lupta acerbă pe care au dus-o pentru a obţine şefia

Comitetului Naţional Român, care le dădea acoperirea

necesară pentru a dispune de banii fondului, luptă în care au

reuşit să-i elimine pe Grigore Gafencu şi pe Nicolae

Rădescu, impunându-l în schimb pe Constantin Vişoianu).

Fondul Naţional Român consta în peste douăzeci de

milioane de franci aur depuşi la bănci din Ankara şi Berna

în vederea finanţării unui guvern românesc în exil şi a peste

două mii de personalităţi ale culturii naţionale, care să apere

interesele ţării noastre în ipoteza unei ocupaţii străine. Din

acest fond însuşi Pamfil Şeicaru trebuia să-şi asigure o

existenţă decentă şi să editeze publicaţiile cerute de

mareşalul Ion Antonescu. Lipsa susţinerii financiare a

însemnat pentru marele jurnalist o viaţă trăită în sărăcie şi în

privaţiuni de tot felul, dar, cu toate acestea, el a găsit

mijloacele necesare să-şi facă publice opiniile, atât şi aşa

cum s-a putut, fie în presa occidentală, fie, mai ales, în

publicaţiile româneşti din exil.

În continuare, autorul Victor Frunză, urmăreşte

viaţa, relaţiile şi activitatea publicistică a scriitorului politic

Pamfil Şeicaru în cele două etape distincte ale exilului

69

acestuia: etapa spaniolă (cu reşedinţa la Palma de Mallorca)

şi etapa germană (cu reşedinţa la Dachau). În anul 1977,

când, cu ultimii bani, a venit la München cu intenţia de a se

întâlni cu ministrul prezident al landului Bavaria (căruia

dorea să-i prezinte ultima sa carte, Finlandizarea Europei,

în scopul de a obţine un punct de vedere şi, probabil, un

ajutor financiar pentru editare), el rămăsese singur după

moartea soţiei şi era de fapt abandonat de toată lumea,

inclusiv de fiica sa care trăia în Franţa. Acesta este

momentul când Aurică Popescu, patronul restaurantului

„Klein Bukarest” din München, îl prezintă lui Vasile C.

Dumitrescu, cel care practic îl va „adopta”, întreţinându-l şi

ajutându-l să-şi publice cărţile şi articolele, inclusiv

angajându-se la editarea seriei din exil a ziarului Curentul.

Atât Vasile C. Dumitrescu, cât şi soţia sa Ute Dumitrescu

vor cheltui timp şi bani pentru ca o mare personalitate ca

Pamfil Şeicaru să poată să-şi trăiască ultimii ani ai vieţii în

condiţii decente, iar scrierile sale să poată vedea lumina

tiparului, ceea ce a însemnat un efort general deosebit şi,

chiar mai mult, un pericol pentru cariera profesională a lui

Vasile C. Dumitrescu (care conducea educaţia politică a

Wermacht-ului german pentru candidaţii la şcolile de ofiţeri,

fiind singurul străin angajat în acest domeniu).

Ca scriitor politic, Pamfil Şeicaru a fost un precursor

şi un vizionar, printr-o serie de dezvăluiri şi de anticipări de

natură politică şi nu numai. Dacă într-unele a greşit (cum a

fost, spre exemplu, iminenţa unui nou război, de această

dată între puterile occidentale democrate şi Uniunea

Sovietică), aceasta s-a datorat în primul rând unor fapte pe

care nu avea cum să le prevadă (în cazul exemplului de mai

sus, descoperirea bombei atomice de către U.R.S.S.). El a

fost primul care a descris, cu realism şi fără nici un fel de

70

echivoc, tendinţele imperialiste ale puterii de la Kremlin şi

caracterul criminal al regimului bolşevic, făcând pentru

prima dată în lume un portret spiritual al lui Stalin, care,

astăzi, când foarte multe lucruri pe atunci secrete au devenit

cunoscute, surprinde prin consistenţă şi vivacitate; toate

acestea cu câteva decenii înaintea lui Boris Suvarin sau

André Gide, apoi a lui Andrei Saharov sau Alexandr

Soljeniţin. Totodată, el a imaginat, încă din anii cincizeci, o

Europă unită care să facă faţă imperialismului sovietic, fiind

astfel un precursor, poate chiar singurul la acea vreme, al

ideii de Uniune Europeană, implicit al ideii de vocaţie

europeană a României.

Cartea lui Victor Frunză este, în esenţă, o biografie,

dar, totodată, şi un studiu asupra vieţii, personalităţii şi

operei lui Pamfil Şeicaru. Ea se încheie, în mod firesc, cu o

amplă bibliografie a scrierilor acestuia de după plecarea sa

din ţară, având la bază, în primul rând, Caietul Veguţei (o

listă întocmită de sora marelui jurnalist, dr. Virginia

Munteanu, la rugămintea lui Vasile C. Dumitrescu), dar şi

informaţii provenite din alte surse, precum, spre exemplu,

Biblioteca Română din Freiburg. Bibliografia, deşi

incompletă, conţine aproape patruzeci de titluri de cărţi (cu

aproape treizeci de apariţii editoriale, unele în două ediţii, în

limbile română, spaniolă, franceză, germană şi engleză, la

edituri din Madrid, Paris, Roma, München, Viena,

Hamilton-Ontario, Bucureşti şi Alba Iulia, dar şi cu aproape

douăzeci de manuscrise netipărite, care, în cea mai mare

parte, nu se cunoaşte la cine se află în momentul de faţă) şi

peste şase sute de articole şi alte texte, unele inedite sau

despre care nu se ştie dacă şi unde au fost publicate, altele

apărute în presa spaniolă (Alerta, Ayer, Amanecer, Cordoba,

Information, La Manana, La Nueva España, El Alcazar), iar

71

marea majoritate în presa românească din exil (Almanahul

pribegilor români, Curierul românesc, Chemarea, Analele

politice, Carpaţii, Liberty and Justice, România muncitoare,

Curentul).

Un palmares excepţional pentru un jurnalist

excepţional!

72

MĂRTURIILE UNUI LUPTĂTOR

29 septembrie 2005. În aula Bibliotecii Judeţene

„Vasile Voiculescu” din Buzău a avut loc lansarea cărţii

Mărturiile unui luptător: dr.ing. Mihail Bălănescu, având ca

autor pe binecunoscutul publicist buzoian Nicolae Peneş,

membru al Uniunii Scriitorilor din România. La eveniment

au mai participat eroul cărţii, dr. ing. Mihail Bălănescu,

precum şi prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici, membru

de onoare al Academiei Române. Ambii invitaţi au relatat

despre puternicele legături pe care le au cu Buzăul. Mihail

Bălănescu s-a născut la Tohani, lângă Mizil (pe vremea

aceea în judeţul Buzău), iar studiile şi le-a făcut la şcoala

primară „Nicu şi Cleopatra Bagdat” din Tohani, la

gimnaziul „Tase Dumitrescu” din Mizil şi la liceul „Bogdan

Petriceicu Hasdeu” din Buzău; în anii nouăzeci a revenit la

Buzău ca membru şi preşedinte al filialei judeţene a

Partidului Naţional Liberal, iar în legislatura 1996-2000 a

fost ales senator de Buzău pe listele Convenţiei Democrate

Române. Constantin Bălăceanu Stolnici este legat de aceste

locuri atât prin familia sa, care a avut moşii întinse la

Bălăceanu şi la Balta Albă (iar unul dintre reprezentanţii din

secolul al XIX-lea al acestei ramuri a devenit chiar episcop

de Buzău, sub numele de Gherasim), cât şi prin familia

soţiei sale, care s-a născut în această zonă şi a fost fiica unui

prefect al Buzăului din perioada interbelică; el l-a cunoscut

în anul 1949 pe medicul şi scriitorul buzoian Vasile

Voiculescu, întâlnire de care şi-a amintit întotdeauna cu

multă plăcere. Constantin Bălăceanu Stolnici a scris prefaţa

73

acestei cărţi, în timp ce postfaţa a fost alcătuită de prof. dr.

Nicolae Zamfir, directorul general al Institutului Naţional de

Cercetare şi Dezvoltare pentru Fizică şi Inginerie Nucleară

„Horia Hulubei”.

Trebuie remarcat că acest volum, privit ca artefact,

ca produs tipografic în sine, este aproape în întregime o

realizare buzoiană. El a apărut la Editura Alpha MDN din

Buzău, iar colaboratorii tehnici de specialitate sunt de

asemenea buzoieni: Gabriel Peneş (lector de carte), Iulian

Şelaru (culegere text), Monica Balaban şi Mădălina Barbu

(tehnoredactare şi copertă), Victor Andreica şi Mioara

Neagu (corectură). Fotografiile reproduse sunt preluate din

colecţiile dr. ing. Mihail Bălănescu, Nicolae Peneş şi

Gheorghe Ciobanu, precum şi din albumele „Bucureştiul

interbelic” (Editura Noi Media Print) şi „Judeţul Buzău.

Album monografic” (1997).

„Mărturiile unui luptător” este, în esenţă, o

autobiografie, scrisă la persoana întâi, de către altcineva, şi

anume de un profesionist al condeiului. Mai mult, ea poate

fi considerată chiar un roman autobiografic, îmbrăcând de

multe ori şi caracteristicile unui roman de aventuri. Viaţa

palpitantă a eroului cărţii, cu suişuri şi coborâşuri

spectaculoase, asociată cu talentul de jurnalist al autorului,

fac cititorul să parcurgă această carte cu sufletul la gură. În

acelaşi timp, întâmplările reale, descrierile veridice ale unor

locuri, instituţii sau scene de epocă, precum şi numeroasele

personalităţi din viaţa social-politică, ştiinţifică sau culturală

despre care se vorbeşte în carte, dau acesteia un pregnant

caracter monografic şi memorialistic.

Mihail Bălănescu are nostalgia locurilor în care şi-a

petrecut copilăria şi tinereţea, a oamenilor pe care i-a

cunoscut în aceste perioade ale vieţii sale sau despre care a

74

auzit vorbindu-se de la bunicii, părinţii sau „dascălii” săi.

Aflăm astfel, printre altele, că moşnenii din Tohani sunt

urmaşii ardelenilor care, în urmă cu câteva secole, au venit

din localitatea omonimă de lângă Braşov, probabil pentru a

scăpa de persecuţiile etnice şi religioase la care erau supuşi

(sunt citate, în legătură cu aceasta, pasaje din lucrarea

Dicţionar geografic, statistic, economic şi istoric al

judeţului Buzău de Basil Iorgulescu, care tocmai a fost

reeditată, în formă anastatică, de Biblioteca judeţeană

„Vasile Voiculescu” din Buzău). Aflăm, de asemenea,

amănunte despre căsătoria secretă a prinţului Nicolae cu

frumoasa tohăneancă Ioana Doletti, eveniment la care au

asistat şi elevii de la şcoala din localitate, împreună cu

învăţătorul şi directorul lor, Sabin Mihălcescu (rudă

apropiată cu Irineu Mihălcescu, arhiereu vicar al Patriarhiei,

apoi mitropolit al Moldovei şi Sucevei, care avea să moară

în temniţele comuniste). De la profesorul de limba română

din ultimul an de gimnaziu (căruia, din păcate, nu i se dă

numele în carte) aflăm foarte multe amănunte despre

activitatea de cârciumar în gara Buzău a lui Ion Luca

Caragiale şi despre prietenia acestuia cu primarul Mizilului,

Leonida Condeescu, care era cumnat cu fratele lui Mihai

Eminescu, mărturii indirecte care ar putea eventual să fie

luate în consideraţie de către cercetătorii „perioadei

buzoiene” a celui mai mare dramaturg român; aflăm, de

asemenea, lucruri foarte interesante despre scriitorii mizileni

George Ranetti şi Agatha Grigorescu-Bacovia, aceasta din

urmă fiind chiar vara primară a mamei lui Mihail Bălănescu.

Dintre profesorii de gimnaziu mai este evocat şi

Sima Simulescu, un tânăr bucureştean exilat la Mizil din

cauza vederilor sale politice de extremă dreaptă, profesor

excepţional care avea să-i inoculeze eroului cărţii dragostea

75

pentru fizică, stimat deopotrivă atât de corpul profesoral, cât

şi de elevii şcolii, pentru cultura sa vastă, pentru faptul că

era la curent cu întreaga mişcare literară a vremii şi cu

avangardismul artistic, precum şi pentru prieteniile pe care

le cultiva printre marile celebrităţi ale vremii, între care Nae

Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu,

Nichifor Crainic, Petre Comarnescu, Sandu Tudor, Vasile

Voiculescu, Ion Barbu, Petre Ţuţea şi alţii. Profesorul Sima

Simulescu, care avea să moară peste câţiva ani, în 1939,

fiind asasinat împreună cu alţi membri de frunte ai mişcării

legionare, le-a organizat elevilor premianţi o excursie de trei

zile la Bucureşti, excursie în timpul căreia le-a fost gazdă şi

ghid, prezentându-le istoria şi cultura acestui mare oraş. Ori

de câte ori a fost cazul, el le-a vorbit micilor săi invitaţi

despre personalităţile bucureştene care au avut legături,

într-un fel sau altul, cu Buzăul, dar – mai ales – despre

personalităţile buzoiene care s-au remarcat în capitala ţării

în diferite domenii: politic, edilitar, cultural, sportiv sau

chiar monden; sunt amintiţi, în acest context, Ion Luca

Caragiale, Alexandru Săvulescu, Mihail Marghiloman,

Alexandru Marghiloman, Pamfil Şeicaru, Nae Leonard,

Aristide Demetriade, George Ciprian, Tina Barbu, Ionel

Isvoranu, Constantin Angelescu, Gheorghe Tattarescu,

Grigore Constantinescu Monteoru, Horia Furtună, Dionisie

Romano, Duiliu Marcu, Gheorghe Vernescu sau Spiru

Haret. Această excursie l-a impresionat atât de mult pe

elevul Mihail Bălănescu încât el o va ţine minte toată viaţa

şi-i va dedica, în „mărturiile” sale, nu mai puţin de trei

capitole (câte un capitol pentru fiecare dintre cele trei zile de

excursie).

Pentru cititorii buzoieni ai acestei cărţi, unul dintre

cele mai importante capitole este, desigur, cel dedicat

76

perioadei petrecute de Mihail Bălănescu la Buzău (1936-

1940), când a fost elev al vestitului liceu „Bogdan Petriceicu

Hasdeu” din localitate. La începutul primului an şcolar el a

stat în gazdă la Dumitru Bălănescu, vărul primar al tatălui

său şi proprietarul tipografiei din strada Tunel, după care s-a

mutat la internatul liceului care, la vremea aceea, era unul

dintre cele mai moderne din ţară şi fusese edificat cu

sprijinul direct al ministrului instrucţiunii publice, dr.

Constantin Angelescu. Sunt evocaţi, sub forma unor mici

medalioane, câţiva dintre marii profesori ai liceului,

adevărate personalităţi: Bucur Ţincu (filozofie), Dimitrie

Gh. Ionescu şi Ilie Grancea (istorie) – care, fiind consideraţi

adepţi sau apropiaţi ai mişcării legionare, au făcut ani grei

de puşcărie în timpul regimului comunist - , precum şi

profesorii Mihai Ion (muzică), Ion Apreotesei (matematică),

Ştefan Săndulescu şi pr. Ştefănescu (română), Matilda

Stănescu (drept), Emanoil Stângescu (franceză), Nicolae

Nazarie (ştiinţe naturale), Nicolae Baciu şi Sozont Stadnicov

(fizică). Mai sunt amintite societăţile literare din liceu:

Facla (condusă de profesor Alexandru Mocanu) şi Octavian

Goga (condusă de profesor Bucur Ţincu), societatea corală

Spiru C. Haret (condusă de profesor Mihai Ion), precum şi

Biblioteca şcolii (căreia i se face un adevărat istoric şi, în

context, un mic medalion al întemeietorului acesteia,

cunoscutul cărturar Basil Iorgulescu). Mai aflăm despre

Librăria Călinescu, despre Aniversarea Unirii de la 1

Decembrie, despre Proiectul edilitar al primarului Stan

Săraru, despre Parcul Crâng şi despre rivalitatea dintre

Liceul „Bogdan Petriceicu Hasdeu” şi Şcoala Normală de

Băieţi pentru graţiile fetelor de la Liceul Teoretic „Dr.

C.Angelescu” (şi, legat de aceste escapade de duminică

77

după-amiaza, despre prima iubire, care „vine şi trece ca

ploaia de primăvară”.

În capitolele următoare sunt redate „mărturiile” lui

Mihail Bălănescu din vremea când era student la Şcoala

Politehnică din Bucureşti (cu marele cutremur din anul

1940, proclamarea statului naţional-legionar, rebeliunea

legionară şi înăbuşirea acesteia, izbucnirea celui de-al doilea

război mondial sau atacurile aeriene din anul 1944, dar şi cu

evenimentele din viaţa studenţească, între care sărbătorile

Crăciunului, balurile de sfârşit de an, practicile de peste

vară, spectacolele de la cinematograf sau cele de la operă,

teatru şi revistă, în care evoluau cei mai mari actori ai

timpului, şi – mai ales – dragostea pentru Cleopatra

Ştefănescu, cea care îi va deveni tovarăşă de viaţă), apoi din

primii ani postbelici şi începuturile unei noi cariere:

ingineria şi tehnologia nucleară alături de Horia Hulubei

(cu intrarea ruşilor în ţară şi instaurarea comuniştilor la

putere, dar şi cu obţinerea licenţei cu „Magna cum laude”,

căsătoria cu femeia iubită şi numeroasele realizări

profesionale ca inginer la Inspecţia de Poduri Cluj, şef de

secţie la Regionala C.F.R. Oradea, proiectant la Direcţia

Superioară Politică a Armatei, director de construcţii-

investiţii la Ministerul Culturii şi, mai ales, fructuoasa

colaborare cu savantul Horia Hulubei la punerea pe picioare

a viitorului Institut de Fizică Atomică de la Măgurele, unde

va deveni şef de serviciu, însărcinat cu proiectarea şi

conducerea lucrărilor de construcţii din prima etapă de

dezvoltare). Se continuă cu perioada când a ajuns în

beciurile securităţii (pentru aşa-zise „crime de uneltire

împotriva ordinii de stat comuniste”, judecate în lipsă în

urmă cu peste zece ani de către tribunalul din Cluj, pe baza

unei delaţiuni), apoi în imperiul stufului ucigaş din lagărul

78

pentru reeducare prin muncă de la Periprava (trimis direct

de către securitate, în pofida sentinţei judecătoreşti de

eliberare pentru lipsă de probe şi prescrierea faptelor) şi în

final, ca muncitor necalificat la termocentrala Grozăveşti

(singurul loc unde a reuşit să se angajeze, dat fiind faptul că

era fost deţinut politic). Încetul cu încetul lucrurile vor

reintra însă în normal, şi aceasta datorită, în primul rând,

unor oameni de mare caracter, chiar dacă erau înalţi

demnitari comunişti: ing. Mihai Florescu (ministrul

industriei chimice) şi Gheorghe Gaston Marin

(vicepreşedintele Consiliului de Miniştri). Astfel, Mihail

Bălănescu va fi numit, într-o primă fază, inginer-şef la

Trustul de lucrări speciale din Departamentul Construcţii al

Ministerului Industriei Chimice (unde va organiza sectorul

de tehnică nouă de prefabricate precomprimate, după

modelul francez Fressinett), apoi va fi transferat, ca urmare

a intervenţiilor lui Horia Hulubei şi Gheorghe Gaston Marin

(cei care i-au făcut caracterizări favorabile şi i-au cerut

eliberarea în timpul rejudecării procesului de la Cluj) la

Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele, unde va lucra

ca inginer şef, apoi ca director tehnic şi director al

Programului naţional de cercetare-dezvoltare a aplicaţiilor

tehnicilor şi tehnologiilor nucleare.

Pentru Mihail Bălănescu, mentorul său, „omul

providenţial” sau „şansa vieţii sale”, a fost marele cercetător

atomist Horia Hulubei (1896-1972), căruia îi alocă

numeroase pagini din „mărturiile” sale, realizând de fapt o

mică biografie dedicată eminentului savant. Născut la Iaşi,

elev al vestitului Liceu Internat din capitala Moldovei (unde

a învăţat şi autorul acestei recenzii cu peste jumătate de

secol mai târziu), Horia Hulubei a fost erou al Primului

Război Mondial, distingându-se în bătăliile terestre de la

79

Nămoloasa, Băltăreţu şi Mărăşeşti, apoi ca pilot de

vânătoare instruit în Franţa. Rănit în luptele aeriene din vest,

este distins cu „Legiunea de onoare” franceză. După război

inaugurează prima linie aeriană Istanbul—Bucureşti—

Budapesta, apoi îşi reia studiile la Facultatea de Ştiinţe din

Iaşi, pe care o absolvă în anul 1926, luându-şi licenţa cu

„Magna cum laude”. În anul 1930 primeşte o bursă de stat şi

pleacă în Franţa pentru specializare, lucrând în laboratoarele

de la Sorbona conduse de Jean Perrin (laureat al Premiului

Nobel pentru fizică), care îi va fi şi conducător al tezei de

doctorat. Susţine această teză în faţă unei comisii prezidate

de Marie Curie (dublă laureată a Premiului Nobel pentru

fizică şi chimie) şi este numit director de cercetare în cadrul

laboratoarelor mai sus amintite, avându-i colegi pe Irène şi

Frederique Joliot-Curie (de asemenea laureaţi ai Premiului

Nobel pentru fizică); totodată a fost desemnat să organizeze

sălile de electronică şi raze „X” din cadrul Expoziţiei de la

Paris, unde a primit medalia de aur a expoziţiei şi Premiul

Jouvenel acordat de Academia Franceză.

Având o activitate de cercetare remarcabilă, fiind

membru al Academiei Române şi Academiei Franceze,

precum şi al altor academii şi societăţi ştiinţifice din mai

multe ţări, Horia Hulubei devenise cunoscut şi apreciat de

către cei mai mari oameni de ştiinţă din lume. La

începuturile celui de-al doilea război mondial, celebrul

fizician Albert Einstein îi propune să vină în Statele Unite

ale Americii pentru a lucra, alături de el şi alţi savanţi

atomişti de nivel mondial, la producerea primei bombe

atomice. Horia Hulubei refuză totuşi această ofertă şi

preferă să se întoarcă în România pentru a crea şi aici o

şcoală de fizică atomică. La întoarcerea în ţară este numit de

către şeful statului, mareşalul Ion Antonescu, rector al

80

Universităţii Bucureşti, unde întemeiază Catedra de

structura materiei din cadrul Facultăţii de Fizică dar, după

terminarea războiului şi venirea comuniştilor la putere, este

„epurat” din rândurile academicienilor şi apoi arestat sub

învinuirea de a fi făcut parte din grupul oamenilor de ştiinţă

şi cultură „de la mănăstire”, care fusese convocat de către

Mihai Antonescu pentru a discuta măsurile ce se impuneau

pentru redresarea şi dezvoltarea României după încheierea

păcii. Aflând despre acest lucru, savanţii atomişti de la

Sorbona s-au adresat premierului Franţei, iar acesta l-a

trimis pe ministrul său de externe la Bucureşti pentru a

discuta la nivel înalt situaţia lui Horia Hulubei. Ca urmare a

acestei intervenţii, Gheorghe Gheorghiu-Dej nu numai că l-a

scos pe Horia Hulubei din închisoare, dar chiar i-a dat mână

liberă pentru a înfiinţa Institutul de Fizică Atomică (I.F.A.)

de la Măgurele. Relaţia dintre cei doi ajunsese atât de

cordială, încât savantul îşi permitea să i se adreseze marelui

demnitar comunist cu apelativul „ Dragă Ghiţă”. Din păcate,

după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi venirea la

putere a Ceauşeştilor, Horia Hulubei avea să fie îndepărtat

de la conducerea instituţiei ştiinţifice pe care a întemeiat-o şi

a dezvoltat-o, aducând-o la un înalt nivel de recunoaştere

internaţională, prin binecunoscutul procedeu al

„promovării” într-o nouă funcţie, anume aceea de consilier

la Consiliul de Stat, cu rang de ministru. El a reuşit totuşi să

impună ca succesor al său la conducerea I.F.A. un om de

ştiinţă autentic, profesorul Ioan Ursu de la Cluj, dar numai

pentru câţiva ani întrucât, la intervenţia Elenei Ceauşescu,

acesta va fi înlocuit, la rândul său, cu un politruc veritabil,

fost electrician de întreţinere, făcut „inginer” la Facultatea

muncitorească din Craiova. Acesta a fost începutul

declinului Institutului de Fizică Atomică de la Măgurele,

81

declin ce va continua şi în anii „democraţiei” post-

revoluţionare.

În timpul activităţii pe care a desfăşurat-o în

laboratoarele de la Sorbona (unde a fost singurul străin care

a deţinut vreodată funcţia de director de cercetări), Horia

Hulubei a reuşit să descopere câteva elemente chimice noi,

completând astfel căsuţele albe din „Tabloul lui

Mendeleev”: astatinium (număr atomic 85, denumit de el

„DOR 1939”, francium (număr atomic 87, denumit de el

„moldavium”), neptunium (număr atomic 93, denumit de el

„sequanium”) şi plutonium (număr atomic 94), ultimele

două fiind elemente transuraniene, adică elemente cu

numere atomice mai mari decât ale uraniului şi care nu se

găsesc ca atare în natură, ele neputând fi identificate decât în

condiţii de laborator. Din nefericire documentele conţinând

concluziile detaliate asupra cercetărilor privind aceste

elemente chimice nou descoperite au ars la Bucureşti, în

timpul bombardamentelor germane de după 23 august 1944,

astfel că după război a fost dată publicităţii, la Paris, numai

copia rămasă acolo şi care nu conţinea decât tabelul cu date

numerice cunoscut sub denumirea de „Hulubei-Cauchois”,

dar care a constituit baza pentru reluarea cercetărilor şi

primirea, de către alţi savanţi, a Premiului Nobel pentru

aceste descoperiri. Yvette Cauchois şi Horia Hulubei au fost

legaţi nu numai de colaborarea ştiinţifică de la Sorbona, ci şi

de o mare poveste de dragoste, care a fost întreruptă, mai

întâi de război, apoi de „cortina de fier”. Totuşi Yvette

Cauchois nu s-a căsătorit niciodată, ea a avut o prodigioasă

carieră ştiinţifică şi universitară şi a venit pentru prima oară

în România în anul 1992, când a devenit preşedinta de

onoare a Fundaţiei „Horia Hulubei” şi a primit titlul de

„Doctor Honoris Causa” din partea Universităţii Bucureşti.

82

Ulterior, Yvette Cauchois a mai făcut câteva vizite în ţara

noastră şi în final s-a stabilit definitiv aici, la mănăstirea

Bârsana de pe Valea Izei, unde a şi decedat în vârstă de 91

de ani.

Revenind la Mihail Bălănescu, trebuie menţionat că

după pensionarea sa şi plecarea, oarecum forţată, de la

Institutul de Fizică Atomică, acesta a luat conducerea unei

mici întreprinderi de produse pentru purificarea aerului de la

Gura Vadului (Tohani), pe care tot el o înfiinţase cu mai

mulţi ani înainte, la îndemnul lui Horia Hulubei, şi pe care

avea s-o privatizeze imediat după revoluţia din decembrie

1989. Tot după revoluţie, Mihail Bălănescu avea să intre în

politică, fiind ales parlamentar în două legislaturi (mai întâi

ca deputat din partea Mişcării Ecologiste din România, apoi

ca senator din partea Convenţiei Democrate din România),

activitatea sa în această calitate vizând în principal probleme

legate de sănătate, protecţia mediului, echilibrul tehnologic

sau integrarea europeană, dar şi cele legate de neproliferarea

armelor nucleare. În acest din urmă caz, fiind numit

guvernator al României la Agenţia Internaţională pentru

Energie Atomică (A.I.E.A.) de la Viena, Mihail Bălănescu

şi-a adus o contribuţie esenţială la deconspirarea

programului militar strict secret iniţiat de Nicolae Ceauşescu

în vederea producerii bombei atomice. Acest program era

ilegal şi clandestin întrucât încălca prevederile tratatelor

internaţionale de neproliferare nucleară şi folosea

tehnologiile speciale livrate de Statele Unite ale Americii şi

de Franţa pentru a fi utilizate în scopuri paşnice. Deşi

existau unele bănuieli, inclusiv datorită unor declaraţii

făcute la vremea respectivă de Nicolae Ceauşescu, toate

aceste lucruri au devenit certitudine abia odată cu

descoperirea, la Piteşti, a unei mici cantităţi de plutoniu

83

radioactiv, ascuns într-un loc inaccesibil inspectorilor de la

A.I.E.A. Chiar dacă faptele s-au petrecut în timpul regimul

comunist, riscurile erau majore întrucât România era

responsabilă ca stat şi ar fi putut fi izolată pe plan

internaţional, la fel ca Irakul sau Coreea de Nord, ca să nu

mai vorbim de faptul că şansele ei de a intra în N.A.T.O. şi

Uniunea Europeană ar fi fost total compromise. Faptul că

partea română a avut o atitudine sinceră, cooperantă,

declarând cazul imediat ce l-a descoperit, a făcut ca A.I.E.A.

să adopte, la rândul ei, o atitudine conciliantă şi să nu ia

măsuri coercitive asupra ţării noastre.

Octogenar, Mihail Bălănescu s-a retras la

proprietatea sa de la Tohani, după ce a dăruit ţării şi

poporului său jumătate de secol de activitate ştiinţifică la cel

mai înalt nivel. Din păcate ţara şi poporul său l-au uitat

foarte repede, dovedind încă o dată deja tradiţionala

ingratitudine a neamului românesc faţă de marile sale

personalităţi. Iată însă că reputatul om de ştiinţă are parte, în

schimb, de o extraordinară şi binemeritată recunoaştere

internaţională a incontestabilelor sale merite, fiind distins cu

medalia ALVIN WEINBERG, acordată de către American

Nuclear Society la 16 noiembrie 2004 pentru contribuţiile

originale şi substanţiale, mai bine de cincizeci de ani, în

tehnologia nucleară, managementul ştiinţific şi protecţia

mediului intern şi internaţional. Aceasta este cea mai

importantă distincţie de acest fel care a fost acordată vreunui

cercetător român sau din sud-estul Europei, ceea ce

confirmă încă o dată extraordinarul prestigiu internaţional

de care se bucură Mihail Bălănescu.

La puţin timp după acest eveniment, o nouă

recunoaştere a meritelor lui Mihail Bălănescu a avut loc în

oraşul nostru, acesta primind DISTINCŢIA DE MERIT,

84

acordată de Rotary Club Buzău ca semn de apreciere a

întregii sale activităţi în slujba comunităţii. Evenimentul a

avut loc cu ocazia aniversării centenarului ROTARY

INTERNATIONAL (1905-2005), singura asociaţie din lume

care este membră cu drepturi depline a Organizaţiei

Naţiunilor Unite.

Lansarea cărţii „Memoriile unui luptător” s-a

încheiat cu un moment artistic susţinut de Corul Seminarului

Teologic din Buzău, dirijat de prof. Ştefan Stănescu. La

final, seminariştii i-au cântat lui Nicolae Peneş „Mulţi ani

trăiască!”, având în vedere împlinirea de către acesta a

vârstei de şaptezeci de ani. Vizibil impresionat, reputatul

scriitor şi publicist buzoian s-a adresat celor de faţă cu o

scurtă alocuţiune: „Sunt copleşit de emoţie. Sărbătorirea

celor 70 de ani de viaţă şi a peste 50 de ani de activitate

literară, în acest context îmi dă speranţa că Dumnezeu mă

va ajuta să continui munca în procesul de defrişare a

trecutului nostru, al buzoienilor. Am început lucrul la

această carte cu mult timp în urmă adresându-i prietenului

Mihail Bălănescu întrebări fără ca el să ştie de ce. Treptat,

treptat, l-am convins că e necesar să scriu această carte mai

ales pentru cei ce vor veni după noi, pentru că viaţa eroului

nostru are o valoare deosebită, insuficient apreciată în

ţară”8.

Nu ne rămâne decât să le urăm şi noi, atât autorului,

cât şi eroului cărţii sale, multă sănătate şi viaţă lungă!

8 Cristian Ionescu, Academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici a înnobilat

lansarea cărţii scriitorului Nicolae Peneş, în „Opinia”, nr. 4382, 30 septembrie

2005, p.6

85

2 0 0 6

86

87

FILE DE MONOGRAFIE

Sărbătorirea a 575 de ani de la prima atestare

documentară a târgului Buzău a fost marcată, printre altele,

de apariţia volumului aniversar BUZĂU 575. File de

monografie (Editura MAD Linotype & Offset, Buzău,

2006), având ca autor pe istoricul Valeriu Nicolescu, iar

colaboratori pe Sorin Damian, Valentin Constantinescu,

Cristi Gorgan şi Valentina David. Ilustraţiile sunt

reproduceri după fotografii aparţinând lui Sorin Damian,

Muzeului Judeţean Buzău şi Direcţiei Arhivelor Naţionale

Buzău, iar coperta este realizată de Irina Mirică şi are drept

fundal imaginea estompată a hrisovului emis de domnitorul

Dan al II-lea în anul 1431 (cu atestarea, pentru prima oară

într-un document medieval, a târgului „buzăianilor”)

precum şi sigiliul „magistratului” oraşului Buzău din anul

1831, cea mai veche pecete a urbei noastre cunoscută până

acum.

Cartea lui Valeriu Nicolescu a apărut în colecţia

„Biblioteca scriitorilor buzoieni”, cu sprijinul Primăriei

Municipiului Buzău şi al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi

Patrimoniu Cultural Naţional Buzău. Ea este precedată de

un Argument (semnat de Constantin Boşcodeală, primarul

municipiului) şi un Cuvânt înainte (semnat de Nicolae

Peneş, membru al Uniunii Scriitorilor din România). Acesta

din urmă face referire în prefaţa sa la „noua promoţie” de

cercetători locali, cu contribuţii deosebit de importante în

studierea trecutului istoric, mai vechi sau mai nou, al

oraşului Buzău, cum ar fi: Valeriu Nicolescu, Constantin

88

Stan, Valeriu Avram, Alexandru Gaiţă, Doina Ciobanu,

Relu Stoica, Vasile Drâmboceanu, Marius Constantinescu,

Veronica Nistor, Ana Dicu şi mulţi alţii. O menţiune

specială merită a fi făcută pentru istoricii Valeriu Nicolescu

şi Alexandru Gaiţă care, dincolo de studiile ştiinţifice

publicate în revistele de specialitate, au făcut şi o adevărată

operă de educaţie istorică, prin numeroasele articole de

popularizare apărute în presa locală atât înainte, cât şi după

revoluţie.

După informaţiile pe care le deţinem, Valeriu

Nicolescu a debutat editorial cu volumul Sărata Monteoru.

Schiţă de monografie (Editura MAD Linotype & Offset,

Buzău, 1995, în colaborare cu Eugenia Zaharia). Au urmat

Chihlimbarul la români (Editura Museion, Bucureşti, 1996,

în colaborare cu Mariana Monoranu), Poşta, telefonul,

telegraful (Buzău, 2001), Centenar Palatul Comunal

(Editura MAD Linotype & Offset, Buzău, 2003),

Învăţământul din perspectiva timpului (Editura Casa

Corpului Didactic „I. Gh. Dumitraşcu”, Buzău, 2003, în

colaborare cu Ion Cârlan), Pagini de istorie culturală

(Buzău — Rm. Sărat) (Editura Alpha MDN, Buzău, 2004),

Nicu I. Constantinescu (1840-1905) (Editura MAD

Linotype & Offset, Buzău, 2005) şi Crângul (Editura MAD

Linotype & Offset, Buzău, 2005, în colaborare cu Sorin

Damian). Cea mai importantă dintre lucrările realizate de

Valeriu Nicolescu, de fapt adevărata sa carte de vizită din

acest punct de vedere o constituie însă bine cunoscuta

„enciclopedie” a personalităţilor din actualul nostru judeţ,

editată în trei tomuri şi intitulată Buzău – Râmnicu Sărat.

Oameni de ieri, oameni de azi (vol. I, Editura Alpha MDN,

Buzău, 1999, în colaborare cu Gheorghe Petcu; vol. II,

partea 1 şi partea 2, Editura Evenimentul Românesc,

89

Bucureşti, 2001), sursă de informare şi un instrument de

lucru de importanţă deosebită pentru toţi cei care vor să

cerceteze istoria, cultura, dezvoltarea social-economică şi

alte aspecte revelatoare ale civilizaţiei de pe meleagurile

buzoiene şi râmnicene.

Buzău 575 este, între cele zece cărţi publicate până

acum de Valeriu Nicolescu, a doua ca importanţă şi

anvergură. Deşi conţine suficient de multe elemente pentru a

fi considerată ea însăşi o bună monografie, concentrată în

special pe aspectele istorice şi edilitar-urbanistice (despre

învăţământ şi cultură autorul exprimându-se deja în două

lucrări anterioare), subtitlul „file de monografie” sugerează

că Valeriu Nicolescu intenţionează o continuare a activităţii

de cercetare în această direcţie, ceea ce nu poate fi decât

onorabil pentru domnia sa şi benefic pentru municipiul

Buzău şi locuitorii săi.

Materialul cărţii este organizat pe capitole distincte,

care se continuă unele pe altele, intercondiţionându-se

reciproc, în mod firesc şi logic, după cum urmează: atestarea

documentară, etimologia numelui, aşezarea geografică,

începuturile şi evoluţia târgului, mărturiile externe,

vremurile de restrişte, oamenii, faptele şi evenimentele,

organizarea administrativă, problemele edilitare şi

urbanistice, evoluţia demografică, zonele (cartierele),

nomenclatura străzilor, monumentele de cult şi lista

primarilor oraşului, de la 1864 (Nae Stănescu) şi până în

prezent (Constantin Boşcodeală).

Capitolul Edilitare-Urbanism-Diverse este cel mai

consistent din cuprinsul cărţii şi prezintă principalele

proiecte şi realizări din acest domeniu, în ordine

cronologică, începând cu constituirea sfatului orăşenesc

(1831) şi terminând cu racordarea localităţii la sistemul

90

energetic naţional (1959). Mai bine de un secol de înfăptuiri

edilitare şi urbanistice, în care s-au remarcat în mod deosebit

primarii Nicu I. Constantinescu şi Stan Săraru. Tema este de

altfel continuată şi dezvoltată în capitolul următor, intitulat

Alte probleme edilitare, dar şi în capitolele dedicate

nomenclaturii cartierelor şi străzilor, unde sunt menţionate

toate denumirile pe care le-au avut acestea între anii 1897 şi

2005 – uneori şi anterior acestei perioade -, identificate pe

baza hărţilor din anii 1881, 1925 şi 1936, a lucrării lui Petre

N. Oprescu, Îndrumătorul cetăţeanului. Nomenclatura

străzilor (Tipografia Fraţii Dumitrescu, Buzău, 1936) şi a

datelor din documentele sau din presa timpului. Sunt

menţionate, inclusiv străzile dispărute ca urmare a demolării

unor imobile în vederea ridicării pe terenurile astfel eliberate

a blocurilor de locuinţe sau a altor construcţii şi amenajări

edilitare. De asemenea, sunt menţionate, acolo unde este

cazul, toate obiectivele importante de pe străzile respective,

atât cele din trecut, cât şi cele din prezent (monumente

istorice şi de arhitectură, şcoli, biserici, cimitire, parcuri,

case ale unor persoane importante, hoteluri, restaurante,

instituţii culturale sau administrative, clinici medicale,

unităţi militare, obiective industriale importante şi altele).

Este interesant că, dacă unele străzi şi-au păstrat

neschimbate vechile denumiri sau, uneori, au adoptat forme

derivate din rădăcina de bază (Anton Pann, Aurel Vlaicu,

Basil Iorgulescu, Bradului, Brăilei, Călăraşi, Chiristigii,

Constantin Brâncoveanu, Cometei, Costache Ciochinescu,

Crişan, Davila Carol, Dimineţii, Frasinului, Frăsinet,

Gârlaşi, Gârlei, George Coşbuc, Gheorghe Lazăr, Grigore

Alexandrescu, Ion Creangă, Ion Costinescu, Ion Luca

Caragiale, Mihai Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Miron

Costin, Negrească, Obor, Oilor, Oituz, Ovidiu, Plantelor,

91

Rahovei, Umbrelor, Urziceni etc.), marea majoritate şi-au

schimbat însă, în mod radical, denumirile, multe dintre ele

chiar de mai multe ori, înregistrându-se totuşi şi cazuri când

s-a revenit la unele din denumirile anterioare. Vom

exemplifica în continuare câteva dintre străzile mai

cunoscute ale municipiului Buzău, cu diferite denumiri pe

care le-au purtat de-a lungul timpului:

— Oborului, Filip, Brăilei, Calea Dobrogei, Alexandru

Marghiloman, Constantin Dobrogeanu-Gherea,

Alexandru Marghiloman;

— Banului, Orăşanu, Nae Gh. Stănescu, Banghereanu,

Bistriţei;

— Marghiloman, Trestianu, Nae Aur, Constantin C. Iarca,

Cuza Vodă, Ilie Pintilie, Crizantemelor;

— Uliţa Veche sau Ploieştilor, Târgului, Cuza Vodă;

— Piaţa Şapcaliu, Piaţa Spitalului, Piaţa Daşu, Piaţa

Daciei;

— Serianu, Dumbrăvei, Protopop Petre Bărbulescu,

Democraţiei;

— Canela, Elisabeta Doamna, Gării;

— Nouă, Carol I, Independenţei;

— Tudoroiu, Călăraşi, Nifon, Vânătorilor, Nicu I.

Constantinescu, Lt. Col. Ion Buzoianu;

— Sărăţeanu, Musceleanului, Ghiţă Dăscălescu, Serdar D.

Sărăţeanu, Maria Minculeasa, Libertăţii;

— Gârliţei, Parcului, I. C. Brătianu, Nicolae Bălcescu;

— N. Filipescu, Passionaria, 23 August, Nicolae Titulescu;

— Regele Ferdinand, I.C. Frimu, Oltului;

— Doamna Neaga, Col. Grigore Voicescu, Vasile Roaită,

Ostrovului;

— Cimitirului, Miu, Doiciu, Pletea, Pescari, Eternităţii,

Pasului, Patriei, Alexandru D. Demetriade, Patriei;

92

— Şoseaua Costinescu, Drumul Drăgăicii, Penteleu;

— Poştei, Spitalului, Petre I. Gheorghiu, Plevnei;

— Stoicescu, Curcani, Anton A. Filoti, Pompiliu Ştefu;

— Principeasa Ileana, Leonte Filipescu, Prutului;

— Paleologu, Ştefan cel Mare, Războieni;

— Centura, Raionului, Viitorului, Ioan D. Demetriade,

Republicii;

— Davidescu, Sculpturii, Maior Scarlat Ghindaru,

Sculpturii;

— Episcopiei, Primăriei, 7 noiembrie, Sf. Sava Gotul;

— Speranţei, Preot Marin Şerbănescu, Nicolae Seceleanu,

Speranţei;

— Centura, Raionului, Viitorului, Karl Marx, Spiru Haret;

— Dr. Angelescu, I.D. Demetriade, Stadionului;

— Adamescu, Şoseaua Plaiului, Şoseaua Gherase,

Transilvaniei;

— Stoica Popârţag, Triumfului, Dr. Gheorghe

Constantinescu, Triumfului;

— Cilibeanu, Emil Teodoru, Independenţei, Tudor

Vladimirescu;

— Uliţa Veche sau Ploieştilor, calea Focşani, Unirii, Carol

al II-lea, Filimon Sârbu, Unirii;

— Lambru, Soceanului, Victoriei, N. Iorga, Victoriei.

Se observă că unele străzi astăzi diferite au purtat în

trecut aceeaşi denumire, ceea ce se explică prin faptul că la

vremea respectivă constituiau o singură arteră de circulaţie

(spre exemplu, pentru actualele străzi Cuza Vodă şi Unirii

denumirea veche, comună, era de Uliţa Veche sau

Ploieştilor). În legătură cu aceste dese şi, uneori, ciudate

schimbări ale denumirilor de străzi, autorul citează un

articol din presa vremii, intitulat semnificativ Harababura

nomenclaturii străzilor („Vocea Buzăului”, an.VI, nr.27-28,

93

9 august 1930), în care este incriminat faptul că edilii din

acea perioadă începuseră să dea denumiri străzilor după

bunul lor plac. Mie mi se pare că la Buzău aceasta este deja

o boală locală, ale cărei simptome revin ciclic – aşa cum s-a

întâmplat şi relativ recent, după revoluţia din decembrie

1989, când multe nume de străzi au fost schimbate, fie că

era sau nu era nevoie, dar mai ales neinspirat. Ar fi fost mult

mai interesant şi mult mai corect din punct de vedere moral

dacă s-ar fi făcut o reparaţie istorică şi s-ar fi redat unor

străzi denumirile consacrate în perioada interbelică,

denumiri care au fost schimbate odată cu venirea

comuniştilor la putere. Am fi putut să avem astăzi străzi care

să se numească Elisabeta Doamna, Regele Ferdinand,

Doamna Neaga, Principesa Ileana, Ioan D. Demetriade sau

Dr. Angelescu, în loc de Gării, Oltului, Ostrovului, Prutului,

Republicii sau Stadionului.

Valeriu Nicolescu şi-a lansat cartea în ziua de 24

februarie 2006, în aula „Basil Iorgulescu” a Bibliotecii

Judeţene „Vasile Voiculescu” din Buzău. Dincolo de

caracterul jubiliar al lucrării sale, autorul a marcat cu această

ocazie şi o dublă aniversare personală: publicarea celui de-al

zecelea volum dedicat judeţului Buzău şi împlinirea a 40 de

ani de activitate în domeniul cercetării istorice, desfăşurată

atât la Direcţia Arhivelor Naţionale Buzău şi Muzeul

Judeţean Buzău, cât şi pe cont propriu. Momentul festiv a

fost cinstit de comunitatea locală printr-o participare

numeroasă şi de calitate la eveniment, precum şi prin

acordarea a trei diplome de excelenţă în cultură, oferite

sărbătoritului de către Direcţia pentru Cultură, Culte şi

94

Patrimoniu Cultural Naţional Buzău, Fundaţia Culturală

„Renaşterea Culturală Buzoiană” şi Biblioteca Judeţeană

„Vasile Voiculescu” Buzău. Valeriu Nicolescu a mai primit

din partea preotului Mihail Milea şi a Fundaţiei „Sfântul

Sava” din Buzău, un medalion cu imaginea patronului

spiritual al oraşului nostru.

„Nimic nu e întâmplător în viaţă. Când eram

directorul Muzeului Judeţean, am lansat prima mea carte,

dedicată zonei Colţi, aici, în aula Bibliotecii Judeţene, deşi

puteam alege orice altă locaţie. Uite că, după 40 de ani de

activitate, mă aflu din nou aici. Cartea aceasta este omagiul

meu de suflet pentru oraşul unde am învăţat, mi-am făcut

ucenicia, m-am desăvârşit şi am ajuns să fac cercetare”9, a

mai spus Valeriu Nicolescu, printre altele, cu ocazia lansării

volumului Buzău 575. File de monografie.

9 Cristian Ionescu, Eveniment. Ieri, cu prilejul lansării volumului “Buzău 575.

File de monografie”. Istoricul Valeriu Nicolescu, distins cu Diploma de

excelenţă în cultură, la aniversarea a 40 de ani de activitate, în “Opinia”,

nr.4500, 25-26 februarie 2006, p.3.

95

CATRENE DE CĂPĂTÂI

2 aprilie 2006. Avocatul, omul de cultură, publicistul

şi epigramistul Mihai Sălcuţan şi-a sărbătorit al şaselea

deceniu de existenţă prin lansarea unei noi cărţi de autor,

volumul de epitafuri Catrene de căpătâi. De data aceasta a

fost chiar o aqua-lansare, având în vedere că evenimentul nu

s-a mai desfăşurat în aula sobră a Bibliotecii Judeţene

„Vasile Voiculescu” din Buzău, ci s-a mutat în cadrul

natural şi specific buzoian al insuliţei situată pe heleşteul din

Parcul Crâng, beneficiind în plus de o zi minunată de

primăvară şi de invitaţi de primă mărime din lumea artelor,

fie ele literare, plastice sau muzicale.

Ideea desfăşurării acestei manifestări aniversare într-

un spaţiu necovenţional nu a aparţinut organizatorilor

evenimentului (Casa de cultură „Ion Caraion” a

municipiului Buzău şi Cenaclul umoriştilor al Casei de

cultură municipale), ci a fost o găselniţă deosebit de

inspirată (ca de altfel şi majoritatea catrenelor sale) a însuşi

sărbătoritului care, în legătură cu principalul motiv al

alegerii unei astfel de locaţii, a făcut şi o declaraţie publică,

preluată imediat de presa locală: „Am hotărât să lansez

această carte aici pentru că Restaurantul din Crâng a fost,

în perioada celor două războaie mondiale, spaţiul unde

Ionel Fernic a compus muzica vestitei romanţe «Îţi mai

aduci aminte doamnă», pe versurile lui Cincinat Pavelescu,

cel ce este tatăl nostru, al epigramiştilor. În felul acesta

96

lucrurile se leagă minunat, realizându-se o punte peste

veacuri”10

.

O altă găselniţă la fel de inspirată a sărbătoritului a

fost „vernisarea” propriei expoziţii de caricaturi. Proprie, nu

în sensul că el le-ar fi desenat, ci doar că îi aparţin şi că

reprezintă o adevărată colecţie de portrete ale domniei sale

realizate de unii dintre cei mai cunoscuţi promotori ai

genului, între care şi un foarte mare scriitor, apreciat

deopotrivă şi pentru talentul său portretistic: Marin Sorescu,

Ştefan Popa Popa's, Viorel Baciu, Cristian Vecerdea, Glebus

Sainciuc, Andrei Sopon, Năstase Leonte, Ghinea Uriaşu,

Dragoş Morărescu, Virgil Tomuleţ, Carmen Chiperea,

Cornel Marin Chiorean, Gabi Rusu, Ioan Silveszter,

Aurelian Iulius Suţă (S.A.I.), Valentin Chibrit, Ioan Liviu

Otânceală şi Milică Ene.

Între oaspeţii de mare anvergură sosiţi la Buzău

pentru a participa la aniversarea lui Mihai Sălcuţan se

numără prof. univ.dr. Elis Râpeanu (poetesă şi epigramistă,

supranumită „regina epigramei”, dar şi „doctor în

epigramă”, întrucât a obţinut doctoratul în filozofie cu teza

„Epigrama în literatura română”, marcând astfel o premieră

mondială în domeniu), acad. Mihai Cimpoi (scriitor, eseist,

critic literar şi reputat eminescolog, membru al Academiei

de Ştiinţe a Republicii Moldova, membru de onoare al

Academiei Române, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din

Republica Moldova, membru al Uniunii Scriitorilor din

România şi al Organizaţiei Mondiale a Scriitorilor),

Nicolae-Paul Mihail (prozator, poet, epigramist, critic literar

şi scenarist, autor a peste 30 de scenarii de film alături de

10 Cristian Ionescu, Nume de marcă ale culturii, la prezentarea “Catrenelor de

căpătâi”, în “Opinia”, nr.4533, 3 aprilie 2006, p.6.

97

Eugen Barbu, membru al Uniunii Scriitorilor din România,

al Uniunii Epigramiştilor din România şi al Uniunii

Cineaştilor din România), Costel Pătrăşcan (caricaturist,

colaborator la numeroase publicaţii şi posturi de televiziune,

cu un bogat palmares de expoziţii personale, participări la

expoziţii de grup şi zeci de premii obţinute în ţară sau în

străinătate), Efim Tarlapan, George Zarafu, Grigore Leaua

şi alţii. Alături de ei, scriitori, artişti, oameni de cultură şi

iubitori de artă din Buzău, dar şi cetăţeni obişnuiţi care se

aflau la acea oră în Parcul Crâng şi care au fost atraşi de

evenimentul de pe insuliţă. Invitaţii au făcut oratorie de zile

mari, ba chiar au întocmit pe loc epigrame dedicate

sărbătoritului, iar grupul cameral „Ars Magna”, condus de

binecunoscutul muzician buzoian Valerică Stan a amplificat

momentul afectiv, făcându-l pe conu' Mihai Sălcuţan să

lăcrimeze de mai multe ori de emoţie.

Impresionat de atmosfera generală mustind de

epitafuri, epigrame şi alte catrene, mi-am adus aminte de

vremea juneţei mele de licean, când m-a încercat şi pe mine

muza acestui mini-maxi-gen literar, drept pentru care, mai

pe ferite, să nu mă vadă lumea şi să mă ia la întrebări, am

produs şi eu o „dedicaţie”, în „stilul casei”, pentru „junele”

sărbătorit al zilei, la care titlul era aproape la fel de lung ca

şi textul: Veşnic tânărului Mihai Sălcuţan, la o vârstă

oarecare. După care i-am strecurat hârtiuţa, împăturită şi

răs-împăturită, celui vizat şi, cu speranţa în suflet, m-am

retras în marea masă a invitaţilor, aşteptând o reacţie

favorabilă. N-am primit nici măcar o „confirmare de

primire”, iertată-mi fie repetiţia, ceea ce este clar că spune

totul despre calitatea încercării mele (dacă nu cumva o fi

fost vorba despre o strategie de eliminare a unei posibile

viitoare concurenţe?!) Am să reproduc totuşi catrenul, dacă

98

nu pentru vreo valoare epigramatică sau literară, măcar

pentru încărcătura sa sentimental-longevivă şi sentimental-

pecuniară:

Vrem să ne mai chemi maestre,

Peste încă-atâţia ani.

Şi-ţi mai facem o urare:

Tot pe-atâţia saci cu bani!

Catrenele de căpătâi au apărut la Editura Alpha

MDN din Buzău, în anul 2006, având ca lector de carte pe

Grigore Leaua şi fiind înnobilate (râsul înnobilează, nu-i

aşa?) cu o duzină de epitafuri grafice realizate de talentatul

caricaturist Costel Pătrăşcan. Coperta, a cărei concepţie

aparţine probabil autorului, reproduce o fotografie din anul

1925, reprezentându-l pe actorul Ion Manolescu în rolul lui

Hamlet, cu craniul lui Yorick în mână. Prefaţa, intitulată

Adio, dar rămânem împreună!, este semnată, în mod

previzibil, de bunul prieten şi colaborator al autorului,

Nicolae-Paul Mihail.

Cartea propriu-zisă începe, în loc de „motto”, cu un

catren intitulat Meditaţie (Viaţa, bun de căpătâi,/cum

începe-aşa se curmă:/Cu pupicul cel dintâi/Şi sărutul de pe

urmă.), adevărată capodoperă a genului, remarcată ca atare

şi de prof. univ. dr. Elis Râpeanu (o adevărată somitate în

materie, care de altfel a şi contribuit la realizarea acestui

volum prin „preţioasele sugestii şi colegialele îndrumări”,

după cum rezultă din mulţumirile pe care i le adresează

autorul).

Epitafurile lui Mihai Sălcuţan nu sunt în măsură să

ne facă să plângem. Dimpotrivă, ele sunt un fel de „veselă

99

tristeţe” (după titlul altei cărţi a avocatului epigramist) sau

de „cimitirul vesel” (după titlul ultimului epitaf, care apare

pe post de înlocuitor de epilog). Deosebirea esenţială faţă de

epitafurile vesele din cimitirul de la Săpânţa este, în primul

rând, generalizarea, autorul netratând cazuri individualizate,

persoane cu nume, prenume şi porecle, ci anumite categorii

sociale, mai mult sau mai puţin largi.

Cum deja ne-a obişnuit, Mihai Sălcuţan ne prezintă

materialul epigramatic grupat în capitole tematice, capitole

pe care încercăm să le exemplificăm în rândurile de mai jos

cu câte un catren semnificativ din fiecare: figuri comune

(Unui român în tranziţie: Zace sub aceşti lăstari/Supărat, pe

bun temei,/Că plătea tot în dolari/Pe când el primea în lei.),

doctori şi pacienţi (Unui ghinionist: În spital, pe o

brancardă,/A murit neprivegheat,/Că a nimerit în gardă/La

un doctor … mult mai beat!), cei cu lege şi cei fără de lege

(Unui judecător: Rolul astăzi i se schimbă,/Totul s-a sfârşit

şi gata!/Crucea i-au făcut-o strâmbă,/Cum i-a fost şi

Judecata!), artişti şi scriitori (La mormântul unui

epigramist: Critici mari, profesori plini,/Decretat-au cu

emfază/Cum că tufa de ciulini/Este semn că… mai

creează!), oameni politici (Guvernanţilor de după 1989:

Spre veşnica lor pomenire, /Mânaţi de-o mare ambiţie,/

Ne-au lăsat ca moştenire/O eternă tranziţie.),funcţionari

publici (Unuia de la ecarisaj: Pentru-acest dibaci

hingher,/Lângă cruce dau onorul/câinii toţi din

cartier…/Ridicând pe rând piciorul!), oameni cu vicii

(Unui chefliu: Mortu-i mort, deşi e turtă,/Soarta lui e

terminată: /Viaţa asta-aşa de scurtă,/Dânsul a făcut-o

lată!), profesionişti şi meseriaşi (Marinarului român:

Sfârşitul apăru fatal/Când el era pe mări stâpân,/Şi s-a-

necat stupid, la mal…/Ca orişicare biet român.), sportivi

100

(Unui boxer infatuat: N-a trăit s-ajungă moş,/Fu răpus de-o

moarte bruscă/ Cel ce-n sat se da cocoş,/Iar în ring era o

muscă.), vânători şi pescari (Unei muşte: A trăit ca biată

pată/Pe căciulă, pe chelie,/Iar apoi, emancipată,/A sfârşit…

pe pălărie!). Ceea ce aduce nou autorul în acest volum, în

ceea ce priveşte organizarea „materiei”, este indicele

alfabetic de teme, pe care, de asemenea, îl vom exemplifica

în continuare cu câte un „subiect” de la fiecare literă: aleşi,

bogaţi, ciubucari, descurcăreţi, escroci, guvernanţi, hoţi,

infractori, înfumuraţi … şi mă opresc aici căci nu-mi place

deloc cum se aşează lucrurile!

Volumul Catrene de căpătâi a fost considerat de

majoritatea comentatorilor drept cea mai bună carte de până

acum a lui Mihai Sălcuţan. În acest sens îl cităm pe Marin

Ifrim, unul dintre cei mai reputaţi diagnosticieni ai literaturii

buzoiene contemporane: „Valoarea cărţii este indiscutabilă,

în ea nu întâlnim texte plicticoase, teme răsuflate, cărări

bătătorite, mai ales că epigrama este prin excelenţă

specialitatea avocaţilor. În doar şapte ani, autorul a reuşi

să se impună cu adevărat la nivel naţional, să facă parte din

elita epigramiştilor şi să fie chiar unul dintre organizatorii

exponenţiali ai unor festivaluri de profil”11

. Mai mult,

volumul Catrene de căpătâi reprezintă chiar o premieră

locală, fiind prima carte editată în oraşul şi judeţul nostru

care are un conţinut format exclusiv din epitafuri. Geneza sa

se află, desigur, într-o altă carte a lui Mihai Sălcuţan, unde,

printre epigrame şi replici epigramatice, este inclus şi un

mic capitol de epitafuri, intitulat „Te-am zărit printre

morminte”. Mă refer, evident, la volumul Vesela tristeţe

11 Marin Ifrim, Mihai Sălcuţan – “Catrene de căpătâi”, în „Opinia”, nr.4530,

1-2 aprilie 2008, p.6.

101

(Editura Alha MDN, Buzău, 2003) şi la cele aproximativ

douăzeci de epitafuri, dintre care unele au fost preluate şi în

această nouă carte de avocat (pardon, de autor!)

La manifestările aniversare cu desfăşurare publică

mai apar uneori şi persoane neinvitate. Când astfel de

persoane vin din Basarabia, îl însoţesc pe academicianul

Mihai Cimpoi şi sunt ele însele scriitori, ba chiar în genul

practicat de sărbătoritul nostru, lucrurile se schimbă.

Efim Tarlapan ne-a făcut surpriza de a ne oferi o

cărticică în format de buzunar, având cam treizeci de pagini,

intitulată Mărul lui Adam (Editura Labirint, Chişinău, 2006)

şi subintitulată Parodii umoristice (corectat: amoristice, cu

următoarea lămurire din partea autorului: „Ce este parodia

amoristică? E o declaraţie declarativă de dragoste a unui

scriitor liric pe care un scriitor satiric o face şi mai

declarativă”). Scriitorii parodiaţi sunt poeţi basarabeni şi

bucovineni de primă mărime: Bogdan Istru, Aureliu

Busuioc, Vasile Leviţchi, Gheorghe Vodă, Alexandru

Negriş, Petru Cărare, Mihail Ion Cibotaru, Dumitru

Matcovschi, Leonida Lari, Petrea Cruceniuc, Anatol

Ciocanu şi Nicolae Esinencu. Cartea, apărută în seria

„Cartuşiera”, este bogat ilustrată de pictorul Dumitru Trifan,

numeroasele desene cu nuduri fiind inspirate din Giorgione,

Tizian, Velazquez şi Cabanel. Pe coperta a patra,

caricaturistul Ştefan Popa Popa's este prezent cu un minunat

portret al autorului, care, la rândul său, îl gratulează cu un

catren (fiecare la ce se pricepe mai bine) : „E un Ştefan ca

oricare,/Dar ca popă-i foarte mare,/Popa care-mi place mie

/ Nu te-ngroapă…te învie!”

102

EDITORIAL BUZOIAN

„Imediat după 1990, activitatea editorială din

judeţul Buzău a «explodat», forţele creatoare literare şi

publicistice supunând la mari încercări cele două tipografii

existente […]. În aceste condiţii, am sesizat două aspecte: în

primul rând, instituţiile editoare buzoiene, precum şi autorii

au fost nevoiţi să apeleze la alte tipografii din ţară – Galaţi,

Bucureşti, Slobozia, Ploieşti etc. – şi, în al doilea rând,

oamenii de afaceri au perceput cererea de ofertă în

domeniu şi au început să organizeze primele tipografii

moderne, în accepţiunea standardelor tehnice ale timpului.

Odată cu acestea au apărut şi primele edituri

postdecembriste, unele cu o existenţă efemeră, altele care se

vor consolida în timp, în prezent bucurându-se de prestanţă

pe piaţa editorială. Din acest motiv, ne face o deosebită

plăcere să vă oferim lucrarea de faţă, care încearcă să

prezinte principalele realizări ale editurilor şi tipografiilor

buzoiene de după 1990. Această prezentare se datorează

apariţiei Legii nr. 11 din 1995, privind constituirea,

organizarea şi funcţionarea Depozitului legal de tipărituri

şi alte documente grafice şi audiovizuale, prin care s-au pus

bazele unei activităţi specifice de identificare şi evidenţiere

a producţiei editoriale. Biblioteca judeţeană «Vasile

Voiculescu» a început să aplice Legea 111/1995, din anul

1998, când sunt identificaţi agenţii economici care au ca

obiect de activitate editarea de tipărituri — edituri şi

tipografii —, dar abia la 12 iulie 2000 se constituie un

compartiment distinct — Depozitul legal —, în cadrul

103

Serviciului Patrimoniu al Bibliotecii judeţene, cu atribuţii

exclusive, desprinse din contextul prevederilor legale”.

Aceste cuvinte, aparţinând publicistului Viorel

Frîncu, referent în cadrul Bibliotecii Judeţene „Vasile

Voiculescu” din Buzău şi titularul compartimentului

„Depozit legal”, sunt incluse în „Argument”-ul cu care

începe volumul Editorial buzoian. Retrospectiva apariţiilor

editoriale 1990-2003. Edituri şi tipografii (Buzău, 2004).

După acesta au urmat, anual, volumele Editorial buzoian

2004 (Buzău, 2005) şi Editorial buzoian 2005 (Buzău,

2006). Toate cele trei cărţi au fost editate de Biblioteca

Judeţeană „Vasile Voiculescu” din Buzău, în colecţia

„Depozit legal”, sub coordonarea directorului instituţiei,

Sorin Burlacu şi având ca lector pe Mioara Neagu.

Viorel Frâncu, jurnalist, publicist, epigramist şi autor

a două volume monografice, de asemenea recenzate de noi

în această carte, este totodată şi un pasionat cercetător în

domeniul biblioteconomiei, având la activ încă două lucrări

de specialitate: Biblioteca judeţeană „V. Voiculescu”

Buzău, instituţie editoare. Fişier monografic: 1971-2002

(Buzău, 2002) şi 110 ani de bibliotecă publică la Buzău.

Biblioteca judeţeană „V. Voiculescu”:1893-2003 (Buzău,

2003, în colaborare cu Mioara Neagu) – ambele editate de

aceeaşi instituţie, în cadrul colecţiei „Monografii”.

Primul „Editorial buzoian” este, aşa cum arată şi

subtitlul cărţii, o retrospectivă a unei perioade care acoperă

mai bine de un deceniu. Celelalte două, precum şi cele care

vor urma, se referă fiecare la câte un an editorial. Toate trei

sunt lucrări de evidenţă a cărţilor editate şi/sau tipărite în

judeţul Buzău, având în esenţă următorul cuprins comun:

catalogul apariţiilor editoriale (grupate pe edituri şi, în cazul

primului volum, pe ani), alte apariţii editoriale realizate în

104

tipografiile buzoiene, listele de edituri, instituţii editoare şi

tipografii (cu anul înfiinţării, numele administratorilor,

adrese, telefoane şi alte date utile) şi indexul alfabetic al

autorilor. Începând cu anul 2004 sunt introduse două noi

capitole: Momente din istoria depozitului legal şi Legea

111/1995, republicată (privind constituirea, organizarea şi

funcţionarea Depozitului legal de documente, indiferent de

suport), iar din anul 2005 alte trei secţiuni: Lansări de carte

la Biblioteca judeţeană „V. Voiculescu” Buzău reflectate în

presa locală, Salonul editurilor - o retrospectivă anuală a

apariţiilor editoriale şi Salonul editurilor şi lansări de

carte, în anul 2005, la Biblioteca judeţeană „V. Voiculescu”

(grupaj iconografic, nemenţionat în „cuprins”-ul lucrării).

Fiecare volum este precedat de un cuvânt înainte al

autorului, intitulat Argument (în cazul primului volum),

Anul editorial 2004 (în cazul celui de-al doilea) şi Anul

editorial 2005 (în cazul celui de-al treilea) – texte în esenţă

explicative, cu unele comparaţii statistice între cele trei

perioade, dar şi cu rolul de a puncta momentele editoriale

importante.

Din punct de vedere statistic, aflăm că „anul 2005 a

însemnat, pentru editurile şi tipografiile din judeţul Buzău,

cea mai mare producţie de carte de după 1990, numărul

titlurilor depăşind cifra de 160, iar cel al autorilor de 100”.

Noi am mers chiar mai departe, întocmind o analiză

statistică amănunţită a întregii perioade postdecembriste

(producţia editorială de dinainte de 1989 fiind cu totul şi cu

totul nesemnificativă) şi am ajuns la câteva concluzii

deosebit de interesante.

Pe parcursul perioadei analizate (1990-2005),

producţia editorială şi tipografică din judeţul Buzău a fost de

685 de cărţi, dintre care 586 au fost tipărite sub egida unor

105

edituri din Buzău şi Râmnicu Sărat, în timp ce alte 99 au

fost comenzi primite de tipografiile locale de la edituri din

Bucureşti sau din alte judeţe, precum şi de la instituţii sau

persoane fizice care şi-au editat cărţile în regie proprie.

Această producţie editorială şi tipografică are însă o

distribuţie neuniformă în timp, numărul de volume variind

de la an la an, dar, în general, având un trend din ce în ce

mai ascendent: 4 volume (1990), 7 volume (1991), 3 volume

(1992), 7 volume (1993), 10 volume (1994), 14 volume

(1995), 27 volume (1996), 30 volume (1997), 36 volume

(1998), 32 volume (1999), 45 volume (2000), 75 volume

(2001), 65 volume (2002), 64 volume (2003), 104 volume

(2004), şi 162 volume (2005). Pe lângă creşterea

spectaculoasă de la numai 4 volume (în 1990) la 162 de

volume (în 2005), cu un număr mediu de 43 de volume pe

an, se mai poate observa şi o evoluţie specifică pe etape,

perioada de 16 ani luată în discuţie putând fi împărţită în

patru sub-perioade de câte patru ani, fiecare cu anumite

caracteristici proprii.

a) 1990-1993. S-a înregistrat cea mai scăzută

producţie editorială şi tipografică: 17 volume (în

medie, 4 volume pe an).

b) 1994-1997. S-a înregistrat o producţie editorială

şi tipografică de 81 de volume (în medie, 20

volume pe an). Creşterea s-a datorat în principal

Bibliotecii Judeţene „Vasile Voiculescu” din

Buzău, care a realizat jumătate din această cifră

(42 volume).

c) 1998-2001. S-a înregistrat o producţie editorială

şi tipografică de 188 de volume (în medie, 47

volume pe an). Creşterea s-a datorat mai ales

intrării puternice în competiţie a editurilor

106

particulare, cele mai prolifice fiind Alpha MDN

(60 volume), Rafet (42 volume), Casa Corpului

Didactic „I. Gh. Dumitraşcu” (15 volume),

Fundaţia Academică „Vasile Voiculescu” (10

volume) şi Mad Linotype & Offset (8 volume).

d) 2002-2005. S-a înregistrat o producţie editorială

şi tipografică de 395 de volume (în medie, 99

volume pe an). Creşterea s-a datorat atât

înmulţirii numărului editurilor şi tipografiilor,

cât şi ridicării nivelului calitativ al activităţii

acestora, ceea ce a atras după sine sporirea

competitivităţii pe piaţa de profil. Principalii

producători de carte din această perioadă sunt:

Rafet (71 volume), Alpha MDN (60 volume),

Casa Corpului Didactic „I.Gh. Dumitraşcu” (58

volume), Tipogrup Press (58 volume), Anastasia-

Ina (29 volume), Vega Prod '94 (22 volume),

Fundaţia Academică „Vasile Voiculescu” (14

volume), Episcopia Buzăului şi Vrancei (13

volume) şi Mad Linotype & Offset (11 volume).

În ceea ce priveşte editurile şi tipografiile

producătoare de carte din judeţul Buzău, numărul acestora a

fost, de asemenea, variabil în timp şi, cu toate că unele

unităţi de acest profil au avut o existenţă efemeră, în general

ele s-au înmulţit de la an la an şi de la etapă la etapă. În

perioada analizată (1990-2005) au activat 39 astfel de

instituţii editoare şi tipografii, cu o activitate mai bogată sau

mai săracă, după cum urmează: Alpha MDN Buzău (121

volume); Rafet Rm. Sărat (113 volume), Casa Corpului

Didactic „I. Gh. Dumitraşcu” Buzău (76 volume);

Biblioteca Judeţean „V. Voiculescu” Buzău (67 volume);

Tipogrup Press (65 volume); Anastasia-Ina Buzău (29

107

volume); Mad Linotype & Offset (28 volume); Fundaţia

Academică „Vasile Voiculescu” (24 volume); Episcopia

Buzăului şi Vrancei (23 volume); Vega Prod '94 (22

volume); Muzeul judeţean Buzău (14 volume); Editura „Şi”

Buzău (11 volume); Direcţia pentru Cultură, Culte şi

Patrimoniu Cultural Naţional Buzău (10 volume); Fundaţia

„Sfântul Sava” Buzău (9 volume); Editura „Monteoru”

Buzău (8 volume); Editura „Speranţa” Rm. Sărat (7

volume); Editura „Irineu Mihălcescu” Buzău şi Editgraph

Buzău (câte 6 volume); Institutul Ortodox Român de Ştiinţe

Creaţioniste Buzău, Editura „Vaucluse-Provence” Buzău şi

Fundaţia „Amprenta” Buzău (câte 5 volume); Camera de

Comerţ, Industrie şi Agricultură Buzău, Consiliul Judeţean

Buzău, Tipografia Buzău, Tipografia „Adventure” Buzău şi

Editura „Anca Print” Buzău (câte 3 volume); Editura

„Opinia” Buzău, Muzeul Municipal Rm. Sărat şi Tipografia

„Bavost” Buzău (câte 2 volume); Editura „Mentis” Buzău,

Editura „Nadar” Buzău, Cenaclul Literar „Alexandru

Vlahuţă” Rm. Sărat, Fundaţia Alecu Bagdat” Rm. Sărat,

Fundaţia „Haşdeenilor” Buzău, Fundaţia pentru Tineret

Buzău, S.C. Mousaios S.R.L. Buzău, Societatea Culturală

„Doina” Rm. Sărat, Tipografia „Six” Buzău şi Editura

„Coresi & Mitrofan” Buzău (câte 1 volum). Având în vedere

că, dintre tipografiile importante, unele au fost înfiinţate mai

devreme şi au funcţionat mai mult decât altele, cifrele

absolute de mai sus nu dau o imagine foarte exactă asupra

activităţii acestora; pentru acest motiv s-a făcut o raportare a

producţiei de carte la numărul anilor de funcţionare,

obţinându-se următoarea clasificare pe baza indicilor de

eficienţă: Rafet Rm. Sărat (16 volume pe an); Alpha MDN

Buzău (14 volume pe an); Tipogrup Press (13 volume pe

an); Casa Corpului Didactic „I. Gh. Dumitraşcu” Buzău (9

108

volume pe an); Anastasia-Ina Buzău (7 volume pe an); Vega

Prod '94 (6 volume pe an); Biblioteca Judeţeană „V.

Voiculescu” Buzău (5 volume pe an); Fundaţia Academică

„V. Voiculescu” Buzău, Editgraph Buzău şi Anca Print

Buzău (câte 3 volume pe an), celelalte edituri şi tipografii

având o producţie de carte de mai puţin de 3 volume pe an.

Unele edituri au făcut şi servicii tipografice pentru

terţi, de regulă ocazionale, tipărind în atelierele proprii cărţi

comandate de alte edituri, instituţii editoare sau persoane

fizice, cum au fost Mad Linotype & Offset (5 volume),

Alpha MDN (4 volume) sau Rafet (1 volum). Alte unităţi au

prestat în totalitate numai servicii tipografice, fără să aibă

statut de editură, şi aici se înscriu Vega Prod '94 (22

volume), Tipografia Buzău (3 volume), Tipografia

„Adventures” (3 volume), Tipografia „Bavost” (2 volume)

sau Tipografia „Six” (1 volum). Unul dintre cei mai

importanţi producători de carte din această perioadă,

Tipogrup Press (65 volume) a funcţionat iniţial doar ca

tipografie (58 volume), după care, în anul 2005, a avut şi

activitate editorială (7 volume). Trebuie totuşi arătat că în

cazul multor edituri şi tipografii din judeţul Buzău

activitatea de editare propriu-zisă a avut mai mult un

caracter formal, ele primind textele pe dischetă, gata

pregătite pentru tipar de către autori, făcând în realitate o

activitate aproape exclusiv tipografică.

Cele 685 de volume au apărut atât datorită editurilor,

instituţiilor editoare şi tipografiilor, cât mai ales celor 397 de

autori, coautori şi îngrijitori de ediţii.

Diferenţa dintre numărul de cărţi şi numărul de

autori provine din faptul că unii autori au scris mai multe

cărţi (pe de o parte) şi din faptul că unele cărţi au fost

elaborate în colective de autori (pe de altă parte).

109

Întrucât „Editorialele” nu oferă suficient de multe

elemente pentru a face o clasificare pe domenii tematice

(literatură beletristică, ştiinţifică, şcolară, tehnică etc.) şi cu

atât mai mult, pentru a emite aprecieri valorice, ne vom

limita la o analiză strict cantitativă. În rândurile care

urmează sunt menţionate toate numele de autori, coautori

sau alte persoane care, într-un fel sau altul, au avut o

contribuţie majoră la apariţia unor cărţi, în ordinea

descrescătoare a numărului de volume pe care le-au scris

sau îngrijit: Artur SILVESTRI (21 volume); Traian Gh.

CRISTEA (18 volume); Dan MANOLESCU (15 volume);

Constantin CIUREA şi Mioara NEAGU (câte 10 volume);

Alexandru OPROESCU şi Costică PANAITE (câte 9

volume); Nicolae PENEŞ şi Gheorghe PETCU (câte 8

volume); Victor ANDREICA, Dumitru Ion DINCĂ şi

Valeriu NICOLESCU (câte 7 volume); Mariana

BRĂESCU, Viorel FRÎNCU, Nicolae GÂLMEANU şi

Elena RADU (câte 6 volume); Mihai EMINESCU,

Gheorghe ENE şi Luminiţa TĂNASE (câte 5 volume);

Aurel ANGHEL, Horia BĂESCU, Doina CIOBANU,

Florea COSTACHE, Dumitru DĂNĂILĂ, George

LIXANDRU, Constantin MARAFET, Lucian

MĂNĂILESCU, Mihail MILEA, Constantin MOCANU,

Emil NICULESCU, Tudor OPRIŞ, Nicolae POGONARU,

Florentin POPESCU, Relu STOICA şi Corneliu ŞTEFAN

(câte 4 volume); Doina ANGHEL, George BĂICULESCU,

Georgeta BRATU, Stan BREBENEL, Constantin DENEŞ,

Vasile DINU, Teodor DUŢU, Gelu MOISE, Dumitru

NEGOIŢĂ, Cristina OLTEANU, Constantin PETCU,

Mircea SPIRIDON, Emilia STANA, Constantin STOICA,

Nicolae TĂICUŢU, Valeria TĂICUŢU şi Safta VRABIE

(câte 3 volume); A.M. ANDRONE, M. ANGELESCU,

110

Chiriac BUCUR, A. BULEANDRĂ, Ecaterina BUNCA, E.

BUTUNOI, Radu CALCAN, Gherghina CARAMAN, Elena

CÂRCU, Ecaterina-Sperantza CHIFU, Eugen-Marius

CONSTANTINESCU, N. COSTACHE, Ion COSTEA,

Dumitru CRISTEA, Dumitru CRISTEA-MÂNZĂLEŞTI,

Ion CRISTOIU, Cornelia CRUCIOIU, Gheorghe

CULICOVSCHI, Prince DEREK, Ana DICU, Constantin

DINU, Serenella DINU, Elena DUMITRU, Constantin

FIERARU, Nicoleta GÂLMEANU, Raul GÂLMEANU,

Vasile GHINEA, Silvia KERIM, I. LINŢĂ, C. MANTA,

Marcela MARIN, Mihai MÎNCU, Maria MOCANU,

Gheorghe MOLDOVEANU, Ştefan T. MORAR DINU,

Viviana MUŞA, MY ALMA (Ludmila DUMITRU),

Mariana NEAGU, Ion NEGREŢ-DOBRIDOR, Dan

NEMEŞ, Ion NICA, Cosmin NICOLAE, Marieta

NICOLAU PLĂMĂDEALĂ, P.S. Epifanie NOROCEL,

Dan Liviu OTÂNCEALĂ, Ion OTESCU, George

PAŢURCĂ, Gabriel PENEŞ, Dumitru PRICOP, Ştefan

SLEVOACĂ, Constantin I. STAN, Georgeta STANCIU,

Mariana STANCIU-GIRIP, Grigore Radu STĂNESCU,

Victor STOICA, Ion SULTĂNESCU, Marcel

SULTĂNESCU, Nicolae TRĂNESCU, Gina ZAHARIA

(câte 2 volume); Emanoil AELENEI, Grigore ALBEANU,

Iuliana ALBU, Constantin ALEXANDRU, Gheorghe

ANDREI, Leon ANDREICA, M. ANGELESCU,

Constantin ANGHEL, V. ANGHEL, Gabriela ANTON,

Neculai Al. APETROAEI, D. ARISTOTEL, Artemiza

TĂNĂSACHE, Tania AXINTE, Gabriela BACALU,

Cosmin BALABAN, George BANU, Gina BĂCEANU, Ion

BĂDILA, Viorel BĂDULESCU, Ion BĂIEŞU, Elena

BĂNCILĂ, V. BĂRBULEŞTEANU, Grigore BÂRA, Emil

BÂRSAN, G. BENCHEA, Ionica BEREVOESCU, Cati

111

BERIM, V. BISTRICEANU, F. BOIANGIU, Alexandru

BORCAN, Constantin BRĂESCU, V. BUCEA, Raluca

BUCUR, Grigore BUGA, Sorin BURLACU, Maria

BURLAN, Adriana BURUIANĂ, E. BURUIANĂ, Wilhelm

BUSCH, Rose CALMO, Dan CAMER, Rodica Elena

CANŢER, Ioan CÂRLAN, V. CÂMPEANU, M. CEAUŞU,

Răzvan Theo CHIRIAC, Marcela CHIRIŢĂ, Mircea

CHIRIŢĂ, Tudor CICU, Larisa CIOCHINĂ, George

CIPRIAN, Adrian Cosmin COCIOABĂ, Gabriel COCORA,

Adrian COJOCARU, Lidia CORBULEAC, Elena

COSTACHE, Nela COSTACHE, Ion CRĂCIUNICĂ,

Nicoleta CRISTEA-IFRIM, Narcisa DAMIAN, Sorin

DAMIAN, Postumia DASCĂLU, Adrian DAVID, Silvia

DEDU, Cornel DIACONU, Daniela DIBU, Ştefan DIMA,

Viorel DINESCU, Olga DINU, Pompiliu DINU, Cristian

DOGARU, Ion DOGARU, L. DRAGOŞ, Costică

DRASTARU, Gleb DRĂGAN, Lucreţiu DRĂGOESCU,

Menelaş DRĂGOSTIN, Ioan DUMITRANA, Georgiana

DUMITRAŞCU, V. DUPOI, Gheorghe ENACHE, Ionel

ENE, Vasile Milică ENE, Ada Cătălina EPISTATU, Verona

EREMIA, Paisic FANTASIU, Dragoliub FIRULOVICI,

Corneliu FLOREA, Costache FLOREA, Elena FLOREA,

Alexandru FRODA, Doina FURTUNĂ, Constantin

GAROFLID, Eugenia GAVRILIU, Georgeta GERU,

Carmen GHEORGHE, Constantin GHIGA, Georgeta

GHIGA, Constantin GHINIŢĂ, Maria GHIZDEANU-

LAZĂR, L. GIURGIU, Aida GODEL, Florin Radu

GOGIANU, I. GORJAN, Dimitrie GRAMA, Ioana

GRECU, Stelian GRIGORE, Dimitrie GUSTI, Doina Luiza

JALBĂ, Ioan LĂCUSTĂ, L. LĂZĂROIU, Grigore

LEAUA, Octavia LEPĂDATU, A. LUNGU, M. LUNGU,

Ion MACOVEANU, Dan MANCIULEA, G. MANEA, I.

112

MANEA, V. MANEA, Gherghina MANIU-JITARU, Hugo

Stelian MĂRĂCINEANU, Lucreţia MĂRGEL, Daniela

MEDIANU, Doina MICU, Tudor MIHALACHE, N. Gr.

MIHĂESCU-NIGRIN, Ovidiu MIHĂILESCU, Irineu

MIHĂLCESCU, Bratislav MILANOVICI, Gheorghe

MINCĂ, M. MINEA, Maria MINEA, M. MIRCEA,

Mariana MIŢAN, Sorina MIU, Alina Daniela MOANŢĂ,

Nicolae MOCANU, Ştefan MOCANU, Elena MOISE,

Victor MOISESCU, Ştefan T. MORARU DINU, D.

MOTOAŞCĂ, I. MOTOAŞCĂ, M. MUNTEANU, Florin

MURARU, Bogdan MURGESCU, Anişoara NAZÂRU,

Gheorghe NEAGU, Ion D. NEAMU, Liviu NEDEF,

Alexandru NEDELEA, Nela NEGREA, NESTOR,

NICODIM, Ovidiu NICOLESCU, NICOMAH (Nicolae

Paul MIHAIL), Ionuţ NICULESCU, Puiu NISTOREANU,

Vasile NOLAS, Doru NOVACOVICI, Alexandru Ionuţ

OANCEA, I. OLARU, Gheorghe ONEA, Dan Gabriel

ONTELUŞ, Mădălina OPREA, Timotei OPREA, Nicolae

PANAIT, M.M. PANĂ, Alina PARASCHIV, Al.

PĂTRAŞCU, Laurenţiu PĂUN, M. PETCU, I. PINTILIE,

Camelia PÂRVU, Adriana PLEŞA, Maria Monalisa

PLEŞEA, Ecaterina Natalia PLEŞU, M. POPA, Florentin

POPESCU, Sebastian POPESCU, Vasilica POPESCU,

Alexandru PRIPON, D.PRUTEANU, POPA LĂUDATU

DEPECÂLNĂU, I.A. RĂDULESCU-POGONEANU, N.

RĂICAN, Marius RÂPEANU, C. ROGUSKI, Ion

ROMANESCU, N. ROTARU, Ionică SAVA, Claudiu

SĂFTOIU, Mihai SĂLCUŢAN, E. SCURTU, D.

SERBESCU-LOPĂTARI, Marian SICARU, C. SICHIM,

AL. SIHLEANU, Georgeta SINIŢCHI, V. SÎRBU, Victoria

SLABU, Mihaela SOARE, Valeriu SOFRONIE, Victoriţa

SPÂNECI, Iuliana SPIRIDON, Lucian M. SPIRIDON, C.

113

STAICU, V. STAICU, Angela STAN, Florentin STAN, I.

STAN, Neculai STANCIU, Roxana Mihaela STANCIU,

Tudorache STANCIU-GIRIP, Constantin STANCU, Ion

STANCU, Ion STAVRE, Manuela Sofia STĂNCULESCU,

Alexandru STĂNCIULESCU BÂRDA, Floarea STEREA,

Cornel STÂNGĂ, L. STILEA, L. STOIAN, Cristiana

STOICA, Passionaria STOICESCU, A. STREINU-

CERCEL, Dumitru STREZOIU, Dan STROE, Nicolae

STROESCU–STÎNIŞOARĂ, I. SUBŢIRICĂ, Viorel

SUDITU, Gheorghe SUGOVERSCHI, Ştefan

SZEDLACSEK, Florentina ŞERBAN, P. ŞERBAN, V.

ŞERBAN, Nicolae ŞERBĂNOIU, Valeriu ŞOFRONE, V.

ŞTEFAN, A. TANŢĂU, R. TANŢĂU, Lucia

TĂNĂSESCU, Nistor TĂNĂSESCU, Dan Gh. TEODOR,

Aurelia TODORUŢ, Marin TOMA, Mihaela TONITZA-

IORDACHE, Mariana TRIFAN, Magdalena TUDOR,

Tiberiu TUDOR, Virgil TUDOR, Georgeta TUFAN, Liviu

ŢÂŢAN, V.B. ŢÂNŢĂREANU, Constantin

UNGUREANU, Valeria URSE-BLIDARU, Culiţă Ion

UŞURELU, Emanuel VALERIU, I. VASILE, N. VASILE,

V.VASILE, Mariana Vicky VÂRTOSU, Virginia VEJA, I.

VERBONCU, George VIOREANU, Rodica VIŞINOIU,

Tudorel VOICU, Mihai Gabriel VOINEA, Beatrice

VERGU, Rodica VLAD, Ellen G. WHITE, G. ZAHARIA,

Nicolae ZAHARIA, Georgeta ZAMFIR, Ion

ZAMFIRESCU, Neculai ZAMFIRESCU şi Adina Manuela

ZOTA (câte un volum), la care se adaugă MINISTERUL

SĂNĂTĂŢII ŞI FAMILIEI (3 volume), ACADEMIA

ROMÂNĂ şi COMANDAMENTUL DE JANDARMI

JUDEŢEAN (câte un volum). Am considerat oportună

menţionarea tuturor acestor nume de autori, coautori şi

îngrijitori de ediţii întrucât apreciem că a scrie sau a

114

colabora la scrierea unei cărţi trebuie să fie un fapt demn de

consemnat şi de cinstit, la fel ca şi editarea sau tipărirea ei;

sau, parafrazând o expresie rămasă în memorie încă din

primii ani de şcoală: carte (mai mult sau mai puţin)

frumoasă, cinste cui te-a scris!

Pe de altă parte, este necesar să precizăm că mulţi

dintre autorii incluşi în listele de mai sus au publicat şi alte

cărţi, uneori chiar în număr mare, dar la edituri şi tipografii

din alte judeţe şi – mai ales – din Bucureşti; de aceea această

statistică este relevantă numai în măsura în care se ţine cont

că ea a fost întocmită pe baza „editorialelor” publicate de

Biblioteca Judeţeană „Vasile Voiculescu” din Buzău şi că,

în consecinţă, reflectă o realitate strict locală. Mai mult, ea

nu este nici măcar completă, întrucât, aşa cum specifică

Viorel Frîncu, autorul acestor cataloage de cărţi, „haosul

existent pe piaţa editorială buzoiană, la începutul anilor '90,

a avut ca efect pierderea evidenţierii unor cărţi, procesul de

reconstituire şi recuperare a acestora fiind în continuare

dificil”.

Luând în consideraţie acribia, profesionalismul şi

pasiunea de cercetător a lui Viorel Frîncu, suntem convinşi

că toate problemele care, independent de domnia sa, au

rămas până acum nerezolvate, vor fi aduse rând pe rând la

zi, spre beneficiul istoricilor literari şi al tuturor iubitorilor

de carte buzoieni.

115

ZODIA BALANŢEI

31 mai 2006. La Biblioteca Judeţeană „Vasile

Voiculescu” din Buzău, în faţa unui auditoriu numeros şi de

bună calitate, avocatul Mihai Sălcuţan şi-a prezentat

volumul de publicistică Zodia Balanţei (Editura Alpha

MDN, Buzău, 2006). În prefaţa intitulată „Un Capricorn în

balanţă”, cunoscutul scriitor şi cineast Nicolae-Paul Mihail

face o analiză a cărţii şi, mai ales, a autorului, în postura

acestuia de publicist, concluzionând: „Perspectivele pe care

le deschide Mihai Sălcuţan în Zodia Balanţei sunt mai

multe, dezvoltându-se în cercuri, întocmai ca unda unei

pietre aruncate în apă pe suprafaţa unui lac liniştit, dar

adânc. Fiecare cititor poate înainta până la acel cerc care îi

este accesibil potrivit caracterului, instrucţiunii şi bunei

sale credinţe. Noi salutăm aici nu doar talentul şi

sagacitatea autorului, ci şi onestitatea şi statornicia

convingerilor sale”.

În ultima vreme a devenit un obicei pentru mine să

mă adresez distinsului epigramist şi publicist Mihai Sălcuţan

cu apelativul „Coane Mihai”. Asta pentru că-l văd ca pe un

personaj din alte timpuri şi dintr-o altă lume, în genul unui

boier de provincie cult şi rafinat, excelent amfitrion, amator

de mâncăruri alese şi vinuri selecte, bonom, jovial, gata

oricând să producă o vorbă de spirit, în acelaşi timp patriot

şi filantrop, protector al artei şi al oamenilor de artă şi,

116

implicit, întotdeauna înconjurat de numeroşi scriitori,

muzicieni, actori sau artişti plastici. Citind recent volumul

„Metamorfozele vinului”, ediţie îngrijită de Mihai Sălcuţan

(şi pe care am achiziţionat-o – ghiciţi unde? – tocmai într-o

librărie din Târgu-Mureş), am avut surpriza şi plăcerea să

constat că nu m-am înşelat şi că acelaşi apelativ, în forma

dezmierdătoare de „Conu' Mihalache”, era deja folosit de

către unii dintre prietenii avocatului scriitor.

Metamorfozele vinului (Editura Niculescu,

Bucureşti, 2005) are la bază un manuscris mai vechi, păstrat

cu grijă de familia autorului, acad. prof. univ. dr. Gherasim

Constantinescu (1902-1979), unul dintre cei mai reputaţi

specialişti în viticultură şi oenologie din ţară şi de peste

hotare, a cărui activitate este legată în mare măsură de

plantaţiile viticole experimentale de la Staţiunea Pietroasele

– Buzău. Acest manuscris a fost completat de către cel de-al

doilea autor, ing. Adrian Alexandru Heraru, directorul

societăţii comerciale Rovinsah Săhăteni. Prefaţa, intertextele

şi cele câteva schiţe din interiorul intertextelor sunt semnate

de Nicolae-Paul Mihail, medalioanele de la sfârşitul

volumului sunt alcătuite de ing. Ionel Constantinescu şi de

acad. Valeriu Cotea (pentru Gherasim Constantinescu),

precum şi de Mihai Sălcuţan (pentru Adrian Alexandru

Heraru), în timp ce coperta şi grafica sunt realizate de

Octavian Ioan Penda.

Conţinutul cărţii este redat în esenţă de subtitlul

acesteia: Legende şi povestiri despre viţa de vie şi despre

vin. Interesantă este, în acest caz, modalitatea de prezentare

a acestor legende şi povestiri, nu atât pentru că ar fi inedită

(tehnici scriitoriceşti asemănătoare au fost folosite din cele

mai vechi timpuri, un exemplu notabil din literatura română

relativ recentă fiind „Hanul Ancuţei” de Mihail Sadoveanu),

117

ci pentru că pare a fi soluţia ideală pentru punerea în valoare

a unui manuscris nefinalizat şi nepregătit pentru tipar de

către principalul său autor. Regia este următoarea: la via de

la marginea oraşului a preacucernicului popă Claie de la

Adormirea sosesc trei distinşi oaspeţi: conu' Mihalache („pe

care-l ştie toată lumea”), fratele Gheorghe („recent întors

de la Bucureşti”) şi povestitorul („întru-totul de acord cu

antevorbitorii săi”). În jurul mesei, pe care coana preoteasă

o îndestulează mereu cu tot felul de bunătăţi şi carafe cu vin,

limbile se dezgheaţă din ce în ce mai mult, iar legendele şi

povestirile despre vie şi vin curg una după alta, împletite cu

informaţii interesante despre calitatea, răspândirea şi

istoricul diferitelor soiuri de viţă de vie şi ale tipurilor de vin

pe care acestea le produc. Există o anumită cronologizare a

acestor microsioane, începând de la vremurile biblice şi

continuând cu antichitatea, vinurile Daciei, întunecatul ev

mediu românesc, până la „nectarul nostru cel de toate

zilele”, totul fiind finalizat cu „simfonia vinurilor

româneşti”, unde sunt trecute în revistă licorile bahice din

Moldova, Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania şi

Banat. În plus, savoarea cărţii este amplificată de cele peste

o duzină de desene inedite realizate de marele pictor şi

grafician Constantin Piliuţă, de altfel un bun prieten al lui

Gherasim Constantinescu, pe care-l aprecia ca „un trimis al

lui Dumnezeu pe pământ – Bachus Gherasim – fără de care

ce ne făceam noi, truditori ai băuturii de zi cu zi?”

Revenind la Mihai Sălcuţan şi la „Zodia Balanţei”,

trebuie observat că titlul cărţii nu se referă nicidecum la

zodia astrologică a autorului, născut pe 2 ianuarie 1946, ci la

118

formaţia sa juridică şi, am adăuga noi, la activitatea sa

publicistică, marcată, după cum se poate vedea din acest

volum, de imparţialitate şi de o corectă măsură în aprecierea

oamenilor, locurilor sau evenimentelor, chiar dacă uneori

face şi concesii puterii din acei primi ani post-decembrişti;

important este însă că nu a ascuns aceste lucruri, scoţându-le

din textul original, ceea ce confirmă încă o dată

corectitudinea şi buna sa credinţă.

Cartea conţine peste patruzeci de articole, relatări,

reportaje, note de călătorie, interviuri sau chiar răspunsuri la

anchetele de presă, scrise începând din ianuarie 1990 şi până

în august 2005, timp de aproape şaisprezece ani, şi publicate

în principal în Viaţa Buzăului (cotidian liber al poporului

liber) sau Opinia (cotidian independent de atitudine şi

informaţie), Glasul Adevărului (publicaţie religioasă a

Episcopiei Buzăului şi Vrancei), Pe aici nu se trece

(publicaţie a Fundaţiei de cultură patriotică „Mărăşeşti-

Mărăşti-Oituz”) şi Muntenia (ziar independent din Buzău)

sau sporadic, în Jurnalul de Buzău (săptămânal de

informaţie), Buzăul literar (publicaţie a cenaclului „Vasile

Voiculescu” din Buzău), Amprenta (săptămânal al

Inspectoratului de Poliţie al judeţului Buzău), Literatura şi

Arta (săptămânal al Uniunii Scriitorilor din Moldova),

Epigrama (publicaţie a Uniunii Epigramiştilor din

România), Oltul (cotidian regional pentru judeţele Olt şi

Vâlcea) şi Hohote (publicaţie naţională de divertisment,

satiră şi umor, editată de Societatea umoriştilor Gorjeni).

Aşa cum se poate observa şi la celelalte cărţi scrise

sau îngrijite de Mihai Sălcuţan, scrupulozitatea avocatului

iese în evidenţă prin atenţia acordată selectării şi organizării

materialului, în acest caz prin gruparea articolelor în şapte

capitole tematice: Perspective istorice vechi şi noi, Sub

119

cupola nemurioare a ortodoxiei, Din ţara fraţilor de-o

mamă, Buzău: o vatră a spiritualităţii autohtone, Scurte

escale culturale, Zodia Balanţei şi ultimul, dar nu cel din

urmă, În lumea epigramei. Cele mai multe articole şi

primele, în ordine cronologică, au fost scrise în anul 1990 şi

au avut ca scop educarea civică, democratică şi politică a

populaţiei abia ieşite de sub dictatura comunistă; ele au fost

incluse în capitolul Zodia balanţei, de la care apoi şi-a luat

titlul întregul volum de publicistică.

Tematica articolelor, precum şi diversitatea

publicaţiilor în care au apărut dau o imagine cvasi-completă

asupra multitudinii de preocupări prin care s-a făcut

remarcat autorul timp de peste un deceniu şi jumătate de la

revoluţie. Ele se pot constitui astfel ca un fel de dovezi în

susţinerea fişei biobibliografice de la sfârşitul cărţii, probând

cel puţin o parte din nenumăratele calităţi sau funcţii

deţinute de Mihai Sălcuţan în această perioadă. Un palmares

mare pentru un om pe măsură, adică mare şi la propriu şi la

figurat (sâc!). Un palmares care, redat în cele câteva pagini

de la sfârşitul volumui, îi face cinste şi onoare lui Mihai

Sălcuţan la sărbătorirea celor şase decenii de viaţă,

eveniment care a avut loc public, în urmă cu o lună, prin

lansarea cărţii de epitafuri Catrene de căpătâi, şi care

continuă acum, iată, prin lansarea unui nou volum, Zodia

Balanţei, prima carte de publicistică şi a şasea de autor a

Domniei Sale.

La mulţi ani, coane Mihai!

120

„JURNALUL” UNUI OM DE BINE

Într-un drum pe care l-am făcut de la Buzău la Cluj,

schimbând mai multe mijloace de transport în comun, am

citit pe nerăsuflate ultima carte scrisă de Lazăr Băciucu,

intitulată Între pământ şi cer (Editura Orion, Bucureşti,

2006). Cartea este dedicată de autor soţiei şi celor doi copii

ai săi, dintre care ultimul s-a născut la Buzău, şi conţine

peste 140 de titluri, însumând articole publicate în

Agricultura României, Convorbiri literare, Dimineaţa, Ecart,

Cronica, Luceafărul, Neamul Românesc, Viaţa Buzăului,

Colibri, Europa, Saeculum, Ateneu, Albina, Glasul Bisericii,

România Liberă, Înainte; consemnări la posturile de radio

Bucureşti, Craiova şi Iaşi; comunicări, pagini de jurnal şi

însemnări de „blocnotes” (titlul ultimei secţiuni a cărţii)

scrise la Buzău (inclusiv Pârscov, Zărneşti, Ciuta, Măgura,

Săgeata, Gura Teghii, Arbănaşi, Pietroasa), Botoşani

(inclusiv Ipoteşti şi Miorcani), Bucureşti, Teişani, Ploieşti,

Iaşi, Dorohoi, Olteni, Putna, Vălenii de Munte, Baia Mare,

Râmnicu Vâlcea, Vidraru, Dăbuleni etc. Un mozaic amplu

şi „multicolor”, care reflectă o activitate publicistică variată,

deosebit de bogată şi consistentă, desfăşurată pe parcursul

unei vieţi întregi pusă în slujba cuvântului scris, şi

materializată în „consemnări, reportaje, interviuri, eseuri

din a doua jumătate a secolului trecut şi începutul celui de-

al treilea mileniu” (aşa cum se menţionează în pagina de

titlul a cărţii). Mai precis, pe parcursul unei jumătăţi de

veac, din anul 1956 şi până în anul 2005.

121

În ultima parte a acestei perioade Lazăr Băciucu a

avut o intensă activitate editorială, publicând trei cărţi de

autor: Poiana cu statui (Editura Orion, Bucureşti, 1997), A

doua înviere (Editura Orion, Bucureşti, 1999) şi Prieten al

copiilor (Editura Orion, Bucureşti, 2001), după ce înainte de

revoluţie fusese iniţiator, coordonator şi colaborator la

câteva lucrări monografice şi turistice dedicate judeţului

Buzău. Editura Orion este înfiinţată şi condusă de Radu

Cârneci (buzoian prin naştere) şi de Lazăr Băciucu (buzoian

prin adopţie timp de mai bine de un deceniu, între anii 1968

şi 1979).

Am dat acestei recenzii titlul prefeţei semnate de

Florentin Popescu, de asemenea buzoian prin naştere,

întrucât sintagma „om de bine”, atât de vehiculată într-o

vreme în jurul lui Ion Iliescu (şi care, într-o bună măsură,

este chiar corectă în ceea ce priveşte persoana respectivă,

exceptând prestaţia sa cel puţin dubioasă în timpul revoluţiei

din decembrie 1989 şi în perioada post-revoluţionară, aşa-

zisă „de tranziţie”, deşi astăzi, dat fiind cloaca portocalie în

care ne afundăm tot mai mult, există o tendinţă crescândă de

a fi înfăţişat într-o lumină favorabilă), i se potriveşte mănuşă

lui Lazăr Băciucu, prin tot ceea ce a făcut şi ce face în

continuare, păstrându-şi demnitatea şi buna-credinţă – după

cum rezultă chiar din spusele sale, consemnate în

„Argument”-ul de la începutul cărţii: „Indiferent de situaţie,

am încercat şi cred că am reuşit să nu mă îndepărtez de

oameni, de locurile natale, de părinţi, de fraţi şi surori, de

prieteni. Am primit multe «ordine» şi «indicaţii», dar am

aplicat în practică ceea ce mi-a dictat conştiinţa, cu

convingerea că ceea ce fac este bine, este în folosul

oamenilor şi al Ţării”. Florentin Popescu consideră că

destinul lui Lazăr Băciucu a fost acela al unui „risipitor de

122

dragoste, omenie, înţelegere şi prietenie, într-un cuvânt un

cumulard de virtuţi care, indiferent de conjuncturi sociale şi

politice, îl fac pe un ins iubit şi apropiat, la rându-i, de

ceilalţi” sau: „unul dintre foarte puţinii nomenclaturişti

despre care n-am auzit nici în trecut şi nici azi vorbindu-se

de rău”.

Contribuţia buzoiană nu se opreşte însă la autor,

prefaţator sau editor, ea se extinde şi la aspectele grafice,

întrucât copertele sunt realizate de cunoscutul pictor buzoian

Gheorghe Ciobanu, iar portretul lui Lazăr Băciucu de pe

coperta a patra a cărţii este semnat de celebrul caricaturist

Mihai Pânzaru (PIM), şi el locuitor al urbei noastre cu ceva

timp în urmă.

Lazăr Băciucu s-a născut la Homorâciu (judeţul

Prahova). Un fapt semnificativ în copilăria sa a fost acela că

la vârsta de nouă ani l-a întâlnit, la Vălenii de Munte pe

Nicolae Iorga, care l-a mângâiat pe cap şi l-a îndemnat să fie

ascultător, să înveţe carte şi să le aducă bucurie părinţilor.

Drept pentru care, după absolvirea Liceului Comercial din

Vălenii de Munte, Lazăr Băciucu a urmat Facultatea de

Studii Economice din Bucureşti şi, ulterior, a devenit doctor

în ştiinţe economice, cu disertaţia Corelaţia dintre

dezvoltarea industrială şi asigurarea forţei de muncă, cu

referire specială la judeţul Buzău, comparativ cu judeţele

vecine şi alte câteva judeţe slab dezvoltate din punct de

vedere economic12

. Separat de studiile economice, Lazăr

Băciucu a urmat şi cursurile Şcolii Superioare de Ziaristică

din cadrul Institutului de Ştiinţe Social–Politice din

Bucureşti. A lucrat ca redactor, şef de secţie, secretar de

12 Pentru date suplimentare privind autorul s-a apelat la: Valeriu Nicolescu,

Buzău-Râmnicu Sărat. Oameni de ieri, oameni de azi, vol.II, partea 1, Editura

„Evenimentul Românesc”, p.294-297.

123

redacţie şi redactor-şef la cotidianele Flamura Prahovei

(1955-1968) şi Viaţa Buzăului (1968-1972), după care a fost

investit în funcţii de conducere în domeniile învăţământului,

ştiinţei şi culturii, în mai multe judeţe ale ţării şi în Capitală.

A participat la înfiinţarea publicaţiilor Viaţa Buzăului (serie

nouă), Neamul Românesc (serie nouă), Ariel şi a editurii

Orion. Este membru în conducerile fundaţiilor culturale

Nicolae Iorga din Vălenii de Munte, Izvoare şi Episcop

Grigore Leu din Bucureşti. Deţine Premiul Uniunii

Scriitorilor din Republica Moldova, precum şi numeroase

diplome de onoare, ordine şi medalii.

Revenind la volumul Între pământ şi cer, pentru o

explicaţie pertinentă a titlului ales o să-i dăm cuvântul chiar

autorului: „De ce între Pământ şi Cer? m-a întrebat cineva.

«Simplu, dar şi complicat», i-am răspuns. Simplu pentru că

mulţi dintre cei pe care i-am pomenit în filele jurnalului, ale

căror nume se regăsesc şi în paginile cărţii, au fost cândva

oameni vii ca şi noi, destoinici, care au trăit şi muncit

printre pământeni. Mulţi dintre ei, datorită multiplelor

preocupări, muncii asidue, meritelor pe care le-au avut, au

urcat treptele progresului şi au ajuns personalităţi de seamă

ale vieţii economico-sociale, politice, cultural-artistice. Cu

o bună parte dintre aceştia, de-a lungul anilor, am muncit

cot la cot ori am stat de vorbă şi le-am consemnat opiniile

în filele Jurnalului, în ziare şi reviste, la radio … Complicat

pentru că mulţi, chiar foarte mulţi, între timp, ne-au părăsit,

unii dintre ei mult mai devreme – mă gândesc la colegii mei

de liceu şi de muncă […], la oamenii de seamă pe care i-am

124

avut colaboratori apropiaţi. Duhurile lor plutesc acum între

Pământ şi Cer şi veghează la ceea ce facem noi”13

.

Dintre numeroasele evenimente pe care le-a trăit, în

care s-a implicat şi pe care le-a relatat în cartea sa Lazăr

Băciucu, două sunt realizări de mare anvergură, atât la nivel

local, cât şi naţional, pentru care cel ce le-a iniţiat şi

organizat – în pofida numeroaselor şi grelelor oprelişti ale

acelor vremuri – merită să fie considerat un adevărat erou al

culturii româneşti: Sărbătorirea a 1600 de ani de la prima

atestare documentară a zonei Buzăului (în anul 1976, la

Buzău) şi Comemorarea centenarului morţii poetului

naţional Mihai Eminescu (în anul 1989, la Botoşani şi

Ipoteşti).

Manifestările de la Buzău au avut ca punct de

plecare ştirea despre descoperirea, în Biblioteca Vaticanului

din Roma şi în Biblioteca San Marco din Veneţia, a unor

documente care atestau existenţa aşezărilor din zona

Buzăului încă din anii 372-37614

. Prin intermediul

ministrului de externe din acea vreme, George Macovescu,

originar din Joseni–Berca, Lazăr Băciucu primeşte copiile

xerografiate ale acestor documente şi demarează acţiunea

13 Între timp Lazăr Băciucu a trecut şi el, în primăvara anului 2010, hotarul

dintre pământ şi cer. Dumnezeu să-l odihnească ! 14 Este vorba despre două copii târzii, cea de la Roma din anul 912, iar cea de la

Veneţia din anul 916, ale documentului Pătimirea Sfântului Sava sau Actul

martiric al Sfântului Sava, redactat în anii 375-376 pe baza informaţiilor din

scrisoarea adresată de către Biserica lui Dumnezeu din Gothia către Biserica lui

Dumnezeu din Capadochia, în care sunt descrise faptele, credinţa ortodoxă şi

martiriul episcopului Sava, înnecat la 12 aprilie 372 în apa râului Mousaios de

către vizigoţi, la care se adaugă unele informaţii obţinute de Vasile cel Mare,

autorul documentului, de la concetăţenii săi romani Iunnius Soranus, guvernator

al provinciei Scythia Minor (Dobrogea) şi Vetranion sau Bretanion, episcopul

Tomisului. (V. Eugen Marius Constantinescu şi Doina Ciobanu, Atestări

documentare, în Buzău: Mică enciclopedie istorică, Biblioteca Mousaios, vol.2,

Buzău: Alpha MDN, 2000, p.10-11).

125

pentru obţinerea aprobărilor necesare organizării unor

manifestări de amploare. În anul 1972 evenimentul a fost

marcat numai de către Episcopia Buzăului, în special sub

aspectul său religios. Aniversarea oficială nu a putut fi însă

organizată decât cu o întârziere de patru ani, dar şi atunci cu

trunchieri şi deturnări greu de înţeles sau de imaginat, cu

atât mai mult cu cât acestea au afectat chiar momentele de

vârf ale manifestării: finalizarea obeliscului comemorativ

din Parcul Crâng şi inaugurarea noului muzeu judeţean din

incinta Palatului Comunal. În primul caz nu s-a obţinut

aprobarea „de la centru” pentru procurarea bronzului

necesar realizării celor patru basoreliefuri care urmau să

flancheze obeliscul, deşi formele pentru turnarea acestora

fuseseră deja executate. „Ţara are nevoie de bronz. Nu-l

putem risipi pe statui. Faceţi basoreliefurile din piatră” – ar

fi afirmat Maxim Berghianu, ministrul de atunci al

aprovizionării; numai că din piatră, în timpul scurt care mai

rămăsese până la dezvelirea monumentului, sculptorul

Gheorghe Coman nu a putut să realizeze decât un singur

basorelief, celelalte fiind lucrate şi montate mult mai târziu.

În cel de-al doilea caz, Muzeul Judeţean, care fusese deja

amenajat în incinta Palatului Comunal ca urmare a unei

hotărâri a conducerii de partid şi de stat (obţinută de fostul

prim-secretar al judeţului, Ion Sârbu, un om de omenie,

iubitor de istorie şi cultură), a fost „demolat” chiar înainte

de a fi inaugurat, imediat după vizita lui Nicolae Ceauşescu

şi a Elenei Ceauşescu la Buzău cu ocazia manifestărilor

aniversare. Multă lume a crezut şi încă mai crede că cei doi

dictatori au fost autorii barbariei de la Palatul Comunal. În

realitate ei au fost induşi în eroare de Tudor Postelnicu

(primul secretar al judeţului) şi Gheorghe Milu (primarul

municipiului) care au ascuns adevărul şi au manevrat

126

lucrurile în aşa fel încât cei doi să nu afle că în clădirea de la

al cărei balcon au vorbit mulţimii, cu ocazia adunării

populare din Piaţa Dacia, se afla Muzeul Judeţean, care în

programul iniţia fusese prevăzut a fi inaugurat chiar în acest

moment „înălţător” al vizitei. Astfel a fost obţinută o nouă

hotărâre prin care clădirea primea destinaţia de sediu pentru

primărie şi alte instituţii ale municipiului şi judeţului, care

până atunci funcţionaseră în imobilul de pe bulevardul

Nicolae Bălcescu, împreună cu Consiliul Popular Judeţean.

Mai mult, cei doi „demolatori”, Tudor Postelnicu şi

Gheorghe Milu nu s-au mulţumit cu atât, ei au dat ordin ca

muzeul să fie evacuat din Palatul Comunal în decurs de

numai douăzeci şi patru de ore, într-o incredibilă bătaie de

joc faţă de munca de peste un an de zile a unor renumiţi

specialişti din cele mai importante centre universitare ale

ţării, în frunte cu Iulian Andreescu, Mircea Muşat şi Ion

Ardeleanu, care reuşiseră să realizeze o lucrare muzeistică

de mare valoare, cu aplicarea celor mai moderne tehnici în

domeniu.

Cartea lui Lazăr Băciucu nu pare să respecte un

anumit plan cronologic sau de altă natură. Ea dă impresia,

mai degrabă, de material jurnalistic „aranjat” oarecum la

voia întâmplării, pe măsura adunării lui, dar acest lucru nu

dăunează, ci, dimpotrivă, el conferă volumului un plus de

vigoare, imprevizibil şi autenticitate. Buzăul şi meleagurile

buzoiene sunt evocate în câteva zeci de articole, dispuse mai

ales în cea de-a doua parte a cărţii. Întâlnim astfel relatări

despre inaugurarea bustului lui Vasile Voiculescu (la

Pârscov, în 1974), despre maestrul Ion Brăduţ Covaliu (care

s-a ataşat de Buzău şi a dăruit Muzeului Judeţean 158 de

picturi din creaţia sa), despre vizitele lui Nicolae Grigorescu

la Verneşti (unde marele pictor a fost invitat şi găzduit de

127

Gogu Iliescu, un moşier localnic iubitor de artă, el însuşi

pictor amator), despre sculptorii George Apostu şi Gheorghe

Coman (împreună cu care a gândit şi realizat Tabăra de

sculptură de la Măgura), despre pictorul Gheorghe

Tattarescu (strălucit elev al Şcolii de zugravi de subţire de la

Buzău, el însuşi fondator al primei şcoli de arte frumoase la

Bucureşti), despre lucrările lui Constantin Brâncuşi din

cimitirul „Dumbrava” (ansamblul funerar format din bustul

lui Petre Stănescu şi alegoria „Rugăciune”, prima operă

modernă a marelui sculptor, Buzăul şi Târgu-Jiu fiind de

altfel singurele oraşe din ţară care au expuse lucrări în aer

liber ale lui Brâncuşi), despre pictorul Gheorghe Ciobanu şi

expoziţiile sale personale din străinătate (Elveţia, Italia,

S.U.A., Austria), despre construcţia şi inaugurarea Galeriilor

de artă (concomitent cu organizarea primei ediţii a Bienalei

de artă „Ion Andreescu”), despre retragerea trupelor

sovietice din oraşele Buzău şi Râmnicu Sărat (la care a fost

martor), despre preotul cărturar Gabriel Cocora (în favoarea

căruia a intervenit pentru a i se ridica interdicţia de acces la

Arhivele Statului din Buzău, interdicţie impusă de organele

de securitate), despre ansamblul folcloric „Ciobănaşul” din

Gura Teghii (pe ai cărui membri, aflaţi într-un turneu în

străinătate, i-a surprins sărutând tricolorul românesc expus

în Piaţa Domului din Milano, alături de drapelele altor state,

cu ocazia unei reuniuni internaţionale), despre vânătorile lui

Nicolae Ceauşescu şi ale nomenclaturii comuniste de vârf în

Munţii Buzăului (cu întreg eşafodajul organizatoric care se

declanşa la un astfel de eveniment), despre vizitele

academicianului Victor Eftimiu la Buzău şi colaborarea

acestuia la cotidianul local (la fel ca şi despre alţi scriitori

care au venit adeseori la Buzău cu ocazia diferitelor

evenimente culturale, precum Laurenţiu Fulga, Romulus

128

Vulpescu, Radu Cârneci, Traian Iancu, Ion Pas şi alţii),

despre academicianul Gheorghe Munteanu–Murgoci, născut

la Măcin (Bisoca) şi considerat părintele pedologiei (care

fusese inclus în calendarul de aniversări UNESCO la

împlinirea unui secol de la naşterea sa şi, cu această ocazie,

s-a organizat şi la Buzău un simpozion comemorativ, din

iniţiativa şi cu sprijinul fiului natural al savantului, înaltul

demnitar comunist Miron Constantinescu), despre

profesorul universitar Manea Mănescu, pe atunci primul

ministru al ţării (cu referire la desele vizite ale acestuia la

Buzău, în special după cutremurul din anul 1977), despre

şantierul barajului de la Siriu, dar şi despre staţiunea

balneară de aici (care era atestată documentar încă din anul

1872 şi care a fost mutată în cealaltă parte a râului ca urmare

a lucrărilor de amenajări hidrotehnice din zonă), despre

profesorul Pamfil Georgian din Gura Teghii (care i-a

mărturisit că a scris trei volume despre Veneţia numai pe

baza informaţiilor din cărţi şi de la televizor, fără să fi văzut

vreodată oraşul), despre vizita sculptorului L. Dubinovschi

din Chişinău la Tabăra de sculptură de la Măgura (care a

venit însoţit de diplomatul, scriitorul şi colecţionarul de artă

Bucur Chiriac, originar din Buzău), despre Bani Ghica, fiul

prinţului Ghica (care a lucrat mai mulţi ani la întreprinderile

de construcţii din Buzău), despre năprasnica ploaie cu

grindină şi descărcări electrice de la Zărneşti (în care au

pierit, loviţi de fulger, şapte oameni din zonă), despre

realizarea şi inaugurarea monumentului lui Mihai Viteazul

de la Ciuta (creaţie a sculptorului Gheorghe Coman,

amplasată pe drumul parcurs de oştirea marelui voievod

către Ardeal şi dedicată împlinirii a 375 de ani de la prima

unire a celor trei mari provincii româneşti), despre Valea

Buzăului şi Valea Nişcovului, Valea Slănicului şi plaiurile

129

Bisocii, Pietroasa şi Pogoanele, Râmnicu Sărat şi alte locuri

din judeţul Buzău (cu frumuseţile lor naturale, cu şantierele

arheologice şi monumentele istorice sau de artă, cu tradiţiile

şi obiceiurile folclorice din moşi-strămoşi, dar şi cu

realizările remarcabile din ultimii ani în agricultură şi

industrie, meşteşuguri şi comerţ, învăţământ şi cultură).

Una din întâmplările povestite în carte atrage atenţia

în mod deosebit. Ea a avut loc în timpul inundaţiilor

catastrofale din vara anului 1975, când debitul râului Buzău

ajunsese asemănător cu cel al Dunării în condiţii normale.

Oameni, animale, gospodării întregi au fost luate de ape,

căile ferate şi şoselele au fost distruse, digurile au fost rupte

şi peste două mii de hectare au fost inundate. În aceste

condiţii, un grup de copii din Glodeanu Siliştea şi Glodeanu

Sărat, aflaţi într-o tabără şcolară în apropiere de Gura

Teghii, au rămas izolaţi împreună cu însoţitorii lor. Aflând

despre acest lucru, Lazăr Băciucu a luat legătura cu primul

ministru al ţării, Ilie Verdeţ, şi a obţinut imediat un elicopter

militar cu care a plecat să salveze elevii şi profesorii aflaţi în

dificultate. Survolând râul Buzău în amonte, a putut să

urmărească îngrozit dezastrele făcute de viitură (printre

altele, între Cislău şi Pătârlagele, într-o zonă mai liniştită, o

casă din lemn plutea pe ape având ferestrele luminate de

lampa cu gaz care încă mai ardea în interiorul ei). Nu au

putut să aterizeze nici la Nehoiu (unde stadionul era

inundat), nici la Gura Teghii (unde poiana din faţa primăriei

fusese ruptă iar clădirea atârna pe jumătate în aer, deasupra

apelor) şi nici la Gura Milii (unde se afla cabana şi tabăra

elevilor). Vremea era foarte proastă, cu ploaie şi vânt,

improprie unor manevre dificile. În acel moment elicopterul

a fost prins de un turbion, s-a dezechilibrat şi s-a prăbuşit în

apele râului Bâsca, în locul numit „Râpa Dracului”. Cei din

130

elicopter au reuşit să se salveze, cu excepţia mecanicului de

bord care a fost aruncat în apă în momentul impactului şi, cu

toate că era de pe malurile Dunării şi ştia să înoate foarte

bine, nu a rezistat torentului extrem de puternic. Întrucât

staţia de radio-emisie din apropiere nu funcţiona, Lazăr

Băciucu a străbătut pe jos, în ciuda condiţiilor

meteorologice improprii, distanţa de peste 35 de kilometri

până la Nehoiu, de unde a putut lua legătura prin telefon cu

cei de la Buzău. A doua zi, un alt elicopter a evacuat copiii

şi profesorii sinistraţi de la Gura Milii, ducându-i la casele

lor. Lazăr Băciucu a rămas însă în zonă pentru a gestiona

dezastrele produse de inundaţii, împreună cu primul-secretar

al judeţului, Ion Sârbu, care îşi întrerupsese concediul şi

tratamentul medical pentru a fi la faţa locului.

Întâmplarea relatată mai sus este doar un episod din

viaţa lui Lazăr Băciucu, viaţă care s-a desfăşurat cu

demnitate într-o lume lipsită poate de această calitate, dar în

care exista totuşi un puternic simţ al datoriei faţă de locul

unde munceai şi faţă de colectivitatea în care trăiai. Pot să

afirm aceste lucruri cu tărie şi obiectivitate, în deplină

cunoştinţă de cauză, deşi nu sunt un nostalgic al acelor

vremuri şi iubesc libertatea mai mult decât orice pe lume.

Activiştii de partid, fie ei mai buni (precum Ion Sârbu sau

Lazăr Băciucu) sau mai răi (precum Tudor Postelnicu sau

Gheorghe Milu) îşi făceau totuşi datoria, unii din

devotament şi convingere, alţii din obligaţie sau din frica de

a nu-şi pierde funcţia şi situaţia privilegiată. Mă întreb însă

câţi dintre nomenclaturiştii noii puteri de astăzi ar descăleca

de pe ciolan pentru a urca, nu într-un avion de croazieră care

să-i ducă în vreo insulă exotică din mijlocul Pacificului, ci

într-un elicopter militar, pe o vreme improprie zborului,

131

riscându-şi viaţa pentru a salva nişte oameni aflaţi la

ananghie?

Lansarea de la Buzău a cărţii lui Lazăr Băciucu a

avut loc în aula „Basil Iorgulescu” a Bibliotecii Judeţene

„Vasile Voiculescu”. În sala plină până la refuz, o mulţime

de ziarişti din „vechea gardă de la Viaţa Buzăului” (cum i-a

denumit, inspirat şi plastic, un mai tânăr confrate din presa

locală de astăzi) au venit să-l revadă pe fostul lor şef şi

mentor într-ale ziaristicii, mulţi dintre ei depănând amintiri

impresionante din acele vremuri. Lazăr Băciucu, pe lângă

faptul că a fondat şi a condus noua serie a ziarului local, a

creat o adevărată şcoală de jurnalism de bună calitate,

adunând în jurul său o întreagă pleiadă de tineri talentaţi,

majoritatea cunoscuţi astăzi ca publicişti şi scriitori

consacraţi. După ce au vorbit Florentin Popescu, Radu

Cârneci, Bucur Chiriac, Gheorghe Mincă, Aurel Burlacu,

Dumitru Ion Dincă şi mulţi alţii, a venit rândul lui Lazăr

Băciucu să spună câteva vorbe celor aflaţi în sală: „Sunt

legat de aceste locuri prin mii de fire. Este o legătură de

suflet pe care am consemnat-o şi în această carte, pe care o

consider un document. Sigur, viaţa are şi lumini şi umbre,

dar importante sunt luminile vieţii, spun eu. Am strâns între

cele patru coperţi articole, reportaje, eseuri, interviuri

realizate pe parcursul a 55 de ani, multe şi din această

zonă, de literatură, economie, relatări de la diferite

evenimente organizate de mine sau la care am luat parte”.15

15 Cristian Ionescu: “Vechea gardă” a ziarului “Viaţa Buzăului”, „a combătut”

la lansarea lui Lazăr Băciucu, în „Opinia”, nr.4582, 3-4 iunie 2006, p.6.

132

Revenind la carte, trebuie menţionat că există un

capitol intitulat Eram vesel, dar şi trist, în care autorul evocă

tocmai întâmplări din perioada când a lucrat la Viaţa

Buzăului. Fondând noul cotidian local, Lazăr Băciucu a avut

mână liberă de la Ion Sârbu, primul secretar al nou

înfiinţatului judeţ Buzău, să recruteze viitorii ziarişti „după

calităţile profesionale şi nu după cele care ţineau de

dosarul de cadre”. Astfel, din cele câteva sute de candidaţi

pentru posturile de redactori, majoritatea absolvenţi de

facultate: medici, ingineri, profesori sau economişti au fost

selecţionaţi patruzeci de tineri foarte talentaţi, inteligenţi,

entuziaşti, având vârstele cuprinse între 18 şi 24 de ani, care,

înţelegând să-şi facă meseria cu adevărat, i-au deranjat prin

critica lor pe cei care conduceau diferite sectoare de

activitate. Drept pentru care, după trei ani, deşi ziarul se

afirmase ca unul dintre cele mai bune cotidiane judeţene şi

se bucura de un imens prestigiu pe plan local, tinerii

jurnalişti au fost foarte dur criticaţi la o plenară a

comitetului judeţean de partid: „La redacţia ziarului

lucrează nişte pletoşi, bărboşi, derbedei, beţivi, jegoşi care

nu ţin seama de indicaţiile care se dau (…), nişte

descreieraţi care scriu în ziare ce vor ei.” Replica lui Lazăr

Băciucu a fost promptă şi la fel de dură, ba chiar riscantă

pentru vremurile acelea, dacă se are în vedere trimiterea sa

la anumite drepturi constituţionale care, de fapt, nu erau

respectate: „Priviţi-i, se află în primul rând. Sunt frumoşi,

puri, curaţi şi fizic şi moral. Nu li se potriveşte nici unul

dintre epitetele cu care au fost împroşcaţi. Este o

calomnie”, şi: „Libertatea cuvântului scris este prevăzută în

Constituţie. Cât priveşte epitetele cu care au fost catalogaţi

colegii mei, care-mi sunt şi subalterni, le consider o gravă

calomnie.” Având sprijinul lui Ion Sârbu, dar şi al altor

133

persoane care, deşi cu funcţii politice importante, aveau

totuşi şi vederi mai largi, Lazăr Băciucu a reuşit să iasă din

impas. Atacurile nedrepte la care a fost supus i-au lăsat însă

un gust amar şi i-au umbrit, într-o oarecare măsură, bucuria

unui eveniment de familie deosebit: naşterea, chiar în acea

zi, a fiicei sale Rucsandra.

Concluziile de final asupra autorului şi a cărţii sale

consider că trebuie să aparţină publicistului şi scriitorului

Florentin Popescu, a cărui prefaţă este întocmită cu atât de

multă obiectivitate, prietenie şi dragoste, încât ar putea fi

citată în întregime: „Paginile acestei cărţi sunt aidoma celui

care le-a scris: deschise, sincere, calde, adevărate „fişe de

temperatură” ale locurilor, evenimentelor şi oamenilor care

i-au „umplut” viaţa lui Lazăr Băciucu. […] Avem, astfel, un

sui-generis „Jurnal” ce păstrează frumuseţea şi

autenticitatea clipei trăite nemijlocit, dar şi mărturia

implicării, a „arderii”, a dăruirii şi patriotismului, ca şi a

credinţei în fapta culturală la care a luat parte şi a pus

umărul. Din acest punct de vedere cred că paginile de faţă

vor putea constitui pentru cititorul ori cercetătorul de azi,

dar mai ales pentru cel de mâine, un „document” de epocă,

poate chiar mai convingător şi mai demn de luat în seamă

decât cine ştie ce text rece şi neutru dintr-o arhivă ori

dintr-un studiu istoric sau sociologic”.

134

VALORI BIBLIOFILE

Remarcabila activitate editorială a Bibliotecii

Judeţene „Vasile Voiculescu” din Buzău s-a îmbogăţit

recent prin tipărirea unei cărţi-catalog realizată în condiţii

grafice deosebite. Valori bibliofile în colecţiile Bibliotecii

Judeţene „V. Voiculescu”. Bibliografie.

Cartea a fost editată în colaborare cu Editura Alpha

MDN, având ca autor pe Mioara Neagu (bibliotecar) şi

coordonator pe Sorin Burlacu (directorul Bibliotecii

Judeţene).

Mioara Neagu, cercetător în cadrul secţiei „Colecţii

speciale” s-a remarcat în ultimii ani şi ca autor al unor

bibliografii: Cărţi cu dedicaţii pentru mileniul III (fişier

bibliografic, 2001), Milenium (fişier bibliografic, 2002), 110

ani de bibliotecă publică la Buzău (în colaborare cu Viorel

Frîncu, 2003), Basil Iorgulescu – ctitorul bibliotecii publice

a Buzăului: 1848-1904 (fişă biobibliografică, 2004) şi

Agora în Bibliotecă. Bibliografia Bibliotecii Publice Buzău

(în colaborare cu Alexandru Oproescu, 2004). De asemenea

s-a ocupat de îngrijirea mai multor ediţii, după cum

urmează: Despre Eminescu de I.A. Rădulescu-Pogoneanu

(în colaborare cu Marcela Chiriţă, 1995), Ecce poetale de

N. Gr. Mihăescu-Nigrim (în colaborare cu Marcela Chiriţă,

1996), Răstigniri şi alte poeme de Nicolae Panait (2001),

Mihail Sadoveanu: dedicaţii lui Mihail Sevastos – o colecţie

rară (2002), Scrisori către Ion Caraion (2003), Cărţi cu

dedicaţii către Ion Caraion (în colaborare cu Carmen Iorga,

2003) şi Rarităţi bibliofile în colecţia Ion C. Rogojanu

135

(catalog, 2003). Toate aceste volume au fost editate de

Biblioteca Judeţeană „Vasile Voiculescu” din Buzău, în

colecţiile sale de specialitate: „Studii şi cercetări de istorie

literară”, „Cărţi cu autografe şi dedicaţii”, „Monografii” şi

„Scriitori buzoieni – restituiri”.

Cartea „Valori bibliofile” a apărut în colecţia

Patrimoniul Bibliotecii „V. Voiculescu” şi a beneficiat de

importanta colaborare a doi împătimiţi bibliofili: Alexandru

Oproescu (consultant editorial şi redactor) şi Alexandru

Gaiţă (referent ştiinţific pentru carte veche). De numele lui

Alexandru Oproescu, fost director al Bibliotecii Judeţene

Buzău în perioada 1970-2003, se leagă începutul şi

dezvoltarea activităţii editoriale a acestei instituţii, precum şi

cea mai mare parte a activităţii de achiziţionare a cărţilor de

patrimoniu şi a altor valori bibliofile. Astfel, peste 90 % din

titlurile prezentate în această bibliografie au intrat în posesia

bibliotecii în timpul celor 33 de ani de directorat al lui

Alexandru Oproescu, având ca provenienţă, în afară de

unele instituţii precum Biblioteca Academiei, Biblioteca

Naţională sau Episcopia Buzăului, o întreagă pleiadă de

mari cărturari şi cunoscuţi bibliofili buzoieni şi râmniceni,

între care Gabriel Cocora, George Baiculescu, Stelian Cucu

sau familia Voiculescu. Bibliotecile lui George Baiculescu

şi Stelian Cucu, spre exemplu, numărau împreună peste

25000 de volume şi au fost achiziţionate în bloc, după un

procedeu folosit de obicei în cazul colecţiilor de artă.

Alexandru Oproescu însuşi a fost unul dintre marii donatori

ai Bibliotecii Judeţene „Vasile Voiculescu” din Buzău,

printre cărţile oferite de domnia sa remarcându-se volumul

Întru slava lui Dumnezeu celui în Treime închinat, tipărit în

anul 1835 „cu blagoslovenia şi toată cheltuiala Sfintei

136

Mitropolii”, care conţine numeroase însemnări făcute de

strămoşii familiei sale.

După cum rezultă din cuvântul înainte întocmit de

Sorin Burlacu şi intitulat Cu iubire, aceste cărţi, fondul de

valori bibliofile al Bibliotecii Judeţene „Vasile Voiculescu”

din Buzău a ajuns, după mai bine de trei decenii de

acumulări, la peste 15.000 de cărţi vechi şi rare, periodice,

manuscrise şi corespondenţă, ediţii prime, volume cu

dedicaţie, documente iconografice şi alte rarităţi bibliofile.

Dintre acestea, doar 612 titluri au fost incluse în bibliografia

întocmită de Mioara Neagu, celelalte urmând a face,

probabil, obiectul unor viitoare apariţii editoriale. Fiecare

dintre fişele alocate documentelor prezentate este întocmită

cu rigoare ştiinţifică, respectând cerinţele structurale şi

nivelul de informaţie impuse la astfel de lucrări. Materialul

selectat pentru acest volum este împărţit în şapte capitole

tematice, după cum urmează: Carte românească de

patrimoniu, Carte străină de patrimoniu, Manuscrise şi

corespondenţă, Periodice româneşti, Carte românească

rară, Carte străină rară şi Alte rarităţi bibliofile, la care se

adaugă o listă de abrevieri, un glosar, un indice cronologic

(care, din păcate, nu face trimitere la numărul de pagină sau

de document), o scurtă secţiune de „note bibliografice” (cu

referire la conţinutul cărţii) şi un colofon, iar la final un

grupaj iconografic color, bine realizat.

La capitolul Carte românească de patrimoniu,

piesele cele mai importante sunt, după părerea noastră,

Apostolü (1743) şi Psaltirea (1767) tipărite „în Sfânta

Episcopie din Buzău”, în cea de-a doua perioadă de

funcţionare a tipografiei acesteia (1743-1768). Pe lângă alte

cărţi bisericeşti de patrimoniu din cea de-a doua jumătate a

secolului al XVIII-lea şi de la începutul secolului al XIX-lea

137

tipărite în Muntenia şi Moldova, mai atrag atenţia două

lucrări în colligat ale lui Petru Maior: Propovedanii la

îngropăciunea oamenilor morţi şi Didahii adică Învăţături

pentru creaşterea fiilor la îngropăciunea pruncilor morţi

(ambele tipărite la Buda, în anul 1809), precum şi vestitele

„pravile” sau „legiuri” ale domnitorilor Scarlat Callimah

(Iaşi, 1814) şi Gheorghe Caragea (Bucureşti, 1818), ultima

în colligat cu o serie de completări legislative din anul 1832.

Dintre însemnările făcute pe paginile cărţilor din această

secţiune, mai deosebite par a fi o evocare a profesorului

Neagu Ionescu de la „Şcoala de Cântări Bisericeşti ce se

înfiinţase în curtea Episcopiei” (1899), două menţiuni de

secetă mare (1908 şi 1922) şi o menţiune de donator a

profesorului Enache Ionescu, importantă pentru bibliotecă.

La capitolul Carte străină de patrimoniu sunt

prezentate două post-incunabule imprimate la Veneţia, piese

unice la noi în ţară: Elucidarius Poaeticus de Ioannem

Ravisium (1548) şi Facetie Motti & Burle de Domenico

Lodovichi (1581). Aceste mari rarităţi bibliofile au fost

achiziţionate la sfârşitul anilor şaptezeci, prin strădania lui

Alexandru Oproescu, directorul de atunci al Bibliotecii

Judeţene, de la Stelian Cucu, un mare bibliofil râmnicean

stabilit la Bucureşti.

La capitolul Manuscrise şi corespondenţă sunt

prezentate, de asemenea, numai două piese: Lettres de

Lisette à Memuţa (corespondenţa Elizei Mavrocordat cu

părinţii săi, scrisori trimise din Lemberg în perioada 1862-

1869, legate într-un caiet împreună cu o fotografie originală

şi cu următoarea însemnare: „Acest caiet mi l-a dat Eliza

Filipescu. Nu ştia prea multe despre viaţa acestei Eliza

Mavrocordat, decît că ar fi fost o rudă mai îndepărtată a

soţului ei – fostul mareşal Filipescu. Dela Marta Bibescu

138

am aflat că Eliza Mavrocordat a fugit din Lemberg când

împlinise 15-16 ani şi a fost găsită mult mai târziu la Evreux

în mînâstirea Carmelitelor. Marta Bibescu a văzut-o la San

Remo, ca superioară a mînăstirii Carmelitelor şi unde şi-a

sfârşit viaţa foarte bătrână”) şi Idiomelarul ritmic

conţinând „Cântările de măriri din Triodiu şi Penticostar”

(lucrare manuscris elaborată de N. Severeanu, fost

protopsalt şi dirijor de cor al Episcopiei, profesor de muzică

vocală la liceul din Buzău.Textele au fost elaborate de

Sfântul Sinod în 1895-1897, dar prelucrate în mod original

de autor, după cum rezultă din prefaţa acestuia: „Ca

cunoscător al ambelor muzici, am găsit că e bine ca şi

muzica orientală să se cânte ritmic ca şi cea occidentală şi

de aceea am compus Idiomelarul de faţă, pe care l-am

intitulat «Idiomelarul ritmic». Fără a depăşi de la

originalitatea muzicii orientale, l-am scris în măsura de doi

timpi, adică ritmat”). Lucrarea profesorului N. Severeanu,

care conţine de fapt două părţi, cea de a doua fiind

Docsastarul ritmic adică cântări de mărire din Penticostar,

este considerată ca fiind cea mai valoroasă carte manuscris

deţinută de Biblioteca Judeţeană „Vasile Voiculescu” din

Buzău, ea fiind solicitată şi astăzi, pentru studiu, de

cercetători din toată ţara.

La capitolul Periodice româneşti sunt prezentate

colecţii de ziare şi reviste din secolul al XIX-lea şi din

primii ani ai secolului al XX-lea, fie legate în volum

(Vestitorul besericesc, Foaie pentru minte, inimă şi

literatură, Magazin istoric pentru Dacia, Revista

Carpatiloru, Curierul de ambe sexe, Revista Istorică a

Arhivelor României, Literatură şi Ştiinţă, Semănătorul), fie

ca numere singulare (Gazeta Transilvaniei, Federaţiunea şi

Vieaţa, primele două cu dedicaţii de donaţie către Alexandru

139

Oproescu). Dintre toate acestea, cele mai vechi şi cele mai

importante pentru noi sunt, în mod evident, volumele

conţinând colecţiile cvasi-complete ale revistei Vestitorul

besericesc (1839-1840), prima „gazetă religioasă şi morală”

din ţară şi, totodată, prima publicaţie periodică buzoiană,

scoasă la tipografia Episcopiei din Buzău de către Dionise

Romano (profesor naţional) şi Gavriil Munteanu (profesor la

Seminarul Teologic).

La capitolul Carte românească rară sunt catalogate

peste 180 de volume din secolul al XIX-lea, dintre care în

jur de un sfert sunt cărţi editate la Episcopia Buzăului, în cea

de-a treia etapă de funcţionare a acesteia (1832-1871). Mai

apar şi câteva lucrări care se referă la fostele judeţe Buzău şi

Râmnicu-Sărat, sau ai căror autori au avut, într-un fel sau

altul, legătură cu aceste zone: Vocabular franţezo-romănesc

de P. Poenar, F. Aaron şi G. Hill (Bucureşti, 1840),

Biografia lui Viliam G. Şecspir urmată de Romeo cu Julietta

şi Otello de Le Fourneur („traduse slobod de Toma

Alecsandru Bagdat”, Bucureşti, 1848), Dicţionar geografic,

statistic, economic şi istoric al judeţului Buzeu de B.

Iorgulescu (Stabilimentul Grafic „I.V. Socescu”, Bucuresci,

1872) şi Geografia Judeţului Buzeu (Tipografia „Alessandru

Georgescu”, Buzeu, 1896). Se mai remarcă Regulamentul

organic (Bucureşti, 1832) sau „legiuirile” domnitorilor

Grigore Ghica (Iaşi, 1851) şi Barbu Ştirbey (Bucureşti,

1852), precum şi câteva publicaţii juridice din timpul

domnitorului Alexandru Ioan Cuza şi al regelui Carol I.

Majoritatea volumelor prezentate la această secţiune sunt

însă cărţi de literatură belestristică şi istorică, aproape toate

de „primă ediţie” şi semnate de mulţi autori foarte

cunoscuţi: Petru Maior, August Treboniu Laurian, Mihail

Kogălniceanu, Dimitrie Bolintineanu, Cesar Bolliac, Ion

140

Heliade Rădulescu, Andrei Mureşianu, Grigore

Alexandrescu, N. Nicoleanu, Timotei Cipariu, C.D.

Aricescu, George Sion, Alexandru Sihleanu, Bogdan

Petriceicu Hasdeu, Al. Pelimon, Vasile Alecsandri, Mihai

Eminescu (prima ediţie de poezii din anul 1884, precum şi

ediţiile din anii 1890 şi 1895), Ion Ghica, Ioan Pop

Reteganul, George Bariţiu, George Coşbuc, Grigore

Ventura, Grigore Tocilescu, Traian Demetrescu, A.D.

Xenopol, Duiliu Zamfirescu şi alţii. Dintre însemnările de

pe paginile cărţilor se remarcă menţiunile de proprietate sau

donaţie (între care cele făcute de Titus T. Stoika, Stelian

Cucu sau Alexandrina Pavel), dedicaţiile şi autografele

(între care cele acordate de George Ioanide, Al. Pelimon,

George Bariţiu şi Grigore Ventura) sau consemnările

diverse (evenimente de familie, calamităţi, războaie sau

notaţii comerciale). Dintre acestea din urmă unele sunt

deosebit de savuroase, fie prin conţinut, fie prin pitorescul

exprimării, precum cele pe care le transcriem în continuare:

„Şi m-am iscălitu prin propria mea iscălitură”, sau : „s-au

scris de mine cu un condeiu de feru” sau : „am scris spre

ştiinţă celor ce vor citi să mă pomenească – G.N. Isbăşoiu

din comuna Gura Sărăţi jud. Buzău – semnătura de mai sus

fiind justă a Dlui G.N. Isbăşoiu. Se atestă de mine cu mine

G.N. Isbăşoiu”.

La capitolul Carte rară străină sunt incluse câteva

zeci de volume din cea de-a doua jumătate a secolului al

XVIII-lea şi din prima jumătate a secolului al XIX-lea,

tipărite în limbile greacă, latină şi franceză, în principal

ediţii vechi din Machiavelli, Milton, J.J. Rousseau, Socrate

(cu însemnarea „M.Bogdan”), Cicero, Aullus Gellius (cu

însemnarea „Prof. Gh.Bulgăr. Univ. Bucureşti, Univ. Paris

(Sorbona), Univ. Lyon (1978-80),Univ. Bordeaux (1988-

141

1990), Bossuet, Foulon, Jean Second (cu o dedicaţie din

partea traducătorului, Michel Loraux), Nepos (cu

însemnarea „Gh. Bulgăr”), Vergilius, Herodot, M. De

Clugny (cu însemnarea „M. Dicescu”) şi Victor Hugo. La

aceastea se adaugă Almanach des muses (Berlin–Paris:

1768, 1769,1770), Epistolikos (tomul prim, în limba greacă,

cu însemnarea „Această carte e tipărită în 1773 la Veneţia:

Stoica A. Gheorghe LI cl VI 1938/II/10”), Epistolarion

(tomul secund, în limba latină, Veneţia, 1773, cu

însemnările „Această carte din 1773 e greacă. Alecu I.

Stoicescu” şi „1948 Mai 12, M-am întors din captivitate de

la ruşi. Stoica A. Gheorghe”), Origine de la Maçonnerie

Adonhiramite (Héliopolus, 1812), Voyage pittoresque

autour du monde (rezumat general al călătoriilor

exploratorilor Magellan, Tasman, Dampier, Anson, Byron,

Wallis, Carteret, Bougainville, Cook, Lapérouse, G. Bligh,

Vancouver, D'Entrecasteaux, Wilson, Baudin, Flinders,

Krusenstern, Porter, Kotzebue, Freycinet, Bellinghausen,

Basil Hall, Duperrey, Paulding, Beechey, Dumont d'Urville,

Lutke, Dillon, Laplace, B. Morrell etc., publicate sub

îngrijirea lui M. Dumont d'Urville, Paris, 1834) şi, poate cea

mai importantă dintre toate, Moldavie. Recuëil d'articles

publiés à différentes occasion dans les journeaux français et

allemands, en 1843 (partea a doua, Paris, 1844, cu

însemnarea „Donaţie Gabriel Cocora”).

Capitolul Alte rarităţi bibliofile este cel mai extins

din tot volumul şi cuprinde trei secţiuni: Carte în limba

română (270 de titluri), Cărţi în limbi străine (18 titluri) şi

Periodice româneşti (26 titluri).

Secţiunea de carte în limba română este reprezentată

de numeroase ediţii princeps, cărţi rare, volume cu dedicaţii,

autografe şi confirmări de tiraj, inclusiv ediţii bibliofile

142

numerotate şi semnate de autori, precum şi alte rarităţi

bibliofile, toate din primele şase decenii ale secolului al

XX-lea. Multe dintre aceste opere sunt scrise de autori de

origine buzoiană şi râmniceană sau sunt legate, prin locaţie,

tradiţie şi cultură, de fostele judeţe Buzău şi Râmnicu Sărat.

Trecerea în revistă a autorilor cărţilor incluse în această

secţiune, cu menţionarea unora dintre cele mai importante

dedicaţii sau însemnări de pe paginile volumelor, poate să

ofere o imagine cvasicompletă, dar edificatoare asupra

valorii şi importanţei acestui adevărat tezaur de rarităţi

bibliofile româneşti, aflat în colecţiile Bibliotecii Judeţene

„Vasile Voiculescu” din Buzău: Nifon N. Ploeşteanu, Ioan

Zmeu, Jean N. Gorgos, Sofia Nădejde, A. de Herz (alias

Dinu Ramură, cu dedicaţia „Domnului Radu D. Rosetti cu o

deosebită prietenie. Noembrie, 1909, A. de Herz”), Petre

Danielescu, A. Vlahuţă (cu dedicaţia „Iubitului meu prieten,

Lucilă N. Ştefănescu. A. Vlahuţă”), Alexandru Russo (cu

dedicaţie din partea îngrijitorului ediţiei, Petre V. Haneş),

Toma Dicescu (cu dedicaţia „Pentru biblioteca şcoalei

normale din Buzău, din partea autorului”), Virgil Arion, N.

Porsenna (cu dedicaţia „D-lui Alexandru Marghiloman.

Şeful Partidului Conservator, în semn de devotament şi

înaltă consideraţie. Porsenna. 2/IV/915”), Teodor Bălăşel,

C. Găvănescul, I. Manolescu, George Iorga, D.D.

Pătrăşcanu, Mihail Negru, Corneliu Moldovanu, Stan

Palanka (cu dedicaţia „Reporterului politic Emilio

Cruceanu care vrea să ridice presa balcanică pe aripi de

occidentală anvergură. Stan Palanka, 1924), Henric Stahl

(cu dedicaţia „D-lui Dr.C.I. Angelescu, omagiu de simpatie.

H. Stahl”), C. Bobulescu, Al. Macedonski (cu dedicaţia

„Domnului D. Xeni. Din partea familiei Al. Macedonski”),

Ioan S. Floru, N.A. Constantinescu (cu ilustraţii de

143

Constantin Săndulescu, elev al Seminarului din Buzău), Ion

Gane, George Lungulescu, Virgil Zaborovschi, Octavian

Moşescu (cu dedicaţia „Tovarăşilor bibliotecari şi cititori

[buzoieni] din partea autorului acestei cărţi din tinereţe.

Oct. Moşescu, 10 feb. 1971”), Vasile Bianu, Alexandru

Hodoş, Eusebiu Hotinceanu, D.V. Barnoschi, Constanţa

Hodaş, Mihail Popescu, Stephan Roll, C.N. Zegheru, Horia

Teculescu (cu dedicaţia „D-lui Insp.gen.V. Păcală. Stimă şi,

dacă se-nvoeşte, dragoste. Horia Teculescu”), Tudor

Măinescu, Camil Petrescu (cu dedicaţia „Doamnei

Marioara Voiculescu, marea artistă, interpretă visată a

Actului Veneţian, profund omagiu. Camil Petrescu”), I.

Mardale, C. Săndulescu – Verna ( cu dedicaţia „Domnului

Longinus Aldea, cu deosebită simpatie, în amintirea unui

trecut cunoscut din copilărie. C.S. Verna, 27 Dec.'933), Ion

Pribeagu (cu dedicaţia „Vigurosului gazetar, iubitorului de

frumos şi artă, Em. Socar, omagiu de înaltă consideraţie.

Ion Pribeagu, Bucureşti 19 dec. 1929”), Ion Marin

Sadoveanu (cu dedicaţia „D-lui Em. Bucuţa, preţuitor de

lucruri alese, cu modestie şi toată prietenia, Ion Marin

Sadoveanu. '930, 18 febr. Bucureşti”), Const. Radu,

Coloman Szentmártoni, Th. Loewenstein (alias Liviu

Teodoru), I. Gr. Perieţeanu (cu dedicaţia: „Domnului Dr. V.

Voiculescu, în amintirea vibrantei seri, când am avut

prilejul să-l cunosc şi să-l admir mai bine, - cu expresiunea

celor mai alese sentimente, I. Gr. Perieţeanu, 1933, iulie

7”), Cezar Petrescu (cu dedicaţia: „Lui Ion Scutaru această

carte, unde am încercat să zugrăvesc pe viu urmările beţiei,

cocainei, muierlâcului, precurviei şi cartozăriei. Pe viu –

adică pe experienţe cunoscute şi de tine, Ioane! Cezar

Petrescu”), Ciprian Doicescu, Tudor Arghezi (cu dedicaţia

„Domnului G. Călinescu, pentru ochii lui de foc. 21 Martie

144

1934, T. Arghezi”), Dimitrie I. Balaur (cu dedicaţia: „D-lui

D.G. Ionescu, cu deosebită preţuire, D. Balaur, 1934, V,

'28”), I.B. Bobescu (cu dedicaţia: „P.Î.S. Arhimandritul

Galaction, deosebită consideraţie, 27 ianuarie, 1939, I.B.

Bobescu”), Constantin Nisipeanu, Adrian Maniu (cu

dedicaţia: „D-lui Longinus Aldea, cu dorinţa să regăsească

în aceste pagini ţinutul care îi e drag. Adrian Maniu”),

Mircea Eliade (cu dedicaţia: „Domnilor Ştefănescu &

Ardeleanu, Prieteni ai scrisului românesc, colaboratori

nepreţuiţi ai scriitorilor – omagiul lui Mircea Eliade.

Bucureşti, 5 Dec. '935”), Radu D. Rosetti (2 exemplare, cu

dedicaţiile „Vechilor şi bunilor mei prieteni, d-lui şi d-nei I.

Corjescu, cu statornică afecţiune. Radu D. Rosetti.25 VI '35,

Bucureşti” şi „«Minunichii», cu veche şi statornică

dragoste, Radu D. Rosetti, 13 mai 1948”), Victor

Papacostea (cu dedicaţia: „Omagiu devotat marelui român,

d-lui Stelian Popescu, din partea autorului V. Papacostea”),

Nicolae Panait (cu dedicaţia: „D-lui Pompiliu Ionescu,

prietenul de totdeauna, câteva flori, strânse în acest

volumaş – în semn de respectuoasă amiciţie. Panait

Nicolae. 16 iulie 1935”), M. Ar. Dan, Ştefan Ion George,

Anastase N. Hâciu (cu dedicaţia: „3 Iulie 1936. Omagiu D-

lui Dr. C. Angelescu, Ministrul Culturii Naţionale, din

partea unui modest profesor, A. Hâciu”), D. Hinoveanu,

I.U. Soricu, Ilie I. Mirea, C. Săteanu, Virgil Carianopol (cu

dedicaţia: „D-lui şi fratelui Gicu Boldici acest nesfârşit

convoi de poeme triste, triste ca şi mine. Omagiu, Virgil

Carianopol. 18 dec.'937, Buc”), Ilie Grancea, Gh. Vrabie,

Şerban Bascovici, Ioan D. Condurache, Eugenia Eftimiu,

Grigore Antipa (cu ocazia aniversării a 60 de ani), N.

Crevedia (cu dedicaţia:„Domnului Pompiliu Constantinescu,

adevărat spirit maiorescian, cu respect! N. Crevedia. Mai,

145

1938”), Gelu Georgescu, Tudor Vianu (cu dedicaţia:

„Domnului N. Nestorescu – cu multă simpatie literară şi

bune nădejdi. Bucureşti, 9 mai 1941, T. Vianu”), Severa

Sihleanu (cu dedicaţia: „Domnului Radu Rosetti, vechiu şi

bun prieten, cu caldă simpatie din partea Severei Sihleanu,

autoarea vrînd-nevrînd, 1 mai 1938”), Ion C. Popescu (cu

dedicaţia „Pr. Gabriel Cocora. Ca amintire din timpul

adolescenţelor noastre, în semn de sinceră dragoste

colegială, Pr. Ion C. Popescu. Buzău, 12 mai 1951”),

Mircea Pavelescu (cu dedicaţia „Lui Vlaicu Barna, această

pasăre cenuşie, în semn de adâncă prietenie. M.

Pavelescu”), Ion Vlasiu, H. Bonciu (cu dedicaţia

„Domnului Şerban Cioculescu, cu aleasă preţuire,

H.Bonciu, Mai, 1939”), I. O. Seceveanu (cu dedicaţia

„Poetului Teodor Al. Munteanu, prietenie. I. O. Suceveanu,

Mediaş, 2-IX-1939”), George Ionaşcu (cu dedicaţia

„Domnului Teodor Al. Munteanu, poetul minunatelor «Viori

de lut» şi al «Merilor Domneşti», toată preţuirea lui George

Ionaşcu. Bucureşti, 29.VIII.'940”), Şt.O. Iosif, Dan

Petraşincu, Nichita Tomescu (cu dedicaţia „Reverenţă

suavităţilor din «Viori de lut», poetului Teodor Al.

Munteanu, această carte de adolescenţă, cu multă prietenie

şi afecţiune. Nichita Tomescu, 1940, Ianuarie 31,

Bucureşti), I. Creţu, Dem. Iliescu (cu dedicaţia „Domnului

Const. Bascovici procuror al Tribunalului Buzău,

respectuos omagiu din partea autorului. Dem. Iliescu.1939

Martie 30”), Mircea Ştefănescu (cu dedicaţia

„«Mugurilor», cu bună pritenie. Ş. Mircea. 16 iunie '39”),

N.N. Manolescu, Al. Lascarov-Moldovanu, Emilia

Milicescu, G.G. Antonescu, Ben Corlaciu, Gh. Ionescu, (cu

dedicaţia „Domnului Dumitru Ionescu, profesor de istorie la

liceul «B.P. Hasdeu», admiraţie pentru înaltul patriotism ce

146

ilustrează activitatea de la catedră, Ec. Gh. Ionescu, 1942

Mai”), Gala Galaction (cu dedicaţia „Ucenicului meu de

Teologie, Longin Aldea, o binecuvântare. Gala Galaction.

19 mai 1943”), Ion Zamfirescu, Iuliu Streajă, Emil Botta (cu

dedicaţia „Domnului George Lowendal, celui mai mare

artist al timpului nostru, celui mai puternic, celui mai

dedicat, considerându-i arta un cumplit de dureros act de

cunoaştere, cu o admiraţie veche. Iulie, 1960. E.B.”), Th.

Capidan, N. Cartojan, Radu Pătrăşcanu, Mihail Mavrig, Gr.

Tăuşan, George Togan (cu dedicaţia „Cu dragoste şi

preţuire, domnului N. Făgădău, artist de mare talent,

această antologie, în care scrisul a 50 de poeţi arde ca un

foc sacru pentru desrobirea Ardealului nostru străbun şi

scump. 8.11.'944. George Togan”), G. Tomaziu, Cella

Delavrancea (cu dedicaţia „Pentru Nicuşor Missir, scumpul

meu Amfortas, această carte unde va regăsi muzica şi

chipuri de oraşe care-i sunt prietene. Cella Delavrancea.

Iulie 1946”), Miron Radu Paraschivescu (cu dedicaţia

„Pentru Gilberta, pe care o sfătuiesc să citească mai ales

versurile de pe paginile cu soţ – şi pentru Aurel, ca să le

citească pe cele de pe paginile fără soţ, şi pentru Gilberta şi

Aurel, ca să citească dragostea mea de pe amândouă

paginile. Miron. 5.IV.'946”), Camil Petrescu (cu dedicaţia

„Domnului A. Toma, poetul care a trebuit să aştepte o viaţă

întreagă până să i se recunoască meritele, acest semn de

prietenie şi preţuire din partea unui tovarăş de osândă într-

ale scrisului. Camil Petrescu”), Sandu Tzigara-Samurcaş,

C.A. Munteanu (cu dedicaţia „Lui Ştefan Augustin Doinaş,

replică anticipată, cu bune sentimente şi deosebită preţuire,

împreună cu inima lui C.A. Munteanu. Buc. 10 XII 1972”),

Victor C. Dumitrescu (cu dedicaţie pentru D. Ventura),

M.Sevastos, Ion Grecea, N. Georgescu-Tistu, Ion Popescu

147

Gopo, I. Rotaru, Ion Brad, Ion Caraion (cu dedicaţia

„Domnului C. Măciucă pentru care poezia şi pictura fac

parte din dragoste şi omenie, sub o zodie a eleganţei grav-

interioare – Ion Caraion”), Perpessicius (cu dedicaţia

„Domnului Ion Moraru, vicepreşedintele Consiliului de Stat

pentru Cultură şi Artă, cu mulţumiri pentru paterna

solicitudine faţă de «Memorial–Ziaristică Română», devotat

omagiu. Perpessicius, Iunie 1970) şi Agatha Grigorescu-

Bacovia (cu dedicaţia „Venerei şi lui Victor Iliescu, cu cele

mai bune sentimente şi veche simpatie, Agatha Grigorescu-

Bacovia. Buc. 29 Martie 1971”). Interesante sunt şi câteva

dedicaţii oferite de traducători: Al. T. Stamatiad

(„Domnului Trancu-Iaşi prietenul poeţilor, Al. T.

Stamatiad, 1934-Mai 29”), George Silviu („Domnului prof.

N. Iorga o modestă traducere – respectuos omagiu, G.

Silviu, 1935”) sau Emil Gulian („Domnului F. Aderca veche

admiraţie, multă afecţiune. Emil Gulian, 16 aprilie 1938”).

În afară de volumele cu autografe şi dedicaţii (din care am

ales să citez o mică parte, având drept criterii de selecţie

importanţa autorului, adresantului sau textului, cu

subiectivismul inerent într-o astfel de întreprindere), această

secţiune mai cuprinde şi numeroase alte cărţi de primă

ediţie, cărţi rare sau alte rarităţi bibliofile, având drept autori

pe Şt. O. Iosif, Ion Popescu-Strejeşti, D. Bolintineanu, I. A.

Candrea, Ovid Densuşianu (cu însemnări de proprietate

„George Baiculescu” – 1920, 1921, 1929), Nicolae

Bălcescu (cu ex-libris „P.P.Carp. 1908”), Alexandru

Lapedatu, Dimitrie A. Sturdza, Victor Eftimiu, Ion Pillat,

Nic. Densuşianu, Ion Minulescu, Spiru C. Haret, Constantin

Lucaciu, Octavian Goga, Lucian Blaga, Hortensia Papadat-

Bengescu, Duiliu Zamfirescu, I.I. Mironescu, Demostene

Botez (cu ex-libris „Societatea Ortodoxă Naţională a

148

Femeilor Române. Filiala Buzău”), G. Ibrăileanu, C. Hogaş

(cu însemnări de proprietate „Dr. V. Voiculescu”şi „Ionel

Voiculescu. ´932”), Ion Manolache-Holda, Mihail

Sadoveanu, G.G. Longinescu, Constanţa Marino-Moscu, D.

Anghel, I. Simionescu, Vasile Pârvan, Ionel Teodoreanu,

Tudor Muşatescu, Alexandru Marcu, Ioan Al. Brătescu-

Voineşti, Em. Gârleanu, N. Iorga (cu ex-libris „Şcoala

Comercială Elementară şi Superioară de fete Buzău”),

Mihai D. Ralea, Gh. Mugur, V. Voiculescu, Damian

Stănoiu, Vespasian Erbiceanu, Liviu Rebreanu, Marcu Beza,

Mihai Eminescu („Ediţie omagială a municipiului Bucureşti

cu ocazia împlinirii a cinci decenii de la moartea poetului:

1889-1939, iunie 15”), Eugeniu Speranţia, Nichifor Crainic,

N. Simache şi Tr. Cristescu („Cronicile româneşti. Vol.III:

variante ale Letopiseţului Cantacuzinesc”, publicate la

Buzău, 1942), G. Ciprian, Mihai Beniuc, C. Gerota, Al.

Odobescu, G. Popa-Lisseanu, V. Demetrius, Petru Rosiade,

Magda Isanos, Profira Sadoveanu, Virgil Teodorescu,

Vasile Alecsandri, Geo Bogza şi Ion Caraion (cu

însemnarea „Ex-libris Emil Niculescu”). Atât cărţile cu

autografe şi dedicaţii, cât şi celelalte volume de la această

secţiune au numeroase însemnări de proprietate, dintre care

cele mai multe aparţin lui George Stanciu, Traian Oancea şi

Stelian Cucu – importanţi donatori ai Bibliotecii Judeţene

„Vasile Voiculescu” din Buzău. Între zecile de volume foste

proprietatea lui Stelian Cucu, se numără şi un pachet

consistent care poartă menţiunea „Dăruită de N. Iorga în

iunie 1934. St. Cucu”. O altă donaţie importantă este cea a

volumului Constituţiunea Regelui Carol II, prin următoarea

însemnare: „Donată de mine, prin bunăvoirea Domniei

Sale, Domnului director Oproescul – biblioteca «Vasile

149

Voiculescu» - Buzău. Victor Marin Basarab. «Curentul», 3

încă iunie 1999.”

Secţiunea de carte în limbi străine este reprezentată,

în cea mai mare parte, de volume editate în limba franceză,

la Paris, în cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi

în prima jumătate a secolului al XX-lea, în general lucrări

ştiinţifice aparţinând unor autori străini şi români: Alphonse

Esquiros, Victor Hugo (cu ex-libris „Biblioteca «Carol I»

Buzeu” şi însemnarea „9 noiembrie 1993. La centenarul

Bibliotecii «V. Voiculescu» restituim această carte, martor

al istoriei instituţiei. Biblioteca «V.A. Urechia» Galaţi. N.

Oprea, director”), A.D. Xenopol, N. Vaschide (cu dedicaţia

„Domnului Sihleanu respectuos omagiu. N. Vaschide, Paris,

1899, 14 Maiu”), A. Odobescu (prima ediţie a operei sale

capitale, Le Trésor de Pétrosa), Henri Bergson, La

Rochefoucauld, C.C. Giurescu (cu dedicaţia „Profesorului

meu, P. Cancel, respectuos omagiu. C.C. Giurescu”), J.

Delmas (cu dedicaţia Hommage de l´auteur J. Delmas,

militaire en Roumanie”) şi St. Odobleja (cu dedicaţia

„Poetului Gheorghe Istrate, cu deosebită preţuire.

10.IX.1975. St. Odobleja”). La acestea se adaugă volumul

Qulques vers de Vasile Alecsandri (editat la Bucureşti, în

limba franceză, cu dedicaţie din partea traducătorului:

„Hommage de l´auteur à Monsieur Dem. Holban,

professeur de lanque française au Lycée de Buzău. Sept.

1915. C.A. Léautey”) şi primul număr din Românoslavica.

Revue des études slavo-roumaines (editată la Praga, în 1948,

de Societatea pentru relaţiile culturale şi economice dintre

România şi Cehoslovacia, cu dedicaţie din partea

redactorului şef al acestei publicaţii: „Căminului cultural

din satul meu natal, Grăjdana, rodul muncii mele. Traian

Ionescu-Nişcov. 25.IV.´959”). Tot la această secţiune sunt

150

înregistrate şi câteva cărţi vechi, importante pentru istoria

ţării noastre: Quinze année d´administration en Moldavie

(Paris, 1856), Die Moldau und Wallachei, ober: l´Union ne

fait pas la force (Hamburg, 1857), Notice sur la Roumanie.

Principalement au point de vue de son économie rurale,

industrielle et comerciale avec un carte de la Principauté de

Roumanie (Paris, 1867) şi Les Princes Basaraba de

Brâncovan de Amédée de Foras (Geneva, 1899).

Secţiunea de periodice româneşti este reprezentată

de colecţii ale revistelor Bilete de papagal (aproape 300 de

numere din anii 1928, 1929, 1930 şi 1937), Buzăul

economic şi Vocea Buzăului (câteva numere disparate din

anii 1931, 1933 şi 1937, cu însemnarea „Donez Bibliotecii

Judeţene, pt. Fondul de documente literare. Iuliu Streajă”),

Muguri (revistă literară-culturală a elevilor Seminarului din

Buzău, anul IX, nr. 5-7, 1930, cu însemnarea „Bibliotecii Sf.

Sinod, Prof. Dim.Gh. Ionescu, 1978) şi Românca (editată la

Buzău, anul I, nr.2, 1937). Deosebit de interesante sunt

„foile” scoase de unele parohii din judeţul Buzău şi fostul

judeţ Râmnicu Sărat: Buna-Vestire (Biserica „Banu” Buzău,

1928), Înapoi la Hristos (Zoiţa, 1928), Veste Bună

(Grăjdana, 1933), Calea vieţii (Pătârlagele, 1934) şi

Păstorul copiilor (Şarânga, 1938).

Cartea Valori bibliofile în colecţiile Bibliotecii

Judeţene „V.Voiculescu” Buzău a apărut cu sprijinul

financiar al Consiliului Local Municipal şi al Primăriei

Buzău „cu prilejul aniversării a 200 de ani de la naşterea

lui Dionisie Romano, episcop, ctitor de şcoală şi presă

bisericească la Buzău”. Cu acelaşi prilej a apărut şi volumul

151

Episcopul Dionisie Romano, promotor al culturii şi al

emancipării neamului” (Editura Episcopiei Buzăului şi

Vrancei şi Biblioteca Judeţeană „V. Voiculescu”, Buzău,

2006), având ca autor pe P.S. Epifanie Norocel, episcopul

Buzăului şi Vrancei, iar ca redactor responsabil pe P.C. Pr.

Prof. Costică Panaite, consilier cultural şi pentru învăţământ

al Episcopiei Buzăului şi Vrancei. Cartea a fost realizată în

condiţii grafice deosebite, pe hârtie lucioasă, cu textul în

două culori şi cu vignete la fiecare început de paragraf (după

modelul cărţilor bisericeşti), având fotografii excelente

datorate prof. Romeo Ene şi lui Iulian Stoica. Din colectivul

redacţional mai fac parte prof. Elena Mirela Crăciunescu şi

arhim. Paisie Fantasiu.

P.S. Epifanie Norocel, ca întâi stătător al eparhiei de

la Curbura Carpaţilor, a scris câteva cărţi importante, toate

publicate la Editura Episcopiei Buzăului, denumită ulterior

Editura Episcopiei Buzăului şi Vrancei: Pagini din istoria

veche a creştinismului la români. Mărturii de continuitate a

poporului român (1986, 1996), În slujba credinţei străbune

şi a înţelegerii dintre oameni (1987), Mănăstirea Ciolanu

(monografie, 1987), Ctitorii voievodale în eparhia Buzăului

(1988), Slujitori al legii strămoşeşti, ai culturii şi unităţii

naţionale în Eparhia Buzăului (1991), Sfântul Sava de la

Buzău (Gotul) (1996) şi Rugăciuni şi învăţături de credinţă

ortodoxă (1998). Dintre acestea, volumul Ctitorii voievodale

în Eparhia Buzăului, care poartă şi subtitlul de „importante

valori ale patrimoniului ţării noastre” este o lucrare istorică

de referinţă şi un adevărat instrument de lucru pentru cei

care doresc să cunoască şi să cerceteze istoria ctitoriilor

voievodale din judeţele Buzău, Brăila şi Vrancea.

Cartea Episcopul Dionisie Romano, promotor al

culturii şi al emancipării neamului apare în acelaşi an cu o

152

altă carte, Dionisie Romano – Episcopul Buzăului, rămasă

sub formă de dactilogramă de la răposatul preot cărturar

Gabriel Cocora şi publicată postum prin grija Episcopiei

Buzăului şi Vrancei. Spre deosebire de aceasta din urmă,

care se referă în mod exclusiv la viaţa şi activitatea

episcopului Dionisie Romano, cartea P.S. Epifanie Norocel

abordează personalitatea marelui arhiereu cărturar în mod

global, subliniind importanţa sa deosebită la introducerea

preceptelor culturii moderne, ideile sale progresiste şi

democratice, rolul său de apostol al culturii naţionale şi

deschizător de drumuri în diverse domenii (învăţământ,

activitate tipografică şi editorială, gazetărie, înfiinţarea de

biblioteci şi donaţiile de carte către acestea – printre altele

fiind cel mai important donator de carte la constituirea

bibliotecii Societăţii Academice Române, drept pentru care

a devenit primul „membru onorar” al acestei importante

instituţii), concepţia sa privind rolul monahismului sau

patriotismul său profund, materializat prin activitatea de

revoluţionar paşoptist şi unionist înflăcărat. În felul acesta

cele două lucrări se completează reciproc şi creează

premizele unei sinteze asupra rolului şi locului specific al

episcopului Dionisie Romano în istoria culturii româneşti.

Lansarea cărţilor Episcopul Dionisie Romano,

promotor al culturii şi al emancipării neamului (autor, P.S.

Epifanie Norocel) şi Valori bibliofile în colecţiile Bibliotecii

Judeţene „V. Voiculescu” Buzău (autor, Mioara Neagu) a

avut loc în ziua de 13 iunie 2006, în cadrul simpozionului

dedicat aniversării a 200 de ani de la naşterea episcopului

Dionisie Romano. La această manifestare, care s-a

153

desfăşurat în aula „Basil Iorgulescu” a Bibliotecii Judeţene

„Vasile Voiculescu” din Buzău, au participat, în afară de cei

doi autori, directorul bibliotecii Sorin Burlacu, istoricul şi

criticul literar Valeriu Râpeanu, precum şi un public

numeros şi de calitate format din reprezentanţi ai

oficialităţilor, preoţi, literaţi, ziarişti, bibliofili şi alţi oameni

de cultură. Toţi cei prezenţi au beneficiat de binecuvântarea

P.S. Epifanie Norocel, Episcopul Buzăului şi Vrancei.

154

LA UMBRA FIRULUI DE GRÂU

Pentru mine există cărţi asupra cărora simt nevoia să

revin din când în când. Motivele sunt de fiecare dată

diferite, dar dacă vreau să mă încarc de prospeţime,

inocenţă, curăţenie sufletească, sinceritate, emoţie, într-un

cuvânt de energie pozitivă, atunci cartea pe care o caut este,

de câţiva ani încoace, volumul de versuri „La umbra firului

de grâu” al profesorului Aurel Anghel (Editura Alpha

MDN, Buzău, 2006).

Fiecare scriitor are perioada sa de maximă creaţie

literară. Pentru profesorul Aurel Anghel aceasta se identifică

la modul absolut cu vârsta pensionării când, devenind bunic,

şi-a descoperit vocaţia literară, concretizată editorial prin

publicarea a două minunate cărţi de versuri pentru copii,

intitulate „Poezii din coşul cu jucării” şi „Jucăriile vorbesc”.

O dată făcut acest pas, scriitorul Aurel Anghel s-a dovedit a

fi de o vitalitate şi prolificitate literară ieşite din comun,

publicând pe parcursul unui deceniu de activitate

scriitoricească peste zece volume de poezie, proză,

memorialistică note de călătorie, critică literară etc., la care

se adaugă şi alte câteva cărţi aflate în curs de elaborare.

Faptul nu a trecut neobservat în rândul confraţilor de

breaslă, care au privit cu uimire şi uneori, cu invidie această

nouă şi tumultoasă apariţie din peisajul literar buzoian.

„La umbra firului de grâu” ar putea foarte bine să se

intituleze „Cântarea Bărăganului”, incluzând totodată şi o

adevărată frescă lirică a satului ialomiţean de la jumătatea

secolului trecut, cu oamenii şi obiceiurile locului,

întâmplările vesele sau triste, iubirile împlinite sau

neîmplinite, un univers unic în care poetul este punctul

central, în jurul său gravitând familia, prietenii, sătenii,

155

animalele, plantele etc., totul într-o coexistenţă aproape

paradisiacă. Autorul, deşi sexagenar din punct de vedere

biologic, păstrează în permanenţă elanul specific al tinereţii,

bucuria cunoaşterii, exuberanţa iubirii. Întâmplările, faptele,

sentimentele nu au vârstă, nu au trecut, ele sunt perene, sunt

dintotdeauna. Permanenta translaţie în timp de la copilul de

părinţi şi nepotul de bunici, la părintele de copii sau bunicul

de nepoţi, fără să fie afectată în nici un fel prospeţimea

tinerească a trăirilor, dă versurilor un farmec şi o candoare

deosebite, apreciate poate mai ales de cei aflaţi între vârsta

maturităţii şi cea a senectuţii.

Poetul Aurel Anghel nu concentrează, ci se deschide,

se desfăşoară, este larg în expresie, aşa cum cei care îl

cunosc îl percep pe omul Aurel Anghel: tumultos, vorbăreţ,

acaparator. El doreşte să cânte (ca o vioară), să zburde (ca

un ied), să cuprindă tot ceea ce este legat de copilăria,

tinereţea şi viaţa sa, de satul său, de pământ, de grâu, de

florile care nu sunt numai nişte buruieni parazitare în lanuri,

ci dimpotrivă le înfrumuseţează, tot aşa precum cusăturile

dau mai mult farmec iilor ţărăneşti. Astfel sunt cântate în

versuri fermecătoare plante precum macul, cicoarea,

brânduşa, urzica, mohorul, pălămida sau volbura:

„Spune-mi, floare, iubire a mea, /Ce pot eu să fac pentru

tine! / - Din a florilor mulţime,/ Culege-mă o dată pe mine!/

În umbra firului de grâu,/Voi fi una din rime / Îmbrăţişată,

împerecheată, încrucişată / Albă şi roz deodată.” (Rochiţa

rândunicii).

Volumul este structurat în patru cărţi, fiecare dintre

ele fiind ilustrată, ca şi coperta, cu minunate reproduceri

color ale unor picturi de Rodica Predoiu. Însă, din punct de

vedere tematic şi stilistic, între cele patru cărţi nu există

diferenţe marcante, delimitarea fiind făcută poate pe criterii

156

cronologice. Eventual, în ultima parte ar putea fi detectată o

oarecare schimbare de tonalitate, ca şi cum versurile

respective ar fi fost scrise într-o perioadă mai tristă a vieţii

autorului.

La începutul volumului se află un fel de prefaţă în

versuri, o „chemare” adresată de poet mamei sale de a

reveni în această lume, în satul natal, pentru a lua parte la un

eveniment deosebit: „Mă întorc la voi; am scris o carte -

/Cu poeme proaspete şi maci /Versurile mele, dragă mamă /

Dulci ca laptele roşcatei tale vaci./ Cânt în carte bucuria/

Că la noi în sat eu m-am întors/Ca o mâţă răsfăţată/

Versurile-n carte eu le-am tors./ …/ Vin cu carte nouă,

mamă/ Am dat versului azi liber frâu/ Vin cu mine şi poeţi

de seamă/ Să citim «La umbra firului de grâu»./.../M-am

întors acum să le fac parte/ Să le cânt cu dragoste, cu dor/

Eu pe toţi i-am semănat în carte/Lângă fir de grâu şi de

mohor./ L-am chemat la marea întâlnire/ Şi pe unul mut, al

lui Cârlan/ Tuturor le dau eu azi de ştire/ C-am ajuns poet

în Bărăgan”. Un uşor moment de întristare, legat de

depopularea şi decăderea din ultimul timp a satului natal,

este repede depăşit de bucuria evenimentului: „M-am urcat

cu tata în căruţă/Satul nostru-ntreg am ocolit/ Am uitat să-ţi

spun, măicuţă,/ Pe alocuri pare părăsit./ Astăzi vreau să fie

bucurie/ Să arunc tristeţea la ungher/ Să-ţi citesc cea mai

frumoasă poezie/ Să se bucure şi stelele pe cer./ Toţi

salcâmii albi de floare/ Pentru mine azi au înflorit/ Vin cu

noi şi ei de sărbătoare/ De-asta sunt eu astăzi cel mai

fericit/…/ Mi-am pus, mamă, strai de sărbătoare/ Vreau să

mulţumesc lui Dumnezeu/Că m-a ajutat să-ţi scriu

scrisoare/ Să te chem din nou în satul meu.”

Evocarea şi invocarea mamei sunt de altfel prezente

pe tot parcursul cărţii, ca un leitmotiv aproape obsesiv. Mult

157

mai rar este evocat tatăl, care trăieşte încă, nonagenar,

purtând la vârsta senectuţii povara tristă a dezrădăcinării:

„Tata-i cazat la oraş/ Binecuvântat de o soră/ Măsoară

trotuarul în ritmuri de horă/ Cu paşi număraţi de baston.”

(Regăsire). EI nu mai face altceva decât să aştepte de la o zi

la alta, momentul trecerii dincolo, la marea reîntâlnire cu

soţia sa şi cu toţi ai lui care nu mai sunt: „Cu ochii pironiţi

în zare/ Bătrânul s-a oprit din mers -/Părea că merge pe-o

cărare/ Ultimul drum în univers./…/ Chiar şi războiul pare

acum o joacă/ Un vis, când de la Don s-a-ntors pe jos.../

Nu-i supărat pe viaţa lui săracă,/ Ci pe sfârşitul ei

sărăcăcios./ Se uită către câmp,/0-nvolburare îl culcă-n

bătătură:/ Ce-i asta, Doamne?/E chiar Ea,/ Ioana lui de-o

viaţă,/ Spre care va porni curând/ Chiar mâine dimineaţă.”

(Cărarea tatălui meu).

Sentimentul dezrădăcinării îl cuprinde adesea şi pe

poet, care se învinovăţeşte de a fi plecat de acasă, din satul

natal, părăsind fiinţele şi lucrurile dragi ale copilăriei şi

tinereţii sale: „Unde m-am pitit odată / Cu o cosânzeană

m-am jucat - Am lăsat-o tare supărată/ când în lumea largă

am plecat./ Satul meu, salcâmii şi lopata/ Şcoala dragă şi

biserica din sat/ Pe Păcală, pe Dulău, dar şi pe tata/ Prea

pe mulţi atunci am supărat.”(Chemare). Tristeţea devine cu

atât mai intensă cu cât aceste lucruri şi fiinţe iubite dispar

unul câte unul: „Intru în sat -/ Mă cunosc doar salcâmii/ Pe

uliţa mea mă latră toţi câinii.../Astă vară/ Iubita mea dintâi/

Şi-a pus căpătâi/ Pernă cu fulgi de ţărână.” (Pe uliţa mea).

Prima dragoste (implicând primul sărut, prima

îmbrăţişare, dar şi prima despărţire) este de asemenea una

dintre temele predilecte ale cărţii. Ea pare cu atât mai

fermecătoare cu cât cadrul de desfăşurare este - nici nu se

putea altfel - acela al lanului de grâu, cu florile de câmp atât

158

de cântate, într-o împletire inevitabilă cu destinul poetului:

„Aş vrea să mai dau odată în pârg./ Ca pe bobul de grâu/Să

mă strivească/ În colţul gurii/ Prima fată,/ Fecioara mea

dragă/O vara întreagă.” (Dorinţă). Fiorii ciudaţi şi

necunoscuţi ai primei iubiri sunt împărtăşiţi pe rând de

fiecare generaţie: „Mă doare-n piept, mamă,/ Lumina mă

doare - Inima-mi bate mai tare.../ Spune-mi, tu, mamă, ce

crezi c-am păţit?/ Chipul ei e luminat de o rază de lună/ Mi-

a şoptit într-o seară /- Te-ai îndrăgostit, mamă, te-ai

îndrăgostit.../Aşa am păţit şi eu prima oară.”, sfaturile de

bun simţ ale părinţilor sunt greu de îndeplinit în mijlocul

lanului de grâu, când „jocul de-a pitita” se transformă în

„cuvântul ispită”: „Să fii, mamă, cuminte,/ Jocul cu fete-i

păcat/ Nepotolit la timp, neterminat/ E cel mai mare păcat.”

Însă:”Cosânzeana aruncase pe mal/ Rochia de mireasă din

voal/ - Vino, aproape, mă ţine,/ Vai cât este de bine!” sau:

„Trupul Cosânzenei,/ Strugure tămâios/ trăgea tot mai tare

în jos.” Sau: „Prima îmbrăţişare/ Strânsoare, vai ce

strânsoare/ Descopeream noi ispite/Ochii ne ieşeau din

orbite...” (La umbra firului de grâu).

O altă temă importantă a cărţii este aceea a

retrospectivei poetului asupra propriei sale vieţi şi asupra

propriului său destin (una dintre poeziile acestea se numeşte

chiar „Autobiografie”). Uneori, astfel de poeme sunt

marcate de nemulţumire şi de tristeţe: „Viaţa mea pare un

rebus ratat./ Enigmele mele vin de departe/ Sunt definiţii ale

unui psihopat ./ Fără subiect şi fără predicat /…Când m-am

născut, Racul dădea înapoi/ Zilei de miercuri, ziua de joi./

Biata mea mamă nu bănuia/ Ce păcat mare născându-mă

săvârşea./ Aducându-mă pe lume deja rătăcit/ Degeaba

credea că sunt neprihănit./ Cine sunt eu?/ Ceva între zeu şi

pigmeu/ Interjecţia unui început/ Cuvânt fără sens, doar

159

atât.” (Ceaţă). Alteori, versurile sunt vesele şi străbătute de

o fermecătoare şi savuroasă autoironie: „M-am născut/ Şi a

fost/ Prima mea întâmplare/ Într-o vară oarecare/ A lui '38,

un an bogat/ Cum nu s-a mai aflat./ Sub semnul zeului

Dogoare/ M-a adus pe lume a mea maică/ În ziua de

Drăgaică./ «La poarta şcolii o să te apuce durerea/ O să te

lase puterea/ Şi vei face unul negricios/ Şi tare

bolnăvicios/O să aibă cucoană, har/ Învăţător, poet şi

lăutar/ O să-i placă fete bălane/ O să fie răsfăţat de

cucoane»/ Mi-a menit în viaţă noroc/ O ţigancă suflând în

ghioc.” (Sunt fericit - poezie dedicată poetului Ion

Gheorghe, coleg de şcoală pedagogică).

Poezia lui Aurel Anghel se revendică indubitabil din

legăturile sale ancestrale, realizate prin părinţi, prin naştere,

prin copilărie, cu locurile natale, cu câmpia Bărăganului şi

cu lanurile de grâu ale acesteia, care în final se

metamorfozează în pâinea cea de toate zilele: „Creştea pe

pământ cuvântul/ Din care răsăreau stropii de pâine/

Lanurile de poezie/ De mâine.” (Nichitică). Toate resursele

locului, oamenii în primul rând, se raportează la ocupaţia lor

de bază, care le asigură existenţa, cu toate bucuriile sau

tristeţile ei, anume aceea de cultivatori ai pământului,

implicând, într-o formă aproape ritualică, toate operaţiunile

legate de aceasta: aratul, semănatul, seceratul, treieratul,

măcinatul, frământatul, coptul - pentru ca în final să rezulte

pâinea, ca un simbol al vieţii lor, ca o adevărată minune,

poate chiar ca o taină ce se transmite din generaţie în

generaţie, de la părinţi la copii, dintotdeauna pentru

totdeauna: „Cuvântul frământat/ În covată/ Se cocea pe

vatră./ Pe o bucată / Vedeam chipul tatălui meu. / Pe

cealaltă bucată de pâine / O văd acum pe maica mea / De

160

ieri, de azi, de mâine.” (Bogăţie de trupuri pe câmp

risipite).

Toate acestea constituie un filon inepuizabil, din care

autorul îşi trage seva creaţiei sale: Sunt puţine

poemele care se detaşează de tematica generală a cărţii, pe

care am prezentat-o mai sus. Unul dintre acestea este însă,

după părerea mea, cea mai frumoasă poezie a lui Aurel

Anghel, o adevărată bijuterie a genului, care, sunt convins,

poate fi inclusă în orice antologie de poezie românească, fie

ea oricât de pretenţioasă. În doar câteva versuri, autorul

sintetizează minunat cele patru coordonate definitorii ale

spiritualităţii româneşti care, peste veacuri, şi-au găsit

expresia artistică desăvârşită în poezia lui Eminescu, pictura

lui Grigorescu muzica lui Enescu şi sculptura lui Brâncuşi:

„Suntem o ţară de poeţi/ În primul rând de

Eminescu/Suntem o ţară de culori / În primul rând de

Grigorescu. / Suntem un sunet de cristal / Şi-n primul rând

suntem Enescu. / Iar peste vremi suntem arcuş / Ce

niciodată nu se frânge, / O ţară cu un dor ce plânge / De-a

fi în infinit Brâncuşi.” (Ţara poeţilor).

Încă o dată: minunat!

161

CASA DIN VIS

După apariţia volumului de versuri „La umbra

firului de grâu” (Editura Alpha MDN, Buzău, 2005),

profesorul Aurel Anghel a continuat aceeaşi linie tematică

şi sentimentală în volumele de povestiri „Casa din vis”

(Editura Alpha MDN, Buzău, 2006) şi „Întoarcerea

cocorului” (Editura Omega, Buzău, 2007). Toate aceste

cărţi alcătuiesc un fel de trilogie în care autorul pendulează

între trecut şi prezent, retrăind trecutul în mod efectiv, cu

intensitate maximă, ca şi cum întâmplările şi impresiile

relatate ar fi avut loc în prezent sau în trecutul foarte

apropiat. El creează, ca să zic aşa, un fel de „memorie

activă” a trecutului mai îndepărtat, întorcându-se pentru

câteva clipe acolo unde i-a rămas sufletul, adică în locurile

şi anii copilăriei sau tinereţii, cu tot ceea ce l-a marcat în

aceste etape definitorii ale vieţii sale.

Legătura dintre cele trei volume se face prin

personajele, întâmplările, locurile de desfăşurare sau trăirile

autorului, plasate inspirat în trei spaţii geografice şi

temporale bine definite, dar care se întrepătrund şi se

condiţionează reciproc într-un ansamblu existenţial

inconfundabil: satul Cocora cu timpul copilăriei, oraşul

Buzău cu timpul adolescenţei şi metropola Bucureşti cu

timpul primei tinereţi. Fiecare dintre aceste spaţii poartă o

anumită amprentă, care conduce la psihologia şi

mentalităţile specifice vârstei respective sau locurilor

menţionate, fie acestea comunitatea sătească, şcoala

pedagogică sau viaţa studenţească, aşa cum se înfăţişau ele

pe la jumătatea secolului trecut.

162

Dintre aceste trei spaţii geografice şi temporale, cel

mai important este, în mod evident, acela al lumii satului şi

al copilăriei, spre care autorul concentrează majoritatea

amintirilor şi escapadelor sale în trecut. Povestirile care se

ancorează în aceste spaţii se caracterizează printr-o

diversitate tematică deosebit de bogată şi nu au liniaritate

cronologică sau de altă natură, formând în ansamblu un

mozaic fermecător. Ca şi în volumul de poezii „La umbra

firului de grâu”, firul roşu care străbate cele două volume

de povestiri (dar, mai ales, primul dintre ele: „Casa din

vis”) este, în esenţă, legătura ancestrală a ţăranului român cu

natura în general şi cu pământul în special, legătură care se

menţine nealterată chiar dacă autorul, eroul cărţii, se află la

sat sau la oraş, în trecut sau în prezent. Această legătură se

manifestă, direct sau indirect, în toate aspectele vieţii satului

şi a oamenilor de la sat, iar autorul ştie să o surprindă în

mod magistral prin diverse întâmplări cotidiene, portrete ale

unor personaje semnificative, descrieri de o deosebită

frumuseţe şi candoare. Iată spre exemplu, un fragment din

povestirea „Primăvara în suflet”, în care autorul te face să

vezi şi să admiri, cu ochii minţii, minunata paletă de culori

şi mirosuri care inundă satele Bărăganului, începând din

primăvară şi până în toamnă: „Cine n-a fost la Cocora când

înfloresc corcoduşii, nu-i va iubi niciodată. Tot satul

miroase a corcoduş înflorit. Te trezeşti într-o dimineaţă că

totul în jur este alb. Dacă nu ar fi acea blândă căldură a

primăverii, ai putea crede că s-a întors iarna. După o lună

satul este din nou alb. Înfloresc salcâmii. Ciorchinii lor şi

parfumul florilor te robesc, te fac cojan get-beget, nu uiţi şi

mai ales doreşti în fiecare primăvară să fii acolo”. Sau: „Ar

mai fi un moment al culorii la care te invit, cititorul meu. Să

vii la noi la Cocora când galbenul florilor de floarea

163

soarelui inundă câmpul până la marginea zării. Poposeşte

câteva clipe şi vezi de aproape şi de la distanţă această

minune şi vei mai dezlega un mister, chiar cel al legăturii

fără cuvânt între pământ şi cer, dintre darurile lui

Dumnezeu de pe pământ şi cele de deasupra noastră. Vei

vedea cum fiecare fir de floarea soarelui îşi caută raza sa.

Lanul întreg se întoarce cu faţa către steaua vieţii şi n-o

scapă din privire de la ivirea în marginea zării până la

apus”.

Sunt evocate de asemenea animalele, în primul rând

caii (Neamţu, Piciu şi Şoimu), dar şi taurul învăţat cu nărav

la împuns (devenit apoi buhaiul satului) sau porcul problemă

care a trebuit să fie sacrificat în mijlocul verii pentru că era

foarte neastâmpărat şi nu se îngrăşa. Sunt redate numeroase

întâmplări din lumea satului, în care au fost implicaţi autorul

şi familia sa, precum şi alţi locuitori din Cocora sau din

împrejurimi: salvarea unei oi aflate în pericol să moară la

fătare, o furtună cu ploaie torenţială şi trăsnete care i-a

surprins la rariţă, veghea de la „bostană” odată cu apariţia

primilor pepeni, treieratul grâului şi reţinerea întregii

cantităţi pentru a fi predată la stat (conform cotelor excesiv

de mari, stabilite arbitrar de către noua putere „populară”),

sustragerea unor saci cu grâu în drumul spre siloz (pentru a

fi redaţi familiei spoliate, într-un spirit oarecum haiducesc

de dreptate), întâmplări de la şcoală, de la joacă şi multe

altele. Mica povestire care evocă foametea cumplită ce a

lovit satele româneşti în anii 1946 şi 1947 conţine o

întâmplare tulburătoare, semnificativă pentru cinstea şi

mândria acelor oameni săraci, dar demni: copilul flămând,

trimis la şcoală cu numai câteva boabe fierte în buzunar, nu

se poate stăpâni şi cere o bucăţică de pâine, cât de mică,

unei colege provenind dintr-o familie înstărită, care muşca

164

dintr-o felie foarte mare şi care, nu numai că îl refuză, dar îl

şi pârăşte acasă, familia sa aflând astfel ce s-a întâmplat.

Reacţia a fost cumplită: mama s-a albit la faţă şi a plâns

toată ziua („ce-or fi zis copiii ăia de la şcoală când te-au

văzut cum cerşeşti ca un nemernic”), bunica s-a supărat şi

ea („ne-ai făcut de râs maică şi nu mă aşteptam tocmai de

la tine să faci una ca asta”), iar tatăl, când s-a întors seara

de la câmp, s-a uitat crunt şi a ieşit din curte fără să spună

un cuvânt. Chiar şi astăzi, după aproape şase decenii, autorul

mai este marcat de întâmplarea de atunci: „Acum când

scriu, sunt cuprins de o neasemuită durere. Sufletul îmi

tremură la gândul că poate, mama, acolo unde este, mă va fi

iertat că n-am ascultat-o şi că am cerşit ca un nemernic «o

bucată de pâine»”. Şi tot legat de episodul foametei, este

de remarcat cazul acelui chiabur (un „duşman al poporului”,

desigur!) care şi-a desfăcut magaziile şi a dat tuturor

nevoiaşilor grâu şi porumb, să nu le moară copiii de foame;

drept pentru care a primit ca răsplată, de la securitate, o

condamnare la canal pentru speculă cu cereale.

În toate întâmplările relatate sunt implicaţi, în primul

rând, locuitorii satului. Unele povestiri au rolul de a

imortaliza câteva dintre aceste personaje, prin realizarea

unor portrete deosebit de sugestive, începând cu acelea ale

lui Pârnod şi Ioana Mică (părinţii autorului, oameni stimaţi

şi apreciaţi de tot satul, remarcabili prin hărnicie,

sociabilitate şi moralitate), moş Răducanu Lalea (unul dintre

bunicii autorului, caracterizat ca fiind „bunătatea coborâtă

din cer”, un bătrân extraordinar şi priceput la toate, dar mai

ales la vindecarea animalelor bolnave), Ţâţă nebunul satului

(care se arăta gol femeilor şi le făcea semne obscene – astăzi

s-ar numi exhibiţionism – atunci când acestea veneau la

fântâna de lângă casa sa, unde se găsea apa cea mai bună din

165

sat), Ciufu (un om care avea când ghinion, când noroc, dar

care se mulţumea întotndeauna cu ce-i dădea Dumnezeu,

întrucât nimeni nu ia nimic cu el în mormânt), Marinică

Sugurică (pramatia ajunsă secretar U.T.M. la o mare

întreprindere din Bucureşti), moş Scarlete (mincinosul

satului), domnul Ioniţă Costache (director de şcoală şi

pedagog desăvârşit, precum şi un mare maestru al viorii şi al

flautului), doamna Vişan (gazda autorului în timpul şcolii

pedagogice de la Buzău, o femeie de o bunătate deosebită şi

o „a doua mamă” pentru el) şi mulţi alţii.

Una dintre caracteristicile cele mai importante ale

acestei comunităţi rurale, bazată în principal pe tradiţii

ancestrale, este, alături de alte trăsături definitorii, spiritul de

întrajutorare. Oamenii, familiile, trăiesc la rândul lor în

cadrul unei alte familii mult mai mari, aceea a satului şi le

pasă de ceea ce se întâmplă celorlalţi. Sătenii se cunosc mai

ales după porecle, încât de multe ori nici nu-şi mai aduc

aminte numele adevărate, oficiale, ale semenilor lor.

Relevante în acest sens sunt povestirile despre claca de la

casa lui Pârnod şi despre focul din oborul acestuia, în care

oamenii sar cu mic, cu mare, fie să ajute la bulgărirea

pereţilor unei case noi, fie să stingă incendiul care ameninţa

să mistuie gospodăria unui consătean de-al lor. Autorul,

fiind la vremea aceea copil şi implicat în mod direct în

aceste întâmplări, care se petreceau chiar în spaţiul său

familial, retrăieşte cu emoţie şi intensitate evenimentele

respective, pe care le descrie cu foarte multă naturaleţe şi

putere de sugestie. O menţiune specială merită scena de la

clacă, în care bărbaţii cărau lutul, balega de cal, paiele tocate

şi apa, iar femeile tinere şi vânjoase frământau acest amestec

cu picioarele, ridicându-şi rochiile până la jumătatea pulpei.

Unul dintre bărbaţi şi-a amintit că era ziua de Caloian şi a

166

aruncat o găleată de apă în capul uneia dintre femei, udând-

o din cap până în picioare: „Trupul i se înfioră. Era

frumoasă. Rochia din pânză uşoară i se lipise de corp. I se

vedeau sânii de fecioară, şoldurile pline şi picioarele

drepte. Dădu să iasă şi a căzut în clisa înmuiată (…) În

câteva minute nebunia udatului i-a cuprins pe toţi. Femeile

şi fetele au ieşit din clisă, au luat găleţile şi au început şi ele

să ude pe cine apucau. Au ieşit în uliţă”. Când nebunia s-a

potolit şi s-a trecut la al doilea călcat al pământului, de pe

uliţă s-a auzit cântecul lăutărilor din Colilia, chemaţi de

Pârnod, întrucât „visul de a avea casa şi curtea lor trebuia

împlinit cu dragoste, cu bucurie şi cu veselie”. Într-un colţ

al curţii, baba Leanca mesteca uşor într-o căldare uriaşă

pilaful: aveau de hrănit peste optzeci de guri în ziua aceea.

Relatări ca aceasta, dar şi altele, precum examenul la

şcoala pedagogică, admiterea la facultate, colectivizarea

forţată sau viscolul puternic din iarna anului 1953 (când

nămeţii au acoperit complet o mare parte dintre gospodării

şi multe familii rămase blocate sub zăpadă au primit hrană şi

apă prin hornurile caselor), reprezintă mărturiile, mai mult

sau mai puţin subiective, ale celor care au trăit efectiv aceste

evenimente. Ele se constituie în elemente ale unei

monografii afective, scoasă din memoria colectivă şi

eternizată prin forţa de imortalizare a cuvântului scris.

Atât „Casa din vis” cât şi „Întoarcerea cocorului”

debutează cu un fel de capitole introductive, ca nişte articole

de enciclopedie, în care sunt prezentate coordonatele

geografice şi istorice ale satului Cocora din Câmpia

Bărăganului, sat în jurul căruia gravitează majoritatea

povestirilor din cele două cărţi. Este redată legenda puiului

de „cocoară” care a dat numele satului, concomitent cu

mândria autorului, pentru originile familiei sale, provenind

167

din mocanii ardeleni stabiliţi în urmă cu două secole pe

aceste meleaguri, lângă bălţile şi stufărişurile care le

asigurau condiţii bune de iernat. Sunt trecute în revistă

câteva personaje matusalemice, strămoşi deveniţi aproape

legendari, dintre care mulţi au trăit peste suta de ani. Sunt

furnizate informaţii atât despre familia autorului, cât şi

despre celelalte familii din sat, amintindu-se totodată şi

evenimentele care, în decursul timpului, au marcat în mod

esenţial existenţa acestei comunităţi: reformele lui

Alexandru Ioan Cuza, războiul de independenţă şi cele două

mari conflagraţii mondiale, cu împroprietăririle care au

urmat, venirea comuniştilor la putere şi procesul de

colectivizare, plecarea copiilor la oraş „ca să nu mai dea

degeaba cu nasul în pământ”, dar şi faptul că, în ultimii ani,

unii dintre ei au început să se întoarcă la Cocora „să repare,

să îndrepte şi să refacă vechile gospodării”. Deosebit de

impresionantă şi încărcată de semnificaţii este, în acest

context, povestea extraordinară a exterminării dropiilor din

zonă, similară, într-un fel, cu aceea a depopulării satelor şi a

sacrificării ţărănimii de către comunişti: „Prin locurile

acestea creşteau înainte de al doilea Război Mondial stoluri

întregi de dropii,iar iepurii şi prepeliţele îţi ieşeau în cale

de câteva ori pe zi. Dropiile au dispărut complet. În 1938 un

polei care a ţinut câteva zile le-a îngreuiat aripile şi bietele

păsări au fost mânate în sate ca oile, tăiate şi puse la sare.

Au scăpat doar câteva, ca prin minune. O singură dată,

când eram copil mic, am văzut două dropii. Mi le-a arătat

bunicul, de la care ştiu povestea tristă a dispariţiei lor”.

În cea de a doua carte, intitulată deosebit de sugestiv

„Întoarcerea cocorului” (cu semnificaţii multiple, dar în

principal cu aceea a revenirii autorului la originea sa, atât

prin amintirile despre satul mirific al copilăriei, cât şi prin

168

percepţia reală a aceluiaşi loc, aşa cum se înfăţişează el în

zilele de astăzi), este de remarcat o diversificare a tematicii,

autorul adăugând, faţă de primul volum, o serie de elemente

noi: evocări ale unor „dascăli”, scrisori de la foşti colegi şi

profesori, amintiri din anii când a funcţionat ca învăţător,

iubirile din tinereţe şi apoi marea dragoste pentru cea care îi

va deveni soţie. Sunt inserate multe referiri la cărţile sale,

atât la cele scrise cât şi la cele aflate în curs de elaborare sau

chiar numai în faza de proiect. De altfel un rol desoebit de

important, chiar determinant aş putea spune, îl joacă

reîntoarcerile în satul natal, la Cocora, în principal cele

legate de lansarea volumului „Casa din vis”, dar şi – legat

de acest eveniment – întâlnirile cu oamenii de atunci şi

amintirile despre cei care s-au dus. Această nostalgie a

oamenilor şi a locurilor din trecut, izvorâtă din antiteza între

„ce a fost” şi „ce a rămas”, creează uneori pagini

remarcabile prin lirismul pe care îl degajă, cum ar fi, spre

exemplu, cele în care autorul află despre recenta dispariţie a

unei foste colege: „Soarele ajunsese sus şi trimitea razele

lui cu putere peste lanul uriaş din care alegeam în gând un

buchet de maci roşii pentru colega mea; dar şi câteva flori

de sângele voinicului; am cules cu ochii în lacrimi şi câteva

fire cu flori de rochiţa rândunicii…”

„Întoarcerea cocorului”, faţă de „Casa din vis”, se

caracterizează printr-un lirism mult mai pronunţat şi printr-o

apropiere mult mai mare faţă de volumul de poezie „La

umbra firului de grâu”. Autorul reproduce chiar, în câteva

rânduri, versuri din această carte, dar uneori vine şi cu

versurile noi sau povesteşte în versuri, creând pagini lirice

de o frumuseţe deosebită, din care exemplificăm cu acest

scurt fragment: „Nu te-am iubit măcar o dată câmpia mea

ca un bărbat, nu te-ai lăsat măcar o dată sărutată, pe braţul

169

meu tu niciodată, trupul divin n-ai înmuiat./Tu aşteptai să

vezi ce poate,/Unul de-al tău plecat din sat…/Eu m-am

luptat, am dat din coate, fără folos, tot timpul am cântat o

melodie azi, iar mâine-o poezie, iubirea mea dintâi, câmpie,

eu doar pe tine te-am visat”.

Încurajat de aprecierea lui Gheorghe Iova,

concentrată în butada „rătăcirea întemeiază” (rătăcire

văzută tocmai în sensul pendulării între trecut şi prezent,

între concret şi imagistic, între epic şi liric), autorul se

dezlănţuie în cel de-al doilea volum de povestiri. Uneori iese

în evidenţă temperamentul vulcanic al personajului Radu

Mocanu (alias Aurel Anghel), temperament care de altfel îl

caracterizează pe autorul şi pe omul Aurel Anghel în viaţa

de toate zilele. Alteori, povestirile devin mai lungi şi

tratează întâmplări sau trăiri diferite, planurile se suprapun,

sensul pendulării se inversează, iar prezentul capătă o

importanţă mult mai mare, fiind punctul de pornire spre

redescoperirea şi retrăirea trecutului. „Aurel Anghel nu este

nicidecum lacrimogen, tonul redării unor stări devine curat

prin energia cu care încarcă expresia narativă. Ideea de

întoarcere, reîntoarcere, nu e altceva decât cercul vicios al

rătăcirii”, afirmă scriitorul şi criticul literar Dumitru Ion

Dincă, privind această pendulare ca pe „un păcat asumat”.

Revenind la primul volum de povestiri, „Casa din

vis”, se poate face aprecierea că este impecabil scris şi

structurat. Povestirile sunt scurte şi au o existenţă de sine

stătoare, o viaţă a lor proprie, formând în acelaşi timp un tot

unitar. Întoarcerile în prezent, intervenţiile prezentului, ca să

zic aşa, sunt bine ponderate şi bine plasate, au forţă şi

potenţează amintirile. Autorul îşi caracterizează singur

opera: „Cartea mea e când culegere de povestiri adevărate,

când amestec de amintiri, poveşti reale şi închipuite, uneori,

170

încurajat de un prieten (probabil este vorba de Aurelian

Mareş – n.n.), cred chiar că scriu un roman”.

Cel de-al doilea volum de povestiri, „Întoarcerea

cocorului”, nu se ridică totuşi la valoarea celeilalte cărţi, dar

aceasta este o părere strict personală, cu doza inevitabilă de

subiectivism. Excesul de lirism în defavoarea epicului

(naraţiunii) rupe uneori din fluiditatea unor povestiri (cum

se întâmplă, spre exemplu, în episodul cu viscolul). Autorul

se dedublează, inventează un nou personaj, Radu Mocanu

(nume preluat de la bunicul său matern), procedeu care îi

permite să scrie despre el la persoana a treia, să se

caracterizeze, să-şi facă portretul ca şi cum ar fi privit din

afară de către o altă persoană (personajul narator fiind, în

acest caz, un redactor fictiv de la revista „Helis” din

Slobozia). Dar trecerile de la un plan la altul sunt neclare,

creează uneori confuzii, încât în câteva rânduri autorul îl

pierde pe Radu Mocanu în favoarea lui Aurel Anghel.

Totuşi, privindu-le în ansamblu, cele două volume

de povestiri şi volumul de poezie se completează şi se

condiţionează reciproc, formând un ansamblu unitar spre

folosul cititorilor. Cei care s-au născut şi au copilărit la ţară

vor simţi organic trăirile autorului, în timp ce pentru orăşenii

get-beget se va deschide o poartă magică prin care vor putea

pătrunde în lumea minunată a satului, aşa cum se înfăţişa el

înainte de a fi fost alterată de intervenţiile nefaste ale

comuniştilor. Pentru mine personal, în afară de faptul că am

fost şi eu născut şi copilărit la ţară, cărţile lui Aurel Anghel

îmi aduc aminte de bunicii mei materni, Claudia şi Eusebiu

Cerneavschi, de loc din nordul astăzi înstrăinat al Bucovinei,

care, după marea unire din anul 1918, au fost repartizaţi ca

tineri învăţători în judeţul Ialomiţa, la Căzăneşti, foarte

aproape de Cocora, unde au rămas, ce e drept, destul de

171

puţin timp, dar de unde au păstrat pentru totdeauna amintiri

deosebit de frumoase.

„Casa din vis” este dedicată de autor tatălui său

nonagenar, Ion I. Anghel, precum şi consătenilor săi.

Prefaţa, intitulată „Veşnicia s-a născut la sat”, este semnată

de Iulia Lazăr, profesor la Colegiu Naţional „Bogdan

Petriceicu Hasdeu” din Buzău. Pe coperta a patra sunt

publicate titlurile celorlalte şase cărţi scrise de Aurel

Anghel, precum şi fotografia din tinereţe a autorului, însoţită

de următoarele versuri: „Aşa eram când am plecat din

sat,/Un tânăr visător, cu părul ondulat./ Mă-ntorc bătrân cu

părul colilie/În suflet miros cald de călăvie,/O dragoste de

sat nemăsurată,/Peste câmpia din Cocora semănată”.

„Întoarcerea cocorului” are coperta realizată chiar

de către Aurel Anghel (probabil ca şi cealaltă carte, unde

însă nu se menţionează). Introducerea, cu titlul „Rătăcirea,

ca un păcat asumat” este alcătuită de Dumitru Ion Dincă,

membru al Uniunii Scriitorilor din România. Autorul

semnează şi el un „Cuvânt înainte”, dar, mai mult, ne oferă,

ca substitut de prefaţă, „două pagini cu sintagme poetice de

neuitat”, referitoare la „cocori” şi la „rătăcire”, culese din

Mihail Tănase, Tudor Arghezi, Adelina Ionescu, Alexandru

Odobescu, Mircea Florin Şandru, Maitreyi, Ioan Petru

Culianu, Ioan Viorel Boldureanu, A.E. Baconsky, M. Tkaci

şi, desigur, din Aurel Anghel însuşi. Pe coperta a patra sunt

publicate o fotografie a autorului împreună cu consăteanul

său Nelu Paraschiv, autorul butadei „Ne-ai scos din

necuoaştere”, precum şi două scurte aprecieri critice

semnate de Anghel Machedon Pişcu (profesor, poet, critic

literar din Slobozia) şi de Iulia Lazăr (profesor la Colegiul

Naţional „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Buzău.

172

CARTEA PSALMILOR ÎN RIME

Cartea Psalmilor („Psaltirea”, după terminologia

greco-ortodoxă) este o colecţie de vechi cântece religioase

ebraice atribuite regelui David şi incluse în Vechiul

Testament. Ea conţine 150 de imnuri de slavă şi preamărire,

cântări de mulţumire, rugăciuni individuale şi colective, la

care se adaugă psalmii regali şi psalmii mesianici16

.

„Aşadar, mâhnire, supărare, nostalgie, dor, durere,

suferinţă, îndoială, deznădejde, interogaţie, imputare,

revoltă, umilinţă, lacrimă, căinţă, rugăciune, implorare,

strigăt, speranţă, întâmpinare, regăsire, bucurie, jubilaţie,

extaz…, iată tot atâtea trepte din universul emoţional al

psalmilor, ceea ce, pe lângă frumuseţea lor poetică, explică

de ce au pătruns ei atât de adânc în sufletul omului”17

.

Cartea psalmilor în rime de Aurel Anghel

(Editura „Omega”, Buzău, noiembrie 2006) începe cu o

Dedicaţie („Sunt oameni pe care Dumnezeu ne ajută să nu-i

uităm. Amintirea lor mi-a dat puterea de a citi şi retranscrie

în rime Psalmii – Rugăciunile Regelui David: Preot prof.

Iorgu Constantinescu – Buzău, Preot Virgil Frânculescu –

Buzău, Preot Nicolae Tănase – Bacău. Întru pioasă şi

veşnică amintire. A. Anghel”) şi se termină cu o Scrisoare

16 De fapt, atât în varianta grecească (Septuaginta), cât şi în cea latină (Vulgata)

mai există, suplimentar faţă de textul ebraic, şi un al 151-lea psalm, despre care

se face următoarea menţiune: „Psalmul acesta a fost scris de David cu propria

sa mână, deşi nu se numără printre cei o sută cincizeci. Alcătuit la vremea când

el se afla în luptă cu Goliat”. Acest psalm extranumerar trece drept necanonic şi

el nu a fost transpus în rime de Aurel Anghel. 17 Bartholomeu Valeriu Anania, arhiepiscopul şi mitropolitul Clujului, Albei,

Crişanei şi Maramureşului, Introducere la Psalmi, în: Biblia cu ilustraţii,

Editura „Litera”, Bucureşti, 2011, p.908.

173

de mulţumire („Bucuratu-s-au mult sufletul nostru de

lumina primită în tabăra de Creaţie şi credinţă de la Bisoca.

Scrierea Cărţii e rodul şederii mele acolo, a întâlnirii la

ruga de seară a preotului Mihail Milea, care mi-a inspirat

demersul. Spre bucuria noastră, încurajări şi sprijin pentru

publicare am primit şi de la preoţii Bisericii Sf. Andrei din

Buzău, Iulian şi Paul Negoiţă. Fără prietenii mei Nicolae şi

Lia Tănase, Alexandru Apostol, Cristinel Popa, truda mea

ar fi rămas fără lumină. Îndreptări şi încurajări am primit şi

de la Aurelian Mareş, care s-a implicat, scriind jumătate

din Psalmul 50 pe care nu reuşisem să-l transcriu, oferindu-

mi ca model transcrierea ultimilor patru psalmi. Celor

amintiţi aici, revistei Renaşterea culturală buzoiană care a

publicat o pagină întreagă, le mulţumesc cu bucurie şi

credinţă. Aurel Anghel). Arhitectul şi poetul Aurelian

Mareş, bun prieten al autorului, s-a implicat chiar mai mult

decât s-a amintit mai sus, el fiind redactorul cărţii şi

realizatorul unei coperte de excepţie.

Trebuie arărat că după apariţia volumelor La umbra

firului de grâu (versuri) şi Casa din vis (proză), ambele

dedicate copilăriei şi tinereţii sale, precum şi locurilor unde

a crescut şi a învăţat, Aurel Anghel şi-a adăugat la numele

său cognomenul „Cocora”, preluat de la denumirea

localităţii natale: satul Cocora din Câmpia Bărăganului,

localitate unde a fost sărbătorit – în luna iunie, anul 2006 –

de întreaga suflare a satului. De altfel, după cum remarcă şi

preotul profesor Mihail Milea în prefaţa intitulată Ecoul

poeziei cereşti, predispoziţia lui Aurel Anghel pentru poezie

religioasă se observă încă din volumul La umbra firului de

grâu, unde apar versuri care prefigurează viitoarele

rugăciuni psaltice: „Amestecă, Doamne lutul cu ploi,/ Adu

măcar cuvântul înapoi, /Dă-mi din nou primăvară./

174

Binecuvântează gândul şi lutul/Întoarce spre

noi/Începutul”. (Dor), sau: „De-atâtea ori am rostit şi

eu/Primul cuvânt al lui Dumnezeu:/Să fie lumină/ Şi a fost/

Lumină şi rost”. (Poem mărturisitor), sau: „Dă-ne nouă mai

multă putere/Azi şi mâine de sfânta lui Hristos Înviere”.

(Ritual), sau: „Nu cer, Doamne, decât să-i ierţi/Pe robii tăi,

să nu-i cerţi,/ Eu atâta îţi cer,/Doamne, de-acolo din cer!/

Iartă-le păcatul de început/Pentru tot ce-au făcut,/Dă-le

înapoi iubirea de aproapele/Ascunsă în şuvoaie/În picătura

de ploaie, în apele/Care spală acum câmpia./În curând

soarele/Va aduce-napoi poezia şi bucuria/De-a trăi pe

pământ/Cu al Tău cel dintâi Cuvânt”. (Rugăciuni). Mai

mult, invocarea lui Dumnezeu este prezentă pe tot parcursul

acestui volum, iar „Cuvântul” este de asemenea foarte des

menţionat atât în înţelesul său biblic, cât şi ca simbol al

Poeziei.

Dacă multe versuri din cartea La umbra firului de

grâu prefigurează viitoarele rugăciuni psaltice, tot atât de

adevărat este că şi în versurile din Cartea psalmilor în rime

se regăsesc formele de exprimare poetică, imaginile

specifice, stilul inconfundabil al autorului Aurel Anghel:

„Mă întreb, Doamne, cu mare mirare/Cine va face Sfântă

Strigare,/Cine în sălaşul tău va nemernici,/şi cine întru el se

va îndreptăţi?” (Psalmul 14: Cine va afla sălaş?), sau: „Voi

urca pe muntele Tău cel Sfânt/Să locuiesc în corpul tău

numit Cuvânt./Din inimă voi face voia Ta/Numai Cuvântul

Tău mă poate ajuta./Voi arunca de la mine cuvântul

ocară/Cuvântul Tău rosti-voi la ruga de seară.” (Psalmul

15: Voi face voia ta), sau: „Ce-mi vei face, Doamne, când în

stricăciune/Sângele-mi curat se făcu tăciune./Mă cobor în

pământ cu cel rău/Am uitat o vreme de numele Tău.”

(Psalmul 29: Am uitat o vreme) sau: „Copile, nu uita,

175

Domnul locuieşte pământul/El ne iartă pe toţi, ne dă

Cuvântul./El primeşte visul curat al inimii tale/El acoperă

sufletul credinciosului cu petale…/Floarea Credinţei ţi-o

pune la piept/Cu ea vei fi curat şi deştept,/Vei fi blând, vei

moşteni pământul/Floarea Credinţei este Cuvântul.”

(Psalmul 36: Copile, tu vei moşteni Pământul), sau: „În

inima mea a izbucnit cuvântul bun/ce să fac, Doamne, să-l

pitesc, sau să-l spun?/Limba mea e ca trestia

scriitorului/care dă glas bucuriei şi dorului” (Psalmul 44:

Celor ce vor scrie cuvântul spre pricepere), sau: „Tu ai

săvârşit zorile, /Ai înmulţit pe pământ florile,/Ne-ai zidit

primăvara şi vara,/Ai schimbat ziua cu seara” (Psalmul 73:

Prea tare umflase mândria), sau: „Ascultă copile şi ia

aminte./Cuvântul pace e cel mai cuminte/Fie pace în sufletul

tău/Domnul te va feri de cel Rău” (Psalmul 84: Cuvântul

pace). Este cât se poate de evidentă intensitatea nevoii

interioare a psalmistului de a-l lăuda pe Dumnezeu şi de a-i

aduce „cântare nouă” în versuri de o mare melodicitate,

Aurel Anghel fiind de altfel bine cunoscut şi ca un mare

împătimit al muzicii.

Psalmii biblici, în varianta lor ebraică, constituiau

modele de exprimare artistică, poetică şi muzicală. Numele

lor însuşi vine de la instrumentul muzical psaltérion, un fel

de harpă antică folosită pentru acompanierea recitării sau

cântării imnurilor religioase. Trebuie remarcat însă că

„structurile prozodice ale poeziei ebraice erau foarte

departe de ceea ce ştim sau practicăm noi astăzi în arta

poetică. Rima era inexistentă, iar ritmul, extrem de flexibil,

nu se întemeia pe distribuirea silabelor în picioare metrice,

nici pe alternanţa dintre silabele vocalice lungi şi scurte, ci

printr-un sistem tonal derutant, imposibil de sesizat prin

semne grafice, care se transmitea pe cale oral-auditivă”

176

(…) Singurul lucru pe care-l ştim mai bine este că principiul

fundamental al compoziţiei poetice ebraice era paralelismul

stihurilor, adică, în fapt, paralelism al gândirii în două sau

trei versuri succesive; ideea din primul vers este reluată de

al doilea, care, după caz, o repetă, o neagă sau o

îmbogăţeşte. Astfel structurată, poezia Vechiului Testament

reprezintă un unicat cultural (…) Iată de ce nici traducerea

greacă (Septuaginta), nici cea latină (Vulgata) nu ne oferă

nimic în această privinţă, autorii lor fiind de la început

conştienţi că asemenea corespondenţe prozodice sunt

practic imposibile (…) Din această foarte sumară

prezentare rezultă că absenţa rimei silabice în favoarea

unei rime a gândirii, precum şi lipsa ritmului prozodic în

favoarea ritmului interior conferă poeziei psalmice o notă

de surprinzătoare modernitate”18

.

De-a lungul timpului au apărut versiuni ale Cărţii

Psalmilor obţinute prin transpunerea textului biblic în

variante care să fructifice arta poetică a epocii respective.

Acest lucru s-a întâmplat în toate marile biserici creştine, fie

ele ortodoxe, catolice, protestante sau anglicane. La noi în

ţară prima realizare de acest fel a fost Psaltirea pre versuri

tocmită a mitropolitului Dosoftei (1683), urmată, peste

câteva decenii, de Psaltirea în versuri a lui Teodor Corbea

(rămasă în manuscris). În epoca modernă, sub denumirea de

„psalmi” au apărut grupaje de poeme ale unor scriitori

consacraţi, printre care Alexandru Macedonski, Tudor

Arghezi sau Vasile Militaru, la care însă nu este vorba, în

esenţă, de transpunerea într-o altă versiune poetică a

psalmilor biblici, ci de folosirea acestora ca suport pentru

18 Bartholomeu Valeriu Anania, arhiepiscopul şi mitropolitul Clujului, Albei,

Crişanei şi Maramureşului, Introducere la Psalmi, în: Biblia cu ilustraţii,

Editura „Litera”, Bucureşti, 2011, p.902-903.

177

exprimarea unor sentimente proprii, drame sufleteşti,

meditaţii filozofico-religioase etc.

Aurel Anghel se relevă, în acest context, ca un

psalmist de mare forţă şi originalitate. În primul rând el

îmbină cele două ipostaze arătate mai sus: pe de o parte

transcrierea în rime a întregii Cărţi a Psalmilor (fiind

singurul, după Dosoftei şi Corbea, care s-a mai încumetat la

o asemenea lucrare), pe de altă parte conceperea fiecăruia

dintre psalmi, transcrişi într-o viziune artistică proprie şi de

o valoare artistică indiscutabilă (înscriindu-se, din acest

punct de vedere, alături de psalmiştii români moderni).

Totodată Aurel Anghel face o corecţie care se cerea cu

necesitate de foarte multă vreme, înlocuind incorectul dar

mult uzitatul şi deja înrădăcinatul titlu de „psaltire în

versuri” cu formula corectă de „psaltire în rime”, întrucât

psalmii au fost compuşi încă de la începutul lor în versuri şi

ceea ce s-a făcut de fapt a fost transcrierea lor în rime,

păstrând o apropiere mai mică sau mai mare faţă de textul

originar. În al doilea rând, psalmii lui Aurel Anghel sunt

totuşi fundamental diferiţi, atât de psalmii biblici, cât şi de

varianta medievală românească a mitropolitului Dosoftei.

Deosebirile sunt atât de formă, cât şi de substanţă şi – în

acest sens – vom exemplifica chiar cu primul psalm, care

este considerat de comentatori drept o introducere la Cartea

Psalmilor:

„Fericit bărbatul carele n-a umblat în sfatul

necredincioşilor şi cu păcătoşii-n cale nu a stat şi pe

scaunul ucigaşilor n-a şezut;/ ci în legea Domnului îi este

voia, în legea Lui va cugeta ziua şi noaptea./Şi va fi ca

pomul răsădit lângă izvoarele apelor, cel ce roada şi-o va

da la vreme, a cărui frunză nu, nu va cădea şi ale cărui

fapte, toate vor spori.//Nu aşa-s necredincioşii, nu aşa, nu!,

178

ci-s ca praful ce-l spulberă vântul de pe faţa

pământului…/De aceea nu se vor scula necredincioşii în

jduecată, nici păcătoşii în sfatul celor drepţi./Că Domnul

cunoaşte calea drepţilor, iar calea necredincioşilor va

pieri”.19

„Ferice omul ce n-a merge/La sfatul celor fără de

lege,/ Şi cu răii nu va sta-n cărare,/ Nici a şedea-n scaun de

pierzare; /Ce voia lui va fi tot cu Domnul, /Şi-n legea lui ş-a

petrece somnul./De să va-nvăţa de zi, de noapte,/Să-i

deprinză poruncile toate,/Şi va fi ca pomul lângă

apă,/Carele de roadă nu să scapă./Şi fruntea sa încă nu-şi

va piarde/Ca pre toată vremea va sta vearde (…)”.20

„Să fugi de sfatul celui rău/Să mergi corect pe

drumul tău/Din faţa celui păcătos/Să te fereşti, copil

frumos./Nu sta pe scaun otrăvit/De cel ce drumul a

greşit./Tu eşti un pom, ce creşte lângă apă/El este ca o nucă

seacă…/Tu eşti ca pomul roditor/El pleavă spulberată de

vântul trecător./Citeşte legea zi şi noapte/Credinţa să o

dovedeşti prin fapte/Pe tine te iubeşte El, copil

neprihănit/Pe păcătos nu-l va lăsa nepedepsit”.21

Atât din acest exemplu, cât şi din întreaga Carte a

Psalmilor, se poate observa că, în timp ce mitropolitul

Dosoftei se menţine foarte aproape de textele clasice, Aurel

Anghel este mult mai liber, inventiv, exuberant, dând frâu

liber imaginaţiei şi patosului, cu o fervoare pe de o parte

religioasă, pe de alta artistică, în final creând o operă poetică

originală. Se mai poate observa şi adresarea sa expresă către

19 Bartholomeu Valeriu Anania, op.cit., p.909. 20 Dosoftei, mitropolitul Moldovei, Psaltirea în versuri, Bucureşti, A.R., 1887,

apud: Istoria literaturii române, ediţia a II-a revăzută, coordonator acad. Al.

Rosetti, Bucureşti, Editura Academiei, 1970, p.410. 21 Cartea Psalmilor în rime de Aurel Anghel, Buzău, Editura Omega, 2006, p.1.

179

copii, nu numai în acest psalm, ci şi în mulţi alţii din cartea

sa, ceea ce de altfel îl caracterizează pe „profesorul” Aurel

Anghel, care a şi debutat în literatură cu două cărţi de poezii

pentru cei mici şi care a purces la această lucrare inspirat de

atmosfera de creaţie şi credinţă din tabăra de elevi de la

Bisoca.

Dincolo de liberatea de interpretare artistică a

psalmilor biblici, Aurel Anghel redă totuşi cu multă

fidelitate ideile şi mesajele conţinute de aceştia. O singură

excepţie ar fi de menţionat din acest punct de vedere şi

aceasta se referă la Psalmul 118, intitulat în Biblie „Aliluia”,

iar la Aurel Anghel „De la Dumnezeu cer iertare”. Psalmul

118 este cel mai lung din Cartea Psalmilor, mult mai lung

decât oricare din ceilalţi psalmi, fiind structurat în 22 de

strofe (numărul literelor alfabetului ebraic, fiecare strofă

începând cu una dintre aceste litere) şi în 176 de versete (în

condiţiile în care versetele biblice sunt foarte lungi, fiind de

regulă expuse pe două sau mai multe rânduri). Tema

generală a psalmului este legea divină, cuprinzând totalitatea

învăţăturilor pe care Dumnezeu le-a transmis prin profeţi.

Textul în sine este o expresie maximă a evlaviei, dar şi o

meditaţie asupra vieţii şi a sfârşitului acesteia, ceea ce a

făcut ca părţi importante din acest psalm să fie incluse în

slujbele de înmormântare. În cartea sa, Aurel Anghel reduce

Psalmul 118 la numai 92 de versuri, care însă constituie un

minunat exemplu de transfigurare artistică a sentimentelor

de evlavie, smerenie şi credinţă faţă de Dumnezeu, având

totuşi un final mult prea didactic şi în afara temei: „Învăţaţi

voi tineri astă rugăciune/Şi luaţi din ea har şi-

nţelepciune./Veţi trece prin viaţă cu suflet curat/Mai aveţi

voi multe încă de-nvăţat”. În continuare, într-un fel de post-

scriptum la acest psalm transcris într-o formă mult mai

180

scurtă şi având, totodată, o încărcătură emoţională şi poetică

substanţial diferită faţă de varianta sa biblică, autorul îşi face

„mea culpa” pentru trufia de a adăuga textelor biblice

propria sa versiune artistică (de unde şi titlul psalmului):

„Pentru această îndrăzneală prea mare,/ De a mă abate

uneori/ Şi de a culege doar flori,/ N-am avut putere să scriu

cuvânt cu cuvânt/ Neputernic şi neajutorat încă sunt./ Mare

este Doamne, Puterea Ta,/Şi mă iartă pentru îndrăzneala

mea”.

Un alt aspect în care se manifestă originalitatea lui

Aurel Anghel este acela al titlurilor. Cea mai mare parte a

psalmilor biblici au titluri care îl indică pe autorul acestora,

în forma: „Un psalm (rugăciune, învăţătură, inscripţie pe

un stâlp, cântare, cântare-laudă, cântare psalmică, psalm-

cântare) al lui David”; sau într-o variantă prescurtată, pur şi

simplu: „Al lui David”. Mai există un psalm cu titlul „O

rugăciune a lui Moise” şi alţi câţiva care îl menţionează ca

autor pe Asaf (unul dintre cei patru „mai-mari” ai

cântăreţilor lui David), dar aceştia sunt consideraţi de

majoritatea comentatorilor ca aparţinând de asemenea lui

David. Câteva zeci de titluri au în fruntea sau în componenţa

lor expresia „pentru sfârşit”, care subliniază încărcătura

profetică a psalmilor respectivi. În a doua parte a Cărţii

Psalmilor există o serie de douăzeci de psalmi intitulaţi

„Aliluia” (cuvânt ebraic care înseamnă „Lăudat fie

Domnul”) şi o altă serie de cincisprezece psalmi, intitulaţi

„O cântare a treptelor” (cântări ale celor douăsprezece

trepte ale Templului, simbolizând tot atâtea trepte ale

urcuşului duhovnicesc). Uneori, titlurile mai conţin şi altfel

de menţiuni, cum ar fi cele legate de un anumit destinatar

(psalmii cu dedicaţie: pentru cel Iubit, pentru Solomon,

pentru fiii lui Core, pentru cea care a dobândit moştenirea),

181

de anumite sărbători şi situaţii (pentru ziua de Sâmbătă,

pentru ziua cea dintâi de după Sâmbătă, pentru sfinţirea

casei, pentru vreme de năpastă), de localizare în timp şi în

spaţiu (cu referire în special la momente din viaţa regelui

David, autorului psalmilor: când a venit la el profetul

Natan, când a ars Mesopotamia Siriei şi Ţoba Siriană, când

era în peşteră, când se afla în pustia Iudeii), de conţinutul

psalmilor (privitor la cele ascunse ale Fiului, privitor la

ajutorul ce vine dimineaţa, privitor la poporul ce se

îndepărtase de cele sfinte, privitor la înţeleptele învăţături

către Emam Israelitul) şi chiar indicaţii de interpretare

(pentru octavă, pentru ce se cântă cu schimbul). De multe

ori titlurile şi diversele indicaţii se repetă sau se combină

între ele, în acest din urmă caz rezultând denumiri ale

psalmilor ample şi complexe, cum ar fi, spre exemplu, în

cazul Psalmului 44: „Pentru sfârşit: un psalm al lui David;

privitor la ce se cântă cu schimbul, spre învăţătură fiilor lui

Core; cântare pentru Cel Iubit”.

Se poate observa în textele biblice că titlurile

psalmilor au un caracter strict informativ, oarecum sec, chiar

şi atunci când fac referire la conţinutul lor. În cazul lui Aurel

Anghel lucrurile sunt substanţial diferite, marea majoritate a

psalmilor având titluri care sintetizează mesajele religioase

în expresii deosebit de plastice, pline de expresivitate şi

încărcătură poetică proprie, de multe ori redând sau

prelucrând chiar versuri din textele pe care le denumesc. În

acest sens, o redare semnificativă a unor titluri din cartea lui

Aurel Anghel, în paralel cu cele din Biblie, poate fi în mod

special relevantă, dar în acelaşi timp şi utilă, pentru

înţelegerea aportului novator şi benefic pe care l-a adus

autorul prin transcrierea psalmilor, nu numai în rime, ci şi

într-o viziune poetică plină de originalitate: Ocolind cărări

182

întortocheate (Psalmul 5 „Pentru sfârşit: un psalm al lui

David pentru cea care a dobândit moştenirea”), Mă paşte

domnul (Psalmul 22 „Un psalm al lui David”), Sufletul

spre tine ridic (Psalmul 24 „Un psalm al lui David”),

Glasul milei tale (Psalmul 25 „Al lui David”), Ridică şi

paşte pe răi (Psalmul 27 „Al lui David”), Mâna se-

ngreoaie (Psalmul 28 „Un psalm al lui David, la ieşirea cu

Cortul”), M-a scos din groapa ticăloşiei (Psalmul 39

„Pentru sfârşit: o cântare a lui David pentru Iditun”),

Cântarea învierilor (Psalmul 65 „Pentru sfârşit: o cântare

psalmodică a învierii”), Dumnezeu în mijlocul

Dumnezeilor (Psalmul 81 „Un psalm al lui Asaf”),

Strigarea răilor (Psalmul 82 „Un psalm-cântare al lui

Asaf”), Pre Cel Înalt ai pus scăpare ţie (Psalmul 90 „O

cântare-laudă a lui David”), Răsădiţi vor fi credincioşii

(Psalmul 91 „Un psalm-cântare pentru ziua Sâmbetei”),

Binecuvântează suflete al meu pe Domnul (Psalmul 103

„Al lui David”), Lauda mea să n-o tac (Psalmul 108

„Pentru sfârşit: Un psalm a lui David”), Am crezut, am

grăit, m-am smerit (Psalmul 115 „Aliluia”), Mergând

mergeau (Psalmul 125 „O cântare a treptelor”), Darurile

Domnului mănunchi (Psalmul 128 „O cântare a

treptelor”), Am gătit ungător unsului meu (Psalmul 131

„O cântare a treptelor”), Cuviinţa slavei spre tine ridic

(Psalmul 144 „O cântare de laudă a lui David”).

În prefaţa intitulată Devenirea întru poezie şi drumul

către Dumnezeu, prof. Iulia Lazăr de la Colegiul Naţional

„Bogdan Petriceicu Hasdeu” (fostă colegă a autorului) face

o analiză pertinentă şi interesantă, surprinzând poate ca

nimeni altcineva esenţa şi originalitatea creaţiei poetice a lui

Aurel Anghel, inclusiv a acestor transoriei în rime a

psalmilor biblici, care formează un tot indestructibil fiinţă-

183

credinţă-creaţie-dumnezeire: „Lirismul şi dramatismul din

poemele biblice este, acum, doar un pretext. Până şi

numărul psalmilor, identic cu cel din Vechiul Testament, e o

pistă falsă. Nu rescrie poetul Aurel Anghel rugăciunile,

temerile şi speranţele regelui David. Găseşti, în versurile cu

armonie monotonă, de litanie, o biografie interioară a celui

ce le-a scris. E un act de spovedanie şi, deci, de sacră

purificare (…) Chiar dacă se păstrează retorica biblică,

chiar dacă arhaismul, cu rafinament de bijutier mânuit,

proiectează cititorul într-un timp al profeţilor biblici, chiar

dacă revin obsedant aceleaşi toposuri, - Ierusalimul, Sionul-

nu poate rămâne neobservată ancorarea durerii, a mâniei, a

furiei, a neliniştilor şi incertitudinilor, a umilinţelor poetului

în ACEST TIMP care l-a uitat pe Dumnezeu (…) Unii se vor

gândi, în mod firesc, şi la Psalmii lui Arghezi. Eu cred că

ceea ce au comun cei de faţă cu cei arghezieni este doar

ieşirea din timpurile publice în istorie, în contingentul

contemporan poetului. Dar tonul psalmistului Aurel Anghel

nu e unul sfidător, nici unul revendicativ. Nu spre

Dumnezeu se îndreaptă mânia şi reproşul, ci către semeni şi

către sine (…) Aş spune că aceşti psalmi s-au născut şi din

imperioasa nevoie a unui suflet ce vrea să iasă din

vremurile profane şi ostile în care trăieşte. Nevoia de

speranţă. Nevoia de dumnezeire. Este acest volum ca un alt

CREZ, unul personal, intim, - şi tocmai de aceea atât de

emoţionant! – o adevărată mărturisire a bucuriei că în astă

lume smintită a mai rămas nădejdea în dreapta judecată a

lui Dumnezeu (…) Duioşie şi teamă, indignare şi

compasiune, speranţă şi deznădejde, păcat şi smerenie,

furtună şi înseninare – toate stările unui om ce trăieşte în

lumea aceasta, dar are ochii spre cer, pot fi regăsite în

simplitatea plină de profunzime a acestor noi psalmi. Sunt

184

de fapt, trăirile unui om care iubeşte şi care nu se poate

opri să îşi cânte copleşitorul sentiment de iubire de

Dumnezeu (…) Iar acest volum nou nu e altceva decât o

treaptă fericită a devenirii întru poezie pentru poetul Aurel

Anghel”.

Concluzionând, putem spune că această nouă şi, în

felul ei, unică versiune poetică a Cărţii Psalmilor este un

cântec adresat Domnului, un imn de credinţă, o transfigurare

a temerilor şi frământărilor autorului, dar şi a bucuriei

acestuia de a trăi cu credinţă în Dumnezeu. Minunea sau

revelaţia profesorului Aurel Anghel din luna iulie 2006 de la

Bisoca, din tabăra de vară a elevilor din judeţele Buzău şi

Tulcea, în atmosfera de credinţă şi creaţie din acest adevărat

„colţ de rai”, este dovedită, dacă mai era nevoie, şi de faptul

că s-a apucat imediat de lucru, cu pasiune şi credinţă,

reuşind să definitiveze această minunată carte într-un timp

foarte scurt, astfel că ea a putut fi lansată câteva luni mai

târziu, în preajma sărbătorilor de Crăciun, la Seminarul

Teologic din Buzău.

185

A D D E N D A

186

187

IZVORUL PRIMĂVERII

Cu ocazia împlinirii a 500 de ani de la moartea lui

Ştefan cel Mare şi a 80 de ani de la apariţia revistei

rădăuţene „Muguri”, a fost (re)editată puţina operă literară

care a rămas de la scriitorul bucovinean Mihai Horodnic

(1907-1926), sub titlul Izvorul primăverii (Editura

Septentrion, Rădăuţi, 2004). Cartea a apărut sub egida

Centrului pentru Studierea Problemelor Bucovinei şi a

Societăţii de Ştiinţe Filologice din România, Filiala Rădăuţi,

în redacţia lui Vasile I. Schipor şi având ca prefaţă articolul

Mihai Horodnic–un zbor frânt de Luca Bejenaru, publicat în

Analele Bucovinei (Bucureşti, anul IV, nr.1, 1997, p.39-46).

Ediţie îngrijită, cu note, aprecieri critice, tablou cronologic,

bibliografie şi anexe de Vasile I. Schipor.

Mihai Horodnic s-a născut în anul 1907 în satul

Bilca de lângă Rădăuţi şi a murit foarte tânăr, în vârstă de

numai nouăsprezece ani, înecându-se în pârâul Suceviţa.

După absolvirea şcolii primare din satul natal, Mihai

Horodnic s-a înscris, în anul 1918, în clasa I a Liceului

„Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuţi. Câţiva ani mai târziu el

se alătură iniţiativei unor colegi din clasele mai mari şi îşi

publică primele încercări literare în revista „Mugurul”, care

apărea scrisă de mână, cu creionul, sub forma unor fascicole

de caiet, şi care circula în şcoală şi în internat, pe sub mână,

fiind transmisă din elev în elev. În anul 1924, aceşti tineri

entuziaşti obţin aprobarea corpului profesoral şi chiar

sprijinul direct al unor dascăli deosebiţi, precum

remarcabilii cărturari bucovineni Ilie Vişan şi Emanoil

Isopescu (directorul liceului), pentru a edita oficial această

188

revistă, care, deşi scrisă în continuare de mână, va fi

multiplicată la ciclostil (şapirograf) şi va fi difuzată atât în

cadrul liceului lor, cât şi la celelalte şcoli din oraş. Titlul a

fost schimbat din „Mugurul” în „Muguri”, iar iniţiatorii

revistei şi principalii ei colaboratori din această perioadă au

fost, în afară de Mihai Horodnic (membru al colectivului

redacţional şi, din anul 1925, conducătorul acestuia), elevii

şi studenţii Iftimie Galan, Tit Cârstean, Octavian Munteanu,

Ion Negură, Ion Roşca (ucenic la multiplicator) şi Eugen

Prelipcean (graficianul grupului care, prin desenele sale

foarte reuşite, a asigurat un aspect deosebit publicaţiei).

Acestora li s-au alăturat în curând şi alţi tineri talentaţi,

dintre care s-au remarcat în mod deosebit Iulian Vesper

(Teodor C. Grosu) şi Ghedeon Coca, precum şi câţiva

colaboratori din afara liceului: Emilia Tănăsescu (din

Rădăuţi), Mircea Ciobanu (din Cernăuţi) şi Emil Giurgiuca

(din Gherla).

În anul 1926 Mihai Horodnic reuşeşte să pregătească

tot ceea ce era necesar pentru apariţia primelor numere

tipărite ale revistei, dar, din nefericire, el nu se va mai putea

bucura de această extraordinară realizare, dat fiind soarta sa

tragică. Primul exemplar tipografiat a fost de fapt un număr

dublu, cu caracter omagial, dedicat în întregime celui care a

crezut în această idee şi care, într-un fel, şi-a dat chiar şi

viaţa pentru înfăptuirea ei, întrucât excursia la apa Suceviţei,

unde s-a produs tragicul accident, a avut ca scop, printre

altele, şi punerea la punct, împreună cu alţi colegi de

redacţie, a ultimelor amănunte legate de evenimentul

respectiv. Şocul produs de moartea lui Mihai Horodnic a

fost atât de neaşteptat şi de puternic încât revista îşi va

înceta apariţia regulată. Ea va mai fi editată sporadic în anii

1927, 1928 şi 1929 (câte un număr) şi 1940 (trei numere),

189

dar atmosfera literară creată în jurul ei se va transmite unei

întregi generaţii de tineri talentaţi din întreaga Bucovină.

Revista „Muguri” a avut o importanţă deosebită

pentru dezvoltarea presei şcolare româneşti, atât pentru cea

bucovineană, cât şi pentru cea naţională, în ansamblul ei.

„Mugurii” din Rădăuţi şi „Speranţa” din Cernăuţi, care au

apărut cam în acelaşi timp, au fost primele publicaţii ale

elevilor din acest colţ de ţară şi printre primele de acest gen

de pe teritoriul României. Revista rădăuţeană, în mod

special, se caracteriza prin regularitatea apariţiilor (având o

periodicitate de un număr la aproximativ două luni, cu

excepţia numerelor duble care apăreau la intervale mai mari

de timp) şi prin longevitatea deosebită (având, prin cele

şaisprezece numere realizate în prima ei serie, între ianuarie

1924 şi octombrie 1925, o durată de viaţă de aproape trei ani

de zile, ceea ce, la vremea aceea şi pentru o astfel de

publicaţie, era de-a dreptul extraordinar). Marele ei merit a

fost însă faptul că la această revistă şi la cenaclul care

funcţiona pe lângă ea şi în care erau analizate producţiile

literare ale colaboratorilor s-a format o puternică mişcare

culturală şi literară, care avea să declanşeze o adevărată

reacţie în lanţ, concretizată în perioada imediat următoare

prin constituirea, în liceele bucovinene, a unor noi societăţi

estetice ale elevilor (între care s-au remarcat, în mod

deosebit, cele din Cernăuţi conduse de Barbu Sluşanschi şi

Mircea Streinul), iar câţiva ani mai târziu prin apariţia unui

număr impresionant de publicaţii literare, cele mai

importante fiind Îndrumarea, Orion şi Pana literară (la

Rădăuţi); Freamătul literar (la Siret); Crai Nou, Plai,

Izvodiri, Fişier, Flanc, În preajma gândului şi Argonaut (la

Cernăuţi).

190

Această efervescenţă literară s-a datorat în mare

măsură şi acelor tineri entuziaşti care şi-au făcut ucenicia la

cenaclul şi revista „Muguri” şi care au fost invocaţi adesea

ca „vestitori” ai noii generaţii literare arborescene, cea care

se va desprinde de cultura bucovineană clasică, dezvoltată

pe un fundal de şcoală germană, şi se va zbate să-şi găsească

propria sa cale de exprimare, având ambiţia de a crea un stil

propriu, autohton, pe care l-au denumit „atmosfera de nord”

sau „goticul bucovinean”. Dacă mentorul grupului, Mihai

Horodnic avea să fie oprit din drum de soarta sa tragică,

mulţi dintre ceilalţi colaboratori de la „Muguri” se vor

afirma ca literaţi de seamă ai Bucovinei. Arcadie Cerneanu,

Iulian Vesper, Constantin Rotariu, Ghedeon Coca şi Ion

Roşca vor scoate revista Îndrumarea (în anul 1931), iar E.

Ar. Zaharia şi George Putneanu vor fonda revista Orion (în

anul 1933). Ceva mai târziu, în perioada dintre cele două

ocupaţii sovietice ale nordului Bucovinei, alţi poeţi şi

prozatori formaţi la şcoala „Mugurilor”, fie în prima serie,

fie în seriile de mai târziu, îşi vor aduce o contribuţie

importantă la redactarea nou createi publicaţii Revista

Bucovinei: Ion Negură, George Putneanu, Dragoş Vicol şi

Neculai Tăutu.

Cea mai semnificativă implicare a generaţiei lui

Mihai Horodnic în această nouă literatură „de nord” a fost

însă participarea reprezentaţilor ei la vestita mişcare

„Iconar”, apărută în anul 1931 sub coordonarea estetică a lui

Mircea Streinul. Unul dintre fondatorii acestei grupări a fost

chiar poetul Ion Roşca, plecat şi el din Rădăuţi, de la

cenaclul şi revista conduse de Mihai Horodnic, dar care, ca

şi acesta, a avut o soartă nefastă, o carieră întreruptă brusc

prin moartea sa la numai douăzeci şi cinci de ani. La noua

mişcare literară au mai aderat şi alţi foşti „muguri”, între

191

care Ghedeon Coca, Ion Negură, Iulian Vesper (care,

împreună cu Mircea Streinul, au fondat colecţia şi apoi

editura „Iconar”) şi George Putneanu (care a redactat la

Rădăuţi primul număr al revistei „Iconar”, următoarele

apărând la Cernăuţi sub direcţia lui Liviu Rusu şi Mircea

Streinul). Câteva decenii mai târziu, Ovid. S.

Crohmălniceanu va caracteriza „la rece” literatura acestei

grupări, iar observaţiile sale critice sunt reluate acum, după

câteva decenii, în ediţia îngrijită de Vasile I. Schipor:

„Niciodată în poezia românească nu s-a făcut atâta

tanatologie. Complement al «filozofiei» disperării, această

lirică sumbră a fost cultivată în special de grupul

bucovinean «Iconar» din jurul lui Mircea Streinul” sau:

„Poate doar un singur lucru distinge practic producţia

întemeietorilor editurii şi revistei «Iconar», umbra pe care

vine să o arunce mereu, într-o lirică inspirată de legătura

cu pământul natal şi natura sa păduratică, obsesia morţii”.

Toate elementele specifice sesizate de Ovid. S.

Crohmălniceanu sunt din plin reprezentate şi în poezia lui

Mihai Horodnic, ceea ce a făcut ca acesta să fie considerat

primul precursor al „iconarilor”. Mai mult decât atât, el este

apreciat de Mircea Streinul ca fiind primul poet modernist al

Bucovinei, deşi după alţi comentatori acest atribut i-ar

reveni lui George Voevidca.

Poeziile lui Mihai Horodnic au fost publicate postum

de Vasile I. Posteucă, în anul 1936, cu titlul File de poveste

(Antologie), la Tipografia Mitropolitul Silvestru din

Cernăuţi. Volumul conţine trei cicluri: Nelinişti, Fragmente

din „File de poveste” şi Cântecele aşteptării, iar în ediţia lui

Vasile I. Schipor mai sunt adăugate câteva poeme publicate

în revista „Muguri”, dar necuprinse în antologia din 1936,

precum şi un text postum. În primele două cicluri Mihai

192

Horodnic se revela ca un poet romantic, cântăreţ patetic al

minunăţiilor naturii, dar, în acelaşi timp, marcat de trauma

dezrădăcinării, de nostalgia satului natal cu poveştile şi

frumuseţile copilăriei, de tristeţea iubirii fără de noroc şi de

obsesia morţii. El creează o atmosferă vibrantă, exprimată în

versuri pline de melodicitate, cu rezonanţe uneori

eminesciene, alteori bucovinene, şi nu numai. Parcă

premonitoriu, Mihai Horodnic este fascinat de adâncurile

tainice ale apelor, pe care le cântă adeseori, începând chiar

cu prima poezie publicată în „Muguri”:

Mult mister ascunde apa în adâncul ei de unde,

Când cu farmece de aur luna-ntr-însele pătrunde…

Cel de-al treilea ciclu, Cântecele aşteptărilor, este

însă cu totul altceva. Aici Mihai Horodnic nu numai că

experimentează versul alb (ceea ce, oricum, era destul de

mult pentru acele vremuri), dar chiar creează o poezie

caracterizată printr-o modeernitate structurală, de esenţă, de

gândire şi exprimare poetică – ceea ce, probabil, i-a şi atras

aprecierea de primul poet modernist al Bucovinei. Dacă

temele sunt în general aceleaşi, calea este fundamental

diferită. Poate nu întâmplător, redactorul noii ediţii, Vasile I.

Schipor a ales ca titlu al acesteia tocmai un vers din

„Cântecele aşteptării”, iar strofa care îl conţine a fost

reprodusă pe coperta a patra a cărţii:

E sărbătoare mare în zările albastre,

A înflorit grădina şi-n sufletele noastre…

Pribeag, pe-un drum de soare, eu m-am pornit să merg

Şi deznădejdea toată din sufletu-mi s-o şterg,

S-ajung în ţara unde mai albi în floare-s merii,

Să sec dintr-o sorbire izvorul primăverii,

Să simt o viaţă nouă …

Dar m-am oprit din drum …

193

Mihai Horodnic, în mult prea scurta sa viaţă, a reuşit

să creeze o operă literară care este intens dezbătută şi în ziua

de astăzi. Dar el a avut în acelaşi timp şi alte veleităţi

artistice. A fost un recitator şi un muzician foarte bun.

Declama versuri din cei mai sofisticaţi autori şi cânta

minunat la vioară, atât romanţe cât şi compoziţii mai

dificile. A montat spectacole de teatru în care şi-a asumat

roluri importante şi a condus munca regizorală: Cocoşul

negru (de Victor Eftimiu), Boieri şi ciocoi (de Vasile

Alecsandri) sau O scrisoare pierdută (de Ion Luca

Caragiale). Când „o rigurozitate didactică excesivă” (cum o

numeşte Ion Negură în amintirile sale) a interzis colaborarea

colegelor de la liceul de fete pentru rolurile feminine, Mihai

Horodnic a scris o piesă de teatru numai pentru bărbaţi, care

va fi publicată postum, în anul 1937, prin grija aceluiaşi

Vasile I. Posteucă (cumnatul autorului), la Editura

„Bucovina” I.E. Torouţiu din Bucureşti, şi care este de

asemenea inclusă în ediţia lui Vasile I. Schipor. Din păcate,

tânărul, dar talentatul dramaturg nu a mai putut să participe

la premiera piesei sale, care va avea loc în toamna anului

1926, la sala Casei Germane din Rădăuţi, în cadrul unui

spectacol literar-muzical organizat în memoria sa de Liceul

„Eudoxiu Hurmuzachi”. Protagoniştii spectacolului au fost

prietenii şi colegii săi din cenaclul şi redacţia revistei

„Muguri”: Iftimie Galan, Tit Cârstean, V. Poleacu, Ion

Negură, Teodor C. Grosu, Constantin Cucu, T. Galan, V.

Cojocariu, N. Spânu, Eugen Prelipcean, T. Fortuna, D.

Bodale, V. Motrescu şi Ion Roşca, în timp ce rolul copilului

Brumărel a fost interpretat de copilul Eugen Drăguţescu, cel

care va deveni peste ani un renumit pictor cu palmares

internaţional.

194

Ediţia întocmită de Vasile I. Schipor este o lucrare

de nivel academic, realizată cu acribie şi competenţă. În

capitolele Mihai Horodnic în cronica vremii (Excerpta et

selecta) şi Aprecieri critice, redactorul cărţii adună

numeroase amintiri şi referinţe critice referitoare la viaţa şi

opera autorului, dintre care le menţionăm pe cele semnate de

Ion Negură, Iulian Vesper, E. Ar. Zaharia, Vasile I.

Posteucă, Traian Chelariu, Ilie E. Torouţiu, Tudose Dracea,

Mircea Streinul, Perpessicius, George Drumur, Octavian

Olinici, George Muntean, Ovid. S. Crohmălniceanu, Tudor

Opriş, Liviu Papuc, Luca Bejenaru, Petru Froicu, Gheorghe

Hrimiuc–Toporaş, Adrian Dinu Rachieru, Emil Satco,

Mălina Aniţoaei şi Vasile I. Schipor. Urmează o

Bibliografie completă (conţinând poezii originale şi proză

scurtă publicate antum în periodice; poezii originale

publicate postum în periodice, volume sau antologii; teatru

publicat postum în volum şi referinţe critice, edite sau

inedite), un Tabel cronologic (care ar putea să deruteze

cititorul, la o primă vedere, întrucât el nu conţine date

referitoare la viaţa şi activitatea lui Mihai Horodnic, ci face

o trecere în revistă a celor „patru secole de civilizaţie a

scrisului în Rădăuţi şi în microzona Rădăuţilor”, conturând

„un tablou al multiculturalităţii locale care s-a impus în

conştiinţa multor generaţii ca o adevărată «Europă în

miniatură», în care „contribuţiile românilor, germanilor,

evreilor, polonezilor, ucrainenilor şi ruşilor-lipoveni

sugerează, astfel, un adevărat dialog al convieţuirii paşnice,

al confluenţelor culturale benefice, realizat de-a lungul

vremii prin implementarea unui model central-european de

succes”) precum şi, în anexe, un grupaj iconografic alb-

negru, în care reţin atenţia mai ales cele câteva fotografii

195

trimise din Statele Unite de Zamfira Posteucă, sora

nonagenară a poetului Mihai Horodnic.

Vasile Schipor, îngrijitorul ediţiei „Izvorul

primăverii”, este secretar ştiinţific al Centrului de Studii

„Bucovina” din Rădăuţi (subfilială a Academiei Române),

secretar de redacţie al publicaţiei „Analele Bucovinei”,

editate de acesta, precum şi preşedinte al Filialei Rădăuţi a

Societăţii de Ştiinţe Filologice din România. El s-a remarcat

prin elaborarea unor studii şi comunicări ştiinţifice deosebit

de valoroase, ce abordează în principal istoria culturală a

Bucovinei. Între acestea se înscrie şi lucrarea dedicată

poetului Mihai Horodnic, o restituire necesară a biografiei şi

operei acestuia.

196

MÎNGÂIOS

Institutul European din Iaşi a publicat postum, în

colecţia „Inorog”, ediţia a II-a revăzută a volumul de versuri

Mîngâios, aparţinând poetei Irina Andone (1968-1998).

Cartea a apărut cu ocazia comemorării a şapte ani de

la moartea tinerei scriitoare, cu un cuvânt înainte de

Constantin Parascan intitulat „Irina Andone – In

memoriam”. Eu am primit-o de la rudele poetei din Lespezi,

în cea mai minunată (după mine) perioadă a anului, în luna

mai (evocată de altfel şi de poetă), când dorinţa de a te

bucura de viaţă ar trebui să fie poate cea mai intensă.

Irina Andone este ieşeancă prin naştere, prin viaţă

(atâta cât a fost) şi prin moarte (dat fiind sensibilitatea şi

spiritul specific poeziei sale). Ea a urmat şi absolvit

cursurile Liceului de Informatică şi ale Facultăţii de

Filologie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi,

apoi a beneficiat de două burse prestigioase: prima, la

Institute for Apllied English Language (Edinburgh, 1990),

iar cea de-a doua la Saint Hilda's College (Oxford, 1993-

1994). A fost cadru didactic la Facultatea de Litere a

Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” (Catedra „Eminescu”)

şi la secţia de actorie a Academiei de Arte „George Enescu”,

precum şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie

Română „Alexandru Phillipide” din Iaşi. A contribuit cu

numeroase articole la revistele culturale şi ştiinţifice. Teza

de doctorat i-a fost publicată atât antum, cu titlul Poetica

eminesciană a contrariilor (Universitatea „Alexandru Ioan

Cuza”, Iaşi, 1997), cît şi postum cu titlul Farmec dureros.

Poetica eminesciană a contrariilor (Editura „Cronica”, Iaşi,

197

2002). A contribuit, de asemenea, la redactarea unor lucrări

academice, în colective de autori, apărute ulterior morţii ei:

Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Semne şi sensuri

poetice. Vol. I. Arte. (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”,

Iaşi, 2005; coordonator: Dumitru Irimia) şi Dicţionarul

limbii române, serie nouă, tomul IV, litera „L” (Editura

Academiei Române, Bucureşti, 2008; redactori responsabili:

acad. Marius Sala şi acad. Gheorghe Mihăilă).

În poezie a debutat la numai 16 ani, elevă fiind, în

cadrul Cenaclului literar „Junimea” al Muzeului Literaturii

Române şi al revistei Convorbiri literare: „Debut

semnificativ, lămuritor, voce specială, fără ambiguităţi

excesive” (Constantin Parascan). Poeziile aveau să o facă

celebră încă din anii studenţiei şi să-i aducă o binemeritată

recunoaştere prin acordarea a două premii naţionale. Dar

Irina Andone nu s-a oprit numai la poezie; după anul 1989

ea scris şi a citit proză în Cenaclul „Ion Creangă” de la

Bojdeuca din Ţăcău: „Bijuterii lexicale şi de structură

exemplare. Se distingea prin individualizări coloristice,

fineţe şi contrapunct. Un sânge subteran irigă această

literatură. Cândva, cineva trebuie să ofere tiparului şi

această parte a creaţiei Irinei Andone”. (Constantin

Parascan).

În ceea ce priveşte volumul de versuri Mîngîios

(prima ediţie: Institutul European, Iaşi, 1996), acesta avea să

fie prezentat de asemenea la Cenaclul „Ion Creangă” de la

Bojdeuca din Ţicău, într-o şedinţă specială la care Irina

Andone a fost invitat de onoare. Volumul a surprins la acea

vreme nu atât prin indiscutabila sa valoare artistică, cât mai

ales prin uluitoarea şi originala viziune asupra triughiului

iubire –viaţă (maternitate) – moarte. Surpriza şi – de această

dată – stupefacţia aveau să devină mult mai mari şi să

198

cuprindă întreaga lume literară ieşeană şi naţională când,

după numai doi ani, poeta va hotărî să-şi încheie socotelile

cu viaţa şi să urmeze calea pe care deja o definise în

versurile sale, ceea ce a determinat o abordare oarecum

diferită a criticii literare, mai nuanţată şi mai bogată în

sensuri noi: „Citind şi recitind poemele din acest volum şi

prin luciul ocheanului întors, întunecat în acel octombrie

1998, căutînd a descifra măcar cîteva linii din secretul pe

care-l poate închide în ea opera unui creator, trei sunt

tunelurile prin care suntem ademeniţi a pătrunde şi înţelege

acest testament poetic. (…) Cele trei căi ne oferă tot atîtea

chei de desluşire a înţelesului ascuns: presimţirea morţii (a

neanutului nemilos), obsesia plodirii (neîmplinită) şi

vieţuirea în iubire (alături de iubitul visat)”, ceea ce face

din volumul „Mîngîios” o „carte mărturisitoare, gândită,

imaginată, structurată şi dăruită ca un testament de către

autoarea însăşi” (Constantin Parascan).

Fără să contestăm în vreun fel aprecierile critice de

mai sus, noi am avea la rândul nostru de făcut câteva

observaţii şi nuanţări, pe care le considerăm necesare pentru

completarea imaginii artistice extraordinare pe care o oferă

această operă lirică şi această poetă de o factură elegiacă

aparte.

În primul rând considerăm că legătura poetei cu

părinţii (cărora de altfel le şi este dedicată cartea) este mult

mai profundă şi mai importantă în contextul volumului decât

a fost sesizată şi subliniată, în ciuda puţinătăţii versurilor

care abordează această relaţie. Exemplificativ în acest sens

este poemul „Ce vînt”, pe care îl cităm în întregime: „Iubite,

îi văd pe părinţi/atîrnaţi cu sufletu-n ceruri,/scăldaţi în

lumina de lapte,/cu dinţii albiţi, avizi de lumină, avizi/ şi în

cruce acum cuminţiţi./Coboară din ei/şuvoaie de lapte alb şi

199

de păcură/din gurile lor albite, de var,/şi încă-i cu pruncii în

pîntece mama,/încă-n genunchi este tatăl,/ ascultă prin

pîntece geamătul blînd,/ ce nătîng, ce nătîngă,/ ce vînt”.

Mama mai este evocată tulburător în două din cele patru

poeme intitulate: „Bocet”: „Mamă, vino aproape, iubeşte,

iubeşte,/ de s-ar termina/ infernul acesta de primăvară,

/mamă, coboară, coboară,/ uite părul meu, pielea,/

cunoaşte-mă, aieve-am venit,/ infernul aceste de

primăvară,/mortal şi slăvit” sau: „Mai puţin de jumătate de

cîntec am fost/vale cu gheaţă,/ vale cu buruiană./ Ce tulbure

somn maica avea/ şi apa în vale cu el tulbura,/ soarele ca

mierea,/ soarele ca fierea,/ dunga cerului se subţia”, în timp

ce tatăl este purtătorul acelei interogări rău-prevestitoare:

„Tata întreabă: unde te duci?/ mai dulce, mai în barbă, mai

rar” (Ereticii), care este reluată apoi ca un leitmotiv cu

încărcătură funebră, funestă: „Unde te duci? tata strigă”, iar

răspunsul este : „către deal înverzit/ cu vîscul pe frunte”,

sau : Într-o vale aleasă, / rozmarin şi năsălie,/ cu iarbă de

lună,/ cu foi de mure, anume…”, pentru această plecare

fiind stabilită – ca şi în alte poeme – luna mai. La prima

vedere ar putea fi identificată o asemănare cu biblicul „în

loc cu verdeaţă”, dar paralela se opreşte aici întrucât, în loc

de „unde nu-i durere, nici întristare, nici suspin”, avem

„iarba dracului, mătrăgună” şi „de pe straie scaieţii la

vale-mi se scurg/ca din pântecul mumii un prunc” (Vîsc I).

Revenind la cele trei teme principale ale cărţii,

trebuie observat că acestea au o anumită înlănţuire logică:

nedesăvârşirea prin iubire, lipsa „plodirii” sau „pruncirii”

(termeni folosiţi de poetă) şi, implicit, ca o consecinţă a

imposibilităţii îndeplinirii menirii principale a femeii, a

rolului ei matern, obsesia inutilităţii şi perspectiva morţii ca

o rezolvare „in extremis”. Legătura este evidentă: iubirea

200

trebuie să genereze „plodire”, iar lipsa acesteia deschide

calea către moarte, prin întreruperea unei filiaţii fireşti pe

linie maternă, aşa cum apare în poemul „De îndrăgostire”,

pe care îl cităm de asemenea în întregime: „În convoaie

lungi vin iubitele,/ castele/. Asta sunt eu în strai

păienjeniş,/vin pe furiş,/ vin ca să fur şi să plec,/guralivă ca

o sămînţă mică, o ghindă sau un bob de linte/ ce-şi scoate

pe rînd/ sufletul prin pămînt,/sub răsuflarea cîrtiţei/care

sapă/ şi spune ceva de dor/ obositor,/ de-au auzit şi mamele/

şi bunicile şi-acum fiicele”.

Deşi cele trei teme se întrepătrund pe tot parcursul

cărţii, predominanţa lor în textul volumului urmăreşte

oarecum ordinea din înlănţuirea logică despre care am vorbit

mai sus. Mai întâi este dragostea, iubirea, iubitul. Dragostea

visată şi dorită de poetă nu este în principal aceea carnală,

trupească, pe care de fapt o respinge încă de la prima

experienţă de acest gen, evocată în mod semnificativ chiar

în primul poem al cărţii: „Din albastru-i strai,/din trupul cel

de lapte şi de var/ţi se zvîrle preacucernic/nenufărul,

trandafirul,/ oh, ce silă, oh, ce silă”. (Fecioara). În contextl

cărţii, iubitul este mai degrabă o noţiune abstractă, un

personaj ideal pe care poeta şi-l creează pentru necesitatea

de adresare intimă, o soluţie de evitare a singurătăţii, până la

urmă un sprijin, un tovarăş de drum şi un martor la marea

trecere: „Eu te conduc de mînă/ pe acest lent şuvoi./ Ţine-

mă strîns, suntem doi./Pune-ţi pieptul tare/ pe grilajul de

fier./Nu e loc pentru noi/într-atîta strîmtoare./Pune-ţi

pieptul tare/şi să pornim în sus pe şuvoi./E nevoie de noi

unde mergem,/e nevoie de noi” (Şuvoi), sau: „Am să-mi

aduc aminte de tine,/de nopţile alb petrecute-n

pudoare…/…/Am să-mi aduc aminte de tine,/de jarul ce sta-

n adorare” (Poem fără titlu, p.41), sau: „EA are să vină c-o

201

poftă de danţ/ că pieptul îmi fi-va de sare/…/ Hai, du-mă la

Dumnezeu, iubit al meu,/ că are să vină c-o poftă de danţ pe

iarbă/ unde-i floarea de nalbă// Hai, vino de du-mă la

Dumnezeu,/ în lacră-mi la capătul meu” (Ea).

A doua temă este cea a imposibilei maternităţi, a

nefecundităţii, dramă majoră care generează întrebări

fundamentale şi dileme existenţiale, sfârşind cu obsesia

inutilităţii ca femeie care nu poate să producă rodul iubirii şi

care întrerupe astfel o continuitate biologică şi umană

firească: „De la ospăţul cu-al zilei trup vin/ cu buzele roşii

de vin/ cu cerul senin la picioare/ cu ambele pîntece

clare//Va să fac ceva, cu cel sur, nefecund,/ pe care îl port

la vedere,/ cel ce m-aşteaptă, rotund,/ se clatină, oblic, în

vînt”. (Femeie), sau: „Femeie rară,/cu picioarele

împiedicate/şi nestemate bătute în talpe,//şi cu surpare/de-a

stînga/pe cînd se face a ploaie/ pe cînd se face a vînt/ a

plodire/ sau nu ştiu ce mare cinstire” (poem fără titlu, p.40),

sau: „Plăcile grele de aur se urc/ cu o paloare/ cu o

căldură/cu un dor de plodire/pîn' la Dumnezeu şi fire”

(poem fără titlu, p.39). Tema pruncirii neîmplinite se

împleteşte în permanenţă cu tema iubirii (cea care trebuie să

producă pruncirea) şi cu tema morţii (ca o consecinţă a

neperpetuării vieţii prin natalitate, a stingerii sterpe a

acesteia): „Iubite, te gîndeam de aur/cînd atingeai un pîntec

supt, de ceară/Masca-mi cu ochi de sfînt/ spre boală/se-

nvălmăşea alb şi sonor.// E noaptea sinuciderii cu spor22

//

Un prunc din ceaţă, plîns,/mă-ndeamnă/acid să muşc/din

propriul meu umor” (Umor), sau: „Şi ziua e rară şi noaptea

e rară,/ La nord e o vreme ceţoasă,/Paingii dreg năsălie în

fiecare colţ de la casă/aprinşi ca amnară.//La nord e o

22 Sublinerea noastră.

202

vreme ceţoasă,/La est a prunc amiroasă./Şi ziua e rară şi

noaptea e rară,/Mi-s ochii aprinşi ca amnară” (Viitor).

Apar simboluri noi, în special de factură minerală, opuse

astfel celor vii, capabile să producă o perpetuare biologică,

dar având în acelaşi timp şi sensuri ezoterice, undeva de prin

zona alchimiei – magie albă – magie neagră: fosfor, fier,

plumb, aramă, argint viu, sare, păcură, var, cenuşă, zgură,

fum. Cel mai folosit simbol este acela al aurului, metal nobil

dar, în acelaşi timp, purtând spectrul nenorocului,

blestemului şi morţii: „S-a oprit/vasul cu sclipiri de aur,/

Cer înţepenit.//Mi-s picioarele coloane de femeie pură./

Arde-n vase diafane aur şi prescură./Mîinile scăldate-n aur/

singure se-nalţă-n Car,//Carul Mare, în lichidul nopţii

/nenufar” (Nenufar), sau: „Iubitul greu, de aur mat,/Un

lucru nou şi bun şi blînd/deasupra-mi bătând.//Se-nchide

cerul. Se închide./Mă umezesc precum pe lac o luntre./

Nufăr de aur pe un lac sărat/ Iubitul meu bătând pe unde”

(Nufăr de aur, iubitul), sau: „În acelaşi jug de aur suntem

vite de povară/În amor pierdute corpuri, zvîrcolite ca o

lună./ Pruncul nostru, el, bolnavul, pruncul nost' candid-

Da-Dat/ Luminează-mi-l în pîntec, lună bună, lună bună”.

(În acelaşi jug de aur), sau: „Sunt pe măsura zilei de aur:

ferigă de aur/ cu bărbatul de aur pe muchia seminţelor mele

de lut.// Se-apropie omul de aur, cu ochii de aur născut/ şi

pruncul de aur mişcă în pîntec de aur,/genunchilor, ochilor,

pumnilor fiului scut.//Mîna de aur pe pântecul meu

născător,/Tu, pruncule geamăn de aur, zilele merg spre

omor…” (Aur).

Ideea morţii provocate sau autoprovocate, cea care

avea să iasă cât de curând din paginile cărţii şi să fie

transpusă în viaţa reală, marcând sfârşitul acesteia, mai

apare şi în alte poeme (dintre care unele au fost deja citate,

203

vezi poemul „Umor”): „Ding-dang, o limbă de clopot/ pe

pereţii de sticlă./ Pleduri, covoare cu puteri absorbante/ mă

usucă/ pe cînd stau cu gînduri de ducă” (Elegie), sau: „Îmi

iau nişte zile să tac,/ Să se deschidă în pieptu-mi o zare,/ Cu

nişte călări de-a călare,/În cea mai de sus depărtare,/Spre-a

ochiului meu scăpare, / În grija ălui de mă are,/ În grija ălui

de mă are,/ 'N-a lumii de tot scăpărare/Ş-a soarelui stors

din spinare”. (De ducă), sau: „Lasă-ţi departe şi casă şi

masă,/ci vino cu mine în hainele mele noi/să te-mbrac cu fir

de mătasă,/mătasa broaştei/şi ochi de strigoi.//E nuntă-n

ţinutul cu scai,/ci tu lasă departe/ somnul de lapte/cu

pruncul în scutec de lapte.//Pruncul, cum plînge, are faţa de

zgură,/maică-sa l-o fi uitat/ şi-l muşcă vîscul încet, cu

măsură”. (Vîsc II). Dacă tema morţii apare deseori în

corelaţie cu aceea a imposibilităţii plodirii, la un moment dat

ea se detaşează căpătând, ca să zic aşa, autonomie, cu

imagini proprii care sugerează predestinarea poetei pentru

eternintatea prin moarte – între care cele cosmice sau

maritime, precum şi cele preluate din mitologia populară, cu

semnificaţii profunde în acest caz, cum ar fi, spre exemplu,

asocierea dintre moarte şi nuntă (ca în balada „Mioriţa”) sau

dintre tânăra fată moartă şi mireasă (ca în obiceiurile de

înmormântare încă practicate, unde fetele care au murit fără

să fi fost măritate sunt înveşmântate în straie de mireasă):

„Sepiile străbat mările în lung şi-n lat,// haina mea albă/de

catifea şi dantele, mănuşile albe/îngălbenite pe margini a

somn,/pantofii de lac sidefiu.//Cum să înviu, /cînd sub mine

sunt mările/cu zgomotul lor de ispite,/raclele, sticlele,/toată

mecanica în mîini decrepite…?” (La cîntarea cîntărilor).

Presimţirea morţii este de fapt o certitudine. Poeta

ştie că va muri. Totul este o chestiune de timp, de alegerea

momentului când va face marele pas. Acesta este firul roşu

204

(sau negru) al întregii cărţi, un fel de fitil detonant care spre

sfârşitul volumului are tendinţa de a provoca mai degrabă

implozie decât explozie. Mai multe poezii poartă titlul „Ea”

(pronume scris cu majuscule în text, simbolizând moartea

care dă târcoale): „Aştept şi-n casă şi-afar' pe crăiasă,/ EA

are să vie, are să vie,/strigă blînzii pămîntului, tac cei din

casă,/şi zarea-i tăioasă, ca fir de paing, de mătasă.”

Acestea sunt continuate cu câteva poezii intitulate „Bocet”,

semnificând realitatea marii treceri, a pasului deja împlinit:

„Oh, de chipul cum sufletul/de chipul cum sufletul/de chipul

cum sufletul/cum El,/doamne, privitorule,/mersule şleampăt,

stingher,/Oh, de chipul cum sufletul,/cum blana-njunghiată

de miel”. Urmează un „Blestem”, pe aceeaşi temă a morţii:

„Să nu se mai facă ziuă /nici mâini/ nici l-amiaz'/ nici l-

apus/ niciodată din somnul de pluş/ să mă smulgă/ şi păcura

soarelui/ să mă mai ungă”, după care vine, oarecum

neaşteptat, dar liniştitor, împăcarea cu sine întru eternitate,

în poema finală care dă şi titlul volumului: „Face-se din

patu-mi luncă,/înfloresc ilice,/plante sfinte care urcă/şi

cobor oblice.//Face-se din ochiu-mi zînă/de deşert şi

spumă,/iederă c-un capăt prinsă/de sterpia lună.//Fîlfîie pe

sternul copt/Graurii în număr opt,/Frumoşi, cum nu s-a

văzut, /Mîngîioşi.”

Poezia Irinei Andone este o poezie modernă,

novatoare, dar, în acelaşi timp, traversată de spiritul mioritic

(prin acceptarea, cu o anumită seninătate a sorţii) şi de cel

eminescian (prin contopirea, în moarte sau în veşnicie, cu

elementele naturii). O creaţie ciudată, specială, cu rezonanţe

incantatorii, în care poeta împleteşte poezia cu propria-i

viaţă, dar şi cu propria-i moarte, până la identificare. Un caz

tragic şi unic în literatura românească atât în cea clasică, cât

şi în cea modernă.

205

LEAGĂN ŞI VATRĂ

Pe la începutul verii anului 2006 am primit de la

Florentin Adrian Maftei cartea sa Leagăn şi vatră

(Lespezi, 2006). Un volum realizat în regie proprie, frumos

atât ca produs tipografic cât şi prin conţinutul de un lirism

aparte, marcând o redescoperire deosebit de interesantă a

versifacţiei de factură clasică, cu o prefaţă de prof. univ. dr.

Elena-Brânduşa Steiciuc şi o postfaţă intitulată Glose la un

debut, de prof. Dumitru Creţu. Imaginile de pe copertă,

realizate de Nicu Poenaru, surprind frumuseţea maiestuoasă

şi impresionantă a Văii Siretului la Lespezi. Autorul însuşi

vine în întâmpinarea cititorului cu un Argument de suflet, pe

care îl reproducem în cea mai mare parte în rândurile de mai

jos.

Dragă ostenitorule,

Cuprins sunt de înfiorare la gândul că truda-mi de

pe ogorul vorbelor îşi împlineşte cumva rostul. Că nimic nu

ar însemna cărarea, dacă nu ar simţi bătucirea din paşii

celor ce-o străbat şi pot să o şi recunoască. Iar cărarea mea

aşteaptă drumeţul, spre a-l duce dedulcit în lumea trăirilor

uneori fremătate şi a visurilor mele mai de demult, spre

acum.

Am cioplit vorbele cu blândeţe, de le-am îngemănat,

să-mi arate şi să arate ce simt, cine sunt eu, sau o parte din

mine. Fiindcă eu sunt şi teamă şi speranţă; zidesc dar mă şi

cutremur; împlinesc dar mă şi cotropesc uneori angoasele

în faţa nesfârşitului străin nouă; sunt, ca şi tine confrate, un

OM şi tot ce-i omenesc îmi aparţine, cum ar spune dictonul.

206

Ascunse şi acum ar fi stat aceste zbateri de nu aş fi

avut îndemnul şi povaţa unor oameni cărora şi acum şi

totdeauna le datorez gratitudinea mea: doamnei profesor

universitar doctor Elena-Brânduşa Steiciuc, care mi-a

încurajat blând şi autorizat începutul migălirii la ghergheful

vorbelor; domnului academician Constantin Ciopraga,

domnilor profesori Dumitru Creţu, Stan Lazăr, Petre

Herţanu, regretatei mele profesoare Carmen Ionică plecată

în lumea dorului fără alin, cea care m-a făcut să înţeleg

prima oară că apogiatura vorbei odrăslite este şi panaceu

dar poate fi şi otravă.

……………………………………………………………………….

Iar eu, crezător în rostul şi efectul vorbei potrivite,

cu drag din drag pentru leagănul şi vatra mea şi al altora

precum noi, mă deschid ţie cititorule şi mă încred în

apoftegmele ce le vei închega lecturând, pentru care îţi sunt

de pe acum recunoscător. Fără teamă de vituperaţie, căci

numai cine nu încearcă a face, e fără de păcat.

Îl cunosc pe Florentin Maftei de când mă ştiu. Am

copilărit împreună. Am umblat împreună cu pluguşorul, dar

nu şi cu colindul, căci eu, spre deosebire de el, nu aveam

deloc darul cântării. Am fost vecini de stradă, tovarăşi de

joacă şi de năzdrăvănii, colegi de grădiniţă şi de şcoală

generală. După aceea drumurile noastre s-au despărţit, eu

alegând să fac liceul şi facultatea la Iaşi, el optând pentru

studii pedagogice la Suceava şi pentru o carieră didactică,

dar am continuat să rămânem prieteni şi să ne revedem în

vacanţele pe care le petreceam împreună la Lespezi. După

ce am terminat facultatea şi m-am stabilit la Buzău, vizitele

mele în târgul natal au devenit din ce în ce mai rare şi mai

scurte, astfel că la un moment dat legătura dintre noi s-a

piedut. Oricum, niciodată nu am ştiut unul despre celălalt că

207

avem amândoi, încă de pe vremea liceului, o mare şi

comună pasiune, anume aceea de „truditori pe ogorul

vorbelor”.

Iată însă că pe la sfârşitul anului 2005 am primit un

telefon ciudat, de la un bărbat a cărui voce îmi părea vag

cunoscută şi care, fără să se prezinte sau să intre în subiect, a

început să-mi recite un poem din volumul meu de debut,

recent apărut la Buzău. Acea voce aparţinea lui Florentin

Maftei care, printre altele, îmi cerea permisiunea (?!) să

xerografieze placheta mea, pe care o descoperise la nişte

prieteni ai familiei mele din Lespezi. Astfel a fost reluată,

după mulţi ani, legătura noastră de prietenie, mai întâi

telefonic şi epistolar, apoi prin participarea mea la lansarea

primei sale cărţi şi, ulterior, prin participarea lui la lansarea

unui nou volum al meu, Pro Basarabia şi Bucovina.

Consider benefic să reproduc aici, chiar şi fără să cer

permisiunea semnatarului, câteva pasaje dintr-o scrisoare

primită de la Florentin Maftei, întrucât acestea mi se par

edificatoare pentru frumuseţea morală şi puritatea

sufletească a unui om şi dascăl care se zbate să menţină şi să

îmbogăţească ideile generoase de „leagăn” şi „vatră”, într-o

lume care se degradează pe zi ce trece şi în care asemenea

valori sunt din ce în ce mai mult date uitării.

Dragă Dane,

Mă întreb de o bună bucată de vreme, de când te-am

redescoperit, cum de am putut fi aşa de orb, cu idei

preconcepute probabil, ca să nu deschid din albumul

timpului paginile ce mă puteau ghida spre ceea ce de fapt

nimeni şi nimic nu poate şterge: copilăria, mai ales cea a

grupului nostru. Am fost se pare un egoist fatalist şi am

acceptat o falsă impresie, că depărtarea spaţială a

determinat implicit şi rezerve relaţionale. Sau, poate, nu mi-

208

a dispărut niciodată disconfortul că eu nu am putut să merg

cu voi la liceu la Iaşi. Cine ştie?!

Îţi mulţumesc pentru rândurile frumoase şi pentru

volum şi pentru fotografie. Toate sunt pentru mine daruri de

nepreţuit, sunt suflet. Şi să ştii că nu sunt vorbe sforăitoare,

fiindcă totdeauna am tânjit după atmosfera ce ne-am

format-o şi am trăit-o deplin la vremea vremurilor. Nu am

regăsit-o niciodată… poate pentru că nici eu nu mai eram

acelaşi. Totdeauna, în cadrul colectivului didactic, am fost

mândru când profesorii, din care mulţi au plecat, pe rând,

spre tabla neagră a cerului pentru a ne explica lecţia nouă

cu tibişir de stele, eram mândru, zic, când eram mereu

pomeniţi ca cea mai cea serie: „seria Adriana Butnaru, Dan

Camer, Florentin Maftei, Mircea Pitaru, Costel Ştirbu…”

Îmi spuneau foştii profesori, unii i-au mai prins colegi, că

nu puteau intra în clasa noastră fără să se pregătească în

mod special — asta înseamnă mare lucru legat de nivelul

pregătirii unei clase de elevi; şi-n gând, vă transmiteam şi

vouă din preaplinul orgoliului meu alimentat cu laude. Dar

mulţi dintre dascălii noştri au plecat, unii fără întoarcere

şi… am rămas noi.

……………………………………………………………………….

Aşa cum ţi-am promis, îţi trimit o selecţie din

volumul de versuri. Te va mira probabil stilul, tăietura

clasică a poemelor e ceea ce mă caracterizează — dacă vei

citi vei afla şi de ce. Temele ce le-am transpus sunt cele

regăsite în cotidian cu…, dar las să aflu părerea ta, nici nu

îţi închipui cât de mult mă interesează, sigur va fi sinceră,

apropiată şi obiectivă.

Într-o emisiune radio am fost întrebat de ce nu am

publicat până acum. Te rog să mă crezi că nu am găsit

răspunsul cel adevărat. Am scris de prin liceu, dar doar

209

pentru mine; bineînţeles că întotdeauna altoiam scrierile cu

o formă nouă. Aşa păţesc şi acum, ultimul născut, care mi se

pare cel mai iubit, cel mai frumos şi reuşit e supus

metamorfozelor trudnice, până apare o nouă idee – dar cred

că ţi-e familiară „zbaterea”.

În rest… mă străduiesc să alung ignoranţa din puii

de om, dar pragmaticul, foamea şi societatea, cu o anumită

latură a ei, ni se pun împotrivă. Şi totuşi mai sper.

……………………………………………………………………….

Florentin Maftei şi-a început cariera de „dascăl” şi

„apostol” al valorilor neamului după absolvirea primei serii,

experimentale, a Liceului Pedagogic Suceava (clasa

profesor Elisabeta Filip), când a fost repartizat, la cerere, ca

învăţător în satul Dumbrăveni (comuna Râşca, judeţul

Suceava). În această perioadă a fost coleg de catedră cu

romancierul Ioan Ţicalo şi cu poetesa Z. Ţicalo, şi tot în

această perioadă a debutat cu poezie în revista Dacia

literară. După doi ani a revenit pe meleagurile natale, mai

întâi ca învăţător, apoi şi director (timp de peste două

decenii) la şcoala din satul Dumbrava (comuna Lespezi,

judeţul Iaşi). În paralel cu activitatea didactică, a frecventat

şi absolvit cursurile de dirijorat coral de la şcolile populare

de artă din Suceava (seria 1976) şi Iaşi (seriile 1977, 1978 şi

1979), ceea ce i-a permis să desfăşoare o activitate meritorie

în acest domeniu, atât cu formaţia de la şcoala Dumbrava,

cât şi cu cea din târgul Lespezi, obţinând mai multe premii

judeţene şi în anul 1988, fiind selectat pentru faza zonală a

concursului de grupuri corale.

În anul 2005, şcoala din Dumbrava a sărbătorit 80 de

ani de existenţă. În pliantul redactat cu această ocazie atrage

atenţia un scurt istoric al acestei instituţii de învăţământ:

210

Şcoala primară mixtă din satul Fotin Enescu,

comuna Lespezile, judeţul Baia, în prezent localitatea

Dumbrava, comuna Lespezi, judeţul Iaşi a fost ctitorită în

anul 1926 din iniţiativa gospodarului deputat Toader Creţu

şi a inginerului Ioan N. Chiriacescu, cu sprijinul ministrului

şcoalelor din acea vreme, istoricul savant Nicolae Iorga.

Înfiinţată ca şcoală primară mixtă şi având singurul

internat şcolar din zonă, a funcţionat pe parcursul anilor şi

ca şcoală elementară (gimnazială) cu 7, cu 8 şi cu 10 ani de

studiu pentru elevii merituoşi din localităţile aparţinătoare

plasei şi comunei Lespezi.

Situată într-un cadru natural de o frumuseţe şi un

pitoresc aparte, în prezent şcoala este deservită în întregime

de personal calificat, cu experienţă şi abilităţi didactice

recunoscute, dispunând de dotări ce oferă elevilor toate

condiţiile de instruire, atât în cadrul plajei orare, cât şi în

diverse activităţi extraşcolare (cercuri de iniţiere în

informatică, lectură, lucru manual, desen).

Pe pagina alăturată acestui text este reprodus un

document istoric şi de suflet, o fotografie uşor deteriorată şi

îngălbenită de vreme, în care, în mijlocul unui grup de

gospodari din satul Dumbrava, pot fi identificate personajele

amintite mai sus: Nicolae Iorga (ministru al instrucţiunii

publice), Ioan N. Chiriacescu (inginer, proprietar de pământ

în zonă) şi Toader Creţu (ţăran, deputat în parlamentul ţării).

Ceea ce nu s-a amintit însă în pliant este faptul că, după

război, când cea mai mare parte a clădirilor din târgul

Lespezi, inclusiv vechea şcoală, fuseseră transformate în

ruine, copiii de aici au învăţat şi ei la şcoala din Dumbrava,

aflată în imediata apropiere, iar una dintre aceste promoţii

şi-a sărbătorit întâlnirea de 50 de ani de la absolvire chiar cu

211

ocazia aniversării celor 80 de ani de existenţă ai şcolii din

satul vecin.

Eu însumi mă simt legat afectiv de această şcoală,

prin familia mea, întrucât tata a fost pedagog la Dumbrava,

pentru scurt timp, în acea perioadă de după război, iar

bunicul dinspre mamă a fost învăţător aici, câţiva ani,

imediat după pensionarea sa, şi am fost foarte emoţionat să-l

regăsesc în tabelul cu ctitorii, directorii şi osârduitorii

acestui aşezământ.

Revenind la Florentin Maftei şi la cartea sa de

versuri, trebuie menţionat că aceasta, deşi a fost tipărită

undeva pe la începutul verii, a fost lansată mult mai târziu,

în toamnă, cu ocazia evenimentelor de la şcoala din

Dumbrava, despre care am făcut vorbire mai sus. Este şi

acesta un exemplu despre cum omul sfinţeşte locul, despre

cum un om înţelege să lege unul dintre cele mai importante

momente ale propriei vieţi (în acest caz, lansarea primei sale

cărţi), de unul dintre cele mai importante momente ale

locului în care şi-a desfăşurat aproape întreaga sa activitate

profesională (în acest caz, aniversarea şcolii din satul

Dumbrava). În contextul legăturii deosebite cu şcoala, în

general, şi cu şcoala de care se leagă aproape întreaga sa

viaţă de dascăl, în mod special, se înscrie şi poezia cu titlul

„Remember” şi cu subtitlul–dedicaţie „Elevilor şi şcolii

mele din Dumbrava”, care apare atât în volumul de versuri

cât şi pe pliantul aniversar, şi din care cităm prima strofă:

Sus pe dealul din răscruce, străjuită de castani,

Mândră ca o soacră mare, ne-arătându-şi mulţii ani,

Tot gătită şi frumoasă, asta este şcoala mea;

În livada înflorită o găsesc tot cum era.

212

Ca în majoritatea volumelor de debut, care adună de

regulă poeme realizate într-o perioadă mai îndelungată de

timp, este sesizabilă şi în Leagăn şi vatră o anumită

eterogenitate, precum şi mici imperfecţiuni stilistice, care

însă, după toate aparenţele, au fost eliminate de la etapă la

etapă. De asemenea sunt detectabile unele influenţe clasice,

şi comentatorii l-au numit mai ales pe Vasile Alecsandri, dar

eu aş miza cel puţin la fel de mult pe Mihai Eminescu, şi nu

numai (cineva l-a indicat pe Alexandru Philippide dar, dacă

am fi pe deplin sinceri cu noi înşine, ar trebui să

recunoaştem că orice exeget poate să găsească, disecând

fiecare poezie, fiecare strofă şi fiecare vers în parte, un

număr impresionant de corespondenţe, uneori cu autori

despre care cel analizat poate nici nu a auzit, dară-mi-te să-i

şi fi citit). Dacă tentaţiile alecsandrine se manifestă mai ales

în poeziile inspirate din natură (aceeaşi luncă a Siretului şi la

Lespezi şi la Mirceşti, la o distanţă de numai câteva ore de

mers pe firul apei în jos), cele eminesciene apar cu

predilecţie în câteva poeme de dragoste sau în cele cu tentă

filozofică. Dincolo însă de aceste influenţe, care, pe de o

parte, sunt destul de reduse cantitativ, iar pe de altă parte au

o savoare aparte datorată, în mod evident, aplicării de către

autor a propriei sale peceţi lirice, apare ca o concluzie

definitorie faptul că în majoritatea poemelor din acest prim

volum, se conturează în mod categoric un stil propriu,

original şi inconfundabil, pe care profesorul Dumitru Creţu

îl gratulează cu denumirea de „lirism maftein”. Acest stil va

căpăta probabil mai multă greutate şi personalitate într-un

viitor volum de versuri.

Tot ca un specific al celor mai mulţi poeţi debutanţi,

apare şi la Florentin Maftei tendinţa de a se explica, de a-şi

justifica demersul liric, atât pentru sine însuşi cât şi, mai

213

ales, pentru cititorii săi. Mărturisirea profesiunii de credinţă,

a crezului său poetic, împreună cu îndemnul de a fi citit,

pentru ca astfel să fie încurajat să scrie mai departe, să dea

„roadă nouă”, apare într-un poem deosebit de frumos,

intitulat „Deschidere”.

Cum un copac, de-i altoit, dă nouă roadă,

Udaţi-mă! Şi-oi pregăti cules

De fruct cu-aromă şi-nţeles,

Ca şi voinic şi biet, pe-ales să-l vadă.

Eu sunt grădina-n care-un grădinar

Culege ce-i dorit şi după gust

Căci zilnic, ori mai rar, din corolar

Izvor va curge; dulce sau doar frust.

Ogradă sunt, mereu cuprinzătoare

Veniţi, căldura vorbei mele s-o simţiţi;

Deschide-ţi poarta, îţi umbla cărare

Spre limba mamei noastre, de-o iubiţi !

Sunt om; de asta am deschis un suflet

Culegător trăirii calde alor mei,

Şi-orice-i preţios din neam, ca într-un sipet

Comoar-adun, culege-o dacă vrei !

Un alt aspect al acestei autodefiniri a poetului

Florentin Maftei este legat de poziţionarea sa, prin creaţia de

esenţă clasică, faţă de poeţii contemporani, creatori de

poezie modernă, puternic metaforizată. El mizează mai ales

pe trăirea intensă, emoţie, sentimentalism, figuri de stil

clasice, perfecţionarea versificaţiei, armonie şi muzicalitate

214

(acest ultim aspect fiind de altfel specific poeţilor

moldoveni, în general), totul exprimat în „graiul mamei”, în

limba de baladă, doină şi dor moştenită din moşi-strămoşi.

Apare spiritul de frondă, cultivat pe două direcţii: mai întâi

faţă de o eventuală critică descurajantă, menţionat ca atare

chiar din motto-ul cărţii: Atât m-am priceput; dacă ştii mai

bine, fă-o!” (şi aceasta cu rezonanţe clasice), apoi faţă de

poezia modernă în ansamblul ei, pe care o pune la zid fără

menajamente, în special într-un lung poem intitulat

semnificativ „De ce aşa…” şi dedicat „cu mult respect şi

gratitudine domnului profesor Constantin Ciopraga”, din

care cităm următoarea strofă:

Aşadar, modernitate, te accept la slova veche

Pentru cine se pricepe, pentru cine te alege,

Însă eu şi graiul mamei, cât vom fi, vom fi pereche

Dorul, doina, pentru suflet şi trăire-mi este lege!

Până la urmă, toată această frondă este de fapt o

licenţă poetică, întrucât Florentin Maftei, autodeclarat

„sclav voit al limbii mamei” sau „liber rob al limbii

mamei”, introduce în textele sale o serie de elemente de

modernitate, în primul rând în ceea ce priveşte esenţa

gândirii, apoi prin folosirea unor cuvinte şi expresii livreşti,

intelectualizante (eres, divă, look, ludic, vindicativ, abscons,

heroidă, sibilic, abulic etc.), care este greu de presupus că au

ceva comun cu limbajul neaoş de la care se revendică

poetul, dar care îl pigmentează, îi dau culoare şi forţă, îl

individualizează şi, asociate în plus cu elementele de

vocabular, sintaxă şi morfologie specific moldoveneşti,

creează tocmai acel „ceva” care dă originalitate şi valoare

unei creaţii artistice. Mai mult, în câteva poezii, nu foarte

215

numeroase, ce-i drept (Firul, Matematica socială, Târg,

Geografie), Florentin Maftei experimentează versul alb şi

structuri specifice poeziei moderne, iar eu unul sunt convins

că într-un viitor volum această tendinţă va fi dezvoltată spre

reuşita unei exprimări poetice desăvârşite.

În ceea ce priveşte tematica, ea este împărţită, nu

foarte semnificativ, în cinci capitole (Eu, Destin, Geneză,

Flagelări, …şi totuşi) şi este foarte diversificată, de la

aspectele privind viaţa de familie (inclusiv a animalelor de

curte), până la temele majore ale naţiunii şi omenirii, dar

mai ales ale individului, ca element central şi esenţial al

existenţei. Sunt evocate şi portretizate fiinţele dragi

autorului. Se face o adevărată filozofie a existenţei, bazată

în principal pe nostalgia determinată de curgerea inexorabilă

a timpului. Este explorată incapacitatea artistului de a se

adapta la viaţa socială, marcată de prea multe preocupări

frivole, precum şi inadaptabilitatea sa la vremurile noi, care

parcă nu au făcut altceva decât să distrugă şi mai mult

sensibilitatea oamenilor. În aceste privinţe pesimismul

poetului este cât se poate de evident, dar el îşi găseşte totuşi

o contrapondere destul de solidă în poezia inspirată de

frumuseţile naturii, ale anotimpurilor, ale meleagurilor

natale şi ale obiceiurilor strămoşeşti, Florentin Maftei

revelându-se astfel ca un adevărat cântăreţ al locului. Mai

mult, el introduce târgul Lespezi în circuitul literar

românesc, salvând astfel pentru posteritate specificul

inconfundabil al acestuia, pe care l-a cunoscut din copilărie,

dar care se diluează pe zi ce trece şi riscă să dispară în

totalitate cât de curând. Pentru a consolida acest demers,

Florentin Maftei simte nevoia să se agaţe de un trecut istoric

ancestral, marcat de o personalitate de primă mărime a

acestui trecut, şi găseşte rezolvarea în evocarea voievodului

216

Petru Rareş, ctitorul Mânăstirii Probota, aflată în imediata

apropiere a târgului, şi care cândva a făcut parte chiar din

comuna şi plasa Lespezi. Titlul acestui poem, Leagăn şi

vatră, din care redăm mai jos prima strofă, este semnificativ

pentru întreaga creaţie literară „mafteină”, drept pentru care

el a fost ales, în mod inspirat, ca titlu al întregului volum.

Ţi-e Peterul străjer şi pază,

Pe lespezi de Siret zidit-a masul

Şi Rareş Petru plămădi popasul

Spre loc de-nchinăciune şi pentru suflet, oază.

În încheiere, cu convingerea că un al doilea volum

de versuri nu se va lăsa prea mult aşteptat, şi parafrazând

spusele (sau scrisele) poetului buzoian Ion Stanciu cu ocazia

apariţiei volumul de debut al unui alt poet, Aurel Anghel,

recenzat de asemenea în această carte, nu-mi rămâne decât

să-i urez şi eu lui Florentin Maftei, poate nu prea

încurajator, dar sincer: Bun venit prietene în tărâmul

urgiei, adică al poeziei!

217

BUCURIA LECTURII

POSTFAŢĂ

Dan Camer trăieşte bucuria lecturii într-un regis-

polifonic, savurează informaţia pe care o primeşte, o

asociază ingenios cu altele, din varii domenii, prin

juxtapunere, în corelaţie directă cu mesajul pe care şi l-a

propus să-l inducă, pentru a fi mult mai convingător în

demersul provocat. Aparent introvertit, mereu în gardă, este

totuşi intelectualul care cunoaşte preţul trudei scriitoriceşti,

sondând până la epuizare textul analizat, proiectând alte

simboluri pe care poate nici autorul în cauză nu le-a luat în

calcul.

Fiecare scriitor din textele comentate îi este prieten

(chiar şi personajele eponime cărora le găseşte circumstanţe

atenuante), de aici o serie de date biografice sau de

evenimente pe care simte nevoia să le consemneze, tocmai

pentru a-l implica, credem noi, pe cititor în interiorul operei

pe care o recenzează, antrenându-l într-o aventură fascinantă

a textului, a cunoaşterii în consecinţă.

De la Ştefan Iovan extrage sintetic. „Fiinţa umană

tace pentru că altfel ar bloca relaţia cu celălalt şi s-ar

exclude din social sau din iubire”. În excelenta carte de

eseuri „Tăcerea lui Iov”, publicată de Ştefan Iovan cu câţiva

ani în urmă, recenzentul remarcă multitudinea de simboluri

cu care operează autorul, textul capătă consistenţă şi suntem

provocaţi să regândim obsesiile, să le valorificăm potenţialul

generator–ideatic. Pretextele hermeneutice aparţin

mitologiei sau antichităţii, dar şi unor vremuri mai

apropiate nouă. Să amintim numai cazul Jung şi relaţia

218

psihanalistului cu evreica Sabina. Savantul îşi reprimă

sentimentele, în timp ce tânăra luptă în speranţa aflării unei

alternative şi a descoperirii echilibrului interior. În culmea

gloriei ştiinţifice Sabina migrează în Uniunea Sovietică,

conul de umbră acoperind-o definitiv. Poate nu intenţionat

totul se produce în anul 1937, an de apogeu al

samavolniciilor comise de Stalin, al asasinatelor cărora le-au

căzut victime milioane de intelectuali de elită. Poate fi şi

acesta tot un test al limitelor tăcerii, al reverberaţiilor ei

atotcuprinzătoare în viziunea ideatică a autorului. Oricum,

Dan Camer accentuează această posibilă paradigmă.

În cartea „Ştefan cel Mare, 500 de ani de la trecerea

în eternitate”, Dan Camer descoperă o serie de informaţii

inedite, de o valoare extraordinară pentru cititorul de rând,

dar mai ales pentru iubitorii de istorie. Biserica „Cuvioasa

Parascheva” din Râmnicu Sărat este singurul lăcaş de cult

ridicat de marele voievod pe teritoriul Ţării Româneşti. Sunt

redate pe larg conflictele lui Ştefan cu domnitorii din Ţara

Românească, trădarea acestora după ce domnitorul

moldovean încercase să impună un domn prieten, capabil

să-şi asume rolul de tampon între Moldova (liberă) şi

Imperiul Otoman. Emoţionant este şi conţinutul condacului

aparţinând Bisericii Ortodoxe Române întocmit cu prilejul

sanctificării domnitorului moldovean.

Scrisă în deplină cunoştinţă de cauză este şi recenzia

la cartea „Destinul unui condamnat la moarte – Pamfil

Şeicaru” de Victor Frunză, apărută în anul 2001 la editura

cu acelaşi nume din Bucureşti. Dan Camer are ştiinţa de a se

opri asupra episoadelor care aduc într-adevăr ceva nou sau

vin cu o serie de clarificări, cu toate că atunci când e vorba

de o personalitate de talia lui Pamfil Şeicaru lucrurile nu

sunt deloc simple sau lesne de interpretat. Important este că

219

citându-l pe Victor Frunză are grijă să sublinieze că Pamfil

Şeicaru este cel mai mare gazetar politic după Eminescu.

Recenzia la cartea „Dr. Ing. Mihail Bălănescu.

Memoriile unui luptător” este o adevărată enciclopedie,

istoria pulsând în fiecare frază pe care o redă. Portretul

savantului Horia Hulubei este extraordinar. Aici se cuvine a

remarca şi meritul autorului cărţii, scriitorul Nicolae Peneş.

Horia Hulubei (întemeietorul Institutului de fizică nucleară

de la Măgurele) studiază la Paris şi îşi susţine teza de

doctorat în faţa unei comisii prezidată de Marie Curie, dublă

laureată a premiului Nobel pentru fizică şi chimie. Este

solicitat chiar de Albert Einstein să lucreze alături de el în

SUA la programul de realizare a primei bombe atomice,

numai că acesta refuză şi vine la Bucureşti pentru a pune pe

picioare Şcoala românească de fizică nucleară. De

asemenea, Horia Hulubei descoperă noi elemente

transuraniene, care completează o serie de căsuţe libere din

Tabelul lui Mendeleev. Din păcate documentele s-au pierdut

în urma atacurilor aviaţiei germane efectuate asupra

Bucureştiului după 23 august 1944. Cert este că numai

câţiva ani mai târziu o serie de fizicieni din Occident erau

încununaţi cu premiul Nobel tocmai pe baza descoperirilor

savantului român, ale căror copii rămăseseră la Paris.

Am redat mai pe larg acest fragment asupra căruia

insistă în recenzia sa şi Dan Camer, deoarece în aceasta

constă meritul şi consistenţa metodei. Aduce în prim-plan o

mare personalitate, folosind-o nu ca paravan pentru nu ştiu

ce merite proprii, ci–ca un artificiu jurnalistic propriu lui

Nicolae Peneş, autorul cărţii, dar şi lui Dan Camer, un

cenzor inocent-radical, care are voluptatea faptelor sub

presiunea cărora navighează.

220

„Editorialul buzoian” îi prilejuieşte recenzentului un

adevărat tur de forţă, răsturnând statistici cu plăcerea celui

care ştie că dreptatea se află de partea sa. Viorel Frîncu este

un autor pe care Dan Camer îl simpatizează şi care obţine

din partea lui cele mai măgulitoare epitete, atât atunci când

analizează „Drăgaica – târgul dintre ţări” sau „Grădina cu

bulgari”, cât mai ales la acest editorial, în fond un apreciat

instrument de lucru pentru cercetători sau pentru istoricii

literari. Dar are grijă să sancţioneze orice abatere de la

adevărul statisticilor, realizând inclusiv inventarul autorilor

în ordinea numărului de volume publicate, o muncă sisifică

după aprecierile noastre.

Impresionantă cantitatea de informaţii pe care o

deţine tezaurul Bibliotecii Judeţene „V. Voiculescu”

prezentat în lucrarea „Valori bibliofile” realizată de Mioara

Neagu, un cercetător crescut la şcoala lui Alex. Oproescu,

care se impune în fiecare nouă apariţie editorială. Chiar şi

numai prin simpla enumerare a capitolelor în care este

structurată, cartea reuşeşte să captiveze lectorul şi

cercetătorul.

De o atenţie specială, afectivă aş putea spune, se

bucură din partea lui Dan Camer poetul Aurel Anghel. El

este sedus de versurile din cartea „La umbra firului de

grâu”, dar şi de prozele din volum „Casa din vis” sau

„Întoarcerea cocorului”, cărţi încărcate de o mare

sensibilitate, în care predomină elementele spaţiului natal,

dar mai ales chipul mamei, zugrăvit în maniera lui Serghei

Esenin, din care autorul a şi tradus. Iată cum se adresează

mamei într-un emoţionant poem: „Mă întorc la voi; am scris

o carte/cu poeme proaspete şi maci/versurile mele, dragă

mamă/dulci ca laptele roşcatei tale vaci./Cânt în carte

bucuria/că la noi în sat eu m-am întors/ca o mâţă

221

răsfăţată/Versurile în carte eu le-am tors.../M-am întors

acum să le fac parte/să le cânt cu dragoste, cu dor/eu pe toţi

i-am semănat în carte/lângă fir de grâu şi de mohor./I-am

chemat la marea întâlnire/şi pe unul mut, al lui

Cârlan/tuturor le dau eu azi de ştire/C-am ajuns poet în

Bărăgan.”

„Recenzii cu autograf”, această carte semnată Dan

Camer, vine să completeze portretul unui scriitor pe cât de

talentat, pe atât de generos cu confraţii. Dan Camer are în

sânge vocaţia prieteniei, ceea ce-i asigură suportul moral –

emoţional, dar şi un loc aparte în galeria scriitorilor care

activează în arealul buzoian.

DUMITRU ION DINCĂ

222

223

C U P R I N S

Pagina

PASIUNEA LECTURII

Cuvânt către cititor: DAN CAMER 5

2 0 0 4

VESELA TRISTEŢE

Autografe: MIHAI SĂLCUŢAN, VALERIU ŞUŞNEA 19 EXERCIŢII DE IUBIRE

Autograf: ŞTEFAN IOVAN 25 ŞTEFAN CEL MARE

Autograf: ALEXANDRU GAIŢĂ 31

2 0 0 5

DE LA „DRĂGAICA” LA GRĂDINA CU BULGARI”

Autograf: VIOREL FRÎNCU 39 „DICŢIONARUL” LUI BASIL IORGULESCU

Autograf: SORIN BURLACU 53 DESTINUL UNUI CONDAMNAT LA MOARTE

Autograf: VICTOR FRUNZĂ 59 MĂRTURIILE UNUI LUPTĂTOR

Autografe: NICOLAE PENEŞ, MIHAIL BĂLĂNESCU,

CONSTANTIN BĂLĂCEANU-STOLNICI 72

2 0 0 6

FILE DE MONOGRAFIE

Autograf: VALERIU NICOLESCU 87 CATRENE DE CĂPĂTÂI

Autografe: MIHAI SĂLCUŢAN, EFIM TARLAPAN 95 EDITORIAL BUZOIAN 102

224

Autograf: VIOREL FRÎNCU

ZODIA BALANŢEI

Autograf: MIHAI SĂLCUŢAN 115 „JURNALUL” UNUI OM DE BINE

Autograf: LAZĂR BĂCIUCU 120

VALORI BIBLIOFILE

Autograf: MIOARA NEAGU 134

LA UMBRA FIRULUI DE GRÂU

Autograf: AUREL ANGHEL 154

CASA DIN VIS

Autograf: AUREL ANGHEL 161

CARTEA PSALMILOR ÎN RIME

Autograf: AUREL ANGHEL 172

A d d e n d a

IZVORUL PRIMĂVERII

Autograf: VASILE SCHIPOR 187 MÎNGÎIOS

In memoriam: IRINA ANDONE 196 LEAGĂN ŞI VATRĂ

Autograf: FLORENTIN MAFTEI 205

BUCURIA LECTURII

Postfaţă: DUMITRU ION DINCĂ 217

GRUPAJ ICONOGRAFIC 225