recenzie comunicarea simbolica arhitectura discursului publicitar de vasile sebastian dancu
DESCRIPTION
.TRANSCRIPT
Comunicarea simbolică. Arhitectura discursului publicitar.
Vasile Sebastian Dâncu
(recenzie)
Am ales această carte din dorinţa de a afla mai multe detalii despre „culisele
publicităţii”. Publicitatea este unul dintre fenomenele culturale actuale care mă
fascinează, şi în mod cert nu doar pe mine, prin puterea ei nebănuită,puterea de a crea
universuri paralele, în funcţie de nevoile fiecărui consumator de publicitate în parte. După
cum spune, însuşi autorul cărţii ,Vasile Sebastian Dâncu , „publicitatea are tendinţa de a
reprezenta o transgresiune a spaţiului ,o participare la Marele Tot care este în noi în sine
şi în afara noastră,aducând o importantă corecţie finitudinii obiectului i se adaugă
infinitul celest,iar banalităţii pragmatice, misterul cosmic”.
Cartea „Comunicarea simbolică.Arhitectura discursului publicitar” face parte din
colecţia Ştiinţe Sociale şi a apărut ,sub editura Dacia,apărută în 2003 ,în Cluj Napoca.
Vasile Sebastian Dâncu este doctor în sociologie şi cadru didactic la Catedrele de
Sociologie şi Jurnalistică de la Universitatea „Babeş-Bolyai”, prodecan al Facultăţii de
Istorie şi Filosofie şi coordonator al unui master în „Comunicare socială şi relaţii publice”
,manager general al Metro-Media Transilvania, Institut de studii sociale, Sondaje,
Marketing şi Comunicare.
Cartea conţine 8 capitole ,fiecare împărţit la rându-i în mai multe subcapitole.
Încă de la începutul cărţii ,autorul face o dihotomie între noţiunea de simbol şi cea de
semn, cu menţiunea că semnul este o asociere arbitrară a unui semnificat şi a unui
semnificant, pe când ,în cazul simbolului ,nu putem vorbi despre concepere arbitrară,ci
despre o intenţionalitate, o legătură clară,evidentă , între semnificat şi semnificant.Mai
mult ,simbolul încarcă semnul cu mai multe semnificaţii.Un exemplu oferit în acest sens
este „Vinul este numit vin”, „Sângele este numit sânge”,„Vinul e numit sânge” ,ultima
sintagmă făcând trimitere la o serie de date ale inconştientului şi ale afectivităţii.Mai
departe,putem găsi un exemplu prin care să înţelegem importanţa contextului şi a
conjuncturilor culturale în interpretarea acţiunilor, a înţelege o acţiune a unui actor social
presupunând introducerea acestuia în clase de comprehensiune: votul unui alegător
acordat lui Ion Iliescu poate fi interpretat ca având o motivaţie ce ţine de mentalitatea
comunistă.
Simbolicul este înţeles ca un ansamblu de produse culturale(artă
,religie,mit,limbaj) prin care omul acţionează asupra realului.
Un alt aspect tratat în cartea lui Dâncu este acela conform căruia societatea nu
poate fi transpusă total în gânduri şi nici nu poate fi controlată pe deplin. De aceea , ne
este propusă soluţia wittgensteiniană (şi anume aceea de a tăcea), cu corolarul în
societate,şi anume fenomenul supravieţuirii ,prin găsirea de soluţii parţiale cu ajutorul
unei gândiri mobile adaptative.
În continuare este amintită teoria lui Hobbes ,potrivit căreia societatea este
rezultatul unei ordini artificiale ,obţinută prin controlul conflictului şi a forţelor
centrifuge,printr-un „contract între cetăţeni” ,pentru ca mai apoi să contrazică această
viziune prin afirmaţiile lui John Locke, care vorbeşte despre teoria conflictului
social,despre libertatea persoanei şi dreptul la proprietate,statul născându-se în urma unui
pact social,cu rolul de a proteja acele drepturi despre care aminteam.
Primul capitol, intitulat „Societate şi simbol.Perspective ale sociologiei
imaginale” pune accent pe ideea societăţii văzută ca interacţiune simbolică ,pe medierea
simbolică prin care se formează ordinea socială,pe sociologia imaginală,
interpretare,discurs şi simbol, simbolul văzut ca fiind intermediar între semn şi
imagine.Totodată este amintită dualitatea semnificaţiilor,respectiv cele două niveluri ale
ale semnificaţiei , denotativul şi conotativul.
Începând cu cel de-al doilea capitol al cărţii(„Critica publicităţii.Restructurarea şi
reconstrucţia simbolică a realităţii”) ,Vasile Dâncu foloseşte termenul de „publicitate”
,prezentându-i pe scurt istoria şi caracteristicile principale (fenomenul social şi
comunicaţional a apărut după 1989; primul spot publicitar apărut pe postul TVR 1 cu
ocazia Campionatului Mondial de Fotbal din anul 1990 fiind la ADIDAS – sloganul fiind
„Se mişcă natural”.Singurele reclame permise erau cele ale unor instituţii naţionale –
LOTOPRONOSPORT, CEC).Astăzi, după modul şi frecvenţa mesajelor publicitare
,putem deja vorbi despre publifili şi despre publifobi.
În subcapitolul „Televiziunea şi publicitatea ” găsim rezultatele unui test efectuat
de Metro Media Transilvania , prin care este prezentat comportamentul oamenilor vis-a-
vis de reclamele TV şi radio ,care întrerup rulajul programelor pe aceste canale media –
atitudinile oamenilor diferă în proporţii diferite (majoritatea oamenilor considerând
reclamele ca fiind enervante sau plictisitoare ).Este totodată amintită noţiunea de zapping
a telespectatorilor ,prin care aceştia aleg ceea ce vor să vizioneze.
Acelaşi capitol prezintă cele trei perspective din care este abordată şi explicată
publicitatea : perspectiva totalitaristă –pe care Dâncu o combate , definind exagerată
asemănarea publicităţii cu sistemele totale,infirmând ideea potrivit căreia publicitatea
anihilează total conştiinţa şi provoacă docilitate,înclinaţie către facil, fiind totodată un
„opium traumatizant” pentru populaţiile nevoiaşe,cărora le trezeşte sentimentul frustrării
Perspectiva democratică – vine în contradicţie cu cea totalitaristă,dar cu
care scriitorul nu este de acord de asemenea , obiecţia lui de această dată fiind aceea că
publicitatea nu mai este atât de „democratică” deoarece şi-a depăşit cu mult sfera de
acţiune specifică –a consumului- ,extinzându-se în sfera politicului şi nu numai,iar iluzia
inofensivităţii totale a publicităţii fiind infirmată prin cazurile de apariţie a
comportamentelor deviante ,ale schimbărilor de comportament(evident în sens negativ)
,ce pot surveni în unele cazuri ,după expunerea media a indivizilor .
Perspectiva comunicaţională –pune accent pe importanţa primordială a
factorilor contextuali în interpretarea semnificaţiilor.Prin extensie, comunicarea
publicitară este definită ca şi comunicare contextuală prin excelenţă, o „regină a
pseudpevenimentului”,întrucât arta publicităţii este situată în afara falsului sau a
adevărului.
Alte puncte atinse în capitolul doi sunt: marketingul politic şi publicitatea
electorală ,care vinde actori politici ,cu ajutorul apelului la manipularea
afectivităţii,atracţia emoţională şi carismă(politica este văzută ca şi o scenă de
spectacole).
Scriitorul vine cu două exemple interesante de publicitate clandestină: scriitorul P.
L. Sulitzer încasează 80.000 de franci pentru a face reclamă la Martini , în paginile
romanului său „Regele Verde” şi scriitorii romanelor poliţiste(Jean şi Josette Bruce) fac
reclamă la wisky marca J&B. Totodată sunt amintite mesajele subliminale ,care au un
presupus impact direct asupra subconştientului indivizilor.
Aflăm despre producţiile publicitare că ,acestea,prin natura lor, promovează doar
imaginile agreabile,dezinhibante, cu tente pozitive,pentru ca omul să se poată identifica
într-o imagine de sine favorabilă,să se gândească pe sine în imagini (făcându-se trimitere
la egocentrismul psihic fundamental al mitului lui Narcis).
Următoarele subcapitole amintesc despre stereotipurile folosite în publicitate, cu
scopul de a influenţa comportamentele şi atitudinile cumpărătorilor (comportamentul
cumpărătorului), precum şi puterea pecuniară,efectul de prestigiu, mitul autentismului
camerei video,retorica echivocului şi cea a ambiguităţii , principiul colectivismului(a
piesei care lipseşte dintr-o colecţie) , obsesia colectivă şi comunicarea de tip parazit.
Asupra ultimei expresii voi stărui puţin prin precizarea că autorul contrazice ideea
conform căreia publicitatea apare ca un invadator al spatiului social ,intim şi al percepţiei
cotidiene. Vasile Dâncu nu vede publicitatea ca pe un mijloc de manipulare a mulţimii
,ci, dimpotrivă, o vede ca pe o practică socială necesară ,ludică ,un fenomen economico-
social cu un caracter fie armonic,fie conflictual. „Publicitatea nu exploatează
consumatorii,ci mai degrabă consumatorii exploatează publicitatea” , spune Vasile
Dâncu,dovedindu-se a fi un promotor al teoriei efectelor slabe ale mass-mediei asupra
indivizilor.
Capitolele următoare,respectiv 3,4 şi 5, tratează alte aspecte ale publicităţii
,printre care voi aminti doar pe cele care mi-au atras atenţia în mod special- teoria
proceselor comunicaţionale a lui Alex Mucchielli,azată pe ideea naşterii sensului şi
importanţa contextului de enunţare,metafora „orchestrei” culturale ,pentru a defini
comunicarea- „orchestra” fiind instrumentul prin care „muzicienii”(indivizii) se
acordează reciproc(între actorii sociali existând o interdependenţă uşor
sesizabilă,sensibilă,iar contextul ,mediul înconjurător fiind factori vitali,decisivi, în
modul în care acţiunea se va desfăşura).Contextul este foarte important prin toate felurile
sale de dimensiuni, respectiv prin diferitele sale moduri de a influenţa actorii sociali:
dimensiunea spaţială, fizică/senzorială ,temporală ,de poziţionare(status, rol)
,relaţională,normativă şi identitară.Teoria proceselor comunicaţionale îşi pune întrebarea
„cum?”, şi nu „de ce?” mai multe cauze concomitente produc un anumit
efect.Astfel,această teorie depăşeşte schema explicativ-strcturalistă, explicativ-
hermenautică sau schema funcţionalistă.
Autorul îşi motivează apoi această preferinţă pentru teoria proceselor
cumunicaţionale, spunând că este cea mai apropiată de adevăr,cea mai realistă în
definirea comunicării, prin prisma conceptelor de influenţă socială şi de persuasiune.
Comunicarea publicitară apare ca un caz particular al persuasiunii colective, în
sensul în care ceva este produs fie prin contextualizare,fie prin manipularea unei situaţii
de referinţă.Putem citii un exemplu sugestiv din scrierile lui Mucchielli ,prin care
evidenţiată importanţa contextului, respectiv orbul de pe un pod, care ţine o pancartă pe
care scrie iniţial „Orb din naştere”,textul fiind ulterior schimbat în „Este primăvară,iar eu
nu pot să o văd” – în ambele cazuri ,situaţia fizică a individului este aceeaşi ,însă textul
celui de-al doilea mesaj are un impact semnificativ mai mare asupra trecătorilor ,prin
apelul la şantajul emoţional şi manipularea sistemul afectiv. Vasile Dâncu vorbeşte
despre o „civilizaţie a spectacolului”, menţionând apoi clasificarea lui Fulchignoni, care
împarte imaginile în două categorii: imagini subiective şi imagini obiective.În categoria
„icoanelor” încadrează imaginea,diagrama şi metafora, imaginea fiind considerată
sinonimă cu „reprezentarea vizuală”.
În paralel cu analiza reclamei la pastele italieneşti PANZANI , ne sunt semnalate
trei tipuri de semnificanţi :iconici(cutia cu paste ,tomatele) , lingvistici(sonoritatea
numelui ales-panzani) şi plastici(culorile alese –alb,verde,roşu fiind culorile steagului
Italiei).
Autorul aprobă afirmaţia levi-straussiană potrivit căreia denotaţia suferă de
„handicapul naturii” ,în timp ce conotaţia se bucură de „privilegiul culturii”,însă nu neagă
importanţa şi interdependenţa ambelor nivele ale sensului cuvintelor.Sunt amintite şi cele
trei niveluri ale comunicării ,din modelul interpretativ al analizei publicitare, al lui
Umberto Eco: iconic(cu datele concrete ale imaginii ), iconografic(codificările de tip
istoric sau publicitar) şi tropologic(echivalentul vizual pentru figurile retorice şi tropii
vizuali ai creaţiei publicitare).
Vasile Dâncu vorbeşte şi despre principiul imanenţei şi despre relativitatea
semnului ,care,luat separat ,nu are în fond nicio semnificaţie.
În legătură cu receptarea interpretativă a imaginilor publicitare, autorul vorbeşte despre
inferenţele şi calculele interpretative ale lectorului ,care încearcă să descifreze în
profunzime mesajul publicitar ,prin calcule referenţiale,topice, axiologice şi entimemice
(deducţii sau supoziţii).
Interacţiunea dintre imagine şi text este ancorarea, însă aceasta relevă şi aspecte
de redundanţă sau de tautologie.Întrucât imaginea suferă din pricina „cauzalităţii” şi a
„temporalităţii”,textul vine în completarea imaginii , „imaginile zămislesc cuvinte care
creează imagini într-o mişcare fără de sfârşit” .
Formele discursului publicitar sunt amintite în capitolul 5 ,comunicarea fiind
axată fie pe emiţător,fie pe receptor,referent,contact sau cod.
Comunicarea axată pe receptor are impact diferit în funcţie de construcţie de construcţia
personalităţii şi a sistemului de valori a fiecărui interpretant în parte.Astfel ,există mai
multe feluri de implicare din partea cumpărătorilor : de tip minimal, de învătare atribuită,
de tipul impulsului infantil,de tipul modelului promovării sau de tipul modelului
adeziunii confirmate .
Autorul ilustrează un exemplu foarte interesant de discurs publicitar,reclama la FIAT
500, realizată sub forma unui silogism (entimemă) ,sau ,la fel, reclama la berea
Kronenbourg („Îmi iubesc soţia ,iubesc berea Kronenbourg /Soţia mea cumpără bere
Kronenbourg/ Ce nebunie, îmi iubesc soţia!”)- unde ,în urma interpretării putem observa
caracterul ludic şi totodată atractiv , al entimemei .
De asemenea,Vasile Dâncu aminteşte şi de „şocul logic” , „hiponimie ”
şi„hipernomie”(relaţii de incluziune) , „praxeograme”, „formule-stereotip”, „tautologie”,
„pastişă” , „intertextualisme”sau procedee de argumentare descriptivă sau narativă ,toate
fiind folosite cu succes în scopuri publicitare,datorită impactului pe care îl generează
asupra lectorilor.
În continuare voi oferi câteva exemple interesante îm care sunt regăsite câteva
dintre aceste procedee : „În sfârşit,publicitatea nu va mai fi întreruptă de film!”
(praxeogramă) , „Bunul simţ lângă dumneavoastră – CREDIT AGRICOLE”(incantaţie
tautologică) , „Unora le place MTV”(formule-stereotip cu trimitere la „Unora le place
Jazzul”).
Am citit cu maxim interes capitolul 6 al cărţii,ce tratează un aspect deosebit de
important al comunicării publicitare,respectiv comunicarea olfactivă,căreia scriitorul îi
atribuie o importanţă şi o fineţe aparte, deoarece ,în opinia autorului, şi pe bună
dreptate,după opinia mea, a transmite sensuri olfactive prin intermediul imaginilor este
foarte dificil,acesta fiind o formă superioară al comunicării simbolice.Autorul subliniază
importanţavsenzaţiilor, sensul născându-se prin asocierea acestor senzaţii cu
semnificarea în sine. Se aminteşte de experienţa olfactivă şi de memoria oflactivă ,care
este definită ca „cea mai cuprinzătoare dintre mediateci”. Ca şi subramură a comunicării
olfactive în publicitate, autorul detaliază aspecte legate de crearea imaginii publicitare la
parfumuri. Corespondenţele create între formele vizuale şi cele olfactive reprezintă
temelia procesului de comunicare publicitară.Construcţia imaginii publicitare la
parfumuri trece prin creaţia artistică a flaconului , deoarece flacoanele se vor a fi nişte
explicaţii vizuale ale parfumurilor care să transmită un concept olfactiv. Designul diferă
în funcţie de compoziţia şi tipul parfumului promovat.În reclamele la parfumuri ,sunt
deosebit de relevante şi alte aspecte,precum numărul şi tipul personajelor implicate în
scenariul spotului, existând totodată, o tipologie a personajelor,în acest sens, după cum
urmează : senzual,romantic,distins- elitist ,rebel şi sportiv. Cromatica este de asemenea
importantă în construcţia imaginii publicitare a conceptelor olfactive .Se poate observa că
portocaliul şi galbenul predomină ca distribuţie a culorilor alese pentru flacoanele de
parfum, pe de cealaltă parte ,culoarea decorului fiind aleasă aproape întotdeauna în
contrast –combinaţia alb-negru predominând ,pentru a obţine un impact vizual cât mai
puternic( şoc senzorial care inspiră forţă,putere,vitalitate).
Autorul stăruie asupra tipologiei şi a „scenariului” personajelor,semnalând şi alte
aspecte concludente şi definitorii pentru o marcă anume de parfum : culoarea părului
personajelor alese(brunet,blond,roşcat – se observă că în cazul personajelor masculine
predomină culoarea neagră a părului) ,distanţa faţă de lector(zona intimă sau cea
personală fiind de preferat), postura în care apar personajele (femeie singură ,bărbat
singur, cuplu ,foarte rar fiind folosite şi alte ipostaze).
Întrucât este evident că publicitatea la parfumuri exploatează toate clasele
erotismului ţi ale sexualităţii, se poate observa că principalul actor al reclamelor la
parfumuri este femeia senzuală. Lectorii au bineînţeles preferinţe şi afinităţi pentru un
parfum sau altul ,în funcţie de propria personalitate şi propriile valori,neputându-se poate
contesta şi o frecvenţă,ce-i drept, mai scăzută ,a preferinţelor vis-a-vis de celelalte tipuri
de parfumuri şi implicit,de imagini promovate (rebel,sportiv,distins -elitist etc.)
Capitolul 7 al cărţii lui Vasile Dâncu vorbeşte despre repertoriul arhetipologic al
publicităţii .Apelul la elementele mitologice şi la inserarea imaginarulu isacru pune în
evidenţă caracterul manifest şi caracterul sacru subiacent ,ce construieşte un univers
simbolic în care este exploatat mitul universului terestru.Autorul propune pentru reflexie
viziunea lui Mircea Eliade,comform căreia cel mai sugestiv tablou sintetic pentru temele
discursului publicitar contemporan este acela al omului desăvârşit ,al lui Adam înainte de
a păcătui., iar realitatea obiectivă nu poate face nimic în faţa iluziei,întrucât omul „vede
mai ales prin imaginea pe care o aduce cu sine”.Individul modern are nevoie să evadeze
din „zon a deşeurilor mitologice,laicizate” ale zilelor noastre(fenomenul de escapism),
apelând la subconştient,la imaginaţie şi mitologie,sacrul rămânând o prezenţă permanentă
din spatele formelor laice ale modernităţii.
Adesea în publicitate este celebrat celestul, cosmicul,autorul vorbeşte în acest sens despre
mişcarea pan-cosmismului,despre Gnoza de la Princeton(reconstrucţia unei religii
contemporane edificată de oamenii ştiinţelor pozitive).
Prin utilizarea unui complez imagistic de factură onirică,utopică, publicitatea
ridică nivelul de aspiraţie al individului ,printr-o prezentare de tip mesianic a viitorului,cu
ajutorul imaginilor bogate în conţinut afectiv. Prin nucleele arhetipale,aceasta reanimează
şi însufleţeşte memoria colectivă .În repertoriul arhetipal al publicităţii ,cele mai des
utilizate configuraţii imagistice care construiesc atmosfera publicitară sunt : cerul (simbol
cvasiuniversal al transcendenţei, al puterii, al perenităţii, al sacrului şi chiar al aspiraţiilor
sau al conştiinţei umane), apa(cea mai prezentă formă a materiei fundamentale regăsită în
discursul publicitar, sbimbol al creaţiei,al infinitului de posibilităţi,al originii vieţii sau al
regenerării şi purificării), pământul(cel mai des apărut în ipostaza pământului
roditor,fiind un simbol al naşterii terestre,al cunoaşterii, al centrului lumii sau al
naturalului), focul(simbol al pasiunii sau al spiritului – focul fiind de două feluri – foc
sexual sau spiritual). Ca şi o concluzie a capitolului 7, autorul contrazice viziunea
conform căreia în procesul de comunicare putem vorbi despre o codificare iniţială şi o
decodificare intenţională ulterioară, în perspectiva codificării culturale a emiţătorului şi a
receptorului ,în fond imaginea publicitară fiind o construcţie multistratificată,multiplu
codificată,atât cu intenţie cât şi fără, care este decodificată interactiv prin procese
multistratificate de interpretare, în funcţie de fiecare lector în parte.
Autorul încheie cartea ,dedicând capitolul final retoricii discursului publicitar,
vorbind încă o dată despre hipercodificarea simbolică prin figurile retorice
(metafore,metonimii,dar şi alte procedee precum pastişa, tautologia, paradoxul, pentru
crearea de imagini publicitare sugestive,memorabile şi cu „greutate”) ,reluând totodată
ideea de „şoc” ,de această dată cognitiv, la nivelul lectorului. Apoi este propusă o
clasificare tradiţională a discursului : de tip judiciar, deliberativ sau epidictic (elogiu sau
blamare în public) ,legând mai apoi această clasificare de discursul publicitar, pe care
Vasile Dâncu îl defineşte ca o combinaţie între ultimele două tipuri de discurs-
deliberativ şi epidictic,care performează două funcţii importante ale limbajului ,cea
argumentativă şi cea descriptivă. Publicitatea de tip elogiu este datorată interdicţiei de a
face publicitate comparativă. Un exemplu de reclamă în care este folosit acest tip de
publicitate ales de autor este cel la berea Tuborg, cu sloganul „Bună-i Tuborg ,nu-i ca
berea”, această descriere hiperbolizată îndemnând la cumpărare şi subliniind ideea de
superioritate calitativă a berii.Ultimele pagini ale cărţii sunt color şi conţin 12 planşe ,cu
reclame, preponderent la parfumuri ,în care regăsim ilustate exemple de referenţi
arhetipali,distanţele intime,personale,sociale promovate în reclame, tipologia personajelor
folosite în reclame, sau folosirea discursurilor în realizarea acestora. În zilele noastre,
oamenii nu mai cumpără produse, ci reprezentări ale acestora.
Cartea „Comunicarea simbolică.Arhitectura discursului publicitar” se adresează
unui public ţintă constituit deopotrivă din „cunoscători”,din domeniul publicităţii, dar şi
din curioşi sau pasionaţi de acest domeniu. Prin conţinutul său complex,cartea reprezintă
un punct de plecare şi oferă un cadru teoretic consistent pentru alte studii despre
domeniul publicităţii şi al retoricii,conţinând o sinteză a celor mai importante elemente
ale comunicării ,pornind de la noţiuni generale şi încheiând cu noţiuni şi exemple
exclusiv din domeniul comunicării publicitare. Perspectiva oferită este una deopotrivă
completă, sistemică, curriculară (din punct de vedere pedagogic) şi generoasă (din punct
de vedere moral).Un alt aspect pozitiv de notat în construcţia acestei cărţi este prezenţa
exemplelor practice, atractive, interesante, amuzante (reclame ,spoturi publicitare, studii
de caz, eşantioane) şi planşele color de la sfârşitul cărţii ,care vin să aducă lămuriri
suplimentare cititorului, însoţind bagajul teoretic . Limbajul folosit în această carte este
relativ accesibil,cu excepţia unor termeni de specialitate,însă pe care autorul are grijă să îi
familiarizeze cititorului,măcar într-o mică măsură. Structurarea cărţii pe capitole şi
subcapitole face lectura mai uşoară.De altfel, cuvintele-cheie şi termenii importanţi sunt
scrişi cu caractere italice,pentru a sări în evidenţă,pentru a nu fi trecuţi cu vederea.
Fiind o carte aproape în exclusivitate teoretică, în care autorul încearcă să prezinte
obiectiv elemente şi aspecte ale comunicării publicitare, se explică lipsa subiectivităţii per
totalul cărţii,deşi pe alocuri autorul ,după prezentarea unor teorii aşa cum sunt ele, le
confirmă sau le infirmă,după caz,cu propriile argumente,impunându-şi astfel viziunea.
Cele zece pagini de bibliografie sunt un cuantificator al cantităţii de informaţie pusă la
dispoziţia cititorului şi a verosimilităţii celor prezentate.
Ca şi puncte slabe semnalate,pe lângă cele câteva greşeli de tipar şi inexplicabila
poziţionare „cu susul în jos” a ultimelor planşe ataşate în finalul cărţii ,aş putea nota cu
minus tratarea poate puţin superficială a unor aspecte, în comparaţie cu altele,care sunt în
amănunt dezbătute (exemplul capitolul numărul 6,tratează în exclusivitate comunicarea
olfactivă).Un alt minus ar fi lipsa unor concluzii sau a unor păreri personale ale
scriitorului în finalul cărţii,pentru a rămâne în memoria cititoriului,acesta preferând să îşi
noteze câteva remarci finale la sfârşitul capitolului 7,după care continuă cu încă un
capitol dedicat „retoricii” şi discursului publicitar”,încheind apoi cartea brusc ,cu un
exemple de discursuri referenţiale şi substanţialiste.