Relația dintre 2 personaje –Enigma Otiliei

Romanul „Enigma Otiliei” apărut în anul 1938, creionează o adevărată frescă a societății românești de la începutul secolului XX, atât prin faptele relatate, cât și prin personajele care participă la acțiune. Autorul vizează tematic viața burgheziei bucureștene, relațiile de familie și dezumanizarea sub imperiul banului, pornind de la motivul moștenirii și al paternității. La acestea se adaugă și tema iubirii care se referă la relația dintre Felix și Otilia.

Fiind un roman de tip balzacian, „Enigma Otiliei” cuprinde tipuri (personaje tipice) care întruchipează avarul, perfidul, parvenitul, tânăra complexată etc, dar există și personaje prezentate ca individualități.

În privința rolului și locului personajelor în structura și acțiunea romanului, însuși autorul arăta că „Otilia nu e personajul principal (...),Felix și Otilia sunt acolo în calitate de victime de termeni angelici de comparație” (Ov. S. Crohmălnicean)

Mai mult decât atât, Otilia este chiar nu personaj atipic prin comportarea ei și de aura sa de mister, manifestându-se diferit față de celelalte personaje ale romanului, în timp ce Felix parcurge un drum al devenirii, din acest punct de vedere fiind un personaj de bildungsroman.

De aceea, în ceea ce privește structura romanului se observă existența a două planuri narative care urmaresc destinul tânărului Felix Sima, iar celălalt descrie istoria unei moșteniri și luptele aprinse pentru obținerea averii lui Costache Giurgiuveanu. Aceste planuri interferează în funcție de interesele și de relațiile dintre cele două familii înrudite, dar potrivnice, și în funcție de opiniile celor două clanuri referitoare la familie, la moștenire sau la drepturile celor doi orfani. Prezentă în ambele planuri este Otilia, deoarece ea este implicată atât în moștenirea lui moș Costache, cât și în rellația cu Felix, ceea ce conferă complexitate și autenticitate personajului.

Întâmplările romanului și comportarea personajelor sunt prezentate într-o viziune realistă, obiectivă, prin prisma unui narator omniscient și de aceea relatarea întâmplărilor se face la pers.a III-a. Totodată viziunea realistă se manifestă și în ceea ce privește personajele, ele fiind privite în strânsă legătură cu societatea căreia îi aparțin și prezentate în mod obiectiv.

Astfel, despre Felix aflăm că este fiul doctorului Sima din Iași, orfan de mamă și apoi de tată, care terminase liceul și venise la București la tutorele său, Costache Giurgiuveanu. Felix moștenise o casă și un depozit de bani pe care urma să le administreze acest unchi al său, Costache Giurgiuveanu. Autorul îi prezintă și însușirile fizice și ținuta vestimentară, o ”uniformă de licean(...)ca un veșmânt militar” având „un aer bărbătesc și elegant”. „Fața îi era însp juvenilă și prelungă, aproape feminină (..) iar culoarea măslinie a obrazului și tăietura elenică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia impresie.”

La rândul ei, Otilia este tot o orfană, fată vitregă a lui C.Giugiuveanu, fiica celei de-a doua soții a acestuia. După moartea mamei fetiței, Giurgiuveanu îi moștenise toată averea și își asigură obligația de a o crește pe Otilia.

Așa cum o vede Felix, tânăra avea „un cap prelung și tânăr de fată, încărcat cu bucle ” și era „subțirică, îmbrăcată într-o rochie largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc”. „Fața măslinie, cu nasul mic și cu ochii foarte albaștri”.

Felix este „narator și actor” (G. Călinescu) personajul reflector al romanului și reprezintă tipul intelectualului ambițios care dorește să se realizeze pe plan profesional, vrând să îmbrățișeze careiera medicală. Pe plan afectiv este tânărul îndrăgostit, fascinat de frumusețea și enigma feminității, însă naiv și incapabil de a înțelege sufletul femeii iubite, oscilațiile ei imprevizibile și de aceea nu poate lua o decizie hotărâtă, ceea ce va duce la pierderea acesteia.

Otilia reprezintă eternul feminin, misterul feminității, este o enigmă pentru cei din jur, așa cum mărturisea chiar Pascalopol : „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine o enigmă.” Tot o enigmă este și pentru Felix, însă autorul însuși precizează că nu „Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că le are.”

Pentru orice tânăr de 20 de ani enigmă va fi în veci fata care îl va respinge dându-i totuși dovezi de afecțiune.

Ambele personaje sunt prezentate în evoluția lor. Felix va eșua pe plan sentimental, dar se va realiza pe plan profesional, fără ca experiența erotică să-i fie de prisos, deoarece determină o oarecare maturizare pe plan afectiv.

Felix trăiește, așadar, o gamă de sentimente provocate de prima lui iubire, pe care Otilia știe s-o cultive și s-o păstreze. Pe Pascalopol este gelos și îl urăște, fără a-i nega însă unele calități, pe ceilalți, pe Stănică și pe cei din clanul Tulea, îi dezaprobă și își susține cu vehemență punctul de vedere când în joc este persoana Otiliei.

Gelozia se ivește în sufletul său o dată cu dragostea: „Totuși, pe Felix, familiaritatea ei, oricât de copilărească, cu Pascalopol îl nemulțumi.”

Este un fin observator, până la obsesie, al reacțiilor, al comportamentului Otiliei, căci este o fire analitică, interiorizată, care vrea însă dovezi clare de dragoste din partea acesteia. Deruta din sufletul său și neîncrederea sunt determinate, pe de o parte de bârfele clanului Tulea, și pe de altă parte de comportamentul derutant al fetei. Felix și Otilia se străduiesc să păstreze iubirea lor în limitele purității și ale sincerității, în pofida tuturor adveristăților și suspiciunilor, amândoi având acel sentiment al răspunderii asumate reciproc.

În momentul plecării Otiliei cu Pascalopol laParis, este răvășit sufletește și dezamăgit și încearcă să se consoleze printr-o experiență erotică cu Georgeta, care îl dezgustă. Va pune capăt acestei relații, căci se simte umilit. Când Otilia îl părăsește, Felix nu abdică și nu renunță la carieră, șecul în dragoste maturizându-l mai ales pe plan profesional.

Drama erotică a lui Felix provinde din faptul că, deși vede în Otilia o fată admirabilă, superioară, el nu poate să o înțeleagă în momentele sale de luciditate, când operează rațiunea, și nu sentimentul.

La rândul ei, Otilia este fascinată și exercită o atracție irezistibilă aproape față de toți din jurul ei, iar atitudinea acestora îi este indiferentă. Are un comportament derutant, este enigmatică, cuceritoare și expresivă, dar și capricioasă. Totodată este un amestec de ștrengărie și luciditate, de onestitate și capricii. Față de Felix are atenții părintești, dar îi declară că îl iubește, oscilând între dragostea față de acesta și nevoia de lux și de bunăstare.

Deși spontană, stăpânită de porniri contradictorii, ea are momente de luciditate, în care analizează la rece orice gest sau vorbă. Astfel, ea are o secretă admirație față de ambiția lui Felix de a-și face o carieră și nu vrea să fie o piedică în calea acesteii realizări, mai ales că ea însăși nu se poate ridica la aceeași valoare, fiind conștientă de propriile limite. „Cine a fost în stare de atâta stăpânire e capabil să învingă și o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor. Otilia”

Cu aceeași zdrobitoare franchețe îi mărturisește lui Felix că „De obicei fetele admiră oamenii ca tine șși merg după oamenii ca Stănică” și își exprimă părerea că o căsnicie este nepotrivită pentru moment.

Cu aceeași luciditate eroina se autocaracterizează sau vorbește despre iubire, spunându-i lui Felix că este prea tânăr ca să se gândească la iubire.

Obsedată de trecerea timpului, eroina afirmă că ”Succesul nostru în viață e o chestiune de viteză”.

Otilia recunoaște de asemena cu nonșalanță „Sunt o nebună, Felix, nu trbuie să te iei după mine.”

Toate aceste opinii și replici ale Otiliei constituie veritabile lecții de viață oferite lui Felix. Importante sunt și evenimentele în care cei doi sunt implicați. Unul dintre ele este momentul întâlnirii cu Felix în parc, după ce, dezamăgit că nu-i răspunsese la scrisoare, acesta fuge de acasă. Replicile Otiliei mai mult îl derutează pe Felix decât să-l edifice asupra sentimentelor acesteia „De ce să fugi? ți-am spus eu că nu te iubesc?”iar când acesta o întreabă dacă îl iubește cu adevărat ea îi adâncește incertitudinea „Ei, ei, nu ți-a spus nimeni că te urăște”

Cel de-al doilea episod este cel al ultimei întâlniei a lui Felix cu Otilia, înaintea plecării ei din țară împreună cu Pascalopol. Otilia vede iubirea ca o dăruire totală și crede că pentru o fată reușita în viață nu este o chestiune de studiu și de energie, ci fericira constă în farmecele pe care femeia le poate împrăștia în jurul ei, rostul ei fiind „să placă, în afară de asta neputând exista fericire.” Așa se explică faptul că ea îl părăsește pe Felix din dorința de a nu fi o piedică în calea realizării lui profesionale.

După cum se observă , cei doi eroi sunt caracterizați direct, prin descriere, dovadă fiind portretele lor fizice, dar și indirect prin acțiune, prin relațiile dintre ei sau cu celelalte personaje. La aceste procedee se adaugă autocaracterizarea și pluriperspectivismul sau reflectarea poliedrică a personalității otiliei.

Cele două personaje fascinează prin candoarea lor, prin sinceritate, prin amestecul de naivitate și seriozitate, prin oscilațiile lor derutante, de multe ori nici de ei înțelese. Într-adevăr, victime sau învingători, Felix și Otilia sunt termeni angelici de comparație.