Relația dintreincipit și final în Ultima noapte...

Romanul modern de tip subiectiv are numeroase trăsături specifice în ceea ce privește construcția subiectului, personajele, perspectiva și tehnicile narative.

Un astfel de roman este și „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, apărut în anul 1930 și având o temă de natură psihologică – drama intelectualului însetat de absolut, manifestat pe plan afectiv, erotic. Deoarece această dramă se consumă pe fundalul altei drame mai puternice, mai traumatizante – cea a războiului, unde eroul se află într-o permanentă confruntare cu moartea, putem vorbi, de fapt, despre două teme: iubirea și războiul.

Fiind un roman subiectiv, se observă că există o aglomerare de detalii, că aspectele psihologice dețin supremațiaiar cele două planuri narative – prezent și trecut – se împletesc, faptele fiind relatate la persoana I de către Ștefan Gheorghidiu, personajul narator. Cu toate aceste particularități, subiectul romanului poate fi urmărit și rezumat în desfășurarea lui.

Astfel, incipitul romanului îl constituie primul capitol al „Cărții întâi”, intitulat „La Piatra Craiului în munte”, care aparține planului narativ prezent, unde facem cunoștiință cu Ștefan Gheorghidiu, proaspăt sublocotenent rezervist concentrat pentru prima dată în primăvara anului 1916 când participă la amenajarea fortificațiilor de pe Valea Prahovei, între Bușteni și Predeal. O discuție contradictorie referitoare la achitarea unui bărbat care-și ucisese soția adulterină, îl determină pe Ștefan gheorghidiu, gelos și bănuitor, să ceară o permisie pentru a merge la Câmpulung pentru a-și revedea soția pe care o bănuie de infidelitate.

Odată consumat acest episod, se trece la planul narativ trecut, deoarece discuția de la popotă declanșează mecanismele memoriei involuntare și eroul, în postura de personaj-narator, își amintește, începând cu al doilea capitol și terminând cu al cincilea, evenimentele aparținând planului narativ trecut: anii studenției, logodna și căsătoria sa cu Ela, moștenirea neașteptată, prezența cuplului în lumea mondenă și relația lor cu Gregoriade, totul desfășurându-se pe o perioadă de aproximativ doi ani și jumătate. Odată cu capitolul al șaselea intitulat „Ultima noapte de dragoste”, acțiunea revine la planul narativ prezent și aflăm că în urma insistențelor pe lângă comandant, protagonistul primește permisia dorită și ajunge la Câmpulung. Însă aici, întâlnirea cu soția, pretenția acesteia de a trece o sumă de bani pe numele ei și prezența lui Gregoriade în oraș îi adâncesc bănuielile și îi sporesc gelozia. La aceasta contribuie și destăinuirile pe care le face colonelul, cunoscut al lui Gregoriade, în timpul drumului de întoarcere către fortificațiile de pe Valea Prahovei.

Toate celelalte capitole ale „Cărții a doua” relatează evenimente care aparțin tot planului narativ prezent, primele șase referindu-se la tema războiului iar ultimul revenind la finalul poveștii de dragoste a protagonistului.

Ultimul capitol, intitulat semnificativ „Comunicat apocrif” (cu posibilă referire la comunicatele de pe front sau la scrisoarea anonimă pe care ghoerghidiu o primește la întoarcerea din război și care-i dezvăluie faptul că soția sa îl înșală)constituie deznodământul romanului. Înainte de a ajunge în București, eroul fusese rănit pe front și spitalizat, dar la reîntâlnirea cu Ela este indiferent și hotărăște să

se despartă fără a mai cerceta veridicitatea scrisorii. Astfel, renunțând la trecut el se vindecă de gelozie și renunță la iubirea sa pentru Ela.

Chiar dacă Ștefan Gheorghidiu ia această hotărâre, finalul romanului este unul deschis, deoarece eroul se află la București doar într-o permisie, putând reveni oricând pe front, iar contactul cu atrocitățile războiului i-ar putea marca din nou evoluția.

După cum se poate constata, între incipitul și finalul romanului există o relație directă. Mai întâi se observă o similitudine între ele, prin faptul că ambele aparțin planului narativ prezent, incipitul marcând cu exactitate cadrul spațio-temporal: „În preajma anului 1916...la fortificarea văii Prahovei dintre Bușteni și Predeal” ca și finalul: „Plecarea mea la Bușteni este inevitabilă”. Însă ele apar și într-o relație de opoziție prin faptul că în incipit eroul apare preocupat până la obsesie de ideea că soția îl înșală, dar în final este indiferent în fața aceleiași supoziții devenită, într-un fel, certitudine prin prezența scrisorii anonime. Dintr-un om bântuit de incertitudini și gelozie, Ghoerghidiu devine un personaj maturizat de experiența războiului. Între incipit și final se desfășoară toate celelalte evenimente fie că aparțin planului narativ trecut, fie celui prezent, dar toate prezentate într-o perspectivă narativă subiectivă, deoarece personajul-narator își exprimă trăirile apelând la autoanaliză, la introspecție, la memoria involuntară sau la monologul interior și stilul liber.