1. ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE DE SECURITATE

Organizaţiile internaţionale reprezintă elemente relativ noi ale sistemului mondial.

Au luat naştere în timpul secolului XIX, au devenit importante în cursul următorului

secol, iar după anul 1945, numărul lor a crescut semnificativ, în special la nivel regional

şi subregional. Fie că este vorba despre ONU, fie despre UE, organizaţiile internaţionale

nu reprezintă nici o continuare cu alte mijloace a politicilor de forţă tradiţionale, după

cum afirmă unii teoreticieni, parafrazându-l pe Clausewitz, nici expresia unui proces de

evoluţie la un nou nivel, acela al superstatului global sau regional1.

În ceea ce priveşte securitatea globală, aceasta reprezintă atât o oglindire a

imaginii ONU, dar şi un subiect de controversă din cauza sferei sale uriaşe de acoperire.

În opinia unor autori, securitatea globală poate fi subminată realmente uşor de

preocupările referitoare la asigurarea unui anumit nivel de securitate naţională: dacă o

naţiune se simte ameninţată de alta, atunci securitatea globală nu poate exista atâta

vreme cât actori ai lumii sunt în dezacord. De asemenea, securitatea globală este

compromisă şi de existenţa atitudinii de respingere şi dezacord afişată de un stat la

adresa filosofiei de guvernare a altuia. Din aceste motive, conceptul de securitate

globală nu este consistent. El presupune existenţa unei entităţi supranaţionale care ar

putea lua decizii aplicabile întregii omeniri. Mai mult, în condiţiile în care competiţia

pentru resurse între naţiuni s-a accentuat, este puţin probabil ca securitatea globală să

se dezvolte ca un concept durabil în relaţiile internaţionale2.

Organizaţiile internaţionale permit statelor să abordeze împreună problemele

comune, în cadrul unui proces decizional colectiv, chiar dacă unele dintre ele, de fapt,

divid în loc să unifice. Cooperarea internaţională multilaterală constituie fundamentul

unui sistem mondial stabil. În prezent, în domeniul securităţii este resimţită o nevoie

acută de o astfel de cooperare, dat fiind faptul că natura complexă a ameninţărilor cu

care ne confruntăm necesită o abordare coordonată şi utilizarea unor resurse, ce cu greu

pot fi puse la dispoziţie de către un singur guvern. Din aceste motive, problematica

organizaţiilor internaţionale de securitate trebuie să reprezinte unul dintre punctele

centrale ale dezbaterilor ce se desfăşoară în comunitatea internaţională. Totuşi, a face o

1 Vasile Popa, Alexandra Sarcinschi – Perspective în evoluţia organizaţiilor internaţionale de securitate - Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2007, Bucureşti2 Virgil Popescu, Alexandra Sarcinschi - Europa în paradigma globalizării, Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate din Universitatea Naţională de Apărare “Carol I”, 2007, Bucureşti;

1 din 64

diferenţiere clară între organizaţiile internaţionale de securitate şi cele de alt tip este o

sarcină dificilă, întrucât însăşi definirea domeniului securităţii ridică mari semne de

întrebare.

De la apariţia primelor forme de organizaţii internaţionale, modificările

caracteristicilor mediului de securitate au determinat şi transformarea acestora, în

special în cazul celor care activează în domeniul securităţii. Perioada sfârşitului de secol

XX şi începutului de secol XXI a influenţat şi a modificat considerabil profilul

organizaţiilor internaţionale de securitate, atât din punct de vedere al adaptării

strategiilor la provocările mediului de securitate (NATO, UE, ONU, OSCE etc.), cât şi

al sporirii numărului de membri (NATO şi UE). În lupta împotriva terorismului

internaţional, organizaţii precum Uniunea Europeană, Organizaţia Naţiunilor Unite sau

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa nu s-au rezumat doar la elaborarea

unor documente, ci au analizat şi au implementat modalităţi de cooperare în lupta

împotriva terorismului internaţional, în timp ce altele (CSI, GUAM, CENCOOP,

SEECP etc.) nu şi-au mai făcut auzită vocea pe scena internaţională cu aceeaşi forţă ca

în anii precedenţi.

Totuşi, multe dintre organizaţiile create în scopul guvernării naţionale şi

internaţionale, precum ONU, au acum 30-60 de ani vechime, astfel că, intrând în noul

mileniu, ne putem întreba cât de eficiente sunt acestea, într-o lume din ce în ce mai

globalizată.

Termenul de „organizaţii internaţionale” a intrat relativ recent atât în limbajul

comun, cât şi în cel ştiinţific. Convenţia Ligii Naţiunilor3, semnată în anul 1924,

recunoaşte indirect existenţa organizaţiilor internaţionale în Art.23, care sugerează

crearea unor organizaţii internaţionale specializate, pentru promovarea cooperării

internaţionale. Mai târziu, după cel de-al Doilea Război Mondial, în Preambulul Cartei

Naţiunilor Unite, este recunoscută existenţa unei organizaţii 9 internaţionale propriu-

zise: semnatarii „stabilesc în acest fel o organizaţie internaţională numită Naţiunile

Unite”4.

3 The Covenant of the League of Nations, 1924, Http://www.yale.edu/ lawweb/avalon/ leagcov.htm#art23.

4 The Charter of the United Nations, 1945, http://www.un.org/aboutun/charter.

2 din 64

Adesea, organizaţiile internaţionale sunt văzute ca instrumente prin care statele îşi

urmăresc propriile interese, iar procesul decizional reflectă, în primul rând, interesele

celor mai puternici membri.

Tipologizarea organizaţiilor internaţionale este, însă, mai complexă. În „Anuarul

organizaţiilor internaţionale”, în funcţie deforma de organizare, sunt sintetizate 15

categorii de astfel de organizaţii.

Clasificarea organizaţiilor internaţionale poate fi făcută şi în funcţie de obiectul de

interes, putând avea astfel următoarele domenii de acţiune5:

- ajutor umanitar; schimb cultural; pace şi dezarmare; sprijin pentru dezvoltare;

drepturile omului; mediu;

- securitate şi pace; comerţ şi alte activităţi economice; bunăstare socială şi

drepturile omului;

- cultură şi recreere; educaţie şi cercetare; sănătate; servicii sociale; mediu;

dezvoltare şi condiţii de locuire; legislaţie şi politici; filantropie şi voluntariat; activităţi

internaţionale; religie; afaceri, asociaţii profesionale şi sindicate; grupuri neclasificate.

Opinăm că, dintre aceste organizaţii internaţionale, cele de securitate se înscriu în

special în sfera guvernamentală, mai precis în tipurile convenţionale:

- federaţii de organizaţii şi organizaţii cu participare universală: ONU;

- organizaţii cu participare intercontinentală: NATO, OSCE (include şi

participanţi de pe continentul nord-american) etc.;

- organizaţii cu participare regională: UE, GUAM, CSI etc.

1.1. Statutul şi rolul organizatiilor internaţionale de securitate

Organizaţiile internaţionale de securitate se disting de celelalte organizaţii prin

aceea că îşi au originile în consensul statelor de a coopera în probleme de reducere a

violenţei şi realizare a păcii şi securităţii, prin folosirea unei largi game de acorduri şi

mecanisme.

Sintetizând, putem afirma că există cel puţin patru seturi de sarcini pe care

organizaţiile internaţionale de securitate le pot îndeplini:

1. promovarea dialogului de securitate şi gestionarea crizelor ca sarcini de bază

destinate stabilirii şi/sau menţinerii păcii;

5 idem 1

3 din 64

2. crearea de sisteme de cooperare militară bazate pe constrângeri reciproce,

destinate reducerii pericolelor ce decurg din activităţile militare, sau pe capacităţi

comune pentru misiuni de pace;

3. promovarea standardelor democratice şi respectarea drepturilor omului ca

scopuri în sine;

4. promovarea securităţii prin mecanisme economice, întărind atât prosperitatea,

cât şi interdependenţa actorilor, şi prin abordări cooperative ale riscurilor şi

provocărilor, inclusiv terorismul şi proliferarea armelor de distrugere în masă. În

sistemul internaţional, organizaţiile de securitate pot fi considerate comunităţi de

securitate.

Aşadar, în cadrul sistemului mondial, organizaţiile internaţionale de securitate

sunt cele mai complexe forme de cooperare guvernamentală internaţională, deoarece

domeniul cărora acestea se adresează este unul polivalent. Securitatea nu înseamnă doar

securitate militară, ci, dimpotrivă, planurile sale de manifestare includ atât sfera

militară, cât şi pe cea nonmilitară (politică, economică, socială, culturală, ecologică

etc.), de la nivelul individului uman la cel al întregii lumi. Fie că respectiva organizaţie

internaţională este explicit una de securitate, prin titulatura sa sau prin Carta de

înfiinţare (cum sunt, de exemplu, OSCE şi NATO), fie că una dintre funcţiile sale este

aceea de a asigura securitatea statelor membre şi cetăţenilor lor într-unul sau mai multe

dintre domeniile vieţii sociale (cum ar fi Uniunea Europeană), organizaţiile

internaţionale de securitate par a deţine cea mai mare pondere în sistemul mondial, din

acest motiv fiind necesară pentru analiza de faţă o delimitare a celor mai importante.

Urmărind aceşti indicatori, observăm că „ierarhia” organizaţiilor internaţionale de

securitate existentă la nivelul cunoaşterii comune are un puternic substrat ştiinţific.

Astfel este confirmat faptul că ONU, NATO, UE şi OSCE reprezintă cele mai

importante organizaţii internaţionale de securitate.

1.2. Principalele organizaţii internaţionale de securitate: raţiuni pentru creare,

activitate trecută, prezentă şi perspective

1.2.1. Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)

Înfiinţată la 26 iunie 1945 şi devenită efectivă la 24 octombrie 1945, Organizaţia

Naţiunilor Unite şi-a stabilit ca principal scop menţinerea păcii şi securităţii

internaţionale şi promovarea cooperării economice, sociale, culturale şi umanitare.

4 din 64

În ceea ce priveşte pacea şi securitatea internaţională, de la crearea sa, ONU a

fost adesea chemată să prevină disputele ce s-ar fi putut transforma în conflicte armate,

să convingă părţile opozante să folosească masa de discuţii, şi nu forţa armată, sau să

ajute la restabilirea păcii în cazul declanşării vreunui conflict. În cursul anilor ’90, au

apărut schimbări majore în pattern-urile conflictului, peste 90% dintre conflicte

desfăşurându-se în interiorul statelor, şi nu între ele. Din acest motiv, ONU a reconstruit

o nouă gamă de instrumente, accentuând prevenirea conflictelor, adaptând continuu

operaţiunile de menţinere a păcii, implicând organizaţiile internaţionale şi întărind

construirea păcii post-conflictuale. Confruntat cu conflicte caracterizate de violenţă

etnică (în Somalia, Ruanda şi fosta Iugoslavie), Consiliul de Securitate al ONU a

renunţat la desfăşurarea operaţiunilor între anii 1995 şi 1997, însă crizele profunde din

Congo, Africa Centrală, Timorul de Est, Kosovo, Sierra Leone şi Etiopia-Eritreea au

determinat, în ultimii ani, reluarea misiunilor de menţinere a păcii. Experienţa anilor

trecuţi a făcut ca ONU să se concentreze mai mult ca niciodată pe construirea păcii şi pe

sprijinirea structurilor ce o vor consolida. Tot această experienţă a arătat că menţinerea

păcii, în sensul evitării conflictului militar, nu este suficientă pentru stabilirea unei păci

sigure; o asemenea securitate poate fi realizată numai prin ajutorul acordat ţărilor pentru

a favoriza dezvoltarea economică, justiţia socială, protecţia drepturilor omului, buna

guvernare şi desfăşurare a procesului democratic.

O altă coordonată importantă a activităţii ONU este susţinerea dezvoltării

economice şi sociale a statelor lumii. Deşi aproape toţi indivizii umani asociază această

organizaţie cu problemele păcii şi securităţii, ONU se ghidează după următorul

principiu: pacea şi securitatea durabile sunt posibile numai dacă este asigurată

bunăstarea economică şi socială a oamenilor din toată lumea. Multe dintre

transformările economice şi sociale globale din ultimele cinci decenii au fost

semnificativ influenţate de activitatea ONU, ce şi-a asumat rolul de centru mondial

pentru construirea încrederii şi a stabilit priorităţile şi scopurile cooperării internaţionale

pentru a asista ţările în tranziţie şi a dezvolta un mediu economic global de susţinere.

În acelaşi timp, fiecare agenţie ONU este implicată într-o anumită măsură în

protecţia drepturilor omului. În timp, ONU a extins gradual legea, pentru a cuprinde

standardele specifice femeilor, copiilor, persoanelor cu handicap, minorităţilor,

muncitorilor emigranţi şi altor grupuri vulnerabile, acum protejate de practicile

discriminatorii. Acţiunile ONU în sprijinul drepturilor omului se înscriu în zona

campaniilor educaţionale şi a programelor naţionale de instruire şi consultanţă tehnică.

5 din 64

În ultimul deceniu, războaiele civile au devenit o cauză centrală a situaţiilor de

criză şi, de când a coordonat pentru prima dată operaţiunile de asistenţă umanitară în

Europa după cel de-al Doilea Război Mondial, ONU a fost însărcinată de comunitatea

internaţională să răspundă la dezastrele naturale sau produse de om ce depăşesc

capacitatea autorităţilor naţionale. Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi oferă

protecţie internaţională şi asistenţă pentru peste 22 de milioane de refugiaţi, în timp ce

Programul Mondial pentru Hrană furnizează o treime din asistenţa de urgenţă6.

De asemenea, ONU încearcă şi reducerea vulnerabilităţii ţărilor la dezastre, prin

Programul pentru Dezvoltare, ce acţionează pe două fronturi: pe de o parte, asistenţa

imediată acordată victimelor, iar pe de altă parte, strategiile de prevenire a apariţiei

urgenţelor. Strategiile de prevenire a conflictelor şi dezastrelor se adresează cauzelor de

bază ale războiului într-o manieră comprehensivă. Ele favorizează securitatea, creşterea

economică, guvernarea democratică şi respectful pentru drepturile omului – ceea ce

rămâne cea mai bună protecţie împotriva dezastrelor naturale sau provocate de om.

ONU, ca organizaţie mondială, are şansa de a deveni în viitor o instituţie

internaţională de securitate eficientă, în măsura în care va persista în reformă, în care

vor fi investite în ea mijloacele necesare dar se vor face şi investiţii în schimbare, aşa

cum se arată în Raportul secretarului general al ONU din 7 martie 2006, intitulat

„Investind în Naţiunile Unite: pentru o organizaţie mai puternică oriunde în lume“.

La o dezvoltare în continuare a misiunilor operaţionale de menţinere a păcii (15 în

2006, plus Misiunea Integrată a Naţiunilor Unite în Timorul de Est- UNMIT), fondurile

alocate ONU trebuie să fie sporite corespunzător. Mai mult chiar: diversificarea

spectaculară a activităţilor organizaţiei repune în chestiune atât structura, sistemele,

documentele, cât şi tradiţiile sale. Perspectiva organizaţiei internaţionale de securitate

numărul unu este deosebită, privită prin prisma capitalului său uman. Acesta va avea noi

competenţe, sporite, şi un profesionalism real, va urma un parcurs profesional mai

diversificat. Structurile departamentale ale ONU vor fi reorganizate, iar capacitatea de

gestionare a cadrelor întărită. În perimetrul reformei şi al conduitei acţionale viitoare,

putem înscrie şi activitatea Grupului de înalt nivel asupra coerenţei sistemului

Naţiunilor Unite, format de secretarul general în 16 februarie 2006, cu scopul de a

explora mijloacele de îmbunătăţire a coerenţei şi eficacităţii activităţilor sistemului

ONU în lume, în domeniile dezvoltării, ajutorului umanitar şi mediului, toate cu impact

6 Vasile Popa, Alexandra Sarcinschi – Perspective în evoluţia organizaţiilor internaţionale de securitate - Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2007, Bucureşti

6 din 64

asupra securităţii naţionale, regionale şi mondiale. Acest grup va pune bazele unei

restructurări fundamentale a activităţilor operaţionale ale Naţiunilor Unite, pretutindeni

în lume.

Schimbările viitoare se vor susţine pe un sprijin politic şi financiar consistent al

statelor membre, mai ales al statelor dezvoltate, dar şi pe calităţile individuale ale noului

secretar general.

La 60 de ani de la crearea sa, ONU necesită, mai mult ca oricând, o reformare

profundă a structurilor şi acţiunilor sale, pentru a se adapta pe deplin realităţilor lumii

actuale, a sprijini statele sărace, a apăra securitatea colectivă şi drepturile omului.

În viziunea organizaţiei asupra securităţii colective în secolul XXI, transformarea

ONU într-un instrument eficient pentru prevenirea conflictelor va necesita stabilirea

anumitor priorităţi politice şi instituţionale, ca: prevenirea terorismului, combaterea

proliferării armelor nucleare, chimice şi biologice, reducerea riscului de război,

folosirea forţei în anumite condiţii stabilite de Consiliul de Securitate etc.

Există mai multă încredere în definitivarea reformei Consiliului de Securitate7 şi

sporirea, prin aceasta, a legitimităţii şi eficacităţii sale. Problema este dacă marile puteri

membre vor accepta sau nu, în final, extinderea sa numerică, intrarea unor noi state în

componenţa acestuia, fapt ce ar moderniza şi democratiza una din cele mai importante

structuri ale organizaţiei, însă ar slăbi pârghia prin care membrii actuali îşi apără

propriile interese. Or, o mai bună reprezentativitate ar permite să se evite dublul

standard în deciziile şi măsurile de retorsiune.

Se speră, în prezent, că deciziile Summit-ului mondial din 2005 asupra reformei

ONU vor fi îndeplinite, ceea ce va face ca, nu foarte târziu în timp, organizaţia mondială

să se revitalizeze, să funcţioneze la noi parametri, superiori. Totodată, şi deficitul

democratic al ONU va fi înlăturat, cred federaliştii europeni, prin crearea unei Adunări

Parlamentare a Organizaţiei Naţiunilor, ce va asocia la funcţionarea organizaţiei

societatea civilă mondială.

O revitalizare reală a ONU depinde însă şi de ceea ce propune fostul său secretar

general, Kofi Annan, în informarea „Un concept mai amplu de libertate“: recomandări

care să ajute la apărarea instituţiilor organizaţiei – „libertate pentru a trăi fără mizerie“,

„libertate pentru a trăi fără teroare“ şi „libertate pentru a trăi cu demnitate“ - optimizând

7 Marie BOETON, ONU: l`impossible reforme, în capitolul La reforme du Conseil de sécurité, din Politis de joi, 22 septembrie 2005, la http://www.politis.fr/article1456.html.

7 din 64

capacităţile statelor membre în a respecta şi promova dezvoltarea, securitatea şi

drepturile omului, democraţia şi statul de drept.

1.2.2. Uniunea Europeană (UE)

Momentul care marchează punctul de pornire al procesului de unificare a Europei

este semnarea la 18 aprilie 1951 a Tratatului de Constituire a Comunităţii Europene a

Cărbunelui şi Oţelului, al cărei scop era acela de dezvoltare a zonelor de liber schimb şi

a pieţelor comune ale ţărilor semnatare: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg şi

Olanda. Urmează constituirea unor noi comunităţi europene, economică şi de apărare,

iar procesul culminează cu semnarea Tratatului de la Maastricht (1992), care marchează

trecerea de la cooperare economică, în contextul unei pieţe unice, la realizarea unei

integrări instituţionale pluridimensionale. Tratatul privind Uniunea Europeană

formulează o serie de obiective, prin îndeplinirea cărora urmează să se atingă un nou

stadiu de integrare.

Încă din 1950, Comunitatea Europeană a dezvoltat legături economice puternice

între statele membre şi cu restul lumii. Creşterea economică din anii ’90 a permis

Uniunii Europene să atingă un nivel foarte înalt de integrare economică, dezvoltând

relaţii de schimb semnificative cu numeroase ţări şi regiuni.

Dezvoltarea economică a Uniunii a fost acompaniată de contribuţii substanţiale,

către alte ţări şi regiuni, în ceea ce priveşte cooperarea pentru dezvoltare şi reconstrucţie

şi asistenţa umanitară.

Comunitatea Europeană şi ţările membre furnizează astăzi mai mult de jumătate

din fondurile de ajutor internaţional umanitar şi pentru dezvoltare, o treime din ajutorul

global pentru Orientul Mijlociu, aproximativ 60% din fondurile fostele ţări URSS şi

40% din efortul de reconstrucţie al Bosniei-Herţegovina. Pe lângă aspectul economic al

ajutorului, este foarte important şi cel politic, concretizat în: contribuţia la menţinerea

păcii, folosind forţa militară acolo unde este nevoie, şi promovarea cooperării

internaţionale, a democraţiei şi a drepturilor omului. Principalele cauze ale evoluţiei

politice în aceste sensuri trebuie căutate în evenimentele de la sfârşitul anilor ’80 ce au

alterat forma Europei şi a restului lumii, producând o schimbare majoră a intereselor

strategice.

Deşi dezintegrarea URSS-ului şi sfârşitul Războiului Rece au eliminat pericolul

unui atac masiv în Europa, situaţia din fosta Iugoslavie ne-a făcut mult mai conştienţi de

ceea ce înseamnă existenţa unui conflict major în vecinătate. Analiza acestor

8 din 64

evenimente a dus la identificarea pericolului reprezentat de conflictele regionale atât

pentru ţările vecine, cât şi pentru securitatea şi stabilitatea internaţională, pericol ce a

înlocuit în mare măsură riscul de agresiune teritorială înţeles în mod tradiţional. Mai

mult, Uniunea trebuie să prevină şi să întâmpine ameninţări variate, precum proliferarea

armelor de distrugere în masă, traficul de arme, contrabanda cu materiale nucleare,

fundamentalismul şi extremismul.

Nevoile de apărare ale Europei s-au schimbat şi UE a decis să-şi asume

responsabilitatea pentru propria securitate, considerând că este capabilă să acţioneze

independent nu numai în managementul crizelor, dar şi în prevenirea conflictelor,

reconstrucţie şi stabilizare.

În acest context, liderii Uniunii Europene sunt toţi de acord că UE trebuie să aibă

capacitatea unor acţiuni autonome, dublate de forţe militare credibile, astfel încât să

poată răspunde crizelor internaţionale. Încă din octombrie 1970, statele membre au

decis că este nevoie să coopereze între ele în ceea ce priveşte principalele politici

internaţionale. În 1986, Actul Unic European a instituţionalizat această cooperare

interguvernamentală, fără a-i schimba natura sau metodologia. În schimb, la Maastricht,

membrii UE au integrat în Tratat obiectivul unei politici externe comune, care, din

1993, a permis Uniunii să-şi facă vocea auzită pe scena internaţională, exprimându-şi

poziţia în legătură cu conflictele armate, drepturile umane şi alte principii şi valori

universale.

Prevederile Politicii Externe şi de Securitate Comune (PESC) au fost revizuite

prin Tratatul de la Amsterdam (1 mai 1999), în sensul îmbunătăţirii eficienţei şi

profilului politicii externe a Uniunii.

Tratatul prevedea ca organizaţia să aplice o politică de securitate comună care ar

acoperi toate problemele legate de securitate, inclusiv formularea graduală a unei

politici comune de apărare – Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA), ca

parte a PESC.

Următorul Consiliu European (1999) a plasat managementul crizelor în centrul

procesului de întărire a politicii europene de securitate şi a declarat ca importante şi

misiunile umanitare şi de salvare, precum şi stabilirea şi menţinerea păcii. Fiecare

Consiliu ce a urmat (Helsinki, Feira, Nisa etc.) a încercat să crească importanţa

existenţei capacităţii Uniunii de a acţiona autonom în managementul internaţional al

crizelor, acolo unde NATO nu este deja angajat, în conformitate cu principiile Cartei

ONU şi cu prerogativele prevăzute de Consiliul de Securitate al ONU.

9 din 64

Strategia Solana de securitate europeană

Europa şi-a stabilit priorităţile agendei de securitate, identificând, în primul

rând, pericolele şi ameninţările la adresa sa. Strategia de Securitate Europeană

identifică unele ameninţări, dar şi vulnerabilităţi, pe care, însă, le enumeră, fără a le

explica. Acestea derivă din dezvoltările politice, economice, demografice, ecologice,

ştiinţifice şi tehnologice şi nu sunt neapărat exploatate împotriva unei ţări sau actor

internaţional anume. Astfel, Strategia identifică drept vulnerabilităţi: încălzirea globală

şi dependenţa energetică a Europei, dar şi elemente ce pot fi incluse la categoria riscuri

sau pericole (sărăcia, foametea, eşecul creşterii economice etc.). În ceea ce priveşte

ameninţările, acestea sunt prezentate mult mai clar: terorismul internaţional, proliferarea

armelor de distrugere în masă, statele eşuate, crima organizată, atitudinea ostilă faţă de

expatriaţii europeni, atacurile împotriva principalelor linii de comunicaţii, atacurile

împotriva forţelor europene de menţinere şi/sau reconstrucţie a păcii etc.

Strategia Solana, după cum mai este numit documentul despre care s-a făcut

referire, adoptă o abordare comprehensivă a gestionării acestor pericole şi ameninţări,

identificând o serie de instrumente politice, economice, sociale, juridice şi militare, ce

se încadrează în politici mai degrabă preventive decât reactive.

În ceea ce priveşte necesitatea ca Uniunea să intervină operaţional într-o

situaţie internaţională, aceeaşi Strategie stabileşte că UE se angajează în limitele

legislaţiei internaţionale şi ale Cartei ONU. Mai mult, documentul stipulează că, în ceea

ce priveşte situaţiile ce depăşesc exercitarea dreptului de autoapărare, Uniunea va

acţiona numai pe baza deciziilor luate de Consiliul de Securitate al ONU. Totuşi, aşa

cum au observat şi alţi analişti, UE nu indică în Strategie ce înseamnă “dreptul legitim

la autoapărare”. Este vorba despre folosirea forţei conform Articolului 51 al Cartei

ONU sau despre folosirea preventivă a forţei ?

Strategia de Securitate Europeană a subliniat importanţa ONU în relaţiile

internaţionale şi a reafirmat că principala responsabilitate pentru menţinerea păcii şi

securităţii internaţionale revine Consiliului de securitate al ONU. De asemenea se

subliniază că “întărirea ONU, înzestrarea ei pentru a-şi îndeplini responsabilităţile şi

pentru a acţiona efectiv, este o prioritate europeană”8.  Acest angajament, întărit cu alte

priorităţi, este prevăzut în Strategia Europeană de Securitate.

8 Declaraţia comună UE-ONU privind cooperarea în operaţiile de management a crizelor, adoptată de Consiliul Europei 17-18 iunie 2004

10 din 64

În orice caz, este interesantă tendinţa de extindere a intervenţiilor militare şi

poliţieneşti ale UE, ce se află pe o pantă ascendentă. Uniunea a anunţat semnarea unui

acord de formare, în a doua parte a anului 2007, a unei grupări de luptă, cu participarea

Bulgariei, Ciprului, Greciei şi României, iar în anul 2009, a altei asemenea grupări,

formată din personal din Cehia şi Slovacia. În final, se va ajunge la un număr de 18

grupări de luptă, ceea ce înseamnă că UE va fi capabilă să execute două misiuni

simultan, începând cu ianuarie 2007.

De asemenea, Europa crede că e necesară o reformă a Consiliului de Securitate

al ONU, pentru ca acesta să se adapteze la realităţile secolului al XXI-lea, căci, atât timp

cât regiunile cheie nu sunt reprezentate adecvat, Consiliul de Securitate îşi pierde din

legitimitate şi autoritate. Europa crede că o mai mare coerenţă este esenţială, motiv

pentru care ar trebui să existe un efort pentru cooperare şi nu pentru competiţie, în

probleme ce ţin nu numai de sfera economică, dar şi de cea politică şi de apărare şi

securitate, mai cu seamă că mai există state în care politicile nu sunt comunitare încă.

Politica Externă şi de Securitate Comună, în ultimii ani, a fost centrată pe

patru domenii prioritare, stabilite de Consiliul European:

- multilateralism eficient, în care ONU deţine principalul rol;

- lupta împotriva terorismului;

- elaborarea unei strategii vizavi de Orientul Mijlociu (UE este interesată ca această

regiune să constituie o vecinătate stabilă şi prosperă) ;

- o politică referitoare la Bosnia-Herţegovina adaptată la realităţile din zonă.

Nu trebuie să uităm faptul că PESC reprezintă unul dintre cei trei piloni ai UE,

de a căror dezvoltare şi consolidare depinde însăşi existenţa Uniunii. Din acest motiv,

oficialii europeni se străduiesc să răspundă tuturor problemelor ce derivă din

implementarea obiectivelor menţionate, însă trebuie să fim conştienţi de faptul că, în

special în cazul primului domeniu, întâmpină o serie de dificultăţi ce pot fi depăşite

numai prin realizarea consensului.

11 din 64

2. PREVENIREA CONFLICTELOR ŞI MANAGEMENTUL

CRIZELOR

2.1. ONU şi sistemul său instituţional de prevenire a conflictelor şi

managementul crizelor

Prevenirea conflictelor reprezintă un complex de măsuri şi activităţi organizate

şi executate cu scopul de a preveni suferinţele umane şi a oferi o alternativă mai puţin

costisitoare operaţiilor politico-militare pentru rezolvarea conflictelor înainte ca acestea

să devină violente. În acest sens, diplomaţia preventivă, promovată sub forma medierii,

concilierii sau negocierii, reprezintă metoda de bază promovată de Organizaţia

Naţiunilor Unite pentru prevenirea conflictelor. Emisarii sau reprezentanţii speciali ai

secretarului general al ONU sunt angajaţi în acţiuni de diplomaţie preventivă oriunde în

lume, iar în majoritatea cazurilor aceştia acţionează în strânsă cooperare cu

reprezentanţii organizaţiilor regionale.

Deşi diplomaţia preventivă este metoda consacrată de prevenire şi rezolvare a

conflictelor, care şi-a dovedit din plin valabilitatea, experienţa Organizaţiei Naţiunilor

Unite din ultimii ani ne arată că există multe alte forme de acţiune cu efect preventiv

ridicat. Printre acestea se numără: dezvoltarea de proiecte în contextul unor strategii

preventive, acţiuni umanitare, dislocarea preventivă şi dezarmarea preventivă.

Complementar diplomaţiei preventive sunt dislocarea şi dezarmarea preventivă.

Structurile militare de menţinere a păcii pot fi dislocate preventiv într-o zonă de

potenţial conflict, în scopul menţinerii acestuia pe aşa-numita “linie de plutire”,

reducerea tensiunilor şi promovarea încrederii reciproce dintre părţi. Dislocarea

preventivă a fost adoptată cu succes în misiunile desfăşurate de ONU în Macedonia,

Republica Central Africană sau cu alte ocazii şi rămâne o opţiune importantă în

prevenirea conflictelor.

Dezarmarea preventivă urmăreşte reducerea cantităţii de armament uşor în

zonele cu risc ridicat de conflict. El Salvador, Mozambic sau unele regiuni sunt exemple

edificatoare, în care trupele ONU au fost angajate în colectarea şi distrugerea

armamentului uşor, ca parte a întregului proces de pace.

Dezvoltarea unor proiecte în contextul strategiilor preventive, denumite şi

“prevenire structurală a conflictelor”, se referă la activităţi desfăşurate exclusiv înainte

de începerea conflictului. Aşa cum practica a demonstrat, sărăcia, dezechilibrele socio-

12 din 64

economice, subdezvoltarea, lipsa unei guvernări adecvate, nerespectarea drepturilor

omului sunt surse potenţiale de conflict, care nu pot fi combătute decât prin dezvoltarea

unor programe adecvate, pe termen lung, care să ducă la eradicarea cauzelor acestor

fenomene. Aceste programe iniţiate şi îndeplinite de Secretariat sau de diferite agenţii şi

departamente ONU fac parte din aşa-numita strategie de prevenirea structurală a

conflictelor.

La nivelul ONU, Departamentul pentru Afaceri Politice (Department of Political

Affairs) este organismul responsabil cu promovarea strategiilor de prevenire a

conflictelor. Acesta este asistat de Unitatea de Planificare Politică (Policy Planning

Unit) şi sprijinit de divizii regionale. De asemenea, pentru îmbunătăţirea eficienţei

acţiunilor preventive, diferite departamente şi agenţii ONU au dezvoltat strategii

comune de lucru, dintre care fac parte9:

- UN Interdepartmental Framework for Co-ordination on Early Warning and Preventive

Action, care este un program de coordonare a activităţilor unor departamente, agenţii şi

oficii ONU în domeniul acţiunilor de prevenire timpurie;

- UNDP/DPA Programme on Building National Capacity for Conflict Prevention, iniţiat

în noiembrie 2003 cu scopul de a sprijini implementarea programelor ONU de prevenire

a conflictelor în diferite ţări şi în care potenţialul acestora este ridicat;

- DPA Prevention Team oferă cadrul intradepartamental de dezvoltare a opţiunilor

privind prevenirea conflictelor;

- discuţii şi dezbateri la nivelul Comitetului Executiv pentru Pace şi Securitate

(Executive Committee on Peace and Security);

- programe de instruire în domeniul prevenirii timpurii, organizate de Colegiul

Naţiunilor Unite (United Nations College) şi Departamentul pentru Afaceri Politice;

- High-Level Panel on Threats, Challenges and Change (dezbaterea la nivel înalt

ameninţări, provocări şi schimbare), iniţiată de secretarul general al ONU în noiembrie

2003, în scopul examinării ameninţărilor şi provocărilor la adresa păcii şi securităţii,

inclusiv a celor economice şi sociale ce au legătură cu pacea şi securitatea şi formularea

recomandărilor pentru un răspuns colectiv adecvat la acestea.

Aşadar, prevenirea conflictelor, înscrisă în Carta ONU ca una din obligaţiile

principale ale statelor membre, implică o gamă variată de acţiuni în domenii diverse,

precum buna guvernare, drepturile omului, dezvoltare economică şi socială, în scopul

9 Ioan Crăciun, Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor– Bucureşti: Editura Universităţii

Naţionale de Apărare “Carol I”, 2006

13 din 64

rezolvării disputelor înainte ca ele să devină violente sau pentru împiedicarea extinderii

violenţelor, dacă acestea deja au apărut. De asemenea, avertizarea timpurie este o

componentă esenţială a prevenirii cu ajutorul căreia Naţiunile Unite monitorizează

foarte atent evoluţiile politice şi de altă natură din întreaga lume, în scopul detectării

ameninţărilor la adresa păcii şi securităţii internaţionale, oferind astfel expertiza

necesară Consiliului de Securitate şi secretarului general al ONU pentru promovarea

acţiunilor preventive.

În 1992, secretarul general al ONU a prezentat Adunării Generale documentul

intitulat Agenda pentru Pace (Agenda for Peace), din care rezultă clar că promovarea

păcii şi securităţii colective va constitui preocuparea esenţială a Naţiunilor Unite în

secolul al XXI-lea, iar prevenirea conflictelor va fi direcţia principală de acţiune.

În 1995 a fost creată echipa-cadru (The Framework Team) pentru coordonarea

activităţii tuturor departamentelor din cadrul Secretariatului General (politic, umanitar şi

de peacekeeping) implicate în misiuni de prevenire şi menţinere a păcii. Cadrul de

coordonare astfel creat a evoluat continuu, echipa-cadru coordonând în prezent

activitatea a 23 de agenţii, departamente şi programe ONU, printre care se numără:

DDA, DESA, DPA, DPKO, FAO, ILO, OCHA, OHCHR, UNDP, UNESCO, UNFPA,

UNHABITAT, UNIFEM, UNICEF, UNHCR, WFP, WHO, World Bank şi IMF. DPI şi

Departamentul Executiv al Secretarului General participă ca observator, iar UNEP şi

UNODC în funcţie de situaţie.

Echipa-cadru acţionează ca un catalizator pentru avertizarea timpurie şi propune

organismelor abilitate ale ONU iniţierea de acţiuni preventive sau preemptive pentru

înlăturarea tensiunilor apărute la un moment dat. De regulă, propunerile sunt avansate

către Comitetul Executiv pentru Pace şi Securitate (Executive Committee on Peace and

Security) sau Departamentului pentru Afaceri Umanitare (Humanitarian Affairs).

La iniţiativa secretarului general, secretariatul ONU a fost reorganizat în 1997,

în scopul unei mai bune cuprinderi a celor cinci domenii principale de activitate ale

organizaţiei: pace şi securitate, afaceri umanitare, dezvoltare şi cooperare, afaceri

sociale şi economice şi drepturile omului. Procesul de reorganizare a implicat

participarea tuturor departamentelor şi programelor ONU şi a însemnat un important pas

în reforma organizaţiei. Totodată, Comitetului Executiv pentru Pace şi Securitate i s-au

lărgit competenţele în primele patru domenii, drepturile omului fiind considerat

complementar acestora. Comitetul s-a dezvoltat treptat, iar în anul 2002 a fost

restructurat, având în prezent în compunere 21 de membri.

14 din 64

În iulie 2003 Adunarea Generală a adoptat prin consens Rezoluţia 57/337,

referitoare la prevenirea conflictelor armate, care a însemnat un nou pas important făcut

de Naţiunile Unite în lupta pentru prevenirea conflictelor. Această rezoluţie subliniază

că pentru prevenirea conflictelor armate va fi promovat dialogul şi cooperarea continuă

dintre statele membre, dintre Naţiunile Unite şi organizaţiile subregionale şi regionale,

sectorul privat şi societatea civilă.

Misiunile ONU de peacemaking şi peacebuilding

Conceptul de peacemaking se referă la folosirea mijloacelor diplomatice pentru

a convinge părţile să înceteze ostilităţile şi să treacă la negocierea condiţiilor de

soluţionare paşnică a conflictului. Promovând toată gama acţiunilor preventive,

Naţiunile Unite pot juca un rol important în determinarea părţilor să înceteze ostilităţile,

dar acest lucru nu se poate face decât cu acordul acestora. Din acest motiv acţiunile de

peacemaking exclud în totalitate folosirea forţei împotriva uneia dintre părţi, cu scopul

de a pune capăt ostilităţilor; conceptul este folosit în cadrul ONU cu scopul de a

semnala întărirea păcii (peace enforcement).

Consiliului de Securitate şi secretarul general joacă rolurile-cheie în luarea

deciziei Naţiunilor Unite de a se implica în gestionarea unui conflict. La propunerea

Consiliului de Securitate, secretarul general se poate implica atât la nivel personal, cât şi

prin intermediul emisarilor sau al misiunilor speciale ONU în acţiuni de negociere sau

mediere a conflictelor. De asemenea, în conformitate cu prevederile Cartei ONU,

secretarul general este obligat să supună atenţiei Consiliului de Securitate orice

problemă care aduce atingere păcii şi securităţii internaţionale şi poate demara acţiuni

de diplomaţie preventivă, beneficiind de avantajul imparţialităţii oferit de poziţia sa. În

multe cazuri rolul secretarului general al ONU a fost unul crucial în determinarea unei

evoluţii pozitive a conflictului. Asemenea cazuri, care reflectă paleta largă de modalităţi

în care secretarul general se poate implica în gestionarea conflictelor ca un veritabil

peacemaker, pot fi considerate Afganistan, Cambodgia, America Centrală, Cipru,

Orientul Mijlociu, Mozambic sau Namibia.

Pentru executarea cu succes a acţiunilor de peacemaking, Naţiunile Unite, în

temeiul capitolului VIII al Cartei ONU, au intensificat cooperearea atât cu organizaţiile

regionale, cât şi cu alţi actori ai arenei internaţionale. ONU a conlucrat până în prezent

cu organizaţii precum Organization of American States în Haiti, European Union în

fosta Iugoslavie, The Economic Community of West African States în Liberia şi Sierra

Leone, şi The African Union în Sahara de Vest, regiunea Marilor Lacuri, Sierra Leone,

15 din 64

Etiopia şi Eritreea. Observatorii militari ai ONU au cooperat foarte bine cu forţele de

peacekeeping ale organizaţiilor regionale în Liberia, Sierra Leone, Georgia şi

Tadjikistan.

În contrast cu acţiunile de peacemaking, conceptul peacebuilding se referă la

toate acele acţiuni externe destinate a asista o ţară sau o regiune din lume în tranziţia

acesteia de la perioada de război la cea de pace. Eforturile ONU sunt în general

îndreptate către implementarea acordurilor de pace prin toată gama de mijloace avute la

dispoziţie: militare, diplomatice, politice, economice, sociale, umanitare. Aria de

cuprindere a acestor acţiuni începe cu demilitarizarea şi se încheie cu constituirea şi

asigurarea bunei funcţionări a instituţiilor naţionale (reactivarea poliţiei şi a sistemul

juridic, promovarea drepturilor omului, monitorizarea alegerilor, încurajarea procesului

politic, acordarea de ajutor combatanţilor demobilizaţi şi refugiaţilor, programe de

reactivare a activităţilor economice şi a serviciilor sociale, stimularea dezvoltării economice

etc.).

Conceptul de peacebuilding a fost pentru prima dată promovat de secretarul

general ONU Boutros-Ghali în documentul intitulat Agenda pentru Pace prezentat

Adunării Generale în anul 1992. Obiectivul central al acţiunilor de peacebuilding, spune

documentul amintit, este construirea legitimităţii noului stat, stat care în viitor trebuie să

fie capabil să gestioneze de o manieră pacifistă viitoarele dispute, să poată asigura

protecţia populaţiei civile şi să asigure respectarea temeinică a drepturilor omului.

Peacebuilding implică acţiunea ONU în cooperare cu toate organizaţiile

regionale, inclusive cu Banca Mondială (World Bank), organizaţiile economice

regionale, organizaţiile nonguvernamentale sau grupările sociale constituite la nivel

local. Acţiunile de tip peacebuilding au jucat un rol proeminent în intervenţia ONU în

Cambodgia, El Salvador, Guatemala, Mozambic, Liberia, Bosnia-Herţegovina şi Sierra

Leone, precum şi în mai recentele conflicte din Kosovo, Timorul de Est sau Etiopia-

Eritreea.

Departamentul Afacerilor Politice (DPA) este organismul care îndeplineşte rolul

principal în acţiunile ONU de peacebuilding. Sub directa îndrumare a secretarului

general, DPA pune în mişcare întregul mecanism ONU de răspuns la situaţiile

postconflict, lucrând strâns cu diviziile regionale (Geographical Divisions) şi cu

Unitatea de Planificare Politică (Policy Planning Unit).

Un aspect considerabil al activităţii DPA îl reprezintă susţinerea activităţilor

desfăşurate în zonele de conflict de către reprezentanţii şi emisarii speciali ai

16 din 64

secretarului general, precum şi sprijinul misiunilor ONU în aceste zone. În acest sens,

DPA a decis deschiderea unor oficii teritoriale, în scopul unei mai bune susţineri a

misiunilor din zonele de conflict. Aceste oficii lucrează direct cu guvernele locale, cu

partidele politice şi cu societatea civilă, precum şi cu alţi actori locali, pentru sprijinul

eforturilor de tranziţie.

În anul 2002 Grupul de Dezvoltare a Naţiunilor Unite (United Nations

Development Group – UNDG) şi Comitetul Executiv pentru Afaceri Umanitare

(Executive Committee on Humanitarian Affairs – ECHA) au constituit un grup de lucru

comun pe probleme de tranziţie, pentru a asigura integrarea strategiilor de

peacekeeping, umanitare şi de dezvoltare în vederea asigurării unui cadru unitar de

asistenţă a statelor aflate în tranziţie de la starea de război la cea de pace.

Consiliul Economic şi Social (UN Economic & Social Council – ECOSOC) a

creat, de asemenea, două grupuri ad-hoc de lucru pe probleme de asistenţă a ţărilor

africane aflate în perioada postconflict (Ad Hoc Advisory Groups on African Post-

Conflict Countries), având drept scop evaluarea necesităţilor umanitare şi economice ale

acestora şi înaintarea propunerilor pentru un sprijin adecvat din partea comunităţii

internaţionale.

Implicarea ONU în misiuni de peacekeeping

În conformitate cu principiile înscrise în Carta ONU, în cadrul Naţiunilor Unite

a fost creat Departamentul pentru Operaţii de Menţinere a Păcii (Department of

Peacekeeping Operations – DPKO), destintat să sprijine statele membre şi să ofere

asistenţă secretarului general în eforturile sale de promovare şi menţinere a păcii şi

securităţii internaţionale. Sarcina principală a DPKO este să planifice, să pregătească şi

să gestioneze direct misiunile ONU de menţinere a păcii, asigurând condiţiile de

îndeplinire deplină a mandatului acestora, sub autoritatea directă a Consiliului de

Securitate şi Adunării Generale ONU şi cu sprijinul secretarului general în ceea ce

priveşte acţiunile. DPKO urmăreşte integrarea eforturilor ONU cu cele ale tuturor

entităţilor guvernamentale şi nonguvernamentale în susţinerea comună a operaţiilor de

menţinere a păcii.

DPKO asigură orientarea politică şi executivă a operaţiilor de menţinere a păcii,

menţinând în acest scop legătura directă cu Consiliul de Securitate, cu părţile în conflict,

cu contributorii financiari şi cu trupele ONU dislocate în zonele de conflict, şi urmărind

îndeplinirea deplină a mandatului acestora. De asemenea, preocupările DPKO sunt

îndreptate spre identificarea forţelor (personal pregătit şi echipamente adecvate)

17 din 64

necesare îndeplinirii misiunilor de peacekeeping precum şi asigurarea suportului logistic

şi financiar al acestora pe întreaga perioadă de desfăşurare.

În acelaşi timp, DPKO oferă consultanţă şi sprijin administrativ şi altor iniţiative

ONU, precum şi misiunilor de construire a păcii (peacebuilding).

În cadrul Adunării Generale a ONU activează alte şase comitete speciale cu

atribuţii în domeniul operaţiilor de menţinere a păcii şi care întocmesc în acest sens

rapoarte periodice pe care le prezintă plenului adunării.

Deşi fiecare misiune de menţinere a păcii are specificul ei, toate urmăresc

aceleaşi scopuri: înlăturarea suferinţelor umane şi crearea şi susţinerea instituţiilor de

promovare a păcii. Prezenţa forţelor de menţinere a păcii are ca efect direct influenţarea

evoluţiei procesului politic din zonele de conflict, contribuind activ la implementarea

soluţiilor pacifiste, ca alternative la conflict, şi beneficiind de avantajul imparţialităţii pe

care ONU îl impune.

În cadrul operaţiilor de menţinere a păcii, componenta militară joacă rolul

principal, ea fiind susţinută de numeroase componente civile. În funcţie de mandat,

operaţiile de menţinere a păcii pot fi organizate pentru:

- prevenirea escaladării sau internaţionalizării conflictului;

- stabilizarea situaţiei în zona de conflict, după încetarea focului şi susţinerea procesului

de pace;

- asistenţa în implementarea prevederilor acordurilor de pace;

- ajutorul în tranziţia statelor către o guvernare stabilă, bazată pe principii democratice,

către o bună guvernare şi dezvoltare economică.

Evoluţii majore în sistemul operaţiilor ONU de menţinere a păcii

Cea mai semnificativă evoluţie în domeniul operaţiunilor ONU de menţinere a

păcii o constituie amploarea fără precedent a parteneriatului Naţiunilor Unite cu

organismele regionale şi subregionale de securitate, concretizată în stabilirea a două

misiuni, în Timorul de Est (UNTAET) şi Kosovo (UNMIK), şi în revizuirea misiunilor

de observare stabilite anterior în spaţiul african: Republica Democratică Congo

(UNMOC) şi Sierra Leone (UNOMSIL/UNAMSIL), toate având mandate complexe, în

cadrul cărora ponderea forţelor au constituit-o componentele civile. Aceasta a

determinat o schimbare de fond a imaginii acestor operaţiuni care – obligate să facă faţă

crizelor intrastatale complexe cu care se confrunta comunitatea internaţională – şi-au

accentuat caracterul multidisciplinar: politic, umanitar, de afaceri civile, asistenţă

electorală, poliţie civilă, refacerea administraţiilor, dezvoltare economică, deminări ş.a.

18 din 64

Componenta militară ONU continuă să asigure, în special, misiuni de observare, de

legătură cu forţele organizaţiilor de securitate din spaţiul geografic respectiv, de

protecţie, de monitorizare a aplicării acordurilor de încetare a focului şi a măsurilor de

dezarmare, de demobilizare şi de reîncadrare a foştilor combatanţi. În acest context,

definirea legitimităţii intervenţiilor umanitare, intrarea în vigoare a Convenţiei privind

securitatea personalului Naţiunilor Unite şi asociat (ianuarie 1999) şi aplicarea în

operaţiunile de menţinere a păcii a normelor de drept umanitar internaţional au dominat

tematica dezbaterilor din Consiliul de Securitate, precum şi în Comitetul special pentru

operaţiuni de menţinere a păcii. În cadrul Departamentului pentru operaţiuni de

menţinere a păcii a început procesul de constituire a unui proiect de principii şi linii

directoare privind rolul şi funcţiile poliţiei civile în operaţiunile de menţinere a păcii,

având în vedere tocmai rolul-cheie jucat de poliţia civilă în noile misiuni (Kosovo,

Timorul de Est).

La data de 21 august 2000, printr-o scrisoare adresată preşedintelui Adunării

Generale a ONU şi preşedintelui Consiliului de Securitate, secretarul general al ONU,

Kofi Annan, a lansat un program ambiţios de reforma a sistemului operaţiunilor de

menţinere a păcii. Programul are la bază raportul întocmit de un grup de experţi condus

de fostul ministru de Externe algerian, Lakhdar Brahimi.

Raportul „Brahimi” prefigurează un program complex de reformă, menit să

transforme operaţiunile de menţinere a păcii dintr-o activitate cu caracter provizoriu,

desfăşurată la limita minimă a resurselor şi cu o organizare precară, într-o funcţie

principală a ONU, îndeplinită în condiţii de coerenţă organizatorică şi eficientă. Este

avută în vedere instituţionalizarea unor proceduri complexe cu caracter preventiv şi de

asistenţă a statelor implicate în conflicte pentru a trece de la starea conflictuală la pace,

cuprinzând:

a) prevenirea crizelor,

b) operaţiunile de menţinere a păcii,

c) operaţiunile de consolidare a păcii.

Raportul propune organizarea de misiuni de pace credibile, cu mijloace

adecvate, capabile să-şi îndeplinească mandatul eficient şi cu succes. Sunt proiectate

mecanisme pentru desfăşurarea rapidă a forţelor de pace (în termen de 30 de zile,

respectiv 90 de zile pentru operaţiuni mai complexe), astfel încât să se intervină oportun

şi să se prevină reizbucnirea conflictului armat.

19 din 64

2.2. Viziunea UE privind sistemul instituţional de prevenire a conflictelor şi

managementul crizelor

Uniunea Europeană este un actor global proeminent, care a dezvoltat, într-

adevăr, politici într-o mare varietate de domenii. În domeniul managementului crizelor

şi prevenirii conflictelor, Strategia de Securitate a UE reprezintă documentul de bază,

iar un prim pas în implementarea efectivă a acesteia poate fi creionat după un inventar

al politicilor existente în toate domeniile relaţiilor externe; un altul poate consta în

reevaluarea politicilor existente, în funcţie de obiectivele trasate de strategie prin

întărirea coordonării dintre politici; în fine, sunt domenii care trebuie încă identificate şi

elaborate în profunzime.

Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA) reprezintă răspunsul dat de

Uniunea Europeană la crizele şi provocările la adresa securităţii şi a intereselor statelor

membre, apărute după încheierea războiului rece. Deşi ideea integrării politicilor

europene de securitate şi apărare are o istorie de aproape o jumătate de secol, realizarea

ei efectivă s-a produs doar recent, în contextul generat de criza din Kosovo.

Dificultăţile cu care statele europene s-au confruntat în articularea unei reacţii la

o criză în imediata vecinătate a uniunii, precum şi slăbiciunile demonstrate de UE cu

acest prilej au constituit principalele argumente care au condus la asumarea necesităţii

de realizare şi implementare a unei politici comune de management al crizelor externe.

În acest sens, s-a trecut şi la realizarea mecanismelor autonome de răspuns la crize, prin

dezvoltările concrete subsumate domeniului PESA.

Implicarea Uniunii Europene în managementul crizelor şi prevenirea conflictelor

este strâns legată de evoluţia politicii externe şi de securitate comună, care nu a existat

până în anul 1993, când Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare. Înainte, relaţiile

externe se rezumau la relaţiile comerciale, la cele privind raporturile cu coloniile unor

state membre sau la cele ce priveau ajutorul acordat ţărilor în curs de dezvoltare. Primii

paşi în definirea unei politici externe europene au început cu aşa-numitul proces de

cooperare politică europeană, care, cu tot caracterul declaratoriu, a reprezentat un

moment important, după care, în deceniile recente, UE a construit o reţea multiplă de

relaţii internaţionale, al căror domeniu se extinde mult peste relaţiile comerciale, şi de

dezvoltare economică, ducând la dezvoltarea unei cooperări care să includă dialogul

politic, sprijinul democraţiei şi cooperarea în investiţii. Acest lucru, dublat de o

integrare profundă, a conferit UE un nou statut în exercitarea responsabilităţilor,

drepturilor şi obligaţiilor ce-i revin ca actor global şi în ceea ce priveşte crearea

20 din 64

instrumentelor necesare exercitării acestora. O dată cu crearea politicii externe şi de

securitate comună (Common Foreign and Security Policy/CFSP), statele membre pot

să-şi coordoneze politicile proprii şi să confere UE o identitate politică proprie, uniunea

dispunând de mecanisme şi instrumente necesare realizării acestei identităţi10.

Beneficiind de o politică comună externă şi de securitate exersată pe parcursul a

aproape cinci ani, s-a putut trece la pasul următor, cel al fundamentării unei politici

europene de securitate şi apărare. La reuniunea la nivel înalt de la Köln (iunie, 1999),

liderii UE au decis să pună în practică o serie de proceduri de adoptare a deciziilor

politice pentru o politică europeană de securitate şi apărare în cadrul CFSP şi să

dezvolte capacităţi proprii pentru a lansa şi a conduce operaţii de gestionare a crizelor

pe continentul european sau în alte regiuni geografice unde UE are interese strategice

(Tratatul de la Amsterdam conţine prevederi pentru acţiuni în domeniul securităţii, cum

ar fi menţinerea păcii, acţiuni de monitorizare, prevenirea conflictelor, care înainte erau

îndeplinite de către UEO şi care, ulterior, au fost asumate de către UE). Reuniunea de la

Nisa a completat acţiunile începute la Köln şi continuate la summit-urile de la Helsinki

şi Feira/Portugalia pentru crearea PESA.

PESA însumează misiuni umanitare şi de căutare, de menţinere a păcii şi

participă cu forţe combatante în gestionarea crizelor, inclusiv în misiuni de impunere a

păcii. Obiective pentru PESA au fost crearea unei forţe de reacţie rapidă (60.000 de

militari), în măsură să se desfăşoare în 60 de zile, şi să se autosusţină în teatre un an de

zile11.

Majoritatea analiştilor dezvoltărilor subsumate PESA remarcă faptul că, în

prezent, UE a ajuns la evoluţii semnificativ diferite faţă de intenţiile şi proiecţiile iniţiale

ale decidenţilor politici şi politico-militari europeni, legate atât de capabilităţile militare

ale UE, cât şi de misiunile de managementul crizelor, conduse de către UE.

În urmă cu cinci ani, contextul lansării celor mai importante iniţiative în

domeniul PESA, de către Consiliul European de la Köln, era legat de intervenţia în

Kosovo şi de necesitatea de a asigura capacităţile necesare pentru securizarea unor spaţii

10 Procedurile de elaborare a deciziilor politice în domeniul CFSP sunt interguvernamentale şi, de aceea, diferă de cele care guvernează relaţiile economice externe. Şefii de state şi de guverne convin, în cadrul reuniunilor Consiliului Europei, asupra strategiilor comune şi a obiectivelor care trebuie realizate în domenii în care statele membre au interese importante comune; Comisia Europeană participă la toate dezbaterile, poate face propuneri şi are dreptul (şi nu numai) să prezinte iniţiativele proprii în domeniu; Parlamentul European este consultat în mod regulat, dar nu are puteri specifice în acest domeniu.11 Folosirea mecanismelor de reacţie rapidă s-a realizat cu ocazia misiunii de poliţie militară în Bosnia-Herţegovina (EUPM), a primei operaţii militare conduse de UE în FYROM ("Concordia"), operaţia din R.D. Congo ("Artemis") şi în cea mai amplă operaţie de menţinere a păcii şi reconstrucţie statală ("Althea"), prin preluarea misiunii SFOR în Bosnia-Herţegovina (la 2 decembrie 2004).

21 din 64

din vecinătatea imediată a uniunii, cum a fost cazul Balcanilor. În prezent, în prim-

planul dezvoltărilor PESA se impun: necesitatea realizării capabilităţilor de reacţie

rapidă pentru operaţiuni la mare distanţă, contracararea noilor riscuri şi ameninţări, în

special a terorismului şi a fenomenului proliferării armelor de distrugere în masă,

precum şi întărirea cooperării şi a parteneriatelor militare cu principalele organizaţii

internaţionale, în special cu NATO şi ONU.

3. COOPERAREA ONU-UE

22 din 64

3.1. Cooperarea ONU cu organizaţiile regionale

Cooperarea Organizaţiei Naţiunilor Unite cu organizaţiile regionale are la bază

capitolul VIII, art. 52-54 al Cartei ONU. Articolul 52, paragraful 1 stipulează că “nimic

din prezenta cartă nu interzice existenţa aranjamentelor sau a organizaţiilor regionale

care activează în scopul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, atâta timp cât

activitatea acestora nu contravine scopului şi principiilor Naţiunilor Unite”.

Raportul secretarului general Boutros Ghali, prezentat Adunării Generale în anul

1992 şi intitulat Agenda pentru Pace, recomandă creşterea rolului şi implicării

organizaţiilor regionale în activităţi de menţinere a păcii, numeroase organizaţii

regionale răspunzând pozitiv acestei iniţiative.

În anul 1994, secretarul general s-a întâlnit pentru prima dată cu liderii

organizaţiilor regionale în scopul îmbunătăţirii colaborării dintre acestea şi ONU, pe

agenda de lucru aflându-se subiecte precum: pregătirea personalului organizaţiilor

regionale pentru misiuni comune de menţinere a păcii, coordonarea, comanda şi

controlul operaţiilor comune de menţinere a păcii, coordonarea/verificarea

implementării sancţiunilor impuse conform capitolului VII din Carta Naţiunilor Unite

etc. Din 1994 şi până în prezent au avut loc mai multe asemenea întâlniri, toate având ca

obiectiv unirea eforturilor pentru o mai bună cooperare în domeniul menţinerii păcii şi

securităţii (îmbunătăţirea schimbului de informaţii, îmbunătăţirea coordonării

activităţilor comune, creşterea nivelului implicării în cadrul operaţiilor de menţinere a

păcii).

Discutarea problemelor principale cu care se confruntă pacea şi securitatea

internaţională în prezent (terorismul internaţional, sărăcia, conflictele intra şi

interstatale, proliferarea armelor de distrugere în masă, crima organizată, încălcarea

drepturilor omului) au devenit o practică curentă a acestor întâlniri. De asemenea,

participanţii au realizat impactul pe care îl au acţiunile comune asupra mediului de

securitate actual.

Printre organizaţiile guvernamentale şi regionale participante la ultima întâlnire,

care a avut loc în perioada 29-30 iulie 2003, s-au aflat: African Union (AU), Association

of Southeast Asian Nations (ASEAN), Caribbean Community (CARICOM), Collective

Security Treaty Organization (CSTO), Commonwealth of Independent States (CIS),

23 din 64

Commonwealth Secretariat, The Community of Portuguese Speaking Countries (CPLP),

Council of Europe, Economic Community of West African States (ECOWAS),

European Union (preşedinţia şi secretariatul UE şi Comisia Europeană), Interpol,

League of Arab States (LAS), North Atlantic Treaty Organization (NATO),

Organization Internationale de la Francophonie (OIF), Organization for Security and

Cooperation in Europe (OSCE), Organization of American States (OAS), Organization

of the Islamic Conference (OIC), Pacific Islands Forum (PIF), Shanghai Cooperation

Organization (SCO).

Implementarea deciziilor adoptate la nivel înalt a fost analizată în cadrul

întâlnirilor ce au avut loc la nivelul Departamentului pentru Afaceri Politice în 1999 şi

2002. În afară de aceste întâlniri, Consiliul de Securitate a iniţiat în anul 2003 o

dezbatere publică cu tema “Consiliul de Securitate şi Organizaţiile Regionale:

Confruntarea cu noile ameninţări la adresa păcii şi securităţii internaţionale”, în

scopul îmbunătăţirii cooperării acestui for cu organizaţiile regionale şi subregionale ce

activează în domeniul menţinerii păcii şi securităţii.

3.2. Preocupări ale ONU pentru îmbunătăţirea mecanismelor de cooperare

Capacitatea de a interveni în cel mai scurt interval de timp după tăcerea armelor

se constituie într-una dintre condiţiile inconturnabile ale reuşitei unei operaţiuni de

pace.

În raportul dat publicităţii în anul 2000, Grupul de Lucru asupra Operaţiunilor

de Pace al ONU a estimat că “primele 6 la 12 săptămâni care urmează unui acord de

încetare a focului sau de pace reprezintă deseori perioada cea mai critică pentru

instaurarea unei păci stabile şi pentru credibilitatea unei operaţiuni de menţinere a

păcii. Orice pierdere de credibilitate sau de elan politic produsă în decursul acestei

perioade va fi deseori foarte dificil de remediat”. În afară de rapiditatea reacţiei de

răspuns, forţele desfăşurate trebuie să răspundă şi criteriilor de eficacitate. Voinţa în

sine a comunităţii internaţionale de a deplasa forţe în teren nu este, aşadar, suficientă,

fiind necesar ca acestea să fie pregătite şi dotate cu mijloacele corespunzătoare. În

legătură cu aceasta, ţinând cont de faptul că statele furnizoare de contingente erau, în

majoritate, ţări în curs de dezvoltare, s-a făcut constatarea că trupele desfăşurate în teren

nu primiseră pregătirea şi înzestrarea corespunzătoare misiunii lor de interpunere. În

24 din 64

acest context, a rezultat necesitatea existenţei unor efective în poziţie de aşteptare,

instruite, dotate şi cu disponibilitate cvasiimediată de desfăşurare.

Nu cu prea mult timp în urmă, ideea de a asocia reacţia rapidă cu Organizaţia

Naţiunilor Unite putea să apară drept ceva incongruent sau utopic.

Cu toate acestea, încă de la constituirea organizaţiei, Naţiunile Unite au admis,

prin prevederile cap. VII al Cartei, necesitatea existenţei de trupe la dispoziţia

Consiliului de Securitate, în vederea unui răspuns rapid faţă de ameninţările la adresa

securităţii internaţionale12.

După cum s-a putut însă constata, prevederile articolului nr. 43 au rămas literă

moartă şi ONU nu a dispus de forţe de reacţie rapidă, deoarece statele membre nu au

ajuns la un acord în acest sens din cauza discordanţelor caracteristice războiului rece.

Cu toate acestea, preocupările privind reacţia rapidă s-au făcut simţite prin

demersurile Secretarului general al ONU şi, ca urmare, în anii ’60 ai secolului trecut, ca

paliativ la neconcretizarea prevederilor articolului nr. 43, statele europene nordice şi

Canada au pus, la cerere, forţe la dispoziţia organizaţiei. De asemenea, în rapoartele

pentru anii 1988 şi 1989, Comitetul Special pentru Operaţiuni de Pace, organ subsidiar

al Adunării Generale, cunoscut şi sub numele de Comitetul celor 34 (C34), sugera

constituirea unui fişier instituind un inventar al trupelor pe care statele erau dispuse să le

pună la dispoziţia ONU, în fapt, ceea ce urma să devină Sistemul Naţiunilor Unite de

Aranjamente Stand-by – UNSAS.

Conceptul de “aranjamente stand-by”, care a fost pentru prima dată avansat în

“Agenda pentru Pace” din 31.01.1992, a rezultat din faptul că timpul de răspuns al

Naţiunilor Unite în tratarea diverselor situaţii nu a fost deseori adecvat la dinamica

rapidă a acestora13.

Începând din 1994, după ce ideea a fost lansată prin Agenda pentru Pace, în

cadrul Departamentului pentru operaţiuni de menţinere a păcii ~ DPKO a fost creată o

echipă specială destinată monitorizării UNSAS. Evenimentele declanşate în Rwanda, în

12 Articolul 43: “Toţi membrii Naţiunilor Unite, în scopul de a contribui la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, subscriu în a pune la dispoziţia Consiliului de Securitate, la cererea acestuia şi în baza unui acord special sau a unor acorduri speciale, forţe armate, asistenţă şi facilităţi, incluzând dreptul de trecere, necesare în scopul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale …; aceste acorduri vor reglementa aspectele privind efectivele şi tipul de forţe, gradul lor de operativitate şi locul de dislocare, precum şi natura asistenţei şi facilităţilor ce vor fi asigurate”.

13 Abraszewski T. Andrzej, “Military Component of United Nations Peace-Keeping Operations”, Joint Inspection Unit, Report 95/11, Geneva 1995, paragraful 33.

25 din 64

1993, au evidenţiat însă că era necesară reducerea termenelor de intervenţie stabilite

prevăzute prin UNSAS.

Drept urmare, în studiul “Supliment la Agenda pentru Pace” din 1995,

Secretarul general făcea apel la crearea unei “forţe de reacţie rapidă”. Aceasta şi-a

văzut materializarea în 1996, sub forma Brigăzii Internaţionale de Reacţie Rapidă a

Forţelor în Aşteptare ale Naţiunilor Unite, cunoscută sub denumirea Stand-by High

Readiness Brigade – SHIRBRIG.

În paralel, au continuat preocupările pe linia UNSAS. În scopul reducerii

timpului de răspuns, Secretarul general a solicitat prestabilirea şi punerea trupelor şi

resurselor materiale necesare la dispoziţia Naţiunilor Unite în timp scurt de către statele

membre.

Sistemul propus în acest sens era bazat pe angajamentul statelor membre de a

contribui cu resurse precis determinate la necesarul Naţiunilor Unite într-un timp de

răspuns convenit. Aceste prearanjamente negociate între Naţiunile Unite şi statele

membre, în mod individual, asigură dezideratul ca resursele convenite să fie menţinute

în stare de operativitate în ţările respective, unde să se desfăşoare şi pregătirea

îndeplinirii misiunilor sau funcţiilor specifice în acord cu orientările ONU.

În mod firesc, UNSAS s-a dovedit a fi un concept evolutiv, care a necesitat

îmbunătăţirile impuse de situaţiile concrete cu care Naţiunile Unite s-au confruntat. În

acest sens, Consiliul de Securitate a apreciat, la 22 februarie 1995, că “prima prioritate

în îmbunătăţirea capacităţii de desfăşurare rapidă trebuie să fie perfecţionarea

aranjamentelor stand-by, acoperind toată gama de resurse necesare pentru pregătirea

şi executarea de operaţiuni de menţinere a păcii”14. De asemenea, cu ocazia sesiunii

sale din 1995, Comitetul special pentru operaţiuni de menţinere a păcii a făcut

recomandări similare. În plus, Comitetul Special a sugerat extinderea aranjamentelor de

la aspectele privind trupele la alte elemente importante, incluzând componentele de stat-

major, capacităţile de transport şi personalul civil, cum este cel de poliţie. Comitetul

Special a accentuat asupra faptului că eficienţa aranjamentelor stand-by depinde de

voinţa politică a statelor membre şi, în egală măsură, de precizia datelor furnizate

Secretariatului.

O contribuţie deosebită la evoluţia sistemului de aranjamente a avut-o Studiul

asupra operaţiunilor de pace ale Naţiunilor Unite din august 2000, cunoscut sub

14 Urquhart Brian, UN Force: Prospects for a UN rapid response capability, Seminarul nr. 25 al ONU, Viena, 2-4 martie 1995, p. 3.

26 din 64

numele de Raportul Brahimi, prin recomandările făcute cu referire la utilizarea, dar şi la

perfecţionarea UNSAS.

În urma dezbaterii studiului, Adunarea Generală a convenit asupra necesităţii ca

UNSAS să asigure atât condiţiile necesare unei operaţiuni de pace “tradiţionale”15 în

decurs de 30 de zile, cât şi a unor misiuni mai “complexe”16, în decurs de 90 de zile de

la mandatarea acestora de către Consiliul de Securitate. Din experienţă, rezulta că

Naţiunile Unite se confruntau cu necesitatea unei capacităţi de desfăşurare strategică,

aptă să asigure declanşarea, în general, a două misiuni într-un an, una “tradiţională” şi

una “complexă”.

În aceste condiţii, era evidentă dificultatea crescândă privind obţinerea, de către

Naţiunile Unite, a efectivelor militare necesare, dar şi în ceea ce priveşte procesul de

planificare a misiunilor, dificultăţi ce se doreau a fi soluţionate prin intermediul

UNSAS. Scopul acestuia este cunoaşterea precisă a datelor privind forţele sau alte

capabilităţi pe care fiecare stat membru le face disponibile într-un grad determinat de

operativitate, în vederea deplasării în afara teritoriului naţional, în cazul în care optează

să contribuie la o operaţiune de pace mandatată de către Naţiunile Unite. Deţinerea, de

către organele specializate, a acestor date este de natură să faciliteze eforturile

organizaţiei de planificare a misiunilor, procesul de generare a forţei şi desfăşurarea

rapidă a resurselor. În plus, UNSAS asistă guvernele ţărilor participante în domeniul

planificării şi al finanţării posibilelor contribuţii la operaţiunile de pace, la pregătirea şi

antrenarea personalului şi, în caz de necesitate, facilitează achiziţionarea echipamentelor

necesare îndeplinirii misiunilor.

Forţele şi resursele stabilite în urma negocierilor individuale rămân în statul

respectiv în poziţie “stand-by”. Aceasta semnifică “starea de pregătire pentru

executarea imediată a unei misiuni, a unei desfăşurări sau redislocări”17.

15 Acestea ar necesita aproximativ 5 000 de militari (cu un grad de autosusţinere de 50 la sută), 100 de ofiţeri, 200 de observatori militari şi poliţişti civili, 200 de persoane pe linie de administraţie (internaţională sau locală).

16 Acestea ar antrena 10 000 de militari (cu un grad de autosusţinere de 25 la sută), 300 de ofiţeri, 1 000 de observatori militari şi poliţişti civili şi 100 de persoane pe linie de administraţie (internaţională sau locală). S-a convenit ca aceste misiuni să poată fi desfăşurate inclusiv în zone cu infrastructură locală limitată, cu o frecvenţă anuală de o misiune tradiţională şi una complexă.

17 United Nations Stand-by Arrangements System Military Handbook, Department of Peacekeeping Operations, Military Division, New York, Edition 2003, par. 14.

27 din 64

Sistemul de aranjamente stand-by vizează atât resursele militare, cât şi pe cele

civile, umane şi materiale asigurate de către statele membre în scopul de a facilita

desfăşurarea rapidă pentru îndeplinirea de misiuni în sprijinul păcii. Resursele militare

cuprind elementele, subunităţile sau unităţile militare, incluzând personalul şi

echipamentul, organizate şi pregătite pentru îndeplinirea unei misiuni, precum şi

personalul militar individual, respectiv ofiţerii de stat-major, observatorii şi ofiţerii de

legătură incluşi în situaţia cu evidenţa individuală a ofiţerilor (On-Call List). Din

această categorie de resurse mai fac parte materialele şi echipamentele, precum şi

serviciile de sprijin aerian, naval şi terestru.

Sprijinul logistic pentru operaţiunile de sprijin al păcii este în mod obişnuit în

responsabilitatea ONU. Cu toate acestea, destul de frecvent, forţele stand-by care sunt

desfăşurate rapid trebuie să se autoaprovizioneze până când este instituit sprijinul

logistic al Naţiunilor Unite. Ca urmare, orice contingent constituit trebuie să dispună de

stocuri la un nivel care să asigure activitatea în aria de desfăşurare a misiunii pentru o

perioadă de cel puţin 90 de zile, necesare finalizării, de către ONU, a contractelor cu

furnizorii.

Informaţiile privind contribuţiile la UNSAS sunt utilizate de către planificatorii

militari pentru a evalua şi a propune cea mai adecvată capabilitate pentru cererea

operaţională analizată şi pentru a planifica desfăşurarea forţelor. Acest lucru impune

actualizarea sistematică a bazei de date. În acest sens, a fost stabilit un sistem trimestrial

de raportare care are în vedere şi eventuala angajare a resurselor în diverse misiuni.

Structura UNSAS privind gradul de angajare a statelor membre a cunoscut

modificări succesive impuse de necesitatea unei eficienţe maxime a sistemului. Actuala

structură a UNSAS cuprinde trei nivele condiţionale de angajare şi un nivel de

desfăşurare rapidă18.

Nivelul 1 de angajare constă în furnizarea unei liste de capabilităţi cu

menţionarea tipului de resurse ce pot fi disponibile, a mărimii efectivelor şi a timpului

de răspuns ce poate fi realizat.

Cel de-al doilea nivel constă în detalierea informaţiilor privind contribuţiile

statelor membre, prin completarea formularelor denumite foaie cu datele de planificare

– Planning Data Sheet, care conţin organizarea unităţilor, echipamentul de bază,

stocurile, precum şi datele privind personalul.

18 Ibidem, p. 19.

28 din 64

Nivelul 3 presupune existenţa unui Memorandum de înţelegere (Memorandum

of Understanding – MOU) asupra aranjamentelor stand-by cu Naţiunile Unite. Acest

document specifică resursele puse la dispoziţie, timpul de răspuns şi condiţiile pentru

desfăşurare.

Memorandumului îi sunt ataşate datele tehnice şi exigenţele privind

contribuţiile.

Semnificaţia nivelului de desfăşurare rapidă – Rapid Deployment Level ~ RDL

constă în faptul că resursele asumate prin acesta trebuie desfăşurate în cadrul unei

misiuni ONU într-o perioadă de 30-90 de zile de la mandatarea acesteia de către

Consiliul de Securitate.

Din perspectiva RDL, atât Secretariatul, cât şi statul membru contributor sunt

abilitaţi să economisească timp prin intermediul unei planificări predesfăşurare detaliate

şi a pregătirii proiectului memorandumului. Înaintea acceptării unei angajări privind

nivelul de desfăşurare rapidă, Departamentul pentru operaţiuni de menţinere a păcii

poate deplasa în statul membru respectiv o echipă de stat-major pentru a verifica

echiparea, pregătirea şi gradul de autosusţinere a unităţilor.

Tot pe linia perfecţionării UNSAS, Raportul Brahimi a recomandat să fie

întocmită o situaţie cu evidenţa individuală a ofiţerilor destinaţi să încadreze cartierele

generale ale misiunilor ONU desfăşurate în teren, denumită “On- Call List”19.

Aşadar, capacitatea de desfăşurare rapidă a ONU are o componentă “onusiană”,

UNSAS, şi una interstatală, SHIRBRIG. Aceasta din urmă, iniţiată, aşa cum era

menţionat în 1996, a dobândit capacitatea operaţională completă în anul 2000. Ea are

efectivul de 5 000 de militari, capacitatea de desfăşurare de 15 zile şi o autonomie de

acţiune de două luni. Brigada dispune de un stat-major şi un element de planificare,

preconstituite, dislocate în apropiere de Copenhaga. Este constituită cu participarea a 14

state europene şi a Canadei. SHIRBRIG a fost utilizată pentru iniţierea Misiunii

Naţiunilor Unite în Eritreea şi Etiopia – MINUEE, în noiembrie 2000 şi, ulterior, a

Misiunii Naţiunilor Unite în Sudan – MINUS, în martie 2005.

În prezent, SHIRBRIG contribuie la constituirea Forţei Africane în Aşteptare –

FAA, prevăzută să fie finalizată în 2010. De asemenea, Statul Major şi Elementul de

19 Report of the Panel on United Nations Peace Operations, A/55/305, S/2000/809, New York, 21 august 2000.

29 din 64

planificare ale SHIRBRIG sunt preocupate de realizarea interoperabilităţii brigăzii cu

grupările tactice de luptă ale Uniunii Europene20.

În acelaşi timp, răspunsul rapid al ONU în situaţii de criză se bazează şi pe

capacităţile de profil ale organizaţiilor regionale.

Astfel, realizarea, de către UE, a capacităţii sale de răspuns rapid este direct

legată de dezideratul executării, de către Uniune, a unor operaţiuni de pace mandatate

de ONU.

În perioada fundamentării problematicii elementelor de răspuns rapid prevăzute

prin Obiectivul Global–2003 al Politicii Europene de Securitate şi Apărare, Secretarul

general al ONU a solicitat Uniunii Europene sprijin pentru stabilizarea situaţiei de

securitate din regiunea Ituri – R.D. Congo, ceea ce a determinat declanşarea operaţiunii

Artemis, în iunie 2003.

3.3. Cooperarea UE-ONU în managementul crizelor

Relaţiile dintre UN şi ONU în domeniul managementului crizelor a trecut prin

schimbări majore în ultimii ani. De partea ONU, constrângerile impuse de natura

schimbătoare şi cerinţele mereu în creştere a operaţiilor de menţinere a păcii au condus

organizaţia la căutarea unui sprijin sporit din partea actorilor regionali, printre aceştia

aflându-se şi UE. Din partea UE, dezvoltarea PESA a condus logic la revizuirea

relaţiilor cu ONU, văzut atât ca organism legitim cât şi ca principal vector de menţinere

a păcii. Convergenţa acestor două curente a dus la o veritabilă apropriere inter-

instituţională.

Acum acest proces are loc într-un mediu cu numeroase restricţii. Structural, deşi

atât ONU şi UE arată dorinţa de a progresa în relaţiile dintre ele, diferenţele dintre

agendele organizaţiilor, vocaţiile şi mijloacele lor limitează scopul cooperării în

domeniul operaţiilor de pace. Menţinerea păcii însăşi pretinde de la ONU mai mult

decât de la UE. Apropierea de ONU este inspirată de o agendă deschisă, în timp ce

politica europeană combină interesele statelor proprii cu necesitatea de a răspunde la

situaţii ce şochează conştiinţa.

20 Capabilităţile ONU de reactie rapidă, Căpitan dr. Dorel BUŞE, Alexandru-Ovidiu BELEA -Gândirea Militară Românească ~ 6/2007

30 din 64

În general, EU, mai mult decât ONU, este cea care stabileşte agenda şi defineşte

termenii relaţiei ONU-UE, caracterizată de împărţirea între ceea ce ONU doreşte şi ceea

ce UE este dispusă să ofere. Africa, ca şi mare consumator de securitate unde atât ONU

şi UE trebuie să joace un rol, ilustrează divizarea ONU-UE la fel de mult cum şi

testează cooperarea dintre ele. Pe scurt, apropierea ONU-UE se confruntă cu procese de

reforme simultane ale celor două instituţii, care includ un mare grad de nesiguranţă ce

caracterizează atât revizuirea ONU cât şi ratificarea Constituţiei Europene.

În aceste condiţii, cele două instituţii au realizat acumulări semnificative, în

sensul sporirii cunoştinţelor despre modul de funcţionare, cadrul instituţional de

cooperare şi cooperarea practică. În termeni relativi, deşi UE nu este un mediator/actor

regional oficial în sensul capitolului VII al Cartei ONU, este o organizaţie regională

care a progresat în relaţia cu ONU şi de asemenea o organizaţie care oferă cele mai

promiţătoare perspective de cooperare atât la nivel militar cât şi civil. ONU salută

eforturile şi disponibilitatea UE de a avea o politică proprie de management a crizelor.

De asemenea, ONU aspiră să includă această politică, pe cât este posibil, într-un cadru

mai larg, şi cheamă UE la o participare mai directă la operaţiile de pace conduse de

ONU.

Problema relaţiilor UE-ONU privind menţinerea păcii are mai multe aspecte,

începând cu legătura dintre politica dferitelor state-actori privind operaţiunile de pace,

complexe şi multidimensionale prin natura lor, şi abordarea diferită funcţie de locul

unde se desfăşoară (Europa, Africa, în altă parte), sub egida cărei organizaţii are loc

(ONU, organizaţii regionale, coaliţii) şi pentru ce scop (mandatul, nivelul forţei

solicitate, etc.).

În acest context, ONU și UE se află, fără îndoială, în situații diferite. Datorită

Consiliului de Securitate, ONU este organismul legitim și legal pentru operațiunile de

pace, și singura organizație ce poate autoriza folosirea forței în relațiile internaționale.

La nivel operațional, ONU este, de departe, organizația internațională cea mai implicată

în operațiunile de pace. Cu 16 operațiuni de pace până în martie 2005 și în jur de 67000

de militari și civili desfășurați21, ONU contabilizează mai mult personal în misiuni de

menținere a păcii decât toate organizațiile la un loc. Un asemenea nivel de desfășurare,

combinat cu o creștere a complexității misiunilor, împinge mai departe limitele

capacității operaționale a le ONU. În fața acestei perspective, Secretariatul General al

ONU caută permanent căi pentru a umple găurile, prin propria reformare, așa cum

21 Chaillot Paper nr. 78, june 2005 – The European Union and the United Nations, pag.57

31 din 64

sugera în 2000 raportul Brahimi referindu-se la organizațiile de pace, și prin solicitările

adresate statelor și organizațiilor internaționale în raportul Secretarului General, de a

furniza evaluările necesare pentru o complexă și robustă menținere a păcii.

Acesta este locul în care UE poate juca un rol important. Prin PESA, UE își

dezvoltă capacitățile de management a crizelor pe care ONU le caută. ONU se află în

fața unui deficit de trupe, dar mai presus de toate în incapacitatea de reacție rapidă în

ceea ce se cheamă rezerve și capacități posibile, cum ar fi controlul mișcării,

intelligence, unitîți medicale sau logistice, care sunt mai puțin disponibile decât

batalioanele de infanterie. ONU furnizează asemenea resurse și salută inițiativa UE de a

întări capacitățile ONU, direct sau indirect. În timp, a existat îngrijorarea ONU potrivit

căreia întregul proces de dezvoltare a PESA s-ar face în detrimentul ONU, inclusiv

apropierea de care operațiunile de menținere a păcii ale ONU au nevoie.

În fața acestei situații, politicile statelor membre UE sunt ambivalente. Pe de o

parte, UE și statele membre sunt puternici susținători ai ONU, în concordanță cu

strategia de securitate europeană și conceptul de multilateralism efectiv. Statele UE sunt

susținătoare ale centralizării și legitimității puterii Consiliului de Securitate al ONU, EU

câștigând astfel anumită protecție în interiorul organismelor ONU, mai presus de rolul

jucat de Comisie în economie și dezvoltarea afacerilor.

La nivel financiar, statele UE contribuie la bugetul foarte ridicat al operațiunilor

de menținere a păcii, cu 37,75-39%.

Pe de altă parte, puternicul accent pe care UE îl pune pe autonomia politică, o

conduce la oarece îndepărtare de ONU. De exemplu, obținerea unui mandat ONU

pentru operațiunile PESA nu ia forma unei cereri atât timp cât aceste operațiuni se

desfășoară în Europa, având consensul statelor gazdă și au un caracter non-coercitiv ori

nu sunt de natură civilă.

Cel mai important este că, în timp ce statele membre UE au o contribuție majoră

la operațiunile de pace sub mandat ONU, ele contribuie foarte puțin la operațiunile

conduse de ONU. Astfel, în martie 2005, statele UE contribuiau cu 6,52% la susținerea

trupelor ONU, procentaj scăzut la 2,24% pentru operațiunile ONU din Africa, un

continent unde nevoile pentru menținerea păcii sunt departe de a fi asigurate22. Pentru

motive politice și militare binecunoscute, cu origini în operațiunile de menținere a păcii

dinainte de ’90, statele occidentale au devenit ezitante în participarea la operațiunile

22 Chaillot Paper nr. 78, june 2005 – The European Union and the United Nations, pag.58

32 din 64

conduse de ONU și au susținut în ultimii 15 ani anumite organizații regionale (UE și

NATO) sau coaliții de state implicate în activități de management al crizelor. În

consecință, deși reprezentanții UE au dreptate afirmând că resursele militare ale statelor

membre nu sunt păstrate pentru scopuri ale PESA, în practică, probabilitatea ca aceste

capabilități să fie trimise în operațiuni ONU este destul de redusă și în orice caz, sunt

subiect al unor condiții foarte specifice.

Această situație este îngrijorătoare pentru relația dintre statele membre UE și

ONU, cu atâ mai mult fiind dat faptul că aceste resurse aparțin unor state individuale.

Oricum, reținerea generală a statelor europene de a-și pune trupe sub comanda ONU, în

general, are ecou în interiorul organizației în sine și a structurilor politico-militare,

având un impact negativ asupra relațiilor UE-ONU. Rigiditatea UE se bazează și pe

specificul operațiunilor PESA. Principiul cheie al luării deciziei de către UE în mod

autonom în acest domeniu, face subordonarea către ONU dificilă. Orice operațiune

PESA este, în principiu, plasată sub directul control politic și strategic al PSC-Comitetul

de Politică și Securitate al UE. Implicarea structurii politico-militare a UE este mai mult

decât angajamentul trupelor statelor membre, care definește o operațiune ca fiind a UE.

Aici trebuie făcută o distincție între resursele civile și militare, deoarece entuziasmul

statelor membre de a include resursele civile ca o componentă a unei operațiuni ONU

este mai mare decât pentru cele militare.

Acest lucru find spus, absența totală a statelor europene de la operațiunile

conduse de ONU trebuie verificată vis-a-vis de prezența la operațiunile sub mandat

ONU. O astfel de contribuție este foarte ridicată în Balcani, în Afganistan, dar având

NATO în rolul principal. Astfel se ridică întrebarea: care sunt cele mai eficiente canale

pentru a servi scopului suprem a Cartei ONU de menținere a păcii și securității

internaționale? Pentru statele membre UE, nu este nici o îndoială că puternica implicare

în operațiunile de pace este complementară tuturor eforturilor ONU. Dacă aceste

operațiuni ar fi conduse de UE, ele ar trebui să fie, în consecință, o parte a unei largi

fotografii UE-ONU. Pentru ONU, contribuțiile naționale sau regionale la activitățile de

menținere a păcii sunt încurajate, atât timp cât ele nu sunt rezervate la contribuția pentru

o operațiune condusă de ONU. O îngrijorare o reprezintă dezvoltarea unor operațiuni de

pace cu două viteze, cele conduse de ONU, relativ sărace și prost dotate, cu o slabă

susținere politică, și altele conduse de state ori organizații regionale, cum ar fi UE și

NATO, care ar fi mai bine sprijinite din punct de vedere militar cât și politic. O altă

îngrijorare o reprezintă prăpastia dintre Africa, pe de o parte, unde sunt mari nevoi,

33 din 64

uitate însă de statele bogate și alte zone pe de altă parte, care beneficiază mai mult de

atenția occidentului.

Având aceste două tipuri de temeri, fără îndoială că o testare a cooperării UE-

ONU în domeniul menținerii păcii va avea loc în Africa.

Aceste elemente diferite vin ca și constrângeri impuse relațiilor ONU-UE în

domeniul operațiunilor de pace. Pentru a concluziona, în timp ce ONU este în postura

de a cere UE să-și îndeplinească angajamentul de a sprijini activitățile ONU, UE este

constânsă de un număr de factori care limitează răspunsul favorabil la solicitările ONU

și se limitează scopul acestei cooperări.

Într-un mediu cu restricții ca acesta, atât realizările cât și oportunitățile

cooperării ONU-UE în menținerea păcii trebuie luate în considerare. Această cooperare

a fost ilustrată pe perioada anilor ’90, în special în Balcani, unde atât ONU cât și UE au

fost, într-un fel sau altul, implicate în managementul conflictelor din Iugoslavia. În

continuare, ideea cooperării în managementul crizelor ar trebui îndeaproape

supravegheată, iar posibilitatea instituționalizării s-a pus foarte serios în 2000, la timpul

când ONU examina reforma operațiunilor de pace datorită Raportului Brahimi și UE era

la începuturile înființării PESA.

Inițial, ideea că UE și ONU ar trebui să coopereze în domeniul menținerii păcii

nu era evidentă în interiorul celor două instituții și a statelor membre. Din partea ONU

s-a exprimat un oarecare scepticism privind stabilirea unor canale de comunicare cu

organizațiile regionale, care erau percepute ca situându-se la același nivel cu ONU. Mai

mult, orice mișcare care era văzută ca un tratament preferențial pentru UE nu era

percepută favorabil. Din partea UE a existat un puternic sentiment că PESA trebuie să

se dezvolte fără o legătură excesivă cu ONU.

Primii pași spre dialogul UE-ONU

În contextul în care, după convorbirile inițiale dintre cele două instituții, în a 2-a

parte a anului 2000 raportul privind PESA la Consiliul Europei de la Nisa a subliniat

“valoarea cooperării dintre UE și ONU .... prin dezvoltarea capabilităților Uniunii în

domeniul managementului crizelor și prevenirii conflictelor” și, în plus, afirma că

eforturile făcute vor face capabile statele europene, în particular, să răspundă cu o mai

mare eficiență și mai coerent la cererile din partea organizațiilor importante, cum ar fi

ONU și OSCE.

34 din 64

Un alt document a fost elaborat în 2001, sub președinția suedeză a reuniunii

privind cooperarea UE-ONU în prevenirea conflictelor și managementului crizelor.

Termenii “prevenirea conflictelor”, “aspecte militare și civile ale managementului

crizelor” și „aspecte regionale particulare” au fost identificate ca teme și zone de

cooperare UE-ONU. Documentul mai stabilea modalitățile de desfășurare a întâlnirilor

la diferite nivele între cele două instituții. În același timp, Consiliul Europei de la

Goteborg a adoptat un document numit “Cooperarea cu organizațiile internaționale în

aspect civile ale managementului crizelor” care definea patru principii importante

pentru cooperarea UE cu organizațiile internaționale, precum și punerea în fața Uniunii

a unor opțiuni diferite privind participarea civilă a UE în operațiunile de managementul

crizelor conduse de organizațiile internațional.

Primele operațiuni UE: teste reușite ale cooperării UE-ONU

Următorul pas important a venit în 2003, cu primele operațiuni PESA: două

dintre ele, EU Pollice Mission în Bosnia și Herțegovina și operațiunea Artemis în RD

Congo, au constituit teste reale pentru relațiile UE-ONU.

În ciuda neajunsurilor cooperării UE-ONU evidențiate de Operațiunea Artemis,

acest episod constituie un important progres în relațiile dintre cele două instituții. Le-au

forțat să lucreze împreună în teren și mai mult decât atât, să se cunoască mai bine. La

nivel conceptual, a condus la elaborarea de către UE a conceptului “battle group”, care

ar trebui să devină unul dintre cele mai vizibile elemente ale colaborării viitoare UE-

ONU. Pe lângă asta, Operațiunea Artemis a adus instituționalizarea cooperării UE-ONU

mai departe, prin semnarea la 24 septembrie 2003 a “Declaraţiei comune UE-ONU

privind cooperarea în operaţiile de management a crizelor”, între Secretarul General

ONU și președinția UE. Declaraţia, construită pe succesul Operaţiunii Artemis, este

identificată ca o cale spre implementarea unui angajament de lungă durată al UE de a

susţine ONU în managementul crizelor. Un mecanism consultativ comun (cunoscut ca

şi “Steering Committee” - comitetul de coordonare) stabilea ca între conducerile celor

două organizaţii să aibă loc un grup de lucru cu întâlniri regulate. Declarația a luat notă

de recentele evoluții în relațiile UE-ONU și a identificat patru domenii pe care viitoarea

cooperare ar trebui să le exploreze: planificarea, pregătirea (antrenarea), comunicațiile și

bunele practici. Lucrul pentru implementarea Declaraţiei Comune a fost impulsionat de

întâlnirea din ianuarie 2004 dintre Preşedenţia Ministerului Afacerilor Externe al UE,

dl. Brian Cowen şi Secretarul General al ONU, Kofi Annan. Una dintre problemele

35 din 64

menţionate în Declaraţia Comună în capitolul “planificare” urmărea identificarea

modalităţilor prin care EU ar putea furniza capabilităţi militare în sprijinul ONU. Lucrul

la un document complementar privind aspectele civile ale cooperării UE-ONU în

operaţiunile de management al crizelor era pe ordinea de zi a instanţelor Consiliului.

Decizia pentru furnizarea capabilităţilor militare pentru o operaţiune ONU este o

responsabilitate naţională. Capabilităţile militare nu sunt nicidecum « blocate » pentru

scopurile PESA, ci destinarea acestor forţe pentru ONU rămâne o decizie naţională.

La acest nivel, două opţiuni principale pot fi identificate :

- furnizarea capabilităţilor militare naţionale în cadrul unei operaţiuni ONU, sau,

- o operaţiune a UE ca răspuns la solicitarea ONU.

În același timp, Comisia Europeană a dat un comunicat important pentru relațiile

UE-ONU, care oferea, după o analiză profundă a poziției UE vis-à-vis de ONU, un

răspuns pentru reînnoirea angajamentului UE la multilateralism. Comunicatul a înaintat

și niște recomandări despre cum ar putea UE să maximizeze beneficiile dintr-un mai

larg parteneriat UE-ONU, mergând mai departe decât aspectele referitoare la

menținerea păcii.

Începând cu septembrie 2003, “Steering Committee” s-a întâlnit de două ori pe

an, au fost stabilite și dezvoltate puncte de contact la diferite nivele ale celor două

Secretariate. Aceste activități au dus la stabilirea unor standard și module de pregătire:

personal ONU a participat la cursuri de pregătire în UE, a continuat dialogul privind

planificarea operațiunilor, iar în aprilie 2005 a avut loc un exercițiu comun privind

cooperarea operațională.

Cu aceste diferite iniţiative şi realizări, relaţia UE-ONU în domeniul menţinerii

păcii a cunoscut evoluţii majore. Ceea ce părea a fi doar retorică în urmă cu câţiva ani, a

devenit tangibil, atât la nivel instituţional cât şi practic.

Pe parcursul anilor, ONU a încercat deseori să implice UE mai mult decât

aceasta era capabilă sau dispusă să se angajeze. ONU a oscilat între un relativ optimism,

bazat pe potenţialul relaţiilor UE-ONU, şi îngrijorările privind politica autointeresată a

UE de menţinere a păcii.

Oricum, în ciuda diferenţelor de abordare, relaţiile dintre UE şi ONU s-au

dezvoltat mai mult şi mai rapid decât relaţiile ONU cu orice altă organizaţie. Mai

mult,această relaţie poate fi văzută ca un model de urmat de către ONU şi organizaţiile

Africane.

36 din 64

Într-o privinţă, recurgerea ONU la UE reprezintă o recunoaştere a capacităţii

native a acesteia de manageriere a crizelor. Această apreciere satisface UE, dar poate de

asemenea să deranjeze în contextul mai larg al relaţiilor UE-NATO unde UE are nevoie

să-şi afirme capacitatea politică şi operaţională, şi de asemenea în contextul rlaţiilor

ONU-NATO. Ca şi când ar fi vrut să plaseze UE şi NATO în competiţie, Kofi Annan a

recunoscut, înainte de reuniunea Subcomitetului Relaţiilor Transatlantice, în martie

2004, capacitatea de neegalat a NATO privind desfăşurarea rapidă şi robustă de forţe, ce

poate avea un rol major în activităţile ONU pentru pace şi securitate ; mai mult, a

punctat că NATO ar putea fi folosit cu rol de « impunere a păcii » cu la fel de mult

succes ca şi acţiunea UE în Operaţiunea Artemis, ca forţă de tranziţie înaintea

desfăşurării operaţiunii ONU »23. Aceasta situează cele 3 organizaţii într-un triunghi de

relaţii care schimbă natura relaţiilor exclusive UE-ONU. Pentru ONU este clară intenţia

de a dezvolta parteneriate cu cât mai multe organizaţii, într-un mod neexclusivist.

Pentru UE, se ridică întrebarea dacă are abilitatea de a performa în acest « beauty

contest ». Pentru membrii UE şi în acelaşi timp pentru ţările membre NATO,

nelămurirea o reprezintă măsura în care NATO ar trebui să joace vreun rol în domeniul

managementului crizelor, şi diviziunea muncii între UE şi NATO în acest domeniu.

În fine, în afară de realizările menţionate, UE poate invoca rolul jucat în

sprijinirea politicii ONU de management a crizelor şi la alte nivele la fel de importante.

Aceasta cuprinde numeroase componente, pornind de la contribuţia UE la generosul

domeniu al prevenirii conflictelor şi până la implicarea multilaterală în faza de

construcţie a păcii.

Luând cazul Africii, în concordanţă cu Planul PESA de Acţiune pentru

Africa24, rolul UE în întărirea capacităţilor africane de menţinerea păcii, finanţarea unor

părţi sau programe ale operaţiunilor de pace (sprijinul pentru programele DDR-

Demobilisation, Disarmaent and Reintegration şi SSR-Security Sector Reform),

sprijinul politic şi tehnic al Uniunii Africane-UA (în Darfur), participarea la misiuni

comune de constatare a faptelor (fact finding, în Burundi 2004), toate sunt activităţi ce

contribuie la recunoaşterea eforturilor ONU în managementul crizelor. În raportul « In

larger freedom », Secretarul General ONU a făcut un apel pentru stabilirea unui sistem

de asigurare a capacităţilor de menţinerea păcii care vor fi la dispoziţia ONU, care vor

23 Chaillot Paper nr. 78, june 2005 – The European Union and the United Nations, pag.5924 Action Plan for PESA support to Peace and Security in Africa, documentul 10538/4/04/22 nov.2004 al Consiliului Europei

37 din 64

acţiona împreună cu organizaţiile regionale importante, în baza unor parteneriate bazate

pe încredere.

În Africa, nu este nici o îndoială că o astfel de colaborare ar trebui să

transceadă operaţiunile de menţinerea păcii. În vastul domeniu al managementului

crizelor, UE şi ONU pot gândi, în strânsă cooperare cu actori regionali şi subregionali,

la un parteneriat strategic bazat pe capabilităţi disponibile şi avantaje comparative.

Potenţialul pentru cooperarea UE-ONU este imens în acest context, iar abordarea

globală, combinată cu o largă varietate de instrumente, este un avantaj comparativ unic.

Rolul Comisiei Europene este aici foarte important. UE poate preciza ceea ce Comisia

are de făcut în privinţa implementării Obiectivelor ONU de dezvoltare ale mileniului.

UE arată dorinţa de a acţiona în această direcţie, reflectată de Planul PESA de

Acţiune pentru Africa şi de conceptul « battle group ». Oricum, va rămâne vigilentă

pentru a asigura un mare grad de flexibilitate şi autonomie în acţiune vis-a-vis de ONU

şi de alte organizaţii. Angajamentele prea constrângătoare vor fi, din acest motiv,

evitate. În orice caz, dacă un astfel de parteneriat larg va fi solicitat, se va cere mai

multă coerenţă şi o abordare coordonată din partea UE, atât privind termenii politici

(combinarea economică, elemente de politică şi securitate) cât şi privind organismele

care le vor implementa.

3.4. Modalităţi specifice de cooperare UE-ONU

O profundă cunoaştere a procedurilor fiecăreia dintre părţi, conceptelor şi

structurilor ar facilita cooperarea dintre cele două organizaţii în managementul militar al

crizelor. Acest deziderat poate fi atins, printre altele datorită sporirii suplimentare a

reţelei deja stabilite între cele două conduceri care continuă lucrul pentru implementarea

Declaraţiei Comune. Participarea împreună la exerciţii şi activităţi de pregătire,

schimburile de informaţii privind proceduri standard de acţiune şi concepte, schimburi

temporare şi de scurtă durată de persoane oficiale (schimburi de experienţă) şi întărirea

expertizei birourilor de legătură în domeniul managementului crizelor, ar avea o uriaşă

contribuţie la dezvoltarea cunoaşterii fenomenului în ambele organizaţii. Acesta ar

trebui completat de un posibil sprijin din partea Institutului pentru Studii de Securitate şi

de alte instituţii de studii politice.

Munca depusă de cele două organizații în decursul ultimilor ani, combinată cu

38 din 64

experiența dobândită în operațiunile recente a determinat cele două Secretariate să

elaboreze un număr de scenarii de cooperare între UE-ONU în operațiunile de pace.

Cele două instituții nu au căzut de comun acord asupra tuturor acestor scenarii și unele

dintre ele reflectă doar aspirațiile lor individuale. Totuși, toate au ca punct central gradul

de implicare a UE într-o activitate de mediere a unei crize (fie aceasta condusă sau

mandatată de ONU), și subliniază importanța următorilor trei factori:

natura activității de managementul crizelor (militare sau civile);

secvența de desfășurare a forțelor UE și ONU - care pot fi simultane sau

consecutive;

gradul de implicare al UE și al resurselor statelor UE în interiorul unei

operațiuni ONU.

Aproape toate scenariile de cooperare UE-ONU sunt determinate de combinarea

acestor trei elemente, fiecăruia dintre ele putându-i-se adăuga prezența sau absența unui

mandat ONU.

Pe baza acestor elemente, o sinteză a aspirațiilor celor două organizații conduce

la identificarea a șase scenarii principale.

Scenariul 1: Contribuții naționale și „clearing house process” („procesul de

eliberare/golire/curăţire a casei”)

Când își dă acordul pentru contribuția la o operațiune ONU, UE ia în primul

rând în considerare capabilitățile naționale ale statelor membre, atât militare cât și

civile. Așa cum a fost menționat anterior, timpul pentru astfel de contribuții este extrem

de limitat, și cu toate că ar putea face ceva pentru ONU, statele UE ar eșua în asigurarea

unui sprijin real şi oportun. Totuși UE speră la un rol în coordonarea contribuțiilor

naționale pentru operațiunile conduse de ONU, printr-un mecanism numit „clearing

house process”. Un astfel de sistem ar crea „un cadru în care statele membre ar putea,

voluntar, să schimbe informații privind contribuțiile lor disponibile pentru o anumită

operațiune ONU și, dacă se doreşte, UE să le coordoneze”. Procesul ar putea fi activat la

cererea unuia din statele membre UE dispus să contribuie la o operaţiune ONU cu

dorinţa de a împărtăşi acest angajament cu alte state membre. Urmărind primirea

cererilor statelor membre de la UNSG –Secretarul General ONU, SG/HR Secretarul

General/Înaltul Reprezentant ar putea de asemenea propune activarea „clearing house

process” pentru statele membre.

Acest lucru ar avea o relevanţă deosebită pentru ceea ce ONU numeşte

«capabilităţi disponibile». Aceste capabilităţi sunt puţine, scumpe şi cer un foarte ridicat

39 din 64

nivel de epertiză pentru desfăşurare şi întreţinere (spitale de campanie, capacităţi de

comunicaţii şi electronice, etc.). Un astfel de proces ar putea, dacă se doreşte, să nu

modifice modalităţile de luarea deciziilor la nivel naţional şi participarea la o operaţiune

ONU, or să afecteze înţelegerile bilaterale existente cu DPKO – Departamentul ONU

pentru menţinerea păcii. O astfel de participare va rămâne o decizie naţională şi va fi

condusă în conformitate cu procedurile ONU de generare a forţei. Misiunea permanentă

a UE la ONU, în New York, poate juca un rol important în această privinţă.Sistemul a

fost activat în toamna lui 2004, în urma unei cereri a ONU pentru a consolida poziția

MONUC în DRC, și a condus la decizia de a pune Centrul de Sateliți al UE la dispoziția

ONU. În urma acestui caz, sistemul ar putea prezenta un interes special în coordonarea

și desfășurarea resurselor disponibile pentru operațiunile ONU.

Scenariul 2 : „Stand-alone model” („Modelul solitar”)

La celălalt capăt al spectrului, UE ar putea conduce o operațiune sub mandat

ONU, la cererea ONU sau ca inițiativă UE, care, odată creată, nu ar avea nici o legătură

cu ONU. Operațiunea Althea în Bosnia și Herțegovina reprezintă un astfel de exemplu.

În acest caz, UE a trimis rapoarte la Consiliul de Securitate ONU (via Secretariatul-

General ONU), dar nici o altă formă de comunicare nu a fost folosită. UE a acționat ca

un subcontractor al ONU, sau altfel spus, ONU a actionat (doar) pentru mandatarea UE.

Pe lângă aceste două opțiuni, care nu implică un nivel ridicat de cooperare inter-

instituțională, patru posibilități de cooperare UE-ONU pot fi identificate:

o operațiune UE ce precedă o operațiune ONU

o operațiune UE care preia o operațiune ONU

o operațiune UE ce s-ar desfășura simultan cu o operațiune ONU

o componentă UE a unei operațiuni ONU

Scenariul 3 : O operațiune UE ce precedă o operațiune ONU – „bridging

model”(„modelul punţii, pregătirii condiţiilor” )

Două dintre provocările principale pe care operațiunile ONU le intâlnesc sunt

desfăşurarea rapidă, o dată ce o operațiune a fost oficial creată și reacția rapidă când

mandatul unei operațiuni este pus în pericol de incidente ce se desfășoară în teren

(membri ai operațiunii luați ostatici, populații sub o amenințare directă de violență

fizică, etc.). În special pentru aceste două tipuri de activități a căutat ONU cooperarea și

asistența UE.

Cooperarea între cele două organizații pentru a sprijini punctele slabe ale

capacitații de desfăşurarea rapidă a ONU a fost cel mai bine ilustrată în Operațiunea

40 din 64

Artemis, care a condus ulterior la elaborarea conceptului de „grup de luptă” („battle

group”). Prin ceea ce este numit ”modelul punţii ”, UE planifică dezvoltarea rapidă a

unei operațiuni – un grup de luptă– la cererea ONU, cu obiectivul de a oferi „ONU

timpul necesar pentru a pune bazele unei operațiuni sau pentru a reorganiza o operațiune

în derulare”. Pentru UE, această opțiune reclamă o desfăşurare rapidă a capacităților

militare pe o durată și cu un termen limită ales de comun acord25.

Acest model corespunde unei noi tendințe în operațiunile de pace conform

căreia organizațiile regionale (sau statele) intră primele într-o zonă de criză, pe o

perioadă limitată de timp, înainte ca ONU să preia conducerea pe termen lung. Pe langă

exemplele Artemis-MONUC sau INTERFET-UNTAET, acesta a fost cazul și în trei

operațiuni ce au avut loc în Africa de Vest, în Sierra Leone, Liberia și Coasta de Fildeș

(unde ONU a preluat operațiunile ECOWAS) și de asemenea în Haiti (ONU a preluat

de la o coalitie de state) sau in Burundi (ONU a preluat o operațiune a Uniunii

Africane). În toate aceste cazuri, ideea este de a prelucra avantajele comparative dintre

diferite institutii și a organiza diviziunea muncii între ONU și organizațiile regionale.

„Modelul punţii” oferă o serie de avantaje și împlinește aspirațiile atât ale ONU cât și

ale UE. Totuși, ridică și problema compatibilității între unitățile UE și cele ale ONU.

Documentele UE acceptă că „stategia de ieșire dintr-o asfel de operațiune este

condiţionată de sosirea la timp a forțelor ONU capabile de a prelua misiunea de la forța

UE desfășurată”26. Această abilitate a ONU de a prelua în condiții bune a fost

îmbunătățită în DR Congo. Însuși faptul că ONU devine parte a stategiei de ieșire a UE

din teatru de operațiuni este o provocare pentru organizaţie. Acesta implică ridicarea

standardelor ONU, pentru a îndeplini cumva cerințele UE. De asemenea înseamna că

cele două organizații trebuie să conlucreze la nivele diferite, înainte cât și în timpul

operațiunilor, pentru a garanta un anumit grad de compatibilitate și implicit pentru a

ușura tranziția. Un astfel de dialog face parte din implementarea Declaratiei – Comune a

Cooperării ONU – UE și este în desfășurare între Departamentul de Operațiuni de

Menținere a Păcii (Department of Peacekeeping Operations-DPKO) și Secretariatul

Consiliului UE în cadrul Comitetului de Coordonare (Steering Committee).

Acest model readuce problema „re-subordonării” („re-hatting”) forțelor UE în

operațiunile ONU, problemă ce este susţinută de ONU, dar privită cu neîncredere în 25 EU-UN cooperation in Military Crisis Management Operations- Elements of Implementation of the EU-UN Joint Declaration, PESA Presidency Report, European Council, 15 june 2004. par.926 EU-UN cooperation in Military Crisis Management Operations- Elements of Implementation of the EU-UN Joint Declaration, PESA Presidency Report, European Council, 15 june 2004. par.10

41 din 64

interiorul UE. Decizia de a „re-hat” va rămâne una națională, ceea ce înseamna că

„bunurile UE” care vor fi „re-hatted” ar putea fi „re-naționalizate” în operațiunile ONU.

În afara de „re-hatting” UE va trebui să fie gata de a instala unele mecanisme de schimb

de informații cu ONU, ceea ce reprezintă sine qua non-ul unei tranziții ușoare. Mai mult

de atât, având în vedere că abilitatea ONU de a prelua „la timp” sau de a desfășura o

operațiune bine planificată nu va fi niciodată garantată, cele două instituții trebuie să

dezvolte opțiuni prin care UE să stea în teren, în paralel cu ONU, teoretic pentru o

perioadă limitată de timp. Modelul punţii este privit în sferele civile în termeni similari,

referindu-ne la forțele de poliție. Aici cooperarea este acceptată de către UE mai deschis

decât în sfera militară. Raportul Președinției PESA din decembrie 2004 afirma că

„problemele practice ca schimbul de informații, poziții înalte ale oficialilor UE în

misiuni ONU, unele posibile chiar dublu-subordonări (double-hatted), și posibile „re-

hatting” între operațiuni ONU și UE ar trebui luate în considerare”27.

Modelul punţii a fost explorat amănuntit în exercitiul UE-ONU desfăşurat în

aprilie 2005 (EST 05), care examina problema tranziției între UE și ONU în trei cazuri

diferite:

o operațiune militară ONU preia o operațiune UE (tipul Artemis)

o operațiune de poliție UE preia o operațiune ONU (tipul UNIPTF-EUPM)

suport medical

Exercitiul, care nu a fost unul comun UE-ONU, ci condus de UE, ONU fiind

invitată să participe, a urmărit modalitățile practice ale cooperării UE-ONU, bazându-se

pe operațiunile anterioare. Un mare număr de probleme au fost clarificate, în special în

legătură cu folosirea grupurilor de luptă la cererea ONU, cât și probleme ca planificarea,

reguli de angajare în luptă, lanțuri de comandă, ofițeri de legatură sau schimbul de

informații.

În ceea ce privește folosirea grupurilor de luptă, în timp ce Secretariatul ONU

întâmpina inițiativa UE, oficialii ONU și-au exprimat dorința ca acestea să fie puse sub

comanda ONU, să fie desfășurate pentru mai mult de 120 de zile (de exemplu prin

desfășurarea a două grupuri de luptă unul după celălalt) și posibilitatea de „re-hat”

(„blue-hat”) la sfârșitul tranziției. În răspuns, UE ar putea lua în considerare

desfășurarea grupurilor de luptă într-o modalitate mai flexibila, dar posibilitatea de a

avea resurse militare UE sub comanda ONU continuă să întâmpine o împotrivire

27 EU-UN cooperation in Military Crisis Management, PESA Presidency Report, European Council, 13 december 2004, par.16-17

42 din 64

puternică în capitalele UE.

Scenariul 4 : O operațiune UE preia o operațiune ONU

Scenariul în care UE preia o operațiune ONU a fost ilustrat de predarea de ONU

către Misiunea de Poliție a UE în Bosnia Hertegovina a misiunii și a fost explorat în

exercițiul UE-ONU (EST 05) ca unul dintre scenariile posibile ale cooperării UE-ONU.

O astfel de opțiune ar putea fi implementată ulterior, dacă UE ar trebui să preia

Misiunea ONU din Kosovo, opțiune ce ar putea fi luată în considerare pe termen scurt

sau mediu. Totuși, lăsând acest caz la o parte, șansele ca o astfel de opțiune să fie

copiată pentru o operațiune polițienească nu sunt foarte ridicate.

Scenariul 5 : O operațiune UE desfăşurată simultan cu o operațiune ONU -

„stand-by model” ( „Modelul fii gata”/în aşteptare )

În timp ce căutau metode de a-și îmbunătăţi capacitatea de a reacţiona rapid și

eficient la incidente ce au loc pe timpul operațiunilor, ce pun în pericol securitatea

forțelor de menţinere a păcii, şi implementării mandatului, ONU a elaborat conceptul de

„rezerva strategică” („strategic reserve”), care ar acţiona „la cerere” și ar fi capabilă de a

„răspunde rapid la evoluţii nefavorabile” în operațiunile ONU. Cu aceeaşi logică ca și în

contextul relaţiilor UE-ONU, Secretariatul ONU a propus modelul „stand-by”, care ar

consta în existenţa unei „rezerve la dispoziţie/pregătite” sau a unei „forţe de extracţie”

oferită de UE în sprijinul unei operațiuni ONU. Prin desfăşurarea unei forţe de reactie

rapidă în paralel cu o operațiune ONU dată, UE s-ar afla în poziţia de a susţine

operaţiunea în cazul în care întâmpina dificultăţi/ rezistenţă în teren.

Statele membre ale UE sunt foarte sceptice în privinţa unei astfel de opţiuni.

Documentele UE subliniază „coordonarea complicată” care ar trebui realizată, și

evidenţiază „utilitatea” limitată cât și „riscurile considerabile asociate” pe care le-ar

implica. Acest scenariu ar combina două nivele de dificultate: unul provenind din natura

mandatului, care ar necesita capabilităţi militare corespunzătoare susţinute de un

angajament politic puternic și de lungă durată; celălalt derivând din simultaneitatea

desfăşurării cu ONU, care ar avea nevoie de mecanisme de coordonare mai bune decât

cele ce sunt momentan stabilite.

Totuşi statele membre ale UE nu pot exclude complet un astfel de scenariu.

Odată operaţionale, cu toate că nu este parte din mandatul lor, grupurile de luptă vor fi

formatate pentru acest tip de rol. Mai mult, modul în care Operaţiunea Artemis a fost

lansată a demonstrat cât de rapid scenariile de cooperare UE-ONU se pot schimba. Ca

exemplu, în eventualitatea în care ONU nu poate prelua un grup de luptă UE cu

43 din 64

capacităţi militare adecvate (potrivit scenariului „bridging model”), menţinerea unei

prezenţe UE simultan cu cea ONU s-ar putea apropia de conceptul unei forţe „peste

orizont”. Momentan UE nu a investigat amănunţit și nici nu a evaluat implicaţiile

acestei opţiuni în termenii cooperării cu ONU.

Scenariul 6 : O componentă UE într-o operațiune ONU –„modular

approach” („abordarea modulară”)

Al şaselea scenariu al unei posibile cooperări UE-ONU este unul în care UE

contribuie la o operațiune ONU prin furnizarea unei componente a operaţiunii (numită

„abordare modulară” în terminologia UE). Aceasta opțiune este preferată de către ONU,

care ar dori să vadă UE angajată în interiorul operaţiunilor și posibil sub comanda ONU.

Din nou, o distincţie trebuie făcută între aspectele militare și cele civile ale

managementului crizelor. În sfera militară, opţiunea de a avea o componentă UE în

interiorul unei operațiuni ONU este, aşa cum a fost văzut anterior, neagreată de UE.

Totuşi, teoretic și sub condiţia ca unele aranjamente să fie făcute privind lanţul de

comandă, statele membre UE ar putea lua în considerare apartenenţa unei componente

„marca UE” la o operațiune condusă de ONU. Aceasta ar putea oferi UE o anumită

vizibilitate, sau chiar a face contribuţiile naţionale mai acceptabile pentru ţările

primitoare, aşa cum, într-un fel, a fost și cazul pentru Artemis28. Cu toate că acesta nu

este cel mai plăcut scenariu, luându-se în considerare îngrijorările UE vis-a-vis de

ONU, o astfel de opțiune nu poate fi exclusă pe termen lung.

Pe lângă problema „re-hatting-ului” resurselor statelor membre UE într-o

operațiune ONU, Secretariatul ONU invocă de asemenea exemplul Brigadei de Forțe

Multinaţionale cu Pregătire Ridicată, în Aşteptare pentru Operațiunile ONU

(Multinational Stand-by Force High Readiness Brigade for UN Operations -

SHIRBRIG) care a fost desfăşurată în Etiopia și Eritrea în 2000-2001 înaintea preluării

misiunii de către ONU. SHIRBRIG, în general, este disponibilă pentru ONU ca parte a

Sistemului de Aranjamente în Asteptare al ONU (Standby Arrangement System -

UNSAS) și ar putea inspira UE în relaţiile sale cu ONU. În raportul său „Pentru o

libertate mai mare” („In larger freedom”), Secretarul General al ONU vorbeşte chiar și

despre memorandumul de înţelegere semnat cu organizațiile regionale, care ar putea

plasa în mod ideal „capacităţile de prevenire a conflictelor sau menţinerea păcii”

28 Unde o operaţiune UE a fost mai bine acceptată de către statele din regiune, decât ar fi fost o operaţiune franceză - Chaillot Paper nr. 78, june 2005 – The European Union and the United Nations, pag. 66

44 din 64

(„conflict prevention or peacekeeping capacity”) ale acestor instituţii „în cadrul

Sistemului de Aranjament în Aşteptare al ONU (Standby Arrangement System)”, o

propunere care are şanse mici de a obţine aprobarea UE.

În mediul civil, lucrurile sunt mai deschise şi opţiunea de a avea o componentă

UE – o forţă de poliţie, de exemplu- într-o operaţiune ONU de amploare, este mai bine

dezvoltată şi acceptată. Şi, deşi este clar că astfel de elemente civile ar trebui să rămâmă

sub lanţul de comandă UE, ar putea să raporteze şi lanţului de comandă ONU29. UE

vorbeşte şi despre un cadru „inclusiv şi integral”, ca şi despre necesitatea „asumării

înţelegerilor privind comanda şi coordonarea cerinţelor, incluzând mecanismele de

raportare şi compatibilitatea conceptelor şi procedurilor”30, care împing potenţialul

cooperării UE-ONU mult mai departe decât în sfera militară. Asistenţa UE în domeniul

civil este mult favorizată de ONU, în contextul proiectului unei capacităţi de Poliţie

Civilă la dispoziţie, având în vedere şi consilierea experţilor UE.

În fine, pe lângă aceste scenarii principale, UE poate asista ONU

(Departamentul pentru Operaţiuni de Menţinerea Păcii-DPKO, în particular) în diferite

stadii ale iniţierii unei operaţiuni (planifcarea şi generarea forţei, experţi civili,

informaţii, etc.). Privind înainte împreună la necesitatea explorării situaţiilor descrise în

scenariile prezentate, aspecte precum schimbul de informaţii şi elaborarea unor

înţelegeri de siguranţă, stabilirea unor ofiţeri de legătură permanentă, compatibilizarea

standardelor şi regulilor de angajare, la fel şi finanţarea operaţiunilor, toate vor trebui

avizate de cele două Secretariate şi de Comitetul de Coordonare. Altfel spus, efortul

trebuie dublat pentru a privi managementul crizelor ca pe o continuă implicare în

prevenirea conflictelor, menţinerea şi construirea păcii precum şi combinarea aspectelor

militare şi civile; aceasta ar permite o mai cuprinzătoare şi coerentă apropiere între UE

şi ONU.

4. ANALIZA INTERVENŢIILOR COMUNE UE-ONU ÎN AFRICA

Summit-ul EU-Africa desfăşurat la Lisabona în 8-9 decembrie 2007 a deschis o

nouă etapă în foarte vechile relaţii dintre cele două continente, odată cu adoptarea unei 29 EU-UN cooperation in Military Crisis Management, PESA Presidency Report, European Council, 13 december 2004, par.1430 Chaillot Paper nr. 78, june 2005 – The European Union and the United Nations, pag. 67

45 din 64

strategii comune de lungă durată şi a unui plan concret de acţiune pentru implementarea

acesteia. Aceste relaţii, bine înrădăcinate în istorie, au fost dezvoltate printr-un

parteneriat puternic, care recunoaşte interdependenţa dintre Africa şi Europa şi caută să

se adreseze împreună provocărilor regionale şi locale.

Promovarea păcii şi stabilităţii în Africa a fost şi continuă să fie un obiectiv pe

termen lung al UE şi al politicii ei externe de securitate. Sumit-ul EU-Africa l-a

accentuat, declarând pacea şi securitatea o dimensiune cheie a noii strategii comune. El

a constituit o bună oportunitate de examinare a obiectivelor UE, a iniţiativelor şi

instrumentelor din acest domeniu. Un obiectiv va fi susţinerea arhitecturii Africane de

pace şi securitate, care ia contur sub conducerea Uniunii Africane. Sprijinul UE ia

diferite forme, inclusiv al instrumentelor pentru managementul crizelor. Cu siguranţă,

UE va acţiona în Africa în sprijinul direct al UA, a eforturilor ONU şi organizaţiilor

subregionale pentru promovarea păcii şi securităţii prin intermediul misiunilor militare

şi civile de managementul crizelor. Câteva misiuni UE sub mandatul PESA au avut deja

loc în africa, în strânsă cooperare cu partenerii Africani, de menţionat fiind şi sprijinul

acordat ONU, deseori la cererea acesteia31.

4.1.Operaţiunea Artemis

În vara lui 2003, UE conducea prima sa operațiune militară autonomă în partea

de N-E a RD Congo, Ituri. Aceasta s-a desfășurat la solicitarea și sub mandatul ONU și

a reprezentat o întărire temporară a a operațiunii ONU, MONUC – Ituri Task Force.

Misiunea, lansată în iunie 2003 şi încheiată în septembrie, a avut drept naţiune cadru

Franţa, care a pus la dispoziţie şi structurile de comandă operaţională şi comandamentul

forţei. Nivelul forţei a fost de 2000 de militari (cea mai mare parte, 1700, au fost militari

francezi). La misiune au contribuit şi alte state membre UE, precum şi state terţe

(Brazilia, Canada şi Africa de Sud).

Activitățile UE și ONU au fost strâns legate în toate fazele planificării și

desfășurării operațiunii. Operațiunea Artemis, oficial numită IEMF – Interim

Emergency Multinational Force a fost oficial stabilită prin Rezoluția Consiliului de

Securitate ONU nr. 1484/30 mai 2003 și de Consiliul pentru Acțiuni Întrunite a UE din

5 iunie 2003. Rezoluția Consiliului de Securitate a fost adoptată în baza cap VII a Cartei

ONU și a autorizat participarea statelor membre în această operațiune “pentru a lua

31 ESDP NEWSLETTER no. 5/ december 2007 – Editorial, pag. 3

46 din 64

toate măsurile necesare pentru a-și îndeplini mandatul”. Consiliul de Securitate a creat

official această forță, dar a subcontractat implementarea ei UE, fără nici o subordonare

între cele două instituții. Consiliul de Securitate ONU a solicitat Conducerii Forței să

raporteze regulat Consiliului, prin intermediul Secretarului General, despre

implementarea mandatului; Javier Solana a făcut acest lucru în iulie 2003, când s-a

adresat Consiliului. Artemis a fost plasată sub controlul politic și conducerea strategică

a PSC – Comitetul Politic și de Securitate al ONU, având Franța ca națiune cadru și

jucând rolul principal în planificarea și conducerea operațiunii.

Cooperarea UE-ONU în Artemis a fost evaluată pozitiv de ambele organizații.

Inițial, faptul că operațiunea venea ca un răspuns al UE la cererea formulată de

Secretarul General ONU, întărită apoi de Consiliul de Securitate, a ușurat constituirea

oficială a operațiunii.

În pre-faza desfășurării trupelor, ONU a acuzat lipsa de informații din partea UE

(în particular desfășurarea IEMF – Interim Emergency Multinational Force) care ar fi

putut produce incidente pe timpul desfășurării simultane a forțelor UE și cele ONU de

menținerea păcii. Dar, peste toate, comunicarea s-a restabilit la diferite nivele (New

York - Bruxelles și în teren) și odată începută operațiunea Artemis, cooperarea cu

MONUC s-a dovedit a fi mulțumitoare. Desfășurarea primelor elemente ale grupării de

forțe ONU - Ituri la mijlocul lui august 2003 a condus, de asemenea, la concluzia unei

bune cooperări între cele două forțe.

Cel mai important, cooperarea UE cu Secretariatul ONU (și cu Bangladesh-ul,

ca principalul contributor la Ituri Task Force) pentru a se asigura că MONUC putea

prelua misiunea așa cum se stabilise, în septembrie 2003, s-a dovedit a fi un succes.

Acest punct a fost de importanță crucială, pentru că abilitatea ONU de a prelua

misiunea, reprezenta strategia pentru retragerea UE.

Cooperarea UE-ONU a fost testată iarăși când Secretariatul ONU a cerut

statelor membre UE să “re-hat” (resubordoneze) unele din capacitățile lor și să le facă

disponibile pentru ONU, după terminarea operațiunii Artemis. O astfel de

resubordonare fusese anterior implementată în Timorul de Est în 1999, când Australia,

care jucase rolul de națiune conducătoare în operațiunea sub mandat ONU, INTERFET,

a fost de acord să mențină parte din trupe și în operațiunea condusă de ONU, UNTAET,

garantând astfel credibilitatea ONU.

În cazul RD Congo, cererea de resubordonare a fost respinsă de către statele

europene, punând sub semnul întrebării credibilitatea MONUC. Însă, în contextul

47 din 64

relațiilor UE-ONU, atitudinea europenilor a arătat limitele acesteia, a arătat că UE și

statele membre sunt dispuse să intervină într-o operațiune autonomă, dar nu vor sprijini

o operațiune condusă de ONU. În adresa înaintată Consiliului de Securitate ONU, Javier

Solana a accentuat că pentru întărirea MONUC “ar trebui să existe un mandat și reguli

de angajare similar cu cele ale forței UE, care a acționat în baza capitolului VII a Cartei

ONU”. El a continuat prin a spune că MONUC ar trebui să aibe “echipament și resurse

militare pentru a-și îndeplini misiunea și mandatul, precum și reguli de angajare clare”.

Niciunul din statele member UE nu a participat la întărirea forței ONU care a preluat

Artemis.

UE a rămas prezentă în RD Congo printr-o serie de inițiative privind

managementul crizelor civile: un program de sprijin strategic totalizând 205 milioane €

a fost adoptat în 2003, iar în decembrie 2004 a fost creată misiunea de poliție EUPOL

Kinshasa.

Mai târziu, urmare a îngrijorărilor privind cooperarea UE-ONU, ca răspuns la

solicitarea ONU pentru întărirea MONUC, UE a decis să permită accesul la

capabilitățile Centrului Satelitar propriu.

Toate aceste măsuri diverse luate de UE pentru sprijinirea ONU în RD Congo

au fost lăudate, ca o contribuie importantă la eforturile totale pentru managementul

crizelor. Deși UE a dezamăgit prin refuzul de a lăsa la dispoziția ONU unele capacități

militare după finalizarea misiunii Artemis, operațiunea pe ansamblu a fost bine primită

și apreciată de ONU.

Impactul pozitiv al operaţiunii Artemis este facil de discernut în Declaraţia

finală a Reuniunii la nivel înalt franco-britanică de la Londra, din 24 noiembrie 2003.

Declaraţia, consacrată căilor de întărire a cooperării europene în materie de securitate şi

apărare, evidenţia dezideratul realizării capacităţii de a desfăşura o operaţiune de

răspuns în situaţie de criză în termen de 15 zile. Pornind de la experienţa acumulată cu

ocazia operaţiunii Artemis, noul document stabilea şi obiectivul de a se putea răspunde

unor solicitări ale ONU privind desfăşurarea rapidă de trupe pentru stabilizarea situaţiei

până la sosirea sau întărirea forţelor de menţinere a păcii ale Naţiunilor Unite sau

organizaţiilor regionale care acţionează sub mandatul comunităţii internaţionale. În

acest context, prin Declaraţie se solicita constituirea de “grupuri de forţe” de

aproximativ 1 500 de militari, puse la dispoziţie de către un singur stat sau într-un cadru

internaţional32.

32 Lindstrom Gustav, Enter the UE Battlegroups, Paris, EU Institute for Security Studies, 2007, pag. 11.

48 din 64

Trei luni mai târziu, la 10 februarie 2004, Franţa, Germania şi Marea Britanie au

avansat documentul de studiu, care conţinea conceptul “grupurilor tactice”. Din

perspectiva operaţiunii Artemis, documentul propunea ca Uniunea Europeană să

dezvolte un număr de grupuri tactice capabile să desfăşoare, în timp scurt, operaţiuni

autonome, în principal pentru a răspunde solicitărilor ONU. În concordanţă cu

orientările Reuniunii franco-britanice din 24 noiembrie 2003, se mai solicita întocmirea

unui Catalog al forţelor apte să fie organizate în mod rapid pentru îndeplinirea unor

misiuni specifice. În plus, se sugera ca aceste grupuri de forţe, cu efective de

aproximativ 1 500 de militari, să dispună de capacitatea de a se desfăşura în termen de

15 zile33 pentru o perioadă iniţială de 30 de zile, cu posibilitatea de a extinde durata

operaţiei la cel puţin 120 de zile34.

4.2. EUPOL Kinshasa

În decembrie 2003, Consiliul UE a decis sprijinirea acţiunii ONU în RD Congo,

privind crearea unei Unităţi Integrate de Poliţie (IPU) care să cuprindă reprezentanţi ai

tuturor facţiunilor politice congoleze. La sfârşitul anului 2004, Consiliul UE a decis

lansarea unei misiuni de poliţie (EUPOL Kinshasa) care să sprijine activitatea Unităţii

Integrate de Poliţie (IPU). Misiunea s-a lansat efectiv în februarie 2005, iar mandatul

misiunii, iniţial de 12 luni, a fost prelungit până la sfârşitul lui iunie 2007 şi a fost

implementat de o echipă de 30 de membri.

A constituit prima misiune civilă de gestionare a crizelor în Africa, care s-a făcut

în cadrul PESA, sub stricta coordonare a ONU. Sprijinul UE a urmărit încadrarea şi

consilierea Unităţii Integrate de Poliţie Kinshasa, în scopul creşterii capacităţii de

coordonare a forţelor de poliţie congoleze, pentru menţineriea ordinii şi siguranţei

publice. Proiectul a vizat încadrarea şi antrenarea a 1008 poliţişti congolezi şi a avut ca

scop constituirea unei forţe neutre, la dispoziţia MONUC, pentru a garanta securitatea

guvernului şi a instituţiilor de tranziţie.

33 The Battlegroups Concept–UK/France/Germany food for thought paper, Paris, EUISS,10 februarie 2004, p. 28.

34 Lindstrom Gustav, op. cit., p. 12.

49 din 64

Fondurile pentru constituirea, pregătirea şi echiparea IPU au provenit din fonduri

europene de dezvoltare, girate de Comisia Europeană şi din contribuţiile statelor

europene la bugetul PESA.

4.3. EUFOR RD Congo

În contextul unei solicitări a ONU, în 23 martie 2006 Consiliul UE a aprobat

lansarea unei misiuni de sprijin a forţei de menţinere a păcii a Naţiunilor Unite din RD

Congo– MONUC, pe parcursul procesului electoral. Mandatul acestei operaţiuni a fost

stabilit prin Rezoluţia nr. 1671 a Consiliului de Securitate al ONU, clar şi conform cu

dreptul internaţional. EUFOR RD Congo a ajutat MONUC pentru securizarea regiunii,

pe timpul acestor alegeri istorice. Forţele puteau interveni în orice parte a ţării pentru a

securiza regiunea respectivă. Toate intervenţiile au fost făcute în strânsă coordonare cu

MONUC şi cu autorităţile naţionale.

Misiunea a fost autonomă, conceptul operaţiunii a prevăzut dislocarea unei

componente de aproximativ 1000 de militari în RD Congo precum şi, staţionaţi în

Gabon). Statul major al operaţiunii, cu un număr de militari (aproximativ 1000) a fost

dislocat pe aeroportul din Kinshasa, în timp ce grosul forţelor a staţionat în statul vecin,

Gabon (o rezervă de nivel batalion - 1300 de militari). Forţele de intervenţie rapidă au

fost dislocate în Libreville, în măsură să fie desfăşurate rapid în caz de nevoie.

Planificarea şi coordonarea întregii operaţiuni s-a făcut din Europa, conducerea

strategică a operaţiunii făcându-se de către Statul Major pentru Operaţii dispus la

Postdam (Germania), subordonat Comitetului Politic şi de Securitate al UE. Întreaga

operaţiune a durat 4 luni, de la 30 iulie la 30 noiembrie 2006.

În acelaşi timp, UE a continuat şi misiunile EUSEC RD Congo (o misiune de

consiliere pentru promovarea reformei sectorului de securitate) şi EUPOL Kinshasa

(misiunea de înfiinţare şi pregătire a Unităţii de Poliţie Integrată din Kinshasa).

Încheierea operaţiei EUFOR, desfăşurată de Uniunea Europeană în anul 2006, în

R.D. Congo, a readus în discuţie o problemă mai veche, şi anume dezvoltarea, la nivel

comunitar, a unei capacităţi permanente de planificare şi conducere a activităţilor

PESA. Reluarea problematicii nu reprezintă consecinţa existenţei unor disfuncţionalităţi

majore în exercitarea comenzii şi controlului pe timpul misiunii amintite, ci, mai

degrabă, o nouă oportunitate în vederea materializării unei idei mai vechi, aceea de a

50 din 64

dota Uniunea cu instrumentele necesare exercitării rolului de “actor global” pe arena

internaţională35.

Propunerea privind crearea unui Comandament Operaţional European

permanent pentru planificarea şi conducerea operaţiilor militare ale UE a fost lansată cu

ocazia “summitului celor patru”, din aprilie 2003, care a reunit şefii de stat şi de guvern

ai Franţei, Belgiei, Germaniei şi Luxemburgului. Iniţiativa nu s-a materializat în forma

dorită de iniţiatori, însă a avut drept rezultat înfiinţarea, în cadrul Statului Major Militar

al UE – SMMUE, a Celulei civili-militari, ca entitate specifică de planificare, la nivel

strategic.

Demersul actual se bazează şi pe evoluţiile care au avut loc din 2003 până în

prezent: atingerea capacităţii operaţionale depline de către Conceptul privind Grupurile

Tactice de Luptă – BGs şi Centrul Operaţional al UE, preocupările privind accelerarea

procesului de decizie şi dezvoltarea lanţului de comandă pentru misiuni civile.

Fiind o misiune de sprijin al ONU, stabilirea relaţiilor de coordonare şi

cooperare cu diferiţi actori aflaţi în teatru (forţele ONU, forţele armate congoleze,

misiunile UE deja existente în teatru – EUPOL şi EUSEC, destinate sprijinului

autorităţilor congoleze în domeniul reformei poliţiei, respectiv sectorului de securitate –

agenţii internaţionale, guvernamentale şi neguvernamentale) a constituit o adevărată

provocare. Principiul de bază care a guvernat aceste relaţii l-a constituit menţinerea

autonomiei de decizie a fiecărui participant.

Astfel, forţa multinaţională europeană, dislocată în teatru, a acţionat, pe întreaga

durată a misiunii, sub comanda şi controlul strategic al comandantului operaţional şi sub

controlul politic al CPS.

Deşi operaţia s-a încheiat cu succes, autorităţile militare ale statelor membre, dar

şi structurile comunitare implicate sunt preocupate totuşi de îmbunătăţirea

mecanismului de conducere actual. În cadrul procesului de evaluare a misiunii, din

perspectiva învăţămintelor, au rezultat o serie de concluzii, referitoare la acest aspect.

Una dintre lecţiile identificate s-a referit la necesitatea desemnării comandantului

operaţional şi al forţei, respectiv a comandamentelor acestora, încă din primele faze ale

pregătirii misiunii, pentru a oferi posibilitatea declanşării procesului de planificare cât

mai devreme posibil. Alte considerente sunt legate de participarea reprezentanţilor

35 Ion DUMITRAŞCU, Centrul operaţional al Uniunii Europene, un nou instrument de conducere a operaţiilor de management al crizelor, Gândirea Militară Românească nr. 3/2007

51 din 64

comandamentului operaţional şi al forţei la misiunile de recunoaştere şi la stabilirea

elementelor de coordonare şi cooperare cu diferiţi actori.

Discuţiile cu diferiţi parteneri, în această etapă preliminară, pot avea drept

rezultat o mai bună definire a responsabilităţilor şi a lanţului decizional.

Abordarea crizelor din multiple perspective reprezintă unul dintre factorii care îi

conferă unicitate UE. În consecinţă, angajarea timpurie a tuturor structurilor UE şi a

celorlalţi participanţi internaţionali în procesul de luare a deciziei şi de planificare este

vitală.

Din această acţiune concertată nu trebuie să lipsească statele care sprijină

misiunea şi cu care trebuie încheiate aranjamente specifice, înainte de lansarea operaţiei.

În cazul exemplului prezentat, o parte dintre forţe au staţionat în Gabon, ca forţe “în

aşteptare”, cu această ţară semnându-se o serie de acorduri şi înţelegeri. Interacţiunile

dintre comanda forţei şi ceilalţi actori participanţi trebuie definite cu claritate.

Realizarea schimbului de informaţii la toate nivelurile necesită abordări din perspectiva

procedurilor de clasificare existente, dar şi a mijloacelor tehnice de realizare.

Acelerarea procesului de decizie reprezintă o altă temă majoră de reflecţie a

autorităţilor politice şi militare ale UE, mai ales în condiţiile în care timpul reprezintă,

de cele mai multe ori, un element critic în gestionarea crizelor. Pe timpul operaţiei

EUFOR R.D. Congo, Concepţia privind managementul crizelor şi opţiunile militare

strategice (documente elaborate separat, conform procedurilor existente) au fost

înlocuite de un singur document, conţinând opţiunile strategice de acţiune (Option

paper). Această modalitate, deşi a reprezentat o soluţie de compromis, specifică acestei

operaţii, a avut suficiente inconveniente, care nu o fac dezirabilă pentru acţiuni viitoare.

Redislocarea forţelor după încheierea operaţiei a adus în atenţie necesitatea

păstrării, de către comandantul operaţiei, a controlului operaţional asupra forţelor,

pentru a asigura o bună coordonare şi sincronizare a redislocării în siguranţă a acestora

în locurile de bazare permanentă. Fixarea unei date precise pentru încheierea operaţiei

în detrimental unui “end state”, respectiv a atingerii unui obiectiv final, a creat situaţia

în care forţele s-au aflat, pe timpul redislocării, în afara mandatului stabilit de către

ONU.

4.4. SUDAN

Se poate afirma că întreaga populaţie a Sudanului trăieşte într-o criză perpetuă:

de la crearea statului modern, în 1956, după recunoaşterea independenţei faţă de Marea

52 din 64

Britanie, şi până în prezent, sudanezii se află într-un permanent război civil, punctat de

fragile acorduri de încetare a focului.

Conflictul îşi are originea în dominaţia economică, socială şi politică pe care

nordul o exercită asupra sudului, a cărui populaţie nu este nici musulmană, şi nici arabă.

Principalele grupuri etnice sunt negrii (52%) şi arabii (39%), iar în ceea ce priveşte

orientarea religioasă, musulmanii sunniţi reprezintă majoritatea (70%), în timp ce 25%

din populaţie îmbrăţişează credinţe locale, iar 5% sunt creştini.

Urmare a unui puci organizat în 1989, conducerea ţării este exercitată de un

regim militar, condus de generalul Hassan Ahmed al-Beshir. Forul legislativ este

dominat de Frontul Islamic Naţional. Principalul conflict intern este cel între nord şi

sud. Rebelii din sud sunt însă sprijiniţi şi de partide politice aflate în opoziţie.

Războiul civil, seceta şi situaţia economică precară au determinat apariţia unei

grave crize umanitare: se apreciază că din 1983 au murit 2 milioane de oameni, iar alte

4 milioane sunt refugiaţi în interiorul şi exteriorul ţării (în Ciad, Uganda, Etiopia,

Kenya, Republica Centrafricană şi Republica Democratică Congo). Permeabilitatea

frontierelor determină deplasarea liberă a populaţiei afectate de criză, dar şi a miliţiilor

locale: Sudanul acuză Eritreea de susţinerea rebelilor sudanezi. Acordurile încheiate

între guvern şi rebelii din sud au fost fragilizate datorită decesului liderului rebelilor,

John Garang, într-un accident de elicopter, la începutul lunii august 200736.

Comunitatea internaţională a reacţionat la situaţia din Sudan: ONU, UE şi

NATO s-au implicat în soluţionarea conflictului şi acordarea de asistenţă umanitară

populaţiei afectate.

ONU este prezent în Sudan de câteva decenii. Mandatul său este de a salva vieţi

şi de a reduce suferinţa, asigurând servicii sociale de bază, sprijinind şi consolidând

capacităţile naţionale.

ONU a acţionat în Sudan, prin operaţiunea UNAMIS (UN Advance Mission in

Sudan), constituită în urma Rezoluţiei 1547/11.06 2004 a Consiliului de Securitate

ONU; această operaţiune temporară a avut sarcina pregătirii unei operaţiuni ONU de

mai mare anvergură, pe perioada dintre semnarea Acordului de Pace dintre Guvernul

sudanez şi SPLM/A (Mişcarea/Armata pentru Eliberarea Poporului Sudanez) şi debutul

operaţiunii propriu-zise.

36 Gabriel Şopandă - Drama Sudanului, articol publicat în numărul 29/ Cadran Politic 2007

53 din 64

Prin Rezolutia 1590 din 24 martie 2005, Consiliul de Securitate al Natiunilor

Unite decidea infiintarea unei Misiuni ONU in Sudan (transformarea UNAMIS în

UNMIS), având ca obiective:

oferirea de sprijin in aplicarea Acordului Lărgit de Pace semnat la 9 ianuarie

2005 de guvernul sudanez şi Mişcarea (Armata) de Eliberare Populară din Sudan

îndeplinirea unor funcţii legate de asistenţa umanitară

protejarea şi promovarea drepturilor Omului.

La 31 august 2006, Consiliul de Securitate (Rezolutia 1706) extindea mandatul UNMIS

şi în zona Drafur pentru a sprijini aplicarea imediata a prevederilor Acordului de Pace

de la Darfur.

De asemenea, ONU susţine crearea instituţiilor şi mecanismelor de realizare a

păcii. Pe teritoriul Sudanului funcţionează în prezent 11 agenţii specializate ale ONU,

dar activitatea lor este grav afectată de lipsa unei finanţări adecvate. Într-un comunicat

difuzat la 15 august 2007, consilierul regional al UNWFP (United Nations World Food

Program) declara că dispune doar de jumătate din bugetul necesar asigurării hranei

pentru refugiaţi.

În toată această perioadă, guvernul sudanez s-a opus constant desfăşurării unei

operaţiuni de menţinerea păcii în Darfur, sub mandatul ONU, deşi rezoluţia Consiliului

de Securitate ONU din 16 mai 2006 prevedea întărirea misiunii UA în Darfur în vederea

desfăşurării ulterioare a unei misiuni ONU. Guvernele Rusiei şi Chinei, care au mari

interese economice în Sudan (în 2006, China importa între 7 şi peste 10% din necesarul

său de petrol de aici) sunt marii oponenţi ai desfăşurării unei operaţiuni ONU.

UE şi NATO, spre deosebire de ONU, sunt implicate în principal în acordarea

de asistenţă AU (African Union), în demersul de stabilizare a situaţiei din Darfur. Atât

UE, cât şi NATO au decis să nu se implice direct în teren, ci să sprijine acţiunile AU.

Aceasta are în derulare operaţiunea AMIS II (African Union Mission in Sudan), cu două

componente: militară şi de poliţie. Poziţia de pe care acţionează UE şi NATO este una

prudentă, cele două organizaţii optând pentru un sprijin din exterior, evitând astfel să fie

percepute ca forţe de ocupaţie sau colonizatoare.

UE şi statele membre au început să lucreze cu AU din ianuarie 2004, prin

acordarea de asistenţă financiară, personal calificat, sprijin politic pentru procesul de

negociere de la Abuja şi Comisia de încetare a focului. În acelaşi timp, succesiv, UE a

susţinut financiar şi tehnic planificarea şi executarea AMIS I şi AMIS II.

NATO s-a implicat în soluţionarea crizei începând cu 1 iulie 2005, ca urmare a

54 din 64

solicitării preşedintelui Comisiei Uniunii Africane, Alpha Konare, adresată secretarului

general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer. Mandatul NATO este de a asigura transport

aerian strategic pentru trupele de menţinere a păcii ale UA şi de a pregăti forţele UA în

coordonarea unui stat major multinaţional.

Toate aceste demersuri ale comunităţii internaţionale sunt, fără îndoială, de

apreciat, dar ele nu au adus nici la încetarea conflictelor între guvern şi rebeli sau între

miliţiile locale, nici la soluţionarea crizei refugiaţilor. Foametea şi bolile continuă să

facă victime în rândul populaţiei sudaneze. Situaţia din teren s-a îmbunătăţit, dar este

încă departe de normalitate.

Intenţiile organizaţiilor internaţionale implicate în Sudan sunt orientate către

soluţionarea conflictelor interne şi acordarea de asistenţă populaţiei, însă mecanismele

şi maniera prin care se acţionează nu sunt cele mai rapide. De asemenea, fondurile

alocate sunt adesea insuficiente, iar mijloacele puse la dispoziţie nu sunt cele mai

adecvate. Astfel, pentru rotaţia trupelor în teren statele membre UE au pus la dispoziţie

4 aeronave: 2 C212 şi 2 AN2. Ambele sunt de mici dimensiuni, cel de-al doilea tip fiind

folosit încă în unele state din fostul bloc comunist pentru ierbicidare. Atenţia

comunităţii internaţionale este îndreptată cu precădere spre lupta împotriva terorismului,

Irak sau Afganistan, şi mai puţin către soluţionarea crizelor umanitare.

De altfel, prezenta implicare simultană a ONU, UE şi NATO în Africa

reprezintă o premieră. Intervenţia comunităţii internaţionale este una soft, de asistenţă a

organizaţiilor locale şi regionale. Pacificarea regiunii şi stabilizarea situaţiei ar fi fost

probabil mai repede realizate printr-o acţiune în forţă, urmată de trimiterea în teren a

unor trupe internaţionale de meţinere a păcii. În aceste condiţii, reîntoarcerea

refugiaţilor şi reintegrarea lor s-ar putea realiza uşor.

Ca urmare a dificultăţilor întâmpinate de către forţa de menţinere a păcii a

Uniunii Africane în Sudan (AMIS II), a crizei financiare a AMIS şi situaţiei aproape

scăpate de sub control din zona Darfur, guvernul sudanez şi-a dat acordul necondiţionat

pentru constituirea unei operaţiuni hibride ONU-UA. La solicitarea UA, s-a adoptat

rezoluţia 1769/2007 a Consiliului de Securitate a ONU prin care se stipula preluarea

mandatului AMIS de către Operaţiunea comună ONU-UA de menţinere a păcii în

Darfur – UNAMID, începând cu 31 decembrie 2007.

Pe toată perioada activităţilor desfăşurate, cooperarea UE-ONU s-a realizat atât

direct cât şi prin intermediul misiunilor Uniunii Africane de menţinere a păcii AMIS (I

şi II), pe care le-au sprijinit fiecare, în teren şi la nivelul conducerii. Cooperarea celor

55 din 64

două organizaţii va continua, prin suportul acordat de UE noii misiuni hibride ONU-

UA, aşa cum afirma Javier Solana: „în continuarea sprijinului acordat AMIS, UE va

rămâne angajată şi va ajuta UNAMID în eforturile sale pentru rezolvarea crizei din

Darfur”37.

Conflictul intern din Sudan şi drama populaţiei sunt cunoscute, comunitatea

internaţională este prezentă în teren, dar rezultatele sunt încă modeste: continuă luptele

armate între diferite miliţii locale sau între forţele guvernamentale şi rebeli, refugiaţii nu

dispun de resurse minime pentru supravieţuire, foametea şi bolile reprezintă încă un

pericol pentru populaţie. Modalităţile de susţinere a populaţiei, de stimulare a

negocierilor între părţile combatante nu au determinat soluţionarea rapidă şi de o

manieră satisfăcătoare a conflictului.

Din păcate pentru milioanele de persoane afectate de crize, în Sudan sau alte

regiuni ale globului, pe termen scurt şi mediu organizaţiile regionale sau internaţionale

nu sunt pregătite să realizeze o reformă radicală a mecanismelor şi procedurilor de

intervenţie în cazul unei crize umanitare.

4.5. EUFOR Ciad/RCA

Prin Rezoluţia 1778 din 25 septembrie 2007, Consiliului de Securitate al ONU a

aprobat punerea în practică a unei misiuni a ONU în Republica Centrafricană şi Ciad

(MINURCAT) şi a autorizat UE să-şi desfăşoare forţele, pentru un an de la declararea

capacităţii operaţionale iniţiale.

În data de 28 ianuarie 2008, Consiliul Uniunii Europene a adoptat decizia de a

lansa operaţiunea militară UE în Republica Ciad şi în Republica Centrafricană

(operaţiunea EUFOR Ciad/RCA), cartierul general urmând a se afla la Mont Valérien

(Franţa).

EUFOR Ciad/RCA va fi o operaţiune militară interimară (a bridging military

operation), destinată susţinerii prezenţei multimensionale a Naţiunilor Unite în nord-

estul Republicii Centrafricane, în scopul ameliorării securităţii acestei regiuni. Misiunea

UE va avea ca obiectiv strategic crearea unui mediu sigur şi securizat, sub umbela

căruia să poată fi îndeplinite misiunile stabilite de Rezoluţia Consiliului de Securitate al

ONU:

37 Cuvântul Inaltului reprezentant PESC, Javier Solana, cu ocazia încheierii cu succes a sprijinului acordat AMIS, 27.12 2007, Bruxelles, http://www.consilium.europa.eu/solana

56 din 64

-contribuţia la protecţia civililor aflaţi în pericol, în special a refugiaţilor şi a

strămutaţilor;

- facilitarea furnizării de ajutoare umanitare şi asigurarea liberei circulaţii a

personalului umanitar prin îmbunătăţirea securităţii în zonele de operaţii;

-contribuţia la protecţia personalului, facilităţilor, instalaţiilor şi echipamentelor

ONU şi asigurarea securităţii şi libertăţii de mişcare personalului din

conducerea ONU şi asociat.

Operaţiunea va trebui să asigure desfăşurarea de către ONU, în taberele de

refugiaţi, a unei forţe de poliţie de circa 300 de persoane, însărcinate să selecţioneze,

antreneze, consilieze şi să supervizeze Poliţia din Ciad pentru Protecţie Umanitară

(PTPH) de aproximativ 850 de persoane.

Această operaţiune este particulară, pentru prima dată o forţă militară europeană

desfăşurându-se în teren în vederea creării condiţiilor ce vor permite desfăşurarea unei

misiuni a ONU, MINURCAT. Cu atât mai mult este necesară o planificare minuţioasă a

celor două operaţiuni într-o coordonare foarte strictă, la un nivel ce n-a mai fost

vreodată atins de cele două organizaţii în planificarea unei operaţiuni comune. Este

totodată a treia operaţiune militară a UE în sprijinul unei misiuni ONU, după Artemis,

care în 2003 a făcut să înceteze masacrele în Ituri RD Congo şi a permis MONUC să se

întărească, şi EUFOR, în 2006, pentru sprijinirea aceluiaşi MONUC pe timpul

alegerilor din RD Congo38.

Înfiinţarea operaţiunii EUFOR Ciad/RCA se înscrie în cadrul unui ansamblu de

măsuri vizând întărirea angajamentului UE în susţinerea unei soluţii pentru criza din

Darfur. Toate instrumentele Uniunii Europene – diplomatice, politice şi financiare au

fost mobilizate pentru susţinerea acestor eforturi. Principalele elemente, interconectate,

sunt :

- o susţinere mărită a eforturilor Uniunii Africane şi ONU pentru relansarea

procesului politic în vederea unei soluţii durabile ;

- accelerarea punerii în scenă a operaţiunii hibride UA/ONU în Darfur; până

atunci, susţinerea misiunii UA în Sudan şi Darfur (AMIS);

- o mobilizare mărită în scopul asigurării finanţării ajutorului umanitar şi

accesului umanitar.

38 ESDP NEWSLETTER no. 5/ december 2007 - Chad/Central African Republic Security and Protection in a Key Area, pag. 12

57 din 64

Operaţiunea a fost agreată şi dorită de guvernele celor două ţări, direct interesate

de îmbunătăţirea securităţii în zonă. EUFOR Ciad/RCA se va desfăşura în partea de est

a Ciadului şi în nord-estul RCA.

Această misiune a fost reclamată de situaţia explozivă din zonă, dată fiind şi

frontiera comună a celor două ţări cu Sudanul, zona Darfur, ce se confruntă cu o criză

umanitară majoră. Sunt multe lucruri de făcut pentru a aduce pacea. Situaţia regională

este volatilă şi sensibilă, cu tensiuni în desfăşurare între Sudan şi Ciad. Implementarea

recentelor acorduri de pace între grupurile rebele şi Ciad nu a avut succes. Unele

facţiuni şi membrii ai grupurilor rebele din Sudan s-au regrupat şi au continuat

activităţile ostile. La acestea se adaugă şi disputele interne, toate afectând negativ

populaţia locală şi refugiaţii din zonă.

Regiunile avute în vedere de operaţiunea EUFOR Ciad/RCA sunt marcate de o

instabilitate şi o insecuritate generalizate care afectează sute de mii de persoane civile,

obligate să trăiască în condiţii de vulnerabilitate extremă. ONU estimează că în jur de

236 000 de refugiaţi din Darfur se află în Ciad şi 173 000 de ciadieni şi-au părăsit

domiciliile din cauza conflictului ce face ravagii în partea de est a Sudanului. În sudul

Ciadului sunt refugiaţi şi aproximativ 45 000 de centrafricani.

5. CONCLUZII ŞI PERSPECTIVE

Relaţiile UE-ONU în domeniul militar şi civil al managementului crizelor au

58 din 64

parcurs un lung drum de la primele contacte din anul 2000. Ambele organizaţii au făcut

eforturi semnificative pentru a face această relaţie constructivă şi realizările palpabile.

Oricum, o astfel de relaţie rămâne caracterizată de o formă de dezechilibru, îngrădită de

agendele diferite ale celor două organizaţii. ONU a încercat să implice UE cât de mult

posibil în activităţile de menţinerea păcii – în Africa în special – susţinând o puternică şi

instituţionalizată cooperare, care nu ar fi limitată la un model anume sau o formă de

asistenţă, ci ar permite de asemenea o contribuţie directă a UE la operaţiunile conduse

de ONU. Făcând aceasta, ONU a insistat pentru complementaritatea celor două

abordări.

În acest context general, rămân multe de explorat. Cooperarea UE-ONU în

managementul crizelor este recentă; evoluţia mediului în care se desfăşoară crizele

creează constant noi oportunităţi şi incertitudini sau noi imbolduri de a progresa, dar şi

îngrijorări ce pot încetini procesul.

Cooperarea între UE şi ONU, ilustrată de declaraţiile semnate în septembrie

2003 şi iunie 2007, corespund din plin unei politici voluntare de susţinere a

„multilateralismului eficace”, voinţă afirmată de Strategia de Securitate Europeană, şi

unei realităţi foarte concrete: sprijinirea Naţiunilor Unite în operaţiunile de menţinere a

păcii.

În acest context, doi factori vor determina forma relaţiilor UE-ONU în

următoarele luni şi ani. Primul este reprezentat de evoluţia procesului de reformă a

ONU, pe de o parte, iar pe altă parte ratificarea Constituţiei Europene. Al doilea constă

în modul în care cele două instituţii vor trata securitatea şi problemele de dezvoltare cu

care se confruntă Africa.

Perspectiva UE, ca organizaţie de valoare globală, economică şi de securitate,

care a suscitat ample dezbateri în cadrul instituţiilor comunitare şi în rândul opiniei

publice, după votul negativ din 2005 al Franţei şi Olandei la proiectul de Constituţie, se

construieşte pe terenul accidentat al realităţilor lumii globalizate. Acest edificiu

necesită, ca atare, eforturi comune, corente şi perseverente, pe multiple planuri.

Mai întâi, dacă luăm ca reper Tratatul Constituţional, putem estima că, în viitor,

UE va proceda, în sfera securităţii, la:

- dezvoltarea activităţii Agenţiei Europene de Apărare, prin creşterea numărului de

proiecte comune;

59 din 64

- crearea unui serviciu european de acţiune externă, care să facă mai eficiente şi

coerente activităţile organizaţiei în domeniu;

- crearea unui post de ministru al afacerilor externe al UE, care să reprezinte mai

bine, pe plan internaţional, politica externă şi de securitate comună (PESC);

- extinderea misiunilor politicii europene de securitate şi apărare;

- stabilirea principiului asistenţei între statele membre (în special în cazul atacului

terorist);

- sporirea posibilităţii de angajare a cooperărilor consolidate.

În sfera prevenirii conflictelor, UE va realiza39:

- o amplificare a coordonării în domeniu cu ONU, NATO, OSCE, UA;

- o creştere a rolului său, prin folosirea mai bună a instrumentelor civile, militare

şi politice în prevenirea conflictelor;

- intervenţia mai rapidă în cazul unor crize, pentru a pune capăt escaladării

conflictelor sau a furniza o prezenţă stabilizantă în activităţile politice, economice şi de

dezvoltare din zonele respective;

- integrarea deplină a prevenirii conflictelor în politicile şi instrumentele

comunitare;

- perfecţionarea aspectelor care vizează mecanismul reacţiei rapide;

- intensificarea cooperării internaţionale pentru gestionarea crizelor;

- creşterea rolului planificării globale, al reformei sectorului de securitate şi al

mobilizării, dezarmării şi reintegrării40.

Viitorul misiunilor internaţionale ale UE este foarte promiţător, dacă luăm în

calcul finalizarea de către organizaţie, în 2006, a primei operaţii de gestionare a crizelor

(iniţiată în 2003) în contextul PESC, Misiunea poliţienească în Bosnia şi Herţegovina –

EUPM, ca şi a altor cinci misiuni: EUPAT (Echipa poliţienească de consultanţă a UE în

Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei), EUSEC (Misiunea UE de reformare a

sectorului de securitate în Republica Democratică Congo), EUPOL Kinshasa (Misiunea

poliţienească a UE în Kinshasa), EUBAM Rafah (Misiunea UE de Asistenţă la graniţă

în punctul de trecere Rafah, în Teritoriile Palestiniene) şi EUJUST-Lex (Misiunea

39 Vasile Popa, Alexandra Sarcinschi – Perspective în evoluţia organizaţiilor internaţionale de securitate - Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2007, Bucureşti

40 Le rôle de l`UE dans la prévention des conflits, notă de sinteză asupra lucrărilor reuniunii parlamentare „L`avenir de l`Europe: de la réflexion a l`action“, 4-5 decembrie 2006, Bruxelles, la adresa http://www. futureofeurope.europarl.europa.eu/future/webdav/site/event2/shared/import/Home/BackgroundNote3/ PreventionFR.pdf.

60 din 64

integrată a UE pentru un stat de drept în Irak). La acestea pot fi adăugate alte şase

misiuni – patru ce au fost continuate şi două iniţiate anul trecut: Eufor – ALTHEA

(Operaţia militară a UE în Bosnia şi Herţegovina), ce continuă misiunea SFOR; AMIS

II (Asistenţa acordată de către UE Acordului umanitar de încetare a focului de la

N`djamena, Sudan), acţiune de sprijin, cu componentă militară şi civilă; EUPOL

COPPS (Misiunea poliţienească a UE în Teritoriile Palestiniene), preconizată a se

încheia în 2009 şi AMM (Misiunea de monitorizare a Aceh), ce monitorizează

implementarea Acordului de pace dintre guvernul indonezian şi Mişcarea Aceh,

respectiv: Forţele destinate sprijinului misiunii ONU (MONUC) pe timpul alegerilor din

R. D. Congo, din luna iunie 2006 – EUFOR (Forţa UE în Republica Democrată Congo)

şi Echipa de planificare a unei potenţiale operaţii UE de gestionare a crizelor în Kosovo

– EUPT (Echipa UE de planificare)41.

Se poate conta pe o şi mai bună participare cu trupe a UE la operaţii de

gestionare a crizelor, în condiţiile în care va fi încheiată, în acest an şi în cei următori,

constituirea, potrivit programului, a grupărilor tactice de luptă, compuse din militari ai

uneia sau mai multor naţiuni. Un impact puternic a avut şi decizia Comitetului Militar

din ianuarie 2007, prin care se doreşte creşterea numărului şi importanţei misiunilor de

securitate ale Uniunii, reorganizarea misiunii din Bosnia (reducerea de la 6500 la 2500 a

numărului de militari), cu divizarea în unităţi mai mici, denumite echipe de observare şi

legătură, ce vor staţiona aici (transformare ce va începe în a doua parte a anului), ca şi

asigurarea echipamentului necesar grupărilor de luptă cu reacţie rapidă pentru acţiunile

„air and maritime lift“, ce sunt considerate punctele slabe ale UE în domeniul

gestionării crizelor şi misiunilor de pace din afara teritoriului acesteia.

UE va avea un rol securitar internaţional şi mai mare, pe măsura statutului său

economic, relaţia sa individuală înnoită cu cei 78 parteneri din Africa, Caraibe şi Pacific

(Grupul ACP) în sfera comerţului şi ajutorului pentru dezvoltare rămânând un model de

asistenţă a ţărilor bogate în favoarea celor sărace42.

Eforturile UE urmăresc de asemenea dezvoltarea capabilităţilor Africane, precum

crearea African Standby Force a UA, şi în furnizarea de către statele membre a unui

sprijin consistent în domeniile instruirii şi consilierii, tehnic, planificării şi suportului

41 Surse: http://www.consilium.europa.eu/cms3_fo/showPage.asp?id=268&lang=EN&mode=g; http://www.mapn.ro.

42 Vasile Popa, Alexandra Sarcinschi – Perspective în evoluţia organizaţiilor internaţionale de securitate - Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, 2007, Bucureşti

61 din 64

logistic. Mecanismele Africane pentru peace-making, peace-keeping şi peace-building

vor fi întărite la nivel continental, regional şi naţional. Un program precum EURO

RECAMP este semnificativ în această privinţă.

Asigurarea susţinută, predictibilă şi flexibilă a finanţării pentru operaţiunile în

sprijinul păcii conduse de Africa este o altă provocare. Un instrument cheie în acest

context o reprezintă programul Facilităţi Europene pentru Pacea Africană43.

ONU ar putea juca un rol mai consistent, dacă ar adopta principiul responsabilităţii

protejării populaţiilor contra genocidului, crimelor de război, purificării etnice şi

crimelor contra umanităţii şi, atunci când guvernele nu sunt dispuse sau nu sunt în

măsură să o facă, ar uza la nevoie de forţă. Totuşi, acest principiu nu trebuie să însemne

o portiţă de acceptare a intervenţionismului interesat, de invadare a unui teritoriu străin,

fără mandat ONU, motivată de „responsabilitatea de a proteja populaţia“ respectivă.

În spaţiul dens al crizelor internaţionale şi în condiţiile perpetuării

unilateralismului, sistemul Naţiunilor Unite va continua să se afle în criză, dacă nu i se

va trasa o perpectivă nouă, mult mai pragmatică, asupra construcţiei păcii, cu accentul

principal pe prevenirea conflictelor, lupta împotriva sărăciei şi inegalităţilor sociale,

apărarea drepturilor individuale şi colective, un nou raport între pace şi democraţie, ca şi

o nouă viziune asupra violenţei, formelor de opresiune, teroare şi rezistenţă, a

condiţiilor de monopol al violenţei. O asemenea perspectivă se va sprijini mai ales pe

instituţiile puternic democratizate ale ONU, pe transparenţa, controlul şi participarea

tuturor statelor la decizii, ca fundament necesar al funcţionării acestor instituţii. Iar

aceasta, se consideră, va impune crearea unui Consiliu de Securitate economic şi social,

instituţie ce va armoniza la nivel mondial problematica domeniilor menţionate, dar şi

asigurarea independenţei financiare reale a instituţiilor internaţionale, reînnoirea Cartei

ONU – reforme de fond, care ar implica pe larg, în transformarea ONU, statele membre,

opinia publică, coaliţiile, alianţele, mişcarea altermondialistă.

Bibliografie

1. Abraszewski T. Andrzej, “Military Component of United Nations Peace-

Keeping Operations”, Joint Inspection Unit, Report 95/11, Geneva 1995

43 ESDP NEWSLETTER no. 5/ december 2007 – Editorial, pag. 3

62 din 64

2. Crăciun Ioan, Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor– Bucureşti:

Editura Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, 2006

3. Frunzeti Teodor, Dimensiunea militară a politicii europene de securitate şi

apărare, Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti,

2006.Lindstrom Gustav, Enter the UE Battlegroups, Paris, EU Institute for

Security Studies, 2007.

4. Popa Vasile, Sarcinschi Alexandra– Perspective în evoluţia organizaţiilor

internaţionale de securitate - Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol

I”, 2007, Bucureşti

5. Popescu Virgil, Sarcinschi Alexandra - Europa în paradigma globalizării,

Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate din Universitatea Naţională

de Apărare “Carol I”, 2007, Bucureşti;

6. Urquhart Brian, UN Force: Prospects for a UN rapid response capability,

Seminarul nr. 25 al ONU, Viena, 2-4 martie 1995

7. Gândirea Militară Românească nr. 3/2007, Dumitraşcu Ion: Centrul operaţional

al Uniunii Europene, un nou instrument de conducere a operaţiilor de

management al crizelor

8. Gândirea Militară Românească nr. 6/2007, Buşe Dorel, Belea Alexandru-

Ovidiu: Capabilităţile ONU de reactie rapidă

9. Cadran Politic numărul 29/ 2007, Şopandă Gabriel: Drama Sudanului

10. *** Action Plan for PESA support to Peace and Security in Africa,

doc.10538/4/04/22 nov.2004, Council of the European Union

11. *** The Battlegroups Concept–UK/France/Germany food for thought paper,

Paris, EU Institute for Security Studies, 10 februarie 2004.

12. *** Chaillot Paper nr. 78, June 2005 – The European Union and the United

Nations, EU Institute for Security Studies

13. *** Chaillot Paper nr. 96, January 2007 – Monitoring a region in crisis: the

European Union in West Africa, EU Institute for Security Studies

14. *** Chaillot Paper nr. 100, Aprilie 2007 – Building the future: The EU’s

contribution to global governance, EU Institute for Security Studies

63 din 64

15. *** Declaration of European Military Capabilities, Military Capability

Commitment Conference, Annex A, Bruxelles, 22 noiembrie 2004.

16. *** EU/UN relations in military crisis management – Elements on the

Battlegroups, Council of the European Union, doc. 56-60/1/05 REV 1,

Bruxelles, 27 ianuarie 2005.

17. *** EU-UN cooperation in Military Crisis Management Operations- Elements

of Implementation of the EU-UN Joint Declaration, PESA Presidency Report,

European Council, 15 june 2004

18. *** EU-UN cooperation in Military Crisis Management, PESA Presidency

Report, European Council, 13 december 2004

19. *** ESDP NEWSLETTER no.5/december 2007, Council of the European

Union

20. *** Joint Statement on UN-EU cooperation in Crisis Management, 17-18 june

2004, Council of the European Union

21. *** Joint Statement on UN-EU cooperation in Crisis Management, 7 june 2007,

Council of the European Union

22. *** Headline Goal–2010, Document 6309/6/04./REV 6, Council of the

European Union, Bruxelles, 4 mai 2004.

23. *** Report of the Panel on United Nations Peace Operations, A/55/305,

S/2000/809, New York, 21 august 2000.

24. *** United Nations Stand-by Arrangements System Military Handbook,

Department of Peacekeeping Operations, Military Division, New York, 2003.

25. http://www.yale.edu/lawweb/avalon/ leagcov

26. http://www.un.org/aboutun/charter

27. http://www.politis.fr

28. http://www.consilium.europa.eu

29. http://www.mapn.ro.

30. http://www.futureofeurope.europarl.europa.eu

64 din 64